1.2.

Electrocinetica

1.2.1. Curentul electric staţionar

Electrocinetica este subcapitolul din electricitate care se ocupă

cu studiul sarcinilor în mişcare. O primă noţiune, extrem de
importantă, pe care o introducem în acest context este reprezentată
de curentul electric – care reprezintă deplasarea ordonată a
sarcinilor electrice faţă de un reper inerţial. Particulele încărcate cu
sarcină electrică pot avea naturi diferite (electroni, protoni, ioni,
particule alfa, etc.), iar mediile fizice în care poate fi pus în evidenţă
curentul electric sunt din cele mai diverse.

Acum ne vom referi la cazul cel mai uzual, acela al curentului

electric care apare în metale. În acest mediu fizic, particulele
încărcate cu sarcină electrică care participă la formarea curentului
electric sunt electronii slab legaţi de atomii din care provin, care
devin electroni liberi în structura metalului, sau electroni
colectivizaţi, formând aşa numitul gaz electronic. Aceşti electroni,
numiţi şi electroni de conducţie, sunt caracterizaţi în general de o
mişcare haotică, de agitaţie termică.

Dacă aplicăm, între două puncte oarecare ale sistemului

metalic, o diferenţă de potenţial electric dată, atunci în interiorul
metalului va lua naştere un câmp electric care va antrena electronii
liberi într-o mişcare ordonată, numită mişcare de drift, care se
suprapune peste mişcarea haotică, deja amintită, deci vom putea
constata apariţia unui curent electric.

O primă mărime fizică, care caracterizează într-o manieră

cantitativă curentul electric este intensitatea acestuia. Aceasta
reprezintă sarcina electrică totală care străbate o anumită suprafaţă
(arbitrar aleasă) în unitatea de timp. În cazul în care fluxul
sarcinilor electrice este unul constant în timp, putem scrie pentru
intensitate expresia scalară:

𝛥𝑄
𝐼= (1.2.1)
𝛥𝑡

Dacă însă intensitatea curentului electric este variabilă în

timp, atunci vom defini intensitatea pentru un moment de timp dat,
sub forma:

𝛥𝑄 𝑑𝑄
𝑖(𝑡) = 𝑙𝑖𝑚 = (1.2.2)
𝛥𝑡→0 𝛥𝑡 𝑑𝑡

1𝐶
Unitatea de măsură pentru intensitate este amperul (1𝐴 = ),
1𝑠
unitate fundamentală în sistemul internaţional de mărimi şi unităţi
fizice.

Deoarece am remarcat deja că purtătorii de sarcină în metale

(mediul fizic pe care îl adoptăm pentru studiu), sunt electronii, iar
sarcina acestora este una negativă, convenţional se consideră că
sensul pozitiv al intensităţii curentului (mărime scalară) este în sens
invers mişcării electronilor (deci în sensul câmpului electric aplicat).

În acest capitol studiem curentul electric staţionar, a cărei

intensitate este deci constantă în timp. Dacă fluxul sarcinilor
electrice nu este uniform distribuit pe suprafaţa arbitrară invocată
în definiţia intensităţii curentului electric, atunci suntem nevoiţi să
împărţim suprafaţa considerată în suprafeţe infinitezimale. Pentru
fiecare suprafaţă infinitezimală putem defini densitatea de curent (𝑗⃗)
ca fiind sarcina electrică care străbate perpendicular unitatea de
suprafaţă, în unitatea de timp, conform expresiei:

𝑑𝐼 = 𝑗⃗ ⋅ 𝑑𝑆⃗ (1.2.3)

unde 𝑑𝑆⃗ este elementul infinitezimal de suprafaţă orientat (fig.

1.2.1).

Fig.1.2.1 Vectorul densitate de curent electric

Dacă dorim să aflăm curentul total care străbate o suprafaţă

finită 𝑆, atunci trebuie rezolvată integrala:

𝐼 = ∫𝑆 𝑗⃗ ⋅ 𝑑𝑆⃗ (1.2.4)

Să presupunem în cele ce urmează, că avem un conductor

metalic filiform (fig.1.2.2), la capetele căruia se menţine o diferenţă
de potenţial constantă 𝑈. Electronii liberi vor fi antrenaţi de câmpul
electric aplicat, asupra lor acţionând o forţă electrică de forma:

𝐹⃗ = −𝑒𝐸⃗⃗ (1.2.5)
 Prin urmare, peste mişcarea de agitaţie termică a electronilor,
se suprapune o mişcare ordonată, care presupunem

că este caracterizată de o viteză medie, numită viteză de drift 𝑣⃗𝑑 .

Apare astfel un curent electric staţionar, pentru care dorim să
calculăm intensitatea şi densitatea de curent, pentru acest caz
simplu.

Fig. 1.2.2 Densitatea de curent într-un conductor filiform

Având în vedere geometria din fig. 1.2.2 putem spune că prin

suprafaţa transversală 𝛥𝑆 a conductorului, trec în intervalul de timp
𝛥𝑡, un număr de electroni:

𝑑𝑁 = 𝑛𝑑𝑉 = 𝑛𝛥𝑆 ⋅ 𝑣𝑑 𝑑𝑡 (1.2.6)

unde n este concentraţia electronilor liberi din interiorul metalului.

Prin urmare, sarcina electrică echivalentă a acestor electroni, este
în mărime absolută:
 𝑑𝑄 = 𝑒𝑛𝛥𝑆 ⋅ 𝑣𝑑 𝑑𝑡 (1.2.7)

Aşadar, expresia intensităţii curentului electric staţionar care

apare în conductorul metalic considerat, în urma aplicării unei

diferenţe de potenţial electric, constantă în timp, are forma:

𝑑𝑄
𝐼= = 𝑒𝑛𝑣𝑑 ⋅ 𝛥𝑆 (1.2.8)
𝑑𝑡

iar densitatea de curent are valoarea:

𝐼
𝑗= = 𝑒𝑛𝑣𝑑 (1.2.9)
𝛥𝑆

Cu ajutorul fig. 1.2.2 putem stabili forma vectorială a relaţiei

precedente, având în vedere sensul opus pe care îl are viteza de
drift a electronilor, faţă de vectorul densitate de curent electric. Prin
urmare putem scrie pentru densitatea de curent, expresia
vectorială:

𝑗⃗ = −𝑒𝑛𝑣⃗𝑑 (1.2.10)

În general, în cazul unor purtători de sarcină, având sarcina 𝑞

şi concentraţia 𝑐, relaţia precedentă are forma:

𝑗⃗ = 𝑞𝑐𝑣⃗𝑑 (1.2.11)
 Aşadar, pe lângă sarcina electrică, elementele foarte
importante în definirea densităţii de curent (şi implicit a intensităţii
curentului electric), sunt viteza de drift şi concentraţia purtătorilor
liberi de sarcină (care participă la formarea curentului electric).

1.2.3. Legea lui Ohm. Rezistenţa electrică

În acest paragraf ne propunem să expunem câteva proprietăţi

electrice importante ale conducţiei electrice în metale, precum şi
exprimarea lor matematică, desprinse în urma abordărilor
experimentale referitoare la aceste fenomene fizice deosebit de
importante.

Astfel, printr-un demers experimental simplu, se poate uşor

constata, că pentru un material metalic filiform, există o
proporţionalitate directă între tensiunea electrică aplicată la
capetele conductorului şi intensitatea curentului continuu care se
stabileşte în acesta. Prin urmare, putem scrie în cele ce urmează
exprimarea matematică a legii lui Ohm, obţinută într-o manieră
experimentală:

𝑈 =𝐼⋅𝑅 (1.2.17)

unde constanta de proporţionalitate 𝑅, se numeşte rezistenţa

conductorului, care depinde de geometria materialului filiform
considerat şi de natura materialului. O astfel de dependenţă poate fi
exprimată în forma:

𝜌𝑙
𝑅= (1.2.18)
𝑆
unde 𝑙 este lungimea firului metalic, 𝑆 este aria secţiunii
transversale a acestuia (fig.1.2.4), iar 𝜌este o mărime fizică
dependentă de natura materialului considerat, numită rezistivitate
electrică. Unitatea de măsură pentru rezistenţa electrică se numeşte
1𝑉
ohm (𝛺) şi poate fi exprimată din relaţia (1.2.17) 1𝛺 = . În
1𝐴
consecinţă, rezistivitatea electrică, are ca unitate de măsură 𝛺 ⋅ 𝑚,
aşa cum se poate constata uşor din relaţia (1.2.18).

Fig. 1.2.4 Rezistenţa conductorului filiform

De asemenea, se constată experimental o dependenţă liniară

de temperatură (exprimată în grade Celsius) a rezistivităţii electrice
de forma:

𝜌(𝑡) = 𝜌0 (1 + 𝛼𝑡) (1.2.19)

unde 𝜌0 este rezistivitatea electrică la 𝑡0 = 0°𝐶, iar parametrul

𝛼poartă numele de coeficient de temperatură a rezistivităţii. Prin
urmare rezistenţa electrică a materialului filiform considerat, are un
comportament similar, crescând liniar odată cu temperatura (fig.
1.2.5):

𝑅(𝑡) = 𝑅0 (1 + 𝛼𝑡) (1.2.20)

Fig. 1.2.5 Dependenţa de temperatură a rezistenţei metalelor

unde 𝑅0 este rezistenţa electrică la 𝑡0 = 0°𝐶, ce poate fi exprimată

(dacă se neglijează fenomenele de dilatare termică ale materialului )
sub forma:

𝜌0 𝑙
𝑅0 = (1.2.21)
𝑆

Acest coeficient de proporţionalitate, care apare în legea lui

Ohm, căruia i-am dat până acum doar o interpretare
experimentală, numit generic rezistenţă electrică, are, aşa cum o să
vedem în cele ce urmează o explicaţie fizică profundă, precum şi o
interpretare adecvată, care provin din mecanismul conducţiei
metalice. Odată înţeles acest mecanism, fie şi într-o manieră clasică,
putem avea o privire mult mai cuprinzătoare asupra fenomenelor
fizice care apar în conducţia electrică în metale. Putem generaliza
acest concept de rezistenţă electrică, de la mărimea fizică invocată
până acum, la proprietatea specifică metalelor parcurse de curent
electric.

1.2.4. Teoria clasică a conducţiei electrice în metale

Pentru a explica proprietăţile materialelor metalice relativ la

conductibilitatea electrică a acestora, trebuie să pornim de la
stabilirea structurii lor intime. Putem spune în acest sens, că avem
de-a face cu o structură cristalină formată din ioni pozitivi,
imersată într-un gaz electronic, format din electroni liberi, care
asigură conducţia electrică. Sub acţiunea câmpului electric aplicat,
electronii dobândesc o mişcare accelerată, care se suprapune peste
mişcarea de agitaţie termică. În mişcarea lor, aceştia se ciocnesc cu
ionii pozitivi ai structurii metalice, cedându-le acestora energia
cinetică. Dacă timpul mediu dintre două ciocniri succesive este 𝜏,
atunci viteza unui electron (cu sarcina 𝑒 şi masa m) imediat înainte
de ciocnire este:

𝑣⃗ = 𝑎⃗𝜏 (1.2.22)

unde 𝑎⃗ este acceleraţia electronului sub acţiunea forţei determinate

de câmpul electric aplicat 𝐸⃗⃗ .
 𝐹⃗ 𝑒𝐸⃗⃗
𝑎⃗ = =− (1.2.23)
𝑚 𝑚

Astfel, viteza medie a electronului între două ciocniri succesive

cu ionii reţelei cristaline reprezintă tocmai viteza de drift a
electronilor de conducţie, dată de expresia:

⃗⃗
0+𝑣 𝑒𝐸⃗⃗ 𝜏
𝑣⃗𝑑 = =− (1.2.24)
2 2𝑚

relaţie care poate fi scrisă în forma:

𝑣⃗𝑑 = −𝜇𝐸⃗⃗ (1.2.25)

unde am introdus mărimea fizică:

𝑒𝜏
𝜇= (1.2.26)
2𝑚

care reprezintă mobilitatea electronilor de conducţie. Ţinând cont de

expresia densităţii de curent electric, putem scrie:

𝑒 2 𝜏𝑛
𝑗⃗ = −𝑒𝑛𝑣⃗𝑑 = 𝐸⃗⃗ (1.2.27)
2𝑚

Dacă definim:
 𝑒 2 𝜏𝑛
𝜎= (1.2.28)
2𝑚

ca fiind conductivitatea electrică a materialului metalic studiat (care

creşte direct proporţional odată cu concentraţia electronilor liberi),
atunci putem scrie densitatea de curent electric în forma:

𝑗⃗ = 𝜎𝐸⃗⃗ (1.2.29)

care este forma locală a legii lui Ohm. Explicitând această expresie
în formă scalară, avem:

𝐼 𝑈
=𝜎 (1.2.30)
𝑆 𝑙

sau

𝑙
𝑈= 𝐼 (1.2.31)
𝜎𝑆

Dacă notăm:

1
𝜌= (1.2.32)
𝜎
rezistivitatea electrică a materialului filiform metalic, atunci putem
scrie:

𝑈 = 𝑅𝐼 (1.2.33)

care este tocmai legea lui Ohm în forma finită, pe care am invocat-o
𝜌𝑙
în paragraful precedent din considerente experimentale (𝑅 = fiind
𝑆
rezistenţa electrică a firului metalic). Prin urmare, am regăsit într-o
manieră teoretică clasică, legea lui Ohm pentru o porţiune de
circuit.