CIRCUITE ELECTRICE LINIARE

DE CURENT CONTINUU
Circuitele electrice de curent continuu (c.c.) sunt parcurse de curenţi electrici de conducţie,
iar transformările de energie care au loc în aceste circuite sunt însoţite de disipare de căldură prin
efect Joule.
Particulele din structura atomului încărcate cu sarcini electrice elementare se numesc
purtători de sarcină; în starea de echilibru electrostatic sarcinile electrice sunt în repaus, iar
intensitatea câmpului electric este zero.
Dacă capetele unui conductor sunt legate la o sursă de energie (generator electric) apare un
câmp electric nenul, care va determina deplasarea dirijată a purtătorilor de sarcină prin conductor.
Deplasarea dirijată a particulelor încărcate cu sarcini electrice prin medii conductoare poartă
denumirea de curent electric de conducţie.
Starea mediilor conductoare parcurse de curenţi electrici de conducţie se numeşte stare
electrocinetică şi poate fi pusă în evidenţă prin efectele specifice care o însoţesc:
-efectul mecanic: asupra conductoarelor parcurse de curent, situate în câmp magnetic, se
exercită forţe sau cupluri mecanice;
-efectul caloric: în conductoarele parcurse de curent electric se disipă căldură (fac excepţie
mediile supraconductoare);
-efectul luminos: constă în emisie de lumină directă (descărcări electrice în gaze rarefiate),
sau poate să se manifeste simultan cu efectul caloric din conductoare (ca în cazul lămpilor electrice
cu incandescenţă);
-efectul chimic: reacţii specifice fenomenului de electroliză;
-efectul magnetic: conductoarele care sunt parcurse de curent electric produc în jurul lor
câmp magnetic;
-efectul electric: sarcina electrică corespunzătoare conductoarelor se poate modifica.
Funcţionarea circuitelor de c.c. în regim electrocinetic staţionar este definită prin mărimi
(semnale) constante în timp; semnalele folosite în studiul circuitelor de c.c. se notează prin litera
mare corespunzătoare simbolului literal (E pentru t.e.m., U-tensiunea electrică, I-intensitatea
curentului electric etc.).
Un circuit electric de c.c. este liniar dacă parametrul său, rezistenţa electrică, nu depinde de
semnalele (tensiunea sau curentul) ce caracterizează funcţionarea circuitului.
Structura unui circuit electric ramificat (reţea electrică)
este caracterizată, din punct de vedere topologic, prin numărul de
laturi, noduri şi ochiuri.
Latura (ramura) este o porţiune neramificată de circuit
(AB, BC, CD, DE, EA şi EB) în lungul căreia curentul are
aceeaşi intensitate şi poate fi activă dacă conţine sursă de energie
(BC, DE, EA, EB), sau pasivă (AB, CD) în caz contrar. Laturile
unui circuit pot fi receptoare sau generatoare.
Punctul în care se intersectează cel puţin trei laturi ale
circuitului se numeşte nod (punctele A, B, C, D, E).
Ochiul (ciclul) de circuit constituie un contur conductor
închis format din succesiunea mai multor laturi (ABEA,
BCDEB, ABCDEA). Un ochi de circuit este independent dacă conţine cel puţin o latură distinctă în
raport cu celelalte ochiuri; conform teoremei lui Euler numărul ochiurilor independente ale unui
circuit electric ramificat se calculează cu formula: o = l − n + 1, în care l reprezintă numărul de

1
laturi, iar n este numărul de noduri ale circuitului.
Structura unui circuit electric ramificat este complet determinată dacă se
cunosc numărul de laturi şi numărul de noduri.
Obs. Definiţiile nodului, laturii şi ochiului nu mai sunt valabile şi în cazul
unui circuit electric neramificat (cum este cel din figura alăturată), care se
consideră că este constituit dintr-o latură şi un nod.

MĂRIMI DE STARE ELECTROCINETICĂ

Circuitul electric este parcurs de curent doar dacă este închis şi conectat la o sursă de
energie; funcţionarea circuitelor este caracterizată cu ajutorul mărimilor de stare electrocinetică:
intensitatea şi densitatea curentului electric de conducţie, t.e.m. şi tensiunea electrică.
Intensitatea curentului electric de conducţie
Regimul electrocinetic al unui conductor poate fi caracterizat global (la nivelul întregului
conductor) cu ajutorul unei mărimi scalare de stare, primitivă: intensitatea curentului electric de
conducţie (în practică se foloseşte doar termenul de curent electric).
Intensitatea curentului electric de conducţie se defineşte (la nivel microscopic) prin limita
raportului dintre sarcina electrică a particulelor libere care trec prin secţiunea transversală a unui
conductor într-un anumit interval de timp:
∆q dq
i = lim = . (1)
∆t → 0 ∆t dt
Curentul electric nu are început şi nici sfârşit, el circulând pe trasee conductoare închise.
Sensul pozitiv al curentului coincide cu sensul de deplasare al sarcinilor electrice positive; în
circuitul exterior sursei de energie, sensul curentului este de la borna + la borna –.
Unitatea de măsură a intensităţii curentului de conducţie se poate defini ca fiind acea
intensitate a curentului care asigură trecerea, prin secţiunea transversală a conductorului, a unităţii
de sarcină electrică în unitatea de timp.
În SI unitatea de măsură pentru intensitatea curentului electric este amperul, (A). Această
unitate de măsură mai poate fi definită şi cu ajutorul forţei electrodinamice care se exercită între
două conductoare situate în vid, parcurse de acelaşi curent în acelaşi sens: amperul este intensitatea
curentului electric constant care fiind menţinut în două conductoare filiforme, paralele, rectilinii, de
lungime infinită, plasate în vid la distanţa de 1 m unul de altul, determină apariţia între cele două
conductoare a unei forţe electrodinamice de 2⋅10-7 Newtoni pe fiecare metru din lungimea
conductoarelor.
La funcţionării în regim electrocinetic staţionar (sarcinile electrice se deplasează cu viteză
constantă), intensitatea curentului electric de conducţie prin circuit este constantă în timp:
q
I= . (2)
t

Densitatea curentului electric de conducţie

Densitatea (scalară) curentului electric de

conducţie se defineşte prin raportul dintre
intensitatea curentului printr-o suprafaţă (Fig. 1b)
din conductor şi aria acesteia.
Densitatea curentului electric de conducţie
se calculează cu relaţia J 0 = i S 0 pentru suprafaţa a) b)
S 0 normală la axa conductorului (filiform), şi cu Fig. 1

2
relaţia J α = i S α = i ⋅ cos α S 0 = J 0 cos α pentru suprafaţa S α a cărei normală, nα , face un unghi α
cu axa conductorului.
În S.I. densitatea curentului electric se măsoară în amperi pe metru pătrat, A/m2, dar în
practică densitatea de curent se exprimă în amperi pe milimetru pătrat, A/mm2 (consecinţă a
faptului că secţiunea conductoarelor se indică în mm2).
Dimensionarea conductoarelor în instalaţiile electrice se face în funcţie de densitatea scalară
a curentului electric, care se adoptă astfel încât încălzirea conductoarelor să nu depăşească limitele
admise; pentru maşinile şi aparatele electrice densitatea scalară a curentului ia valori în intervalul
J = 2 ÷ 3 A/mm2, iar la liniile aeriene de transport J = 2 ÷ 4 A/mm2.
Pentru caracterizarea locală (într-un punct) a stării electrocinetice a unui conductor, vectorul
densitate de curent se defineşte astfel încât fluxul acestuia printr-o suprafaţă din conductor să fie
egal cu intensitatea curentului electric de conducţie prin acea suprafaţă:
i = ∫∫ J ⋅ d S = ∫∫ JdS cos α = ∫∫ J n dS , (3)

unde J n = J cos α, iar suprafaţa S aparţine conductorului parcurs de curentul de conducţie şi se

sprijină pe curba închisă Γ (Fig.1a).
Sensul curentului este definit de sensul normalei n la suprafaţa S, iar sensul vectorului J
este dat de sensul local de deplasare a sarcinilor electrice pozitive în punctul considerat. Intensitatea
curentului rezultă de semn + dacă unghiul α ∈ [0, π/2] , şi de semn – dacă α > π/2.
Liniile la care vectorul J este tangent în toate punctele lor se numesc linii de curent; în
cazul unui conductor filiform, pentru care liniile de curent au o distribuţie uniformă, expresia (3)
devine:
i = J ⋅ S. (4)

Tensiunea electromotoare
Modificarea distribuţiei sarcinilor electrice pentru un conductor încărcat electric este
determinată de rezultanta nenulă a forţelor electrice şi neelectrice care acţionează asupra
particulelor elementare cu sarcină electrică; raportând această forţă rezultantă la sarcina electrică, q,
a conductorului, se obţine intensitatea câmpului electric rezultant:
F el F neel
E + Ei = + ≠ 0, (5)
q q
unde E = F el /q constituie intensitatea câmpului electric, iar E i = F neel /q este intensitatea câmpului
electric imprimat (este o mărime de material).
Forţa rezultantă, F el + F neel ≠ 0, efectuează lucrul mecanic necesar deplasării sarcinii
electrice q, determinând apariţia stării electrocinetice (curentul electric de conducţie) în conductor.
În regim electrocinetic nestaţionar câmpul electric, E , are o componentă potenţială, Ec ,
rotaţională ( rot Ec = 0 ), numită şi câmp electric coulombian şi o componentă solenoidală, Es ,
( rot Es ≠ 0 ), numită şi câmp electric indus:
E = E c + E s. (6)
Câmpul electric coulombian este produs de sarcinile electrice, iar câmpul electric indus
apare prin fenomenul inducţiei electromagnetice.
În regim electrocinetic staţionar câmpul electric indus nu se manifestă, iar câmpul electric se
identifică cu câmpul electric coulombian:
E = E c. (7)
3
 Câmpul electric imprimat, Ei , se datorează unor cauze de natură neelectromagnetică
(neomogenităţi din structura fizică sau chimică, starea mecanică sau termică a conductoarelor) şi
poate fi de volum sau de suprafaţă (cauzele generatoare sunt localizate în volumul conductoarelor şi
respectiv pe suprafaţa lor de contact); intensitatea câmpului electric imprimat este o mărime de stare
a câmpului electric din interiorul conductoarelor.
Tensiunea electromotoare (t.e.m.) de contur reprezintă circulaţia câmpului electric rezultant
(5) pe un contur conductor închis:
eΓ = ∫ ( E + Ei ) ⋅ dl (8)
Γ
şi este egală cu lucrul mecanic efectuat de forţa rezultantă, Fel + Fneel , pentru deplasarea sarcinii
electrice unitară pe acel contur.
În baza relaţiilor (6) şi (7), expresia t.e.m. de contur rezultă:
eΓ = ∫ ( Ec + Es + Ei ) ⋅ dl = ∫ ( Es + Ei ) ⋅ dl , (9)
Γ Γ
în care s-a avut în vedere caracterul potenţial al câmpului electric coulombian:

∫ Ec ⋅ dl = 0. (10)
Γ
În regim electrocinetic staţionar, în baza relaţiilor (7) şi (9), se obţine expresia:
eΓ = ∫ Ei ⋅ dl . (11)
Γ
În regim electrocinetic staţionar t.e.m. de contur este determinată doar de câmpul electric
imprimat şi este localizată în porţiunea de circuit în care se manifestă acest camp; pentru regimul
electrocinetic nestaţionar t.e.m. este produsă şi prin fenomenul inducţiei electromagnetice.
Conductoarele lipsite de câmp electric imprimat sunt considerate conductoare omogene.
În regim electrostatic, în interiorul conductorului nu se manifestă câmpul electric rezultant
( E + Ei = 0), iar t.e.m. de contur este nulă pentru orice curbă închisă din interiorul conductorului.
T.e.m. între două puncte (A şi B) este egală cu circulaţia (integrala de linie) sumei Ei + Es
între cele două puncte pe o curbă deschisă:
B
e AB = ∫ ( Ei + Es ) ⋅ dl . (12)
A
În regim electrocinetic staţionar câmpul electric indus nu se manifestă, Es = 0, şi t.e.m. este:
B
e AB = ∫ Ei ⋅ dl . (13)
A
În S.I. unitatea de măsură pentru t.e.m. este voltul, (V).

Tensiunea electrică
Tensiunea electrică este o mărime scalară cu ajutorul căreia poate fi
caracterizată starea electrocinetică din punctul de vedere al câmpului electric
de-a lungul unei curbe.
Tensiunea electrică între două puncte, A şi B, este egală cu circulaţia
vectorului intensitate câmp electric de-a lungul unei curbe deschise, C, de la
punctul A la punctul B (Fig. 2):
u AB (C ) = ∫ E ⋅ dl = ∫ Edlcos α = ∫ El dl , (14)
AB (C ) AB (C ) AB (C ) Fig. 2
4
unde El = E cos α .
Sensul tensiunii depinde de sensul de integrare:
u AB (C ) = ∫ E ⋅ dl = − ∫ E ⋅ dl = −u BA(C ) . (15)
AB (C ) BA(C )

Sensul de integrare ales constituie sensul de referinţă al tensiunii şi se indică printr-un arc
orientat ce uneşte cele două puncte între care se calculează tensiunea electrică.
În regim electrocinetic staţionar E = Ec (7) şi, întrucât câmpul electric coulombian are
caracter potenţial ((10)), se obţine expresia:

∫ Ec ⋅ dl + ∫Ec ⋅ dl = 0, (16)
AB ( C ) BA( C ' )
din care rezultă că:

∫ Ec ⋅ dl = − ∫ Ec ⋅ dl = ∫ Ec ⋅ dl , sau u AB (C ) = u AB (C ' ) . (17)

AB ( C ) BA( C ' ) AB ( C ' )

În acest caz nu se mai impune precizarea curbei pe care se face calculul tensiunii între
punctele A şi B.
Lucrul mecanic efectuat de forţele câmpului electric la deplasarea unui corp de probă
încărcat electric, între două puncte A şi B, de-a lungul unei curbe poate fi exprimat în funcţie de
tensiunea electrică între puncte:
LAB (C ) = ∫ Fel ⋅ dl = ∫ qE ⋅ dl = q ∫ E ⋅ dl = q ⋅ u AB(C ) . (18)
AB ( C ) AB ( C ) AB ( C )
Tensiunea electrică între două puncte, de-a lungul unei curbe, este egală cu lucrul mecanic
efectuat de forţele câmpului electric la deplasarea sarcinii electrice unitară între cele două puncte.
Tensiunea electrică între puncte A şi B se poate calcula efectuând diferenţa potenţialelor
electrice ale celor două puncte:
B B
u AB = ∫ E ⋅ dl = − ∫ dV = V A − VB .
A A
Potenţialul electric al unui punct din câmpul electric reprezintă lucrul mecanic efectuat de
forţele câmpului pentru a deplasa o sarcină electrică unitară din acel punct la infinit.
Pentru ca să existe tensiune între două puncte de circuit electric este necesar ca punctele să
fie legate printr-un conductor cu rezistenţa electrică diferită de zero.
În S.I. unitatea de măsură atât pentru tensiunea electrică, cât şi pentru potenţialul electric
este voltul, (V).