CAPITOLUL 1

CIRCUITE ELECTRICE DE
CURENT CONTINUU

1.1 Noţiuni introductive

1.1.1 Circuite electrice; regimuri de funcţionare
Producerea, transportul şi distribuţia energiei electrice precum şi transformarea sa în alte
forme de energie (mecanică, termică, radiantă etc.), se realizează în cadrul şi cu ajutorul
circuitelor electrice.
Un circuit electric reprezintă un ansamblu de surse (generatoare) şi receptoare,
interconectate prin medii conductoare. Un circuit complet tipic, în care se pun în evidenţă
principalele fenomene ce caracterizează un circuit electric este prezentat în Fig1.1. Se disting
următoarele parţi componente: o sursă de energie electrică caracterizată prin două borne; un
receptor (consumator) având tot două borne; două conductoare (fire) de legătură. Prin intermediul
acestei configuraţii se poate transmite energia electrică la distanţă între sursă şi consumator.

Fig. 1.1. Circuit electric simplu.

În cadrul unui circuit electric putem găsi două categorii de elemente:

a. Elemente active (generatoare de energie electrică) care au rolul de a transforma în energie
electrică o altă formă de energie;
b. Elemente pasive (receptoare sau consumatori) care transformă energia electrică în alte
forme de energie.
Curentul electric, ca fenomen, reprezintă mişcarea dirijată a purtătorilor de sarcină electrică
de-a lungul traseelor conductoare. Mai precis această deplasare este denumită curent electric de
conducţie iar starea circuitelor poartă numele de stare electrocinetică. Efectele deplasării sarcinilor
(stării electrocinetice) pot fi:
- mecanice: asupra conductoarelor parcurse de curent, aflat într-un câmp magnetic, se
exercită forţe sau cupluri mecanice;
- termice: degajare de căldură;
- radiante: emisie de radiaţii acustice, luminoasă etc.;
- chimice: reacţii chimice specifice fenomenului de electroliză;
- magnetice: conductoarele străbătute de curent produc în jurul lor un câmp magnetic.
Regimul de funcţionare al unui circuit electric este caracterizat prin mărimi de stare
2 Curs 1

electrocinetică (tensiuni electromotoare, tensiuni, curenţi etc.) denumite, adesea, prin termenul
generic de semnale. În funcţie de modul de variaţie în timp a acestor semnale, regimul de
funcţionare al unui circuit poate fi:
a. Regim static, caracterizat de:
- sarcini imobile (lipsa curentului de conducţie);
- mărimi de stare constante în timp;
- lipsa câmpului magnetic;
- lipsa transformărilor energetice.
b. Regim staţionar (de curent continuu - c.c.), caracterizat prin:
- prezenţa curenţilor electrici (deplasare de sarcini);
- semnale constante în timp;
- câmp magnetic generat de către curenţii electrici;
- transformări energetice.
c. Regim nestaţionar (variabil), caracterizat prin:
- prezenţa curenţilor electrici variabili în timp;
- semnale electrice variabile în timp;
- câmp magnetic variabil în timp generat de prezenţa curenţilor electrici variabili în timp;
- tensiuni electromotoare induse de câmpul magnetic variabil în timp;
- transformări energetice.
Dacă semnalele aferente unui circuit electric sunt lent variabile în timp (de exemplu, la
frecvenţe joase), regimul se numeşte cvasistaţionar (exemplu: regimul periodic sinusoidal,
specific circuitelor de curent alternativ).
Regimul care se stabileşte într-un circuit după un interval de timp suficient de lung astfel
încât parametrii săi caracteristici nu se mai modifică, se numeşte regim permanent.
Regimul prin excelenţă variabil, de durată practic limitată, prin intermediul căruia se face
trecerea de la un regim permanent la un alt regim permanent se numeşte regim tranzitoriu.

1.1.2 Mărimi de stare electrocinetică

Mărimile de stare electrocinetică, numite şi semnale electrice, utilizate pentru descrierea
funcţionării circuitelor electrice sunt: intensitatea şi densitatea curentului electric de conducţie,
tensiunea electromotoare şi tensiunea electrică.
Într-o accepţiune mai generală, prin semnal se înţelege o mărime fizică de o natură oarecare
capabilă să poarte informaţii. În acest context un semnal electric este o mărime de natură electrică
purtătoare de informaţie.
Curentul electric reprezintă mişcarea dirijată a purtătorilor de sarcină electrică. Curentul
electric nu are punct de plecare sau de sosire ci circulă obligatoriu pe trasee conductoare închise
care trec prin sursele de alimentare. De-a lungul unui traseu conductor neramificat, intensitatea
curentului electric rămâne nemodificată.
Circuite electrice de c.c. 3

I=0 I=0

I=0
a. b. c.
I=0
I

I
d. e.

Fig. 1.2 Circulaţia curentului de-a lungul traseelor conductoare

Un circuit electric este străbătut de curent electric numai dacă există cel puţin o tensiune
electromotoare (sursă) care constituie cauza care produce şi întreţine mişcarea sarcinilor iar
circuitul prezintă un traseu conductor închis. Între două circuite electrice legate printr-un singur
traseu conductor nu există curent electric.
Curentul electric reprezintă un fenomen caracterizat de mărimea fizică numită intensitatea
curentului electric. Pentru caracterizarea globală a stării electrocinetice se constată că este
suficientă o singură mărime primitivă, scalară, numită intensitatea curentului electric de conducţie
i, denumită adesea impropriu curent electric.
Intensitatea curentului electric de conducţie i se poate defini ca limită a raportului dintre
suma algebrică a sarcinilor electrice q care trec prin secţiunea transversală a unui conductor într-
un anumit interval de timp t, respectiv:
q dq
i  lim  . (1.1)
t 0 t dt

Curentul electric reprezintă o mişcare dirijată a sarcinilor electrice care pot fi pozitive sau
negative. Se defineşte drept sens convenţional al curentului electric, sensul de deplasare al
sarcinilor pozitive. Orice deplasare de sarcini negative constituie un curent având sensul
convenţional opus sensului de mişcare. Deoarece sensul convenţional este unanim acceptat, în
lipsa altui criteriu obiectiv, sensul convenţional poate fi denumit sens real.
Intensitatea curentului electric este una dintre mărimile fundamentale ale S.I. de unităţi.
Unitatea sa de măsură este amperul [A].
Amperul reprezintă intensitatea unui curent electric constant care,
menţinut în două conductoare filiforme, paralele, rectilinii, de lungime
practic infinită, plasate în vid, la distanţa de 1m unul de altul,
determină apariţia, între cele două conductoare, a unei forţe
electrodinamice egală cu 210-7 N pe fiecare metru din lungimea lor.

Tensiunea electromotoare reprezintă, prin definiţie, circulaţia câmpului electric rezultant

pe un contur închis :

e   ( E  Ei )  dl (1.2)
4 Curs 1

şi este numeric egală cu lucrul mecanic efectuat de forţa rezultantă ( Fel  Fneel ) pentru deplasarea
sarcinii electrice unitate pe conturul .
În regim electrocinetic staţionar rezultă:

e   Ei  dl . (1.3)

Prin urmare, în regim electrocinetic staţionar, producerea t.e.m. e este determinată numai
de câmpul electric imprimat Ei , ea fiind localizată în porţiunea de circuit unde există acest câmp
(sursele de tensiune electromotoare). In regim electrocinetic nestaţionar, t.e.m. este produsă şi prin
fenomenul de inducţie electromagnetică.
In S.I. unitatea de măsură a t.e.m. este voltul [V].
Tensiunea electrică reprezintă diferenţa de potenţial între două noduri (puncte, borne ale
unui circuit). Este deci o mărime ataşată unei perechi de noduri dintr-un circuit electric. Noţiunea
de tensiune într-un nod nu are sens.
Fiecare punct al unui circuit este caracterizat de potenţialul său electric V, (mărime scalară
care se măsoară în V) considerat faţă de un punct ales drept referinţă. Tensiunea electrică este deci
o mărime scalară ce caracterizează starea electrocinetică din punctul de vedere al câmpului
electric de-a lungul unui traseu între două puncte A şi B . şi este egală cu circulaţia vectorului
intensitate a câmpului electric E , de-a lungul traseului considerat de la A la B:
B
U AB  VA  VB   E  dl . (1.4)
A

Ca şi în cazul t.e.m., sensul de integrare ales se numeşte sensul de referinţă al tensiunii şi se

indică printr-un arc orientat, unind cele două puncte între care se calculează tensiunea. Pentru
tensiunea electrică se adoptă ca sens convenţional (real) sensul ce pleacă de la punctul cu potenţial
mai ridicat (+) către cel cu potenţial mai coborât (-).
In S.I. unitatea de măsură a tensiunii electrice este voltul [V].
În schemele circuitelor electrice u şi i se reprezintă prin săgeţi ce indică sensul pozitiv
arbitrar ales. De câte ori este posibil, este de preferat ca sensul pozitiv arbitrar ales să coincidă cu
sensul real (convenţional). Sensul real (convenţional) rezultă din corelarea sensului pozitiv
arbitrar ales cu semnul mărimii respective. În acest context, realitatea fizică poate fi reprezentată
într-o schemă electrică în două moduri perfect echivalente:

I I
a. A B A B
I  10A I  10A
U U
b. A B A B
U  100V U  100V

Fig. 1.3 Reprezentarea prin săgeţi a sensului semnalelor:

a – pentru curenţi; b – pentru tensiuni.
Circuite electrice de c.c. 5

Exemple:
1. Realitatea fizică: curent de 10A circulând de la punctul A către B.
2. Realitatea fizică: tensiune de 100V cu plusul în punctul A şi minusul în B.
Semnalele electrice se simbolizează prin litere ce pot purta indici explicativi care se referă
la laturi (pentru curenţi) sau nodurile de aplicare (pentru
tensiuni). Simbolurile grafice dau informaţii şi asupra
variaţiei în timp a mărimilor electrice: U BE u BE
a. literele mari se folosesc pentru mărimile
invariabile în timp (mărimi continue) - U, I sau pentru
valorile invariabile în timp ale mărimilor variabile u be t
(valoarea efectivă, valoarea maximă, valoarea medie) -
U , I ,U m , I m ,U med , I med .
b. literele mici sunt folosite pentru denumirea uBE  ube  U BE
val.totală comp. alt. comp. cont.
mărimilor variabile în timp ( ex.: mărimi alternative).
c. indicii cu litere mari desemnează valoarea Fig. 1.4 Utilizarea indicilor explicativi
Variaţia mărimilor caracteristice
totală a semnalelor variabile în timp care au atât componentă continuă cât şi alternativă ( uCE , iE ).
d. indicii cu litere mici desemnează semnalele care au numai componentă alternativă
( ube , ic ).
Descompunerea unui semnal variabil în timp în componentă continuă şi componentă
alternativă prezintă o importanţă practică deosebită, deoarece circuitele electrice în general şi cele
electronice în special tratează în mod diferit cele două componente.

1.2 Legi specifice electrocineticii

1.2.1 Legea conservării sarcinii electrice
Sarcinile electrice sunt entităţi fizice nemodificabile. Ele pot fi fixe C 
sau se pot deplasa dintr-o parte în alta a unui circuit dar nu pot să dispară
sau să fie create. Este posibil ca prin fenomene specifice de generare sau q i
recombinare, în anumite situaţii să apară sau să dispară sarcini electrice
libere (care se pot deplasa) dar totdeauna acest fenomen se produce în
K
perechi respectiv o sarcină pozitivă şi una negativă.
Să considerăm o porţiune de circuit formată dintr-un condensator
încărcat şi un traseu conductor care uneşte armăturile sale (Fig. 1.5). Fig. 1.5 Conservarea
sarcinii electrice
Suprafaţa închisă  care inglobează una din armăturile condensatorului
conţine cantitatea de sarcină q. La închiderea întrerupătorului K, sarcinile se deplasează de pe o
armătură pe alta în sensul indicat în fifură. Prin suprafaţa închisă , circulă un curent:
dq Σ
iΣ   .
dt
Relaţia constituie forma integrală a legii conservării sarcinii şi se enunţă astfel:
6 Curs 1

Intensitatea i a curentului electric de conducţie, care iese

dintr-o suprafaţă închisă , este în fiecare moment egală cu
viteza de scădere a sarcinii q aflată în interiorul suprafeţei.
In regim electrocinetic staţionar mărimile nu variază în timp. Suprafaţa  considerată poate
avea orice poziţie faţă de circuitul electric. Din (1.1) rezultă:

dq Σ
iΣ   0 . (1.5)
dt
Această relaţie constituie teorema continuităţii liniilor de curent, conform căreia:
Intensitatea curentului electric care trece printr-o suprafaţă
închisă este egală cu zero.

Deci liniile de curent nu au început şi nici sfârşit; curentul electric circulă obligatoriu pe un
traseu conductor închis.

1.2.2 Legea lui Ohm (legea conducţiei electrice)

Considerăm o porţiune de circuit delimitată de bornele A şi B între care se găseşte un
rezistor de rezistentă R (Fig. 1.6). In cazul unui conductor omogen în regim electrocinetic
staţionar:
U U AB  RAB  I . (1.6)
A B
I R unde:


B

Fig. 1.6 Legea lui RAB   dl . (1.7)

S
Ohm pentru rezistor. A

RAB se numeşte rezistenţa electrică între punctul A şi B. S reprezintă secţiunea transversală a

conductorului considerat iar factorul de proporţionalitate  se numeşte rezistivitate. Unitatea de
măsură a rezistenţei electrice în S.I. este ohmul [].
Rezistivitatea depinde de natura materialului (constantă de material) şi de temperatură,
conform relaţiei:
  0 [1  (T  T0 )] ,

în care:  este rezistivitatea la temperatura curentă T, 0 -

I R1 rezistivitatea la temperatura de referinţă T0, iar  este coeficientul
R2
de temperatură al rezistivităţii. Pentru metale, coeficientul  este de
E
regulă pozitiv, rezistivitatea lor crescând cu temperatura. Pentru
cărbune, constantan şi electroliţi  este negativ, rezistivitatea
Fig. 1.7 Legea lui Ohm acestora scade la creşterea temperaturii. La materialele
pentru un circuit închis semiconductoare  are valori negative foarte mari în modul,
rezistivitatea semiconductoarelor micşorându-se exponenţial cu
temperatura. Unitatea de măsură a rezistivităţii în S.I. este ohmmetrul [m].
Circuite electrice de c.c. 7

Legea conducţiei electrice este o lege de material, deoarece expresia ei conţine o constantă
care depinde de material. Mărimea:
1
G (1.8)
R
se numeşte conductanţă electrică. In S.I. unitatea de măsură a conductanţei este simens [S].
În cazul în care se consideră un circuit complet (contur închis neramificat) ca în Fig. 1.7,
tensiunea între bornele A şi B este determinată de tensiunea electromotoare ce acţionează în întreg
circuitul iar legea lui Ohm capătă forma:
E  Rt  I (1.9)

unde Rt reprezintă rezistenţa totală a întregului circuit. Cazul

cel mai general este prezentat în Fig. 1.8 şi consta într-o U
porţiune de circuit cu rezistor şi sursă de tensiune
electromotoare: I R
E
U  E  RI (1.10) Fig. 1.8 Legea lui Ohm pentru
o porţiune de circuit
Observaţie: Ecuaţia (1.10) reprezintă Legea lui Ohm
generalizată şi este scrisă în concordanţă cu sensul standard al mărimilor prezentate în figură. În
cazul în care una dintre mărimi este în sens opus, trebuie modificat corespunzător semnul din
(1.10).

1.2.3 Legea Joule-Lenz

(legea transformării energiei electromagnetice în conductoare)
Considerăm o porţiune de circuit în cazul cel mai general (Fig. 1.9) în regim nestaţionar,
caracterizată de tensiunea la borne u şi curentul care o străbate i. Legea lui Ohm are forma:
u  e  Ri .

Dacă se înmulţeşte relaţia cu i rezultă:

ui  ei  R  i 2 . (1.11)

Se defineşte drept putere schimbată de restul circuitului cu porţiunea de interes produsul:

P  ui . (1.12)

Dacă P > 0 adică u şi i sunt în acelaşi sens, porţiunea de circuit este receptoare primind putere
electrică de la restul circuitului. În caz contrar, porţiunea de circuit este generatoare furnizând
către restul circuitului putere electrică. Produsul:
Pg  ei (1.13)

reprezintă puterea schimbată de generator cu circuitul electric. Dacă Pg > 0 adică curentul debitat i
este în sensul tensiunii electromotoare, generatorul furnizează circuitului putere electrică, în caz
contrar primeşte de la acesta putere electrică.
Ultimul termen din (1.11) este de forma:
8 Curs 1

Pj  R  i 2 (1.14)

şi are întotdeauna valori pozitive.Reprezintă puterea electrică care se transformă ireversibil în

căldură (determinând încălzirea conductoarelor). Relaţia (1.14) reprezintă legea Loule-Lenz şi
arată că:
Puterea disipată (care se transformă ireversibil în căldură) în
conductoare este egală cu produsul între rezistenţa conductorului
şi pătratul intensităţii curentului prin el.

1.3 Surse de energie electrică

Circuitele de curent continuu (c.c.), ca orice circuit electric, sunt alcătuite din elemente
pasive (receptoare) şi elemente active (surse de energie electrică). Aceste circuite sunt parcurse
numai de curenţi de conducţie şi pot fi caracterizate printr-un singur parametru de circuit respectiv
rezistenţa electrică R. În concluzie, circuitele de c.c. cuprind un singur tip de element pasiv şi
anume rezistorul electric. Celelalte două elemente de circuit clasice, bobina şi condensatorul au
comportări limită în c.c. fiind asimilate cu un scurtcircuit sau un gol.
Sursele de energie electrică sunt în general elemente dipolare de circuit capabile să
furnizeze constant energie electrică circuitelor electrice.
Sursa ideală de tensiune este un element activ de circuit capabil să menţină între bornele
sale o tensiune electrică independentă de curentul debitat. Mărimea ce caracterizează o sursă
ideală este tensiunea electromotoare E. Tensiunea la bornele sursei U, este totdeauna egală cu
tensiunea electromotoare, indiferent de valoarea curentului debitat de sursă:
U E , I . (1.15)

Sursa reală de tensiune este un element activ de circuit alcătuit dintr-o sursă ideală în serie
cu o rezistenţă (internă). Mărimile ce caracterizează sursa reală sunt tensiunea electromotoare E şi
rezistenţa internă, r. Tensiunea la bornele sursei, U, diferă de tensiunea electromotoare funcţie de
valoarea curentului debitat de sursă:
U  E  rI . (1.16)

I U a
Va Va E Va
E ria ria
Va ria
b
ţia U ţia
ria ţia
Va
(r)
mă mă
ţia mă
ria
ri ri
mă ţia
ri I
mi mi
ri mă
mi Va
lor
mi
lor Surse de tensiune: ri
lor
Fig. 1.9 a - ideală; b - realăria
car car
lor mi
car ţia
act act
car lor
Dacă sursa debitează curent în exterior (I > 0) atunci U < E iarmădacă sursa primeşte curent
act
eri car
La funcţionarea eri
din exterior, (se încarcă), I < 0eriatunci U > 0. act
sti
în gol (Iri = 0) tensiunea de la borne
sti eri act
sti mide determinare a tensiunii
este egală cu tensiunea electromotoare,
ce aceastastifiind o metodăeri
ce cecomodă lor
electromotoare. O sursă reală de tensiune estececu atât mai performantă
sti car cu cât comportarea sa se
apropie de cea a unei surse ideale. Pentru aceasta este necesar ce ca act rezistenţa internă să aibă o
eri
sti
ce
Circuite electrice de c.c. 9

valoare cât mai redusă. În acest caz variaţia de tensiune U  rI este mică şi poate fi neglijată.
Sursa ideală de curent este un element activ de circuit capabil să menţină prin ramura în
care este plasat un curent independent de tensiunea la borne (SIC). Mărimea ce caracterizează
sursa ideală este curentul debitat, J. Curentul prin ramură, I, este totdeauna egal cu curentul
debitat de sursă, indiferent de valoarea tensiunii la bornele sursei:
IJ , U . (1.17)

Sursa reală de curent este un element activ de circuit alcătuit dintr-o sursă ideală de curent
în paralel cu o rezistenţă (internă). Mărimile ce caracterizează sursa reală sunt curentul debitat de
sursă, J şi rezistenţa internă, r. Curentul prin ramură, I, diferă de curentul debitat de sursă funcţie
de valoarea tensiunii la bornele sursei:
I U
Va Va
a
ria ria
J b Va
ţia
U ţia
Va ria
(r) mă mă
ria ţia
ri
ri ţia măI
mi
mi mă J riVa
lor
lor b -Va
curent: a - ideală; ri
Fig. 1.10 Surse de car ria
reală
mi
car mi rialorţia
act
act lor ţiacar
mă
IeriJ  U / r . (1.18)
eri car măactri
sti
sti act rierimi
O sursă reală de curent este cu atâtcemai performantă
ce cu cât comportarea
mi lor
sa se apropie de cea a
eri sti
unei surse ideale. Pentru aceasta rezistenţa sa internă trebuie săstiaibă
lorce o valoare cât mai ridicată. În
car
acest caz variaţia de curent I  U / r este mică şi poate fi neglijată.
ce car act
act eri
eri sti
1.4 Teoreme fundamentale ale circuitelor de curent continuu sti ce
ce
1.4.1. Teoremele lui Kirchhoff
Prima teoremă a lui Kirchhoff este o consecinţă a legii conservării sarcinii electrice şi se
aplică într-un nod al unui circuit electric.

U2
U1
I1  A B C
I4
I2
N U5 + U3
I5
I3
a. E D b.
Va U4 Va
ria ria
Fig. 1.11 Teoremele lui Kirchhoff:
ţia ţia
măa – prima teoremă; b – a doua teoremă.
mă
ri ri 1.11a). Din legea
Se consideră o suprafaţămi închisă  în interiorul căreia se află nodul N (Fig.
mi
conservării sarcinii electrice (1.4)
lor se obţine: lor
car car
act act
eri eri
sti sti
ce ce
10 Curs 1

n
 Ik  0 . (1.19)
k 1

Relaţie reprezintă prima teoremă a lui Kirchhoff şi se enunţă astfel:

Suma algebrică a intensităţilor curenţilor din
ramurile incidente unui nod este nulă.

Prin convenţie, se consideră cu semn pozitiv curenţii care ies din nod şi cu semn negativ cei care
intră.
Dacă circuitul are n noduri, prima teoremă a lui Kirchhoff se aplică în mod independent
pentru n-1 noduri, pentru ultimul nod relaţia de legătură fiind o consecinţă a celorlalte relaţii.
Teorema a doua a lui Kirchhoff rezultă din legea conducţiei electrice şi se aplică unui ochi
al unui circuit electric. Analizând exemplul din Fig. 1.11b, în concordanţă cu sensul pozitiv de
parcurs ales şi cu definiţia tensiunii, se poate scrie:
U1  U 2  U 3  U 4  U 5 
.
 (VA  VB )  (VB  VC )  (VD  VC )  (VD  VE )  (VA  VE )  0

sau, în caz general:

n
U k  0 . (1.20)
k 1

Relaţia (1.23) reprezintă teorema a doua a lui Kirchhoff şi se enunţă astfel:

Suma algebrică a tensiunilor de-a lungul unui ochi al
unui circuit electric este nulă.

Dacă din această sumă se separă într-un membru tensiunile la bornele surselor de tensiune
electromotoare şi ţinând cont de relaţia Ek  U k rezultă:

 E  U
j
j
i
i . (1.21)

În această formă, utilizată frecvent, cea de a doua teorema a lui Kirchhoff se enunţă:

Într-un ochi, suma algebrică a tensiunilor electromotoare

este egală cu suma căderilor de tensiune.

Dacă în primul caz (1.23) au fost considerate toate căderile de tensiune ce apar la bornele tuturor
elementelor de circuit indiferent de natura lor, în cel de al doilea caz (1.24) sunt considerate
separat tensiunile datorate surselor şi separat căderile de tensiune la bornele rezistoarelor.
1.4.2. Teorema transferului maxim de tensiune
Se consideră circuitul simplu, clasic din Fig. 1.12 alcătuit dintr-o sursă reală de tensiune
caracterizată de E şi r care debitează pe un rezistor exterior, R. După cum s-a arătat, în acest caz
tensiunea care se regăseşte la bornele rezistorului este mai mică decât tensiunea electromotoare a
sursei. Se pune problema în ce condiţii tensiunea la bornele rezistorului este maximă, cu alte
Circuite electrice de c.c. 11

cuvente când are loc transferul maxim de tensiune de la sursă către rezistor. Expresia tensiunii la
borne este:
E R
U  E  rI  E  r E E . r I
Rr Rr
Va
Pentru un transfer maxim de tensiune este necesar ca raportul ria
E
R /( R  r ) să fie cât mai mare. Acest raport tinde către unitate Când: U ţia R
mă
R  r . (1.22) ri
mi
Transferul maxim de tensiune de la sursă către receptor Fig. 1.12 Circuit simplu
lor
are loc în cazul în care rezistenţa de sarcină este mult mai car
mare decât rezistenţa internă a sursei. act
În această situaţie tensiunea electromotoare a sursei se transferă practic integral la eri bornele
sti
receptorului. ce

1.4.3 Teorema transferului maxim de putere

Considerăm acelaşi circuit din Fig. 1.12 dar în acest caz interesează transferul maxim de
putere electrică de la sursă către receptor. Expresia puterii electrice primită de receptor este:
2
 E  R
P  RI  R  
2
 E
2
.
Rr R  r 2
Pentru o sursă de tensiune dată (E şi r fixate) puterea depinde de valoarea rezistenţei ce
caracterizează receptorul. Se observă uşor că atât pentru R  0 cât şi pentru R   puterea este
nulă. Valoarea maximă se obţine prin anularea primei derivate: dP / dR  0 . Se obţine condiţia:

Rr. (1.23)

Transferul maxim de putere de la sursă către receptor are

loc în cazul în care rezistenţa de sarcină este egală cu
rezistenţa internă a sursei.

În aceast caz randamentul transferului este de doar 50%, jumătate din puterea sursei se
disipă pe rezistenţa sa internă.
 CURS 2

1.4.4 Gruparea rezistoarelor

Prin gruparea rezistoarelor se urmăreşte în general obţinerea unor circuite electrice

simplificate care pot fi mai uşor analizate, respectiv reducerea numărului de elemente din circuit
sau simplificarea structurii acestuia. Prin gruparea unor rezistoare nu trebuie modificată
funcţionarea circuitului fapt ce implică aceeaşi tensiune la bornele grupării şi acelaşi curent prin
aceasta aşa cum se arată în Fig. 1.13 şi 1.14.

U1 U2 Un U
I
R1 R2 Rn I Re

U
Fig. 1.13 Gruparea în serie a rezistoarelor.

Gruparea în serie a rezistoarelor. Două sau mai multe rezistoare sunt conectate în serie
dacă sunt parcurse de acelaşi curent ca în Fig. 1.13. Rezistenţa echivalentă acestei grupări trebuie
să menţină aceeaşi tensiune la bornele grupării U şi acelaşi curent I. Ţinând cont de teorema a
doua a lui Kirchhoff se obţine expresia rezistenţei echivalente a n rezistoare grupate în serie:
U U1  U 2  ...  U n U1 U 2 U
Re      ...  n
I I I I I
n
Re   Rk . (1.24)
k 1

Gruparea în paralel (derivaţie) a rezistoarelor. Două sau mai multe rezistoare sunt
conectate în paralel dacă au aceeaşi tensiune la borne (Fig. 1.14). Rezistenţa echivalentă a acestei
grupări trebuie să menţină aceeaşi tensiune U la bornele grupării şi acelaşi curent I. Pentru n
rezistoare grupate în paralel şi ţinând cont de teorema întâi a lui Kirchhoff se obţine:

I1 R1

I1 R1 U
I
U
I Re
I1 R1

Rn
Fig. 1.14 Gruparea în paralel a rezistoarelor.

1 I I  I  ...  I n I1 I 2 I
  1 2    ...  n
Re U U U U U
n

1 1
(1.25)
Re k 1 Rk
2 Curs 2

Transfigurarea stea-triunghi. Prin transfigurare se înţelege înlocuirea unei părţi dintr-un

circuit cu o alta echivalentă, astfel încât curentul şi tensiunea la bornele circuitului să nu se
modifice.

A A

RA
RAB RCA
RB RC
RBC
B C B C

Fig. 1.15 Transfigurarea stea-triunghi.

Transfigurarea stea-triunghi presupune înlocuirea unui grup de rezistoare conectate în stea

printr-un grup echivalent de rezistoare conectate în triunghi, sau invers, ca în Fig. 1.16. Condiţia
de echivalenţă impune egalitatea rezistenţelor între perechile de noduri omoloage. Se obţin astfel
următoarele relaţii de transformare:
R (R  RCA )
R A  RB  AB BC ,
R AB  RBC  RCA
R (R  R AB )
RB  RC  BC CA ,
R AB  RBC  RCA
R (R  RBC )
RC  R A  CA AB .
R AB  RBC  RCA
Considerând cunoscute valorile rezistenţelor din gruparea stea RA, RB, RC, se pot determina
în mod unic valorile rezistenţelor din gruparea în triunghi:
R A RB
R AB  R A  RB  ,
RC
RB RC
RBC  RB  RC  , (1.26)
RA
RC R A
RCA  RC  R A  .
RB
Similar, în cazul transfigurării inverse, de la triunghi la stea:
R AB RCA
RA  ;
R AB  RBC  RCA
RBC R AB
RB  ; (1.27)
R AB  RBC  RCA
RCA RBC
RC  .
R AB  RBC  RCA

Divizorul de tensiune şi divizorul de curent

În cazul în care este necesară o anumită valoare a tensiunii şi nu se dispune de o sursă
corespunzătoare se poate utiliza, în unele cazuri, un divizor de tensiune (Fig. 1.16). Acesta este
Circuite electrice de c.c. 3

alcătuit dintr-un grup de rezistoare conectate în serie. La

bornele grupului se aplică tensiunea U care se repartizează pe I
fiecare rezistor proporţional cu valoarea rezistenţei acestuia. Va
Considerând că divizorul de tensiune funcţionează în gol ria
R1
(curentul de ieşire I0 este neglijabil), tensiunea la bornele unui ţia
mă
rezistor, de exemplu R3, se calculează cu expresia: U R
ri2 I ≈0
0
U mi Vari
U 3  R3 I  R3 .
R1  R2  R3 lor
R3 aţiaU3
car mări
În caz general: act milo
Rk eri der tensiune.
Uk  U . (1.28) Fig. 1.16 Divizor
sti cara
 Rk
ce cteri
Divizorul de curent (Fig. 1.17) este un circuit dual alcătuit stice
tot dintr-un grup de rezistoare dar conectate în paralel. Grupul I
este străbătut de curentul total I care se împarte prin fiecare Va I1 I2 I3
ria Va Va Va
rezistor proporţional cu valoarea inversă a rezistenţei sale. U ţia ria ria ria
Ţinând cont de expresia rezistenţei echivalente a grupării în mă
R1 ţiaR2 ţiaR3 ţia
paralel a rezistoarelor, curentul care străbate un rezistor, de ri mă mă mă
exemplu R3, se calculează cu expresia: mi ri dericurrent.
Fig. 1.17 Divizor ri
lor mi mi mi
U I 1 car lor lor lor
I3   . act car car car
R3 R3 1 1 1
  eri act act act
R1 R2 R3
sti eri eri eri
În caz general: ce sti sti sti
I 1 ce ce ce
Ik  . (1.29)
Rk 1

Rk

În cazul a două rezistoare R1 R2 se obţine o expresie relativ simplă, de exemplu curentul

prin rezistorul R2 este:
R1
I2  I  . (1.30)
R1  R2

1.5 Clasificarea şi structura circuitelor electrice

1.5.1 Clasificarea circuitelor electrice
Circuitele electrice pot fi clasificate după mai multe criterii:
a. După regimul permanent de funcţionare se deosebesc: circuite de curent continuu,
caracterizate prin regimul staţionar şi circuite de curent alternativ, caracterizate prin regimul
nestaţionar sau cvasistaţionar.
b. După natura elementelor componente, circuitele electrice pot fi: liniare, neliniare sau
parametrice. In cazul circuitelor liniare, parametrii lor (de exemplu rezistenţele) nu depind de
valorile tensiunii sau curentului şi sunt invariante în timp. În cazul circuitelor neliniare cel puţin
4 Curs 2

un parametru depinde de valorile u sau i, dar sunt de asemenea invariante în timp. Circuitele
parametrice conţin cel puţin un parametru dependent de timp.
c. În funcţie de localizarea parametrilor, circuitele sunt: cu parametri concentraţi, la care
parametrii sunt localizaţi în anumite zone ale circuitelor clar delimitate; cu parametri distribuiţi,
la care cel puţin unul dintre parametrii circuitului este repartizat după o anumită lege (de exemplu:
uniform distribuit, ca în cazul rezistenţei unei linii lungi de transport a energiei electrice).
d. După dimensiunile geometrice ale conductoarelor, circuitele electrice pot fi: filiforme, la
care dimensiunile secţiunii transversale ale conductoarelor sunt neglijabile în raport cu lungimea
lor şi masive, în caz contrar.
e. După legătura cu exteriorul, circuitele electrice pot fi: izolate electric (complete), la care
nu există borne de acces cu exteriorul şi neizolate (incomplete) - în caz contrar. Circuitul care are
numai două borne de acces cu exteriorul se numeşte dipol electric, iar circuitul care are patru
borne de acces cu exteriorul se numeşte cuadripol.
f. În raport cu structura lor, circuitele electrice pot fi: neramificate şi ramificate. Reţeaua
electrică constituie un ansamblu de circuite conectate între ele într-un mod oarecare.

1.5.2 Structura (topologia) circuitelor electrice

Din punct de vedere topologic, un circuit electric

A
complex sau o reţea se caracterizează prin ramuri (laturi),
noduri şi ochiuri de circuit.
Ramura este o porţiune neramificată de circuit, în
B C
lungul căreia curentul are aceeaşi intensitate. În Fig.1.18, pot
fi puse în evidenţă ramurile AB, AC, AD, BC, BD, CD.
Numărul de ramuri al unui circuit se notează cu r.
D
Ramurile de circuit care conţin surse de t.e.m. se
Fig. 1.18 Structura unui numesc ramuri active (AB, AD, BD), iar cele lipsite de surse
circuit electric.
a – prima teoremă; b – a ramuri pasive (AC, BC, CD). Ramurile unui circuit pot fi:
receptoare doua teoremă.
sau generatoare. Ramura este receptoare dacă puterea ei este pozitivă P = UI > 0,
adică mărimile U şi I au acelaşi sens. Dacă U şi I au sensuri contrare, puterea la bornele ramurii
este negativă P = UI < 0, ramura este generatoare.
Se numeşte nod, punctul dintr-un circuit ramificat în care se intersectează cel puţin trei
ramuri (A, B, C, D). Numărul de noduri dintr-un circuit se notează cu n.
Se defineşte drept ochi al unui circuit un contur conductor închis, format din succesiunea
mai multor ramuri (ABCA, ACDA, ADBA etc.). Un ochi este independent dacă conţine cel puţin o
ramură distinctă faţă de celelalte ochiuri. Numărul ochiurilor independente dintr-un circuit
ramificat este o  r  n  1 .
Structura unui circuit ramificat este complet determinată dacă se cunosc numărul de ramuri
r şi numărul de noduri n.
Circuite electrice de c.c. 5

1.6 Metode de analiză a circuitelor electrice de c.c.

1.6.1 Probleme generale
Analiza circuitelor electrice constă în determinarea curenţilor prin ramuri, a tensiunilor între
noduri şi eventual a puterilor aferente ramurilor. În cadrul unei probleme de analiză trebuie
cunoscute topologia circuitului şi parametrii care caracterizează elementele de circuit, respectiv
rezistenţa rezistoarelor în cazul circuitelor de c.c. şi tensiunea electromotoare şi rezistenţa internă
a surselor. În general etapele analizei unui circuit sunt următoarele:
- se fixează arbitrar, pentru fiecare ramură, un sens pozitiv al curentului (care se indică prin
săgeţi în schema circuitului):
- se scrie sistemul de ecuaţii care descrie funcţionarea circuitului, rezultat prin aplicarea
legilor şi teoremelor circuitelor de c.c.;
- se rezolvă sistemul de ecuaţii, determinându-se curenţii şi/sau tensiunile necunoscute;
dacă unii curenţi sau tensiuni rezultă cu valori negative înseamnă că sensul lor real este opus celui
ales iniţial;
- se verifică eventual rezultatele obţinute.
În cazul unor circuite cu un grad mare de complexitate, având un număr mare de ramuri,
rezolvarea ecuaţiilor obţinute prin aplicarea metodelor de analiză prezentate în acest capitol
devine foarte laborioasă situaţie în care se poate apela la un soft specializat în rezolvări de
circuite.

1.6.2 Metode de analiză cu obţinerea răspunsului în toate ramurile

A. Metoda utilizării teoremelor lui Kirchhoff

Rezolvarea circuitelor prin utilizarea teoremelor lui Kirchhoff constituie metoda generală de
analiză a circuitelor electrice. Ea poate fi aplicată oricărui circuit liniar sau neliniar (cu anumite
restricţii), în regim staţionar sau periodic sinusoidal.
Analiza unui circuit prin această metodă implică
I1 R1 A I2
rezolvarea unui sistem liniar cu r ecuaţii şi r necunoscute
(curenţii prin ramuri). Ecuaţiile se obţin prin aplicarea primei I3

teoreme a lui Kirchhoff pentru n-1 noduri independente şi a E1 R3 R4

celei de-a doua teoreme a lui Kirchhoff pentru o = r - n + 1
ochiurilor independente alese convenabil.
Datorită numărului mare de ecuaţii, această metoda de R2 B E2
analiză este greoaie dar este o metodă sigură, care poate fi
Fig. 1.19 Circuit electric
folosită în orice situaţie. de c.c. (exemplu de calcul).
Exemplu. Circuitul din Fig. 1.19 este caracterizat de:
R1  4  ; R2  2  ; R3  6  ; R4  12  ;
E1  30 V ; E2  30 V .
Se aplica prima teoremă a lui Kirchhoff în nodul A şi cea de-a doua teoremă pe cele două
ochiuri figurate cu sensul de parcurs al conturului indicat în figură. Rezultă următorul sistem de
6 Curs 2

ecuaţii:
 I1  I 2  I 3 ;

 E1  ( R1  R2 ) I1  R3 I 3 ;
E  R I  R I .
 2 2 2 3 3

Prin rezolvarea sistemului se obţin valorile curenţilor:

I1  2 A ; I 2  1A ; I 3  3 A .

B. Metoda suprapunerii efectelor (a superpoziţiei)

Această metodă se bazează pe teorema suprapunerii efectelor.
Tensiunea la borne sau curentul printr-un element al unui circuit
liniar, care conţine două sau mai multe surse, este egal cu suma
tensiunilor, respectiv a curenţilor produse de fiecare sursă dacă ar
acţiona separat.
Conform acestei teoreme fiecare sursă din circuit creează în fiecare ramură componenta
proprie de curent iar acestea se adună, formând curentul ramurii respective. Cu alte cuvinte,
fiecare sursă din circuit are contribuţia sa în răspunsul circuitului curent sau tensiune, iar acesta
reprezintă suma acestor contribuţii.
Analiza unui circuit prin metoda suprapunerii efectelor implică următoarele etape:
- se sting toate sursele din circuit (se menţin rezistenţele lor interne) în afară de una singură
şi se calculează curenţii pe care-i produce în ramuri această sursă;
- se repetă etapa pentru fiecare sursă din circuitul considerat;
- se calculează curenţii reali din ramuri, efectuând suma algebrică a curenţilor determinaţi
separat pentru fiecare sursă.
Metoda suprapunerii efectelor se aplică în mod obişnuit la analiza circuitelor electrice
liniare care conţin un număr mic de surse de tensiune sau de curent.
Exemplu. Se consideră acelaşi circuit din Fig. 1.19 caracterizat de aceleaşi valori numerice.

I1' R1 A I 2' I1" R1 A I 2"

I 3' I 3"
E1
E1 R3 R4 R3 R4

R2 B E2 a. R2 B E2 b.

Fig. 1.20 Separarea efectelor surselor:

a – E1 activă, E2 anulată; b- E2 activă, E1 anulată.

Pentru rezolvarea circuitului, în Fig. 1.20a se grupează corespunzător rezistenţele pentru a

obţine rezistenţa totală la bornele sursei E1:
Rt1  R1  R3 // R4  R2 ,
Rt1  4  6 // 12  2  10  .
Se determină curenţii din cele trei ramuri creaţi de sursa E1:
Circuite electrice de c.c. 7

E1 30
I1'    3A;
Rt1 10
R4 6
I 2'  I1'  3  1A ;
R3  R4 18
R3 12
I 3'  I1'  3  2 A.
R3  R4 18
Se rezolvă similar circuitul din Fig. 1.20b pentru a determina curenţii datoraţi sursei E2:
Rt 2  ( R1  R2 ) // R3  R4 ,
.
Rt 2  (2  4) // 6  12  15  .
E2 30
I 2"    2A;
Rt 2 15
R3 6
I1"  I 2" 2  1A ;
R1  R2  R3 426
I 3"  I 2"  I1"  2  1  1A .
Se calculează curenţii totali prin ramuri ca sumă algebrică a curenţilor parţiali, ţinând cont
de sensurile din Fig. 1.19 şi 1.20. Rezultă:

I1  I1'  I1"  3  1  2 A ;
I 2  I 2"  I 2'  2  1  1 A ;
I 3  I 3'  I 3"  2  1  3 A .

1.6.3 Metode de analiză cu obţinerea răspunsului pe o singură ramură

Adesea, în circuitele electrice, interesează determinarea răspunsului (curent, tensiune)
numai pe o singură ramură. În aceste cazuri se pot utiliza metodele de analiză bazate pe teoremele
generatoarelor echivalente de tensiune şi de curent.
C. Metoda generatorului echivalent de tensiune este o aplicaţie a teoremei cu acelaşi
nume (a lui Thévenin).
Teorema lui Thévenin. Adesea, în analiza circuitelor electrice, interesează determinarea
răspunsului (curent sau tensiune) numai pe o singură ramură. În aceste cazuri se pot utiliza metode
de analiză bazate pe teoremele generatoarelor echivalente de tensiune sau de curent.
Conform teoremei lui Thévenin (a generatorului echivalent de tensiune):
Un circuit liniar complex poate fi echivalat între două borne cu o
sursă reală de tensiune având t.e.m. egală cu tensiunea la gol între
bornele considerate şi rezistenţa internă egală cu rezistenţa
echivalentă a circuitului pasivizat între bornele considerate.
8 Curs 2

A A
I re I
Ek
U R Ee U R

rk
B B
a. b.

Fig. 1.21 Teorema lui Thevenin. a - circuit liniar complex;

b - sursă echivalentă de tensiune.

Prin urmare, orice reţea liniară activă având două borne de acces cu exteriorul, A şi B, (Fig.
1.21a), se poate substitui printr-un generator real de tensiune echivalent (Fig. 1.24b). Mărimile
care caracterizează generatoarele echivalente sunt:
- t.e.m. Ee egală cu tensiunea de mers în gol a reţelei U0, în cazul generatorului echivalent
de tensiune;
- curentul sursei echivalent Je egal cu curentul de scurtcircuit debitat de către circuit Isc, în
cazul generatorului echivalent de curent;
- rezistenţa internă re egală cu rezistenţa echivalentă a reţelei pasivizate Re (rezistenţă
calculată între bornele A şi B după stingerea tuturor surselor cu păstrarea rezistenţelor lor interne
rk).
Să considerăm un circuit oarecare şi bornele A B ale acestuia, ca în Fig. 1.30a. Între aceste
borne este conectat un rezistor R a cărui rezistenţă poate fi fixă sau variabilă. Mărimile de interes
sunt curentul prin rezistorul R, şi/sau tensiunea la bornele sale. Pentru aceasta la fiecare
modificare a rezistenţei întregul circuit ar trebui reanalizat.
Aplicând teorema lui Thevenin, se separă ramura de interes dintre bornele A şi B, ca în
Fig.1.22b iar restul circuitului se substituie, conform teoremei, printr-un generator real de tensiune
echivalent, cu t.e.m. Ee şi rezistenţa internă ri. Circuitul se transformă în acest caz într-un circuit
simplu, neramificat care permite imediat obţinerea valorii curentului prin rezistorul R, respectiv a
tensiunii la borne:
Ee
I ; U  RI . (1.30)
R  re

A A
I re I
Circuit
complex U R Ee U R

B B
a. b.
Fig. 1.22 Metoda generatorului echivalent de tensiune:
a – circuit complet; circuit transformat.

Exemplu. Se consideră circuitul din Fig.1.23, în care:

Circuite electrice de c.c. 9

R1  R2  2, E2  16V, R3  3, R4  6, E3  18V, R  7 .

Se cere să se determine curentul prin rezistorul R. A I R B
Pentru aceasta se înlătură mai întâi rezistorul R,
adică se întrerupe circuitul între bornele A şi B, ca în Fig.
1.24 şi se determină circuitul echivalent Thevenin între R2 R3
bornele A B. Aplicând teorema a doua a lui Kirchhoff pe R1 R4
ochiul ABCA se determină tensiunea generatorului E2 E3
echivalent Ee: C
E2 R1 E R
Ee  U AB 0  U AC  U BC   3 4  4V. Fig. 1.23
R1  R2 R3  R4
Rezistenţa echivalentă re se calculează ca fiind rezistenţa A UAB0
B
circuitului pasivizat din Fig. 1.24:
re  R1 // R2  R3 // R4  3.
Înlocuind aceste valori în circuitul echivalent din Fig. R2 R3
1.22b, rezultă valoarea curentului căutat I: R1 R4
Ee 4 E2 E3
I   0,4A.
R  re 7  3 C
C
Fig. 1.24
 CURS 3

CAPITOLUL 2

ELEMENTE DE ELECTRODINAMICĂ

2.1 Noţiuni introductive

Teoria macroscopică (fenomenologică) a câmpului electromagnetic, care reprezintă baza

teoretică a electrotehnicii, a fost elaborată de J.C. Maxwell (1831-1879) şi H. Hertz (1857-1894).
Conform acestei teorii, interacţiunile electromagnetice se transmit din aproape în aproape în timp
şi spaţiu, prin intermediul câmpului electromagnetic care se propagă în spaţiu cu viteza luminii.
Câmpul electromagnetic, cu cele două aspecte particulare, câmpul electric şi câmpul magnetic,
constituie un sistem fizic distinct faţă de corpuri, care poate exista atât în interiorul corpurilor cât
şi în afara lor.
Teoria macroscopică a câmpului electromagnetic foloseşte şase mărimi primitive: patru
mărimi caracterizează starea electromagnetică a corpurilor (mărimi electrice sau magnetice de
stare a corpurilor), iar două - starea câmpului electromagnetic (electric, respectiv magnetic).
Pentru definirea mărimilor primitive se efectuează experimente idealizate în care intervin
numai acele aspecte ale fenomenului care permit separarea efectelor electrice de cele magnetice.
Astfel, în cazul sarcinilor electrice imobile apare numai câmpul electric, pe când în cazul
magneţilor permanenţi, în interiorul lor, se constată numai prezenţa câmpului magnetic.
În cele ce urmează, se prezintă numai unele elemente de teoria câmpului magnetic (mărimi,
legi şi teoreme ale câmpului, mediilor şi materialelor magnetice), absolut necesare pentru studiul
şi calculul circuitelor magnetice, precum şi a aplicaţiilor din tehnică, a fenomenelor
electromagnetice în general.

2.1.1 Mărimi de stare ale câmpului magnetic

Câmpului magnetic reprezintă al doilea aspect al câmpului electromagnetic cu studiul căruia

se ocupă electrodinamica.
Se constată experimental că în vecinătatea magneţilor permanenţi sau a circuitelor electrice
străbătute de curenţi electrici, apare o stare specială a materiei caracterizată prin manifestări de
natură mecanică sau electrică, numită câmp magnetic. De exemplu, în vecinătatea unui conductor
străbătut de curent electric, direcţia de orientare a unui ac magnetic se modifică. De asemenea,
între conductoarele străbătute de curent electric se exercită acţiuni mecanice (cupluri şi forţe). La
capetele unui conductor aflat în vecinătatea unui circuit străbătut de curent electric variabil, apare
o tensiune indusă. Acelaşi fenomen se produce dacă un conductor se află în mişcare în vecinătatea
unui magnet permanent. Toate aceste manifestări pun în evidenţă existenţa câmpului magnetic.
Câmpul magnetic poate fi produs de corpuri magnetizate, de circuite electrice străbătute de
curent electric sau de câmpuri electrice variabile în timp.
2 Curs 3

Inducţia magnetică
Mărimea primitivă care caracterizează câmpul magnetic în fiecare punct al său este inducţia
magnetică, reprezentată de vectorul B . În SI inducţia magnetică se măsoară în tesla [T]. Această
mărime se poate determina experimental pe baza acţiunilor mecanice exercitate de câmpul
magnetic. Astfel inducţia unui câmp magnetic uniform este o mărime vectorială numeric egală cu
forţa cu care câmpul magnetic acţionează asupra unui conductor lung de 1m prin care trece un
curent de 1A când este aşezat perpendicular pe liniile câmpului magnetic
Câmpul magnetic poate fi descris cu ajutorul
liniilor de câmp. Considerând în fiecare punct al
vectorul inducţie magnetică
tangent la linia de câmp câmpului vectorul inducţie corespunzător B se pot
B trasa nişte linii astfel încât în fiecare punct vectorul
B B să fie tangent la liniile trasate, ca în Fig. 2.1. Aceste
linii imaginare se numesc linii de câmp, de exemplu
B liniile după care se orientează pilitura de fier în jurul
linie de câmp unui magnet. Tangenta la liniile de câmp are în fiecare
punct direcţia şi sensul vectorului B . Liniile de câmp
sunt întotdeauna linii închise, fără început sau sfârşit.
Fig. 2.1. Reprezentarea distribuţiei
câmpului magnetic prin linii de câmp. Prin intermediul liniilor de câmp se poate aprecia
mai bine semnificaţia inducţiei magnetice: liniile de
câmp sunt astfel repartizate încât numărul lor pe unitatea de suprafaţă transversală, (densitatea)
este proporţional cu modulul inducţiei magnetice. În consecinţă desimea liniilor de câmp
sugerează cât de mare este valoarea inducţiei magnetice într-o anumită zonă sau cât de puternic
este câmpul în acea zonă.
Ansamblul liniilor de câmp se numeşte spectru magnetic. Ansamblul liniilor de câmp
cuprinse în interiorul unei suprafeţe care se sprijină pe un contur închis se numeşte tub de câmp
magnetic.

I
B
B

B
b.
a.

Fig. 2.2 Câmpul magnetic produs de un conductor rectiliniu:

a – conductor cu orientare oarecare în spaţiu; b – câmpul magnetic într-un
plan perpendicular pe conductor.
Spectrul magnetic creat de un conductor rectiliniu infinit este prezentat în Fig. 2.2. Din
motive de simetrie, în orice plan perpendicular pe conductor, distribuţia câmpului magnetic este
aceeaşi. Tot din motive de simetrie, liniile de câmp au formă de cercuri concentrice având
Elemente de electrodinamică 3

conductorul în centru. În reprezentarea din planul perpendicular pe conductor din Fig. 2.2b sensul
curentului este reprezentat printr-o cruce pentru curentul
care intră în plan (dreapta) şi printr-un punct pentru
curentul care iese din plan (stânga). Sensul liniilor de câmp B B
este dat de regula burghiului drept: se roteşte burghiul
astfel încât sensul de înaintare să fie sensul curentului; I
sensul de rotaţie al burghiului indică sensul liniilor de
câmp.
În cazul în care conductorul este curb distribuţia
câmpului se modifică uşor: liniile de câmp au de asemenea Fig. 2.3 Câmpul magnetic
formă de cercuri concentrice situate într-un plan produs de o spiră circulară.
perpendicular pe conductor, dar aceste plane nu mai
sunt paralele.
Spectrul liniilor unui câmp creat de o spiră
circulară străbătută de curent electric, este prezentat în B
Fig. 2.3. Spira poate fi considerată un conductor curbat
la limită. Liniile de câmp sunt situate în plane
perpendiculare pe axul spirei (ca în figură), trecând prin B
I
centrul ei. În interiorul spirei direcţia inducţiei
magnetice este perpendiculară pe planul spirei. Spira
„adună” toate liniile de câmp şi le trece prin interiorul
ei, în sensul dat de regula burghiului drept (sensul de Fig. 2.4 Câmpul magnetic
rotaţie este dat de sensul curentului). produs de un solenoid (bobină).
Spectrul liniilor de câmp al unui solenoid
străbătut de un curent electric, este prezentat în Fig. 2.4.
I
Solenoidul este o bobină obţinută prin înfăşurarea unui B
conductor pe suprafaţa unui cilindru. Câmpul magnetic
din interiorul solenoidului poate fi considerat omogen
dacă lungimea lui este mult mai mare decât diametrul.
Deoarece este echivalent cu mai multe spire înseriate,
aşezate de-a lungul axei solenoidului, şi în acest caz Fig. 2.5 Câmpul magnetic produs
toate liniile de câmp sunt „adunate snop”, intrând pe la de o bobină cu miez feromagnetic
un capăt al solenoidului şi ieşind pe la celălalt capăt. În
exterior, liniile de câmp se răsfiră până la infinit.
Dacă înfăşurarea se realizează în jurul unui miez cu proprietăţi feromagnetice şi circuit
închis, se obţine situaţia din Fig. 2.5. Câmpul din interiorul bobinei este neschimbat. În exteriorul
ei însă, majoritatea liniilor de câmp sunt canalizate prin miezul feromagnetic; foarte puţine linii
(neprezentate în figură) părăsesc acest traseu.

Fluxul magnetic
Pentru a studia configuraţia spaţială a câmpului magnetic s-a ales o mărime fizică
scalară numită flux magnetic, care face legătura între geometria suprafeţelor intersectate de
4 Curs 3

liniile câmpului magnetic şi inducţia magnetică.

Să considerăm o suprafaţă S situată într-un câmp
dS magnetic de inducţie B . Se defineşte mărimea scalară flux
B
magnetic  printr-o suprafaţă deschisă S, sprijinită pe un
 S contur  şi situată într-un câmp magnetic, prin integrala
de suprafaţă:

   B  dS , (2.1)
Fig. 2.6 Fluxul magnetic prin S
suprafaţa S.
în care d S este elementul de suprafaţă, asociat sensului
de referinţă, ales arbitrar, pe conturul . În SI, fluxul magnetic se măsoară în weberi [Wb].
În cazul unui câmp magnetic omogen ( B =const.), perpendicular pe suprafaţa S, –– caz
ilustrat în Fig. 2.7, unghiul dintre vectorii B şi dS este zero, astfel că produsul scalar
B  d S  B  dS şi, în urma integrării, se obţine:

   B  dS   B  dS  B  dS  B  S ,
S S S

  BS . (2.2)
B
Referitor la fluxurile magnetice care se întâlnesc în
dS
circuitele magnetice, se utilizează următoarea
S terminologie:
- fluxul magnetic fascicular , definit ca fluxul
magnetic prin secţiunea transversală a unui circuit
magnetic, de exemplu fluxul prin suprafaţa unei spire a
Fig. 2.7 Câmp magnetic omogen unei bobine;
perpendicular pe S. - fluxul magnetic total , definit ca fluxul
magnetic care străbate suprafaţa totală a unui circuit. De
exemplu fluxul total creat de o înfăşurare cu N spire este:

  N   med . (2.3)
în care med reprezintă valoarea medie a fluxului fascicular ;
- fluxul magnetic util u ,definit ca fluxul magnetic fascicular din porţiunile utile ale unui
circuit magnetic, conform funcţionării sau aplicaţiilor tehnice ale acestuia;
- fluxul magnetic de dispersie (sau de scăpări), d sau  , este fluxul magnetic ale cărui
linii de câmp se închid prin afara porţiunilor utile ale unui circuit magnetic. Având traseul parţial
prin aer, liniile fluxului de dispersie se închid în jurul conductoarelor bobinelor, al capetelor de
bobină şi al conductoarelor din crestăturile circuitelor magnetice (ale maşinilor electrice, de
exemplu).
Legea fluxului magnetic. Considerând o suprafaţă închisă , se poate scrie următoarea
expresie:
Elemente de electrodinamică 5

   B  dS  0 , (2.4)


care reprezintă legea fluxului magnetic şi se enunţă astfel: fluxul magnetic total care străbate o
suprafaţă închisă este nul în orice moment, indiferent de forma suprafeţei. Legea pune în evidenţă
faptul că liniile câmpului magnetic sunt linii închise. Orice linie de câmp care intră într-o
suprafaţă închisă va ieşi din acea suprafaţă, efectul ei (în integrala din ec.2.4) contabilizându-se o
dată cu semnul plus şi încă o dată cu semnul minus.

2.1.2 Câmpul magnetic în substanţă.

Intensitatea câmpului magnetic
Dacă un corp oarecare situat într-un câmp magnetic este supus unor forţe sau cupluri, fără
ca el să fie parcurs de curent electric, se spune că corpul se află în stare de magnetizare.
Magnetizarea poate fi permanentă, în cazul magneţilor permanenţi, sau temporară funcţie de
absenţa sau prezenţa unui câmp magnetic exterior.
Experienţa arată că dacă un circuit parcurs de curent electric este realizat pe un suport dintr-
un anumit material şi nu în vid (de exemplu o bobină cu miez din material feromagnetic, ca în Fig.
2.5), inducţia magnetică a câmpului pe care îl produce este modificată de prezenţa materialului,
fiind diferită de cea corespunzătoare vidului. Acest lucru este datorat orientării magneţilor
elementari care există în orice substanţă sub acţiunea câmpului magnetic exterior.
Astfel în orice substanţă există curenţi elementari produşi de mişcarea electronilor în atomi
sau în molecule. Aceşti curenţi au fost luaţi în considerare prima oara de către Ampère, în scopul
explicării magnetizării materialelor şi au fost numiţi curenţi moleculari. Fiecare curent molecular
produce un câmp magnetic propriu. În lipsa unui câmp magnetic extern, orientarea acestor
magneţi moleculari este haotică iar efectul lor cumulat, la nivel macroscopic este nul. În cazul
magneţilor permanenţi, magneţii moleculari sunt parţial orientaţi, dând naştere unui câmp
magnetic macroscopic de valoare importantă.
Câmpul magnetic creat de circuitele parcurse de curenţi electrici influenţează substanţa în
sensul ordonării magneţilor moleculari. Astfel la câmpul magnetic creat de curentul electric
exterior se adaugă şi contribuţia materialului, prin câmpul magnetic creat de curenţii moleculari,
dând naştere unui câmp magnetic rezultant în substanţă.
Câmpul magnetic creat de un curent electric în vid (sau aer) diferă de câmpul magnetic total
creat de acelaşi curent într-un material. Pentru a înlătura ambiguitatea referitoare la ce parte se
datorează curentului exterior şi ce parte materialului în sine s-a introdus o altă mărime pentru
caracterizarea câmpului magnetic numită intensitatea câmpului magnetic H care, de asemenea
este o mărime vectorială de stare locală. Pentru mediile magnetice omogene şi izotrope, vectorul
H este independent de proprietăţile magnetice ale acestora. El arată care este contribuţia unui
curent electric exterior unui material la câmpul magnetic creat în materialul respectiv. Se măsoară
în amperi pe metru [A/m]. De aceea vectorul H se defineşte în vid (sau aer):

B0
H , (2.5)
0
6 Curs 3

unde 0 se numeşte permeabilitate magnetică a vidului. Este o mărime constantă, având valoarea
0 = 410-7 H/m.
În vid, aer şi alte medii izotrope fără magnetizare permanentă, vectorii B şi H sunt
coliniari. Dacă cele două mărimi vectoriale B şi H nu se modifică ca valoare şi orientare de la
un punct la altul al câmpului, câmpul se numeşte uniform.
În cazul anumitor materiale, prin fenomenul de magnetizare, se produce o intensificarea a
câmpului magnetic exterior; aceste materiale sunt denumite paramagnetice. Din categoria
acestora se remarcă materialele feromagnetice. În cazul altor materiale se produce o reducere a
câmpului, materialele fiind denumite diamagnetice.
Starea de magnetizare a unui corp este caracterizată local de către o mărime vectorială M
numită magnetizaţie, datorată orientării magneţilor moleculari elementari. În cazul substanţelor
lipsite de magnetizare permanentă, magnetizaţia temporară este proporţională cu intensitatea
câmpului magnetic exterior:

M  m H , (2.6)

în care  m se numeşte susceptivitatea magnetică, o mărime adimensională ce caracterizează

proprietăţile magnetice ale unui corp. În aceste condiţii, inducţia magnetică totală rezultantă este:

B  B 0  B S  0 ( H  M )  0 (1  m ) H  0 r H   H . (2.7)

Bs este inducţia magnetică datorată curenţilor moleculari.

În concluzie, în substanţă relaţia de legătură între B şi H se modifică devenind:

B  H . (2.8)

reprezintă permeabilitatea absolută fiind o mărime ce caracterizează proprietăţile magnetice ale

materialelor şi se măsoară în SI în henry pe metru [H/m].
  0r , (2.9)

în care r este o mărime adimensională numită permeabilitatea magnetică relativă. În cazul

materialelor paramagnetice  m  0   r  1 iar în cazul celor diamagnetice  m  0   r  1 .
Din categoria materialelor paramagnetice fac parte Al, Na, Mg, Cr, W iar din cea a materialelor
diamagnetice Au, Ag, Hg, Si, Cu, Pb, S.

2.1.3 Teorema lui Ampère

După cum am mai spus, câmpul magnetic poate fi creat de conductoare străbătute de curent
electric, de corpurile magnetizate sau de câmpuri electrice variabile în timp. De altfel unul dintre
efectele curentului electric este generarea câmpului magnetic.
curent electric câmp magnetic

Un conductor străbătut de curent electric crează în jurul

său un câmp magnetic.
Elemente de electrodinamică 7

Experienţa arată că, în apropierea conductorului câmpul este mai intens decât la o distanţă
mai mare. Câmpul magnetic se extinde, teoretic, până la
infinit, dar pe măsură ce ne depărtăm de conductor, câmpul i2
slăbeşte devenind la un moment dat neglijabil. i1 in
Teorema lui Ampère exprimă matematic legătura care
se stabileşte între valoarea intensităţii curentului electric
care străbate un conductor şi intensitatea câmpului magnetic dl 
H
pe care îl crează.
Fie un contur închis  şi n conductoare străbătute de Fig. 2.8 Teorema lui Ampère.
curenţii de conducţie i1 , i 2 , ..., i n care străbat suprafaţa
delimitată de conturul ca în Fig. 2.8. Expresia matematică a teoremei lui Ampère este:
n

 H  dl   ik ,
 k 1
(2.10)

şi se enunţă astfel:

Circulaţia vectorului intensităţii câmpului magnetic de-a lungul unei

curbe închise (membrul stâng) este egală cu suma algebrică a
intensităţilor curenţilor care străbat suprafaţa închisă de curba
(membrul drept

Sensul curenţilor se asociază cu sensul de parcurs al conturului după legea burghiului.

Astfel pentru exemplul din Fig. 2.8 i1 este negativ (curentul intră în suprafaţa considerată), iar
i2 pozitiv.
În cazul în care la curenţii de conducţie consideraţi anterior (  ik ) se adaugă şi curenţii de
deplasare (curentul de deplasare este o altă formă de curent electric datorat modificării de câmp
electric, cum ar fi curentul prin dielectricul unui condensator în regim variabil) legea capătă forma
generală numită legea curentului total.
Suma curenţilor care străbat suprafaţa delimitată de un contur oarecare se numeşte solenaţie
– .
Când conturul de integrare străbate o bobină, trebuie luată în considerare suprafaţa tuturor
celor N spire străbătute de curentul i astfel încât solenaţia unei bobine este:

   ik  Ni . (2.11)

Utilizând solenaţia, teorema lui Ampère se poate scrie sub forma:

 H  dl   .

(2.12)


not

Observaţie: expresia 

H  dl  umm se numeşte tensiune magnetomotoare (t.m.m.) şi se
măsoară în amperspire [A·sp].
8 Curs 3

Teorema lui Ampère este foarte utilă pentru calculul

câmpului magnetic în anumite situaţii particulare.
Astfel se poate calcula, de exemplu, intensitatea câmpului
 I magnetic creat de un conductor rectiliniu, infinit, aflat în vid,
străbătut de curentul I, ca în Fig. 2.9. Din considerente de
d H
simetrie, liniile de câmp sunt cercuri concentrice cu centrul în
P dl conductor. Se consideră un punct oarecare din spaţiu P aflat la
distanţa d de acesta. Traseul liniei de câmp care trece prin
Fig. 2.9 Calculul câmpului punctul P este un cerc de rază d. În orice punct de pe cerc
magnetic creat de un
conductor rectiliniu infinit.
vectorul H este paralel cu dl . Aplicând teorema lui Ampère
de-a lungul acestei linii de câmp rezultă:

 H  dl   H  dl H  dl  2dH  I ,
  

I
H . (2.13)
2d

2.2 Fenomene specifice câmpului magnetic

2.2.1 Forţe în câmp magnetic

Forţa electromagnetică (forţa Laplace)

i Este forţa care se exercită asupra unui conductor străbătut de

B
curent electric aflat în câmp magnetic.

dl B
Se consideră un element infinitezimal de lungime dl dintr-un
F conductor străbătut de curentul electric i aflat într-un câmp
A magnetic de inducţie B . Asupra sa se exercită o forţă
Fig. 2.10 Forţa infinitezimală:
electromagnetică.
d F  i dl  B .
Forţa care se exercită asupra unei porţiuni de conductor cuprinsă între punctele A şi B se obţine
prin integrare:
B B
F   d F  i  dl  B . (2.14)
A A

În cazul particular în care câmpul este omogen ( B =const.) şi porţiunea de circuit de lungime l
considerată este rectilinie (Fig. 2.10), rezultă:
B B
F  i  B  dl  i B   dl   i B  l ,
A A

F  il  B . (2.15)

Dacă suplimentar, conductorul este perpendicular pe câmp, se obţine:

Elemente de electrodinamică 9

F  B i l . (2.16)

Forţa electrodinamică (forţa lui Ampère)

Este forţa care se exercită între două conductore parcurse de

curent electric.

Considerăm cazul particular a două conductoare paralele de lungime foarte mare ca în Fig.
2.11. Conductoarele sunt aşezate la o distanţă d şi sunt străbătute de curenţii i1 şi i2 în acelaşi sens.
Pentru început vom determina forţa care se exercită asupra
unei porţiuni l din conductorul din stânga, străbătut de B i1 i2
curentul i1. Situaţia acestui conductor este similară cu cea a dl
l
conductorului din Fig. 2.11. În cazul de faţă, câmpul magnetic
F
de inducţie B este creat de către conductorul al doilea aflat la
d
distanţa d de primul şi străbătut de curentul i2. Din ecuaţia
(2.13) se poate calcula inducţia magnetică: Fig. 2.11 Forţa
0i2 electrodinamică.
B  0 H  .
2d
Forţa electromagnetică cu care conductorul al doilea acţionează asupra primului conductor este de
forma:

F  B  i1  l  0 i1i2l . (2.17)
2d
Vectorul forţă este perpendicular pe primul conductor şi se află în planul determinat de cele două
conductoare. Conform principiului acţiunii şi reacţiunii, primul conductor exercită asupra unei
porţiuni de lungime l din cel de-al doilea conductor o forţă egală şi de sens contrar.
Cele două conductoare străbătute de curenţi în acelaşi sens se atrag. În cazul în care curenţii
circulă în sensuri opuse, rezultă o forţă de respingere.

2.2.2 Legea inducţiei electromagnetice

După cum s-a arătat, orice curent electric, indiferent dacă şi cum variază în timp, dă naştere
în spaţiul în care se află unui câmp magnetic. Legătura inversă, prin care câmpul magnetic poate
genera curent electric este pusă în evidenţă prin fenomenul de inducţie electromagnetică.

Fenomenul numit de inducţie electromagnetică constă în

generarea unei tensiuni electromotoare într-un conductor
străbătut de un flux magnetic variabil în timp.

Acest fenomen permite conversia energiei mecanice în energie electrică şi stă la baza
funcţionării generatoarelor şi motoarelor electrice.
Legea inducţiei electromagnetice a fost stabilită de Faraday şi completată de Lenz sub
forma:
10 Curs 3

Tensiunea electromotoare indusă într-un conductor oarecare

la variaţia în timpa fluxului magnetic prin suprafaţa limitată
de conductor este egală cu viteza de variaţie a fluxului luată
cu semnul “-”.

d
e . (2.18)
dt
în care  reprezintă fluxul prin suprafaţa delimitată de conductor.
În plus, dacă acel conductor se află sub forma unui circuit închis t.e.m. indusă dă naştere unui
curent indus care străbate circuitul.
Legea precizează condiţiile în care câmpul magnetic poate da naştere la curent electric.
Dacă se ţine cont de relaţia de definiţie a fluxului magnetic (2.1) rezultă:
d
e    B  dS .
dt S
Variaţia în timp a fluxului prin suprafaţa delimitată de conductor se poate realiza în două
moduri:
-conductorul este fix iar inducţia magnetică, respectiv fluxul este variabil în timp; t.e.m. se
numeşte statică sau transformatorică:

d B
eS       dS . (2.19)
dt S
t

-conductorul se deplasează liniar, se roteşte sau se deformează într-un câmp magnetic

invariabil în timp, astfel încât prin suprafaţa delimitată de conductor fluxul variază; t.e.m. se
numeşte indusă dinamic sau de mişcare şi are forma:
d
ed      (v  B )  dl , (2.20)
dt S

v fiind viteza conductorului.

Sensul t.e.m. induse este dat de regula lui Lenz.
B flux inductor flux inductor B
Conform acesteia, t.e.m. indusă are un astfel de sens
 încât efectele sale se opun cauzei care a produs-o,

respectiv variaţiei fluxului magnetic. Aşa cum se arată în
e e Fig 2.12a, dacă fluxul inductor (fluxul care induce
t.e.m.) are valori crescătoare în timp, atunci t.e.m. indusă
flux indus flux indus e are un astfel de sens încât curentul indus pe care îl
produce dă naştere unui flux indus de sens contrar. În
a. b.
acest fel este diminuată creşterea fluxului inductor. În
Fig. 2.12 Regula lui Lenz: Fig. 2.12b fluxul indus, având acelaşi sens, se adaugă
a – fluxul inductor creşte; fluxului inductor diminuând scăderea acestuia.
b – fluxul inductor scade.
 CURS 4

2.3 Circuite magnetice

2.3.1. Structura circuitelor magnetice

Prin circuit magnetic se înţelege un ansamblu de medii prin care se pot închide liniile unui
câmp magnetic. În principiu, se compune din unul sau mai
jug
multe corpuri feromagnetice separate sau nu prin intervale
de aer. La realizarea circuitelor magnetice se folosesc I
materiale feromagnetice deoarece, datorită permeabilităţii pol N
întrefier
magnetice mari, pot concentra cea mai mare parte a liniilor
câmpului magnetic, produs de magneţi permanenţi sau de bobină jug
pol S

bobine (înfăşurări), de-a lungul traseelor utile. Cel puţin

coloană
unul din corpurile feromagnetice trebuie să conţină o
bobină care, străbătută de curent electric, constituie sursa
Fig. 2.13 Circuit magnetic.
de tensiune magnetomotoare necesară pentru producerea şi
menţinerea fluxului magnetic. În cazul în care circuitul magnetic conţine magneţi permanenţi,
bobina poate lipsi.
Un circuitul magnetic este compus din următoarele părţi:
- magneţi permanenţi sau bobine (înfăşurări);
- armături (fixe sau mobile), confecţionate din materiale feromagnetice (masive, din tole,
din pulberi), constituind corpul circuitului magnetic;
- întrefier: spaţiu de aer sau din materiale nemagnetice, intercalat între armături din
motive constructive, funcţionale sau tehnologice (exemplu: la maşinile electrice etc.). Feţele care
mărginesc întrefierul se numesc poli. Prin convenţie, se denumeşte drept pol nord (N) suprafaţă
prin care liniile de câmp ies spre întrefier şi pol sud (S) prin care liniile de câmp intră în fier.
Porţiunea de circuit pe care este montată o înfăşurare se numeşte miez sau coloană iar
porţiunea lipsită de înfăşurări care serveşte la închiderea circuitului magnetic se numeşte jug dacă
este fixă şi armătură dacă este mobilă.
Din punct de vedere al proprietăţilor de material, se deosebesc circuite magnetice liniare,
confecţionate din materiale cu permeabilitate magnetică constantă (materiale feromagnetice moi,
nesaturate) şi circuite magnetice neliniare, în componenţa cărora sunt folosite materiale a căror
permeabilitate depinde de intensitatea câmpului magnetic (materiale magnetice saturabile).
Circuitele magnetice liniare reprezintă cazuri ideale; majoritatea circuitelor magnetice fiind
neliniare.

2.3.2. Materiale feromagnetice

O clasă specială de materiale cu proprietăţi magnetice deosebite, mult utilizate în
industrie şi în tehnologia modernă, o constituie materialele feromagnetice cum ar fi fierul,
nichelul, cobaltul, precum şi diverse aliaje ale acestora. Ele sunt materialele de bază pentru
realizarea circuitelor magnetice din motoare şi generatoare electrice, transformatoare şi alte
aparate electrice, precum şi pentru stocarea magnetică a datelor.
2 Curs 4

Pe lângă o magnetizaţie temporară foarte intensă la introducerea lor într-un câmp magnetic,
aceste materiale rămân magnetizate şi după scoaterea din câmp, adică au şi o magnetizaţie
permanentă, ceea ce le conferă următoarele proprietăţi:
- permeabilitate magnetică ridicată; r  1 , având valori uzuale de ordinul 10...106;
- la introducerea în câmpuri magnetice exterioare se magnetizează uşor;
- la dispariţia câmpului exterior rămân magnetizate (magnetizaţie remanentă);
- prezintă fenomenul de saturaţie magnetică caracterizat de creşterea mai lentă a inducţiei
magnetice B la creşterea intensităţii câmpului H peste o anumită valoare;
- prezintă fenomenul de histerezis magnetic care constă în aceea că inducţia magnetică B la
un moment dat depinde atît de câmpul magnetic H aplicat la momentul considerat cât şi de stările
de magnetizare anterioare;
- peste o anumită temperatură (punct Curie) proprietăţile magnetice ale substanţei dispar.
Proprietăţile materialelor feromagnetice sunt legate de faptul că aceste materiale sunt
divizate în regiuni înguste numite domenii magnetice sau domenii Weiss care sunt magnetizate
spontan. Dacă materialul nu a mai fost magnetizat, momentele magnetice ale acestor domenii sunt
orientate după direcţii diferite, efectul lor se anulează reciproc, astfel încât, macroscopic,
materialul apare nemagnetizat.
Dacă materialului feromagnetic i se aplică un câmp magnetic exterior, momentele
magnetice ale domeniilor magnetice se aliniază cu acesta şi materialul se magnetizează. Chiar
dacă se înlătură câmpul exterior o parte dintre domeniile magnetice rămân aliniate, deci materialul
rămâne magnetizat. Odată magnetizat materialul îşi menţine această stare. Pentru a-l demagnetiza
este necesar să se aplice un câmp magnetic în direcţia opusă.
Dependenţa stării de magnetizare (inducţiei) de intensitatea câmpului magnetic aplicat este
neliniară. Funcţia B = f(H) nu reprezintă o dreaptă, ca în cazul materialelor cu magnetizaţie
temporară, valoarea inducţiei magnetice depinzând atât de intensitatea câmpului magnetic H, cât
şi de stările magnetice anterioare ale materialului feromagnetic (histerezis magnetic).
Schimbarea stării de magnetizare a unui material feromagnetic care nu a mai fost
magnetizat, adică dependenţa B = f(H), la creşterea
B, r intensităţii câmpului magnetic, se petrece în modul
Bsat următor:
C
r(max) - pentru valori H mici (câmpuri slabe) se
produce o deplasare reversibilă a graniţelor domeniilor
B magnetice, în sensul măririi domeniilor a căror
magnetizare coincide cu direcţia câmpului magnetic
r exterior;
r(in)
- pentru câmpuri mai intense, deplasarea
A H
graniţelor domeniilor devine ireversibilă şi această
0
deplasare se produce prin salt;
Fig. 2.14 Curba de primă - pentru valori H mari (câmpuri puternice), se
magnetizare şi variaţia produce orientarea domeniilor în direcţia câmpului
permeabilităţii. exterior, tot prin salt.
La un moment dat se produce fenomenul de
Elemente de electrodinamică 3

saturaţie magnetică care corespunde orientării tuturor domeniilor magnetice, când magnetizaţia
atinge limita de saturaţie. Crescând în continuare intensitatea cîmpului magnetic H inducţia creşte
uşor datorită creşterii inducţiei în vid (termenul 0H). Curba rezultată se numeşte curba de primă
magnetizare.
În fig.2.14 este prezentată curba de primă magnetizare a unui material feromagnetic, trasată
experimental, în regim staţionar, împreună cu caracteristica r = f(H).
Pe curba de primă magnetizare se disting trei zone şi anume:
- zona magnetizării iniţiale OA; este o regiune de dimensiuni reduse din jurul originii, în
care H are valori mici iar permeabilitatea magnetică prezintă valori mai reduse (r(in)); fenomenul
de magnetizare este reversibil; în majoritatea cazurilor existenţa acestei zone poate fi neglijată;
- zona magnetizării liniare AB; inducţia B este proporţională cu intensitatea câmpului H,
permeabilitatea are valori ridicate şi aproximativ constante (r(max)), fenomenele de magnetizare
sunt ireversibile;
- zona magnetizării neliniare (saturaţie) BC; curba de variaţie a lui B este neliniară;
inducţia creşte din ce în ce mai puţin la creşterea lui H iar permeabilitatea magnetică scade
simţitor. Prima porţiune a acestei zone se mai numeşte şi cotul curbei de magnetizare, în care
caracterul neliniar este pregnant. În ultima porţiune, cu caracter cvasiliniar, cunoscută sub numele
de porţiunea de saturaţie propriu-zisă, inducţia are valori Bsat  1,8...2,1T iar permeabilitatea
relativă scade către unitate. Fenomenul de magnetizare în această porţiune este reversibil.
Curba de primă magnetizare are o importanţă
secundară. Caracteristica de bază a materialelor
B
feromagnetice este cea obţinută în cazul magnetizării Bmax
ciclice, cunoscută sub denumirea de ciclu de histerezis. În
Br
Fig. 2.15 este ilustrată o curbă de histerezis, care se obţine
punct cu punct, prin variaţii crescătoare şi descrescătoare ale
H
câmpului magnetic între valorile limită -Hmax şi +Hmax, în -Hmax -Hc
0 Hc Hmax
curent continuu. Specific fenomenului de histerezis este
faptul că pentru valori crescătoare şi descrescătoare ale -Br
câmpului H se obţin curbe de variaţie diferite. Valoarea lui
-Bmax
B la un moment dat depinde atât de valoarea H la momentul
considerat cât şi de evoluţia anterioară.
Valorile specifice unui ciclu de histerezis sunt: Fig. 2.15 Ciclu de histerezis.
- Inducţia remanentă Br; este inducţia care se menţine după
anularea câmpului magnetic exterior. Este datorată faptului că o parte dintre domeniile magnetice
îşi păstrează orientarea imprimată anterior.
-Câmpul magnetic coercitiv Hc; este valoarea intensităţii câmpului magnetic necesară anulării
inducţiei remanente a materialului feromagnetic.
Întrucât punctele corespunzătoare ciclului de histerezis sunt simetrice faţă de originea
axelor de coordonate (H = 0, B = 0), ciclul este simetric.
Prin reducerea valorilor Hmax se pot obţine diverse cicluri de histerezis, situate în interiorul
unui ciclu limită, corespunzător saturaţiei; vârfurile acestor cicluri se găsesc pe o curbă denumită
curbă fundamentală de magnetizare sau curbă de magnetizare normală. Această curbă este o
caracteristică de material şi se obţine experimental. Se utilizată în practică la calculul circuitelor
4 Curs 4

magnetice.
Peste o anumită temperatură critică, numită
temperatura Curie (1120oC pentru Co, 760oC pentru
Fe, 360oC pentru Ni), în urma creşterii agitaţiei
termice, materialele feromagnetice îşi pierd
proprietăţile magnetice, comportându-se ca şi
materialele paramagnetice.
În funcţie de proprietăţile lor magnetice,
materialele feromagnetice se clasifică în materiale
feromagnetice moi şi materiale feromagnetice dure.
Materialele feromagnetice moi sunt caracterizate
prin valori mari ale permeabilităţii magnetice relative
şi printr-un ciclu de histerezis îngust, deci câmp
Fig. 2.16 Ciclul de histerezis pentru
diferite tipuri de materiale coercitiv mic (Fig. 2.16). Aceste materiale sunt
magnetice: utilizate la construirea circuitelor magnetice ale
1 - materiale moi; 2 - materiale dure motoarelor şi generatoarelor electrice,
transformatoarelor, aparatelor de măsură şi control, ale traductoarelor, releelor etc.
Materialele feromagnetice dure sunt caracterizate printr-un ciclu de histerezis cu suprafaţă
mare, deci un câmp coercitiv mare, inducţie remanentă relativ mare şi prin valori mici ale
permeabilităţii magnetice relative. Aceste materiale sunt utilizate la confecţionarea magneţilor
permanenţi.
O categorie specială de materiale magnetice, moi şi dure, cu o largă aplicabilitate în tehnică,
o constituie materialele ferimagnetice (feritele).
Feritele moi sunt oxizi având formula generală MO Fe2O3, unde M este un ion metalic
bivalent de Cu, Mg, Mn, Ni sau Zn.
Feritele dure sunt oxizi cu formula generală MO 6 Fe2O3, unde M reprezintă unul din ionii
metalici de Ba, Pb, Li, Zn sau Sr.
La ferite, magnetizaţia este dată de diferenţa magnetizaţiilor spontane a două subreţele
cristaline corespunzătoare celor două tipuri de ioni metalici; macroscopic, această magnetizaţie
rezultantă nu este nulă.
Realizate prin sinterizarea constituenţilor sub formă de pulberi foarte fine, la temperaturi
înalte (1000...1400oC), în prezenţa unui câmp magnetic intens, feritele au un ciclu de histerezis
dreptunghiular care le face utilizabile ca elemente de comutare şi memorare în aparatura de calcul
şi automatizare, ca miezuri magnetice în circuitele cu frecvenţe foarte mari (datorită rezistivităţii
lor ridicate) etc. Comparativ cu materialele feromagnetice, feritele prezintă neajunsul unui punct
Curie mai scăzut (130...200oC), susceptivitatea lor magnetică variind puternic cu temperatura.

Pierderi în fier
Pierderile în fier sunt pierderi de putere care se produc în circuitele magnetice din materiale
feromagnetice aflate în câmpuri magnetice variabile în timp şi se compun din pierderile prin
histerezis (pH) şi pierderile prin curenţi turbionari (pF):
pFe  pH  pF . (2.21)
Elemente de electrodinamică 5

Pierderile prin histerezis apar în cazul în care materialul feromagnetic este supus unei
magnetizări ciclice. Într-un ciclu de magnetizare (ciclu de histerezis), pentru orientarea alternantă
a domeniilor magnetice, este necesară o anumită cantitate de energie, furnizată de sursele care
alimentează bobinele din circuitul magnetic. O parte din ea se transformă în căldură, în masa
materialului feromagnetic, ceea ce reprezintă o pierdere de energie. Puterea pierdută este
proporţională cu suprafaţa ciclului de histerezis. În practică, pentru pierderile specifice (pe
unitatea de masă) se utilizează relaţia empirică:

pH  H f Bm , [W / kg] (2.22)

în care: H este un coeficient dependent de material, Bm - valoarea maximă a inducţiei [T], f –

frecvenţa [Hz],  = 1,6 ... 2, funcţie de Bm (  = 1,6 dacă Bm < 1T,  = 2 pentru Bm > 1T).
Curenţii turbionari sau curenţi Foucault se produc prin fenomenul inducţiei
electromagnetice în toate corpurile metalice masive aflate în câmpuri magnetice variabile în timp.
Aceşti curenţi, care se închid pe trasee circulare în
masa corpului, produc, prin efect Joule, pierderi de
putere, notate cu pF.
În cazul maşinilor şi aparatelor electrice, care
lucrează în câmpuri magnetice variabile, pierderile
prin curenţi turbionari conduc la înrăutăţirea
funcţionării acestora. În vederea reducerii efectului
curenţilor turbionari, circuitele magnetice se
construiesc din tole de oţel electrotehnic (oţel aliat cu
Fig. 2.17. Curenţi turbionari:
0,4 ... 4,4 % Si) având grosimea de 0,35... 1,5 mm,
a - în fier masiv; b - în tole.
izolate între ele cu lac, hârtie, oxizi şi dispuse astfel
încât să secţioneze cât mai mărunt planul în care apar curenţii turbionari (plan perpendicular pe
axa fluxurilor fasciculare) ca în Fig. 2.17. Pierderile specifice pF se calculează cu relaţia empirică:


pF  F f Bm 

, [W / kg] (2.23)

în care F este un coeficient de material care depinde de calitatea şi grosimea tolelor, iar Bm -
valoarea maximă a inducţiei [T].

2.3.3 Analiza circuitelor magnetice

Circuitele magnetice oferă o metodă pentru simplificarea analizei sistemelor în care
acţionează câmpul magnetic. Aceste sisteme pot fi reprezentate, printr-un ansamblu de elemente
cu parametrii concentraţi în anumite porţiuni, adică prin circuite magnetice prin analogie cu
circuitele electrice. În circuitele electrice (de c.c.) elementele sunt surse şi rezistoare conectate
prin conductoare electrice, iar comportarea lor este descrisă prin legea lui Ohm şi teoremele lui
Kirchhoff. Parametrii circuitelor electrice, care intervin în ecuaţiile care se obţin prin aplicarea
legilor de mai sus, sunt rezistenţele electrice. Rezistenţa conductoarelor de legătură este
considerată, cu o bună aproximaţie, ca fiind zero.
Între circuitele electrice şi cele magnetice se poate face o analogie. Astfel parametrii
circuitelor magnetice sunt numiţi reluctanţe magnetice, iar legătura între elemente este asigurată
6 Curs 4

de elemente cu reluctanţa neglijabilă. Desigur, analogia este formală, din punct de vedere
matematic, deoarece fizica celor două tipuri de circuite este diferită, dar permite aplicarea
metodelor de analiză a circuitelor electrice şi la circuitele magnetice.
Aplicaţiile tehnice numeroase conduc la o diversitate mare de circuite magnetice, care
diferă prin soluţiile constructive adoptate, prin comportarea materialelor componente în câmp etc.
Modul în care se abordează analiza unui circuit magnetic depinde de aplicaţia tehnică în
care este utilizat şi de efectele care trebuie obţinute (fluxuri în diferite porţiuni, t.e.m. induse în
înfăşurări, forţe sau cupluri etc.). Astfel, se poate pleca de la o anumită configuraţie impusă a
circuitului magnetic, urmărind a se determina dimensiunile circuitului magnetic şi materialul
magnetic adecvat.
De regulă, calculul circuitelor magnetice constă în determinarea solenaţiei necesare
(înfăşurări şi curenţi de excitaţie) care, într-un circuit magnetic cunoscut (formă, dimensiuni,
material), să asigure un anumit flux magnetic util în diferitele porţiuni ale circuitului. Problema
poate fi pusă şi invers.
Circuitele magnetice, fiind realizate de obicei din materiale feromagnetice, sunt în general
circuite magnetice neliniare, caracteristica B = f(H) fiind neliniară (   const.). Aceste materiale
prezintă fenomene de histerezis şi de saturaţie magnetică. Circuitele pot fi considerate liniare
numai dacă sunt executate din materiale moi, nesaturate magnetic ( = const.).
Analiza circuitelor magnetice se face pe baza aplicării legii lui Ohm şi a teoremelor lui
Kirchhoff pentru circuite magnetice, (prin analogia acestor circuite cu circuitele electrice), a legii
circuitului magnetic şi ţinând seama de curbele de magnetizare normală B = f(H) ale materialelor
feromagnetice care intră în alcătuirea lor.
Într-o primă aproximaţie se pot adopta următoarele ipoteze simplificatoare:
- fluxul magnetic se consideră acelaşi în diferitele secţiuni ale unei ramuri a circuitului
magnetic, neglijându-se astfel fluxurile de dispersie;
- fluxul magnetic se presupune uniform repartizat prin orice secţiune transversală S a unei
ramuri de circuit, inducţia magnetică B fiind aceeaşi în orice punct al secţiunii
Legea lui Ohm pentru un circuit magnetic
Se consideră o porţiune elementară de circuit magnetic
B (un tub de flux magnetic) (Fig. 2.18) având fluxul uniform
H
repartizat pe secţiunea S. Se defineşte drept tensiune
B
magnetică între extremităţile A şi B ale circuitului expresia:
A dl
B
dl
umAB    (2.24)
A S

Fig. 2.18 Tensiunea în care s-a ţinut seama de faptul că vectorii B , H şi dl sunt
magnetică. coliniari.
Raportul între tensiunea magnetică şi flux se numeşte
reluctanţă magnetică a porţiunii de circuit magnetic considerat:
Elemente de electrodinamică 7

B
umAB dl
 RmAB RmAB   (2.25)
 A
S

şi, în S.I., se măsoară în henry-1, [H]-1. Se obţine relaţia:

um um  Rm ,
 sau (2.26)
Rm

care poartă numele de legea lui Ohm pentru o porţiune de circuit magnetic, prin analogie cu legea
lui Ohm pentru circuitele de curent continuu.
Produsul Rm se numeşte tensiune magnetică sau cădere de tensiune magnetică şi se
măsoară în amperspiră [Asp].
În cazul unui circuit magnetic închis şi neramificat, legea lui Ohm este exprimată de relaţia:

umm 
  (2.27)
Rmt Rmt

unde umm   H  dl este tensiunea magnetomotoare (t.m.m.) care acţionează în circuitul

magnetic, egală cu solenaţia înfăşurărilor de excitaţie, iar Rmt este reluctanţa magnetică totală a
circuitului respectiv.

Teoremele lui Kirchhoff pentru circuite magnetice

Prima teoremă a lui Kirchhoff se referă la nodurile unui circuit
1
magnetic (locul unde concură cel puţin trei ramuri) şi este o
consecinţă a legii fluxului magnetic (2.4). Aplicând legea fluxului 
magnetic unei suprafeţe închise , care conţine nodul considerat 3
(Fig. 2.19), se obţine prima teoremă a lui Kirchhoff pentru circuite 2
magnetice liniare sau neliniare:
Fig. 2.19 prima
 j  0 . (2.28) teoremă a lui
j Kirchhoff.

Suma algebrică a fluxurilor magnetice dintr-un nod este nulă.

Se consideră pozitive fluxurile magnetice care ies din i2 N

2
nodul considerat şi negative cele care intră în acest nod.
1 Rm2 2
Teorema a doua a lui Kirchhoff se referă la ochiurile i1 Rm3 i3
de circuit magnetic (trasee închise realizate dintr-o N1
3
N3
Rm1
succesiune de ramuri) (Fig. 2.20) şi este o consecinţă a 4 Rm4
teoremei lui Ampère. Aplicând această teoremă conturului
închis  care delimitează un ochi o al circuitului magnetic
Fig. 2.20 A doua
se obţine:
teoremă a lui Kirchhoff.
8 Curs 4

   u
k mk   Rmk  k , (2.29)

unde k reprezintă solenaţia corespunzătoare suprafeţei delimitate de conturul , iar umk este
suma căderilor de tensiune magnetică.

Suma algebrică a căderilor de tensiune magnetică este egală

cu suma algebrică a solenaţiilor de-a lungul oricărui contur
închis format din ramuri ale circuitului magnetic.

Pentru exemplul din Fig. 2.20, teorema a doua a lui Kirchhoff se scrie:
N1i1  N2i2  N3i3  Rm11  Rm22  Rm33  Rm44 .

Pe baza celor arătate, se realizează o analogie formală între mărimile circuitelor electrice şi
cele ale circuitelor magnetice; corespunzător, rezolvarea acestora se poate efectua prin metode
similare cu cele aplicate în cazul circuitelor liniare şi neliniare de curent continuu. Astfel:
E  umm   ; U  um ; I  ; R  Rm .

Unui circuit magnetic i se poate ataşa un circuit electric

echivalent, care se poate analiza cu ajutorul teoremelor lui
Kirchhoff şi a legii lui Ohm.

2.4 Inductanţe proprii şi mutuale

2.4.1 Inductanţa. Fenomenul de autoinducţie
Bobina este elementul de circuit utilizat pentru a înmagazina energie în câmpul său
magnetic şi este caracterizată de parametrul inductanţă.
Conform definiţiei, inductanţa proprie a unei bobine cu N spire, parcurse de curentul i, este:

 N
L  , (2.30)
i i

în care  reprezintă fluxul magnetic printr-o spiră a bobinei, numit flux fascicular iar  - fluxul
magnetic prin suprafaţa totală a bobinei delimitată de cele N spire, numit flux magnetic total.
Expresia fluxului magnetic fascicular  se poate determina pe baza legii lui Ohm aplicată
pentru circuitul magnetc al unei bobine; neglijând fluxul de dispersie magnetică se poate scrie:
 Ni
  ,
Rm Rm

unde Rm este reluctanţa circuitului magnetic al bobinei. Rezultă:

L  N 2 / Rm . (2.31)

Pentru circuitele magnetice liniare, la care permeabilitatea  este constantă, deci Rm este
constantă, inductivitatea proprie L este independentă de curentul care străbate bobina. La
Elemente de electrodinamică 9

circuitele magnetice neliniare, care conţin materiale feromagnetice la care  = f(H), inductanţa
proprie depinde de intensitatea câmpului magnetic H, respectiv de valoarea curentului i, L = f(i).
În aceste condiţii bobina este neliniară.
Datorită asocierii sensurilor pozitive ale fluxului magnetic şi intensităţii curentului care
produce acest flux după regula burghiului drept rezultă că întotdeauna inductivitatea proprie a
unui circuit este o mărime pozitivă (L > 0).

Fenomenul de autoinducţie
Este fenomenul prin care se induce t.e.m. într-un circuit electric datorită variaţiei fluxului
magnetic atunci când curenţii care parcurg circuitul variază în timp.
Se consideră un circuit, având inductivitatea proprie L constantă, parcurs de curentul
variabil în timp i = f(t). Datorită variaţiei curentului fluxul magnetic prin suprafaţa delimitată de
conturul circuitului variază în timp. Conform legii inducţiei electromagnetice se induce o t.e.m.:
d d di
eL     L i  L . (2.32)
dt dt dt

Semnul minus arată, conform regulii lui Lenz, că t.e.m. indusă se opune cauzei fenomenului,
adică variaţiei curentului din circuit.
În cazul unei bobine cu N spire fiecare spiră a bobinei este străbătută de fluxul fascicular 
şi în fiecare spiră se induce o tensiune es:
d
es  
dt
pentru cele N spire înseriate, adică pentru întreaga bobină tensiunea indusă este:
d d d di
eL  Nes   N    Li   L
dt dt dt dt
la fel ca în relaţia (2.32).

2.4.2 Inductanţe mutuale

Două sau mai multe bobine sunt cuplate magnetic

i2 N2
dacă la variaţia curentului printr-una dintre bobine se
induce tensiune şi în celelalte. În general dacă două 21 2
circuite sau elemente, cu sau fără legătură conductoare, se 1
2d
influenţează prin câmpul magnetic produs de unul dintre
ele se spune că sunt cuplate magnetic. N1
i1 1d
Să considerăm două bobine, cu N1 şi N2 spire,
suficient de apropiate astfel încât liniile câmpului
magnetic produs de curentul printr-o bobină să treacă şi
prin cea de a doua bobină (Fig. 2.21). Pentru început Fig. 2.21 Fluxuri magnetice
presupunem că doar prima bobină este străbătută de proprii, mutuale, de dispersie.
curentul i1, variabil în timp. Solenaţia N1i1 produce fluxul
10 Curs 4

magnetic propriu, 1, de asemenea variabil în timp O parte dintre liniile acestui câmp înlănţuie
şi cea de a doua bobină, constituind fluxul numit de inducţie mutuală 21. Prin fenomenul de
inducţie electromagnetică se induce tensiune în a doua bobină (datorită curentului din prima
bobină). Se spune că cele două bobine sunt cuplate magnetic, iar fenomenul se numeşte inducţie
mutuală.
Fluxul 1d din Fig.2.22, format din liniile câmpului creat de i1 care înlănţuie numai prima bobină,
reprezintă fluxul magnetic de dispersie, astfel că:
1   21  1d . (2.33)

Se defineşte inductanţa mutuală a celei de a doua bobine în raport cu prima bobină:

21 N 2  21
L21   . (2.34)
i1 i1
Inductanţa mutuală poate avea atât valori pozitive cât şi negative. Modul în care se stabileşte
semnul inductanţei mutuale va fi arătat ulterior.
Se defineşte inductanţa de dispersie L1d :

1d N11d
L1d   . (2.35)
i1 i1
În continuare să considerăm că a doua bobină este alimentată cu curentul i2, variabil în timp,
iar curentul prin prima bobină este zero. Solenaţia N2i2 produce fluxul magnetic 2, variabil în
timp O parte dintre liniile acestui câmp înlănţuie şi prima bobină, constituind fluxul de inducţie
mutuală 12. În mod analog, se definesc:
- inductanţa mutuală a primei bobine în raport cu a doua bobină:

12 N112
L12   . (2.36)
i2 i2

- inductanţa de dispersie:
2 d N 2  2 d
L2 d   . (2.37)
i2 i2
În absenţa saturaţiei magnetice, datorită reciprocităţii, cele două inductanţe mutuale sunt
egale:


not

L12  L21  M . (2.38)

În cazul cuplajului magnetic perfect (1d  0, 2d  0), toate liniile câmpului produs de
curentul i1 trec atât prin prima bobină cât şi prin cea de a doua, 1 = 21. De asemenea toate
liniile câmpului produs de curentul i2 trec şi prin prima bobină, 2= 12 rezultând:
N112 N 2  21
M 2  L12 L21    L1 L2 .
i2 i1
Elemente de electrodinamică 11

M  L1L2 . (2.39)

În realitate nu există cuplaj magnetic perfect, astfel că:

M  K L1L2 . (2.40)

în care K se numeşte coeficient de cuplaj, 0  K  1.

Să considerăm acum că ambele bobine sunt parcurse de curenţii i1 şi i2. fluxul magnetic
printr-una dintre bobine este produs atât de curentul propriu cât şi de curentul prin bobina
apropiată. Astfel:

 1  11  12  L1i1  L21i2  L1i1  Mi2 ,

 (2.41)
2  22  21  L2i2  L12i1  L2i2  Mi1.

în care 11 şi 22 reprezintă fluxurile magnetice proprii ale celor două bobine, 12 este fluxul
produs de curentul i2 care străbate şi prima bobină iar 21 este fluxul magnetic produs de curentul
i1 care ajunge şi în cea de a doua bobină. În cazul în care sensul fluxului magnetic creat de
curentul i1 este acelaşi cu cel al fluxului creat de curentul i2 cuplajul magnetic al celor două
bobine se numeşte adiţional (Fig. 2.22a) şi M  0 . În caz
contrar cuplajul se numeşte diferenţial şi M < 0. i1 i2 i1 i2
Pentru a face diferenţa între cele două tipuri de * * *
cuplaj magnetic se recurge la marcarea bornelor bobinelor
(câte o bornă pentru fiecare bobină) şi se utilizează *
următoarea convenţie: dacă sensurile curenţilor din M>0 M<0
bobine au aceeaşi poziţie în raport cu bornele marcate a. b.
(intră sau ies), cuplajul este adiţional (inductanţa mutuală
este pozitivă). În cazul în care unul dintre curenţi intră
Fig. 2.22 Cuplaj magnetic:
printr-o bornă marcată iar celălalt iese, ca în Fig. 2.22b, a – adiţional; b - diferenţial
cuplajul este diferenţial.
În cazul legării în serie a două bobine cuplate magnetic, întrucât
i1 = i2 = i,  = 1 + 2, rezultă că inductanţa echivalentă a celor două bobine este:
Le  L1  L2  2M . (2.42)

în care M > 0 sau M < 0, în funcţie de tipul cuplajului magnetic adiţional, respectiv diferenţial al
bobinelor.
 CURS 5

CAPITOLUL 3

CIRCUITE ELECTRICE DE
CURENT ALTERNATIV

3.1 Noţiuni introductive

Producerea, transportul, distribuţia şi utilizarea energiei electrice se realizează în mod

covârşitor în curent alternativ (c.a.). Generatoarele de c.a. sunt mai simple şi mai economice decât
cele de curent continuu, iar transportul energiei electrice se efectuează la un preţ mult mai redus.
In plus, cele mai importante aplicaţii industriale ale energiei electrice ca, de exemplu, acţionările
cu motoare asincrone (mai ieftine şi mai robuste decât motoarele de c.c.), încălzirea prin inducţie
etc., sunt realizate în c.a.
Pentru producerea energiei electrice în centralele electrice sunt prevăzute instalaţii
specifice, compuse dintr-o maşină primară şi un generator electric. Maşina primară (turbină cu
abur sau hidraulică, motor termic) pune în funcţiune generatorul care la rândul său produce
energie electrică (uzual energie de c.a. trifazat cu frecvenţa de 50 Hz). În esenţă, generatorul
transformă energia mecanică primită la arbore de la maşina primară în energie electrică.
Centralele electrice sunt construite în locurile unde se află sursele primare de energie (pe
râuri sau în locurile unde sunt combustibili fosili) sau unde efectul poluant are consecinţe minime.
Principalii consumatori de energie electrică, zonele industriale şi aglomerările urbane, se află la
distanţe relativ mari faţă de locul de producere al energiei electrice.
Pentru transportul acestei energii de la centralele electrice către consumatori, tensiunea
generatorului se ridică la valori 35...750 kV, în scopul minimizării pierderile de energie pe liniile
de transport. Cu cât este mai mare distanţa de transport a energiei electrice cu atât tensiunea
trebuie să fie mai ridicată. Odată cu creşterea tensiunii are loc reducerea curentului din liniile de
transport (la aceeaşi putere electrică transportată). Această scădere conduce la micşorarea puterii
pierdute, care este proporţională cu pătratul curentului. În locurile de distribuţie şi utilizare a
energiei electrice, tensiunea este coborâtă în câteva trepte până la valoarea necesară utilizatorilor.
Ridicarea sau coborârea tensiunii se efectuează cu aparate electromagnetice denumite
transformatoare electrice. Acestea funcţionează numai în c.a. În concluzie transportul energiei
electrice poate fi realizat mult mai economic în c.a. decât în c.c.
La locul de consum, prin intermediul consumatorilor (receptorilor), are loc conversia
energiei electrice în alte forme de energie: mecanică, termică, radiantă, chimică etc. Cea mai mare
parte (peste 70% ) din energia electrică este consumată de către motoarele electrice, care
transformă energia electrică în energie mecanică.
2 Curs 4

3.1.1. Semnale sinusoidale. Mărimi caracteristice

Funcţionarea circuitelor de c.a. este caracterizată prin intermediul unor mărimi de stare
variabile în timp (t.e.m., tensiuni, curenţi etc.), numite semnale. O categorie importantă în practică
o constituie semnalele periodice. Un semnal este periodic dacă îşi repetă valorile la intervale egale
de timp. Matematic acest lucru este descris de:
m1 T
m(t )  m(t  K  T ) , K  Z (3.1)
t în care T este perioada semnalului m(t). Perioada T reprezintă
intervalul minim de timp după care semnalului m(t) îşi repetă
T
m2 valorile. Mărimea inversă perioadei se numeşte frecvenţă:
1
f  (3.2)
T
t
şi reprezită numărul de perioade în interval de 1s. Unitatea sa de
măsură este herţul [Hz]. Produsul:
m3 T
2
  2f  , (3.3)
t T
se numeşte pulsaţie şi se măsoară în [rad/s].
În cazul mărimilor periodice principala caracteristică este
reprezentată de repetabilitatea valorilor la intervale regulate,
Fig. 3.1. Semnale periodice. indiferent de forma sau semnul acestor valori.
Semnalul periodic la care valoarea medie pe o perioadă este
egală cu zero, se numeşte semnal alternativ:
t T
t m(t )dt  0 . (3.4)
În Fig. 3.1 semnale alternative sunt m1 (t) şi m3 (t) care prezintă atât valori pozitive cât şi valori
negative, media fiind nulă. Semnalul periodic care în decursul unei perioade nu-şi schimbă
semnul se numeşte pulsatoriu (semnalul m2 (t)).
Semnalele alternative pot avea forme de variaţie în timp diverse (sinusoidale,
dreptunghiulare, triunghiulare etc.) şi frecvenţe cu valori cuprinse într-un domeniu foarte larg.
Astfel, generatoarele electrice de c.a. din centralele electrice de mare putere produc t.e.m. de
formă sinusoidală, cu frecvenţa industrială de 50 Hz în Europa şi 60 Hz în America. Circuitele de
telecomunicaţii funcţionează cu frecvenţe de ordinul kilohertzilor, iar cele de radiocomunicaţii de
ordinul megahertzilor etc.
In cele ce urmează se prezintă circuitele de c.a. liniare,
2
y de frecvenţă industrială (50Hz), caracterizate prin semnale
sinusoidale, care corespund reţelelor electromagnetice cu
Mm t răspândirea cea mai mare. Dar principiile de bază pot fi
t aplicate în toate circuitele de c.a., indiferent de frecvenţa
semnalelor.
T În general un semnal alternativ sinusoidal (Fig. 3.2)
Fig. 3.2 Semnal sinusoidal. poate fi scris sub forma:
Elemente de electrodinamică 3

y(t )  Ym sin(t  ), . (3.5)

în care: m reprezintă valoarea instantanee a semnalului y(t) (valoarea la un moment dat a

semnalului); Ym este valoarea maximă (amplitudinea) a semnalului; (t + 1) este faza semnalului
(argumentul sinusului); 1 este faza iniţială a semnalului
(valoarea fazei la momentul t = 0). y Ym1>Ym2
Denumirea de semnal sinusoidal poate fi utilizată şi în
cazul în care expresia matematică utilizează funcţia cosinus t
în loc de sinus, având în vedere că forma celor două funcţii t
este similară. Denumirea de semnal armonic este o denumire y1 y2
generală pentru semnalele care pot fi descrise matematic prin
funcţia sinus sau cosinus. Fig. 3.3 Influenţa amplitudinii.
Observaţie: Valoarea instantanee se notează prin
litera mică corespunzătoare simbolului literal al y1 1<2
semnalului reprezentat (exemplu: i, u, e etc.) iar valoarea
t
maximă prin litera mare urmată de indicele m (exemplu: t
y2
Im, Um, Em etc.).
Semnalul sinusoidal (armonic) este caracterizat
(individualizat) prin intermediul a trei parametri:
a. – amplitudinea Ym: se identinfică prin expresia care Fig. 3.4 Influenţa pulsaţiei.
apare în faţa funcţiei sinus (sau cosinus). Dă informaţii
privind mărimea semnalului sinusoidal şi are aceiaşi unitate
1<2
de măsură cu acesta (Fig. 3.3).
b. – pulsaţia : se identinfică prin expresia care apare y2
în faţa variabilei timp (t). Furnizează informaţii privind t
viteza de variaţie a semnalului sinusoidal şi se măsoară în t
y1
[rad/s] (Fig. 3.4).
c. – faza iniţială : reprezintă termenul liber din
Fig. 3.5 Influenţa fazei iniţiale.
expresia argumentului funcţiei sinus. Indică un decalaj în
fază sau în timp a semnalului la trecerea prin valoarea zero şi
se măsoară în [rad] (Fig. 3.5). m1
Să considerăm două semnale sinusoidale de aceeaşi m2
t
pulsaţie  , dar cu faze iniţiale diferite:
φ t
2
y1 (t )  Ym1 sin(t  1 ) ; 1
.
y2 (t )  Ym 2 sin(t   2 ) .
Fig. 3.6 Defazajul.
Diferenţa dintre fazele (sau fazele iniţiale) ale celor două
semnale, se numeşte defazaj, respectiv:

  t  1  (t   2 )  1   2. . (3.6)
4 Curs 4

Defazajul  poate fi:

- pozitiv:  > 0, respectiv semnalul y1 este defazat înaintea semnalului y2 (ca în Fig. 3.6)
- negativ:  < 0, semnalul y1 este defazat în urma semnalului y2;
-  = 0 - cele două semnale sunt în fază (simfazice);
-  =   - semnalele sunt în opoziţie de fază;
-  = /2 - semnalele sunt în cuadratură.
Media valorilor instantanee într-un interval de timp determinat (de obicei o perioadă) se
numeşte valoare medie şi se calculează după relaţia:
T
1
T 0
Ymed  y (t )dt . (3.7)

Pentru caracterizarea semnalelor alternative se utilizează valoarea efectivă, definită prin

relaţia:
1T
Y  y(t ) dt. .
2
(3.8)
T0

Valoarea efectivă a unei tensiuni sau a unui curent alternativ este egală cu valoarea tensiunii
continue sau a curentului continuu care ar dezvolta într-un rezistor dat aceeaşi putere ca şi
tensiunea sau curentul alternativ considerat. Valoarea efectivă, aşa cum arată şi numele indică
mărimea efectelor semnalelor sinusoidale. Este o medie a pătratelor deoarece efectele semnalelor
(tensiune sau curent) sunt proporţionale cu pătratul valorii acestora.
În cazul mărimilor sinusoidale descrise de expresia (3.5) se obţine:
1T 2 2 1T 2
Y  Ym sin (t   )dt  Ym  sin (t  )dt .
T0 T0
Ym
Y . (3.9)
2
Astfel, un semnal sinusoidal poate fi exprimat analitic prin două forme echivalente:
y(t )  Ym sin(t  )  2Y sin(t  ) . (3.10)

Observaţii:
- Valoarea efectivă se notează prin litera mare corespunzătoare simbolului literal al
semnalului reprezentat (exemplu: I, U, E etc). Utilizarea valorii efective în descrierea unui semnal
alternativ este subînţeleasă şi nu necesită precizări suplimentare.
- Majoritatea aparatelor de măsură electrice utilizate în c.a. se consideră etalonate în valorile
efective ale mărimilor măsurate, dacă nu există alte precizări exprese.

3.1.2. Reprezentarea simbolică a semnalelor sinusoidale

Funcţionarea circuitelor de curent alternativ este guvernată de legi fizice care în cadrul
prelucrărilor matematice conduc la ecuaţii integro-diferenţiale, în care, asupra mărimilor electrice
Elemente de electrodinamică 5

(tensiune, curent) se execută operaţii de adunare, scădere, înmulţire cu un scalar, derivare şi

integrare.
Deoarece se lucrează cu mărimi sinusoidale, în analiza acestor circuite volumul de calcul
devine extrem de mare. De aceea, pentru simplificare, se utilizează metode matematice specifice
având rolul de a reduce considerabil volumul de muncă. Aceste metode apelează la reprezentările
simbolice ale mărimilor sinusoidale.
În cadrul unei astfel de metode (Fig. 3.7), mărimile sinusoidale se înlocuiesc, conform unei
anumite reguli de reprezentare, prin mărimi simbolice (simboluri). Analiza circuitelor se
efectuează utilizând aceste simboluri, iar după obţinerea rezultatelor, printr-o trecere inversă se
revine la mărimile sinusoidale. Pentru ca metoda să fie eficientă trebuie îndeplinite următoarele
condiţii:
- să existe o corespondenţă biunivocă între mărimile sinusoidale şi simbolurile
corespunzătoare;
- trecerea de la mărimile sinusoidale la simboluri şi invers să se facă rapid cu un volum
minim de muncă;
- calculul cu simboluri să fie simplu.
semnal regulă de simbol 1
sinusoidal 1 reprezentare
semnal simbol 2
sinusoidal 2

semnal simbol
sinusoidal rezultant
rezultant
mulţimea mulţimea
mărimilor simbolurilor
sinusoidale

Fig. 3.7 Reprezentarea simbolică a mărimilor sinusoidale.

Prin utilizarea metodelor simbolice, operaţiile algebrice şi integro-diferenţiale cu semnale

sinusoidale, dificil de efectuat direct (cu valorile lor instantanee), se transformă în operaţii
geometrice sau algebrice simple, cu vectori, respectiv numere complexe.
Reprezentarea în complex simplificat (analitică şi geometrică)
Una dintre cele mai utilizate medote simbolice este reprezentarea în complex simplificat sau
nesinplificat. Această metodă utilizează ca mulţime a simbolurilor mulţimea numerelor complexe.
Dacă sursele de tensiune electromotoare ce acţionează într-un circuit au aceiaşi pulsaţie
(frecvenţă) toate mărimile de stare din acel circuit au aceiaşi frecvenţă egală cu cea a surselor.
Această frecvenţă este în general cunoscută nemai fiind o particularitate a fiecărui semnal
sinusoidal. Este şi cazul circuitelor alimentate de la reţeaua de distribuţie monofazată sau trifazată
de 50 Hz. În acest caz, orice semnal sinusoidal y(t) este complet determinat doar de două valori:
un scalar - valoarea maximă Ym (sau valoarea efectivă Y  Ym / 2 ) şi un unghi - faza iniţială .
După cum se ştie, un număr complex poate fi exprimat sub una din formele următoare:
a - algebrică:
Y  a  jb , a  Y , b  Y  ;
6 Curs 4

b – trigonometrică:
e j  e j e j  e  j
Y  Y (cos   j sin ), cos   , sin   ;
2 2j
c - exponenţială:
b
Y  Ye j  , Y  a 2  b 2 ,   arctg .
a
Forma algebrică pune în evidenţă două componenete pentru un număr complex, partea reală
a şi partea imaginară b. Acestea sunt două mărimi scalare reprezentând coordonatele carteziene
ale punctului din planul complex. Forma trigonometrică şi cea exponenţială utilizează tot două
componente pentru definirea numărului complex dar acestea sunt
+j un scalar (modulul Y) şi un unghi (argumentul ) reprezentând
număr coordonatele polare ale aceluiaşi punct (Fig. 3.8).
b complex
În reprezentarea axelor ortogonale ce definesc planul
Y fazor complex, se utilizează notaţia +1 pentru axa reală şi +j pentru axa
imaginară. În planul complex, un număr complex oarecare Y poate

+1 fi reprezentat printr-un vector de poziţie ce caracterizează punctul
0 a
din plan ce corespunde numărului complex având modulul Y şi
Fig. 3.8 Reprezentarea în argumentul  (fig 3.8).
planul complex a unui În concluzie, un semnal sinusoidal oarecare, y(t), cu o
număr complex. frecvenţă cunoscută, este complet determinat de două mărimi: un
scalar (valoarea efectivă Y) şi un unghi (faza iniţială ). Pe de altă parte, un număr complex este
determinat, de asemenea, prin două mărimi: un scalar (modulul) şi un unghi (argumentul). Prin
urmare, fiecărui semnal sinusoidal i se poate ataşa biunivoc un număr complex, care constituie
simbolul său. Astfel se poate enunţa următoarea regulă de reprezentare simbolică a semnalelor
sinusoidale:
La o frecvenţă precizată, oricărui semnal sinusoidal y(t) i se
poate asocia biunivoc un număr complex Y al cărui modul este
egal cu valoarea efectivă a semnalului sinusoidal şi al cărui
argument este egal cu faza sa iniţială

y(t )  2Y sin(t  )  Y  Ye j . (3.11)

semnal număr
sinusoidal scalar scalar complex
(valoare efectivă) (modul)

unghi (fază iniţială) unghi (argument)

Fig. 3.9 Reprezentarea în complex simplificat.

.
Numărul complex Y se numeşte imaginea complexă sau simbolul semnalului y(t).
Mărimile sinusoidale se pot reprezenta în planul complex prin fazori. Fazorii sunt vectorii
Elemente de electrodinamică 7

de poziţie ai imaginilor complexe (numere complexe) ale mărimilor sinusoidale. Reprezentarea

mărimilor sinusoidale în planul complex se numeşte diagramă fazorială. Într-o diagramă fazorială
se pot reprezenta mai multe mărimi sinusoidale cu condiţia să aibă toate aceeaşi frecvenţă.
Denumirea de fazor este uneori utilizată şi pentru desemnarea numărului complex ataşat
mărimii sinusoidale, fără legătură directă cu reprezentarea grafică prin vectori a numărului
complex.
Operaţii cu imagini complexe (corespondenţa operaţiilor)
În continuare se determină care sunt imaginile complexe ale semnalelor obţinute prin
înmulţirea cu un scalar, derivarea, integrarea şi adunarea semnalelor sinusoidale. Să considerăm
un semnal sinusoidal oarecare y(t) şi imaginea sa complexă:
y(t )  2Y sin(t  )  Y  Ye j .
+j
1. Înmulţirea cu un scalar kY
j
ky(t )  k 2Y sin(t  )  kYe  kY . (3.12)
 Y
Operaţiei de înmulţire cu un scalar a unei mărimi
sinusoidale îi corespunde înmulţirea cu acel scalar a jY  +1
imaginii sale complexe. În planul complex, operaţia este 0
Y
echivalentă cu multiplicarea modulului Y prin k, ca în Fig.
j
3.10.
Fig. 3.10 Operaţii matematice cu
2. Derivarea în raport cu timpul numere complexe.
Prin efectuarea operaţiei de derivare în timp a mărimii
y(t) se obţine:
dy 
 2 Y cos(t   )  2 Y sin(t    ) .
dt 2
Imaginea complexă a acestei mărimi devine:
 
j(   ) j
Ye 2
 Ye j e 2
 jYe j  jY .
S-a ţinut cont de faptul că numărul complex j poate fi scris sub formă algebrică, respectiv
exponenţială sub forma:

j
j  0  1 j  e . 2

Rezultă că, imaginea complexă a derivatei în timp a unui semnal sinusoidal y(t) se obţine
prin înmulţirea imaginii complexe Y a semnalului y(t) cu valoarea imaginară j.
dy
 jY . (3.13)
dt
În planul complex, derivarea în timp este echivalentă cu rotirea imaginii complexe Y cu /2
înainte şi înmulţirea modulului Y cu , ca în Fig. 3.10.
3. Integrarea în timp
Efectuând integrarea în timp a mărimii y(t) se obţine:
t Y Y 
0 y(t )dt   2  cos(t  )  2  sin(t    2 ) .
8 Curs 4

Imaginea complexă a rezultatului este:

 
Y j(   2 ) Y j  j 2 Y j Y
e  e e  e  .
  j j
S-a ţinut cont de faptul că numărul complex 1/j poate fi scris în forma algebrică, respectiv
exponenţială în modul următor:

1 j
  j  0  1 j  e 2 .
j
Rezultă că, imaginea complexă a integralei în timp a unui semnal sinusoidal y(t) se
obţine prin împărţirea imaginii complexe Y a semnalului y(t) la factorul complex j.
t Y
0 y(t )dt  j . (3.14)

În planul complex, integrarea în timp este echivalentă cu rotirea imaginii complexe Y

cu /2 în urmă şi împărţirea modulului Y prin , ca în Fig. 3.10.
4. Adunarea şi scăderea
Sumei: y(t)=y1 (t) ±y2 (t) a două semnale sinusoidale îi
+j
corespunde o imagine complexă egală cu suma imaginilor
b1+ b2
complexe Y1 şi Y2 ale semnalelor y1 (t) şi y2 (t):
b2 y(t )  y1 (t )  y2 (t )  Y  Y1  Y2 . (3.15)
Y1 Y
b1 Operaţia de adunare sau scădere este de preferat să fie
Y2 +1 realizată utilizând forma algebrică a numerelor complexe sau
0 a1 a2 a1+ a2
utilizând regulile cunoscute de operaţii cu vectori ca în Fig.
Fig. 3.11 Adunarea 3.11.
numărelor complexe. Observaţie: Întrucât produsul a două semnale sinusoidale
nu este, de regulă, o funcţie sinusoidală, el nu se poate reprezenta simbolic.
 CURS 6

3.2 Circuite elementare de c.a.

3.2.1. Parametrii circuitelor de c.a.

Impedanţa. Impedanţa complexă.
În orice circuit electric, trecerea curentului este însoţită de degajare de căldură prin efect
Joule, fenomen caracteristic în principal rezistoarelor, de producerea de câmp magnetic, fenomen
caracteristic în principal bobinelor şi de producerea de câmp electric, fenomen caracteristic în
principal condensatoarelor. Astfel elementele pasive ale circuitelor electrice sunt, în general,
rezistoarele, bobinele şi condensatoarele caracterizate de parametrii rezistenţă electrică,
inductanţă, respectiv capacitate electrică.
În circuitele de c.c., adică în regim staţionar mărimile electrice sunt invariabile în timp,
astfel că efectul inductanţei asupra intensităţii curentului este nul. Intensitatea curentului este
influenţată doar de rezistenţa firului din care sunt confecţionate bobinele, care, fiind foarte mică,
practic se neglijează şi de asemenea prezenţa bobinelor. În ceea ce priveşte condensatoarele,
curentul continuu nu poate trece prin dielectricul (izolatorul) dintre armăturile acestora, astfel că
în circuitele de c.c. nu pot exista condensatoare. În concluzie, intensitatea curentului continuu
depinde numai de parametrul rezistenţă iar rezistoarele constituie singurele elemente pasive în
aceste circuite.
În circuitele de c.a. atunci când curentul variabil parcurge o bobină, induce în aceasta o
tensiune electromotoare egală şi de sens opus tensiunii la borne:
di
u  e  L .
dt
Pe această cale intensitatea curentului depinde de parametrul inductanţă, iar bobina constituie unul
dintre elementele pasive ale circuitelor de c.a.
Dacă un condensator se alimentează cu tensiune variabilă cantitatea de sarcină de pe
armături este, de asemenea variabilă, fenomen echivalent cu un curent electric. Intensitatea acestui
curent depinde de capacitatea condensatorului. Astfel şi condensatorul reprezintă unul dintre
elementele circuitelor de c.a.
În concluzie intensitatea curentului alternativ depinde de parametrii rezistenţă, inductanţă şi
capacitate electrică iar elementele pasive din aceste circuite sunt rezistoarele, bobinele şi
condensatoarele.
Să considerăm o ramură pasivă oarecare dintr-un circuit de c.a. (Fig. 3.12a) cu tensiunea la
borne:
u(t )  2 U sin(t   u )
şi străbătută, în cazul cel mai general, de un curent alternativ de forma:
i(t )  2 I sin(t   i ) .
Se defineşte drept impedanţă a ramurii raportul dintre valorile efective ale tensiunii şi
curentului:
2 Curs 6

U
Z . (3.16)
I
Unitatea de măsură a impedanţei este ohmul [Ώ].
De obicei între tensiunea şi curentul ramurii de circuit apare şi un defazaj:
  u  i .

i u (t ) i (t )
Z,
u intrare iesire
Z (excitatie ) portiune (raspuns)
de circuit
a. b.
Fig. 3.12 Impedanţa unei porţiuni de circuit:
a – porţiunea de circuit; b – porţiune de circuit.
Atât impedanţa cât şi defazajul dintre tensiune şi curent sunt parametri care caracterizează o
porţiune de circuit. Prin intermediul lor, dacă la bornele acesteia se aplică o tensiune u cunoscută,
curentul i care rezultă este determinat în mod unic (Fig. 3.12b).
Dacă se împarte valoarea efectivă a curentului la cea a tensiunii se obţine o mărime inversă
impedanţei, numită admitanţă. Unitatea de măsură pentru admitanţă se numeşte siemens [S]:
I 1
Y  . (3.17)
U Z

În analiza circuitelor de c.a. se utilizează o mărime de calcul numită impedanţa complexă a

unei ramuri sau circuit Z, care se defineşte ca fiind raportul dintre imaginile complexe ale
tensiunii la bornele ramurii (circuitului) şi curentul prin ramură (circuit):
U Ue j u U j (  u   i )
Z  j i  e  Ze j . (3.18)
I Ie I
Se observă că modulul impedanţei complexe a unei ramuri (circuit) este egal cu impedanţa
ramurii respective, iar argumentul impedanţei complexe este acelaşi cu defazajul dintre tensiunea
la bornele ramurii (circuitului) şi curentul prin ramură (circuit).
Fiind un număr complex, Z poate fi scrisă şi sub forma algebrică:
Z Z  j Z   R  jX , (3.19)
în care R se numeşte rezistenţa ramurii (circuitului) iar X se numeşte reactanţa ramurii
(circuitului). Atât rezistenţa cât şi reactanţa se măsoară în ohmi [Ώ].
3.2.2 Elemente ideale de circuit în regim permanent sinusoidal
Constructiv marea majoritate a instalaţiilor electrice este realizată astfel încât în diverse
porţiuni de circuit predomină numai câte unul din parametrii menţionaţi mai sus. Astfel un
rezistor de rezistenţă R degajă căldură, între armăturile unui condensator de capacitate C apare
câmp electric, iar o bobină de inductivitate L produce câmp magnetic.
Elementele de circuit –rezistoare, bobine, condensatoare– caracterizate printr-un singur
parametru R, L, respectiv C se numesc ideale.
Elementele reale de circuit nu pot fi caracterizate numai printr-un singur parametru. De
Circuite de c.a. 3

exemplu, înfăşurarea unei bobine are, în afara parametrului principal, inductanţa şi o anumită
rezistenţă electrică. De asemenea între diferitele spire ale bobinei există o capacitate electrică
parazită. Pornind de la simplu la complex, studiul circuitelor de c.a. se începe cu elementele ideale
urmând ca ulterior să se grupeze elementele ideale pentru a realiza studiul elementelor reale de
circuit.
Rezistorul ideal în regim permanent sinusoidal
Rezistorul este elementul de circuit care se opune trecerii curentului electric. Are
proprietatea de a transforma energia electrică în căldură. Rezistorul ideal este caracterizat doar de
parametrul rezistenţă R. Se neglijează inductivitatea proprie şi capacitatea sa electrică (L, C  0).
Să considerăm un rezistor ideal de rezistenţă R, ca în Fig. 3.13a, având la borne tensiunea:
uR  2U R sin(t   u ) .

+j
iR uR UR

uR t
R IR
t
iR +1

a. b. c.

Fig. 3.13 Rezistorul ideal în regim permanent sinusoidal:

a – re zistor ideal; b – formele de undă ale tensiunii şi curentului; c –
diagrama fazorială.

Legea fizică care descrie funcţionarea unui rezistor este legea lui Ohm:
uR  RiR ,
din care rezultă:
uR U
iR   2 R sin(t   u ) ,
R R
iR  2 I R sin(t   i ) .
Prin identificare, rezultă valoarea efectivă şi faza iniţială a curentului:
U
I R  R ; i  u .
R
Se pot determina impedanţa rezistorului şi defazajul dintre tensiune şi curent:
UR
ZR   R ; R   u   i  0 . (3.20)
IR

Dacă tensiunea la bornele unui rezistor liniar ideal este

sinusoidală, curentul prin rezistor este de asemenea sinusoidal şi
în fază cu tensiunea. Rezistorul ideal opune trecerii curentului
alternativ o impedanţă egală cu rezistenţa sa electrică.

Variaţia în timp a celor două semnale este redată în Fig. 3.13b.

Reprezentând simbolic tensiunea şi curentul se obţine:
4 Curs 6

u R (t )  U R  U R e j u ;
U R j u U R
iR (t )  I R  I R e j i 
e  .
R R
Se obţine, astfel, legea lui Ohm în complex (cu fazori):

U  RI . (3.21)

Diagrama fazorială a tensiunii şi curentului este redată în Fig. 3.13c.

Bobina ideală în regim permanent sinusoidal
Bobina este elementul de circuit care se opune variaţiei curentului care o parcurge. Are
proprietatea de a înmagazina energie în câmp magnetic. Bobina ideală este caracterizată numai
prin inductanţa L.
Să considerăm o bobină ideală de inductanţă L, având la borne tensiunea uL (t), (Fig. 3.14a):
uL (t )  2U L sin(t   u ) .
Comportarea bobinei în c.a. este descrisă de legea inducţiei electromagnetice, conform
căreia tensiunea la bornele bobinei este:
di
uL (t )  eL (t )  L L
dt

/2 +j
iL uL UL

L t
uL /2 +1
t
iL IL
a. /4 b. c.

Fig. 3.14 Bobina ideală în regim permanent sinusoidal:

a – bobina ideală; b – formele de undă ale tensiunii şi curentului; c –
diagrama fazorială.

din care se obţine imediat expresia intensităţii curentului:

1t
L 0
iL (t )  u L (t )dt .

Rezultă:
1t U U
iL 
L0  U 2 sin(t   u )dt  
L
2 cos(t   u ) 
L
2 sin(t   u   / 2).
Se observă că iL este de asemenea sinusoidal. Identificând parametrii săi cu expresia formală de
scriere a unui semnal sinusoidal:
iL  2 I L sin(t   i )
se obţine:
U 
IL  ; i  u  .
L 2
Se pot determina impedanţa bobinei şi defazajul dintre tensiune şi curent:
Circuite de c.a. 5

UL 
not

ZL   L  X L ;  L   u   i  . (3.22)
IL 2
Mărimea XL se numeşte reactanţă inductivă şi se măsoară, ca şi rezistenţa electrică, în ohmi
[].
Dacă tensiunea la bornele unei bobine liniare ideale este
sinusoidală, curentul prin bobină este de asemenea sinusoidal şi
defazat în urma tensiunii cu un unghi de /2. Bobina ideală
opune trecerii curentului alternativ o impedanţă egală cu
reactanţa sa inductivă.

În reprezentare simbolică se obţine:

u L  U L  U L e ju ,
 
 j i U L j( u  / 2) U L ju  j 2 U L
i
L  I  I e  e  e e  .
L L jL
L L

Legea lui Ohm pentru o bobină este, în domeniul complex:

U  jL I . (3.23)

Variaţia în timp a semnalelor uL şi iL caracteristice bobinei ideale este redată în Fig. 3.14b,
iar diagrama fazorială în Fig. 3.14c.
Condensatorul ideal în regim permanent sinusoidal
Condensatorul este elementul de circuit care se opune variaţiei tensiunii la bornele sale. Are
proprietatea de a înmagazina energie în câmp electric. Condensatorul ideal este caracterizat numai
prin parametrul capacitate electrică C.
Să considerăm un condensator ideal C cu tensiunea la borne uC (t) ca în Fig. 3.15a:
uC (t )  2U C sin(t   u ) .

/2
uC +j
iC
C t IC UC
uC /2
t
+1
iC
a. /4 b. c.

Fig. 3.15 Condensatorul ideal în regim permanent sinusoidal:

a – condensator ideal; b – formele de undă ale tensiunii şi curentului;
c – diagrama fazorială.

Comportarea condensatorului în c.a. respectă legea conservării sarcinii electrice aplicată

unei suprafeţe închise care înconjoară o armătură a condensatorului (1.5):
dq
iC (t )  ,
dt
6 Curs 6

în care q  C  uC reprezintă sarcina electrică de pe o armătură a condensatorului. Astfel

intensitatea curentului prin condensator rezultă:
du du
iC  C C  C  2CU cos(t   u )  CU 2 sin(t   u   / 2) .
dt dt
Curentul prin condensator iC rezultă sinusoidal; prin identificare cu forma standard:
iC  2IC sin(t   i ) ,
se obţine:

I C  CUC ;  i   u .
2
Impedanţa condensatorului şi defazajul dintre tensiune şi curent sunt:

1 
not
U 
ZC  C   X C ; C   u   i   . (3.24)
I C C 2

Mărimea XC se numeşte reactanţă capacitivă şi se măsoară, ca şi reactranţa inductivă, în

ohmi [].
Dacă tensiunea la bornele unui condensator liniar
ideal este sinusoidală, curentul prin condensator este de
asemenea sinusoidal şi defazat înaintea tensiunii cu un unghi
de /2. Condensatorul ideal opune trecerii curentului
alternativ o impedanţă egală cu reactanţa sa capacitivă.
În reprezentarea simbolică se obţine:
uC  U C U C e j u ,
 
 j i U C j(  u   / 2 ) j u
j
iC  I C  I C e  X e  CU C e e 2  jCU C.
 C

Astfel legea lui Ohm în domeniul complex, pentru un condensator de capacitate C este:

1
U I. (3.25)
jC

Formele de variaţie în timp ale tensiunii şi curentului caracteristice condensatorului ideal

sunt redate în Fig. 3.15b, iar diagrama fazorială în Fig. 3.15c.
Observaţie: Analogia dintre reactanţe şi rezistenţe se reduce la proprietatea lor comună de a
limita intensitatea curentului prin circuitele de c.a., ele având dimensiuni identice. Reactanţele
diferă calitativ de rezistenţe prin faptul că introduc un defazaj egal cu /2 între semnalele u şi i.
Rezistor bobină şi condensator conectate în serie
uR uL uC Deoarece consumatorii reali de energie electrică nu
i sunt caracterizaţi numai printr-un singur parametru, în
R L C continuare vom considera gruparea elementelor ideale şi în
u acest mod a parametrilor, într-o formă generală. Cazurile
frecvent întâlnite în practică (R şi L, R şi C, etc.) se obţin prin
Fig. 3.16 Circuit R, L, C serie.
particularizarea acesteia.
Circuite de c.a. 7

Să considerăm ramura de circuit din Fig. 3.16, alcătuită din trei elemente ideale de circuit
conectate în serie, alimentată de la o sursă de tensiune sinusoidală cu tensiunea la borne u(t).
Deoarece curentul prin toate elementele este acelaşi, poate fi ales drept mărime de referinţă adică
având faza iniţială nulă:
i(t )  2 I sin t .
Conform celei de a doua teoreme a lui Kirchhoff:

di 1 t
dt C 0
u (t )  uR (t )  uL (t )  uC (t )  Ri(t )  L  i(t )dt . (3.26)

Aceasta este o ecuaţie integro-diferenţială a cărei prelucrare este relativ dificilă. De aceea, pentru
simplificare se apelează la metoda de reprezentare simbolică a mărimilor. Astfel:
i (t )  I  Ie j0 ;
u (t )  U  Uej u .
Cu aceste consideraţii şi ţinând cont de corespondenţa operaţiilor în metoda simbolică, rezultă:
1  1 
U  R I  jL I  I   R  j(L  ) I .
jC  C 
Se poate determina expresia impedanţei complexe:
U 1
Z  R  j(L  ).
I C

Z  R  j( X L  X C ) . (3.27)

Pe de altă parte, conform (3.18) şi (3.19):

Z  Z e j  R  jX . (3.28)

Rezultă expresiile impedanţei Z şi defazajului φ pentru ramura R,L,C serie:

Z  R 2  ( X L  X C )2 ;
X L  XC . (3.29)
  arctg .
R
În funcţie de ponderea reactanţelor XL şi XC ramura considerată poate fi:
a. cu caracter inductiv, dacă XL > XC → UL > UC,  > 0.
b. cu caracter capacitiv, dacă XL < XC → UL < UC,  < 0.
Observaţie: Din (3.26) şi ţinând cont de expresiile imaginilor complexe ale tensiunii la
bornele unui rezistor, bobină şi condensator se poate scrie teorema a doua a lui Kirchhoff în valori
complexe:
U  U R U L U C . (3.30)

Diagramele fazoriale ale tensiunii şi curentului sunt ilustrate în Fig. 3.17 în trei cazuri
diferite, funcţie de relaţia care se stabileşte între cele două reactanţe. Fazorul U R se trasează
coliniar cu fazorul I , U L în avans cu un unghi de π/2 rad., iar U C înapoi cu π/2 rad. Fazorul
8 Curs 6

tensiunii U se obţine prin adunarea celor trei fazori U R , U L , şi U C .

+j +j  +j 

UL>UC UL<UC UL=UC
UL
U UL
UL-UC UL
 +1 I UR +1 I U +1
0 I UR 0  0 UR
UL-UC U
UC
UC
a. b. c.
UC

Fig. 3.17 Diagrama fazorială pentru ramura R, L, C serie:

a – caracter inductiv; b – caracter capacitiv; c – rezonanţă.

Rezonanţa tensiunilor
Fenomenul de rezonanţă apare în circuitele care conţin cel puţin o bobină şi un condensator.
Prin definiţie se spune că:
Un circuit se află la rezonanţă dacă defazajul dintre tensiunea la
bornele circuitului şi curentul total prin circuit este nul.

0. (3.31)
Pentru circuitul cu rezistor bobină şi condensator conectate în serie, ţinând cont de expresia
defazajului (3.29), din (3.31) se obţine la rezonanţă:
X L0  X C0 . (3.32)
Realizarea acestei condiţii are următoarele consecinţe:
- la rezonanţă impedanţa circuitului devine minimă, egală cu rezistenţa:

Z 0  R 2  ( X L0  X C0 ) 2  R ; (3.33)
- valoarea efectivă a intensităţii curentului prin circuit devine maximă:
U U
I0   ; (3.34)
Z0 R
- la rezonanţă valorile efective ale căderilor de tensiune UL şi UC sunt egale:
U L0  X L0 I 0  U C0  X C0 I 0 ; (3.35)
iar valorile lor instantanee uL şi uC sunt în opoziţie de fază;
- valoarea efectivă a căderii de tensiune UR devine egală cu valoarea efectivă U a tensiunii
la bornele circuitului:
U R0  RI 0  Z0 I 0  U ; (3.36)
- din compararea relaţiilor (3.35) cu (3.36), se constată că, pentru X L0  X C 0  R , căderile
de tensiune pe bobină şi condensator UL0 şi UC0 sunt amplificate, devenind mai mari decât
tensiunea la bornele circuitului U (la bornele bobinei şi condensatorului apar supratensiuni.
 CURS 7

3.2.3 Puteri în circuitele electrice de curent alternativ

Am putea spune că, din anumite puncte de vedere puterea electrică este cea mai importantă
mărime din sistemele energetice, electronice de telecomunicații ș.a. deoarece în aceste sisteme
este necesară transmiterea energiei electrice între diferite puncte.
Puterea electrică este mărimea care exprimă viteza cu care se transferă energia electrică
între diferite elemente sau porțiuni ale unui circuit.
Așa cum am mai spus puterea absorbită sau furnizată de un element sau o porțiune de
circuit la un moment oarecare de timp, numită putere instantanee, este produsul dintre
tensiunea la borne şi curentul care străbate elementul considerat, P  ui .
În circuitele de c.c., în care consumatorii de energie electrică sunt rezistoarele, puterea
electrică P  UI se transferă unidirecțional, de la sursă către consumator unde se transformă
în altă formă de putere.
În c.a. fenomenele sunt mai complexe. Bobinele și condensatoarele pot înmagazina
energie electrică astfel că puterea își poate inversa periodic sensul de transmitere. Pentru a
evidenţia aspecte diferite legate de evoluţia puterii sunt definite mai multe categorii de putere
electrică.
Să considerăm un circuit simplu alcătuit dintr-o sursă cu tensiunea la borne alternativ
sinusoidală u(t) și un receptor (sau sarcină) de exemplu cu caracter inductiv, de impedanţă Z,
parcurs de curentul i(t), ca în Fig. 3.17:
u  2U sin t,
i  2 I sin(t  ).

p 
u
i
i +
P
u t
Z  t


φ

Fig. 3.18 Puteri în c.a.:

puterea instantanee, puterea activă.

Trecerea curentului prin circuit este însoţită de un transfer de putere între sursa de tensiune
şi sarcină.
Puterea instantanee. Puterea schimbată la un moment dat de consumator cu sursa se
numeşte putere instantanee:

p(t )  u(t )i(t ) . (3.37)

Circuite de c.a. 1

Înlocuind expresiile tensiunii şi curentului rezultă:

p(t )  2UI sin t sin(t  )  UI cos   UI cos(2t  ) .

Reprezentarea grafică a variaţiei p(t) este arătată în Fig. 3.18b. Atât din (3.37) cât şi din
graficul puterii se observă că puterea instantanee este o mărime periodică, cu o componentă
continuă (constantă în timp) UIcosφ şi o componentă sinusoidală de pulsaţie dublă. În unele
intervale de timp puterea instantanee este pozitivă, adică sarcina consumă energie, iar pe altele
puterea este negativă, adică se transferă energie de la sarcină către sursă.
Puterea activă. Puterea activă reprezintă media puterii instantanee și se calculează în decurs
de o perioadă:
1T 1T
UI cos   UI cos(2t  )dt  UI cos 
T 0 T 0
P p (t ) dt 

P  UI cos , P  0 (3.38)

Fiind permanent pozitivă, puterea activă caracterizează procesul transformării

ireversibile a energiei electrice în alte forme de energie (mecanică, termică, radiantă etc.). Este o
măsură a energiei consumate într-o perioadă și transformate în alte forme de energie, funcție de
tipul consumatorului. Din acest punct de vedere, puterea activă constituie puterea utilă a
receptorului, deoarece, aşa cum se ştie, curentul electric este utilizat pentru efectele sale.
Unitatea de măsură a puterii active este wattul [W]. Deoarece reprezintă putere electrică care se
transformă, puterea activă face legătura cu celelalte puteri din fizică având aceeaşi notaţie şi
aceeaşi unitate de măsură.
Puterea reactivă. Din expresia puterii instantanee se constată că pe unele intervale de timp
puterea instantanee este pozitivă, deci energia electrică se transferă de la sursă către sarcină, iar pe
alte intervale de timp puterea este negativă, adică sensul de transfer al energiei electrice se
inversează – de la receptor către sursă. Aceasta înseamnă că, pe lângă procesul de transformare
ireversibilă a energiei electrice în alte forme de energie, în circuit mai are loc şi un proces
reversibil periodic, de transfer de energie între sursă şi sarcină. Acest proces este caracterizat de
puterea reactivă:

Q  UI sin  . (3.39)

Unitatea de măsură a puterii reactive în SI se numeşte voltamper reactiv (VAR). Puterea reactivă
este o putere electrică dar nu este legată de procesul de transformare ireversibilă a energiei
electrice în alte forme de energie. În decurs de o perioadă puterea reactivă este transferată de către
sursă receptorului, se înmagazinează (nu se transformă) în câmpul magnetic al bobinelor sau în
cel electric al condensatoarelor, iar după un timp este cedată înapoi sursei. Notaţia şi unitatea de
măsură diferite scot în evidenţă această comportare.
Puterea aparentă. Pentru valori precizate (nominale) ale tensiunii şi curentului care
caracterizează un anumit circuit sau receptor, valoarea maximă a puterii active se numeşte putere
aparentă:
S  UI . (3.40)
2 Curs 7

Formal, puterea aparentă se obţine din puterea activă, pentru cosφ = 1. De fapt ea nu reprezintă o
putere electrică ci este doar o mărime de calcul care caracterizează limitele de funcţionare ale
utilajelor sau ale reţelelor de distribuţie a energiei electrice. Unitatea de măsură a puterii aparente
în SI este voltamperul [VA].
Factorul de putere. Reprezintă raportul dintre puterea activă şi puterea aparentă:
P
kP   cos  . (3.41)
S

Factorul de putere indică ce parte din puterea aparentă S reprezintă puterea activă (partea
utilă). În cazul unui consumator pur rezistiv factorul de putere este de valoare 1, deoarece curentul
și tensiunea sunt în fază. Pentru un consumator pur reactiv – bobină sau condensator, factorul de
putere are valoarea zero, deoarece defazajul dintre tensiune și curent este de ±π/2, iar pentru un
consumator oarecare o valoare între 0 și 1.
Pentru puterile activă şi reactivă se adoptă următoarea convenţie de semne:
P  0 , Q  0 - puterile sunt absorbite; P  0 , Q  0 - puterile sunt cedate;
O analiză a puterilor pentru fiecare element de circuit, rezistor bobină sau condensator
conduce la următoarele rezultate:
- Rezistorul ideal: deoarece curentul este în fază cu tensiunea
 R  0  cos R  1, sin R  0 ;
U2
P  UI  RI 
2
 0 , Q  0 , S  UI.
R
Puterea reactivă este zero și întreaga putere primită de la sursă se disipă.
- Bobină ideală: deoarece defazează curentul cu un unghi de /2 rad în urma tensiunii
 L   / 2  cos C  0 , sin C  1;
U2
P  0 , Q  UI  X L I 2  , S  UI.
XL

Nu se disipă putere, puterea este alternativ absorbită și returnată sursei.

- condensator ideal: deoarece defazează curentul cu un unghi de /2 rad înaintea tensiunii
C   / 2  cos C  0 , sin C  1;
U2
P  0 , Q  UI   X C I 2   , S  UI.
XC
Ca și bobina ideală, un condensator ideal nu disipă putere, puterea este alternativ absorbită și
returnată sursei.
Rezultatele obţinute sunt centralizate în tabelul 3.1.
Tabelul 3.1
Element P Q S cosφ
de circuit
R + 0 + 1
L 0 + + 0
C 0 - + 0
Circuite de c.a. 3

Se pot trage următoarele concluzii:

- Puterea activă se dezvoltă numai în rezistoare, neavând legătură cu bobina sau
condensatorul.
- Puterea reactivă se dezvoltă numai în elementele reactive de circuit, bobine şi
condensatoare, nu și în rezistoare.
- Puterea reactivă are semne diferite pe bobină şi condensator; bobina este considerată un
receptor de putere reactivă (QL > 0) în timp ce condensatorul este un generator de putere reactivă
(QC < 0); în realitate având în vedere comportarea oscilantă a puterii reactive, în momentul în care
bobina înmagazinează putere electrică în câmpul său magnetic, condensatorul cedează din ce a
înmagazinat anterior în câmpul său electric iar în etapele următoare procesul se inversează.
sursă receptor
linie de transport i
Z
P
R
~ u
e
X
Q

Fig. 3.19 Circulaţia puterilor electrice.

- Puterea aparentă poate fi ataşată oricărui element de circuit, fiind doar o mărime de calcul.
- Ținând cont de expresiile celor trei puteri electrice se poate uşor stabili relaţia de legătură:
S 2  P2  Q2 . (3.42)

3.3 Analiza circuitelor ramificate de c.a.

3.3.1 Generalităţi
Circuitele ramificate (reţelele) de c.a., ca şi cele de c.c., sunt caracterizate prin topologie –
noduri, ramuri, ochiuri, prin mărimi electrice – t.e.m., tensiuni, curenţi etc. şi prin parametri de
circuit – rezistențe, inductanțe, capacități.
Așa cum am precizat anterior, legile și teoremele fundamentale ale circuitelor electrice sunt
valabile atât în regim staționar (de c.c.) cât și în regim variabil de c.a. pentru valorile instantanee.
De aceea analiza unui circuit de c.a. este similară cu cea a unui circuit de c.c., dar cu mici
deosebiri astfel că sunt necesare precizări privind aspectele specifice. În principiu, toate legile şi
teoremele utilizate în analiza circuitelor de c.c. se utilizează și în analiza circuitelor de c.a., dacă
nu în aceeaşi formă cel puţin într-o formă asemănătoare.
Analiza unui circuit ramificat liniar în regim sinusoidal înseamnă determinarea intensităţilor
curenţilor prin ramuri, a căderilor de tensiune la bornele ramurilor şi eventual a puterilor active şi
reactive, dacă sunt cunoscute: configuraţia circuitului adică numărul de noduri, ramuri și ochiuri
independente, parametrii surselor de tensiune, adică valorile t.e.m. şi impedanţele lor interne Z
precum și parametrii ramurilor, adică rezistențele, inductanțele și capacitățile (sau impedanţele
complexe Z , respectiv admitanţele Y ).
4 Curs 7

3.3.2 Legi şi teoreme specifice în c.a.

Legea lui Ohm (legea conducţiei). Se consideră o porţiune de circuit de impedanţă Z

caracterizată, în caz general, de rezistența R, inductanța L și capacitatea C ca în Fig. 3.19a.
Tensiunea laborne este u(t) iar curentul prin porțiunea considerată este i(t). Așa cum am arătat
anterior (3.26):
di 1 t
dt C 0
U u  Ri  L  idt . (3.43)
A B
I Z Dacă se consideră metoda de reprezentare simbolică a
a. ( R, L, C )
mărimilor sinusoidale, în domeniul complex porţiunea de
U circuit se reprezintă prin impedanţa sa complexă Z , iar legea
conducţiei, în regim sinusoidal, are forma complexă:
~
I Z U  Z I . (3.44)
E
b.
În caz general, când ramura conţine şi o sursă de
Fig. 3.20 Legea lui Ohm în c.a. tensiune electromotoare, legea conducţiei exprimată în
domeniul complex, devine:
U  E  Z I . (3.45)

Teorema I a lui Kirchhoff. Este valabilă atât în valori instantanee, cât şi în domeniul
complex (fazorial):
n n
 ik  0 , Ik  0 . (3.46)
k 1 k 1

Teorema a II-a a lui Kirchhoff. Este valabilă atât în valori instantanee cât şi în domeniul
complex (fazorial):
n n
 uk  0 . U k  0 (3.47)
k 1 k 1

 e j   ui .  E j  U i (3.48)
j i j i

Observaţie: Comparând relaţiile (3.44...3.48) cu relaţiile similare scrise în c.c., se poate

constata că în valori complexe legea conducţiei şi teoremele lui Kirchhoff au aceeași formă ca și
în c.c.. În domeniul fazorial semnalele sinusoidale se substituie prin imaginile lor complexe iar
rezistenţele prin impedanţele complexe.
Teorema conservării puterilor în c.a.
Suma puterilor active furnizate de generatoarele dintr-un circuit
complex este egală cu suma puterilor active disipate pe
rezistoarele circuitului, iar suma puterilor lor reactive este egală
cu suma algebrică a puterilor reactive ale bobinelor şi
condensatoarelor.
Circuite de c.a. 5

 Pjk G   Pjk R . (3.49)

jk r jk r

 Q jk G   Q jk R . (3.50)
jk r jk r

Gruparea în serie şi în derivaţie a impedanţelor. Transfigurarea

În baza analogiei stabilite anterior între modul de scriere a teoremelor lui Kirchhoff în
complex pentru circuitele liniare în regim sinusoidal şi modul de scriere a aceloraşi teoreme
pentru circuitele liniare de c.c., se pot determina imediat expresiile impedanţelor echivalente ale
grupărilor uzuale.
În cazul conectării în serie a impedanţelor, impedanţa echivalentă a n impedanțe se poate
calcula cu relaţia:
n
Ze   Z k . (3.51)
k 1

fapt ce implică:
n n
Re   Rk ; Xe   Xk . (3.52)
k 1 k 1

Modulele impedanţelor complexe satisfac relaţia:

n
Ze   Zk . (3.53)
k 1

Dacă impedanţele sunt grupate în paralel atunci impedanţa echivalentă se calculează cu

relația:
n
1 1
 (3.54)
Z e k 1 Z k
iar admitanţa echivalentă corespunzătoare:
n
Y e  Y k . (3.55)
k 1

Şi în acest caz, modulele admitanţelor complexe satisfac relaţia:

n
Ye  Yk , . (3.56)
k 1

Prin analogie cu relaţiile similare obţinute pentru cazul transfigurării stea-triunghi a

circuitulor de c.c., în cazul circuitelor ramificate de c.a., la care ramurile conectate în stea sau
triunghi sunt pasive, se pot scrie următoarele relaţii de echivalenţă:
Z 12 Z 31 Z 12 Z 23 Z 23 Z 31
Z1  ; Z2  ; Z3  . (3.57)
Z 12  Z 23  Z 31 Z 12  Z 23  Z 31 Z 12  Z 23  Z 31

Z1Z 2 Z Z Z Z
Z 12  Z 1  Z 2  ; Z 23  Z 2  Z 3  2 3 ; Z 31  Z 3  Z 1  3 1 . (3.58)
Z3 Z1 Z2
6 Curs 7

3.3.3. Metode de analiză a circuitelor liniare ramificate de c.a.

Pe baza analogiei stabilite între expresiile formale ale legilor şi teoremelor circuitelor
ramificate liniare, în regim sinusoidal şi expresiile aceloraşi legi şi teoreme valabile în cazul
circuitelor ramificate de c.c., rezultă posibilitatea preluării şi adaptării, sub forma simbolică (în
complex) a tuturor metodelor de analiză prezentate în studiul circuitelor de c.c.
În acest scop valorile instantanee ale semnalelor sinusoidale (t.e.m., tensiuni, curenţi) se
substituie prin imaginile lor complexe, iar rezistenţele şi conductanţele prin impedanţele, respectiv
admitanţele complexe.
Etapele de lucru rămân, în principiu, cele prezentate anterior. Astfel, fiind dată schema
electrică a circuitului şi parametrii surselor şi receptoarelor de pe ramurile sale, se fixează arbitrar
sensurile curenţilor în ramurile circuitului.

i1 L i2 I1 I2
~ ~
i3 e2 I3 E2

R1 R3 R2 Z1 Z3 Z2

~ ~
e1 C E1
a. b.

Fig. 3.21 Circuit ramificat de c.a.

a – circuit în domeniul timp; b – circuit în domeniul fazorial.

Dacă circuitul are n noduri şi r ramuri, se formează un sistem de r ecuaţii, din care (n - 1)
sunt obţinute prin aplicarea teoremei a I-a a lui Kirchhoff în (n - 1) noduri independente şi o = (r -
n + 1) rezultă prin aplicarea teoremei a II-a a lui Kirchhoff în ochiurile independente. Prin
rezolvarea sistemului de ecuaţii se determină valorile complexe I 1 ,..., I r ale curenţilor, după care,
utilizând regula de trecere inversă, se determină valorile instantanee în domeniul timp i1, ..., ir ale
acestor curenţi.
În cele ce urmează se prezintă un exemplu în care analiza se face în domeniul complex, prin
aplicarea directă a teoremelor lui Kirchhoff. Circuitul din Fig. 3.21 are r  3 ramuri, n  2 noduri
şi o  3  2  1  2 ochiuri independente. Impedanţele complexe pe fiecare ramură sunt:
1
Z 1  R1  jL1 , Z 2  R2  j , Z 3  R3 .
C3
Se obține circuitul în domeniul complex din Fig. 3.21b.
Aplicând prima teoremă în unul dintre noduri şi a doua teoremă în ochiurile independente
indicate prin sensul pozitiv de parcurs, rezultă sistemul de ecuaţii:
 I 1  I 2  I 3  0

 E1  Z 1 I 1  Z 3 I 3 . (3.59)
E  Z I  Z I
 2 2 2 3 3

Determinantul principal al sistemului rezultă de forma:

Circuite de c.a. 7

1 1 1
  Z1 0 Z 3  Z1Z 2  Z 2 Z 3  Z1Z 3
0 Z2 Z3
iar determinanţii parţiali sunt:
0 1 1
 I 1  E1 0 Z 3  E1 Z 2  E 2 Z 3  E1 Z 3 ,
E2 Z2 Z3
1 0 1
I2  Z 1 E1 Z 3   E1 Z 3  E 2 Z 1  E 2 Z 3 ,
0 E2 Z3
1 1 0
 I 3  Z 1 0 E1  E1 Z 2  E 2 Z 1 .
0 Z 2 E2
Rezultă soluţiile sistemului:
E1 ( Z 2  Z 3 )  E1 Z 3
I1  ,
Z1Z 2  Z1Z 3  Z 2 Z 3
E ( Z  Z 3 )  E1 Z 3
I2  2 1 , (3.60)
Z1Z 2  Z1Z 3  Z 2 Z 3
E1 Z 2  E 2 Z 1
I3  .
Z1Z 2  Z1Z 3  Z 2 Z 3
În continuare se determină valorile instantanee i1, i2 şi i3 ale curenţilor din circuit prin
trecerea inversă din domeniul complex în domeniul timp. Verificarea soluţiilor se poate face
utilizând teorema conservării puterilor.
Exemplu numeric:
e1  20 sin(100t ) , e2  20 sin(100t ) ;
L  0,1 H , C  1 mF ;
R1  10  ; R2  20  ; R3  5  ;
Imaginile complexe ale tensiunilor electromotoare și impedanțele complexe sunt:
E1  20e j0  20 , E 2  10e j0  10 ,
Z 1  10  j100  0,1  10  j10 ,
1
Z 2  20  j  10  j10 ,
100  0,001
Z 3  5.
Se determină valorile complexe ale curenţilor:
I 1  0,535e -j0,98 ,
I 2  0,224e j0,76 ,
I 3  0,543e - j0,56 .
Se determină expresiile curenţilor sinusoidali:
8 Curs 7

i1 (t )  0,755sin(100t  0,98) ,
i2 (t )  0,316 sin(100t  0,76) ,
i3 (t )  0,766 sin(100t  0,56) .
Metoda teoremelor lui Kirchhoff se aplică numai circuitelor cu o configuraţie relativ simplă.
 CURS 8

3.4 Circuite trifazate de c.a.

3.4.1. Noţiuni generale

La ora actuală producerea, transportul, distribuţia şi cea mai mare parte din consumul de
energie electrică se realizează în sistemul de c.a. trifazat. Generalizarea sistemului trifazat este o
consecinţă firească a avantajelor acestui sistem faţă de cel monofazat monofazat:
- transportul energiei electrice este mai economic în sistem trifazat;
- costul liniilor de transport trifazate este mai redus decât al celor monofazate;
- cu ajutorul unui sistem trifazat de curenţi se poate produce relativ simplu un câmp
magnetic învârtitor; acesta stă la baza funcţionării motoarelor sincrone şi asincrone (principalii
consumatori de energie electrică);
- în condiţii egale (aceeaşi putere, frecvenţă, tensiune etc.) generatoarele, motoarele şi
transformatoarele trifazate sunt superioare celor monofazate ca greutate, preţ, randament;
- generatorul trifazat cu sarcină echilibrată produce la arborele motorului de antrenare un
cuplu constant;
- utilizatorii sistemului trifazat dispun de două valori diferite de tensiune, funcţie de
conexiunea utilizată;
- există posibilitatea cuplării la reţeaua trifazată atât a consumatorilor trifazaţi, cât şi a celor
monofazaţi.
Un sistem trifazat de circuite electrice reprezintă un ansamblu de trei circuite electrice în
care acţionează surse caracterizate de trei tensiuni electromotoare sinusoidale de aceeaşi
frecvenţă, dar defazate una faţă de alta, de regulă, cu 1/3 de perioadă (sau 2/3 radiani) şi care
alimentează un receptor trifazat alcătuit din trei impedanţe. Cele trei circuite care alcătuiesc
sistemul trifazat poartă denumirea de faze.
Circuitele trifazate sunt caracterizate prin sisteme de mărimi (semnale) trifazate, variabile în
timp de forma:
 y1  2Y1 sin(t  1 )

 y2  2Y2 sin(t   2 ) . (3.61)
 y  2Y sin(t   )
 3 3 3

Sistemul trifazat este de succesiune directă dacă fazorii asociaţi sistemului trifazat se
succed în sens direct trigonometric (1 > 2 > 3) respectiv Y 1 este înaintea lui Y 2 care este la
rândul său înaintea lui Y 3 şi de succesiune inversă în caz contrar (1 < 2 < 3).
Un sistem trifazat de tensiuni electromotoare determină în circuitul trifazat un sistem
trifazat de curenţi, respectiv un sistem trifazat de tensiuni la bornele receptorului.
Un sistem trifazat de mărimi este simetric dacă semnalele care îl compun au aceeaşi valoare
efectivă şi sunt defazate între ele cu o treime de perioadă (2/3 radiani).
2 Curs 8

Y1  Y2  Y3 ,
2 . (3.62)
1   2   2   3   3  1 
3

Expresia analitică a unui sistem trifazat simetric de mărimi este următoarea:

y1  2Y sin(t )
y2  2Y sin(t  2 / 3) . (3.63)
y3  2Y sin(t  2 / 3)
Dacă nu este satisfăcută una dintre condiţii sistemul trifazat de mărimi se numeşte
nesimetric.
Un sistem trifazat simetric de t.e.m. determină un sistem trifazat simetric de curenţi atunci
când cele trei impedanţe complexe ale receptorului trifazat sunt identice:

Z 1  Z 2  Z 3  Z1  Z 2  Z3 , z1  z 2  z 3 . (3.64)

Un astfel de receptor trifazat poartă denumirea de receptor echilibrat; de exemplu

înfăşurările unui motor asincron trifazat constituie un receptor trifazat echilibrat. Dacă cele trei
impedanţe nu sunt identice se spune că receptorul trifazat este dezechilibrat.
Un sistem nesimetric de curenţi se obţine şi în cazul când un receptor trifazat echilibrat este
alimentat cu un sistem nesimetric de tensiuni.
S-a convenit ca proprietatea de a fi echilibrat să fie atribuită numai mărimilor invariabile în
timp, iar proprietatea de simetrie - numai mărimilor variabile în timp.
Regimul de funcţionare al circuitelor trifazate în care toate mărimile formează sisteme
trifazate simetrice se numeşte regim simetric. În caz contrar, regimul este nesimetric. Regimul
simetric este posibil numai în situaţia particulară în care receptorul trifazat este echilibrat şi
sistemul trifazat al t.e.m. este simetric.
În Fig. 3.22a se prezintă un sistem simetric de trei mărimi sinusoidale y1(t), y2(t), y3(t) iar în
Fig. 3.22b, diagrama fazorială a acestor mărimi.

+j
/3 y1 y2 y3
Y3
2/3
t 2/3 Y1 +1
t
2/3

/3 a. Y2 b.

Fig. 3.22 Sistem trifazat simetric:

a – forme de undă; b – diagramă fazorială.
Atât din ec. (3.63) cât şi din Fig. 3.22, se observă că
Suma valorilor instantanee ale mărimilor care compun un sistem
trifazat simetric, respectiv suma fazorilor acestor mărimi este
egală cu zero.
Circuite de c.a. 3

y1  y2  y3  0
. (3.65)
Y1  Y 2  Y 3  0
Dacă se utilizează operatorul de rotaţie:
2
1 j 3
ae
  j 3 , (3.66)
2 2
sistemele trifazate simetrice, direct, respectiv invers, pot fi exprimate în complex astfel:
Y 1  Ye j0  Y Y 1  Ye j0  Y
i

2 2
-j j
Y 2  Ye  a Y Y 2  Ye  a Y
3 2 i 3
(3.67)
2 2
j -j
Y 3  Ye  a Y Y 3  Ye  a Y
3 i 3 2

Operatorul complex a satisface relaţiile:

1  a  a  0, a*  a , (a )*  a, a  1.
2 2 2 3k
(3.68)

3.4.2. Conexiunile sistemelor trifazate

Fie un generator trifazat caracterizat de sistemul trifazat simetric de t.e.m. eA , eB , eC , care

alimentează un receptor trifazat caracterizat prin impedanţele complexe Z 1 , Z 2 , Z 3 . Transportul
energiei electrice de la generator la receptor se face utilizând şase conductoare, ca în Fig. 3.23.
iA

eA ~ Z1
A

eB
~ ~ eC Z2 Z3
iC
iB

Fig. 3.23 Sistem trifazat neconectat - realizat din trei sisteme

monofazate.

Circuitul trifazat astfel obţinut este echivalent cu trei circuite monofazate independente şi se
numeşte neconectat; este neeconomic datorită numărului mare de conductoare.
Reducerea numărului conductoarelor liniei de transport de la şase la patru, este posibilă
dacă cele trei circuite monofazate utilizează în comun un conductor, străbătut de curentul de
întoarcere de la receptor către generator i, egal cu suma celor trei curenţi i  i A  iB  iC . În acest
mod cele trei circuite monofazate funcţionează de asemenea independent unul faţă de altul
deoarece, cel puţin teoretic, au comun un singur nod (conductorul de întoarcere a curentului i,
considerat cu rezistenţă zero). Dacă suplimentar, cei trei curenţi formează un sistem trifazat
simetric, suma lor este nulă, deci curentul de întoarcere este zero şi se poate chiar renunţa la
conductorul de întoarcere. În aceste condiţii transportul energiei electrice se poate realiza prin
intermediul a doar trei conductoare.
În practică reducerea numărului conductoarelor liniei de transport de la şase la patru (sau
4 Curs 8

trei) este posibilă prin conectarea circuitelor trifazate în stea sau triunghi, ceea ce înseamnă
conectarea atât a înfăşurărilor generatoarelor cât şi a impedanţelor consumatorilor în stea sau în
triunghi; conexiunea receptorului este independentă de conexiunea generatorului.
Odată realizată conectarea circuitelor, cele trei faze au atât elemente comune cât şi elemente
distincte. Uneori este chiar dificil de a face deosebirea între acestea. În acest caz, pentru
caracterizarea sistemului trifazat se utilizează două categorii de mărimi: de fază şi de linie.
Mărimile de fază caracterizează fazele generatorului trifazat şi ale receptorului trifazat, indiferent
de conexiune. Astfel tensiunea de fază se măsoară la bornele uneia din cele trei surse ale
generatorului sau la bornele unei impedanţe a receptorului. Mărimile de linie caracterizează linia
de transport. Tensiunea de linie se măsoară între două conductoare ale liniei de transport iar
curentul de linie circulă prin conductoarele acestei linii.

Conexiunea stea (Y)

Această conexiune se poate utiliza atât pentru fazele generatorului cât şi pentru cele ale
receptorului.
Conexiunea în stea se realizează prin legarea uneia dintre bornele fiecărei faze ale
receptorului sau ale generatorului întru-un punct comun, numit neutru, ca în Fig. 3.24. Rezultă o
configuraţie cu patru borne din care una este neutrul iar celelalte sunt bornele de acces ale fazelor
A,B,C. Linia de transport care leagă sursa de receptor rezultă cu patru conductoare: trei
conductoare care leagă bornele de acces omoloage de la sursă şi receptor, numite conductoare de
linie şi conductorul de legătură între punctele neutre care se numeşte conductor de nul (neutru) ca
în Fig. 3.25.
A B C A B C

ZA ZB ZC
eA eB eC
~ ~ ~

a. 0 b. 0

Fig. 3.24 Conectarea în stea:

a – la generator; b – la receptor.

Conectarea în stea a generatorului şi receptorului şi obţinerea unei linii de transport cu patru

conductoare este rezultatul direct al celor prezentate anterior şi ilustrate în Fig. 3.23. În practică,
generatorul este conectat întotdeauna în stea iar linia de transport a energiei electrice este alcătuită
din patru conductoare. Deoarece curentul prin conductorul de nul este foarte mic, acest conductor
este mult mai subţire decât conductoarele de linie.
Circuite de c.a. 5

A’ ilA A
B’ ilB ulAB B
C’ ilC ulBC ulCA C
eA eB eC
~ ~ ~
i0 ZC ZB ZA ufA
0’ 0

Fig. 3.25 Conectarea unei surse trifazate în conexiunea stea cu

un receptor trifazat în conexiunea stea prin intermediul unei linii
cu patru conductoare.
– schema electrică iniţială; b – schema prelucrată (în
Cele trei tensiunia de fază aferente receptorului sunt ufA, ufB şi ufC iar tensiunile de linie ce
complex).
caracterizează linia de transport (inclusiv priza trifazată) au fost notate cu ulAB, ulBC, ulCA.
Relaţiile de legătură între mărimile de linie şi cele de fază (de la receptor) se pot stabili din
Fig. 3.26, considerând regimul de funcţionare simetric. Se observă că curentul care străbate
conductorul de linie A’A , respectiv curentul de linie ilA este acelaşi cu curentul care circulă prin
impedanţa ZA, respectiv curentul de fază ifA. Cei doi curenţi sunt identici având doar denumirea
schmbată. Acelaşi lucru este valabil şi pentru celelalte două faze, astfel că:
i fA  ilA ; i fB  ilB ; i fC  ilC . (3.69)
Generalizând se poate scrie atât în valori instantanee cât şi complexe:

il  i f , Il  I f . (3.70)

ilA A +j

ilB ulAB -UfB

B ifA
UfC UlAB
ulBC ulCA ifB
ilC C ifC
/6 +1
ufC ufB ufA
UfA
ZC ZB ZA
i0
UfB
0 a. b.
Fig. 3.26 Conexiunea stea a receptorului:
a – schema electrică; b – diagrama fazorială.

Pentru determinarea relaţiei dintre tensiuni se observă că tensiunea de linie ulAB, între
bornele A şi B se regăseşte în receptor ca diferenţă dintre tensiunile de fază ufA şi ufB. Relaţia este
valabilă şi pentru celelalte două tensiuni
ulAB  u fA  u fB ; ulBC  u fB  u fC ; ulCA  u fC  u fA . (3.71)
Din diagrama fazorială din Fig. 3.26b corespunzătoare ecuaţiei (3.71), pentru cazul
regimului simetric, se obţine:
U lAB  U fA  U fB
. (3.72)
U lAB  2 U fA  cos( / 6)  3U fA .
6 Curs 8

Acelaşi calcul se aplică şi în celelalte două cazuri cu rezultate identice. Generalizând, se

obţine, în cazul regimului simetric:

U l  3U f . (3.73)
Prin urmare:
La conexiunea stea a circuitelor trifazate, în regim simetric,
valoarea efectivă a tensiunii de linie este de 3 ori mai mare decât
valoarea efectivă a tensiunii de fază, iar curentul de linie este egal
cu cel de fază.

Având în vedere că suma curenţilor de linie este nulă, în regim simetric conductorul de nul
poate lipsi.
Dacă regimul este nesimetric, de obicei datorită receptoarelor dezechilibrate, i0  0. În acest
caz transportul energiei electrice se realizează prin patru conductoare: trei de linie (dimensionate
în funcţie de valorile efective ale curenţilor de linie) şi un conductor de nul (dimensionat în
funcţie de valoarea efectivă a curentului I0, de regulă, mult mai mică decât cea a curentului de
linie).
Conexiunea triunghi ()
Cele trei faze ale generatorului sau ale receptorului se conectează în triunghi legând
succesiv sfârşitul unei faze cu începutul fazei următoare ca în Fig. 3.27; bornele A,B,Cse
conectează la cele trei conductoare de linie.
A B C A B C

eAB eBC
ZAB ZBC
~ ~
eCA ZCA
~
a. b.
Fig. 3.27 Conexiunea în triunghi:
a – la generator; b – la receptor.
Trebuie făcută observaţia că această conectare a înfăşurărilor unui generator (sau
transformator) trifazat este echivalentă cu înserierea a trei surse de t.e.m. eAB, eBC, eCA, fapt posibil
numai în cazul sistemelor trifazate simetrice, pentru care E AB  E BC  E CA = 0 astfel încât să fie
respectată teorema a doua a lui Kirchhoff. De aceea:
În practică, generatoarele trifazate nu se conectează în triunghi
ci doar în stea.
Inversarea (din eroare) a sensului uneia din cele trei t.e.m. conduce la apariţia unui curent
de egalizare prin înfăşurările generatorului, de intensitate foarte mare (chiar la funcţionarea în
gol), care îl poate deteriora. Pe de altă parte, în practică, nici suma tensiunilor electromotoare nu
poate fi obţinută riguros nulă.
Circuite de c.a. 7

ilA A +j

ilB ulAB -IfBC

B
IfCA UlAB
ulBC ulCA
ilC C ifAB
ufBC ufAB /6 +1
IfAB
ZB ZC ZA ZBC ZAB
ifBC ZCA IfBC
i0 = 0
ifCA a. b.
ufCA
Fig. 3.28 Conexiunea triunghi a receptorului:
a – schema electrică; b – diagrama fazorială a curenţilor.

Stabilirea relaţiilor de legătură între mărimile de linie şi cele de fază (de la receptor) se
realizează în cazul unui regim simetric utilizând notaţiile din Fig. 3.28. Se observă că tensiunea de
linie ulAB între bornele A şi B este aceeaşi cu tensiunea la bornele impedanţei de fază ZAB a
receptorului, ufAB.. De fapt aceeaşi tensiune între bornele A şi B privită din punctul de vedere al
liniei de transport se numeşte tensiune de linie iar din punct de vedere al receptorului, se numeşte
tensiune de fază. Un raţionament similar se poate efectua şi pentru celelalte tensiuni. Astfel:
ulAB  u fAB ; ulBC  u fBC ; ulCA  u fCA . (3.74)
Generalizând se poate scrie atât în valori instantanee cât şi în valori efective:
ul  u f , U l  U f . (3.75)
În cazul relaţiei între curenţi raţionamentul este similar cu cel din cazul tensiunilor la
conexiunea stea. Curentul de linie ilA intră pe la borna A a receptorului şi se bifurcă în doi curenţi
de fază ifAB şi ifCA. Acelaşi lucru se observă pentru ceilalţi doi curenţi de linie. Se obţin relaţiile:
ilA  i fAB  i fCA ; ilB  i fBC  i fAB ; ilC  i fCA  i fBC . (3.76)
Diagrama fazorială din Fig. 3.28b permite determinarea relaţiei care se stabileşte între
valorile efective:
I lA  I fAB  I fCA
. (3.77)
I lA  2 U fAB  cos( / 6)  3U fAB .
Generalizând, se obţine, în cazul regimului simetric:

I l  3I f . (3.78)
Prin urmare:
La conexiunea triunghi a circuitelor trifazate în regim simetric,
valoarea efectivă a curentului de linie este de 3 ori mai mare
decât valoarea efectivă a curentului de fază, iar tensiunea de linie
este egală cu cea de fază.

Utilizarea conexiunii în triunghi este posibilă numai pentru circuitele trifazate în regim
simetric, la care I f 1  I f 2  I f 3 = 0 întrucât, la această conexiune, nu există un conductor de
întoarcere a curentului rezultant i0, caracteristic regimului nesimetric.
8 Curs 8

Observaţie: Orice receptor trifazat conectat în stea se poate substitui printr-un receptor
echivalent conectat în triunghi şi invers, utilizând teorema transfigurării. În cazul particular al
receptoarelor trifazate echilibrate, între impedanţele lor există relaţia:
1
Z fY  Z f . (3.79)
3

3.4.3 Puteri în circuitele trifazate

Un receptor trifazat, alimentat cu un sistem trifazat de tensiuni schimbă cu generatorul

(sursa de energie electrică), la un moment oarecare de timp, puterea instantanee:
p  u f 1i f 1  u f 2i f 2  u f 3i f 3 . (3.80)
În regim simetric, valorile instantanee ale tensiunilor, respectiv ale curenţilor de fază, sunt
de forma:
u f 1  U f 2 sin t , i f 1  I f 2 sin(t  ),
u f 2  U f 2 sin(t  2 / 3), i f 2  I f 2 sin(t    2 / 3),
u f 3  U f 2 sin(t  4 / 3), i f 3  I f 2 sin(t    4 / 3).
în care  este defazajul dintre tensiunea şi curentul unei faze.
Substituind în (3.80), rezultă:
p  3U f I f cos  
 U f I f cos(2t  )  cos(2t    4 / 3)  cos(2t    8 / 3)  (3.81)
 3U f I f cos  .
în care Pf  U f I f cos  este puterea activă pe o fază a circuitului.
Conform definiţiei, puterea activă se determină ca medie a puterii instantanee pe o perioadă:
1T
P   pdt  3U f I f cos   3Pf
T0
P  3Pf  3U f I f cos  . (3.82)
În consecinţă:
În circuitele trifazate în regim simetric, puterea instantanee este
constantă în timp şi egală cu puterea activă P.

În mod analog, puterea reactivă a unui circuit trifazat în regim simetric rezultă de forma:
Q  3Q f  3U f I f sin  (3.83)
iar puterea aparentă:
S  3U f I f  3S f . (3.84)

Ţinând cont de relaţiile (3.70) şi (3.73) şi respectiv de (3.75), (3.78), cele trei puteri definite
în c.a., P, Q şi S pot fi exprimate, independent de tipul conexiunii circuitului trifazat, şi în funcţie
de mărimile de linie:
Circuite de c.a. 9

Ul
P  3Pf  3U f I f cos   3 I l cos   3U l I l cos  ;
3
I
Q  3Q f  3U f I f sin   3U l l sin   3U l I l sin  .
3
P  3U l I l cos 
Q  3U l I l sin  . (3.85)
S  3U l I l  P 2  Q 2

În cazul circuitelor trifazate în regim nesimetric, notând cu 1, 2, 3 defazajele dintre
tensiunile şi curenţii de fază corespunzători, se obţin următoarele expresii:
P  Pf 1  Pf 2  Pf 3 
(3.86)
U f 1I f 1 cos 1  U f 2 I f 2 cos 2  U f 3 I f 3 cos 3 .

Q  Qf 1  Qf 2  Qf 3 
(3.87)
U f 1I f 1 sin 1  U f 2 I f 2 sin 2  U f 3 I f 3 sin 3 .

S  P 2  Q2  S f 1  S f 2  S f 3. (3.88)

3.5. Factorul de putere.

Importanţa economică, metode de ameliorare
Factorul de putere al unei instalaţii electrice se defineşte, în general, prin raportul dintre
puterile activă şi aparentă:
P
Kp  . (3.89)
S
În regim sinusoidal atât pentru receptoarele monofazate, cât şi pentru receptoarele trifazate
echilibrate, factorul de putere Kp rezultă egal cu cosinusul defazajului  dintre tensiunea şi
curentul de fază:

UI cos  3UI cos 

Kp    cos 
UI 3UI

K p  cos  . (3.90)

După cum s-a arătat, deoarece caracterizează transformarea ireversibilă a energiei electrice
în alte forme de energie, doar puterea activă reprezintă putere utilă într-un circuit. Funcţionarea
normală a diferitelor receptoare (motoare asincrone, cuptoare electrice de inducţie,
transformatoare, etc.) necesită însă, pe lângă putere activă şi o anumtă putere reactivă. Aceasta
determină micşorarea factorului de putere al reţelei la care sunt conectate receptoarele.
În cazul unui anumit receptor monofazat, cu tensiunea la borne şi puterea activă constante,
curentul absorbit, pierderile de tensiune şi de putere pe linia de transport a energiei electrice
precum şi pierderile de putere în generator (transformator) sunt cu atât mai mari cu cât factorul de
10 Curs 8

putere al receptorului este mai mic.

De aceea în practică se iau măsuri pentru aducerea factorului de putere al instalaţiilor
electrice la valori apropiate de unitate, numite măsuri de ameliorare a factorului de putere. Ele se
pot grupa în două categorii:
a - măsuri naturale (tehnico-organizatorice), prin care consumatorii, utilizaţi raţional,
absorb mai puţină putere reactivă din reţea;
b - măsuri artificiale, prin care puterea reactivă necesară receptoarelor este furnizată la locul
de consum de către generatoare de putere reactivă, cum ar fi compensatoare sincrone sau baterii
de condensatoare.
Din prima categorie, care nu necesită investiţii, menţionăm: limitarea funcţionării în gol a
motoarelor asincrone şi utilizarea lor la sarcină nominală; înlocuirea motoarelor
supradimensionate cu motoare adecvate; utilizarea conexiunii stea sau triunghi la motoarele
asincrone în funcţie de încărcarea la arbore (Y - la sarcină redusă;  - la sarcină nominală);
efectuarea corectă a reparaţiilor motoarelor asincrone etc.
Dintre metodele artificiale, o utilizare largă o are conectarea bateriilor de condensatoare în
paralel cu consumatorul (sau cu un grup de consumatori). Deoarece majoritatea acestora au
caracter inductiv, circulaţia puterii reactive se realizează astfel local, între inductanţa receptorului
(Q>0) şi condensatorul care este "generator" de putere reactivă(Q<0). În acest mod linia de
transport nu mai este încărcată prin transfer de putere reactivă între generatorul propriuzis şi
receptor; se transferă doar puterea activă, aşa cum este ilustrat în Fig. 3.29.
linie de transport i
Z
P
R
u
X
Q
a.
linie de transport i
Z
P
R
u C
X
Q
b.

Fig. 3.29 Circulaţia puterilor electrice într-un circuit monofazat:

a – naturală; b – cu baterii de condensatoare.
 Curs 9

CAPITOLUL 4

TRAMSFORMATOARE ELECTRICE

4.1 Generalităţi
Transformatorul electric este un aparat electromagnetic static funcţionând pe baza inducţiei
electromagnetice, destinat modificării parametrilor unui sistem de mărimi electrice alternative
(tensiune, curent etc.), menţinând (în majoritatea cazurilor) nemodificată frecvenţa.

Fig. 4.1. Poziţionarea transformatorului între un generator şi un receptor.

La un transformator se pun în evidenţă două părţi funcţionale (Fig. 4.1):

- primarul: cele două borne ale primarului se conectează la un generator de la care
primeşte putere (energie electrică); în primar transformatorul are caracter de receptor;
- secundarul: cele două borne ale secundarului se conectează la un receptor către care
transmite putere (energie electrică); în secundar transformatorul are caracter de generator.
După cum se arată în Fig. 4.1, transformatorul se interpune între un generator şi un receptor
de energie electrică cu scupul (în general) de a compatibiliza tensiunea de lucru a receptorului cu
cea furnizată de generator.
4.2 Transformatorul monofazat 
Φ
4.2.1 Principiul de funcţionare   A i1 a i2
Φd1
Transformatorul monofazat este alcătuit u1 N1 N2 u2 Z
dintr-un miez feromagnetic confecţionat din tole Φd2
pe care sunt realizate două înfăşurări cu numere de X x

spire uzual diferite (Fig. 4.2). Alimentând

înfăşurarea primară AX cu tensiunea alternativă Fig. 4.2 Transformatorul monofazat
sinusoidală u1 (circuitul secundar fiind deschis),
aceasta este parcursă de un curent i10 care determină solenaţia N1i10. Această solenaţie creează şi
întreţine în miezul transformatorului un fluxul magnetic sinusoidal considerat de forma:
Φ (t ) = Φ m sin ωt .
Acest flux magnetic variabil în timp, străbătând cele N1 spire ale înfăşurării primare AX şi
cele N2 spire ale înfăşurării secundare ax, induce în acestea tensiunile electromotoare:
2 Curs 9

dΦ ⎛ π⎞ ⎛ π⎞
e1 = − N1 = N1ωΦ m sin ⎜ ωt − ⎟ = E1m sin ⎜ ωt − ⎟ ;
dt ⎝ 2⎠ ⎝ 2⎠
dΦ ⎛ π⎞ ⎛ π⎞
e2 = − N 2 = N 2 ωΦ m sin⎜ ωt − ⎟ = E2 m sin⎜ ωt − ⎟ .
dt ⎝ 2⎠ ⎝ 2⎠
În ipoteza neglijării căderilor de tensiune pe rezistenţa înfăşurării primare şi pe reactanţa de
dispersie primară, rezultă:
u1 ≈ e1 ; u 20 = e2 .
Principiul de funcţionare simplificat al transformatorului poate fi prezentat schematizat
astfel:
e1 ≈ u1 ~
u1 ~ → i10 ~ →Φ ~ →
e2 = u20 ~
Valorile efective ale t.e.m. e1 şi e2 sunt:
E1 = 4,44 fN1Φ m ≈ U1 ,
,
E2 = 4,44 fN 2 Φ m = U 20 .
T.e.m. induse de fluxul Φ în înfăşurarea primară şi secundară, au frecvenţa tensiunii de
alimentare şi valori (instantanee şi efective) dependente de numărul de spire al celor două
înfăşurări.
Raportul tensiunilor primară şi secundară de mers în gol se numeşte raport de transformare:
U E N
k= 1 ≈ 1 = 1.
U 20 E2 N 2
Transformatorul poate fi coborâtor sau ridicător de tensiune, după cum U 20 < U1 (k<1) respectiv
U 20 > U1 (k>1).
În schemele electrice transformatoarele monofazate se reprezintă prin unul din simbolurile
din Fig. 4.3a, b şi c. Bornele înfăşurării de înaltă tensiune se notează cu litere mari, A, X, iar cele
de joasă tensiune cu litere mici, a, x. Simbolurile transformatoarelor trifazate se regăsesc în Fig.
4.3d, e şi f.

Fig. 4.3 Simbolizarea transformatoarelor electrice.

Transformatorul absoarbe de la reţeaua de alimentare, prin intermediul circuitul primar,
puterea instantanee u1i1 şi cedează receptorului puterea instantanee u2i2. Neglijând pierderile din
transformator, se poate considera că:
Transformatoare 3

u1i1 ≈ u2i2

Deci transformatorul modifică valoarea tensiunii reţelei de alimentare u1, în valoarea u2,
compatibilă cu receptorul conectat la bornele înfăşurării secundare.
Prin intermediul transformatoarelor se pot cupla între ele reţele electrice cu tensiuni
nominale diferite şi se pot adapta receptoare construite pentru o anumită tensiune nominală la
reţeaua de alimentare.

Fig. 4.4 Transportul economic al energiei electrice de la generator la

consumator prin intermediul a două transformatoare monofazate.
Transformatoarele de mare putere prezintă un interes deosebit în transportul la distanţă al
energiei electrice, care este cu atât mai economic cu cât tensiunea liniei de transport este mai
ridicată. Din considerente de izolaţie, securitate şi preţ de cost, generatoarele au tensiunea de lucru
3, 6, 10 kV (max. 27kV), iar motoarele electrice sunt alimentate cu tensiuni de max. 6kV. Din
acest motiv, lângă generator se montează un transformator T1 ridicător de tensiune (Ug <U1l), iar
la locul de consum un transformator T2 coborâtor (U2l >U) (Fig. 4.4).
4.2.2 Mărimile nominale. Elemente constructive
Regimul nominal de funcţionare este regimul pentru care se proiectează transformatorul şi
este definit prin ansamblul valorilor mărimilor electrice înscrise pe plăcuţa sa indicatoare, din care
fac parte:
- puterea nominală - puterea aparentă la bornele circuitului secundar, pentru care nu sunt
depăşite limitele de încălzire admisibilă în regim nominal de funcţionare. Scara puterilor aparente
ale transformatoarelor este prezentată mai jos (în kVA).
- tensiunea nominală primară - tensiunea care trebuie aplicată la bornele înfăşurării
primare în regimul nominal de funcţionare;
- tensiunea nominală secundară - tensiunea care rezultă la bornele înfăşurării secundare,
când transformatorul funcţionează în gol, iar la bornele înfăşurării primare se aplică tensiunea
nominală (pentru transformatoare cu puteri mai mici de 10 kVA, tensiunea nominală secundară
este tensiunea corespunzătoare curentului secundar nominal);
- schema şi grupa de conexiuni ale înfăşurărilor;
- tensiunea de scurtcircuit nominală - tensiunea care trebuie aplicată circuitului de înaltă
tensiune al transformatorului pentru ca acesta să fie parcurs de curentul nominal, atunci când
înfăşurarea de joasă tensiune este legată în scurtcircuit;
- frecvenţa nominală - frecvenţa tensiunii pentru care este construit transformatorul (în mod
obişnuit fn = 50 Hz).
Construcţia transformatorului
Elementele constructive principale ale transformatorului sunt: miezul feromagnetic,
înfăşurările, cuva cu ulei, izolatoarele de trecere etc. (Fig. 4.5).
4 Curs 9

10 11
8 9
1 - miezul transformatorului;
7 2 - înfăşurare de joasă tensiune;
3 - înfăşurare de înaltă tensiune;
6
12 4 - robinet;
13 5 - cuvă cu ulei;
6 - comutator;
1 7 - dispozitiv de acţionare
a comutatorului;
2 8 - termometru;
3 9 - izolatoare de trecere
de înaltă tensiune;
10 - izolatoare de trecere
5 4 de joasă tensiune;
11 - conservator;
12 - indicator nivel ulei;
13 - ţevile radiatorului.

Fig. 4.5. Transformator trifazat de tip TM cu datele nominale:

Sn = 100 kVA; U1 /U2- 10/0,4 kV.

• Miezul feromagnetic
Miezul feromagnetic are rolul de a mări cuplajul magnetic al înfăşurărilor. Pentru a asigura
o reluctanţă magnetică de valoare cât mai redusă şi pentru a micşora pierderile în fier, miezul este
confecţionat din tole cu grosimea de 0,3...0,5 mm, izolate cu lacuri, oxizi sau hârtie, executate din
oţel electrotehnic aliat cu siliciu în proporţie de până la 4,4%.
Miezul este format din coloanele 1, pe care sunt aşezate înfăşurările transformatorului şi
jugurile 2, care servesc pentru închiderea circuitului magnetic (Fig. 4.6). După modul în care sunt
dispuse coloanele şi jugurile se disting: transformatoare cu coloane (Fig. 4.6), la care înfăşurările
se montează pe cele două coloane de aceeaşi secţiune şi transformatoare în manta (Fig. 4.7), la
care înfăşurările se montează pe coloana din mijloc iar jugurile, situate de ambele părţi ale
coloanei, sunt parcurse de jumătate din numărul liniilor de câmp din coloană şi au secţiunea egală
cu jumătate din secţiunea coloanei.
De obicei transformatoarele de putere se fabrică cu miezuri în manta. Aceasta este un
avantaj la transportarea pe calea ferată a transformatorului cu gabarite mari. Însă consumul de
material la confecţionarea miezului este mai mare decât la cel cu coloane.
• Înfăşurările transformatorului
Înfăşurările transformatoarelor se execută din conductoare de cupru, mai rar aluminiu, cu
secţiunea dreptunghiulară sau circulară, izolate cu email, bumbac sau mătase. Înfăşurările de
înaltă şi joasă tensiune ale unui transformator se montează pe aceeaşi coloană, concentric sau
alternat.
Înfăşurările concentrice (Fig. 4.6) se realizează sub forma unor bobine cilindrice, de
aceeaşi înălţime, dar de diametre diferite şi se dispun coaxial în jurul coloanei. Lângă coloană se
plasează de regulă înfăşurarea de joasă tensiune 3, iar deasupra ei înfăşurarea de înaltă tensiune 4,
care este, în acest mod, mai bine izolată faţă de miez. Înfăşurările concentrice pot fi executate ca
înfăşurări cilindrice, spiralate, continue etc.
Înfăşurările alternate (Fig. 4.7) sunt formate din bobine de diametre egale şi înălţimi
reduse, numite galeţi, dispuse alternativ pe înălţimea coloanei l. Înfăşurările sunt izolate între ele
(şi faţă de miez) prin spaţii de aer sau ulei şi straturi de preşpan, polivinil, hârtie specială sau
Transformatoare 5

carton rigidizat cu răşini sau lacuri, 5.

a. b.
Fig. 4.6. Construcţia transformatorului cu coloane. a –monofazat; b - trifazat.
1 - coloane; 2 - juguri; 3 - înfăşurare de joasă tensiune;
4 - înfăşurare de înaltă tensiune; 5 – strat izolator.

Fig. 4.7. Transformator monofazat cu miez în manta

şi bobine în formă de galeţi.

Cuva cu ulei (5 - Fig. 4.5) în care se introduce transformatorul, este un vas confecţionat din
tablă de oţel cu grosimea de câţiva mm. Cuva este etanşă, acoperită cu capac metalic pe care sunt
montate izolatoarele de trecere de înaltă tensiune - 9 şi de joasă tensiune - 10. La
transformatoarele până la 63 kVA, pereţii cuvei sunt netezi, iar la cele de putere mai mare, pereţii
sunt gofraţi (ondulaţi) în scopul de a creşte suprafaţei radiante şi răcirii mai intense.
Transformatoarele de 100 kVA sau mai mari sunt dotate cu radiatoare, care în majoritate cazurilor
reprezintă ţevi (sau blocuri de ţevi).
Izolatoarele de trecere, fixate pe capacul cuvei, asigură izolarea în raport cu cuva a
bornelor de legătură între înfăşurările transformatorului şi liniile de transport a energiei electrice.

4.2.3 Funcţionarea în gol a transformatorului monofazat

Dacă circuitul secundar este deschis şi înfăşurării primare i se aplică o tensiune alternativă
sinusoidală, transformatorul (Fig. 4.8) se comportă faţă de reţeaua de alimentare ca o bobină cu
miez feromagnetic. Înfăşurarea primară a transformatorului este parcursă de un curent sinusoidal
echivalent, i10, relativ mic, care determină solenaţia instantanee de funcţionare în gol:
6 Curs 9

θ0 = N1i10 .
Aceasta creează şi întreţine în miezul
transformatorului fluxul magnetic fascicular util φ.
Fluxul înlănţuie ambele înfăşurări ale
transformatorului şi are forma:
φ(t ) =Φ m sin ωt .
În ipoteza neglijării căderilor de tensiune pe
Fig. 4.8. Transformatorului monofazat reactanţa de dispersie (corespunzătoare fluxului de
funcţionând în gol. dispersie) şi pe rezistenţa înfăşurării primare, t.e.m.
e1 indusă de fluxul util φ în înfăşurarea primară este practic egală cu tensiunea u1 aplicată
transformatorului. În acelaşi timp, din legea inducţiei electromagnetice, se poate calcula valoarea
sa instantanee:
dφ
e1 = − N1 = E1m sin (ωt − π / 2) ≈ −u1 .
dt
Analog, t.e.m. e2 indusă în înfăşurarea secundară este:
dφ
e2 = − N 2 = E2 m sin (ωt − π / 2) = u20 .
dt
Valorile efective ale acestor t.e.m. sunt:
E1 = 4,44 f N1Φ m ≈ U1
E2 = 4,44 f N 2Φ m = U 20
T.e.m. induse de fluxul φ în înfăşurarea primară şi, respectiv secundară, au frecvenţa
tensiunii de alimentare şi valorile (instantanee şi efective) dependente de numărul de spire ale
înfăşurărilor. Raportul lor:
e N E U
k= 1 = 1 = 1 ≈ 1
e2 N 2 E2 U 20
se numeşte raport de transformare şi este practic egal cu raportul între valorile efective ale
tensiunii U1 aplicate înfăşurării primare şi tensiunii secundare U20 obţinute la bornele înfăşurării
secundare la funcţionarea în gol. In cazul: U20<U1, transformatorul este coborâtor de tensiune,
iar în cazul U20>U1, transformatorul este ridicător de tensiune.
Asociind indicele 1 mărimilor din primarul transformatorului, rezultă:
di
u1 = −e1 + R1i10 + Ld 1 10 ,
dt
în care: u1 este tensiunea aplicată circuitului primar, e1 - t.e.m. indusă în înfăşurarea primară de
fluxul util φ, R1 - rezistenţa înfăşurării primare, iar Ld1 - inductivitatea ei de dispersie.
Ecuaţia se numeşte ecuaţia de tensiuni a circuitului primar (pentru funcţionarea în gol
a transformatorului) şi, în valori efective complexe, se poate scrie sub forma:
U 1 = − E 1 + R1 I 10 + jωLd 1 I 10 ,
sau:
U 1 = − E 1 + Z 1 I 10 = Z m I 10 + Z 1 I 10 ,

în care: Z1 = R1 + jXd1 reprezintă impedanţa înfăşurării primare (Xd1 = ωLd1 fiind reactanţa ei de
dispersie), iar Zm este impedanţa de magnetizare a transformatorului.
Transformatoare 7

Fluxul magnetic util, φ, creat de solenaţia θ0 = N1i10 de

funcţionare în gol, înlănţuind şi înfăşurarea secundară (Fig.
4.8), induce t.e.m. e2 = − N 2 dφ / dt şi, pentru circuitul
secundar, se poate scrie următoarea ecuaţia de tensiuni:
e2 = u20 sau E 2 = U 20 .
Ecuaţiei de tensiuni i se poate asocia diagrama fazorială
reprezentată în Fig. 4.9 şi schema echivalentă din Fig. 4.10,
în care impedanţa de magnetizare Zm poate fi reprezentată
printr-o schemă echivalentă serie sau derivaţie.

4.2.4 Funcţionarea în sarcină a transformatorului

Un transformator electric funcţionează în sarcină
(Fig. 4.11), dacă înfăşurarea primară este alimentată cu o Fig. 4.9. Diagrama fazorială a
tensiune alternativă u1, iar la bornele înfăşurării secundare transformatorului la
este legat consumatorul de impedanţă Z. Funcţionarea în funcţionarea în gol
sarcină constituie regimul normal de funcţionare al
transformatorului.
Dacă transformatorul funcţionează în sarcină , t.e.m. e2 creează în circuitul secundar
curentul i2. Căderea de tensiune la bornele receptorului de impedanţă Z ia valoarea u2.
Aplicând legea circuitului magnetic conturului
închis (Γ) al unei linii de câmp, se obţine solenaţia
instantanee rezultantă la funcţionarea în sarcină:
θ = N1i1 + N 2i2 .

Solenaţia totală θ a celor două înfăşurări dă naştere

unui câmp magnetic rezultant obţinut prin suprapunerea Fig. 4.10. Schema echivalentă
câmpului magnetic de excitaţie, creat de solenaţia primară a transformatorului la
funcţionarea în gol
N1i1 şi a celui de reacţie, creat de solenaţia secundară N2i2.
Întrucât permeabilitatea magnetică a miezului este mult mai mare decât cea a aerului, marea
majoritate a liniilor câmpului magnetic rezultant se închid prin miez, înlănţuind ambele
înfăşurări şi alcătuind fluxul magnetic fascicular
util, φ. Un număr redus de linii de câmp se închid Γ
parţial prin miez şi parţial prin medii
neferomagnetice (prin aer sau ulei, de exemplu),
înlănţuind fie numai înfăşurarea primară,
alcătuind fluxul de dispersie al înfăşurării
primare φd1, fie numai înfăşurarea secundară,
alcătuind fluxul de dispersie secundar φd2.
Fig. 4.11. Funcţionarea în sarcină a
Fluxurile magnetice totale ψ1 şi ψ2 care transformatorului.
înlănţuie înfăşurarea primară, respectiv, secundară
au expresiile:
8 Curs 9

⎧ψ1 = N1 (φ+φ d 1 ) = N1φ+ψ d 1

⎨ ,
⎩ψ 2 = N 2 (φ+φ d 2 ) = N 2 φ+ψ d 2
în care fluxurile de dispersie pot fi exprimate în funcţie de inductivităţile de dispersie
constante Ld1 şi Ld2 ale celor două înfăşurări, întrucât aceste fluxuri se închid prin medii
neferomagnetice:
⎧ ψ d 1 = Ld 1i1
⎨ .
⎩ψ d 2 = Ld 2i2
Rezultă:
⎧ψ1 = N1φ+Ld 1i1
⎨ .
⎩ψ 2 = N 2 φ+Ld 2i2
Aplicând legea inducţiei electromagnetice pe contururile Γ1, respectiv Γ2, ale celor
două circuite, primar, respectiv, secundar, se obţin ecuaţiile:
⎧ dφ di1
⎪ − N1 dt − Ld 1 dt = R1i1 − u1
⎨ ,
dφ di
⎪− N 2 − Ld 2 2 = R2i2 − u 2
⎩ dt dt
în care R1 şi R2 reprezintă rezistenţele înfăşurărilor transformatorului.
Ecuaţiile de tensiuni ale transformatorului, pot fi scrise şi sub forma:
⎧ di1
⎪ u1 = −e1 + R1i1 + Ld 1 dt
⎨ .
di2
⎪e2 = u 2 + R2i2 + Ld 2
⎩ dt
Dacă în ecuaţia de tensiuni a primarului se neglijează căderile de tensiune R1i21 şi
Ld1(di1/dt) pe rezistenţa, respectiv, reactanţa de dispersie a înfăşurării primare, rezultă:
U1 ≈ E1 = 4,44 f N1Φ m .
Relaţia arată că amplitudinea Φm a fluxului magnetic util depinde de valoarea efectivă
U1 a tensiunii aplicate şi nu este practic influenţată de valorile curenţilor de sarcină i1 şi i2.
Dacă U1 = const., Φm = const., indiferent de regimul de funcţionare al transformatorului: în
sarcină sau în gol.
La funcţionarea în sarcină, fluxul util este produs de solenaţia:
θ = N1i1 + N 2 i2 = Rm φ(t ) ,
astfel că: φ(t) = (N1i1 + N2i2)/Rm, în care Rm reprezintă reluctanţa circuitului magnetic al
transformatorului, iar φ (t) valoarea instantanee a fluxului util.
Analog, pentru regimul de funcţionare în gol, solenaţia este:
θ 0 = N1i10 = Rm φ 0 (t ) şi φ 0 (t ) = N1i10 / Rm .
Întrucât φ ≈ φ0, rezultă ecuaţia de solenaţii a transformatorului:
N1i1 + N 2i2 = N1i10 .
In mărimi complexe, ecuaţiile transformatorului devin:
⎧U 1 = − E1 + R1 I 1 + jX d 1 I 1,
⎪
⎨ E 2 = U 2 + R2 I 2 + jX d 2 I 2 , unde : U 2 = (R + jX )I 2 ,
⎪N I + N I = N I ,
⎩ 1 1 2 2 1 10
Transformatoare 9

în care: Xd1 = ωLd1 şi Xd2= ωLd2 reprezintă reactanţele de dispersie ale înfăşurărilor
transformatorului, iar X = ωL - 1/ωC - reactanţa receptorului.
Notând cu Z 1 = R1 + jXd1 impedanţa înfăşurării primare, Z 2 = R2 + jXd2 - impedanţa
înfăşurării secundare, Z = R + jX - impedanţa receptorului, sistemul de ecuaţii poate fi scris şi
în forma:
⎧U 1 = − E1 + Z 1 I 1,
⎪E = U + Z I ,
⎪ 2 2 2 2
⎨
U
⎪ 2 = Z I 2 ,
⎪⎩ N1 I 1 + N 2 I 2 = N1 I 10.

4.2.5 Randamentul transformatorului

La funcţionarea transformatorului în sarcină, înfaşurarea primară absoarbe de la reţea
puterea activă P1 = U 1 I1 cos ϕ1 , iar înfăşurarea secundară debitează către receptorul Z puterea
activă P2 = U 2 I 2 cos ϕ 2 . Diferenţa dintre aceste două puteri, reprezintă piederile de putere în
transformator care înglobează pierderile în fier (în circuitul magnetic), pFe, şi pierderile în
înfăşurări (în circuitele electrice), pj.
Cu aceste precizări, bilanţul puterilor pentru transformator are expresia:
P1 = P2 + p j + p Fe .

Pierderile de putere în fier sunt determinate de curenţii turbionari induşi în miez şi de

fenomenul de histerezis, fiind dependente de pătratul inducţiei magnetice (implicit de pătratul
tensiunii de alimentare U1), de frecvenţă şi de natura şi greutatea miezului feromagnetic.
Pierderile de putere în înfăşurări, apar prin efectul Joule al curenţilor care circulă prin cele
două circuite electrice ale transformatorului:
p j = R1 I12 + R2 I 22 = R1 I12 + R2' I 2'2 ≅ Rsc I12 ,
în care I1 şi I2 sunt valorile efective ale curenţilor din înfăşurarea primară, respectiv secundară.
Randamentul transformatorului se defineşte prin
raportul dintre puterea utilă P2 şi puterea consumată 1.0
η
P1: 0.8
P
η= 2 0.6
P1
p j
şi poate fi determinat prin metode directe sau 0.4
indirecte. 0.2
a. Metoda directă implică conectarea în pFe
secundarul transformatorului a unei impedanţe de 0 0.2 0.4 0.6 0.8 1.0 1.2
sarcină reglabilă, diferitele încercări efectuându-se Fig. 4.12 Variaţia randamentului şi a
păstrând cos ϕ 2 = const . Se alimentează pierderilor în transformator
transformatorul cu tensiunea U 1 = U 1n = const . şi se măsoară puterea absorbită P1 şi cea furnizată
P2, după care se determină randamentul şi se trasează caracteristica η = f ( P2 ) . Această metodă,
aşa cum arată şi numele, este o metodă directă care rezultă din definiţia randamentului fără calcule
10 Curs 9

şi deci erori suplimentare

b. Metoda indirectă (a pierderilor separate) foloseşte tot relaţia randamentului în care se
evidenţiază pirderile:
P P2 βS n cos ϕ2
η= 2 = , η= .
P1 P2 + pFe + p j βS n cos ϕ2 + pFen + β 2 p jn
Coeficientul β se numeşte factor de încărcare şi reprezintă raportul dintre puterea activă din
secundar şi puterea nominală:
P I I
β= 2 ≈ 2 ≈ 1 .
P2 n I 2 n I1n
Sn = U2nI2n, [VA], este puterea aparentă nominală a transformatorului. Aplicarea acestei metode
nu necesită încărcarea efectivă a transformatorului ci doar cunoaşterea pierderilor nominale (în
regim nominal) în miez şi în înfăşurări. Acestea se pot determina prin intermediul unor încercări
de mult mai mică anvergură care nu necesită o instalaţie de încărcare şi măsurare de putere
comparabilă cu cea a transformatorului.
Încercarea la mers în gol se realizează prin alimentarea înfăşurării primare cu tensiunea
nominală U1n şi lăsarea în gol (fără sarcină) a înfăşurării secundare. În aceste condiţii:
- pierderile în Fe, dependente de pătratul tensiunii de alimentare, sunt cele nominale;
- pierderile în Cu sunt dependente de pătratul curenţilor ce străbat înfăşurările; curentul
secundar este nul iar cel primar este curentul de mers în gol i10 având valori de 2...10% din cel
nominal; odată cu ridicarea la pătrat aceste valori devin neglijabile.
În concluzie, la funcţionarea în gol, pierderile în Cu sunt neglijabile iar cele în Fe sunt
nominale. Deoarece puterea din secundar este nulă, rezultă că puterea activă absorbită în primar
P1 se regăseşte doar sub formă de pierderi, mai precis pierderi în Fe:
P1 = P2 + p Fe + p j
P20 = 0 , p j0 ≈ 0 → P10 = pFe
Încercarea la scurtcircuit implică realizarea unui scurtcircuit între bornele secundare şi
alimentarea primarului cu o tensiune mult redusă, astfel încât, chir în condiţii de scurtcircuit în
secundar, curenţii ce străbat înfăşurările să aibă valori nominale. În aceste condiţii:
- pierderile în Cu, dependente de pătratul curenţilor prin înfăşurări sunt cele nominale;
- pierderile în Fe sunt dependente de pătratul tensiunii de alimentare; aceasta are valori
reduse reprezentând uzual 5...15% din valoarea nominală; prin ridicare la pătrat aceste valori
devin neglijabile.
În concluzie, la funcţionarea în scurtcircuit, pierderile în Fe sunt neglijabile iar cele în Cu
sunt nominale. Deoarece puterea din secundar este nulă ( u 2 = 0 ), rezultă că puterea activă
absorbită în primar P1 se regăseşte doar sub formă de pierderi, mai precis pierderi în Cu:
P1 = P2 + p Fe + p j
P2 sc = 0 , p Fesc ≈ 0 → P1sc = p j
Prin intermediul acestor două categorii de încercări, în condiţii limită, a fost posibilă
separarea celor două categorii de pierdericare, în funcţionare normală, apar împreună.
 CAPITOLUL 5

MAŞINI ELECTRICE

5.1 Generalităţi privind maşinile electrice

5.1.1 Utilizarea şi clasificarea maşinilor electrice

În primele decenii ale secolului XIX au fost descoperite şi studiate legile şi teoremele
fundamentale ale electromagnetismului (aici trebuie menţionat aportul savanţilor A. Ampere
şi M. Faraday), care au pus baza elaborării şi construirii maşinilor electrice. Aceste maşini au
revoluţionat industria şi au modificat esenţial viaţa societăţii umane.
Electroenergetica contemporană include următoarele componente:
a. - producerea energiei electrice în centralele electrice;
b. - transportarea energiei electrice până la locul de utilizare;
c. - distribuţia energiei electrice către consumatori;
d. - utilizarea energiei electrice.
Pentru producerea energiei electrice în centralele electrice sunt prevăzute instalaţii
specifice, compuse din maşina primară şi generator electric. Maşina primară (turbină cu abur
sau hidraulică, motor termic) pune în funcţiune generatorul care la rândul său produce energie
electrică (de obicei energia electrică produsă în electrocentrale este energie de curent
alternativ trifazat cu frecvenţa de 50 Hz). În esenţă, generatorul transformă energia mecanică
primită la arbore de la maşina primară în energie electrică (Fig. 5.1a). Tensiunea
generatoarelor actuale instalate în electrocentrale de putere mare nu depăşeşte 25 kV.
Electrocentralele sunt construite în locurile unde se află agenţii energetici primari (pe
râuri sau în locurile unde sunt combustibili fosili) sau unde efectul poluant are consecinţe
minime. Principalii consumatori de energie electrică, zonele industriale şi aglomerările
urbane, se află la distanţe relativ mari faţă de locul de producere al energiei electrice.
Pentru transportul acestei energii de la electrocentrale către consumatori, tensiunea
generatorului se ridică la valori standard de 35, 110, 220, 330, 400, 500, 750 kV, în scopul de
a minimiza pierderile de energie pe liniile de transport. Cu cât este mai mare distanţa de
transport a energiei electrice cu atât tensiunea trebuie să fie mai ridicată. Odată cu creşterea
tensiunii are loc reducerea curentului în liniile de transport (la aceeaşi putere electrică
transportată). Aceasta la rândul său contribuie la micşorarea energiei pierdute, care după cum
se cunoaşte este proporţională cu pătratul curentului. În locurile de distribuţie şi utilizare a
energiei electrice, tensiunea este coborâtă în câteva trepte până la valoarea necesară
utilizatorilor. Ridicarea sau coborârea tensiunii se efectuează cu aparate electromagnetice
denumite transformatoare electrice. Transformatorul modifică parametrii energiei electrice
(tensiune, curent) la aceeaşi frecvenţă, legând între ele două sau trei sisteme de tensiuni
diferite (Fig. 5.1c)
La locul de consum, prin intermediul consumatorilor (receptorilor), are loc conversia
energiei electrice în alte forme de energie: mecanică, termică, radiantă, chimică etc.
2 Curs 10

Cea mai mare parte din energia livrată este consumată de către motoarele electrice
(peste 80% din energia utilizată), care transformă energia electrică în energie mecanică (Fig.
5.1b).

PM PE PE PM PM PE PE PE
G M F C

pjm pjm pjm pjm

a. b. c. d.

Fig. 5.1. Conversia energiei în maşinile electrice.

a - generator; b - motor; c - frână; d - convertizor.
PM - putere mecanică; PE - putere electrică; Pjm - pierderi ireversibile de putere.

Din cele prezentate mai sus, rezultă că generatoarele, motoarele şi transformatoarele

sunt elementele componente de bază ale unui sistem electroenergetic. Generatoarele şi
motoarele practic au aceeaşi construcţie şi conform principiului reversibilităţii:
Orice maşină electrică poate funcţiona atât în regim de generator cât
şi în regim de motor.
Unele maşini electrice, în anumite situaţii particulare, pot funcţiona în regim de frână
electromagnetică (Fig. 5.1c), în care maşina primeşte atât energie mecanică cât şi energie
electrică transformându-le în energie termică. Alte maşini pot funcţiona ca maşini
convertizoare de tensiune, curent, frecvenţă, număr de faze etc. (Fig. 5.1d). Conversia puterii
mecanice în putere electrică şi invers în maşinile electrice are loc cu pierderi ireversibile de
putere:
- pierderi în înfăşurări, denumite şi pierderi în cupru, pcu, sau pierderi Joule, pj;
- pierderi în circuitul magnetic, denumite pierderi în fier, pFe;
- pierderi mecanice datorită frecărilor pm şi pierderi de ventilaţie, pv;
- pierderi suplimentare, ps.
Pierderile determină încălzirea maşinii electrice, iar pentru limitarea temperaturii la
valoarea admisă de izolaţia înfăşurărilor este necesară răcirea maşinii electrice.
Randamentul maşinilor electrice este totdeauna subunitar, puterea consumată de maşină
fiind mai mare decât puterea cedată, diferenţa reprezentând pierderile de putere.
Deşi transformatorul electric nu este o maşină electrică în sensul clasic, deoarece nu
posedă componente mobile (rotative), totuşi este studiat în cadrul cursul de maşini electrice,
datorită faptului că funcţionează pe aceleaşi principii ca celelalte maşini electrice.
Maşinile electrice se pot clasifica după mai multe criterii:
a. după felul curentului care străbate înfăşurările:
- maşini de curent alternativ, monofazate sau trifazate (sincrone, asincrone şi de c.a.
cu colector);
- maşini de curent continuu şi universale (care funcţionează atât în c.c., cât şi în c.a.);
b. după modul de utilizare: maşini cu utilizare directă (generatoare, motoare), cu
Maşini electrice 3

utilizare indirectă (convertizoare de frecvenţă, de fază), maşini folosite în instalaţiile de

măsurare (tahogeneratoare, frâne) etc.
c. din punct de vedere cinematic: maşini cu rotor interior, cu rotor exterior, maşini
liniare;
d. după contactul pieselor active cu mediul exterior: maşini deschise, protejate şi închise
(complet izolate);
e. după puterea nominală: micromaşini (sub 0,1kW), maşini mici (0,1 ... 5kW), maşini
mijlocii (5 ... 100kW), maşini mari (peste 100kW);
f. după turaţie: maşini lente (sub 250 rot/min), de turaţie mijlocie (250 - 1000 rot/min),
rapide (1000 - 6000 rot/min), ultrarapide (peste 6000 rot/min);
g) după tensiunea nominală: maşini de joasă tensiune (sub 1000V), de înaltă tensiune
(peste 1000V);
h. după poziţia axului: maşini cu ax orizontal, vertical şi înclinat.

5.1.2 Elementele constructive de bază ale maşinilor electrice

Părţile componente ale unei maşini electrice rotative (Fig. 5.2) sunt statorul (partea fixă
a maşinii) şi rotorul (partea mobilă a maşinii). În mod obişnuit rotorul se află în interiorul
statorului, dar se întâlneşte şi construcţia inversată. Statorul şi rotorul sunt părţi ale circuitului
magnetic, separate de un mic spaţiu de aer denumit întrefier, care în mod obişnuit este radial.
Statorul şi rotorul maşinii se mai numesc şi armături.
1
4
2

Fig. 5.2. Elementele constructive ale unei maşini electrice rotative. 1 - stator;
2 - carcasă; 3 - rotor; 4 - arbore; 5 - lagăre; 6 - scuturi portlagăre frontale.
Din punct de vedere al fenomenelor electromagnetice care au loc în maşină în procesul
de conversie a energiei, maşinile electrice prezintă două părţi diferite: indusul şi inductorul.
Partea maşinii care produce câmpul magnetic principal se numeşte inductor, iar cealaltă parte
în care se induc t.e.m. de către câmpul principal, se numeşte indus. Inductorul poate fi rotor
sau stator, iar indusul corespunzător poate fi stator sau rotor.
Unele maşini, mai ales acele de curent continuu, în afară de aceste părţi componente
mai prezintă şi o a treia parte componentă, colectorul, care împreună cu periile îndeplineşte
rolul de redresor mecanic în cazul funcţionării maşinii ca generator, sau invertor mecanic
când maşina funcţionează ca motor.
Fiecare maşină electrică conţine următoarele sisteme funcţionale: sistemul electric,
sistemul magnetic, sistemul mecanic, sistemul de răcire (ventilaţie) iar în unele cazuri mai
conţine şi sistemul de măsură, reglare şi protecţie.
4 Curs 10

Sistemul electric este alcătuit din una sau mai multe înfăşurări aşezate de obicei în
crestături la periferia dinspre întrefier a celor două armături sau executate ca bobine
concentrate. Înfăşurările sunt izolate electric atât de sistemul magnetic al maşinii, cât şi de
celelalte părţi ale maşinii.
Sistemul magnetic constă dintr-un miez feromagnetic confecţionat în majoritatea
cazurilor din tole de oţel electrotehnic izolate între ele şi separat în două de către întrefier. Din
sistemul magnetic fac parte şi polii inductori ai maşinii.
Sistemul mecanic consolidează toate elementele componente ale maşinii şi asigură
rigiditatea acesteia. La maşinile rotative sistemul mecanic este alcătuit dintr-un arbore pe care
se dispune rotorul, rulmenţii, scuturi portlagăre, carcasa de susţinere etc.
Sistemul de răcire este dependent de puterea maşinii, de condiţiile climaterice şi de
exploatare a maşinii, de viteza de rotaţie etc. Este compus dintr-un sistem de ventilatoare, care
se află în interiorul sau exteriorul maşinii, un sistem de canale radiale şi agentul de răcire care
poate fi aer, ulei mineral, apă, hidrogen sau alte substanţe, care în unele cazuri îndeplinesc şi
rolul de izolant electric.

5.1.3 Materiale utilizate în construcţia maşinilor electrice

Pentru construcţia maşinilor şi transformatoarelor electrice se folosesc diverse
materiale, ce pot fi împărţite în patru mari categorii:
a. materiale de mare conductivitate electrică;
b. materiale magnetice;
c. materiale izolante;
d. materiale constructive.
Primele două categorii se mai numesc materiale active.
Materialele constructive servesc pentru:
- consolidarea părţilor componente ale maşinii;
- asigurarea rigidităţii mecanice a maşinii şi posibilităţii de transport şi montare.
Unele părţi ale maşinii se află sub acţiunea forţelor mecanice statice şi dinamice ce apar
la funcţionarea maşinilor electrice. Ele suportă sau exercită aceste forţe asupra altor
componente ale maşinii sau asupra maşinile unelte. De aceea acestea trebuie să satisfacă o
serie de cerinţe fizico-mecanice:
- rezistenţă sporite la şocuri mecanice;
- rezistenţa la oboseală;
- limită de curgere majorată;
- alungiri nesemnificativă a metalului la variaţii temperaturii etc.
În calitate de materiale constructive în construcţia maşinilor electrice se utilizează fontă
simplă, maleabilă şi nemagnetică pentru executarea carcaselor şi scuturilor; oţel carbonat şi
oţel aliat pentru arbori; oţel forjat, oţel normal sub diverse forme (carcase, cuve etc.), precum
şi diverse materiale neferoase (mase plastice; aluminiu pentru executarea carcaselor şi
scuturile portlagăre la maşinile de putere foarte mică).
Materialele conductoare (electroconductoare) sunt utilizate pentru confecţionarea
Maşini electrice 5

bobinelor şi înfăşurărilor de curent continuu sau de curent alternativ. Materialelor conductoare

li se impun următoarele cerinţe: rezistivitate mică şi coeficienţi mici de temperatură;
posibilitatea îmbinării uşoare prin sudare sau lipire; rezistenţă sporită contra coroziunii;
conductivitate termică ridicată; rezistenţă mecanică mare.
În electrotehnică sunt utilizate o gamă largă de materiale conductoare (tab. 1.1), însă cel
mai răspândite este cuprul, care are rezistivitate mică şi implicit pierderi mici de putere prin
efectul Joule-Lenz.
Materialele izolante (electroizolante) sunt materiale de rezistivitate ridicată, utilizate
la izolarea părţilor conductoare ale maşinilor electrice respectiv a conductoarelor bobinelor şi
înfăşurărilor şi altor elemente care în timpul funcţionării maşinii sunt puse sub tensiune.
Materialele izolante trebuie să satisfacă următoarele cerinţe: rezistivitate dielectrică cât
mai ridicată; rezistivitate electrică cât mai mare; unghi de pierderi dielectrici (tgσ) cât mai
mic; stabilitate mecanică, termică şi chimică cât mai ridicată. În cadrul ultimei cerinţe, cea
mai importantă este stabilitatea termică, deoarece în timpul funcţionării, maşinile se încălzesc
iar izolaţia cu care este acoperit materialul conductor îmbătrâneşte.
Ca material izolator în transformatoare şi maşini electrice sunt de asemenea utilizate şi
materiale lichide şi gazoase: uleiul de transformator, sticla lichidă, aerul, hidrogenul,
hexafluorura de sulf etc.
Miezurile transformatoarelor şi maşinilor electrice sunt confecţionate din tole subţiri de
oţel electrotehnic, izolate între ele cu lac, hârtie electrotehnică, oxid ceramic. În ultimul timp
pentru izolarea tolelor se utilizează şi materiale izolante (lacuri sau oxizi), care sunt
termostabile până la temperatura de 800...1000oC.
Materialele magnetice sunt cele mai importante materiale în maşinile electrice
deoarece de calitatea şi performanţa lor depinde atât gabaritul (greutate) maşinii cât şi alţi
indicatori tehnici: randamentul, factorul de putere etc.
Materialele magnetice sunt utilizate pentru fabricarea circuitelor magnetice ale
transformatoarelor şi maşinilor electrice. Ca material magnetic sunt utilizate diferite
materiale feromagnetice: oţel electrotehnic de diferite tipuri, fontă, oţel turnat, oţel
laminat şi forjat, aliaje speciale; ferite, utilizate pentru fabricarea magneţilor permanenţi;
materiale în care permeabilitatea magnetică relativă este foarte mare r>>1.
5.1.4 Principalele fenomene electromecanice care au loc în maşinile electrice
Indiferent de tipul constructiv al maşinii electrice, fenomenele electromecanice care stau la
baza funcţionării maşinii sunt aceleaşi. În Fig. 5.3 se prezintă schematic aceste fenomene pentru o
maşină funcţionând în regim de motor.
6 Curs 10

mr

forţă - inerţie
u i  me 
înfăşurări inductanţe i electromag.  mecanică i
+
A B . C D E

Fenomene electromagnetice Fenomene mecanice

Fig. 5.3 Principalele fenomene electromagnetice şi mecanice din maşinile electrice

A. Unele înfăşurări se alimentează de la surse de tensiune continuă sau alternativă „u”,

altele, în scurtcircuit, sunt sediul unor tensiuni electromotoare induse. Prin toate înfăşurările iau
naştere curenţi electrici „i”.
B. Curenţii din înfăşurări, străbătând inductanţe sau inductanţe mutuale dau naştere la
fluxuri magnetice „”.
C. Curenţii şi fluxurile interacţionează şi pe baza forţei electromagnetice în maşină se
dezvoltă cuplul electromagnetic activ „me” capabil să pună în mişcare şi să menţină mişcarea
rotorului.
D. Cuplului activ i se opune din exterior cuplul rezistent „mr” datorat maşinii de lucru
conectată mecanic la rotorul maşinii electrice.
E. Diferenţa dintre cele două cupluri numit cuplul de accelerare acţionează asupra
maselor în mişcare de rotaţie şi prin intermediul momentului de inerţie „J” produce modificarea
vitezei unghiulare rotorice „”. Aceasta reprezintă principala mărime mecanică de la ieşirea
sistemului electromecanic numit maşină electrică. De remarcat faptul că mişcarea rotorului
influenţează modul în care în infăşurări apar curenţii electrici.
Indiferent de tipul constructiv al maşinii electrice, fenomenele mecanice prezentate sunt
descrise matematic de aceeaşi relaţie matematică numită ecuaţia de mişcare:
d
me  mr  J
dt

Cuplul rezistent mr conţine şi o componentă a frecărilor interne din maşină, de obicei de tip
vâscos, de forma F·, unde F se numeşte coeficient de frecări vâscoase. În practică se
pot întâlni urmatoarele situaţii:
d
a. me  mr   0    rotorul accelerează;
dt
d
b. me  mr   0    const. rotorul îşi menţine turaţia;
dt
d
c. me  mr   0    rotorul decelerează;
dt
Maşini electrice 7

5.1.5. Elementele constructive ale maşinilor de curent alternativ

Aşa cum s-a menţionat mai sus, putem deosebi două tipuri principale de maşini de curent
alternativ:
a - maşini asincrone;
b - maşini sincrone.
În majoritatea cazurilor, maşinile de curent alternativ sunt maşini rotative. Ca orice maşină
rotativă, maşinile de curent aternativ sunt compuse din două părţi distincte, care din punct de
vedere mecanic (cinematic) se numesc: stator - partea fixă a maşinii şi rotor - partea mobilă
(rotativă) a maşinii. Statorul şi rotorul sunt separate unul faţă de altul de un spaţiu mic de aer
numit întrefier.
Din punct de vedere al fenomenelor electromagnetice care au loc în maşinile electrice în
procesul conversiei energiei, maşinile sunt alcătuite din două părţi distincte: indusul şi
inductorul. Partea maşinii cu înfăşurări de excitaţie (sau cu magneţi permanenţi) care produce
câmpul magnetic principal se numeşte inductor, iar cealaltă parte, în care sunt montate înfăşurări
în care se induc tensiuni electromotoare datorită câmpul inductor se numeşte indus. În maşinile de
curent alternativ, inductorul poate fi atât partea mobilă (rotorul) cât şi partea fixă (statorul) a
maşinii, iar indusul poate fi invers respectiv statorul (când inductorul este rotor) sau rotorul (când
inductorul este stator).
Pentru a micşora pierderile de putere prin histerezis şi curenţi turbionari, miezul statorului şi
rotorului (armăturile feromagnetice) aflate în câmpuri magnetice variabile în timp, se realizează
ca la transformatoare, din tole de oţel electrotehnic, izolate între ele. Părţile electromagnetice
situate în câmpuri magnetice constante se pot confecţiona din tole sau masive (fonta sau oţel).
A. Maşinile asincrone. Se numesc asincrone maşinile la care turaţia rotorului diferă de
turaţia câmpului magnetic învârtitor al statorului, iar valoarea ei se modifică în funcţie de sarcină.
Maşinile asincrone se împart în maşini cu şi fără colector (cele mai răspândite sunt cele fără
colector). Din punct de vedere constructiv, sunt două tipuri de maşini asincrone: maşini asincrone
cu rotorul în scurtcircuit şi maşini asincrone cu rotorul bobinat.
De obicei, în crestăturile axiale ale miezului statorului sunt montate trei înfăşurări de fază
repartizate în mai multe crestături, decalate în spaţiu una faţă de alta cu 120 º (2 /3 rad) şi legate
în stea sau triunghi. În rotor se montează tot înfăşurări trifazată legată însă numai în stea, capetele
libere fiind legate la trei inele pe care calcă trei perii (maşina cu rotorul bobinat). La maşinile cu
rotorul în scurtcircuit în crestăturile axiale ale miezului rotorului sunt plasate bare din aluminiu
sau cupru având capetele frontale scurtcircuitate cu doua inele (înfăşurarea rotorică are aspectul
unei colivie de veveriţă; de aceea uneori maşina este numită maşină cu colivie).
După cum se observă, înfăşurările statorului şi rotorului nu sunt conectate între ele electric.
Între aceste înfăşurări există numai o legătură inductivă, adică sunt cuplate magnetic. Din această
cauză maşinile asincrone se mai numesc şi maşini de inducţie.
În majoritatea cazurilor, maşinile asincrone funcţionează în regim de motor. Însă în ultimul
timp au început să fie utilizate şi ca generatoare funcţionând autonom sau în paralel cu reţeaua.
Amănunte privind construcţia şi principiul de funcţionare al maşinii asincrone se pot găsi în cap.
4.
B. Maşinile sincrone. Această denumire provine din faptul că la aceste maşini turaţia
rotorului este strict egală cu turaţia câmpului magnetic învârtitor, indiferent de valoarea sarcinii la
arborele maşinii şi indiferent de regimul de funcţionare (motor sau generator). Statorul, indusul
8 Curs 10

maşinii, este identic cu statorul maşinii asincrone, respectiv este alcătuit din trei înfăşurări de fază
decalate în spaţiu una faţă de alta şi legate în stea sau triunghi.
Rotorul (inductorul) este caracterizat de prezenţa polilor magnetici a căror polaritate
alternează de-a lungul circumferinţei. În funcţie de modul de execuţie al rotorului, maşinile
sincrone se împart în maşini cu poli aparenţi (Fig. 5.4a), atilizate la turaţii de până la 1000
rot/min. (cu frecvenţa industrială de 50 Hz) şi cu poli înecaţi – turaţia rotorului fiind de 1500 sau
3000 rot/min. (Fig. 5.4b).

2 1

1
N N
4
S S

N 3 S
3
a. b.

Fig. 5.4. Elementele constructive ale maşinilor sincrone.

a - cu poli aparenţi; b - cu poli înecaţi.
1- rotorul; 2- polii; 3- înfăşurarea de excitaţie; 4- piesă (talpă) polară.

Polii maşinii se realizează prin intermediul unor bobine concentrice înfăşurate pe miezuri
(la maşinile cu poli aparenţi) şi legate în serie (Fig. 5.4a) sau secţii plasate în crestăturile axiale ale
miezului rotorului (Fig. 5.4b), legate de asemenea în serie (la maşinile cu polii înecaţi). Bobinele
sau secţiile legate în serie alcătuiesc înfăşurarea de excitaţie a maşinii, capetele cărei sunt
conectate la două inele izolate între ele şi montate pe un cilindru izolant, care este presat pe
arborele maşinii. Pe inele calcă două perii imobile izolate între ele. Prin intermediul acestui
dispozitiv se alimentează în curent continuu înfăşurarea de excitaţie. Reglarea valorii curentului
de excitaţie permite modificarea valorii fluxului magnetic al polilor maşinii şi respectiv a t.e.m.
induse în înfăşurările statorului. Maşina (sau dispozitivul) care produce energie de curent continuu
necesară pentru alimentarea înfăşurării de excitaţie poartă denumirea de excitator

5.1.6 Principiul de funcţionare al maşinilor de c.a.

Funcţionarea maşinilor de c.a. se bazează pe crearea de către stator a unui câmp magnetic
învârtitor. Apariţia câmpului magnetic învârtitor statoric implică îndeplinirea a două condiţii:
- existenţa pe stator a unui sistem trifazat de înfăşurări având axele decalate cu 120º
electrice una faţă de cealaltă;
- înfăşurările să fie străbătute de un sistem trifazat simetric de curenţi - aceeaşi pulsaţie,
aceeaşi valoare efectivă dar defazaţi între ei cu o treime de perioadă, respectiv 2π/3 rad.
Condiţiile de mai sus sunt îndeplinite dacă statorul este alimentat de la reţeaua trifazată de
c.a. Prin suprapunerea câmpurilor magnetice produse de fiecare din cele trei înfăşurări, apare un
câmp magnetic învârtitor. Acesta are amplitudinea constantă iar viteza sa de rotaţie, numită viteză
de sincronism, este dată de relaţia:
Maşini electrice 9

b
ib N
N
n1
n n1 n n1
a a a
S S
ic n1 ira ira
ia
S
N
c a. b. c.

Fig. 5.5 Producerea câmpului magnetic învârtitor:

a – sistemul statoric şi rotoric de înfăşurări; b – c. m. învârtitor p=1; c – c. m. învârtitor p=2.

1 2f1 f1
1   , rad / s n1  60 , rot / min 
p p p
în care:
- 1 este pulsaţia tensiunii de alimentare, identică cu cea a curenţilor statorici;
- f1 este frecvenţa curenţilor din înfăşurarea statorică;
- p reprezintă numărul de perechi de poli ai motorului, dependent de modul de realizare a
înfăşurării statorice şi rotorice (parametru constructiv).
Dacă p = 1, 2, 3, 4, valorile vitezei de sincronism pentru frecvenţa reţelei de 50 Hz rezultă:
3000, 1500, 1000, 750 rot/min.

5.1.7 Expresia cuplului electromagnetic

Puterea electromagnetică este transmisă prin intermediul fluxului magnetic util, din stator în
rotor. Din relaţia ce exprimă legătura dintre alunecare şi pierderile Joule în rotor, se poate constata
că puterea electromagnetică este egală cu puterea disipată pe rezistenţa echivalentă R2' / s din
rotorul motorului asincron:
p j2 R'
PM   m1 2 I 2'2 .
s s
Inlocuind expresia valoarii efective a curentului I 2' , cuplul electromagnetic rezultă în final:
R2'
3 pU12 s
Me 
 2
.
1  R2'  ' 2
 R1 c1   X 1 c1 X 2
s 
 

Expresia permite punerea în evidenţă a influenţei diverşilor parametri asupra cuplului
dezvoltat de maşina asincronă.
Caracteristica mecanică a unui motor este, prin definiţie, curba de variaţie a turaţiei n în
funcţie de cuplul dezvoltat, n = f(Me), când tensiunea de alimentare şi frecvenţa acesteia sunt
constante. Deoarece între turaţia n şi alunecare există relaţia n=60f1(1-s)/p, caracteristica mecanică
a maşinii asincrone se poate exprima, într-un nou sistem de coordonate, prin curba Me = f(s). La
10 Curs 10

trasarea caracteristicii mecanice se consideră constante toate mărimile care intervin în relaţie, cu
excepţia alunecării (m1, p, R1, R2' , X1, X 2' , c1 sunt parametri constructivi ai maşinii consideraţi
constanţi).
Se pot pune în evidenţă anumite puncte particulare pe caracteristica Me = f(s) şi anume: la s
= 1 (n = 0), în momentul pornirii, motorul dezvoltă cuplul de pornire:

3 pU12 R2'
Mp  .
  
1 R1  c1 R2' 2  X 1  c1 X 2' 2

Dacă acest cuplu este suficient de mare, rotorul accelerează şi turaţia sa creşte până ce
cuplul motor Me devine egal cu valoarea cuplului rezistent la arbore Mr, la alunecarea nominală sn
şi turaţia n.
Există o valoare a alunecării sk , numită alunecare critică, deci o turaţie nk pentru care
cuplul M atinge valoarea maximă sau valoarea critică Mk:

c1 R2' c1 R2'
sk    .

R12  X 1  c1 X 2' 
2 X 1  c1 X 2'

Fig. 5.6. Caracteristica Me = f(s) a maşinii Fig. 5.7. Caracteristica mecanică n = f(Me)
asincrone. a maşini asincrone.

Valoarea cuplului maxim (critic) sau cuplu de răsturnare, rezultă prin înlocuirea alunecării s cu
valoarea sa critică, respectiv:

3 pU12 1 3p U12
Mk  
1   2
2c1 R1  R12  X 1  c1 X 2'   
1 2c1 X 1  c1 X 2' 
 
Rezultă următoarele concluzii:
- cuplul maxim Mk este proporţional cu pătratul tensiunii de alimentare, la frecvenţă
constantă şi parametri daţi ai maşinii. Valoarea cuplului maxim nu depinde de rezistenţa
Maşini electrice 11

circuitului rotoric R2' ; în valoare absolută, cuplul maxim obţinut pentru sk<0 (regim de generator)
este mai mare decât cel obţinut pentru sk>0 (regim de motor);
- cuplul maxim se obţine la o alunecare cu atât mai mare cu cât este mai mare rezistenţa
circuitului rotoric R2' , când reactanţele de dispersie sunt constante; valoarea alunecării critice nu
depinde de tensiunea de alimentare;
- la o frecvenţă dată, cuplul critic este practic invers proporţional cu suma reactanţelor de
dispersie.
Se defineşte capacitatea de suprasarcină a motorului asincron raportul dintre cuplul maxim
(de răsturnare) şi cuplul nominal:
  Mk /Mn .

5.1.8 Pornirea motoarelor asincrone trifazate

Pornirea motorului asincron trifazat reprezintă procesul care se declanşează după conectarea
acestuia la reţeaua trifazată de alimentare şi constă în creşterea turaţiei sale până la valoarea
corespunzătoare sarcinii la arbore.
Principalele aspecte ce trebuie avute în vedere în procesul de pornire sunt cuplul dezvoltat şi
curentul absorbit în momentul pornirii.
Cuplul de pornire Mp, reprezintă cuplul pe care îl dezvoltă motorul aflat cu rotorul în
repaus, când este alimentat cu tensiune de valoare şi frecvenţă nominale, după ce curentul absorbit
a atins valoarea de regim permanent. Pentru a porni, motorul trebuie să dezvolte un cuplu mai
mare decât cel rezistent, creat de maşina de lucru. În general motoarele asincrone au un cuplu de
pornire modest având valori de 0,4...0,9 Mn. Valoarea acestuia este puternic influenţată de
rezistenţa circuitului rotoric R2' , crescând odată cu aceasta şi de valoarea tensiunii de alimentare.
A În momentul conectării tensiunii de
B alimentare, motorul asincron are o
C comportare similară cu cea a unui
K transformator funcţionând în regim de
scurtcircuit. Curentul de pornire este limitat
A B de impedanţa de scurtcircuit Zk:
stator C
I1 p  U 1 / Z k ,

Z
Zk  R  c R   X
1 1
' 2
2 1  c1 X 2' 
2
,
X Y perii având valori tipice I1p= 4...7 I1n.
Prin urmare, la pornirea unui motor
rotor asincron trifazat, trebuie rezolvate
Rp
a b c
arbore satisfăcător două probleme aparent
contradictorii: creşterea cuplului de pornire
x y z
reostat de pornire Mp şi reducerea la valori rezonabile a
inele
curentului absorbit I1p.
Fig.5.8 Pornirea motorului asincron cu rotor bobinat
cu reostat de pornire
Pornirea motoarelor asincrone cu
12 Curs 10

rotorul bobinat. La motoarele asincrone cu rotorul bobinat, spre deosebire de cele cu rotorul în
scurtcircuit, se pot soluţiona simultan ambele probleme menţionate mai sus, asigurându-se un
cuplu de pornire mare şi un curent de pornire rezonabil.
Având acces din exterior în circuitul rotoric, limitarea curentului de pornire se obţine
mărind rezistenţa circuitului secundar, prin înserierea cu fazele rotorului a unui reostat trifazat de
pornire Rp. Se obţine astfel, şi creşterea cuplului de pornire. După terminarea procesului de
pornire rezistenţa suplimentară este eliminată, motorul funcţionând în continuare conform
caracteristicii mecanice naturale. Reostatul de pornire Rp, executat din metal, răcit cu ulei sau aer,
se dimensionează pentru funcţionarea în regim de scurtă durată.
Pornirea motoarelor asincrone cu rotorul în scurtcircuit
La motoarele cu rotorul în scurtcircuit în simplă colivie nu este posibilă modificarea valorii
rezistenţei circuitului rotoric. Drept urmare, la aceste motoare, creşterea cuplului de pornire nu
mai este posibilă. Pentru limitarea curentului de pornire se utilizează o serie de metode specifice
care au la bază reducerea tensiunii de alimentare U1. Procedeul se aplică în cazul motoarelor care
pornesc în gol sau cu sarcină redusă, deoarece cuplul de pornire scade mult, reducându-se cu
pătratul tensiunii de alimentare. Aceste metode depind de puterea nominală a motorului şi de
puterea instalată a reţelei de alimentare.
Pornirea directă. Pentru pornirea directă a motorului asincron cu rotorul în scurtcircuit se
cuplează manual sau automat direct la reţea înfăşurarea statorului, conectată în stea sau în
triunghi. Acest procedeu este larg răspândit în cazul motoarelor de putere nominală Pn relativ
mică în raport cu puterea instalată a reţelei, timpul de pornire fiind redus (maxim câteva secunde).
Principalele dezavantaje ale pornirii directe constau în curentul mare de pornire ce determină
căderi de tensiune în reţeaua de alimentare şi perturbarea celorlalţi consumatori. Cuplul de pornire
este relativ redus. Şocurile de curent solicită suplimentar înfăşurările motorului şi reţeaua de
alimentare, forţele electrodinamice fiind mari, proporţionale cu pătratul valorii curentului de
pornire.
Pornirea cu autotransformator.
Autotransformatoarele se folosesc la pornirea motoarelor asincrone de mare putere şi înaltă
tensiune (6kV, 10kV), cu rotorul în scurtcircuit. Prizele autotransformatorului, coborâtor de
tensiune, se aleg astfel încât să se obţină o valoare prestabilită a curentului (şi a cuplului) de
pornire.
Fie kA = N1/N2 raportul de transformare al AT. Tensiunea de alimentare din momentul
pornirii este de kA ori mai mică decât cea nominală, în aceeaşi măsură reducându-se şi curentul
absorbit în momentul pornirii. Cuplul de pornire scade în schimb cu pătratul raportului de
transformare, k A2 .

Pornirea stea-triunghi. Metoda se aplică motoarelor asincrone cu rotorul în scurtcircuit, a

căror înfăşurare statorică este prevăzută a funcţiona în mod normal în triunghi; toate cele şase
capete ale înfăşurării statorice, A-X, B-Y, C-Z, trebuie să fie scoase la placa de borne.
Maşini electrice 13

Observaţie: Dacă motorul este prevăzut să funcţioneze în conexiunea stea, pornirea în stea
reprezintă o pornire cu tensiune nominală (nu
A
redusă) iar conectarea în triunghi nu este permisă
B
deoarece se depăşeşte tensiunea nominală de C
alimentare. K
Dacă Ul reprezintă tensiunea de linie a reţelei, Ul
Il
UfY şi Uf - tensiunile de fază la conectarea A V
înfăşurării statorice în stea, respectiv în triunghi, IfY,
If şi IpY, Ip - curenţii de fază, respectiv de linie (de
pornire) absorbiţi de la reţea, între aceste mărimi A B
C
există relaţiile: Uf  Y
U fY Ul V
I pY  I fY   ,
Zk 3Zk Z
X Y
Uf Ul If A
I p  3 I f   3  3 .
Zk Zk
Raportul curenţilor absorbiţi în cazul pornirii Fig.5.9 Pornirea stea-triunghi a motorului
în stea, respectiv în triunghi, este: asincron.
I p 1
 .
I p 3
Deci reducerea tensiunii de fază de alimentare a motorului în raportul U fY / U f  1 / 3
determină reducerea curentului de trei ori, la pornirea în stea faţă de pornirea directă în triunghi.
Principalul dezavantaj al acestei metode constă în faptul că valoarea cuplului de pornire scade tot
de trei ori:
2
M pY  U fY 
  1.
M p  U f  3
 
Motoare asincrone cu rotorul în scurtcircuit cu pornire ameliorată. În vederea
îmbunătăţirii performanţelor la pornire, se fabrică motoare asincrone cu colivia rotorică de
construcţie specială: cu dublă colivie sau cu bare înalte. Statorul are aceeaşi construcţie clasică.
În cazul acestor motoare, rezistenţa înfăşurării rotorice are o valoare ridicată numai în perioada de
pornire, în timpul funcţionării revenind la valori normale. Funcţionarea lor are la bază principiul
refulării curentului.

5.1.9Maşina de curent continuu

Maşina de curent continuu este cea mai veche maşină electrică. Ea poate funcţiona în regim
de generator (dinam), de motor sau de frână. Maşina de curent continuu în regim de motor este
varianta cea mai utilizată în acţionările cu turaţie variabilă ca de exemplu în tracţiunea electrică,
acţionarea maşinilor unelte, a laminoarelor, la maşini de ridicat şi transportat etc.
5.1.9.1 Elemente constructive
O reprezentare de ansamblu a maşinii de c.c. poate fi urmărită în Fig.5.10.
14 Curs 10

carcasă
Stator
înfăşurări
inductoare
piesă
înfăşurări
polară
induse
ă

colector
tălpă
de prindere arbore
miez
feromagnetic Rotor perii
dispozitiv
portperie
Fig. 5.10 Maşina de curent continuu dezasamblată.

În Fig.5.11 sunt prezentate principalele elemente componente ale maşinii de c.c. Statorul,
partea fixă a maşinii, are rol de inductor având drept rol principal crearea fluxului magnetic de
excitaţie (inductor). Este alcatuit din carcasa 1, poli
principali de excitaţie 2, talpa polilor de excitaţie 3 şi Ex1 Ex2
2 3
înfăşurarea de excitaţie 4. Cele două capete ale înfăşurării 4 5
1
de excitaţie, Ex1 şi Ex2, sunt scoase la placa de borne şi N 6
se conectează la o sursă de c.c. Deoarece fluxul inductor
δ
9
al maşinii este practic constant în timp, toate elementele
constructive ale statorului pot fi realizate din fier masiv.
Rotorul, partea mobilă a maşinii, cuprinde miezul
rotorului 5 prevăzut cu crestături în care este introdusă
înfaşurarea rotorică 6. Aceasta este legată la colectorul 7
pe care calcă periile 8. Cele două capete ale înfăşurării
S 7
rotorice (induse), A1 şi A2, sunt scoase la placa de borne 8
A1 A2
în vederea conectării la o sursă de c.c. Deoarece rotorul
este supus unei magnetizări alternative, circuitul Fig. 5.11 Construcţia maşinii
magnetic se realizează din tole de oţel electrotehnic. de curent continuu
Detalii privind amplasarea elementelor constructive
pe stator şi pe rotor pot fi urmărite în Fig. 5.12 respectiv Fig. 5.13.

a. b. c.

Fig. 7.12 Statorul maşinii de curent continuu:

a – carcasa şi capacul frontal; b – miezul polului principal cu talpă polară şi
înfăşurare de excitaţie; c – poziţionarea rotorului faţă de stator.

Sistemul colector-perii la maşina de curent continuu are rol de mutator mecanic. În regim de
Maşini electrice 15

generator are rol de redresor, iar în regim de motor are rol de invertor. Acest sistem colector-perii
constituie principalul dezavantaj al acestor maşini electrice necesitând o îngrijire atentă.

a. b. c.

Fig. 5.13 Rotorul maşinii de curent continuu:

a – rotor complet montat pe ax; b – miez cu înfăşurări poziţionate în
crestături; c – colector alcătuit din lamele colectoare.

Maşinile de c.c. se clasifică în principal după modul de alimentare a înfăşurării de excitaţie:

- cu excitaţie separată, Fig. 5.14a;
- cu excitaţie derivaţie, Fig. 5.14b;
- cu excitaţie serie, Fig. 5.14c;
- cu excitaţie mixtă adiţională, Fig. 5.14d;
- cu excitaţie mixtă diferenţială, Fig. 5.14e;

a. b.

c.

d. e.

Fig. 5.14 Clasificarea maşinilor de c.c funţie de modul de

alimentare a excitaţiei.

6.1.2 Reglajul vitezei motorului de c.c.

Pornind de la expresia tensiunii induse în rotor, a cuplului electromagnetic şi a ecuaţiei de
tensiuni la bornele indusului, se poate deduce expresia turaţiei rotorului de forma:
E  k e  n   e
 U A  RA I A U R M
M e  k M  I A   e  n  , n  A  A e2 .
U  R I  E ke e ke  e k e k M  e
 A A A

Caracteristica mecanică n=f(Me) (Fig. 5.15a) evidențiează o scădere de până la 10% a

turației când motorul este încărcat la sarcina nominală. Este deci o caracteristică dură, similară cu
cea a motorului asincron.
16 Curs 10

După cum se observă, pentru a modifica viteza de rotaţie, la cuplu constant, se poate
modifica tensiunea de alimentare a indusului UA, rezistenţa circuitului rotoric RA sau fluxul de
excitaţie Φe prin intermediul curentul de excitatie Ie.
Reglarea vitezei prin tensiunea de alimentare. Caracteristica mecanică obţinută atunci
când parametrii maşinii sunt cei nominali se numeşte caracteristică mecanică naturală, iar dacă cel
puţin unul dintre parametrii se modifică caracteristica se numeşte artificială.
Din analiza relaţiilor de mai sus rezultă că, la modificarea tensiunii UA, se modifică viteza
de mers în gol n0, panta caracteristicii rămânând constantă. În Fig. 5.15a sunt reprezentate două
caracteristici artificiale pentru două tensiuni UA1 şi UA2 mai mici decât tensiunea nominală UAn.
Dacă tensiunea de alimentare a indusului scade (la cuplu constant) se obţin viteze de rotaţie
din ce în ce mai mici, panta caracteristicii rămânând neschimbată. Se realizează deci un reglaj de
viteză în limite largi, cu caracteristici mecanice rigide. Singurul dezavantaj al metodei constă în
faptul că necesită surse relativ costisitoare pentru obţinerea tensiunii continue, reglabile în limite
largi, 0 ... UAn sau chiar – UAn ... UAn dacă se doreşte şi inversarea sensului de rotaţie.

A doua metodă se bazează pe modificarea rezistenţei circuitului indus. În acest scop, în

serie cu indusul se introduce un reostat de reglaj Rr. De fapt, de cele mai multe ori, acelaşi reostat
este folosit şi la pornire şi la reglajul vitezei.

n n n
n0˝
n΄0
n0 n0 n0
UAn Rr0 Φ2
n΄0 UA1 Rr1 Φ1
n˝0 Φn
UA2
Rr2
UA2<UA1<UAn Me Rr0<Rr1<Rr2 Me Φ2<Φ1<Φn Me
a. Mr Mr Mr
b. c.

Fig. 5.15 Dependenţa turaţiei de cuplu pentru motorul de c.c. cu excitaţie

separată (derivaţie) la reglarea turaţiei prin modificarea:
a – tensiunii de alimentare; b – rezistenţei indusului;
c – fluxului de excitaţie.

După cum reiese din analiza expresiei turaţiei, la mărirea rezistenţei circuitului indus, viteza
de mers în gol rămâne neschimbată, însă panta se modifică. În Fig. 5.15b s-au reprezentat
caracteristica mecanica naturală Rr 0  0 şi două caracteristici mecanice artificiale obţinute prin
înserierea cu indusul a două rezistenţe de reglaj Rr1 şi Rr2. Se observă că la cuplu constant, prin
mărirea rezistenţei de reglaj se obţin viteze de rotaţie mai mici.
A treia metodă de reglaj a vitezei de rotaţie constă în modificarea fluxului de excitaţie al
maşinii, deci a curentului de excitaţie. Din expresia caracteristicii mecanice rezultă că prin
modificarea fluxului, în sensul scăderii lui, se modifică atât viteza de mers în gol cât şi panta
caracteristicii Fig. 5.15c.
Dupa cum se observă de data aceasta se obţine o creştere a vitezei de rotaţie la mers în gol
Maşini electrice 17

simultan cu creşterea pantei caracteristicii. Metoda este simplă, reglarea curentului de excitație
făcându-se cu ajutorul unui reostat de câmp. Însă, datorită micşorării fluxului se micşorează şi
cuplu maxim pe care îl poate dezvolta motorul, fără a depăşi curentul nominal IAn.

n n n
U2<U1<Un
R΄r<R˝r

0.5Φn
Un 0.7Φn
Rr=0
U1 Φn
U2 Rr˝ ΄
Rr
Me Me Me
a. b. c.

Fig. 5.16 Caracteristici mecanici pentru motorul cu excitaţie serie la

modificare: a – tensiunii de alimentare; b – rezistenţei indusului;
c – fluxului de excitaţie.

În Fig. 5.16 este reprezentată comportarea motorului de c.c. cu excitație serie. Se obvervă că
în acest caz turația scade pronunțat odată cu încărcarea motorului. Caracteristica se numește
elastică iar gama de aplicații este diferită cuprinzând situații în care la pornire este necesar un
cuplu mare fără a lua măsuri de limitare a curentului. Tracțiunea electrică este un domeniu ce
beneficiează din plin de acest tip de motor.
Fig. 5.16a, b și c prezintă modul în care se modifică caracteristica mecanică a motorului cu
excitaţie serie la modificarea tensiunii de alimentare, a rezistenţei indusului şi a fluxului de
excitaţie.