1.

ELEMENTE DE ELECTROTEHNICA

În introducere se vor reaminti, pe scurt, câteva noţiuni principale din domeniul

electrotehnicii şi maşinilor electrice, noţiuni ce vor fi utilizate în acestă carte.

1.1. Sarcina electrică

Universul cunoscut este format din aproximativ 90 de elemente distincte

denumite atomi. Acestea sunt clasificate în tabloul elementelor al lui Mendeleev. În
afara acestor elemente naturale mai există peste 15 elemente create artificial.
Substanţele sunt formate din atomi sau din combinaţii diverse de atomi
(molecule).
Un atom este compus din:
• nucleu;
care la rândul său cuprinde două tipuri de particule elementare:
- neutroni
- protoni
• înveliş;
care este format dintr-un acelaşi tip de particule elementare:
- electroni
Un proton şi un neutron au aceeaşi masă pe când electronul este de 1845 de ori
mai uşor.
Structura unui atom în două cazuri, cu mai multe sau mai putine particule
elementare este prezentată în figura 1.1 in care se poate observa atat nucleul cat si
invelisul de electroni.

Atom de oxigen Atom de uraniu 238

Fig. 1.1. Structura unor atomi cu numar mai mic (oxigen) sau mai mare
(uraniu) de particule elementare

7
 Particulele elementare sunt sau nu încarcate cu sarcină electrică şi sunt legate
prin forţe atomice care dau stabilitate atomului. Sarcina electrică s-a dovedit a fi de
două feluri distincte, numite sarcină pozitivă şi sarcină negativă şi asociate semnelor
aritmetice corespondente.
Electronul – are sarcină electrica negativă, întotdeauna aceeaşi, notată e . Nu
există în natură o sarcină mai mică decât sarcina unui electron şi din acest motiv
sarcina electronului este considerată sarcină elementară. Asta înseamnă că sarcina
electrică a unui corp oarecare nu poate fi decât un multiplu de sarcini elementare, n e .
Protonul – are sarcină electrică pozitivă, egală în valoare absoluta cu e .
Neutronul – nu are sarcină electrica

Numărul electronilor unui atom este egal cu numărul protonilor şi în consecinţă

sarcina electrică totală este zero iar atomul este neutru din punct de vedere electric.
Neutralitatea nu se menţine însă în permanentă. Unii dintre electroni,
înfrângând forţele atomice, pot părăsi atomul. Acest fenomen creează concomitent un
surplus de sarcină pozitivă (în zona iniţială, părăsită) şi un surplus de sarcină negativă,
în zona unde au migrat. Se formează astfel zone sau corpuri încărcate cu sarcină.
Se vor numi simplificat atât corpurile sau zonele încărcate cât şi sarcinile
elementare drept sarcini electrice.
Orice sarcină, notată q , va fi formată dintr-un număr întreg de sarcini
elementare.

1.2. Câmp electromagnetic

O sarcină electrică poate acţiona la distanţă, cu forţe numite forţe

electromagnetice, asupra altor sarcini. Deci în jurul sarcinilor există energie sub formă
de câmp, numit câmp electromagnetic. Sarcinile produc două forme distincte de
câmp:
– câmp electric;
– câmp magnetic.
Împreună acestea formează câmpul electromagnetic.
Câmpul poate fi apreciat dupa forţele cu acţiune la distanţa. Există o diferenţă
importantă între forţele cu care câmpul electromagnetic acţionează asupra sarcinilor
electrice, diferenţă dată de starea de repaus relativ sau de mişcare a sarcinilor.

1.2.1. Câmp electric

Câmpul electric există în jurul oricaror sarcini electrice. El este caracterizat prin
intensitatea câmpului electric, o mărime vectorială notata E . Câmpul se consideră
prin convenţie orientat de la sarcini pozitive spre sarcini negative. O a doua mărime ce
caracterizeaza câmpul electric este inducţia electrică, deasemenea o mărime
vectorială, notată D . Această marime depinde de mediul sau materialul în care există
câmpul şi este legată de prima prin relaţia:
D =ε E, (1.1)
în care ε este o mărime scalară, se numeşte constantă electrică (permitivitate
electrică) şi depinde de material sau mediu

8
 1.2.2. Câmp magnetic
Câmpul magnetic există în jurul sarcinilor în mişcare sau a magneţilor
permanenţi. O sarcină în mişcare reprezintă un curent electric şi deci curenţii electrici
produc câmp magnetic.
Câmpul magnetic este caracterizat prin intensitatea câmpului magnetic, o
mărime vectorială notata H şi o a doua, deasemenea vectorială, numită inducţie
magnetică notata B şi care depinde de mediul sau materialul în care există câmpul.
Aceste două marimi sunt legate prin relaţia:
B =µ H, (1.2)
în care µ este o mărime scalară, se numeşte constantă magnetică (permeabilitate
magnetică) şi depinde de mediu sau material.

1.3. Tensiune, potenţial, curent şi rezistenţă electrică

1.3.1. Tensiune electrică
Tensiunea electrică este o mărime fundamentală care este
foarte utilizată in domeniul electrotehnic. Ea este direct legată de
energia existentă într-un câmp electric şi se defineşte matematic ca
fiind integrala intensităţii câmpului electric de-a lungul unei curbe
trasată între două puncte din câmp. Remarcabil este faptul că
tensiunea nu depinde de curba după care se face integrarea ci doar
de poziţia celor două puncte. Astfel se poate face o caracterizare Fig. 1.2
electrică a energiei care există între două puncte fără a mai intra în Reprezentare
amănuntele ce caracterizează spaţiul dintre cele două puncte. a tensiunii
Printr-o analogie cu câmpul gravitational al Pamântului, în
care energia potenţială existentă între două puncte depinde de
diferenţa de înălţime, se poate spune că diferenţa de înălţime este echivalentul
tensiunii electrice în câmpul electric.
Tensiunea electrică are acelaşi sens cu sensul câmpului, fixat convenţional ca
pornind de la sarcinile pozitive.
Tensiunea electrică este o mărime utilizată mai ales in circuite şi ea
caracterizează electric o situaţie existentă între două puncte oarecare din circuit. În
cazul surselor de energie electrică, care au obişnuit două puncte (borne) pentru
conectarea consumatorului, tensiunea la borne este un parametru de importanţă
majoră.
Tensiunea electrică se notează cu litera u, este legată de doua puncte care
trebuie în mod obişnuit menţionate în notaţie, de exemplu uAB şi se reprezintă în
desene printr-o sageată (figura 1.2). Ordinea celor două puncte dă sensul săgeţii. Aşa
cum apare in figură, tensiunea este considerată pozitivă. Inversarea ordinii punctelor
conduce la schimbarea semnului, astfel:

uAB = - uBA (1.3)

Unitatea de măsură a tensiunii electrice este voltul [V].

9
 1.3.2. Potenţial electric
O notiune legată de aceea de tensiune este potenţialul electric. Pentru a vorbi de
potenţial trebuie însă definit un punct de origine, considerat punct de potenţial zero.
De cele mai multe ori acest punct este pământul, simbolizat ca în figura 1.3.a dar în
circuitele electrice acest punct poate fi luat şi într-un alt loc, caz în care punctul se
numeste masă şi se simbolizează ca în figura 1.3.b sau 1.3.c. De cele mai multe ori
masa este conectata la pământ. Când această legatură nu este făcută se spune ca masa
este flotantă.
Potenţialul electric este o noţiune legată de
un singur punct şi reprezintă tensiunea electrică
între punct şi punctul de referinţă, fie acesta
pământul sau masa.
Fig. 1.3 Pământ şi masă
Potenţialul electric se notează cu litera v iar
punctul trebuie în mod obişnuit menţionat în
notaţie, de exemplu vA.
Unitatea de măsura a potenţialului electric este deasemenea voltul [V].
Prin analogie cu câmpul gravitational al Pamântului putem considera punctul de
potenţial zero nivelul mării, iar potenţialul unui punct oarecare înalţimea faţă de
nivelul mării. Aşa cum există puncte sub nivelul marii, la înalţime negativă (Marea
Moartă de exemplu), tot aşa potenţialul unui punct poate fi pozitiv sau negativ.
Teoretic se defineste întâi potenţialul electric iar apoi tensiunea este considerată
ca fiind diferenţa de potenţial între două puncte.
Obs. Adeseori în vorbirea curentă, pentru simplitate, se vorbeşte de tensiunea
într-un punct, nu cum este corect, tensiunea între două puncte, sau, la fel de corect,
potenţialul într-un punct. De exemplu când se spune: tensiunea în punctul A are 24 de
volti, se presupune cunoscut cel de al doilea punct care este originea de potential,
pământul sau masa.

1.3.3. Curent electric

Sarcinile electrice libere, care nu sunt prinse în legături electrice sau atomice, se
pot deplasa sub influenţa unui câmp electromagnetic sau a unei tensiuni electrice.
Deplasarea poarta numele de curent electric.
Desi poate exista curent electric prin orice mediu, în cazul cel mai întâlnit
fluxul sarcinilor este dirijat prin circuite electrice. Numele de circuit vine de la faptul
că sunt parcursuri închise. Aceste circuite, prezentate ceva
mai extins într-un paragraf ulterior, sunt formate din surse,
care produc forţele necesare mişcarii, din conductoare
electrice care sunt elemente de legătură prin care mişcarea
sarcinilor se face neângrădit şi elemente de circuit. Fig. 1.4 Reprezentarea
Apelând la analogia hidraulică se poate considera curentului
un conductor parcurs de curent electric asemănator unei
conducte care conduce un fluid sub acţiunea unei diferenţe de presiune sau de înălţime.
Mărimea principală asociată curentului electric este intensitatea curentului
electric care reprezintă matematic cantitatea de sarcină pe unitatea de timp, echivalentă
debitului în analogia hidraulică. Intensitatea curentului electric se notează cu litera i,

10
este atasată în circuite de un conductor şi este reprezentată în desene printr-un vârf de
sageată desenat direct pe conductor (figura 1.4).
Unitatea de măsură a intensităţii curentului electric este amperul [A].
Obs. Adeseori în vorbirea curentă, pentru simplitate, se spune curent în loc de
intensitatea curentului, de exemplu:
curentul I1 de 5 amperi.

1.3.4. Rezistenţă electrică

Deplasarea sarcinilor electrice este influenţată nu numai de câmpul
electromagnetic sau de tensiunea electrică ci şi de mediul prin care se deplasează.
Există medii prin care deplasarea se face foarte uşor, se spune că sunt medii bune
conducatoare de electricitate cum ar fi metalele sau electrolitii. Prin altele deplasarea
se face foarte greu, cum sunt sticla sau materialele plastice, acestea fiind numite
izolante.
Marimea care caracterizează un mediu din acest punct de vedere se numeşte
rezistivitate electrica, notată ρ.
O a doua mărime, mult mai utilizată în practică se numeşte rezistenţa electrică
şi caracterizează un element nu numai după materialul din care este făcut ci şi după
geometria sa. Astfel, un element de formă cilindrica va avea rezistenţa dependentă nu
doar de material, prin rezistivitate, ci şi de lungime sau secţiune.
Rezistenţa electrica se notează cu r sau R, este ataşată de un element de circuit,
de exemplu R1 dar poate fi ataşată de asemena şi de un spaţiu cuprins între două
puncte ale unui circuit electric, de exemplu Rab
Unitatea de măsură a rezistenţei electrice este ohm-ul, acesta fiind simbolizat
prin litera omega mare [Ω].

1.4. Producerea energiei electrice

Cea mai mare parte din energia electrică utilizată astăzi este produsă în centrale
electrice de către generatoare electrice rotative. Modul in care este obţinută energia
pentru a roti generatoarele împarte centralele în trei clase principale: hidrocentrale,
termocentrale şi centrale nucleare. Dar mai există şi alte tipuri cum sunt centralele
eoliene sau solare.
Energia este furnizată continuu şi este distribuita prin reţele înspre consumatori.
În final consumatorul preia energia în puncte speciale de acces. Pentru consumatorul
casnic energia electrică este accesibilă la binecunoscuta priză electrică.
S-a impus universal în practică generarea si distribuţia energiei electrice sub
forma alternativă, trifazată. Astfel, generatorul furnizează o tensiune alternativă, care-
şi schimbă semnul periodic şi este echivalentul a trei surse iar distribuţia se face printr-
o reţea trifazată, compusă din trei conductoare principale (faze) şi un al patrulea, nulul.
O a doua clasă de generatoare electrice sunt pilele electrice sau bateriile. Cele
mai multe utilizeaza reactii chimice in vederea eliberarii energiei electrice dar exista si
pile solare. Energia electrica este continuă în cazul pilelor.

11
 1.5. Elemente de circuit

Elementele de circuit sunt elemente speciale, în constructii şi cu proprietăţi

electrice foarte diverse, realizate pentru a fi utilizate în circuite electrice. Ele au
reprezentări grafice care sunt stabilite prin standarde. Cele mai utilizate elemente de
circuit vor fi prezentate în continuare.
Un grup important de elemente de circuit au doua borne (puncte de acces,
terminale). Un astfel de dispozitiv este numit generic dipol. Se mai întâlneşte ca
denumire generică şi cuadripol, pentru dispozitivele cu 4 borne. Cele care au doar trei
borne nu au o denumire similară consacrată. Dispozitivele cu mai multe de două borne
se mai numesc şi multipoli.

1.5.1. Surse electrice

Sursele electrice sunt cele mai importante elemente de circuit. Ele furnizează
energia electrica necesară într-un circuit.
Dintre sursele electrice cele mai utilizate sunt sursele de tensiune. Acestea
reprezintă de fapt o idealizare a surselor de energie electrică reale şi sunt caracterizate
de faptul că tensiunea la borne este constantă, indiferent de situaţia în care se găsesc.
Simbolul general pentru o sursă de tensiune este prezentat în figura 1.5.a.
Alături de simbol, un cerc cu doua conductoare scurte care simbolizează de fapt cele
două borne de iesire ale fiecărei surse reale este pusă fie valoarea tensiunii sursei fie
doar simbolul tensiunii electrice, de obicei cu literă mare, fie ambele (cazul de aici).
Uneori simbolul este prezentat ca în figura 1.5.b, iar simbolul tensiunii sursei poate fi
inlocuit cu litera E, cu scopul de a face o deosebire între tensiunea unei surse care mai
este denumita sursă electromotoare şi tensiunile curente dintr-un circuit.
Sursele pot furniza o tensiune continuă şi atunci cele mai utilizate simboluri
sunt cele din figura 1.5.c, sau figura 1.5.d unde linia subtire reprezintă borna pozitivă a
sursei. Tensiunea de iesire este pozitivă daca este considerată dinspre borna pozitivă
spre aceea negativă.
Sursele de tensiune alternativă (sinusoidală) sunt reprezentate cel mai des sub
forma din figura 1.5.e.
Dacă tensiunea sursei are o altă formă, cunoscută, aceasta poate fi desenată în
interiorul simbolului sursei. Astfel, în figura 1.5.f este simbolul unei surse de tensiune
sub forma de impulsuri dreptunghiulare.

1.5. Simboluri pentru sursele de tensiune

12
 O a doua idealizare a unei surse reale se numeşte
sursă de curent. Aceasta este caracterizată de faptul că
furnizează un curent constant, indiferent de situaţia în care
se găseşte şi are simbolurile din figura 1.6.
Sursele reale sunt generatoarele rotative sau pilele
electrice. Dar şi reţeaua este, la bornele de acces, priza
monofazată sau trifazată, o sursă reală de energie electrică
1.6. Simboluri pentru
(cea trifazată reprezintă de fapt trei surse). Mai sunt utilizate
sursele de curent
aparate construite special în scopul de a furniza energie
electrică continuă sau alternativă. Marea majoritate a acestor
surse reale sunt apropiate de modelul sursă de tensiune pentru că în funcţionare
tensiunea la borne se păstrează aproape constantă.

1.5.2. Rezistorul
Rezistorul este poate cel mai utilizat element de
circuit. Simbolul rezistorului este prezentat în figura 1.7
unde sunt reprezentate şi marimile electrice fundamentale
asociate şi anume tensiunea la bornele rezistorului şi
curentul prin rezistor. Rezistorul are doua borne fiind, ca 1.7. Rezistorul
şi sursele simple, un dipol. Rezistorul este caracterizat prin
rezistenţa sa electrică, R.
Obs.: În practică elementul ia denumirea proprietaţii sale principale, rezistenţa
electrică, astfel că este denumit rezistenţă. Obişnuit se spune: o rezistenţă de 100 de
ohmi.
Pentru toate elementele de circuit relaţia dintre curentul prin element şi tensiunea la
borne (la elemente cu mai mult de două borne sunt mai multe relaţii) sau dependenţa
curent-tensiune este de cea mai mare importanţă. Pentru rezistenţă relaţia este:
1 (1.4)
i= u
R
sau legea lui Ohm, cunoscută îndeosebi sub
forma:
u =Ri (1.5)
În multe situaţii este utilă pentru un
element de circuit nu numai relatia analitică,
dar şi graficul dependenţei curentului de
tensiunea la borne.
În cazul unei rezistenţe graficul este o
dreaptă care trece prin origine şi are panta
egală cu 1/R. Situaţia pentru cazul mai multor 1.8 Dependenţa curent-tensiune
rezistenţe este prezentată în figura 1.8. Se pentru rezistenţe liniare
observă că panta este mare pentru rezistente
mici, iar la limită dreapta corespunzătoare
axei curentului este şi dreapta corespunzatoare rezistentei zero. Similar, panta este mai
mică pentru rezistente mari, la limită dreapta corespunzătoare axei tensiunii este şi
dreapta corespunzatoare rezistenţei infinite.

13
 Din punct de vedere energetic
rezistenţa face o transformare a energiei
electrice în căldură.

1.5.3. Elemente rezistive neliniare

Rezistenţa este un element liniar deoarece
există o dependenţă liniara între curent si
tensiune (relatia 1.3) şi corespunzător graficul
este o linie dreaptă. În acelaşi timp rezistenţa
este constantă, nu depinde de valoarea
curentului şi este proporţională cu tangenta 1.9 Dependenţa curent-tensiune
unghiului alfa (figura 1.8). Dar există pentru rezistenţe neliniare
deasemenea elemente de circuit neliniare, cu
un comportament energetic de tip rezistiv care
au o dependenţa neliniară curent-tensiune (figura 1.9). Pentru astfel de elemente
rezistenţa nu mai este constantă, ea depinde de curent sau, echivalent, de poziţia unui
punct pe curba curent-tensiune. Pentru cazul rezistentelor neliniare se definesc două
tipuri de rezistenţe, dependente de punctul de pe curbă în care se află la un moment dat
elementul, punct numit şi punct de funcţionare. Acestea sunt:
rezistenţa statică egală cu raportul tensiune-curent din punctul de funcţionare
(proporţională cu tg alfa 1 – mai intervine factorul de scară)
rezistenţa dinamică egală cu limita raportului du/di în jurul punctul M de funcţionare
(proporţională cu tg alfa 2 – mai intervine factorul de scară)

1.5.4. Condensatorul
Condensatorul este un element de circuit realizat
pentru a putea acumula sarcină electrică, şi are simbolul
prezentat în figura 1.10. Este format din două suprafeţe
metalice, numite armături, figurate prin segmente
paralele, despărţite de un spaţiu izolant (dielectric).
Condensatorul este caracterizat de o mărime electrică 1.10. Condensatorul
numită capacitate electrică, notată C şi definită de
relaţia:
q (1.6)
C=
i
unde q este cantitatea de sarcină acumulată pe armături (egală şi de semn contrar pe
cele două suprafeţe) având tensiunea u între armături.
Unitatea de măsură pentru capacitate este faradul [F]. Dar condensatoarele
curent utilizate au capacitati mult mai mici, de ordinul micro, nano sau picofarazi
Dependenţa curentului prin condensator de tensiunea la borne este dată de
relatia:
du (1.7)
i=C
dt

sau echivalent:
t
1 (1.8)
C ∫0
u= i dt + const.

14
 Relatia (1.7) spune ceva importat despre comportarea unui condensator funcţie
de tensiunea la borne şi anume dacă tensiunea este continuă, adică este de valoare
constantă în timp, du/dt este zero iar curentul este zero. Ceea ce înseamnă că în curent
continuu este echivalent cu un contact electric deschis sau o rezistenţă infinită.
Tot relaţia (1.7) mai spune şi că la bornele unui condensator tensiunea electrică
nu poate varia prin salt, panta de creştere sau descreştere a tensiunii este întotdeauna
mai mică de 90 grade. Un salt înseamnă du/dt infinit, adica curent infinit, ceea ce în
realitate nu este posibil.
Din punct de vedere energetic, condensatorul este un
element care poate acumula energie electrică sub formă de
câmp electric.
O categorie aparte de condensatoare sunt
condensatoarele polarizate. Acestea, spre deosebire de
condensatoarele obişnuite, nu suportă în funcţionare decât
tensiune de o anumită polaritate. Simbolurile utilizate pentru 1.11. Condensatoare
aceste condensatoare, prezentate în figura 1.11, nu sunt polarizate
simetrice, una dintre armături fiind asociată semnului + (iar a
doua semnului contrar) care indică polaritatea permisă tensiunii
la borne. Desi marcat in figura 1.11, semnul + nu este prezent în mod obişnuit şi în
scheme.
Obs.: Uneori elementul fizic, condensatorul, este denumit, după mărimea
electrică ce-i este caracteristică, capacitate. Se mai spune: o capacitate de 100
microFarazi

1.5.5. Bobina
Bobina este un element de circuit realizat pentru a
putea acumula energie electrică sub formă de câmp
magnetic şi are simbolul prezentat în figura 1.12. Ea este
formată dintr-un fir conductor înfăşurat sub formă de
spirala strânsă pe un suport izolant.
Bobina este caracterizată de o mărime electrică numită
1.12. Bobina
inductanţă electrică, notată L şi definită de relaţia:
ϕ (1.9)
L=
i
unde φ este fluxul magnetic produs pe suprafaţa spirelor de curentul i ce parcurge
bobina.
Dependenţa curentului prin condensator de tensiunea la borne este dată de
relatia:

t
1
L ∫0
i= u dt + const. (1.10)

sau echivalent:
di (1.11)
u=L
dt

15
 O primă observaţie privind relatiile acestea şi cele pentru condensator este că
inversând i cu u şi C cu L relaţiile sunt echivalente. Există o dualitate a acestor
elemente iar ce puteam spune despre tensiune la condensator putem afirma despre
curent în cazul bobinei.
Într-adevăr relatia (1.11) spune ceva importat despre comportarea unei bobine
funcţie de curent şi anume dacă curentul este continuu, adică este de valoare constantă
în timp, di/dt este zero iar tensiunea la borne este zero. Ceea ce înseamnă că în curent
continuu este echivalentă cu o rezistenţă zero, un scurtcircuit.
Tot relaţia (1.11) mai spune şi că printr-o bobină curentul nu poate varia prin
salt, panta de creştere sau descreştere a lui este întotdeauna mai mică de 90 grade. Un
salt înseamnă di/dt infinit, adică tensiune la borne infinită, ceea ce în realitate nu este
posibil.
Din punct de vedere energetic, bobina este un element care poate acumula
energie electrică sub formă de câmp magnetic. Energia acumulată depinde pe de o
parte de curent, pe de alta de valoarea inductanţei. Sunt numeroase cazurile în care
bobina este înfaşurată pe un miez de fier (fier electrotehnic, dar exista şi miezuri din
alte materiale cu proprietăţi magnetice foarte bune) ceea ce-i creşte mult inductanţa si
prin urmare eficacitatea. Mai trebuie observat aici că miezul de fier impune însa şi
limitări în funcţionarea unei bobine cum sunt curentul sau frecvenţa care nu pot depaşi
o valoare maximă.
Miezul magnetic este simbolizat prin
două linii paralele. Acestea sunt continue dacă
materialul magnetic este metalic, sau punctate
dacă materialul este din pulberi metalice
sinterizate (ferită)
Uneori în funcţionarea unei bobine are
importanţă şi sensul de înfaşurare al spirelor (de
obicei cazul special când mai multe bobine sunt 1.13 Alte reprezentări pentru bobine
bobinate pe un acelaşi suport) iar acest sens este
marcat printr-un punct sau un asterisc plasat la
unul din capetele simbolului.
În figura 1.13 sunt prezentate şi alte simboluri utilizate pentru bobine cât şi
modul prin care sunt marcate miezul magnetic sau sensul înfaşurării.

1.5.6. Transformatorul

Transformatorul este un element format din doua

(sau mai multe) înfaşurări, bobinate pe un suport comun
ce are obişnuit miez magnetic (figura 1.14). El este un
dispozitiv cu patru (eventual mai multe) terminale, fiind
din categoria celor denumite generic cuadripoli
(multipoli).
Una dintre înfăşurări este înfăşurare primară, care
se conectează la o sursă de energie electrică alternativă. A
doua este înfăşurare secundară (pot fi mai multe înfăşurări 1.14. Transformatorul
secundare) la care se conectează un consumator.

16
Transformatorul transferă energia din primar în secundar, iar dacă se considera
transformatorul ideal transmisia se face fără pierderi. Astfel, puterile în primar şi
secundar sunt egale, adică:
u1 i1 = u2 i2 (1.12)
Numarul de spire al fiecărei înfăşurări este important (n1 şi n2 în figură)
deoarece tensiunile din primar şi secundar sunt proporţionale cu numărul de spire al
înfăşurării respective, adică:
u1 u 2
= (1.13)
n1 n 2
Transformatorul are două funcţii importante. Prima, poate modifica tensiunea
unei surse la orice valoare, care se poate alege prin raportul n1 / n2, numit şi raport de
transformare. A doua, asigură separarea galvanică (nu există cale electrică directă)
între primar şi secundar.
Observaţie: Toate elementele de circuit prezentate sunt considerate ideale. Un
element real este doar o aproximare a celui ideal. Fiecare are prezente ca elemente
parazite şi alte tipuri de elemente. Astfel, o rezistentă este însoţită de componente
inductive şi capacitive, bobinele au componente rezistive şi capacitive iar
condensatoarele componente rezistive şi inductive. În mod obisnuit aceste elemente
parazite au un efect neglijabil dar sunt de asemenea situaţii când trebuie luate în
considerare. La frecvente mari, de exemplu, lucrurile se modifică dramatic şi
comportarea unui element de circuit poate fi determinată mai degrabă de către aceste
elemente parazite.

1.5.7. Alte elemente de circuit

Există un numar mare de alte elemente de circuit iar cele multe dintre ele vor fi
prezentate în capitolul destinat dispozitivelor electronice. Câteva însă, din categoria
elementelor care fac contact electric, sunt amintite aici.

Comutatoare electrice
Comutatoarele realizează mecanic un contact electric. Acţionarea se face
manual. Există o multitudine de variante, funcţie de numărul poziţiilor, de sistemul
mecanic, de realizarea temporară (butoane) sau permanentă (întrerupătoare) a
contactului. Simbolizarea este deasemenea diversă. Aici se vor utiliza simbolurile din
figura 1.15 unde sunt prezentate atât întrerupătoarele, în trei variante mai utilizate,
întrerupătoare simple, duble şi bipolare cât şi butoanele, în două variante.

a b c d e

1.15. Comutatoare: a) întrerupător simplu; b) întrerupător dublu; c) întrerupător bipolar;

d) buton normal închis; e) buton normal deschis.

17
 Relee electromecanice
Relee se deosebesc de comutatoare prin aceea că
acţionarea se face electric. Releul este format dintr-un
comutator (sau mai multe, care vor fi acţionate simultan)
şi un electromagnet care produce deplasarea acestuia.
Simbolizarea este prezentată în figura 1.16.
Dreptunghiul este înfaşurarea electromagnetului iar 1.16. Releu
contactele sunt obişnuit marcate, aici este un sistem electromecanic
bipolar cu terminalele NI (normal închis), ND (normal
deschis), COM (comun).

1.6. Noţiuni privind circuitele electrice

Un circuit electric se formează atunci când o sursă de tensiune (sau mai multe)
este conectată la un element de circuit (sau mai multe) cu ajutorul unor conductoare
electrice.

1.6.1. Scheme electrice

Circuitele electrice reale, dar şi cele imaginate, care poate vor fi realizate fizic,
sunt reprezentate în documente prin scheme electrice. Acestea sunt de mai multe
feluri. Cea mai importanta este schema electrică de principiu care cuprinde toate
elementele circuitului prin simbolurile deja prezentate cât şi legăturile dintre ele.

a b
Fig. 1.17. Prezentarea surselor de c.c. în scheme
Conexiunea elementelor se face prin fire conductoare care în scheme sunt
reprezentate prin linii. Circuitele electrice mai pot fi reprezentate prin schema bloc, în
care circuitul se împarte în blocuri funcţionale distincte, reprezentate obişnuit prin
dreptunghiuri şi schema de conexiuni, care prezintă doar legăturile electrice între
diferite părţi ale circuitului.
Liniile de legătura sunt considerate ca având rezistenţa electrica zero astfel ca
potenţialul electric de-a lungul unei linii este acelaşi, indiferent dacă linia este mai
lungă sau mai scurtă. Din punct de vedere electric orice linie se poate considera un
punct.

18
 Acolo unde se întalnesc trei sau mai multe linii există un nod de circuit. Între
două noduri de circuit există laturi de circuit. Un ochi de circuit este un parcurs închis
de circuit care cuprinde mai multe laturi. La limită un ochi poate avea doar două laturi.
În figura 1.17a. este desenat un circuit simplu alimentat de la o sursă de
tensiune continuă. Punctul de masă al circuitului este la borna negativă a sursei. În
mod obişnuit sursa de tensiune continuă nu se reprezintă pe scheme astfel că circuitul
se desenează curent aşa cum este prezentat în figura 1.17.b. Liniile continue superioară
şi inferioară reprezintă bornele sursei. Pe linia superioară este marcată valoarea
tensiunii sursei.
Dacă circuitul are mai multe surse cu una dintre borne legată la masă, fiecare
sursă este reprezentată printr-o linie pe care este marcată valoarea tensiunii faţă de
masă. Dacă în circuit există surse neconectate la masă atunci acestea sunt prezentate
explicit prin simbolul sursei.

1.6.2. Analiza circuitelor

Prin analiza sau rezolvarea unui circuit se înţelege în esenţă calculul curenţilor
din laturile circuitului şi apoi al tensiunilor şi puterilor pe elemente atunci când
circuitul este cunoscut (sunt cunoscute valorile elementelor, tensiunile surselor de
tensiune şi curenţii surselor de curent).
Pentru analiza circuitelor se folosesc teoremele lui Kirchhoff. Dacă circuitul
este liniar (nu are decât elemente liniare) şi sursele sunt de c.c. atunci teoremele lui
Kirchhoff conduc la un set de ecuaţii liniare de gradul I şi rezolvarea este simplă.
Daca sursele sunt de c.a şi circuitul conţine şi elemente liniare reactive (bobine,
rezistenţe) ecuaţiile sunt integro-diferenţiale dar prin metoda mărimilor complexe ele
se reduc deasemenea la un set de ecuaţii liniare de gradul I.
Pentru a începe analiza în prealabil sunt marcate pe laturi sensuri arbitrare
pentru curenţi.

Teorema I-a a lui Kirchhoff

Teorema I-a a lui Kirchhoff spune că suma algebrică a curenţilor la un nod este
zero. Se alocă deasemenea arbitrar un semn pentru curenţii care intră în nod (obişnuit
+) şi semnul opus pentru cei care ies.

Teorema II-a a lui Kirchhoff

Teorema II-a a lui Kirchhoff spune că suma algebrică a tensiunilor pe un ochi
de circuit este zero. Pentru scrierea ecuaţiei se alocă arbitrar un sens de parcurgere pe
ochi. Apoi tensiunile pe fiecare element sunt considerate pozitive dacă sensul de
parcurgere al ochiului coincide cu sensul curentului prin element şi negative dacă
sensurile sunt opuse.

1.6.3. Divizoare de tensiune şi de curent

Un divizor de tensiune este sistemul simplu format din două rezistenţe serie
conectate la o sursă de tensiune (figura 1.18a). Tensiunea se divide pe rezistenţe astfel

19
că pe fiecare dintre rezistenţe se obţine o tensiune mai mică, proporţională cu
tensiunea sursei şi cu valoarea rezistenţei:
R1
U R1 = U (1.14)
R1 + R2

R2
U R2 = U (1.15)
R1 + R2
Un divizor de curent este sistemul format din două rezistenţe paralel conectate
la o sursă de curent (figura 1.18b). Curentul se divide pe rezistenţe astfel că prin
fiecare dintre rezistenţe se obţine un curent mai mic, proporţional cu curentul sursei şi
invers proporţional cu valoarea rezistenţei:
R2
I R1 = I (1.16)
R1 + R2

R1
I R2 = I (1.17)
R1 + R2

a b
Fig. 1.18. Divizor de tensiune (a) şi divizor de curent (b).

1.6.4. Circuitul fundamental şi teoremele sale

Circuitul electric fundamental este format dintr-o

sursă de tensiune electrică reală (care are rezistenţă
internă) conectată la un element de circuit, presupunem
pentru simplitate o rezistenţă electrică (figura 1.19).
Ansamblul acesta este deasemenea privit ca un
generator de energie electrică (sursa) conectat la un
consumator de energie electrică (rezistenţa), denumit Fig. 1.19 Circuit fundamental
adeseori sarcină. Desparţirea cu linie punctată
marchează acest punct de vedere.
Un astfel de circuit este format dintr-un singur ochi care este parcurs de un
acelaşi curent (nu există noduri). Rezolvarea este imediată scriind teorema KII.

20
 Teorema transferului maxim de putere
O primă teoremă stabileşte în ce condiţii puterea electrică care se transferă de la
sursă la sarcină este maximă. Ea spune că puterea este maximă atunci când este
îndeplinită condiţia:
Rg = Rs (1.18)
adică atunci când rezistenţa sarcinii este egală cu rezistenţa internă a generatorului..
Se mai spune că s-a realizat adaptare între generator şi sarcină sau că sarcina
este adaptată la generator.
O menţiune importantă trebuie făcută aici. În general circuitele nu functionează
în condiţii de transfer maxim deoarece acest maxim implică în acelaşi timp un
randament prost al transferului. Într-adevăr, curentul prin cele două rezistenţe fiind
acelaşi iar rezistenţele egale rezultă că puterea pe sarcină (utilă) şi aceea pe rezistenţa
internă a generatorului (pierderi) sunt egale. Randamentul este atunci 0,5.
Cu toate acestea există destule situaţii în care prevalează transferul maxim
asupra randamentului, îndeosebi la circuitele de putere mică: amplificatoare,
oscilatoare, circuite tampon, circuite de prelucrare a semnalelor, unde adeseori
adaptarea de putere este esentială.

Echivalenţa surselor de tensiune şi de curent

O sursă reala de tensiune poate fi echivalata cu o sursă reala de curent si
reciproc, o sursă reala de curent poate fi echivalata cu o sursă de tensiune. Cu alte
cuvinte sursele reale pot fi considerate fie surse de tensiune, fie surse de curent. Dacă o
sursa are rezistenţa interna mică se comportă mai aproape de o sursă ideala de
tensiune, dacă are rezistenţa interna mare se comportă mai aproape de o sursă ideala de
curent. Modurile de transformare sunt prezentate în figura 1.20.

a b

Fig. 1.20. Transformarea unei surse reale de tensiune în sursă reala de curent (a) şi
transformarea reciprocă (b)

Un grup de două teoreme arată că orice circuit electric liniar poate fi redus la un
circuit fundamental. Reducerea se face în funcţie de un element de circuit ales în prealabil, în
punctele de contact ale elementului cu circuitul.

21
 Teorema lui Thevenin
Dacă se aleg două puncte într-un circuit, fie ele A şi B care sunt şi punctele de
contact ale unui element RAB, atunci circuitul poate fi redus la acest element şi o sursă
de tensiune reală echivalentă conectată la bornele rezistenţei (figura 1.21). Modul de
calcul al elementelor este următorul:
- rezistenţa internă este rezistenţa echivalentă la bornele AB, fără elementul
RAB şi atunci când sursele ideale de tensiune din circuit sunt inlocuite cu
scurtcircuit (rezistenţă zero) iar cele de curent cu gol (rezistenţă infinită);
- tensiunea sursei este tensiunea la bornele AB în lipsa elementului
considerat.

Fig. 1.21. Echivalenţa Thevenin

Teorema lui Norton

Dacă se aleg două puncte într-un circuit, fie ele A şi B care sunt şi punctele de
contact ale unui element RAB, atunci circuitul poate fi redus la acest element şi o sursă
de curent reală echivalentă conectată la bornele rezistenţei (figura 1.22). Modul de
calcul al elementelor este următorul:
- rezistenţa internă Rg a generatorului este rezistenţa echivalentă la bornele
AB, fără elementul RAB şi atunci când sursele ideale de tensiune din
circuit sunt inlocuite cu scurtcircuit iar cele de curent cu gol;
- curentul sursei este curentul între punctele AB unde elementul RAB este
înlocuit cu scurtcircuit.

Fig. 1.22. Echivalenţa Norton

1.6.5 Regim de curent continuu si regim de curent alternativ

Circuitele electrice sunt în mod curent mult mai complicate decât circuitul
fundamental. Ele pot conţine atât surse de curent continuu cât şi de curent alternativ,

22
atât elemente rezistive cât şi inductanţe sau condensatoare, atât elemente liniare de
circuit cât şi elemente neliniare.
Ce s-a spus mai înainte despre analiza circuitelor este valabil doar dacă circuitul
este liniar şi cu un singur tip de surse, fie de c.c. fie de c.a. (Se obişnuieşte să se
prescurteze adeseori curent continuu cu c.c. iar curent alternativ cu c.a. Deasemenea
sunt utilizate semnele: = pentru c.c. şi ~ pentru c.a.)
În analiza circuitelor liniare este esenţial principiul superpoziţiei care spune că
efectul a două sau mai multe surse este suma efectelor fiecărei surse luată separat. Asta
înseamnă că, de exemplu, curentul printr-un element X al unei reţele cu două surse
este suma a doi curenţi, unul calculat în cazul că prima sursă funcţionează, a doua fiind
pasivizată şi un al doilea calculat cu a doua sursă în funcţiune şi prima pasivizată.
Notă: Pasivizarea unei surse înseamnă înlocuirea sursei cu rezistenţa ei internă.
Pentru sursele ideale de tensiune sursa este echivalată cu un scurtcuircuit, pentru cele
de curent cu un gol.
În cazul circuitelor liniare care conţin atât surse de curent continuu cât şi de
curent alternativ principiul superpoziţiei permite analiza pe rând a regimului de c.c. şi
a celui de c.a.

Analiza în curent continuu

Se analizează circuitul pentru curent continuu realizând un circuit echivalent
de curent continuu în care sunt pastrate sursele de curent continuu şi rezistenţele,
sursele de c.a. sunt pasivizate, bobinele sunt înlocuite cu scurtcircuit iar
condensaroarele cu gol. Se vor calcula curenţi continui.

Analiza în curent alternativ

Apoi se analizează circuitul pentru curent alternativ realizând un circuit
echivalent de curent alternativ în care sursele de c.c. sunt pasivizate fiind pastrate
sursele de curent alternativ cât şi toate celelalte elemente. Se vor calcula curenţi
alternativi.
În final suma curenţilor va reprezenta curentul real, care are o componenta
continuă şi una alternativă.

1.6.6. Circuite neliniare

Atunci când circuitul conţine elemente neliniare analiza nu se mai poate face cu
metodele anterioare. Teoremele lui Kirkhhoff nu mai dau ecuaţii algebrice ci ecuaţii
neliniare pentru care nu există metode standard de rezolvare. Cele mai multe pot fi
rezolvate doar prin metode aproximative iar precizia rezultatelor este relativă. Desigur
că având la dispoziţie metodele numerice şi mijloacele moderne de calcul erorile pot fi
aduse la nivele extrem de mici.
Mai trebuie adăugat că există numeroase programe de simulare pentru
rezolvarea circuitelor complexe, iar metodele clasice, metoda grafică şi metoda
liniarizării pe porţiuni sunt utilizate mai degrabă în scopuri didactice sau pentru
cazuri simple.

23
 Metoda grafica
Metoda grafică se utilizează în special în scopuri didactice. Ea se poate aplica
uşor pentru circuitul fundamental, atunci când sarcina este un element neliniar iar
dependenţa neliniară este cunoscută.

Metoda liniarizării
Metoda transformă curba neliniară a elementelor neliniara într-o linie frântă
care să o aproximeze cât mai bine. Astfel curba neliniară devine, pe porţiuni, liniară .
Problema se împarte în tot atâtea probleme liniare câte segmente are aproximarea
liniară iar acestea se rezolvă separat pe fiecare porţiune.
Obişnuit segmentele de dreaptă sunt reprezentate prin scheme echivalente
liniare care conţin surse şi elemente liniare. În acest fel circuitul neliniar este
reprezentat printr-o sumă de circuite liniare ce se rezolvă pe rând, rezultatele fiind
valabile pe porţiunile corespondente.

1.7 Semnale electrice

Definire
Semnalul electric este produsul surselor de energie electrica. Un semnal este
caracterizat prin mărimi electrice diverse cum ar fi tensiunea efectiva, intensitatea
curentului vârf la vârf, perioada ş.a.m.d. De obicei tensiunea este mărimea principală
astfel că se poate auzi adeseori „un semnal de X volţi”.
Semnalele sunt foarte diverse, au evoluţii diferite în funcţie de timp, pot fi
caracterizate analitic, printr-o expresie matematică, de obicei tensiunea în funcţie de
timp:
S = u(t) (1)
dar şi grafic, prin curba mărimii principale în funcţie de timp.

Semnalul aleator
Semnalul care le cuprinde pe toate
celelalte ca pe nişte cazuri particulare este
semnalul aleator, semnalul care are o evoluţie
oarecare, nedeterminată în timp, de exemplu
radiaţiile cosmice. Atat forma semnalului cat
si momentele de aparitie sunt intamplatoare.
Atunci cand forma sau momentele de aparitie
nu sunt intamplatoare semnalele se numesc
deterministe. Acestea sunt semnalele utilizate
în electronică. Cel mai des sunt utilizate
semnalele periodice, semnale a caror evolutie
se repeta la intervate egale de timp şi , mai rar,
semnalele singulare. Un caz particular este
semnalul continuu, semnal care are valoarea
constanta in timp. Graficele unor semnale de Fig. 1.23. Principalele tipuri de
tipul acelora amintite până acum sunt semnale: aleator (a); periodic (b);
prezentate în figura 1.23. singular (c); continuu (d).

24
 Semnale periodice
Semnalele periodice pot fi de formă
oarecare (figura 1.23) sau determinată cum sunt
semnalele sinusoidale, semnalele dreptunghiulare
sau impulsurile, semnalele dinte de fierăstrău
ş.a.m.d. (figura 1.24).
Semnalele periodice sunt reprezentate
analitic sub forma unei funcţii S = u(t) cu
proprietatea:
u(t) = u(t+T) (2)
unde T este perioada de repetiţie.
Alte doua mărimi legate de periodicitate Fig. 1.24. Semnale periodice
sunt frecvenţa: principale: sinusoidal;
f=1/T (3) dreptunghiular; dinte de
şi pulsaţia sau frecvenţa unghiulară: fierastrau
ω= 2πf. (4)
O mărime importantă a semnalelor
periodice este valoarea medie, notata u0 sau umed:
T
1
∫
U med = u (t )dt
T 0
(5)

Valoarea medie se mai numeste si compnenta

continua a semnalului. Alte marimi importanta
sunt valoarea maxima,
UMax si valoarea minima, Umin+. Semnalul Fig. 1.25. Semnal periodic; marimi
periodic oarecare si marimile principale sunt principale
prezentate in figura 1.25.

Semnale alternative
Un semnale periodic este alternativ atunci cand valoarea sa medie sau
componenta continua este egala cu zero. Relatia care defineste un semnal alternativ
este prin urmare:
T
1
∫
U med = u (t ) dt = 0
T 0
(6)

Relatia are si o interpretare grafica (figura 1.26),

intr-o perioada, suprafata pozitiva a semnalului,
notata cu semnul plus si suprafata negativa a
semnalului, notata cu semnul minus sunt egale.
Un semnal periodic oarecare poate fi
descompus intr-o suma formata dintr-un semnal Fig. 1.26. Semnal alternativ
continuu egal cu valoarea medie si un semnal
alternativ (figura 1.27).
Semnalul continuu se numeste componenta continua a semnalului
Semnalul alternativ se numeste componenta alternativa a semnalului.

25
 Fig. 1.27. Descompunerea unui semnal periodic oarecare in componenta continua si
alternativa
Separarea aceasta nu este doar teoretica. In electronica sunt numeroase situatiile
cand aceasta separate se face practic. Exista circuite care extrag doar componenta
alternativa a unui semnal.. Exista circuite care extrag doar componenta continua a unui
semnal..

Semnale alternative sinusoidale

(armonice)
Un semnal foarte important in electronica
este semnalul alternativ sinusoidal, prezentat in
figura 1.28, impreuna cu principalele marimi
care-l caracterizeaza.
Un semnal alternativ sinusoidal are
expresia generala:
u(t) = UM sin (ωt – φ) Fig. 1.28. Semnalul sinusoidal
(7) Marimile principale ale
semnalulu sinusoidal sunt:
• UM – amplitudinea semnalului
• ω (f, T) – frecventa (unghiulara, aici, dar legata direct de frecventa si
perioada)
• ωt – φ – faza semnalului
• φ – faza initiala
• U – valoare aefectiva (prezentata in continuare
T

∫u
1 2
U = T
(t )dt (8)
0

Valoare efectiva a unui semnal electric esta data de relatia:

care reprezinta radacina patrata a vaolorii medii a semnalului la patrat.
Pentru semnalul alternativ sinusoidal valoarea efectiva este:
UM
U= ≅ 0,7 U M (9)
2

In literatura valoarea efectiva este prezentaa adeseori, dupa denumirea engleza,

valoare RMS (Root Mean Square – radacina din media patratica)
Un semnal sinusoidal este important din doua motive.
In primul rand energia electrica este generata de masinile electrice generatoare
din marile centralele electrice sub aceasta forma si asa este aceasta transmisa la
consumatori, fie ei industrialai sau casnici. Forma tensiunii la bornele prizelor din

26
casele noastre este alternativa, sinusoidala. Exista deasemenea numeroase alte circuite
care genereaza semnale sinusoidale.
In al doilea rand orice semnal periodic alternativ poate fi descompus intr-o
suma de semnale sinusoidale care au frecvente egale cu multipli ai frecventei
semnalului principal si care se numesc armonici. Matematic operatia este cunoscuita
sub numele de descompunere Fourier. Exista o prima armonica, numita si
fundamentala, care are frecventa egala cu a
semnaluli principal. Armonica urmatoare, numita
armonica a doua are frecventa dublul frecventei
fundamentale. Exista armonica de gradul trei,
patru s.a.m.d., teoretic numarul lor este infinit.
Amplitudinea armonicilor scade o data cu
cresterea frecventei acestora. Scaderea nu este
liniara si nici macar monotona.
Un semnal periodic alternativ oarecare
poate fi asimilat in acest fel cu o suma de semnale
sinusoidale. Cu cat numarul de armonici luate in
considerare este mai mare cu atat aproximatia
este mai buna.
In acelasi fel, un semnal periodic oarecare
se poate descompune intr-o componenta continua
si o suma de armonici, rezultate din
descompunerea la randul ei a componentei
alternative. Primele armonici sunt de multe ori
suficiente pentru o buna aproximatie (figura
Fig. 1.29. Descompunerea unui
1.29). semnal periodic oarecare in
Descompunerea are desigur un interes componenta continua si armonici
practic. pana la ordinul 3
In primul rand exista metode simple
pentru rezolvarea circutelor electrice supuse
semnalelor de tip continuu sau alternativ
sinusoidal. Prin descompunerea in armonici
aceste metode pot fi generalizate la toate
tipurile de semnale periodice.
In al doile rand semnalele periodice
oarecare se descompun fizic, cu s-au fara voia
noastra, in armonici, iar efectele acestor
armonici sunt de multe ori importante si este
nevoie de cunoasterea si studierea lor.

Semnale sub forma de impulsuri

O categorie distincta de semnale sunt
semnalele sub forma de impulsuri. Un impuls
este o trecere relativ rapida de la un nivel de
tensiune la un alt nivel de tensiune, urmata, Fig. 1.30. Semnale sub forma de
dupa un interval de timp, de revenirea la nivelul impulsuri

27
initial. Trecerile se numesc fronturi, crescator sau descrescator iar intervalele sunt
palierele impulsurilor, ridicat sau coborat.
In varianta idealizata fronturile sunt fie salturi, trecerea se face instantaneu fie
au o evolutie liniara. Corespunzator exista doua tipuri de impulsuri elementare,
impulsul dreptunghiular si impulsul rampa. Prin combinari ale acestora se obtin
diverse alte variante, cateva fiind prezentate in figura 1.30.
Cele mai utilizate sunt impulsurile dreptunghiulare

Reprezentarea semnalelor în domeniul frecventă

Un semnal periodic se poate reprezenta, conform descompunerii in serie
Fourier, ca o sumă de semnale sinusoidale, de amplitudini si faze determinate.
Totalitatea acestor componente formeaza spectrul de frecvenţă al semnalului.
Exista o componenta de frecvenţă zero, componenta continua, o componenta
fundamentala cu aceeasi frecvanţa cu a semnalului şi o suma de armonici cu frecvenţe
multipli ai frecvenţei fundamentale.
Se obişnuieste să se reprezinte acest spectru prin segmente de mărime egala cu
amplitudinea fiecărei componente plasate în pozitie corespunzătoare de-a lungul unei
axe a frecventelor. În figura 1.31b este reprezentată această funcţie, denumită funcţie
spectrală, pentru semnalul periodic dreptunghiular din figura 1.31a (suma este teoretic
infinită dar în practică se utilizează un numar finit de componente).
Dacă se trece la limită T (la infinit) distantele intre componente tind spre zero şi
se obţine un spectru continuu care este chiar infăşurătoarea spectrului discret din figura
(linia punctată) şi care este spectrul unui impuls dreptunghiular singular.

a) b)
Fig. 1.31. Spectrul unui semnal periodic dreptunghiular.

28
 2.1. Materialele semiconductoare şi joncţiunea p-n
2.1.1. Structura materialelor semiconductoare

Materialele semiconductoare au conductivitatea electrică intermediară între

materialele izolante si materialele bune conductoare. Sunt utilizate pentru construcţia
dispozitivelor semiconductoare iar cel mai folosit este siliciul. Un atom de siliciu are 4
electroni pe ultimul înveliş şi siliciul în stare pură (numit şi material intrinsec), din

Fig. 2.1. Structura siliciu pur. Fig. 2.2. Generarea perechi electron liber-gol. Fig. 2.3. Material n.

motive de stabilitate chimică (2 sau 8 atomi pe ultimul inveliş), este structurat în aşa
fel încât un atom este legat de încă 4 atomi vecini, cu fiecare cumulând câte doi
electroni, unul propriu, altul vecin, ajungând la un total de 8 (figura 2.1, reprezentând
doar nucleul şi ultimul înveliş). Întreaga structură este neutră electric, motiv pentru
care s-a figurat şi sarcina pozitiva corespondentă din nucleu.
Siliciul este astfel stabil şi între particule sunt legături puternice. Cu toate
acestea, o dată cu creşterea temperaturii sau în urma iradierii, unii electroni se desprind
din legaturi, devenind electroni liberi. Concomitent,
(figura 2.2.) zona părăsită rămâne încărcată pozitiv, se poate deplasa (din aproape în
aproape) şi se numeşte gol. Electronii liberi şi golurile (generate în perechi) pot da
naştere curenţilor electrici. Similar cu procesul de generare, există şi un proces invers,
numit recombinare. Numărul purtătorilor rămâne însă mic, materialul intrinsec fiind
mai apropiat de materialele izolante.

2.1.2. Materiale semiconductoare

p şi n
Numărul purtătorilor liberi poate
fi mărit în mod artificial printr-un
proces de impurificare realizat în două
variante. In prima variantă se introduc
în structura siliciului un număr de atomi
ai unui element din grupa a 5-a (arseniu,
a) Material tip n. b) Material tip p. stibiu), cu 5 electroni pe ultimul înveliş.
Fig. 2.4. Reprezentarea simplificată a Acest atom se fixează în structura
materialelor semiconductoare. siliciului, la fel ca atomul de siliciu, cu

32
4 dintre electronii de pe ultimul înveliş, cel de-al 5-lea devenind electron liber (fig.
2.3.). Zona părăsită de acesta rămâne încărcată pozitiv dar nu mai este mobilă. Prin
impurificarea de acest tip se obţine materialul semiconductor tip n, care se poate
reprezenta electric (fig. 2.4.a) printr-o structura de sarcini pozitive fixe, dublată de un
număr egal de electroni liberi. Aceştia sunt numiţi şi purtători majoritari deoarece
concomitent există şi un număr, mult mai mic, de goluri rezultate din procesul de
generare termică, numiţi purtători minoritari (care nu sunt reprezentaţi aici). Analog,
prin impurificare cu atomi ai unui element din grupa a 3-a (aluminiu, indiu), se obţine
materialul semiconductor tip p, care se poate reprezenta electric (fig. 2.4.b) printr-o
structura de sarcini negative fixe, dublată de un număr egal de goluri. Materialele
semiconductoare tip n şi p se numesc şi materiale extrinseci.

2.1.3. Curenţi in materiale semiconductoare

Existenţa purtătorilor liberi, majoritari şi minoritari, permite, în anumite

condiţii, deplasarea acestora, adică apariţia curenţilor electrici. După mecanismul
generator există curenţi de câmp şi curenţi de difuzie.
Curentul de câmp apare când materialul este supus unui câmp electric Ē şi are
densitatea σĒ. Curentul de difuzie apare
atunci când densitatea purtătorilor este
neomogenă şi are loc fenomenul de difuzie,
adică deplasarea purtătorilor din zonele cu
densitate mai mare spre zonele cu densitate
mai mică până când distribuţia purtătorilor
devine omogenă. În figura 2.5. este ilustrat Fig. 2.5. Fenomenul de difuzie.
fenomenul de difuzie prezentând o secţiune
a unui material semiconductor în două momente de timp. Iniţial există o distribuţie
neomogenă a purtătorilor, apare un curent de difuzie iar în final distribuţia este
omogenă şi curentul devine zero. Dacă există un mecanism de generare continuă a
purtătorilor într-o zonă anumită, cum e de exemplu generarea prin iluminare, se poate
asigura un curent permanent, aşa cum este cazul fotocelulelor.

2.1.4. Joncţiunea p-n

Tehnologii speciale permit alăturarea intimă a celor două tipuri de materiale

semiconductoare p şi n, despărţite de o zonă îngustă de trecere şi formând o structură
denumită joncţiunea p-n (fig. 2.6.). Joncţiunea p-n are proprietăţi speciale şi stă la baza
majorităţii dispozitivelor semiconductoare şi implicit a electronicii moderne.
În momentul iniţial distribuţia de
purtători liberi este accentuat neuniformă, cu
multe goluri în zona p şi mulţi electroni liberi
în zona n. Tendinţa naturală a purtătorilor
liberi, fie ei electroni liberi sau goluri,
corespunzătoare fenomenului de difuzie, este
să se deplaseze din zonele unde sunt în exces
Fig. 2.6. Joncţiunea p-n. spre zonele sărace. Golurile se vor deplasa din
zona p spre zona n iar electronii liberi în sens

33
contrar. De fapt începe un proces de recombinare şi perechi de purtători dispar
începând de la suprafaţa de separaţie. Se creează o zonă fără purtători liberi, marcată
pe figură şi denumită zonă de sarcină spaţială, fiind formată din două straturi
încărcate cu sarcină de semn contrar. Se creează concomitent un câmp electric intern
cu sensul din figură, câmp ce se opune difuziei şi recombinării în continuare şi se
ajunge la o stare de echilibru.

2.1.5. Joncţiunea p-n cu tensiune exterioară (polarizată)

O tensiune continuă pate fi aplicată joncţiunii p-n prin intermediul a doi

electrozi conectaţi la capete. Acţiunea este denumită curent polarizare şi există două
situaţii distincte, polarizare inversă (fig. 2.7.) când plusul este la zona p şi polarizare
directă, cu plusul la zona n.
Când joncţiunea este polarizată
invers, sursa de tensiune creează în
joncţiune un câmp electric extern care
are acelaşi sens cu cel intern. Câmpul
total este suma lor şi duce la lărgirea
zonei de sarcină spaţială, zonă fără
purtători liberi, cu rezistivitate mare. Nu
există circulaţie de purtători majoritari şi
curentul este practic zero. În realitate
există o circulaţie de purtători minoritari
Fig. 2.7. Joncţiunea p-n polarizată şi în consecinţă un curent, foarte mic,
invers denumit şi curent invers.
Atunci când este polarizată direct, sursa de tensiune creează în joncţiune un
câmp electric extern care are sens contrar celui intern, favorizeazînd deplasarea
purtătorilor majoritari şi conduce la apariţia unui curent direct important.

2.2. Diode semiconductoare

2.2.1. Structura si simbol
Diodele semiconductoare sunt jonctiuni p-n cu doua
terminale (borne, pini) conectate la cele doua zone.
Terminalul conectat la zona p se numeste anod (A) iar cel
conectat la zona n se numeste catod (K).
Proprietatea principala a unei diode este aceea ca
permite circulatia curentului intr-un singur sens, fiind un
dispozitiv unidirectional. Structura si simbolul diodei sunt
Fig. 2.8. Structura si
prezentate in figura 2.8. Sensul sagetii este si sensul posibil
simbolul diodei
al curentului prin dioda. semiconductoare
2.2.2 Dependenta curent-tensiune
Curentul prin dioda depinde de tensiunea la borne dupa relatia exponentiala:

i  IS (e ku  1) (2.1)

34
 IS ( curentul de saturatie al diodei) si k sunt doua mărimi care depind, printre
altele, de temperatura. Constanta e este baza logaritmilor naturali.
Prin reprezentarea grafica a relatiei 2.1 se obtine caracteristica grafica curent-
tensiune a diodei. Aceasta, desenata pentru scari diferite ale curentului si tensiunii,
poate fi urmarita in figura 2.9.

In cazul polarizarii directe a diodei ( tensiune pozitiva anod-catod, u>0, dioda

deschisa sau in conductie) curentul creste exponential cu tensiunea. El devine insa
semnificativ doar daca tensiunea depaseste un prag UD numit tensiune de deschidere a
diodei, situat in jurul valorii de 0,7 volti pentru diodele pe siliciu. In continuare
curentul creste foarte mult iar tensiunea foarte putin. Intr-o prima aproximare se
considera ca tensiunea unei diode polarizate direct este constanta, egala cu 0,7 V. In
numeroase situatii si aceasta valoare de 0,7 V este neglijabila (cum se poate deduce
urmarind a treia varianta din figura 2.9), tensiunea pe o dioda deschisa fiind
considerata zero.
In cazul polarizarii inverse a diodei ( tensiune negativa anod-catod, u<0, dioda
blocata) curentul invers este foarte mic si tinde spre valoarea IS numită curent de
saturatie al diodei. Acest curent invers este in majoritatea cazurilor neglijat, considerat

Fig. 2.9. Caracteristica grafica a diodei pentru diferite scari ale curentului si tensiunii.

zero.

2.2.3. Valori limita principale

Diodele sunt fabricate in numeroase variante, fiecare varianta fiind caracterizata
printr-un numar de parametri specifici si printr-un cod dat de fabricant (un exemplu: 1N4007).
Cei mai importanti parametrii sunt valorile limita sau valorile maxime. Exista un curent direct
maxim prin dioda, IM, a carui depasire provoaca supraincalzirea si distrugerea diodei. Exista
deasemenea o tensiune inversa maxima, UM, a carei depasire provoaca o strapungere a diodei,
urmata de cresterea abrupta a curentului invers, supraincalzirea si deasemenea distrugerea
diodei. Aceste valori, cat si multe altele, sunt precizate de fabricanti in cataloagele de produse.

2.2.4. Influenta temperaturii

Temperatura influenteaza mult
functionarea diodelor, ca de altfel a tuturor
dispozitivelor semiconductoare. Temperatura de
200 grade Celsius este o valoare limita maxima
pentru dispozitivele semiconductoare pe siliciu. Fig. 2.10. Dioda montata pe radiator

35
 Temperatura diodelor se modifica atat ca urmare a variatiei temperaturii
mediului cat si ca urmare a pierderilor prin efect Joule. Acestea din urma cresc odata
cu cresterea valorii curentului sau a frecventei de functionare.
Cand puterile de pierderi sunt mari diodele sunt mentinute sub limita
temperaturii maxim admisibile prin montarea lor pe
radiatoare cu suprafata radianta mare care permite
disiparea in mediul exterior a caldurii rezultate prin
efect Joule (figura 2.10). In numeroase situatii se
utilizeaza suplimentar racirea fortata a radiatoarelor,
fie cu ventilatoare, fie cu circuit de racire cu lichid.
Cresterea temperaturii are un dublu efect asupra
diodelor, care este prezentat in figura 2.11. In primul
rand se mareste curentul invers. Acesta se dubleaza la
fiecare crestere de aproximativ 10 grade a temperaturii.
Al doilea efect este micsorarea tensiunii pe dioda in
conductie. Micsorarea este de aproximativ 0,002 V/
grad C si este uneori utilizata pentru masurarea
temperaturii, dioda fiind folosita drept senzor de
Fig. 2.11. Influenta temperaturii
temperatura. asupra diodelor
2.2.5. Modele pentru diode
Dioda este un element neliniar de circuit. Pentru calculul circuitelor cu diode se
poate utiliza relatia analitica (2.1) sau se poate utiliza metoda grafica, folosind
caracteristica grafica curent-tensiune a diodei. Metodele de mai sus sunt rar utilizate,
fiind complicate sau chiar inoperante in cazul circuitelor cu mai multe elemente. Din
acest motiv cea mai utilizata metoda este liniarizarea diodei, adica inlocuirea acesteia
cu o schema echivalenta formata cu elemente liniare. In functie de precizia dorita a
calculelor, dioda poate fi echivalata cu o schema mai simpla sau mai complicata. Dupa
inlocuirea diodei cu schema echivalenta, calculul urmeaza cursul obisnuit pentru
circuitele liniare.
Sunt utilizate trei nivele de aproximare liniara a diodelor. In figura 2.12 sunt
prezentate atat modelele cat si caracteristica grafica a acestora.
Cel mai simlpu si mai folosit model este un comutator, K (2.12.a). Acesta este
deschis (rezistenta infinita), cand tensiunea anod-catod este mai mica sau egala cu zero
(uAC  0) si este inchis (rezistenta zero), cand tensiunea anod-catod este mai mare

a) b) c)

Fig. 2.12. Modele liniare pentru diode

36
decat zero (uAC  0).
Un al doilea model tine cont de tensiunea de deschidere UD  0,7V (2.12.b).
In sfarsit, modelul cel mai precis (2.12.c) tine cont si de rezistenta diodei in
zona de conductie, Rd, iar panta caracteristicii grafice este mai mica de 90 grade.
Modelele prezentate pana acum sunt utilizate atunci cand diodele sunt in regim
de curent continuu sau in regim de curent alternativ de frecventa mica, de exemplu la
50 Hz, frecventa retelei. Cand diodele sunt utilizate in regim de curent alternativ cu
amplitudine mica si frecventa mai mare, se foloseste un model al diodei, denumit
model dinamic de semnal mic, care tine cont de capacitatea electrica a jonctiunii p-n,
dioda fiind echivalata cu rezistenta dinamica (diferita pentru zona de conductie sau de
blocare) in paralel cu capacitatea totala a jonctiunii (figura 2.13).

2.2.7. Tipuri de diode

Exista variante diverse de diode care se deosebesc prin particularitati
functionale si destinatie. Principalele categorii sunt prezentate in continuare.

Diode redresoare
Sunt diode destinate utilizarii in circuite redresoare
pentru reteaua de c.a. de 50 herti. Parametrrii principali sunt
curentul maxim, IM si tensiunea inversa maxima, UM. Plaja de
valori ale acestor parametrii este:
- amperi-zeci de mii de amperi, pentru IM Fig. 2.13. Model de
- zeci volti- zeci de mii de volti pentru UM. semnal mic
Diodele de curenti mari sunt construite astfel incat sa
le poata fi atasate radiatoare de racire. Diodele de curenti mici
sunt inchise in capsule de plastic sau ceramica si au catodul marcat cu o banda alba sau
neagra.
Diode de comutatie
Sunt diode destinate utilizarii in circuite functionand in
comutatie sau la frecvente ridicate. Parametrii principali sunt
timpii de comutatie.
Diode Schottky Fig. 2.16. Dioda
Sunt diode realizate intr-o tehnologie speciala, de tip Schottky
metal-semiconductor si au simbolul prezentat in figura 2.16
Avantajele acestor diode sunt:
- tensiune mica in conductie, aproximativ 0,3 V;
- timpi de comutatie foarte mici.
Dezavantajul principal: - tensiune inversa maxima mica (zeci de volti).
Dioda varicap
Denumirea diodei vine de la expresia capacitate
variabila. Simbolul este prezentat in figura 2.17 Dioda este
utilizata in polarizare inversa si proprietatea principala este ca
se comporta in aceasta situatie ca un condensator cu
capacitate variabila, dependenta de tensiunea la borne. Toate
Fig. 2.17. Dioda
diodele au aceasta proprietate dar diodele varicap sunt
varicap
construite astfel incat dependenta capacitate-tensiune sa aiba

37
un profil optim. Zona de variatie este in intervalul 1...100 picofarazi. Domeniul
principal de utilizare sunt radiocomunicatiile, mai precis acordul circuitelor oscilante
din emitatoare si receptoare.
Dioda Zener
Este o dioda construita pentru a fi utilizata in
zona de strapungere inversa. Simbolurile utilizate
pentru dioda Zener si caracteristica grafica sunt
prezentate in figura 2.18.
In polarizare directa este similara diodelor
redresoare. In polarizare inversa dioda se strapunge
la o tensiune numita tensiune Zener, UZ, constanta
pentru o anumita dioda. In zona de strapungere
curentul creste pana la o valoare maxim admisibila,
iM dar tensiunea ramane aproape constanta.
Rezistenta dinamica rZ in zona de strapungere este
foarte mica, ohmi-zecimi de ohmi. Proprietatea de Fig. 2.18. Dioda Zener
a mentine contanta tensiunea pe o plaja mare de
curenti face ca dioda sa fie utilizata indeosebi in
circuitele stabilizatoare de tensiune.

38
 3. REDRESOARE

3.1. Probleme generale

Redresoarele sunt circuite care transforma energia unei surse de curent

alternativ in energie de curent continuu. Pe scurt un redresor face transformarea
alternativ – continuu.

3.1.1. Clasificarea redresoarelor

Redresoarele se clasifica dupa numeroase criterii , cele mai importante fiind

numarul de faze, tipul schemei, posibilitatea reglarii tensiunii de iesire.
Dupa numarul de faze al sursei, care este de obicei reteaua electrica,
redresoarele se clasifica in:
 redresoare monofazate
 redresoare trifazate
Dupa tipul de schema:
 redresoare monoventil (doar pentru reteaua monofazata)
 redresoare cu punct median
 redresoare in punte
Dupa posibilitatea reglarii tensiunii de iesire:
 redresoare necomandate
 redresoare comandate
Un redresor particular corespunde fiecarui criteriu de clasificare astfel ca denumirea sa
completa are obisnuit mai multi termeni, cate unul din fiecare clasa de criterii. De
exemplu: redresor trifazat, comandat, cu punct median.

3.1.2. Schema bloc a unui redresor

Un redresor este compus in cazul general din trei parti (figura 3.1) si anume:
1. Transformator (TR)
2. Bloc redresor (R)
3. Filtru (F)
Acestora li se adauga sursa de energie electrica alternativa si sarcina care
trebuie alimentata cu energie electrica de curent continuu
Fluxul de energie parcurge redresorul de la intrare, unde este conectata sursa de
tensiune alternativa si dupa redresare ajunge la sarcina (consumator) care poate fi pur
rezistiva dar in multe situatii are si o componenta inductiva.
In cazuri particulare pot lipsi atat transformatorul cat si filtrul. In figura 3.1
sunt prezentate si formele tensiunilor in principalele puncte ale unui redresor.
Sursa este de obicei reteaua si are tensiunea us sinusoidala dar poate fi de
asemenea un generator independent sau un invertor iar tensiunea poate fi de alta forma.
Transformatorul are un rol multiplu. In primul rand el modifica, atunci cand
este necesar, valoarea tensiunii sursei. Aceasta este de obicei fixa, ca in cazul retelei de
monofazate, 220 volti. Transformatorul poate mari sau poate micsora tensiunea sursei,

66
in cazul din figura 3.1 este micsorata. Forma tensiunii dupa redresor (utr) ramine
aceeasi. In al doilea rand transformatorul realizeaza o separare galvanica intre sursa si
sarcina. Nu exista legatura directa de la sarcina la retea si eventualul utilizator este
protejat de un contact direct cu reteaua. In fine, pentru unele variante de scheme
transformatorul este obligatoriu si furnizeaza un anumit sistem de tensiuni.

Fig. 3.1 Schema bloc a unui redresor

Blocul redresor este compus din elemente redresoare necomandate (diode),

semicomandate (tiristoare) sau comandate (GTO, tranzistoare), are scheme diverse si
realizeaza transformarea tensiunii alternative intr-o tensiune pulsatorie, ur cu o
componenta continua (U0r) diferita de zero.
Filtrul face o netezire a formei pulsatorii a tensiunii redresate pe care o aduce la
o forma apropiata de aceea a tensiunii continue, uf. Intotdeauna insa tensiunea pe
sarcina va avea o variatie varf la varf diferita de zero (u) care insa poate fi micsorata
sub o anumita limita utilizand filtre mai bune (si desigur mai scumpe).
In continuare se vor prezenta principalele tipuri de redresoare. La inceput
redresoarele moonofazate si trifazate (necomandate si fara filtru) iar apoi cele
comandate. La final sunt prezentate filtrele.

3.1.2 Redresoare monofazate

Rdresoarele monofazate au ca sursa reteaua monofazata sau eventual un

generator sau invertor monofazat. Exista trei tipuri de redresoare monofazate:

 redresor mono-ventil sau mono-alternanta;

 redresor dubla alternanta cu punct median;
 redresor in punte.

67
 Fig.3.2 Redresor monofazat monoalternanta: schema (a); forma tensiunilor (b);
schema echivalenta in semiperioada pozitiva a tensiunii de intrare (c); schema
echivalenta in semiperioada negativa a tensiunii de intrare (d).

Redresor monoalternanta

Redresorul mono-alternanta este cel mai simplu redresor. Blocul redresor

contine un singur element redresor, o dioda. Schema, forma tensiunilor si schemele
echivalente in semiperioadele distincte de functionare sunt prezentate in figura 3.2.
Desi este prezent si transformatorul, acesta poate lipsi.
In figura 3.2.a sunt marcate semnele tensiunii din secundarul transformatorului
in cele doua semiperioade ale acesteia, o prima semiperioada, intre 0-, in care
tensiunea este pozitiva si o a doua semiperioada, -2, in care tensiunea este negativa.
Semnul tensiunii va decide starea diodei si, corespunzator, schema sa echivalenta.
Vom lua in considerare cea mai simpla schema echivalenta pentru dioda, in care dioda
este inlocuita cu un contact, facut pentru polarizare directa, desfacut pentru polarizare
inversa.
In prima semiperioada dioda este polarizata direct (plusul tensiunii la anod) si
schema echivalenta este aceea din figura 3.2.c. Tensiunea redresata este egala cu
tensiunea din secundar. Tensiunea pe dioda este zero. In a doua semiperioada dioda
este polarizata invers (minusul tensiunii la anod) si schema echivalenta este aceea din

68
figura 3.2.d. Tensiunea redresata este egala cu zero. Tensiunea pe dioda este tensiunea
din secundar.
Tensiunea redresata corespunde doar alternantelor pozitive ale tensiunii sursei
de unde numele de redresor monoalternanta. Valoarea medie U0 a acesteia, care se
calculeaza cu formula valorii medii a unei marimi periodice (xx) este pozitiva si are
valoarea:
2 
1 1 2U2
U0 
2  uS d (t ) 
0 2 
0
2 U 2 sin t d (t ) 

(3.1)

Analog rezulta si valoarea medie a curentului:

2U2
I0  (3.2)
 RS

Un calcul simplu conduce la evaluarea randamentului redresorului si implicit a

calitatii sale.
Puterea utila (de curent continuu) in sarcina este:

2 U 22
Pu  I 0 U 0  (3.3)
 RS

iar puterea totala absorbita de la sursa:

2 
1 1 2 U 22 U2
Pa 
2 0u 2 i S d (t ) 
2  RS 0 
sin 2 (t ) d (t )  2
2 RS
(3.4)

Rezulta ca randamentul redresorului monoalternanta este:

  0,4 (3.5)
Randamentul scazut este unul dintre dezavantajele acestui redresor. Un al doilea
dezavantaj este incarcarea nesimetrica a retelei, puterea fiind absorbita doar in timpul
unei singure semialternante. Redresorul monoalternanta este insa destul de folosit la
puteri mici deoarece este cel mai simpu si cel mai ieftin.

Redresor dubla alternanta cu punct median

Redresorul dubla alternanta cu punct median are schema, forma tensiunilor si

schemele echivalente in semiperioadele distincte de functionare prezentate in figura
3.4.
In cazul acestui tip de redresor transformatorul este necesar si trebuie sa aiba un
secundar cu doua infasurari inseriate, care au acelasi numar de spire, cu un punct
median intre ele, astfel ca sa furnizeze blocului redresor compus din doua diode doua
tensiuni identice, u2. Ansamblul poate fi privit si ca doua redresoare monoalternanta
legate la aceeasi sarcina, in cazul acesta rezistenta RS.

69
 Fig. 3.4 Redresor dubla alternanta cu punct median: schema (a); forma tensiunilor (b);
schema echivalenta in semiperioada pozitiva a tensiunii de intrare (c); schema
echivalenta in semiperioada negativa a tensiunii de intrare (d).

In prima semiperioada cele doua diode sunt polarizate astfel: D1 direct, plusul
tensiunii transformatorului la anod, iar D2 invers. Schema echivalenta este aceea din
figura 3.4.b (D1 scurtcircuit, D2 intrerupta) si tensiunea pe sarcina este egala cu u2,
adica o semialternanta pozitiva.
In a doua semiperioada cele doua diode sunt polarizate astfel: D1 invers,
minusul tensiunii transformatorului la anod, iar D2 direct. Schema echivalenta este
aceea din figura 3.4.c (D1 intrerupta, D2 scurtcircuit) si tensiunea pe sarcina este egala
cu minus u2 (negativa in acest semiinterval), adica din nou o semialternanta pozitiva.
Se obtine in acest fel o redresare dubla alternanta. Valoarea medie U0 a acesteia este
pozitiva in acest caz si are valoarea:
2 2U2
U0  (3.6)

Acesta este avantajul schemei, valoarea medie dubla fata de redresarea
monoalternanta si deci o eficacitate dubla a redresarii.

70
 Dezavantajele sunt: utilizarea a doua diode, necesitatea unui transformator
special ceea ce mareste mult pretul de cost dar si faptul ca o dioda suporta in polarizare
inversa o tensiune maxima de doua ori mai mare decat valoarea maxima a u2.

Redresor dubla alternanta in punte

Redresorul dubla alternanta in punte are schema, forma tensiunilor si schemele
echivalente in semiperioadele distincte de functionare prezentate in figura 3.5. In cazul
acestui tip de redresor, asa cum este de altfel prezentat, transformatorul poate lipsi.
Blocul redresor este format din 4 diode legate in punte (formand un patrulater)
intr-o anumita succesiune a terminalelor. La una din diagonalele puntii se conecteaza
sursa de tensiune alternativa sau secundarul transformatorului daca acesta exista, iar la
a doua diagonala se conecteaza sarcina R, in cazul acesta.

Fig. 3.5. Redresor dubla alternanta in punte: schema (a); schema echivalenta in
semiperioada pozitiva a tensiunii de intrare (b); schema echivalenta in semiperioada
negativa a tensiunii de intrare (c); forma tensiunilor (d).

In prima semiperioada sunt polarizate direct diodele D2 si D3 si sunt polarizate

invers diodele D1si D4. Schema echivalenta este aceea din figura 3.5.b (D2, D3
scurtcircuit, D1, D4 intrerupte) si tensiunea pe sarcina este egala cu u2, adica o
semialternanta pozitiva.

71
 In a doua semiperioada sunt polarizate invers diodele D2 si D3 si sunt
polarizate direct diodele D1si D4. Schema echivalenta este aceea din figura 3.5.c (D2,
D3 intrerupte, D1, D4 scurtcircuit) si tensiunea pe sarcina este egala cu minus u2
(negativa in acest semiinterval), adica din nou o semialternanta pozitiva. Se obtine in
acest fel o redresare dubla alternanta la fel ca in cazul anterior.
Avantajul schemei, valoarea medie dubla fata de redresarea monoalternanta si
deci o eficacitate dubla a redresarii dar si faptul ca este nevoie de o singura sursa de
tensiune. In plus, diodele suporta in polarizare inversa o tensiune maxima egala cu
valoarea maxima a u2.
Dezavantajele sunt: utilizarea a patru diode, adica un pret mai mare si pierderi
duble de energie pe diode fata de cazul anterior.

3.1.3 Redresoare monofazate reale

Pană acum s-au prezentat redresoarele pentru cazul ideal şi s-au presupus ideale
atât transformatorul cât şi diodele. Asta înseamnă că transformatorul a fost considerat o
sursă de tensiune cu rezistenţă internă zero iar diodele ca nişte comutatoare, cu
rezistenţa zero în conducţie (polarizare directă) şi infinită când este blocată (polarizare
inversă).
Se va analiza aici situaţia redresorului monofazat monoalternanţă în care sunt
eliminate, pe rand, presupunerile simplificatoare. Se vor lua în considerare tensiunea
de deschidere a diodelor, rezistenţa echivalentă a transformatorului (sursei) şi în final
şi rezistenţa dinamică a diodelor.

Efectul tensiunii de deschidere a diodei

Se va considera doar tensiunea de deschidere, UD (~ 0,7 V). Dioda conduce

doar dupa ce tensiunea sursei depăşeşte UD, iar pe dioda va exista o cădere de tensiune
egala cu UD pe tot intervalul de conductie:
u0 = usec - UD (3.7)
În acest caz exista o întarziere la deschiderea diodei fata de punctul in care tensiunea
sursei devine pozitivă (t=0 in figura 3.6). Tensiunea pe sarcina este mai mica decat
aceea a sursei, iar unghiul semialternantei este mai mic decat π. S-a notat α unghiul de

Fig. 3.6. Schema echivalentă a redresorului şi forma tensiunilor

când se ia în considerare tensiunea de deschidere a diodei.

72
intarziere.
Observatie: În cazul redresorului în punte, fiind două diode pe calea de curent,
(figura 3.5) UD va avea o valoare dubla (~ 1,4 V)

Efectul rezistenţei interne a sursei

Pe lângă tensiunea de deschidere a diodei se va considera transformatorul real,

echivalat, în secundar, cu o sursă ideală, Usec, plus o rezistenţa echvalentă în secundar,
Rtr, dată de relaţia:
2
n  (3.8)
R tr  R sec   sec  R pr
n 
 pr 

Fig. 3.7. Schema echivalentă a redresorului şi forma tensiunilor

dacă şi transformatorul este real.

unde npr, nsec sunt numărul de spire al primarului şi secundarului iar Rpr, Rsec sunt
rezistenţele înfăşurărilor primară şi secundară. Dioda este considerată în continuare
ideală.
Schema echivalentă a redresorului, unde R0, U0 sunt rezistenţa de sarcină şi
tensiunea de ieşire a redresorului, cât şi forma tensiunilor sunt prezentate în figura 3.7.
Rezistenta sursei (in cazul de aici a transformatorului) conduce la micsorarea
tensiunii pe sarcina conform formulei divizorului de tensiune:
R0 (3.9)
U0  (U sec  U D )
R 0  R tr

Efectul rezistenţei dinamice a diodei

Dacă pentru dioda se consideră şi rezistenţa dinamică, Rd, atunci se adaugă la
schema echivalentă din figura 3.7 această rezistenţă, în serie cu aceea a
transformatorului şi rezultă o micşorare suplimentară a tensiunii de ieşire (figura 3.8):
R0
U0  (U sec  U D ) (3.10)
R 0  R tr  R d

73
 Fig. 3.8. Schema echivalentă a redresorului şi forma tensiunilor
dacă dioda are şi rezistenţa dinamică.

3.1.4 Filtre

După cum s-a observat în cazul sarcinii rezistive, tensiunea sau curentul de
ieşire al redresoarelor are variaţii mai mari sau mai mici, în funcţie de tipul
redresorului, între o valoare maximă şi o valoare minimă, ∆U (Fig. 3.1).
Redresoarele reale
sunt urmate, în majoritatea
cazurilor, de un circuit sau
un element numit filtru,
care micşorează variaţiile
tensiunii sau ale curentului
de ieşire. Efectul filtrului a) b)
se poate urmări pe figura
3.9, unde tensiunea filtrată, Fig. 3.10. Regim tranzitoriu de descărcare a
desenată cu linie continuă circuitului paralel RC
are o variaţie mai mică,
∆UF
Cele mai simple filtre sunt realizate dintr-un singur element, condensator în
paralel cu rezistenţa de sarcină, filtru C, sau bobină în serie cu rezistenţa de sarcină,
filtru L. În cazul sarcinilor RC sau RL, chiar componenta reactivă a sarcinii realizează
funcţia de filtrare şi funcţionarea redresoarelor cu sarcină RC şi RL este similară cu
funcţionarea redresoarelor cu filtru C sau L.

Filtru C

Este cel mai simplu tip de filtru şi cel mai utilizat în circuitele de curenţi mici
deoarece efectul de filtrare este mai accentuat la rezistenţe de sarcină mari. Pentru
înţelegerea funcţionării se reaminteşte:
Regimul tranzitoriu al descărcării unui condensator pe o rezistenţă.
Se dă schema din figura 3.10 a, format dintr-o sursă de tensiune continuă cu
rezistenţa ei internă, un un grup paralel RC şi un comutator care permite încărcarea

74
condensatorului. Presupunem comutatorul închis pentru un interval de timp suficient
de lung pentru a avea condensatorul încărcat la o tensiune egală cu tensiunea sursei, U.
La momentul zero se deschide comutatorul şi circuitul paralel RC evoluează
liber, condensatorul descărcându-se pe rezistenţă. Tensiunea u este dată de relaţia:
t
u( t )  U e  (3.11)

unde:
τ = RC (3.12)

şi se numeşte constanta de timp a circuitului RC.

Graficul variaţiei în timp a tensiunii u(t), o cădere exponenţială, este prezentat
în figura 3.10.b pentru două valori ale constantei de timp, τ şi τ1, unde τ1 >> τ.
Constanta de timp τ are o semnificaţie fizică fiind timpul corespunzător intersecţiei
tangentei la curba tensiunii în momentul iniţial cu axa timpului şi momentul în care
tensiunea pe condensator este aproximativ o treime din tensiunea iniţială. După trei
constante de timp se consideră condensatorul practic descărcat (aproximativ 5% din
valoarea iniţială)

Funcţionarea filtrului C
Revenind la filtrul C, ca
exemplu s-a ales redresorul monofazat
monoalternanţă cu filtru C. În figura
3.11. este prezentată schema şi
formele de undă corespunzătoare
regimului permanent de funcţionare (la
pornire acestea fiind puţin diferite). Se
vor considera transformatorul şi dioda
ideale.
Până la momentul t1 tensiunea
de intrare, usec, este mai mică decât
tensiunea de ieşire u, aceeaşi cu
tensiunea pe condensator şi dioda este
polarizată invers, blocată.
Condensatorul se descarcă pe sarcina
R, iC fiind egal şi de semn contrar cu
iR.
În momentul t1 tensiunea de
intrare usec devine mai mare decât
tensiunea pe condensator, u (tensiunea
de ieşire), dioda se polarizeză direct şi
se deschide, iar tensiunea u va urmări
variaţia tensiunii de intrare.
Condensatorul se încarcă (panta
tensiunii pe condensator se modifică Fig. 3.11. Filtrul C şi formele de undă

75
brusc, de la valori negative la valori pozitive şi conform relatiei principale între
curentul şi tensiunea pe un condensator:
iC = C du/dt
curentul, proporţional cu derivata tensiunii funcţie de timp, adică panta funcţiei u(t), se
modifica prin salt, de la valori negative la valori pozitive). În continuare curentul prin
condensator rămâne pozitiv dar se micşorează ca şi panta tensiunii până în momentul t2
de maxim al tensiunii de intrare când panta devine zero şi curentul trece prin zero. În
acelaşi subinterval de timp avem deasemenea un curent iR prin R, proportional cu u.
Suma celor doi este curentul prin diodă, iD.
Încărcarea condensatorului încetază în momentul t2, când tensiunea de intrare
atinge maximul. Curentul prin condensator îşi schimbă semnul. După un interval foarte
scurt de timp, în momentul t3, curentul prin dioda D devine zero şi dioda se blochează.
Din acest moment suntem intr-un caz identic cu cel prezentat mai înainte.
Condensatorul se va descărca liber pe rezistenţa de sarcină şi în intervalul t3-t4
tensiunea de ieşire variază conform ecuaţiei (3.11) :
u = UM∙e-t/RC,
unde RC= τ – constanta de timp a circuitului şi U M  2U
Constanta de timp RC se alege în cazul filtrelor C mult mai mare decât perioada
de repetiţie a tensiunii pulsatorii (aici T = 20 ms, perioada reţelei). În acest caz
tensiunea scade relativ lent iar valoarea minimă, Um se obţine în momentul t4. Acum
dioda se redeschide şi ciclul început în momentul t1 reâncepe.
Calculul simplificat al variaţiei tensiunii filtrate
Cel mai important pentru a evalua eficacitatea filtrării este să se determine
variaţia tensiunii pe sarcină după filtrare.
În cazurile practice perioada T ≈ t4-t3 şi atunci:
T

Um  UM e RC
(3.13)
 
T

iar: U  U M 1  e RC  (3.14)
 
2
 T   T 
T    

1 
RC   RC 
Dacă dezvoltăm: e RC   ... (3.15)
1! 2!

Ţinem cont că pentru o filtrare bună trebuie îndeplinită condiţia τ >>T, şi atunci
termenii de ordin superior pot fi neglijaţi. Rămâne o formulă simplă şi uşor de utilizat
pentru calculul condensatorului C:
T
U  U M (3.16)
RC
În cazul redresoarelor dublă alternanţă funcţionarea este similară deosebirea
fiind că perioada de variaţie a tensiunii de ieşire este de două ori mai mică, T/2.

76
 2.3. Tranzistorul bipolar
2.3.1. Structură şi simboluri

Tranzistorul bipolar este un dispozitiv format din 3 straturi de material

semiconductor şi are trei electrozi conectati la acestea. Construcţia şi simbolurile sunt
prezentate in figura 2.19. Dupa
modul de succesiune al straturilor
există două tipuri de tranzistoare:
- tranzistoare npn;
- tranzistoare pnp.
Stratul median este foarte
subţire iar electrodul corespondent
se numeşte bază şi se noteaza cu
B. Construcţia tranzistorului nu
este simetrică, straturile exterioare,
a) b) deşi de acelaşi tip, sunt diferite.
Unul dintre straturi este mai subţire
2.19 Structura şi simbolul tranzistorului :
a) npn; b) pnp
şi mai puternic impurificat, având
în consecinţă un număr mai mare
de purtători. Pinul corespondent se
numeşte emitor şi se notează cu E. Al treilea strat este
mai gros iar electrodul corespondent se numeşte colector
şi se notează cu C.
Simbolurile celor două tipuri de tranzistoare se
deosebesc doar după sensul săgeţii care marchează
emitorul. Semnul plus marchează zona mai puternic

2.20 Structura npn cu

zona mediană groasă

impurificată. Sensul săgeţii este

in acelaşi timp şi sensul
curentului principal care
traversează tranzistorul atunci
când acesta este în zona
principală de funcţionare,
denumită zona activă.
Tranzistorul se numeşte bipolar
pentru că în mecanismul
conducţiei sunt angrenaţi atât
purtători majoritari cat şi 2.21. Circulaţia curenţilor prin tranzistorul în zona
purtători minoritari. activă.

32
 2.3.2. Principiul de funcţionare

Având trei straturi alternate de material semiconductor, tranzistorul bipolar are

două joncţiuni p-n, joncţiunea bază-emitor (jBE) şi joncţiunea bază-colector (jBC).
Dacă baza ar fi groasă tranzistorul nu ar fi altceva decât un grup format din două diode
conectate ca în figura 2.20. Oricum ar fi polaritatea tensiunii între emitor şi colector,
întotdeauna una dintre diode va fi polarizată invers şi între cei doi electrozi nu va
exista circulaţie de curent. În realitate baza este foarte subţire, permitând, în anumite
condiţii, printr-un efect numit efect de tranzistor, circulaţia curentului între colector si
emitor. Pentru exemplificare s-a ales un tranzistor npn, figura 2.21.
Dacă jBE e polarizată direct (aici uBE > 0) iar jBC e polarizată invers (aici uBC
< 0), adică tensiunea colector emitor este pozitivă şi mai mare decât cea bază-emitor,
de asemenea pozitivă şi de aproximativ 0.7 V, tensiunea unei joncţiuni polarizată
direct, atunci suntem în zona activă şi tranzistorul este traversat între colector şi emitor
de un curent principal, mare, care depinde de un curent mult mai mic, curent de
comandă iB, între bază şi emitor.

2.3.3. Relaţii între curenţi în zona activă

Considerând tranzistorul un nod de circuit cu trei ramuri care sunt terminalele

tranzistorului, prima relaţie între curenţii tranzistorului rezultă din prima teoremă a lui
Kirchhoff şi se scrie de obicei sub forma:
iE = iC + iB. (2.2)
Această relaţie este valabilă pentru toate zonele de funcţionare ale tranzistorului.
O a doua relaţie este valabilă doar pentru zona activă şi defineşte funcţionarea
tranzistorului drept generator de curent comandat în curent:
iC = β iB (2.3)
β se numeşte factor de amplificare în curent, este un parametru important al
tranzistorului şi are valori cuprinse între zeci, pentru tranzistoarele de putere şi sute,
până la o mie, pentru tranzistoarele de mică putere. β este un parametru individual,
este într-o prima aproximare constant, dar este diferit de la tranzistor la tranzistor,
chiar şi în cadrul aceluiaşi tip de tranzistoare. Mai mult, poate varia în cadrul aceluiaşi
tip cu procente de ordinul sutelor. De exemplu, pentru unul dintre tranzistoarele de
mică putere de uz general, tranzistorul BC 107, fabricantul dă o dispersie mare a
factorului de amplificare, factor care este cuprins intre 100 si 500.
Relaţia (2.3) arată că în zona activă curentul principal care traverseaza
tranzistorul, iC este mult mai mare si proporţional cu un curent de comanda, curentul
iB. Deoarece iC >> iB, în relaţia (2.2) iB se poate neglija, rezultând:
iE  iC (2.4)
Trebuie precizat că şi relaţia (2.3) este o relaţie simplificată, de fapt o relaţie mai
precisă ţine cont de curentul de saturaţie iCB0 al joncţiunii bază-colector, joncţiune
polarizată invers în zona activă:
iC = β iB + iCB0 (2.5)
O dată cu creşterea temperaturii curentul iCB0 creşte de asemenea, exponenţial, astfel
încât simplificarea nu se poate face decât la temperaturi ce nu depăşesc 30 grade
Celsius.

33
 2.3.4. Zone de funcţionare şi scheme echivalente

Funcţionarea tranzistorului depinde decisiv de modul cum sunt polarizate cele

două joncţiuni ale sale, joncţiunea BE si joncţiunea BC. Există două posibilităţi pentru
o joncţiune, polarizare directă şi inversă astfel că tranzistorul poate fi polarizat în 4
moduri distincte. Pentru fiecare mod de polarizare corespunde o zonă de funcţionare a
tranzistorului. În fiecare zonă tranzistorul are o comportare total diferită faţă de
comportarea în oricare dintre celelalte zone

Zona activă
Este zona în care tranzistorul se află în majoritatea aplicaţiilor analogice.
Tranzistorul este parcurs de un curent principal, iC  iE, proporţional cu un curent de
comandă mult mai mic, curentul de bază, iB. Schema echivalentă simplificată pentru
zona activă este prezentată în figura 2.22 a. Între bază si emitor tranzistorul este
echivalent cu o diodă, fiind valabile schemele echivalente pentru diode, iar între
colector şi emitor tranzistorul este echivalent cu un generator de curent, de valoare:
iC = β iB.

a) În zona activă b) În zona de blocare c) În saturatie

2.22 Scheme echivalente simplificate ale tranzistorului bipolar

Zona de blocare.
Această zonă se atinge prin micşorarea tensiunii intre bază şi emitor sub pragul
de deschidere al joncţiunii, deci sub 0,7 V, dar în multe situaţii blocarea se face prin
polarizarea inversă a joncţiunii. Dacă se neglijează curenţii de saturaţie ai joncţiunilor
atunci toţi curenţii prin tranzistor sunt zero. Curentul principal este întrerupt.
Tranzistorul poate fi echivalat cu rezistenţa infinită sau contact deschis între toate cele
trei terminale (fig, 2.22 b).

Zona de saturaţie.
Un tranzistor este adus în zona de saturaţie prin mărirea curentului de comandă
şi implicit a curentului principal până la o limita la care tensiunea între colector şi
emitor scade sub 0,7 V, deci potenţialul colectorului devine mai mic decât al bazei.
Din acest moment jCE este polarizată direct. În practică tensiunea colector-emitor nu
poate fi scazută sub o valoare de 0,2 până la 0,5 volti. Din momentul intrării în
saturaţie curentul principal ramâne la valoarea de saturaţie şi nu mai este proporţional

34
cu acela de comanda, iB. Curentul iB poate să crească în continuare dar nu mai
influenţează curentul principal. Dacă se neglijează căderile de tensiune pe joncţiunile
deschise, tranzistorul este echivalent cu un nod de circuit (figura 2.22 c.)

Caracteristici grafice
La fel ca în cazul diodei, şi comportarea tranzistorului poate fi descrisă prin
relaţii analitice. Acestea se numesc relaţiile Ebers-Moll şi dau dependenţa curenţilor de
colector şi de emitor în funcţie de tensiunile pe joncţiunile tranzistorului ca o sumă de
exponenţiale. În calculul
curent al circuitelor cu
tranzistoare aceste relaţii
se evită deoarece sunt
greu de utilizat. Se
preferă liniarizarea
circuitelor cu ajutorul
schemelor echivalente iar
uneori se folosesc metode
grafice. Producătorii
furnizează în cataloagele
a) Cracteristica de intrare b) Caracteristicile de iesire lor o multitudine de
caracteristici grafice sau
2.23. Caracteristicile grafice ale tranzistorului de familii de
caracteristici grafice.
Două dintre ele sunt mai importante.
Prima este caracteristica de intrare care leagă mărimile din spaţiul de intrare
al tranzistorului, care este spaţiul bază-emitor. Este vorba de curentul de bază şi de
tensiunea bază-emitor şi caracteristica de intrare este dependenţa iB funcţie de uBE
prezentată în figura 2.23 a.
Se observă că aceasta este similară cu caracteristica grafică a diodei
semiconductoare. Întradevăr, spaţiul bază-emitor este o joncţiune n-p iar tranzistorul se
comportă aici asemănător cu o diodă. Există şi pentru tranzistor o tensiune de
deschidere a bazei situată în jurul a 0,6-0,7V. Există, de asemenea o limită maximă
pentru curentul de bază cât şi una pentru tensiunea inversă bază-emitor. Cea din urmă
este de obicei mică, în jur de 5 volţi şi atunci când este
necesar tranzistoarele sunt de obicei protejate împotriva
depăşirii acestei valori limită, cu ajutorul unei diode
conectate ca în figura 2.24.
Mai trebuie menţionat că temperatura influenţează
caracteristica de intrare a tranzistorului la fel cum
influenţează caracteristica unei diode (figura 2.11) şi că
tensiunea pe a doua joncţiune are şi ea o mică influenţă
2.24 Protectia
asupra caracteristicii de intrare a tranzistorului, influenţă
tranzistorului la însă neglijabilă în marea majoritate a cazurilor.
tensiune inversa baza- A doua este familia caracteristicilor de ieşire ale
emitor tranzistorului care leagă mărimile din spaţiul de ieşire al

35
tranzistorului care este de obicei spaţiul colector-emitor. Este vorba despre curentul de
colector, tensiunea colector-emitor iar caracteristicile de ieşire dau dependenţa iC
funcţie de uCE având curentul de bază iB drept parametru. Familia de caracteristici de
ieşire este prezentată în figura 2.23 b.
Pe figură sunt marcate şi zonele de funcţionare ale tranzistorului.
Zona de saturaţie corespunde tensiunilor uCE mai mici decât 0,7 volţi, cât se
presupune că este valoarea minimă a tensiunii uBE.
Zona de blocare este zona în care tensiunea uBE este mai mică decât valoarea de
0,7 volţi, tensiunea minimă de deschidere a bazei şi în consecinţă curentul iB este zero.
Se poate observa că pentru iB =0 există totuşi un curent de colector foarte mic. Acesta
este denumit iCE0 şi este neglijabil. La temperaturi ridicate acest curent poate însa
deveni semnificativ.
Zona activă corespunde unor curenţi de bază mai mari decât zero. Se poate
observa faptul că tensiunea colector-emitor, uCE, influenţează puţin curentul de
colector. Dacă iB este constant şi iC este aproape constant. Dar iC depinde mult de iB,
fiind proporţional cu acesta şi mult mai mare. Constanta de proporţionalitate este β,
factorul de amplificare în curent al tranzistorului.

Modele liniare în regim dinamic

Schemele echivalente (modelele) prezentate anterior (figura 2.22) sunt utile
atunci când se analizează circuite cu tranzistoare în regim de curent continuu sau lent
variabil. La fel ca în cazul diodelor, tranzistoarele bipolare au modele liniare de
semnal mic utilizate în analiza circuitelor în regim de curent alternativ (regim dinamic)
pentru semnal mic. Trebuie precizat că un semnal este considerat mic dacă tensiunea
sa este sensibil sub valoarea tensiunii sursei de alimentare a circuitului.
Două variante de modele sunt utilizate mai des şi anume:
- modelul natural sau Giacoletto
- modelul de cuadripol cu parametrii hibrizi (parametrii h)
Modelele în variante simplificate sunt prezentate în figura 2.25.

a) Natural b) Natural, frecvenţe joase c) Cu parametrii h

Fig. 2.25 Modele liniare de semnal mic

Unele valori ale elementelor din schemele echivalente sunt date în foile de
catalog ale tranzistorului iar altele trebuiesc calculate. De exemplu, pentru schema
Giacoletto de frecvenţe joase trebuie cunoscute factorul β de amplificare în curent al

36
tranzistorului şi componenta de curent continuu a curentului prin tranzistor, I C.
Atunci:
gm = 40 IC (2.6 )
rπ = β /gm (2.7 )
La frecvenţe înalte valorile condensatoarelor Cπ si Cμ care corespund
joncţiunilor BE şi BC trebuie luate din foile de catalog.
La schema cu parametrii h aceşti parametri sunt în cazul general mărimi
complexe. În plus, există seturi diferite de parametrii h în funcţie de modul de
conectare a tranzistorului în circuit. Ei sunt daţi în foile de catalog iar în cazul
frecvenţelor joase şi conexiunea de tip emitor comun pot fi aproximaţi şi prin relaţiile:
h11e = rπ (2.8 )
h21e = β (2.9 )

Circuite de polarizare a tranzistorului în zona activă

Pentru a utiliza proprietatea de amplificator de curent a tranzistorului acesta
trebuie să fie în zona activă, ceea ce înseamnă a polariza corect joncţiunile
tranzistorului şi anume joncţiunea
bazei direct iar a colectorului
invers. În urma plasării
tranzistorului în zona activă acesta
este caracterizat în spaţiul de ieşire
prin două mărimi continue şi
anume curentul de colector IC şi
tensiunea colector emitor UCE.
Aceste două mărimi definesc un
punct M în planul caracteristicilor
Fig. 2.26 Punctul de functionare static al de ieşire ale tranzistorului, punct
tranzistorului denumit punct de funcţionare
static (figura 2.26). Un circuit de
polarizare bun aduce tranzistorul într-un punct de funcţionare dorit şi în plus asigură
stabilitatea acestuia atunci când anumiţi factori înterni sau externi se modifică. Factorii
a căror modificare periclitează cel mai mult poziţia punctului de funcţionare sunt
tensiunea de alimentare, temperatura şi factorul de amplificare în curent β.
Influenţa variaţiilor tensiunii de alimentare este limitată în circuitele cu
tranzistoare prin utilizarea unor surse de tensiune stabilizate, cu variaţii
nesemnificative. Mai dificil este cu ceilalţi doi factori. Temperatura unui tranzistor se
modifică atât din cauza variaţiilor din mediul exterior cât şi din cauza pierderilor Joule
din tranzistor. Poate fi stabilizată dar cu cheltuieli prea mari. În ceea ce priveste
factorul de amplificare în curent, acesta are din fabricaţie o dispersie mare. De
exemplu, pentru acelaşi tip de tranzistor o variaţie a acestuia de la tranzistor la
tranzistor între 100 şi 500 este uzuală.
Pentru polarizarea tranzistorului se pot utiliza două surse de tensiune, una pentru jBE
si alta pentru jBC. In practica se foloseste rar aceasta variante deoarece o polarizare
potrivita se poate realiza cu o singura sursa.
Schema de polarizare simpla este prezentata in figura 2.27 a. Aceasta are doua
dezavantaje mari. Primul: schema este sensibila puternic la variatiile de temperatura.

37
O variatie de cateva zeci de grade Celsius poate impinge tranzistorul din zona activa in
zona de saturatie. Al doilea: tranzistorul poate fi situat ferm intr-un anumit punct de
functionare doar daca factorul de amplificare in curent β este precis cunoscut.
Dispersia β este mare. Se poate masura dar ar implica in plus scheme personalizate
adica eforturi mari si in fond inutile fiindca exista alte solutii.
În primul rand, daca se adauga o rezistenta in emitorul tranzistorului (figura
2.27 b). atunci schema de polarizare atenueaza mult influenta temperaturii si in masura
ceva mai mica pe cea a factorului de amplificare. Rezistenta RE se mai numeste si
rezistenta de stabilizare termica a punctului de functionare al tranzistorului.

EA EA EA

RB RC RC
RC R B1
RB

RE R B2 RE

a) Simpla b) Cu rezistenta de stabilizare termica c) Cu divizor rezistiv

Fig. 2.27 Circuite de polarizare a tranzistoarelor in zona activa

Schema de polarizare din figura 2.27 c asigura cea mai buna stabilitate a
punctului de functionare, atat la variatia temperaturii cat si la aceea a factorului de
amplificare β. Deoarece utilizeaza pentr polarizarea bazei divizorul rezistiv format din
RB1 si RB2 se mai numeste schema de polarizare cu divizor rezistiv.

38
 6. STABILIZATOARE DE TENSIUNE LINIARE

6.1. Probleme generale

6.1.1. Definire si clasificare

Un stabilizator de tensiune continuă este un circuit care, alimentat de la o sursă

de tensiune continuă ce prezintă variaţii ale tensiunii din cauze diverse, furnizează la
ieşire o tensiune a cărei variaţie sa fie mult mai mică. El se mai numeste în limbajul
curent şi sursă stabilizată.
Ele sunt foarte răspândite pentru că sursele obişnuite, redresoarele, au variaţii
mari, în primul rând pentru ca reţeaua are variaţii, în al doilea rând fiindcă un redresor

Fig. 6.1. Stabilizatorul de tensiune continuă privit ca un cuadripol, a), şi

caracteristica de ieşire ideală, b).

are tensiunea de ieşire dependentă de curentul de ieşire şi scade o data cu creşterea

curentului.
Un stabilizator are schema bloc prezentată în figura 6.1a. El menţine constantă
tensiunea între două puncte conectate la o sarcină. Ideal variaţia este zero (figura 6.1b).
În cazul real nu, iar variaţia depinde mai ales de tensiunea de intrare, curentul de ieşire,
temperatura
Există două clase mari de stabilizatoare:
1. stabilizatoare liniare;
2. stabilizatoare în comutaţie.
O comparaţie între cele două clase poate fi urmărită în tabelul 6.1.

Tabelul 6.1: Caracteristici comparative ale stabilizatoarelor

de tensiune continua
Stabilizatoare liniare Stabilizatoare în comutaţie
Nu provoacă fenomene de Sursă de zgomot
interferenţă electromagnetica electromagnetic
Mai puţine componente Volum mic, radiatoare mici
Calitate mai bună a tensiunii Randament ridicat
de ieşire
Parametrii superiori Răspuns mai lent la variaţii
rapide

116
 Capitolul de faţă se ocupă doar de stabilizatoarele liniare. Acestea se clasifică
dupa câteva criterii:

- după metoda de stabilizare:

-cu elemente neliniare (numite şi stabilizatoare parametrice) utilizează
proprietăţile şi comportamentul unor dispozitive electronice neliniare
-cu reacţie, care sunt sisteme cu reacţie care utilizează o referinţă de
tensiune

- după tipul elementelor utilizate: - cu elemente discrete

- cu circuite integrate

- după poziţia elementului de reglaj: - cu element de reglaj serie

- cu element de reglajparalel

Mai exista stabilizatoare fixe sau reglabile, cu limitarea sau intreruperea

curentului in cazul suprasarcinii dar şi cu cu alte protecţii complexe, mai sunt surse
simple, duble sau multiple, care pot fi independente sau nu.

6.1.2. Parametrii principali

O sursă are două marimi principale:

1. Tensiunea de ieşire UO;
2. Curentul maxim de iesire IOM.
Calitatea STL se defineşte prin câţiva parametri, trei fiind mai importanţi. Se
porneşte de la dependenţa tensiunii de ieşire funcţie de cele mai influente trei mărimi,
care sunt : tensiunea de intrare, UI; curentul de ieşire IO, şi temperatura mediului
ambiant T. UO se consideră a fi o funcţie de mărimile amintite:
UO = f (UI, IO, T). (6.1)
Variaţia tensiunii de ieşire, dUO este:
U O U O U O
dU  dU I  dI O  dT ;
U I I O T
Iar trecand la diferenţe finite si introducand principalii parametrii ai unui
stabilizator se obtine:
1
ΔUO = ΔUI + RO ΔIO + Kθ ΔT.
S0
Se consideră pe rând doar una dintre mărimi ca fiind variabilă, celelalte două
constante şi se definesc principalii parametrii ai unui stabilizator:
Coeficientul de stabilizare, SO (care dă variaţia tensiunii de ieşire funcţie de
variaţia tensiunii de intrere pentru IO şi T constante) :
U I U I
SO   (6.2)
U O U O
Rezistenţa de ieşire, R0 (care dă variaţia tensiunii de ieşire funcţie de variaţia
curentului de ieşire pentru UI şi T constante) :

117
 U O U O
RO   (6.3)
I O I O
şi care este rezistenţa internă a schemei echivalente Thevenin a stabilizatorului,
formată dintr-o sursă ideală de valoare UO in serie cu rezistenţa RO.
Coeficientul de temperatură, Kθ (care dă variaţia tensiunii de ieşire funcţie de
variaţia temperaturii mediului pentru UI şi IO constante) :
U O U O
K   (6.4)
T T
Adeseori, în locul coeficientului de stabilizare, pentru a aprecia raportul relativ
al variaţiilor intrare-ieşire se utilizează un parametru derivat, al variaţiilor raportate,
numit factorul de stabilizare:
U I / U I
F (6.5)
U O / U O
În sfârşit calitatea unui stabilizator mai este definită şi prin factorul de rejecţie a
variaţiei la intrare, prin care se stabileşte atenuarea, în decibeli, dintre variaţia
periodică la intrare şi ieşire:
U I
k  20 log
U O
Un stabilizator ideal are infinite SO, k sau F iar RO şi Kθ au valoarea zero.

O altă mărime utilizată pentru a evalua calitatea unui stabilizator este

componenta alternativă suprapusă pe tensiunea de ieşire, cu o componentă periodică
(provenită din reţea) şi alta aleatoare (zgomot), în literatura engleză PARD (Periodic
And Random Deviation). Aceasta se măsoară în valoare efectivă sau vârf la vârf, pe o
bandă de frecvenţă între 20 Hz – 20 MHz, cu un instrument cu largimea de banda
amintită. Fluctuaţiile mai lente sunt considerate derivă.

6.1.3. Poziţionarea în sisteme

Într-un sistem electronic locul stabilizatorului de tensiune continuă (S-figura 2)

este obişnuit după un redresor (R) conectat la reţea printr-un transformator. Tensiunea
de intrare a stabilizatorului este tensiunea pe condensatorul de filtrare a redresorului şi
are o variaţie specifică (UI ). Variaţia este preluată de stabilizator astfel că tensiunea
dintre intrare şi ieşire, Ust, prezentată haşurat, are o variaţie similară în timp ce
tensiunea de ieşire, UO, este continuă.
O altă mărime evidenţiată în figură este şi curentul absorbit de stabilizator, Ist,
diferenţa dintre curentul furnizat de redresor şi cel de ieşire al stabilizatorului sau,
altfel definit, curentul de mers în gol. Într-adevăr, daca IO este zero (stabilizatorul nu
furnizează curent, adică rezistenţa de sarcină este infinită, este un gol) de la redresor
este absorbit doar acest curent.
Portiunea dintre reţea şi stabilizator este prezentată simplificat în figura 2. În
realitate un circuit complet are mult mai multe elemente, cele mai multe fiind de
protecţie (figura 6.2)

118
 Fig. 6.2. Poziţia stabilizatorului şi formele tensiunilor principale

6.2. Stabilizatoare parametrice

Schema cea mai simplă dar si cea mai des utilizată este prezentată în figura 6.3.

Fig. 6.3. Stabilizator parametric cu diodă Zener.

Dioda Zener trebuie polarizată în regiunea inversă, peste punctul de

străpungere, astfel că UI trebuie să fie mai mare decât tensiunea de străpungere a
diodei, UZ. Rezistenţa R se mai numeşte rezistenţă de balast si ea limitează curentul
prin diodă la valori nepericuloasa.
Performanţele acestui stabilizator sunt modeste si sunt date de urmatoarele
relaţii:
R
SO  (6.6)
rZ
RO  rZ (6.7)

Coeficientul de stabilizare S0 poate fi îmbunătăţit prin conectarea în cascadă a

două celule după cum se poate vedea în figura 6.4. În acesst caz coeficientul de
stabilizare devine produsul coeficienţilor de stabilizare ai fiecăruia dintre cele două
stabilizatoare. Dar se micşorează curentul maxim posibil.

119
 Fig. 6.4. Îmbunătăţirea coeficientului de stabilizareprin
conectarea în cascadă a două celule.

Pentru a micşora însă rezistenţa interna singura soluţie este utilizarea reacţiei.

6.3. Stabilizatoare cu reacţie

La stabilizatoarele cu reacţie tensiunea de iesire UO, preluată printr-un traductor

de reacţie la ieşirea căruia apare o tensiune proporţională cu tensiunea de ieşire, KUO
care este comparată cu o tensiune fixă, numită tensiune de referinţă furnizata de un
element referinţă de tensiune. În cazul obişnuit referinţa este un stabilizator parametric
cum sunt cele din paragraful anterior. Unde este nevoie de precizie ridicată calitatea
referinţei decide calitatea stabilizatorului.
Compraţie este făcută de un amplificator de eroare, numit aşa pentru că
amplifică diferenţa celor doua tensiuni si comanda un element de control care
acţionează în sensul micsorării acesteia.
Dupa poziţia elementului de control faţă de sarcină se disting:
- Stabilizatoare serie, la care elementul de control este în serie cu sarcina;
- Stabilizatoare paralel, mai puţin utilizate, la care elementul de control este în
paralel cu sarcina;

Fig. 6.5. Schema bloc a unui stabilizator serie cu reacţie.

120
 6.3.1. Stabilizatoare serie

Schema bloc a unui stabilizator de tip serie este prezentată în figura 6.5. Se pot
observa componentele amintite.
Cel mai simplu stabilizator cu reacţie serie utilizează un stabilizator parametric
cu diodă Zener ca referinţă de tensiune şi un tranzistor care are simultan rol de
comparator şi element de control serie a cărui schemă este prezentată în figura 6.6.

Fig. 6.6. Stabilizator serie cu diodă Zener şi tranzistor

Funcţionarea schemei poate fi apreciata printr-o analiză directă. Se vede că:

UO = URef - UBE
Unde URef se presupune constantă. Deoarece tensiunea UBE a unui tranzistor are
variaţii mici pentru un domeniu întins de curenţi se poate aprecia că:
UO ≈ constantă
Schema are avantajul fata de stabilizatorul parametric că rezistenţa interna este
mult mai mică si anume:
rZ
RO  (6.8)

unde β este factorul de amplificare în curent al tranzistorului.
Schemele de stabilizatoare serie cu reacţie şi amplificator cu reacţie sunt dintre
cele mai diverse. Una dintre cele mai utilizate este schema din figura 6.7.
Ca amplificator de eroare este utilizat un amplificator diferenţial format din
tranzistoarele T1 şi T2, care are avantajul unei sensibilităţi mici la variaţii ale tensiunii
de intrare şi a ale temperaturii. Traductorul de reacţie este un divizor rezistiv format
din rezistenţele R4 şi R5. adeseori între acestea este pus un potenţiometru cu care se
poate regla tensiunea de ieşire a stabilizatorului prin modificarea constantei de
divizare.
Referinţa de tensiune este un stabilizator parametric, R, DZ.
Performantele acestei scheme sunt mult mai bune decât ale celor fără
amplificator. Dar acestea pot fi îmbunătăţite şi mai mult. De exemplu mărirea

121
suplimentară a coeficientului de stabilizare se poate face prin alimentarea separată, de
la un stabilizator auxiliar, a amplificatorului diferenţial.

Fig. 6.7. Stabilizator serie cu reacţie şi amplificator diferenţial

6.3.2. Stabilizatoare paralel

Schema bloc a unui stabilizator de tip paralel este prezentată în figura 6.8. Se
pot observa şi aici componentele amintite la începutul paragrafului.

Fig. 6.8. Schema bloc a unui stabilizator paralel cu reacţie.

122
 Cel mai simplu stabilizator cu reacţie paralel utilizează un stabilizator
parametric cu diodă Zener ca referinţă de tensiune şi un tranzistor care are simultan rol
de comparator şi element de control serie a cărui schemă este prezentată în figura 6.9.

Fig. 6.9. Stabilizator serie cu diodă Zener şi tranzistor

Funcţionarea schemei poate fi apreciata printr-o analiză directă. Se vede că:

UO = URef + UBE
Unde URef se presupune constantă. Deoarece tensiunea UBE a unui tranzistor are
variaţii mici pentru un domeniu întins de curenţi se poate aprecia că:
UO ≈ constantă
Schema are avantajul fata de stabilizatorul parametric că rezistenţa interna este
mult mai mică, similar cu cazul serie (relaţia 6.8).
Un exemplu de stabilizator cu reacţie, paralel este prezentat în figura 6.10

Fig. 6.10. Stabilizator paralel cu reacţie şi amplificator operational

123
 6.3.3. Elementul de control

Elementul de control este, la schemele cu reactie prezentate, un tranzistor.

Obişnuit schemele utilizează combinaţii de tranzistoare ca elemente de reglaj serie sau
paralel.
Atunci cân curenţii de iesire sunt mari se alege ca tranzistorul să fie format din
două tranzistoare identice, puse în paralel ca în figura 6.11:

Fig. 6.11. Conectarea în paralel a două tranzistoare de putere

Deoarece tranzistoarele pot avea diferenţe notabile între curenţii principali

funcţie de tensiunea bază-emitor, fapt ce ar avea ca urmare o diferenţa similară de
incărcare (putere disipată) şi in consecinţa posibilitatea ambalării termice a celui mai
solicitat, se utilizează rezistente de egalizare, de valoare mică, conectate în serie cu
emitoarele.
O a doua combinaţie este conxiunea Darligton (figura 6.12) care conduce la
micşorarea rezistenţei interne. Aceasta depinde, la amplificatoarele cu reacţie, atât de
amplificarea amplificatorului cât şi de factorul de amplificare al tranzistorului
regulator.

Fig. 6.12. Conxiunea Darligton două tranzistoare.

6.3.4. Protecţia stabilizatoarelor

O problema principală a stabilizatoarelor de tensiune cu element de reglaj serie

este protecţia la suprasarcina sau la scurcircuit.
Protecţiile asigură obisnuit doua tipuri de caracteristici curent tensiune pentru
stabilizatoarele serie, prezentate în figura 6.13.

124
 Fig. 6.13. Tipuri de caracteristici curent tensiune.

Prima limitează curentul dupa trecerea de punctul de curent maxim si conduce

la un curent de scurtcircuit putin mai mare decat curentul maxim (6.13a). În acest fel
însa puterea disipata pe tranzistor este mult mai mare decât puterea rezultată din
funcţionarea în domeniul normal. Stabilizatorul nu poate rămâne în regim de
scurtcircuit decât un timp limitat.
A doua produce o întoarcere a caracteristicii şi un curent de scurtcircuit mult
mai mic ce (6.13b). În acest fel puterea disipata pe tranzistor este comparabilă cu
puterea rezultată din funcţionarea în domeniul normal. Stabilizatorul poate rămâne în
regim de scurtcircuit fară riscuri.
În figura 6.14 este prezentată varianta de schema ce produce doar limitarea
curentului.

Fig. 6.14. Schemă de protecţie cu limitarea curentului.

T3 este elementul de reglaj serie iar RP este o rezistenţă mică prin care trece
curentul de sarcină IO care produce o tensiune pe aceasta egala cu RPIO. T5 este
tranzistorul de protecţie.
Pentru IO < Imax tensiunea RPIO < UBE de deschidere a tranzistorului de
protecţie. Si acesta este blocat. La valori IO > Imax T5 se deschideşi preia din curentul
de comandă furnizat de amplificatorul de eroare. Se realizează o limitare a curentului
de sarcină.
În figura 6.15 este prezentată varianta de schema ce produce micşorarea
cutrentului de scurtcircuit.
Se observa că, pentru tranzistorul de protectie, T5:
UBE = RPIO - kUO

125
 După deschiderea T5, prin acţiunea de deviere a curentului, tensiunea de ieşire
UO scade, scade kUO şi deci UBE creşte si deci si curentul preluat de la amplificatorul
de eroare. Se micşorează, nu doar se limitează curentul de comandă al tranzistorului
principal si deci şi curentul principal.

Fig. 6.15. Schemă de protecţie cu micşorarea curentului de scurtcircuit.

126
 2.4 Tranzistoare cu efect de camp (TEC)

Clasificare si proprietati
Tranzistoarele cu efect de camp, prescurtat TEC sau FET dupa denumirea din
engleza (Field Efect Transistor), se numesc astfel datorita principiului lor de
functionare. Simplificat, la un TEC circulatia curentului principal se face printr-un
canal a carui rezistenta este controlata de un camp electric.
TEC se mai numesc si tranzistoare unipolare deoarece curentul este produs de
un singur fel de purtatori, fie goluri, fie electroni, care, functie de tipul tranzistorului,
sunt purtatori majoritari.
Dupa tehnologia de realizare TEC se impart in doua mari familii:

1. TEC in tehnologie metal-oxid-semiconductor sau TEC-MOS (MOS-FET in

literatura engleza);

2. TEC cu jonctiune sau TEC-J (J-FET in literatura engleza).

Campul care controleaza rezistenta canalului si implicit curentul este creat de o

tensiune de comanda aplicata in spatiul de intrare al tranzistorului. Acest spatiu este
reprezentat fie de un strat de material izolant (TEC-MOS), fie de o jonctiune polarizata
invers izolant (TEC-J) si are o rezistenta electrica foarte mare (zeci-sute de M). In
consecinta curentul de comanda este extrem de mic (nanoamperi). Curentul de
comanda fiind foarte mic, puterea de comanda este deasemenea foarte mica si castigul
de putere al tranzistorului este foarte mare. Sintetizand, proprietatile fundamentale ale
tranzistoarelor MOS sunt:
-rezistenta foarte mare de intrare;
-castig de putere foarte mare.
Acestea sunt si doua avantaje ale TEC in comparatie cu tranzistoarele bipolare.
Un alt avantaj: TEC au un volum de constructie mult mai mic ceea ce este important in
realizarea circuitelor integrate. Valorile limita sunt insa mai mici decat la tranzistoarele
bipolare.

2.4.1 TEC – MOS

Structura si principiul de functionare

Tranzistorul TEC-MOS are structura prezentata in figura 2.30a. Acesta este
format dintr-un substrat de material semiconductor intrinsec sau impurificat, in cazul
de fata un material de tip p. Zona centrala a suprafetei superioare a materialului este
acoperita cu un subtire de oxid de siliciu care este un foarte bun izolant electric.
Suprafata stratului de oxid este metalizata. Aceasta este structura Metal-Oxid-
Semiconductor care da numele tranzistorului.

32
 La marginile suprafetei de oxid, in baza de tip p sunt realizate doua insule de
material de tip n. Electrozii principali care se numesc Sursa si Drena sunt conectati la
aceste insule. Electrodul de comanda denumit Grila este conectat la suprafata metalica

METAL
OXID + UGS + UDS
Grila G
SEMICONDUCTOR S D
E
Sursa + +
n++ ++ ++ ++ ++ ++ ++ ++ ++ ++ ++ ++n++ ++ ++ Drena
+ + +
n++ ++ ++- ++ ++-++ ++-++ ++ -++ ++ ++n++ ++ ++
+
+ + + + + +
+ + + + + + + ii
+ + + +++++++++++++++ + + + +++++++++++++++
+
+
+
+
+
+
++++++
+++++++++++++++
p+ + + + + + + + + +
+
+
+
+
+ ++++++ p+ ++ ++ ++ ++ ++ ++ ++ ++
+ + + +++++++++++++++ + + + +++++++++++++++
+ + + +++++++++++++++ + + + +++++++++++++++

Baza
a) Structura b) Tranzistor polarizat

Fig. 2.30 Structura si principiul de functionare al TEC-MOS

ce acopera stratul izolant. Uneori este conectat la substrat si un al patrulea electrod,

Baza, legat intern la sursa in marea majoritate a cazurilor.
Daca grila nu este polarizata atunci intre sursa si drena sunt trei zone n p si n
care sunt echivalente cu doua diode puse la fel ca in figura 2.20 iar un curent intre
electrozii principali nu este posibil. Daca insa Grila este polarizata cu o tensiune
pozitiva +uGS (figura 2.30b) atunci intreaga tensiune se regaseste pe stratul izolant,
subtire. In izolant se creeaza un camp electric de intensitate ridicata, E, cu sensul din
figura. Campul va impinge spre interior sarcinile majoritare pozitive si va atrage in
apropierea suprafetei sarcinile negative. Se va forma (induce) un strat bun conductor
de sarcini mobile negative numit strat de inversiune sau canal n. TEC-MOS in aceasta
varianta se mai numeste si TEC-MOS cu canal indus. Daca se aplica o tensiune intre
electrozii principali va apare un curent prin canalul conductor. In mod obisnuit
tensiunea este pozitiva +uDS ca in figura dar o tensiune de semn schimbat va produce
un curent de sens opus. Latimea canalului si in consecinta si intensitatea curentului pot
fi controlate prin modificarea campului E adica prin modificarea tensiunii de comanda
uGS.

Clasificare si simboluri G
Varianta de tranzistor prezentata in
S D
sectiunea anterioara are denumirea completa n- - - - n
++++++++++++++++++
++++++++++++++++++
TEC-MOS cu canal indus n. Ca si in cazul ++++++++++++++++++
++++++++++++++++++
tranzistorului bipolar, exista si varianta in care p
++++++++++++++++++
++++++++++++++++++
++++++++++++++++++
zonele de material semiconductor sunt de
polaritate opusa si care se numeste TEC-MOS
cu canal indus p. Fig. 2.31 Structura TEC-MOS cu canal
Dar mai exista o alta varianta initial n.
tehnologica, la care canalul conductor intre
zonele Sursa si Drena este realizat din

33
constructie, tranzistorul fiind denumit TEC-MOS cu canal initial, figura 2.31.
Canalul cu purtatori n exista in absenta tensiunilor de polarizare si a campului
electric in zona izolanta de oxid de siliciu. O tensiune aplicata intre sursa si drena va
conduce la o circulatie de curent. Daca se aplica pe grila o tensiune uGS pozitiva,
canalul se largeste si curentul creste, daca se aplica pe grila o tensiune uGS negativa,
canalul se ingusteaza si curentul scade. La o anumita limita a tensiunii negative de
comanda canalul se inchide si curentul se anuleaza.
Similar cazului TEC-MOS cu canal indus, si aici sunt variante cu canal initial n
sau p.
Rezumand, TEC-MOS se clasifica dupa cum urmeaza:
TEC-MOS cu canal indus n
p
TEC-MOS cu canal initial n
p
Simbolurile pentru toate variantele de TEC-MOS sunt prezentate in figura 2.32

TEC cu canal indus TEC cu canal initial

D D D D

G G G
S S S S
canal p canal n canal p canal n
Fig. 2.32 Simbolurile TEC-MOS

Caracteristici grafice
Modul si zonele de functionare ale TEC-MOS pot fi cel mai bine urmarite pe
caracteristicile sau familiile de caracteristici grafice. Cea mai importanta este familia
de caracteristici grafice de iesire,
care leaga marimile de iesire si
ii [mA] u +25 V anume curentul de drena si
u u tensiunea drena-sursa. Ca
parametru este marimea de intrare,
+20V tensiunea grila-sursa.
Caracteristicile de iesire ale
+15V TEC-MOS cu canal indus n sunt
5 prezentate in figura 2.33. Ele sunt
+10V desenate doar pentru modul de
+5V polarizare cel mai utilizat, cu
5 u [V] tensiune pozitiva drena sursa.
Trebuie mentionat ca, spre
deosebire de tranzistorul bipolar,
Fig. 2.33 Caracteristicile de iesire ale TEC-MOS
TEC-MOS poate functiona pentru
cu canal indus
ambele polaritati ale tensiunii de
iesire drena-sursa.

34
 ii [mA] u +10V Daca tensiunea de
comanda uGS este zero sau
negativa atunci iD este zero si
tranzistorul este blocat. Daca
+5V uGS creste atunci se formeaza
cxanalul conductor si odata cu
0V polarizarea pozitiva drena-sursa
5 apare un curent de drena.
-5V La tensiuni mici de drena
-10 V curentul creste liniar. Panta
scestuia depinde de tensiunea de
5 u [V] comanda u. In zona liniara de
variatie (zona care se intinde si
Fig. 2.34 Caracteristicile de iesire ale TEC-MOS le valori negative uDS)
cu canal initial tranzistorul se comporta ca o
rezistenta reglabila, comandata
de uGS.
Urmeaza o zona neliniara de trecere pana cind uDS = uGS, limita marcata prin
linia punctata care delimiteaza intrarea intr-o noua zona liniara, denumita zona de
saturatie cu o evolutie a curentului principal asemanatoare cu aceea de la tranzistoarele
bipolare in zona de functionare activa. Curentul ramane constant o data cu cresterea in
continuare a tensiunii uDS. Dar spre deosebire de tranzistorul bipolar, curentul principal
nu mai depinde liniar de marimea de comanda, uGS in cazul de aici. Se observa ca la
fiecare crestere de 5 Volti a tensiunii de comanda iD are o crestere mai mare decat la
pasul anterior.
+ EA + EA In cazul tranzistorului MOS cu canal
initial caracteristicile de iesire au aceeasi
forma ca in cazul TEC-Mos cu canal indus
R G1 RD RD
(figura 2.34) . Tranzistorul nu mai este
blocat la uGS zero. Linia iD corespunzatoare
uGS=0 este undeva la mijlocul familiei de
caracteristici.
Ca si in cazul TEC-MOS cu canal
R G2 RG RS indus, exista o zona liniara de crestere in
care tranzistorul se comporta ca o rezostenta
reglabila, una neliniara de trecere si zona de
saturatie cu iD constant la variatia uDS.
a) cu canal indus b) cu canal initial Pentru a bloca tranzistorul este nevoie de o
tensiune de comanda negativa. Valoarea de
Fig. 2.35 Circuite de polarizare ale blocare se mai numeste tensiune de
TEC-MOS patrundere, uP.

Polarizarea tranzistoarelor MOS

La fel ca in cazul tranzistorului bipolar, pentru a aduce TEC-MOS intr-un

anumit punct de functionare folosind o singura sursa de alimentare este nevoie de o

35
retea de polarizare. Circuitele utilizate curent pentru polarizarea TEC-MOS sunt
prezentate in figura 2.35.
Pentru TEC-MOS cu canal initial circuitul este similar circuitului de polarizare cu
divizor rezistiv pentru tranzistorul bipolar. Deoarece TEC-MOS este mai putin
influentat de modificarile de temperatura lipseste de obicei rezistenta de stabilizare
termica..
Pentru TEC-MOS cu canal initial se utilizeaza o schema denumita schema de plarizare
cu negativare automata a grilei, figura 2.35b. Curentul de grila fiind nul, potentialul
grilei este zero. Dar curentul de drena produce o crestere a potentialului sursei si atunci
uGS este automat negativa.

Scheme echivalente
Ca si in cazul tranzistoarelor bipolare rezolvarea circuitelor cu TEC-MOS se
face prin metode grafice sau prin inlocuirea tranzistoarelor cu scheme echivalente
liniare. In figura 2.36 sunt prezentate doua circuite echivalente mai des utilizate.
Primul este valabil pentru frecvente joase, al doilea pentru frecvente ridicate. In spatiul
de intrare rezistenta este foarte mare si este presupusa infinita. Doar la schema de
frecventa ridicate se considera spatiul echivalent cu capacitatea electrica dintre grila si
sursa. Intre bornele principale, drena si sursa, TEC-MOS se comporta similar cu cel
bipolar, fiind echivalent cu un generator de curent comandat de tensiunea de intrare.
Factorul de proportionalitate se numeste panta tranzistorului, gm. De obicei se mai ia in
considerare si rezistenta echivalenta intre drena si sursa, rDS. Iar pentru schema de
frecvente ridicate mai apare un condensator intre drena si grila.

G D G D
gmU CGD
C GS
U rDS U rDS
gmU
S S
a) frecventa joasa b) frecventa inalta

2.36 Scheme echivalente pentru TEC-MOS

2.4.2 TEC – J
Structura si principiul de functionare

Tranzistorul TEC-J are structura prezentata in figura 2.37a. Acesta este format
dintr-un substrat de material semiconductor impurificat, in cazul de fata un material de
tip n. Electrozii principali care se numesc tot Sursa si Drena sunt conectati la capetele
substratului. Suprafata laterala a substratului este de tip opus, in cazul de fata un

36
material de tip p. Electrodul de comanda denumit Grila este conectat la suprafata
laterala.
Cand electrozii nu sunt
Drena polarizati structura este
+15V D asemenea unei jonctiuni p-n fara
n n tensiune aplicata (figura 2.6).
Exista la limita jonctiunii un
camp electric intern si o zona de
Grila p p G p p sarcina spatiala golita de
-5V purtatori mobili de sarcina, zona
cu rezistenta electrica foarte
ii mare. Spatiul de material n de
rezistenta electrica scazuta
Sursa S formeaza un canal n intre
electrozii principali.
a) Structura b) Tranzistor polarizat TEC-J este destinat a
functiona cu o polarizare
Fig. 2.37 Structura si principiul de functionare al TEC- inversa a jonctiunii (figura
MOS 2.37b) astfel ca, presupunand
sursa legata la masa, potentialul
grilei este intotdeauna mai mic
sau egal cu zero. Prin negativarea grilei
D D si deci a zonei p campul intern se
mareste si se mareste si zona de sarcina
spatiala iar in consecinta se ingusteaza
G G canalul conductor.
Atunci cand drena este polarizata
pozitiv prin canalul conductor va
S S circula un curent de drena, iD.
canal n canal p Intensitatea curentului depinde direct de
largimea canalului si in consecinta de
Fig. 2.38 Simbolurile TEC-J marimea campului intern sau a tensiunii
de comanda care este tensiunea uGS.
Daca negativarea grilei creste, la
o anumita tensiune de grila uGS = uP, tensiunea de patrundere, canalul conductor se
inchide, curentul de drena se anuleaza, tranzistorul se blocheaza

Clasificare si simboluri

Varianta de tranzistor prezentata in sectiunea anterioara are denumirea

completa TEC-J cu canal n. Ca si in cazul celorlalte tranzistoare exista si varianta in
care zonele de material semiconductor sunt de polaritate opusa si care se numeste
TEC-J cu canal p.
Simbolurile pentru variantele de TEC-J sunt prezentate in figura 2.38.

37
 Caracteristici grafice

Modul si zonele de functionare ale TEC-J sunt similare cu cele ale TEC-MOS.
Familia de caracteristici grafice de iesire, iD functie de uDS cu parametru tensiunea
grila-sursa uGS este prezentata
ii [mA] u 0V in figura 2.39. Ele sunt
desenate pentru modul de
polarizare cel mai utilizat, cu
tensiune pozitiva drena sursa.
-5V Ca si TEC-MOS, TEC-J poate
functiona pentru ambele
polaritati ale tensiunii de iesire
5 -10 V
drena-sursa dar trebuie
-15 V pastrata polarizarea negativa a
-20 V jonctiunii.
La tensiuni mici de
5 u [V] drena curentul creste liniar.
Panta scestuia depinde de
Fig. 2.39 Caracteristicile de iesire ale TEC-J tensiunea de comanda uGS. In
zona liniara de variatie (zona
care se intinde si la valori
negative uDS) tranzistorul se comporta ca o rezistenta
reglabila, comandata de uGS.
+ EA Urmeaza o zona neliniara de trecere si apoi zona de
saturatie cu o evolutie a curentului principal asemanatoare cu
aceea de la tranzistoarele bipolare in zona de functionare
RD activa. Curentul ramane constant o data cu cresterea in
continuare a tensiunii uDS. Pentru a bloca tranzistorul este
nevoie de o tensiune de comanda negativa mare. Valoarea de
blocare se numeste tensiune de patrundere, uP.

Polarizarea tranzistoarelor TEC-J

R G R S Pentru TEC-J cu canal initial se utilizeaza o schema

polarizare cu negativare automata a grilei, figura 2.35b.
Curentul de grila fiind nul, potentialul grilei este zero. Dar
curentul de drena produce o crestere a potentialului sursei si
atunci uGS este automat negativa.
Fig. 2.40 Circuit
de polarizare a Scheme echivalente
TEC-J
Ca si in cazul tranzistoarelor prezentate pana acum
rezolvarea circuitelor cu TEC-J se face prin metode grafice sau prin inlocuirea
tranzistoarelor cu scheme echivalente liniare. Schemele echivalente sunt similare cu
cele ale TEC-MOS prezentate in figura 3.36.

38
 2.6 Dispozitive optoelectronice

Dispozitivele optoelectronice sunt dispozitive elctronice care au legatura cu

radiatia electromagnetica optica ce cuprinde spectrul infrarosu, vizibil si ultraviolet.

2.6.1 Prezentare generala

Exista trei categorii de dispozitive optoelectronice in functie de procesul

optoelectronic intern:

 fotovoltaice
 fotosensibile
 fotoemisive

Dispozitivele fotovoltaice transforma energia radiatiilor optice direct in energie

electrica. Se mai numesc fotocelule sau celule solare. Celule solare existente astazi au
randamentul transformarii mic si pretul raportat la puterea electrica generata mare. Sunt
utilzate pentru alimentarea sistemelor portabile de mica
putere sau a celor aflate in locuri speciale, de exemplu in
spatiul cosmic.
Dispozitivele fotosensibile sunt dispozitive
semiconductoare care au parametri ce sunt puternic
ii
influentati de radiatia optica. Sunt utilizate de obicei pentru a
sesiza prezenta si intensitatea radiatiei optice si se mai
2
numesc din acest motiv si dispozitive fotodetectoare. 1
Dispozitivele fotoemisive transforma energia 0
electrica in radiatii optice.
u
2.6.2 Dispozitive fotosensibile
Fig.2.55 Fotorezistenta
Dispozitivele fotosensibile sunt dispozitive
semiconductoare care au o parte expusa radiatiei optice, printr-o fereastra transparenta,
care de multe ori realizeaza si o concentrare a radiatiei. Ele sunt fotorezistenta,
fotodioda, fototranzistorul si fototiristorul.

Fotorezistenta
Fotorezistenta este o formata dintr-o pelicula de material semiconductor depusa
pe un substrat izolant, cu doua terminale conectate la extremitati. Suprafata peliculei
este expusa radiatiei optice si valoarea rezistentei electrice intre terminale depinde de
intensitatea radiatiei. Simbolul si caracteristicile grafice curent tensiune pentru diferite
valori ale fluxului de radiatii optice sunt prezentate in figura 2.55.

39
 Fotodioda
Fotodioda este o dioda care are zona
jonctiunii p-n expusa radiatiei optice. Simbolul
si caracteristicile grafice curent tensiune pentru A C
diferite valori ale fluxului de radiatii optice sunt ii
prezentate in figura 2.56. Fotodioda este u
destinata sa functioneze in regim de polarizare 
0
inversa. Intr-un astfel de regim o dioda este
parcursa de un curent mic numit curent de
1
saturatie, IS (figura 2.9). Pentru fotodioda acest  2
curent depinde de intensitatea radiatiei optice. 
In lipsa radiatiei exista un curent invers mic 3
numit curent de intuneric (curba pentru flux
Figura 2.56 Fotodioda
zero, 0). In prezenta radiatiei curentul invers
creste o data cu cresterea intensitatii fluxului
radiatiei oprice. Sensibilitatea fotodiodei
depinde si de lungimea de unda a radiatiei. Exista fotodiode sensibile la radiatie
luminoasa sau la radiatie in infrarosu. Curentul invers ramane insa mic, de ordinul
microamperilor, motiv pentru care fotodioda este mai putin utilizata ca element
fotodetector, dispozitivul cel mai folosit in acest scop fiind fototranzistorul.

Fototranzistorul
Fototranzistorul este un
tranzistor care are zona jonctiunii
baza-colector expusa radiatiei optice.
Simbolul si caracteristicile grafice
curent tensiune pentru diferite valori
ale fluxului de radiatii optice sunt
prezentate in figura 2.57.
Radiatia luminoasa actioneaza
ca un element de comanda, curentul
principal prin tranzistor, curentul de
Figura 2.57 Fototranzistorul
colector dedpinde de radiatia
luminoasa la fel cum la un tranzistor
comun acelasi curent depinde de curentul de baza. Din
acest motiv la majoritatea fototranzistoarelor baza nici
nu este conectata la un terminal si fototranzistorul are de
cele mai multe ori doar doua terminale, colectorul si
A C
emitorul. Sensibilitatea unui fototranzistor este mult mai
mare decat a fotodiodei deoarece la fototranzistor G
intervine si capacitatea de amplificare a acestuia.
Curentii sunt de ordinul miliamperilor. Fototranzistorul
are si un dezavantaj, inertia lui fiind mai mare decat a
fotodiodei. Intarzierea cu care curentul urmeaza Fig 2.58 Fototiristorul
variatiile de flux luminos sunt de ordinul zecilor de
microsecunde.

40
 Fototiristorul
Fototiristorul sau LAT (Light Activated Thyristor) este un tiristor care are zona
jonctiunii grila-catod expusa radiatiei optice. Simbolul este prezentat in figura 2.58.
Radiatia luminoasa actioneaza si in acest caz ca un element de comanda.
Fototiristorul este aprins cu ajutorul unui flux de radiatie optica. Stingerea se face la
fel ca la tiristorul obisnuit, prin inversarea tensiunii la bornele principale, anod-catod.
Semnalul de comanda poate fi transmis prin fibra optica. Se obtine o separare
galvanica foarte buna intre circuitul de comanda si tiristor, indispensabila atunci cand
tiristorul este utilizat in circuite de inalta tensiune (kilovolti, zeci de kilovolti).

2.6.3 Dispozitive fotoemisive

Doua sunt dispozitivele fotoemisive care se folosesc mult in electronica

moderna. Primul este dioda luminiscenta, o dioda care emite radiatie optica, luminoasa
sau in infrarosu arunci cand este parcursa de curent electric. In combinatie cu o
fotodioda sau un fototranzistor dioda luminiscenta formeaza un alt dispositiv utilizat
intens, optocuplorul
Al doilea este tubul catodic, care transforma semnalele electrice intr-un flux
variabil de electroni si apoi prin intermediul unei substante speciale numita luminofor
transforma acest flux de electroni in imagini optice.

Dioda luminiscenta
Dioda luminiscenta este cunoscuta si sub denumirea de
LED de la numele acesteia in englaza, Light Emitting Diode.
Simbolul este prezentat in figura 2.59. Dioda are zona
jonctiunii accesibila in exterior printr-o fereastra care poate fi A C
de forme diferite. Atunci cand este polarizata direct si este
parcursa de curent dioda emite energie sub forma de radiatie
optica, luminoasa, de culori diferite, sau in infrarosu. Figura 2.59 Dioda
Intensitatea luminoasa depinde de intensitatea curentului. luminiscenta
Diodele luminiscenta au de obicei un prag de deschidere mai
mare decat diodele obisnuite, situat in jurul valorii de 2 volti.
Diodele luminiscente se
folosesc ca indicatoare optice,
inlocuindu-le pe acelea cu becuri.
Avantajele sunt consum mult mai
mic de energie electrica si durata de
viata mult mai mare
Optocuplorul
Optocuplorul este un
dispozitiv format dintr-un element
fotoemisiv (o dioda luminiscenta), un
spatiu de propagare optic care poate Figura 2.60 Optocuplorul
fi pur si simplu un spatiu gol, dar

41
poate fi un cablu de fibra optica sau un izolant transparent si un element fotoemisiv, in
cele mai multe cazuri un fototranzistor (figura 2.60). Optocuplorul permite realizarea
unei izolari electrice perfecte intre doua circuite dar asigura in acelasi timp
transmiterea unor semnale electrice intre cele doua circuite. Optocuplorul este un
dispozitiv unidirectional, transmite un semnal de la un circuit sursa la un circuit
receptor. Semnalul electric de la sursa este transformat in semnal luminos, transmis
prin spatiul de propagare optic si transformat din nou in semnal electric in circuitul
receptor.

42
 4. AMPLIFICATOARE CU TRANZISTOARE

Capitolul este destinat amplificatoarelor cu tranzistoare, o a doua categorie fiind

amplificatoarele operaţionale, prezente mai ales sub formă integrată si prezentate într-
un capitol separat. Se porneşte de la structurile cele mai simple, amplificatoarele
elementare cu un tranzistor şi pe rând sunt analizate amplificatoarele de semnal mic cu
un etaj sau mai multe etaje, cu sau fară reacţie negativă. Urmează amplificatoarele de
curent continuu (c.c.) şi amplificatoarele de putere. Un paragraf final prezintă
oscilatoarele armonice cu tranzistoare.

4.1. Probleme generale

În paragraful de faţă sunt prezentate probleme generale ale amplificatoarelor,

fie ele cu tranzistoare sau cu amplificatoare operaţionale dar şi probleme specifice
amplificatoarelor cu tranzistoare. Problemele generale sunt structura unui etaj sau a
unui lanţ de amplificare, parametrii principali, caracteristicile grafice, modul de
analiza. Probleme specifice sunt clasele de funcţionare sau schemele echivalente
utilizate pentru analiza amplificatoarelor cu tranzistoare.

4.1.1. Structura amplificatoarelor

Amplificatoarele electrice sunt circuite care realizează mărirea nivelului de

putere al unui semnal electric cu modificări minime ale formei semnalului (distorsiuni
minime).
Elementul principal al unui amplificator este un dispozitiv activ de circuit
(tranzistor, tub electronic). Acesta este comandat de semnal şi controleaza puterea
debitata de o sursă de alimentare de curent continuu într-o impedanţă de sarcina. Deci
amplificatoarele sunt în mod necesar alimentate de la o sursă de curent continuu
(baterie, redresor).

Fig. 4.1. Structura fundamentală a unui amplificator.

78
 Din punct de vedere al semnalului amplificatorul este privit ca un cuadripol, cu
două borne de intrare, unde este aplicat semnalul de intrare şi două borne de ieşire,
unde este furnizat semnalul de ieşire. Structura fundamentală a unui amplificator este
prezentată în figura 4.1.
La intrare amplificatorul este echivalent cu o impedanţă. Semnalul de intrare
este caracterizat de două mărimi, tensiunea de intrare şi intensitatea curentului de
intrare. În mod obişnuit prin semnal de intrare se înţelege una dintre cele două mărimi.
La ieşire amplificatorul se comportă ca un generator şi este echivalent cu un
generator ideal şi o impedanţă internă (în figură este un generator de tensiune dar
poate fi luat în considerare şi ca generator de curent). Semnalul de ieşire este
caracterizat şi el de două mărimi, tensiunea şi curentul, obişnuit fiind prezentat doar
printr-una dintre ele.
Semnalul poate avea componentă variabila (in majoritatea cazurilor
componenta utilă, purtatoare de informaţie) şi componentă continuă. Exceptând cazul
amplificatoarelor de curent continuu, componenta continuă este înlaturata prin cuplaj.
În mod obişnuit prin semnal se va înţelege componenta variabilă. Având în vedere că
amplificatoarele pot fi în marea majoritate a situaţiilor considerate circuite liniare
cărora le poate fi aplicat principiul superpozitiei şi că un semnal variabil poate fi
aproximat printr-o suma de semnale sinusoidale, studiul amplificatoarelor se face
luând în considerare un semnal sinusoidal.
Atunci când nivelul de putere al semnalului de intrare este foarte mic,
amplificatorul necesită mai multe etaje de amplificare. Structura unui lanţ complet de
amplificare poate fi urmarită în figura 4.2.

Fig. 4.2. Structura unui lanţ complet de amplificare.

C.I. este circuitul de intrare care poate avea unul sau mai multe roluri:
- adaptare de impedanţă pentru transfer maxim de putere de la sursă;
- limitare;
- atenuare;
- simetrizare
ASM este circuitul amplificator de semnal mic. Amplitudinea semnalului din
acest circuit este mică faţă de valoarea tensiunii sau curentului în punctul de
funcţionare al dispozitivului activ utilizat. În aceste condiţii dispozitivul se comportă

79
ca element liniar şi ASM nu introduce distrorsiuni de neliniaritate. De obicei ASM
realizează amplificari mari de tensiune.
PF, etajul prefinal şi F, etajul final formează împreuna etajul de putere.
Prefinalul pregateşte semnalul pentru atacul etajului final care realizează o amplificare
mare de putere. Sunt etaje de semnal mare, nivelul semnalului fiind comparabil cu
valorile punctului static de funcţionare al dispozitivelor utilizate. Dispozitivele
funcţionează în apropierea zonelor de neliniaritate şi etajul de putere introduce
inevitabil distorsiuni.
CO, circuitul de ieşire poate indeplini rolurile:
- adaptare de impedanţă sarcină-etaj final;
- izolare galvanică;
- separare a componentei continue;
Reacţia negativă îmbunataţeşte considerabil unele performanţe ale
amplificatoarelor şi va fi tratată separat.
În proiectarea unui lant de amplificare sunt cunoscute sarcina şi sursa de semnal
şi se impune puterea de ieşire cu distorsiunile sub o limita dată, pornind de la un
semnal cunoscut de intrare. Calcului se face de la etajul final spre circuitul de intrare.

4.1.2. Parametrii amplificatoarelor

Parametrii amplificatoarelor sunt mărimi de intrare, mărimi de ieşire sau mărimi

de transfer (legături între semnalele de intrare şi de ieşire). Se exprimă pentru un
semnal sinusiodal în regim permanent, la frecvenţa centrală.
- Puterea de ieşire nominala Pon reprezintă puterea maximă la ieşire pe sarcina
nominală în condiţiile unei deformări maxim admise a semnalului de ieşire.
- Impedanţă de ieşire Zo reprezintă impedanţa internă a generatorului echivalent
de la ieşire. Acest parametru este insoţit şi de specificaţia modului de măsură
(cu intrarea în gol, în scurt, sau alte situaţii).
- Sensibilitatea reprezintă semnalul de intrare pentru care se obţin puterea de
ieşire nominală (de obicei tensiunea Ui, dar poate fi şi curentul Ii ).
- Impedanţa de intrare este impedanţa echivalentă la bornele de intrare
Ui
Zi  (4.1)
Ii
Factorii de amplificare sunt raporturi între mărimi ale semnalului de ieşire şi de
intrare.
Uo
- Amplificarea de tensiune : Au  (4.2)
Ui
I
- Amplificarea de curent: Ai  o (4.3)
Ii
Po
- Amplificarea de putere (sau castigul G): Ap  (4.4)
Pi
Uo
- Transimpedanţă: Zr  (4.5)
Ii
I
- Transadmitanţă: Yr  o (4.6)
Ui

80
 Din considerente de simplificare a reprezentărilor grafice dar şi a calculelor,
amplificările pot aparea în exprimare logaritmică, măsurându-se în decibeli (dB)
conform relaţiilor:
Po
Ap dB  10 log pentru puteri (4.7)
Pi
U
AdB  20 log o pentru tensiuni (curenţi) (4.8)
Ui
In tabelul 4.1 pot fi urmarite relaţiile între amplificare şi mărimea
corespunzatoare logaritmică.

Tabelul 4.1. Amplificare şi atenuare exprimate direct şi în decibeli.

Amplificare Ap 1,26 2 4 10 16 100 1000 104 106 108

Au, Ai 1,12 1,41 2 3,16 4 10 31,6 100 103 104
AdB 1 3 6 10 12 20 30 40 60 80
Atenuare Au, Ai 0,891 0,707 0,5 0,316 0,25 0,1 0,032 0,01 10-3 10-4
Ap 0,794 0,5 0,25 0,1 0,063 0,01 0.001 10-4 10-6 10-8
AdB -1 -3 -6 -10 -12 -20 -30 -40 -60 -80

- Factorul de zgomot caracterizează zgomotul propriu al amplificatorului fiind un

raport între puterea de zgomot la ieşire a
amplificatorului real şi puterea de zgomot la ieşire a
unui amplificator ideal (zgomot propriu zero), când
la intrare este acelaşi zgomot.

4.1.3. Caracteristicile amplificatoarelelor

Descriu grafic legături între semnalele de ieşire şi

intrare şi dau informaţii asupra proprietaţii amplificatorului
de a modifica minim semnalul.

Caracteristica de transfer reprezinta dependenţa

valorii instantanee a semnalului de ieşire de valoarea Fig. 4.3. Caracteristica
instantanee a semnalului de intrare la o variaţie sinusoidala de transfer.
(frecvenţa la mijlocul benzii). O caracteristică tipică este
prezentată în figura 1.3. În zona de tensiuni mici variaţia este liniară, dar pentru valori
mari apare o saturaţie a mărimii de ieşire. Acest lucru se datorează neliniaritaţii
dispozitivelor pentru semnale mari şi duce la aparitia distorsiunilor de neliniaritate prin
prezenţa unor armonici în semnalul de ieşire, caracterizată de factorul de distorsiune
de neliniaritate:
P2  P3  ...
 100% (4.9)
P1

unde P1 este puterea corespunzatoare fundamentalei iar P2, P3,... sunt puterile
corespunzatoare armonicilor superioare.

81
 Caracteristicile de frecvenţă descriu variaţia cu frecvenţa a factorului de
amplificare (de obicei amplificarea de tensiune) şi luând în considerare semnalele prin
imaginile în complex obtinem două caracteristici:
Uo
Au   A(  ) e j(  ) (4.10)
Ui
unde A(  ) – caracteristica amplitudine-frecvenţă şi
 (  ) - caracteristica fază-frecvenţă
Daca presupunem ui(t) semnalul de intrare, pentru ca uo(t) sa fie nedeformat
trebuie să existe relaţia:
uo(t) = A ui(t - T), (4.11)
A fiind amplificarea şi T întarzierea semnalului. Dezvoltand în serie şi punând condiţia
de egalitate pentru fiecare armonica:
ao (  ) cos (  t +  o) = A ai (  ) cos [  (t-T) +  i]
rezulta condiţiile pentru o trecere nedistorsionata a semnalului:
ao (  )
A  constanta (4.12)
ai (  )
   o  i  T  k (4.13)
deci amplificarea constanta iar defazajul cu variaţie
liniară funcţie de frecvenţa.
Un amplificator ideal are caracteristicile de
frecvenţa de forma celor prezentate în figura 4.4.
Pentru amplificatoarele reale caracteristica
de amplitudine are o zona în care se menţine
constantă (AO – amplificare la frecvenţe medii) şi
scade în zonele de frecvenţe joase sau înalte, iar
Fig. 4.4. Caracteristici ideale
caracteristica de fază nu variaza liniar cu frecvenţa.
de frecvenţă.
Se obisnuieşte să se deseneze logaritmic scara
frecventelor, iar amplificarea să se măsoare în
decibeli, adică de asemenea o scară logaritmică,
astfel că pentru un amplificator real caracteristicile au forma din figura 4.5. şi poartă
numele de caracteristici Bode.
A0 este amplificarea la frecvenţe medii, care la majoritatea amplificatoarelor
(mai puţin amplificatoarele selective) se păstrează aproximativ constantă pe o plaja
largă de frecventă. O mărime importantă este banda amplificatorului, reprezentand
intervalul de frecvenţa în care amplificarea se mentine aproximativ constanta. Aceasta
se defineste în mod obişnuit la 3 decibeli (B3db) şi cuprinde intervalul de frecvenţă în
care amplificarea nu scade cu mai mult de 3dB faţă de A0. Sunt definite două frecvenţe
limită, una este frecvenţa jos (fj), frecvenţa de la care amplificarea este mai mare decât
A0
şi frecvenţa sus (fs) a amplificatorului, frecvenţa de la care amplificarea este mai
2
A
mică decât 0 . Diferenţa lor este banda la 3dB:
2

82
 B3dB = fs - fj (4.14)

Abaterea caracteristicilor de frecvenţă faţă de forma ideala duce la apariţia

distorsiunilor liniare de amplitudine şi fază.

Fig. 4.5. Caracteristici Bode.

Uneori performanţele unui amplificator pot fi caracterizate prin raspunsul la

impulsul treapta. Acest raspuns reprezinta variaţia normala a tensiunii de ieşire în
timp, pentru cazul în care tensiunea de intrare este un impuls treapta (figura 4.6).

Fig. 4.6. Raspunsul la impulsul treapta.

83
 Timpii importanţi sunt timpul de întârziere, td şi timpul de crestere directă
(forward) tf. Informaţii privind efectul asupra palierului impulsului sunt date de
supracreşterea, s şi caderea palierului δ(t), dependenta de timp.

4.1.4. Clasificarea amplificatoarelor

Amplificatoarele pot fi comparate dupa criterii diverse şi corespunzator exista

numeroase variante de clasificare ale amplificatoarelor.
In primul rand, daca pot sau nu sa amplifice şi componenta continuă a unui
semnal, amplificatoarele se împart în două mari categorii:
- amplificatoare de curent continuu (c.c.) – vezi fig 4.7,a;
- amplificatoare de curent alternativ (c.a.)
Amplificatoarele de c.a. se pot împărti dupa domeniul de frecvenţa ale semnalelor
amplificate:
- amplificatoare de audio frecvenţa AF (zeci Hz – zeci kHz);
- amplificatoare de înalta frecvenţa HF (sute kHz – sute MHz);
- amplificatoare de foarta înalta frecvenţa VHF (zeci – sute MHz);
- amplificatoare de ulta înalta frecvenţa UHF (sute MHz în sus).
Dupa largimea benzii de frecvenţa:
- amplificatoare de bandă larga, la care raportul fs/fj este mai mare decat 10
(fig.4.7.,b);
- amplificatoare de bandă îngusta (sau acordate) la care raportul fs/fj este mai mic
de 1,2 (fig.4.7.,c).

Fig. 4.7. Caracteristici de frecvenţa ale amplificatoarelor.

După mărimea semnalului de ieşire:

- amplificatoare de semnal mic (de tensiune);
- amplificatoare de semnal mare (de putere);
După durata de conducţie a tranzistorului (sau poziţia punctului M de
funcţionare):
- amplificatoare clasa A, în care tranzistorul conduce toata perioada semnalului –
unghiul de conductie este   2 (fig. 4.8.a);

84
 amplificatoare clasa B – durata de conductie egala cu durata de blocare, (fig.
4.8.b); unghiul de conductie este    ;
- amplificatoare clasa AB ( ,2 ) ;
- amplificatoare clasa C unghiul de conductie este    (Fig. 4.8.c);.

Fig. 4.8. Clasele de functionare ale amplificatoarelor.

O categorie speciala de amplificatoare, la care tranzistorul lucreaza în comutatie

poarta numele de amplificator clasa D.

4.1.5. Probleme ale analizei şi proiectării

Analiza unui circuit amplificator cu tranzistoare (paragraful 1.6.2) presupune că

circuitul este dat şi trebuie determinate performanţele acestuia, de obicei parametrii şi
caracteristicile, adică amplificările, rezistenţele sau impedanţele, nivelul curenţilor,
tensiunilor şi puterilor, limitele în frecvenţă, distorsiunile. Amplificatorul presupune
existenţa cel puţin a unui element neliniar astfel că analiza nu se face foarte simplu
(paragraful 1.6.6).

85
 Sinteza sau proiectarea porneşte de la anumite performanţe dorite şi determină
elementele şi structura circuitului. Proiectarea are un caracter aplicativ şi se bazează pe
cunoaşterea rezultatelor analizei pentru clasa de circuite ce trebuie proiectate dar şi pe
cunoaşterea variantelor de circuite care sunt susceptibile a duce la performanţele
dorite, cu avantajele şi dezavantajele lor.

În capitolul acesta se va face în special analiza circuitelor amplificatoare de

semnal mic, problemele amplificatoarelor de semnal mare fiind atinse în paragraful
destinat amplificatoarelor de putere.
Probleme ale proiectării sunt abordate în capitolul 7.

Amplificatoarele de semnal mic sunt destinate amplificării unor semnale

variabile de valori mici şi apar în prima parte a unui lanţ de amplificatoare. Aceste
amplificatoare pot avea unul sau mai multe etaje. Un etaj foloseste ca element
amplificator un tranzistor funcţionând în clasa A.
Semnalul este considerat mic atunci când are valori mult mai mici decat valorile
corespunzatoare punctului de funcţionare al tranzistorului. Atunci tranzistorul are o
comportare liniară în jurul punctului de funcţionare şi poate fi înlocuit cu o schemă
echivalentă de semnal mic (valabilă în curent alternativ).

Problemele analizei se împart în două părţi mari :

– analiza de curent continuu (c.c.) – urmăreşte polarizarea tranzistoarelor şi

evaluarea calităţii şi stabilităţii punctului de funcţionare;

– analiza de curent alternativ (c.a.) – urmăreşte determinarea parametrilor

amplificatorului (amplificari, impedanţe de intrare şi ieşire), comportarea la
variaţia frecvenţei semnalului, stabilitatea.

Analiza de curent continuu a circuitelor cu tranzistoare şi implicit a

amplificatoarelor de semnal mic este prezentată mai amănunţit în secţiunea de aplicaţii
şi probleme, capitolul 7. Aici se va face o analiză de c.a.

Pentru calculul de c.a. amplificatorul se reduce la un circuit echivalent liniar de

c.a., reducere care se realizează astfel:
1. Tranzistoarele (sau alte elemente neliniare) se înlocuiesc cu una dintre
schemele echivalente de semnal mic;
2. Sursele de tensiune continuă se consideră scurtcircuite (sau se înlocuiesc cu
rezistenţa interna atunci când aceasta nu poate fi neglijată);
3. Sursele de curent continuu se consideră gol (sau se înlocuiesc cu rezistenţa
interna atunci când aceasta nu poate fi neglijată);
4. Se iau în considerare doar componentele variabile ale mărimilor;

Cele mai utilizate scheme echivalente pentru tranzistoare sunt prezentate în

figura 4.9.

86
 Fig. 4.9. Scheme echivalente pentru tranzistoare. a) TEC; b) schema de cuadripol cu
parametri h în conexiune EC pentru tranzistoare bipolare; c) schema naturală
(Giacoletto) pentru tranzistoare bipolare.

Analiza în c.a. se face de obicei pe domenii restrânse de frecvenţe (joase,

medii, înalte) şi corespunzator sunt neglijate unele componente în schema echivalentă.
Aceste scheme sunt la rândul lor simplificate funcţie de domeniul precizie dar
şi de zona de frecvenţă a analizei.
Schema naturala are unele avantaje faţă de schema cu parametri h. Ea permite
determinarea relativ precisă a parametrilor, în orice punct de funcţionare, cu un numar
redus de date de catalog şi este valabilă până la frecvenţe mai ridicate în majoritatea
cazurilor, astfel că ea va fi folosita aici. Pe de altă parte numeroase cataloage de
tranzistoare dau parametrii h şi sunt necesare relaţii de transformare pentru a determina
parametrii schemei naturale.

În practică, analiza se face pe trei domenii de frecvenţă, joase, medii şi înalte şi

se folosesc scheme simplificate pentru fiecare domeniu.
La frecvenţe joase şi medii, în schema echivalenta pentru TEC, se neglijează
condensatoarele şi rezistenţa drena-sursă (figura 4.10.a), la schema cu parametri h se
consideră parametrii reali, iar h12e = h22e ≈ 0 (figura 4.10.b) iar la schema naturală se
neglijează condensatoarele (figura 4.10.c). La această ultima schemă, la calcule ce nu
cer precizie ridicată este neglijată şi rezistenţa rx ≈ 0.

Fig. 4.10. Scheme echivalente simplificate la frecvenţe joase şi medii pentru

tranzistoare. a) TEC; b) schema cu parametri h în conexiune EC pentru tranzistoare
bipolare; c) schema naturală (Giacoletto) pentru tranzistoare bipolare.

La frecvenţe înalte pentru TEC se foloseşte schema din figura 4.9.a iar pentru
tranzistoarele bipolare se utilizează o schemă naturală unilateralizată (fig.4.11), prin
care se exclude influenţa ieşirii asupra intrării şi deci Cμ este eliminat fiind însă

87
adăugată la Cπ o componentă suplimentară dependentă de valoarea Cμ astfel că se
obţine un condensator cu o valoare totală, Ct. Se mai neglijeaza rx ≈ 0 şi se consideră
ro ≈ infinita.

Fig. 4.11. Schema echivalentă unilateralizată a tranzistorului bipolar,

pentru frecvenţe înalte.

Relaţiile care permit determinarea parametrilor schemei naturale şi dau

legăturile aproximative cu schema cu parametri h sunt:
gm = 40 IC (4.15)
unde IC este curentul continuu de colector,
h21e = β = gm rπ ; (4.16)
h11e = rx + rπ ≈ rπ ; (4.17)
gm
C   C (4.18)
T
unde ωT este pulsaţia de tăiere a tranzistorului.

88
 4.2. Amplificatoare elementare

Un etaj al unui amplificator, care conţine ca element activ un tranzistor, poate fi

redus la o schemă elementară, simplificată. Atât pentru amplificatoarele cu tranzistoare
bipolare cât şi pentru amplificatoarele cu TEC există trei variante de scheme
elementare care depind de conexiunea tranzistoarelor.

4.2.1. Conexiunile tranzistoarelor

Prin noţiunea de conexiune se introduce un mod de a privi un tranzistor, element

cu trei terminale, ca un cuadripol, un element cu patru terminale, două de intrare şi
două de ieşire. Sunt trei variante de conexiune, obţinute prin alegerea unuia dintre
terminale comun atât la la intrare cât şi la ieşire. Astfel, pentru tranzistoarele bipolare
există conexiunile emitor comun, prescurtat EC, bază comună, BC şi colector comun,
CC (figura 4.12.).
Similar, pentru TEC există conexiunile sursă comună SC, grilă comună GC şi
drenă comună DC.

Fig. 4.12. Tranzistorul în conexiune emitor comun, EC,

bază comună, BC, colector comun, CC.

4.2.2. Schemele amplificatoarelor elementare cu tranzistoare bipolare

Amplificatoarele de semnal mic cu tranzistoare bipolare au la baza cele trei

scheme elementare din figura 4.13 în care tranzistoarele funcţionează în conexiune EC
(figura 4.13.a), în conexiune BC (figura 4.13.b) şi în conexiune CC (figura 4.13.c).
Pentru ultima variantă este mai puţin clar că tranzistorul este cu adevărat în conexiune
CC, cu alte cuvinte că are colectorul comun la ieşire şi intrare, dar acest lucru va
deveni evident când se va face analiza în c.a.
Amplificatoarele elementare au, pe lângă elementul amplificator, sursa de
tensiune continuă şi o rezistenţă care este aici rezistenţă de sarcină şi care transformă
variaţiile de curent ale generatorului de curent care este de fapt tranzistorul în variatii
de tensiune. Curentul de iesire al amplificatoarelor elementare este în acest caz chiar
curentul prin rezistenţa de sarcina.
În practică amplificatoarele elementare sunt completate cu elemente de
polarizare şi cuplaj. Comparaţia între cele trei variante se va face prin analiza
simplificată a fiecărei scheme la frecvenţe joase sau medii, calculând parametrii
principali (amplificările de tensiune şi curent şi rezistenţe de intrare şi ieşire).

Fig. 4.13. Schemele amplificatoarelor elementare cu tranzistoare bipolare: a) amplificator

în conexiune EC; b) amplificator în conexiune BC; c) amplificator în conexiune CC

4.2.3. Amplificator elementar în

conexiune emitor comun

Pentru amplificatorul în
conexiune EC (figura 4.13.a) , schema
echivalentă de semnal mic este aceea din
fig 4.14., unde s-a utilizat pentru
tranzistor schema simplificată naturală
din figura 4.10.c, cu rezistenţa rx
Fig. 4.14. Schema echivalentă de semnal mic a
considerată zero.
amplificatorului elementar în conexiune EC
Calculele pentru parametrii
principali sunt:
Ui
Ri   r  h11e ; (4.19)
Ii
I c g mU
Ai    g m r    h21e ; (4.20)
Ii U
r
U o  RC I c R h R
Au     g m RC   C   21e C ; (4.21)
Ui U r h11e
Rezistenta echivalenta la ieşire se calculeaza pe schema echivalentă de semnal
mic cu intrarea în scurtcircuit la care se aplică la bornele de iesire o sursă de tensiune
de test, Ut. Se evaluează curentul sursei, It iar rezistenţa de iesire este raportul acestora.
În cazul amplificatorului elementar în conexiune EC circuitul de calcul este
prezentat în figura 4.15.a. Intrarea fiind în scurtcircuit, tensiunea de intrare şi curentul
de intrare sunt zero si la fel tensiunea U de unde rezultă un curent zero prin generatorul
de curent din colector şi deci curent Ic zero, adică generatorul de curent dintre colector
şi emitor este echivalent unui gol, figura 4.15.b. Rezultă imediat că:
Ut
R0   RC (4.22)
It

Fig. 4.15. Scheme pentru calculul rezistenţei de iesire: iniţială (a);

cu generatorul de curent echivalat cu un gol (b).

4.2.4. Amplificator elementar în

conexiune bază comună

Pentru conexiunea bază comună, BC,

schema echivalentă de semnal mic este
aceea din figura 4.16.
Calculele pentru parametrii principali
sunt:

Ui U r r h e Schema echivalentă de semnal

rFig. 4.16.
Ri        mic
 a11amplificatorului elementar în
Ii U 1  g m r 1    h21e
(  g mU ) conexiune BC
r
(4.23)
Considerând RC rezistenţă de sarcină şi corespunzător IC curentul de ieşire:
Ic g mU g m r 
Ai      1 ; (4.24)
Ii U 1  g m r 1 
 (  g mU )
r
U o  g mU RC R h R
Au    g m RC  C  21e C (4.25)
Ui U r h11e
Rezistenta de ieşire se calculează similar ca în cazul conexiunii EC, adică cu
intrarea în scurtcircuit şi are aceeaşi valoare (intrarea în scurtcircuit înseamnă Ui = 0,
rezultă U şi deci Ic = 0 şi circuitul e similar figurii 4.15.b):
Ro = RC (4.26)
 4.2.5. Amplificator elementar în conexiune colector comun

Pentru conexiunea colector comun, CC, schema echivalenta de semnal mic este
prezentată în figura 4.17.a.
Calculele pentru parametrii principali sunt:
U i r . I i  R E I e r I i  RE ( I i  g m r I i )
Ri   
Ii Ii Ii (4.27)
 r  ( g m r  1 )RE  r  (   1 )R E  r  RE  h11e  h21e RE .
I e I i  g m r I i
Ai    1  g m r    h21e . (4.28)
Ii Ii
(RE este aici rezistenţa de sarcină şi IE curentul de ieşire)
Uo RE ( I i  g m r I i ) ( g m r  1 )RE  RE h21e RE
Au     
U i r  RE ( I i  g m r I i ) r  ( g m r  1 )RE r   RE h11e  h21e RE
(4.29)

Daca h11e << h21eRE, ceea ce este cazul în majoritatea aplicatiilor practice,
atunci:
Au ~1. (4.30)

Fig. 4.17. Schema echivalentă de semnal mic a amplificatorului elementar

în conexiune CC (a); schema de calcul a rezistenţei de ieşire (b).

Pentru aflarea rezistenţei de ieşire se aplică un generator de tensiune la bornele

de ieşire , Ut (intrarea fiind în scurtcircuit), rezultând un curent It (fig. 4.17.b.).
Raportul lor va fi rezistenta de ieşire:

Ut U 1 1 RE || r
Ro     
It
(
U
 g mU 
U
)
1
gm  
1
gm 
1 g m RE || r  1
r RE r RE RE || r
(4.31)
unde RE || rπ este combinaţia paralel a celor două rezistenţe.
1 
Dacă neglijăm faţă de g m  , obţinem:
r r
r h
Ro  RE ||  RE || 11e (4.32)
 h21e

4.2.6. Comparaţia tipurilor de amplificatoare elementare

Compararea performanţelor amplificatoarelor elementare se poate face

urmărind tabelul 4.2 unde au fost grupati parametrii în variantele simplificate, conform
relaţiilor 4.19 - 4.32.
Fiecare dintre cele trei conexiuni are avantaje şi dezavantaje care le fac utile
doar în anumite situaţii.
Dintre cele trei conexiuni cea mai utilizată în practica este conexiunea EC.
În primul rând conexiunea EC are cea mai mare amplificare de putere,
proporţionala cu pătratul factorului de amplificare în curent, β, pe când la celelalte
două variante amplificarea de putere este proporţionala cu β.
Amplificările de tensiune şi curent sunt de valoare ceva mai mică, proporţionale
cu β. Tensiunea de ieşire este defazată cu 180o faţă de tensiunea de intrare, de unde
semnul minus din expresia Au.
Rezistenta de intrare a etajului este chiar rezistenta de intrare a tranzistorului,
rπ, relativ mică, iar rezistenta de ieşire este aproximativ egală cu rezistenţa de colector.

Tabelul 4.2. Valorile parametrilor principali ai amplificatoarelor elementare.

Mărimea Ai Au Ap Ri Ro
Conexiunea
EC β  RC  2 RC rπ RC

r r
BC -1  Rc  Rc r RC
r r 
CC β 1 β rπ + β RE r
||RE

Conexiunea BC are ca dezavantaj principal rezistenta de intrare foarte mică,
ceea ce impune un generator la intrare cu rezistenţă internă foarte mică. Are insa un
avantaj important şi anume că amplificarea se mentine ridicată pana la frecvenţe mult
mai mari decat în cazul celorlalte două conexiuni. Dacă la conexiunea BC frecvenţa
superioară este la nivelul f  , în cazul conexiunilor EC şi CC aceasta este de β ori mai
f
mică, la nivelul f    . Astfel conexiunea BC este utilizată îndeosebi în cazul

amplificatoarelor de înalta frecvenţă.
 Conexiunea CC are în principal avantajele unei rezistente mari de intrare şi a
unei rezistente mici de ieşire şi este utilizată din acest motiv la etaje tampon care
asigură adaptarea unui generator cu rezistenta interna mai mare la o sarcina de valoare
mică. Dezavantajul este amplificarea de tensiune, egala aproximativ cu unitatea.
Tensiunea de la iesire (la emitorul tranzistorului) este deci aproximativ egală cu aceea
de la intrare, motiv pentru care etajul amplificator în conexiune CC este cunoscut sub
numele de repetor pe emitor .

4.2.7. Influenţa retelei de polarizare

Performanţele acestor variante elementare pot fi serios modificate de reţeaua de

polarizare a tranzistorului. Aceasta este compusă în cazul general dintr-una sau două
rezistenţe de polarizare a bazei şi din rezistenţa din emitor pentru stabilizare termică
Se vor analiza pe rând efectele fiecărui element al reţelei de polarizare. Analiza
se face întâi pentru cazul amplificatorului în conexiune EC în variantă simplificată şi
frecvenţe medii şi este extinsă apoi şi pentru celelalte conexiuni.

Influenţa rezistenţelor de polarizare a bazei

Cel mai simplu mod de a polariza baza unui tranzistor bipolar npn, indiferent de
conexiune, este conectarea ei printr-o rezistenţă la borna pozitivă a sursei de alimentare
(figura 4.18.a). Schema echivalentă în acest caz este aceea din figura 4.18.b. Schema
echivalentă este similară cu cazul amplificatorului elementar în conexiune EC, figura
4.14., cu deosebirea că la intrare există două rezistente în paralel, rπ şi RB.

Fig. 4.18. Amplificator în conexiune EC cu o rezistenţă de polarizare a bazei (a)

şi schema echivalentă (b).

Calculele pentru parametrii principali sunt similare celor pentru amplificatorul

elementar:
U
Ri  i  r || R B  h11e || R B ; (4.33)
Ii
I g mU RB RB
Ai  c   g m r || R B    h21e ; (4.34)
Ii U U r  R B r  R B

R B r
 U o  RC I c R h R
Au     g m RC   C  21e C ; (4.35)
Ui U r h11e
Ro = RC (4.36)
Amplificarea de tensiune nu este modificată. La fel rezistenţa de ieşire, schema
de calcul a acesteia fiind în acest caz similară cu aceea din figura 4.15.b unde se poate
vedea că rezistenţa de la intrare nu intervine în rezultatul final.
Se modifică rezistenţa de intrare care devine egală cu combinaţia paralel a
rezistenţei de intrare a tranzistorului cu rezistenţa de polarizare a bazei, fapt ce este
evident şi din examinarea directă a schemei echivalente.
Se modifică de asemenea amplificarea de curent care este acum mai mică decât
factorul de amplificare în curent cu un raport similar celui de la divizorul de curent
(figura 1.x).
Modificarile sunt în realitate mici, pentru că obişnuit:
RB >> rπ (4.37)
şi atunci rezistenţa de intrare, combinaţia RB || rπ are o valoare ceva mai mică dar
apropiata de rπ şi similar amplificarea de curent are o valoare ceva mai mică dar
apropiata de β. Dacă însă condiţia 4.37 nu este îndeplinită atunci modificarile
rezistenţei de intrare şi a amplificării de curent sunt mai importante.
Dacă polarizarea se face cu un divizor rezistiv ca în figura 4.19.a (cu schema
echivalentă din figura 4.19.b), atunci se observă că suntem de fapt într-un caz similar
cu cel anterior, diferenţa fiind doar că în locul RB apare combinaţia paralel RB1 || RB2.
Astfel formulele 4.33 – 4.36 sunt valabile şi în acest caz.
Influenţa reţelei de polarizare este mai mare în cazul de faţă fiindca RB2 este de
valoare mai mică şi combinaţia paralel RB1 || RB2 este de obicei comparabilă cu
rezistenţa de intrare a tranzistorului, rπ.

Fig. 4.19. Amplificator în conexiune EC cu divizor de polarizare a bazei (a)

şi schema echivalentă (b).

Influenţa rezistenţei de emitor

Se analizează acum doar influenţa rezistenţei de emitor, RE, numită şi rezistenţă
de stabilizare termică pentru că diminuează influenţa temperaturii asupra punctului
static de funcţionare al tranzistorului. Schema şi schema echivalenta sunt prezentate în
figura 4.20.
Observaţie: Nu mai avem aici de fapt conexiune EC pentru tranzistor, emitorul
nu este comun la intrare şi ieşire. Se va vedea în paragraful următor cum se va ajunge
totuşi la conexiune Ec pentru regimul de curent alternativ.
În continuare sunt calculele pentru parametrii principali.

U
U (  g m U )R E
U i U  RE I e r
Ri     r  ( 1  g m r )R E 
Ii U U (4.38)
r r
 r  g m r R E  r  R E  h11e  h21e R E

Se observă că RE măreste mult rezistenţa de intrare a amplificatorului, efectul

fiind proporţional cu factorul de amplificare în curent, β.

Fig. 4.20. Amplificator cu rezistenţă de emitor (a)

şi schema echivalentă (b).

Uo  RC I c  g mURC  g m r RC
Au     
U i U  RE I e U r  ( 1  g m r )R E
U  (  g mU )R E
r (4.39)
g m r RC  RC h21e RC
  
r  g m r R E r  R E h11e  h21e R E
Rezistenţa RE micşorează amplificarea de tensiune, termenul de la numitor fiind
chiar rezistenţa de intrare, mărită.
O situaţie speciala este în cazul des întâlnit când rezistenţa RE este de o valoare
comparabilă cu rezistenţa de intrare a tranzistorului rπ, este îndeplinită condiţia:
βRE >> rπ (4.40)
şi se poate neglija rπ astfel că amplificarea de tensiune devine:
R
Au  C (4.41)
RE
Amplificarea de tensiune este o constantă, fiind
un raport de rezistenţe. Acesta este un rezultat
important, fiindcă amplificarea este predictibilă
şi nu mai depinde de parametrii tranzistorului,
β şi rπ, care variaza mult de la tranzistor la
tranzistor chiar pentru un acelaşi tip de
tranzistor. De fapt această insensibilizare a
amplificării la variaţia parametrilor
tranzistorului este un efect al reacţiei negative,
care face subiectul unui paragraf distinct. 4.21. Schema de calcul a rezistenţei
Rezistenţa RE nu schimba amplificarea de ieşire cu rezistenţă de emitor
de curent faţă de cazul amplificatorului
elementar, aşadar relaţia (4.20) rămâne neschimbată..
Pentru calculul rezistenţei de iesire se procedează similar cu cazul
amplificatorului elementar în conexiune CC. Schema echivalenta de calcul, dupa
pasivizarea intrării, este prezentata în figura 4.21.
Teorema întâia a lui Kirchhoff în emitor conduce la ecuaţia:
U U
g mU   0
r RE
Dar gm, rπ şi RE sunt mărimi pozitive astfel că rezultă:
U=0
şi deci generatorul de curent este, ca şi în cazul amplificatorului elementar în
conexiune EC, figura 4.15, un gol (curentul este zero) şi la fel ca acolo rezistenţa de
iesire este dată de relatia 4.22.

4.2.8. Amplificatoare elementare cu TEC

Variantele elementare ale amplificatoarelor cu TEC sunt aceleasi ca în cazul

utilizarii tranzistoarelor bipolare şi schemele echivalente simplificate sunt
asemanatoare (fig.1.17). La TEC nu mai apare r considerata infinita într-o prima
aproximatie. Calcule similare cu cele anterioare conduc la urmatoarele performanţe:
- conexiunea sursă comuna (SC): Au = -gm RD (4.42)
Ro = RD (4.43)
gm Rs
- conexiunea drena comuna (DC): Au = 1 (4.44)
1  gm Rs
1
Ro = Rs || (4.45)
gm

- conexiunea grila comuna (GC): Au = gmRD (4.46)

Rezistenta de intrare fiind considerata infinita pentru toate conexiunile. Pentru
amplificatoarele cu TEC reteaua de polarizare are ca principal efect micsorarea
rezistentei de intrare la valoarea rezistentei echivalente de polarizare.
 4.3 Amplificatoare de semnal mic
Amplificatoarele de semal mic ASM au semnalul amplificat mic în raport cu
tensiunile de c.c. de polarizare a tranzistoarelor. Tranzistoarele funcţionează într-o
zonă de liniaritate a caracteristicilor şi în consecinţă distorsiunile sunt neglijabile.
ASM este destinat amplificării în tensiune a componentei alternative a semnalului. El
poate avea unul sau mai multe etaje. Fiecare etaj se obţine pornind de la o schemă
elementară căreia i se adaugă elemente de circuit pentru polarizarea în c.c. a
tranzistoarelor, pentru cuplajul etajelor şi pentru separarea acestora. Reţeaua de
polarizare poate fi mai simplă sau mai complexă în funcţie de necesităţile de
insensibilizare la variaţiile temperaturii, tensiunii de alimentare sau parametrilor
tranzistoarelor. Elementele de cuplaj şi separare au un rol dublu. Să permită trecerea
componentei variabile (de c.a.) a semnalului de la un etaj la celălalt în timp ce fac o
separare în c.c. astfel ca regimul de c.c. al unui etaj să nu le influenţeze pe acelea ale
etajelor alăturate. Cele mai folosite elemente de cuplaj şi separare sunt
condensatoarele, deoarece sunt avantajoase din punct de vedere al preţului, al
volumului cât şi al comportării cu frecvenţa, dar în unele situaţii se utilizează cuplajul
prin transformator care poate face şi adaptarea de putere.

Etaj ASM în conexiune EC

Schema unui etaj ASM în conexiune EC este prezentată în figura 4.10. CI şi CO
sunt elementele de cuplaj şi separare. RC este rezistenţa de sarcină, RB1 şi RB2 sunt
rezistenţe pentru polarizarea bazei iar RE este rezistenţa de stabilizare la variaţia
temperaturii sau a mărimii parametrilor tranzistoarelor. RE are însă un efect negativ în
c.a. şi anume acela că micşorează amplificarea de tensiune a etajului. Această
influenţă negativă este eliminată prin plasarea condensatorului CE în paralel pe RE
(figura 4.11). Acesta este numit şi condensator de decuplare deoarece în c.a. are
impedenţa mică şi micşorează mult impedanţa echivalentă a grupului C ERE paralel
care devine neglijabilă. Atunci când se doreşte un control mai precis al amplificării
etajului, CE este conectat ca în figura 4.12., cu RE împărţită în două. În acest caz
amplificarea de tensiune a etajului este aproximativ egală cu un raport de rezistenţe,
RC/RE1.

Fig. 4.10. ASM conexiune EC Fig. 4.11. Decuplare RE. Fig. 4.12. Divizare RE.
 Etaj ASM în conexiune BC
Schema unui etaj ASM în conexiune BC este prezentată în figura 4.13. Schema
de polarizare este identică cu a etajului în conexiune EC iar rezistenţa RC este de
asemenea rezistenţa de sarcină a etajului. Rolul condensatoarelor CI şi CO este acelaşi,
cuplaj şi separare. Nu există condensator de decuplare pentru RE dar există
condensatorul CB pentru decuplarea RB2.

Etaj ASM în conexiune CC

Schema unui etaj ASM în conexiune CC este prezentată în figura 4.14. Rolul
elementelor este similar cazurilor anterioare. RB1, RB2 şi RE formează reţeaua de
polarizare dar RE este în acelaşi timp şi rezistenţă de sarcină. Nu există condensator de
decuplare.

Fig. 4.13. ASM conexiune BC Fig. 4.14. ASM conexiune CC

4.3 Amplificatoare de curent continuu

Probleme generale
Amplificatorul de c.c. amplifică atât componenta alternativă cât şi pe cea
continuă a unui semnal electric. Limita de jos a benzii de frecvenţă trebuie să fie zero
iar caracteristica de frecvenţă are forma din figura 4.7a.
Câteva probleme specifice amplificatoarelor de c.c.
sunt puse în evidenţă cu ajutorul figurii 4.15. în care sunt
reprezentate caracteristicile de transfer pentru un amplificator
de c.c. ideal (punctat) şi unul real. Principalele cerinţe ale unui
amplificator de c.c. sunt: o amplificare mare (pantă accentuată
a caracteristicii); zonă liniară mai mare decât amplitudinea
maximă a semnalului; transmiterea polarităţii semnalului
continuu (caracteristica să fie în două cadrane opuse);
respectarea condiţiei de zero (unui nivel zero la intrare sa-i
corespundă un nivel zero la ieşire deci caracteristica să treacă
prin zero). Amplificarea se poate mări adăugând etaje de
Fig. 4.15. Caracteristica amplificare, prelungirea zonei de liniaritate se face prin
de transfer mărirea nivelului sursei de alimentare şi după cum se va
a amplificatoarelor de c.c.
vedea prin utilizarea reacţiei negative iar pentru transmiterea
polarităţii se folosesc două surse de alimentare sau montajele diferenţiale.
 Un parametru important legat de condiţia de zero este tensiunea de decalaj sau
tensiunea de off-set care reprezintă tensiunea ce trebuie aplicată la intrarea
amplificatorului pentru a obţine zero la ieşire. Eliminarea decalajului se face cu
sisteme de reglaj (reglaj de nul) prevăzute în mod curent la amplificatoarele de c.c.
Un fenomen specific amplificatoarelor de c.c. este fenomenul de derivă.
Presupunând un reglaj de nul perfect, deci tensiuni zero la intrare şi ieşire, se observă
că in timp tensiunea de ieşire are o deviaţie (derivă) lentă de la valoarea zero. Cauza
principală este modificarea temperaturii dar există şi o componentă datorată
îmbătrânirii elementelor.
După principiul de funcţionare amplificatoarele de c.c. sunt cu cuplaj direct sau
cu modulare-demodulare. Cele cu cuplaj direct se împart la rândul lor în simetrice şi
nesimetrice.

Amplificatoare de c.c. nesimetrice

Acestea sunt cele mai simple dar cu performanţele cele mai modeste. Punctul
de plecare este un amplificator elementar iar paşii făcuţi pentru a obţine un
amplificator de c.c. nesimetric pot fi urmăriţi pe figura 4.16. unde sunt prezentate
schemele şi formele caracteristicilor de transfer corespunzătoare. Cuplajul se face
direct sau prin rezistenţe. La primul pas amplificatorul elementar în conexiune EC este
completat cu reţeaua de polarizare. Caracteristica de transfer trece departe de origine şi
în zona de liniaritate tensiunile au un singur semn, în cazul acesta fiind ambele
pozitive. Prin adăugarea unei a doua surse de alimentare VB, în serie cu prima şi având
masa la punctul median al lor, caracteristica de transfer întră şi în zone de polarităţi
diferite pentru tensiuni, dar este nesimetrică şi nu trece prin origine. Simetrizarea şi
asigurarea condiţiei de zero (sau restabilirea nivelului de zero) se realizează cel mai
simplu prin adăugarea unui divizor rezistiv.

Fig. 4.16. Dezvoltarea unui amplificator de c.c. nesimetric

 Amplificatoare de c.c. simetrice
Schema unui etaj amplificator simetric sau diferenţial este prezentată în
figura 4.17. Calitatea principală a etajului este deriva redusă care depinde esenţial de
simetria schemei astfel că rezistenţele
RC se aleg de valori iar tranzistoarele T1
şi T2 de performanţe cât mai apropiate.
Amplificatorul are ca borne de intrare
bazele tranzistoarelor iar ca borne de
ieşire colectoarele acestora iar
semnalele de intrare şi de ieşire numite
semnale diferenţiale sunt diferenţele
semnalelor între baze sau colectoare şi
masă numite semnale comune: ui = uB1
– uB2; uo = uC1 – uC2.
Un amplificator de curent continuu cu
cuplaj direct poate conţine atât etaje
simetrice cât si etaje nesimetrice şi este
realizat îndeosebi sub formă integrată
fiind cunoscut sub denumirea de
amplificator operaţional.
Fig. 4.17. Amplificator diferential

4.4 Conexiunea Darlington

Metodă larg utilizată pentru mărirea amplificării de putere şi a rezistenţei de

intrare constă în folosirea tranzistoarelor compuse (conexiune Darlington).
Conexiunea Darlington este o schemă cu două tranzistoare T1 şi T2, legate cum se
arată în figura 4.21, a), curentul de colector al primului tranzistor T1 (de putere mică)
fiind curent de bază pentru tranzistorul T2 (de putere). Mai poartă numele de dublet.

Fig. 4.21. Conexiune Darlington fără schimbare de polaritate

 Această combinaţie este echivalentă cu un singur tranzistor T, cu parametrii
dinamici schimbaţi după cum rezultă din calculul simplificat pe schema echivalentă
(figura 4.21, b):
ic  1ib   2i2  1ib   2 (1  1)ib ;
  ic / ib  1   2  1 2  1 2 ; (4.24)
u  r 1ib  r 2 (1  1)ib
r  u / ib  r 1  r 2  1r 2 (4.25)
Deci creşte mult factorul de amplificare în curent echivalent, β, fiind
aproximativ produsul factorilor de amplificare ai tranzistoarelor conexiunii, şi creşte
de asemenea rezistenţa de intrare echivalentă rπ.

Se mai foloseşte conexiunea Darlington cu schimbare de polaritate (figura 4.23,

a). Şi această combinaţie este echivalentă cu tranzistor cu parametrii dinamici
schimbaţi, dar este compusă din tranzistoare diferite (în figura T1 – npn, tranzistorul de
putere T2 – pnp, dau un tranzistor echivalent npn, existând şi combinaţia inversă).
Calculul parametrilor dinamici se face pe schema echivalentă din figura 4.23, b)

ic  1ib   2i2  1ib   2  1ib

  ic / ib  1  1   2  1 2 (4.26)

r  u / ib  r 1 (4.27)

Fig. 4.23. Conexiune Darlington cu schimbare de polaritate

Ca şi în cazul conexiunii Darlington normale, factorul de amplificare în curent

echivalent este aproximativ egal cu produsul factorilor de amplificare ai tranzistoarelor
conexiunii, dar rezistenţa de intrare echivalentă pentru conexiunea Darlington cu
schimbare de polaritate nu este mărită, fiind rezistenţa de intrare a primului tranzistor.
Se utilizează la puteri foarte mari şi combinaţii de trei tranzistoare-tripleţi, şi
adeseori combinaţii paralel pentru ultimul tranzistor de triplet.
 4.6. REACŢIA ÎN AMPLIFICATOARE

4.6.1.Principiul reacţiei
Prin reacţie se întelege preluarea unei părţi din semnalul de ieşire si combinarea
(compararea, sumarea) cu semnalul de intrare.
Dacă rezultă o creştere a amplitudinii semnalului de intrare, reacţia se numeşte
reactie pozitiva.
Dacă rezultă o scadere a amplitudinii semnalului de intrare, reacţia se numeşte
reactie negativă.
Schema bloc a unui amplificator cu reacţie este prezentată în figura 4.25 unde:
- S1 – semnal de intrare;
- S2 – semnal de eroare, rezultatul comparării;
- S1 – semnal de ieşire;
- S1 – semnal de reactie;
- a = S3 / S2 – amplificarea amplificatorului de bază (iniţială);
- f  S 4 / S 3 - amplificarea reţelei de reacţie ;
- A  S 3 / S 1 - amplificarea amplificatorului cu reacţie (finală).
Semnalele pot fi tensiuni sau curenţi şi corespunzător amplificările pot fi de tip
amplificare de tensiune, amplificare de current, transimpedanţă. Comparatorul
realizează sumarea semnalelor S 1 si S 4 rezultand semnalul de eroare :
S 2  S1  S 4. (4.28)
Utilizand formulele amplificărilor şi pornind de la relaţia (1.56) se obtine formula
amplificării cu reacţie :

a
A . (4.29)
1 f  a

S1 Comparator S2 Amplificator S3
(sumator) de bază
a

S4 S3
Reţea de
reacţie
f

Amplificator cu reacţie A

Fig. 4.25. Schema bloc a unui amplificator cu reacţie

Alte mărimi utilizate pentru caracterizarea amplificatoarelor cu reacţie sunt :

T  f a (4.30)
care se numeşte transmisia pe buclă, reprezentand raportul S 4 / S 1 , adică
amplificarea lanţului amplificatory de bază – reţea de reacţie cand bucla de reacţie este
întreruptă la comparator, şi :
F  1 f  a (4.31)
care se numeşte factor de reacţie.
Explicand mărimile comlexe în relaţia (1.57) avem :
j A a  e ja
Ae  . (4.32)
1 f  a  e
De unde rezultă :
a
A . (4.33)
1  2 f  a  cos( a   f )  f 2  a 2

sin  A  f  a  sin  f
tan  A  . (4.34)
cos  a  f  a  cos  f

Mărimile şi chiar caracterul reacţiei depinde de frecvenţa semnalului şi din

acest motiv definirea tipului de reacţie – pozitivă sau negativă – se face pentru
frecvenţa centrală a amplificatorului de bază.
In marea majoritate a cazurilor amplificatoarele utilizează reacţie negativă si de
acest tip de reacţie ne ocupăm in continuare.
Condiţia de obţinere a unei reacţii negative este ca semnalul de reactie S 4 să fie
in antifază cu semnalul de intrare S 1 şi deci să-l micşoreze prin sumare, adică este
necesar ca defazajul pamlificării in buclă deschisă:

 a   f  (2K  1) , K  0,1,... (4.35)

In acest caz relaţiile (1.61) si (1.62) devin pentru cazul reacţiei negative :

 A  a (4.36)

a a a
A   . (4.37)
1 a  f 1 T F

De obicei pentru reacţia negativă se consideră că semnalele S 1 si S 4 se scad, deci

S 2  S 1  S 4 (defazajul (2K  1) subanţeles) şi se utilizează formula generală (1.57)
sub forma :
a
A . (4.38)
1 f  a

1.3.2 Influenţa reacţiei negative asupra performanţelor amplificatorului

Unele din calitaţile unui amplificatory ideal sunt : caracteristică de transfer
liniară, deci nu introduce distorsiuni de neliniaritate, zgomot cat mai mic, impedanţe
de intrare şi de ieşire precis controlate, amplificarea independentă faţă de temperatură,
împrăstierea parametrilor componentelor, variaţia tensiunii de alimentare; bandă
infinită. Reacţia negativă permite, ca plecand de la un amplificatory de baza cu
amplificare mare, să se obţină un amlificator cu amplificarea mai mică dar cu celelalte
performanţe apropiate de cele ale amplificatorului ideal.
Amplificarea A a amplificatorului cu reacţie este insensibilizată la variaţiile
amplificării amplificatorului de bază a (datorate de exemplu temperaturii sau
variaţiilor parametrilor tranzistoarelor). Intr-adevăr diferenţiind relaţia (4.37) se obţine
:
1
dA= da,
(1  a  f ) 2
sau
dA 1 da 1 da
    (4.39)
A 1 a  f a F a

Deci variaţia relativă dA/A a amplificării amplificatorului cu reacţie este redusă de F

ori faţă de variaţia amplificării iniţiale da/a. De exemplu presupunand o împraştiere de
20% a factorului de amplificare în current al tranzistoarelor amplificatorului iniţial
vom avea da/a = 20%. Dacă vom aplica o reacţie negativă cu F= 100 (valoare uzuală)
se obţine o variaţie dA/A de numai 0,2%. De fapt acest effect poate fi dedus direct din
relaţia (4.37) pentru cazul a  f  1 cand se poate neglija 1 din relaţia F = 1+a.f şi
relaţia devine :
1
A . (4.40)
f

Deci amplificarea cu reacţie depinde doar de amplificarea reţelei de reacţie, de obicei

reţea pasivă independentă de temperatură sau parametrii componentelor active ale
amplificatorului de bază.
Alt effect important al reacţiei negative este redcerea distorsiunilor de
neliniaritate ale etajelor amplificatorului de bază şi a zgomotului introdus după primul
etaj al amplificatorului de bază (figura 4.26).
Obţinem :

a1  a 2 a2 1
S0  S I  D1  D2
1  a1  a 2  f 1  a1  a 2  f 1  a1  a 2  f

şi pentru a1  a2  f  1 avem :

1 1 1
S0  S I  D1  D2 . (4.41)
f1 a f a1  a 2  f

Relaţia (4.41) arată că perturbaţiile D1 si D2 sunt micşorate faţă de semnalul

de intrare util de a1 respective a1  a2 ori. Rezultă de asemenea că perturbaţiile
conţinute în semnalul de intrare nu pot fi influenţate de reacţia negativă.
 Reacţia influenţează şi limitele benzii de frecvenţă, acţionand in sensul măririi
benzii, deci mărind frecvenţa sus şi micşorand frecvenţa jos. Luăm ca exemplu limita
superioară a benzii, unde amplificatorul fără reacţie are o amplificare de forma:

a0
as 
1  j /  s

unde  S este limita superioară a benzii de frecvenţă.

Perturbaţii (zgomot, distorsiuni)

D1 D2

S1 S1
a1 a2

Fig. 4.26. Perturbatii in ampificatorul cu reactie

Si amplificarea cu reacţie poate fi pusă sub această formă :

A0
AS  , (4.42)
1  j /  sR

unde sR este limita superioară a benzii de frecvenţă a amplificatorului cu reacţie.

Dacă luăm în considerare doar cazul reacţiei negative şi cand reţeaua de reacţie
nu are factor de transfer dependent de frecvenţă atunci se poate scrie :
a0 a0
1  j /  S 1  f  a0
AS  
a0 1  j /  S (1  f  a0 )
1 f
j /  S
sau
A0
AS  , (4.43)
1  j /  S (1  f  a0 )

a0
deoarece intr-adevăr A0  din (1.65).
1  f  a0
Rezultă comparand:
 sR  S /(1  f  a0 )  S  F0 . (4.44)

şi deci frecvenţa limită superioară este mărită proporţional cu factorul de reacţie la

frecvenţe medii, F0 .
Similar se arată că frecvenţa limită inferioară este micşorată proporţional cu
factorul de reacţie, adică :

 jR   j /(1  f  a0 )   j  F0 . (4.45)

Alt effect al reacţiei este mărirea sau micşorarea impedanţelor de intrare si

ieşire ale amplificatorului şi care depend de tipul reactiei..

4.7. Oscilatoare
a
A Oscilatoarele sunt circuite de mică putere care,
1  f a alimentate de la o sursă de tensiune continuă, generează
semnale periodice (oscilaţii).
Oscilatoarele se clasifică după:
 Forma semnalului:
- oscilatoare armonice, cu semnal de ieşire sinusoidal sau cvasisinusoidal;
- oscilatoare cu de relaxare, cu semnal de ieşire nesinusoidal;
 Principiul de funcţionare:
- cu reacţie;
- cu elemente cu rezistenţă dinamică negativă (diodă tunel, tub cu gaz).
Oscilatoarele armonice cu reacţie fac parte din familia larga a circuitelor
analogice şi sunt larg utilizate. Acestea sunt de fapt amplificatoare cu reacţie pentru
care este valabilă relaţia amplificării totale funcţie de amplificarea amplificatorului şi a
retelei de reacţie:

Condiţia pentru ca sistemul să se transforme în oscilator se numeşte condiţia

Barkhausen:
fa=1
şi implică o relaţie privind amplitudinea mărimilor cât şi o alta privind faza mărimilor:
|f | |a| = 1
φf + φa = 2Kπ
Reactia se numeşte în acest caz reacţie pozitivă
O justificare a fenomenului de intrare în oscilaţie poate fi urmărită pe figura
4.27. Se consideră amplificatorul fără reţeaua de reacţie conectată la intrare, dar având
la intare un generator care furnizează o tensiune sinusoidală, UI (figura 4.27).
Tensiunea de ieşire va fi UO = a UI iar la ieşirea reţelei de reacţie tensiunea va fi Uf = f
UO.
Singurul semnal care-şi păstrează nemodificată forma la trecerea printr-un
circuit liniar fiind semnalul sinusoidal, dacă pentru o anumită frecvenţă tensiunile Uf
 a) b)
Fig. 4.27. Schema bloc a oscilatorului cu bucla de reacţie deschisă (a) şi închisă (b).
şi UI vor fi egale ca amplitudine şi fază se poate suprima generatorul, înlocuind-ul cu
semnalul de la ieşirea reţelei de reacţie şi se obţine un sistem independent ce va
furniza un semnal de ieşire sinusoidal de acea frecvenţa (figura 4.27b).

Relaţia de fază implică ca defazajul să fie 0 (sau 360o). Având în vedere că un

etaj amplificator cu un tranzistor introduce un defazaj de 180o, se deduce că pentru a
obţine un oscilator simplu cu un singur tranzistor este nevoie ca reteaua de reacţie să
introducă la rândul ei un defazaj de 180o. Dacă, asa cum se întâmpla pentru anumite
cazuri (retea Wien), defazajul retelei este 0, atunci amplificatorul are două etaje,
fiecare cu defazaj de 180o.
Oscilatoarele armonice cu reacţie se împart în două categorii după natura retelei
de reacţie care asigura defazajul amintit:
 oscilatoare LC, cu reţeaua de reacţie formata din bobine şi condensatoare;
 oscilatoare RC, cu reţeaua de reacţie formata din rezistenţe şi condensatoare.
Fiecare categorie are avantaje şi dezavantaje, fiind potrivita în anumite condiţii.
De exemplu, dezavantajul principal al oscilatoarelor LC îl constituie bobinele,
piese mai scumpe şi pretenţioase, care la frecvenţe joase ocupă volum mare, care nu
pot fi reglate simplu şi cu precizie. În consecinţă, obişnuit, la frecvente joase
(audiofrecvenţă) sunt utilizate oscilatoare RC iar la frecvenţe inalte oscilatoare LC.
Stabilitatea frecventei de oscilaţie, esenţiala în multe aplicaţii, este mai bună la
oscilatoarele LC şi depinde de factorul de calitate al circuitului. Elementul utilizat cel
mai mult pentru a a obţine performanţe bune este cristalul de cuarţ, care din punct de
vedere electric este echivalent cu o reţea LC cu factor de calitate foarte ridicat. În
domeniul de frecvenţe ce depăşesc un megahertz oscilatoarele cu cuarţ sunt cele mai
utilizate.
Un dezavantajul important al oscilatoarelor LC este că elementele reactive,
bobinele şi condensatoarele, nu pot fi modificate prea uşor (pentru cuarţ parametrii nu
se pot modifica deloc), motiv pentru care generatoarele variabile sunt mai ales de tip
RC. La frecvenţe mari, care obligă la variante LC, soluţia este condensatorul variabil,
fie mecanic fie cu diode varicap.
Oscilatoare LC
Cele mai utilizate tipuri de oscilatoare LC , prezentate sub forma lor
simplificată în figura 4.28. sunt:
 - oscilator cu circuit oscilant (care poate fi pus în colector, cazul din figura
4.28.a sau în bază);
- oscilator în trei puncte de tip Hartley (figura 4.28.b), numit, ca şi următorul,
în trei puncte deoarece circuitul are trei puncte de acces, bobina fiind divizată;
- oscilator în trei puncte de tip Colpitts (figura 4.28.c), cu condensatorul
divizat;

a b c

Fig. 4.28. Tipuri de oscilatoare LC, cu circuit rezonant (a), Hartley (b), Colpitts (c).

O schema completă pentru varianta în trei puncte de tip Hartley este prezentată
înfigura 4.29. Rezisţentele formează reţeaua de polarizare în c.c., condensatoarele C1 şi
C2 sunt condensatoare de cuplaj (în c.a.) şi separare (în c.c.) iar bobina LS face, invers
decât condensatoarele, cuplajul (în c.c.) şi separarea (în c.a.). Astfel de bobine sunt
denumite obişnuit bobine de şoc.
O schema de oscilator cu cuarţ de tip Colpitts este prezentată în figura 4.30.

Fig. 4.29. Oscilator Hartley Fig. 4.30. Oscilator Colpitts cu cuarţ

 Oscilatoare RC

Oscilatoarele RC utilizează circuite de reacţie cu rezistenţe şi condensatoare.

Acestea se împart în două categorii:

- oscilatoare cu reţea de defazare (trece sus figura 4.31a sau trece jos 4.31b);
- oscilatoare cu reţea selectivă (reţea Wien figura 4.31c sau circuit dublu T
4.31d).

a) b) c) d)

Fig. 4.31. Reţele de reacţie RC: trece sus (a), trece jos (b), Wien (c), dublu T (d).

Oscilatoarele cu reţea de defazare utilizează proprietatea celulelor trece sus,

figura 4.31.a (numite astfel deoarece favorizează trecerea semnalelor de frecvenţa
ridicată în defavoarea celor de frecvenţă joasă) sau a celulelor trece jos, figura 4.31.b
(numite astfel deoarece favorizează trecerea semnalelor de frecvenţa joasă în
defavoarea celor de frecvenţă ridicată) de a produce un defazaj de pâna la 60 o între
semnalul de intare şi cel de ieşire. Sunt utilizate din acest motiv minim trei celule
conectate în cascadă.
Schema unui oscilator RC cu reţea de defazare trece sus este prezentată în
figura 4.32. Rezistenţa celei de-a treia celule este formata din rezistenţa R1 serie cu
rezistenţa de intrare a amplificatorului.
Schema unui oscilator cu reţea Wien, utilizat mai ales deoarece frecvenţa de
oscilaţie poate fi reglată uşor în plajă largă, este prezentata în figura 4.33.
Din multitudinea de variante ale oscilatoarelor s-au prezentata doar câteva.
Varietatea priveşte nu doar reţelele ci şi elementele amplificatoare care pot fi
tranzistoare bipolare sau cu efect de câmp dar şi amplificatoare operaţionale.

4.32. Oscilator RC cu reţea trece sus. 4.33. Oscilator RC cu reţea Wien

 Alte circuite integrate analogice

AO este principalul circuit al electronicii analogice şi este utilizat în aplicaţii mai ales sub
forma integrata. Pe lângă AO exista numeroase alte circuite integrate analogice, unele fiind
particularizări ale acestuia. Câteva dintre cele mai folosite sunt prezentate aici.

Amplificator cu izolare

Numeroase situaţii impun izolarea galvanică

(separarea în curent continuu) între doua circuite dar în
acelasi timp transmisia unor semnale între ele să se poata
face normal. Exista elemente simple care pot face acest
lucru şi anume condensatorul, optocuplorul sau
transformatorul de semnal.
Amplificatoarele cu izolare pot realiza atât functia
de izolare cât şi pe aceea de amplificare.
Domeniul de utilizare este divers. Un caz obişnuit Fig. 1. Structura unui amplificator
este comanda dispozitivelor de putere. Conectarea unor cu izolare
senzori se face de multe ori prin astfel de circuite, atunci
când de exemplu distantele intre senzori si circuitele
electronice sunt mari si legarea directa produce erori
cauzate de rezistenţa pământului sau când diferentele de
potenţial sunt foarte mari.
Un amplificator cu izolare are structura
simplificata (care este şi simbolul său) prezentata în figura
1.
El cuprinde doua sectiuni separate de un spaţiu de Fig. 2. Simbolul comparatorului
izolare. Sectiunea de intrare este similara cu aceea a unui
AO, cu intrări diferenţiale. Secţiunea de intrare este
alimentata de la o sursă separată. Semnalul este prelucrat
si apoi transmis secţiunii de iesire. Transmisia se face fie
prin circuite optice fie, rar, prin transformator de semnal.
Secţiunea de ieşire este alimentata la rândul ei de la o
sursă separată. Ea produce amplificarea finală şi transmite
semnalul la iesirea obisnuit asimetrică.

Comparatoare

Sunt ciruite care sunt destinate comparării

tensiunilor a doua semnale. De obicei unul dintre semnale
este continuu, de tensiune fixa care se mai numeste
tensiune de prag, UP iar al doilea semnalul principal Fig. 3. Comparator cu iesirea în gol
de intrare, UI. Semnalele se aplica intrării diferenţiale
similare unui AO iar iesirea este asimetrica astfel că simbulul arata ca în figura 2 si nu se
deosebeste de cel al AO.
De fapt un AO poate fi utilizat direct ca element comparator dar comparatoarele au câteva
deosebiri si avantaje asupra unei asemenea soluţii.
Un comparator funcţionează obisnuit făra reacţie negativă (dar est folosit adeseori cu
reacţie pozitivă) si are viteze de tranzitie mai mari şi deci întârzieri mai mici. El este alimentat de
cele mai multe ori de la o singură sursă de tensiune (dar pot fi alimentate şi de la doua surse, ca
AO).
Comparatorul are borna de masă şi ieşirea este între borna de ieşire si borna de masă. De
multe ori circuitul de iesire este cu colectorul în gol si este nevoie de o rezistenţă exterioara.
Sursa pentru circuitul de ieşire poate fi deasemenea o sursă exterioara, adeseori o sursă de 5V
pentru interfatare cu circuitele digitale (figura 3).
Rezistentele de intrare sunt mai mici ca la AO si excursia semnalului permisă la intrări
este mai mică.

Funcţionarea comparatorului este simplificat următoarea:

- dacă UI < UP atunci UO = V+
- dacă UI > UP atunci UO = 0
Situatia de egalitate presupune imprecizie dar în cazurile practice nu influenteaza
functionarea.
De retinut că iesirea are doar doua valori, semnalul fiind dreptunghiular, un semnal
utilizat în special în circuitele digitale.

Un circuit comparator şi comportarea la un semnal rampa care ilustrează funcţionarea este

prezentat în figura 4.

Fig. 4. Circuit comparator cu semnal de intrare rampă.

Un circuit folosit adeseori are doua comparatoare (figura 5) şi poate realiza o funcţionare
de tip fereastră, adică semnalul de iesire poate semnala prezenta semnalului de intrare îintre doua
praguri diferite, UP1 şi UP2.
 Pragurile sunt stabilite de divizorul de
tensiune format din cele trei rezistente de la
intrările comparatoarelor şi pot fi calculate cu
uşurinţă.
Dacă 0 < UI < UP1 atunci
comparatorul de sus are iesirea la nivel
coborât iar cel de jos la nivel ridicat şi prin
rezistenta R a celui de jos tranzistorul este
deschis, iesirea fiind 0.
Dacă UP1 < UI < UP2 atunci ambele
comparatorare au iesirea la nivel coborât iar
tranzistorul este blocat, iesirea fiind Vext.
Dacă UP2 < UI < V+ atunci
comparatorul de sus are iesirea la nivel
ridicat iar cel de jos la nivel coborât şi prin
rezistenta R a celui de sus tranzistorul este
deschis, iesirea fiind 0.

O problema dificila apare la

funcţionarea comparatoarelor care sunt sub
influenta unor perturbaţii electrica care se
manifesta prin suprapunerea peste semnalul
de intrare util a unei componente de zgomot.
Dacă presupunem zgomotul ca fiind un Fig. 5. Comparator cu fereastră
semnal sinusoidal de frecvenţa mare,
suprapus peste semnalul de intrare
(consideram cazul circuitului din figura 4, cu
semnalul de intrare rampă figurat punctat) atunci
comportarea comparatorului este prezentată în figura
6.
Se observa ca spre deosebire de cazul fără
zgomot, unde trecerea pragului era marcata printr-un
front crescator sau descrescator la iesire, acum apar
mai multe fronturi care reprezintă erori majore dacă
semnalul este utilizat mai departe, aşa cum este
cazul de obicei, de circuite digitale.
Rezolvarea situaţiei vine de la utilizarea
reacţiei pozitive. Se realizează astfel un circuit
trigger Schmitt cu doua praguri (figura 7), care are o
caracteristică ieşire-intrare cu un histerezis, adică
circuitul are comportament distinct funcţie de sensul
de variaţie al semnalului de intrare. Ca şi
Fig. 6. Semnale pentru comparator cu
comparatorul, şi acest circuit are tensiunea de iesire
zgomot
egala cu cu doar doua valori, 0 sau tensiunea de
alimentare.
Daca semnalul de intrare creşte, atunci circuitul îşi schimba starea la momentul în care
intrarea atinge pragul superior, dar daca acesta scade schimbarea se face doar la atingerea celui
 de-al doilea prag, inferior. În acest fel după trecerea
pragului o variaţie mai mică decât diferenţa dintre
praguri nu mai provoaca schimbarea şi atunci erorile
cu fronturi multiple nu mai apar (figura 8)

Fig. 8. Semnale pentru trigger Schmitt

Fig. 7. Trigger Schmitt cu zgomot

Circuite de temporizare (timere)

Un circuit de temporizare poate marca cu precizie un moment de timp ulterior unui

moment iniţial, de declanşare. Declanşarea se face prin comanda, de obicei impulsuri treapta sau
fronturi ale impulsurilor. Răspunsul, care vine dupa un interval precis şi de obicei reglabil de
timp reprezintă deasemenea un impuls sau un front.

Fig. 9. Timer cu comparator

 Comparatoarele se utilizează la aceste circuite deoarece pot transfera nivelul pragurilor în
interval de timp. Ele se folosesc şi de comportarea circuitului RC în regim tranzitoriu.
Ideea principala este ilustrata de circuitul din figura 9.
Comutatorul se presupune închis în momentul iniţial. Tensiunea pe condensator e 0 şi
comparatorul are ieşirea la nivel ridicat. Dacă se deschide la momentul t1 comutatorul,
condensatorul se încarca prin R dupa cunoscuta curba exponenţiala. Atunci când se atinge pragul
UP tensiunea de ieşire scade brusc la 0. Momentrul acesta, t2 este determinat doar de valorile
elementelor pasive, R, C, de divizorul rezistiv ce fixează valoarea pragului si de valoare tensiunii
de alimentare, constantă, deci intervalul de timp este determinat cu precizie.

Generatoare de semnal

Un generator de semnal este un circuit care, alimentat în c.c. produce la ieşire un semnal
variabil cu frecvenţa sau forma necesară. Circuitul anterior poate fi transformat într-un generator
de semnal dacă, o dată, pentru a obţine doua praguri diferite, se utilizează reactia pozitiva iar pe
de altă parte dacă rolul comutatorului este preluat de ieşirea circuitului comparator care poate
avea două stari, una de tensiune zero, a doua de tensiune ridicată. Daca se conectează R la ieşire
şi nu la sursa de alimentare atunci condensatorul va fi supus unui ciclu de încărcare(când ieşirea
este ridicată) – descarcare(când ieşirea este coborâtă). Schema si forma tensiunilor principale sunt
prezentate în figura 10.

Fig. 10. Generator de semnal cu comparator

Un circuit integrat specializat, care poate fi utilizat în foarte multe aplicaţii este
temporizatorul 555. Diverse tipuri de circuite de temporizare, generatoare de semnal sau circuite
de comparare a nivelurilor pot fi realizate cu acesta.
Schema simplificata a circuitului este prezentata în figura 11.