CHIMIE

Curs 1

Statutul disciplinei: obligatorie

Număr de ore / Verificarea / Credite
Nivelul de studii: Licenţă Curs Seminar Laborator Proiect Examinare Credite
Anul de studii: I 28 - 14 - V 3
Semestrul: 1
Titularul cursului : Prof.dr.ing. Cristian Pirvu
DE CE CHIMIE ?
Luigi Galvani (1737-1798)
Luigi Galvani a fost profesor la Universitatea din Bologna. El a studiat
efectele electricității asupra animalelor, în special asupra broaștelor. Cu
ajutorul experimentelor, el a arătat prezența electricității în broaște în
anul 1791.

This animated figure shows Galvani’s

understanding of animal electricity. 
 Allesandro Volta (1745-1827)
Allesandro Volta a fost un om de știință italian. A inventat bateria în anul
1799. El a fost primul care a dezvoltat o baterie (celula Voltaica) care ar
putea produce energie electrică ca urmare a unei reacții chimice.

Alessandro Volta’s Original "Pile", exhibited in the Volta

Temple, Como, Italy.
Hans Christian Oersted (1777-1852)
Hans Christian Oersted a arătat că de fiecare dată când un curent trece
printr-un conductor, un câmp magnetic este asociat cu acesta. A inițiat
studiul electromagnetismului și a descoperit aluminiu în anul 1820.
George Simon Ohm (1789-1854)
George Simon Ohm a fost un fizician german. A experimentat
circuitele electrice. El a descoperit că unii conductori funcționau diferit în
comparație cu alții. El a descoperit legea Ohms în anul 1827, care este o
relație între curent, tensiune și rezistență. Unitatea de rezistență poartă
numele acestuia.
Michael Faraday (1791-1867)
Michael Faraday a fost un om de știință britanic și mare experimentator în
electricitate și magnetism. După descoperirea lui Oersted, el a demonstrat
inducția electromagnetică în anul 1831. Acesta este principiul de bază al
funcționării generatoarelor .
James Clerk Maxwell (1831-1879)
James Clerk Maxwell a fost un fizician britanic și a scris un tratat despre
magnetism și electricitate în anul 1873. A dezvoltat ecuațiile câmpului
electromagnetic în anul 1864. Ecuațiile din acesta au fost explicate și
prezise de lucrările lui Hertz și de lucrările faradays. James Clerk
Maxwell a formulat o teorie importantă - adică teoria electromagnetică
a luminii.

Henrich Rudolph Hertz (1857-1894)

Henrich Rudolph Hertz a fost un fizician german născut în 1857 la
Hamburg. El a demonstrat radiația electromagnetică prevăzută de
Maxwell. Folosind proceduri experimentale, el a dovedit teoria prin
instrumente inginerești pentru a transmite și primi impulsuri radio. El a
fost prima persoană care a demonstrat efectul foto-electric. Unitatea de
frecvență a fost numită Hertz în onoarea sa.

Andre Marie Ampere (1775-1836)

Andre Marie Ampere a fost un matematician și fizician francez. A
studiat efectele curentului electric și a inventat solenoidul. Unitatea SI
de curent electric (Ampere) a fost numită după el.
Thomas Alva Edison (1847-1932)
Thomas Alva Edison a fost un om de afaceri și un inventator american. El a
dezvoltat multe dispozitive, cum ar fi bec electric, aparatul de fotografiat
etc. În timp ce inventa lampa electrică, a observat efectul Edison.

Nikola Tesla (1856-1943)

Nikola Tesla a inventat bobina Tesla; motorul de inducție Tesla; curent
alternativ (AC); sistem de alimentare electrică care include un 
transformator ; Electricitate și motor trifazat. În 1891, bobina Tesla a fost
inventată și folosită în echipamente electronice, televiziune și
radiouri. Unitatea de densitate a câmpului magnetic a fost numită după
el.
Conductia electrica se face prin intermediul ATOMILOR
 Conţinutul cursului
Capitolul 1.

Corelatii intre legaturile chimice, structura si proprietatile materialelor.

1.1. Noţiuni despre structura atomului;

1.2. Formarea legaturilor chimice. Influenta structurii chimice asupra proprietatilor electrice, magnetice si optice ale substantelor.
Aplicatii.
Noi materiale utilizate in industria electronica.

Legatura ionica; Compusi ionici utilizati in industria electronica;

Legatura covalenta; Compusi covalenti utilizati in industria electronica;

Legatura metalica; Metale si aliaje utilizate in industria electronica;

Exemple de combinatii chimice, cu implicatii in electronica (in stare cristalina, amorfa, lichida, de cristal lichid);

Structura Proprietati

Legaturi chimice

atom Compusi chimici Material Aplicatii in electronica

Organic electronics
OLED OFET
Solar cells
NANO ELECTRONICS
 Capitolul 2.

Termochimie

2.1. Notiuni introductive de termodinamica chimica; Parametri de stare intensivi si extensivi.

2.2. Efecte termice ale proceselor chimice la presiune si volum constant. Legea lui Hess. Legea lui Kirchoff.

2.3. Functii termodinamice introduse de principiul II: entropia, energia libera, entalpia libera, in corelatie cu

afinitatea chimica. Potential chimic.

Capitolul 3.

Cinetica reactiilor chimice

3.1. Parametri cinetici: viteza de reactie, constanta de viteza, ordin de reactie, molecularitate, energie de activare.

Reactii simple şi reacţii complexe.

3.2. Reactii chimice omogene. Reactii de ordinul I si II.

3.3. Reactii chimice eterogene.

3.4. Reactii in lant drept si ramificat. Reactii fotochimice.

3.5. Teorii moleculare în cinetica chimicǎ. Ciocniri moleculare. Teoria complexului activat.
Capitolul 4.

Echilibrul chimic.

Principiul deplasarii echilibrului chimic. Relatia dintre functiile termodinamice si constanta de echilibru.

Capitolul 5

Electrochimia

1. Obiect de studiu. Celule electrochimice. Strat dublu electric.

2. Electroliti. Echilibre ionice. Conductivitatea electrica a solutiilor de electroliti

3. Reactii electrochimice. Tensiunea electromotoare. Potential de electrod. Tipuri de electrozi. Seria de activitate a elementelor.

Polarizarea la electrozi si supratensiunea.

4. Notiuni generale de bioelectrochimie.

5. Surse chimice de energie electrica. Pile primare, acumulatori, pile de combustie.

6. Procese electrolitice in tehnologii electronice.

7. Coroziunea in mediu de electroliti. Termodinamica si cinetica proceselor de coroziune. Metode de protectie impotriva coroziunii

metalelor.
EVALUAREA

•Activităţile evaluate şi ponderea fiecăreia:

- aprecierea activităţii la laborator: 30%;

- lucrare de verificare cu degrevare (sapt. 9): 40%;

- activitate curs 10%

- verificare finala (scris/oral): 20%.

Cerinţele minimale pentru promovare:

conform „Regulamentului studiilor universitare de licenţă” şi „Regulamentului privind activitatea profesională a studenţilor”,

cu obligativitatea obţinerii a cel puţin 50% din punctajul afectat activităţii de laborator.

•Calculul notei finale:

conform „Regulamentului studiilor universitare de licenţă” şi „Regulamentului privind activitatea profesională a studenţilor”.
•BIBLIOGRAFIA

•C. Pirvu, Chimie; Notiuni fundamentale, Ed. Printech, Bucureşti, 2009.

•Andrew R. Barron, Chemistry of Electronic Materials, Publisher Rice University, 2011.

•M. Tomescu, C. Pirvu – Teste grila si aplicatii de chimie generala, Ed. Printech, Bucureşti, 2004.

•G. Hubca, M. Tomescu, C. Pirvu, Polimeri utilizati in electronica, electrotehnica si tehnica de calcul, Ed. Semne, 2006.

•Atkins W. Peter, De Paula Julio, Chimie fizica, Editura: AGIR, 2002. (pentru capitolele 1-4)

•Allen Bard, Martin Stratmann, Encyclopedia of Electrochemistry, Wiley-VCH, 2006. (pentru capitolul 5)

•B. Popescu, I. Demetrescu – Chimie Generala, Ed. Bren, Bucureşti, 1999.

•Platforma POSDRU: http://posdru62485.discipline.upb.ro/local/posdru_utils/index.php?repos=chimie

 Capitolul 1.

CORELATII INTRE STRUCTURA ŞI PROPRIETĂŢILE MATERIALELOR UTILIZATE IN

ELECTRONICA
Capitolul 1.

Corelatii intre legaturile chimice, structura si proprietatile materialelor.

1.1. Noţiuni despre structura atomului;

-Noţiunea de atom apare pentru prima dată în jurul anului 450 î.Hr când filozoful grec Leucip dezvoltă teoria conform căreia
materia nu este infinit divizibilă şi introduce noţiunea de atomos, ceea ce nu poate fi divizat.

-Apoi pe măsura trecerii anilor Democrit, Epicur, Laurenţiu şi alţii au contribuit la dezvoltarea imaginii structurii atomului.
In limba greaca veche, cuvantul atom era folosit pentru a descrie cea mai mica parte dintr-o substanta. Aceasta “particula
fundamentala”, asa cum este denumit astazi atomul, era considerata indestructibila; de fapt, cuvantul grecesc atom
inseamna indivizibil.

-Cunostintele despre marimea si natura atomului s-au imbogatit de-a lungul timpului, insa la inceputuri oamenii nu puteau
decat sa speculeze aceste cunostinte.

-Odata cu aparitia cercetarii stiintifice experimentale( in sec. XVI-XVII e.n.), procesul de cunoastere a teoriei atomice a
progresat rapid.

 
- Astfel de-a lungul evoluţiei cunoştinţelor acumulate si a tehnicilor de investigare aflate la dispoziţia cercetătorilor s-au creat
mai multe modele de structură a atomului.

În 1827, Robert Brown -„mișcare browniană

 Modelul Thompson
-dezvoltat de J.J. Thompson în anul 1904

- a măsurat masa razelor catodice, arătând că ele sunt formate din particule, dar că
acestea sunt de circa 1800 de ori mai ușoare decat cel mai ușor atom, cel de H.

-atomul este o masă încărcată pozitiv şi distribuită omogen sub o formă de sfera

-în această masă există în unele locuri nişte sfere mai mici, care sunt încărcate negativ
(aceste sfere mai mici au fost numite electroni).

-o proprietate de bază a acestui atom este că numărul sarcinilor negative este egal cu
numărul masei pozitive, rezultând un atom neutru din punct de vedere electric.

https://youtu.be/_nLESblUAHY
 Modelul Rutherford,

-a fost dezvoltat in 1911 în urma experimentelor realizate de către Hans Geiger şi Ernest Marsden.

-pe baza observaţiilor efectuate legate de existenta unei neuniformitati de distributie a sarcinii in
interiorul atomului, Rutherford a propus un nou model în care sarcina pozitivă era concentrată în centrul
atomului, iar electronii orbitau în jurul acesteia.

-Noul model introducea astfel noţiunea de nucleu.

-aproape toată masa lui este concentrată în nucleu, care este încărcat pozitiv.
Premiul Nobel pentru Chimie în anul 1908.
Este considerat "părintele" fizicii nucleare
-nucleul este înconjurat de un înveliş de electroni, care sunt incărcaţi negativ; electronii sunt menţinuţi
de nucleu prin forţe electrostatice.

-Modelul propus de Rutherford descrie nucleul, dar nu atribuie nici o structură orbitelor electronilor.

Atomul lui Rutherford, conceput conform legilor mecanicii clasice, nu putea să explice de ce
electronii nu cad pe nucleu, ştiindu-se că orice sarcină electrică în mişcare pierde continuu din
energia sa prin radiaţie electromagnetică.

https://youtu.be/5pZj0u_XMbc
Modelul Bohr,

- in 1913, preia modelul planetar al lui Rutherford şi îi aplica teoria cuantelor. Modelul lui Bohr este aplicabil
ionilor hidrogenoizi (He+, Li+2, Be+3, etc, adică ionii care au un singur electron în câmpul de sarcină efectivă al
nucleului)

Modelul atomic al lui Bohr se bazează pe doua ipoteze:

1) - electronul se roteşte în jurul nucleului numai pe anumite orbite circulare, permise, staţionare, fără
a emite sau a absorbi energie radiantă. Electronul se menţine datorită compensării forţei centrifuge cu
forţa de atracţie Columbiană.

2) - în mişcarea sa pe orbita permisă, electronul nu emite şi nici nu absoarbe energie radiantă de o

anumită frecvenţă, numai discontinuu, corespunzând unor tranziţii electronice, care duc in final la
liniile spectrale.

Acest model nu poate explica spectrele de emisie şi energia de ionizare decât pentru atomul de hidrogen si ionii
hidrogenoizi.
 Modelul Bohr-Sommerfeld

Pentru caracterizarea mişcării electronului, Sommerfeld utilizează numerele cuantice:

n - principal; l - secundar, azimutal sau orbital; s - de spin si m - magnetic.

n - numărul cuantic principal, indicã semiaxa mare a orbitei eliptice; ia valori 1,2,3,4,...n sau l ≤ n ≤ ∞; reprezintă
straturile electronice K, L, M, N, O, P, Q.

Numărul maxim de electroni ce corespund unui strat cu număr cuantic principal n, este 2n 2.

l - număr cuantic secundar, indicã semiaxa micã a orbitei eliptice reprezentând momentul unghiular al electronului pe
orbitã si substrat; are valorile

l = 0,1,2,3,..... sau 0 ≤ 1 ≤ n-1.

m - numărul cuantic magnetic, indicã poziţia (orientarea) orbitei electronice într-un

câmp magnetic şi are valori negative şi pozitive, în total 2l+1 valori:

-l .....-2 ,-1, 0, 1, 2, ..... +l sau -l ≤ m ≤ +l

s - numărul cuantic de spin, caracterizează mişcarea de rotaţie a electronului în jurul

propriei sale axe, având valorile +1/2 sau -1/2.

https://youtu.be/ZpJFJd0Zg-c https://youtu.be/ewtgUFSMsnY
 Modelul ondulatoriu staţionar.

1923 – L.V. de Broglie (premiul Nobel pentru fizică în 1929) introduce ideea de dualitate particulă – undă a materiei:
un electron sau orice altă particular subatomică se poate comporta atât corpuscular, cât şi ondulatoriu, adică, o particulă
elementară în mişcare are asociată o undă a cărei lungime de undă variază cu energia sa.
https://youtu.be/yP8bgPA5mdU https://youtu.be/oLd-6UytkIU

În anul 1926, Schrödinger elaborează prima lucrare de mecanică ondulatorie, redată prin Ecuaţia lui Schrödinger,
prin care arată: caracterul ondulatoriu al mişcării electronului în atom, descris de o funcţie de undă.

8 2 m
  ( E  E p )  0
h2

unde: h – constanta lui Planck; m – masa electronului; E – energia totală a electronului; E p = - e2/r energia potenţială; (E – E p) –
energia cinetică a electronului;

 - funcţia de undă, dependentă de coordonatele x, y, z ale electronului, nucleul fiind presupus imobil şi aflat în originea
sistemului de coordonate.

Energia totală a unei particule (electronul) cu o anumită masă, care se mişcă in spaţiu, este suma dintre energia cinetică şi
energia potenţială; ecuaţia are soluţii numai pentru acele valori ale energiei totale care reprezintă energiile electronului în stările
staţionare, stări caracterizate de numerele cuantice, energia în atom fiind cuantificată.
Ecuatia are soluţii numai pentru acele valori ale energiei totale care reprezintă energiile electronului în stările staţionare,
stări caracterizate de numerele cuantice: n, l, m, s, deci, energia electronului în atom este cuantificată (limitată la valori discrete).

1927 – W. Heisenberg (premiul Nobel pentru fizică în 1932) enunţă principiul incertitudinii: determinarea simultană a
poziţiei şi momentului cinetic unui electron este imposibilă; cu cât valoarea uneia dintre mărimi este calculată cu mai multă
precizie, cu atât valoarea celeilalte este mai imprecisă.
 Caracterizarea orbitalilor atomici
 
Orbitalii reprezintă volumul din jurul nucleului atomic în care probabilitatea de a găsi un electron cu o anumită cantitate
de energie este maxima. Unui orbital îi pot fi atribuiţi maximum 2 electroni.

În funcţie de valorile numărului cuantic l, funcţiile orbitale determină pentru orbitali forme diferite.

Pentru l = 0, ORBITALUL S, are formã sfericã

Pentru l = 1, orbitalii sunt în număr de 3, sunt ORBITALII P (px, py, pz) şi au simetrie bilobarã.
Există din stratul al doilea, L, deci de la nivelul caracterizat de n = 2.
 Pentru l = 2, orbitalii sunt în număr de 5, sunt ORBITALII D (dx2-y2, dz2, dxy, dyz, dxz) şi
au simetrie tetralobară. Există din stratul al treilea, M, deci de la nivelul caracterizat de n = 3.

Când l = 3, orbitalii sunt în număr de 7, sunt ORBITALII F şi au simetrie

octolobară. Există din stratul al patrulea, N, deci de la nivelul caracterizat de n = 4.
 
Masa atomică a unui element chimic din tabelul periodic este masa unui atom din acel
element în raport cu Carbon 12. Unitatea de măsură este uam (unitate atomică de masă).
1 u = 1,660 540 2(10) x 10-27 kg

A – numar de masa A=n+p

n- numar neutron
p- numar protoni

Z – numar atomic Z=p

Izotopul este specia de atom cu același numar atomic Z dar cu numar de masa

A diferit (adică aceleași proprietăți chimice dar proprietăți fizice diferite).
 Modul de ocupare electroni a orbitalilor atomici – succesiunea energetică
Configuraţia electronicã a unui element dat, este omoloagã cu a elementului precedent din sistemul periodic al
elementelor, la care se adaugă un nou electron numit electron distinctiv.
Principiul ocupării succesive a orbitalilor cu electroni
Orbitalii atomilor multielectronici se populează succesiv cu electroni, în ordinea creşterii energiei orbitalilor; se ocupã mai
întâi cu electroni orbitalii atomici de energia mai mică, urmând apoi orbitali cu energie din ce în ce mai mare, conform schemelor
alăturate

Principiul Pauli (1925), afirmă cã un orbital nu poate fi ocupat decât de maximum 2 electroni care trebuie sã aibă
spin opus.
Numărul maxim de electroni pe un substrat este 2(2 l + 1), iar pe un strat 2n 2.
Regula lui Hund: Orbitalii de energie egalã, se ocupã pe rând, întâi cu un electron, apoi cu al doilea, astfel ca
numărul electronilor necuplaţi sã fie maxim.

https://youtu.be/3_FJIpKgdV4
https://youtu.be/FoR3hq5b5yE
 Capitolul 1. CORELATII INTRE STRUCTURA ŞI PROPRIETĂŢILE MATERIALELOR UTILIZATE IN
ELECTRONICA

Structura Proprietati

Legaturi chimice

atom Compusi chimici Material Aplicatii in electronica

1.2 LEGATURI CHIMICE

 
Prima abordare a legăturii chimice a fost data de teoria electronică, elaborată de către G.N.Lewis şi W.Kossel, în
1916. Conform acestei teorii, legăturile chimice se realizează cu participarea electronilor din învelişul exterior al atomilor, numiţi
electroni de valenţă.
 Capitolul 1. CORELATII INTRE STRUCTURA ŞI PROPRIETĂŢILE MATERIALELOR UTILIZATE IN
ELECTRONICA

1.2 LEGATURI CHIMICE

 

Forta motrice a reactiilor chimice o reprezinta tendinta atomilor de trece dintr-o stare energetic nestabila
caracteristica unui invelis electronic in curs de ocupare sau semiocupare, intr-o stare stabila caracteristica unui invelis electronic
complet ocupat cu electroni.
Realizarea configuratiei electronice stabile se realizează in doua moduri:

- prin cedare sau acceptare de electroni cu formarea ionilor;

- prin punere in comun de electroni si formarea orbitalilor moleculari.

 Energia minima necesara pentru a extrage complet unul sau mai multi electroni dintr-un atom si a forma un ion pozitiv se
numeste energie de ionizare si se exprima in eV/atom sau KJ.mol -1.
Studiile realizate de Frank si Hertz au aratat ca energia necesara indepartarii a 1, 2 sau 3 electroni din invelisul electronic al
unui atom este din ce in ce mai mare pe masura ce sarcina pozitiva a ionului creste. Fenomenul se explica prin faptul ca nucleul
atrage din ce in ce mai puternic electronii ramasi in atom, in procesul de ionizare succesiva.

Energia ce se degaja sau se absoarbe cand un atom accepta electroni in stratul sau de legatura, transformandu-se in ion
negativ reprezinta afinitatea pentru electroni.
 1.2.1. Legătura ionica
Legatura ionica nu este o legatura chimica propriu-zisa.

Legatura ionica consta in stabilirea unor forte de atractie electrostatica intre ioni cu sarcini electrice diferite.
Modelul legaturii ionice este foarte bine exprimat de cristalul NaCl.
Atomul de sodiu are un singur electron pe ultimul invelis electronic. In aceasta situatie energia de ionizare este
mica si el pierde cu usurinta acest electron devenind un ion pozitiv (numarul protonilor din nucleu este cu o unitate mai mare
decit numarul electronilor din invelisul electronic).

Atomul de clor are pe ultimul invelis electronic - substratul 3p - 5 electroni şi mai are nevoie de un singur electron
pentu a-si forma o configuratie stabila de orbital complet ocupat. Afinitatea sa pentru electroni este foarte mare si el formeaza cu
uşurinta, in prezenta sodiului, ioni negativi cu sarcina -1 (adica numarul electronilor de pe invelisul electronic este cu o unitate mai
mare decit numarul protonilor din nucleu).
 Ionii pozitivi de sodiu si ionii negativi de clor apar ca sarcini punctiforme intre care se stabilesc forte de atractie
electrostatica, distanta dintre cei doi ioni, la echilibru este mai mare decit suma razelor lor ionice

Cind cei doi ioni se apropie foarte mult ei nu se mai comporta ca sarcini punctiforme, electronii unui ion incep sa
respinga electronii celuilalt ion. Aceste forte de repulsie se datoresc acoperiri reciproce a norilor de electroni din jurul celor doi ioni.
La o anumita valoare a distantei interionice cele doua forte de atractie si de respingere devin egale si sistemul celor doi ioni atinge
echilibru.
Compusii ionici in stare solida formeaza structuri de retea tridimensionale (retele cristaline).

Formarea legaturii ionice in cristalul de NaCl.

 Forţa legăturii ionice se noteaza “f” si este egala cu

F = F atractie + F respingere

asa cum se poate observa si in diagrama de mai jos.

In 1918 Born si Land au stabilit ca energia de retea se calculeze din potentialul electrostatic al retelei ionice si energia
potential repulsiva, astfel:.

= Numarul lui Avogadro

= Constanta Madelung , ce tine seama de geometria cristalului
= sarcina cationului
= sarcina anionului
= sarcina electronului in coulombs, 1.6022×10−19 C
= permitivitatea vidului
= distanta dintre ioni
= Constanta Born, un numar intre 5 and 12, determinat
experimental sau determinat teoretic.

Legatura ionica este o legatura puternica, valoarea energiei de legatura este cuprinsa intre 400 si 4000 Kj mol -1.
Caracteristicile legăturii ionice:
•nu este orientată în spaţiu, ionii încărcaţi uniform cu electricitate putând atrage uniform în orice direcţie ionii de semn contrar, în
scopul formãrii unui edificiu cristalin;

•este de naturã fizicã şi constă din atracţia preponderent electrostatică dintre ioni;

•este nesaturată, un ion se înconjoară cu un număr maxim de ioni de semn contrar dispuşi la o distantã de echilibru r = r + + r_ (dată
de suma razelor cationului şi anionului) impusă de egalarea forţelor atractive de cele repulsive;

Proprietăţile substanţelor ionice sunt determinate de caracteristicile legăturii:

•au aspect salin, specific sărurilor cristalizate;

•au temperaturi de topire şi de fierbere ridicate;

•sunt solubile în solvenţi polari (apa fiind solventul cel mai comun) şi insolubile în solvenţi nepolari;

SOLID LICHID
Proprietăţile substanţelor ionice sunt determinate de caracteristicile legăturii:

•nu conduc curentul electric în stare solidă, numai în soluţie apoasã şi în topitură (sunt electroliţi tari);

•au un moment de dipol (μ) permanent si cu valori mari (μ>50), care determinã o polarizare puternicã.

•formulele combinaţiilor ionice reprezintă raportul de combinare al ionilor.

- Sunt casanti
Compusi ionici in industria electronica

-Electroliti in baterii si celulele de electroliza;

-Doparea semiconductorilor organici

- Identificati alte utilizari ale compusilor ionici in electronica;

 1.2.2. Legatuta covalenta
G.N.Lewis (1916) este fondatorul teoriei electronice a covalenţei. El a arătat cã prin punere în comun de electroni, atomii tind
sã-şi dobândească configuraţii electronice stabile, de gaz rar.

A formulat astfel regula octetului – la formarea legăturilor chimice fiecare atom participă cu un număr de electroni astfel
încât în învelişul electronic de valenţă al fiecărui atom să se realizeze, pe cât posibil, configuraţia stabilă de 8 electroni; în cazul
hidrogenului se realizează configuraţie de dublet (2e -).

Legatura covalenta este legatura chimica care se formeaza intre atomi identici sau diferiti care contin un orbital
monoelectronic, prin punere in comun de electroni.

Legatura covalenta este legatura chimica propriu-zisa.

Atomii se ropie foarte mult unul de altul, se ciocnesc, orbitalii atomici se desfac si se formeaza un orbital
molecular.

Orbitalul molecular este locul geometric in jurul ambelor nuclee in care probablitatea de existenta a dubletului
electronic este maxima.
Pentru ca atomii care se ciocnesc sa nu se respinga, adica ciocnirea sa nu fie elastica, electronii orbitalilor de valenta trebuie sa
aiba numarul cuantic de spin “s” antiparalel, adica unul are s = +1/2 si celalalt s = - 1/2
.

Daca atomii participanti la legatura chimica sunt identici orbitalul molecular format este simetric iar probabilitatea de
existenta a dubletului electronic este aceeasi in jurul ambelor nuclee. Lagatura chimica se numeste in acest caz legatura
covalent nepolara. Ex: moleculele de H2, F2, O2, N2.
H:H Cl : Cl

O legatura covalent nepolara scindeaza homolitic, prin scindare formandu-se

radicali liberi.
H : H → H. + H.
 
Radicalii sunt molecule care au un orbital monoelectronic. Sunt
specii nestabile, reactive, cu viata scurta.
Daca atomii participanti la legatura chimica sunt diferiti, orbitalul molecular format este deformat, probabilitatea de existenta a
dubletului electronic este mai mare in jurul atomului cu electronegativitate mai mare. Intr-un astfel de orbital molecular apar
sarcini electrice partiale, intreaga molecula comportandu-se ca un dipol electric, iar legatura chimica este legatura covalent
polara.

Ex: moleculele de HCl, H2O, NH3.

Scindarea unui orbital molecular polar se face intotdeauna heterolitic cu

formarea a doi ioni cu sarcini electrice diferite.

H : F → H+ + F-
 Legatura covalenta coordinativã apare atunci cand unul din atomi posedă o pereche de electroni neparticipanţi (atomul

donor) pe care o „oferă”, o donează unui atom deficitar în electroni (atomul acceptor):

Tratarea cantitativa a legaturii covalente se poate realiza cu ajutorul mecanicii

cuantice prin doua metode:

-metoda legaturii de valenta (MLV)

-metoda orbitalilor moleculari (MOM).

Daca atomii participanti la legatura chimica sunt diferiti, orbitalul molecular format este deformat, probabilitatea de existenta a
dubletului electronic este mai mare in jurul atomului cu electronegativitate mai mare. Intr-un astfel de orbital molecular apar
sarcini electrice partiale, intreaga molecula comportandu-se ca un dipol electric, iar legatura chimica este legatura covalent
polara.

Ex: moleculele de HCl, H2O, NH3.

Scindarea unui orbital molecular polar se face intotdeauna heterolitic cu

formarea a doi ioni cu sarcini electrice diferite.

H : Cl → H+ + Cl-
 Legatura covalenta coordinativã apare atunci cand unul din atomi posedă o pereche de electroni neparticipanţi (atomul

donor) pe care o „oferă”, o donează unui atom deficitar în electroni (atomul acceptor):

Tratarea cantitativa a legaturii covalente se poate realiza cu ajutorul mecanicii

cuantice prin doua metode:

-metoda legaturii de valenta (MLV)

-metoda orbitalilor moleculari (MOM).

 Metoda legaturii de valenta presupune ca legatura se stabileste prin perechi de electroni cu spin
antiparalel.

La apropierea atomilor , orbitalii lor se acopera reciproc dand nastere la un orbital molecular ( cu 2
electroni antiparaleli ).

MLV explica saturarea atomilor, apreciaza taria legaturii si explica orientarea valentelor in spatiu.

Formarea legăturii în molecula de hidrogen H2

Când doi atomi de hidrogen interacţionează formând molecula de hidrogen, între particulele lor componente se
stabilesc următoarele interacţiuni: atracţii între protonii şi electronii , şi douã respingeri între cei doi protoni,
respectiv cei doi electroni.
 Calculele referitoare la energia care se degajã la formarea covalenţei în cazul combinării a 2 atomi izolaţi de

hidrogen, dovedesc cã starea de minimã energie a moleculei corespunde unei suprapuneri maxime a orbitalilor atomici în

spaţiul internuclear.

Aceastã suprapunere este limitatã de respingerile electrostatice între electroni şi, respectiv între protonii lipsiţi de

ecranare.
 Metoda orbitalilor moleculari considerã cã miscarea electronilor se produce simultan în câmpul tuturor nucleelor

atomilor din moleculã, edificiul molecular fiind considerat un tot în care nucleele atomilor formează scheletul moleculei.

Electronii se repartizeazã în orbitali moleculari respectând ordinea creşterii energetice energiei lor.

În mecanica cuantică, funcţia de undă asociată unei particule (electron, proton, etc.) sau unui sistem de particule, este o

funcţie ψ definită pe un domeniu (de exemplu spaţial) şi normalizată astfel încât:

În interpretarea probalistică a lui Max Born, amplitudinea ridicată la pătrat a funcţiei de undă | ψ(x)|2 reprezintă

densitatea de probabilitate a poziţiei particulei. Cu alte cuvinte, probabilitatea de a găsi particula (electron) în

regiunea A a spaţiului este:

 Molecula de hidrogen reprezintã cazul cel mai simplu al
combinãrii lineare a functiilor de undã ale orbitalilor atomici 1s a doi
atomi de hidrogen H1 si H2 (Ψ1 si Ψ2).
Prin însumarea functiilor de undã a orbitalilor atomici se
obtine orbitalul molecular de legãturã (OML) sau liant.
Ψ1,2 = C1Ψ1+ C2Ψ2
Prin scãderea functiilor de undã a orbitalilor atomici se obtine
orbitalul molecular de antilegãturã (OMAL):
Ψ*1,2 = C 1Ψ1 - C2Ψ2

Cei doi coeficienti de contributie C1 si C2 sunt identici în cazul

moleculelor homonucleare, cum este cea de hidrogen.

 Orbitalul molecular de legãturã σ are simetrie cilindricã, nu este întretãiat de un plan nodal si are densitatea
maximã a norului de electroni de legãturã la jumãtatea distantei internucleare.

Orbitalul molecular de antilegãturã σ* prezintã un plan nodal la mijlocul distantei internucleare în care
densitatea norului electronic este nulã si are energie mai mare decât orbitalul de legãturã. In molecula de hidrogen în
stare neexcitatã, perechea de electroni de legãturã cu spin opus, ocupã orbitalul molecular de legãturã.

Dacã absoarbe energie molecula de H2, se poate ajunge ca electronii de legãturã să se decupleaze, un electron
putând fi promovat în OMAL (σ*), molecula disociindu-se astfel în atomi liberi. Formarea altor molecule diatomice
urmează un model asemãnãtor cu molecula de hidrogen. Se neglijeazã nivelele energetice interioare ale atomilor,
ocupate cu electroni cuplati. Orbitalii nivelul exterior participã în totalitate la formarea orbitalilor moleculari, indiferent
dacă sunt sau nu sunt ocupati cu electroni.

Numãrul total al orbitalilor moleculari care se formeazã este egal cu numãrul OA care se contopesc.

Ocuparea cu electroni a acestor orbitali se face în ordinea crescãtoare a energiei lor, cu respectarea acelorasi
principii ca si la ocuparea cu electroni a orbitalilor atomici.
 Banda Banda de
neocupata conductie

Banda de
Banda valenta
ocupata

Ef – Nivel Fermi (energia maximă pe care o au electronii la 0K.

Nivelul Fermi separă nivelele ocupate de cele neocupate cu electroni.

 Formarea legaturii covalente in molecula de hidrogen este reprezentata schematic pentru cele două metode în
urmatoarea figură:
Caracteristicile legăturii covalente
1. Energia de legătură
energia necesară pentru îndepărtarea unui atom dintr–o moleculă, atom legat printr-o legătură covalentă simplă (σ)
permite aprecierea tăriei legăturii şi stabilităţii moleculei
cu cât energia de legătură este mai mare, cu atât legătura este mai puternică
energiile de legătură pot fi determinate experimental prin metode termochimice şi spectroscopice
în moleculele diatomice (H2, F2, Cl2, Br2, I2, N2, O2, etc.), valorile energiilor de legătură sunt aceleaşi cu ale energiilor de
desfacere (disociere) în atomii constituenţi; în moleculele poliatomice în care toate legăturile sunt identice, energia de
legătură este apreciată ca valoarea medie a energiilor de rupere ale tuturor legăturilor din moleculă.
energia de legătură se corelează cu diferenţa de electronegativitate a atomilor care se leagă, cu numărul de legături
realizate între cei doi atomi şi cu caracterul parţial ionic al legăturii covalente
energia de legătură determină reactivitatea moleculei.

2. Lungimea legăturii
factorii care influenţează lungimea legăturii sunt:
 polaritatea legăturii (electronegativitatea elementelor)
 multiplicitatea legăturii (ordinul de legătură O.L. si cu cât O.L. între doi atomi este mai mare cu atât lungimea legăturii
este mai micã)
tipul de hibridizare al atomilor, prezenţa perechilor de electroni neparticipanţi la legături chimice
3. Polaritatea legăturilor covalente. Electronegativitatea.
Într-o moleculă diatomică AB:
dacă atomul A atrage mai puternic electronii de legătură decât atomul B, atunci densitatea norului electronic va fi mai
mare în apropierea atomului A decât în apropierea atomului B si atomul A se încarcă cu o "sarcină parţial negativă", iar
atomul B rămâne cu o "sarcină parţial pozitivă" de aceeaşi mărime; aceste sarcini subunitare se notează cu ±δ sau (±) si
atomii A şi B sunt legaţi prin legătură polară: A-δ - B+δ sau A(-) - B(+)

deformarea norului electronic al legăturii heteronucleare, determină apariţia unui moment de dipol permanent, a cărui
valoare poate fi determinată experimental si legătura covalentă are caracter parţial ionic.

în majoritatea cazurilor legăturile chimice au caracter intermediar ionic – covalent; dacă valorile sarcinilor parţiale
δ sunt apropiate de 0,5, atunci legătura poate fi considerată în egală măsură covalentă (polară) şi electrovalentă (ionică).
 Momentul de dipol
în moleculele heteronucleare în care electronegativitatea atomilor e diferită, caracterul parţial ionic al legăturii
(polaritatea) determină apariţia unui moment de dipol (μ) care poate fi măsurat experimental şi calculat conform relaţiei:
μ = δ·e·d

exprimat în Debye (D)

(δ – sarcina parţială, formală a atomilor; e – sarcina electronului, d – lungimea covalenţei):

q = sarcina formală a atomilor

l = distanţa dintre atomii legaţi covalent (lungimea legăturii)
momentele de dipol ale legăturilor dintre atomi şi momentul de dipol al moleculei în ansamblu oferă informaţii cu privire la structura
moleculei (geometria moleculei, grad de ionicitate al legăturilor) şi, implicit, la proprietăţile ei
valoarea momentului de dipol al unei molecule este determinată de diferenţa de electronegativitate a elementelor constituente;
calculul momentului de dipol al unei molecule se face prin însumarea vectorială a momentelor de dipol ale tuturor legăturilor din
moleculă:
- dacã μ1 si μ2 sunt momentele de dipol a douã covalenţe polare dintr-o moleculã, cu un unghi θ între ele, momentul de dipol total al
moleculei va fi dat de relaţia:

μtotal = (μ12 + μ22 + 2μ1μ2cosθ)1/2

Proprietăţile legăturii covalente

Legătura covalentă este:

rigidă – atomii legaţi ocupă poziţii fixe în moleculă;

orientată în spaţiu – distanţele dintre atomii legaţi şi unghiurile dintre legături determină
geometria moleculei;

saturată – un atom formează un număr limitat de covalenţe, permis de configuraţia

electronică a stratului de valenţă;

puternică;

polarizată – parţial ionică;

Proprietăţile substanţelor covalente

Compuşi cu caracter covalent:

 mulţi sunt gaze sau lichide uşor volatile; solidele cristaline sunt dure (diamantul)

 în general au puncte de topire şi de fierbere mai mici decât ale substanţelor ionice (excepţie – diamantul, grafitul)

 compuşii covalenţi cu caracter polar sunt solubili în solvenţi polari, compuşii covalenţi cu caracter nepolar sunt
solubili în solvenţi nepolari

 în stare solidă şi în topitură majoritatea sunt izolatori electric - dielectrici – (excepţie grafitul)

 au proprietăţi optice diferite în cele 3 stări de agregare.

Legaturi INTERMOLECULARE
 
-forţele care acţionează între molecule stabile. Aceste forţe acţionează între molecule sau
ioni şi sunt mai slabe decât cele amintite sub denumirea de legaturi chimice.
 
Forţe van der Waals

1. Forte London (forte de dispersie) denumite dupa numele fizicianului germano-american

Fritz London apar in genereal intre moleculele monoatomice ale gazelor rare. Acestea se
manifesta insa si intre alte tipuri de molecule, indiferent de simetria acestora sau chiar intre
particule solide uneori chiar suprapuse peste alte tipuri de forte.
Fortele London pot aparea datorita unor fluctuatii ale electronilor fata de pozitia
de echilibru fie spontan fie sub actiunea unor factori externi. Aceste fluctuatii genereaza
aparitia unor dipoli temporari.
Schematic procesul de formare al dipolului temporar este:
 2. Forte Debye (forte de inductie) dupa numele chimistului olandez Peter Joseph
William Debye apar in urma interactiunii dintre un dipol permanent al unei molecule cu un
dipol indus dintr-o alta molecula vecina.
 2. Forte Keesom (forte de orientare) denumite dupa numele fizicianului olandez Willem Hendrik
Keesom rezulta din atractia dintre sarcini electrice (prezente in cazul ionilor poliatomici), dintre dipoli (la
moleculele cu moment de dipol permanent) sau dintre multipoli sau orice combinatii ale acestora.
Principalele caracteristici ale ale fortelor Keesom:
•sunt forte de atractie slabe ce apar chiar la configuratii moleculare stabile;
•intensitatea acestor forte este reflectata de punctele de fierbere ale substantelor respective;
Fortele Keesom se manifesta numai in cazul moleculelor cu dipoli permanenti care se atrag
reciproc, astfel ca polul pozitiv al moleculei sa se pozitioneze in dreptul polului negativ al moleculei
invecinate.

Energia potentiala a acestui tip de forţe intermoleculare, E pK, este data de ecuaţia:
 
EpK=-2µ12 µ22 /3kTr6
 

Unde: - µ1 si µ2 sunt momentele de dipol ale celor două molecule implicate,

-k, constanta lui Boltzmann
-T, temperatura absolută;
Legatura de hidrogen
 
Legatura de hidrogen este un caz special de legatura intermoleculara mai
puternica decat legaturile de tip van der Waals, care apare doar in cazul existentei in
respectiva moleculă a unui atom de hidrogen legat covalent de un atom puternic
electronegativ (F, O, N etc.).

Legatura se stabileste intre atomul de hidrogen legat şi un alt atom

electronegativ al unei molecule învecinate (legatura de hidrogen intermoleculară) sau
între hidrogenul legat si un alt atom electronegativ învecinat din aceeaşi moleculă
(legatura de hidrogen intramoleculară).
Legaturile de hidrogen intramoleculare sunt prezente in special in compusii organici.
Exemplu anhidrida salicilică (A) şi etilen glicolul (B) din schema de mai jos:

A B
Legaturi intramoleculare
Legatura ion - dipol
Daca o molecula prezintă moment de dipol aceasta poate interacţiona cu particule incărcate electric
precum ionii.
In acest tip de legătură cationii sunt atraşi de partea negativă a dipolului pe cand anionii de partea
pozitivă a dipolului.
Energia de interactie este dependentă de sarcina ionului (q), de momentul de dipol (µ), si de
distanţa dintre centrul ionului si cel al dipolului (d):
E ~ q µ / d2
Fortele ion – dipol intervin in special in dizolvarea substanţelor ionice în solvenţi polari:

În schema următoare este prezentată dizolvarea cristalului de clorură de sodiu

in apă:
Compusi covalenti utilizati in electronica

- Semiconductori organici
Legatura metalica

In anul 1900 P.Drude a formulat o teorie completata ulterior de H.A.Lorentz care poate sa explice in
mod calitativ unele proprietati specifice ale metalelor.

In stare de vapori nu exista particularitati ale starii metalice, intre atomii metalici se manifesta
numai forte de atractie intermoleculare de tip van der Waals.

Pe masura ce scade distanta dintre atomi (la racire odata cu scaderea energiei cinetice) traiectoria
electronilor de valenta sufera modificari importante ei putandu-se deplasa in jurul mai multor ioni pozitivi
in diferite plane.

Acest fenomen de delocalizare a electronilor este specific fazelor condensate (lichide si solide) in care
distantele dintre atomi sunt de acelasi ordin de marime cu razele orbitelor electronice periferice.

Acesti electroni delocalizati au fost denumiti de Drude si Lorentz “gaz electronic”.

 Gazul electronic apartine in comun tuturor ionilor pozitivi din masa metalului considerat.

Interactiunea dintre ionii pozitivi si gazul electronic constitue tocmai legatura metalica.

Legatura metalica nu este saturata, nu este orientata in spatiu si nu este limitata din punct

de vedere numeric.

Fortele de legatura metalica se exercita in toate directiile.

Aceasta teorie extrem de simpla da o imagine corecta asupra structurii metalelor alcaline, pentru

cele cu structura electronica complexa ea nu mai este pe deplin corespunzatoare.

 TEORIA ELECTRONULUI LIBER

Teoria electronului liber postuleaza faptul ca potentialul din interiorul unui metal este constant, dar

exista o crestere abrupta a potentialului la suprafata metalului, ceea ce impiedica plecarea electronilor din metal.

Apare astfel o treapta de potential care este de ordinul a 10 eV pentru multe metale.

Acest lucru inseamna ca energia legaturii metalice este de acelasi ordin de masura ca si energia

legaturii ionice ( 50-200 Kcal mol-1).

 Energia potentiala a unui electron in afara metalului este considerata zero.

Energia unui electron in metal este suma dintre bariera de energie la suprafata si energia

cinetica a electronului.

1 2
E  W  mv
2
Ca o simplificare se poate considera insa ca energia electronilor in interiorul metalului

este numai cinetica, electronii sunt in miscare dezordonata si se deplaseaza cu viteze diferite ceea ce

inseamna ca au energii cinetice diferite. Daca metalul se incalzeste, o parte din energia termica absorbita

de metal, este preluata de electronii liberi ceea ce determina cresterea energiei lor cinetice. Cind

electronii au suficienta energie cinetica, ei pot parasi reteua cristalina, adica sunt emisi pe cale

termoelectronica.

Existenta electronilor liberi in structura metalelor determina o serie de proprietati comune ale

metalelor: luciu metalic, opacitate, conductibilitate termica si electrica

 Proprietăţi generale ale metalelor

Proprietăţi fizico-mecanice

Metalele au proprietăţi generale caracteristice, generate de legătura metalică, dar şi proprietăţi

particulare determinate de structura atomilor lor.

După configuraţia electronică, metalele sunt:

•tipice, componente ale blocului sp, fiind cuprinse în grupele principale ale sistemului periodic şi

•tranziţionale componente ale blocurilor d şi f, cuprinse în grupele secundare ale sistemului

periodic.

Toate proprietăţile caracteristice metalelor sunt valabile pentru stările de agregare solidă şi

lichidă, deoarece în aceste condiţii între atomii metalelor se manifestă legături metalice. În starea

gazoasă metalele nu se deosebesc de nemetale.

 Cele mai reprezentative proprietăţi sunt:
•Structura cristalină. Majoritatea metalelor prezintă una din următoarele tipuri de reţele cristaline:
cubică cu feţe centrate, hexagonal compactă şi mai rar cubică centrată intern.

•Proprietăţile optice sunt cu totul deosebite. Astfel, metalele sunt total opace, nu permit trecerea
luminii nici chiar în foiţe subţiri. Opacitatea este determinată de faptul că undele luminoase lovind
electronii mobili din metal sunt amortizate şi nu sunt transmise mai departe. Datorită puterii de reflexie a
luminii, metalele cu suprafaţă netedă şi neoxidată au un luciu caracteristic, numit luciu metalic. Magneziul
şi aluminiul păstrează luciul şi în stare de pulbere. Marea majoritate a metalelor în stare compactă reflectă
aproape în întregime toate radiaţiile din domeniul vizibil şi din această cauză sunt albe-argintii (Ag, Pb
etc.) sau albe cenuşii (Be, Ge, α-Sn). Câteva metale sunt însă colorate: cuprul roşu-arămiu, aurul galben
etc., datorită proprietăţii de absorbţie selectivă. În stare fin divizată, majoritatea metalelor sunt de culoare
neagră sau cenuşiu închisă, deoarece electronii de valenţă absorb integral radiaţiile din domeniul
spectrului vizibil. Cuprul şi aurul îşi menţin culoarea caracteristică şi în această stare.

•Densitatea metalelor variază în limite relativ mari, de la 0,53 kg.dm -3 pentru litiu (cel mai uşor
element), la 22,6 kg.dm-3 pentru osmiu. În raport cu densitatea, metalele se impart în metale grele (pentru
valori mai mari ca 5) şi metale uşoare (pentru valori sub 5). Densitatea relativ mare a metalelor,
comparativ cu alte substanţe, este în mare măsură o consecinţă a împachetării compacte a atomilor lor în
reţeaua cristalină.
•Temperaturile de topire variază între 234,27 K (la Hg), sub 373,16 K (la metalele alcaline), şi 3683,16 K
(la W), fiind dependente de volumul atomic; la volum atomic mic, punct de topire mare şi invers. Metalele
din grupele principale sunt mult mai uşor fuzibile decât cele din grupele secundare. Variaţia punctelor de
topire ale elementelor cu caracter metalic, poate fi atribuită numărului diferit de electroni prin care elementul
participă la formarea legăturilor metalice.

•Temperaturile de fierbere sunt în majoritatea cazurilor foarte ridicate, variind între 630,4 K (la Hg) şi 6203,16 K
(la W) prezentând în general aceleaşi tendinţe ca şi punctele de topire. Căldura de vaporizare are valori mai mari
pentru metalele tranziţionale şi mai mici pentru metalele de tip s şi p, maximele fiind atinse la elementele din
grupele V B sau VI B. Cădurile de vaporizare mari, caracteristice metalelor, indică faptul, că în stare lichidă sunt
prezente încă legături metalice. Energia relativ mică, necesară trecerii unui metal din stare solidă în stare lichidă,
este justificată de faptul că în această transformare sunt distruse un număr relative mic de legături.

•Conductibilitatea electrică este foarte mare, fiind considerată cea mai important proprietate a metalelor. Valori
mari are şi conductibilitatea termică. În raport cu electroliţii, conductibilitatea electrică a metalelor este mult mai
mare. Conductibilitatea electrica scade cu creşterea temperaturii, deoarece oscilaţiile atomilor se intensifică, iar
undele staţionare ale electronilor se formează mai greu. Prin micşorarea temperaturii conductibilitatea creşte; la
temperaturi apropiate de zero absolut, unele metale prezintă fenomenul de supraconductibilitate, adică nu mai
opun nici o rezistenţă la trecerea curentului electric. Spre deosebire de metale, conductibilitatea electrică a
electroliţilor creşte cu temperatura, deoarece în acelaşi sens creşte şi mobilitatea ionilor.
 •Proprietăţile magnetice sunt diferite. Unele metale se magnetizează puternic, păstrând magnetismul şi
după îndepărtarea câmpului magnetic inductor. Aceste metale se numesc feromagnetice (Fe, Co şi Ni). Alte
metale au proprietăţi magnetice slabe, fără a păstra aceste proprietăţi după îndepărtarea câmpului magnetic
inductor. Ele se numesc paramagnetice. Din această grupă fac parte majoritatea metalelor tranziţionale.
Metalele care nu se magnetizează sunt respinse de un câmp magnetic şi se numesc diamagnetice (Cu, Ag, Au,
Sn, Pb).

•Proprietăţile mecanice indică modul de comportare a metalelor sub acţiunea diferitelor forţe exterioare.
Dintre proprietăţile mecanice deosebim rezistenţa mecanică, elasticitatea, plasticitatea, maleabilitatea,
ductibilitatea, tenacitatea, fluajul, duritatea etc.

Rezistenţa mecanică constă în împotrivirea metalelor la acţiunea forţelor exterioare care tind să le
rupă. Dintre solicitările mecanice la care pot fi supuse metalele, deosebim tracţiunea (întinderea),
compresiunea, încovoierea şi răsucirea (torsiunea).

Elasticitatea este proprietatea metalelor de a reveni la forma şi dimensiunile iniţiale după încetarea
acţiunii sarcinilor exterioare care au produs deformarea. Majoritatea metalelor sunt plastice, putând fi uşor
prelucrate la cald sau la rece prin operaţii de forjare, laminare, ambutisare etc.
 Plasticitatea este proprietatea metalelor de a se deforma sub acţiunea sarcinilor exterioare, fără a se fisura
sau sfărâma, fără a-şi schimba volumul şi fără a reveni la forma iniţială. Aurul este cel mai plastic metal, după
care urmează: Ag, Pt, Mg, Al, Pb, Sn, Nb, Ta, Hf, şi Cu. Unele metale au plasticitate redusă, sunt casante şi nu
pot fi prelucrate sub presiune: Ti, Cr, α-Mn, Zn tehnic, Ge, Zr, Sb, Ru, Os, Ir, U (impur). Plasticitatea influenţează
maleabilitatea şi ductibilitatea.

Maleabilitatea este capacitatea unui metal de a fi tras în foi, prin comprimare la o temperatură inferioară
punctului de topire. Unele metale cum sunt: Au, Ag, Al, Pt, Cu, Ni şi Ta pot fi prelucrate în foi de ordinul micronilor
şi anume : Au 0,08 μ Al 0,6 μ Cu 2,6 μ Ta 40 μ Ag 0,1 μ Pt 2,5 μ Ni 20 μ Se laminează uşor la rece: Mg, Sr, Be,
La, Tl, Ti, Zr, Hf, Sn, Pb, Nb, Ta, Mo, Fe, Ca, Pd, Ir şi Tb. Zincul este maleabil şi se laminează între 273-423 K,
radiul între 1073-1173 K, iar bismutul între 303-523 K. Galiul este foarte puţin maleabil: iar beriliul, deşi nu este
casant, nu se poate lamina.

Ductilitatea este proprietatea metalelor de a fi trase în fire, prin procesul de trefilare. Cele mai ductile
metale sunt: Au, Ag, Pt, Ni şi Ta. Din 1 g Au sau Ag. Se trefilează uşor şi Mo, Zr, Nb, Co, Fe, Cu, Al, Sr, La, Th şi
U. Un număr mic de metale cum sunt: Be, In, Pb. Tl şi Ti nu se pot trefila.
 Tenacitatea este proprietatea metalelor de a rezista mai mult timp la diferite eforturi, deformându-
se mult înainte de rupere. Cea mai mare tenacitate, sau rezistenţă la rupere, revine în ordine
descrescândă metalelor: W, Mo, Ta, Zr, Nb, 'Ti, Th, Co, Ni, Pd, Fe, Cu, Ag, Au, Al etc., iar cea mai mică
tenacitate o au Bi, Ti, Pb, In, Ga şi Sn.

Fluajul este proprietatea metalelor de a se deforma lent şi continuu în timp, sub acţiunea unei
sarcini constante.

Duritatea reprezintă rezistenţa opusă de metale la zgîrierea sau la pătrunderea unui corp şi se
exprimă convenţional cu valori de la 1-10 în scara mineralogică. Metalele cu duritatea cea mai mare
sunt: Re (7,4) şi Os (7,0) urmate de Be (6,7), In (6,5), Pt (4,3) ş.a., iar cu duritatea cea mai mică sunt:
Cs (0,2) urmat de Rb (0,3), Na (0,4), K (0,5), Li (0,6) ş.a.
Aliaje
Practic s-a constatat că prin adăugarea la metalele pure a anumitor substanţe (oxizi, carburi)
sau a altor metale, nemetale sau semimetale, se obţin amestecuri cu proprietăţi fizico-chimice superioare.
Aceste amestecuri cu proprietăti metalice, constituite din două sau mai multe elemente, dintre care cel puţin
elementul predominant este un metal poartă denumirea de aliaje.

Aliajele pot fi formate din:

 două metale (aliaje binare),
 trei metale (aliaje ternare),
 patru metale (aliaje cuaternare)
 mai multe metale (aliaje polinare).

Majoritatea aliajelor în stare topită se amestecă în orice proporţie, dar unele metale sau semimetale nu se
amestecă în stare topită cu alte metale.

De exemplu: Al cu Pb, Ag cu Fe, Te cu Pb. Unele metale se dizolvă la topire numai într-o anumită proporţie.

De exemplu, Zn şi Pb topite împreună dau un amestec omogen, dar lăsate în repaus formează două
straturi:
- stratul inferior, mai dens, este format din plumb ce conţine puţin zinc,
- stratul superior este format din zinc care conţine o anumită cantitate de plumb.
Există două tipuri de soluţii solide:
de substituţie

de inserţie.

Suma elementelor de aliere dintr-un aliaj poartă numele de grad de

aliere, şi distingem:

-bogat aliate (Σ elementelor de aliere > 10%);

-mediu aliate (Σ elementelor de aliere 2,5 - 10%);

-slab aliate (Σ elementelor de aliere < 2,5% ).

Există în general un component de bază (care este baza aliajului respectiv) şi unul sau mai mulţi

componenţi de aliere sau de adaos (care se adaugă în metalul de bază).

• Curs 4
 O parte omogenă dintr-un sistem care are aceeaşi compoziţie chimică şi aceeaşi stare în toată masa

ei şi este despărţită de celelalte părţi omogene prin suprafeţe de separaţie bine conturate,

poartă denumirea de fază.

Totalitatea fazelor aflate în stare de echilibru în anumite condiţii de temperatură, presiune şi alţi

factori externi poartă numele de sistem.

Sistemele pot fi omogene sau eterogene.

In funcţie de numărul de faze, acestea se pot clasifica în:
•monofazice (o singură fază),
•bifazice (2 faze),
Metalul care se dizolvă = dizolvat sau solvat.
•trifazice (3 faze), Metalul care constituie masa de bază = solvent.
•polifazice (mai multe faze).
Se notează cu litere ale alfabetului grecesc: α, β, γ, δ, etc.
- soluţie solidă de substituţie, dacă o parte din atomii A sunt înlocuiţi de atomii B (sau invers) şi cele două tipuri de
atomi sunt dispuşi într-o reţea cristalină comună.

Factorul dimensional este favorabil formării unei soluţii solide dacă este îndeplinită relaţia:

0,86 rA < rB < 1,14 rA.

- După felul cum atomii B înlocuiesc în mod ordonat sau întâmplător atomii A se obţin
-soluţii solide de substituţie ordonate

-soluţii solide de substituţie dezordonate

- Dacă ordinea de dispunere a atomilor este localizată numai în unele zone ale cristalului, se numeşte ordine la
mică distanţă, iar dacă cuprinde tot cristalul se numeşte ordine la mare distanţă.
 Tendinţa de a forma serii continue de soluţii solide se întâlneşte la metalele înrudite din punct de

vedere chimic, cum sunt cele ce aparţin aceleiaşi grupe sau subgrupe (K-Rb, Au-Ag, Au-Cu...) şi la metalele din grupe

nu prea îndepărtate (Cu-Ni, Cu-Pd, Ag-Pd, Au-Mn, Au-Ni, Au-Pt, Fe-Mn, Fe-Ni, Fe-V, Pt-Rh, Pt-Ir ...).
 Soluţiile solide de inserţie (interstiţiale) se formează atunci când atomii dizolvaţi ocupă
poziţii interstiţiale între atomii solventului.

rB ≤ 0,59 rA.

Aliajele pot fi obţinute prin: topirea împreună a componentelor, condensarea simultană

din fază gazoasă, precipitarea combinată cu electroliza din soluţii apoase.

În funcţie de natura fazelor, aliajele pot fi clasificate în:

-aliaje eterogene (de tip I) constituite din două sau mai multe faze în stare solidă;
metalele componente după solidificare nu se mai dizolvă unul în altul şi formează amestecuri
mecanice (Pb + Sb, Bi + Cd etc.);
-aliaje omogene (de tip II) în stare solidă conţin o singură fază şi formează soluţii solide
(Bi + Sb, Cu + Ni, Ag + Au, ...). În această grupă intră şi aliajele formate din combinaţii
chimice (Al3Mg4, Cu3Sn, Cu5Sn,...);
-aliaje omogene-eterogene (tip I + II), ale căror componente după solidificare se pot
dizolva parţial între ele, dând naştere la soluţii solide (Ag+Cu, Pb+Sn,....)
Exemple aliaje de lipire:

- 63 % staniu și 37 % plumb

- staniu - zinc pentru aderarea aluminiu ,

- plumb - argint pentru o rezistență mai mare decât la temperatura camerei ,

- cadmiu - argint pentru rezistență la temperaturi ridicate ,

- zinc - aluminiu pentru aluminiu și rezistență la coroziune ,

- staniu - argint

- staniu - bismut

Din motive de mediu (Directiva RoHS) , aliaje de lipit fără plumb sunt tot mai
putin utilizate pe scară largă
Cele mai utilizate metale in componentele electronice:

•aluminiu
Cu
Folosit de obicei în cabluri electrice, atât din surse de alimentare la prize și pentru aparate
•bor electronice; cupru este folosit din cauza gradului ridicat de conductivitate;
Au
•cupru Deși un metal prețios, aurul este folosit în mai multe tehnologii informatice. Gold este
un excelent conductor de impulsuri electrice; aurul este adesea preferat în circuitele
•galiu electronice high-end, deoarece se degradează într-un ritm mai lent decât alte metale.

Ag
•indiu -conductor de impulsuri electrice chiar mai bun decat aurul;
-utilizat in contacte;
•litiu
Pd
-utilizat în tehnologii electronice chip-uri, circuite. Paladiu este utilizat în aproape toate
•mangan dispozitivele electronice; conducție și dispersia de impulsuri electrice.

•siliciu

•titan

•zinc
 Composition of a Desktop Personal Computer Based on a typical desktop computer, weighing ~27 kg

Content (% of total Weight of material in

Material name Use Location
weight) computer (kg)
Plastics 22.9907 6.26 Insulation Cable, Housing
Funnel glass in CRTs,
Lead 6.2988 1.72 Metal joining
PWB
Housing, CRT, PWB,
Aluminum 14.1723 3.86 Structural, Conductivity
connectors
Germanium 0.0016 < 0.1 Semiconductor PWBs
Gallium 0.0013 < 0.1 Semiconductor PWBs
Iron 20.4712 5.58 Structural, Magnetivity Housing,CRTs, PWBs
Tin 1.0078 0.27 Metal joining PWBs, CRTs
Copper 6.9287 1.91 Conductivity CRTs, PWBs, connectors
Barium 0.0315 < 0.1   Panel glass in CRTs
Nickel 0.8503 0.23 Structural, Magnetivity Housing, CRT, PWB
Zinc 2.2046 0.6 Battery, Phosphor emitter PWB, CRT
Capacitors/PWB, power
Tantalum 0.0157 < 0.1 Capacitor
supply
Indium 0.0016 < 0.1 Transistor, rectifier PWB
Vanadium 0.0002 < 0.1 Red Phosphor emitter CRT
Green phosphor activator,
Terbium 0 0 CRT, PWB
dopant
Beryllium 0.0157 < 0.1 Thermal Conductivity PWB, connectors
Connectivity,
Connectivity,
Gold 0.0016 < 0.1 conductivity/PWB,
Conductivity
connectors
Europium 0.0002 < 0.1 Phosphor activator PWB
Titanium 0.0157 < 0.1 Pigment, alloying agent Housing
Ruthenium 0.0016 < 0.1 Resistive circuit PWB
Cobalt 0.0157 < 0.1 Structural, Magnetivity Housing, CRT, PWB
Connectivity,
Palladium 0.0003 < 0.1 PWB, connectors
Conductivity
Manganese 0.0315 < 0.1 Structural, Magnetivity Housing, CRT, PWB
Conductivity/PWB,
Silver 0.0189 < 0.1 Conductivity
connectors
Antinomy 0.0094 < 0.1 Diodes Housing, PWB, CRT
Wetting agent in thick
Bismuth 0.0063 < 0.1 PWB
film
Chromium 0.0063 < 0.1 Decorative, Hardner Housing
Battery, blue-green
Cadmium 0.0094 < 0.1 Housing, PWB, CRT
Phosphor emitter
Selenium 0.0016 0.00044 Rectifiers rectifiers/PWB
Niobium 0.0002 < 0.1 Welding Housing
Yttrium 0.0002 < 0.1 Red Phosphor emitter CRT
Rhodium 0   Thick film conductor PWB
Platinum 0   Thick film conductor PWB
Mercury 0.0022 < 0.1 Batteries, switches Housing, PWB
Doping agent in
Arsenic 0.0013 < 0.1 PWB
transistors
Silica 24.8803 6.8 Glass, solid state devices CRT,PWB
What is your phone made of?

5%
20% non-metals
copper like glass
and rubber

45%
plastic

20%
other metals
10% like zinc, lead,
ceramics tin, aluminum,
& gold

All of the materials in your mobile phone can be

recovered and used to generate energy or make
new products - from new electronic products , to
plumbing or even jewelry.
How is your phone recycled?

Circuit Plastic
Batteries Packaging
boards Covers

Lithium Gold
Cobalt Palladium
Copper Plastic Paper
Nickel
Copper Silver
What is your desktop computer made of?

Metal
Parts
Steel, Iron,
Aluminum
PCB 83%
Boards
10%
Plastic
Parts
7%

All of the materials in your computer can be

recovered and used to generate energy or make
new products - from new electronic products to
plumbing or even jewelry.
How is your computer recycled?

Circuit Plastic Metal parts

boards parts

Gold
Palladium Plastic Metal
Copper
 CONCLUZII CU PRIVIRE LA LEGATURILE CHIMICE

Proprietatile materialelor determinate de tipul de legatura chimica prin care se formeaza moleculele:

Conductivitatea termica si electrica

•substantele formate prin legatura metalica conduc curentul electric in toate starile de agregare (sunt conductori electronici);de

asemenea sunt conductori termici foarte buni.

•substantele formate prin legatura ionica conduc curentul electric in solutie si topitura (sunt conductori ionici).

•substantele formate prin legatura chimica covalent polara conduc curentul electric in solutie (sunt conductori ionici).

•substantele formate prin legatura chimica covalent nepolara nu conduc curentul electric in nici o stare (sunt izolatori).

Solubilitatea

•substantele formate prin legatura metalica nu se dizolva in apa sau solventi polar. Ele pot forma solutii solide prin dizolvarea in stare

lichida a unui metal in alt metal.

•substantele formate prin legatura chimica covalent polara se dizolva in solventi polari.

•substantele formate prin legatura chimica covalent nepolara se dizolva in solventi nepolari.
 Forţe Forţe de Energie
Model Exemple
intramoleculare atracţie (kJ/mol)

Legătura ionică cation - anion 400 - 4000 NaCl

nucleu – perechi
Legătura covalentă 150 - 1100 H-H
de electroni

cationi –
Legătura metalică electroni 75 - 1000 Fe
delocalizaţi

Forţe
intermoleculare

dipol indus –
Forte London 0.05 - 40 F-F…..F-F
dipol indus

dipol permanent
Forţe Debye 2 - 10 H-Cl…..Cl-C
– dipol indus

Forţe Keesom dipol - dipol 5-25 H-Cl…..H-Cl

Legătura ion-dipol ion dipol 3-15 Fe2+ …. O2

 Structura materialelor
În natura există cinci stari de agregare:
1)starea solida;
2)starea lichida;
3)starea gazoasa;
4)starea de plasma;
5)starea de cristal lichid.

Apartenenta la o stare de agregare este determinata de o serie de factori interni (natura si marimea fortelor de
intreracţiune ce se manifesta ȋntre atomii substanţei) si externi (temperature, presiunea etc.).

Intre atomii si moleculele ce alcatuiesc substanta se exercita forte de interactiune, de atractie si de respingere.

Substanta se afla in stare solida atunci cand cand din punct de vedere macroscoipic este caracterizata prin
volum si forma invariabile.
In stare gazoasa fortele de interactiune sunt practic neglijabile astfel ca atomii (moleculele) au o miscare libera
in spatii interatomice foarte mari in comparatie cu dimensiunile acestor particule.
In stare solida si lichida se manifesta forte de interactiune relativ puternice in conditiile de echilibru dinamic
existent intre fortele de atractie si de respingere dintre atomi (molecule). Ca urmare, intre aceste doua stari de agregare
numite stari condensate ale substantei, va apare o aranjare spatiala stabila a atomilor.

Stare solida amorfa se obtine prin racirea starii lichide a unor corpuri care nu au o temperature de topire bine
determinate si care, prin racire, devin din ce in ce mai vȃscoase.

O asemenea stare corespunde unui minim relativ al energiei libere, fiind deci o stare metastabila. Solidele
amorfe nu prezinta ordine la distanta, astfel ca macroscopic, ele sunt izotrope.

Atingerea unei stari stabile de echilibru termodinamic, corespunzatoare minumului absolut al energiei libere, va
determina aparitia starii cristaline, in timp ce atingerea unui minim relativ al energiei libere va determina aparitia starii
amorfe.
 Structura cristalină
Starea cristalina este caracterizata printr-o structura interna in care unitatile structurale sunt aranjate intr-o ordine
bine definita, in trei dimensiuni, pe domenii intinse.

Starea cristalina este deci caracterizata prin ordine pe distanta mare.

O substanta poate fi obtinuta in stare cristalina prin racirea lenta a unei topituri.

In cadrul substantelor amorfe, ordinea structurala este realizata pe distante scurte (ordine locala), acestea obtinandu-
se printr-o racire brusca a unui lichid, a carui structura este “inghetata”, fiind impiedicata realizarea unei ordini pe distanta
mare. Din aceasta cauza starea amorfa, mai exact varianta sa numita stare vitroasa (sticloasa), corespunde unui lichid
subracit.

Structura solidelor este influentata in mod decisiv de istoria lor termica. Astfel unele substante pot fi intalnite in natura
atat in stare cristalina cat si in stare amorfa (ex: cuartul exista atat sub forma cristalina cat si sub forma vitroasa).
In procesul de formare al cristalelor sunt importante conditiile in care se produce trecerea din starea lichida (gazoasa)
in stare solida.

Cristalizarea incepe cu aparitia unor cristale minuscule, formate in jurul unor centre de cristalizare. Centrele de
cristalizare pot exista in mod natural in lichidul (gazul) utilizat, sau pot apare sub forma unor adausuri dorite (pulbere
cristalina) sau nedorite (particule fine de praf).

In cursul procesului de cristalizare microscristalele cresc in marime.

Daca solidificarea decurge relative repede, cristalizarea se produce in jurul unui numar mare de centre de cristalizare,
va rezulta un material solid policristalin.

Daca insa procesul de solidificare este lent, iar cristalizarea se produce in jurul unui singur centru de cristalizare, va
rezulta un material solid monocristalin.

Solidele cristaline se obtin mai usor in stare de policristal si numai in cazul asigurarii unor conditii deosebite se ontine
un monocristal.
In timpul procesului de racire unitatile structurale se vor aseza la numite distante in nodurile unei retele
geometric spatial de forma regulata numita retea cristalina.

Acestui aranjament ii corespunde o valoare minima a energiei libere a sistemului si respective o valoare
minima a energiei de interactiune dintre unitatile structurale.

In cazul monocristalelor reteaua cristalina este extinsa pe intregul volum al acestora, in timp ce pentru
materialele policristaline reteaua este extinsa numai pe volumul asa-nimitilor “graunti cristalini” (micro-
monocristalele prin a caror aglomerare se formeaza material policristalin).

In cursul cresterii cristalului, mecanismul prin care este acceptat numai un anumit tip de atom este legat de
atingerea celei mai joase stari energetic posibile a sistemului de atomi.

Intr-un lichid (sau gaz) atomii sunt intr-o continua miscare astfel ca fiecare atom isi ciocneste vecinii de
aproximativ 1013 ori intr-o secunda. Daca un nucleu de critalizare este ciocnit de un atom de tip convenabil,
intr-o pozitie convenabila din punct de vedere al criteriului steric, exista o prababilitate mai mare ca el sa fie
retinut. Prin repetarea acestui proces se deruleaza cresterea cristalelor.
 Proprietatile cristalelor.

Printre principalele proprietati ce caracterizeaza solidele cristaline sunt urmatoarele:

•Apariria cristalelor se datoreaza unor procese de germinare (aparitia nucleelor de cristalizare) si de crestere;

•Cristalele prezinta o simetrie interna datorita aranjarii periodice, regulate, a particulelor constitutive cat si o simetrie
externa, legata de forma lor poliedrica;

•Sub actiunea unor solicitari exterioare cristalele se rup in lungul unor plane de densitate atomica maxima, numite
plane de clivaj sau plane de alunecare;

•Proprietatile fizico-chimice ale cristalelor au un caracter vectorial, adica depinde de directie, ins usire numita
anizotropie;

•Reteaua cristalina poate fi utilizata ca retea de difractie pentru fasciculele de electroni, de neutron sau de raze X.

Cristalul poate fi definit ca fiind un agregat de atomi (ioni, molecule), omogen, anizotrop, caracterizat printr-o
aranjare ordonata, periodica, a particulelor componente.

Majoritatea metalelor si aliejelor sunt materiale policristaline avand cristaliti cu domensiunea de 10 -6 – 10-7m.

Unele substante pot sa prezinte mai multe structuri cristaline diferite, stabile. Aceasta proprietate se numeste
polimorfism, iar structurile cristaline respective se numesc structuie polimorfe.

Trecerea de la o structura polimorfa la alta este conditionata de variatia unor factori fizici cum ar fi temperatura sau
presiunea.
 Studiul simetriei cristalelor a vizat la inceput numai aspectul exterior, morfologic.

Astfel s-a observant ca intre numarul fetelor (F), numarul colturilor (C) si numarul muchiilor (M) unui cristal exista relatia
empirica:
F+C=M+2
Simetria interna a cristalelor consta in faptul ca structura lor poate fi generata prin repetarea unui element structural de baza,
pe cele trei directii din spatiu.

Acest element structural poarta denimirea de celula elementara sau celula unitate. Aceasta este reprezentata de cel mai
mic poliedru regulat care mai pastreaza simetria retelei cristaline.

Muchiile celulei elementare sunt considerate ca directile x, y si z ale unui sistem de referinta si se numesc axe
cristalografice, iar vectorii a,b,c se numesc vectori de baza ai retelei cristaline.

Celula elementara este determinata in mod unic de vectori de baza.

Pentru descrierea unei celule elementare si deci a structurii unui cristal putem folosi sistemul celor trei vectori sau echivalent
un sistem de 6 parametri format din modulele celor trei vectori de baza (a,b,c) si unghiurile dintre vectorii de baza (α, β, γ).
Cei sase parametri sunt conoscuti sub denumirea de parametri celulei elementare sau parametri retelei cristaline.
Cele mai importate tipuri de celule elementare sunt prezentate ȋn tabelul următor:
Triclinic

simplu Baza centrata

monoclinic

simplu Baza centrata corp centrat Fata centrata

ortorombic

simpla
hexagonal

simpla
romboedric

simpla corp centrat

tetragonal

simpla corp centrat Fata centrata

 Clasificarea cristalelor din punct de vedere electric.

Modul ȋn care electronii ocupă nivelele de energie din benzile permise este determinant pentru proprietăţile cristalelor legate
de procesele de conducţie.

Un electron poate trece de pe un nivel de energie superior dacă i se furnizează o energie egală cu diferenţa de energie dintre
cele două nivele, indiferent dacă acestea fac parte din aceeaşi bandă permisă sau aparţine unor benzi diferite.

Diferenţa de energie dintre două nivele succesive este foarte mică, de ordinul a 10 -23 eV. Din datele experimentale rezultă ca
lărgimea unei benzi permise este in jur de cȃţiva electron-volţi, iar pe de altă parte se cunoaşte faptul că numărul nivelelor de
energie permisă este egal cu numărul atomilor din cristal, adică de ordinul 10 23 atomi/cm3. Aceasta arată că ȋntr-o bandă permisă
nivelele de energie sunt separate de intervale de energie extrem de mici, formȃnd practic un spectru continuu, astfel ȋncȃt trecerea
electronilor de pe un nivel pe nivelul vecin se poate produce cu uşurinţă chiar şi la temperaturi joase.

Situaţia se schimbă ȋnsă dacă nivelele intre care se face saltul aparţin unor benzi diferite. Deoarece lăţimea unei benzi
interzise depăşeşte ȋn general 1 eV, va fi necesară o energie suficient de mare pentru a realiza asemenea tranzacţii.

Distribuţia electronilor pe nivele de energie este dată de o funcţie de distribuţie Fermi-Dirac. Conform acestei distribuţii
numărul ni de electroni care se află pe nivelul de energie Wi la temperatura T va fi:

unde WF reprezintă energia Fermi.

Factorul 2 de la numărătorul fracţiei apare datorită faprului că fiecare nivel energeti poate fi ocupat cu 2 electroni
cu spin orientaţi antiparalel.
 Analiza distribuţiei electronilor pe nivele de energie la temperatura de 0 K, nivelul Fermi poate fi situat:
•ȋntr-o bandă interzisă (A),

•ȋntr-o bandă permisă (B);

nivelului Fermi: acesta reprezintă energia maximă pe care o au

electronii la 0K.

Nivelul Fermi separă nivelele ocupate de cele neocupate cu electroni.

1. Conductorii – sunt corpuri cu zona de valenţă parţial ocupată, nivelul Fermi

limitând nivelele ocupate de cele libere;
2. Izolatorii – sunt corpuri cu zona de valenţă complet ocupată, zona de conducţie
liberă, cele două zone fiind separate de o zonă interzisă mare. Nivelul Fermi este în
interiorul zonei interzise;
3. Semiconductorii – au aceeaşi structură energetică cu izolatorii, numai că zona
interzisă este cu mult mai mică.
 Ultima bandă complet ocupată sau parţial ocupată cu electroni se numeşte bandă de valenţă, iar banda complet
liberă de deasupra acesteia se numeşte bandă de conducţie.

După modul de ocupare al benzilor de energie la 0 K, există două categorii de cristale:

•cu bandă de valenţă complet ocupată;
•cu bandă de valenţă parţial ocupată;
Ȋn primul caz electronii de valenţă care ocupă complet nivelele de energie ale benzii de valenţă nu se pot deplasa prin
reţea sub acţiunea unui cȃmp electric.

Pentru a se transforma ȋn electroni de conducţie acestia trebuie să primească o cantitate de energie care să le permită
să treacă ȋn banda de conducţie, efectuȃnd un salt peste banda interzisă.

Dacă notăm cu Eg lărgimea benzii interzise, solidele care au nivelul Fermi plasat ȋn banda interzisă ce separă banda
de valenţă de banda de conducţie pot fi:
•semiconductori, dacă 0 < Eg < 3 eV;

•izolatori, dacă Eg > 3 eV;

Pentru solidele care au nivelul Fermi plasat ȋn interiorul benzii de valenţă, electronii de pe nivelele ocupate, aflate sub
nivelul Fermi, pot trece uşor peste nivelele libere, aflate deasupra nivelului Fermi, devenind electroni de conducţie. Ȋn acest caz
banda de valenţă se suprapune practic peste banda de conducţie iar E g = 0 eV. Solidele din această categorie sunt conductori.

-conductori – simetria distribuţiei de electroni va fi deranjată de prezenţa forţei F = - eEext care va determina o redistribuire a
electronilor după energii aceştia fiind promovaţi pe nivele care pȃnă la aplicarea cȃmpului exterior au fost libere. Ajunsi pe nivele de
energie superioare electronii se vor putea deplasa ordonat sub acţiunea cȃmpului exterior.
•semiconductori – banda permisă este complet ocupată cu electroni ȋnsă banda interzisă de deasupra ei este relativ
ȋngustă, pana la 3 eV. La temperaturi joase aceste solide nu sunt conductoare insă la creşterea temperaturii unii electroni
pot trece peste banda interzisă ocupȃnd nivele energetice de pe o bandă permisă superioară. Ȋn locul electronilor care au
trecut ȋn banda permisă superioară ramȃn goluri astfel că banda de valenţa va fi perţial ocupată cu electroni si goluri. La
aplicarea cȃmpului electric exterior electronii promovaţi ȋn banda de conducţie suferă o deplasare ordonată, deci se
produce un curent electric, procesul fiind ȋnsă controlat de temperatură.

•izolatori – banda permisă este complet ocupată cu electroni iar banda interzisă superioară are o lărgime mare.
Aplicarea cȃmpului electric exterior nu poate determina o redistribuire a electronilor după energii deoarece ȋntr-o bandă
completă un astfel de proces este practic imposibil. Astfel electronii nu sunt capabili sa treacă in banda de conducţie.
 Structura necristalină
Din categoria materialelor necristaline fac parte materialele vitroase sau sticloase şi cele amorfe. Termenul
vitros este utilizat pentru materiale masive necristaline, în timp ce termenul amorf s-a consacrat pentru definirea stărilor
structurale necristaline ale straturilor subţiri, care prezintă totuşi diferenţe structurale, de împachetare semnificative faţă
de materialul vitros.
Un solid necristalin nu posedă ordine la distanţă, deci nu va prezenta nici o simetrie de translaţie.
Ordinea la distanţă poate fi definită cu ajutorul funcţiei de densitate atomică, ρ(r), adică densitatea de atomi dintr-
un element de volum centrat în jurul punctului r din cristal, raportat la un nod ales în mod arbitrar.
S.R. Elliott a propus o clasificare a ordonării în solidele necristaline prin definirea a
trei tipuri de ordine, din punct de vedere al extinderii spaţiale a acestora:
-ordinea în apropiere (short-range order, SRO), prima categorie (SRO) este asociată corelaţiilor de 4 atomi şi
este specifică amorfilor covalenţi în care se poate defini un unghi diedru. Această ordonare se extinde până la 0,3–0,5
nm. În acest domeniu, între cristal şi amorf se menţin asemănări puternice, în particular se menţine prima sferă de
coordinaţie, adică numărul şi orientarea spaţială relativă a vecinilor, deoarece aceleaşi forţe chimice şi aceleaşi legături
acţionează în ambele stări structurale ale unui substanţe date.

-ordinea intermediară (medium-range order, MRO), este dată de propagarea ordinii în apropiere spre sfere de
coordinaţie mai îndepărtate, datorită flexibilităţii de poziţionare a atomilor cu coordinaţie mică (2 pentru S, Se, Te şi 3
pentru As) într-un compus. Această ordine se poate extinde până la sferele de coordinaţie 4-8 şi indică o ordonare pe un
parcurs dublu faţă de ordinea în apropiere. Aici apar configuraţii suprastructurale: inele şi clusteri. Această ordine se
extinde între 0,5 – 0,8 nm, în funcţie de mărimea inelelor sau a clusterilor care se pot agrega în mod stabil.

-ordinea la distanţă (long-range order, LRO) - implică şi modificarea conectivităţii şi a dimensionalităţii reţelei.
Apar straturi neregulate, diverse formaţiuni structurale mai extinse pe două sau trei dimensiuni. Această ordonare se
extinde între 0,8 – 1 nm.

S-a constatat că proprietăţile structurale ale unui material necristalin sunt determinate de compoziţia sa chimică şi
de modul de preparare. Astfel, de exemplu, pentru aceeaşi compoziţie se vor obţine seturi de valori semnificativ diferite
ale caracteristicilor studiate pentru materialul masiv (bulk), respectiv pentru un strat subţire al aceluiaşi material.
 Sisteme disperse: emulsii si coloizi

Un sistem format dintr-o substanţa oarecare in care se afla repartizata o alta substanţa sub forma de particule mici se
numeşte sistem dispers.

Orice sistem dispers este format din mediul de dispersie si faza dispersa; ambele se pot găsi intr-una din cele trei
stări de agregare: solid, lichid, gazos.

După starea de agregare a mediului dispers si a fazei disperse sunt noua tipuri de sisteme disperse: gaz-gaz (aerul);
gaz-lichid (ceata); gaz-solid -aerosoli (fumul); lichid-gaz ( solutie de CO 2 in apa-sifon); lichid-lichid (solutii, emulsii-laptele, ulei in
apa); lichid-solid (solutii, dispersii grosiere, coloizi); solid-gaz (gaze dispersate in aliaje metalice); solid-lichid (icluziunile din
minereuri); solid-solid (aliaje).

Dupa gradul de maruntire al fazei disperse:

*dispersii grosiere: > 10-6 cm;

*dispersii coloidale:10-6 - 10-9 cm;

*dispersii moleculare-solutii :10-9 - 10-10 cm.

Suprafetele de separatie — interfefele — dintre faza dispersa si mediul de dispersie sunt totodata sediul unor fenomene
specifice, cum sint procesele de adsorbţie sau de formare a stratului dublu electric; acestea joaca un rol primordial in determinarea
proprietatilor de ansamblu ale dispersiilor coloidale şi a stabilităţii lor fata de agregare, in primul rând.

Datorita acestui fapt, studiul fenomenelor interfaciale (superficiale) este indisolubil iegat de eel al sisteinelor disperse.
Agregarea / coagularea dispersiilor coloidale se explica prin fortele de atractie van der Waals care se exercita intre particule. Sunt
cunoscute doua tipuri de repulsie care, opunindu-se acestor forţe, determine stabilitatea (relativa) a dispersiilor coloidale: repulsia
electrostatica isi are originea in stratul dublu electric existent la suprafata particulelor; repulsia statică este conferita de peliculele
protectoare de adsorbtie ale unor substante superficial active (surfactant), inclusiv polimeri.

Clasificarea cea mai uzuala a dispersiilor coloidale se face dupa starea de agregare a fazelor in contact
 Tabelul 1 Tipuri de dispersii coloidale
Faza Mediul de Exemple
dispersa dispersie
Solid Lichid Sol, Suspensie
Lichid Lichid Emulsie
Gaz Lichid Spuma, Emulsie gazoasa
Solid Gaz Aerosol, Aerosuspensie
Lichid Gaz Aerosol, Aeroemulsie
Solid Solid Sol solid, Suspensie solida
Lichid Solid Liogel, Emulsie solida, Sisteme
Gaz Solid Aerogel, Spuma solida, Sistem capilar
capilar
Gaz Gaz Aerul

Dupa starea de agregare a mediului si a fazei disperse se disting: emulsii, suspensii si aerosoli.
Emulsia este un sistem dispers format din 2 lichide nemiscibile , din care unul este dispersat sub forma de picaturi in
cel de-al doilea.

Emulsiile se pot clasifica dupa natura fazei dispersate si a lichidului dispersant astfel :
a) emulsii U/ A ( ulei in apa ) , in care faza dispersata este nepolara ( uleioasa )
b) emulsii A/ U ( apa in ulei ), in care faza dispersata este polara ( apa )

Suspensiile sunt sisteme disperse in care mediul de dispersie este lichid iar faza dispersata este solida, exemplu:
nisipul in apa.
Aerosolii sunt sisteme disperse in care mediul de dispersie este gaz iar faza dispersa este solida, exemplu: fumul.
Aeroemulsiile sunt sisteme disperse in care mediul de dispersie este gazos iar faza dispersa este lichida.
 Sisteme coloidale tipice sint sistemele disperse în care dimensiunile particulelor — denumite coloidale — sunt cuprinse in
intervalul 10-6 — 10-7 cm. Asemenea sisteme se numesc ultramicroeterogene. Sistemele disperse cu particule mai mari (10 -3 — 10-
5
cm) sint microeterogene, posedind unele proprietafi analoage celor coloidale (sisteme pseudocoloidale).
 moleculelor
amfifile

Anionici R-COONa, R-OSO3Na, R-SO3Na

R SO3Na

Cationici
R N+ X-
,
+
R4N X-
Amfoteri R-N(CH3)2-CH2-CH2-COONa
R-N(CH3)2-(CH2)n-SO3-
Neionici R-XH + n R1-CH CH2 R-X(CH-CH2O)nH
O R1
-
unde: X - O, S, NH, COO , CONH
R1 – H, CH3