Sunteți pe pagina 1din 41

PROTECŢIA ÎMPOTRIVA ŞOCURILOR ELECTRICE

Cu toate că fenomenele electrice referitoare la organismele vii sunt cunoscute încă


din anii din jurul lui 1800, cunoştinţele privind pericolul curentului electric sunt incomplete şi
nici în prezent problema nu este pe deplin elucidată.
Spre deosebire de alte fenomene fizice, omul nu are nici un organ senzorial care să
detecteze, în mod direct, mărimile electromagnetice cum ar fi tensiunea electrică, curentul
electric, câmpul magnetic etc.
Trecerea curentului electric prin organismul omului este însoţită de o serie de
fenomene termice, electrodinamice, electrolitice, biochimice, biofizice, fiziologice etc.
Ansamblul acestor fenomene poate avea ca efecte principale producerea şocurilor electrice
şi arsurilor, metalizarea pieii etc. Principalele condiţii impuse instalaţiilor electrice sunt
funcţionarea fără întrerupere, la parametri normali şi asigurarea protecţiei personalului
împotriva efectelor periculoase ce însoţesc trecerea curentului electric prin corpul omului.
Instalaţiile electrice nu prezintă nici un pericol atât timp cât curentul electric circulă prin
căi special destinate acestui scop — conductoare izolate între ele şi faţă de pământ.
Probabilitatea producerii unor pericole apare atunci când apar curenţi de scurgere, adică
curenţi care circulă pe alte căi decât cele special destinate.
Mărimea curenţilor de scurgere şi în consecinţă şi gradul de pericol depinde de starea
izolaţiei electrice a instalaţiei.
Protecţia personalului se realizează printr-un complex de măsuri care limitează
tensiunile de atingere la valori nepericuloase sau deconectează rapid sursa generatoare de
astfel de tensiuni.

11.1. PROCESE ELECTRICE CARACTERISTICE ORGANISMELOR VII

Celula, considerată ca un organism elementar, vegetală sau animală, atâta timp cât
este vie, produce curent electric.
Ca rezultat al schimburilor energetice şi metabolice între organismul viu şi mediu se
produc reacţii chimice şi procese electrice care caracterizează viaţa.
Un organism viu este alcătuit dintr-o multitudine de celule, care din punct de vedere
electric constituie medii conductoare de natură electrolitică, mărginite de membrane ce pot fi
considerate surse electrice independente cu anizotropie electrică, care se interferează
spaţio-temporal în mod variabil. Într-un mediu electrolitic principalii purtători de sarcină sunt
ionii. Difuzia inegală a anionilor şi cationilor printr-o membrană creează diferenţe de
potenţial.
Potenţialele electrice ale ţesuturilor animalelor şi plantelor pluricelulare depind de
caracterul polar sau nepolar al celulelor şi de distribuţia lor spaţială.
Proprietăţile electrice şi magnetice ale materiei vii ca permitivitatea, conductivitatea şi
susceptivitatea depind de tipul de legături atomice şi moleculare care determină efecte de
orientare a dipolilor, efecte de inducţie a moleculelor polarizate şi efecte de dispersie de
natură cuantică. De asemenea, depind de forma macromoleculelor organice şi de existenţa
impurităţilor în spaţiile libere ale substanţei.
Interacţiunea organismului viu cu mediul înconjurător ca şi funcţiile sale interne sunt
legate de caracteristicile câmpului electromagnetic exterior.
Câmpurile electrice exterioare de frecvenţe joase, 50-100 Hz, au efecte asupra
sistemului nervos neutral, iar cele cu frecvenţe înalte de 10-50 MHz au efecte asupra
sistemului circulator. De asemenea, câmpurile electrice de joasă frecvenţă modifică structura
şi comportamentul celular, prin schimbarea proprietăţilor dielectrice ale membranei celulare
şi duce la o creştere a temperaturii, proporţional cu durata acţiunii câmpului asupra
organismului.

Creşterea temperaturii corpului duce la creşterea transpiraţiei şi în consecinţă la o scădere a


rezistenţei electrice cutanate.
Efectele fiziologice, ca urmare a cumulării modificărilor electrolitice şi biochimice
produse de acţiunea câmpurilor electrice de frecvenţă industrială, se datorează curenţilor
induşi în organismul uman. Parametrii care determină aceste modificări sunt intensitatea
câmpului electric şi timpul de expunere în câmp.
Asupra organismelor vii acţionează şi electricitatea atmosferică, prin intermediul
ionilor din aer, rezultaţi ca urmare a ionizării atmosferei datorită acţiunii vântului, căderilor de
apă, fulgerelor, radiaţiilor naturale sau artificiale etc.
Ionii negativi mici au o acţiune biopozitivă asupra organismelor vii, fac ca membranele
celulelor la organismele în vârstă să fie la fel de permeabile la oxigen ca în tinereţe, ceea ce
determină o prelungire a vieţii.
În ceea ce priveşte ionii pozitivi mari experienţele pun în evidenţă unele tulburări
funcţionale, accelerarea ritmului respirator, somnolenţă, cefalee, creşterea temperaturii
cutanate, ce dau senzaţia de oboseală şi indispoziţie.

11.1.1. EFECTELE TRECERII CURENTULUI ELECTRIC PRIN ORGANISMELE VII

Trecerea curentului electric prin corpul omului, care este un conductor electrobiologic,
este însoţită de fenomene al căror efecte se manifestă sub forme multiple şi complexe.
Efectele curentului electric pot fi:
— termice, manifestate fie prin arsuri ale unor părţi ale corpului,
fie prin încălzirea excesivă a unor organe interne urmată de dereglarea lor funcţională;
— electrochimice constând în descompunerea lichidului organic,
inclusiv a sângelui, şi la alternarea compoziţiei sale;
— biologice constând în dereglarea proceselor electrice interne,
caracteristice materiei vii, având drept rezultat contracţia muşchilor parcurşi în sens
longitudinal de curentul electric cu o anumită pantă di/dt.
Acţiunea curentului electric poate fi privită sub două aspecte:
— acţiune directă asupra ţesuturilor pe care le parcurge;
— acţiune reflectată, prin intermediul sistemului nervos central,
care afectează şi ţesuturile neparcurse de curent electric.
Urmările acestor efecte sunt producerea şocurilor electrice, arsurile electrice şi
metalizarea pieii, care nu sunt altceva decât modificări funcţionale superficiale sau profunde
ale organismului.
Aceste modificări se produc atunci când intensitatea curentului electric ce trece prin
corp depăşeşte o anumită valoare limită tolerată de organism.
Fenomenele ce apar în organism, ca urmare a trecerii curentului electric şi care în
general pot fi grupate în afecţiuni ale sistemului nervos central, tulburări cardiace şi
respiratorii definesc conceptul de şoc electric. Producerea unui şoc electric fatal poartă
denumirea de electrocutare.
Leziunile superficiale locale, arsurile, metalizarea pieii prin pătrunderea în tegument a
stropilor de metal, fenomene produse tot de trecerea curentului electric, definesc conceptul
de traumatism electric.
2
În ceea ce priveşte alterarea funcţiilor vitale care are drept consecinţă moartea,
întrucât experimentele au fost făcute pe animale şi extrapolate la om, aproape în unanimitate
sunt acceptate următoarele ipoteze:
— organismul încetează din viaţă după câteva secunde;
— moartea survine prin paralizarea respiraţiei ca o consecinţă a
lezării centrului respirator;
— moartea survine prin compromiterea funcţionării normale a
inimii, ca urmare a perturbaţiilor produse de trecerea curentului electric;
— moartea survine prin afectarea sistemului nervos central, fie
ca urmare a acţiunii directe, fie în mod reflex.
În cazul omului cea mai plauzibilă ipoteză este de a considera drept cauză a morţii,
prin şoc electric, acţiunea complexă şi distructivă a curentului electric asupra sistemului
nervos, întrucât acesta comandă respiraţia si funcţionarea inimii.
Ultimele cercetări au arătat că, în cazul producerii unui şoc electric, curentul electric
poate acţiona direct asupra inimii sau asupra sistemului nervos şi concomitent asupra inimii
si sistemului nervos. Drept urmare, moartea poate surveni datorită încetării funcţionării inimii,
oprirea respiraţiei sau acţiunii lor concomitente.
Încetarea funcţionării inimii se datorează supraexcitării acesteia de către tensiunea
suplimentară aplicată, ca urmare a trecerii curentului electric. În muşchiul inimii se induce
permanent o diferenţă de potenţial, care constituie stimulul necesar pentru fiecare contracţie
a ei. Inima este în acest fel un organ care se excită singur.
La trecerea curentului electric prin om inimii i se aplică o tensiune suplimentară, un
stimul neobişnuit, ce provoacă contractarea fibrelor muşchiului inimii. Această contracţie se
adaugă contracţiilor inimii produse pe cale naturală.
Sub acţiunea directă şi reflectată a curentului electric, contracţiile şi destinderile
fibrelor muşchiului inimii se produc dezordonat si asincron, cu o frecvenţă de câteva sute de
ori pe minut , faţă de funcţionarea normală a inimii cu 70 de bătăi pe minut, ceea ce duce ,
practic, la încetarea acţiunii de pompare şi, deci, a circulaţiei sângelui.
Încetarea circulaţiei sângelui are drept consecinţă moartea biologică după 3-5 minute
a celulelor sensibile ale organismului. Fenomenul descris poartă denumirea de fibrilaţie şi
este practic echivalent cu încetarea funcţionării inimii.
Sensibilitatea inimii, la curentul electric, depinde şi de momentul în care are loc
trecerea curentului electric prin organism. Inima este deosebit de sensibilă când se află în
stare de relaxare, între o contracţie şi o destindere. Formele de manifestare a fenomenelor
determinate de trecerea curentului electric prin organism depind de frecventa şi forma
curentului electric, de durata şi traseul prin organism a acestuia.
Curentul alternativ nu produce efecte electrolitice, în schimb efectele de stimulare sunt
mai accentuate decât în cazul curentului continuu. Curenţii alternativi de joasă frecvenţă
produc convulsii, senzaţii dureroase şi contracţii musculare. Curentul continuu nu produce
convulsii musculare.
Curentul alternativ poate produce tulburări cardiace şi respiratorii la tensiuni de 70 V,
cel continuu la tensiuni de 120-220 V. Curentul alternativ cu frecvenţa de 50-100 Hz este cel
mai periculos pentru organism. La trecerea unui curent alternativ cu frecvenţă mai mare de
10 kHz comportarea ţesuturilor este cu totul alta decât a unuia de joasă frecvenţă.
La trecerea unui curent de frecvenţă de 15-300 MHz organismul se comportă ca un
dielectric cu pierderi. Efectul principal este cel caloric exercitându-se, preferenţial, asupra
ţesuturilor aflate în profunzime. Moartea prin şoc electric survine, în majoritatea cazurilor, în
urma paraliziei respiraţiei, în alte împrejurări din cauza paraliziei respiraţiei simultan cu cea a
inimii, iar în cazuri foarte rare numai în urma fibrilaţiei inimii.
Şocurile electrice, chiar dacă nu au ca rezultat moartea, pot provoca tulburări grave în
3
organism cum ar fi: boli cardiovasculare şi nervoase, tulburări endocrine, slăbirea memoriei
care poate apare în timpul producerii şocului electric sau peste câteva ore, zile sau luni.
Traumatismele locale se prezintă sub formă de arsuri, metalizarea pieii, semne
electrice (pete de culoare cenuşie sau gălbuie pe suprafaţa pieii, de formă rotundă sau
ovală, cu o scobitură la mijloc), leziuni mecanice provocate de contracţiile muşchilor, cum ar
fi: ruperea ligamentelor şi a vaselor sanguine, luxaţia încheieturilor, etc.

11.1.2. CARACTERIZAREA DIN PUNCT DE VEDERE ELECTRIC


A ORGANISMELOR VII
Conductorul electrobiologic, cum este şi corpul uman, ca element
de circuit electric, se comportă ca un conductor complex special având o impedanţă
variabilă, prezentând parţial proprietăţi de electrolit şi parţial proprietăţi de semiconductor, la
care predomină rezistenţa electrică.
Conductorul electrobiologic neomogen este caracterizat printr-o structură complexă,
ceea ce determină o conductibilitate diferenţiată a părţilor constituente ca pielea, oasele,
ţesuturile, muşchii şi sângele. Caracterul şi valoarea impedanţei electrice a conductorului
electrobiologic depinde nu numai de proprietăţile fizice, ca în cazurile corpurilor obişnuite, ci
şi de procesele biofizice şi biochimice foarte complicate care au loc în corp.
Conductibilitatea diferitelor părţi ale corpului depinde de rezistivitatea electrică a
ţesuturilor constitutive. Lichidele interstiţiale au o rezistivitate de 0,6  m, iar protoplasma de
2 m. O fibră nervoasă cu diametrul de 20m are o rezistenţă de 260 M, iar o fibră
musculară cu diametrul de 100 m are 2,6 M. Oasele, ligamentele, grăsimea şi pielea opun
cea mai mare rezistenţă la trecerea curentului electric, în schimb muşchii, sângele şi lichidul
ţesuturilor opun o rezistenţă mai mică. Cea mai mare rezistenţă la curent o opune epiderma,
adică stratul superior al pieii lipsit de nervi şi vase sanguine. Acest strat a cărui grosime este
de 0,05 –0,2mm, în anumite condiţii, poate fi considerat ca dielectric.
Simplificat, corpul omenesc, ca element de circuit, poate fi reprezentat prin schema
echivalentă din figura 11.1a în care Re , Ce reprezintă rezistenţa, respectiv capacitatea
epidermei, iar Ri reprezintă rezistenţa internă a organismului.

Fig. 11.1. Impedanţa echivalentă a organismului uman.

Prezenţa capacităţii Ce în schemă, în valoare de 0,02-0,03 F/cm2 de electrod, se


explică prin faptul că la contactul electrozilor cu organismul se formează un condensator ale
cărui armături sunt electrodul şi ţesuturile bune conducătoare de electricitate, iar dielectricul
este epiderma având permitivitatea electrică relativă r = 100-200.
Schema echivalentă se poate simplifica, reducându-se la o rezistenţă Rh  2Re + Ri
4
în paralel cu o capacitate Ch  Ce / 2 (fig. 11.1b).

Impedanţa echivalentă a omului are expresia:

Rh (11.1
Zh  .
2
2
1   Ch Rh )

Dacă se neglijează şi curentul prin capacitatea Ch impedanţa corpului uman se reduce


la o simplă rezistenţă Rh.
Pentru mai multă exactitate corpul omenesc trebuie considerat ca o masă
conductoare acoperită cu un dielectric imperfect – pielea.
Rezistenţa organismului măsurată la tensiuni de 15-20V, între doi electrozi aşezaţi pe
suprafaţa corpului, dacă pielea este uscată şi îngroşată, poate ajunge până la 100000 ,
este de 2000-6000  în condiţiile obişnuite şi scade sub 1000  dacă pielea este umedă,
ponderea cea mai mare revenind epidermei. După îndepărtarea epidermei rezistenţa scade
la 1000-5000, iar la îndepărtarea totală a pieii rezistenţa se reduce la 300-500 (rezistenţa
ţesuturilor interne).
Rezistenţa corpului uman variază în limitele foarte largi datorită dependenţei de foarte
mulţi factori, dintre care se menţionează:
1. Starea de integritate şi umiditate a pieii; microtraumatismele epidermei fac ca
rezistenţa corpului uman Rh să tindă către rezistenţa internă Ri , iar umezeala, transpiraţia şi
substanţele conductive, ce eventual murdăresc pielea, să reducă sensibil valoarea
rezistenţei;
2. Caracteristicile electrice ale traseului de parcurgere a curentului electric:
– locurile de aplicare a electrozilor, suprafaţa şi presiunea de contact; rezistenţa
pieii este diferită în diversele porţiuni ale ei, iar rezistenţa internă depinde de lungimea
traseului curentului electric;
– mărimea curentului electric; creşterea curentului electric duce la scăderea
rezistenţei prin încălzirea locală a pieii, urmată de dilatarea vaselor, umplerea lor cu sânge şi
creşterea transpiraţiei , ca o reacţie reflectată a organismului;
– valoarea tensiunii aplicate; creşterea tensiunii are ca efect reducerea
rezistenţei până la o valoare limită datorită creşterii curentului electric, iar la valori de peste
1000 V - datorită străpungerii epidermei;
– felul şi frecvenţa curentului; cu creşterea frecvenţei impedanţa electrică scade
datorită scăderii reactanţei capacitive;
– durata trecerii curentului prin corp; rezistenţa scade cu creşterea duratei
datorită intensificării irigării cu sânge a pieii, transpiraţiei, etc.
3. Factori fiziologici şi de mediu ambiant:
– sexul şi vârsta; femeile şi copii au rezistenţă cu circa 30% mai mică datorită
fineţii pieii;
– stimulii fizici neaşteptaţi, sonori sau luminoşi, duc la scăderea temporară a
rezistenţei organismului;
– creşterea temperaturii aerului sau iradierea termică a organismului scade intr-o
oarecare măsură rezistenţa, chiar dacă omul se află în aceste condiţii pentru scurt timp,
datorită intensificării irigării cu sânge a pieii, ca rezultat al dilatării vaselor sanguine.
Sintetizând, se pot trage următoarele concluzii:
– rezistenţa electrică a organismului omului are caracter neliniar;
5
– rezistenţa organismului viu este constituită din rezistenţa internă, care are o
valoare aproximativ constantă, şi în cea mai mare parte din rezistenţa epidermei;
– rezistenţa epidermei este determinată, în principal, în mod direct de
fenomenele biochimice şi fiziologice, dar şi indirect prin acţiunea sistemului nervos.
În proiectarea sistemului de protecţie se au în vedere situaţiile cele mai defavorabile,
rezistenţa omului Re considerându-se egală cu 1000 , în cazul atingerilor directe şi 3000,
în cazul atingerilor indirecte.

11.1.3. FACTORII CARE DETERMINĂ PERICOLUL ŞOCURILOR ELECTRICE

Producerea şocurilor electrice este determinată de curentul electric ce trece prin


organism. Tensiunea aplicată şi rezistenţa electrică contează, numai în măsura în care
determină intensitatea curentului electric.
Intensitatea curentului electric depinde de tensiunea aplicată în două moduri: o dată
direct proporţional cu tensiunea conform legii lui Ohm şi a doua oară datorită faptului ca
rezistivitatea organismului scade datorită creşterii tensiunii.
Intensitatea curentului electric care începe să fie percepută de om poartă denumirea
de intensitate de prag. Ea este de 0,5mA în curentul alternativ cu frecvenţa de 50Hz şi 5mA
în curentul continuu şi nu este periculoasă. La intensităţi mai mari de 1mA apar convulsii
musculare, mai întâi la palmele mâinilor (la intensităţi de 3-5 mA) şi apoi la întreaga mână (8-
10 mA); ajungându-se ca la peste 10 mA să nu se mai poată desface mâna în care se
găseşte conductorul. Creşterea în continuare a curentului provoacă intensificarea
contracţiilor musculare şi apariţia senzaţiei de durere. La valori de 100 mA în curent
alternativ sau 300 mA în curent continuu apare fibrilaţia inimii, efectele fiind mortale dacă
durata trecerii curentului electric prin organism depăşeşte 2-3 secunde.
Se consideră curent nepericulos curentul alternativ de frecvenţă industrială cu
intensitatea de până la 10 mA şi curentul continuu cu o intensitate de până la 50 mA.
Prin curent periculos se înţelege acel curent sub acţiunea căruia omul nu se mai
poate elibera prin forţe proprii.
Al doilea factor important este durata trecerii curentului electric prin corp. Influenţa
duratei de trecere a curentului se manifestă complex. Rezistenţa organismului scade în timp,
datorită încălzirii şi străpungerii epidermei, iar sensibilitatea inimii nu este aceeaşi în diferitele
stări de contracţie. Cu cât timpul este mai lung cu atât este mai probabil ca starea de
contracţie sensibilă să coincidă cu trecerea curentului electric.
Pentru o durată de trecere a curentului mai mică de 3 secunde dependenţa de timp a
intensităţii curentului alternativ suportată de om este dată aproximativ de relaţia [26] :

I t = 0,165. (11.2)

Dependenţa de timp a intensităţii curentului electric suportat de om (curentul care nu


produce fibrilaţia inimii) este prezentată în figura 11.2 [26].

6
Fig. 11.2. Variaţia
curentului
limită suportat de om
în
funcţie de timp.

Intensitatea curentului la care apare fibrilaţia inimii este funcţie şi de natura şi


frecvenţa curentului.
Comparând sensibilitatea omului la curent continuu, cu cea la curent alternativ, se constată
că în curent continuu nu apar convulsii şi că pot fi suportaţi curenţi continui având o
intensitate de aproximativ 4-5 ori mai mare decât în curent alternativ, dar numai pentru
tensiuni mai mici de 450 V.
Variaţia intensităţii curentului de prag în funcţie de frecvenţă este prezentată calitativ
în figura 11.3 [26]

Fig. 11.3. Variaţia intensităţii de prag a curentului alternativ în funcţie de frecvenţă.

Până la frecvenţa de 10 Hz curentul de prag scade exponenţial, după care se menţine


aproximativ constant până la 1000 Hz şi apoi creşte din nou exponenţial. Rezultă că pentru
frecvenţe cuprinse între 10 şi 600 Hz curentul alternativ prezintă periculozitatea maximă.
La frecvenţe mai mari de 1 kHz intensitatea de prag este mare, fiind posibilă utilizarea
acestor curenţi în scopuri terapeutice. La frecvenţe foarte înalte, de peste 500 kHz, curentul
produce arsuri şi nu încetarea respiraţiei sau fibrilaţia inimii.
Traseul curentului electric prin corp joacă, de asemenea, un rol însemnat. Pericolul
şocului electric este mai mare, dacă curentul acţionează direct asupra organelor interne
vitale, cum ar fi sistemul nervos central, inima, plămânii etc. Dacă nu se găsesc pe traseul
curentului vor suferi numai o acţiune reflectată.
Cele mai periculoase sunt traseele cap - mâini şi cap-picioare, caz în care curentul
trece prin creier, inimă şi măduva spinării. În ordinea periculozităţii urmează traseele mână-
picior sau mână-mână. Cel mai puţin periculos este traseul picior-picior.
Prezintă importanţă nu numai traseul curentului ci şi locul de intrare şi ieşire a
curentului din corp. Sunt considerate ca periculoase regiunea capului (ceafa, gâtul, tâmpla),
a pieptului, a abdomenului, etc., regiuni de mare sensibilitate nervoasă.
7
11.2. TRECEREA CURENTULUI ELECTRIC PRIN PĂMÂNT

Într-un circuit electric care se închide prin pământ se stabileşte un curent numit curent
de defect, de scurgere sau de punere la pământ.
Curenţii de scurgere iau naştere atunci când elemente conductive ale instalaţiei
electrice, care în mod normal nu se află sub tensiune, ajung accidental sub tensiune ca
urmare a unor defecte de izolaţie a elementelor parcurse de curenţi electrici. Scurgerea
curentului de defect în pământ modifică starea circuitului, respectiv distribuţia potenţialelor
electrice, în diversele puncte ale solului din jurul prizei de pământ.
Se consideră că solul este omogen având rezistivitatea electrică , iar scurgerea
curentului de defect Ip se face printr-un electrod emisferic de rază r, cu baza la suprafaţa
solului (fig.11.4).

Fig. 11.4.
Repartiţia densităţii
de curent şi a
potenţialului
electric în cazul
unei prize
emisferice.

Liniile de curent vor fi radiale, iar suprafeţele exponenţiale nişte emisfere concentrice
cu electrodul. La distanţa x de centrul electrodului densitatea de curent are expresia:

Ip
j . (11.3)
2x 2

scăzând rapid cu creşterea distanţei.


Intensitatea câmpului electric se determină din forma locală a legii lui Ohm, liniile
câmpului electric coincizând cu cele ale densităţii de curent:

E
j . (11.4)

Cum

E   grad V , (11.5)

rezultă expresia potenţialului electric:


 

 dV
x
   Edx .
x
(11.6)

Admiţând că pentru x = , potenţialul electric V() = 0 şi având în vedere relaţiile


(11.3), (11.4) şi (11.6) rezultă expresia potenţialului electric la distanţa x de centrul
electrodului:
8
I p
V ( x)  . (11.7)
2x

Potenţialul unui punct de pe suprafaţa solului variază după o lege hiperbolică, între o
valoare maximă pe electrod

I p
V r  (11.8)
2r

şi zero la o distanţă foarte mare de electrod. Se consideră că la distanţa de 20 m potenţialul


electric atinge practic valoarea zero după care începe zona de potenţial nul.
Diferenţa de potenţial dintre electrod şi zona de potenţial nul poartă denumirea de
tensiunea prizei de pământ :

I p
U p  V ( r )  V ( )  . (11.9)
2r

Tensiunea unui punt de pe sol (x > r) faţă de zona de potenţial nul are expresia:

I p r
U x  V ( x )  V ( )  Up  (11.10)
2x x

Suprafaţa pământului din jurul unei prize de pământ, până în zona de potenţial nul ( x
< 20 m), se numeşte zonă de influenţă a prizei de pământ.
Rezistenţa de dispersie a prizei de pământ se defineşte cu ajutorul raportului:

Up
Rp  (11.11)
Ip

În cazul electrodului emisferic rezistenţa de dispersie a prizei de pământ are expresia:


Rp  (11.12)
2 r

Pentru alte configuraţii ale electrozilor expresiile rezistenţei prizei de pământ sunt date
în STAS 6119.78 şi prezentate în tabelul 11.1.

9
Tabelul 11.1.
Rezistenţa prizelor de pământ, în funcţie de forma şi adâncimea de îngropare a electrozilor.

Rezistenţa de
Electrod Figura Observaţii
dispersie

Rp 
ρ
ln
4l Pentru o bară de lăţime b
2πl d l»d d 
1
b
2

Pentru
un cornier
ρ  2l 1 4l»dhl  cu latura b d=0,95b
Rp   ln  ln 
Ţeavă rotundă (bară)

2πl  d 2 4h 0,50
h0 l
m
l
h  h0 
2
ρ 2l
Rp  ln
πl d

l»d
2
ρ l
Rp  ln
2πl hd

l»d
l»5h
Rezistenţa de
Electrod Figura Observaţii
dispersie
Electrod inelar

0,1 8D
Rp  ln
D d

0,05  4D 2
Rp  ln
D d

10
ρ
Rp 
2D
Placă circulară

D«2H
ρ  
Rp  1  2 arcsin D 
4D   
 16h 2  D 2 

R p  0,442
ρ A – aria plăcii
A
Placă dreptunghiulară

ρ  A  
Rp  1  2 arcsin 
A   4h  a  
2

8 

ρ  4a a  a«2h0
Rp  ln  

2πa  b 2h0 
Sferă

ρ  D
Rp  1   D«2h
2πD  4h 

Rezistenţa prizei de pământ depinde de forma şi dimensiunile electrozilor, fiind


proporţională cu rezistivitatea solului.
Pământul se prezintă ca un corp bun conducător de electricitate a cărui rezistivitate
depinde de compoziţia, umiditatea, temperatura şi gradul de afânare. Umiditatea
influenţează foarte mult rezistivitatea solului. Un teren foarte uscat poate fi considerat izolant.
Rezistivitatea scade rapid cu creşterea umidităţii între 0 şi 15% şi mai încet până la
umiditatea de 80%. Creşterea umidităţii peste acest procent duce la o creştere a rezistivităţii
solului.
Scăderea temperaturii (îngheţarea solului) face să crească rezistivitatea electrică.
În terenuri uscate sau supuse uscării se poate micşora rezistenţa de dispersie a
prizelor de pământ, până la o treime sau chiar o cincime, prin îmbibarea terenului din
imediata apropiere a prizei cu o soluţie de sodă în apă. În locul soluţiei de sodă se poate
folosi sare de bucătărie presărată pe pământ în jurul prizei şi stropită apoi cu apă.
Pentru reducerea rezistenţei de dispersie, precum şi pentru modificarea repartiţiei
potenţialelor în zona de influenţă a prizei, se folosesc prize de pământ multiple, formate din
mai mulţi electrozi legaţi între ei în paralel.
Când distanţa dintre electrozi este mare, peste 40 m, zona lor de influenţă nu se
intersectează, rezistenţa echivalentă a n electrozi identici fiind:

R1
Rp  (11.13)
n

în care R1 este rezistenţa unui singur electrod. În practică distanţele dintre electrozi sunt mai
11
mici, 3 la 5 m, ceea ce va produce o ecranare reciprocă, astfel încât rezistenţa de dispersie
rezultantă va fi mai mare:

R1
Rp  (11.14)
nu

unde u este coeficientul de utilizare, având valori subunitare, care ia în considerare creşterea
rezistenţei de dispersie datorită interacţiunii zonelor de influenţă. În [32] se dau valorile
coeficientului de utilizare, care depinde de forma, dimensiunile, numărul şi dispunerea
electrozilor.
După modul de amplasare a electrozilor, prizele de pământ pot fi verticale, numite şi
de adâncime, realizate din ţevi de oţel zincate, folosite când straturile de adâncime ale
solului au rezistivităţi mai mici decât cele de suprafaţă şi orizontale sau de suprafaţă realizate
din platbandă din oţel zincată, utilizate în situaţia contrară.
Prizele mixte se obţin prin combinarea unei prize verticale de rezistenţă Rpv cu o priză
orizontală de rezistenţă Rph , rezistenţa echivalentă a prizei mixte fiind:

R pv  R ph
Rp  (11.15)
R pv  R ph

11.2.1. TENSIUNEA DE ATINGERE ŞI TENSIUNEA DE PAS

Tensiunea de atingere Ua este tensiunea la care este supus omul când atinge
simultan un element conductiv intrat accidental sub tensiune, legat la o priză de pământ şi
având potenţialul acesteia şi un punct de pe sol situat la distanţa x de priza de pământ:

 U   r
U a  U p  U x  U p 1  x   1   U p  k aU p (11.16)
 U   x
 p 

în care

Ux
ka  1  (11.17)
Up

este factorul de atingere.


Din relaţia (11.16) rezultă că tensiunea de atingere este numai o fracţiune din
tensiunea prizei la care este legat elementul atins, fiind minimă când omul se află în
apropierea prizei şi maximă când se află în zona de potenţial nul.
Tensiunea de pas Upas este tensiunea dintre două puncte de pe sol situate la o
distanţă a egală cu pasul omului, care stă pe sol în zona de afluenţă a unei prize de pământ:

U pr U pr
U pas  V ( x)  V ( x  a)    k pasU p (11.18)
x xa

12
în care:

1 1  ra
k pas  r    (11.19)
 x x  a  x( x  a)

poartă denumirea de factor de pas.

Fig. 11.5. Tensiunea de atingere şi de pas în cazul scurgerii unui curent de defect la pământ.

În figura 11.5 sunt arătate tensiunile de atingere şi de pas pentru o priză emisferică. Şi
tensiunea de pas are valoarea maximă în imediata apropiere a electrodului prizei.
La proiectarea unei instalaţii de legare la pământ tensiunea de atingere se consideră
ca fiind tensiunea la care este supus omul aflat la distanţa de 0,8 m faţă de obiectul atins, iar
tensiunea de pas – tensiunea la care este supus omul când atinge două puncte de pe sol
sau pardoseală, situate la distanţa de 0,8 m între ele, in zona de influenţă a unei prize de
pământ.

11.2.2. INSTALAŢII DE LEGARE LA PĂMÂNT

Instalaţia de legare la pământ este constituită din priza de pământ (electrozii îngropaţi
în pământ, legaţi conductiv intre ei) şi conductoarele de legare la pământ a carcaselor
metalice ale tuturor utilajelor (fig.11.6).

4 5
2
6
7

1
3

Fig. 11.6. Instalaţie de legare la pământ: 1- priza de pământ verticală; 2;5 - piese de
separaţie; 3;6 – centură generală de legare la pământ; 4;7 - legături derivaţie.

Conductoarele de legare la pământ alcătuiesc o reţea comună de legare la pământ,


numită reţeaua principală de legare la pământ la care se leagă prin intermediul
conductoarelor de ramificaţie părţile metalice (masele) ale tuturor echipamentelor electrice şi
tablourilor de distribuţie. Reţeaua principală de legare la pământ din platbandă din oţel,
13
obişnuit, este în circuit închis urmărind, pe la interior, conturul clădirii. Dacă utilajele se află la
distanţe relativ mari unele de altele instalaţia de legare la pământ poate fi şi de tip deschis.
Legarea reţelei principale la priza de pământ se face prin cel puţin două legături diferite,
racordate în locuri distincte. Conductoarele de ramificaţie se execută din platbandă de oţel
sau funie de cupru.
Prizele de pământ, din punct de vedere constructiv, pot fi: prize de pământ naturale şi
prize de pământ artificiale.
Prizele de pământ naturale utilizate numai în curent alternativ sunt constituite din
elemente conductive ale construcţiilor. Ele prezintă o serie de avantaje cum ar fi cheltuieli
minime de investiţii şi exploatare, durată mare de funcţionare etc.
Ca prize de pământ naturale se pot folosi:
— elementele metalice ale construcţiilor aflate în contact direct cu pământul
sau prin intermediul fundaţiilor de beton;
— armăturile metalice ale betonului armat aflat în contact direct cu pământul;
— conductele metalice îngropate în pământ pentru transportul fluidelor
necombustibile, dacă se asigură continuitatea electrică necesară;
— învelişurile şi armăturile cablurilor electrice subterane.
La construcţiile noi se recomandă prevederea unui conductor pe contur, înglobat în
fundaţia clădirii odată cu turnarea acestora (priza de fundaţie).
Prizele de pământ artificiale, realizate din ţevi, bare, benzi sau plăci din oţel zincat sau
în cazuri justificate din cupru (în soluri agresive chimic), îngropate în pământ în mod special
şi exclusiv pentru realizarea legăturii la pământ prezintă dezavantajul că necesită importante
cheltuieli de investiţii. Prizele de pământ artificiale se prevăd numai în cazul în care prizele
de pământ naturale nu asigură valoarea prescrisă pentru rezistenţa de dispersie a prizei.
Prizele de pământ artificiale pot fi:
— simple dacă sunt constituite dintr-un singur electrod plan, cilindric, sferic, inel
etc.
— multiple dacă sunt realizate prin legarea mai multor prize simple;
— complexe sau mixte dacă sunt obţinute prin legarea prizelor multiple
verticale şi orizontale.
Instalaţiile de legare la pământ pot fi:
— de exploatare, servind pentru stabilirea în mod voit a legăturii cu pământul a
unor elemente care fac parte din circuitele curenţilor de lucru, cum ar fi neutrul secundarului
transformatorului de putere;
— de protecţie, prin care se stabileşte, în mod voit, legătura cu pământul a
unor elemente conductoare, care nu fac parte din circuitele curenţilor de lucru, dar care pot
intra accidental sub tensiune.
Atât pentru priza de pământ de exploatare, cât şi pentru cea de protecţie, rezistenţa
de dispersie nu trebuie să fie mai mare de 4. În cazul instalaţiilor electrice aflate în
subteran rezistenţa de dispersie nu trebuie să depăşească 2 .

11.2.3. MĂSURAREA REZISTENŢEI PRIZELOR DE PĂMÂNT

În vederea măsurării, priza trebuie separată de restul instalaţiei de legare la pământ.


Valoarea maximă a rezistenţei instalaţiei de legare la pământ impusă de norme constă din
suma rezistenţelor prizei propriu-zise şi a conductoarelor de legătură dintre priză şi utilajul
cel mai îndepărtat.
Măsurarea rezistenţelor prizelor de pământ se face prin mai multe metode, dintre care
cele mai utilizate sunt metoda voltmetrului şi ampermetrului şi metoda punţii. Măsurarea
14
trebuie făcută în curent alternativ pentru evitarea tensiunilor de polarizare, care ar putea
apărea în cazul măsurării în curent continuu.
Principiul metodei voltmetrului şi ampermetrului constă în măsurarea tensiunii Up a
prizei care se verifică şi a curentului Ip care trece prin ea (fig.11.7). Rezistenţa se determină
cu relaţia:

Up
Rp  (11.20)
Ip

Pentru efectuarea măsurătorii sunt necesare: o sursă de curent separată (eventual un


transformator de separare), un voltmetru cu rezistenţă interioară mare de cel puţin 1000,
un ampermetru, o priză auxiliară parcursă şi ea de curentul Ip, de rezistenţă Ra, ce poate fi de
câteva zeci de ohmi şi o sondă a cărei rezistenţă Rs trebuie să fie neglijabilă faţă de
rezistenţa interioară a voltmetrului. În caz contrar rezistenţa prizei se calculează cu relaţia:

Uv  R 
Rp  1  s  (11.21)
Ip  Rv 

unde Uv este tensiunea indicată de voltmetru, iar Rv - rezistenţa voltmetrului.


A 

//////////////////////////////////

Rp Rs Ra

Fig. 11.7. Măsurarea rezistenţei de dispersie a prizelor de pământ prin metoda voltmetrului şi
ampermetrului.

Distanţa dintre prizele Rp şi Ra va fi suficient de mare, cel puţin 40 m, încât între ele
să existe o zonă de potenţial nul, iar sonda să fie situată în afara zonei de influenţă a
oricăreia din celelalte două prize.
În vederea măririi preciziei metodei voltmetrului şi ampermetrului se fac trei măsurări,
aparatele fiind legate ca în figura 11.8.
A  A  A 

V V V

////////////////////////////////// ////////////////////////////////// ////////////////////////////


/

Rp Rs Ra Rp Rs Ra Rp Rs Ra

Fig. 11.8. Schema celor trei măsurări.

Rezistenţele determinate în cadrul celor trei măsurări sunt:

R1  R p  Ra , R2  R p  Rs , R3  Rs  Ra (11.22)

15
din care rezultă:

1
Rp   R1  R2  R3  ; Ra  1  R1  R2  R3 
2 2
(11.23)
1
Rs    R1  R2  R3 
2

Rezultatele măsurărilor sunt cu atât mai exacte cu cât valorile rezistenţelor Ra şi Rs


sunt mai apropiate de valoarea rezistenţei Rp.
Puntea de măsurare portativă are ca sursă o baterie, care alimentează un invertor, ce
produce un curent alternativ de audiofrecvenţă. Pentru măsurare sunt necesare, de
asemenea, o priză auxiliară şi o sondă instalate ca în metoda voltmetrului şi ampermetrului
(fig.11.9).

Fig.11.9. Măsurarea rezistenţei prizelor de pământ prin metoda punţii.


Echilibrarea punţii se face deplasând cursorul C pe firul rezistent, care însumează
rezistenţele r1 şi r2, indicatorul de nul fiind o casca telefonică. La echilibru în schema a
respectiv b, avem relaţiile:

Rp r1a R p  Ra r1b
 ;  (11.24)
Ra  R r2 a R r2b

în care R este o rezistenţă de comparaţie. Având în vedere că:

r1a  r2 a  r1b  r2 b (11.25)

după efectuarea calculelor rezultă:

r1a
Rp  R (11.26)
r2 b

Pentru a nu micşora sensibilitatea punţii, rezistenţa sondei nu trebuie să fie mai mare
de 200 - 300. Rezistenţa prizei auxiliare poate fi de câteva ori mai mare decât rezistenţa
prizei de măsurat.

11.3. PRODUCEREA ACCIDENTELOR CAUZATE DE CURENTUL ELECTRIC

Trecerea curentului electric prin organismul omului se produce ca urmare a atingerii


16
accidentale a elementelor din instalaţiile electrice, care se găsesc sub tensiune. După modul
în care au loc, atingerile sunt de două categorii: atingeri directe şi atingeri indirecte.
Atingerile directe sunt acelea, care survin atunci când corpul omului vine în contact
cu:
— elementele conductoare făcând parte din circuitele curenţilor de lucru
(borne, bare de distribuţie etc.) aflate sub tensiune normală;
— elementele conductoare scoase de sub tensiune, dar aflate sub o tensiune
indusă pe cale electromagnetică sau electrostatică, de către alte instalaţii aflate sub
tensiune, prin omiterea legării la pământ a elementelor deconectate.
Atingerile indirecte au loc atunci când o parte a corpului omului vine în contact cu:
— elemente ale instalaţiilor electrice, care în mod normal nu sunt sub tensiune,
cum ar fi stâlpi, îngrădiri, carcase metalice, dar care intră sub tensiune datorită unui defect
(deteriorare a izolaţiei, rupere sau desprindere de conductoare, conturnare, descărcare
electrică etc.);
— elemente ale altor categorii de instalaţii intrate sub tensiune datorită unor
influenţe electromagnetice sau electrostatice, cum ar fi conducte lungi de apă sau gaze
aflate în apropierea unei linii de contact monofazate sau trifazate dezechilibrate;
— puncte de pe sol aflate la potenţiale electrice diferite, ca urmare a scurgerii
prin pământ a unui curent normal (cazul prizelor de pământ de exploatare sau a şinelor de
cale ferată electrificată) sau a unui curent de defect în cazul deteriorării izolaţiei.
Tensiunea la care este supus omul, în cazul atingerilor indirecte, poartă denumirea de
tensiune de atingere, iar în cazul atingerii unor puncte de pe sol aflate în zona de influenţă a
unei prize – tensiune de pas.
Această împărţire a atingerilor în directe şi indirecte este determinată de faptul că
mijloacele de protecţie folosite în cele două cazuri sunt diferite. Atenţia trebuie îndreptată, în
deosebi, asupra celei de a doua categorii, ţinând seama că acestea sunt mult mai probabile.
Omul se fereşte de a veni în contact cu o instalaţie despre care ştie că se află în mod normal
sub tensiune, dar nu şi cu o carcasă metalică a unui utilaj destinată de a-l feri de accidente.

11.3.1. TENSIUNI DE ATINGERE ADMISIBILE

Gravitatea unui şoc electric este determinată de intensitatea curentului electric Ih care
străbate corpul omenesc şi durata trecerii acestuia prin corp.
Intensitatea curentului electric este dată de relaţia:

Ua
Ih  (11.27)
Rh

unde Ua este tensiunea aplicată între două puncte ale corpului omenesc, adică tensiunea de
atingere, iar Rh – rezistenţa omului.
Relaţia (11.27) permite, în principiu, determinarea tensiunii de atingere admisibile:

U a adm  I hl Rh (11.28)

dacă Ihl este intensitatea limită a curentului suportat de om, ce depinde, la rândul său, de
durata de trecere prin corp şi indirect de tensiunea aplicată.
Cum rezistenţa omului variază în limite foarte largi, datorită dependenţei de foarte
mulţi factori, în tehnica securităţii în instalaţiile electrice este mai indicat să se determine
valori limită pentru tensiunea aplicată corpului omenesc, decât pentru curentul electric care
17
trece prin corp şi pentru rezistenţa electrică a omului.
Tensiunile nominale ale instalaţiilor electrice, din punct de vedere al tehnicii securităţii
muncii, se clasifică în două domenii prezentate în tabelul 11.2.

Tabelul 11.2.
Clasificarea tensiunilor nominale ale instalaţiilor electrice din punct de vedere al tehnicii
securităţii muncii [I.7-98].
Domeniul
c.a. c.c.
de tensiune
I U<50V U<120V
II 50<U<1000V 120<U<1500V

În funcţie de pericolul şocurilor electrice, încăperile şi locurile de muncă se clasifică în


trei categorii, conform tabelului 11.3.

Tabelul 11.3.
Clasificarea încăperilor şi locurilor de muncă
în funcţie de pericolul producerii şocurilor electrice .
Condiţii
Obiect
e
Categori
conduc
a
tive în
încăperil Tempe Alte
Umidit legătur Pardo
or sau ratura condiţi
atea ă seala
locurilor aerulu i
aerului electric
de i
ă cu
muncă
pământ
ul
>60%
din
suprafaţ
Foarte Medii
ă în Condu
periculoa >97% >35C coroziv
zona de ctivă
se e
manipul
are
Pulber
60%
e
din
conduc
suprafaţ
tivă.
Periculoa 75- 30- ă în Condu
Fluid
se 97% 35C zona de ctivă
care
manipul
reduce
are
Rh
Puţin
18
periculoa
se 15- Izolato
<75% — —
(nepericul 30C are
oase)

Încăperile sau locurile de muncă se consideră periculoase sau foarte periculoase,


dacă cel puţin una din condiţiile din tabelul 11.3 este îndeplinită.
Zona de manipulare este regiunea din spaţiu acoperită de mişcarea liberă a mâinilor
omului, aflat într-un anumit punct pe pardoseală, fiind definită cu ajutorul figurii 11.10.

Fig. 11.10. Delimitarea, cu linie întreruptă, a zonei de manipulare.

Echipamentele electrice folosite în procesul de producţie se clasifică, din punct de


vedere al gradului de pericol, de asemenea în trei categorii:
— Echipament fix care este destinat a funcţiona permanent în acelaşi loc;
— Echipament mobil care funcţionează temporar într-un anumit loc şi care este
mutat numai după ce, în prealabil, a fost scos de sub tensiune; exemplu transportor mobil cu
bandă;
— Echipament portabil construit special, încât în timpul funcţionării, deci, aflat
sub tensiune, să poată fi purtat uşor de una sau mai multe persoane.
Echipamentele portabile sunt cele mai periculoase, deoarece muncitorul are un
contact bun şi îndelungat cu utilajul, iar izolaţia se poate deteriora uşor datorită solicitărilor
mecanice provenite, fie din funcţionarea lor, fie datorită deplasării şi întinderii cordoanelor de
alimentare.
În funcţie de categoria încăperii de lucru, categoria echipamentului electric şi timpul de
deconectare a instalaţiei defecte instalaţiile de protecţie împotriva şocurilor electrice trebuie
să asigure tensiuni de atingere şi de pas sub valorile prevăzute de norme [I.7-98], prezentate
în tabelul 11.4.

Tabelul 11.4.
Tensiuni de atingere şi de pas maxime admise .
Tensiuni de atingere
şi de pas maxime
admise [V]
Nr. Locul Categori Felul Loc Loc
crt de a curent puţin periculos
. utilizar echipam ului periculos sau foarte
e entului electri la şocuri periculos
c electrice la şocuri
electrice
19
Timp de deconectare
[s]
3 >3 3 >3
1 La Fixe, c.a. 65 50 65 50
supraf mobile şi c.c. 12 65 120 65
aţă portabile 0
Sub
c.a. şi
2 nivelul Toate 24 24 24 24
c.c.
solului

Nu este necesar a se lua măsuri de protecţie împotriva tensiunilor de atingere, în


instalaţiile de joasă tensiune din încăperile puţin periculoase, în care nu există posibilitatea
de a atinge în acelaşi timp părţi din echipamentul fix şi obiecte legate la pământ cum sunt,
spre exemplu, corpurile de iluminat montate pe plafonul încăperii.

11.3.2. SCHEMELE DE LEGARE LA PĂMÂNT A INSTALAŢIILOR ELECTRICE

Pe plan internaţional, activitatea de proiectare şi executare a instalaţiilor electrice are


la bază prevederile standardului CEI 364 – “Instalaţii electrice în construcţii ”, elaborat de
Comitetul Electrotehnic Internaţional şi adoptat ca standard naţional de către toate ţările
europene, membre ale acestui comitet.
În acest standard se face referire şi la modul de legare la pământ a instalaţiilor
electrice, care indică situaţia neutrului reţelei de alimentare, respectiv a maselor (părţilor
metalice) instalaţiei electrice în raport cu pământul.
Tipul schemei de legare la pământ are un rol important în alegerea soluţiei de
proiectare a instalaţiei precum şi a dispozitivelor de protecţie împotriva atingerilor indirecte
prin deconectare automată.
Schemele de legare la pământ sunt simbolizate prin două sau trei litere având
următoarele semnificaţii:
1. Prima literă arată situaţia neutrului reţelei de alimentare în raport cu pământul:
T — legare directă a neutrului la pământ;
I — fie izolarea tuturor părţilor active faţă de pământ, fie legarea la pământ
printr-o impedanţă a unui singur punct.
2. A doua literă arată situaţia maselor instalaţiei electrice în raport cu pământul:
T — masele instalaţiei legate direct la pământ independent de eventuala legare
la pământ a unui punct al alimentării;
N — legătura electrică directă a maselor la punctul alimentării legat la pământ.
În curent alternativ punctul alimentării legat la pământ, în mod normal, este punctul neutru. În
cazuri speciale punctul de legare la pământ poate fi un conductor activ (de fază).
3. Alte litere se referă la dispunerea conductorului neutru şi a conductorului de
protecţie:
S — funcţia de protecţie este asigurată printr-un conductor separat (PE) de cel
neutru (N) sau de un eventual conductor activ legat la pământ, în curent alternativ;
C — funcţiile de neutru şi de protecţie pot fi combinate într-un singur conductor
(PEN).

11.3.2.1. Schemele TN

20
Schemele TN au neutrul legat direct la pământ printr-o priză de pământ de exploatare,
masele şi părţile intermediare ale instalaţiei fiind legate la acest punct prin conductoare de
protecţie.
Prin mase se înţeleg părţile metalice ale utilajelor, aparatelor d comutaţie şi mantaua
de plumb a cablurilor electrice, părţile intermediare fiind constituite din elementele metalice
sau din beton armat ale construcţiei, conductele metalice de gaz, apă, încălzire centrală,
componentele metalice masive (cuptoare, rezervoare, radiatoare etc.).
În aceste scheme un curent de defect între conductorul de fază şi masă este un
curent de scurtcircuit.
În funcţie de modul de legare a maselor şi părţilor intermediare la punctul neutru
schemele TN prezintă 3 variante:
* Schema TN-S (fig.11.11). Conductorul de protecţie PE şi cel neutru N sunt
separate. În cazul cablurilor cu manta de plumb îngropate conductorul de protecţie poate fi
chiar mantaua cablului.

Fig. 11.11. Schema TN-S.

* Schema TN-C. În această schemă conductorul neutru are funcţie şi de


conductor de protecţie, fiind numit conductor PEN. Această schemă nu este permisă pentru
conductoarele de cupru cu secţiuni mai mici de 10 mm 2, pentru conductoare de aluminiu cu
secţiuni mai mici de 16 mm2, pentru echipamente mobile şi pentru cordoane flexibile.
* Schema combinată TN-C-S (fig.11.12). Funcţiile de conductor neutru şi
conductor de protecţie sunt de asemenea combinate, dar numai pe o porţiune a schemei. În
acest caz avem o combinaţie de schemă TN-C cu 4 conductoare şi o schemă TN-S cu 5
conductoare, cu precizarea ca schema TN-C nu poate fi utilizată în aval de schema TN-S.

Fig. 11.12. Schema TN-C-S.


21
11.3.2.2. Schema TT.

Schema TT are neutrul legat direct la pământ prin intermediul prizei de exploatare,
masele şi părţile intermediare fiind legate la prize de pământ independente de priza de
pământ de exploatare.

L1

L2

L3
N

R0 Rp

Fig. 11.13. Schema TT.

Curenţii de defect fază-masă au intensităţi mai mici decât curenţii de scurtcircuit, dar
suficient de mari pentru a provoca apariţia unei tensiuni de atingere periculoase.

11.3.2.3. Schemele IT

În aceste scheme părţile active sunt izolate sau legate la pământ prin intermediul unei
impedanţe de valoare importantă, masele şi părţile intermediare fiind legate la pământ.
Un curent rezultat dintr-un prim defect fază – masă are valori suficient de mici, încât
nu poate provoca o tensiune de atingere periculoasă.
L1

L2

L3

PE

Rp

Fig. 11.14. Schema IT cu neutrul izolat şi nedistribuit.

În realitate, reţelele electrice nu sunt perfecte, între fiecare conductor de fază şi


pământ existând o rezistenţă de izolaţie legată în paralel cu o capacitate.
Rezistenţele şi capacităţile uniform distribuite în lungul reţelei alcătuiesc împreună
impedanţa normală de scurgere la pământ, ce poate fi plasată în punctul neutru, rezultând în
acest mod o schemă cu neutrul legat la pământ printr-o impedanţă.

22
L1

L2

L3
N

PE

R0 Rp

Fig. 11.15. Schema IT cu neutrul distribuit, legat la pământ printr-o impedanţă de scurgere.

Schemele IT pot fi fără neutru distribuit (fig.11.14) sau cu neutrul distribuit pentru
alimentarea receptoarelor monofazate (fig.11.15).
Alegerea schemelor de legare la pământ se face în funcţie de caracteristicile lor,
ţinând cont că o instalaţie electrică trebuie să satisfacă următoarele condiţii:
— protecţie împotriva şocurilor electrice;
— continuitate în alimentarea cu energie electrică;
— protecţie la focul de origine electrică;
— protecţie împotriva supratensiunilor;
— protecţie împotriva perturbaţiilor electromagnetice.

11.4. DETERMINAREA CURENTULUI CARE TRECE PRIN CORPUL OMULUI ÎN CAZUL


ATINGERILOR DIRECTE

Valoarea curentului electric care trece prin corp, la atingerea unui element aflat sub
tensiune, depinde, în primul rând, de tipul reţelei electrice.
Reţelele electrice pot fi cu neutrul izolat sau cu neutrul legat di-rect la pământ.
Cea mai mare valoare a curentului pentru un anumit tip de reţea se obţine atunci când
se ating simultan două elemente cu tensiuni diferite, pentru că în acest caz singura
impedanţă a circuitului este rezistenţa omu-lui. La atingerea unui singur element aflat sub
tensiune intervine o impedanţă în plus, impedanţa de punere la pământ a reţelei electrice.

11.4.1. REŢELE ELECTRICE CU NEUTRUL IZOLAT

În cazul atingerii simultane a două faze ale unei reţele de curent alternativ trifazat
(fig.11.16a) expresia curentului prin om este:

U
Ih  (11.29)
Rh

în care U este tensiunea reţelei, iar Rh – rezistenţa omului.

23
Fig. 11.16. Atingeri directe în cazul unei reţele trifazate: a) atingerea simultană a două faze;
b) atingerea unei singure faze.

La atingerea doar a unei singure faze (fig.11.16b) curentul se închide prin om, pământ
şi impedanţele reţelei faţă de pământ, constituite dintr-o rezistenţă de izolaţie Riz legată în
paralel cu o capacitate Cp.
Curentul electric prin om este dat de relaţia:

U
Ih 
Riz ( Riz  6 Rh ) (11.30)
Rh 3 
3Rh2 (1  2C p2 Riz2 )

În cazul unei reţele de joasă tensiune curentul prin capacitate este neglijabil în raport
cu cel prin rezistenţa de izolaţie ( 2C p2 Riz2 1) , încât curentul prin om devine:

U
Ih 
 R  (11.31)
3  Rh  iz 
 3 

La o reţea de medie tensiune sau înaltă tensiune, din contra, curentul prin rezistenţa
de izolaţie este neglijabil în raport cu cel prin capacitatea faţă de pământ (  2 C 2p Riz2  1 ),
curentul prin om fiind dat de expresia:

3 C pU
Ih  . (11.32)
1  92C p2 Rh2

La atingerea unui element al unei reţele de curent continuu sau al unei reţele
monofazate de joasă tensiune (fig.11.17a) curentul prin om are expresia:

U
Ih  (11.33)
2 Rh  Riz

La atingerea unei reţele monofazate de medie tensiune sau înaltă tensiune


(fig.11.17b) curentul este dat de relaţia:

24
 C pU
Ih  (11.34)
1  42C p2 Riz2

Din exemplele prezentate rezultă rolul important de protecţie îm-potriva şocurilor


electrice al rezistenţei de izolaţie, în cazul reţelelor de joasă tensiune cu neutrul izolat.
Trebuie subliniat, însă, că menţinerea rezistenţei de izolaţie la va-lori ridicate nu poate
întotdeauna elimina pericolul de producere a şocuri-lor electrice.

a) b)

Fig. 11.17. Atingeri directe în cazul unei reţele monofazate: a) atingerea unei reţele
monofazate de j.t sau de c.c; b) atingerea unei reţele monofazate de m.t.

Astfel în cazul atingerilor directe, se consideră Rh = 1000 , iar curentul alternativ


limită nepericulos este Ih = 10 mA, încât pentru o reţea trifazată de 230 / 400 V cu neutrul
izolat rezultă din relaţia (11.31) valoa-rea rezistenţei de izolaţie Riz = 66000 . Scăderea
rezistenţei de izolaţie sub această valoare poate cauza producerea unui şoc electric.
În reţelele cu neutrul izolat pericolul punerii la pământ a unei faze este punctul slab al
acestor reţele (fig.11.18).

Fig. 11.18. Atingerea unei faze a reţelei trifazate cu neutrul izolat legat la care o altă fază
este pusă la pământ.

25
Fig. 11.19. Atingerea unei faze a unei reţele cu neutrul legat la pământ.

Curentul prin om în acest caz are expresia:

U
Ih  (11.35)
Rh  r p

în care rp este rezistenţa de punere la pământ a fazei.


Cum rezistenţa rp este neglijabilă, punerea la pământ echivalează cu atingerea
simultană a două faze.
Reţelele izolate faţă de pământ se recomandă a se utiliza în medi-ile de lucru foarte
periculoase (subteran) sau la alimentarea receptoarelor portabile (prin transformatoare
coborâtoare de tensiune sau transformatoa-re de separare cu secundarul izolat faţă de
pământ), cu condiţia menţinerii unei rezistenţe de izolaţie cât mai mari.
Avantajul acestor reţele se menţine, dacă nu se foloseşte neutrul pentru alimentarea
receptoarelor monofazate. Deteriorarea izolaţiei neutrului duce la transformarea reţelei într-o
reţea legată la pământ.
Alimentarea receptoarelor monofazate trebuie făcută prin transformatoare adecvate,
racordarea transformatoarelor făcându-se între faze.
În fine, pentru ca rezistenţele de izolaţie să nu scadă sub anumite valori, la o reţea cu
neutrul izolat nu trebuie să se conecteze prea multe utilaje. Transformatoarele de separare
alimentează câte un singur circuit.

11.4.2. REŢELE CU NEUTRUL LEGAT LA PĂMÂNT

În reţelele cu neutrul legat la pământ printr-o priză de pământ de explorare de


rezistenţă R0, în cazul atingerii unei faze, tensiunea de atinge-re maximă este tensiunea de
fază sau puţin superioară acesteia la deplasa-rea punctului neutru, în cazul unui defect în
reţea, ceea ce reprezintă un avantaj al acestor reţele (fig.11.19).
Curentul prin om este dat de relaţia:

Uf U
Ih   (11.36)
Rh  R0 3 ( Rh  R0 )

O punere la pământ a unei faze, în cazul reţelelor cu neutrul legat la pământ, este
echivalentă cu un scurtcircuit monofazat, care provoacă deconectarea reţelei, în acest caz
rezistenţele de izolaţie nu mai contribuie la limitarea curentului electric prin corp.

11.5. MĂSURI DE PROTECŢIE ÎMPOTRIVA ŞOCURILOR ELECTRICE

Protecţia împotriva şocurilor electrice, produse prin atingeri directe sau indirecte, este
asigurată dacă receptoarele sunt alimentate la o tensiune foarte joasă de securitate (TFJS),
a cărei limită superioară este 50 Vc.a. şi 120 Vc.c..
Sursele de tensiune foarte joasă de securitate pot fi:
— transformator de separare;
— transformator cu înfăşurări distincte electric asigurând o separare de siguranţă
între circuitele primar şi secundar;
26
— grup motor generator cu înfăşurări electric separate;
— baterie de acumulatoare;
— elemente galvanice.
Măsura se limitează la receptoarele care sunt concepute special pentru funcţionare la
tensiune redusă, în general, receptoare de puteri mici cum ar fi iluminatul local cu lămpi cu
incandescenţă, utilaje portabile etc.

11.5.1. MĂSURI DE PROTECŢIE ÎMPOTRIVA ATINGERILOR DIRECTE

Se utilizează două categorii de măsuri de protecţie împotriva pericolului de atingeri


directe, măsuri care sunt complementare şi anume:
1) Prevenirea fizică a posibilităţii de contact care se poate realiza prin:
— izolarea părţilor active (protecţie completă);
— prevederea de bariere sau carcase (protecţie completă);
— instalarea unor obstacole care să împiedice atingerile întâmplătoare cu părţile
active, când acestea sunt amplasate în încăperi speciale, în care au acces numai persoane
autorizate (protecţie parţială);
— instalarea părţilor active în afara zonei de accesibilitate cum ar fi amplasarea la
înălţimi inaccesibile (protecţie parţială).
2) Micşorarea duratei de trecere a curentului electric prin orga-nismul viu, prin
prevederea de dispozitive bazate pe detectarea curentului rezidual către pământ (indiferent
dacă acesta trece sau nu prin organismul viu) care comandă întreruperea automată a
alimentării cu energie electrică.

11.5.2. MĂSURI DE PROTECŢIE ÎMPOTRIVA ATINGERILOR INDIRECTE

Protecţia împotriva atingerilor indirecte se poate realiza prin:


1) Măsuri de protecţie fără întreruperea alimentării:
a) Folosirea materialelor şi echipamentelor de clasă II de izolaţie;
b) Izolarea suplimentară;
c) Separarea de protecţie;
d) Amplasarea la distanţă sau intercalarea de obstacole;
e) Executarea de legături pentru egalizarea potenţialelor electrice, locale,
nelegate la pământ.
2) Măsuri de protecţie prin care se urmăreşte reducerea valorii tensiunii de atingere:
— Legarea maselor şi părţilor intermediare la pământ;
3) Măsuri de protecţie prin care se urmăreşte eliminarea, prin deconectare, a
tensiunilor de atingere periculoase:
— Legarea maselor şi părţilor intermediare la conduc-torul de protecţie;
— Deconectarea automată rapidă a alimentării prin dis-pozitive de protecţie alese
în coordonare cu schemele de legare la pământ.
Alegerea măsurilor de protecţie fără întreruperea automată a ali-mentării este indicată
pentru echipamentele electrice, care cer o funcţiona-re fără întreruperi, chiar la apariţia unui
prim defect de izolaţie, fără însă a periclita viaţa oamenilor.

11.5.2.1. Protecţia prin utilizarea echipamentelor electrice de clasa II de izolaţie

27
Aceste echipamente sunt cunoscute ca având “dublă izolaţie”, deoarece în clasa II de
izolaţie se adaugă o izolaţie suplimentară la cea de bază. Utilizarea lor presupune şi
respectarea următoarelor condiţii:
— nici o parte conductoare nu trebuie legată la conductorul de protecţie;
— instalarea echipamentelor (fixarea sau conectarea) se va face fără a afecta
dubla izolaţie cu care sunt prevăzute;
— verificarea periodică a stării izolaţiei suplimentare.

11.5.2.2. Izolarea suplimentară

Izolarea suplimentară se realizează în timpul executării instalaţiei (materialele şi


echipamentele utilizate au numai o izolaţie principală) prin acoperirea pe toate părţile, sub
forma unui înveliş izolant, sau printr-o carcasă metalică acoperită cu material izolant la
interior şi exterior în următoarele condiţii:
— să acopere toate părţile active, putând suporta solicitările mecanice, electrice şi
termice în funcţionare normală;
— izolaţia suplimentară să nu fie traversată de elemen-te conductoare care ar
putea transmite un potenţial electric dintr-o parte în alta;
— masele din interiorul învelişului izolant nu vor fi le-gate la conductorul de
protecţie, chiar dacă are borne de protecţie;
— marcajul de legare la pământ al bornei va fi anulat vizibil.

11.5.2.3. Separare de protecţie

Urmăreşte crearea unei reţele de alimentare a receptoarelor izola-te faţă de pământ


(cu avantajele descrise la § 11.4.1) şi constă în intercala-rea între reţeaua de alimentare şi
receptoare a unui element intermediar care poate fi:
— transformator de separare cu înfăşurări distincte şi izolaţie întărită şi cu
tensiunea primară de cel mult 1000 V;
— grup motor-generator cu înfăşurări distincte electric.
La instalarea elementului intermediar se vor respecta şi urmă-toarele condiţii:
 sursele de separare vor fi de clasa II de izolaţie sau la instalare se vor
prevedea cu izolaţie suplimentară;
 tensiunea nominală a circuitului separat va fi de maximum 500 V, iar acesta nu
va avea nici un punct comun cu un alt circuit sau cu pământul;
 circuitul separat va fi asigurat cu o protecţie la suprasarcini şi va fi pozat în tub
de protecţie electroizolant separat sau executat cu cablu distinct;
 masele circuitului separat care alimentează un singur receptor nu vor fi legate
la pământ şi nici la masele altui circuit;
 se admite şi alimentarea dintr-o singură sursă de separare a mai multor
receptoare dacă se respectă următoarele condiţii:
— masele circuitelor separate vor fi legate între ele prin conductoare de egalizare a
potenţialelor, dar nu vor fi legate la masele altor circuite, la pământ sau conductoare de
protecţie;
— prizele trebuie să fie cu contact de protecţie la care se leagă conductoarele de
egalizare a potenţialelor;

— în cordoanele de alimentare vor fi incluse şi conduc-toarele de egalizare a


28
potenţialelor.

11.5.2.4. Amplasarea la distanţă sau intercalarea de obstacole

Această măsură se poate aplica numai în încăperi cu umiditate relativă scăzută, în


care pardoseala şi pereţii sunt electroizolanţi şi în care sunt îndeplinite condiţiile:
— masele fixe şi părţile intermediare sunt dispuse la distanţe de peste 2 m pe
orizontală şi 2,5 m pe verticală, încât să nu existe pericolul atingerii simultane a două mase
sau părţi intermediare care să se afle la potenţiale electrice diferite, datorită unui defect de
izolaţie la unul din echipamentele electrice;
— masele nu sunt legate la nici un fel de conductor de protecţie.

11.5.2.5. Executarea de legături pentru egalizarea potenţialelor electrice, locale, nelegate la


pământ

Măsura de protecţie are un domeniu limitat de aplicare, doar în cazul unor locuri de
muncă de mică întindere cum ar fi laboratoarele de în-cercări de anduranţă, în care trebuie
luate măsuri pentru a împiedica apariţia tensiunilor de atingere periculoase, dar nu prin
deconectarea auto-mată a alimentării.
Toate masele şi părţile intermediare, inclusiv pardoseala care este conductoare, sunt
legate între ele prin conductoare de secţiune mare, astfel încât între oricare două puncte pot
apărea diferenţe de potenţial nesemni-ficative.
O deteriorare a izolaţiei unui conductor parcurs de curent va face ca întreaga masă să
fie adusă la tensiunea dintre faza reţelei şi pământ, dar nu va apare nici un curent de defect.
Pentru o persoană care intră în cameră, această situaţie ar putea fi periculoasă,
deoarece ar intra în contact cu o pardoseală aflată sub tensiu-ne. Se evită acest lucru prin
prevederea la intrare a unor pardoseli necon-ductoare.

11.5.2.6. Protecţia prin legarea maselor şi părţilor intermediare la pământ

Legarea la pământ a carcaselor metalice ale echipamentelor elec-trice şi ale


elementelor conductoare ale construcţiilor, care în mod normal nu sunt sub tensiune, dar
care pot fi puse în mod accidental sub tensiune printr-un defect de izolaţie, are ca efect
micşorarea tensiunii de atingere, în special în reţelele cu neutrul izolat, prin dirijarea
curenţilor de defect prin pământ.

11.5.2.6.1. Determinarea tensiunii de atingere în cazul protecţiei prin legare la pământ

Reţele cu neutrul izolat (schemele IT).

Se consideră o reţea trifazată de joasă tensiune cu neutrul izolat, care alimentează un


receptor a cărui masă este legată la pământ prin intermediul unei prize de protecţie de
rezistenţă Rp (fig.11.20).
În cazul unui defect de izolaţie între faza R şi carcasa motorului apare un curent de
defect ce se scurge la pământ prin rezistenţa Rp.
Neglijând rezistenţa electrică a conductorului fazei defecte şi considerând o punere
29
netă la car-casă (riz = 0), rezultă din figura 11.20 curentul de defect pe faza R:

3U
Id  (11.37)
2 Re  Riz

în care Re este rezistenţa echivalentă a fazei R:

1 1 1 1
   (11.38)
Re Riz Rh R p

Fig. 11.20. Protecţia prin legare la pământ. Schema IT.

La atingerea carcasei de către om, acesta va fi supus unei tensiuni de atingere:

3URe
U a  Re I d  (11.39)
2 Re  Riz

Cum Rp  Rh < Riz se poate face aproximaţia că Re  Rp, încât tensiunea de atingere
devine:

3UR p
Ua  (11.40)
2 R p  Riz

Din relaţia (11.40) se poate deduce valoarea rezistenţei Rp încât tensiunea de


atingere să fie mai mică decât cea admisibilă:

U adm
Rp  Riz (11.41)
3U  2U adm

Dacă de exemplu, U = 400 V; Riz = 10000  şi Uadm = 50 V, rezultă Rp = 843 .


Se observă totodată rolul pozitiv al rezistenţei de izolaţie în limi-tarea tensiunii de
atingere (11.40).
Legarea individuală la pământ a maselor echipamentelor elec-trice nu poate asigura
protecţia în cazul unei duble puneri la masă a două echipamente diferite (fig.11.21).

30
Fig. 11.21. Dubla punere la masă într-o reţea trifazată cu neutrul izolat.

Curentul de defect ce se închide prin cele două prize are expresia:

U
Id  (11.42)
R p1  R p 2

iar tensiunea de atingere:

R p1 R p2
U a1  ; U a2  (11.43)
R p1  R p 2 R p1  R p 2

Se observă că, indiferent de valorile rezistenţelor Rp1 şi Rp2, suma tensiunilor de


atingere este constantă şi egală cu tensiunea liniei U, adică cel puţin la una din prize
tensiunea de atingere are o valoare periculoasă.
Evitarea acestei situaţii se face prin legarea carcaselor echipa-mentelor electrice între
ele printr-un conductor de rezistenţă mică, ceea ce reduce valorile tensiunilor de atingere şi
în acelaşi timp face să crească cu-rentul de defect (scurtcircuit bipolar), încât să producă
deconectarea secto-rului defect.
Legarea la pământ a maselor este o metodă eficace de protecţie împotriva şocurilor
electrice, în cazul reţelelor cu neutrul izolat, dacă se îndeplinesc simultan şi următoarele
condiţii:
— masele şi părţile intermediare să fie legate între ele prin legături de rezistenţă
mică (legături echipotenţiale);
— rezistenţele instalaţiilor de legare la pământ să fie suficient de mici şi să fie
controlate periodic;
— aparatele de protecţie să fie corect reglate pentru a deconecta sectorul defect
în cazul dublei puneri la pământ.

Reţele cu neutrul legat la pământ (schemele TT)

Se consideră o reţea cu neutrul legat la pământ printr-o priză de exploatare de


rezistenţă R0 , ce alimentează un motor electric a cărui carcasă metalică este legată la
pământ printr-o priză de protecţie de rezistenţă Rp.

31
Fig. 11.22. Punerea sub tensiune a carcasei motorului electric
în cazul unui defect de izolaţie.

În cazul producerii unui defect de izolaţie ia naştere un curent ce se va închide prin


pământ, a cărui intensitate, dacă se neglijează rezistenţa conductorului de fază, este:

Uf
Ip  (11.44)
R0  R p

Comparând relaţia (11.44) cu relaţia (11.42) se vede că punerea monofazată la masă


într-o reţea cu neutrul legat la pământ este echivalentă cu punerea bifazată la masă într-o
reţea cu neutrul izolat, cu deosebirea că în această relaţie intervine tensiunea de fază iar în
celălalt caz tensiunea de linie.
Tensiunile de atingere în dreptul prizei de protecţie, respectiv prizei de exploatare
sunt:

Rp
U ap  R p I p  Uf (11.45)
R p  R0
R0
U a0  R0 I 0  Uf (11.46)
R p  R0

Notând raportul Rp / R0 = n, expresiile tensiunilor de atingere devin:

n 1
U ap  Uf ; U a0  Uf (11.47)
n1 n1

din care rezultă că tensiunile de atingere nu depind de rezistenţele prizelor ci de raportul lor.
Suma tensiunilor de atingere este constantă şi egală cu tensiunea de fază:

Uap + Ua0 = Uf (11.48)

ceea ce arată că cel puţin una din tensiunile de atingere este periculoasă.
Normele de tehnica securităţii limitează valoarea rezistenţei pri-zei de protecţie la 4 ,
iar prescripţiile de exploatare stabilesc pentrru R0 tot o valoare de 4 .
Deci, tensiunile de atingere Uap şi Ua0 sunt de valori apropiate, dar ambele
periculoase. Rezultă că legarea la pământ a maselor utilajelor alimentate dintr-o reţea cu
neutrul legat la pământ micşorează tensiunile de atingere simultan cu mărirea intensităţii
curentului de defect, dar nu constituie o metodă de protecţie la fel de eficace ca în cazul
32
reţelelor cu neutrul izolat.
Nu este o metodă sigură din următoarele considerente:
— pot apare tensiuni de atingere sau de pas peiculoase fie la priza de pământ de
exploatare, fie la priza de pământ de protecţie;
— curentul de defect nu asigură întotdeauna acţionarea protecţiei utilajului defect;
— valoarea rezistenţei Rp, rezultată din calcul pentru a realiza tensiuni de atingere
nepericuloase, necesită investiţii mari.

11.5.2.7. Protecţia prin legarea maselor şi părţilor intermediare la conductorul de protecţie

Întrucât în cazul reţelelor cu neutrul legat la pământ, legarea ma-selor la pământ nu


este o metodă de protecţie sigură, dirijarea curentului de defect spre punctul neutru al
transformatorului, pe alte căi (similar legării la pământ), se poate face printr-un conductor
separat numit conductor de protecţie PE.
Astfel, masele şi părţile intermediare se leagă la neutrul fizic sau artificial al reţelei prin
intermediul conductorului de protecţie (schemele TN) care, în general, este diferit de
conductorul neutru destinat alimentării receptoarelor monofazate, deci, parcurse în mod
normal de curent electric.
În cazul producerii unui defect de izolaţie apare un curent de defect (fig.11.23), a cărui
intensitate este:

Uf
Id  (11.49)
R f  R pe

unde s-au luat în considerare numai rezistenţele conductoarelor de fază Rf şi de protecţie


Rpe, de la sursa de alimentare şi până la locul defectului.

Fig. 11.23. Principiul protecţiei prin legare la conductorul de protecţie


în cazul schemelor TN.

Acest curent este, practic, un curent de scurtcircuit, care va elimi-na rapid tensiunea
de atingere periculoasă pe carcasa echipamentului elec-tric, prin topirea siguranţelor fuzibile
sau prin declanşarea întreruptorului automat. El trebuie să depăşească de cel puţin 3,5 ori
curentul nominal al celei mai apropiate siguranţe fuzibile şi de cel puţin 1,25 ori curentul de
serviciu al declanşatorului electromagnetic al întreruptorului automat.
Pierderea de tensiune pe conductorul de protecţie, între sursă şi locul defectului care
33
poate constitui, până la eliminarea defectului, o tensiune de atingere periculoasă, are
expresia:
R pe
U pe  R pe I d  Uf (11.50)
R f  R pe

sau pentru conductoare din acelaşi material:

Uf
U pe 
sf (11.51)
1
s pe

Din relaţia (11.51) rezultă că o secţiune mai mare a conductoru-lui de protecţie


micşorează tensiunea de atingere. Pentru o secţiune a con-ductorului de protecţie, egală cu
a celui de fază, tensiunea de atingere este Uf / 2, adică încă periculoasă. Protecţia prin
legare la conductorul de protecţie nu asigură redu-cerea tensiunilor de atingere sub valorile
maxim admise, simultan cu deconectarea sectorului defect.
Întreruperea conductorului de protecţie are consecinţe grave deoarece toate masele
echipamentelor de protecţie în aval de locul întreru-perii rămân fără protecţie, iar în cazul
unui defect la unul din aceste echi-pamente prin intermediul conductorului de protecţie,
masele tuturor aces-tor echipamente se pun sub tensiune, mărindu-se pericolul de
producere a şocurilor electrice (fig.11.24).

Fig. 11.24. Pericol de accidentare în cazul întreruperii conductorului de protecţie.


La receptoarele monofazate legarea conductorului neutru (de lu-cru) la carcasă este
periculoasă, deoarece în cazul întreruperii accidentale a acestuia, carcasa primeşte
tensiunea fazei prin receptor. Din această cauză conductorul de protecţie trebuie să fie
separat de conductorul neutru (schema TN-S).

Fig. 11.25. Pericol de accidentare în cazul ruperii conductorului neutru legat la carcasa
receptoarelor monofazate.
34
Într-o reţea electrică este interzisă aplicarea protecţiei de legare la conductorul de
protecţie în unele sectoare şi aplicarea protecţiei de legare la pământ în alte sectoare.
(fig.11.26).

Fig. 11.26. Pericol de accidentare în cazul folosirii protecţiei de legare la conductorul de


protecţie în unele sectoare ale reţelei de alimentare şi a protecţiei de legare la pământ în alte
sectoare ale aceleiaşi reţele.

În cazul punerii sub tensiune a carcasei motorului protejat prin legare la pământ
curentul de defect se închide prin rezistenţa Rp şi R0, având valoarea:

Uf
Id  (11.52)
R p  R0

Tensiunea de atingere a motorului având carcasa legată la con-ductorul de protecţie


va avea expresia:

R0
U a0  R0 I d  Uf (11.53)
R p  R0

iar a motorului defect:

Rp
U ap  R p I d  Uf (11.54)
R p  R0

Cum suma Ua0 + Uap = Uf , rezultă că, în general, tensiunile de atingere a utilajului
defect şi ale celor legate la conductorul de protecţie vor avea valori periculoase.
Protecţia prin legare la conductorul de protecţie, datorită avantajelor sale (simplă,
comodă, ieftină),constituie protecţia principală în reţelele cu neutrul legat la pământ.
Pentru a suplini lipsurile protecţiei prin legarea maselor la conductorul de protecţie,
semnalate anterior, se pot aplica şi următoarele măsuri de protecţie suplimentară:
— legarea maselor şi la o instalaţie de legare la pământ;
— izolarea amplasamentului;
— deconectarea automată a alimentării.
Standardele şi normativele referitoare la realizarea protecţiei prin legare la
conductorul de protecţie impun următoarele măsuri:
1. Legarea repetată la pământ a conductorului de protecţie: în dreptul sursei de
35
alimentare, tablourilor de distribuţie, la capetele şi ramificaţiile liniilor şi pe traseul liniilor
electrice aeriene la maxim 1000 m.
2. Rezistenţa de dispersie a prizelor de pământ nu va depăşi 4 .
3. Conductorul neutru poate fi folosit şi drept conductor de protecţie (PEN), dar
numai până la tabloul de distribuţie care alimentează şi receptoare monofazate.
4. Conductorul de protecţie va fi din cupru sau oţel, în mod obişnuit şi din aluminiu
dacă face parte dintr-un cablu, trebuind să aibă secţiunile minime din tabelul 11.5, dar nu mai
mici de 4 mm2, atât pentru conductoarele din aluminiu cât şi pentru cele din cupru.
Secţiunea minimă a conductorului de protecţie [I.7-98].
Tabelul 11.5.
Secţiunea minimă a
Secţiunea conductorului
conductorului de
de fază s [mm2]
protecţie PE
s  16 s
16 < s  35 16
s > 35 s/2

5. Pe traseul conductorului de protecţie nu se vor monta apa-rate de comutaţie


sau protecţie (siguranţe fuzibile). Aceeaşi restricţie se aplică şi pentru conductorul neutru pe
porţiunea folosită şi pentru protecţie.
6. Legarea la conductorul de protecţie se execută individual pentru fiecare
receptor în parte.

11.5.2.8. Deconectarea automată rapidă de protecţie

La sistemele de protecţie, în cazul reţelelor cu neutrul legat la pământ, prin legarea


maselor la pământ sau la conductorul de protecţie, apare inconvenientul că porţiunea
defectă a reţelei este deconectată abia atunci când curentul de defect atinge valorile
necesare pentru topirea fuzi-bilului siguranţelor sau declanşarea întreruptoarelor automate.
Aceşti curenţi întotdeauna sunt cu mult mai mari decât curenţii ce străbat instalaţiile de
protecţie cu relee.
Din această cauză s-a căutat, încă demult , o metodă de protecţie cu o sensibilitate
mai înaltă.
Extinderea metodelor de protecţie cu relee şi în cazul protecţiei împotriva şocurilor
electrice a dus la realizarea metodei de protecţie prin deconectarea automată a sectorului
defect, la apariţia unor tensiuni de atingere periculoase sau a unor curenţi de defect
periculoşi; ea fiind realizată atunci când dezavantajele protecţiei prin legare la pământ au
devenit din ce în ce mai evidente.
Protecţia prin deconectare automată rapidă limitează timpul de trecere a curentului
prin om la valori foarte mici, în general, mai mici de 0,2 s.
Sistemele de protecţie prin deconectare automată se grupează în:
— Protecţia automată împotriva tensiunilor de atingere periculoase;
— Protecţia automată împotriva curenţilor de defect periculoşi.

36
11.5.2.8.1. Protecţia automată împotriva tensiunilor de atingere PATA

Protecţia automată împotriva tensiunilor de atingere determină scoaterea de sub


tensiune a echipamentului electric defect, în momentul în care între carcasa acestuia şi
pământ apare o tensiune de atingere periculoasă. Deconectarea este comandată de către un
releu de tensiune maximă legat între carcasă şi pământ.
În figura 11.27 se prezintă schema de principiu a protecţiei automate împotriva
tensiunilor de atingere.

Fig. 11.27. Schema principială a protecţiei automate împotriva tensiunilor de atingere.

Releul de tensiune maximă RT este conectat între carcasa moto-rului protejat şi o


priză auxiliară Ra.
Datorită unui defect de izolaţie poate să apară o tensiune de atingere mai mare decât
tensiunea de atingere admisibilă pentru care este reglat releul de tensiune. În acest caz
releul acţionează şi comandă deschiderea unui contact normal închis înseriat în circuitul de
comandă al contactorului electromagnetic C.
Periodic se verifică instalaţia de protecţie prin apăsare pe butonul B. În acest fel se
închide circuitul: faza R – rezistenţa de limitare a curen-tului RL – butonul B – releul de
tensiune RT – priza de pământ auxiliară Ra – rezistenţa prizei de exploatare R0. Dacă aceste
elemente împreună cu conductoarele de legătură sunt bune, releul de tensiune acţionează.
Priza de pământ auxiliară este amplasată într-o zonă de potenţial nul, adică la cel
puţin 20 m distanţă de prizele de pământ naturale sau artificiale la care sunt legate, direct
sau indirect, masele echipamentelor electrice. În caz contrar, tensiunea aplicată releului de
tensiune, la apariţia unui defect, poate să nu fie suficientă pentru a determina declanşarea.
Rezistenţa prizei auxiliare trebuie să satisfacă condiţiile din [35]:
Ra < 10  şi:

2
 U a adm 
Ra     X b2  Rb  R p

(11.55)
 I RT 

unde: Ua adm este tensiunea de atingere admisibilă;


IRT – curentul minim prin bobina releului de tensiune care asigură acţionarea acestuia;
Rb, Xb – rezistenţa şi reactanţa bobinei releului de tensiune.
37
Conductorul de legare la priza de pământ trebuie să fie izolat, cu multă grijă, faţă de
conductorul de protecţie general, carcasa echipamentu-lui electric protejat şi faţă de sol.
Protecţia PATA se poate utiliza şi în cazul reţelelor cu neutrul izolat, curentul care
trece prin bobina releului de tensiune închizându-se prin rezistenţele de izolaţie ale reţelei
faţă de pământ. Ca protecţia să funcţioneze este necesar ca aceste rezistenţe să fie suficient
de mici, adică lungimea reţelei suficient de mare, de circa 600 m.
Protecţia împotriva tensiunilor de atingere constă, în general, în legarea maselor
echipamentelor electrice la pământ sau la conductorul de protecţie printr-o rezistenţă cât mai
mică, care are drept scop micşorarea tensiunilor de atingere.
Protecţia prin deconectarea automată la apariţia tensiunilor de atingere, în reţelele cu
neutrul izolat, face abatere de la această regulă, deoarece carcasa echipamentului electric
este legată la pământ (priza auxi-liară Ra ) printr-o impedanţă mare, datorită bobinei releului
de tensiune intercalată în acest circuit.
În această situaţie, la un defect de izolaţie, datorită impedanţei mari a bobinei,
tensiunea de atingere va avea valori mai, practic, tensiunea de fază a reţelei, adică mărirea
tensiunii de atingere şi nu micşorarea ei.
Protecţia PATA prezintă şi alte neajunsuri cum ar fi:
— neselectivitatea deconectării în cazul legării mai multor echipamente la aceeaşi
priză de pământ;
— dereglarea la modificarea rezistenţei prizei auxiliare.
Această metodă de protecţie, deşi este utilizată, încă, ca metodă de protecţie auxiliară
la echipamentele electrice mobile cu legare la pământ individuală, este astăzi depăşită din
punct de vedere tehnic, încât, în câţiva ani, va prezenta numai un interes istoric.

11.5.2.8.2. PROTECŢIA AUTOMATĂ ÎMPOTRIVA CURENŢILOR DE DEFECT PACD

Protecţia automată împotriva curenţilor de defect se poate utiliza în reţele cu neutrul


izolat sau legat la pământ, în cazul atingerilor directe sau indirecte, atât ca protecţie
principală cât şi ca protecţie suplimentară.
Protecţia PACD se realizează ca:
— protecţie diferenţială longitudinală:
— protecţie ce acţionează la componenta homopolară a sistemului trifazat de
curenţi.

Protecţia PACD diferenţială.

În figura 11.28 se prezintă schema acestui tip de protecţie, pentru o reţea de


alimentare cu neutrul legat la pământ.
Elementul de bază al acestei protecţii este un transformator de construcţie specială
numit transformator de curent rezidual (TCR) cu 5 înfăşurări, dintre care 4 identice parcurse
de curenţii de fază IR , IS , IT şi de curentul din conductorul neutru IN .
În funcţionare normală suma fazorială a celor 4 curenţi este nulă:
I R  I S  IT  I N 0 (11.56)

chiar dacă regimul este dezechilibrat (reţeaua alimentează şi receptoare monofazate


neuniform repartizate pe cele trei faze).
În cazul în care are loc o punere la pământ, apare un curent de scurgere la pământ. În
această situaţie curentul rezultant, numit curent rezidual, nu mai este egal cu zero:

38
I R  I S  IT  I N  I p (11.57)

Se induce în cea de a cincea bobină a transformatorului de curent TCR un curent care


acţionează releul de curent, scoţând, în acest fel, de sub tensiune reţeaua de alimentare, prin
intermediul întreruptorului automat de protecţie, într-un timp foarte scurt.

Fig. 11.28. Schema principială a protecţiei PACD diferenţiale: D – declanşator; TCR –


transformator de curent rezidual; B – buton de verificare a funcţionării protecţiei;
RL – rezistenţă de limitare a curentului; RC – releu de curent.

Pentru funcţionarea corectă a acestei protecţii trebuiesc îndeplini-te următoarele


condiţii:
— toate conductoarele reţelei de alimentare, inclusuv conduc-torul neutru, trebuie
să treacă prin întreruptorul automat şi transformatorul TCR;
— toate conductoarele reţelei după întreruptorul automat de protecţie trebuie să
fie bine izolate faţă de pământ;
— toate receptoarele trebuiesc legate la pământ sau la conduc-torul de protecţie.
Protecţia PACD diferenţială poate fi folosită şi pentru evitarea accidentelor prin atingeri
directe, deoarece dispozitivul diferenţial de curent rezidual (RCD) sesizează curenţii de
defect, indiferent dacă ei se scurg la pământ prin instalaţia de legare la pământ, prin
conductorul de protecţie sau prin corpul omului.
În cazul atingerilor directe protecţia este asigurată, dacă dispo-zitivul RCD intră în
acţiune la un curent mai mic de 50 mA.

Protecţia PACD cu filtru de curent de secvenţă homopolară.

Protecţia automată împotriva curenţilor de defect cu filtru de curent de secvenţă


homopolară se aplică în cazul reţelelor echilibrate cu neutrul izolat sau legat la pământ.
Ea este sensibilă la curentul de secvenţă homopolară dat de relaţia:

39
1
IH  I  I S  IT  (11.58)
3 R

În cazul în care sistemul de curenţi este echilibrat componenta homopolară este nulă.
La apariţia unei nesimetrii, ca urmare a punerii la pământ sau atingerii de către om a unei
faze, componenta de succesiune homopolară I H este diferită de zero. Prin releul de curent
va trece curentul 3IH / kT ( kT – raportul de transformare), care dacă depăşeşte valoarea
reglată, va da comanda de declanşare instantanee a reţelei sau echipamentului protejat.
Comanda se dă, după caz, bobinei contactorului electromagnetic sau mecanismului de
declanşare a întreruptorului automat de protecţie.
Protecţia are ca element de bază filtrul de curent de secvenţă homopolară (FCSH),
care constituie dispozitivul de curent rezidual (RCD).
Filtrul de curent de secvenţă homopolară se poate realiza cu trei transfomatoare de
curent identice, având secundarele legate în paralel (montaj Holmgreen), fiind prezentat în
figura 11.29.

Fig. 11.29. Filtru de curent de secvenţă homopolară (montaj Holmgreen).

Prin bobina releului de curent va trece curentul Ir, care este suma fazorială a curenţilor
din secundarele transformatoarelor de curent:

I R  I S  I T 3I H
Ir   (11.59)
kT kT

a cărui valoare este proporţională cu componenta de secvenţă homopolară.


Filtrul FCSH se poate realiza şi cu ajutorul unui transformator de curent de construcţie
specială numit transformator toroidal de curent sau transformator de curent de secvenţă
homopolară (TCSH).
Transformatorul de curent de secvenţă homopolară este alcătuit dintr-un miez
feromagnetic inelar, prin interiorul căruia trec conductoarele de fază, acestea împreună
constituind primarul transformatorului (fig.11.30).

Fig. 11.30. Transformator de curent de secvenţă homopolară.


40
Se iau următoarele măsuri în vederea evitării creşterii sensibilităţii transformatorului de
curent de secvenţă homopolară şi declanşării intempestive la curenţi de pornire.:
— centrarea atentă a conductoarelor în mijlocul miezului feromagnetic;
— utilizarea unui miez magnetic cu permeabilitate magnetică ridicată;
— utilizarea unui ecran din material feromagnetic, sub forma unui manşon.
Componenta de curent de secvenţă homopolară se poate obţine şi în cazul montării
unui transformator de curent pe conductorul de protecţie, la care este legată masa
echipamentului protejat.
Dispozitivul diferenţial de curent rezidual, poate fi reunit cu apa-ratul de comutaţie,
într-un singur aparat numit întreruptor automat de protecţie la curent de scurgere sau
dispozitivul RCD (transformator de curent de secvenţă homopolară) poate constitui releul de
protecţie de curent de scurgere, care se asociază cu un aparat de comutaţie obişnuit,
contactor electromagnetic sau întreruptor automat.
Dispozitivele de protecţie diferenţiale de curent rezidual pot fi:
— de tip S cu funcţie selectivă, care se caracterizează printr-o acţionare
temporizată (circa 50 ms), ce permite trecerea supratensiunilor tranzitorii şi evită declanşările
nedorite. Se recomandă să fie montate la branşamentul electric (curentul rezidual de
declanşare In = 100; 300;500 şi 1000 mA);
— de medie sensibilitate, fără întârziere la acţionare, care se re-comandă să se
monteze la tablourile de distribuţie ( In = 100; 300; 500 mA);
— de tip G, de mare sensibilitate. Se recomandă să fie utilizate pentru protecţia
circuitelor, cum ar fi circuitele de prize montate în încăperi cu pericol de producere a şocurilor
electrice (In = 6; 10; 30 mA).
Se recomandă utilizarea următoarelor trepte de valori ale curentului rezidual, în funcţie
de locul de montare al dispozitivului RCD;
— pentru branşament In = 300 ÷500 mA;
— pentru tabloul de distribuţie general In = 30 ÷ 100 mA;
— pentru circuite In = 10 ÷ 30 mA;
Selectivitatea dispozitivelor RCD poate fi realizată pe verticală (în cascadă) în două
sau trei trepte sau pe orizontală.
În scopul realizării selectivităţii în două trepte trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
I n1
1. 2,
I n 2
unde In1 este curentul rezidual nominal din amonte;
In2 – curentul rezidual nominal din aval ;
2. timpul de declanşare al dispozitivului din amonte trebuie să fie mai mare decât
timpul de declanşare al dispozitivului din aval.
Condiţiile suplimentare pe care trebuie să la îndeplinească protec-ţia prin deconectare
rapidă la apariţia curenţilor de defect depind de tipul schemei reţelei de alimentare: IT, TN
sau TT.

41

S-ar putea să vă placă și