Noţiuni generale de maşini electrice

4. NOŢIUNI GENERALE DE MAŞINI ELECTRICE

Masina electrica este un sistem de conversie electromecanica a energiei mecanice în energie electrica
sau invers. Ea poate functiona în regim de motor, de generator sau de frână electrică.
În regim de motor masina primeste putere electrică şi furnizează, la arbore, putere mecanică.
Generatorul realizează conversia inversă, din putere mecanică în putere electrică.
Frâna electrică este acel regim de functionare în care masina primeste atat putere electrica cat si putere
mecanica, pe care le transforma, în cea mai mare parte, în caldură, furnizand la arbore un cuplu opus
miscarii.
Masinile electrice se pot clasifica dupa urmatoarele criterii:
a) Dupa principiul de functionare:
 Transformatorul electric;
 Masina asincrona;
 Masina sincrona;
 Masina de curent continuu;
 Masina de curent alternativ cu colector.
b) Dupa felul miscarii:
 Masini electrice de rotatie;
 Masini electrice liniare.
c) Dupa felul curentului pe la bornele principale:
 Masini de c.a. (transformatorul, masina asincrona, masina sincrona, masina de c.a. cu colector);
 Masini de c.c.
d) Dupa sensul conversiei energiei:
 Generatoare electrice - convertesc energia mecanica primita pe la ax în energie electrica pe la bornele
principale;
 Motoare electrice - convertesc energia electrica primita pe la bornele principale în energie mecanica la
ax.
Masinile electrice sunt reversibile putând functiona atât ca motoare cât si ca generatoare electrice. Ele au
capatat o mare raspândire în tehnica si în alte ramuri ale vietii sociale, reprezentând elemente indispensabile
în procesul producerii energiei electrice (generatoarele electrice din electrocentrale) si în actionarile electrice
de toate tipurile (motoarele electrice).

4.1. Transformatorul electric

Transformatorul electric este o maşină electromagnetică statică de curent alternativ, care transformă o
energie electromagnetică primară de anumiţi parametrii (u1,i1) într-o energie electromagnetică secundară de
alţi parametrii (u2,i2), frecvenţa rămane însă constantă (f1=f2=ct.). Cei doi parametrii care ne dau puterea, u-
tensiunea şi i-curentul, suferă prin transformare schimbări inverse, astfel dacă tensiunea se micşorează,
curentul se măreşte şi invers. La baza funcţionării transformatorului stă principiul inducţiei electromagnetice.
Din punct de vedere constructiv, transformatorul are două părţi principale:
1)circuitul magnetic- reprezentat de miezul de fier şi construit din tole de oţel electrotehnic pentru
reducerea pierderilor în fier;
2)circuitele electrice- reprezentate de două sau mai multe înfăşurări din Cu sau Al, realizate în jurul
circuitului magnetic, fiind deci cuplate electromagnetic.
Înfăşurarea care primeşte energia de la o sursă se numeşte înfăşurare primară, iar cea care cedează
energia unei reţele sau unui consumator se numeşte înfăşurare secundară. După cum tensiunea înfăşurării

57
 Noţiuni generale de maşini electrice

secundare este mai mare sau mai mică decat cea a înfăşurării primare, transformatorul este ridicător sau
coborator de tensiune.

Fig.4.1. Schema de principiu a unui transformator

Curentul i1 care străbate înfăşurarea primară creează fluxul magnetic ϕ în miez. Acest flux magnetic fiind şi
el variabil în timp induce în înfăşurarea secundară, care are w1 spire, o tensiune electromotoare. Dacă
această înfăşurare este conectată pe o sarcină oarecare, transformatorul debitează un curent secundar i2.
Fie R1 şi R2 rezistenţele electrice ale celor două înfăşurări. Prin aplicarea teoremei a doua a lui Kirchhoff
pe contururile Γ 1 şi Γ 2 din Fig. 4.1 se obţin relaţiile:
dϕ
− u 1 + R1i1 = u e1 = −w1 (4.1)
dt
d(−ϕ)
u 2 + R 2 i 2 = u e 2 = − w2 (4.2)
dt

Căderile de tensiune R1i1 şi R2i2 fiind mult mai mici decât tensiunile la borne corespunzătoare rezultă:
dϕ dϕ
u1 ≈ w1 şi u 2 ≈ w2 (4.3)
dt dt
Prin raportare se obţine:
u 1 w1
= = kT (4.4)
u 2 w2

Mărimea kT este denumită raport de transformare al transformatorului.

Prin aplicarea teoremei lui Ampere pe conturul Γ al fluxului magnetic în miez, se obţine relaţia:
H m l m = w1 i1 − w2 i 2 (4.5)

unde Hm este intensitatea câmpului magnetic în miez, iar lm este lungimea conturului Γ . Ca urmare a
Bm
valorilor ridicate ale permeabilităţii magnetice µ , mărimea H m l m = ⋅ l m are valori mult mai mici decât
µ
oricare dintre cei doi termeni din partea stângă a ultimei relaţii, astfel încât:

w1 i1 − w2 i2 ≈ 0 (4.6)
de unde rezultă:
w1 i 2
kT = = (4.7)
w 2 i1

Aşadar tensiunile, curenţii şi numerele de spire satisfac în cazul uni transformator monofazat relaţiile:

58
 Noţiuni generale de maşini electrice

u 1 i 2 w1
= = = kT (4.8)
u 2 i1 w 2
de unde rezultă:
p1 = u 1i1 = u 2 i 2 = p 2 (4.9)

Prin urmare, în ipoteza neglijării pierderilor Joule în înfăşurări şi atunci când cuplajul celor două înfăşurări
este perfect şi când miezul magnetic este ideal (µ → ∞ ), puterea p1 absorbită de primar este egală cu p2
transferată sarcinii, rolul transformatorului fiind acela de a modifica tensiunea u2 în raport cu u1.
Transformatoarele monofazate se simbolizează în schemele electrice ca în Fig.4.2.a, iar cele trifazate
printr-una din cele două variante prezentate în Fig.4.2.b.

Fig.4.2. Simbolul transformatorului

Bornele înfăşurării de înaltă tensiune se notează cu litere mari, A-X în monofazat, respectiv A-X, B-Y, C-Z în
trifazat, şi cu literele mici corespondente pentru înfăşurările de joasă tensiune. Atunci când cele trei faze ale
unui transformator trifazat se conectează în stea, borna comună {X, Y, Z} se notează cu N, respectiv {x, y, z}
≡ n.
Serviciul nominal de funcţionare al unui transformator, stabilit prin tema de proiectare, este acela pentru
care temperatura în diferite zone nu depăşeşte valoarea admisibilă pentru materialele respective, de regulă
materiale electroizolante.
Puterile datorate efectului Joule în înfăşurări şi cele datorate magnetizării alternative a miezului
magnetic denumite pierderi Joule, respectiv pierderi în miez, au valori mult mai mici decât puterea transmisă
din primar în secundar, însă au un efect termic neneglijabil. Prin urmare, aceste pierderi, primele
proporţionale cu pătratul curenţilor, cele magnetice proporţionale cu pătratul tensiunii de alimentare,
determină încălzirea înfăşurărilor, respectiv a miezului. În principal materialele electroizolante sunt acelea a
căror limită superioară a temperaturii este ce mai redusă, această valoare definind limita admisibilă a
temperaturii maxime a transformatorului. Există un set de parametri care caracterizează regimul nominal de
funcţionare al unui transformator ale căror valori sunt dependente de această temperatură. Aceşti parametri
se numesc mărimi nominale şi reprezintă date de catalog ale transformatoarelor. Ei sunt:
- tensiunea nominală primară, U1n, este tensiunea la bornele înfăşurării primare în regimul nominal de
funcţionare;
- tensiunea nominală secundară, U2n, este tensiunea la bornele înfăşurării secundare, în regimul
nominal de funcţionare, adică atunci când transformatorul este alimentat cu valorile nominale ale tensiunii şi
frecvenţei.

59
 Noţiuni generale de maşini electrice

- frecvenţa nominală, fn. În condiţii nominale de alimentare (U1n, fn) pierderile în miez determină o
încălzire a miezului la limita admisibilă a temperaturii.
- puterea nominală Sn este puterea aparentă debitată prin bornele secundare în regimul nominal de
funcţionare. În cazul transformatorului monofazat, relaţiile Sn = U1n I1n = U2n I2n determină valorile nominale
ale curentului primar, I1n , respectiv secundar, I2n.
Dacă transformatorul este alimentat în condiţii nominale (U1n, fn) şi este încărcat la puterea nominală
(Sn), ansamblul pierderilor (în miez şi în înfăşurări) determină o încălzire la limita admisibilă a temperaturii
maxime. Depăşirea limitelor nominale de alimentare (U1n, fn), respectiv a puterii nominale (Sn), conduce la
depăşirea valorii maxim admisibile a temperaturii, ceea ce are ca efect reducerea duratei de bună
funcţionare, sau chiar distrugerea transformatorului, în funcţie de nivelul depăşirii,
- tensiunea nominală de scurtcircuit usc (exprimată în procente în raport cu tensiunea nominală U1n) este
tensiunea care trebuie aplicată înfăşurării primare atunci când înfăşurarea secundară este în scurtcircuit
astfel încât curentul absorbit să aibă valoarea nominală. Această mărime nominală este importantă pentru
caracterizarea comportamentului transformatorului în sarcină şi pentru funcţionarea în paralel a două
transformatoare.
În cazul transformatoarelor electrice, există două caracteristici de funcţionare importante, şi anume,
caracteristica randamentului şi caracteristica externă. Prin caracteristici de funcţionare ale unui dispozitiv
electric în general se înţeleg dependenţe între mărimi definitorii pentru funcţionarea acestuia.
Caracteristica randamentului este dependenţa dintre randamentul transformatorului şi gradul său de
încărcare în sarcină în condiţii de alimentare normală (U1n, fn). Randamentul este raportul dintre puterea
activă debitată de transformator P2 şi puterea activă absorbită P1.
P2
η= (4.10)
P1

Prin grad de încărcare în sarcină, β = I 2 I 2 n , se înţelege raportul dintre curentul debitat de

transformator şi valoarea nominală a curentului secundar. Evident că mărimea β poate lua valori între β
= 0, care corespunde funcţionării în gol a transformatorului şi β = 1, care corespunde încărcării
transformatorului în sarcina nominală.

Fig.4.3. Caracteristicile de funcţionare ale transformatorului

Valoarea randamentului corespunzătoare unui grad de încărcare în sarcină dat depinde şi de defazajul
ϕ 2 dintre curentul şi tensiunea secundare, respectiv de factorul de putere al sarcinii transformatorului, cos
ϕ 2.
Caracteristica randamentului η (β ) are alura din Fig.4.3.a, care evidenţiază următoarele aspecte utile
de reţinut:
- cu cât factorul de putere cosϕ 2 are o valoare mai redusă, cu atât randamentul este mai mic;
- există o valoare optimă a gradului de încărcare în sarcină, β m, pentru care randamentul este maxim;

60
 Noţiuni generale de maşini electrice

- - funcţionarea la sarcini reduse ( β < 0,2 ) este neeconomică, deoarece randamentul are valori
reduse.

Caracteristica externă arată dependenţa tensiunii secundare U2 în funcţie de curentul de sarcină I2

atunci când transformatorul este alimentat în condiţii nominale (U1n, fn). Această dependenţa este diferită
pentru diferite valori ale factorului de putere al sarcinii, (Fig.4.3.b), iar pentru o valoare cosϕ 2 dată depinde
de natura sarcinii, respectiv dacă aceasta este inductivă sau capacitivă.
Atunci când sarcina este rezistivă (cosϕ 2 = 1) tensiunea scade pe măsură ce curentul de sarcină I2
creşte, panta caracteristicii fiind dependentă de valoarea parametrului tensiune de scurtcircuit. Cu cât
tensiunea de scurtcircuit are valori mai mari, cu atât căderea de tensiune este mai importantă.
Atunci când sarcina este inductivă (R, L), căderea de tensiune este mai mare decât în cazul unei sarcini
rezistive (R). Cu cât sarcina este mai inductivă (cosϕ 2 mai redus) cu atât caracteristica externă este mai
căzătoare.
Atunci când transformatorul debitează pe o sarcina capacitivă (R, C), tensiunea la bornele secundare
creşte odată cu creşterea sarcinii. Această creştere este cu atât mai importantă cu cât cosϕ 2 are o valoare
mai redusă.
Transformatoarele electrice se pot clasifica dupa urmatoarele criterii:
a) Dupa destinatie:
 transformatoare de putere mono sau trifazate, utilizate în transportul si distributia energiei electrice ca
ridicatoare sau coborâtoare de tensiune;
 autotransformatoare, utilizate pentru interconectarea retelelor de tensiuni diferite sau pentru reglajul
tensiunii;
 transformatoare de masura de curent sau de tensiune, utilizate pentru adaptarea diverselor aparate de
masura (ampermetre, voltmetre, wattmetre, etc.) la marimile pe care trebuie sa le masoare;
 transformatoare cu destinatie speciala (transformatoare de sudura, pentru cuptoare electrice, pentru
modificarea numarului de faze, etc).
b) Dupa felul marimii transformate:
 transformatoare de tensiune;
 transformatoare de curent.
c) Dupa sensul transformarii:
 transformatoare ridicatoare;
 transformatoare coborâtoare.

Un transformator de construcţie specială este auto-transformatorul. Înfăşurarile autotransformatorului,

atât cea primara cât si cea secundara, sunt plasate pe aceeasi coloana a miezului feromagnetic si au o
portiune comuna fiind conectate galvanic între ele (Fig.4.4). Astfel, energia electrica se transmite de la
primar la secundar atât pe cale electromagnetica (prin inductie), cât si pe cale electrica (prin contactul
galvanic).
Autotransformatorul poate fi ridicator, când se alimenteaza pe la bornele A – X, sau, poate fi coborâtor de
tensiune, când se alimenteaza pe la bornele a – x.

61
 Noţiuni generale de maşini electrice

Fig.4.4. Autotransformator

Aplicaţia 4.1
La primarul unui transformator se aplică o tensiune alternativă de 3300V. Înfăşurarea lui secundară are
120spire, iar la bornele ei, la mers în gol, tensiunea este de 220V. Să se calculeze raportul de transformare
şi numărul de spire al primarului.
R: KT=15; N2=1800spire
Aplicaţia 4.2
Înfăşurarea primară a unui transformator are 48spire, cea secundară 600spire. Tensiunea primară fiind
120V, să se calculeze raportul de transformare şi tensiunea secundarului.
R: KT=0.08; U2=1,5kV
Aplicaţia 4.3
Tensiunea primară a unui transformator este de 36kV, iar cea secundară de 400V. Înfăşurarea secundară
având 30spire, să se calculeze raportul de transformare şi numărul de spire din primar.
R: KT=90; N1=2700spire
Aplicaţia 4.4
Un transformator are puterea în primar de 50kW şi alimentează o reţea cu tensiunea de 120V. Randamentul
transformatorului fiind 95% să se calculeze intensitatea curentului în secundar şi pierderile de putere în
transformator.
R: I2≈396A; ∆P=2,5kW

4.2. Masina asincrona (de inducţie)

Este cea mai raspânditî maşină electrică. Ea se întâlneşte pe scară largă în acţionarile electrice din
toate sectoarele industriale si sociale, îndeosebi în regimul de motor trifazat, pentru actionarea masinilor
unelte, a pompelor, a compresoarelor, a morilor cu bile, a macaralelor electrice, a podurilor rulante, a
aparaturii medicale, a aparaturii electrocasnice etc.
De remarcat, în ultimul timp, pătrunderea agresivă a maşinii asincrone în domeniul tracţiunii electrice,
mai cu seamă de când, alimentarea acesteia prin invertoare cu modulare în lăţime a impulsurilor nu mai
constituie un impe-diment, din punct de vedere al eficienţei economice. Trebuie amintită aici şi utilizarea
maşinii asincrone ca generator, în centralele electrice de mică putere, de tip hidro sau eolian.
Motoarele asincrone se construiesc într-o gamă foarte largă de puteri (de la unităţi de watt până la
ordinul zecilor de MW) şi având turaţia sincronă, la frecvenţa de 50 Hz, egală în mod uzual cu 500, 600, 750,
1000, 1500 sau 3000 rot/min, în funcţie de numărul de perechi de poli. Motoarele asincrone prezintă o
construcţie relativ simplă şi robustă în funcţionare.
În construcţie clasică, maşina asincronă se compune dintr-un stator şi un rotor concentric cu statorul,
dispus în interiorul acestuia.
Statorul - constituie partea imobilă a maşinii, fiind format din miezul feromagnetic pe care se dispune o
înfăşurare trifa-zată. Miezul este aşezat într-o carcasă cu rol de protecţie şi consolidare.

62
 Noţiuni generale de maşini electrice

Miezul feromagnetic are formă cilindrică şi se execută din tole ştanţate din tablă silicioasă normal aliată,
de 0,5 mm grosime (de obicei), laminată la cald sau la rece; tolele sunt izolate între ele cu o peliculă de lac
izolant sau printr-un strat de oxizi ceramici. În tole, spre întrefier, se ştanţează crestă-turile, repartizate
uniform, în care se aşează înfăşurarea. Înfăşurarea statorică este repartizată şi prin intermediul ei maşina
efectuează schimbul principal de energie electrică cu reţeaua de alimentare. Înfăşurarea se execută din
conductor de Cu izolat sau, la maşinile de puteri mici, din conductor de Al, izolat cu email. La maşina
asincronă trifazată înfăşurarea statorului se conectează în stea sau triunghi. La maşinile de puteri mici şi
mijlocii, înfăşurarea trifazată are toate capetele înfăşurărilor de fază scoase la cutia de borne, pentru a face
posibilă conectarea acestora în stea sau triunghi, după nece-sităţi. Fiecare înfăşurare de fază este bobinată
pentru acelaşi număr de poli.
Carcasa - se execută prin turnare, din aluminiu sau fontă, sau prin sudare, din tablă de oţel. Carcasa
poartă tălpile de fixare a maşinii, inelul de ridicare, cutia de borne, plăcuţa indicatoare şi scuturile frontale. În
scuturi se montează lagărele pe care se sprijină axul rotorului.
Rotorul - constituie partea mobilă a maşinii asincrone şi se compune din miezul feromagnetic, de formă
cilindrică, la periferia căruia (spre întrefier), sunt prevăzute crestăturile în care se aşează o înfăşurare
polifazată. Miezul feromagnetic al rotorului se realizează din tole de 0,5 mm grosime, din acelaşi material ca
şi statorul, dar tolele nu se izolează între ele.
Pachetul de tole rotorice se consolidează pe axul maşinii. Axul se roteşte în lagărele fixate pe scuturi,
pe el fiind prevăzut de obicei şi un ventilator.
La maşinile care permit o legătură galvanică între înfăşurarea indusului (rotorul) şi circuitul electric
exterior, pe ax se montează inelele de contact pe care calcă periile (fixe faţă de stator).
Înfăşurarea rotorului, la maşina asincronă de construcţie normală, se realizează cu acelaşi număr de
poli ca înfăşurarea statorică şi se construieşte fie ca înfăşurare trifazată (bobinată), fie ca înfăşurare
polifazată (sub formă de colivie). Înfăşurarea bobinată se execută din conductor de Cu sau Al izolat, iar
înfăşurarea în colivie (sau în scurtcircuit) din bare de Cu, Al sau alamă; colivia din Al se execută prin turnare.
Înfăşurarea în colivie nu este izolată faţă de miezul feromagnetic al rotorului. Înfăşurările bobinate se execută
ca înfăşurări trifazate şi se conectează în stea sau triunghi, iar capetele libere ale celor trei înfăşurări de fază
se conectează la inelele de contact.
Înfăşurările în colivie sunt înfăşurări polifazate, barele coliviei fiind scurtcircuitate frontal prin inele
conductoare.
Întrefierul - este spaţiul liber rămas între miezul feromagnetic al rotorului şi miezul statorului. Lărgimea
întrefierului la maşina asincronă este practic constantă (dacă neglijăm deschiderea crestăturilor) şi are o
valoare foarte mică (0,1... 2 mm), în vederea obţinerii unui curent de magnetizare cât mai mic, respectiv a
unui factor de putere ridicat.
Se consideră o maşină electrică rotativă formată din două armături cilindrice, concentrice, de
construcţie normală, a cărei înfăşurare statorică este conectată la o reţea trifazată simetrică de alimentare,
de frecvenţă f1. Circuitul rotoric se consideră scurtcircuitat sau închis pe un reostat simetric.
Înfăşurarea statorică, inductorul, parcursă de un sistem trifazat simetric de curenţi având frecvenţa f1,
generează în circuitul magnetic al maşinii un câmp magnetic învârtitor. Viteza unghiulară a câmpului
învârtitor Ω 1, numită viteză de sincronism, este determinată de pulsaţia ω1 = 2·π·f1, a curenţilor şi de
numărul de perechi de poli, p, realizaţi de înfăşurare, pe o fază:
Ω1 = ω1/p [rad/s]. (4.11)
n
Din această relaţie se obţine turaţia de sincronism, 1 , a câmpului magnetic învârtitor:
f1 60 ⋅ f 1
n1 = [rot/s] sau, n 1 = [rot/min] . (4.12)
p p

63
 Noţiuni generale de maşini electrice

Câmpul magnetic învârtitor intersectează bobinele rotorice în ordinea succesiunii lor, astfel încât, în
aceste înfăşurări, se induc tensiuni electromotoare formând un sistem trifazat simetric. Întrucât circuitele
rotorice sunt închise, de-a lungul lor se stabileşte un sistem trifazat (rotor bobinat) sau polifazat (rotor în
scurtcircuit) de curenţi electrici.
Din interacţiunea câmp magnetic inductor - curenţi rotorici, rezultă forţe care acţionează tangenţial la
rotor, generând faţă de arborele maşinii un cuplu electromagnetic.
Rotorul este pus în mişcare cu o viteză unghiulară Ω , căreia îi corespunde o turaţie n, în sensul
câmpului magnetic învâr-titor.
Fenomenul de inducţie electromagnetică fiind condiţionat de existenţa unei mişcări relative a câmpului
învârtitor faţă de rotor, e necesar ca viteza unghiulară a rotorului să difere de viteza de sincronism, deci, Ω ≠
Ω 1.
Mişcarea relativă a rotorului faţă de câmpul învârtitor este descrisă de mărimea numită alunecare, s,
definită astfel:
Ω1 − Ω n 1 − n
s= = . (4.13)
Ω1 n1
Pe baza relaţiei de definiţie a alunecării se pot evidenţia regimurile de funcţionare ale maşinii asincrone
– Fig.4.5.

Generator Motor Frână

-∞ - - 0 0 + + 1 1 + + +∞
+∞
s + + n1 n1 + + 0 0 - - -∞
n
Fig.4.5. Regimurile de funcţionare a maşinii asincrone.

În regim de motor, pentru ca maşina să dezvolte cuplu electromagnetic, trebuie îndeplinită condiţia: 0 ≤
Ω < Ω 1; alunecarea este cuprinsă în domeniul 0 ≤ s ≤ 1. Alunecarea s = 1, corespunde momentului pornirii,
când rotorul este imobil, iar valoarea s = 0, corespunde mersului în gol ideal al motorului.
Deoarece interacţiunea dintre înfăşurarea rotorică şi câmpul învârtitor, inductor, este dependentă de
alunecare, frecvenţa curenţilor rotorici este diferită de frecvenţa curenţilor statorici. Viteza unghiulară a
câmpului magnetic învârtitor faţă de roto-rul aflat în mişcare fiind Ω 1 - Ω , pulsaţia mărimilor electrice rotorice
este:
ω 2 = p(Ω1 − Ω) (4.14)
şi utilizând relaţiile (7.28) şi (7.30), se obţine:
ω 2 = s ⋅ ω1 , sau f 2 = s ⋅ f 1 . (4.15)

Înfăşurarea rotorică, parcursă de curenţi electrici cu frecvenţa f2, produce la rândul ei un câmp magnetic
învârtitor, câmp magnetic de reacţie, care se deplasează, faţă de rotor, cu turaţia:
f 2 s ⋅ f1
n2 = = = s ⋅ n1 . (4.16)
p p
Turaţia câmpului rotoric, faţă de stator, se obţine însu-mând turaţia acestuia faţă de rotor, n2, cu turaţia
rotorului, n:
n 2 + n = s ⋅ n 1 + n = s ⋅ n 1 + n 1 (1 − s) = n 1 . (4.17)
Se observă că, turaţia câmpului de reacţie este egală cu cea a câmpului statoric.

64
 Noţiuni generale de maşini electrice

Prin compunerea câmpului inductor cu câmpul de reacţie, în întrefier se obţine un flux magnetic
rezultant, generator de cuplu electromagnetic şi care induce în înfăşurările statorice tensiuni electromotoare
având frecvenţa egală cu cea a reţelei de alimentare.
Din principiul de funcţionare se constată o asemănare fenomenologică între maşina asincronă şi
transformatorul electric trifazat, de aceea se poate spune că, maşina asincronă, numită şi maşină de
inducţie, se comportă ca un transformator dinamic, generalizat.

4.3. Masina sincronă

Maşina sincronă este o maşină de curent alternativ a cărei turaţie este constantă, indiferent de regimul
de funcţionare (stabilizat) şi independent de valoarea sarcinii (în limite normale). Turaţia este cea de
sincronism şi este legată riguros de frecvenţa f a reţelei de curent alternativ la care este cuplată maşina.
Maşinile sincrone pot funcţiona în două regimuri de bază, ca generatoare şi ca motoare.
În regimul de generator, maşina transformă puterea mecanică, primită pe la arbore de la un motor
auxiliar, în putere electrică, debitată într-o reţea de curent alternativ. În regimul de motor, maşina transformă
puterea electrică, primită de la o reţea de curent alternativ, în putere mecanică, cedată pe la ar-bore unei
instalaţii mecanice.
Un alt regim posibil de funcţionare a maşinii sincrone este acela de compensator al factorului de putere.
Regimul de compensator nu este însă un regim de bază distinct, ci un regim de motor funcţionând în gol.
Cea mai largă răspândire o are maşina sincronă în regim de generator sincron trifazat, folosit în
prezent, în exclusivitate, în toate centralele electrice de mare putere.
Motoarele sincrone se utilizează în instalaţiile la care este necesară menţinerea turaţiei riguros
constantă şi un factor de putere bun la turaţii mici.
Compensatoarele sincrone se folosesc pentru compensarea puterii reactive în sistemele
electromagnetice.
Regimul de funcţionare a unei maşini sincrone se caracte-rizează prin mărimile nominale înscrise pe
plăcuţa ei indicatoare:
- regimul de funcţionare (generator, motor, compensator);
- puterea: la generatoare – puterea aparentă la borne, în kVA sau MVA, sau puterea activă la borne,
în kW sau MW; la motoare – puterea mecanică la arbore, în kW; la compensatoare – puterea reactivă la
borne, în kVar sau MVar, în regim supraexcitat;
- curentul de linie în A sau kA;
- tensiunea de linie în V sau kV;
- factorul de putere;
- numărul de faze;
- conexiunea înfăşurărilor indusului;
- frecvenţa în Hz;
- tensiunea de excitaţie la funcţionarea în gol şi în regimul nominal;
- curentul de excitaţie nominal şi curentul de excitaţie maxim admisibil, în A sau kA.
De remarcat că, spre deosebire de transformator, la maşina sincronă sarcina admisibilă nu este
caracterizată numai prin puterea aparentă ci şi prin factorul de putere, deoarece acesta determină valoarea
puterii de excitaţie.
La maşina sincronă, armătura inductoare, în general rotorul, posedă o înfăşurare (de excitaţie)
alimentată în curent continuu, iar armătura indusului, în general statorul, este echipată cu înfăşurarea de
curent alternativ.

65
 Noţiuni generale de maşini electrice

La maşinile de puteri mici (sub 50 kVA), sau la maşini cu destinaţie specială, se utilizează şi construcţia
„inversă” (indusul - rotor şi inductorul - stator).
După forma inductorului, se deosebesc: maşini cu poli înecaţi, utilizate în special la turaţii mari (3000 –
10.000 rot/min) şi maşini cu poli aparenţi, folosite la turaţii mici (de obicei sub 1500 rot/min).
Generatorul sincron se mai denumeşte, după felul motorului de antrenare: turbogenerator, când motorul
este o turbină cu aburi sau cu gaze, de turaţie mare şi hidrogenerator, când motorul primar este o turbină
hidraulică.
Turbogeneratoarele se realizează de obicei ca maşini bipolare, cu poli înecaţi, cu axul orizontal;
hidrogeneratoarele se construiesc numai cu poli aparenţi şi de obicei cu axul vertical.
Generatoarele sincrone antrenate de motoare termice (motoare Diesel sau turbine cu gaze de turaţie
joasă) se realizează cu poli aparenţi şi cu axul orizontal.
Motoarele sincrone, la puteri medii şi mari, se construiesc de obicei cu poli aparenţi.
Compensatoarele sincrone se realizează de obicei ca maşini cu poli înecaţi sau aparenţi, la turaţii de
1000 rot/min sau 1500 rot/min.
Statorul maşinii este alcătuit din:
- partea activă - miezul feromagnetic şi înfăşurarea statorică plasată în crestături;
- partea inactivă - carcasa, scuturile cu lagăre, sistemul de ventilaţie, etc.
Miezul statoric al maşinii sincrone este construit din tole de oţel electrotehnic, izolate între ele şi
prezintă, la periferia dinspre rotor, crestături (de diferite forme), în care sunt plasate bobinele înfăşurărilor
trifazate de curent alternativ.
Carcasa se face uneori din fontă turnată, eventual cu nervuri pentru mărirea suprafeţei de răcire, iar la
maşinile de puteri mari ea se execută din oţel - turnată sau din tablă roluită, sudată şi întărită cu profiluri de
oţel.
Rotorul maşinii sincrone poate fi cu poli aparenţi sau cu poli înecaţi. Rotorul cu poli înecaţi este
construit dintr-o roată polară (compusă din butuc, braţe, prag) pe care se fixează polii maşinii (compuşi din
miezul polar şi piesa polară). La maşinile de puteri mici, braţele roţii polare pot lipsi.
Forma piesei polare este astfel realizată încât să se obţină o distribuţie a câmpului magnetic în întrefier
cât mai apropiată de o sinusoidă. În piesele polare se prevăd crestături (Fig.4.6.a) pentru plasarea barelor
coliviei de amortizare. Barele sunt scurtcircuitate la ambele capete prin segmente inelare care se aşează
numai în lungul arcului polar sau de jur împrejur.
Bobinele polare de excitaţie se efectuează din bandă de cupru sau conductor rotund.
.

Fig.4.6. Pol aparent (a) şi rotor cu poli înecaţi (b)

La periferia rotorului maşinilor cu poli înecaţi, pe un număr par de porţiuni ale circumferinţei acestuia,
sunt prevăzute crestăturile în care se aşează înfăşurarea de excitaţie (Fig.4.6.b). Fixarea înfăşurărilor în
crestături se face cu ajutorul penelor, iar fixarea părţilor frontale cu ajutorul unor bandaje puternice.

66
 Noţiuni generale de maşini electrice

Pe axul rotorului sunt dispuse, în general, două inele la care se conectează capetele înfăşurării de
excitaţie; periile, care calcă pe inele, asigură legătura dintre sursa de curent continuu şi înfăşurarea de
excitaţie.
Sursa de curent continuu este fie o maşină excitatoare fie o instalaţie de excitaţie. Excitatoarea sau
instalaţia de excitaţie fac parte dintr-un sistem de excitaţie care asigură funcţiuni multiple de reglaj şi de
protecţie. Sistemul de excitaţie are un rol semnificativ în comportarea ansamblului generator - motor de
antrenare în exploatare, având totodată şi o pondere însem-nată în costul total al agregatului (5-12%).
Principalele surse de excitaţie ale generatoarelor sincrone sunt următoarele:
- excitatoare de curent continuu;
- excitatoare de curent alternativ şi redresoare;
- autoalimentare de la bornele generatorului sincron prin intermediul transformatoarelor şi
redresoarelor necomandate şi comandate;
- alimentare de la o reţea de tensiune constantă, prin intermediul redresoarelor comandate.
Sistemul de excitaţie trebuie să îndeplinească două condiţii importante:
- viteză de răspuns mare - asigurarea creşterii rapide a tensiunii la bornele înfăşurării de excitaţie a
generatorului;
- plafon ridicat al tensiunii de excitaţie - 2÷2,5 ori tensiunea de excitaţie nominală, în vederea forţării
excitaţiei în regimuri tranzitorii de curent.

4.4. Maşina de curent continuu

În construcţie clasică, maşina de curent continuu se compune dintr-un inductor heteropolar, care
formează statorul maşinii şi un indus, care constituie rotorul.

Fig.4.7. Maşina de c.c.

Statorul, partea imobila a masinii, ce joaca rol de inductor si care are ca elemente constructive principale:
1 – carcasa (jugul statoric);
2 – polii de excitatie împreuna cu înfasurarea concentrata de c.c.(bobine);
3 – poli de comutatie (auxiliari) cu înfasurarea concentrata corespunzatoare;
4 – talpa de prindere;
5 – rotorul, care joaca rol de indus, urmând sa dam o scurta descriere a elementelor sale
constructive, ulterior;
6 – perie.

67
 Noţiuni generale de maşini electrice

Carcasa (jugul statoric) reprezinta partea imobila pe care se fixeaza polii de excitatie si cei de comutatie.
La masinile de putere mai mare decât câteva sute de wati, carcasa si jugul statoric (care serveste drept
drum de închidere a fluxului magnetic inductor), reprezinta aceeasi piesa constructiva. Pentru a oferi fluxului
magnetic o reluctanta cât mai mica, carcasa se construieste din fonta sau otel turnat, uneori din tabla groasa
de otel sudata.
Statorul este echipat cu 2p poli inductori, denumiţi poli principali. În construcţie normală, miezul
feromagnetic al polilor inductori este realizat din oţel masiv sau tole de tablă feromagnetică, cu grosimea de
0,5÷2 mm asamblate împreună prin buloane de strângere nituite. Miezul feromagnetic al polilor inductori,
confecţionat din tole, se execută uşor şi prezintă avantaje în funcţionare, prin faptul că pierderile
suplimentare de suprafaţă, datori-tă pulsaţiilor câmpului magnetic, sunt mai reduse decât în cazul folosirii
pieselor polare masive.
Pe miezul polilor inductori sunt aşezate bobinele de excitaţie, realizate din conductor de Cu, izolat cu
email, bumbac, fibre de sticlă, etc.
Bobinele sunt conectate în serie, astfel încât polii de un nume să alterneze la periferia armăturii cu polii
de nume contrar, pentru a se obţine un inductor heteropolar.
La maşinile de puteri mijlocii şi mari între polii inductori se aşează polii de comutaţie, denumiţi şi poli
auxiliari; grosimea miezului polilor auxiliari este mai mică decât la polii principali. Polii auxiliari se realizează,
de asemenea, din oţel masiv sau din tole. Pe miezul lor sunt aşezate bobine realizate cu conductor de cupru
izolat; bobinele sunt conectate în serie, astfel încât polii de comutaţie să formeze, de asemenea, un sistem
heteropo-lar.
Maşinile de puteri mari şi foarte mari, precum şi maşinile destinate acţionărilor electrice rapide, se mai
echipează cu o înfăşurare de compensaţie, aşezată în crestăturile prevăzute în acest scop, în piesele polare
ale polilor principali.
Înfăşurarea de compensaţie se conectează în serie cu indusul şi are rolul de a compensa reacţia
acestuia.
Jugul inductorului se execută din oţel turnat sau din produse laminate din oţel (tablă sau ţeavă).
Lungimea axială a jugului inductor este mai mare decât lungimea polului inductor. În acest fel, jugul
îndeplineşte şi rolul de carcasă, protejând mecanic părţile frontale ale înfăşurărilor statorului.
Pe carcasă sunt prevăzute elementele constructive comune tuturor maşinilor electrice: cutia de borne,
plăcuţa indicatoare, borna de legătură la masă, dispozitivele de ridicare, tălpile de fixare etc.
În părţile frontale, statorul este echipat cu două scuturi port-lagăre pentru susţinerea şi centrarea
rotorului.
Sistemul de perii colectoare este aşezat într-unul din scuturile frontale şi se compune din colierul
periilor, de care se fixează tijele portperiilor, portperiile şi periile. Periile se realizează din electrografit; la
maşinile cu tensiunea nominală la bornele indusului până la 24 V, periile se execută din cupru grafitat.
Rotorul constituie indusul maşinii; miezul feromagnetic al acestuia este realizat din tole ştanţate din
tablă silicioasă normal aliată, de 0,5 mm grosime, izolate între ele. La periferia tolelor sunt ştanţate crestături
repartizate uniform; tolele sunt împachetate fie direct pe axul maşinii, fie pe butucul rotorului. Pentru a
asigura o bună răcire a rotorului, miezul feromagnetic poate fi prevăzut cu canale axiale, în partea interioară,
între jug şi ax.
Înfăşurarea indusului este o înfăşurare repartizată, închisă, construită în două straturi. Înfăşurarea se
execută din conductor de cupru izolat cu bumbac şi se impregnează; conductorul se poate izola şi cu fibră
de sticlă, folii sau benzi pe bază de mică, în funcţie de clasa de izolaţie a maşinii. Înfăşurarea este
aşezată în crestăturile prevăzute la periferia indusului şi este racordată la lamelele colectorului.

68
 Noţiuni generale de maşini electrice

Colectorul este format din lamele conductoare, ştanţate din bandă de cupru de profil trapezoidal şi
izolate între ele cu lamele izolante din micanită. Lamelele sunt asamblate împreună pe un butuc şi sunt
izolate faţă de acesta cu ajutorul unor conuri de micanită; fixarea lamelelor pe butuc se face prin sistemul
coadă de rândunică.
În partea exterioară, lamela de cupru prezintă un steguleţ la care se conectează capătul de sfârşit al
unei secţii şi capătul de început al secţiei succesive în circuitul electric al înfăşurării, sau o priză a înfăşurării
indusului.
Maşina de curent continuu se construieşte pentru puteri nominale începând cu ordinul zecilor de waţi
până la puteri de ordinul miilor de kilowaţi, într-o gamă largă de turaţii, cu tensiunea nominală până la
1500÷2000 V.
Maşina de curent continuu se utilizează în regim de generator în instalaţiile de producere a energiei
electrice în curent continuu: pe locomotivele diesel-electrice, în grupurile de conversie a frecvenţei, în
instalaţiile de re-dresare a curentului alternativ.
Datorită caracteristicilor de funcţionare deosebit de favorabile acţionărilor electrice, maşina de curent
continuu se utilizează, în regim de motor, în tracţiunea electrică (feroviară şi de transport urban de
persoane), în acţionarea ascensoarelor de mină, a laminoarelor, etc.
După tipul excitaţiei şi modul de conectare a înfăşurărilor de excitaţie, maşinile de curent continuu se
clasifică în felul următor (vezi Fig.4.8):
A) Maşini cu o singură înfăşurare de excitaţie, care poate fi alimentată:
1. – de la o sursă separată (independentă);
2. – în derivaţie (paralel) faţă de înfăşurarea rotorului;
3. – în serie cu înfăşurarea rotorului.
B) Maşini cu mai multe înfăşurări de excitaţie, care pot fi alimentate:
1. – de la bornele înfăşurării rotorului, în serie şi deri-vaţie (excitaţie mixtă);
2. – de la surse separate şi de la bornele înfăşurării rotorului, în cazul unor maşini speciale.

Fig.4.8. Posibilităţi de excitare a maşinilor de curent continuu:

a) cu excitaţie independentă; b) cu excitaţie derivaţie; c) cu excitaţie serie; d) cu excitaţie mixtă.

69
A