1.

ASPECTE GENERALE PRIVIND CALITATEA ENERGIEI ELECTRICE

1.1. CONCEPTE ŞI DEFINIŢII

Calitatea energiei electrice constituie o problemă complexă şi controversată. Complexitatea
acesteia rezidă din multitudinea de factori care o condiţionează, din interdependenţa acestora, din lipsa
unor metode şi mijloace de obţinere expeditivă şi precisă a informaţiilor referitoare la unele mărimi ce
o caracterizează. Multe din aspectele pe care le comportă calitatea energiei electrice nu sunt astăzi
suficient fundamentate, definitivate şi unanim acceptate, nici în ţară şi nici în străinătate [1]÷[6].
Astfel, datorită faptului că energia electrică reprezintă o „marfă”, calitatea ei poate fi încadrată
într-un concept mai general, legat de activitatea de producere a energiei electrice şi ca urmare noţiunii
de calitate i se pot atribui peste o sută de definiţii, fără a se identifica printre acestea una unanim
acceptată [1], [2].
O altă încadrare a calităţii energiei electrice poate avea în vedere particularităţile activităţii de
producere a energiei electrice faţă de celelalte producţii ale economiei şi anume: continuitatea
producţiei de energie, universalitatea energiei, interschimbabilitatea tipurilor de energie,
particularităţile ce rezidă în procesul de transport şi distribuţie a energiei etc. [5].
Normele franceze privesc calitatea energiei electrice ca fiind de fapt calitatea serviciului de
alimentare cu energie electrică, serviciu condiţionat de următorii trei factori: siguranţa în funcţionare a
instalaţiilor de alimentare, calitatea energiei electrice în punctul de delimitare dintre consumator şi
distribuitor, compatibilitatea electromagnetică a instalaţiilor cu mediul în care funcţionează, în punctul
comun de racord [2], [6].
Calitatea energiei electrice trebuie
privită în mod obligatoriu în contextul relaţiei
dintre distribuitorul şi consumatorul
(beneficiarul) de energie electrică, relaţie aflată
sub influenţa perturbaţiilor. Aceste perturbaţii
se pot produce în instalaţiile distribuitorului, în
cele ale consumatorului dar pot proveni şi din
surse (cauze) exterioare (fig. 1.1). Existenţa lor
impune analiza, urmărirea şi luarea de măsuri
în vederea asigurării nivelului impus al calităţii
energiei electrice.
Prin urmare perturbaţiile sunt acelea
care deteriorează calitatea energiei electrice,
afectând procesul de producere, transport şi
distribuţie dar şi de utilizare a energie electrice.
Măsura în care este afectată calitatea energie
Fig. 1.1. Rolul perturbaţiilor în definirea şi analiza
calităţii energiei electrice. electrice de aceste perturbaţii se poate aprecia
pe baza unor indicatori sau parametri specifici
energiei electrice, care reflectă imediat existenţa perturbaţiilor.
Astfel, calitatea energiei electrice se poate defini ca fiind ansamblul parametrilor
(indicatorilor) care condiţionează utilitatea energiei electrice, adică satisface necesităţile receptorilor
(consumatorilor electrici), în concordanţă cu destinaţia lor. Într-o exprimare simplă, scopul
distribuitorului de energie electrică este acela de a asigura în permanenţă la dispoziţia consumatorilor o

C1 - 1
tensiune alternativă, simetric trifazată, sinusoidală, de frecvenţă şi valoare efectivă menţinute între
anumite limite, cât mai strânse, fixate contractual, egale pe cele trei faze ale reţelei. Altfel spus,
asigurarea calităţii energiei electrice înseamnă menţinerea indicatorilor energiei electrice în limitele
admise (fig. 1.2). Acest lucru depinde de o multitudine de factori, dintre care cei mai importanţi sunt
determinaţi de:
- realizarea balanţei puterilor active şi reactive în sistemul electroenergetic,
- nivelul tehnic al instalaţiilor de producere, transport şi distribuţie a energiei electrice,
- gradul de automatizare a diferitelor reglaje,
- calitatea măsurilor şi mijloacelor implementate pentru menţinerea şi creşterea calităţii energiei
electrice,
- calitatea activităţilor de proiectare a reţelelor şi echipamentelor electrice,
- calitatea studiilor de dezvoltare şi optimizare a reţelelor electrice.

Fig. 1.2. Reprezentarea schematică a procesului de urmărire a calităţii energiei electrice.

Calitatea energiei electrice într-un nod al sistemului electroenergetic poate fi apreciată în funcţie de:
- nivelul abaterilor tensiunii faţă de tensiunea nominală,
- nivelul abaterilor frecvenţei faţă de frecvenţa nominală,
- gradul de simetrie a sistemului trifazat de tensiuni şi curenţi,
- puritatea curbelor de tensiune şi curent, dorite a fi de o formă sinusoidală,
Cele patru aspecte pot fi reunite şi sub forma [8]÷[10]:
- calitatea tensiunii,
- calitatea frecvenţei,
- continuitatea alimentării cu energie electrică.
Toate aspectele mai sus menţionate trebuie însă privite şi analizate sub incidenţa perturbaţiilor.
Aceste perturbaţii, cauzele şi efectele lor, măsurile ce trebuie luate pentru limitarea efectelor sau
limitarea lor, sunt studiate într-un cadru mai larg şi anume cel al compatibilităţii electromagnetice. Din
acest motiv, mulţi specialişti privesc problema calităţii energiei electrice ca pe o componentă a
compatibilităţii electromagnetice.

C1 - 2
 1.2. PERTURBAŢIILE ELECTROMAGNETICE ÎN REŢELELE ELECTRICE
Mediul electromagnetic este determinat de ansamblul surselor de influenţă electromagnetică
dintr-un spaţiu.
Valorile ce caracterizează mediul electromagnetic pot fi exprimate sub forma unor mărimi
referitoare la curent sau la tensiune sau sub forma unor mărimi legate de câmp (inducţia magnetică,
intensitatea câmpului magnetic sau electric).
Într-o anumită măsură fiecare utilizare a aparatelor şi/sau instalaţiilor (electrice/electronice)
exercită o influenţă importantă asupra mediului. Această influenţă nu devine o perturbaţie decât dacă,
prin natura şi intensitatea sa, fenomenul are consecinţe negative asupra unei fiinţe vii sau a unui obiect,
aflate în mediul natural/artificial.
Instalaţiile care folosesc electronică de putere şi tehnologii moderne, creează perturbaţii în
reţele electrice, degradând calitatea "produsului" energie electrică în imediata lor vecinătate, afectând
şi funcţionarea altor receptoare. În consecinţă apare necesară precizarea unor condiţii pe care trebuie să
le respecte aparatele perturbatoare, astfel încât, la racordarea lor la reţea, să fie asigurată o calitate
corespunzătoare a tensiunii pentru aparatele sensibile la perturbaţii armonice.
Principalele echipamente existente într-o reţea electrică care produc perturbaţii pot fi clasificate în :
■ echipamente surse de tensiuni, curenţi sau câmpuri potenţial perturbatoare, denumite
echipamente perturbatoare;
■ echipamente a căror funcţionare ar putea fi influenţată de cele perturbatoare, denumite
echipamente sensibile, mai simplu echipamente perturbate.
Perturbaţia electromagnetică se defineşte ca fiind orice fenomen electromagnetic care poate
degrada performanţa unui dispozitiv, echipament sau sistem, sau să afecteze defavorabil materia vie
sau inertă.
O perturbaţie electromagnetică poate fi un zgomot electromagnetic, un semnal nedorit sau o
modificare a însuşi mediului de propagare.
Zgomotul electromagnetic este un fenomen variabil în timp, nepurtând aparent informaţie şi
care se poate suprapune sau combina cu un semnal util.
Unele dintre perturbaţiile electromagnetice pot afecta:
- calitatea energiei electrice (perturbaţiile de joasă frecvenţă conduse);
- calitatea informaţiilor privind energia consumată (în special perturbaţiile de joasă frecvenţă
conduse);
- integritatea echipamentelor (în special cele din domeniul informaticii şi al electronicii);
- organismele vii (în special perturbaţiile radiate de înaltă frecvenţă);
- calitatea informaţiilor recepţionate prin unde radio (în special perturbaţiile radiate în înaltă
frecvenţă).
Perturbaţiile electromagnetice pot fi clasificate după mai multe criterii (tabelul l.l.): •
• în funcţie de frecvenţă:
- joasă frecvenţă - sunt cuprinse, în mod convenţional, toate tipurile de semnale perturbatoare, a
căror frecvenţa caracteristică este sub 1 MHz;
- înaltă frecvenţă - cuprinde semnalele cu frecvenţa caracteristică peste 1 MHz;
• în funcţie de modul de propagare:
- conduse (prin conductoarele reţelei) - perturbaţii caracterizate în principal prin tensiune şi curent
electric;
- radiate (în aer) - perturbaţii caracterizate în principal prin câmp electric şi magnetic.

C1 - 3
 • în funcţie de fenomenele ce le-au generat:
> perturbaţii determinate de fenomene aleatoare (trăsnetul, defecte de izolaţie în elementele
reţelei - linii, cabluri, transformatoare etc. - sau în instalaţiile de la consumator):
- goluri de tensiune şi întreruperi de scurtă durată, care rezultă, în principal ca urmare a defectelor
pasagere în reţele şi care sunt eliminate prin funcţionarea protecţiei prin relee şi a automaticii de
sistem (reanclanşarea automată rapidă (RAR), anclanşarea automată a rezervei (AAR));
- întreruperi de lungă durată (durată > 1 min, sau după normele mai recente > 3 s), determinate de
defecte permanente în reţele şi care necesită intervenţia operatorului pentru reconfigurarea reţelei
sau pentru înlăturarea defectului;
- supratensiuni tranzitorii determinate de lovituri de trăsnet (supratensiuni atmosferice) în reţeaua
electrică sau datorate comutaţiei echipamentelor electrice (supratensiuni de comutaţie);
> perturbaţii generate de fenomene cu caracter tranzitoriu sau permanent (fenomene care se
pot produce în orice punct din lanţul de generare, transport, distribuţie şi consum):
- variaţii lente de tensiune, rezultând din variaţia sarcinii;
- variaţii rapide de tensiune, care rezultă din comutaţia sarcinilor mari (de exemplu, pornirea
motoarelor mari);
- fluctuaţii rapide de tensiune - produse de echipamente cu variaţie rapidă a sarcinii (cuptoare
cu arc, aparate de sudare, instalaţii electrotermice cu rezistoare, prevăzute cu variatoare de
tensiune);
- armonici generate de consumatorii cu sarcini neliniare, în special de convertoarele statice de
putere (punţi cu diode şi cu tiristoare);
- nesimetrii de tensiune - care rezultă din alimentarea sarcinilor dezechilibrate (în special a
sarcinilor bifazate, alimentate între fazele reţelelor, cum ar fi instalaţii electrotermice cu
inducţie sau staţii de tracţiune feroviară la frecvenţă industrială).

Tabelul 1.1. Perturbaţii electromagnetice în mediul ambiant

Tipul perturbaţiei Modul de transmisie Perturbaţia

De joasă frecvenţă
De înaltă frecvenţă
• armonici;
• interarmonici;
• variaţia frecvenţei tensiunii de alimentare;
• fluctuaţii de tensiune (flicker);
Conduse • goluri şi întreruperi de tensiune;
• variaţii ale tensiunii de alimentare;
• componenta continuă în curba tensiunii aplicate;
• tensiuni de semnalizare;
• tensiuni induse de joasă frecvenţă.
• câmp magnetic;
Radiate
• câmp electric.
• tensiuni sau curenţi induşi;
Conduse • tensiuni tranzitorii unidirecţionale;
• tensiuni tranzitorii oscilante.
Radiate • câmp electromagnetic: - unde întreţinute; unde tranzitorii.

Descărcări electrostatice • încărcarea electrostatică a corpurilor izolate electric.

Impuls electromagnetic
nuclear • explozie nucleară în atmosferă.

C1 - 4
 Din punctul de vedere al aspectelor privind calitatea energiei electrice, prezintă interes în
special perturbaţiile de joasă frecvenţă conduse. Aceste perturbaţii îşi pot avea originea în reţeaua:
- distribuitorului - ca urmare a unor avarii, incidente, manevre greşite, conducere
necorespunzătoare a sistemului;
- consumatorului – ca urmare a unor receptoare care funcţionează cu şocuri de putere
reactivă, determină nesimetrii, poluează reţeaua cu armonici (receptoare neliniare) sau a
incidentelor şi avariilor din reţeaua electrică proprie.
Natura şi frecvenţa perturbaţiilor depind de tipul reţelei electrice. De exemplu, în reţelele
aeriene, defectele pot fi pasagere (de scurtă durată), iar în reţelele de cabluri cele mai frecvente sunt
defectele permanente. Perturbaţiile care apar în reţelele electrice pot fi determinate de:
• surse naturale (fenomene atmosferice) cum ar fi: trăsnetele, depunerile excesive de gheaţă cu
ruperea conductoarelor etc.
• surse artificiale - fenomene care se produc în timpul exploatării echipamentelor de producere,
transport, distribuţie şi utilizare a energiei electrice, ca de exemplu: procese de conectare şi
deconectare, armonici, nesimetrii etc.
Analiza regimurilor de funcţionare a sistemelor electroenergetice este deosebit de dificilă atât din
cauza complexităţii configuraţiei acestora, cât şi din cauza prezenţei unor fenomene electromagnetice
care pot fi considerate ca surse de perturbaţii. Dintre acestea, cele mai importante sunt:
1) Fenomenele tranzitorii care sunt produse de variaţiile rapide ale tensiunii şi curentului electric
din sistem; pot fi de două tipuri: impuls şi oscilante.
• Regimurile tranzitorii de tip impuls pot fi determinate de următoarele cauze: trăsnete,
comutarea separatoarelor, comutarea sarcinii.
• Regimurile tranzitorii oscilante pot să apară la: comutarea liniilor, comutarea condensatoarelor,
comutarea sarcinilor.
2) Regimul staţionar care, într-un sistem de distribuţie a energiei electrice, este doar teoretic,
având în vedere faptul că sarcinile se modifică permanent, iar generatoarele sunt astfel reglate încât să
menţină sistemul în echilibru. Perturbaţiile care pot să apară în regim permanent sunt: întreruperi, goluri
de tensiune, supratensiuni temporare.
3) Fluctuaţiile de tensiune sunt variaţii sistematice sau aleatoare ale valorii efective sau ale
valorii de vârf, ori o serie de variaţii ciclice ale înfăşurătoarei curbei de variaţie în timp a tensiunii, pe o
anumită perioadă de timp. Aceste fluctuaţii de tensiune sunt determinate în principal de: sarcini
intermitente, porniri repetate ale motoarelor, funcţionarea cuptoarelor cu arc, sudarea electrică.
4) Poluarea armonică se manifestă prin deformarea faţă de sinusoidă a curbelor tensiunilor şi
curenţilor. Cauzele cele mai frecvente ale apariţiei armonicilor sunt: sarcinile neliniare, rezonanţele în
sistem.
În tabelul 1.2. sunt indicate după cum este cunoscut în literatura de specialitate, o caracterizare
succintă a fenomenelor electromagnetice care pot să apară într-un sistem electroenergetic.

C1 - 5
 Tabelul 1.2. Categoria şi caracteristicile fenomenelor electromagnetice din sistemele electroenergetice
Valori tipice ale
Categorie Tip Caracteristici Durată tipică
tensiunii

front ≤ 5 ns < 50 ns

impulsuri front ≤ 1 µs 50 ns... 1 ms

front ≤ 0,1 ms > 1 ms

Fenomene tranzitorii
a) joasă frecvenţă < 5 kHz (0,3...50) ms (0...4) u.r.

oscilaţii b) medie frecvenţă (5...500) kHz 20 µs (0...8) u.r.

c) înaltă frecvenţă (0,5...5) MHz 5 µs (0...4 ) u.r.

a) întreruperi < 0,1 u.r.

instantanee b) goluri de tensiune (10...600) ms (0,1... 0,9) u.r.

c) supratensiuni (1,1...1,8) u.r.

a) întreruperi < 0,1 u.r.

Variaţii de scurtă durată momentane b) goluri de tensiune (0,6...3)s (0,1... 0,9) u.r.
c) supratensiuni (1,1...1,4) u.r.

a) întreruperi < 0,1 u.r.

temporare b) goluri de tensiune (3...60)s (0,1...0,9) u.r.

c) supratensiuni (1,1...1,2) u.r.

întreruperi > 1 (3) min < 0,01 u.r.

Variaţii de lungă durată
variaţii lente de tensiune > 1 min (0,8... 1,2) u.r.

Nesimetria sistemului de
regim permanent (0,5...2) %
tensiuni
componentă continuă regim permanent (0...0,1) %

armonici n = 1...100 regim permanent (0...20) %

Regim deformant
interarmonici (0...6) kHz regim permanent (0...2) %

zgomot bandă largă regim permanent (0...1) %

Variaţia frecvenţei < 10 s

Flicker
(fluctuaţii rapide ale < 25 kHz Intermitent (0.1...7) %
tensiunii)

Notă: u.r. - mărimi raportate la valorile nominale.

Emisiile perturbatoare determinate de funcţionarea consumatorilor industriali şi care pot afecta

calitatea energiei electrice livrate celorlalţi consumatori, fac parte din categoria perturbaţiilor
electromagnetice de joasă frecvenţă, conduse (tabelul 1.1).

C1 - 6
 În figura 1.3. nivelul d al emisiei perturbatoare care intră în reţeaua electrică are, în general,
un caracter statistic şi poate fi caracterizat de densitatea de probabilitate de apariţie, p(d).
Susceptibilitatea la perturbaţii a unui echipament este de asemenea un fenomen probabilistic, fiecare
echipament fiind caracterizat de probabilitatea P(d) de a fi afectat de perturbaţia de nivel d.
Dacă se impune un anumit nivel de compatibilitate, consumatorii conectaţi în reţeaua electrică
se dimensionează astfel încât perturbaţia globală, determinată de emisiile individuale, să fie cel mult
egală cu nivelul planificat, inferior nivelului de compatibilitate. Din nivelul planificat, fiecărui
consumator perturbator îi este alocată o cotă proporţională, în general, cu puterea sa contractată,
corelat cu parametrii reţelei electrice de alimentare.
Nivelul de compatibilitate (fig. 1.3) este o mărime standardizată (în prezent pe plan
internaţional) pentru fiecare tip de perturbaţie.
Echipamentele din reţeaua electrică, din ce în ce mai sensibile la deteriorarea calităţii energiei
electrice ce le este livrată, sunt încercate la un nivel al perturbaţiei egal cu nivelul de test, superior
nivelului de compatibilitate.

Fig. 1.3. Reprezentare grafică a principiilor compatibilităţii electromagnetice.

Distribuitorul îşi dimensionează instalaţiile şi adoptă măsurile necesare astfel încât perturbaţiile
care pot apărea în reţeaua electrică de alimentare să nu depăşească nivelul planificat, realizând astfel o
marjă de emisie. Consumatorul trebuie să-şi dimensioneze astfel instalaţiile încât acestea să nu fie
afectate de perturbaţii de amplitudine sub nivelul de imunitate. Rezultă astfel o marjă de imunitate în
raport cu nivelul de compatibilitate.
Fiind cunoscute curbele p(d) şi P(d), teoretic se poate calcula riscul R ca echipamentele
consumatorului să fie afectate de perturbaţiile din reţeaua electrică:
∞
=R ∫ p( d ) ⋅ P( d ) ⋅ ∂d (1.1)
0

C1 - 7
 Relaţia (1.1), care indică riscul de incompatibilitate, este reprezentată în figura 1.3 prin aria
suprafeţei haşurate.
În cazurile practice, modul de suprapunere (compunere) a emisiilor perturbatoare determinate
de diferitele surse nu este cunoscut, astfel că este necesară monitorizarea emisiei totale în punctul
comun de conectare (PCC) şi adoptate măsuri pentru ca nivelul acesteia să fie sub nivelul alocat.
Analiza nivelului perturbaţiilor determinate de distribuitorul de energie electrică, precum şi a
emisiilor perturbatoare determinate de funcţionarea consumatorului, se face în prezent în special pe
baza influenţei asupra indicatorilor de calitate.
Indicatorii de calitate a energiei electrice pun în evidenţă în mod diferenţiat calitatea produsului
livrat (energie electrică) şi calitatea serviciului energetic (alimentarea cu energie electrică) efectuat.

1.3. MIJLOACE DE DETECTARE ŞI MĂSURARE A PERTURBAŢIILOR ELECTROMAGNETICE

Principalele mijloace folosite pentru detectarea şi măsurarea perturbaţiilor sunt: multimetre
analogice sau numerice, osciloscoape, analizoare de perturbaţii (perturbografe), analizoare spectrale;
combinaţii de perturbografe şi analizoare spectrale, echipamente de monitorizare.
Cauzele principalelor tipuri de perturbaţii electromagnetice şi efectele lor în reţelele electrice,
mijloacele de detectare şi de măsurare a acestora, precum şi unele soluţii pentru asigurarea calităţii
energiei electrice sunt sintetizate în tabelul 1.3.

Tabelul 1.3. Cauzele şi efectele perturbaţiilor în reţelele electrice; mijloace de detectare şi de măsurare a
perturbaţiilor pentru asigurarea calităţii energiei electrice
Detectare şi
Natura Originea Efecte Remedii
măsurare
Întreruperi de Sursa: • oprirea producţiei; • echipament de Distribuitor:
lungă durată • defecte permanente • pierderi de produse; monitorizare > o reţea mai bine configurată;
(t > l (3) min) Cauze: • dezorganizarea > linii în cablu;
• atmosferice; producţiei; > reconfigurare automată a reţelei;
• defecte. • reducerea siguranţei > mentenanţă preventivă.
în funcţionare. Consumator:
> grupuri de siguranţă;
> dublă alimentare;
> rezervare pe parte tehnologică.
Întreruperi de Sursa: • riscuri in special • echipament de Distribuitor:
scurtă durată • defecte în reţea pentru echipamentele monitorizare > similare celor de la întreruperi de
(3 s < t < 1 min) eliminate prin cu comenzi lungă durată.
automatica de sistem; electronice; Consumator:
Cauze: • risc de oprire a > dubla alimentare dotată cu
• cicluri lente de motoarelor de anclanşare automată a rezervei;
reanclanşare automată acţionare. > rezervare pe partea tehnologică.
rapidă (RAR).
Micro Distribuitor: • perturbaţii ale • echipament de Distribuitor:
întreruperi • defecte pasagere pe sistemelor comandate monitorizare > paratrăsnete;
(t < 3 s) LEA. de calculator; > linii subterane.
• opriri ale proceselor Consumator:
tehnologice cu > proiectarea echipamentelor având
comenzi electronice; în vedere aceste perturbaţii;
• stingerea lămpilor cu > surse neîntreruptibile (UPS) pentru
descărcare în gaze. echipamentele sensibile.

C1 - 8
 Tabelul 1.3. Cauzele şi efectele perturbaţiilor în reţelele electrice; mijloace de detectare şi de măsurare a
perturbaţiilor pentru asigurarea calităţii energiei electrice (continuare).
Detectare şi
Natura Originea Efecte Remedii
măsurare

A. Variaţii ale amplitudinii tensiunii şi valorii frecvenţei

Variaţii lente Distribuitor: • nu sunt deranjante • voltmetru; > regulatoare de tensiune;
de tensiune • variaţii ale încărcării dacă nu sunt depăşite • echipament de > controlul în timp real al
reţelei toleranţele monitorizare surselor de putere reactivă;
> echipamente FACTS.
Goluri de Distribuitor: • oprirea unor • perturbograf; Distribuitor şi consumator:
tensiune • scurtcircuite în reţea; echipamente sensibile • echipamente de > îmbunătăţirea tehnologiilor de
Consumator: (cu comenzi monitorizare. mentenanţă.;
• scurtcircuite în sistemul electronice); > utilizarea de echipamente
intern de alimentare; • oprirea unor motoare cu caracteristici
• şocuri de curent (de electrice. superioare;
exemplu, pornirea unui
motor asincron).
Supratensiuni • fenomene atmosferice; • îmbătrânirea izolaţiei • voltmetru: > tratarea neutrului;
• regimuri tranzitorii; • echipamentelor • echipament de > paratrăsnete;
comutaţii în reţele. electrice. monitorizare. > descărcătoare cu rezistenţă
variabilă;
> filtre
Variaţii de Distribuitor: • perturbarea • frecvenţmetru Distribuitor:
frecvenţă • defecte în reţea cu echipamentelor • echipament de > reglaj de frecvenţă (primar,
pierderea unor surse electronice sensibile; monitorizare. secundar);
(generatoare). • dereglarea ceasurilor
sincronizate la reţeaua
electrică.
B. Deformarea formei curbei de variaţie în timp a tensiunii
Armonici şi Distribuitor: • pierderi în fier; • analizor Distribuitor:
interarmonici • saturaţia • încălziri şi îmbătrâniri armonic; > controlul tensiunii în nodurile
transformatoarelor de ale condensatoarelor; • echipament de reţelei:
sistem; • dereglării ale monitorizare. Consumator:
• descărcarea corona pe circuitelor electronice; > controlul procesului tehnologic;
linii. • supratensiuni. > filtre de armonici;
Consumator: > urmărirea încadrării în limitele
• surse de armonici de înscrise în contractul de
tensiune şi de curent furnizare.
electric (arc electric,
redresoare de mare
putere, invertoare etc.).
Impulsuri de • manevre în circuite • străpungeri de • perturbograf şi > varistoare;
tensiune şi inductive; izolaţie; analizoare de > descărcătoare cu rezistenţă
fenomene • supratensiuni atmosferice; • perturbarea semnalelor spectru; variabilă (DRV).
tranzitorii de • comutaţia tiristoarelor; de comandă şi a • echipament de
înaltă • descărcări electrostatice transmisiilor de date; monitorizare.
frecvenţă etc. • comenzi intempestive.

În mod obişnuit informaţiile privind perturbaţiile electromagnetice generate de consumatori se

regăsesc în curba curentului electric absorbit. Modul în care aceste perturbaţii afectează curba tensiunii
electrice depinde în primul rând de impedanţa echivalentă maximă a sistemului în nodul respectiv.
În prezent există soluţii tehnice eficiente, aplicabile la consumator, pentru limitarea tuturor
tipurilor de perturbaţii sub valorile limită admise, astfel încât perturbaţiile determinate de consumatorul

C1 - 9
respectiv să nu afecteze calitatea energiei electrice furnizate de distribuitor celorlalţi consumatori
conectaţi în aceeaşi reţea.
Încadrarea perturbaţiilor din reţelele electrice în limitele admise necesită eforturi atât din partea
distribuitorului de energie electrică cât şi a consumatorilor. De asemenea apar necesare elaborarea unei
legislaţii specifice calităţii energiei electrice, programe de monitorizare a calităţii energiei electrice,
metodologii clare de stabilire a limitelor admise a nivelului perturbaţiilor pentru fiecare consumator.

1.4. INDICATORI DE CALITATE A ENERGIEI ELECTRICE

Calitatea energiei electrice livrate consumatorilor industriali este unul dintre factorii importanţi
care determină eficienţa economică a tehnologiilor electrice moderne. Procesele bazate pe aceste
tehnologii pot fi derulate în mod eficient numai în condiţiile unui sistem energetic capabil de a asigura
calitatea corespunzătoare a energiei electrice furnizate, de a putea prelua o serie de perturbaţii introduse
în reţeaua electrică de alimentare de instalaţiile electrice (regim deformant, şocuri de putere, regimuri
nesimetrice etc.) şi de a asigura eventualele creşteri ale cererii de energie electrică.
Funcţionarea multor consumatori industriali este însoţită de introducerea în reţeaua electrică de
alimentare a unor importante perturbaţii (armonici, interarmonici, flicker, nesimetrii, goluri de
tensiune) care pot determina reducerea nivelului de calitate a energiei electrice livrată altor
consumatori conectaţi în reţea.
Abaterile parametrilor de calitate a energiei electrice faţă de valorile acceptate pot determina
daune din cauza reducerii producţiei planificate sau a scăderii duratei de viaţă a utilajelor şi
echipamentelor consumatorului, creşterea pierderilor la transportul şi distribuţia energiei electrice ca şi
solicitări suplimentare ale generatoarelor din sistem.
Sistemul de producere, transport şi distribuţie, datorită solicitărilor specifice care apar,
(trăsnete, vânt, depuneri de gheaţă, avarii etc.) este sursa perturbaţiilor sub formă de întreruperi, goluri
de tensiune, supratensiuni, variaţii de tensiune şi de frecvenţă.
Realizarea indicatorilor de calitate a
energiei electrice este determinată în acest fel
atât de activitatea distribuitorului cât şi de
activitatea consumatorului de energie
electrică. Monitorizarea parametrilor de
calitate se face în punctul comun de
conectare (PCC) (fig. 1.4) [30], unde
distribuitorul are obligaţia de a livra energia
electrică la parametrii de calitate contractaţi
iar consumatorul are obligaţia de a limita
nivelul perturbaţiilor transmise în sistemul
energetic, sub nivelul alocat.
Fig. 1.4. Relaţia dintre distribuitor şi consumator Prin indicator de calitate, în sens
general, se înţelege o caracteristică de
apreciere cantitativă a proprietăţilor unui produs, analizat sub aspectul îndeplinirii cerinţelor privind
elaborarea sa, exploatarea sau consumul.
În acest sens, indicatorii de calitate pot fi clasificaţi în două grupe: indicatori primari, care pot
fi controlaţi în primul rând de distribuitor (abaterile de frecvenţă, întreruperile de lungă durată);
indicatori secundari, care pot fi controlaţi în primul rând către utilizatorii de energie electrică ce pot fi
consideraţi perturbatori (armonici, interarmonici, nesimetrie, flicker etc.) [14, 24, 27, 30].

C1 - 10
 Indicatorii primari de calitate a energiei electrice se referă la:
> calitatea produsului:
• frecvenţă (controlată în sistemul energetic prin reglajul P – f);
• amplitudinea tensiunii de alimentare (controlată prin reglajul Q - U, al ploturilor
transformatoarelor şi al autotransformatoarelor din reţea);
• supratensiunile temporare şi tranzitorii (limitate şi controlate prin sistemele de protecţie contra
supratensiunilor);
• goluri de tensiune (limitate prin sistemele de protecţie prin relee);
> calitatea serviciului (alimentare cu energie electrică):
• întreruperile de scurtă şi lungă durată (acceptate ca număr şi durată prin convenţie între furnizor
şi consumator, în funcţie de exigenţa acestuia din urmă).
Operatorul de sistem trebuie să prevadă o rezervă suficientă şi un reglaj frecvenţă - putere
corespunzător, pentru a menţine frecvenţa într-o bandă îngustă (reglementările internaţionale prevăd,
de regulă ± 0,5 Hz), în jurul frecvenţei nominale, pe o durată de cel puţin 99 % dintr-un an.
De asemenea, trebuie să asigure un reglaj corespunzător putere reactivă - tensiune, astfel încât
să se încadreze în banda de variaţie normală a tensiunii pe bare.
Supratensiunile temporare la frecvenţa reţelei sunt în principal o consecinţă a defectelor cu
punere la pământ şi de obicei sunt înlăturate după eliminarea defectului (0,1 s...0,3 s).
Golurile de tensiune sunt determinate de scurtcircuite în reţeaua electrică şi sunt înlăturare odată
cu separarea defectului de către protecţia prin relee (de obicei cel mult 0,3 s).
Întreruperile de scurtă şi lungă durată sunt consecinţa unor incidente şi depind, ca frecvenţă şi
durată, de configuraţia reţelelor (buclată, radială), de nivelul de protecţie şi automatizare, de tehnicile de
mentenanţă adoptate. Normele de proiectare proprii distribuitorului (uneori la nivel naţional) şi
caracteristicile echipamentelor utilizate în reţeaua electrică permit determinări preliminare ale acestui
indicator.
Indicatorii primari sunt rezultatul planificării, proiectării şi organizării funcţionării instalaţiilor.
Indicatorii secundari se referă la perturbaţiile determinate în principal de funcţionarea
consumatorilor:
• armonici şi interarmonici (regimuri nesinusoidale);
• fluctuaţii rapide de tensiune (efect de flicker);
• variaţii lente ale tensiunii;
• nesimetrii.
Valorile indicatorilor secundari de calitate a energiei electrice sunt determinaţi în principal de
tipul de sarcină.
Perturbaţiile armonice şi interarmonice, fluctuaţiile rapide şi variaţiile lente ale tensiunii,
precum şi nesimetriile, deteriorează calitatea energiei livrate consumatorilor, buna funcţionare a
echipamentelor acestora fiind afectată.
Pentru menţinerea unei calităţi suficiente a energiei electrice, este necesară, în afara
monitorizării perturbaţilor, stabilirea unor limite clare şi măsurabile ale abaterilor admise.
Indicatorii de calitate a energiei electrice trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
 să fie universali, pentru a fi posibilă folosirea lor practică în proiectare şi/sau exploatare, precum şi

C1 - 11
 realizarea unui control metodologic, pe scară largă, cu precizia necesară, utilizând mijloace de
măsurare relativ simple şi ieftine, atât în reţelele distribuitorilor cât şi la abonaţi;
 să permită o departajare fără echivoc a răspunderilor pentru nerespectarea condiţiilor de calitate a
energiei electrice, ce revin distribuitorului respectiv consumatorului;
 să fie perfectibili pentru a putea surprinde, rapid şi cât mai complet, multiplele aspecte, care definesc,
la o anumită etapă, calitatea energiei electrice;
 să fie puţin numeroşi, clar şi precis delimitaţi, pentru a caracteriza cât mai exact din punct de vedere
cantitativ, toate proprietăţile distinctive ale energiei electrice, într-un regim stabilizat de funcţionare a
SEN.
În momentul de faţă există propuneri chiar pentru adoptarea unui indicator generalizat pentru
caracterizarea calităţii tensiunii care să fie bazat pe teoria spectrală a proceselor aleatoare. În acest
context, cu un singur indicator de calitate a energiei electrice, definit pe diferite domenii ale spectrului de
frecvenţă al funcţiei aleatoare u(i), pe fiecare fază a reţelei, pot fi caracterizate variaţiile lente/rapide ale
valorii efective a tensiunii, nesimetria şi regimul periodic nesinusoidal.
Practic, sistemul de indicatori ai calităţii energiei electrice trebuie să permită:
> măsurarea/estimarea nivelului de calitate într-un anumit punct al reţelei şi la un moment dat;
> compararea informaţiei obţinute cu nivelul stabilit prin normative şi nivelul acceptabil pentru
majoritatea consumatorilor conectaţi la reţeaua respectivă.
În general, abaterile de la parametrii ideali nu pot fi definite printr-un singur indicator, astfel că
pentru fiecare tip de perturbaţie este utilizat un set de indicatori, iar în activitatea practică este necesar
să fie monitorizaţi toţi indicatorii sau numai cei mai relevanţi pentru sistemul analizat (reţeaua publică
sau reţeaua industrială).
Trebuie precizat faptul că indicatorii de calitate şi limitele acestora sunt normalizaţi pentru
sistemul electroenergetic. Pentru sistemele electroenergetice industriale, cu excepţia punctului comun
de conectare la reţeaua publică, pot fi adoptaţi şi alţi indicatori specifici de calitate, care să ofere cele
mai relevante informaţii pentru utilizatorii respectivi.
În prezent, pentru evaluarea ni velului de calitate a energiei electrice, sunt definiţi şi utilizaţi
următorii indicatori principali:
• Indicatori privind frecvenţa tensiunii de alimentare:
o abaterea de frecvenţă care permite estimarea variaţiilor lente de frecvenţă;
o abaterea relativă de frecvenţă sau abaterea procentuală;
o integrala abaterilor de frecvenţă.
• Indicatori privind variaţiile de tensiune:
o abaterea relativă a tensiunii;
o nivel relativ de tensiune;
o valoarea medie a abaterii relative a tensiunii faţă de tensiunea contractată (declarată)
într-un interval de timp:
o gradul de iregularitate sau abaterea relativă medie pătratică.
• Indicatori privind golurile de tensiune [5.3]
o durata golului;
o amplitudinea relativă a golului;
o frecvenţa de apariţie a golurilor.

C1 - 12
 • Indicatori privind întreruperile di n reţeaua electrică (IEC 61000-4-30/2007):
o frecvenţa medie de întrerupere în sistem (SAIFI - The System Average Interruption Frequency Index);
o durata medie a întreruperilor din sistem (SAIDI - The System Average Interruption Duration Index);
o frecvenţa medie de întrerupere a consumatorilor (CAIFI - The Customer Average Interruption
Frequency Index);
o durata medie de întrerupere a consumatorilor (CAIDI - The Customer Average Interruption Duration
Index);
o frecvenţa valorii medii a întreruperilor în sistem (ASIFI - The Average System Interruption Frequency
Index);
o valoarea medie a duratei întreruperilor din sistem (ASIDI - The Average System Interruption Duration
Index);
o frecvenţa medie a întreruperilor de scurtă durată (MAIFI - The Momentary Average Interruption
Frequency Index);
o energia nelivrată (nefurnizată) - ENS (Energy not Supplied) din cauza întreruperilor;
o timpul mediu de întrerupere''' (min/an) - AIT (Average Interruption Time);
• Indicatori privind fenomenul de flicker (IEC 61000-4-15/1997):
o nivel flicker pe termen scurt Pst ;
o nivel flicker pe termen lung Plt .
• Indicatori privind regimul nesinusoidal din reţeaua electrică (IEC 1000-4-7):
o valoarea efectivă a mărimii nesinusoidale;
o reziduul deformant al unei funcţii nesinusoidale;
o factorul de formă;
o factorul de vârf;
o factorul de influenţă telefonică TIF;
o indicatorul IT;
o factorul de distorsiune normal (THD);
o factorul de distorsiune ponderat, adaptat pentru elemente inductive;
o factorul de distorsiune ponderat, adaptat pentru condensatoare;
o nivelul armonicii;
o faza armonicii;
o impedanţa armonică.
• Indicatori privind interamonicile:
o frecvenţa interarmonicilor;
o amplitudinea relativă a interarmonicilor.
• Indicatori privind nesimetria în reţelele electrice:
o factorul de nesimetrie negativă;
o factorul de nesimetrie zero;
o factorul de nesimetrie IEEE.
• Indicatori privind creşterile de tensiune (supratensiunile) în reţelele electrice:
o amplitudinea relativă;
o durata.

C1 - 13
 1.5. NECESITATEA ABORDĂRII SISTEMICE A CALITĂŢII ENERGIEI ELECTRICE.
OBSERVABILITATEA ŞI CONTROLABILITATEA SEE
În analiza calităţii energiei electrice, dar mai ales la îmbunătăţirea acesteia, trebuie luată în
considerare interdependenţa factorilor de care depinde calitatea energiei, factori care de multe ori sunt
în contradicţie. Sistemul electroenergetic este un sistem dinamic, complex, structurat şi ierarhizat, astfel
încât orice decizie luată la un anumit nivel în scopul îmbunătăţirii calităţii energiei electrice, trebuie să
aibă în vedere influenţele pe care aceasta le poate avea asupra elementelor situate la celelalte nivele
ierarhice sau asupra elementelor din cadrul aceluiaşi nivel ierarhic.
Luarea celor mai potrivite decizii privitoare la îmbunătăţirea indicatorilor de calitate a energiei
electrice presupune analizarea tuturor factorilor care exercită influenţa reciprocă (factori tehnici,
organizatorici, financiari, conjuncturali, etc.). O astfel de analiză este posibilă apelând la tehnicile din
teoria sistemelor. Sistemul electroenergetic face parte din categoria sistemelor industriale deschise om-
maşină. În acest tip de sistem, în majoritatea cazurilor, se apelează la posibilităţile euristice ale omului,
întemeiate pe experienţă şi intuiţie inginerească [20]. Datorită nivelului insuficient al automatizării
proceselor legate de asigurarea unei calităţi corespunzătoare a energiei electrice, fără îndoială că
omului îi revin sarcini importante atât în luarea deciziilor, cât şi în aplicarea lor. De un real folos în
aceste activităţi sunt documentele normative şi materialele metodice.
Considerarea principiilor abordării sistemice condiţionează necesitatea normării indicatorilor
de calitate a energiei electrice nu numai în nodul de racord la reţea a consumatorilor (receptorilor), dar
şi la nivelele ierarhice cele mai înalte ale sistemului, iar valorile indicatorilor de calitate la diferite
trepte de tensiuni şi la graniţele de împărţire a instalaţiilor electrice, trebuie să fie corelate. Abordarea
sistemică în standardizarea calităţii energiei electrice presupune existenţa unei documentaţii tehnico-
economice multilaterale şi anume: un standard general al calităţii energiei electrice, standarde inter-
ramuri, standarde de ramuri, prescripţii tehnice şi standarde pe tipuri de echipamente şi receptoare,
instrucţiuni şi materiale metodice pentru unităţile de proiectare şi serviciile energetice.
În teoria generală a sistemelor, observabilitatea şi controlabilitatea constituie două
particularităţi importante ale sistemelor, reprezentând condiţii de existenţă a acestora.
Observabilitatea este proprietatea conform căreia, prin observaţii complete asupra mărimilor de
ieşire din sistem, se poate determina în orice moment starea sistemului şi se poate prevedea evoluţia
mărimilor de intrare.
Controlabilitatea este proprietatea ce caracterizează trecerea sistemului dintr-o stare iniţială
într-o altă stare, dorită, sub acţiunea controlată a mărimilor de intrare. Conceptele de observabilitate şi
controlabilitate au fost introduse de Kalman şi au un rol important în teoria comenzii, ele determinând
existenţa unei soluţii a problemei comenzii optimale.
Observabilitatea în domeniul calităţii energiei electrice presupune existenţa unui complex de
mijloace de măsurare şi metode de calcul al indicatorilor de calitate şi a efectelor tehnico-economice
ale înrăutăţirii calităţii energiei electrice.
Controlabilitatea calităţii energiei electrice într-un sistem electroenergetic este asigurată atunci
când sistemul dispune de instalaţii de bază (de producere, transport, distribuţie şi utilizare a energiei
electrice), secundare (de compensare, filtrare, simetrizare) şi auxiliare (de reglaj, protecţie şi
automatizare), corect dimensionate şi judicios amplasate.
Normarea, analiza şi controlul calităţii energiei electrice se realizează pe baza unor informaţii
complete şi corecte privind variaţia parametrilor energiei electrice relevanţi pentru calitate [4], [5],
[21], [23].

C1 - 14
 Aceste informaţii se obţin prin măsurarea parametrilor caracteristici ai procesului respectiv cu
ajutorul metodelor şi mijloacelor adecvate .
Valorile indicatorilor de calitate a energiei electrice se obţin nu numai prin măsurare ci şi prin
prelucrarea rezultatului măsurării conform unor relaţii matematice. Măsurarea parametrilor energiei
electrice se efectuează cu ajutorul mijloacelor de măsură (aparatelor) clasice, dar mai ales a unor
sisteme de achiziţie şi prelucrare a datelor care încearcă pe cât posibil să elimine intervenţia omului
[24], [25], [26], asigurându-se astfel luarea celor mai adecvate măsuri pentru creşterea calităţii energiei
electrice.
Realizarea mijloacelor de măsurare a indicatorilor de calitate a energiei electrice constituie o
problemă complexă necesitând investiţii considerabile. Ca urmare se impune optimizarea relaţiei dintre
gradul de relevanţă asupra perturbaţiei şi efectelor acesteia, a fiecărui indicator de calitate a energiei
electrice pe de o parte şi costul mijloacelor de măsurare a acestuia, pe de altă parte.
Soluţia adoptată în aceste condiţii trebuie să conducă la realizarea măsurătorilor cu un număr cât
mai mic de mijloace de măsurare, care să folosească cât mai multe părţi comune sau module
interschimbabile.
Mai eficientă este realizarea în punctele de măsurare a unor interfeţe de legătură cu reţeaua, care
să transmită informaţiile la calculatorul de proces central montat la dispecerul energetic de distribuţie.

C1 - 15
 Capitolul 2
VARIAŢIILE LENTE ALE TENSIUNII.
Abateri de tensiune. Reglarea tensiunii

Variaţiile lente de tensiune se manifestă prin abaterea tensiunii faţă de valoarea nominală cu
maxim ± 10% pe durate ce depăşesc 5 minute [6] sau cu o viteză de variaţie mai mică decât 1 %/sec.
[2]. Alţi autori consideră drept variaţii lente ale tensiunii acele variaţii care au o periodicitate minimă
de 5-30 minute şi se produc cu frecvenţe foarte mici, maximum de ordinul 0,001-0,003 Hz [2].
De cele mai multe ori, variaţiile lente de tensiune în condiţii normale de funcţionare, sunt
determinate de variaţii ale sarcinii în sistemele de distribuţie a energiei electrice. Remedierea
efectului acestor perturbaţii constituie obiectul reglajului de tensiune.

2.1 CAUZELE ŞI NATURA VARIAŢIILOR LENTE ALE TENSIUNII.

EFECTE, LIMITE ADMISE

2.1.1. Cauze variaţiilor lente ale tensiunii

Valoarea tensiunii diferă în general de la un nod la altul al sistemului electroenergetic, deci
variază în spaţiu, de asemenea ea se modifică şi în timp. Pentru a stabili care sunt cauzele variaţiilor
de tensiune se consideră un element general de reţea, sub forma unei impedanţe longitudinale
Z = R + j X (fig. 2.1) ce leagă nodurile 1 şi 2 ale unui sistem având tensiunile U1 şi respectiv U2. În
nodul 2 se absoarbe puterea S2 = P2 + j Q2.

Fig. 2.1. Schema echivalentă monofilară a unui

element de reţea – reprezentarea
impedanţei longitudinale.

Dacă tensiunea U1 se consideră cunoscută, tensiunea U2 poate fi exprimată astfel:

P2 ⋅ R + Q2 ⋅ X
U 2 ≈ U1 − (2.1)
U2
Din analiza relaţiei (2.1) rezultă că modificarea valorii tensiunii U2 poate avea loc datorită
următoarelor cauze [33], [34]:
a) modificarea valorii puterilor absorbite în nodul 2, adică P2 , Q2 ca urmare a:
- modificării puterilor consumate în concordanţă cu graficele de sarcină a consumatorilor
alimentaţi;
- modificării încărcării centralelor electrice, care va schimba circulaţia de puteri pe elementele
de reţea şi valorile pierderilor de tensiune. Încărcarea centralelor se poate modifica în timp
cu scopul asigurării unui regim economic de funcţionare sau la conectarea-deconectarea
unor grupuri în concordanţă cu necesităţile de putere sau pentru efectuarea de revizii şi
reparaţii la aceste unităţi;
b) modificarea valorii parametrilor de reţea (R, X); această operaţie este determinată fie de
conectarea şi deconectarea de linii şi transformatoare cu scopul de a asigura o funcţionare
economică a reţelei sau pentru a permite revizii sau reparaţii, fie din cauza avariilor;
c) modificarea tensiunii U1; în această categorie intră modificarea prizelor la transformatoare sau
modificarea tensiunii la bornele generatoarelor, impuse de regimul de funcţionare.

C2 - 1
 Trebuie subliniat faptul că deoarece elementele de reţea (îndeosebi liniile de transport şi
transformatoarele) se caracterizează prin X>>R, ponderea principală în pierderea de tensiune şi deci
şi în modificarea tensiunii o are termenul Q2⋅X/U2. Ca urmare se poate afirma că nivelul de tensiune
într-un nod al sistemului electroenergetic este impus în principal de circulaţia puterilor reactive.

2.1.2. Efectele variaţiilor lente ale tensiunii

Variaţiile de tensiune au efecte defavorabile atât asupra elementelor de reţea, cât şi asupra
receptoarelor.
Într-o reţea creşterea exagerată a tensiunii conduce la suprasolicitarea izolaţiei instalaţiilor şi
îmbătrânirea ei prematură. Scăderea tensiunii determină creşterea curentului şi suprasolicitarea
termică a instalaţiilor, creşterea pierderilor şi scăderea randamentului transportului şi distribuţiei
energiei, reducerea limitelor de stabilitate statică şi tranzitorie, a siguranţei în funcţionare;
posibilitatea apariţiei blocării evacuării puterii reactive din centrale.
Asupra receptoarelor, modificarea tensiunii la borne conduce la următoarele efecte:
a) motoarele asincrone sunt printre receptoarele cele mai sensibile la variaţia tensiunii. Astfel la
modificarea tensiunii într-un sens cu 10 %, cuplul activ se modifică în acelaşi sens cu aproape
20 %, corespunzător se modifică alunecarea, curenţii şi scade productivitatea maşinii.
În tabelul 2.1. se prezintă modul de variaţie a principalelor mărimi caracteristice ale motorului
asincron la variaţia tensiunii de alimentare [2].

Tabel 2.1. Comportarea motoarelor asincrone de uz general la variaţia tensiunii de alimentare

şi frecvenţă nominală.
Influenţa
Parametrul motorului asincron U < Un U > Un
P ≅ Pn P ≤ (0,4÷0,5) Pn P ≅ Pn P ≤ (0,4÷0,5) Pn
- Cuplul de pornire
Variază practic proporţional cu pătratul tensiunii
- Cuplul maxim
- Curentul de magnetizare
- Inducţia magnetică Scade Creşte
- Pierderile în fier
Curentul rotoric Creşte Scade
Curentul statoric Creşte Scade Scade Creşte
Pierderile totale Cresc Scad Scad Cresc
Creşte datorită:
Temperatura în înfăşurări
Timpului de pornire Pierderilor în fier
Turaţia Scade Creşte
Puterile activă şi reactivă absorbite De regulă scad Cresc

b) motoarele sincrone sunt mai puţin sensibile la variaţia tensiunii. La un cuplu rezistent constant,
odată cu scăderea tensiunii are loc creşterea unghiului intern, înrăutăţindu-se condiţiile de
stabilitate, în acelaşi timp crescând curentul absorbit. Deoarece motorul sincron funcţionează de
regulă supraexcitat, micşorarea tensiunii duce la creşterea puterii reactive debitate în reţea,
facilitând astfel revenirea tensiunii la valoarea iniţială. Motorul sincron prezintă însă o
sensibilitate ridicată la goluri de tensiune, faţă de care sunt necesare măsuri speciale.
c) lămpile cu incandescenţă sunt foarte sensibile la variaţia tensiunii. Scăderea tensiunii cu 10 %
provoacă scăderea fluxului luminos cu 30 % şi a randamentului cu circa 20 %, conducând
implicit la scăderea productivităţii activităţii şi a calităţii produselor. În schimb creşte durata de
serviciu: de exemplu la scăderea cu 5 % a tensiunii, durata de serviciu se dublează.

C2 - 2
d) lămpile fluorescente sunt mai puţin sensibile la variaţiile de tensiune. De exemplu, o variaţie cu
10 % a tensiunii, conduce la modificarea fluxului luminos al lămpii cu cca. 1,25 %. În schimb
lămpile fluorescente consumă putere reactivă, care se modifică în funcţie de tensiunea aplicată.
e) receptorii termici (cuptoare, încălzitoare, etc.), a căror putere depinde de pătratul tensiunii, sunt
sensibili la variaţia tensiunii. Astfel, micşorarea tensiunii conduce la creşterea timpilor tehnologici
determinând scăderea productivităţii iar uneori poate provoca dereglarea proceselor tehnologice.
În general în cazul consumatorilor rezistivi, variaţiile lente de tensiune pot afecta consumul de
energie electrică, productivitatea şi siguranţa în funcţionare a instalaţiei.
f) instalaţiile de redresare sunt de asemenea sensibile la variaţia tensiunii. Astfel, scăderea cu 5 %
a tensiunii de alimentare a unei instalaţii de redresare folosită în cadrul unui proces tehnologic
de electroliză, duce la scăderea productivităţii cu 4-6 %. Variaţiile mai mari de tensiune pot
provoca deteriorarea echipamentului tehnologic.
g) calculatoarele impun ca tensiunea de alimentare să se situeze în limitele ± 10 %, faţă de valoarea
nominală. Dacă durata variaţiilor este scurtă se pot accepta şi abateri mai mari de tensiune.
h) cuptoarele cu arc electric - o reducere a tensiunii de alimentare cu 8% conduce la o reducere a
productivităţii cu circa 6% şi o creştere a consumului specific cu circa 7%;
i) cuptoarele cu inducţie electromagnetică, alimentate la frecvenţă industrială - o reducere a
tensiunii de alimentare cu 5% conduce la o reducere a productivităţii cu circa 10% şi o creştere a
consumului specific cu circa 8%. La cuptoarele cu inducţie electromagnetică, alimentate la
frecvenţă ridicată - o reducere a tensiunii de alimentare cu 10% determină o creştere a
consumului specific cu circa 5% ;
j) instalaţiile de sudare - abateri ale tensiunii de alimentare în intervalul ± 10% conduc la
creşterea duratei procesului, dar abateri peste 10% pot determina rebutarea operaţiei efectuate.
Neajunsurile provocate de variaţia tensiunii faţă de valoarea nominală au determinat ca
abaterile maxime şi minime ale acesteia să fie impuse la valori relativ reduse. Valorile efective ale
acestor abateri depind însă de particularităţile funcţionale ale elementului de sistem considerat.
Astfel, la nivelul reţelelor de transport, limita superioară este impusă de nivelul de izolaţie,
de riscul de reaprindere a arcului electric la întrerupătoare şi de supraîncărcarea unor elemente
transversale (baterii de condensatoare, bobine de reactanţă, etc.). Limita inferioară este impusă de
valoarea puterii de rupere a întrerupătoarelor şi de sensibilitatea unor aparate sau instalaţii (protecţia
prin relee, condensatoare etc.).
La nivelul reţelelor de distribuţie, limita superioară este impusă de nivelul de izolaţie al
aparatelor şi instalaţiilor conectate iar limita inferioară de micşorarea admisă a cuplului la motorul
asincron, a eficacităţii transformărilor energetice ce au loc la receptorii racordaţi la reţeaua de
distribuţie etc.
Dar, între nivelele de tensiune superioare şi inferioare există transfer de energie, ca urmare în
funcţionare abaterile de tensiune şi tensiunile trebuie corelate. Astfel dacă nivelul superior are
tensiunea ridicată şi cel inferior tensiunea coborâtă va exista un transfer exagerat de putere spre
nivelul inferior. Invers, dacă nivelul superior are o tensiune scăzută şi cel inferior o tensiune ridicată
nu se poate efectua transferul de putere necesar spre nivelul inferior. În funcţie de aceste
considerente rezultă domeniile normale acceptabile pentru variaţiile lente ale tensiunii.

2.2 ESTIMAREA NIVELULUI DE TENSIUNE

Valoarea tensiunii (de linie) într-un nod al sistemului este o funcţie de timp, adică U(t).
Variaţia de tensiune în acest nod, denumită şi abatere relativă a tensiunii se defineşte cu relaţia:
∆U (t ) U (t ) − U n
εU (t )
= = ⋅ 100 [ %] (2.2)
Un Un

C2 - 3
 Dacă într-un interval de timp, Umax respectiv Umin sunt valorile maximă respectiv minimă a
tensiunii, abaterea relativă maximă de tensiune se defineşte ca fiind:
∆U max U max − U min
ε=
U max = ⋅ 100 [ %] (2.3)
Un Un
Relaţia (2.2) calculează abaterea relativă a tensiunii într-un nod considerând drept referinţă
tensiunea nominală - Un. Tensiunea nominală este o mărime prin care este indicat sau identificat un
sistem şi la care se referă unele caracteristici de funcţionare ale sistemului. Dar nu pentru toate
nodurile tensiunea nominală este valoarea optimă sau valoarea de referinţă.
În analiza variaţiilor de tensiune la barele de alimentare ale unui utilizator mărimea de referinţă
este tensiunea contractată - Uc (declared supply voltage), egală în mod obişnuit cu tensiunea
nominală (nominal voltage) a reţelei. Ea poate fi şi diferită de aceasta în cazul unei înţelegeri între
furnizorul de energie electrică şi utilizator. De aceea, expresia general valabilă pentru abaterea
relativă a tensiunii este cea scrisă în raport cu tensiunea contractată:
∆U (t ) U (t ) − U c
εU
= = ⋅ 100 [ %] (2.4)
Uc Uc
Abaterea relativă a tensiunii în raport cu tensiunea contractată Uc într-un anumit nod al reţelei,
este un prim indicator al calităţii tensiunii, caracterizând în fiecare moment, variaţiile lente ale
tensiunii în nodul respectiv.
În alegerea tensiunii contractate este necesar a lua în consideraţie tensiunea normată - Ur (rated
voltage) a echipamentelor, stabilită, în general, de producător, pentru condiţii specifice de
funcţionare ale componentelor, aparatelor sau echipamentelor.
Valorile tensiunilor pe baza cărora se face determinarea indicatorilor calităţii energiei electrice
nu sunt însă valori efective obişnuite ci valori obţinute prin prelucrarea datelor achiziţionate
continuu, pe intervale de timp stabilite prin proceduri standardizate.

2.2.1 Măsurarea tensiunii cu scopul evaluării calităţii acesteia

Evaluarea calităţii tensiunii de alimentare a unui utilizator sau într-un nod oarecare al reţelei
este o operaţie complexă, efectuată cu echipamente de achiziţie şi prelucrare numerică a semnalelor.
„Măsurarea” valorii efective Uw tensiunii în regim normal de funcţionare se face prin
considerarea unui interval („fereastră”) de măsurare Tw , corespunzător unui număr N = 10 perioade
de durată T ale undei tensiunii analizate (IEC 61000-4-30/2007).
Tw
1 1 M 2
U w= ⋅ ∫ u 2 ⋅ dt ≅ ⋅ ∑ Ui (2.5)
Tw M i =1
0
în care M este numărul de eşantioane pe fereastra de măsurare, Tw= N ⋅ T şi Ui – valoarea
momentană corespunzătoare eşantionului i.
Valorile obţinute pe ferestrele de măsurare de durată Tw sunt apoi agregate pe un interval de 150
perioade (circa 3 s).
1 15 2
U=
3s ⋅ ∑ U wi (2.6)
15 i =1
în care Uwi sunt cele 15 valori valide ale tensiunii măsurate pe ferestrele Twi. (3000 ms/200 ms = 15).

C2 - 4
 Se consideră valori valide cele măsurate în intervalele de timp în care tensiunea măsurată se află în
intervalul U c ± 15% .
Valorile obţinute pe intervalul de măsurare de 3 s sunt apoi agregate pe un interval de 10 minute
(circa 30000 perioade):

1 200 2
=
U ⋅ ∑ U 3si (2.7)
200 i =1

în care U3si sunt cele 200 valori agregate pe intervale de 3 s, valide, ale tensiunii măsurate pe intervalul
de 10 minute.
În analiza calităţii tensiunii în nodurile unei reţelei electrice sunt utilizate valorile U ale
tensiunii obţinute prin agregare pe intervale de 10 minute.
În tabelul 2.2 sunt indicate limitele admise ale variaţiilor de tensiune, în condiţii normale de
funcţionare, conform SR EN 50160/2007.
Tabelul 2.2 Valori limită admise ale variaţiilor de tensiune
Tensiunea de
Nivelul de tensiune Limite de variaţie Observaţii
alimentare
Egală cu tensiunea În condiţii normale de funcţionare: • Tensiunea contractată este
Cu patru nominală • Pe durata unei săptămâni, în 95% din egală cu tensiunea
conductoare Un =230 V (între fază timp tensiunea măsurată ca medie pe 10 nominală;
şi nul) minute trebuie să se încadreze în limitele • În zone îndepărtate,
JT
Un ± 10%; alimentate prin linii de
trifazat Egală cu tensiunea lungime mare, tensiunea
nominală • Toate valorile măsurate ca medie pe 10
Cu trei poate ieşi din domeniul
conductoare Un = 400 V (între minute trebuie să se încadreze în limitele
indicat; în acest caz
faze) Un + 10% - 15% consumatorul va fi anunţat
În condiţii normale de funcţionare, pe durata
Egală cu tensiunea unei săptămâni, în 95% din timp tensiunea
MT măsurată ca medie pe 10 minute trebuie să
contractată
se încadreze în limitele U c ± 10%.
În condiţii normale de funcţionare, pe durata
110 kV; unei săptămâni, în 95% din timp tensiunea
220 kV măsurată ca medie pe 10 minute trebuie să
se încadreze în limitele Un ± 10%.
În condiţii normale de funcţionare, pe
Egală cu tensiunea durata unei săptămâni, în 95% din timp
IT 400 kV tensiunea măsurată ca medie pe 10 minute
nominală
trebuie să se încadreze în limitele Un ± 5%.
În condiţii normale de funcţionare, pe durata
unei săptămâni, în 95% din timp tensiunea
750 kV măsurată ca medie pe 10 minute trebuie să
se încadreze în limitele Un ± 2%.

2.2.2 Indicatori integrali ai calităţii tensiunii de alimentare

Informaţiile obţinute prin măsurarea nivelului tensiunii într-un nod al reţelei permit evaluarea
indicatorilor care definesc calitatea energiei electrice, în regim normal de funcţionare
Determinările experimentale au stabilit că abaterea tensiunii într-un nod faţă de tensiunea
optimă (de cele mai multe ori egală cu tensiunea nominală, Un) este o variabilă aleatoare ce
urmează o lege de distribuţie normală, definită prin funcţia densitate de probabilitate:

C2 - 5
  (ee 2
U − U med )
1
=f 
exp −  (2.8)
σ 2p  2σ 2 
 
unde sunt puse în evidenţă mărimile caracteristice:
- valoarea medie a abaterii relative a tensiunii faţă de tensiunea contractată într-un interval
oarecare de timp T:
T
1
T ∫0
ee
=
U med U ( t ) ⋅ dt (2.9)

- dispersia faţă de valoarea medie:

T
1
T ∫0
=σ2 ( ee
U ( t ) − U med ) dt
2
(2.10),

- gradul de iregularitate (abaterea relativă pătratică medie)

T
1
= ee
(= ∫
2
I U )med [ U ( t )]2 dt (2.11)
T0

Mărimile I, eU med şi σ2 se folosesc pentru aprecierea calităţii tensiunii în reţelele electrice,

purtând denumirea de indicatori statistici sau integrali.
Între indicii definiţi mai sus se verifică relaţia:
I ≈ σ 2 + (eU med )2 (2.12)
Indicatorul eU med este o măsură a nivelul mediu al tensiunii în reţea, fără însă a da o
informaţie completă asupra calităţii tensiunii. El poate oferi indicaţii spre exemplu privind alegerea
corectă a plotului de reglaj al transformatoarelor.
Dispersia σ şi respectiv abaterea standard σ (abaterea medie pătratică față de valoarea medie) permit determinarea
2

timpului probabil în care abaterea tensiunii într-un nod se află între anumite limite. Aceste mărimi indică gradul de împrăştiere
a abaterilor tensiunii în jurul abaterii medii.
Gradul de iregularitate I exprimă cel mai bine calitatea tensiunii pe barele de alimentare, fiind
legat direct de valoarea daunei produse la variaţia tensiunii. Astfel, pentru aprecierea nivelului
calităţii pe barele de alimentare ale unui utilizator, se pot folosi calificativele următoare:
I ≤ 10 %2 - calitate foarte bună

10 %2 < I ≤ 20 %2 - calitate bună

20 %2 < I ≤ 50 %2 - calitate mediocră

I ≥ 100 %2 - calitate necorespunzătoare

2.2.3 Evaluarea calităţii tensiunii de alimentare

Evaluarea calităţii tensiunii de alimentare într-un nod al sistemului electroenergetic se face pe
baza celor n = 1008 determinări realizate pe durata unei săptămâni pentru tensiunile agregate pe
intervale de 10 minute (fig. 2.2) (IEC 61000-4-30/2007).
Procedura este următoarea:
- Se determină numărul N de intervale de 10 minute în care tensiunea este în domeniul ±15%
faţă de tensiunea nominală; se consideră că valorile în afara domeniului de ±15% faţă de tensiunea
nominală sunt invalide din punctul de vedere al măsurătorilor privind nivelul de tensiune (fig. 2.2);

C2 - 6
 N = 1008 − N 01 − N 02 (2.13)
- Se determină numărul N1 de intervale de 10 minute în care tensiunea măsurată este în afara
domeniului ±10% faţă de tensiunea nominală şi este în domeniul ±15% faţă de tensiunea nominală;
N1 = N11 + N12 + N13 + N14 + N15 (2.14)

Fig. 2.2 - Evaluarea calităţii tensiunii într-un nod al sistemului electroenergetic.

- Tensiunea corespunde din punctul de vedere al calităţii energiei electrice dacă, în condiţii
normale de funcţionare, pe durata unei săptămâni, în 95% din timp tensiunea măsurată ca medie pe
intervale de 10 minute se încadrează în limitele impuse (tabelul 2.2. – în exemplul dat Un ± 10 %).
Altfel spus, dacă este îndeplinită condiţia:
N1
≤ 0, 05 (2.15)
N

2.2.4 Analiza statistică a datelor experimentale

Analiza calității energiei electrice presupune analiza mărimilor afectate de o anumită
perturbație, care, ca majoritatea fenomenelor din sistemele electroenergetice are un caracter
aleatoriu și de aceea caracterizarea ei trebuie făcută prin folosirea metodelor sau instrumentelor
preluate din analiză statistică. Valorile măsurate (înregistrate) sunt mai întâi prelucrate statistic și
apoi sunt comparate cu valorile admise prin norme sau cu valorile contractate.
Un astfel de instrument îl constituie curba cumulată a valorilor măsurate și agregate.
Pentru evaluarea calității energiei electrice din punct de vedere al variațiilor lente ale tensiunii
într-un nod de alimentare a unui consumator, curba cumulată a valorilor tensiunii se construiește pe
baza celor 1008 valori măsurate și agregate pe intervale de 10 minute, pe durata unei săptămâni.
Spre exemplificare, în figura 2.2.bis a) este prezentată curba de variație a tensiunii de alimentare
a unui consumator de joasă tensiune, constituită din valorile măsurate și agregate pe intervale de 10
minute, iar în fig. 2.2.bis b) curba cumulată a acelorași valori. Curba cumulată se construiește prin
asocierea fiecărei valori dintre cele 1008, a numărului n de valori ce sunt mai mari sau egale cu
valoarea considerată. În exemplul dat pentru U = Umin, n = 1 iar pentru U = Umax, n = 1008.

C2 - 7
 Fig. 2.2.bis - Valorile tensiunii de alimentare a unui consumator de joasă tensiune măsurate și agregate pe
intervale de 10 minute, pe durata unei săptămâni.
Se observă că toate cele 1008 valori ale tensiunii de alimentare măsurate și agregate pe
intervale de 10 minute pe durata unei săptămâni, se încadrează în banda admisă de tensiune pentru
rețelele electrice de joasă tensiune de 230 V ± 10% (între 207 și 251 V), conform EN 50160:2010,
ceea ce conduce la concluzia că, în săptămâna respectivă, calitatea energiei electrice din punct de
vedere al abaterii de tensiune a fost corespunzătoare.
Alte instrumente utile de analiză statistică utilizate pentru evaluarea calității energiei
electrice sunt constituite de curba de densitate de probabilitate respectiv curba de probabilitate
cumulată (Cumulative Probability Function - CPF). Pentru explicarea construcției și utilizării
acestora, în continuare se utilizează o secvență de explicații sumare.
Valoarea înregistrată, pe durata de observație, pentru un anumit parametru al calității
energiei electrice poate fi considerată o variabilă aleatoare. Dacă se consideră reprezentarea grafică
a numărului de înregistrări (frecvenței de apariție) a unei anumite valori a variabilei măsurate în
funcție de valoarea acesteia, pe durata de observație, se obține o histogramă de forma celei din
figura 2.3.a). Dacă numărul total de înregistrări este de 100, numărul de înregistrări (frecvența de
apariție f(x)) a unei anumite valori x poate fi considerat egal cu probabilitatea de apariție
(densitatea de probabilitate de apariție) a valorii x, exprimată în procente. Pe baza histogramei
frecvenței de apariție a valorilor înregistrate se construiește histograma frecvenței cumulate de
apariție F(x), pentru fiecare valoare înregistrată, făcând suma frecvențelor de apariție a tuturor
înregistrărilor de valori mai mici (fig. 2.3.b).

Fig. 2.3. - Exemple pentru curba frecvenței de apariție a)

respectiv curba frecvenței cumulate de apariție b).
C2 - 8
 Pentru un număr suficient de mare
de înregistrări pe durata de observație,
variabila aleatoare se poate considera ca
fiind continuă, astfel că funcțiile frecvență
de apariție respectiv frecvență cumulată de
apariție, exprimate în unități absolute, se
transformă în funcția densitate de
probabilitate de apariție p(x), respectiv
funcția probabilitate cumulată de apariție
P(x), exprimate în unități relative
procentuale.
Probabilitatea ca un indicator al
calității x să ia valori într-un interval
admisibil (a,b), se obține cu ajutorul curbei
densitate de probabilitate p(x), fiind aria de
sub curbă cuprinsă între ordonatele trecând
prin punctele de abscisă a și b.
Probabilitatea ca un indicator al
calității x să ia valori mai mici decât o
valoare admisibilă b, se obține cu ajutorul
Fig. 2.4. - Curba de densitate de probabilitate 1) și curba de curbei cumulate de probabilitate P(x), fiind
probabilitate cumulată 2) pentru distribuția normală a
întreaga arie din partea stângă de sub
variabilei aleatoare.
curbă, până la ordonata ce trece prin
punctul de abscisă b.
Se acceptă că datele experimentale înregistrate în domeniul sistemelor electroenergetice au o
distribuție normală (Gauss-Laplace), fiind complet definită prin µ - valoarea medie și σ - abaterea
(deviația) standard (sau abaterea medie pătratică față de valoarea medie), precizate grafic în figura
2.4. Pentru curba de densitate de probabilitate se mai utilizează numele de „clopotul” lui Gauss iar
pentru curba de probabilitate cumulată numele de „curba în S”.
O caracteristică de bază a „clopotului” lui Gauss este faptul că variațiile mici în valoare
absolută ale variabilei sunt mai frecvente decât cele mari. Astfel:
68% din valorile variabilei x sunt cuprinse în intervalul (µ ± σ),
95% din valorile variabilei x sunt cuprinse în intervalul (µ ± 1,96σ),
99% din valorile variabilei x sunt cuprinse în intervalul (µ ± 2,58σ).
Această proprietate este foarte importantă în calcule practice, permițând stabilirea
intervalului de încredere pentru o estimare statistică.
În analiza statistică a calității energiei electrice se utilizează valorile variabilelor ce au o
probabilitate impusă de apariție. De exemplu valoarea având probabilitatea cumulată de apariție de
95 %, x95%, care este considerată valoare de dimensionare, sau valoarea având probabilitatea
cumulată de apariție de 99 %, x99%, ce poate fi considerată valoarea maximă. Acestea se obțin din
curba de probabilitate cumulată, găsind abscisele corespunzătoarelor ordonatelor de 95 % (0,95)
respectiv99 % (0,99). Semnificația fizică, de exemplu pentru valoarea x95% este aceea că reprezintă
acea valoare a variabilei care este mai mare sau egală cu cea a 95 % dintre valorile înregistrate în
intervalul de timp în care s-a făcut observația.
Din cele de mai sus se poate deduce că din curba de probabilitate cumulată se pot determina
valorile mărimilor caracteristice ale distribuției normale:
x84% − x16%
µ = x50% σ=
2
C2 - 9
 În figura 2.5 este dată ca exemplu curba de probabilitate cumulată a valorilor înregistrate ale
tensiunii pe fază într-un nod utilizator din sistemul electroenergetic. Se observă faptul că în tot
intervalul analizat tensiunea s-a încadrat în limitele admise pentru nivelul de 110 kV, cu o abatere
foarte mică în raport cu valoarea medie. Dacă se consideră că variația tensiunii corespunde
aproximativ unei distribuții normale, poate fi calculată abaterea standard: σ ≈ 0,3%.

Fig. 2.5. - Curba de probabilitate cumulată a tensiunii pe fază într-un nod al rețelei de 110 kV:
U50% = 62,8 kV, σ ≈ 0,3%, U95% = 63,05 kV.

2.3 METODE ŞI MIJLOACE DE REGLARE A TENSIUNII

Scopul reglării tensiunii este de a menţine modulul tensiunii în toate nodurile sistemului
electroenergetic la valori cât mai apropiate de valoarea nominală. Aşa cum s-a menţionat, obiectul
reglajului de tensiune este ajustarea variaţiilor lente de tensiune. Obiectivele principale care se
urmăresc prin reglaj sunt:
- menţinerea unor nivele de tensiune cât mai avantajoase la barele staţiilor de transformare şi a
consumatorilor,
- îngustarea benzilor de variaţie a tensiunii şi încadrarea lor în zona favorabilă,
- reducerea la minimum a pierderilor de putere şi energie în reţele.
Pentru a stabili metodele prin care se poate modifica valoarea tensiunii, se face apel la relaţia
(2.1). Din această relaţie se poate observa că modificarea tensiunii U2 se poate face acţionând
asupra mărimilor U1, P2, Q2, R şi X, practic numai asupra lui U1, Q2, R şi X, mărimea P2 fiind
impusă pentru fiecare nod.
a) Tensiunea U1 se poate modifica prin modificarea tensiunii la bornele generatoarelor,
acţionând asupra sistemului de excitaţie a acestora sau prin schimbarea rapoartelor de transformare
ale transformatoarelor şi autotransformatoarelor aflate în amonte de zona considerată. Deoarece pe
această cale se va influenţa întreaga zonă conectată în aval de nodul cu tensiunea U1, ea reprezintă o
metodă centralizată de reglare a tensiunii.
b) Modificarea circulaţiei de putere reactivă, Q2 constituie una din cele mai eficiente metode
de reglare a nivelului de tensiune deoarece determină componenta principală a acestuia Q2 ⋅ X . În
plus, puterea reactivă se poate produce în cantităţile dorite şi în noduri diverse ale sistemului, acolo
unde este necesar, deci poate constitui şi o metodă locală de reglare a tensiunii. Pentru reglarea
puterii reactive se pot folosi: compensatoare sincrone, compensatoare statice, bobine de reactanţă,
motoare asincrone şi sincrone, etc.
c) Valorile parametrilor elementelor de reţea, R şi X, se pot modifica în primul rând prin
conectarea sau deconectarea unor elemente de reţea, astfel încât pierderile de tensiune să se menţină
C2 - 10
în limitele normale. În acelaşi sens se pot menţiona şi extinderile de sistem (introducerea de noi linii şi
transformatoare, de tensiuni şi puteri egale sau mai mari decât cele existente etc.) în cazul în care
reţeaua existentă nu mai corespunde creşterii de sarcină. Valoarea parametrilor unei LEA de exemplu
se poate modifica prin compactizarea acestora, procedeu care vizează: scindarea fazei şi utilizarea mai
multor conductoare pe fază, dispunerea acestora pe un contur eliptic, reducerea distanţelor dintre faze,
realizarea de linii autocompensate sau autocompensate comandate. În acelaşi sens se poate menţiona
şi un procedeu des folosit care constă în modificarea reactanţei X a liniei prin introducerea în serie cu
linia a unor baterii de condensatoare (compensare capacitivă longitudinală).
d) Modificarea tensiunii U2 se poate realiza şi prin introducerea unei tensiuni suplimentare în
circuitul reţelei. Aceasta se realizează cu ajutorul transformatoarelor şi autotransformatoarelor
obişnuite sau speciale. Din cea de-a doua categorie fac parte autotransformatoarele pentru reglajul
longo-transversal al tensiunii.
Elementele de sistem (mijloacele de reglare) care pot contribui la reglarea tensiunii se pot
clasifica în:
- principale: generatoarele sincrone din centrale, transformatoarele cu prize, compensatoarele
sincrone (rotative) sau statice, bateriile de condensatoare, liniile electrice, bobinele de reactanţă;
- secundare: motoarele asincrone, motoarele sincrone, etc.
Cele principale pot fi cu reglaj continuu (generatoare sincrone, compensatoare rotative şi
statice), cvasi-continuu (transformatoare cu reglaj în sarcină), cu reglaj intermitent (baterii de
condensatoare şunt, bobine de reactanţă şunt), fără reglaj (condensatoare serie, transformatoare cu
prize comutabile numai în gol de sarcină).
O prezentare sintetică a mijloacelor de reglare a tensiunii este redată în figura 2.3.bis.

Fig. 2.3.bis. Clasificarea mijloacelor de reglare a tensiunii în reţelele sistemului electroenergetic.

Câteva observaţii despre aceste mijloace de reglare se vor face în continuare. Astfel:
a) Generatoarele sincrone sunt surse importante de putere reactivă. Caracteristica lor statică este
favorabilă din punct de vedere al reglajului de tensiune, putând funcţiona atât în regim inductiv cât şi
capacitiv. Având puteri mari şi fiind amplasate în nodurile importante ale sistemului ele au o
eficacitate ridicată pentru reglarea tensiunii, influenţând din acest punct de vedere zone însemnate de
consum. Utilizarea lor este însă limitată de capacitatea de încărcare a generatorului pe partea rotorică
şi statorică şi în domeniul capacitiv, de limita stabilităţii statice. În plus din motive economice, noile
generatoare se construiesc cu factor de putere tot mai mare (0,85÷0,9÷0,95) reducând astfel
capacitatea de încărcare a generatorului pe partea reactivă;
b) Transformatoarele şi autotransformatoarele cu prize. În scopul reglării tensiunii,
transformatoarele şi autotransformatoarele se prevăd cu prize care pot fi reglate în sarcină sau în
gol, numărul acestora depinzând de tipul transformatorului sau autotransformatorului. Comutarea
prizelor se poate efectua manual la comanda personalului din staţie sau cu ajutorul dispozitivului de
C2 - 11
reglaj automat. Prizele sunt prevăzute de obicei pe partea tensiunii mai ridicate cu trepte de reglare
de (0.8÷2.5) % din tensiunea nominală a înfăşurării respective;
c) Compensatoarele sincrone sunt motoare sincrone ce funcţionează în gol, absorbind de la
reţea putere activă doar pentru acoperirea pierderilor şi debitând sau absorbind putere reactivă.
Puterea nominală a compensatorului sincron Qcn este puterea inductivă maximă pe care o poate
debita compensatorul lucrând supraexcitat.
Prezintă următoarele avantaje:
- permit absorbţia şi debitarea de putere reactivă,
- permit un reglaj fin al puterii reactive,
- pot furniza o putere reactivă reglabilă de la 0 la valoarea nominală,
- puterea reactivă debitată depinde favorabil de tensiune: cu scăderea tensiunii puterea reactivă
inductivă debitată creşte,
- îmbunătăţeşte stabilitatea sistemului, prin faptul că ajută la menţinerea unui nivel ridicat de
tensiune.
Dar utilizarea compensatoarelor sincrone prezintă şi unele dezavantaje, cum ar fi:
- pierderi relativ ridicate de putere activă (1,8÷5 % din puterea nominală), adică aproximativ de
zece ori mai mare decât bateriile de condensatoare,
- necesită o întreţinere complexă, deci cheltuieli de exploatare mai mari,
- costul specific al puterii instalate în compensatorul sincron creşte odată cu creşterea puterii lui
nominale,
- necesită instalaţii de antrenare a rotorului (pornire) în vederea sincronizării la reţea.
d) Bateriile de condensatoare (compensatoarele statice). Se pot monta direct la linie la tensiunea
reţelei sau în terţiarul transformatorului de putere, unităţile de fază fiind legate în triunghi sau în stea
(la tensiuni mai mari). Avantajele pe care le prezintă folosirea bateriilor de condensatoare sunt:
- pierderi de putere activă mici, (0,3÷0,5)% din puterea nominală,
- costul specific al instalaţiei este constant în raport cu puterea totală a bateriei,
- permit extinderea instalaţiei prin adăugarea de noi elemente,
- necesită o întreţinere foarte redusă.
Dar utilizarea bateriilor de condensatoare prezintă şi unele dezavantaje, cum ar fi:
- nu permit decât debitarea de putere reactivă inductivă,
- puterea reactivă debitată este dependentă de tensiune nefavorabil şi anume, la scăderea
tensiunii la bornele bateriei de condensatoare, scade şi puterea reactivă debitată,
- nu permit un reglaj fin al puterii debitate, ci doar unul în trepte, corespunzător unor trepte de
(1÷2) % motiv pentru care se extind tot mai mult bateriile de condensatoare cu comutaţie statică,
- ocupă spaţiu relativ mare.
e) Liniile electrice. Sunt o sursă de putere reactivă, datorită capacităţilor naturale ce se
formează faţă de pământ sau între conductoare.
Puterea reactivă produsă de linie creşte cu lungimea liniei şi cu tensiunea ei nominală. Astfel
pentru o linie fără pierderi aflată în gol, puterea absorbită la începutul ei este:
U 2 sin 4ππ
Lr U 2 sin 4 Lr
S1 =3U 1 ⋅ I *1 =
−j 2 ⋅ ≅−j n ⋅ (2.16)
Zu 2 Zu 2
şi aşa cum se constată ea este pur capacitivă, fiind o fracţiune din puterea naturală.
Mărimile care intervin în relaţia (2.16) au următoarea semnificaţie:
Un – este tensiunea nominală; Zu – impedanţa caracteristică a liniei; Lr – lungimea relativă a liniei.
f) Bobinele de reactanţă. Se conectează la liniile de înaltă şi foarte înaltă tensiune pe terţiarul
transformatoarelor de putere sau direct pe linie. O situaţie particulară o reprezintă cazul în care
bobina este reglabilă şi funcţionează în paralel cu o baterie de condensatoare, alcătuind aşa numita

C2 - 12
sursă statică de putere reactivă cu reglaj continuu (fig. 2.4.bis.a,b,c,d). Reglarea inductivităţii
bobinei se poate asigura prin diferite moduri: prize comutabile, întrefier reglabil, premagnetizare în
curent continuu sau schemă de comandă cu tiristoare (fig. 2.4.bis.d). Bateria de condensatoare
trebuie aleasă astfel încât să poată acoperi atât consumul de putere reactivă al sarcinii echivalente,
cât şi consumul de putere reactivă la mersul în gol al reactorului.
Astfel, puterea reactivă furnizată de instalaţie va fi:
 1 1 
= QK U 2  −  (2.17)
 XC X L 
 1 1   1 1 
iar QK max U 2 
= −  , respectiv QK min U 2 
= −  (2.18)
 X C X L max   X C X L min 
Gama de reglare a puterii reactive este K = QKmax/QKmin ≥ 1. Impunându-se domeniul de
variaţie al puterii reactive QKmax − QKmin, se deduce plaja de variaţie a reactanţei inductive XL,
respectiv a inductanţei bobinei Lmax - Lmin.

Fig. 2.4.bis. Surse statice de putere reactivă cu reglaj continuu:

R – dispozitiv pentru reglarea valorii inductanţei L, C – condensator.

g) Sistemele FACTS (Flexible Alternating Current Transmission Systems) – sunt construite pe

bază de circuite electronice de putere, cu scopul unui control eficient al tensiunii în nodurile
reţelelor de transport al energiei electrice. Ele permit controlul circulaţiei de putere reactivă în timp
real, astfel încât să se asigure menţinerea continuă a tensiunii la valoarea impusă. Principalele
circuite FACTS utilizate pentru controlul tensiunii în reţelele electrice sunt:

Fig. 2.5.bis. Circuite FACTS pentru controlul tensiunii în reţelele electrice.

C2 - 13
 • SSCR (Switched Shunt-Capacitor and Reactor) – figura 2.5.bis.a;
• SVC (Static Var Compensator) – figura 2.5.bis.b;
• STATCOM (Static Synchronous Compensator) – figura 2.5.bis.c;
• UPFC (Unified Power Flow Controller) – figura 5.12.bis.d.

2.4 REGLAREA CENTRALIZATĂ A TENSIUNII

Acest tip de reglare se efectuează în nodurile importante ale sistemului şi ea influenţează
nivelul de tensiune al întregii zone situate în aval de nodul respectiv. Se realizează cu ajutorul
generatoarelor sincrone din centrale şi a transformatoarelor cu prize. Pentru a se urmări
problemele care se pun în legătură cu această reglare se consideră caracteristicile statice ale
puterilor reactive, debitate Qg şi absorbite (consumate) Qc în nodul în care se aplică compensarea,
în raport cu tensiunea nodului respectiv (fig. 2.5).
Cele două caracteristici au două
puncte de intersecţie 1 şi 1’. Dacă se
propune că se funcţionează în punctul 1’ şi
are loc o creştere de tensiune, adică
∆U > 0, punctul de funcţionare se
deplasează într-un domeniu în care
Qg > Qc. Deoarece puterea reactivă
consumată scade, scad şi căderile de
tensiune în reţea şi tensiunea U va continua
să crească. Dacă acum se consideră o
micşorare a tensiunii, adică ∆U < 0, din
punctul 1’ se va trece într-un domeniu în
care Qc > Qg, fapt ce va determina
micşorarea în continuare a tensiunii. Prin
urmare punctul 1’ nu este un punct stabil de
Fig. 2.5. Reglarea centralizată a tensiunii. funcţionare, ci unul instabil. În mod analog
se demonstrează că punctul 1 este un punct stabil de funcţionare. Extrapolând, rezultă că toate
punctele de intersecţie dintre porţiunea crescătoare a caracteristicii Qc(U) şi cea descrescătoare a
caracteristicii Qg(U) sunt puncte stabile de funcţionare.
Dacă funcţionând în punctul 1 se presupune că puterea reactivă consumată creşte conform
caracteristicii Qc’(U), noul punct de funcţionare se stabileşte în 2’ corespunzător unei tensiuni
U2’ < U1. Dacă tensiunea U2’ este mai mică decât aceea admisibilă este necesar să se mărească
puterea reactivă debitată la o valoare Qg’ deplasând punctul de funcţionare spre tensiuni mai mari.
Dacă acest lucru este posibil, se spune că în sistem există un excedent de putere reactivă, ce permite
menţinerea tensiunii U în limitele admise.
Dacă puterea reactivă consumată continuă să crească va trebui să se mărească din nou puterea
debitată. Dar puterea debitată de generator este limitată de caracteristicile tehnice ale acestuia. Este
posibil ca în regimul de funcţionare corespunzător punctului 2, curentul de excitaţie şi tensiunea
electromotoare să atingă valorile lor limită. În acest caz deplasarea caracteristicii Qg(U) nu mai este
posibilă şi tensiunea nu mai poate fi mărită. Creşterea în continuare a puterii consumate conduce la
deplasarea punctului de funcţionare pe caracteristica limită Qg(U) spre valori coborâte a lui U, care nu
mai pot fi controlate. Se ajunge la un deficit de putere reactivă din partea sistemului. În plus, se constată
că odată cu creşterea puterii reactive consumate panta caracteristicii Qg(U) se micşorează în valoare
absolută, cea ce determină o sensibilitate accentuată a tensiunii la variaţia puterii reactive transmise.
Din cele prezentate, rezultă că un nivel redus de tensiune şi o sensibilitate mare a valorii
tensiunii în raport cu variaţiile puterii reactive consumate indică un deficit de putere reactivă. De
C2 - 14
aici rezultă ca o concluzie foarte importantă necesitatea existenţei unui excedent de putere reactivă
în sistem, pentru a menţine un nivel bun şi stabil de tensiune. În sistemele puternice ce cuprind
reţele de transport şi de repartiţie cu mai multe trepte de tensiune, reglarea centralizată cu ajutorul
excitaţiei generatorului nu poate asigura menţinerea nivelului cerut de tensiune în toate nodurile de
sarcină. De aceea este foarte important ca ele să fie ajutate de alte surse de putere reactivă, care să
preia o parte din consumul de putere reactivă, coborând caracteristica Qc(U).

2.5 REGLAREA LOCALĂ A TENSIUNII

Reglarea locală a tensiunii în nodurile de consum ale sistemului se efectuează cu ajutorul
surselor de putere reactivă (baterii de condensatoare, compensatoare sincrone sau compensatoare
statice) sau modificând raportul de transformare cu ajutorul prizelor de la un transformator local.

2.5.1 Utilizarea surselor de putere reactivă

În prima situaţie, efectul instalării unei surse de putere reactivă la bornele consumatorului se
poate examina în figura 2.6.
În absenţa sursei se
funcţionează în nodul 1, la
tensiunea U1. Prin injectarea unei
puteri reactive Qk, caracteristica
Qc’=Qc – Qk se deplasează în jos,
punctul de funcţionare stabilindu-se
în 2, la tensiunea
U2 = U1 + ∆U > U1, deci tensiunea
nodului creşte. Eficienţa reglării
tensiunii prin injectare de putere
reactivă într-un nod de consum se
poate aprecia prin coeficientul
k = ∆Qk/∆U. Acest coeficient indică
Fig. 2.6. Reglarea locală a tensiunii cu surse de putere reactivă.
valoarea puterii reactive injectate,
necesară pentru a obţine creşterea cu o unitate a tensiunii nodului analizat. Este evident că reglarea
este cu atât mai eficientă cu cât k are o valoare mai mică.

2.5.2 Modificarea raportului de transformare

Corespunde de fapt introducerii unei tensiuni suplimentare prin modificarea prizei de
funcţionare a transformatorului din staţia coborâtoare.

Fig. 2.7. Reglarea tensiunii prin modificarea raportului de transformare: a) schema de principiu,
b) caracteristicile puterii reactive cu tensiunea.

C2 - 15
 Dacă regimul iniţial de funcţionare corespunde punctului 1 (fig. 2.7), introducerea tensiunii
suplimentare US asigură creşterea tensiunii consumatorului de la valoarea U1 la U2. Creşterea
nivelului de tensiune duce, conform caracteristicii statice Qc(U) la creşterea puterii reactive
absorbite de la valoarea Q1 la valoarea Q2. Corespunzător, cu aceeaşi valoare creşte şi puterea
reactivă produsă de generatoarele sistemului. Dar, numai o parte (∆U1) din tensiunea suplimentară
US contribuie de fapt la creşterea tensiunii nodului de sarcină, cealaltă parte (∆U2) compensând
creşterea căderii de tensiune în reţeaua de alimentare ca urmare a creşterii sarcinii. Evident, reglarea
este eficientă, dacă ∆U1 >> ∆U2, fapt ce se întâmplă atunci când consumatorul dispune de rezervă
suficientă de putere reactivă iar panta caracteristicii Qg (U) este suficient de mare.

2.6. REGLAREA TENSIUNII ÎN PUNCTE INTERMEDIARE

În cazul reţelelor de lungime mare, pentru a menţine un nivel corespunzător de tensiune în tot
lungul lor, se poate utiliza reglarea tensiunii în noduri intermediare. În acest scop se pot folosi
transformatoare cu prize (fig. 2.8a) sau surse locale de putere reactivă (compensatoare sincrone sau
baterii de condensatoare, fig. 2.8b).

Fig. 2.8. Reglarea tensiunii în puncte intermediare.

a) prin folosirea transformatoarelor cu prize; b) prin folosirea compensatoarelor sincrone
Pentru a explica efectul acestora, în ambele situaţii s-a considerat că regimul iniţial este unul
cu sarcină mare iar tensiunea Uc are o valoare scăzută, sub cea admisibilă.
În cazul utilizării prizelor la transformator, tensiunile punctelor amonte faţă de primarul
transformatorului se micşorează ca urmare a creşterii puterii absorbite odată cu reducerea raportului
de transformare (creşterea tensiunii la bornele consumatorului). În cazul în care puterea consumată
este mică şi tensiunea Uc este prea mare, se va mări raportul de transformare, tensiunea introdusă în
nodul 3 fiind negativă.
În cazul utilizării compensatorului sincron, la un nivel redus de tensiuni el se va supraexcita,
debitând putere reactivă. În acest mod el va compensa o parte din puterea reactivă vehiculată pe
linia 1-2, micşorând căderea de tensiune.

2.7. REGLAREA LONGO-TRANSVERSALĂ A TENSIUNII ÎN REŢELELE DE TRANSPORT

În reţelele de transport circulaţia puterilor active şi reactive se repartizează neraţional între

diferite trepte de tensiune. Aceasta conduce la pierderi mari de putere şi energie. Pentru a reduce
pierderile se poate folosi reglarea longo-transversală, care de fapt modifică circulaţia puterilor (fig.
2.9). Dar această modificare îmbunătăţeşte şi nivelul tensiunilor în noduri.

C2 - 16
 Se consideră:
Z = R + jX - impedanţa echivalentă a buclei;
U 1 f - tensiunea de referinţă;
U S - tensiunea suplimentară longo-transversală
introdusă în reţeaua buclată.
Tensiunea suplimentară U S = U 'S + jU 'S'
introdusă la începutul laturii 1-4 produce un
curent suplimentar de circulaţie I S = U S / Z .
Acest curent determină circulaţia în buclă a unei
puteri suplimentare pe fază S S :

Fig. 2.9. Reglarea longo-transversală a tensiunii

( ) ( )
U1 f
S S = PS + jQS =U 1 f ⋅ I *S =  R ⋅U ' + X ⋅U " + j X ⋅U ' − R ⋅U "  (2.19)
Z  2 S S S S 

Componentele activă şi reactivă ale acestei puteri suplimentare modifică circulaţia iniţială
de puteri. Dependent de caracteristicile reţelei (raportul R/X), se poate modifica circulaţia de putere
activă şi reactivă. Astfel, dacă R/X<<1, reglarea longitudinală ( U 'S ) modifică în special circulaţia
puterilor reactive, iar reglarea transversală ( U "S ) pe cea a puterilor active. Pentru R/X≥1 situaţia se
inversează.
Transformatoarele şi autotransformatoarele pentru reglaj longo-transversal au o construcţie
specială care asigură modificarea atât a modulului cât şi a fazei tensiunii. Principiul de modificare a
fazei constă în adăugarea la fazorul tensiunii de fază U f a unei tensiuni suplimentare ∆U , defazată
faţă de aceasta cu ± π/2 rad. Modificarea mărimii ∆U atrage după sine şi modificarea fazei
tensiunii U f .
Transformatorul trifazat cu reglaj longo-transversal este format din două transformatoare, unul
principal Tp şi altul auxiliar Ta, acesta din urmă fiind format la rândul lui din două transformatoare:
unul de reglare Tr şi altul de excitaţie Te (fig. 2.10).

Fig. 2.10 Transformator pentru reglaj longo-transversal.

Înfăşurarea primară a transformatorului de reglare Tr se alimentează între fazele S-T, T-R şi R-

S, iar înfăşurarea secundară a transformatorului de excitaţie Te se înseriază cu fazele r, s, t. Pentru
C2 - 17
aceste transformatoare, în figura 2.10 s-au reprezentat numai înfăşurările unei faze. Transformatorul
Te are raportul de transformare constant ke, iar transformatorul Tr are raportul de transformare
variabil kr, care se reglează cu ajutorul prizelor:
 p% 
k r = k r 0 1 +  (2.20)
 100 
Deci raportul de transformare al transformatorului auxiliar ka este un număr real dar variabil
care se poate scrie:
 p% 
k a = k r ⋅ k e = k a 0 1 +  k a0 = ke ⋅ k r 0 (2.21)
 100 
Raportul de transformare al transformatorului principal kp este un număr complex şi constant:
k p = k p ⋅ exp( j ⋅ j ) (2.22)

C2 - 18
 Capitolul 3
REGIMUL NESIMETRIC
Nesimetria tensiunilor şi a curenţilor

Sistemele trifazate au fost concepute şi realizate pentru a funcţiona în regimuri simetrice şi

echilibrate. În aceste regimuri, toate elementele componente ale sistemului: generatoare, transformatoare,
linii şi consumatori se consideră ca având parametrii de circuit pe fiecare fază identici, sarcinile sunt
echilibrate pe faze şi deci seturile trifazate de tensiuni şi curenţi în orice secţiune, sunt simetrice.
Efectuarea calculelor regimurilor de funcţionare în sistemele trifazate simetrice, funcţionând în
regim echilibrat, se poate face prin reprezentarea pe o singură fază, după o prealabilă echivalare a
transformatoarelor cu conexiune triunghi în conexiune stea. Valorile obţinute la calculul pe o fază
rămân aceleaşi pe celelalte două faze, fazorii corespondenţi fiind decalaţi cu ± 120°.
Dacă unul dintre elementele reţelei este îşi pierde simetria sau sarcinile pe faze se dezechilibrează,
regimul devine nesimetric (sau dezechilibrat) iar seturile de tensiuni şi curenţi îşi pierd simetria.
Pentru analiza regimurilor nesimetrice se foloseşte în general metoda componentelor simetrice.
Utilizarea acesteia permite extinderea analizei efectuate pe fază, la sistemul funcţionând în regim
nesimetric şi/sau cu sarcini dezechilibrate. În conformitate cu teoria componentelor simetrice, un set de
trei fazori nesimetrici poate fi descompus în două seturi trifazate de fazori simetrici - unul de succesiune
pozitivă (directă) şi altul de succesiune negativă (inversă) - respectiv un set trifazat de fazori în fază
(homopolari) - de succesiune zero. Această descompunere în componente simetrice fictive a fost propusă
de Fortesque, ea permiţând o transformare în mărimi complexe. Într-o astfel de reprezentare a curenţilor
şi tensiunilor, pentru fiecare componentă (+, -, 0) se poate face analiza pe o singură fază, obţinându-se
astfel simplificarea necesară.
În afara sistemului componentelor simetrice (pozitivă, negativă şi zero), există şi alte sisteme de
componente simetrice dintre care, cel mai larg utilizat, este sistemul - α, β, 0 – ce permite o
transformare în valori reale. Acest sistem se pretează mult mai bine la studiul fenomenelor tranzitorii,
ale maşinilor electrice de pildă, având o largă răspândire în acest domeniu.
Condiţiile principale impuse în alegerea unui sistem de componente simetrice care să
înlocuiască setul fazorilor tensiunilor respectiv curenţilor unui sistem trifazat, sunt:
• să permită simplificarea calculelor - acest lucru este posibil numai dacă impedanţele (sau
admitanţele) asociate componentelor simetrice de curenţi (sau tensiuni) se pot obţine uşor prin
calcule sau măsurători;
• să aibă semnificaţie fizică şi să fie utile la determinarea performanţelor sistemelor electroenergetice.
În cele ce urmează se va face referire, pentru studiul regimului nesimetric, numai la metoda
componentelor simetrice de tip +, -, 0.

3.1. Cauzele apariţiei regimului nesimetric

Un set trifazat de mărimi sinusoidale în timp, de aceeaşi frecvenţă (tensiuni sau curenţi
electrici), asociat unui sistem electroenergetic, este simetric, dacă în fiecare secţiune a acestuia există o
egalitate a amplitudinilor (respectiv a valorilor efective) şi o egalitate a decalajelor în timp de T/3 (fig.
3.1.a) a respectivelor mărimi sinusoidale. În cazul în care cel puţin una dintre condiţiile de mai sus nu
este respectată, atunci sistemul nu mai este simetric. Un exemplu de nesimetrie de tensiune este
prezentat în figura 3.1.b unde se observă că tensiunile pe cele trei faze a, b, c nu au nici valori efective
egale şi nici nu sunt defazate între ele cu un unghi egal cu 2π/3.
În reprezentarea fazorială, regimul simetric este caracterizat de egalitatea modulelor celor trei
fazori reprezentativi şi de egalitatea defazajelor succesive între acestea, egale cu 2π/3 rad.

C4 - 1
 s1 := sin  α⋅
π 
s22 := 0.8 sin ( α − 115) ⋅
π  s32 := 1.15 sin ( α + 135) ⋅
π 
s1 := sin  α⋅
π 
s2 := sin ( α − 120) ⋅
π  s3 := sin ( α + 120) ⋅
π 
α  α  α  α  α  α 
 180   180  180  180   180  180

1.2 1.2
1 1
0.8 0.8
0.6 0.6
s1α s1α
0.4 0.4
s2α
0.2 s22α 0.2
0 0
s3α
− 0.2 s32α− 0.2
− 0.4 − 0.4
− 0.6 − 0.6
− 0.8 − 0.8
−1 −1
− 1.2 − 1.2
0 30 60 90 120 150 180 210 240 270 300 330 360 390 420 450 0 30 60 90 120 150 180 210 240 270 300 330 360 390 420 450
α α

a) b)
Fig. 3.1. a) Set trifazat simetric de tensiuni; b) Set trifazat nesimetric de tensiuni.
Cauzele care determină apariţia regimului nesimetric pot fi împărţite în două mari categorii:
• cauze datorate nesimetriilor temporare;
• cauze datorate nesimetriilor permanente.
Regimul nesimetric temporar apare datorită influenţei asupra reţelei electrice a unor defecte
nesimetrice (scurtcircuite nesimetrice, întrerupere a unei faze, defecte la consumatori etc.) sau a unor
condiţii particulare de funcţionare (sarcini dezechilibrate intempestive), cu durată limitată în timp.
Aceste defecte determină apariţia unor variaţii diferite ale tensiunii şi curentului pe cele trei faze ale
reţelei, care dispar odată cu eliminarea defectului.
Regimul nesimetric permanent este produs de două categorii de cauze care acţionează
permanent sau cvasi-permanent:
- cauze de natură constructivă ale elementelor reţelei electrice - nesimetrii constructive pe cele trei
faze care se reflectă în valori diferite ale parametrilor electrici echivalenţi, longitudinali şi/sau
transversali pe cele trei faze, în regim normal de funcţionare. Exemplu cel mai elocvent este
nesimetria permanentă a fazelor reţelei, determinată de dispunerea spaţială nesimetrică a
conductoarelor active ale liniilor aeriene;
• alimentarea unor sarcini dezechilibrate rezultate prin: - repartiţia neuniformă a receptoarelor
monofazate pe cele trei faze ale reţelei (iluminat stradal, consumatori casnici etc.); racordarea de
receptoare bifazate (aparate de sudare electrică, cuptoare electrice de inducţie la frecvenţă
industrială, tracţiunea electrică etc.); racordarea de instalaţii trifazate de construcţie nesimetrică
(cuptoare cu arc electric);
Există şi alte criterii de clasificare a nesimetriilor care pot apărea într-o reţea electrică:
• nesimetrii longitudinale: apărute de exemplu, ca urmare a întreruperii unei faze;
• nesimetrii transversale: apărute de exemplu, în urma unor scurtcircuite între faze sau fază -
pământ;
• nesimetrii simple sau multiple, în funcţie de numărul de impedanţe sau admitanţe care intervin;
• asimetrii şi disimetrii: după cum sunt cauzate de componentele de secvenţă zero, respectiv, cele de
secvenţă inversă caracteristice regimurilor nesimetrice.

3.2. Efectele regimului nesimetric

Efectele regimului nesimetric se manifestă asupra:
• echipamentelor electrice (maşini electrice rotative, transformatoare, baterii de condensatoare,
convertoare statice de putere);
• reţelelor de transport şi/sau de distribuţie aparţinând SEE sau consumatorilor.
C4 - 2
 3.2.1. Efectele regimului nesimetric asupra SEE
Principalele efecte ale nesimetriei tensiunilor din SEE constau în:
 alterarea calităţii energiei electrice distribuite altor clienţi (nesimetria tensiunilor într-un nod al
SEE, produsă de cauze localizate în instalaţiile acestuia sau ale consumatorilor, afectează calitatea
energiei electrice primite de ceilalţi consumatori aflaţi în apropiere);
 reducerea puterii reactive furnizate de bateriile de condensatoare (scade eficienţa instalaţiilor de
compensare statică a puterii reactive);
 influenţe negative supra liniilor de telecomunicaţii aflate în vecinătatea liniilor electrice
(dezechilibrarea circuitelor trifazate de putere antrenează circulaţia componentelor de secvenţă
zero ale curenţilor pe toate frecvenţele existente, cu reîntoarcerea prin pământ; Curenţii
homopolari pot induce, prin cuplaj electromagnetic, tensiuni electromotoare longitudinale
periculoase în fiecare conductor al liniilor telefonice învecinate).
Nesimetria curenţilor are ca principal efect producerea de pierderi suplimentare în reţelele
electrice de transport şi distribuţie, precum şi în reţelele industriale, cu consecinţe negative asupra
randamentului de transfer a energiei. Nesimetria curenţilor provoacă deci consumuri tehnologice
suplimentare.

3.2.2. Efectele regimului nesimetric asupra echipamentelor electrice

Efectele regimurilor nesimetrice asupra echipamentelor electrice trebuie privite funcţie de
caracteristicile receptoarelor, precum şi de ponderea acestora în reţeaua electrică (tabelul 3.1).

Tabelul 3.1. Tipuri de receptoare în reţeaua electrică

Ponderea din totalul puterii instalate a
Receptoare receptoarelor din reţeaua electrică
(%)
• Motoare asincrone:
- de medie tensiune 47...88
- de joasă tensiune 5...24
• Motoare sincrone 25...52
• Iluminat electric 8...40
• Baterii de condensatoare 15...20

În analiza efectelor regimurilor nesimetrice asupra receptoarelor trifazate de energie electrică

este necesară luarea în consideraţie a următorilor factori:
• influenţa inegalităţii valorilor efective ale tensiunilor trifazate;
• influenţa defazajelor, diferite de 2π/3, între tensiunile de fază.

3.2.2.1 Efecte ale inegalităţii valorilor efective ale tensiunilor trifazate

La motoarele electrice asincrone alimentarea cu un set nesimetric de tensiuni, determină
apariţia unor curenţi de succesiune negativă în înfăşurările statorice, ceea ce determină apariţia unui
câmp magnetic învârtitor de sens invers, care se suprapune peste cel normal (direct). Efectele prezenţei
acestei componente a curentului sunt:

C4 - 3
 • reducerea cuplului dezvoltat de motor;
• creşterea curentului statoric;
• inducerea în rotor a unor curenţi având frecvenţa dublă faţă de frecvenţa nominală (100 Hz
pentru motoarele cu frecvenţe nominale de 50 Hz), care provoacă încălziri suplimentare.
Deci alimentarea cu tensiuni nesimetrice a maşinilor electrice rotative conduce, chiar pentru o
componentă de secvenţă negativă de valoare scăzută, la o creştere considerabilă a pierderilor de putere
activă. Rezultă încălzirea suplimentară a înfăşurărilor şi a diferitelor părţi ale statorului şi ale rotorului.
Dar supraîncălzirea izolaţiei motorului afectează durata de viaţă a acestuia. De exemplu, prin
creşterea temperaturii cu 8°C, durata de viaţă a izolaţiei înfăşurărilor maşinii electrice rotative de clasă
A, scade la jumătate.
În tabelul 3.2 sunt prezentate câteva date experimentale care caracterizează funcţionarea
motoarelor asincrone, în condiţiile alimentării cu tensiuni nesimetrice (gradul de nesimetrie a
tensiunilor de alimentare se exprimă prin abaterea maximă a tensiunilor de fază faţă de valoarea medie
pentru cele trei faze, raportată la valoarea medie).
Tabelul 3.2. Date experimentale referitoare la funcţionarea motoarelor
asincrone, alimentate cu tensiuni nesimetrice
Nesimetria tensiunilor (%)
Parametru
0 2 3,5 5
Curentul de secvenţă negativă (%) 0 15 27 38

Curentul din stator (%) 100 101 104 107,5

Creşterea pierderilor (%)
- medie în stator 0 2 8 15
- maximă
în stator 0 33 63 93
în rotor 0 12 39 76
- în general, în motor 0 8 25 50
Creşterea temperaturii, (°C)
- Clasă A 60 65 75 90
- Clasă B 80 86 100 120

Experienţa de exploatare arată că durata de viaţă a motoarelor asincrone scade la jumătate, la o

nesimetrie a tensiunilor de 4 %.
O deosebită importanţă o are influenţa nesimetriei tensiunilor asupra regimurilor de
funcţionare ale maşinilor sincrone de puteri mari. Acestea sunt utilizate de regulă ca generatoare de
energie electrică în centralele electrice.
Atunci când un generator electric debitează pe o sarcină trifazată simetrică, prin înfăşurările sale
circulă numai curenţi de succesiune pozitivă. În cazul în care generatorul debitează pe sarcini
nesimetrice, vor apărea atât curenţi de succesiune pozitivă, cât şi curenţi de succesiune negativă. Aceştia
din urmă produc un flux magnetic cu sens invers de rotaţie în generator. Rotorul, care se învârte în sens
direct, va întretăia şi liniile acestui câmp magnetic parazit. În consecinţă în miezul rotoric se vor induce
curenţi având dublul frecvenţei nominale. Prin efectul pelicular aceşti curenţi vor circula la suprafaţa
miezului rotoric, producând o încălzire suplimentară a acestuia, cu atât mai periculoasă cu cât
generatorul este supus un timp mai îndelungat efectului curenţilor de succesiune negativă.

C4 - 4
 De aceea s-au stabilit restricţii privind funcţionarea maşinilor sincrone trifazate în regim
permanent, într-o reţea dezechilibrată: acest lucru este admis dacă nici unul din curenţii de fază nu
depăşeşte curentul nominal şi dacă valorile raportului dintre valoarea efectivă a componentei negative
-
a sistemului de curenţi, I şi curentul nominal IN , nu depăşesc limitele din tabelul 3.3.

Tabelul 3.3. Influenţa nesimetriei tensiunilor asupra funcţionării maşinilor sincrone de puteri mari

Valori maxime pentru Valori maxime pentru funcţionare în

Tipul maşinii funcţionare permanentă condiţii de defect
- -
I /IN t · I /IN
Maşini cu poli aparenţi
• cu răcire indirectă:
- motoare 0,1 20
- generatoare 0,08 20
- compensatoare sincrone 0,1 20
• cu răcire directă (răcire internă) a
statorului şi a excitaţiei:
- motoare 0,08 15
- generatoare 0,05 15
- compensatoare sincrone 0,08 15
Maşini cu poli înecaţi
• cu răcire indirectă:
- cu aer 0,1 15
- cu hidrogen 0,1 10
• cu răcire directă (răcire internă) a
rotorului:
- 350 MVA 0,08 8
- (350...900) MVA * **
- (900... 1250) MVA * 5
- (1250... 1600) MVA 0,05 5
-
*) Pentru aceste maşini, I /IN se calculează cu relaţia: I− S − 350
= 0 , 08 − N
IN 3 ⋅10000
-
**) Pentru aceste maşini, t · I /IN se calculează cu relaţia: I−
t⋅ =−
8 0 , 00545 ⋅ ( S N − 350 )
IN

în care SN este puterea aparentă a motorului în MVA.

În tabelul 3.4 sunt prezentate supratemperaturile locale ce se pot atinge în rotoarele
turbogeneratoarelor, în condiţiile unei sarcini nesimetrice de durată.

C4 - 5
 Tabelul 3.4. Influenţa regimului nesimetric de lungă durată asupra supratemperaturilor locale
[°C], în rotoarele turbogeneratoarelor
Curentul de secvenţă inversă Puterea turbogeneratorului
(%) (MVA)
140 173 220 265
10 21 12 - 9
15 50 22 7 13
20 35 10 22
25 16 -
Importante efecte negative apar şi în cazul alimentării cu tensiuni nesimetrice a bateriilor de
condensatoare. Aşa cum se ştie, puterea reactivă de pe fiecare fază a unei BC depinde de pătratul
tensiunii aplicate:
U 2f
Qf = (3.1)
XC
Deci dacă bateria de condensatoare este racordată la o reţea cu tensiune nesimetrică, contribuie
ea însăşi la agravarea nesimetriei având în vedere faptul că pe faza reţelei pe care este racordată (cea
mai încărcată - cu tensiunea cea mai mică) va fi debitată cea
mai redusă putere reactivă şi deci se va realiza cea mai mică
îmbunătăţire a factorului de putere.
Inegalitatea valorilor efective ale tensiunilor pe fazele
de alimentare, influenţează tensiunea de ieşire a unui redresor
semicomandat (figura 3.2). În cazul în care tensiunile de
alimentare ale redresorului sunt simetrice, amplitudinile
tensiunilor de ieşire vor fie egale. În cazul în care tensiunile
U1, U2, U3 sunt nesimetrice (valori efective diferite ale
acestora) vor exista influenţe atât asupra amplitudinii tensiunii
Ud, cât şi asupra duratelor de conducţie ale elementelor
Fig. 3.2. Schema unui redresor
semiconductoare. În general regimul nesimetric are ca efect
semicomandat.
diminuarea randamentului instalaţiilor de redresare.

3.2.2.2 Efecte ale defazajelor diferite între tensiunile de fază

Nesimetria tensiunilor trifazate poate fi determinată şi de defazaje diferite de 2π/3 între
tensiunile de fază. Acest lucru poate avea ca efect perturbarea funcţionării convertoarelor statice de
putere (tiristoare cu comandă pe fază). Rezultă o funcţionare nesincronizată a tiristoarelor din schema
redresorului comandat.
În cazul unui convertor static (cu tiristoare), alimentat cu tensiuni de fază având amplitudini
egale, dar defazaje diferite, tensiunea la ieşire va avea o neuniformitate a duratelor de conducţie a
elementelor semiconductoare, dar şi diferenţă între amplitudinile de ieşire.

3.2.3. Influenţe ale regimului nesimetric asupra contorizării energiei electrice

Mijloacele de măsurare a puterilor şi energiilor care sunt utilizate în prezent pe scară largă în
sistemul electroenergetic, nu fac distincţie între receptoarele echilibrate şi cele dezechilibrate. Acestea
măsoară numai puterile şi energiile primite efectiv de consumatori.

C4 - 6
 Astfel, un consumator care este racordat la o reţea care alimentează consumatori dezechilibraţi
(regimul fiind deci nesimetric) devine receptor de putere activă de nesimetrie şi înregistrează un
consum de energie electrică mai mare decât cel efectiv util. Ca urmare randamentul său scade.
Un alt efect ce apare ca urmare a alimentării consumatorilor dezechilibraţi dintr-o reţea
electrică simetrică este creşterea consumurilor proprii tehnologice, creştere care, deşi este provocată de
receptoarele dezechilibrate, este suportată de sistemul electroenergetic.
Pentru evidenţierea circulaţiilor puterilor de nesimetrie este necesar ca în paralel cu mijloacele
actuale de contorizare a puterilor şi energiilor să se prevadă mijloacele de măsurare a circulaţiei
puterilor şi energiilor de nesimetrie, acestea conservându-se separat. Pentru rezolvarea acestei
probleme este suficientă montarea unor contoare echipate cu filtre de componente simetrice (negativă
şi zero). Aceste contoare trebuie să funcţioneze în dublu sens, deoarece receptoarele dezechilibrate
consumă, dar şi produc energie de nesimetrie.
În concluzie, regimul nesimetric are următoarele efecte energetice negative:
• determină consumuri proprii tehnologice suplimentare în reţelele electrice atât ale consumatorilor,
cât şi ale sistemului electroenergetic;
• duce la indisponibilizarea unei puteri active corespunzătoare în grupurilor generatoare, ca urmare a
apariţiei câmpului magnetic învârtitor invers;
• influenţează negativ (creşte erorile de măsură) contoarele electrice clasice pentru măsurarea
energiei electrice, bazate pe principiul inducţiei electrice;
• determină apariţia unui câmp magnetic învârtitor invers în motoarele electrice ce produce vibraţii
şi cupluri parazite respectiv încălziri suplimentare ce reduc durata de viaţă a motoarelor.

3.3. Indicatori de calitate ai regimului nesimetric

Analiza nesimetriei unui set trifazat de mărimi sinusoidale se face pe baza teoremei lui Fortescue.
Aceasta permite descompunerea unui sistem trifazat funcţionând în regim nesimetric, cu tensiunile simple
(de fază) UA, UB, UC oarecare, în trei sisteme trifazate independente, fiecare dintre acestea fiind formate de
ansambluri de trei circuite monofazate care nu sunt cuplate inductiv sau capacitiv şi în care acţionează
seturile trifazate simetrice de tensiuni simple de secvenţă (succesiune) pozitivă (directă), negativă
(inversă) şi respectiv zero (homopolară). Componentele corespunzătoare celor trei circuite monofazate
-
corespunzătoare fazei A din cele trei sisteme trifazate simetrice, sunt notate de obicei cu U+, U şi
respectiv U0. Se iau astfel în consideraţie, atât nesimetria de modul, cât şi nesimetria de unghi a setului
trifazat de mărimi nesimetrice.
Relaţia pe baza căreia se pot calcula tensiunile simple fictive din cele trei sisteme trifazate
-
simetrice U+, U , U0 în funcţie de tensiunile simple reale nesimetrice UA, UB, UC este binecunoscută:
U 0  1 1 1  U 
  1    A
+
U  = 2
⋅ 1 a a  ⋅ U B  (3.2)
  3  
U −  1 a 2 a  U C 
 
unde a este operatorul de rotaţie Stokvis:
2π
j⋅ 1 3
a =e 3 =− + j⋅ (3.3)
2 2
Valorile astfel determinate ale mărimilor de secvenţă pozitivă, negativă şi zero permit calculul
indicatorilor utilizaţi pentru aprecierea regimurilor nesimetrice:

C4 - 7
 −
Factorul de disimetrie sau factorul de nesimetrie negativă - knA - este definit ca raportul
dintre valoarea efectivă a componentei de secvenţă negativă (de tensiune sau de curent) A - şi valoarea
efectivă a componentei de secvenţă pozitivă (de tensiune sau de curent) A+:
A−
−
knA = (3.4)
A+
−
Factorul de nesimetrie negativă de tensiune - knU - este definit ca raportul dintre valoarea
efectivă a componentei de secvenţă negativă de tensiune U − şi valoarea efectivă a componentei de
secvenţă pozitivă de tensiune U + :
− U−
knU = (3.5)
U+
−
Factorul de nesimetrie de tensiune - kns - este o variantă a definiţiei dată factorului de
−
nesimetrie negativă de tensiune knU , reprezentând raportul dintre valoarea efectivă a componentei de
secvenţă negativă de tensiune U − şi valoarea efectivă a tensiunii nominale a reţelei UN:
− U−
kns = (3.6)
UN
Factorul complex de nesimetrie negativă de tensiune - k −nU - este definit ca raport al valorilor
complexe ale componentelor de secvenţă negativă şi de secvenţă pozitivă de tensiune:
U − U − j⋅θ − −
k −nU = + = + ⋅e −
=knU ⋅ e j⋅θ (3.7)
U U
unde θ − este defazajul dintre fazorii U − şi U + .
Factorul de asimetrie sau factorul de nesimetrie de secvenţă zero - knA
0
- se defineşte ca
raportul dintre valoarea efectivă a componentei de secvenţă zero (de tensiune sau de curent) A0 şi
valoarea efectivă a componentei de secvenţă pozitivă (de tensiune sau de curent) A+ .
A0
0
knA = (3.8)
A+
Factorul de nesimetrie zero de tensiune - knU0
- se defineşte ca raportul dintre valoarea
efectivă a componentei de secvenţă zero de tensiune şi valoarea efectivă a componentei de secvenţă
pozitivă de tensiune:
U0
0
knU = + (3.9)
U
Factorul complex de nesimetrie zero de tensiune - k 0nU - se defineşte ca raport al valorilor în
complex ale componentelor de secvenţă zero şi pozitivă de tensiune:
U0 U0
k 0nU = + = + ⋅ e j⋅θ =knU ⋅ e j⋅θ
0 0
0
(3.10)
U U
unde θ 0 este defazajul dintre fazorii U 0 şi U + .

C4 - 8
 Factorul total de nesimetrie a tensiunii - k nUt - suma factorilor de nesimetrie negativă şi zero
de tensiune:
k=
nUt k −nU + k 0nU (3.11)
Definirea factorilor de nesimetrie şi utilizarea acestora în analizele de regimuri în sistemele
electroenergetice folosind relaţii bazate pe descompunerea în componente simetrice, metodă larg utilizată
în Europa şi recomandată de normele CEI, este utilizabilă numai în cazul unor mărimi strict sinusoidale,
ceea corespunde unor cazuri rare în sistemul electroenergetic. În cele mai multe cazuri, curbele de
tensiune pot fi asimilate unor curbe sinusoidale, însă curbele de curent electric, în mare majoritate a
cazurilor, sunt puternic deformate şi nu pot fi, nici măcar aproximativ, asimilate unor curbe sinusoidale.
De aceea, în regim normal de funcţionare, adoptarea ipotezei mărimilor sinusoidale, poate
conduce, de multe ori, la erori importante care să distorsioneze informaţia privind nesimetria. În aceste
cazuri se preferă efectuarea de măsurători pentru evaluarea nivelului de nesimetrie.
Având în vedere faptul că, în prezent, practic, nu mai sunt întâlnite, în instalaţiile electrice,
mărimi sinusoidale, descompunerea sistemelor trifazate în componente simetrice este aplicabilă numai
armonicilor fundamentale, iar factorii de nesimetrie se referă doar la acestea. Prin extensie poate fi
utilizată şi o descompunere în componente simetrice a armonicelor. În acest fel, analiza de nesimetrie a
sistemelor trifazate impune, iniţial, o analiză a distorsiunii semnalelor şi determinarea armonicei
fundamentale.
Asociaţia profesională americană IEEE (Institute of Electrical and Electronics Engineers)
recomandă pentru evaluarea nesimetriei, considerarea numai a nesimetriei de modul, pe baza
indicatorilor:
Abaterea maximă a tensiunii de fază - δU - în raport cu valoarea medie a tensiunilor celor trei
faze U med :
U A + U B + UC U − U med U − U med U − U med
U med = ; δA = A , δB = B ; δC = C (3.12)
3 U med U med U med

în care: UA, UB, UC sunt tensiunile de fază ale sistemului;

δA, δB, δC - abaterile relative ale tensiunilor de fază în raport cu valoarea medie.
Abaterea maximă a tensiunii de fază se determină cu expresia:
=δU max
= ( δ k ) , k A,B,C (3.13)

a
Factorul de nesimetrie al abaterilor de tensiune - knU - calculat prin folosirea abaterilor
valorilor efective ale tensiunilor de linie în raport cu tensiunea de linie medie:

a
knU =
2
3
(
⋅ δ AB
2
+ δ BC
2 2 2
+ δ CA ) (3.14)

Aprecierea simetriei unui set trifazat de tensiuni după cele două metode este contradictorie dacă
mărimile au forme de undă nesinusoidale. Astfel, pot exista seturi trifazate de tensiuni cu valori
efective ale componentelor fundamentale egale, dar cu forme diferite şi amplitudini diferite deci
module diferite, ceea ce înseamnă că vor fi considerate simetrice după normele CEI şi nesimetrice după
cele ale IEEE. După cum pot exista seturi trifazate de tensiuni cu valori efective ale fundamentalelor
diferite şi forme diferite dar cu module egale, ceea ce înseamnă că vor fi considerate simetrice după
normele IEEE şi nesimetrice după cele ale CEI.

C4 - 9
 Unii producători de echipamente de analiză a calităţii energiei electrice au implementat şi alte
definiţii ale indicatorilor de nesimetrie, cum sunt:
med
Factorul mediu de nesimetrie a tensiunii - knU - calculat cu relaţia:

3 ⋅U A
= med
knU −1 (3.15)
U A + U B + UC
f
Factorul de nesimetrie a tensiunilor de linie (între faze) - knU - pentru care se aplică relaţiile:

4 4 4
1− k 6 ⋅ (U AB + U BC + U CA )
f
knU = (3.16) în care =
k 3− (3.17)
1+ k 2
(U AB 2
+ U BC 2 2
+ U CA )

Sau:
1− 3 − 6⋅ β 4
U AB + U BC
4
+ U CA
4
f
knU = (3.18) în care β= (3.19)
1+ 3 − 6⋅ β
( 2
U AB − U BC
2 2 2
+ U CA )
sau în valori procentuale:

f
knU
2
U AB + U BC
2
+ U CA
2
+ 3 ⋅ U AB
2
(+ U BC
2
+ U CA
2
− 6 ⋅ U AB
4
)
+ U BC
4 4
(
+ U CA ) ⋅ 100 (3.20)
6⋅ ( 4
U AB + U BC
4
+ U CA
4
) − 2⋅( 2
U AB + U BC
2 2 2
+ U CA )
3.4. Măsurarea nivelului de nesimetrie
Necesitatea de a menţine în reţeaua electrică, un factor de nesimetrie de 1% sau 2% (în funcţie
de norme) impune o monitorizare a nivelului de nesimetrie, compararea cu nivelurile admise şi în unele
cazuri, alarmarea la depăşirea acestora.
Măsurarea directă cu ajutorul voltmetrelor sau ampermetrelor este practic posibilă numai pentru o
evaluare grosieră a existenţei nesimetriei în reţea.
Având în vedere modificarea în timp a factorului de nesimetrie, apare necesitatea urmăririi
continue şi prelucrarea conform unui algoritm impus, a datelor obţinute.
Plecând de la ipoteza unor mărimi practic sinusoidale, determinarea factorilor de nesimetrie
poate fi realizată pe baza valorilor a 32 eşantioane pe o perioadă (de fapt echipamentele de măsurare
actuale sunt utilizate în general şi pentru măsurarea altor mărimi, astfel încât sunt disponibile cel puţin
126 eşantioane pe o perioadă).
În cazul determinărilor în sisteme cu curbe distorsionate, este obligatorie utilizarea unui filtru trece
jos pentru a elimina componentele cu frecvenţe peste 50 Hz.
Pentru efectuarea măsurătorilor privind factorul de nesimetrie, este necesar să se verifice
exactitatea de măsurare a transformatoarelor de măsurare de tensiune şi de curent electric. Utilizarea de
grupuri de măsurare cu o clasă de exactitate peste 0,5 nu este admisă deoarece conduce la erori de
măsurare peste cele acceptabile. De asemenea, trebuie evitate sistemele de măsurare cu două
transformatoare.
Pentru a asigura comparabilitatea datelor obţinute se utilizează o procedură impusă de normele
internaţionale (standardul IEC 61000-4-30/2007):

C4 - 10
 • se determină mai întâi aşa-numitele valori „instantanee” ale factorilor de nesimetrie,
constând în prelucrarea numerică a valorilor achiziţionate într-o fereastră de măsurare de
circa 200 ms (10 perioade ale mărimii alternative analizate);
• valorile obţinute - kni - sunt agregate pe un interval de 150 perioade (aprox 3s) şi se obţine
valoarea agregată kn3s , calculată cu expresia:

m
∑ kni2
i =1
kn3s = (3.21)
m
în care m este numărul de determinări pe durata fiecărui interval de 150 perioade (teoretic 15 determinări
valide);
• valorile determinate pe intervalele de observare de 150 de perioade (3s) stau la baza
determinării valorii de 10 minute, kn10 min , utilizată ca mărime de referinţă pentru evaluarea
nivelului de nesimetrie pe termen lung
200
∑ kn23si
i =1
kn10 min = (3.22)
200
Valorile de 10 minute sunt utilizate în evaluarea fenomenelor de supraîncălzite în circuitele
convertoarelor trifazate.
De asemenea, acestea stau la baza realizării curbei de probabilitate cumulată CPF pe durata unei
săptămâni (maxim 1008 valori). Valoarea de 95% a curbei de probabilitate cumulată este utilizată pentru
compararea cu valoarea normalizată şi pentru evaluarea nivelului de perturbaţie sub formă de nesimetrie. În
acelaşi timp se verifică faptul că niciuna dintre valorile de 3s nu depăşeşte 1,5 ori valoarea admisă.

3.5. Niveluri admisibile ale nesimetriilor și evaluarea calității energiei electrice

În ceea ce priveşte nivelurile admisibile ale nesimetriilor, prevederile din normativele şi
reglementările internaţionale nu sunt unitare. Ceea ce este comun acestora este faptul că se fac precizări
numai asupra nivelurilor admisibile ale nesimetriilor de tensiune. Astfel, în unele publicaţii se
consideră că o reţea electrică este echilibrată dacă nivelul componentelor de secvenţă negativă şi zero
ale tensiunii nu depăşesc valoarea de 1 %. Se recomandă de asemenea următoarele limite maxime:
- pentru maşinile electrice rotative:
 1 % pentru tensiunea de secvenţă negativă, pentru o perioadă lungă;
 1,5 % pentru o perioadă scurtă de câteva minute.
- pentru convertizoare: 5 % pentru tensiunea de secvenţă negativă.
În standardele europene se consideră că factorul de nesimetrie negativă este relevant pentru
definirea calității energiei electrice în rețeaua electrică publică.
Conform normei europene EN 50160 (preluată sub formă de standard naţional), pentru rețelele de
medie și joasă tensiune, nivelul limită admis pentru coeficientul de nesimetrie negativă de tensiune este
de 2% pe timp de 95% dintr-o săptămână. Nu este definit nivelul de compatibilitate pentru nesimetria de
tensiune în cazul rețelelor de înaltă și foarte înaltă tensiune.
Conform CEI 61000-4-27 trebuie evaluată calitatea energiei electrice din punctul de vedere al
nesimetriei cu o probabilitate de 95% pe săptămână.

C4 - 11
 Procedura de evaluare este următoarea:
- se consideră cunoscute valorile agregate pe intervale succesive de 10 minute pentru durata de
monitorizare de o săptămână;
- se determină numărul N de intervale de 10 minute în care tensiunea are abateri sub ±15% față de
tensiunea nominală/contractată;
- se stabilește numărul N1 de intervale în care tensiunea nu se abate cu mai mult de ±15% față de
tensiunea nominală/contractată, iar nesimetria pe intervalele de 10 minute depășește 2% în cazul
rețelelor electrice cu Un ≤ 110 kV;
- se calculează relația N1/N și se verifică N1/N≤ 0,05 și eventual N1/N≤ 0,01.
În figura 3.2. este indicată variația pe o săptămână (1008 înregistrări la fiecare 10 minute) a
factorului de nesimetrie negativă de tensiune și curba de probabilitate cumulată corespunzătoare.
-
Valorile înregistrate pun în evidență faptul că valoarea k 95% = 0,573% este inferioară limitei admise de
2%, ceea ce arată că tensiunea de alimentare asigură nivelul de calitate, din punct de vedere al
nesimetriei.

Fig. 3.2.bis - Variația factorului de nesimetrie negativă de tensiune

pe durata unei săptămâni (1008 înregistrări la fiecare 10 minute a) și curba de probabilitate cumulată
- - -
corespunzătoare b), din care se obțin: k 95% = 0,575, k 50% = 0,466, k 5% = 0,379.

Măsurarea în cazul curbelor de curent electric urmează aceeaşi procedură ca şi în cazul

tensiunilor. Determinările privind nesimetria curenţilor electrici pot fi utilizate pentru diagnosticul sau
pentru coordonarea sistemelor de protecţie. Determinările pentru curbele de curent electric trebuie să ia în
considerare faptul că acestea sunt, în mod obişnuit, mai deformate decât curbele de tensiune, astfel încât
este recomandabil ca informaţiile privind durata unei semiperioade să fie obţinute din curbele de tensiune.
C4 - 12
 3.6 Circulaţia de puteri în reţele trifazate cu sarcini dezechilibrate
În reţelele electrice, nesimetria curenţilor determină aşa cum s-a mai menţionat, pierderi
suplimentare de putere şi energie, cu consecinţe defavorabile asupra randamentului transportului şi
distribuţiei energiei electrice.
Creşterea pierderilor de putere în regim nesimetric poate fi evidenţiată foarte simplu. Astfel,
dacă în regim simetric pierderile de putere sunt:
∆ P = 3I +2 R (3.23)
În regim nesimetric au expresia:
∆ Pnes =( I R2 + I S2 + IT2 ) R + I N2 RN = 3 ( I +2 + I −2 ) R + 3I 02 R 1 + 3 RRN  (3.24)

în care s-a ţinut cont că I R2 + I S2 + I= 2

T 3 ( I +2 + I −2 + I 02 ) şi I N = 3I 0
Deci:
∆ Pnes −2 02  R 
=
1 + kns + kns  1+ 3 N  (3.25)
∆P  R 
În relaţiile de mai sus R este rezistenţa conductoarelor de fază iar RN cea a conductorului neutru.
Majorarea pierderilor în regim nesimetric poate fi pusă şi pe seama circulaţiei suplimentare de
puteri de secvenţă negativă şi zero în reţea. Teorema conservării puterilor complexe, active şi reactive,
permite evidenţierea acestor circulaţii suplimentare. Astfel, dacă se consideră un subsistem electric
format dintr-un generator ideal (G) ce debitează printr-o reţea simetrică (R) asupra a doi consumatori,
unul echilibrat (E) şi celălalt dezechilibrat (D) (fig. 3.3), puterea debitată de generator şi respectiv
pierdută pe reţea şi absorbită de cei doi consumatori, exprimate în componente simetrice, se poate scrie
sub forma generală astfel:
S k = S 0k + S +k + S −k unde k = G,R,E,D (3.26)

Fig. 3.3. Sistem electric – reprezentare

schematică.

Teoremele conservării puterilor aparente complexe conduc la următoarele relaţii de conservare:

SG = S R + S E + S D
sau
S αG = S αR + S αE + S αD (3.27)
unde α = 0,+ ,− (echilibrul puterilor active şi reactive este satisfăcut pe fiecare secvenţă, separat)
Deoarece tensiunile electromotoare ale generatorului alcătuiesc un sistem trifazat simetric, de
succesiune pozitivă, rezultă că acesta nu poate debita puteri decât pe secvenţa pozitivă, adică:
=PG PG+= , PG− 0 ;
, PG0 0=
(3.28)
=QG QG+= , QG− 0
, QG0 0=

C4 - 13
 Ecuaţiile de bilanţ pentru puterile active şi reactive devin:

PG+ = PR+ + PE+ + PD+ , PR0 + PE0 + PD0 = 0 , PR− + PE− + PD− = 0 (3.29)

QG+ = QR+ + QE+ + QD+ , QR0 + QE0 + QD0 = 0 , QR− + QE− + QD− = 0 (3.30)
Reţeaua şi consumatorul dezechilibrat sunt sarcini pasive şi deci absorb puteri active pozitive pe
fiecare secvenţă: PE− , PE0 ≥ 0 PR− , PR0 ≥ 0 , astfel că, din relaţiile (3.29) rezultă:

PD− , PD0 < 0

Deci sursa de puteri active pe secvenţele negativă şi zero este consumatorul dezechilibrat. Puterea
activă totală consumată de acesta este mai mică decât puterea absorbită de la sursă:
PD = PD+ + PD− + PD0 < PD+ ,
Altfel spus, consumatorul dezechilibrat absoarbe de
la sursă o putere ( PD+ ) mai mare decât are nevoie ( PD ),
reinjectând diferenţa în sistem sub formă de puteri de
secvenţă negativă şi zero, afectând linia şi consumatorul
echilibrat unde determină pierderi suplimentare de putere
activă (consum suplimentar). Aceste relaţii sugerează schema
circulaţiei de puteri din figura 3.4.
Dacă admitem că atât reţeaua cât şi consumatorul
Fig. 3.4 Circulaţia puterilor de secvenţă. echilibrat au caracter inductiv, rezultă o schemă similară
pentru circulaţia puterilor reactive.

3.7. Măsuri pentru prevenirea şi limitarea regimului nesimetric

Principalele obligaţii care trebuie avute în vedere atât de distribuitorul de energie electrică cât
şi de consumatorii de energie electrică care produc perturbaţii sub formă de nesimetrii, în vederea
menţinerii calităţii energiei electrice în limitele normate, sunt următoarele:
Furnizorul de energie electrică:
• Este responsabil de calitatea energiei electrice livrate tuturor consumatorilor;
• Stabileşte, conform normativelor în vigoare, cotele alocate consumatorilor perturbatori astfel încât
nivelul nesimetriei în reţea să nu depăşească valorile limită admise;
• Monitorizează emisia perturbatoare a consumatorilor şi verifică încadrarea acestora în limitele
alocate;
• Transmite consumatorului perturbator datele necesare proiectării instalaţiei de simetrizare a sarcinii;
Consumatorul de energie electrică:
• Trebuie să ia măsuri pentru ca nesimetria introdusă în reţea să se încadreze în cota alocată de
către furnizorul de energie electrică, astfel încât să nu se depăşească nivelul de 2 % în
punctul/punctele de alimentare;
• Transmite distribuitorului de energie electrică datele necesare evaluării emisiilor poluante;
• În cazul depăşirii nivelului alocat, consumatorul va adopta măsuri pentru limitarea nesimetriilor;
• La orice modificare sau ieşire din funcţiune a instalaţiei de limitare a nesimetriilor este informat
furnizorul de energie electrică.

C4 - 14
 Deci adoptarea soluţiei pentru simetrizarea sarcinii, la depăşirea valorilor limită admise, intră
în responsabilitatea consumatorului perturbator.
Simetrizarea tensiunilor vizează în special calitatea energiei electrice, în timp ce simetrizarea
curenţilor are drept efect principal scăderea consumurilor proprii tehnologice din reţelele electrice,
atât ale consumatorilor cât şi ale SEE.
Metodele şi mijloacele de simetrizare a regimurilor normale de funcţionare a reţelelor electrice
trifazate sunt destinate simetrizării atât a tensiunilor cât şi intensităţile curenţilor. Aceste metode şi
mijloace se pot clasifica în două categorii, vizând:
□ Simetrizarea naturală;
□ Simetrizarea artificială.

3.7.1. Simetrizarea naturală

Din această categorie, fac parte metode de simetrizare menite să prevină apariţia sau
accentuarea regimului nesimetric, afectând cauzele care determină regimul nesimetric permanent de
funcţionare a reţelei respective.
Simetrizarea naturală se realizează practic utilizând una dintre soluţiile de mai jos sau prin
corelarea mai multor soluţii:
• transpunerea conductoarelor active ale liniilor electrice aeriene de înaltă tensiune şi foarte înaltă
tensiune;
• reconfigurarea schemei de alimentare a receptoarelor consumatorilor;
• racordarea consumatorilor care introduc nesimetrii, la un nivel de tensiune superior.
Metodele de simetrizare pe cale naturală se pot aplica cu eforturi financiare relativ reduse,
având în general o eficienţă mai mare decât a celor prin care se obţine simetrizarea artificială.
Transpunerea conductoarelor (fazelor) (figura 3.5.) constă în rotirea conductoarelor pe stâlp
în aşa fel încât fiecare fază ocupă succesiv toate poziţiile pe stâlp, de-a lungul traseului liniei.
Transpunerea conductoarelor se poate realiza în staţiile de conexiuni sau pe stâlpi speciali de
transpunere ai LEA.

b)

c)

a)

Fig. 3.5. Simetrizarea unei LEA trifazate cu simplu circuit prin transpunerea fazelor: a) definirea
poziţiilor pe stâlp, b) transpunerea fără revenire la poziţia iniţială, c) cu revenire la poziţia iniţială.

C4 - 15
 La o linie electrică aeriană simplu circuit, având un conductor pe fază, în general distanţele
dintre conductoare d12, d23, d31 nu sunt egale. În această situaţie, valorile reactanţelor inductive şi a
susceptanţelor capacitive pe faze sunt diferite, astfel că se ajunge la o funcţionare nesimetrică a
sistemului de transport. Transpunerea fazelor conduce la egalizarea parametrilor de fază longitudinali
şi transversali. Lungimile liniilor electrice au scăzut în ultimul timp, astfel că această metodă are o
utilizare redusă.
Reconfigurarea schemei de alimentare a receptoarelor consumatorului presupune încărcarea
echilibrată a fazelor cu receptoarele monofazate, bifazate sau trifazate de construcţie nesimetrică,
astfel încât să se asigure o simetrizare cât mai bună a sarcinii. Simetrizarea totală şi permanentă nu este
posibilă însă deoarece la ieşirea din funcţionare a unuia dintre receptoare echilibrarea dispare.
În cazul tracţiunii electrice, ca măsură de simetrizare naturală se realizează o repartiţie
alternativă pe cele trei faze ale transformatoarelor din staţiile de transformare de alimentare, cu
secţionarea liniei de contact şi crearea de zone neutrale.
Reconfigurarea schemei de alimentare însă poate fi eficientă în cazul receptoarelor cu o
răspândire relativ uniformă, care sunt în general numeroase şi de puteri electrice mici (iluminatul
stradal, consumatorii casnici).
Racordarea consumatorilor la un nivel de tensiune superior este o soluţie prin care se creşte
de fapt puterea de scurtcircuit la punctul comun de conectare dintre distribuitor şi consumatorul
dezechilibrat (PCC), consumator ce reprezintă sursa de emisii perturbatoare sub formă de nesimetrie.
Această soluţie se aplică în general consumatorilor perturbatori industriali, de puteri mari (până la zeci
de MVA - cuptoare cu inducţie, echipamente de sudură, tracţiune electrică). Aceştia sunt alimentaţi
prin transformatoare proprii, altele decât cele ale celorlalţi consumatori cuplaţi în acelaşi punct. Astfel
−
factorul de nesimetrie negativă knU va scădea proporţional cu creşterea puterii de scurtcircuit.
În figura 3.6. este reprezentată metoda utilizată pentru mărirea puterii de scurtcircuit în PCC al
unei sarcini monofazate Sm care produce nesimetrie (cum este de exemplu tracţiunea electrică).

Fig. 3.6. Micşorarea nesimetriei produse de o sarcină monofazată prin alimentarea

separată de la un nivel de tensiune superior

C4 - 16
 − Sm − Sm
knU 1= ; knU 2 = (3.31)
S sc1 S sc 2
− −
S sc1 < S sc 2 ⇒ knU 1 > knU 2 (3.32)

unde S sc1 este puterea de scurtcircuit trifazat în punctul comun de cuplare PCC1;
- S sc 2 - puterea de scurtcircuit trifazat în punctul comun de cuplare PCC2;
−
- knU 1 - factorul de nesimetrie negativă corespunzător sarcinii cuplate în PCC1;
−
- knU 2 - factorul de nesimetrie negativa corespunzător sarcinii cuplate în PCC2.

3.7.2. Simetrizarea artificială

Simetrizarea artificială este destinată în general limitării regimului dezechilibrat. Metodele din
această categorie se aplică în mod obişnuit consumatorilor industriali perturbatori de puteri mari, costul
instalaţiilor de simetrizare fiind destul de ridicat.
Simetrizarea artificială se obţine prin utilizarea unor scheme speciale de simetrizare. Aceste
scheme utilizează dispozitive special concepute, care se racordează împreună cu receptoarele
monofazate perturbatoare, pentru a forma receptoare echivalente echilibrate şi simetrice.
Conectarea instalaţiilor de simetrizare se face numai după rezolvarea problemelor legate de
existenţa regimului deformant.
Concomitent cu reducerea şi îmbunătăţirea gradului de nesimetrie, schemele de simetrizare
realizează şi rezolvarea problemelor de compensare a puterii reactive.
Simetrizarea artificială se poate realiza prin utilizarea următoarelor tipuri de scheme de
simetrizare:
- scheme de simetrizare cu transformatoare monofazate;
- scheme de simetrizare cu compensare (schemă Steinmetz).
Din prima categorie fac parte montajele Scott şi montajul în V.
Schema Scott de conectare a două transformatoare monofazate (fig. 3.7.a), asigură obţinerea în
secundarele acestora a două tensiuni U1 şi U2 de amplitudine egală dar defazate cu π/2 între ele (fig.
3.7.b). Cele două transformatoare au secundarele identice, dar primarele cu un număr diferit de spire.
Dacă consumatorul este conectat numai la bornele secundare ale transformatorului T1, reţeaua electrică
trifazată este încărcată numai pe două faze: S şi T în exemplul din figura 3.7.c., iar dacă consumatorul
este conectat numai la secundarul transformatorului T2, sunt încărcate inegal toate cele trei faze ale
reţelei de alimentare (fig. 3.7.d).
În cazurile practice, schema Scott este utilizată pentru alimentarea unui singur echipament (fig.
3.7.e) sau pentru alimentarea a două echipamente (fig. 3.7.f). Schemele echivalente ale acestora sunt
reprezentate prin impedanţa echivalentă serie Z= R + jω L , iar în paralel cu aceasta este conectată
latura de condensatoare de capacitate C, pentru îmbunătăţirea factorului de putere.
În cazul unui singur echipament monofazat, curenţii electrici absorbiţi din reţeaua trifazată de
alimentare, obţinuţi prin suprapunerea curenţilor din figurile 3.7.c şi 3.7.d, rezultă:
2  1   1 
IR = I , I S= 1 +  I şi IT= 1 − I (3.33)
3  3  3

C4 - 17
 În cazul a două echipamente (fig. 3.7.f), dacă se consideră că se asigură compensarea integrală a
consumului de putere reactivă (fazorii I1’ şi I2’ sunt perpendiculari) iar raportul I2’ / I1’ = β, rezultă:
2 1
IR = − I2 , IS =− I 1 − I 2 şi I T= I 1 − I2 (3.34)
3 3
sau, în valori absolute,
2 β2 β2
IR = β I1 , =
I S I1 1 + şi =
IT I1 1 + (3.35)
3 3 3

Fig. 3.7. Montajul Scott pentru alimentarea echipamentelor monofazate.

C4 - 18
 Conectarea în V a două transformatoare monofazate identice (fig. 3.8) şi alimentarea
echipamentelor monofazate cu o tensiune obţinută prin înserierea înfăşurărilor secundare, permite
încărcarea tuturor celor trei faze ale reţelei electrice de alimentare.
Valorile curenţilor pe cele trei faze sunt:
I R = I , I S =−2 ⋅ I şi IT = I (3.36)
Utilizarea schemelor cu transformatoare
monofazate, deşi nu determină încărcarea egală a reţelei
trifazate, permite în multe cazuri limitarea
dezechilibrelor până la valorile acceptate.
Echilibrarea sarcinilor prin compensarea puterii
reactive, are la bază montajul lui Steinmetz (fig. 3.9). Se
consideră că transformatorul T, conectat între fazele R şi
T, asigură procesului tehnologic o putere activă P la un
factor de putere inductiv. În paralel cu înfăşurarea primară
a transformatorului T care alimentează receptorul
monofazat (de exemplu un echipament de sudare electrică
sau un cuptor de inducţie electromagnetică) este conectată
Fig. 3.8. Schema în V pentru alimentarea bateria de condensatoare C1, dimensionată astfel încât să
echipamentelor monofazate. realizeze un factor de putere unitar (ITR în fază cu UTR).

Fig. 3.9. Simetrizarea încărcării unei reţele trifazate ce alimentează un receptor trifazat,
prin compensarea puterii reactive – montajul Steinmetz.
Schema de simetrizare (fig. 3.9) cuprinde bateria de condensatoare C2 şi bobina L2. Aceste elemente
se dimensionează astfel încât cei trei curenţi IR, IS şi IT să realizeze un sistem simetric (module egale şi
defazaj de 2π/3 între fazori) şi să fie în fază cu tensiunile de fază corespunzătoare (caracter pur activ).
Dacă se consideră că sistemul tensiunilor de fază este simetric, având valoarea efectivă a
tensiunilor între faze U RS = U ST = U TR = 3U (U valoarea tensiunilor de fază faţă de un neutru
artificial aflat în centrul triunghiului format din fazorii U RS , U ST , U TR , pentru schema din figura 3.9.a.,
se poate construi diagrama fazorială din figura 3.9.b.

C4 - 19
 Pentru ca cei trei curenţi absorbiţi de pe fazele din reţea IR, IS, IT să formeze un sistem simetric se
impune:
I=
R I=
S I=
T I RS= I ST= ITR 3 (3.37)

3U 3U P
scriind=
: I RS = I ST şi ITR = (3.38)
XC2 X L2 3U
U U P
rezultă: = = (3.39)
X C 2 X L 2 3U 3
în care s-au notat: XC2 – reactanţa capacitivă a condensatorului C2;
XL2 – reactanţa inductivă a bobinei L2.
Se obţin:
1 P P
= şi ω C2 = (3.40)
ω L2 3 ⋅ 3 ⋅U 2 3 ⋅U 2 ⋅ 3
sau:
1 1
BL = G şi BC = − G (3.41)
3 3
în care G, BL şi BC sunt admitanţele corespunzătoare impedanţelor R, XL2, XC2 (cu convenţia B > 0
pentru caracter inductiv, respectiv B < 0 pentru caracter capacitiv).
Valoarea capacităţii C1 necesară pentru aducerea factorului de putere al sarcinii la valoarea 1 este:
P ⋅ tgϕ
C1 = (3.42) de unde: BC1 = − BL sarcina (3.43)
3 ⋅ ω ⋅U 2
în care tg ϕ corespunde factorului de putere natural al receptorului monofazat.
În cazurile reale, puterea activă P este variabilă în funcţie de condiţiile specifice procesului
tehnologic. Pentru asigurarea simetrizării adaptive a sarcinii monofazate, bateriile de condensatoare
având capacităţile C1 şi C2 şi bobina de inductivitate L2 trebuie să permită reglarea valorilor respective
în concordanţă cu variaţia sarcinii.
Aplicarea montajului Steinmetz conduce la o simetrizare perfectă a sarcinii pe cele trei faze. El
prezintă însă următoarele inconveniente:
- la frecvenţa de 50 Hz, ansamblul consumator – compensator se poate echivala cu o impedanţă
perfect echilibrată, însă pe alte frecvenţe, respectiv ale armonicilor superioare ce pot fi generate de
acelaşi consumator sau consumatori apropiaţi, el provoacă un puternic dezechilibru;
- dimensionarea compensatorului trebuie făcută ţinând cont de restricţia evitării rezonanţelor cu
reţeaua, pe frecvenţele armonicilor prezente în regimul normal de funcţionare;
- un reglaj manual sau automat în trepte a valorilor C1, C2, L2, conduce la o creştere a numărului de
variaţii de tensiune în reţea, datorită comutaţiilor.
În aceste condiţii soluţia modernă constă în realizarea reglajului cu ajutorul susceptanţelor
variabile, realizate cu dispozitive de comutaţie statică. Performanţele ridicate ale acestora, în ceea ce
priveşte rapiditatea, uşurinţa şi fineţea reglajului, le fac ideale ca elemente de execuţie ale unui sistem
de reglare automată.

C4 - 20
CEE, Curs 6

6.1. Probleme tipice pentru reţelele trifazate cu sarcini dezechilibrate

Dezechilibrele din reţelele electrice trifazate funcţionând în regim sinusoidal se datorează în

primul rând consumatorilor. Consumatorul complex, care are în componenţa sa receptoare de toate
tipurile, inclusiv monofazate, nu poate fi perfect echilibrat.
Reducând o reţea electrică la structura sa minimală, sursă-receptor, dezechilibrele se pot
analiza în unul dintre următoarele montaje posibile :
1° - stea-stea cu conductor neutru ;
2° - triunghi-triunghi fără conductor neutru ;
3° - stea-stea fără conductor neutru ;
4° - stea-triunghi fără conductor neutru ;
5° - triunghi-stea fără conductor neutru.
Cazurile 2°, 4°, 5° se pot reduce la cazul 3° (fig. 6.1), folosind relaţiile cunoscute de
transformare a unui triunghi de impedanţe (sau admitanţe) într-o schemă echivalentă în conexiune
stea.

Fig. 6.1. Sistem simplu: generator-consumator, în montaj stea-stea fără conductor neutru

Fie N neutrul generatorului având UN valoarea complexă a potenţialului său în raport cu o

referinţă arbitrar aleasă şi N’ neutrul receptorului, având UN’ valoarea complexă a potenţialului său,
în raport cu aceeaşi referinţă. Absenţa conductorului neutru face ca în general UN - UN’ ≠ 0,
diferenţă care poate fi numită “tensiune de dezechilibru”. Calculul acesteia, a celorlalte tensiuni
(înlănţuite, simple) şi a curenţilor într-o astfel de reţea se poate face în mai multe moduri, folosind
teoremele lui Millman, Thévenin, Kennelly.
În acest paragraf se prezintă însă câteva probleme tipice pentru reţelele electrice trifazate
dezechilibrate, în montaj fără conductor neutru, pentru rezolvarea cărora se foloseşte metoda
componentelor simetrice + (d), - (i), 0 (h).
Se consideră deci sistemul din figura 6.1. în care sursa are putere infinită (impedanţa internă
nulă), tensiunile înlănţuite la bornele sale constituind un set simetric echilibrat (în planul fazorilor
formează, un triunghi echilateral).
Se cere să se stabilească relaţia de legătură între elementele schemei echivalente a
consumatorului, Z1, Z2, Z3 astfel încât :
 c Curenţii absorbiţi de consumator se constituie într-un set simetric de secvenţă
(succesiune) pozitivă.
Există soluţia evidentă a receptorului simetric, dar aceasta nu este singura. Şi un receptor
nesimetric poate să absoarbă curenţi care formează un set echilibrat de fazori.
Curenţii vor fi echilibraţi dacă componenta de secvenţă negativă este nulă:
−
I =0 (6.1).
Datorită absenţei conductorului neutru, în orice situaţie componenta de secvenţă zero a
curenţilor este nulă:
0 1
I = ⋅ (I 1 + I 2 + I 3 ) = 0 (6.2)
3
Demonstraţia se bazează pe relaţiile particulare ale componentelor de secvenţă pentru setul
dezechilibrat de tensiuni simple U '1 , U '2 , U '3 , dar căruia îi corespunde un set simetric de tensiuni
de linie. Astfel, componenta de secvenţă pozitivă este identică cu cea corespunzătoare setului de
tensiuni simple U 1 , U 2 , U 3 , componenta de secvenţă negativă este nulă, iar componenta de
secvenţă zero este chiar diferenţa între fazorii tensiunilor celor două neutre faţă de referinţă:
1 +
U '+ = ⋅ (U '1 + a ⋅ U '2 + a 2 ⋅ U '3 ) = U
3
1
U '− = ⋅ (U '1 + a 2 ⋅ U '2 + a ⋅ U '3 ) = 0 (6.3)
3
1
U '0 = ⋅ (U '1 + U '2 + U '3 ) = U N − U N '
3
Scriind acum relaţiile cunoscute între curenţii pe faze şi componentele simetrice ale acestora:
0 + −
I1 = I + I + I
0 + −
I 2 = I + a2 ⋅ I + a ⋅ I (6.4)
0 + −
I 3 = I + a ⋅ I + a2 ⋅ I ,
pentru tensiunile simple ale receptorului se poate scrie deci :
0 + −
U '1 = Z 1 ⋅ I 1 = Z 1 ⋅ ( I + I + I )
0 + −
U '2 = Z 2 ⋅ I 2 = Z 2 ⋅ ( I + a 2 ⋅ I + a ⋅ I ) (6.5)
0 + −
U '3 = Z 3 ⋅ I 3 = Z 3 ⋅ ( I + a ⋅ I + a 2 ⋅ I )
Ţinând cont de condiţiile iniţiale (6.1, 6.2), anularea componentei de secvenţă negativă a
setului de tensiuni U '1 , U '2 , U '3 , se obţine atunci când:
1 + 1 +
U '− = ⋅ I ⋅ ( Z 1 + a 4 ⋅ Z 2 + a 2 ⋅ Z 3 ) = ⋅ I ⋅ ( Z 1 + a ⋅ Z 2 + a 2 ⋅ Z 3 ) = 0 (6.6)
3 3
+
Pentru că I ≠ 0 , rezultă condiţia:

Z1 + a ⋅ Z 2 + a 2 ⋅ Z 3 = 0 (6.7)
Când această condiţie este realizată (conduce la o dublă infinitate de soluţii), se obţine
+ − 0
echilibrul curenţilor ( I ≠ 0 , I = 0 , I = 0 ) şi al tensiunilor înlănţuite, dar dezechilibrul
tensiunilor simple la bornele receptorului ( U '+ ≠ 0 , U '− = 0 , U '0 ≠ 0 ).
C6 - 2
 d Curenţii absorbiţi de consumator se constituie într-un set simetric de secvenţă negativă.
0 +
În relaţiile (6.5) se pune condiţia: I = 0 şi I = 0 .
Conform relaţiilor (6.3), componenta de secvenţă negativă a setului de tensiuni
U '1 , U '2 , U '3 este nulă:
1 − 1 −
U '− = ⋅ I ⋅ ( Z 1 + a 3 ⋅ Z 2 + a 3 ⋅ Z 3 ) = ⋅ I ⋅ ( Z 1 + Z 2 + Z 3 ) = 0 (6.8)
3 3
−
Pentru că I ≠ 0 , condiţia (6.8) este realizată dacă:
Z1 + Z 2 + Z 3 = 0 , (6.9)
ceea ce este însă posibil doar dacă cele trei impedanţe sunt reactanţe pure.
Dacă receptorul ar avea conexiunea Δ, condiţia (6.9) s-ar transforma în:
Y 12 + Y 23 + Y 31 = 0 , (6.10)
unde Y 12 , Y 23 , Y31 sunt admitanţele echivalente de pe laturile schemei Δ.
Când condiţia (6.9) sau (6.10) este realizată (conduce la o dublă infinitate de soluţii), se
+ − 0
produce echilibrul curenţilor ( I = 0 , I ≠ 0 , I = 0 ) şi al tensiunilor înlănţuite, dar dezechilibrul
tensiunilor simple la bornele receptorului ( U '+ ≠ 0 , U '− = 0 , U '0 ≠ 0 ).

e Sistemul tensiunilor fazelor faţă de neutrul receptorului formează un set trifazat

simetric de fazori.
În afara soluţiei receptorului simetric, există şi alte soluţii. Un receptor nesimetric poate
forma un set trifazat simetric de tensiuni simple. Din punct de vedere analitic, aceasta înseamnă:
U '− = 0 ,
U '0 = U N − U N ' = 0 , (6.11)
1
U '+ = ⋅ (U '1 + a ⋅ U '2 + a 2 ⋅ U '3 ) ≠ 0
3
Componenta de secvenţă zero a curenţilor trebuie să rămână de asemenea nulă :
1 1 1
I '0 = ⋅ ( I 1 + I 2 + I 3 ) = ⋅ (U 1 ⋅ Y 1 + U 2 ⋅ Y 2 + U 3 ⋅ Y 3 ) = ⋅ U 1 ⋅ (Y 1 + a 2 ⋅ Y 2 + a ⋅ Y 3 ) = 0
3 3 3
Cum U1 ≠ 0, rezultă condiţia:
Y 1 + a 2 ⋅Y 2 + a ⋅Y 3 = 0 (6.12)
1 1 1
în care : Y 1 = , Y2 = , Y3 =
Z1 Z2 Z3
Când condiţia (6.12) este îndeplinită (există o dublă infinitate de soluţii), tensiunile compuse
(înlănţuite) şi cele simple sunt echilibrate ( U '+ ≠ 0 , U '− = 0 , U '0 = 0 ), dar curenţii pe fazele reţelei
+ − 0
sunt dezechilibraţi ( I ≠ 0 , I ≠ 0 , I = 0 ).

C6 - 3
 6.2. Expresiile în componente de fază şi de secvenţă
ale curenţilor pe fazele unor receptoare electrice trifazate
Expresiile deduse în acest paragraf sunt utilizate în modelele matematice aferente
compensării puterii reactive în reţelele electrice cu sarcini dezechilibrate cu trei, respectiv patru
conductoare. La construirea acestora, sarcinile au fost modelate prin scheme echivalente în
conexiune Δ respectiv Y iar compensatoarele folosite au schemele de conexiuni de asemenea Δ şi
Y. Din acest motiv au fost necesare expresiile în componente simetrice ale curenţilor pe fazele
receptoarelor având aceste tipuri de conexiuni.

6.2.1. Cazul receptorului trifazat în conexiune Y0 (Y)

Se consideră mai întâi cazul receptorului trifazat oarecare (dezechilibrat) în conexiune Y0
(fig. 6.2). Ipotezele în care se deduc expresiile pentru curenţii pe fazele acestui receptor sunt:
- reţeaua electrică trifazată cu patru conductoare (sursa) la care este conectat receptorul are
tensiunile de linie şi de fază constituite în seturi echilibrate;
- se neglijează impedanţa conductorului neutru şi ale celorlalte conexiuni.
Admitanţele echivalente pe fază ale receptorului se scriu conform convenţiei:
Y
Y f = GYf − jBYf f = R, S,T (1,2,3) (6.13)
în care susceptanţa B Yf este considerată inductivă dacă este pozitivă, respectiv capacitivă dacă este
negativă.

Fig. 6.2. Receptor trifazat în conexiune Y0. Fig. 6.3. Convenţia de raportare a fazorilor.

De asemenea se va folosi convenţia cunoscută de stabilire a referinţei pentru fazorii care

apar în calculul electric şi anume: tensiunea fazei R se poziţionează (în planul complex real-
imaginar) în axa reală, sensul pozitiv (fig. 6.3). Cele trei tensiuni de fază vor fi scrise deci în
sistemul de axe real-imaginar sub forma:
U R = UR = U
U S = a 2U S = a 2U (6.14)
U T = aU T = aU
în care operatorul a are forma cunoscută:
2π 4π
j 1 3 j 1 3
a=e 3
=− + j a=e 3
=− − j a3 = 1 a4 = a2 (6.15)
2 2 2 2
C6 - 4
 Curenţii pe fazele receptorului sunt:
Y Y
I R = U R ⋅ Y R = U (GRY − jBRY ) = I Ra − jI Rr
I S = U S ⋅ Y S = a 2U (GSY − jBSY ) = a 2 ( I Sa − jI Sr )
Y Y
(6.16)
I T = U T ⋅ Y T = aU (GTY − jBTY ) = a ( ITa − jITr )
Y Y

Componentele reactive ale curenţilor pe faze I f r sunt deci pozitive pentru caracter inductiv
respectiv negative pentru caracter capacitiv (un rezultat al aplicării convenţiei susceptanţelor).
Utilizând acum relaţiile cunoscute între componentele de secvenţă şi curenţii de fază cărora
le corespund, adică:
Y+ 1 Y
( Y
I = I R + a ⋅ I S + a2 ⋅ I T
3
Y
)
Y− 1 Y
( Y
I = I R + a2 ⋅ I S + a ⋅ I T
3
Y
) (6.17)

Y0 1 Y
( Y
I = I R + I S + IT
3
Y
)
1
I = ⎡⎣ I Ra + I Sa + ITa − j ( I Rr + I Sr + ITr ) ⎤⎦
Y+

3
1
{
se obţin: I = 2 I Ra − I Sa − ITa + 3 ( I Sr − ITr ) + j ⎡⎣ 3 ( I Sa − ITa ) − 2 I Rr + I Sr + ITr ⎤⎦
Y−

6
}(6.18)

1
{
I = 2 I Ra − I Sa − ITa + 3 ( ITr − I Sr ) + j ⎡⎣ 3 ( ITa − I Sa ) − 2 I Rr + I Sr + ITr ⎤⎦
Y0

6
}
Dacă schema echivalentă Y0 ar conţine numai elemente active (cazul unei sarcini particulare
de pildă), formând curenţii:
I YR = I Ra
⎛ 1 3⎞
I YS = a 2 I Sa = ⎜⎜ − − j ⎟⎟ I Sa (6.19)
⎝ 2 2 ⎠
⎛ 1 3⎞
I YT = aITa = ⎜⎜ − + j ⎟⎟ ITa
⎝ 2 2 ⎠
1
I
Y+
= ( I Ra + I Sa + ITa )
3
1
= ⎡⎣ 2 I Ra − I Sa − ITa + j 3 ( I Sa − ITa ) ⎤⎦
Y−
relaţiile (6.18) devin: I (6.20)
6
1
= ⎡⎣ 2 I Ra − I Sa − ITa + j 3 ( ITa − I Sa ) ⎤⎦
Y0
I
6
Iar dacă schema echivalentă Y0 ar conţine numai elemente reactive (cazul unui compensator
de putere reactivă), formând curenţii:
I YR = − j I Rr
⎛ 3 1⎞
I YS = a 2 ( − j I Sr ) = ⎜ − + j ⎟ I Sr
⎝ 2 2⎠
⎛ 3 1⎞
I YT = a ( − j I Tr ) = ⎜ + j ⎟ I Tr
⎝ 2 2⎠
(6.21)
C6 - 5
relaţiile (6.18) devin:
1
I
Y+
=−j ( I Rr + I Sr + ITr )
3
1⎡
3 ( I Sr − ITr ) + j ( −2 I Rr + I Sr + ITr ) ⎤⎦
Y−
I = (6.22)
6⎣
1
= ⎡⎣ 3 ( ITr − I Sr ) + j ( −2 I Rr + I Sr + ITr ) ⎤⎦
Y0
I
6
Tot aici poate fi abordată şi conexiunea Y (fără conductor neutru). În acest caz, conductorul
neutru lipsind, componenta homopolară este nulă:

I =
0 1 Y
3
( Y Y
I R + I S + IT = 0 ) (6.23)

Folosind ecuaţiile (6.18), condiţia (6.23) conduce la două ecuaţii de legătură între
componentele curenţilor de sarcină, corespunzător anulării componentelor reală şi imaginară a
Y0
curentului I :
2 I Ra − I Sa − I Ta = 3( I Sr − I Tr )
(6.24)
2 I Rr − I Sr − I Tr = 3( I Ta − I Sa )

6.2.2. Cazul receptorului trifazat în conexiune Δ

Pentru deducerea relaţiilor curenţilor pe faze în acest caz, se vor utiliza notaţiile din
figura 6.3. Se va folosi aceeaşi ipoteză: tensiunile de alimentare de linie şi ale fazelor faţă de
pământ alcătuiesc un set trifazat echilibrat. De data aceasta sunt necesare tensiunile de linie:
U RS = U R − U S = U f (1 − a 2 ) = − j ⋅ a ⋅U l
U ST = U S − U T = U f ( a 2 − a ) = − j ⋅ U l (6.25)
U TR = U T − U R = U f (1 − a ) = − j ⋅ a 2 ⋅ U l

Curenţii pe fazele receptorului se deduc

pornind de la curenţii pe laturile triunghiului,
presupuşi cunoscuţi:
I ΔR = I ΔRS − I TΔR
I ΔS = I ST
Δ − IΔ
RS (6.26)
I TΔ = I TR
Δ − IΔ
ST

Curenţii pe laturile triunghiului se

exprimă în funcţie de componentele lor active şi
reactive, corespunzătoare conductanţelor şi
susceptanţelor echivalente:
I ΔRS = U RS Y RS = U RS ( GRS − jBRS )
Fig. 6.4. Receptor trifazat în conexiunea Δ. I ΔST = U ST Y ST = U ST ( GST − jBST ) (6.27)
Δ
I TR = U TR Y TR = U TR ( GTR − jBTR )

sau:
C6 - 6
 I ΔRS = − j ⋅ a ⋅ U l ( G RS − j BRS ) = − j ⋅ a ⋅ I RSa
Δ Δ
(
− j I RSr )
= − j ⋅ a ⋅ I ΔRS*

I ΔST = − j ⋅ U l ( GST − j BST ) = j I STa

Δ
( Δ
− j I STr Δ*
= − j ⋅ I ST ) (6.28)
Δ
I TR = − j ⋅ a 2 ⋅ U l ( GTR − j BTR ) = − j ⋅ a 2 I TRa
Δ Δ
− j I TRr ( Δ*
= − j ⋅ a 2 ⋅ I TR)
în care cu “ * ” s-au notat curenţii pe laturile triunghiului, exprimaţi prin raportare la tensiunea de
linie corespunzătoare.
Înlocuind deci relaţiile (6.28) în (6.24) se obţine:

I ΔR =
1
2 { (
Δ
3 I RSa Δ
+ I TRa Δ
+ I RSr ) Δ
− I TRr Δ
+ j I RSa Δ
− I TRa [Δ
+ 3 − I TRr Δ
− I RSr ( )]}
I ΔS
1
[ Δ
= − 3I RSa
2
Δ
− 2 I STr Δ
− I RSr Δ
+ j − 2 I STa ( Δ
− I RSa Δ
+ 3I RSr )] (6.29)

I TΔ
1
[ Δ
= − 3I TRa
2
Δ
+ I TRr Δ
+ 2 I STr Δ
+ j I TRa (
Δ
+ 2 I STa Δ
+ 3I TRr )]
Componentele de secvenţă (de referinţă - corespunzătoare fazei R) ale curenţilor de fază, se
obţin prin aplicarea unor relaţii de forma (6.17)
1
⎡ I RSa − j ( I RSr )⎤⎦
Δ+ Δ Δ Δ Δ Δ Δ
I = ⎣ + I STa + ITRa + I STr + ITRr
3
1⎡ 1 Δ Δ ⎤ 1⎡ Δ 1 ⎤
= ⎢ ( I RSa ) ( )
Δ− Δ Δ Δ Δ Δ Δ Δ
I − 2 I STa + ITRa + I RSr − ITRr ⎥ + j ⎢ I RSa − ITRa + − I RSr + 2 I STr − ITRr ⎥ (6.30)
2⎣ 3 ⎦ 2⎣ 3 ⎦
Δ0
I =0

I
Δ+
=
1 Δ*
3
( Δ*
I RS + I ST + I TR
Δ*
)
sau: (6.31)
I
Δi
=−
1
3
( Δ* Δ* Δ*
a 2 I RS + I ST + a I TR )
Dacă schema echivalentă Δ ar conţine numai elemente active (cazul unui consumator
particular), relaţiile (6.27) ar deveni:
3 Δ 1 Δ
IR =
Δ

2
( Δ
I RSa + ITRa ) + j ( I RSa
2
Δ
− ITRa )
3 Δ 1
I RSa + j ( −2 I STa )
Δ Δ Δ
IS = − − I RSa (6.32)
2 2
3 Δ 1 Δ
ITRa + j ( ITRa )
Δ Δ
IT = − + 2 I STa
2 2
ceea ce corespunde unor componente simetrice având expresiile:
1 Δ
I
Δ+
=
3
( I RSa + I STa
Δ Δ
+ ITRa )
1 1 Δ
I
Δ−
=
2 3
( Δ
I RSa Δ
− 2 I STa Δ
+ ITRa ) + j ( I RSa
2
Δ
− ITRa ) (6.33)
Δ0
I =0

C6 - 7
 Dacă schema echivalentă Δ ar conţine numai elemente reactive (cazul compensatoarelor de
putere reactivă), curenţii pe faze devin:
1 Δ 3
IR =
Δ

2
( Δ
I RSr − ITRr ) +j
2
( Δ
− I RSr Δ
− ITRr )
1 3 Δ
I S = ( −2 I STr )
Δ Δ Δ
− I RSr +j I RSr (6.34)
2 2
1 Δ 3 Δ
I T = ( ITRr )
Δ Δ
+ 2 I STr +j ITRr
2 2
iar componentele simetrice aferente au expresiile:
1 Δ
I
Δ+
=−j
3
( Δ
I RSr + I STr Δ
+ ITRr )
1 Δ 1
= ( I RSr ) ( )
Δ− Δ Δ Δ Δ
I − ITRr +j − I RSr + 2 I STr − ITRr (6.35)
2 2 3
Δ0
I =0
Se observă că:
• de fiecare dată suma curenţilor pe cele trei faze este nulă, ceea ce conduce la inexistenţa
componentei de secvenţă homopolară. Altfel spus: receptorul în conexiune Δ nu intervine asupra
circulaţiei de curenţi pe secvenţa homopolară;
• dacă se consideră cazul receptorului ce conţine numai elemente reactive, iar acestea s-ar
alege astfel încât:
Δ Δ Δ
I RSr + I STr + I TRr =0 (6.36)
receptorul ar interveni în reţea numai asupra circulaţiei pe secvenţa inversă (curenţii pe fazele sale
ar forma un sistem trifazat simetric de secvenţă inversă):
Δ+
I =0
1 Δ 3 Δ
I
Δ−
=
2
( Δ
I RSr − ITRr ) +j
2
I STr (6.37)
Δ0
I =0
Se mai pot face unele observaţii interesante aici, dacă se exprimă curenţii pe fazele
receptorului în cazurile în care acesta conţine numai elemente active, respectiv numai elemente
reactive, prin raportare la tensiunile de fază aferente. Pentru aceasta, în relaţiile (6.32) şi (6.34) se
înmulţeşte cu operatorul a , respectiv a2. Rezultă:
3 Δ 1 Δ
Δ*
IR = IR =
Δ

2
( ITRa + I RSaΔ
) + j ( I RSa
2
Δ
− ITRa )
3 Δ 1 Δ
IS
Δ* Δ
= a⋅IS =
2
( Δ
I RSa + I STa ) + j ( I STa
2
Δ
− I RSa ) (6.36)

3 Δ 1 Δ
IT
Δ* Δ
= a2 ⋅ I T =
2
( Δ
I STa + ITRa ) + j ( ITRa
2
Δ
− I STa )
respectiv:

C6 - 8
 1 Δ 3 Δ
Δ*
IR = IR =
Δ

2
( Δ
I RSr − ITRr ) −j
2
( ITRr + I RSrΔ
)
1 Δ 3 Δ
= a ⋅ I S = ( I STr ) ( )
Δ* Δ Δ Δ
IS − I RSr −j I RSr + I STr (6.37)
2 2
1 Δ 3 Δ
= a 2 ⋅ I T = ( ITRr ) ( )
Δ* Δ Δ Δ
IT − I STr −j I STr + ITRr
2 2
Din ecuaţiile (6.36) şi (6.37) se poate observa că dacă se raportează la un sistem de tensiuni
de fază simetric (faţă de un neutru care poate fi fizic sau fictiv):
- deşi conţine numai elemente active, receptorul în conexiune Δ debitează, respectiv
absoarbe pe faze şi putere reactivă, în funcţie de sensul şi mărimea dezechilibrului ; nu este însă
afectat bilanţul puterilor reactive pe ansamblul celor trei faze ;
- deşi conţine numai elemente reactive, receptorul în conexiune Δ, debitează respectiv
absoarbe pe faze şi putere activă, în funcţie de sensul şi mărimea dezechilibrului ; nu este însă
afectat bilanţul puterilor active pe ansamblul celor trei faze.

Aplicaţii numerice
1. Un transformator dintr-un post de transformare de 20/0,4 kV, alimentează un receptor
trifazat, format dintr-un rezistor şi o bobină în paralel pe fiecare fază, având rezistenţele electrice
RR, RS, RT respectiv reactanţe inductive XR, XS, XT , conectate în conexiune Y (cu neutrul izolat
faţă de pământ). Barele de joasă tensiune ale PT se pot echivala cu o sursă trifazată, la bornele
căreia se formează un set trifazat simetric de tensiuni de linie, respectiv un set trifazat simetric de
tensiuni de fază. Se cunosc: setul tensiunilor de fază, exprimat prin poziţionarea fazorului
corespunzător fazei R în axa reală:
2⋅π 2⋅π
− j⋅ j⋅
U R = 235 V U S = 235 ⋅ e 3 V U T = 235 ⋅ e 3 V,

şi valorile celor trei rezistenţe: RR = 10 Ω, RS = 14,807 Ω, RT = 11,845 Ω şi ale celor trei reactanţe
inductive echivalente XR = 12,5 Ω, XS = 12,619 Ω, XT = 19,414 Ω.
a) curenţii pe fazele receptorului trifazat;
Rezolvare:
ƒ se definesc elementele iniţiale
Operatorul Stokvis:
2⋅ π
j⋅
3 2 3 4
a := e a = −0.5 + 0.866j a = −0.5 − 0.866j a =1 a = −0.5 + 0.866j

Fazele fazorilor tensiunilor de fază (raportate la momentul trecerii prin zero a valorii
momentane a tensiunii sinusoidale de pe faza R ):
αUR := 0 αUS := −120 grad αUT := 120 grad

Forma complexă exponenţială a fazorilor tensiunilor de fază rezultă:

π π π
j ⋅ α UR ⋅ j ⋅ α US⋅ j ⋅ α UT ⋅
180 180 V 180 V
UR := 235⋅ e V US := 235⋅ e UT := 235⋅ e
,

C6 - 9
respectiv forma prin proiecţiile pe cele două axe, reală şi imaginară, a fazorilor:
UR = 235 V US = −117.5 − 203.516j V UT = −117.5 + 203.516j V

Se observă că cele trei tensiuni de fază formează un set trifazat simetric. Acest lucru se
poate constata şi din valorile componentelor simetrice asociate acestui set:
1
3
(
Uh := ⋅ UR + US + UT ) Uh = 0 V

Ud := ⋅ ⎛ UR + a⋅ US + a ⋅ UT ⎞
1 2
Ud = 235 V
3 ⎝ ⎠

Ui := ⋅ ⎛ UR + a ⋅ US + a⋅ UT ⎞
1 2
Ui = −0 + 0j V
3 ⎝ ⎠

Aceeaşi afirmaţie este valabilă şi pentru tensiunile de linie:

URS := UR − US URS = 352.5 + 203.516j URS = 407.032 V

(
⎛ Im URS )⎞ 180
αURS := atan ⎜ αURS = 0.524 rad αURS⋅ = 30
) ⎟⎠
grad
(
⎝ Re URS π

UST := US − UT UST = −407.032j UST = 407.032 V

−π 180
αUST := rad αUST⋅ = −90 grad
2 π

UTR := UT − UR UTR = −352.5 + 203.516j UTR = 407.032 V

⎛ Im UTR ( )⎞ 180
αUTR := π + atan ⎜
) ⎟⎠
αUTR = 2.618 rad αUTR⋅ = 150 grad
Re UTR
⎝ ( π

Admitanţele echivalente ale receptorului trifazat sunt:

1 1 YRY = 0.1 − 0.08j
YRY = G RY − jBRY = −j
R pRY X pRY
1 1
YSY = GSY − jBSY = −j YSY = 0.067538 − 0.079246j
R pSY X pSY
1 1
YTY = G TY − jBTY = −j YTY = 0.084422 − 0.05151j
R pTY X pTY

2
YRY + a ⋅ YSY + a⋅ YTY = 0 ( verificarea conditiei 6.12)

Se obţine un set trifazat dezechilibrat de curenţi pe fazele receptorului trifazat:

IRY := UR⋅ YRY IRY = 23.5 − 18.8j A IRY = 30.095 A

⎛ Im IRY ( )⎞ 180
αIRY := atan ⎜
( ) ⎟⎠
αIRY = −0.675 rad αIRY⋅ = −38.66 grad
π
⎝ Re IRY

ISY := US⋅ YSY ISY = −24.063 − 4.434j A ISY = 24.468 A

⎛ Im ISY ( )⎞ 180
αISY := −π + atan ⎜
( ) ⎟⎠
αISY = −2.959 rad αISY⋅ = −169.56 grad
π
⎝ Re ISY

C6 - 10
ITY := UT⋅ YTY ITY = 0.563 + 23.234j A ITY = 23.24 A

( )⎞
⎛ Im ITY 180
αITY := atan ⎜
( ) ⎟⎠
αITY = 1.547 rad αITY⋅ = 88.611 grad
π
⎝ Re ITY

b) componentele simetrice ale setului trifazat al curenţilor pe fazele receptorului trifazat;

Componentele simetrice ale setului trifazat de curenţi, rezultă:
1
3
(
IhY := ⋅ IRY + ISY + ITY ) IhY = 0 − 0j IhY = 0 A

Aşa cum era de aşteptat, neutrul consumatorului fiind izolat faţă de pământ, nu există
componentă homopolară în curenţii de pe fazele consumatorului.
IdY := ⋅ ⎛ IRY + a ISY + a ITY ⎞
1 2
IdY = 19.737 − 16.509j IdY = 25.731 A
3 ⎝ ⎠
( )⎞
⎛ Im IdY 180
αIdY := atan ⎜
( ) ⎟⎠
αIdY = −0.697 rad αIdY⋅ = −39.911 grad
π
⎝ Re IdY

IiY := ⋅ ⎛ IRY + a ISY + a ITY ⎞

1 2
IiY = 3.763142 − 2.290834j IiY = 4.405583 A
3 ⎝ ⎠
( )⎞
⎛ Im IiY 180
αIiY := atan ⎜
( ) ⎟⎠
αIiY = −0.547 rad αIiY⋅ = −31.331202 grad
π
⎝ Re IiY
Se observă că deşi reţeaua este alimentată cu un set trifazat simetric de tensiuni,
consumatorul nesimetric determină şi circulaţia unei componente de secvenţă inversă a curenţilor
(parametrii echivalenţi ai consumatorului respectă condiţia 6.10).

c) factorii de disimetrie şi asimetrie ai curenţilor pe fazele receptorului;

Factorul de disimetrie a curenţilor sau factorul de nesimetrie negativă de curent:
IiY
knIi := knIi = 0.171
IdY

Factorul de asimetrie a curenţilor sau factorul de nesimetrie zero de curent:

IhY
knIh := knIh = 0
IdY

d) puterile active şi reactive pe faze şi pe ansamblul trifazat;

⎣
⎯
( )
PRY := Re⎡UR⋅ IRY ⎤
⎦ PRY = 5522.5 W
⎣ ( )
⎯
QRY := Im⎡UR ⋅ IRY ⎤
⎦ QRY = 4418 VAr

PSY := Re⎡US⋅ ( ISY)⎤ QSY := Im⎡US⋅ ( ISY)⎤

⎯ ⎯
PSY = 3729.77092 W QSY = 4376.340495 VAr
⎣ ⎦ ⎣ ⎦
PTY := Re⎡UT⋅ ( ITY)⎤ QTY := Im⎡UT⋅ ( ITY)⎤
⎯ ⎯
PTY = 4662.213649 W QTY = 2844.621322 VAr
⎣ ⎦ ⎣ ⎦
PtotalY := PRY + PSY + PTY = 13914.484569 W QtotalY := QRY + QSY + QTY = 11638.961817 VAr

Rezultă un factor de putere global:

⎛ ⎛ QtotalY ⎞ ⎞
cos_ φ Y := cos ⎜ atan ⎜ ⎟⎟ cos_ φ Y = 0.767039
⎝ ⎝ PtotalY ⎠ ⎠

C6 - 11
 2. Aceeaşi problemă ca mai sus, cu deosebirea că de data aceasta receptorul se consideră
ca având o conexiune Δ, pe laturile acestuia fiind conectate doar reactanţe, având valorile:
XRS = - 80,034 (capacitivă: CRS = 39,8 μF),
XST = 153,874 Ω  (inductivă),
XTR = 166,78 Ω (inductivă).

a) curenţii pe fazele receptorului trifazat;

Admitanţele echivalente ale receptorului trifazat sunt:
1
XRSdelta := −80.034 Ω YRSdelta := = 0.012495j S
j ⋅ XRSdelta

1
XSTdelta := 153.874 Ω YSTdelta := = −0.006499j S
j ⋅ XSTdelta

1
XTRdelta := 166.78 Ω YTRdelta := = −0.005996j S
j ⋅ XTRdelta

Se poate observa că:

YRSdelta + YSTdelta + YTRdelta = −0j

Curenţii ce se închid pe laturile triunghiului sunt:

IRSdelta := URS⋅ YRSdelta IRSdelta = −2.542869+ 4.404378j A IRSdelta = 5.085738 A

(
⎛ Im IRSdelta )⎞ 180
αIRSdelta := π + atan ⎜ αIRSdelta = 2.094 αIRSdelta⋅ = 120
) ⎟⎠
rad grad
(
⎝ Re IRSdelta π

ISTdelta := UST⋅ YSTdelta ISTdelta = −2.645229 A ISTdelta = 2.645229 A

(
⎛ Im ISTdelta )⎞ 180
αISTdelta := π + atan ⎜
) ⎟⎠
αISTdelta = 3.142 rad αISTdelta⋅ = 180 grad
(
⎝ Re ISTdelta π

ITRdelta := UTR⋅ YTRdelta ITRdelta = 1.220266+ 2.113563j A ITRdelta = 2.440532 A

(
⎛ Im ITRdelta )⎞ 180
αITRdelta := atan ⎜
) ⎟⎠
αITRdelta = 1.047 rad αITRdelta⋅ = 60 grad
(
⎝ Re ITRdelta π

Pe fazele receptorului în conexiune Δ se obţine un set trifazat dezechilibrat de curenţi:

IRdelta := IRSdelta − ITRdelta IRdelta = −3.763135 + 2.290815j A IRdelta = 4.405567 A

(
⎛ Im IRdelta )⎞ 180
αIRdelta := π + atan ⎜
) ⎟⎠
αIRdelta = 2.595 rad αIRdelta⋅ = 148.668958 grad
(
⎝ Re IRdelta π

ISdelta := ISTdelta − IRSdelta ISdelta = −0.10236 − 4.404378j A ISdelta = 4.405567 A

⎛ Im ISdelta ( )⎞ 180
αISdelta := −π + atan ⎜
) ⎟⎠
αISdelta = −1.594 rad αISdelta ⋅ = −91.331342 grad
⎝ Re ISdelta ( π

ITdelta := ITRdelta − ISTdelta ITdelta = 3.865495 + 2.113563j A ITdelta = 4.405587 A

(
⎛ Im ITdelta )⎞ 180
αITdelta := atan ⎜
) ⎟⎠
αITdelta = 0.5 rad αITdelta ⋅ = 28.668814 grad
(
⎝ Re ITdelta π

C6 - 12
 b) componentele simetrice ale setului trifazat al curenţilor pe fazele receptorului trifazat;
Componentele simetrice ale setului trifazat de curenţi, rezultă:
1
3
(
Ihdelta := ⋅ IRdelta + ISdelta + ITdelta ) Ihdelta = 0 Ihdelta = 0 A

Aşa cum era de aşteptat, conexiunea receptorului fiind Δ, nu există componentă homopolară
în curenţii de pe fazele acestuia.

Iddelta := ⋅ ⎛ IRdelta + a ISdelta + a ITdelta ⎞

1 2
Iddelta = −0j Iddelta = 0 A
3 ⎝ ⎠

Iidelta := ⋅ ⎛ IRdelta + a ISdelta + a ITdelta ⎞

1 2
Iidelta = −3.763135 + 2.290829j Iidelta = 4.405574 A
3 ⎝ ⎠
(
⎛ Im Iidelta )⎞ 180
αIidelta := π − atan ⎜
) ⎟⎠
αIidelta = 3.688 rad αIidelta⋅ = 211.33119 grad
(
⎝ Re Iidelta π

Pe fazele receptorului curenţii nu conţin decât componenta de secvenţă inversă (negativă).

Deşi receptorul nesimetric este alimentat cu un set trifazat simetric de tensiuni, acesta determină
doar circulaţia unei componente de succesiune inversă.
Comparând cu curentul de secvenţă inversă pe fazele receptorului studiat anterior:

IiY := ⋅ ⎛ IRY + a ISY + a ITY ⎞

1 2
IiY = 3.763142 − 2.290834j IiY = 4.405583 A
3 ⎝ ⎠
( )⎞
⎛ Im IiY 180
αIiY := atan ⎜
( ) ⎟⎠
αIiY = −0.547 rad αIiY⋅ = −31.331202 grad
π
⎝ Re IiY
Se constată că cei doi curenţi de succesiune inversă, sunt practic egali şi în opoziţie de fază
(de sens contrar). De aici ideea de a folosi pentru simetrizarea sarcinii, un compensator trifazat,
nesimetric, în conexiune Δ. Elementele receptorului analizat mai sus, au fost tocmai astfel
dimensionate, încât să absoarbă de la sursă un set de curenţi de succesiune inversă, egal şi de semn
contrar cu cel absorbit de receptorul nesimetric considerat anterior. Dacă îl alăturăm acum
consumatorului anterior, se formează un ansamblu echilibrat, care absoarbe de la sursă un set de
curenţi simetrici, care are doar componenta de succesiune directă.
c) factorii de disimetrie şi asimetrie ai curenţilor pe fazele receptorului;
Nu are sens calculul acestor factori, atât componenta de succesiune directă (pozitivă) cât şi
cea de succesiune homopolară (zero), fiind nule.
d) puterile active şi reactive pe faze şi pe ansamblul trifazat;

⎣ (
⎯
⎦ )
PRdelta := Re⎡UR⋅ IRdelta ⎤ = −884.336712 W
⎯
( )
QRdelta := Im⎡UR⋅ IRdelta ⎤ = −538.34161
⎣ ⎦
VAr

⎣
⎯
( ⎦)
PSdelta := Re⎡US⋅ ISdelta ⎤ = 908.388579 W
⎯
( )
QSdelta := Im⎡US⋅ ISdelta ⎤ = −496.682553
⎣ ⎦
VAr

⎣
⎯
( ⎦ )
PTdelta := Re⎡UT⋅ ITdelta ⎤ = −24.051868 W
⎯
( )
QTdelta := Im⎡UT⋅ ITdelta ⎤ = 1035.033562
⎣ ⎦
VAr

Ptotal_delta := PRdelta + PSdelta + PTdelta = −0 W Qtotal_delta := QRdelta + QSdelta + QTdelta = 0 VAr

Se observă că deşi conţine numai elemente reactive de circuit, receptorul în conexiune Δ

considerat, intervine şi asupra circulaţiei de putere activă: debitează putere activă pe fazele R şi T,
absorbind putere activă pe faza S. Pe ansamblul celor trei faze nu este influenţat însă bilanţul
puterilor active. O constatare similară se referă la intervenţia asupra circulaţiei puterii reactive:
receptorul absoarbe putere reactivă pe faza T, debitează putere reactivă pe celelalte două faze, dar
fără a influenţa bilanţul puterilor reactive pe ansamblul celor trei faze.
C6 - 13
 Se poate înţelege acum mecanismul energetic al simetrizării obţinute prin compensare
nesimetrică: compensatorul în conexiune Δ, efectuează o redistribuire a puterilor active şi reactive
între fazele reţelei.
Aplicând acum teorema suprapunerii efectelor, putem determina efectul compensatorului
asupra curenţilor şi puterilor absorbiţi de la sursă de către ansamblul receptor-compensator:
- curenţii pe faze:
IR := IRY + IRdelta = 19.736865− 16.509185j IR = 25.731246 A

( )⎞
⎛ Im IR 180
αIR := atan ⎜ αIR = −0.697 rad αIR⋅ = −39.911281 grad
( ) ⎟⎠
⎝ Re IR π

IS := ISY + ISdelta = −24.165796− 8.838021j IS = 25.731232 A

( )⎞
⎛ Im IS 180
αIS := −π + atan ⎜ αIS = −2.791 rad αIS⋅ = −159.911301 grad
( ) ⎟⎠
⎝ Re IS π

IT := ITY + ITdelta = 4.428931 + 25.347206j IT = 25.731231 A

( )⎞
⎛ Im IT 180
αIT := atan ⎜ αIT = 1.398 αIT⋅ = 80.088735
( ) ⎟⎠
rad grad
π
⎝ Re IT
- componentele simetrice ale curenţilor pe faze:
1
3
( )
Ih := ⋅ IR + IS + IT = 0 − 0j Ih = 0 A

Id := ⋅ ⎛ IR + a IS + a IT ⎞ = 19.736858− 16.509179j
1 2
Id = 25.731237 A
3 ⎝ ⎠
( )⎞
⎛ Im Id 180
αId := atan ⎜
( ) ⎟⎠
αId = −0.697 rad αId⋅ = −39.911282 grad
π
⎝ Re Id

Ii := ⋅ ⎛ IR + a IS + a IT ⎞ = 0 − 0j
1 2
Ii = 0 A
3 ⎝ ⎠

- factorii de disimetrie şi asimetrie:

Ii Ih
knIi_ := =0 knIh_ := =0
Id Id

- puterile pe faze şi pe ansamblul trifazat:

PR := PRY + PRdelta = 4638.163288 W QR := QRY + QRdelta = 3879.65839 VAr

PS := PSY + PSdelta = 4638.159499 W QS := QSY + QSdelta = 3879.657942 VAr

PT := PTY + PTdelta = 4638.161782 W QT := QTY + QTdelta = 3879.654884 VAr

Ptotal := PR + PS + PT = 13914.484569 W Qtotal := QR + QS + QT = 11638.971215 W

⎛ ⎛ Qtotal ⎞ ⎞
cos_ φ := cos ⎜ atan ⎜ ⎟⎟ cos_ φ = 0.767039
⎝ ⎝ Ptotal ⎠ ⎠

Rezultatele aplicaţiei numerice sunt confirmate prin modelare MATLAB-Simulink şi sunt

prezentate în figura 6.5.

C6 - 14
Fig. 6.5. Modelul MATLAB-Simulink şi rezultatele simulării reţelei din aplicaţia 3.
 Echilibrarea sarcinii active în reţelele electrice trifazate
prin compensare reactivă transversală

1. Scurtă prezentare a cauzelor, efectelor şi metodelor de reducere a

dezechilibrelor tensiunilor în reţelele trifazate
În regim normal de funcţionare, o primă cauză a dezechilibrului tensiunilor în reţelele
trifazate provine din nesimetria constructivă a elementele de reţea (linii electrice,
transformatoare etc.). Exemplul cel mai cunoscut este cel al nesimetriei unei linii electrice
aeriene, ca urmare a amplasării spaţiale nesimetrice a conductoarelor. De asemenea
lungimile totale ale conductoarelor pe fazele unei reţele pot fi diferite. Această nesimetrie
constructivă a elementelor reţelei se reflectă în nesimetria impedanţelor de fază echivalente,
proprii şi mutuale, longitudinale şi transversale. Nesimetria impedanţelor apoi determină
căderi de tensiune diferite pe faze şi deci dezechilibrul tensiunilor în nodurile reţelei. Ca
exemplu de metodă de corecţie a unei astfel de nesimetrii este binecunoscuta metodă a
transpunerii conductoarelor unei linii aeriene, care permite reducerea dezechilibrului
tensiunilor sub nivelul admisibil, bineînţeles, în condiţiile transferului unei sarcinii
echilibrate pe faze.
Cauza principală însă a dezechilibrului tensiunilor o constituie alimentarea consumatorilor,
o mare parte dintre aceştia fiind dezechilibraţi, monofazaţi – racordaţi între două faze sau
între o fază şi neutru. Cele mai numeroase sarcini dezechilibrate sunt racordate la reţeaua de
joasă tensiune şi au puteri de valori mici (de la câţiva zeci de watt până la 5-10 kW). Dar cele
mai importante dezechilibre le produc consumatorii industriali monofazaţi de puteri mari,
având puteri unitare de ordinul MW, ce sunt racordaţi la reţele electrice de medie sau chiar
înaltă tensiune, cum sunt de exemplu instalaţiile de sudură, cuptoarele electrice cu inducţie,
tracţiunea electrică feroviară, etc. Dezechilibrele curenţilor şi tensiunilor provocate de aceste
sarcini sunt însoţite de cele mai multe ori şi de alte forme de perturbaţii: armonici, goluri de
tensiune, fluctuaţii de tensiune etc.
Dezechilibrul curenţilor, căruia i se poate asocia circulaţia suplimentară a componentelor de
secvenţă negativă şi zero, conduce la creşterea pierderilor longitudinale de putere şi energie
activă în reţelele electrice şi deci la scăderea randamentelor.
Dezechilibrul tensiunilor determină efecte negative în primul rând asupra maşinilor
electrice rotative. Este vorba de accentuare încălzirii asociate pierderilor suplimentare în
înfăşurări, a căror mărime depinde de valoarea componentei de secvenţă negativă a
tensiunii. De asemenea, se produc cupluri parazite, ce se manifestă prin vibraţii dăunătoare.
Ambele efecte pot reduce considerabil durata de viaţă a maşinilor electrice şi deci daune
materiale importante.
Transformatoarele, bateriile de condensatoare, unele sisteme de protecţie (de exemplu
protecţiile de distanţă), convertoarele trifazate (three-phase rectifiers, AC-DC converters)
etc. sunt de asemenea afectate de alimentarea cu un sistem trifazat dezechilibrat de tensiuni.
În ceea ce priveşte limitarea dezechilibrelor tensiunilor, deoarece acestea se datorează în
primul rând sarcinilor dezechilibrate, principalele metode şi mijloace utilizate sunt
îndreptate spre prevenirea respectiv limitarea dezechilibrelor sarcinii.

1
Din categoria măsurilor destinate prevenirii dezechilibrelor sarcinii, fac parte cele care
realizează o echilibrare naturală a acestora. Se pot aminti aici două metode principale:
• repartiţia cât mai echilibrată a sarcinilor monofazate între fazele reţelei trifazate. Este în
special cazul consumatorilor monofazaţi alimentaţi la joasă tensiune;
• racordarea consumatorilor dezechilibraţi la un nivel de tensiune superior, ceea ce în
general corespunde soluţiei de creştere a puterii de scurtcircuit la bornele acestora. Este
cazul consumatorilor industriali, de puteri mari (câţiva MVA sau zeci de MVA) la care
alimentarea se face prin transformatoare proprii, altele decât cele ale celorlalţi
consumatori cuplaţi în acelaşi punct. În aceste condiţii factorul de dezechilibru al tensiunii
(Voltage unbalance factor) va scădea proporţional cu creşterea puterii de scurtcircuit.
Din categoria măsurilor pentru limitarea regimului dezechilibrat fac parte:
• schemele de simetrizare cu transformatoare monofazate (montajele Scott şi montajul în V);
• schemele de simetrizare prin compensarea puterii reactive (montajul Steinmetz),
monofazate şi trifazate, ce se pot aplica şi sub forma unor compensatoare automate de tip
SVC (Static Var Compensator).
• controlere de înaltă performanţă pentru sisteme electroenergetice (high-performance
power system controllers) bazate pe tehnologia convertoarelor cu auto-comutaţie (self-
commutated converters) ( de exemplu de tip STATCOM - Static Compensator).
Capitol de faţă este de fapt o dezvoltare teoretică a modelului matematic asociat montajului
conceput de către Charles Proteus Steinmetz, care îşi găseşte şi în prezent importante
aplicaţii industriale.

2. Mecanismul echilibrării sarcinii în montajul Steinmetz

Aşa cum este cunoscut, Steinmetz a demonstrat că dezechilibrul tensiunilor determinat de
dezechilibrul curenţilor produs într-o reţea trifazată prin conectarea între două faze a unei
sarcini rezistive (având conductanţa echivalentă G ), poate fi eliminat prin instalarea a două
sarcini reactive, una inductivă (o bobină, având susceptanţa echivalentă egală cu BL = G / 3 )
şi una capacitivă (un condensator, având susceptanţa echivalentă egală cu BC = −G / 3 ).
Ansamblul celor trei receptoare, ce formează o conexiune delta (Δ), poate fi echivalat cu cel al
unei sarcini trifazate perfect echilibrate, în conexiune stea (Y), având pe fiecare ramură o
admitanţă echivalentă cu caracter pur rezistiv (conductanţă), de valoare G (fig. 1).

a) b)
Fig. 1. Montajul Steinmetz şi echivalenţa acestuia cu o sarcină echilibrată, pur rezistivă.

2
Pentru a explica modul în care se obţine echilibrarea prin compensare reactivă a unei reţele
trifazate ce alimentează o sarcină rezistivă monofazată, se vor considera succesiv cele trei
receptoare, alimentate individual. Pentru fiecare receptor se vor determina curenţii pe faze,
care se vor descompune apoi, prin raportare la tensiunile de fază (simple) corespondente,
pentru a găsi componentele active şi reactive ale curenţilor, cu ajutorul cărora se determină
apoi puterile active şi reactive ce circulă pe fazele reţelei. Se presupune că tensiunile de fază
şi de linie ale sursei formează seturi trifazate perfect simetrice. De asemenea se neglijează
impedanţele conductoarelor de legătură.
Astfel, în cazul alimentării sarcinii rezistive de conductanţă echivalentă G, între fazele R şi S
(fig. 2.), pe conductorul fazei R se formează un curent în fază cu tensiunea aplicată :

a)

b)
Fig. 2. Sarcina rezistivă alimentată între fazele R şi S

I RS = U RS ⋅ G (1)

Expresia pentru calculul valorii efective a acestuia este :

I RS = 3 ⋅ U ⋅ G (2)

în care U este valoarea efectivă a tensiunii de fază (simple), considerată aceeaşi pe cele trei faze.
Pe conductorul fazei S se formează un curent de aceeaşi valoare efectivă dar în opoziţie de
fază cu cel de pe faza R:
I SR = − I RS (3)
Cei doi curenţi se raportează acum fiecare la tensiunea simplă a fazei corespondente, cu
scopul de a găsi componentele activă respectiv reactivă a fiecăruia. Pentru aceasta, planul
complex se asociază tensiunii de fază respective, fazorul acesteia poziţionându-se în axa
reală, sensul pozitiv. Se observă că fazorul curentului de pe faza R, I R( R ) = I RS , este defazat
înaintea celui al tensiunii simple corespondente, U R , cu un unghi egal cu π / 6 rad, ceea ce
înseamnă că componenta sa reactivă are caracter capacitiv:

3
 π π 3 3
I R( R ) = I R 1( R )a + jI R 1( R )r = I R 1( R ) ⋅ cos + jI R 1( R ) ⋅ sin = ⋅U ⋅ G + j ⋅U ⋅ G (4)
6 6 2 2
Se pot acum deduce expresiile puterilor active şi reactive ce circulă pe faza R:

3 2 3
S R 1 = PR 1 + jQR 1 = U R ⋅ I *R 1( R ) = ⋅U ⋅ G − j ⋅U2 ⋅ G (5)
2 2

Pe faza S fazorul curentului este defazat în urma tensiunii U S cu un unghi egal cu π / 6

rad, ceea ce înseamnă că componenta sa reactivă are caracter inductiv. Printr-un calcul
similar cu cel de mai sus se obţin puterile activă şi reactivă care circulă pe faza S:

3 2 3
SS 1 = PS 1 + jQS 1 = US ⋅ I S* 1( S ) = ⋅U ⋅ G + j ⋅U2 ⋅ G (6)
2 2
Se poate observa că sarcina rezistivă alimentată între două faze, absoarbe puteri active egale
pe cele două faze. Ea intervine însă şi asupra circulaţiei puterii reactive pe fazele reţelei,
absorbind putere reactivă pe faza S, pe care o întoarce însă spre sursă pe faza R,
nemodificând circulaţia puterii reactive pe ansamblul celor trei faze.
Pe acest ansamblul, rezultă:

P1 = PR 1 + PS 1 = 3 ⋅ U 2 ⋅ G = ( 3 ⋅ U )2 ⋅ G şi Q1 = QR 1 + QS 1 = 0 (7)

O demonstraţie similară se poate face în cazul alimentării între fazele S şi T a sarcinii

capacitive de susceptanţă echivalentă BC = −G / 3 (fig. 3.).

a)

b)
Fig. 3. Sarcina capacitivă alimentată între fazele S şi T

4
Curentul ce se formează pe conductorul fazei S, este defazat înaintea tensiunii de alimentare
cu un unghi egal cu π / 2 rad (planul complex asociat tensiunii U ST ):

I ST = j ⋅ UST ⋅ BC (8)

Valoarea efectivă a acestuia se poate determina cu expresia:

IST = 3 ⋅ U ⋅ BC = U ⋅ G (9)

Curentul ce se formează pe faza T, are aceeaşi valoare efectivă şi este în opoziţie de fază cu
cel de pe faza S:
I TS = − I ST (10)
Raportând acum cei doi curenţi la tensiunile simple corespondente, se pot determina
componentele active şi reactive ale acestora şi apoi puterile active şi reactive pe cele două faze:
1 3
SS 2 = PS 2 + jQS 2 = US ⋅ I S* 2(S ) = − ⋅ U 2 ⋅ G − j ⋅U2 ⋅ G (11)
2 2

1 2 3 2
ST 2 = PT 2 + jQT 2 = UT ⋅ I T* 2(S ) = ⋅U ⋅ G − j ⋅U ⋅ G (12)
2 2
Se observă că sarcina capacitivă absoarbe aceeaşi putere reactivă pe cele două faze la care este
racordată. Ea intervine şi asupra circulaţiei puterilor active, absorbind putere activă pe faza T,
pe care însă o întoarce spre sursă pe faza S. Pe ansamblul celor trei faze ale reţelei, rezultă:

P2 = PS 2 + PT 2 = 0 şi Q2 = QS 2 + QT 2 = −( 3 ⋅ U )2 ⋅ BC = − 3 ⋅ U 2 ⋅ G (13)

Acelaşi raţionament se aplică acum pentru cazul sarcinii inductive, de susceptanţă

echivalentă BL = G / 3 , alimentată între fazele T şi R (fig. 4).

a)

b)
Fig. 4. Sarcina inductivă alimentată între fazele T şi R

5
Curentul ce se formează pe conductorul fazei T, este defazat în urma tensiunii de alimentare
cu un unghi egal cu π / 2 rad:

I TR = − j ⋅ U TR ⋅ BL (14)

Valoarea efectivă a acestuia se poate determina cu expresia:

ITR = 3 ⋅ U ⋅ BL = U ⋅ G (15)

Curentul ce se formează pe faza R, are aceeaşi valoare efectivă şi este în opoziţie de fază cu
cel de pe faza T:
I RT = − I TR (16)

Raportând acum cei doi curenţi la tensiunile simple corespondente, se pot determina
componentele active şi reactive ale acestora şi apoi puterile active şi reactive pe cele două
faze:

1 2 3
ST 3 = PT 3 + jQT 3 = UT ⋅ I T* 3(T ) = ⋅U ⋅ G + j ⋅U2 ⋅ G (17)
2 2

1 3 2
SS 3 = PS 3 + jQS 3 = UT ⋅ I *R 3( R ) = − ⋅ U 2 ⋅ G + j ⋅U ⋅ G (18)
2 2
Se observă că sarcina inductivă absoarbe puteri reactive egale pe cele două faze la care este
racordată. Ea intervine însă şi asupra circulaţiei puterilor active, absorbind putere activă pe faza
T, pe care însă o întoarce spre sursă pe faza R. Pe ansamblul celor trei faze ale reţelei, rezultă:

P3 = PT 3 + PR 3 = 0 şi Q3 = QT 3 + QR 3 = ( 3 ⋅ U )2 ⋅ BL = 3 ⋅ U 2 ⋅ G (19)

Pentru a deduce circulaţia de puteri pe fazele reţelei ce alimentează simultan cele trei sarcini
considerate anterior, putem aplica teorema superpoziţiei (fig. 5). Puterile active respectiv
reactive ce circulă pe fazele reţelei ce alimentează ansamblul celor trei sarcini se obţin prin
adunarea algebrică a puterilor active respectiv reactive deduse anterior în circuitele de
alimentare individuală. Se obţin:

PR = PR 1 + PR 3 = U 2 ⋅ G , Q R = QR 1 + Q R 3 = 0 (20)

PS = PS 1 + PS 2 = U 2 ⋅ G QS = QS 1 + QS 2 = 0 (21)

PT = PT 2 + PT 3 = U 2 ⋅ G QT = QT 2 + QT 3 = 0 (22)

P = PR + PS + PT = 3 ⋅ U 2 ⋅ G Q = QR + QS + QT = 0 (23)

Se observă că după compensare, în reţeaua de alimentare a ansamblului celor trei receptoare

circulă numai putere activă, aceeaşi pe cele trei faze. Compensarea a condus la maximizarea
factorului de putere ( Q = 0 ) şi la echilibrarea sarcinii active pe cele trei faze:

P = 3 ⋅ Pphase = 3 ⋅ U 2 ⋅ G (24)

6
 a)

b)
Fig. 5. Ansamblul celor trei sarcini

Ansamblul celor trei sarcini, în conexiune Δ, poate fi echivalat cu trei sarcini active egale,
monofazate, având fiecare conductanţa echivalentă de valoare G, în conexiune Y (fig. 1). Cei
trei curenţi sunt în fază cu tensiunile simple corespondente şi au aceeaşi valoare efectivă (fig. 5):
I R = IS = IT = U ⋅ G (25)

3. Cele mai cunoscute aplicaţii ale montajului Steinmetz

Montajul Steinmetz se aplică de obicei pentru echilibrarea sarcinilor mari, cu valori ale
puterilor de ordinul MW, a căror contribuţie la dezechilibrul tensiunilor în nodul de racord
este foarte mare.
În figura 6.a se prezintă schema electrică simplificată a circuitului de alimentare dintr-o
reţea trifazată, a unui cuptor de inducţie monofazat. Bobina cuptorului se conectează în
secundarul transformatorului monofazat coborâtor de tensiune T. Primarul acestuia se
racordează între două faze ale unei reţele de medie tensiune. Capacitatea C1, legată în
paralel cu sarcina, are rolul de a compensa componenta reactivă a acesteia şi deci de a ridica
valoarea factorului de putere. Capacitatea C2 şi inductivitatea L2 se dimensionează pentru a
realiza echilibrarea componentei active a sarcinii, aşa cum s-a arătat mai sus. Puterea activă
absorbită de sarcină este însă variabilă, în funcţie de condiţiile specifice procesului
tehnologic. Pentru asigurarea simetrizării adaptive a sarcinii monofazate, bateriile de
condensatoare având capacităţile C1 şi C2 şi bobina de inductivitate L2 trebuie să permită
reglarea valorilor respective în concordanţă cu variaţia sarcinii.
O altă aplicaţie importantă a montajului Steinmetz o reprezintă echilibrarea sarcinii în
reţelele trifazate ce alimentează tracţiunea electrică feroviară, echivalentă cu o sarcină
monofazată. În figura 6.b se prezintă schema electrică simplificată a circuitelor unei staţii de
alimentare a unui tronson de linie electrică feroviară. Deoarece sarcina se modifică rapid şi

7
în limite largi, elementele compensatorului trebuie să îndeplinească aceleaşi cerinţe. Este
nevoie de o echilibrare dinamică a sarcinii (Grünbaum et al., 2003). Soluţia aplicată recurge
la un SVC (Static Var Compensator) realizat cu TCR (Thyristor Controlled Reactor).
Comanda deschiderii tiristoarelor montate în dublă alternanţă, ce sunt înseriate cu
inductivităţile L1, L2, L3, permit reglajul dinamic al curenţilor inductivi şi capacitivi pe
laturile compensatorului, realizându-se compensarea componentei reactive a sarcinii
(creşterea factorului de putere) şi echilibrarea sarcinii active pe fazele reţelei trifazate de
alimentare.

a) b)
Fig. 6. Schemele electrice simplificate ale aplicaţiilor montajului Steinmetz pentru echilibrarea sarcinii
în cazul : a) cuptorului cu inducţie; b) tracţiunii electrice feroviare.

Aplicarea montajului Steinmetz este o soluţie simplă, relativ ieftină şi eficientă, ce poate fi
aplicată la orice nivel de tensiune şi la orice valoare a puterii sarcinii, obţinându-se o
echilibrare perfectă a sarcinii pe cele trei faze. El prezintă însă următoarele inconveniente:
- la frecvenţa de 50 Hz, ansamblul consumator – compensator se poate echivala cu o
impedanţă perfect echilibrată, însă pe alte frecvenţe, respectiv ale armonicilor
superioare ce pot fi generate de acelaşi consumator sau consumatori apropiaţi, el
provoacă un puternic dezechilibru;
- dimensionarea compensatorului trebuie făcută ţinând cont de restricţia evitării
rezonanţelor paralel între capacitatea echivalentă a compensatorului şi inductivitatea
echivalentă a reţelei văzută în punctul de racord la reţea, pe frecvenţele armonicilor
prezente în regimul normal de funcţionare; pentru aceasta condensatoarele vor fi
incluse în filtre pasive de curenţi armonici.

4. Montajul Steinmetz generalizat

Montajul valabil pentru o sarcină activă monofazată conectată între două faze, poate fi
extins la o sarcină trifazată dezechilibrată oarecare, având componente active şi reactive
(inductive şi/sau capacitive). Modelul matematic pentru dimensionarea compensatorului şi
determinarea circulaţiei curenţilor şi puterilor cu scopul înţelegerii mecanismului şi

8
construcţia unor algoritmi pentru controlul compensării, depind de prezenţa sau nu a
conductorului neutru în reţea deci de prezenţa sau nu a curenţilor de secvenţă zero. În cele
ce urmează se analizează ambele situaţii.

4.1 Montajul Steinmetz generalizat pentru reţele trifazate cu trei conductoare

Se consideră o sarcină electrică trifazată oarecare, racordată la o reţea electrică cu trei
conductoare şi alimentată cu un sistem trifazat echilibrat de tensiuni de linie.
În astfel de situaţii de obicei se pot cunoaşte numai valorile curenţilor pe faze şi ale
tensiunilor dintre faze, neutrul reţelei neexistând sau nefiind accesibil.
Setul trifazat al tensiunilor de linie se consideră simetric, iar pentru schema echivalentă a
consumatorului se adoptă cea în conexiune Δ ale cărei elemente, din raţiuni practice, se
introduc sub formă de admitanţe (fig. 7a).

Fig. 7. Schema echivalentă în Δ cu admitanţe a unui consumator trifazat oarecare: a) - definirea

mărimilor electrice; b) - diagrama fazorială a tensiunilor.

Pentru reţeaua din figura 6.a vom avea deci următoarele seturi de relaţii :

I RS = U RS ⋅Y RS U R =U
Y RS = G RS − j BRS

Y ST = G ST − j BST (37) I TR =UTR ⋅ Y TR (38) US = a2 ⋅UR = a2 ⋅U (39)

Y TR = GTR − j BTR I ST = U ST ⋅ Y ST UT = a⋅ U R = a⋅U

URS =UR −US =U ⋅(1 − a2 ) I R = I RS − I TR

UST =US −UT =U ⋅(a2 − a) (40) I S = I ST − I RS (41)

UTR =UT −U R =U ⋅(a − 1) I T = I TR − I ST

Cu ajutorul relaţiilor (37) ÷ (41) se obţin :

⎡⎛ 3 3 3 3 ⎞ ⎛ 3 3 3 3 ⎞⎤
I R = U ⎢ ⎜⎜ GRS + BRS + GTR − BTR ⎟⎟ + j ⎜⎜ GRS − BRS − GTR − BTR ⎟⎟⎥ (42)
⎣⎢ ⎝ 2 2 2 2 ⎠ ⎝ 2 2 2 2 ⎠⎦⎥

9
 ⎡⎛ 3 3 ⎞ ⎛ 3 3 ⎞⎤
I S = U ⋅ ⎢ ⎜⎜ − ⋅ G RS − ⋅ BRS − 3 ⋅ BST ⎟⎟ + j ⎜⎜ − ⋅ G RS + ⋅ BRS − 3 ⋅ GST ⎟⎟ ⎥
⎣⎢ ⎝ 2 2 ⎠ ⎝ 2 2 ⎠ ⎦⎥
⎡⎛ 3 3 ⎞ ⎛ 3 3 ⎞⎤
I T = U ⋅ ⎢ ⎜⎜ 3 ⋅ BST − ⋅ GTR + ⋅ BTR ⎟⎟ + j ⎜⎜ 3 ⋅ G RS + ⋅ GTR + ⋅ BTR ⎟⎟ ⎥
⎣⎢ ⎝ 2 2 ⎠ ⎝ 2 2 ⎠ ⎦⎥

Condiţia necesară şi suficientă pentru ca cei 3 curenţi de fază să se constituie într-un sistem
echilibrat, este anularea componentei de secvenţă negativă a curentului:
1
(
Ii = ⋅ IR + a 2 ⋅I S + a⋅IT = 0
3
) (43)

Punând condiţiile de anulare a părţii reale respectiv a celei imaginare ale Ii obţinut prin
înlocuirea relaţiilor (42) în relaţia (43) se obţin condiţiile:

⎧⎪ − G RS + 2 ⋅ GST − GTR + 3 ⋅ ( BTR − BRS ) = 0

⎨ (44)
⎪⎩ 3 ⋅ ( GTR − G RS ) + BRS − 2 ⋅ BST + BTR = 0

Acest sistem de ecuaţii defineşte legăturile care trebuie să existe între cele 6 elemente ale
schemei echivalente în Δ a unui consumator, astfel încât acesta, din punctul de vedere al
reţelei, să apară ca un consumator perfect echilibrat (Ii = 0 ).
Aceste condiţii se pot obţine prin modificarea (compensarea) parametrilor echivalenţi cu
ajutorul unei scheme de compensare paralel, având tot conexiune Δ, astfel încât ecuaţiile (44)
să fie satisfăcute pentru ansamblul consumator - compensator (fig. 8).

Fig. 8. Ansamblu consumator dezechilibrat-compensator şunt

Problema constă deci în determinarea elementelor schemei de compensare, astfel încât,

cunoscând elementele schemei echivalente a consumatorului, să se obţină un ansamblu care
din punctul de vedere al reţelei este perfect echilibrat, ceea e înseamnă că după compensare,
curenţii pe faze satisfac relaţia:

10
 I cR = a ⋅ I cS = a2 ⋅ ITc (45)

Schema de compensare nu va produce modificări asupra puterii active totale absorbite din
reţea (ceea ce ar însemna pierderi suplimentare) şi deci nu va conţine decât elemente
reactive ( G ΔRS = G ST
Δ Δ
= G TR = 0 ).

În relaţiile (44) se vor înlocui deci :

load
G RS = G R S G S T = G Sload
T ;
load
G TR = G TR
(46)
(
load
BRS = BRS Δ
+ BRS ; ) load
BST = BST ( Δ
+ BST ; ) ( load
BTR = BTR Δ
+ BTR )
Din relaţiile (44) rezultă sistemul de ecuaţii :
Δ
⎧⎪BRS Δ
− BTR =A
⎨ Δ Δ Δ
(47)
⎪⎩BRS − 2 ⋅ BST + BTR = B

unde:
1 load load 2 load 1 load load
A=− ⋅ GRS − BRS + ⋅ GST − ⋅ GTR + BTR
3 3 3
(48)
 load load load load load
B= 3 ⋅ GRS − BRS + 2 ⋅ BST − 3 ⋅ GTR − BTR

Δ Δ Δ
Necunoscutele sunt aşadar : B RS , B ST şi B TR .
Având 2 ecuaţii şi 3 necunoscute, avem de-a face cu o nedeterminare. O a treia ecuaţie,
independentă de primele două, care să exprime o relaţie între cele 3 necunoscute, va rezulta
impunând una dintre condiţiile următoare :
a - compensarea totală a puterii reactive absorbite din reţea ;
b - compensarea parţială a puterii reactive absorbite, până la un factor de putere impus;
c - reglarea tensiunii pe barele consumatorului prin reglarea puterii reactive absorbite;
d - instalarea unei puteri reactive minime în compensator ;
e - minimizarea pierderilor de putere activă în reţeaua de alimentare a consumatorului.
În acest capitol se va analiza doar funcţionarea compensatorului dimensionat conform
criteriului a, celelalte criterii putând fi tratate similar .

4.1.1 Dimensionarea elementelor compensatorului pe baza criteriului compensării

totale a puterii reactive absorbite din reţea
Conform criteriului a, pe lângă echilibrarea sarcinii, compensarea trebuie să conducă şi la
anularea puterii reactive absorbite din reţea pe secvenţa pozitivă ( cos ϕ + = 1 ).
Acest lucru este echivalent cu condiţia suplimentară :

( )
Im I c+ = 0 (49)

11
I c+ - fiind componenta de secvenţă pozitivă corespunzătoare curentului de sarcină al
ansamblului consumator - compensator. Dar pentru acesta se poate scrie expresia:
1
( )
I c+ = ⋅ I cR + a ⋅ I cS + a 2 ⋅ I Tc = I cR ,
3
(50)

pentru că I cR = a ⋅ I cS = a 2 ⋅ I Tc , în care I cR , I cS şi I Tc sunt curenţii absorbiţi de reţea după

compensare, constituiţi intr-un set echilibrat. Astfel încât condiţia suplimentară va fi:

( )
Im I cR = 0 (51) adică: G RS − G TR − 3 ( BRS + B TR ) = 0 (52)

Asociind acum relaţiile (44) şi (52), în care se înlocuiesc relaţiile (46) se obţine sistemul de 3
ecuaţii cu 3 necunoscute:

⎡ Δ ⎤
⎡1 0 −1 ⎤ ⎢ BRS ⎥ ⎡ A ⎤ în care:
⎢ 1 −2 1 ⎥ ⋅ ⎢ B Δ ⎥ = ⎢ B ⎥
(53) (54)
⎢
⎢⎣1 0
⎥ ⎢ ST ⎥ ⎢ ⎥
1 ⎥⎦ ⎢ BΔ ⎥ ⎢⎣C ⎥⎦
C=
1
3
(
⋅ G load load load load
RS − 3 ⋅ B RS − G TR − 3 ⋅ B TR )
⎣ TR ⎦
Rezolvarea sistemului (53) conduce la următoarele soluţii :

Δ
BRS =
1
2
⋅( A + C )
⎧ Δ load
⎪BRS =− BRS +
3
(
1 load load
GST − GTR )
⎪
Δ
BST
1
= ⋅( B + C )
2
(55) adică:
⎪ Δ load
⎨BST = − BST +
⎪
1
3
(load
GTR load
− GRS ) (56)
⎪ Δ
1
BTR = ⋅ ( − A + C )
Δ
2 ⎩
load
⎪BTR =− BTR +
3
(
1 load load
GRS − GST )
Folosind acum relaţiile de trecere la schema echivalentă în conexiunea Y a acestui ansamblu,
se obţine :
load load load
GR = GS = GT = GRS + GST + GTR =G (57)
BR = BS = BT = 0 (58)

Aceste echivalenţe sunt ilustrate în figura 9.

Fig. 9. Echivalenţa ansamblului sarcină - compensator cu o sarcină activă echilibrată

12
4.1.2 Elementele schemei de compensare exprimate cu ajutorul componentelor de
secvenţă ale curenţilor de sarcină
Exprimarea elementelor schemei de compensare prin folosirea componentelor de secvenţă
ale curenţilor de sarcină va permite o interpretare completă a mecanismului compensării.
Pentru aceasta să considerăm din nou sarcina generală trifazată dezechilibrată, alimentată
de la o sursă echilibrată trifazată, fără conductor neutru, reprezentată prin schema
echivalentă în Δ, ca în figura 7.
Cei 3 curenţi absorbiţi de sarcină vor fi :

I load ⎡ load 2 load ⎤

R = U ⋅ ⎣Y RS ⋅ (1 − a ) − Y TR ⋅ (a − 1)⎦

I Sload = U ⋅ ⎡Y ST
load
⋅ (a2 − a) − Y load 2 ⎤
RS ⋅ (1 − a )⎦ (59)
⎣
I Tload = U ⋅ ⎡Y TR
load load
⋅ (a − 1) − Y ST ⋅ (a2 − a)⎤
⎣ ⎦
Aplicăm relaţiile cunoscute pentru componentele lor de secvenţă :

+ 1 load
I load = ⋅ (I + a ⋅ I Sload + a 2 ⋅ I Tload )
3 R
− 1
I load = ⋅ ( I load + a 2 ⋅ I Sload + a ⋅ I Tload ) (60)
3 R
1
I 0load = ⋅ ( I load + I Sload + I Tload )
3 R
+ −
în care I load , I load şi I 0load sunt componentele de secvenţă pozitivă, negativă şi zero
(corespunzătoare fazei de referinţă, R). Substituind ecuaţiile (59) în ecuaţiile (60) se obţin
componentele simetrice în funcţie de admitanţele sarcinii :
+
I load = U ⋅ (Y load load load
RS + Y ST + Y TR )
−
I load = −U ⋅ (a 2 ⋅ Y load load load
RS + Y ST + a ⋅ Y TR ) (61)
I 0load = 0

Componentele simetrice ale curenţilor de pe fazele compensatorului se obţin procedând

similar:

(
I +Δ = − j BRS
Δ Δ
+ BST Δ
)
+ BTR ⋅U

(
I −Δ = j a 2 ⋅ BRS
Δ Δ
+ BST Δ
+ a ⋅ BTR )
⋅U = U ⋅
2
3
(Δ
⋅ BTR Δ
− BRS ) 1 Δ
+ j ⋅ U ⋅ ⋅ BRS
2
(Δ
− 2 ⋅ BST Δ
+ BTR ) (62)

I 0Δ = 0

Scriind componentele simetrice ale curenţilor de fază absorbiţi din reţea de către ansamblul
consumator-compensator :

13
 I c+ = I load
+
+ I Δ+
I c− = I load
−
+ I Δ− (63)
I c0 =0

condiţiile de dimensionare primesc forma :

⎧Im( I + ) = 0 load (
⎧Im( I + ) − U ⋅ BΔ + BΔ + BΔ = 0
⎪ RS ST TR )
⎪ c ⎪
⎪ −
⎨Re( I c ) = 0
⎪
⇒
⎪ −
⎨Re( I load ) − U ⋅
⎪ 2
3 Δ
(
Δ
BTR − BRS )
=0 (64)
−
⎪⎩Im( I c ) = 0 ⎪ − 1 Δ
( Δ Δ
⎪⎩Im( I load ) − U ⋅ 2 BRS − 2 BST + BTR = 0 )
Rezolvarea acestui sistem de ecuaţii conduce la obţinerea următoarelor soluţii :

Δ 1 ⎡ 1 + − 1 − ⎤
BRS =− ⋅ ⎢− ⋅ Im( I load ) + Re( I load )− ⋅ Im( I load )⎥
3 ⋅U ⎣ 3 3 ⎦
Δ 1 ⎡ 1 + 2 − ⎤
BST =− ⋅ ⎢− ⋅ Im( I load )+ ⋅ Re( I load )⎥ (65)
3 ⋅U ⎣ 3 3 ⎦
Δ 1 ⎡ 1 + − 1 − ⎤
BTR =− ⋅ ⎢− ⋅ Im( I load ) − Re( I load )− ⋅ Im( I load )⎥
3 ⋅U ⎣ 3 3 ⎦
Deoarece circulaţia curenţilor de secvenţă pozitivă şi cea a curenţilor de secvenţă negativă se
pot considera independente, Δ de compensare se poate descompune de asemenea în două Δ
independente, fictive sau reale. Astfel unul dintre compensatoare va fi simetric (Δ+) şi va
produce compensarea (anularea) componentei reactive a curentului de secvenţă pozitivă a
sarcinii, iar celălalt va fi nesimetric (Δ-), şi va compensa curentul de secvenţă negativă al
sarcinii. Mecanismul compensării componentelor de secvenţă ale curenţilor de sarcină este
ilustrat în figura 10 .
Elementele celor două compensatoare vor fi :

Δ+ Δ+ 1
Δ+ +
BRS = BST = BTR = ⋅ Im( I load )
3 ⋅U
Δ− 1 − 1 −
BRS = − ⋅ Re( I load )+ ⋅ Im( I load )
3 ⋅U 3 ⋅U
(66)
Δ− 2 −
BST =− ⋅ Im( I load )
3 ⋅U
Δ− 1 − 1 −
BTR = ⋅ Re( I load )+ ⋅ Im( I load )
3 ⋅U 3 ⋅U

Exprimând apoi părţile reale şi imaginare ale componentelor simetrice în funcţie de

elementele schemei echivalente a sarcinii, adică :

14
 +
Im( I load ( load
) = − BRS load
+ BST )
load
+ BTR ⋅U

− ⎛ 1 load 3 load load 1 load 3 load ⎞

Re( I load ) = ⎜⎜ ⋅ GRS + BRS − GST + ⋅ GTR − ⋅ BTR ⎟⎟ ⋅ U
⎝ 2 2 2 2 ⎠ (67)

− ⎛ 3 load 1 load load 3 load 1 load ⎞

Im( I load ) = ⎜⎜ ⋅ GRS − BRS + BST − ⋅ GTR − ⋅ BTR ⎟⎟ ⋅ U
⎝ 2 2 2 2 ⎠

Fig. 10. Reprezentarea compensatorului cu ajutorul a două compensatoare independente: unul

pentru compensare pe secvenţa pozitivă şi celălalt pentru compensare pe secvenţa negativă a
curentului de sarcină

Se obţin:
Δ+ Δ+ Δ+ 1 load load load
BRS = BST = BTR = − ⋅ ( BRS + BST + BTR )
3
Δ− 2 load 1 load 1 load 1 load load
BRS = ⋅ BRS − ⋅ BST − ⋅ BTR + ⋅ (GTR − GST )
3 3 3 3
Δ− 1 load 2 load 1 load 1 (68)
load load
BST = − ⋅ BRS + ⋅ BST − ⋅ BTR + ⋅ (GRS − GTR )
3 3 3 3
Δ− 1 load 1 load 2 load 1 load load
BTR = − ⋅ BRS − ⋅ BST + ⋅ BTR + ⋅ (GST − GRS )
3 3 3 3

Se observă că suma elementelor compensatorului Δ- este nulă .

Δ− Δ− Δ−
BRS + BST + BTR = 0 (69)

În schimb suma elementelor componente ale compensatorului Δ+ va fi egală şi de semn

opus cu suma elementelor reactive ale sarcinii.

15
4.1.3 Circulaţia de curenţi în interiorul ansamblului consumator-compensator
exprimată cu ajutorul componentelor simetrice
Pe baza relaţiilor (65) se pot determina curenţii pe laturile celor două compensatoare fictive
Δ+ şi Δ-, cu ajutorul componentelor reale şi imaginare ale curenţilor de secvenţă ai sarcinii:
Δ+
I RS Δ+
= IST Δ+
= ITR =
1
3
+
⋅ Im I load ( )
Δ−
I RS −
= − Re I load ( )
+
1
3
−
⋅ Im I load ( )
(70)
Δ−
IST =−
2
3
−
⋅ Im I load ( )
Δ−
ITR −
= Re I load ( )
+
1
3
−
⋅ Im I load ( )
Cu aceste relaţii se pot determina curenţii pe fazele celor două compensatoare fictive şi apoi
circulaţia de curenţi, în componente simetrice, în interiorul ansamblului consumator-
compensator.
⎛ 3 Δ+ , − ⎞
I Δ+
R
,−
(
1
= ⋅ I Δ+
2
,− Δ+ , −
RS − I TR )
+ j ⎜⎜ −
⎝ 2
3 Δ+ , −
⋅ I RS − ⋅I
2 TR ⎟⎠
⎟

1
I SΔ+ , − = − ⋅ I Δ+
2 RS
(
,− Δ+ , −
+ 2 ⋅ I ST +j )
3 Δ+ , −
⋅I
2 RS
(71)

I TΔ+ , − = (
1 Δ+ , −
⋅ I
2 TR
Δ+ , −
+ 2 ⋅ I ST )
+j
3 Δ+ , −
⋅I
2 TR
Compensatorul Δ+ produce un set trifazat de curenţi de secvenţă pozitivă, care pe fiecare
fază compensează componenta reactivă a curentului de secvenţă pozitivă al sarcinii, iar
compensatorul Δ- produce un sistem trifazat de curenţi de secvenţă negativă, care
compensează pe fiecare fază curentul de secvenţă negativă al sarcinii (atât componenta
activă cât şi cea reactivă):
I Δ+ +
( )
R = − j Im I load
I Δ− −
R = − I load
I SΔ+ = a ⋅ ⎡⎢ − j Im ( I
2 +
)⎤⎥⎦
load (72) I SΔ− = a ⋅ ( − I load
−
) (73)
⎣
= a ⋅ ⎡⎢ − j Im ( I )⎤⎦⎥ I TΔ− 2 −
I TΔ+ + =a ⋅ ( − I load )
⎣ load

Curenţii pe cele trei faze, după compensare, se constituie într-un sistem echilibrat, de
secvenţă pozitivă şi conţin numai componenta activă (sunt în fază cu tensiunile de fază
corespondente), egală cu componenta activă a curentului de secvenţă pozitivă a sarcinii:

I cR = I load Δ+ Δ− +
R + I R + I R = Re I load ( )
I cS = I Sload + I SΔ+ + I SΔ− = a ⋅ Re ( I
2
) +
load
(74)

I Tc = I Tload + I TΔ+ + I TΔ− = a ⋅ Re ( I ) +

load

16
În figura 11 se prezintă mecanismului compensării componentelor simetrice ale curenţilor
de sarcină, folosind diagrama fazorială.

a)

b) c)
Fig. 11. Diagrama fazorială ce ilustrează mecanismul compensării componentelor simetrice ale
curentului de sarcină: a) - determinarea componentelor simetrice de referinţă; b) - compensarea
componentei de secvenţă negativă; c) - compensarea părţii imaginare a componentei de secvenţă
pozitivă.

Pornind de la fazorii celor 3 curenţi dezechilibraţi ai sarcinii, consideraţi arbitrar, dar care
verifică condiţia I R + I S + I T = 0 ( ceea ce înseamnă că au originea comună în centrul de
greutate al triunghiului format de vârfurile fazorilor), s-au determinat fazorii
componentelor simetrice de referinţă (corespunzătoare fazei R, figura 11.a). Aceştia vor
Δ+
permite determinarea fazorilor I R şi I Δ−
R pentru că :

17
 Δ+ +
I R = − Im( I load )
Δ−
(75)
−
I R = − I load

Se obţin apoi curenţii de pe fazele ansamblului consumator-compensator, mai întâi prin

compensarea pe secvenţa negativă (figura 11.b) şi apoi prin compensarea pe secvenţa
pozitivă (figura 11.c), realizate pe baza relaţiilor :
Δd Δi
I cR = I sR + I R + I R
Δd Δi
I cS = I Ss + a 2 ⋅ I R + a ⋅ I R (76)
Δd Δi
I Tc = I Ts + a ⋅ IR +a 2
⋅ IR

Evident că în aplicaţii practice nu este economică folosirea a două compensatoare. Un singur

compensator, având susceptanţele variabile, va fi suficient pentru a produce atât
compensarea pe secvenţa pozitivă (creşterea factorului de putere) cât şi pe secvenţa negativă
echilibrarea sarcinii) a curenţilor de sarcină.

4.1.4 Curenţii şi elementele schemei de compensare exprimate cu ajutorul curenţilor

de sarcină
Folosind exprimarea curenţilor de pe fazele sarcinii sub forma componentelor active şi
reactive şi considerându-i cu caracter inductiv, adică :
I load
R = I Ra − jI Rr

I Sload = a 2 ⋅ ( ISa − jISr ) (77)

I Tload = a ⋅ ( ITa − jITr )

şi înlocuind în expresiile curenţilor de secvenţă (60) rezultă :

+ 1 1
I load = ⋅ ( I Ra + ISa + ITa ) − j ⋅ ( I Rr + ISr + ITr )
3 3
(78)
− 1⎛ 1 3 1 3 ⎞ 1⎛ 1 3 1 3 ⎞
I load = ⋅⎜⎜ I Ra − ⋅ISa + ⋅ISr − ⋅ITa − ⋅ITr ⎟⎟ + j ⋅⎜⎜ −I Rr + ⋅ISr + ⋅ISa + ⋅ITr − ⋅ITa ⎟⎟
3⎝ 2 2 2 2 ⎠ 3 ⎝ 2 2 2 2 ⎠
Prin dezvoltarea relaţiilor (70), se obţin relaţiile între curenţii respectiv susceptanţele de pe
laturile compensatorului şi componentele active şi reactive ale curenţilor de pe fazele
sarcinii :
1 1
I ΔRS = ⋅ ( ISa − I Ra ) − ⋅ (2 ⋅ I Rr + 2 ⋅ ISr − ITr )
3 3 3
Δ 1 1
I ST = ⋅ ( ITa − ISa ) − ⋅ ( − I Rr + 2 ⋅ ISr + 2 ⋅ ITr ) (79)
3 3 3
Δ 1 1
I TR = ⋅ ( I Ra − ITa ) − ⋅ (2 ⋅ I Rr − ISr + 2 ⋅ ITr )
3 3 3

Δ 1 ⎡ 1 ⎤
BRS = ⋅ ⎢( ISa − I Ra ) + ⋅ ( ITr − 2 ⋅ I Rr − 2 ⋅ ISr )⎥ (80)
3 3 ⋅U ⎣ 3 ⎦

18
 Δ 1 ⎡ 1 ⎤
BST = ⋅ ⎢( ITa − ISa ) + ⋅ ( I Rr − 2 ⋅ ISr − 2 ⋅ ITr )⎥
3 3 ⋅U ⎣ 3 ⎦
Δ 1 ⎡ 1 ⎤
BTR = ⋅ ⎢( I Ra − ITa ) + ⋅ ( ISr − 2 ⋅ I Rr − 2 ⋅ ITr )⎥
3 3 ⋅U ⎣ 3 ⎦

Iar pentru compensatoarele fictive Δ+ şi Δ-, ţinând cont de relaţiile (70) se obţin :
Δ+ Δ+ Δ+ 1
I RS = IST = ITR =− ⋅ ( I Rr + ISr + ITr )
3 3
Δ− 1 1
I RS = ⋅ ( − I Ra + ISa ) + ⋅ ( − I Rr − ISr + 2 ⋅ ITr )
3 3 3
(81)
Δ− 1 1
IST = ⋅ ( − ISa + ITa ) + ⋅ (2 ⋅ I Rr − ISr − ITr )
3 3 3
Δ− 1 1
ITR = ⋅ ( − ITa + I Ra ) + ⋅ ( − I Rr + 2 ⋅ ISr − ITr )
3 3 3
Δ+ Δ+ Δ+ 1
BRS = BST = BTR =− ⋅ ( I Rr + ISr + ITr )
9 ⋅U
Δ− 1 ⎡ 1 ⎤
BRS = ⎢ − I Ra + ISa + ( − I Rr − ISr + 2 ITr )⎥
3 3U ⎣ 3 ⎦
1 ⎡ (82)
Δ− 1 ⎤
BST = ⎢ − ISa + ITa + (2 I Rr − ISr − ITr )⎥
3 3U ⎣ 3 ⎦
Δ− 1 ⎡ 1 ⎤
BTR = ⎢ − ITa + I Ra + ( − I Rr + 2 ISr − ITr )⎥
3 3U ⎣ 3 ⎦

4.1.5 Circulaţia de curenţi şi puteri în interiorul ansamblului consumator-compensator

exprimată în componente de fază
Determinarea analitică a circulaţiei de curenţi şi puteri în interiorul ansamblului
consumator-compensator este utilă pentru efectuarea unor calcule de dimensionare sau
pentru verificarea în instalaţii reale a corectitudinii compensării.
Utilizând relaţiile (71), scrise faţă de planul complex asociat fazei R, se determină expresiile
curenţilor I SΔ+ , − respectiv I TΔ+ , − , scrise în planurile complexe asociate tensiunilor de fază
corespunzătoare (notaţi I SΔ+ , −∗ respectiv I TΔ+ , −∗ ), făcând operaţiile:
I SΔ+ , −∗ = a ⋅ I SΔ+ , −
(81) Rezultă:
I TΔ+ , −∗ = a 2 ⋅ I TΔ+ , −
1 Δ+ , − Δ+ , − 3 Δ+ , −
I Δ+
R
, −∗
= ⋅ (I − ITR ) − j Δ+ , −
⋅ ( I RS + ITR )
2 RS 2
1 Δ+ , − 3 Δ+ , − (83)
I SΔ+ , −∗ = ⋅ (I Δ+ , −
− I RS )− j Δ+ , −
⋅ ( I RS + IST )
2 ST 2
1 Δ+ , − 3
I TΔ+ , −∗ = ⋅ (I Δ+ , −
− IST )− j Δ+ , −
⋅ ( ITR + ,−
+ IST )
2 TR 2

19
Combinând acum relaţiile (81) cu (83) se obţin expresiile pentru curenţii pe fazele Δ+ şi Δ-,
raportaţi la tensiunile corespunzătoare:
1
I Δ+∗
R = IS
Δ+∗
= I TΔ+∗ = j ⋅ ( I Rr + ISr + ITr )
3
1
I R = ⋅ [ − 2 ⋅ I Ra + ISa + ITa + j(2 ⋅I Rr − ISr − ITr )]
Δ−∗
3
(85)
1
I S = ⋅ [ −2 ⋅ ISa + ITa + I Ra + j(2 ⋅ ISr − ITr − I Rr )]
Δ−∗
3
1
I T = ⋅ [ −2 ⋅ ITa + I Ra + ISa + j(2 ⋅ ITr − I Rr − I Sr )]
Δ−∗
3
Utilizând acum relaţiile (67), (71), (81) şi (85) se obţin pentru curenţii pe fazele
compensatorului expresiile:
1
I Δ∗ Δ+∗ Δ−∗
R = I R + I R = ⋅ ( −2 ⋅ I Ra + ISa + ITa ) + jI Rr
3
Δ∗ Δ+∗ Δ−∗ 1
I S = I S + I S = ⋅ ( I Ra − 2 ⋅ ISa + ITa ) + jISr (86)
3
1
I TΔ∗ = I TΔ+∗ + I TΔ−∗ = ⋅ ( I Ra + ISa − 2 ⋅ ITa ) + jITr
3
Se vede clar că compensatorul furnizează pe fiecare fază un curent a cărui componentă
reactivă este egală şi de sens contrar cu componenta reactivă a curentului de sarcină.
Cât priveşte componentele active ale curenţilor de compensare ele sunt pozitive sau
negative, fiind egale cu diferenţa dintre componenta activă a curentului de secvenţă pozitivă
(care constituie încărcarea pe fiecare fază a reţelei după compensare) şi componenta activă a
fiecărui curent de sarcină în parte.
Se pot acum calcula curenţii absorbiţi pe fiecare fază de către ansamblul consumator-
compensator:
I cR∗ = I load ∗
+ I Δ+∗ Δ −∗ Se obţine
R R + IR
I cS∗ = I Sload∗ + I SΔ+∗ + I SΔ −∗ (87) I cR∗ = I cS∗ = I Tc ∗ =
1
3
( )
⋅ ( I Ra + ISa + ITa ) = Re I sd (88)
I Tc ∗ = I Tload∗ + I TΔ+∗ + I TΔ −∗

Se pot acum calcula uşor puterile active şi reactive pe cele trei faze ale compensatorului:
1 1
PRΔ =U R⋅I Ra
Δ∗
=U⋅ ⋅ ⎡⎣ −2 ⋅I Ra +ISa +ITa + 3⋅ ( ITr −ISr )⎤⎦ =U ⋅ ⋅ ( −2⋅ I Ra +ISa +ITa )
6 3
1 1
PSΔ =US⋅ISaΔ∗
=U⋅ ⋅ ⎡⎣ I Ra −2 ⋅ISa +ITa + 3⋅ ( I Rr −ITr )⎤⎦ =U ⋅ ⋅ ( I Ra − 2⋅ISa +ITa ) (89)
6 3
1 1
PTΔ =UT ⋅ITa
Δ∗
=U⋅ ⋅ ⎡⎣ I Ra +ISa −2 ⋅ITa + 3⋅ ( ISr −I Rr )⎤⎦ =U ⋅ ⋅ ( I Ra +ISa − 2⋅ITa )
6 3
PRΔ+ = PSΔ+ = PTΔ+ = 0
(90)
PRΔ− = PRΔ , PSΔ− = PSΔ , PTΔ− = PTΔ

20
Deci compensatorul de secvenţă pozitivă nu intervine decât asupra circulaţiei de putere
reactivă iar compensatorul de secvenţă negativă, deşi modifică puterea activă pe fiecare fază
a reţelei compensate, pe ansamblul celor trei faze nu schimbă bilanţul puterilor active
deoarece:
PRΔ− + PSΔ− + PTΔ− = 0 (91)
Ceea ce înseamnă că pe unele faze compensatorul Δ- absoarbe putere activă iar pe celelalte
debitează putere activă aşa cum de altfel s-a arătat deja. El produce deci o redistribuire a
puterii active între faze, echilibrându-le. Se poate spune că el realizează o compensare a
puterii active.
După compensare :
1
PRc = PSc = PTc = U ⋅ ⋅ ( I Ra + ISa + ITa ) (92)
3
şi deci:
∑ Pfc = ∑ Pfload = U ⋅ ( I Ra + ISa + ITa )
(93)
f = R ,S ,T f = R ,S ,T

Pentru puterile reactive se obţin relaţiile:

1
QRΔ = U ⋅ ⋅ ⎡⎣ −4 ⋅ I Rr − ISr − ITr + 3 ⋅ ( ISa − ITa )⎤⎦
6
1
QSΔ = U ⋅ ⋅ ⎡⎣ − I Rr − 4 ⋅ ISr − ITr + 3 ⋅ ( ITa − I Ra )⎤⎦ (94)
6
1
QTΔ = U ⋅ ⋅ ⎡⎣ − I Rr − ISr − 4 ⋅ ITr + 3 ⋅ ( I Ra − ISa ))⎤⎦
6
1
QRΔ+ = QSΔ+ = QTΔ− = −U ⋅ ⋅ ( I Rr + ISr + ITr ) (95)
3
1
QRΔ− =U R ⋅ I Rr
Δ−
= U ⋅ ⋅( −2I Rr +ISr +ITr )
3
Δ− Δ− 1
QS =US ⋅ISr = U ⋅ ⋅(I Rr − 2⋅ISr +ITr ) (96)
3
Δ− Δ− 1
QT =UT ⋅ITr = U ⋅ ⋅(I Rr +ISr − 2⋅ITr )
3
Pentru ansamblul consumator-compensator:
c
QR = QRload + QRΔ+ + QRΔ− = 0
QSc = QSload + QSΔ+ + QSΔ− = 0 (97)
QTc = QTload + QTΔ+ + QTΔ− =0

Pe fiecare fază compensatorul Δ+ compensează puterea reactivă corespunzătoare

componentei de secvenţă pozitivă a curenţilor de sarcină iar compensatorul Δ- puterea
reactivă corespunzătoare componentei de secvenţă negativă a curenţilor de sarcină.
Pe fiecare fază compensatorul produce un curent reactiv egal şi de semn contrar curentului
reactiv al sarcinii.

21
Compensatorul Δ+ este simetric şi realizează compensarea totală a puterii reactive a sarcinii.

∑ Q Δf = − ∑ Q load
f (98)
f = R ,S ,T f = R ,S ,T

Compensatorul Δ- este nesimetric, nesimetrie dependentă de nesimetria sarcinii.

Pe fiecare fază Δ- intervine cu puteri reactive diferite, absorbite sau debitate, dar pe
ansamblul celor trei faze el nu afectează circulaţia de putere reactivă, deoarece :

∑ Q Δ−
f =0 (99)
f = R ,S ,T

Se poate spune deci că compensatorul Δ- realizează o redistribuire a puterii reactive între

fazele reţelei compensate.

4.2 Montajul Steinmetz generalizat pentru reţele trifazate cu patru

conductoare
Pentru cazul reţelei trifazate cu patru conductoare, expunerea modelului matematic se va
face succint, metoda de dezvoltare matematică fiind aceeaşi ca în cazul precedent.
Se consideră un consumator dezechilibrat, care poate fi un receptor individual sau un
consumator echivalent redus la secţiunea de interes a reţelei (de exemplu barele de joasă
tensiune ale unui post de transformare), alimentat dintr-o reţea trifazată cu patru
conductoare. Conductorul neutru indică prezenţa receptorilor monofazaţi, surse tipice de
dezechilibru în curent. Schema echivalentă a unui astfel de consumator va fi întotdeauna cea
în conexiune Yn.
Echilibrarea artificială a sarcinii pe fazele reţelei ce alimentează un astfel de consumator se
poate face, ca şi în reţelele cu trei conductoare, cu ajutorul unor surse statice de putere
reactivă, ce realizează o compensare transversală. De data aceasta însă se vor folosi simultan
două astfel de compensatoare trifazate, ce conţin numai elemente reactive de circuit, a căror
necesitate va fi justificată pe parcursul expunerii modelului matematic : unul cu conexiune Δ
şi celălalt cu conexiune Y0 .
În figura 12 se prezintă schema electrică simplificată pentru echilibrarea unui consumator
dezechilibrat, folosind cele două compensatoare amintite, în care s-au specificat o parte
dintre notaţiile folosite în modelul matematic.
Modelul matematic a folosit următoarele ipoteze :
- s-a considerat numai regimul permanent normal de funcţionare ;
- sistemul trifazat al tensiunilor de linie şi de fază din secţiunea de interes sunt perfect
simetrice şi echilibrate ;
- nu se ia în considerare regimul deformant: undele tensiunilor de alimentare sunt perfect
sinusoidale, iar elementele de reţea şi sarcina se consideră liniare ;

22
 Fig. 12. Compensatoare de putere reactivă instalate pentru echilibrarea unui consumator alimentat
într-o reţea trifazată cu patru conductoare - schema electrică echivalentă.

4.2.1 Criterii de dimensionare ale elementelor compensatoarelor

Stabilirea valorilor susceptanţelor celor două compensatoare se va face pe baza unor criterii
ce vor viza atât regimul nesimetric cât şi îmbunătăţirea factorului de putere, acţiuni
interdependente în reţelele electrice de distribuţie dezechilibrate. De altfel, o abordare
simultană a celor două probleme trebuie făcută în mod obligatoriu deoarece, aşa cum s-a
putut constata în cazul anterior, ele se intercondiţionează în permanenţă.
Pentru compensare se va folosi un singur compensator sau ambele, după cum scopul
urmărit este numai simetrizarea sarcinii, numai îmbunătăţirea factorului de putere sau o
acţiune simultană. Dar modificarea circulaţiei de putere reactivă produsă prin intervenţia
compensatoarelor obligă la verificarea nivelului tensiunilor în nodurile reţelei, ceea ce
constituie element de restricţie. Pe de altă parte, reglajul circulaţiei puterii reactive poate
constitui o metodă de reglaj al tensiunii. De asemenea nu trebuie uitată eficienţa tehnico-
economică a compensării, pentru maximizarea căreia se va urmări minimizarea cheltuielilor
de investiţii pentru instalaţiile de compensare respectiv maximizarea beneficiului obţinut
prin creşterea calităţii şi eficienţei utilizării energiei electrice.
De aceea, pentru dimensionarea elementelor celor două compensatoare poate fi aplicat unul
dintre următoarele criterii sau subcriterii :
a. îmbunătăţirea factorului de putere fără a lua în considerare regimul dezechilibrat;
a1. îmbunătăţirea factorului de putere în reţeaua de alimentare prin compensarea
până la anulare a componentei reactive a curentului de secvenţă pozitivă,
folosind o compensare simetrică;
a2. minimizarea pierderilor totale de putere activă în reţeaua de alimentare;
b. echilibrarea sarcinii fără a lua în considerare îmbunătăţirea factorului de putere ;
c. îmbunătăţirea factorului de putere şi micşorarea nesimetriei ;
c1. Minimizarea nesimetriei sarcinii prin anularea prin compensare a curentului de
secvenţă zero şi creşterea factorului de putere prin compensarea totală a puterii
reactive pe secvenţa pozitivă;

23
 c2. Micşorarea nesimetriei sarcinii prin anularea prin compensarea curentului de
secvenţă negativă şi creşterea factorului de putere prin compensarea totală a
puterii reactive pe secvenţa pozitivă;
c3. Echilibrarea totală şi maximizarea factorului de putere;
c3-1. Intervenţia compensatorului Δ numai în circulaţia curenţilor de
secvenţă negativă;
c3-2. Minimizarea pierderilor de putere activă în compensatoare;
c3-3. Minimizarea puterii reactive instalate pentru compensare;
c4. Echilibrarea sarcinii şi compensarea puterii reactive până la un factor de putere
impus;
d. minimizarea pierderilor totale de putere activă în reţeaua de alimentare ;
Ca şi în cazul reţelei cu trei conductoare sunt de interes elementele componente ale
compensatorului şi circulaţia de curenţi şi puteri în interiorul ansamblului consumator-
compensator. Aceste obiective sunt necesare atât la dimensionarea instalaţiei de compensare,
cât şi la controlul procesului, atunci când compensarea constituie obiectul unui reglaj automat.
Pentru lucrarea de faţă s-a ales să se prezinte cazul dimensionării elementelor celor două
compensatoare prin aplicarea criteriul c3 (echilibrarea totală a sarcinii şi maximizarea
factorului de putere). Acest criteriu corespunde unui regim care poate fi considerat cel mai
avantajos din punctul de vedere al condiţiilor tehnice de funcţionare a reţelei.
Ca şi în cazul anterior, se aplică metoda componentelor simetrice, pornind de la expresiile
componentelor simetrice corespunzătoare curenţilor de pe fazele sarcinii şi ale celor două
compensatoare, în funcţie de componentele de fază:
1 1
+
I load = ( I Ra + ISa + ITa ) − j ( I Rr + ISr + ITr )
3 3
1⎡ 1 3 ⎤ 1⎡ 3 1 ⎤
−
I load = ⎢IRa − ( ISa + ITa ) + ( ISr − ITr ) ⎥ + j ⎢ ( ISa − ITa ) − IRr + ( ISr + ITr ) ⎥ (100)
3 ⎣⎢ 2 2 ⎦⎥ 3 ⎣⎢ 2 2 ⎦⎥
1⎡ 1 3 ⎤ 1⎡ 3 1 ⎤
0
Iload = ⎢IRa − ( ISa + ITa ) − ( ISr − ITr ) ⎥ + j ⎢− ( ISa − ITa ) − IRr + ( ISr + ITr ) ⎥
3 ⎣⎢ 2 2 ⎦⎥ 3 ⎣⎢ 2 2 ⎥⎦
+ 1 Y
( Y
I Y = − j I R + IS + IT
3
Y
)
− 1⎡
( ) (
I Y = ⎢ 3 IS − IT + j −2 ⋅ I Y
6⎣
Y Y Y Y ⎤
R + I S + IT ⎥⎦ ) (101)

1
( ) (
I Y0 = ⎡⎢ 3 ITY − ISY + j −2 ⋅ I Y
6⎣
Y Y ⎤
R + I S + IT ⎦⎥ )
I +Δ = − j
3
(
1 Δ Δ
I RS + IST Δ
+ ITR )
I −Δ = ( I RS ) + j 2 1 3 ( 2 ISTΔ − IRSΔ − ITRΔ )
1 Δ Δ (102)
− ITR
2
I 0Δ = 0

Semnificaţia notaţiilor în relaţiile de mai sus nu mai este necesar a fi explicată.

24
4.2.2 Determinarea curenţilor şi susceptanţelor de compensare
Maximizarea factorului de putere presupune compensarea totală a puterii reactive pe
secvenţa pozitivă, deci anularea componentei imaginare a curentului de secvenţă pozitivă.
Echilibrarea totală a sarcinii presupune ca şi în cazul reţelei cu trei conductoare, anularea
curentului de secvenţă negativă a curenţilor de sarcină, prin anularea părţilor sale reală şi
imaginară. De data aceasta însă în reţea este prezentă şi componenta de secvenţă zero a
curenţilor de sarcină, pe conductorul neutru al sarcinii circulând un curent de trei ori mai
mare decât acesta. Compensarea reactivă transversală produsă de cele două compensatoare
va trebui să anuleze şi această componentă, de asemenea prin anularea părţilor sale reală şi
imaginară. Din punct de vedere analitic, rezultă deci următoarele cinci condiţii pentru
componentele de secvenţă ale curenţilor pe fazele ansamblului consumator-compensator:

( )
Im I c+ = 0 ( )
Re I c+ = 0 ( )
Im I c− = 0 ( )
Re I c0 = 0 ( )
Im I c0 = 0 (103)

unde: I c+ = I load
+
+ I Y+ + I Δ+
I c− = I load
−
+ I Y− + I Δ− (104)
I c0 = 0
I load + I Y0 + I 0Δ

Pentru determinarea celor şase curenţi de pe laturile celor două compensatoare este nevoie
de o a şasea condiţie. În lucrarea de faţă vom considera condiţia c3-1 care, aşa cum s-a
demonstrat mai sus, rezultă din condiţia:

I ΔRS + I ST
Δ + Δ =0
I TR (105)

Relaţia (105) se referă la componentele reactive ale curenţilor de pe laturile compensatorului Δ.

Aplicând relaţiile (100), (101), (102) în (104) şi alăturând condiţiile (103) şi (105) se formează un
sistem de şase ecuaţii cu şase necunoscute, care, exprimat matricial, are forma:

⎡ Y⎤
⎡ − 1 −1 −1 − 3 − 3 − 3 ⎤ ⎢ I R ⎥ ⎡ A⎤
⎢ 1 −1 0 − 3 ⎥⎥ ⎢ I S ⎥ ⎢⎢ B ⎥⎥
Y
⎢ 0 3
⎢ Y⎥
⎢ −2 1 1 − 3 2 3 − 3 ⎥ ⎢ I T ⎥ ⎢C ⎥
⎢ ⎥⋅ =⎢ ⎥ (4.37 106)
⎢ 0 −1 1 0 0 0 ⎥ ⎢ I ΔRS ⎥ ⎢ D ⎥
⎢ ⎥
⎢ −2 1 1 0 0 0⎥ ⎢ Δ ⎥ ⎢ E ⎥
⎢ ⎥ ⎢ I ST ⎥ ⎢ ⎥
⎢⎣ 0 0 0 1 1 1 ⎥⎦ ⎢ Δ ⎥ ⎣⎢ 0 ⎦⎥
⎣ I TR ⎦
În relaţia (106), A, B, C, D, E sunt mărimi cunoscute, având expresii ce pot fi exprimate în
funcţie de componentele active şi reactive ale curenţilor de pe fazele sarcinii respectiv de
componentele de secvenţă ale acestora:
( +
)
A = − I Rr + ISr + ITr = 3Im I load ( )
(107)
3 Re ( I )
1
B= ( −2 I Ra + ISa + ITa ) − ISr + ITr = −2 −
load
3

25
 ( )
C = 3 ( − ISa + ITa ) + 2 I Rr − ISr − ITr = −6Im I load
−

( −2 I + I + I ) + I − I = −2 3 Re ( I )
1 0
D= Ra Sa Ta Sr Tr load
3
E = 3 ( I − I ) + 2 I − I − I = −6Im ( I )
Sa Ta Rr Sr Tr
0
load

Rezolvând sistemul de ecuaţii (106), se obţin expresiile curenţilor de pe laturile celor două
compensatoare, în funcţie de componentele active şi reactive ale curenţilor de pe fazele
sarcinii:

A+E Δ −3B + C − 3D − E
IY
R = I RS =
3 6 3
Y 2 A + 3D − E Δ −C + E
IS = IST = (108)
3 3 3
Y 2 A − 3D − E Δ 3 B + C + 3D − E
IT = I RS =
3 6 3

I YR = 1
3
( ITa − ISa ) − I Rr Δ
I RS = 2
3
( ISa − I Ra )
ISY = 1
3
( I Ra − ITa ) − ISr Δ
IST = 2
3
( ITa − ISa ) (109)

ITY = 1
( ISa − I Ra ) − ITr
Δ
ITR = 2
3
( I Ra − ITa )
3

Rezultă imediat expresiile pentru cele şase susceptanţe:

1⎡
BY
R =U⎢
⎣
1
3
( ITa − ISa ) − I Rr ⎤⎥⎦ Δ
BRS = 2
3 3U
( ISa − I Ra )
BS = U ⎡
Y 1 1
( I Ra − ITa ) − ISr ⎤⎦⎥ Δ
BST = 2
( ITa − ISa ) (110)
⎣⎢ 3 3 3U
1⎡
BY
R =U⎢
⎣
1
3
( ISa − I Ra ) − ITr ⎤⎦⎥ Δ
BTR = 2
3 3U
( I Ra − ITa )

BY
R =
1
3
( GTs − GSs ) − BRs Δ
BRS = ( GSs − GRs )
2
3 3

BSY = ( R T) S
1 G s − G s − Bs
3
Δ
BST = 2 ( GTs − GSs )
3 3
(111)

BY
R = ( S R) T
1 G s − G s − Bs
3
BTR = 2 ( GRs − GTs )
Δ
3 3

4.2.3 Circulaţia de curenţi în ansamblul consumator-compensator, în

componente de fază
Expresiile curenţilor pe fazele compensatorului Δ respectiv pe fazele compensatorul Y, scrise
pentru planurile complexe raportate la tensiunile de fază aferente (notaţie “*”), sunt:

26
 I ΔR* = ( IRSΔ − ITRΔ ) − j 23 ( I RSΔ + ITRΔ )
1
2 I YR * = − j ⋅ I Y
R
I SΔ * = 21 ( IST
Δ Δ
− I RS ) − j 23 ( I RSΔ + ISTΔ ) (112) I YS * = − j ⋅ ISY (113)

I ΔR* = 21 ( ITR ) − j 23 ( ITRΔ + ISTΔ ) IY * Y

T = − j ⋅ IT
Δ Δ
− IST

Folosind relaţiile de calcul ale celor şase curenţi de compensare rezultaţi prin aplicarea
criteriului c3-1 (109), se pot deduce curenţii de pe fazele celor două compensatoare:

I ΔR* = 1
( −2 I Ra + ISa + ITa ) + j 1
( ITa − ISa ) I YR * = j ⎡ 1
( ISa − ITa ) + I Rr ⎤⎥⎦
3 3 ⎢⎣ 3

I SΔ * = 1
( I Ra − 2 ISa + ITa ) + j 1
( I Ra − ITa ) (114) I YS * = j ⎡ 1
( ITa − I Ra ) + ISr ⎤⎦⎥ (115)
3 3 ⎣⎢ 3
I TΔ * = 1
3
( I Ra + ISa − 2 ITa ) + j 1
3
( ISa − I Ra ) I YR * = j ⎡ 1
( I Ra − ISa ) + ITr ⎤⎦⎥
⎣⎢ 3

Ca observaţie utilă, valorile efective ale celor trei curenţi pe fazele compensatorului Δ sunt
egale, ceea ce era de aşteptat, cei trei curenţi alcătuind un set simetric şi echilibrat, de
succesiune negativă:

( IRa2 + ISa2 + ITa2 − IRaISa − ISaITa − ITaIRa )

1/2
I RΔ * = I RΔ * = I RΔ * = 2
3
(116)

Calculând acum curenţii absorbiţi pe fazele ansamblului consumator-compensator, cu

relaţiile:
I cR* = I load
R
*
+ I ΔR* + I YR *
I cS* = I Sload * + I SΔ * + I YS * (117)
I Tc * = I Tload * + I TΔ * + I TY *

Se obţin:
Δ* Y* load Δ* Y* load
I ph r + I ph r + I ph r = 0, I ph r + I ph r = − I ph r ( ph = phase = R , S , T ) (118)

I cR* = I cS* = I Tc * = 1
3
( I Ra + ISa + ITa ) = Re ( I c+ ) = Re ( I load
+
) (119)

Se constată satisfacerea condiţiilor de dimensionare (103) : prin compensare s-au anulat

curenţii de secvenţă negativă, zero şi componenta reactivă a curentului de secvenţă pozitivă.
Cu alte cuvinte s-a obţinut echilibrarea sarcinii şi compensarea totală a acesteia
( cos ϕ c = cos ϕ + = 1 ). După compensare curenţii de pe faze devin pur activi, echilibraţi,
având valoarea efectivă egală cu media aritmetică a celor trei curenţi activi ai sarcinii.
Dar să nu uităm circulaţia de curenţi pe conductoarele neutre. Pentru determinarea
expresiei curentului de pe conductorul neutru al sarcinii, se foloseşte relaţia:

I load load load

N = I R + IS + I Tload (120)

Folosind expresiile curenţilor scrise pentru planul complex asociat fazei R:

27
 I load
R = I Ra − j ⋅ I Rr

I Sload = a 2⋅ ( ISa − j ⋅ ISr ) = − 21 ISa − 3

I
2 Sr
+ j⋅ ( 1I
2 Sr
− 3
I
2 Sa ) (121)

I Tload = a⋅ ( ITa − j ⋅ ITr ) = − 21 ITa + 3

I
2 Tr
+ j⋅ ( 1I
2 Tr
+ 3
I
2 Ta )
rezultă:
I load
N =
1
2
( 2 I Ra − ISa − ITa ) + 2
3
( ITr − ISr ) + j ⋅ ⎡⎢⎣ 21 ( −2 I Rr + ISr + ITr ) + 2
3
( ITa − ISa )⎤⎥⎦ (122)

Curentul de pe conductorul neutru al compensatorului Y:

I YN = I YR + I YS + I TY , (123) unde: I YR = − j ⋅ I Y
R

(
I YS = a 2 ⋅ − j ⋅ ISY = − ) 3 Y
I
2 S
+ j ⋅ 21 ISY (124)

(
I YS = a ⋅ − j ⋅ ITY = ) 3 Y
I
2 T
+ j ⋅ 21 ITY

Folosind expresiile (109) pentru curenţii pe fazele compensatorului Y, pentru curentul I YN

rezultă:
I YN = − I loa
N ,
d
(125) astfel că: I cN = I YN + I load
N =0
(126)

Se poate deduce că:

1 c
I c0 = ⋅I = 0 (127)
3 N
Deci compensatorul Y injectează pe conductorul neutru un curent egal şi de semn opus cu
cel de pe conductorul neutru al sarcinii, anulându-l.

4.2.4 Circulaţia de puteri în interiorul ansamblului consumator-compensator

Expresiile puterilor active de pe fazele sarcinii sunt:
PRload = U R ⋅ I Ra = U ⋅ I Ra
PSload = US ⋅ ISa = U ⋅ ISa (128)
PTload = UT ⋅ ITa = U ⋅ ITa

Puterile de pe fazele compensatorului Δ sunt:

Δ*
PRΔ = U R ⋅ I Ra = U 13 ( −2 I Ra + I Sa + ITa )
Δ*
PSΔ = US ⋅ ISa = U 13 ( I Ra − 2 ISa + ITa ) (129)
Δ*
PTΔ = UT ⋅ ITa = U 13 ( I Ra + I Sa − 2 ITa )

Se poate observa că compensatorul Δ modifică pe fiecare fază circulaţia puterii active: pe

unele debitează putere activă iar pe altele absoarbe. Pe ansamblul celor trei faze nu este
afectată însă circulaţia puterii active deoarece:
∑ Δ
Pph =0
(130)
ph = R ,S ,T

28
În schimb, compensatorul Y nu intervine deloc asupra circulaţiei puterii active:
PRY = PSY = PTY = 0 (131)
După compensare:
PRc = U R ⋅ I Ra
c
= U 13 ( I Ra + ISa + ITa )
PSc = US ⋅ ISa
c
= U 13 ( I Ra + ISa + ITa ) (132)

PTc c
= UT ⋅ ITa = U 13 ( I Ra + ISa + ITa )
Se observă încă o dată că prezenţa compensatorului nu afectează puterea activă absorbită
din reţea (aceeaşi valoare înainte şi după compensare):

∑ load
Pph = ∑ c
Pph = U ⋅ ( I Ra + ISa + ITa ) (133)
ph = R ,S ,T ph = R ,S ,T

Pentru puterile reactive pe cele trei faze în interiorul ansamblului consumator-compensator

se obţin:
QRload = U R ⋅ I Rr QRΔ = U R ⋅ I Rr
Δ*
=U⋅ 1
3
( ISa − ITa )
QSload = US ⋅ ISr QSΔ Δ*
= US ⋅ ISr =U⋅ 1
3
( ITa − I Ra ) (134)

QTload = UT ⋅ ITr QTΔ Δ*

= UT ⋅ ITr =U⋅ 1
3
( I Ra − ISa )

QY Y* ⎡ 1
( ITa − ISa ) − I Rr ⎤⎦⎥
R = U R ⋅ I Rr = U ⋅ ⎢
⎣ 3
Y*
QSY = US ⋅ ISr =U⋅⎡ 1
( I Ra − ITa ) − ISr ⎤⎦⎥ (135)
⎣⎢ 3
Y*
QTY = UT ⋅ ITr =U⋅⎡ 1
( ISa − I Ra ) − ITr ⎤⎥⎦
⎢⎣ 3
c
QR = QRload + QRΔ + QY
R =0 QRΔ + QY load
R = −QR
QSc = QSload + QSΔ + QSY = 0 QSΔ + QSY = −QSload (136)
QTc = QTload + QTΔ + QTY = 0 QTΔ + QTY = −QTload
Se constată încă o dată compensarea totală a puterii reactive. Pe fiecare fază cele două
compensatoare determină împreună circulaţia unui curent reactiv, egal şi de semn contrar
cu curentul reactiv al sarcinii. Se poate observa că:

∑ Δ
Qph =0 (137)
ph = R ,S ,T

Deci compensatorul Δ pe unele faze absoarbe reactiv iar pe altele debitează reactiv, însă pe
ansamblul celor trei faze el nu afectează circulaţia de reactiv. Se poate deci afirma că acest
compensator realizează şi o redistribuire a puterii reactive între cele trei faze.
Se mai observă că:

∑ QYph = − ∑ load
Qph (138)
ph = R ,S ,T ph = R ,S ,T

De fapt, compensatorul Y este cel care realizează efectiv compensarea puterii reactive a
sarcinii.

29
4.2.5 Circulaţia de curenţi în interiorul ansamblului consumator-compensator
exprimată cu ajutorul componentelor simetrice ale curenţilor de sarcină
Exprimarea curenţilor de compensare în funcţie de componentele simetrice ale curenţilor de
sarcină permite o interpretare completă a mecanismului compensării puterii reactive şi
simetrizării sarcinii.
Considerând acelaşi criteriu de dimensionare (c3-1), condiţiile de dimensionare (103) se vor
scrie sub forma:
⎧Im I +
⎪ (
+
)+
load = − Im I Δ − Im I Y ( ) ( )
⎪ − −
(
⎪Re I load = − Re I Δ − Re I Y
⎪⎪
)
−
( ) ( )
−
(
−
)
⎨Im I load = − Im I Δ − Im I Y
⎪
−
( ) ( ) (139)
⎪Re I
⎪
0 0
( )
0
load = − Re I Δ − Re I Y ( ) ( )
⎪ 0
(
0
)0
⎪⎩Im I load = − Im I Δ − Im I Y ( ) ( )
Exprimând componentele de secvenţă ale curenţilor de pe fazele celor două compensatoare
în funcţie de curenţii de compensare, se obţine sistemul de ecuaţii:

⎧Im
⎪ (I +
load )= 1
3
( I RSΔ + ISTΔ + ITRΔ ) + 13 ( IYR + ISY + ITY )
⎪
⎪Re
⎪
(I
−
load )= 2 ( TR RS ) 2 3 ( T
1 I Δ − I Δ + 1 IY − IY
S )
⎪
⎨Im
⎪
(I −
load )= ( TR ) 6 ( R
1 I Δ − 2 I Δ + I Δ + 1 2 IY − IY − IY
2 3 RS ST S T) (140)
⎪Re
⎪ (I
0
load )= ( T)
1 IY − IY
2 3 S
⎪
⎪⎩Im (I 0
load )= 6( R
1 2 IY − IY − IY
S T)

Adăugând condiţia suplimentară (105), rezultă forma matricială:

⎡1 1 1 1 1 1 ⎤
⎢3 3 3 3 3 3 ⎥⎥
⎢
1 ⎥ ⎡ I R ⎤ ⎡Im( I load
Y +
⎢ 1 1 1 )⎤
⎢0 − − 0 ⎥ ⎢ ⎥ ⎢ ⎥
2 3 2 3 2 Y
2 ⎢ I s ⎥ ⎢ Re( I − ) ⎥
⎢ ⎥ ⎢ ⎥ ⎢ load
⎢1 1 1 1 1 1 ⎥ ⎥
⎢3 − − − ⎥ ⎢ ITY ⎥ ⎢Im( I load
−
)⎥
6 6 2 3 3 3 ⋅⎢ Δ ⎥ = ⎢ ⎥ (141)
⎢ ⎥ ⎢I ⎥ 0
⎢ 1 1 ⎥ ⎢ RS ⎥ ⎢ Re( I load ) ⎥
⎢0 − 0 0 0 ⎥ Δ ⎢ 0 ⎥
I Im( I load )⎥
⎥ ⎢⎢ ST ⎥⎥ ⎢
2 3 2 3
⎢
⎢1 1 1 Δ ⎢ ⎥
⎢3 − − 0 0 0 ⎥⎥ ⎣ ITR ⎦ ⎣ 0 ⎦
6 6
⎢ ⎥
⎣0 0 0 1 1 1 ⎦

Soluţiile au expresiile:

30
 Δ
I RS ( ) Im ( I ) − Re ( I ) −
−
= − Re I load + 1
3
−
load
0
load
1
3
( )
Im I 0load
Δ
IST = − Im ( I
2
) + Im ( I )
−
load
2 0
load (142)
3 3
Δ
ITR = Re ( I−
) + Im ( I ) + Re ( I ) −
load
1 −
load
0
load
1 Im ( )
I 0load
3 3

IY +
( ) 0
R = Im I load + 2 Im I load ( )
ISY = Im ( I )+ +
load 3 Re ( I ) − Im ( I )
0
load
0
load (143)

ITY = Im ( I )− +
load 3 Re ( I ) − Im ( I )
0
load
0
load

Se pot acum deduce relaţiile pentru curenţii pe fazele compensatorului Δ, ale

compensatorului Y, ale sarcinii şi ale ansamblului acestora, exprimate cu ajutorul
componentelor simetrice ale curenţilor de pe fazele sarcinii:

I ΔR = 1
2 ( IRSΔ − ITRΔ ) + j 23 ( −IRSΔ − ITRΔ ) = −I load
−
+ I 0load − 2 Re ( I 0load )

I SΔ = − 21 I RS
Δ
( Δ
+ 2 IST +j ) 3 Δ
I
2 RS
−
= −a ⋅ I load ( )
+ a ⋅ I 0load − 2a ⋅ Re I 0load (144)

I TΔ = 1
2 ( ITRΔ + 2ISTΔ ) + j 23 ITRΔ = −a2 ⋅ I load
−
+ a 2 ⋅ I 0load − 2a2 ⋅ Re ( I 0load )

I YR = − j ⋅ I Y +
( )
0 0
R = − j Im I load − 2 I load + 2 Re I load ( )
( ) +
I YS = a 2 ⋅ − j ⋅ ISY = −a 2 ⋅ j Im I load ( )
+ a 2 ⋅ I 0load + 2a ⋅ Re I 0load ( ) (145)

IY (Y
) + 0
( )2 0
T = a ⋅ − j ⋅ IT = −a ⋅ j Im I load + a ⋅ I load + 2a ⋅ Re I load ( )
+ −
I load 0
R = I loadh + I load + I load

+ −
I Sload = I load
0
+ a2 ⋅ I load + a ⋅ I load (146)

+ −
I Tload = I load
0
+ a ⋅ I load + a 2 ⋅ I load

I cR = I load Δ Y +
R + I R + I R = Re I load ( )
( )
I cS = I Sload + I SΔ + I YS = a2 ⋅ Re I load
+
(147)

I Tc = I Tload + I TΔ + I Y ( )
+
T = a ⋅ Re I load

31
Se poate observa că pe fazele ansamblului consumator-compensator se formează un set de
curenţi de succesiune pozitivă, corespunzător componentelor active ale curenţilor de
succesiune pozitivă ai sarcinii.
Pentru explicarea mecanismului compensării, expresiile curenţilor de pe fazele celor două
compensatoare, se scriu astfel încât să fie evidenţiate componentele unor seturi de
succesiune pozitivă, negativă şi zero:

I ΔR = ( −I ) + j Im ( I ) − Re ( I )
−
load
0
load
0
load

I SΔ = a ⋅ ( −I−
) + a ⋅ ⎡⎣⎢ j Im ( I ) − Re ( I )⎤⎦⎥
load
0
load
0
load
(148)
I ΔR = a ( −I
2
) + a ⎡⎣⎢ j Im ( I 
−
load
2
) − Re ( I
)⎤⎦⎥
0
load
0
load
 

Δ 1− Δ 2−

+
( ) − j Im ( I ) + Re ( I ) − Re ( I ) − j Im ( I )
I YR = − j Im I load 0
load
0
load
0
load
0
load

I YS = −a j Im ( I
2 +
) − a ⋅ ⎣⎢⎡ j Im ( I ) − Re ( I )⎤⎦⎥ − Re ( I ) − j Im ( I )
load
0
load
0
load
0
load
0
load
(149)
IY
T = −a ⋅ j Im ( I
+
) − a ⎡⎢⎣ j Im ( I ) − Re ( I )⎤⎥⎦ 
load
2 0
load − Re ( I
0
load) 
− j Im ( I
0
load ) 0
load
 
 

Y+ Y− Y0

Se constată că curenţii de pe fazele compensatorului Δ se pot descompune în două seturi

trifazate, ambele de succesiune negativă:
• unul egal şi de semn contrar celui de succesiune negativă al curenţilor pe fazele sarcinii
(notat Δ1− ), pe care îl compensează,
• unul care depinde de componentele activă şi reactivă ale curentului de succesiune zero
de pe fazele sarcinii ( Δ −2 ).

Curenţii de pe fazele compensatorului Y se pot descompune în trei seturi trifazate:

• unul de succesiune pozitivă ( Y + ), egal şi de semn contrar celui format de componentele

reactive ale curenţilor de succesiune pozitivă ai sarcinii, pe care îl compensează,
• unul de succesiune negativă ( Y − ), egal şi de semn contrar celui de pe fazele
compensatorului Δ −2 , cele două seturi compensându-se reciproc,
• un al treilea de succesiune zero ( Y 0 ), egal şi de semn contrar celui de secvenţă zero de
pe fazele sarcinii, pe care îl compensează.
Se observă de asemenea că curentul de pe conductorul neutru al compensatorului Y
compensează curentul de pe conductorul neutru al sarcinii, deoarece:

I YR + I YS + I TY = I YN = −3I load
0
(150)

32
4.2.6 Susceptanţele de compensare exprimate în funcţie de componentele de
secvenţă ale curenţilor de sarcină
Pe baza relaţiilor (142) şi (143), se pot stabili relaţiile pentru calculul celor şase susceptanţe
de compensare, exprimate în funcţie de componentele active şi reactive ale curenţilor de
secvenţă (valabile pentru criteriul c3-1):

Δ
BRS =
1 ⎡
3U ⎣⎢
( )
−
− Re I load ( ) ( ) −
+ 1 Im I load
3
− Re I 0load − 1 Im I 0load ⎤
3 ⎦⎥ ( )
Δ
BST =
1 ⎡ 2
( )
− Im I load
3U ⎣⎢ 3
−
( )+ 2 Im I 0load ⎤
3 ⎦⎥
(151)

Δ
BTR =
1 ⎡
3U ⎢⎣
( )
−
Re I load ( ) ( ) −
+ 1 Im I load
3
+ Re I 0load − 1 Im I 0load ⎤
3 ⎥⎦ ( )
BY
R =
1⎡
U ⎢⎣
+
( )
Im I load ( )
+ 2 Im I 0load ⎤⎥
⎦
1⎡ +
( ) ( )
BS = ⎢Im I load + 3 Re I load − Im I 0load
Y
U⎣
0
( )⎤⎥⎦ (152)
1
( )
BT = ⎡⎢Im I load
Y
U⎣
+
( )
− 3 Re I 0load − Im I 0load ( )⎤⎥⎦
Deoarece circulaţiile de curenţi pe cele trei secvenţe simetrice sunt independente, aceste
susceptanţe se pot descompune astfel încât să se constituie în trei compensatoare fictive,
fiecare realizând compensarea pe una dintre secvenţe :
− − + − 0
Δ Δ1 Δ2
BRS = BRS + BRS BY Y Y Y
R = BR + BR + BR
− − + − 0
Δ Δ1 Δ2
BST = BST + BST BSY = BSY + BSY + BSY (153)
Δ Δ 1− Δ −2 + − 0
BTR = BTR + BTR BTY = BTY + BTY + BTY

în care:

1 ⎡
( ) ( ) 1 ⎡
( ) ( )
−
Im I 0load ⎤
−
Δ1
BRS = −
− Re I load −
+ 1 Im I load ⎤ Δ2
BRS = − Re I 0load − 1
3U ⎣⎢ 3 ⎦⎥ 3U ⎣⎢ 3 ⎦⎥
1 ⎡ 2
( )
−
Δ1 − ⎤
BST = − Im I load 1 ⎡
( I )⎤⎦⎥
−
Δ2 0
3U ⎢⎣ 3 ⎥⎦ BST = 2 Im
(154) (155)
3U ⎣⎢ 3 load
Δ 1−
BTR =
1 ⎡
3U ⎣⎢
( )
−
( )
Re I load + 1 Im I load ⎤
−
⎦⎥
( ) ( I )⎤⎦⎥
3 Δ2 − 1 ⎡
BTR = Re I 0load − 1 Im 0
3U ⎣⎢ 3 load

2
( )
− 0
BY Y
R + BR = Im I 0load
U
1
( ) 1
( ) ( )
+ + + −
= ⎡⎢ 3 Re I 0load − Im I 0load ⎤⎥
0
+
BY Y Y
R = BS = BT = Im I load Y Y
(156) BS + BS (157)
U U⎣ ⎦
1⎡
( ) ( )
−
= ⎢ − 3 Re I load − Im I load ⎤⎥
0
0 0
BSY + BSY
U⎣ ⎦

33
Se observă că susceptanţele constituite în Δ1− se pot determina cu aceleaşi relaţii ca şi în cazul
reţelei cu trei conductoare (relaţiile 66). Pentru compensarea părţilor imaginare ale curenţilor
de succesiune pozitivă se foloseşte de data aceasta un compensator în conexiune stea, simetric
( Y + ), la care nu este necesară legătura cu conductorul neutru al reţelei.

− − − ,0
Fig. 13. Descompunerea compensatoarelor în trei compensatoare fictive ( Y + , Δ1 , Δ 2 +Y ) şi
mecanismul compensării ilustrate cu ajutorul componentelor simetrice.

Componentele de succesiune zero ale curenţilor de sarcină sunt compensate de către un

compensator mixt Δ −2 + Y − + Y 0 . Compensatoarele Y − şi Y0 se pot grupa într-un singur
receptor de conexiune Y ( Y − ,0 ), care va trebui să permită închiderea curenţilor de compensare
de secvenţă zero, lucru posibil numai într-o schemă Yn.
În figura 13 se prezintă cele trei compensatoare fictive şi circulaţia curenţilor de secvenţă în
interiorul ansamblului consumator-compensator, iar în figura 14 diagramele fazoriale ale
mecanismului compensării.

a) b)

34
 c) d)
Fig. 14. Diagramele fazoriale ilustrând mecanismul compensării sarcinii dezechilibrate în reţeaua
trifazată cu patru conductoare

În aceasta din urmă se ilustrează mai întâi cei trei curenţii de fază ai sarcinii constituiţi într-
un sistem trifazat dezechilibrat, pe baza căruia s-au determinat curenţii de secvenţă de
referinţă (fig. 14.a). Se poate observa intervenţia succesivă a compensatoarelor fictive care
anulează componenta de secvenţă zero (fig. 14.b), componenta de secvenţă negativă (fig.
14.c) şi componenta reactivă a curentului de secvenţă pozitivă (fig. 14.d). După compensare
rămâne un set trifazat de curenţi perfect echilibrat şi având caracter pur activ (în fază cu
tensiunile simple aferente).

5. Concluzii
Nesimetria impedanţelor echivalente de fază ale elementelor componente şi/sau dezechilibrul
sarcinii pe cele trei faze ale unei reţele electrice trifazate determină căderi de tensiune inegale
pe cele trei faze şi deci dezechilibrul setului trifazat de tensiuni. Principalele efecte negative ale
dezechilibrului curenţilor şi tensiunilor într-o reţea electrică, constau în reducerea
randamentelor proceselor şi producerea de disfuncţionalităţi ale unei largi categorii de
echipamente, efecte ce pot fi echivalate cu daune materiale determinate de pierderile
suplimentare de energie, deteriorarea calităţii proceselor şi reducerea duratei de viaţă a
echipamentelor.
Unul dintre cele mai cunoscute mijloace de limitare a dezechilibrului sarcinii unei reţele
trifazate îl constituie montajul lui Steinmetz. El poate fi aplicat pentru a transforma o sarcină
pur activă, conectată între două faze, într-o sarcină echivalentă trifazată pur activă, perfect
echilibrată, utilizând compensarea reactivă transversală. Metoda echilibrării sarcinii active într-
o reţea trifazată prin compensare reactivă transversală, poate fi generalizată pentru sarcini
trifazate oarecare, alimentate în reţele cu trei sau patru conductoare.
Capitolul de faţă prezintă modelul matematic dezvoltat al acestei metode, cuprinzând
dimensionarea elementelor reactive de compensare, circulaţia de curenţi în interiorul

35
compensatorului respectiv circulaţia de curenţi şi puteri în interiorul ansamblului consumator
– compensator.
În acest sens s-au folosit ca instrumente de lucru atât metoda componentelor simetrice cât şi
metoda componentelor de fază.
Relaţiile analitice referitoare la circulaţia de puteri în interiorul ansamblului consumator –
compensator, stabilite în cadrul modelului matematic, contribuie la explicarea mecanismului
echilibrării sarcinii prin compensare reactivă, demonstrând modul în care compensatoarele
produc redistribuirea puterilor active şi reactive între fazele reţelei, realizându-se astfel atât
compensarea puterii reactive pe secvenţa pozitivă ( pentru creşterea până la nivelul impus a
factorului de putere sau pentru reglajul tensiunii în reţea) cât şi echilibrarea sarcinii (anularea
circulaţiei de curenţi de secvenţă negativă şi zero).
Compensarea reactivă transversală realizată cu elemente reactive pasive (bobine şi
condensatoare), este o soluţie practică eficientă pentru optimizarea regimurilor de funcţionare
ale reţelelor, prin creşterea factorului de putere, reglajul tensiunii şi echilibrarea sarcinii.
Compensatoarele de echilibrare rămân eficiente, datorită costurilor relativ reduse comparativ
cu echipamentele de tip STATCOM, în cazul sarcinilor foarte mari şi cu variaţie relativ lentă.
Ele vor conţine bobine şi condensatoare de susceptanţe fixe, dimensionate astfel încât să poată
compensa dezechilibrele cele mai mari ale tensiunilor. Reglajul curenţilor de compensare în
funcţie de curenţii de sarcină, se va face prin echipamente de comutaţie statică, cu comandă
individuală pe laturile compensatorului. Un astfel de echipament este deci de tip SVC şi va
avea ca elemente de reglaj bobine sau condensatoare comutate cu tiristoare (TCRs - Thyristor-
Controlled Reactors respectiv TCCs - Thyristor-Controlled Capacitors). Unul dintre
dezavantajele utilizării unui astfel de compensator rezultă din puterea reactivă mare ce trebuie
instalată în elementele reactive pasive, care trebuie să fie cel puţin egală cu cea a sarcinii. Un alt
dezavantaj constă în necesitatea adoptării unor măsuri eficiente pentru limitarea regimului
deformant rezultat din funcţionarea SVC, respectiv pentru evitarea rezonanţelor armonice
paralel, ce pot amplifica regimul deformant.

36
 Capitolul 4
REGIMUL DEFORMANT
(regimul permanent periodic nesinusoidal)
Regimul periodic de funcţionare al sistemului electroenergetic în care cel puţin una dintre
curbele mărimilor tensiune sau curent, este deformată se numeşte regim nesinusoidal sau
deformant, iar cauzele apariţiei lui derivă din prezenţa elementelor neliniare în procesele de
transport şi distribuţie a energiei electrice, dar mai ales în cel de transformare a energiei electrice în
altă formă de energie.
În accepţiunea literaturii de specialitate din România, regimul deformant este un regim
staţionar periodic nesinusoidal.

4.1. Cauzele care conduc la apariţia fenomenului şi principalele surse de armonici din
sistemul electroenergetic
Dezvoltarea rapidă a proceselor industriale şi de transport, modernizarea acestora pe seama
electronicii de putere, au favorizat pătrunderea şi extinderea echipamentelor neliniare, surse de
deformare a curbelor de tensiune şi curent din sistemele electroenergetice, cu efecte perturbatoare
asupra instalaţiilor de transport, distribuţie şi consum, concepute a lucra în regim sinusoidal.
Elementele ce alcătuiesc sistemul electroenergetic sunt proiectate şi realizate să funcţioneze
în regim permanent sinusoidal de frecvenţă fundamentală nominală, a cărei valoare este stabilită
prin reglementările tehnice ale ţării respective.
În realitate, în sistemele electroenergetice forma de variaţie în timp a tensiunii şi a curenţilor
nu este riguros sinusoidală.
Abaterea periodică a curbei de variaţie în timp a unui curent sau a unei tensiuni de la forma
sinusoidală se numeşte distorsiune sau deformare.
Distorsiunea curbei poate proveni, în primul rând, de la generatoarele centralelor electrice,
tensiunile lor electromotoare nefiind perfect sinusoidale. Totuşi distorsiunea tensiunilor la bornele
generatoarelor este suficient de mică astfel încât, în practică să se poată considera că tensiunea la
bornele generatoarelor din sistem este sinusoidală.
Astfel, într-o reţea electrică regimul nesinusoidal este determinat de existenţa elementelor
deformante. Acestea sunt elemente de reţea sau aparate de utilizare care produc sau amplifică semnale
armonice (tensiuni sau curenţi electrici). Se pot clasifica în două categorii: neliniare şi liniare.
Elementele neliniare sunt cele care, dacă la bornele lor se aplică o tensiune sinusoidală, deter-
mină distorsiunea curbei curentului electric. Acesta la rândul său determină căderi de tensiune nesinu-
soidale în alte elemente de circuit, liniare sau neliniare. Conform clasificării făcute de acad. Constantin
Budeanu, aceste elemente se numesc elemente deformante de prima categorie sau de speţa I-a.
Elementele de reţea care fac parte din această clasă, sunt: transformatoarele şi bobinele cu
circuite magnetice saturate; liniile electrice supratensionate, la care se manifestă efectul Corona etc.
În grupa receptoarelor de energie electrică neliniare se pot enumera:
- instalaţii electrice şi electronice industriale, de putere, cu caracteristici neliniare, bazate în
special pe diode şi tiristoare;
- punţi de redresare utilizate în special la alimentarea motoarelor de curent continuu cu viteză
variabilă, instalaţiilor de electroliză, etc. (de tip punţi Graetz hexafazate sau dodecafazate);
- cuptoare electrice cu arc electric;
- transformatoare şi maşini electrice rotative (în funcţie de tipul constructiv sau regimul de
funcţionare);
- receptoare electrice de înaltă şi ultra-înaltă frecvenţă (cuptoare cu microunde);
- receptoare electrotermice de diverse tipuri (cuptoare cu inducţie, cu plasmă, etc.);

C5 - 1
- iluminatul electric de tip fluorescent şi cu descărcări în gaze;
- receptoare pentru utilizări casnice şi analoage (receptoare TV color, instalaţii de aer condiţionat,
cuptoare cu microunde, calculatoare de tip PC, imprimante, copiatoare, etc.)
Elementele deformante de categoria I-a (elementele neliniare) se mai numesc surse de
regim deformant, deoarece sunt cele care produc tensiuni şi/sau curenţi armonici. În orice sistem
electroenergetic există surse de curenţi armonici şi surse de tensiuni armonice:
a) surse de tensiuni armonice, sunt acele surse care produc tensiuni electromotoare
nesinusoidale. La aceste surse undele tensiunilor şi curenţilor sunt alternativ simetrice şi astfel,
conţin numai armonice impare, care uneori pot cauza şi oscilaţii subarmonice (sau interarmonice).
În această categorie intră:
- bobine şi transformatoare electrice cu miez saturat. Saturaţia miezurilor magnetice produce
armonice de flux magnetic şi de tensiuni electromotoare de ordin impar;
- maşini electrice rotative (sincrone şi asincrone). Armonicele din curba tensiunii
electromotoare sunt generate de repartiţia discretă a conductoarelor indusului, forma câmpului
inductor, forma şi orientarea crestăturilor, saturarea dinţilor, tipurile de conexiuni ale
înfăşurărilor rotorice, etc.;
- convertoare electronice. Funcţionarea acestora duce la distorsiunea curbei tensiunii de
alimentare în nodul de racord.
b) surse de curenţi armonici, sunt acele elemente neliniare (deformante) care, în regim
sinusoidal de tensiune, introduc armonice superioare în curentul absorbit din reţeaua electrică. În
această categorie intră:
- transformatoarele trifazate la care se asigură, funcţie de conexiuni, circulaţia curenţilor de
armonică 3k;
- maşini electrice rotative la care pot apare curenţi nesinusoidali datorită reacţiei indusului sau
datorită saturării fluxului de dispersie al maşinii;
- cuptoare cu arc, datorită caracterului neliniar al arcului electric (apar armonice impare) şi
datorită nesimetriei acestui tip de receptor (apar armonice pare);
- lămpi fluorescente şi cu descărcări în gaze, care la tensiune de alimentare sinusoidală prezintă
o distorsiune armonică de curent foarte mare (de peste 60 %) ceea ce duce la injectarea
curenţilor armonici în nodul reţelei de alimentare;
- bateriile de condensatoare, dacă sunt definite de o caracteristică sarcină – tensiune (Q = f(U))
neliniară;
- aparatele electrocasnice moderne, datorită caracteristicilor lor de receptori neliniari.
Elementele liniare determină amplificări ale distorsiunii unora dintre mărimile electrice. Un
exemplu ar fi condensatorul liniar la bornele căruia dacă i se aplică o tensiune sinusoidală
determină un curent sinusoidal (element liniar de circuit), dar alimentat cu o tensiune nesinusoidală,
curentul rezultă nesinusoidal, dar cu un nivel de deformare superior tensiunii de la borne. Un alt
exemplu concludent ar fi bobina liniară, care dacă este parcursă de curent sinusoidal conduce la
apariţia la borne a unei tensiuni sinusoidale (element liniar de circuit), dar parcursă de curent
nesinusoidal determină o tensiune nesinusoidală, cu un nivel de deformare superior curentului care
o parcurge. Elementele liniare se numesc elemente deformante de a doua categorie sau de speţa a
II- a. Ele amplifică armonicile de curent şi/sau de tensiune existente într-un sistem electroenergetic
şi sunt reprezentate de elemente inductive sau capacitive, care conduc la modificarea răspunsului în
frecvenţă al reţelei electrice determinând, în unele cazuri, apariţia unor fenomene de rezonanţă:
- bobinele. În zonele de reţea în care sursele de curenţi armonici predomină asupra surselor de
tensiuni armonice, reactanţele inductive ale circuitelor conduc la amplificarea armonicelor de
tensiune;
- condensatoare. Dacă predomină sursele de tensiuni armonice asupra celor de curenţi
armonici, capacităţile au rolul de amplificare a armonicelor de curent.

C5 - 2
 În tabelul 4.1 se prezintă câteva dintre caracteristicile unor surse de armonici importante din
sistemul electroenergetic.
Tabelul 4.1. Surse de armonici în sistemul electroenergetic
Sursa poluantă Rangul armonicilor şi amplitudinea lor
Redresoare monofazate comandate • armonici de rang par;
sau semicomandate, dublă alternanţă • amplitudinea armonicilor scade odată cu creşterea rangului
cu sarcină rezistivă sau curent practic armonicii;
continuu la ieşirea din redresor precum Pentru anumite valori ale unghiului de întârziere la comanda
şi în cazul montajelor cu tiristoare în tiristoarelor în cazul redresoarelor comandate sau semicomandate,
antiparalel cu sarcină rezistivă unele armonici impare dispar.
Redresoare monofazate, simplă • armonici de rang par şi impar ;
alternanţă, cu sarcină rezistivă sau • amplitudinea armonicilor scade odată cu creşterea rangului lor;
curent practic continuu la ieşire
Redresoare hexafazate, dodecafazate • armonici de rang k = n∙p ± 1 (n = l, 2, 3,...);
cu p faze Amplitudinea armonicilor scade odată cu rangul armonicii după
1,2
relaţia Ik = I1/k , unde I1 este amplitudinea fundamentalei, iar k
este rangul armonicii.
• armonici de rang impar;
Motoare electrice universale saturate • amplitudinea armonicii 3 sub 15% din amplitudinea
sau tuburi fluorescente fundamentalei;
• descreşterea rapidă a amplitudinii armonicilor cu creşterea
rangului acestora;
• apariţia armonicilor pare în cazul tuburilor cu descărcării în
vapori metalici, pe durata încălzirii;
Televizoare Sisteme utilizând redresarea ambelor alternanţe:
 armonici impare;
 amplitudinea armonicii trei de curent poate atinge 80 % din
amplitudinea curentului electric pe fundamentală, I3 ≈ 0,8∙Ii ;
 amplitudinea armonicilor scade cu creşterea rangului acestora;
Sisteme utilizând redresarea unei singure alternanţe:
 armonici de rang par şi impar;
 amplitudinea armonicii doi sub 45 % din amplitudinea
curentului electric pe fundamentală, I2 ≈ 0,45∙I1;
 amplitudinea armonicilor scade cu creşterea rangului acestora.
Cuptoare cu arc electric pe durata topirii • armonici de rang par şi impar;
• amplitudinea armonicii doi de curent, circa 5% din curentul
electric pe fundamentală, I2 ≈ 0,05 I1;
• amplitudinea armonicilor scade cu creşterea rangului acestora.
Compensatoare statice la cuptoarele • armonici de rang impar 5, 7, 11, 13.....;
cu arc electric • amplitudinea armonicii 5 de curent sub 20 % din amplitudinea
curentului electric pe fundamentală I 2 < 0,2∙I1;
• amplitudinea armonicilor scade cu creşterea rangului acestora.
• armonici impare ;
Locomotive electrice monofazate cu • amplitudinea armonicii trei de curent sub 20 % din
redresoare
amplitudinea curentului electric pe fundamentală I3 < 0,2∙I1;
• amplitudinea armonicilor scade cu creşterea rangului acestora,
după o lege aproximativă Ik≈I1/k.
Poluarea armonică, ce apare într-un punct al reţelei electrice, afectează un număr de
consumatori, cu atât mai mare cu cât aceştia se racordează la o reţea cu curenţi de scurtcircuit mai
mari şi tensiuni nominale mai ridicate. În consecinţă, măsurile de limitare a armonicilor vor avea o
importanţă cu atât mai mare, cu cât tensiunea nominală a reţelei la care se racordează consumatorul
neliniar, este mai mare.
C5 - 3
 Distorsiunea armonică a unei curbe reprezintă o abatere periodică, în regim permanent, de
la forma sinusoidală a curbei (de tensiune sau de curent electric) de frecvenţă caracteristică
sistemului analizat. Nivelul distorsiunii poate fi descris prin spectrul armonic, cu indicarea
amplitudinii şi a defazajului pentru fiecare armonică individuală. În figura 4.1 este reprezenta
distorsiunea armonică a unei curbe de tensiune.
variaţia în timp analiza spectrală (nivelul armonicii în %)

fundamentala γ 1 = 100 %

armonica 3 γ 3 = 10 %

armonica 5 γ 5 = 35 %

rezultanta
Fig. 4.1 Distorsiunea armonică a unei curbe de tensiune, reprezentare analitică

C5 - 4
 Într-un sistem electroenergetic pot fi întâlnite câteva tipuri principale de distorsiune
armonică: componente continue, armonici, interarmonici;
1. Componenta continuă este determinată de prezenţa unei tensiuni sau a unui curent continuu,
într-un sistem energetic de tensiune alternativă. Ea poate apărea, în general, ca efect al unei
redresări monoalternanţă.
Componentele continue determină saturarea, în regim normal de funcţionare, a circuitului
magnetic al transformatoarelor de putere sau a altor echipamente cu circuit magnetic, conducând la
încălziri suplimentare, reducerea duratei de viaţă şi apariţia poluării armonice, prin modificarea
punctului de funcţionare pe caracteristica de magnetizare, fiind posibilă astfel funcţionarea în zona
sa neliniară.
Ca efect al componentei continue, pot apărea şi corodări electrochimice ale electrozilor de
legare la pământ sau a altor puncte de conexiune în instalaţiile electrice.
2. Armonicile sunt curenţi sau tensiuni sinusoidale, având o frecvenţă multiplu întreg al
frecvenţei la care sistemul este proiectat să lucreze (numită frecvenţă fundamentală - în mod
normal, 50 Hz). Prezenţa armonicilor îşi are originea în neliniaritatea caracteristicilor
echipamentelor şi a receptoarelor conectate la sistemul electroenergetic; nivelul distorsiunii poate fi
descris prin spectrul armonic, cu indicarea amplitudinii şi a defazajului pentru fiecare armonică
individuală.
3. Interarmonicile constituie curenţi sau tensiuni având o frecvenţă care nu este un multiplu
întreg al frecvenţei fundamentale; ele pot apărea ca frecvenţe individuale sau ca spectre de bandă
largă. Principalele surse ale distorsiunii interarmonice pot fi considerate convertoarele statice (de
medie frecvenţă şi cicloconvertoarele), motoarele de inducţie, dispozitivele cu arc electric, sistemele
cu reglaj bipoziţional etc.
Interarmonicile se caracterizează, printr-o variaţie periodică sau aleatoare a puterii absorbite
din sistem, dar în acest caz, semnalul nu are perioada T (T fiind perioada corespunzătoare
fundamentalei) şi nici multiplu întreg al acesteia, fapt care explică apariţia unor componente
suplimentare faţă de cele care rezultă din descompunerea în serie Fourier. Au fost evidenţiate
semnale cu frecvenţa de 490 Hz şi 530 Hz, în cazul acţionărilor reglabile cu motoare sincrone şi
interarmonici cu frecvenţele cuprinse între 4 Hz şi 14 Hz, în cazul cicloconvertoarelor.
După cum este cunoscut, interarmonicile sunt caracteristice conectării a două sisteme de
tensiune alternativă având frecvenţe diferite, cazul motoarelor de tensiune alternativă alimentate
prin convertoare de frecvenţă, fiind un caz tipic în acest sens.
Efectele interamonicilor au fost evidenţiate în special în cazul comenzilor cu frecvenţă ridicată
în reţelele electrice, prin distorsiunea semnalelor de comandă centralizată. De asemenea,
interarmonicele determină efecte asemănătoare flickerului (spre deosebire de flicker care este un
fenomen aleatoriu, interamonicile determină fenomene periodice de modificare a amplitudinii
tensiunii).

4.2. Analiza armonică a semnalelor periodice nesinusoidale

Regimurile de funcţionare ale sistemelor electroenergetice pot fi caracterizate - printre altele
- şi prin analizarea semnalelor de tensiune şi curent.
În momentul de faţă există mai multe clasificări ale semnalelor în funcţie de tipul prelucrării
matematice alese (fig. 4.2.).
Semnalele deterministe sunt acele semnale care admit pentru descrierea lor completă o
(unică) expresie matematică explicită, un tabel de date sau o regulă bine definită; altfel spus, pentru
acest tip de semnale sunt cunoscute cu certitudine valorile avute în trecut, existente în prezent sau
pe care le vor lua în viitor.

C5 - 5
 Semnalele aleatoare sunt acele semnale care nu pot fi descrise de formule matematice
explicite sau o astfel de descriere ar fi prea complicată din punct de vedere practic. Pentru descrierea
semnalelor aleatoare se utilizează tehnici de analiză statistică - teoria probabilităţilor şi a proceselor
stochastice.

Fig. 4.2 Clasificarea semnalelor

Semnalele periodice sunt semnale deterministe care admit o reprezentare identică în orice
interval de timp de durată T, numit perioadă (fundamentală) a semnalului.
Semnalele neperiodice sunt toate semnalele deterministe care nu sunt periodice.
Semnalele cu variaţie sinusoidală sunt acele semnale, cu variaţie continuă în timp, care pot
fi descrise de o relaţie de forma:
x( t ) = A ⋅ sin( ω ⋅ t + ϕ ) (4.1)
2 ⋅π
unde A este amplitudinea semnalului, ω = 2 ⋅ π ⋅ f = - pulsaţia acestuia, ϕ - faza iniţială, f -
T
frecvenţa.
Semnalele deterministe, periodice, cu variaţie nesinusoidală sunt semnale care rezultă din
compunerea mai multor semnale cu variaţie sinusoidală:
f
= x( t ) ∑ Ak ⋅ sin( 2 ⋅ π ⋅ fk ⋅ t + ϕk ) , (∀) t ∈ℜ ; fk = k (4.2)
k∈K 1
K ⊂ N*

unde Ak este amplitudinea componentei sinusoidale de frecvenţă fk şi fază iniţială ϕk ;

f1 - frecvenţa sinusoidei de referinţă (fundamentala).
Semnal cvasiperiodic este semnalul care, deşi sintetizat dintr-o sumă de funcţii armonice
(cu variaţie sinusoidală), nu este periodic, deoarece raportul dintre două frecvenţe oarecare nu este
un număr raţional.
Semnale tranzitorii sunt semnalele deterministe care nu îndeplinesc condiţiile de
periodicitate şi cvasiperiodicitate menţionate mai sus.
Caracteristicile proceselor care generează semnalele aleatoare pot fi invariante în timp
(semnale staţionare) sau variabile în timp {semnale nestaţionare).
Semnalele nestaţionare sunt acele semnale care prezintă caracteristici statistice variabile în
timp, fiind ataşate unor procese pentru care momentele statistice de diferite ordine depind de
momentele temporale şi de referinţa de timp aleasă pentru determinarea acestora.
Semnalul cvasistaţionar este semnalul în care caracteristicile statistice ale semnalului se
schimbă foarte lent în timp, la intervale temporale suficient de lungi.
Semnalele a căror analiză este necesară pentru caracterizarea funcţionării elementelor din
sistemele electroenergetice sunt, în general, definite prin forma variaţiei lor în timp (datorită faptului
că majoritatea acestora sunt uni-dimensionale). Analiza clasică a semnalelor unidimensionale este,

C5 - 6
prin urmare, analiza în domeniul timp. În sistemele electroenergetice un rol important îl are şi analiza
în domeniul frecvenţă, domeniu iniţiat în anul 1806 de cercetările lui Joseph Fourier.
Analiza în domeniul timp necesită utilizarea unor sisteme moderne de achiziţii de date şi
calcul capabile să aplice metode de determinare a indicatorilor în timp real.
Analiza în domeniul frecvenţă este larg utilizată în prezent şi se bazează pe descompunerea
Fourier a curbei reale în componente armonice. Analiza Fourier este aplicabilă în cazul regimurilor
nesinusoidale periodice (caracterizate de mărimi care se repetă cu o perioadă determinată de
frecvenţa de lucru a sistemului). Curbele distorsionate pot fi considerate ca o suprapunere de oscilaţii
sinusoidale, cu frecvenţe multiplu întreg al frecvenţei fundamentale. În aceste condiţii, analiza
curbelor distorsionate în domeniul frecvenţă, se poate face prin evaluarea mărimilor caracteristice
oscilaţiilor componente (armonici). Acest mod de evaluare este larg utilizat şi stă la baza metodelor
actuale de măsurare, analiză şi evaluare a nivelului de distorsiune.

4.3. Indicatorii regimului periodic nesinusoidal

Pentru a estima gradul de poluare cu armonici a sistemului, dar şi în scopul limitării acestei
poluări au fost elaborate standarde care trebuie să fie cuprinse în normele de fabricare ale aparatelor
şi echipamentelor, dar care se referă şi la modul de exploatare al acestora.
Aceste normative se referă la: tensiunile armonice admisibile pe barele de alimentare,
curenţii armonici admisibili, puterea perturbatoare admisibilă, influenţele admisibile asupra
convorbirilor telefonice.
Pentru analiza acestor caracteristici s-au stabilit indicatorii caracteristici regimului
nesinusoidal periodic şi aceştia sunt prevăzuţi în standardele naţionale, europene, sau sunt
recomandaţi de normele CEI.

4.3.1 Indicatori în domeniul timp

Indicatorii în domeniul timp sunt utilizaţi pentru o primă evaluare a formei curbei
distorsionate. Aceşti indicatori nu pot fi însă utilizaţi exclusiv, având în vedere faptul că nu pot
caracteriza univoc forma curbei analizate (IEC 61000-4-7/2002).

a) Valoarea efectivă
Atât pentru o curbă de formă sinusoidală, cât şi în cazul curbelor nesinusoidale (fig. 4.1),
valoarea efectivă U a unei curbe de tensiune, aplicată la bornele unui rezistor liniar, este o măsură a
efectului termic rezultat în rezistor:
1 T
U= ∫
T 0
u (t )2 dt (4.3)

în care u(t) defineşte variaţia în timp a tensiunii (valoare instantanee), T - intervalul de integrare (de
regulă, o perioadă).
În mod identic, valoarea efectivă I a curentului electric este o măsură a efectului termic într-
un rezistor liniar, parcurs de curentul electric i(t):
1 T
I=
T ∫0
i (t )2 dt (4.4)

Fiind o mărime medie, valoarea efectivă nu caracterizează în mod univoc o curbă

distorsionată. Curbe de forme diferite pot avea aceeaşi valoare efectivă. Ca exemplu, în figura 4.6 sunt
reprezentate două curbe distorsionate, de formă diferită, dar având aceeaşi valoare efectivă.

b) Valoarea medie pe o semiperioadă

Este o măsură a nivelului tensiunii continue ce poate fi obţinută în urma redresării unui semnal
alternativ:

C5 - 7
 2 T /2
T ∫0
U med1/ 2 = u (t ) dt (4.5)

în care Teste perioada semnalului alternativ.

Dacă valorile medii pe o semiperioadă ale semiperioadelor succesive ale semnalului nu
sunt egale, rezultă că semnalul prezintă o componentă continuă de amplitudine egală cu diferenţa
celor două valori. Este important de menţionat faptul că în sistemul electroenergetic, cu sistemele
actuale de măsurare a tensiunilor şi a curenţilor electrici, prin intermediul transformatoarelor de
măsurare de tip electromagnetic, nu poate fi pusă în evidenţă componenta continuă a semnalului.
În cazul semnalelor fără componentă continuă, valoarea medie pe o semiperioadă poate fi
determinată şi ca valoare medie pe o perioadă a modulului semnalului.
c) Factorul de vârf
Este raportul dintre valoarea maximă (amplitudinea Amax a curbei nesinusoidale periodice)
şi valoarea efectivă A a acesteia:
Amax
kv = (4.6)
A
Pentru curbe întâlnite în sistemele electroenergetice coeficientul de vârf poate avea valorile:
• pentru o curbă sinusoidală, kv = 2
• pentru o curbă aplatizată, kv < 2 ;
• pentru o curbă ascuţită, kv > 2 .

Curbele de tensiune caracterizate de un factor de vârf kv > 2 pot determina solicitări

periculoase ale izolaţiei echipamentelor electrice.
Valorile factorului de vârf sunt pronunţat dependente de defazajul componentelor armonice.
Astfel, două curbe, f1(t) şi f2(t),
f1( t ) = b1 ⋅ sin( ω1 ⋅ t ) − b3 ⋅ sin( 3 ⋅ ω1 ⋅ t ) ;

f 2 ( t ) = b1 ⋅ sin( ω1 ⋅ t ) + b3 ⋅ sin( 3 ⋅ ω1 ⋅ t )
cu aceeaşi componenţă armonică, amplitudini de valori egale dar cu faze iniţiale diferite ale
armonicilor, prezintă valori distincte ale factorului de vârf.
Valoarea maximă a curbelor f1(t) şi f2(t) rezultă (figura 4.6):
y1max= b1 + b3 ; y2 max= b1 − b3 .

a) b)
Fig. 4.6. Compunerea curbei de frecvenţă fundamentală cu o curbă corespunzătoare armonicii de rang 3,
în opoziţie de fază (a) şi în fază (b), în raport cu fundamentala:
1 - fundamentala; 2 - armonica de rang 3; 3 - curba rezultantă

C5 - 8
 Deoarece în electroenergetică interesează abaterea de la forma sinusoidală ideală, uneori se
foloseşte noţiunea de factor de vârf relativ kvr , acesta fiind raportul dintre factorul de vârf al curbei
analizate şi cel al curbei sinusoidale:
k
kvr = v (4.7)
2
Factorul de vârf prezintă o importanţă deosebită în analiza solicitărilor electrice la izolaţiile
maşinilor şi aparatelor electrice, având în vedere că valoarea de vârf Amax a curbei nesinusoidale
poate atinge valori superioare valorii de vârf a curbei sinusoidale, pentru aceeaşi valoare efectivă a
curbelor (valoare care este în mod uzual măsurată şi controlată).
d) Factorul de formă
Este raportul dintre valoarea efectivă A a mărimii pe o perioadă şi valoarea medie Amed,
considerate pe o jumătate de perioadă:
A
kf = (4.8)
Amed
În cazul mărimilor periodice alternative simetrice (situaţie specifică în general reţelelor
electrice), Amed este valoarea medie a alternanţei pozitive.
Pentru curbe întâlnite în sistemele electroenergetice coeficientul de formă poate avea valorile:
• pentru o curbă sinusoidală, kf = 1,11;
• pentru o curbă periodică mai aplatizată decât o sinusoidă, kf < 1,11;
• pentru o curbă periodică mai ascuţită decât o sinusoidă, kf > 1,11.
Coeficientul de formă nu poate fi utilizat ca indicator unic al regimului deformant, deoarece
există curbe nesinusoidale cu spectre armonice diferite, dar care au aceeaşi valoare a coeficientului
de formă. Există şi curbe nesinusoidale care au kf = 1,11. Astfel, o curbă având expresia:
f ( t ) = b1 ⋅ sin ω1t + bk ⋅ sin kω1t (4.9)
şi coeficienţii îndeplinind condiţia :
bk 2⋅k
= 2 (4.10)
b1 k − 1

are un coeficient de formă egal cu 1,11. În relaţiile (4.9, 4.10) b1, bk reprezintă amplitudinea
armonicii de rang 1, respectiv de rang k.

4.3.2 Indicatori în domeniul frecvenţă

Descompunerea în componente armonice a unei curbe distorsionate periodice permite
definirea acesteia prin mărimi caracteristice ale componentelor armonice. După cum se ştie, utilizând
descompunerea în serie Fourier, orice curbă distorsionată periodică u(t) (de perioadă T) poate fi
adusă la forma:
∞
u (t )= U 0 + ∑ Uk ⋅ 2 ⋅ sin(k ⋅ ω ⋅ t + α k ) (4.11)
k =1
în care U0 este componenta continuă a curbei, Uk, - valoarea efectivă a armonicei de rang k, α k -
defazajul armonicei de rang k faţă de o origine de referinţă, pentru care se utilizează relaţiile:
T
1 Ak
U 0 =⋅ ∫ u (t ) ⋅ dt , =
Uk Ak2 + Bk2 , α k = arctan
T Bk
0

C5 - 9
 T T
2 2
Ak =⋅ ∫ u (t ) ⋅ cos(kω1t ) ⋅ dt , Ak =⋅ ∫ u (t ) ⋅ cos(kω1t ) ⋅ dt (4.12)
T T
0 0
Dar în reţeaua electrică condiţia de periodicitate a fenomenului nu este îndeplinită decât
rareori (curbele de tensiune şi de curent electric prezintă variaţii datorită variaţiei sarcinii electrice),
De aceea utilizarea relaţiei (4.11) este valabilă numai pe intervalele în care mărimile electrice pot fi
considerate periodice.
Pe baza descompunerii (4.11) sunt determinaţi o serie de indicatori care definesc componenţa
spectrală a curbei distorsionate. Fiecare dintre indicatorii din domeniul frecvenţă nu pot însă caracteriza
univoc o curbă distorsionată, ceea ce impune utilizarea mai multor indicatori, după cum urmează:
a) Rangul armonicii
Rangul armonicii este raportul dintre frecvenţa armonicii respective şi frecvenţa
fundamentalei.
fk
k= (4.13)
f1
b) Nivelul armonicii
Pentru o armonică de tensiune de rang k, nivelul armonicii este raportul, exprimat în
procente, dintre valoarea efectivă a armonicii considerate (Ak) şi valoarea efectivă a armonicii
fundamentale (A1):
Ak
γ=
k ⋅100 [%] (4.14)
A1
Nivelul armonicii este un indicator important pentru evaluarea nivelului de distorsiune, fiind
normate valorile sale maxim admise în curba tensiunii din nodurile sistemului electroenergetic.

c) Spectrul unui semnal

Este reprezentarea grafică a nivelului armonicilor sale în funcţie de rangul lor (se pot utiliza
şi reprezentări în funcţie de pulsaţie sau de frecvenţă) - figura 4.4. Acest grafic nu caracterizează
complet dezvoltarea în serie Fourier, deoarece nu dă informaţii asupra fazei iniţiale a armonicilor,
fiind necesar şi un grafic care să indice spectrul fazelor iniţiale figura 4.5.

Fig. 4.4. Spectrul nivelului

armonic al unui curent
electric nesinusoidal.

Fig. 4.5. Spectrul fazelor

iniţiale ale armonicilor unui
curent electric nesinusoidal.

Seria Fourier este univoc determinată numai dacă sunt indicate ambele spectre, atât cel al
nivelului armonicilor cât şi cel al fazelor iniţiale ale acestora.

C5 - 10
 d) Reziduul deformant
Este definit ca fiind valoarea efectivă corespunzătoare armonicilor superioare din semnalul
analizat. Spre exemplu, pentru un semnal de tensiune, relaţia de determinare este:

Ud = u 2 − U12 ≅ U 02 + U 22 + U 32 + ... + U N
2
(4.15)
Reziduul deformant este o măsură a efectului termic determinat de componentele armonice
ale semnalului distorsionat.
e) Factorul de distorsiune (distorsiunea armonică totală – THD (Total Harmonic Distortion)
Se defineşte ca raport între reziduul deformant al semnalului şi valoarea efectivă a
armonicei fundamentale. Spre exemplu pentru curba tensiunii:
Ud
THDU = (4.16)
U1
Factorul de distorsiune (THD) este unul dintre indicatorii utilizaţi pentru evaluarea nivelul
de distorsiune, oferind un criteriu sintetic ce pune în evidenţă în special efectele termice diferite ale
curbelor periodice nesinusoidale. Mărimea sa se exprimă de obicei în valori procentuale:
kmax

Ud
∑ U k2
k =2
THDU = ⋅ 100 = ⋅ 100 [%] (4.17)
U1 U1
Din punct de vedere practic este suficientă limitarea la primele 40 armonici (uneori
kmax = 50 sau chiar kmax = 63).
Coeficientul de distorsiune nu poate fi adoptat ca unic indicator al regimului deformant,
deoarece două curbe, cu aceeaşi compoziţie armonică şi având acelaşi coeficient de distorsiune pot
avea forme diferite, în funcţie de defazajele armonicilor componente în raport cu fundamentala.
În tabelul 4.2 se prezintă forma de variaţie în timp a curentului şi factorul de distorsiune a curbei
de curent pentru diferite tipuri de receptoare cu elemente semiconductoare.

Tabelul 4.2 Forma de variaţie în timp a curentului şi factorul de distorsiune a curbei de

curent pentru diferite tipuri de receptoare cu elemente semiconductoare.
Tipul de receptor Forma curentului THDI

80 %
Redresor monofazat cu
condensator de filtrare (armonica de rangul 3
predominantă)

Valorii mari pentru

nivelul armonicilor de
Convertor semicomandat
rang 2, 3, 4 la sarcini
reduse

C5 - 11
 Tabelul 4.2 (continuare)

Convertor cu 6 pulsuri cu
80 %
filtru capacitiv

Convertor cu 6 pulsuri, filtru

capacitiv şi inductanţă serie 40 %
sau motor de curent continuu

Convertor cu 6 pulsuri şi
inductanţă mare pentru 28 %
netezirea curentului

Convertor cu 12 pulsuri 15 %

Variază în funcţie de
Variator de tensiune
unghiul de intrare în
alternativă
conducţie

4.4 Evaluarea calităţii energiei electrice

În sistemul electroenergetic evaluarea nivelului de distorsiune a unei curbe de tensiune sau
de curent prin analiza în domeniul frecvenţă bazată pe dezvoltarea în serie Fourier nu poate fi corect
aplicată deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile Dirichlet de utilizare a acestei transformări. Mai
precis este vorba despre condiţiile impuse unei funcţii pentru a putea fi dezvoltată în serie. Spre
exemplu, pentru ca funcţia y(t), de variabilă reală t, să poată fi dezvoltată în serie, trebuie ca acesta să
îndeplinească următoarele condiţii în intervalul finit T:
T /2
• să fie mărginită: ∫ y (t ) ⋅ dt < ∞ ;
−T /2
• să aibă un număr finit de discontinuităţi de prima speţă;
• să fie periodică: y (t ) =y (t + n ⋅ T ); n =±1, ± 2,...
2π
în care T = este perioada, ω = 2π f - pulsaţia, f – frecvenţa.
ω
• să fie monotonă pe un număr finit de subintervale din T.

C5 - 12
 În practică, curbele supuse analizei armonice de cele mai multe ori nu respectă condiţia
periodicităţii, motiv pentru care analiza în domeniul frecvenţă se face prin aplicarea transformatei
Fourier discrete, valorilor momentane achiziţionate prin eşantionarea curbei de curent sau tensiune, cu
o frecvenţă de eşantionare bine determinată.
Conform normelor actuale [IEC 6100-4-7/2002], în sistemele electroenergetice analiza în
domeniul frecvenţă se face pe o fereastră de timp Tw cuprinzând N =10 perioade ale fundamentalei
mărimii analizate Tw= N ⋅ T , în care T este perioada componentei fundamentale ( T = 1 / f , f fiind
frecvenţa componentei fundamentale, egală cu frecvenţa din sistem).
Curba distorsionată definită de funcţia y(t), pe fereastra Tw, poate fi descompusă sub forma:
∞
m
y (t ) = c0 + ∑ cm ⋅ sin( N ⋅ ω ⋅ t + ϕm ) (4.18)
m =1

în care c0 este componenta continuă, c=

m Cm ⋅ 2 - amplitudinea componentei spectrale de rang m.
Descompunerea curbei distorsionate în componente spectrale, sub forma indicată în relaţia
(4.18) indică faptul că armonica fundamentală corespunde componentei spectrale de rang m = N
(pentru N = 10, armonica fundamentală de frecvență 50 Hz rezultă a fi componenta spectrală de
rang 10; componenta cu rang m = 1 are frecvenţa 5 Hz).
Determinarea amplitudinii şi fazei componentelor spectrale se face pe baza relaţiilor
cunoscute ale transformării Fourier discrete, utilizând eşantioanele curbei analizate:
Tw
1 1 M am
=
cm 2
am 2
+ bm , c0 = ⋅ ∫ y (t ) ⋅ dt ≅ ⋅ ∑ y (i ) ϕm = arctan
Tw M i =1 bm
0
Tw
2 m  2 M  2π ⋅ m ⋅ i 
=
am
Tw ∫ y(t ) ⋅ cos  N ωt  ⋅ dt ≅ M ⋅ ∑ y(i) ⋅ cos  M  ;
0 i =1
Tw
2 m  2 M  2π ⋅ m ⋅ i 
=
bm ∫ y (t ) ⋅ sin  ω t  ⋅ dt ≅ ⋅ ∑ y (i ) ⋅ sin  ; (4.19)
Tw
0
 N  M i =1  M 

În relaţiile (4.19) s-a considerat că în fereastra Tw au fost obţinute un număr de M eşantioane.

Algoritmul de bază aplicat pentru obţinerea componentelor spectrale, implementat în prezent în
echipamentele moderne de achiziţie şi prelucrare a semnalelor analogice, este unul ce necesită un
volum redus de calcul, bazat pe transformata Fourier discretă rapidă - FFT (Fast Fourier
Transform). Pentru aceasta este necesar ca numărul M de eşantioane să corespundă unei puteri
întregi a numărului doi (în mod obişnuit puterea 10 sau 11).
Descompunerea conform relaţiilor (4.19) conduce la un spectru de frecvenţă (fig. 4.6) în
care fundamentala ( k = 1 ) corespunde componentei spectrale de rang m = N = 10.

Fig. 4.6 Componente spectrale şi componente

armonice rezultate prin aplicarea FFT

C5 - 13
 Pe baza datelor obţinute prin utilizarea FFT (valorile liniilor spectrale din figura 4.6) pot fi
determinaţi indicatorii de calitate în domeniul frecvenţă (conform IEC 1000-4-7):
1. Valoarea efectivă a armonicii de rang k - Ck
Este egală cu valoarea efectivă a liniei spectrale de rang m =k ⋅ N =10 ⋅ k :
cm
Ck = Cm = m = 10 ⋅ k = 10, 20, 30... (4.20)
2
2. Valoarea efectivă a grupului armonic de rang k - Cgk
Se defineşte ca fiind valoarea efectivă a grupului compus din armonica de rang k şi a
componentelor spectrale adiacente acestei armonici:
2
CN 2 i=4
⋅ k − 5 CN ⋅ k + 5
2
C gk =
2
−
2
+ ∑ 2
CN ⋅k + i (4.21)
i = −4
3. Valoarea efectivă a subgrupului armonic de rang k - Csgk
Se defineşte ca fiind valoarea efectivă a grupului compus din armonica de rang k şi a celor două
componente spectrale imediat adiacente armonicei de rang k:
i =1
2
Csgk = ∑ CN2 ⋅ k + i (4.22)
i = −1
4. Nivelul armonicii de rang k - γ k
Se determină făcând raportul dintre valoarea efectivă a armonicei de rang k şi valoarea
efectivă a fundamentalei:
C
γk = k (4.23)
C1
5. Factorul total de distorsiune – THD
Se calculează ca raportul dintre valoarea efectivă a semnalului din care este eliminată
fundamentala (reziduul deformant) şi valoarea efectivă a fundamentalei:
kmax
∑ Ck2
k =2
THD = (4.24)
C1
în care kmax este valoarea maximă a rangului considerat în analiza armonică ( kmax = 40 ).

6. Factorul total de distorsiune al grupurilor armonice - THDG

Se calculează cu relaţia:
kmax
∑ Cgk2
k =2
THDG = (4.25)
C g1
în care C gk este valoarea efectivă a grupului armonic de rang k, iar C g1 valoarea efectivă a
grupului armonic al fundamentalei.
7. Factorul total de distorsiune al subgrupurilor armonice - THDS
Se calculează cu relaţia:

C5 - 14
 kmax
∑ Csgk
2
k =2
THDS = (4.26)
Csg1
în care Csgk este valoarea efectivă a subgrupului armonic de rang k, iar Csg1 valoarea
efectivă a subgrupului armonic al fundamentalei.
8. Factorul parţial de distorsiune ponderat - PWHD (Partial Weighted Harmonic Distorsion)
kmax
∑ k ⋅ Ck2
k = kmin
PWHD = (4.27)
C1
unde în mod obişnuit kmin = 14 şi kmax = 40 .
După determinarea mărimilor pe fereastra de 10 perioade ale fundamentalei
( Tw = 200 ms ), considerate ca mărimi „instantanee", urmează o prelucrare numerică conform unei
proceduri standard menită să ofere datele de bază necesare analizei calităţii energiei electrice.
Primul nivel de prelucrare se face pe intervalul Tvs = 3 s (very short term). În funcţie de
efectul analizat al armonicilor (efecte instantanee respectiv efecte de lungă durată) se determină, pe
intervalul analizat, valoarea cea mai mare dintre valorile din ferestrele de 0,2 s respectiv se
calculează valoarea efectivă a valorilor din ferestrele de 0,2 s. Spre exemplu, valoarea efectivă pe
intervalul de 3 secunde Ckvs rezultă din relaţia:
M
∑ Cki2
i =1
Ckvs = (4.28)
M
în care M corespunde numărului de valori valide determinate pe 0,2 s, cuprins în intervalul de 3s (în
mod obişnuit M = 15 ).
Al doilea nivel de prelucrare a datelor se face pe intervalul Ts = 10 minute (short term) şi
oferă datele de bază pentru analiza calităţii pe termen lung:
K
∑ Cki2
i =1
Cks = (4.29)
K
în cate K este numărul de valori evaluate pe 3s, cuprins în intervalul de 10 min (în mod obişnuit
K = 200 ).
În mod opţional poate fi utilizat şi un nivel de prelucrare pe un interval de o oră. Din
punct de vedere practic prezintă interes în special monitorizarea pentru un interval de o zi şi pentru
un interval de o săptămână.
Valorile obţinute pe intervalul de 10 min sunt înregistrate şi stau la baza realizării curbei de
probabilitate cumulată care permite stabilirea valorii de probabilitate de 95%. Această valoare este
utilizată în evaluarea calităţii tensiunii, din punctul de vedere al distorsiunii tensiunii în nodul
analizat. În mod normal, curba de probabilitate cumulată se construieşte pe baza celor 1008 valori
obţinute pe intervale de 10 min (atunci când nu există intervale de timp invalidate).
Evaluarea calităţii energiei electrice, din punctul de vedere al distorsiunii armonice, se face prin
compararea valorilor determinate cu valorile admise. Procedura de verificare este următoarea
(conform IEC 61000-4-30/2008):

C5 - 15
 • Se consideră intervalul de monitorizare pe o săptămână şi sunt disponibile valorile agregate
pe 10 minute (fig. 4.7);
• Se determină numărul de intervale N de 10 minute în care tensiunea în nodul analizat nu a
avut o abatere mai mare de ±15 % faţă de tensiunea contractată (numărul de valori valide);
• Se determină numărul N1 de intervale în care valorile agregate pe 10 minute ale nivelului
armonicilor, pe durata în care tensiunea în nodul analizat nu a avut o abatere mai mare de
±15 % faţă de tensiunea contractată, au depăşit limitele indicate în normative;
• Se determină numărul N2 de intervale în care valorile agregate pe 10 minute ale factorului
total de distorsiune, pe durata în care tensiunea în nodul analizat nu a avut o abatere mai mare
de ±15 % faţă de tensiunea contractată, au depăşit limitele indicate în normative;
N1 N
• Se verifică dacă ≤ 0, 05 şi 2 ≤ 0, 05 .
N N

Fig. 4.7 Evaluarea calităţii

tensiunii într-un nod al SEE,
din punct de vedere al
distorsiunii armonice, pentru
un interval de o săptămână

N = 1008 − Ni1 − Ni 2

=
N1 N11 + N12

=
N 2 N 21 + N 22

4.5 Limite admise pentru indicatorii regimului deformant

(niveluri de compatibilitate)
În România, normativul PE 143 concordă în mare măsură cu prevederile normelor din alte
ţări [55]. Nivelurile de compatibilitate sunt stabilite pe de o parte pentru operatorii de transport sau
distribuţie, prin referire la deformarea curbei tensiunii de alimentare şi pe de altă parte pentru
consumatori prin referire la deformarea curbei curentului absorbit. Locul în care se face
monitorizarea calităţii energiei electrice este PCC - punctul comun de cuplare. Astfel:
1. Pentru deformarea curbei tensiunii de alimentare se impun următoarele niveluri limită admise
ale coeficientului de distorsiune (THD) pentru curba de tensiune :

C5 - 16
 - pentru reţele de JT şi MT: THDU max = 8 %

- pentru reţele de ÎT: THDU max = 3%

Pentru armonicile 2-40 este interzisă depăşirea nivelurilor din tabelul 4.3.

Tabelul 4.3. Niveluri de compatibilitate pentru armonici de tensiune individuale,

pentru reţele de JT, MT, ÎT (% din fundamentală)
Armonici impare nemultiplu de 3 Armonici impare multiplu de 3 Armonici pare
Armonici de
Rangul Armonici de tensiune Rangul Armonici de tensiune Rangul tensiune
armonicii (%) armonicii (%) armonicii (%)
k k k
JT - MT IT JT - MT IT JT - MT IT
5 6 2 3 5 2 2 2 1,5
7 5 2 9 1,5 1 4 1 1
11 3,5 1,5 15 0,3 0,3 6 0,5 0,5
13 3 1,5 21 0,2 0,2 8 0,5 0,2
17 2 1 >21 0,2 0,2 10 0,5 0,2
19 1,5 1 12 0,2 0,2
23 1,5 0,7 >12 0,2 0,2
25 1,5 0,7
>25 0,2 + 1,3·25/k 0,2 + 0,5·25/k

2. Pentru deformarea curbei curentului absorbit de consumatori, nivelurile limită de

compatibilitate se referă al nivelurile armonicilor de curent, precum şi la coeficientul total de
distorsiune (tabelul 4.4), care sunt stabilite în funcţie de raportul între curentul de scurtcircuit în
PCC (caracteristic reţelei) şi curentul nominal de sarcină al consumatorului

Tabelul 4.4 Nivelurile limită de compatibilitate pentru armonicile curentului absorbit de consumator
Nivelul armonicilor
[%]
Coeficientul total de distorsiune
Isc/Is THDI [%]
Rangul < 11 11 - 16 17 - 22 23 - 24 > 35
armonicilor, k
< 20 4 2 1,5 0,6 0,3 5
20 - 50 7 3,5 2,5 1 0,5 8
50 - 100 10 4,5 4…1 1,5 0,7 12
100 - 1000 12 5,5 5 2 1 15
> 1000 15 7 6 2,5 1,4 20

Isc reprezintă curentul de scurtcircuit în PCC;

Is - curentul nominal la frecvenţa fundamentală, corespunzător sarcinii conectate.

C5 - 17
 4.5. Puterea şi energia în regim permanent nesinusoidal
Problemele regimului periodic nesinusoidal permanent (deformant) au fost formulate încă
din perioada anilor 1930 şi dintre toate preocupările, se detaşează în mod deosebit cele ale
academicianului Constantin Budeanu.
Din punct de vedere teoretic, analizele şi discuţiile au avut loc la organismele de
specialitate internaţionale şi s-au polarizat în jurul definiţiilor puterilor reactive şi deformante, a
posibilităţilor de măsurare corectă a acestora, pentru stabilirea cauzelor şi efectelor energetice şi
adiacente precum şi asupra mijloacelor de compensarea a acestora.
Definirea puterilor în regim periodic nesinusoidal a reprezentat şi reprezintă în prezent o
problemă controversată în rândul specialiştilor.
Puterea electrică în circuite monofazate
Curbele de tensiune şi curent electric într-un nod oarecare al reţelei electrice poluată
armonic, pot fi descrise de relaţiile:
∞ ∞
u (t )= U 0 + ∑ U k ⋅ sin( k ⋅ ω1 ⋅ t + α k )= U 0 + ∑ 2 ⋅ U efk ⋅ sin( k ⋅ ω1 ⋅ t + α k )
=k 1=k 1
∞ ∞
∑
i (t ) = I 0 + I k ⋅ sin( k ⋅ ω1 ⋅ t + β k ) = I 0 + ∑ 2 ⋅ I efk ⋅ sin( k ⋅ ω1 ⋅ t + β k ) (4.19)
= k 1= k 1

unde Uk, Ik sunt amplitudinile armonicilor de tensiune, respectiv de curent electric de rang k;
Uef, Ief - valorile efective ale armonicilor de tensiune, respectiv curent electric de rang k;
U0, I0 - componentele continue ale curbei de tensiune, respectiv de curent electric;
αk, βk - unghiul de defazaj al armonicii de tensiune, respectiv de curent electric de rang k, în
raport cu o axă de referinţă cuprinsă în planul armonicii de rang k.
Puterea electrică activă P, transferată prin nodul considerat, se defineşte, ca şi în regim
sinusoidal, ca valoare medie pe o perioadă a puterii instantanee:
T T
1 1
=P
T0∫ u( t ) ⋅ i( t =
) ⋅ dt
T ∫ p( t ) ⋅ dt (4.20)
0
Dacă în relaţia (4.20) se introduc relaţiile (4.19), expresia puterii active în regim
nesinusoidal este:
∞
P = U 0 ⋅ I 0 + ∑ U efk ⋅ I efk ⋅ cos ϕk (4.21)
k =1
unde s-a notat: ϕ=
k α k − βk (4.22)
Puterea electrică activă în regim nesinusoidal este suma dintre produsul termenilor
constanţi (puterea de mărimi constante) şi suma puterilor active corespunzătoare fiecărei armonici
în parte.
Puterea reactivă Q într-un circuit monofazat poluat armonic este definită prin expresia:
∞
=
Q ∑ U efk ⋅ Iefk ⋅ sin ϕk (4.23)
k =1
Puterea aparentă S în regim nesinusoidal se poate defini în acelaşi mod ca şi in regim
sinusoidal, prin produsul valorilor efective ale tensiunilor şi curentului electric:
=
S U ef ⋅ I ef (4.24)

C6 - 1
 Pe baza relaţiilor (4.19), ale tensiunii şi curentului electric într-un nod al reţelei, puterea
aparentă transferată rezultă:
∞ ∞ ∞ ∞
S=
2
∑ U efk
2
⋅ ∑ I efk
2
= ∑ U efk
2
⋅ ∑ ( I efk
2
⋅ cos 2 ϕk + I efk
2
⋅ sin 2 ϕk ) (4.25)
=k 0=k 0=k 0=k 0
Relaţia (7.25) poate fi scrisă şi sub forma:
2 2
 ∞   ∞ 
=  ∑ efk efk
⋅ ⋅ ϕ   ∑ efk efk
+ U ⋅ I ⋅ sin ϕk  +
2
S U I cos k 
=  k 0=  k 0 
∞ (4.26)
+ ∑
m,n =1
( 2
U efm ⋅ I efn
2
+ U efn
2
⋅ I efm
2
− 2 ⋅ U efm ⋅ U efn ⋅ I efm ⋅ I efn ⋅ cos( ϕm − ϕn ) )
m≠ n

Expresia (7.26) permite punerea în evidenţă a puterilor activă, reactivă şi deformantă:

S 2 = P2 + Q2 + D2 (4.27)
Se observă că, spre deosebire de regimul sinusoidal, în regim nesinusoidal:
S ≠ P2 + Q2 (4.28)
Academicianul Constantin Budeanu, pornind de la definirea puterii reactive prin relaţia
4.24), a introdus o nouă putere, specifică regimului nesinusoidal, numită putere deformantă,
definită de relaţia:
D 2 =S 2 − ( P 2 + Q 2 ) (4.29)
Pe baza relaţiei (7.27), expresia puterii deformante în reţele monofazate rezultă:
∞ ∞
=D ∑∑ (U efm
2
⋅ I efn
2
+ U efn
2
⋅ I efm
2
− 2 ⋅ U efm ⋅ U efn ⋅ I efm ⋅ I efn ⋅ cos( ϕm − ϕn )) (4.30)
m< n

Factorul de putere în regim permanent nesinusoidal

În ultima vreme se constată o preocupare intensă a cercetătorilor în legătură cu definirea şi
estimarea factorului de putere în regim nesinusoidal.
Factorul de putere se defineşte în regim permanent sinusoidal pentru receptoarele
monofazate sub forma:
P U ⋅ I ⋅ cos ϕ
k= = = cos ϕ (4.31)
S U ⋅I
unde: P este puterea activă absorbită de receptor; S - puterea aparentă corespunzătoare; ϕ -
defazajul dintre tensiune şi curent. Ţinând seama de expresia puterii reactive, factorul de putere se
poate defini şi ca:

Q2
k=cos ϕ =± 1 − sin 2 ϕ =± 1− (4.32)
S2
unde Q = U ⋅ I ⋅ sin ϕ este puterea reactivă absorbită de receptor.
În regim nesinusoidal factorul de putere se defineşte asemănător ca în regim permanent
sinusoidal, conform relaţiei:
P P
k= = (4.33)
S P +Q + D
2 2 2

C6 - 2
 Din analiza relaţiei de definiţie (4.33), se pot constata următoarele:
• factorul de putere k este influenţat de regimul nesinusoidal determinat de receptorul analizat;
• factorul de putere k este subunitar chiar dacă regimul nesinusoidal al receptorului nu impune şi
transfer de energie reactivă (faţă de cazul regimului sinusoidal când în lipsa energiei reactive
factorul de putere este unitar).
Relaţia (4.33) pune în evidenţiază că pentru compensarea factorului de putere în regim
deformant este necesar să se adopte măsuri, atât pentru reducerea energiei reactive, cât şi pentru
limitarea regimului nesinusoidal. Altfel, utilizarea unor baterii de condensatoare pentru
compensarea factorului de putere poate conduce la o amplificare a regimului nesinusoidal şi deci
reducerea factorului de putere.
În circuitele trifazate echilibrate şi simetrice afectate de regimul nesinusoidal, există câteva
particularităţi ce trebuie menţionate înainte de toate:
• Armonicile de rang trei şi multiplu de trei k = 1, 2,3... , din undele curenţilor şi
3 ⋅ p, p =
tensiunilor, sunt sinfazice, alcătuiesc seturi trifazate homopolare, faţă de care circuitul trifazat
se comportă ca atare.
Astfel, la conexiunea stea, aceste armonici nu se vor regăsi în tensiunile de linie ale unei
surse (tensiunea de linie egală cu diferenţa a două tensiuni de fază). De aceea, raportul valorilor
efective U l / U f < 3 .

Dacă un generator în conexiune stea alimentează cu conductor neutru un receptor în

conexiune stea echilibrat, pe conductorul neutru curentul nu este nul ci dimpotrivă, este suma
armonicilor de rang k = 3 ⋅ p ale curenţilor de fază, pe fiecare armonică având o valoare efectivă de
trei ori mai mare decât cea a armonicii respective din curentul de fază.
Dacă în acelaşi sistem sursă-receptor, ambele având conexiunea stea, nu există conductor
neutru, nu se pot închide curenţii armonici de rang k = 3 ⋅ p , în schimb rezultă o diferenţă de
potenţial între neutrele celor două elemente (care este de fapt 1/3 din modulul sumei fazoriale în
planul fiecărei armonici, a celor trei tensiuni simple) diferită de zero, din cauza faptului că
armonicile de tensiune de rang k = 3 ⋅ p sunt homopolare. În situaţii practice această tensiune poate
atinge valori periculoase.
Dacă sursa trifazată (generator sau transformator) are conexiunea triunghi, armonicile de
rang k = 3 ⋅ p din tensiunile electromotoare generate înseriate, vor determina o circulaţie interioară
a curenţilor armonici de rang k = 3 ⋅ p , practic independentă de sarcină (inclusiv în regimul de mers
în gol) ce va produce în înfăşurările sursei pierderi suplimentare. Acesta este motivul pentru care
conexiunea triunghi se aplică mai rar la generatoare. Curenţii de linie de rang k = 3 ⋅ p sunt şi ei
sinfazici, ceea ce face ca aceste armonici să lipsească din curenţii de fază (curentul de fază este
diferenţa curenţilor de pe laturile limitrofe ale triunghiului). Din acest motiv Il / I f < 3 .

• Armonicile de rang k = 3 ⋅ p + 1 , k = 7, 13, 19,... din undele curenţilor de fază şi tensiunilor de

fază respectiv de linie, formează seturi de succesiune pozitivă (directă), aceeaşi cu a
armonicilor fundamentale;
• Armonicile de rang k = 3 ⋅ p − 1 , k = 5, 11, 17,... din undele curenţilor de fază şi tensiunilor de
fază respectiv de linie, formează seturi de succesiune negativă (inversă);
• În circuitele trifazate funcţionând în regim permanent echilibrat nesinusoidal, pe fiecare fază
există o putere deformantă corespunzătoare tuturor perechilor armonică de curent – armonică
de tensiune (a se vedea relaţia 4.30). Dar dacă suma dintre ordinul armonicii de curent şi a
celui al armonicii de tensiune dintr-o astfel de pereche este m + n = 3 ⋅ p ± 1, p =1, 2, 3... ,

C6 - 3
 suma celor trei puteri deformante de pe faze este nulă, astfel că Strifazat < 3 ⋅ S fază . Din acest
motiv valoarea factorului de putere pe ansamblul trifazat diferă faţă de valoarea pe fază:
Ptrifazat 3 ⋅ Pfază
k=
trifazat = > k fază (7.34)
Strifazat Strifazat

Analiza relaţiei (7.34) pune în evidenţă că, din punctul de vedere al factorului de putere, este
mai avantajos un consumator deformant trifazat în raport cu trei consumatori deformanţi
monofazaţi echivalenţi.
Determinarea factorului de putere în circuitele trifazate poate fi făcută fie pe baza calcului
puterilor activă, reactivă, deformantă sau aparentă, fie prin măsurarea directă a acestora. La
determinarea factorului de putere pe baza măsurătorilor directe, este necesar a lua în considerare
următoarele:
• în circuitele monofazate, puterea aparentă poate fi dedusă, cu o bună precizie, prin înmulţirea
valorilor măsurate ale curentului şi tensiunii (valori efective);
• în circuitele trifazate, multiplicarea cu 3 a produsului valorilor măsurate pe fază ale curentului
şi tensiunii, conduce la obţinerea unei valori mai mari decât puterea aparentă reală şi deci un
factor de putere mai redus (relaţia 4.34);
• puterile active măsurate, în circuitele monofazate sau trifazate, cu ajutorul wattmetrului
electrodinamic, sunt afectate de erori;
• chiar dacă tensiunea pe barele de alimentare ale consumatorului deformant este practic
sinusoidală, calculul factorului de putere numai pe baza energiilor active şi reactive este
afectat de erori, cu atât mai mari cu cât coeficientul de distorsiune al curentului electric este
mai mare.
În circuite trifazate şi dezechilibrate, nesimetrice şi nesinusoidale, definirea factorului de
putere ridică şi mai multe probleme prin complexitate definirii sale şi a fost abordată în studii şi
cercetări de specialişti din România.
Determinarea corectă a factorului de putere se poate face pe baza analizei armonice a
curbelor de tensiune şi curent cu echipamente numerice specializate.

Circulaţii de puteri în regimul permanent simetric nesinusoidal

În cea ce priveşte conservarea puterilor, este de remarcat că în regimul deformant
(nesinusoidal) se conservă puterile momentană, activă şi reactivă şi nu se conservă puterea
deformată şi aparentă. Această problemă poate fi abordată şi din considerente energetice. Astfel
apelând la un subsistem alcătuit dintr-un generator ce alimentează printr-o reţea liniară un
consumator liniar şi altul neliniar (fig. 4.8) se arată că consumatorul neliniar este sursa de armonici.

Fig. 4.8 Sistem electric: G - generator, R - reţea

Fig. 4.9 Circulaţia puterilor armonice în
electrică, CN - consumator neliniar, CL -
sistemul din figura 7.8.
consumator liniar.

C6 - 4
 Deoarece reţeaua este liniară, după descompunerea în serie Fourier a tensiunii şi curentului
debitat de generator, aplicând teorema superpoziţiei se poate efectua calculul puterilor pe fiecare
armonică în parte, iar apoi prin însumare se obţin puterile totale. Astfel :
∞ ∞ ∞ ∞
∑ Pgk = ∑ PRk + ∑ PNk + ∑ PLk
1 1 1 1
(4.35)
∞ ∞ ∞ ∞
∑ Q gk =∑ QRk + ∑ Q Nk + ∑ QLk
1 1 1 1

Relaţiile (4.35) corespund conservării puterilor active şi reactive. Dar tensiunea

generatorului este o mărime sinusoidală, ca urmare puterile Pk, Qk furnizate de acestea nu au
componente decât pe fundamentală. Ca urmare relaţiile (7.35) devin:
Pg1 = PR1 + PN 1 + PL1 = Pg Qg1 = QR1 + QN 1 + QL1 (pentru k = 1)
(4.36)
0 = PRk + PNk + PLk 0 = Q Rk + Q Nk + Q Lk (k ≠ 1)
Consumatorul liniar CL şi reţeaua R sunt liniare, ele absorb putere, deci PLk, PRk > 0, la fel
şi QLk, QRk > 0, rezultă că pentru armonicile superioare PNk, QNk<0.
Comparând relaţiile (4.35) cu (4.36) rezultă:
∞ ∞ ∞
∑ PRk > 0; ∑ PNk < 0; ∑ PLk >0
=k 2=k 2=k 2
∞
PN =
PN 1 + ∑ PNk < PN1
k =2
∞
PL =+
PL1 ∑ PLk > PL1 (4.37)
k =2
∞
PR = PR1 + ∑ PRk > PR1
k =2

Relaţiile exprimă faptul că consumatorul neliniar primeşte de la generator putere activă

corespunzătoare fundamentalei, PN1, din care consumă numai o parte, restul ∑ PNk o debitează în
2
reţea şi consumatorului liniar pe armonicile superioare (fig. 4.9.). Consumatorul liniar absoarbe
numai o parte din putere de la generator, restul o ia de la consumatorul neliniar. Reţeaua deşi liniară
absoarbe puterea PR>PR1, deci prezintă pierderi suplimentare datorită prezenţei consumatorului
neliniar.

4.6. Efectele poluării armonice asupra

sistemelor de transport şi distribuţie a energiei electrice
Intensificarea regimurilor nesinusoidale în sistemele electroenergetice afectează regimul de
funcţionare a echipamentelor electrice, destinate a lucra în regim permanent sinusoidal de frecvenţă
constantă. Unele echipamente sunt sensibile la deformarea curbei de tensiune sau de curent iar
altele la prezenţa uneia sau mai multor armonici particulare. Aceste efecte pot fi abordate sub două
aspecte:
a) din punct de vedere tehnic:
• elementele componente ale sistemului sunt sensibile fie la curenţii armonici (pierderi Joule,
perturbaţii în domeniul audiofrecvenţă), fie la tensiunile deformate (pierderi în circuitele
magnetice şi materialele dielectrice, supratensiuni, care, în anumite cazuri depăşesc nivelurile
admisibile);

C6 - 5
 • corecta funcţionare a unor echipamente este afectată de prezenţa armonicilor de tensiune şi/sau
de curent (sisteme de comandă şi control, echipamente sincronizate cu tensiunea reţelei etc.);
b) din punct de vedere economic:
• creşterea cheltuielilor de fabricaţie pentru limitarea neliniarităţilor specifice diferitelor
echipamente sau pentru creşterea nivelului de imunitate la perturbaţii (încadrarea
echipamentelor în clasele de imunitate impuse de normativele în vigoare);
• creşterea cheltuielilor de exploatare pentru operaţii de mentenanţă;
• creşterea cheltuielilor de producere a energiei electrice şi în general, majorarea investiţiilor în
sistemele energetice datorită necesităţii supradimensionării elementelor reţelei.
Principalele efecte negative produse de regimul nesinusoidal în sistemul electroenergetic se
referă în principal la:
• pierderi suplimentare datorită circulaţiei curenţilor armonici, care determină creşterea
consumurilor proprii tehnologice, reducerea randamentului maşinilor electrice, solicitări
suplimentare ale bateriilor de condensatoare etc.;
• solicitări suplimentare ale izolaţiilor determinate de nivelul tensiunilor armonice din reţea
(valorile tensiunilor depind de amplitudinea şi faza curenţilor armonici injectaţi de diverse surse,
precum şi de existenţa fenomenelor de rezonanţă).
Analiza fenomenelor caracteristice funcţionării sistemului energetic în regim periodic
nesinusoidal se face în ipoteza unor reţele trifazate, echilibrate şi simetrice.
4.6.1. Creşterea pierderilor de putere activă în materialele reţelei poluate armonic
Prezenţa tensiunilor nesinusoidale sau circulaţiei curenţilor armonici într-o reţea electrică
conduce la creşterea pierderilor de putere activă în materialul conductor, pCu, în materialele
magnetice, pFe, precum şi în materiale dielectrice, pd.
a)pierderile de putere în materialul conductor, sunt determinate în principal de curenţii
armonici ce parcurg elementele longitudinale ale reţelei electrice şi de rezistenţa electrică a acestor
elemente, valoare ce depinde de rangul armonicii, în special datorită efectului pelicular şi a celui de
apropiere. Având un curent armonic de rang k şi valoarea efectivă a curentului electric Ik, pierderile
de putere activă în reţeaua trifazată, în regim simetric devin:
pCu =3 ⋅ Rk ⋅ I k2 (4.38)
unde Rk reprezintă rezistenţa elementelor longitudinale ale reţelei faţă de armonica de rang k.
Pentru tot spectrul armonicelor care intră în componenţa curentului deformant rezultă (în
ipoteza neglijării componentei continue)
∞
3 ⋅ ∑ ( Rk ⋅ I k2 )
pCu = (4.39)
k =1

b) Pierderile în materialele magnetice sunt determinate de pierderile prin fenomenul de

histerezis, precum şi de pierderile prin curenţii turbionari.
c) Pierderile în materialele dielectrice sunt localizate în principal în dielectricul
condensatoarelor şi în izolaţia liniilor electrice aeriene şi subterane. Pierderile sunt determinate de
componenta activă a curentului electric şi de rezistenţa electrică de izolaţie a materialului dielectric.
Valoarea componentei active a curentului electric este influenţată de temperatura şi umiditatea
mediului înconjurător. Mărimea care defineşte pierderile active în dielectric este unghiul de
pierderi, care pentru armonica de rang k se poate scrie:
Pk
tgδ k = (4.40)
Qk

C6 - 6
unde Pk reprezintă pierderile de putere activă corespunzătoare armonicii de rang k;
- Qk - puterea reactivă corespunzătoare aceleiaşi armonici;

4.6.2. Apariţia supratensiunilor de rezonanţă în nodurile reţelei

Creşterea tensiunii în nodurile reţelelor electrice poate fi determinată de fenomene de
rezonanţă pe o armonică de tensiune sau datorită creşterii potenţialului punctului neutru în cazul
conexiunilor Y0 ale transformatoarelor din reţea sau ale receptoarelor trifazate.
În cazul fenomenelor de rezonanţă pe o anumită armonică de tensiune, situaţia poate fi
prezentată astfel:
Dacă într-o reţea electrică apare o latură formată din elemente liniare R, L şi C, constante în
timp, invariabilele cu temperatura şi frecvenţă, iar potenţialul faţă de pământ al nodului M este
nesinusoidal:
∞
=
uM ∑ (U k ⋅ sin( k ⋅ ω1 ⋅ t + α k )) (4.41)
k =1

curentul electric de armonică de rang k ce străbate

această latură (fig. 7.10) poate fi determinat cu
relaţia:
U k ⋅ exp( j ⋅ α k )
Uk 2
=
Ik =
Zk  1 
R + j ⋅  k ⋅ ω1 ⋅ L −
 k ⋅ ω1 ⋅ C 
Fig. 4.10 Latură pasivă de reţea cu elemente R, L, (4.42)
C constante în timp şi dependente de frecvenţă, Dacă în latura considerată pentru armonica
căreia i se aplică o tensiune uM nesinusoidală. k este îndeplinită condiţia:
1
k ⋅ ω1 ⋅ L = (4.43)
k ⋅ ω1 ⋅ C

valoarea efectivă a curentului armonic Ik rezultă

U k ⋅ exp( j ⋅ α k )
Ik = (4.44)
2⋅R
Acest curent este în fază cu armonica uk de tensiune şi are o valoare mare, fiind limitat
numai de rezistenţa R. La bornele elementelor L şi C vor apărea supratensiuni mari:
k ⋅ω ⋅ L  π 
−U Ck = 1 ⋅ U k ⋅ exp  j ⋅ ( α k + )
U Lk = (4.45)
2R  2 
4.6.3 Creşterea potenţialului punctului neutru pentru conexiuni Y0 ale
transformatoarelor de reţea sau ale receptoarelor
Un transformator coborâtor de tensiune sau receptor echilibrat trifazat conectat într-o reţea
electrică simetrică cu tensiuni sinusoidale la frecvenţă fundamentală, are potenţialul punctului
neutru egal cu zero în raport cu circuitul de nul, dacă prezintă o conexiune Y0.
Dacă tensiunile aplicate sunt nesinusoidale, potenţialul faţă de pământ al punctului neutru
este diferit de zero, deci modulele tensiunilor de fază sunt diferite între ele.
4.6.4 Apariţia de supracurenţi în reţelele electrice trifazate
Supracurenţii pot apărea în circuitele consumatorilor de energie electrică ca urmare a unor
rezonanţe de curent (paralel). Pe barele de alimentare ale unui consumator liniar pot fi racordate

C6 - 7
receptoare neliniare (surse de curenţi armonici), receptoare liniare, baterii de condensatoare pentru
compensarea puterii reactive, acestea din urmă fiind elementele cele mai sensibile.

4.6.5 Influenţa asupra releelor de protecţie

Din cercetările efectuate asupra funcţionării releelor de protecţie în regim nesinusoidal, a
rezultat o comportare diferită pentru acelaşi tip de releu, produs de diferiţi fabricanţi sau chiar
pentru relee de acelaşi tip şi model ale unui singur fabricant. Răspunsul releelor de protecţie care
funcţionează în regim nesinusoidal depinde de amplitudinea şi faza armonicilor.
Pentru releele de protecţie de tensiune este recomandată respectarea condiţiei:
1 Uk
⋅ < ( 1,5...2 ) % (4.46)
k U1
unde k este impar.

4.6.6 Influenţe asupra aparatelor de măsurare

Aparatele de măsurare analogice şi cele numerice au o comportare diferită, funcţie de tipul
lor. Astfel se pot distinge următoarele influenţe asupra aparatelor de măsurare:
• funcţionarea aparatelor analogice de măsurare în reţele poluate armonic este însoţită de erori
relativ mari, atât în sens pozitiv, cât şi în sens negativ şi dependente de tipul aparatului.
• pentru wattmetrele şi contoarele de energie activă electronice, erorile constatate în cazul
conectării la sisteme poluate armonic au fost sub 0,1%; ele sunt determinate de caracteristicile de
frecvenţă ale canalelor de intrare (curent sau tensiune) şi de anumite neliniarităţi.
Pentru aparatele de măsură analogice s-au constatat următoarele influenţe ale regimului
deformant:
Contorul de inducţie, care în prezent este cel mai utilizat aparat pentru măsurarea energiei
electrice, prezintă următoarele erori de măsurare:
• erori de până la - 20 % în cazul unor deformări semnificative ale curbelor de
tensiune şi de curent electric;
• erori de până la + 5 % pentru tensiune sinusoidală şi curent deformat;
• posibile rezonanţe mecanice în domeniul (400÷1000) Hz.
Ampermetrele şi voltmetrele numerice sunt imune la distorsiunea curbei numai în cazul în
care sunt prevăzute cu convertoare de tensiune continuă - valoare efectivă a tensiunii alternative.

4.6.7 Efecte ale poluării armonice asupra echipamentelor din reţelele electrice
Poluarea armonică a reţelelor electrice are ca efect apariţia unor pierderi suplimentare în
echipamentele electrice, care reduc randamentul transformării energiei electrice, dar influenţează
negativ şi modul de funcţionare al acestora.

Efecte asupra transformatoarelor trifazate

Principalele consecinţe ale funcţionării transformatoarelor trifazate în reţele electrice
poluate armonic sunt:
• creşterea pierderilor de putere activă în materialul conductor datorită creşterii rezistenţei
electrice a înfăşurărilor odată cu rangul armonicilor de curent electric; pentru temperatura de
regim stabilizat a transformatorului, aceste pierderi pot fi determinate cu relaţia (7.39), deci
are loc o mărire a temperaturii transformatorului datorită pierderilor suplimentare în
înfăşurări şi în miez;
• creşterea pierderilor în materialele magnetice, în prezenţa armonicilor superioare, datorită, în
principal, creşterii pierderilor prin curenţi turbionari;

C6 - 8
 • creşterea solicitărilor electrice ale izolaţiilor, determinată atât de valoarea maximă a tensiunii
la borne, cât şi viteza de variaţie a acesteia;
• solicitări mecanice suplimentare.
Efecte asupra funcţionării maşinilor rotative
Principalele efecte negative care apar la maşinile electrice rotative ce funcţionează într-o
reţea poluată armonic sunt:
• creşterea temperaturii bobinajelor şi a miezului magnetic datorate pierderilor suplimentare în
materialul conductor şi în materialele magnetice;
• modificări ale cuplului maşinii electrice, conducând la reducerea randamentului acesteia;
• apariţia de oscilaţii ale cuplului de torsiune pe arborele maşinii electrice, contribuind la
îmbătrânirea materialului şi la vibraţii suplimentare;
• modificări ale inducţiei magnetice în întrefierul maşinii datorită armonicilor de rang superior;
• interacţiuni între fluxul magnetic determinat de armonica fundamentală şi fluxul magnetic
determinat de armonicile superioare.
Efecte asupra bateriilor de condensatoare
În condiţiile în care tensiunile din nodurile reţelelor electrice conţin armonici, bateriile de
condensatoare sunt afectate de:
• încălziri suplimentare datorită creşterii pierderilor dielectrice;
• supraîncărcarea în curent ca urmare a amplificării armonicilor de curent, faţă de cele de
tensiune;
• fenomene de rezonanţă (de tensiune sau de curent electric), care pot apărea în circuitele în
care este conectată bateria de condensatoare.

4.7 Metode de limitare a regimului nesinusoidal

Dacă în urma analizei experimentale a regimului nesinusoidal dintr-un nod al reţelei (sau
sistemului electroenergetic) se constată depăşirea valorilor admise ale distorsiunilor, este necesar a
se lua măsuri pentru reducerea nivelului armonicilor.
Aceste măsuri vizează:
• reducerea curenţilor armonici produşi de consumatorii neliniari;
• modificarea răspunsului în frecvenţă a sistemului în acel nod prin adoptarea unor scheme de
alimentare şi instalaţii cu parametrii corespunzători;
• utilizarea unor instalaţii specializate de limitare a circulaţiei curenţilor armonici; dintre
acestea locul cel mai important îl deţin filtrele de armonici.
Pentru a asigura limitarea perturbaţiilor sub formă de armonici şi a menţine calitatea
energiei electrice în limitele normate, operatorul de distribuţie şi consumatorii perturbatori au
următoarele obligaţii:
- operatorul de distribuţie -
• este responsabil de calitatea energiei electrice livrată consumatorilor;
• stabileşte, conform normativelor în vigoare, cotele de perturbaţii alocate consumatorilor
perturbatori astfel încât nivelul de perturbaţii armonice în reţea să nu depăşească valorile
limită admise;
• introduce în contractul de furnizare clauzele legate de nivelul alocat de perturbaţii sub formă
de armonici;
• monitorizează emisia perturbatoare a consumatorilor perturbatori şi verifică încadrarea
acesteia în limitele alocate;
• transmite consumatorului perturbator datele de reţea necesare proiectării instalaţiei de filtrare
C6 - 9
 (caracteristici de frecvenţă ale reţelei, fondul de perturbaţii armonice, curentul minim de
scurtcircuit în punctul de racordare);
• analizează şi aprobă soluţia adoptată de consumator pentru filtrarea armonicilor şi verifică
încadrarea acesteia în reţeaua electrică, pentru a evita fenomene de rezonanţă şi aport excesiv
de putere reactivă;
- consumatorul de energie electrică -
• utilizează numai tehnologii sau echipamente pentru care producătorul acestora respectă
normativele în vigoare privind emisia de armonici;
• transmite furnizorului de energie electrică datele necesare efectuării calculelor de alocare a
perturbaţiilor;
• în cazul depăşirii nivelului alocat (înscris în contractul de furnizare a energiei electrice)
adoptă măsuri pentru limitarea nivelului armonicilor;
• transmite operatorului de distribuţie soluţia propusă, iar acesta, în urma studiilor de încadrare
în reţeaua electrică, validează soluţia sau cere modificări ale acesteia;
• asigură funcţionarea corespunzătoare a instalaţiei de filtrare; la orice modificare sau ieşire din
funcţiune a instalaţiei, este informat operatorul de distribuţie.
Pentru limitarea propagării armonicilor în reţeaua de alimentare şi pentru a reduce astfel
efectele negative ale acestora, se pot utiliza mai multe soluţii, cele mai importante fiind:
• alimentarea consumatorului sursă de perturbaţii la o bară separată de ceilalţi consumatori;
• conectarea consumatorului deformant în zone de reţea cu puteri mari de scurtcircuit;
• folosirea de echipamente speciale de corecţie sau filtrare (circuite cu curent sinusoidal, filtre
active, filtre pasive, filtre mixte).
În tabelul 4.3 se face o prezentare sintetică a metodelor şi mijloacelor de limitare a regimului
nesinusoidal.
Tabelul 4.3 Metode şi mijloace pentru limitarea regimului nesinusoidal
- montarea de inductivităţi pe partea de ca.
redresoare - creşterea numărului de pulsaţii
reducerea - alimentarea prin transformatoare cu două înfăşurări sec.
curenţilor invertoare - montarea de inductivităţi în circuitul de intrare
armonici
cuptoare cu - reactoare de limitare
arc electric
- scăderea reactanţei de scurtcircuit
- reducerea impedanţei transformatorului de racord
Metode şi
mijloace de - folosirea transformatorului de izolare
limitare a modificarea - montarea de bobine de dezacordare în serie cu bateriile de condensatoare
regimului răspunsului în folosite pentru compensare
nesinusoidal frecvenţă
- modificarea locului de racord al bateriei de condensatoare
- fracţionarea bateriei de condensatoare
cu o treaptă
pasive cu mai multe trepte
filtre de serie
armonici active
paralel
mixte (hibride)

Utilizarea filtrelor pasive la consumatorii perturbatori este eficientă numai în măsura în care
regimul de lucru al acestora este staţionar şi cunoscut.

C6 - 10
 Filtrele pasive pot fi clasificate în funcţie de domeniul lor de utilizare în:
• filtre pasive refulante;
• filtre pasive absorbante.
Filtrul pasiv refulant este utilizat în special în instalaţiile existente, în care se impune
limitarea transferului de armonici, datorate receptoarelor neliniare RN (fig. 4.11), în instalaţia
existentă de compensare a puterii reactive sau în reţeaua electrică de alimentare.

a) b)
Fig. 4.11 Filtru refulant paralel (a) şi serie (b) unde: C - Fig. 4.12 Conectarea filtrului absorbant la barele
baterie de condensatoare; L - bobină consumatorului perturbator.
Utilizarea filtrelor pasive absorbante în cazul consumatorilor perturbatori cu regim staţionar
cunoscut, reprezintă unul dintre mijloacele cele mai eficiente de limitare a transferului de armonici
în reţeaua electrică şi de limitare a solicitărilor condensatoarelor din bateria pentru compensarea
puterii reactive.
Un filtru electric absorbant este compus dintr-un ansamblu de circuite rezonante serie pe
armonicele 5, 7, 11 şi 13, fiecare dintre aceste circuite prezentând o impedanţă practic nulă pentru
una dintre armonicile generate de consumatorul perturbator.
Filtrul este realizat astfel încât fiecare dintre circuitele sale rezonante să aibă caracter
capacitiv pentru frecvenţe inferioare frecvenţei de rezonanţă definită de armonica „i" şi caracter
inductiv pentru frecvenţe superioare acestei valori (fig. 4.12). Rezultă că pentru frecvenţa
fundamentală fiecare dintre circuite generează putere reactivă, de care trebuie să se ţină seama la
analiza problemelor legate de compensarea puterii reactive. Astfel bateria de condensatoare C,
conectată la barele de alimentare ale consumatorului perturbator, împreună cu capacitatea
echivalentă a circuitelor rezonante, trebuie să asigure compensarea puterii reactive în limitele
valorii impuse a factorului de putere.
Elementele fiecărui circuit rezonant sunt dimensionate astfel încât să nu fie depăşite
solicitările termice şi electrice admisibile.
Prezenţa filtrului absorbant la barele de alimentare ale consumatorului face ca în reţeaua
electrică să nu se propage armonici şi deci tensiunea de alimentare să nu fie distorsionată. În acest
fel, la dimensionarea circuitelor rezonante ale filtrului absorbant se consideră că tensiunea de
alimentare este sinusoidală (cuprinde numai armonica fundamentală).
Filtrele active sunt convertoare statice de putere care pot îndeplini diverse funcţiuni, acestea
depinzând fie de modul lor de comandă (comandate în curent sau în tensiune) fie de modul lor de
conectare (serie sau paralel). Ele asigură monitorizarea formei curbelor mărimilor electrice
(tensiune sau curent electric) la bornele consumatorului perturbator şi asigură realizarea unui
semnal sinusoidal, prin corectarea curbei determinată de funcţionarea consumatorului perturbator.

C6 - 11
Sunt utilizate filtre active cu corectarea curbei curentului electric (FAC) - fig. 4.13. a - şi filtre
active cu corectarea tensiunii pe barele de alimentare (FAT) - fig. 4.13.c.
În cazul filtrului activ de curent (FAC) este monitorizată forma curbei curentului electric
din circuitul consumatorului (prin intermediul traductoarelor de curent electric TC), iar filtrul
determină un semnal (fig. 4.13. b) care asigură corectarea curbei astfel încât din reţeaua electrică să
fie absorbit un curent electric sinusoidal. El se conectează în paralel cu receptorii neliniari, fiind
comandat în curent. În acelaşi timp filtrul activ de curent poate asigura şi realizarea unui defazaj
practic nul între tensiunea de alimentare şi curentul absorbit din reţeaua electrică, independent de
defazajul de la bornele consumatorului.

a) c)

b) d)
Fig. 4.13 Filtru activ de curent (a), forma curenţilor electrici din circuit pentru faza A (b), filtru activ de
tensiune (c), forma tensiunilor din circuit pentru faza A (d).
În cazul filtrului activ de tensiune (FAT) este monitorizată forma curbei tensiunii la bornele
consumatorului perturbator (prin intermediul traductoarelor de tensiune TT), iar filtrul determină o
tensiune ∆uf care se conectează în serie cu sarcina consumatorului cu ajutorul unui transformator
auxiliar Ta, astfel încât tensiunea de pe barele de alimentare să devină sinusoidală, cu aceeaşi
valoare efectivă ca a tensiunii la bornele consumatorului. FAT se conectează deci în serie cu
receptorul neliniar, fiind comandat în tensiune. Filtrul activ de tensiune este utilizat în special în
cazul în care receptorul deformant este conectat la un sistem de bare de alimentare caracterizate de
un curent de scurtcircuit relativ redus.
Filtrele mixte sunt utilizate în special pentru limitarea puterii nominale a filtrelor active şi
cuprind un filtru pasiv pentru armonicile principale (în mod uzual 5, 7, 11 şi 13) şi un filtru activ
pentru celelalte armonici. Această soluţie poate fi adoptată şi la consumatorii care, având montat
filtru pasiv, depăşesc totuşi limitele alocate pentru perturbaţiile armonice (în special datorită
armonicilor de rang ridicat).

C6 - 12
 4.8. Compensarea puterii reactive în prezenţa regimului deformant
4.8.1. Introducere
Studiul impedanţelor armonice în diverse secţiuni ale unei reţele electrice poate fi
determinant în ceea ce priveşte corectitudinea deciziilor referitoare la adoptarea de măsuri destinate
creşterii performanţelor reţelei.
Pentru optimizarea regimurilor de funcţionare ale reţelelor electrice de distribuţie, se
utilizează numeroase metode dar importanţa cea mai mare, datorită impactului pe care îl produce, o
are controlul circulaţiei de putere reactivă. Permiţând deopotrivă reglajul indirect al valorii
tensiunii şi micşorarea dezechilibrelor acesteia (prin simetrizarea sarcinilor echivalente trifazate)
dar şi micşorarea pierderilor de putere activă longitudinale, această metodă are la bază compensarea
transversală a puterii reactive.
În majoritatea cazurilor, compensarea puterii reactive se aplică sub forma compensării
capacitive transversale, atât în instalaţiile furnizorului cât şi în cele ale utilizatorilor, caz în care se
urmăreşte de obicei îmbunătăţirea factorului de putere cu scopul evitării penalizărilor aferente
consumului de energie reactivă. Dacă regimul de funcţionare al reţelei este unul deformant,
aplicarea unei soluţii de compensare capacitivă transversală, presupune însă rezolvarea mai întâi a
unei serii de probleme suplimentare.
În cadrul capitolului de faţă se evidenţiază aceste probleme şi se indică modul de soluţionare
a lor, care va fi reflectat în procedura de dimensionare corectă a bateriilor de condensatoare pentru
compensare şi a cărei “cheie” constă în aplicarea observaţiilor rezultate din studiul impedanţei
armonice. Consideraţiile teoretice vor fi însoţite de aprecieri cantitative, obţinute prin aplicarea unui
program specializat în analiza circuitelor electrice. Se obţine astfel
o paralelă între noţiunile teoretice, prevederile prescripţiilor
tehnice şi rezultatele concrete obţinute pe un studiu de caz ce se
referă la o zonă a unei reţele de distribuţie reale.

4.8.2. Punerea problemei

Se consideră cazul unui mare consumator industrial
alimentat din reţeaua de 110 kV a sistemului electroenergetic (SEE),
prin intermediul unui racord adânc (LEA) şi a unei staţii de
transformare proprii (T) de 110/20 kV (fig. 4.8.1).
Receptoarele din componenţa consumatorului se pot separa
în două categorii: prima categorie o constituie receptoarele liniare
(nedeformante) reunite într-un consumator echivalent liniar (CL) iar
cea de-a doua categorie, receptoarele neliniare (deformante), incluse
într-un consumator echivalent deformant (CD). Ambii consumatori
echivalenţi amintiţi sunt racordaţi pe aceeaşi bară de medie tensiune
Fig. 4.8.1. Schema electrică a staţiei.
monofilară a zonei de reţea
considerate. Pentru îmbunătăţirea regimurilor normale de funcţionare ale
ansamblului reţea-consumator, se propune analiza porţiunii de reţea
amintite în condiţiile instalării mijloacelor pentru compensarea puterii reactive (bateria de
condensatoare - C) respectiv pentru compensarea regimului deformant (filtrele pasive de curenţi
armonici – F).
Elementele de reţea se consideră ca având construcţie simetrică pe faze, regimul normal de
funcţionare este presupus ca fiind unul echilibrat şi pentru studierea sa se va folosi analiza în
frecvenţă, mai exact impedanţa armonică în nodul de interes, obţinută ca raport al valorilor efective
ale tensiunii respectiv curentului, debitate de o sursă fictivă, instalată în acest nod.

7-1
 Instrumentul folosit în acest scop a fost un program specializat în analiza circuitelor
electrice, pentru a cărui aplicare a fost necesară construirea schemei electrice echivalente a reţelei.
Aceasta va fi deci o schemă cuadripolară (monofazată) care va conţine parametrii echivalenţi
(longitudinali şi transversali, de tip R, L sau C) de secvenţă pozitivă ai elementelor de reţea.

4.8.3. Modelarea armonică a elementelor de reţea. Scheme echivalente

Parametrii echivalenţi de secvenţă directă ai elementelor de reţea se calculează în funcţie de
caracteristicile fiecăruia dintre acestea, în condiţiile precizate în fiecare caz, valabile pentru regimul
normal de funcţionare.
4.8.3.1. Sistemul electroenergetic - SEE
SEE intervine în schema echivalentă printr-o sursă ideală de
tensiune alternativă (impedanţa internă nulă şi frecvenţa f = 50 Hz, deci
nepoluată armonic) plasată în spatele reactanţei de scurtcircuit (fig.
4.8.2.). Se impune valoarea efectivă a tensiunii la bornele sursei de
tensiune US = 116 kV deci pe fază UfS = 64,66 kV (defazaj d = 0). De
asemenea, pentru puterea aparentă de scurtcircuit se ia o valoare uzuală
pentru un nod al reţelei de 110 kV : Ssc = 6000 MVA.
Rezultă :
Fig. 4.8.2. Schema
US2 X
XS = = 2, 09 Ω LS =S =
6, 6548 mH electrică echivalentă a
Ssc ω SEE.

4.8.3.2. Linia electrică aeriană - LEA 110 kV

Linia electrică de alimentare a unui astfel de consumator este de obicei cu dublu circuit.
Vom considera însă că numai unul dintre
circuite funcţionează în regim normal, celălalt fiind de
rezervă. Se consideră că linia are lungimea de 10 km şi
conductoarele active din Al-OL cu secţiunea nominală
de 185/32 mm2. Componentele schemei echivalente de
secvenţă directă (fig. 4.8.3), se obţin din parametrii
Fig. 4.8.3. Schema electrică echivalentă a
LEA 110 kV. unitari, cunoscuţi :

R d 0 = 0,157 Ω/km R L = 1,57 Ω

X d 0 = 0,410 Ω/km
B d 0 = 2,728 μS/km
B
C d 0 = d 0 = 8,683 nF/km
ω
De obicei se neglijează contribuţia capacităţilor la modelarea LEA. Prezenţa lor se face
simţită în valoarea impedanţei armonice doar la frecvenţe ridicate (peste 5 kHz), deci în afara zonei
de interes (f = 50÷2000) Hz.
Fig. 4.8.4. Schema electrică echivalentă
a transformatorului 110/MT.
X L = 4,10 Ω XL
LL = = 13,05 mH
−6
B L = 27,28 ⋅ 10 S ω
C L = 8,683 ⋅ 10 −8 F
4.8.3.3. Transformatorul
Parametrii echivalenţi longitudinali şi transversali
ai transformatorului (fig. 4.8.4.) se calculează folosind
relaţiile cunoscute, pe baza mărimilor de catalog, pentru
nivelul de 110 kV. Se va folosi schema electrică
echivalentă în Γ. De obicei în staţie sunt două
transformatoare dar ca şi în cazul LEA, unul se consideră
în funcţiune şi celălalt în rezervă:
7-2
 U n = 110 / 22 kV R T = ∆Psc ⋅ U2n = 4,5847 Ω
2

1000 S n
Sn = 16 MVA
u sc = 11 % u sc U 2n XT
XT = ⋅ = 83,1875 Ω LT = = 0,26479 H
∆Psc = 97 kW 100 S n ω
∆Pg = 28 kW ∆Pg 1 −6 1
GT = ⋅ = 2,314 ⋅ 10 S R tT = = 432 ⋅10 3 Ω
i g = 1, 2 % 1000 U 2n GT

ig Sn 1 X
BT = ⋅ = 15,868 ⋅10 −6 S X tT = = 63,0208 ⋅ 10 3 Ω L tT = tT = 200,6 H
2
100 U n BT ω

4.8.3.4. Consumatorul deformant.

Aşa cum s-a precizat deja, toate receptoarele
neliniare se consideră grupate într-un consumator
deformant echivalent. În schema electrică folosită pentru
analiza în frecvenţă a circuitului echivalent corespunzător
zonei de reţea considerate, acesta se introduce prin surse
de curent alternativ (fig. 4.8.5).
Fiecărei armonici de curent îi va corespunde o
sursă de curent, având frecvenţa egală cu cea a armonicii
respective, amplitudinea şi faza undei generate fiind cele
determinate prin măsurători în instalaţiile reale.
Fig. 4.8.5. Schema echivalentă a
Pentru simplificare, în cadrul aplicaţiei de faţă se
consumatorului deformant.
consideră modelarea consumatorului deformant doar prin
două surse de curent, ideale (cu impedanţa internă infinită), având frecvenţele de 250 Hz respectiv
350 Hz (deci pentru armonicile 5 şi 7). Valorile amplitudinilor aferente (reduse la nivelul de 110
kV) sunt: I 5 = 6 ⋅ 2 A respectiv I 7 = 4 ⋅ 2 A iar cele ale fazelor iniţiale: ϕ5 = 0° respectiv
ϕ7 = 30° . Prezenţa surselor ideale de curent în circuitul echivalent nu influenţează valoarea
impedanţei armonice deoarece acestea au impedanţe interne infinite.

4.8.3.5. Consumatorul liniar

Pentru analiza în frecvenţă a unui circuit echivalent pentru o porţiune de reţea, modelarea
consumatorului liniar se poate face folosind o multitudine de scheme echivalente, aplicabile în
funcţie de caracteristicile concrete ale consumatorului. Pentru aplicaţia de faţă s-a utilizat cea mai
simplă variantă, schema echivalentă paralel (fig. 4.8.6.).
Parametrii echivalenţi se calculează folosind puterile active şi reactive maxime consumate
(presupuse ca fiind atinse simultan):
PCL = 5 MW respectiv QCL = 4 MVAr
Parametrii echivalenţi reduşi la nivelul de înaltă
tensiune, vor fi:
U 2n
R CL = = 2420 Ω
PCL
U 2n X CL
Fig. 4.8.6. Schema electrică X CL = = 3025 Ω L CL = = 9,6289 H
Q CL ω
echivalentă a consumatorului liniar.
7-3
 4.8.3.6. Bateria de condensatoare
Având dublu scop şi anume de micşorare a pierderilor de putere activă în reţeaua din amonte
prin micşorarea circulaţiei de putere reactivă (îmbunătăţirea factorului de putere), respectiv reglajul
indirect al tensiunii prin reglajul circulaţiei de putere reactivă, bateria se consideră ca fiind formată
din patru unităţi trifazate, având fiecare QC = 0,6 MVAr, ce pot fi conectate sau deconectate, în
funcţie de necesar. Deci schema echivalentă este cea în care
există o capacitate (fig. 4.8.7.), având ca valoare un multiplu
(n = 1,2,3,4) a valorii unitare :
BC QC
CC = = = 0,158 μF
ω ω ⋅ U 2n
Aşa cum se poate constata, parametrii echivalenţi
(R, L, C) ai elementelor de sistem considerate până acum s-
au calculat pentru frecvenţa industrială nominală (frecvenţa
Fig. 4.8.7. Schema electrică armonicii fundamentale). În cadrul analizei în domeniul
echivalentă a bateriei de frecvenţă a circuitului echivalent, aceşti parametri se
condensatoare.
consideră constanţi cu frecvenţa.
4.8.3.7. Instalaţia de filtrare
Atunci când regimul deformant depăşeşte nivelul admisibil, una dintre măsurile cele mai
eficiente pentru diminuarea sa, constă în plasarea în imediata vecinătate a marilor consumatori
deformanţi a unor filtre pasive de armonici.
Soluţia actuală, cel mai des întâlnită la diminuarea regimului deformant produs de marii
consumatori racordaţi în reţelele de distribuţie, datorită avantajelor tehnico-economice pe care le
conferă, o constituie filtrele absorbante de armonici, care sunt de fapt circuite serie rezonante LC
montate transversal (derivaţie).
Ne vom referi aici la varianta cea
mai simplă a unui astfel de filtru,
constituit în principal dintr-o singură
inductivitate în serie cu o capacitate,
numit filtru trece bandă de ordinul întâi
(FTB1 - fig. 4.8.8.a), recomandat pentru
un ordin al armonicii k<13 ([7], [25]).
În cele ce urmează se prezintă
a) b)
foarte succint principiul funcţionării şi
principalele elementele de calcul de
Fig. 4.8.8. Filtrul trece bandă de ordinul întâi: a) schema interes în contextul acestui subcapitol.
electrică echivalentă; b) caracteristica impedanţă
echivalentă-pulsaţie pentru un FTB1 ideal (Rk = 0). Pentru fiecare armonică de curent
ce se doreşte a fi scurtcircuitată
(absorbită), se foloseşte un astfel de circuit rezonant. Elementele fiecăruia se dimensionează astfel
încât, pentru frecvenţa de rezonanţă, care coincide cu frecvenţa armonicii de curent respective, să
rezulte o impedanţă practic nulă.
1
Zk =ω k 1 Lk − = 0 (4.8.1)
k ω1 Ck
unde: Z k este impedanţa echivalentă a circuitului rezonant pentru armonica de ordinul k (s-au
neglijat rezistenţele echivalente ale bobinei, condensatoarelor şi elementelor de legătură electrică).
ω1 - pulsaţia armonicii fundamentale.

7-4
 1
Pulsaţia : ωk = k ω1 = (4.8.2)
L k Ck
este chiar pulsaţia de rezonanţă a circuitului serie Lk , Ck.
Se observă că pentru pulsaţii mai mici decât cea de rezonanţă ω < ωk , Z k <0 deci are caracter
capacitiv şi pentru pulsaţii mai mari decât cea de rezonanţă, ω> ωk , Z k >0 având caracter inductiv.
Alura caracteristicii Z k în funcţie de pulsaţie este prezentată în figura 4.8.8.b.
Circuitul rezonant este parcurs de:
1° - curentul corespunzător fundamentalei - faţă de care prezintă caracter capacitiv ( ω 1< ωk ),
2° - curentul corespunzător armonicii pe care are loc rezonanţa (curentul scurtcircuitat) - faţă de
care prezintă o impedanţă practic nulă ( Z k = 0),
3° - curenţii corespunzători armonicilor care există în reţea dar pentru care nu sunt prevăzute
circuite rezonante, faţă de care caracterul impedanţei depinde de ordinul armonicii.
De obicei, filtrele absorbante se pun pentru armonicile cu amplitudinile cele mai mari, care
corespund în general ordinelor celor mai mici 5,7,..., într-o succesiune crescătoare a acestora ([7],
[25], [18]).
Considerând deci un circuit rezonant oarecare, se poate presupune că există circuite
rezonante (în funcţiune) pentru toate armonicile de rang inferior şi că amplitudinea curenţilor
armonici de rang superior prin circuitul rezonant considerat este neglijabilă, deoarece acesta
prezintă pentru frecvenţe superioare celei de rezonanţă o reactanţă inductivă relativ mare, ce creşte
cu ordinul armonicii.
De aceea, analiza solicitărilor termice şi electrice a elementelor circuitului rezonant se face
în ipoteza că acesta este parcurs numai de către curentul corespunzător fundamentalei şi de către
curentul corespunzător armonicii pe care are loc rezonanţa.
Stabilirea valorilor inductivităţilor şi capacităţilor filtrelor se face prin aplicarea unor criterii
care se pot diferenţia în primul rând în funcţie de rolul filtrelor din punctul de vedere al compensării
puterii reactive pe fundamentală. Aceasta deoarece toate circuitele rezonante vor avea pe frecvenţa
fundamentalei caracter capacitiv, deci ele vor efectua întotdeauna, o compensare capacitivă
transversală a reţelei. Vom diferenţia două tipuri principale de criterii de dimensionare a circuitelor
rezonante:
A - pentru circuite cu rol principal de filtrare ;
B - pentru circuite cu dublu rol: compensare - filtrare.
Criteriul A
Deşi este o soluţie mai rar întâlnită, ea poate fi luată în considerare în situaţii limită, când
regimul deformant în curent este foarte pronunţat. Chiar dacă nu se urmăreşte şi compensarea
puterii reactive, filtrul va debita în reţea putere reactivă pe fundamentală. De aceea, criteriul de
dimensionare a filtrului, mai precis a capacităţii din componenţa sa, este minimizarea puterii
reactive capacitive instalate (ceea ce, pe lângă un cost minim al bateriei, conduce la o influenţă
minimă asupra circulaţiei puterii reactive din reţea):
Q c = min (4.8.3)
Această putere reactivă va avea două componente, corespunzătoare celor doi curenţi,
precizaţi mai sus: curentul corespunzător fundamentalei şi curentul corespunzător armonicii k pe
care are loc rezonanţa:

7-5
 I 2k
Q c = Q c1 + Q ck = U c2 ⋅ ω1 ⋅ C k + (4.8.4)
k ⋅ ω1 ⋅ C k
unde:
Qc1 este puterea reactivă furnizată de condensatorul filtrului pe fundamentală;
Qck - puterea reactivă furnizată de condensatorul filtrului pe armonica k ;
Uc - tensiunea la bornele condensatorului;
Ik - curentul armonic ce urmează a fi filtrat (absorbit, şuntat).
Pe fundamentală tensiunea la bornele condensatorului este mai mare decât tensiunea de fază
a reţelei Uf1:
k2
U c1 = U f 1 2 (4.8.5)
k −1
De fapt se neglijează, aşa cu s-a putut deduce, deformarea undei de tensiune.
Efectuând acum derivata parţială în funcţie de capacitate, a expresiei puterii reactive
capacitive instalate (4.8.4) şi anulând-o, se obţine expresia capacităţii condensatorului filtrului

Ck =
(2
1 Ik k − 1 ) (4.8.6)
k U f1 ⋅ ω1 ⋅ k 2

Inductivitatea bobinei filtrului, Lk, se determină imediat, din condiţia de rezonanţă a

circuitului serie Lk - Ck al filtrului:
1 1
Lk = = 2 2 (4.8.7)
ω C k k ⋅ ω1 ⋅ C k
2
k

Prin montarea de filtre se atenuează evident regimul deformant din reţea, dar pentru că pe
fundamentală acestea devin surse de putere reactivă, ele realizează o îmbunătăţire a factorului de
putere al ansamblului consumator - filtru.
Deoarece în aplicaţia considerată sunt prezente numai armonicile de curent 5 şi 7, pentru
fiecare dintre acestea se va dimensiona un circuit rezonant. Folosind relaţiile (4.8.6) şi (4.8.7) se
obţin:
pentru k = 5 C 5 = 0,129 μF L 5 = 3,142 H
pentru k = 7 C 7 = 0,074 μF L 7 = 2,7857 H
Curenţii pe fazele celor două filtre trifazate simetrice vor conţine pe lângă curentul armonic
respectiv şi un curent pe fundamentală, cu caracter capacitiv a cărui valoare efectivă este dată de
expresia :
Uf1
I k1 = (4.8.8)
1
− ω1L k
ω1C k

În cazul de faţă dacă se consideră U f 1 = 110 / 3 kV , rezultă: I51 = 2,681 A respectiv

I71 = 1,507 A. Aceasta înseamnă că pe lângă puterea reactivă debitată de bateria de condensatoare
(prezentă sau nu), pe fundamentală se va adăuga şi cea debitată de filtre:
Q k1 = 3 ⋅ U f 1 ⋅ I k1 (4.8.9)
Rezultă: Q51 = 510,8 kVAr, Q71 = 287,12 kVAr deci în total: QF1 = 797,92 kVAr

7-6
 Criteriul B
În acest caz filtrele sunt dimensionate astfel încât pe lângă funcţia de şuntare a curenţilor
armonici să o îndeplinească şi pe cea de compensare a puterii reactive pe fundamentală până la
nivelul dorit. Nu mai este deci necesară prezenţa separată a unei baterii de condensatoare.
Valoarea capacităţii bateriei de condensatoare a filtrului se determină din condiţia ca pe
fundamentală, curentul absorbit de filtru (IC1) să fie tocmai curentul necesar compensării totale sau
parţiale a componentei imaginare a curentului de secvenţă directă.
Filtrul va debita deci pe fiecare fază, pe fundamentală, puterea reactivă:
Q = U f ⋅ I C1 (4.8.10)
Se disting aici două situaţii:
B1 Se filtrează o singură armonică Ik, deci filtrul conţine o singură unitate care trebuie să realizeze
şi compensarea puterii reactive.
În acest caz se poate scrie:
U f21 U f21
Q= = (4.8.11)
X C1 − X L1 1
− ω1L k
ω1C k
în care, dacă se înlocuieşte Lk exprimat din condiţia de acord la rezonanţă a filtrului, relaţia (4.8.7),
se obţine:
k2
Q = 2 U f21 ⋅ ω1 ⋅ C k (4.8.12)
k −1
k 2 − 1 I C1
de unde: Ck = ⋅ (4.8.13)
k 2 U f 1 ⋅ ω1
În relaţiile de mai sus, (X C1 − X L1 ) este reactanţa capacitivă echivalentă a filtrului pe
fundamentală, calculată ca diferenţă între reactanţele corespunzătoare fundamentalei.

B2. Se filtrează mai multe armonici (k = 5,7,...m) deci filtrul va conţine mai multe unităţi, puterea
reactivă necesară compensării pe fundamentală, fiind distribuită între acestea.
Pentru dimensionarea filtrelor conform acestui criteriu se poate folosi una dintre metodele
([25], [18]):
B2-1 - montarea aceleaşi bobine pe fiecare circuit rezonant;
B2-2 - metoda multiplicatorului lui Lagrange.

♦ Metoda B2-1
L 5 = L 7 = ... = L (4.8.14)
Puterea reactivă pe fază necesară pentru compensarea pe fundamentală, se va scrie ca o
sumă a puterilor reactive corespunzătoare tuturor circuitelor rezonante:
m
U2 k2 m 2
U f1 m
1
=Q ∑= f1
∑ 2
= 2
U f1 ⋅ ω1 ⋅ Ck ∑ 2
(4.8.15)
− ω1 L k 5,7... k − 1 = L k 5,7,... k − 1
1
= =
k 5,7...
ω1Ck
Se deduce astfel expresia inductivităţii bobinelor din componenţa filtrelor:
U f2 m
1
L= ∑
Q k =5,7... k 2 − 1
(4.8.16)

7-7
şi apoi, din condiţia de rezonanţă scrisă pentru fiecare filtru, capacităţile condensatoarelor acestora
Ck (k = 5,7,..., m)
Pentru aplicaţia considerată s-a efectuat o dimensionare parametrică, parametru fiind QCf (în
MVAr) - puterea reactivă pe fază corespunzătoare celor patru trepte de compensare impuse la
paragraful 4.8.3.6. Relaţiile parametrice sunt:
L 5 = L 7 = 0,8024 ⋅ Q Cf C 5 = 0,505 ⋅10 −6 ⋅ Q Cf C 7 = 0,258 ⋅10 −6 ⋅ Q Cf
Rezultă valorile din tabelul 4.8.1.
Tabelul 4.8.1. Rezultatele dimensionării filtrelor prin aplicarea metodei B2-1.
Q L C5 C7
[MVAr] [H] [µF] [µF]
0,6/3 1,3373 0,303 0,155
1,2/3 0,6686 0,606 0,310
1,8/3 0,4457 0,909 0,464
2,4/3 0,3343 1,212 0,619
♦ Metoda B2-2
Determinarea capacităţilor filtrelor se efectuează din condiţia ca puterea reactivă totală
produsă de bateriile de condensatoare (pe fundamentală şi pe armonica de ordinul k) QCT să fie
minimă iar pe fundamentală cea impusă, QCf :
 m 
 k2  2 I 2k 
Q CT = ∑  2  ⋅ U f 1 ⋅ ω1 ⋅ C k +  = min
 k =5  k − 1  k ⋅ ω1 ⋅ C k 

 m
U f21 m
 k2  (4.8.17)
Q Cf = ∑ = ∑  2 ⋅ U f21 ⋅ ω1 ⋅ C k 
 k =5  1  k =5  k − 1 
 − ω1 ⋅ L k 
 ω ⋅
 1 k C 
Pentru rezolvarea sistemului (4.8.17) se utilizează metoda multiplicatorului lui Lagrange
( λ ). În acest scop se formează suma:
S = Q CT + λ⋅ Q Cf (4.8.18)
Se efectuează derivatele parţiale ∂S / ∂C k egalându-le apoi cu zero. Se obţin ecuaţiile:
2
 k2  I 2k k2
 2  ⋅ U f21 ⋅ ω1 − − λ ⋅ ⋅ U f21 ⋅ ω1 = 0 (k = 5,7,..., m) (4.8.19)
 k −1 k ⋅ ω1 ⋅ C k k −1
2 2

de unde rezultă:
Ik 1
Ck = (4.8.20)
ω1 ⋅ U f 1 k ⋅ β ⋅ (β + λ)

unde β = k 2 /(k 2 − 1) iar λ se determină înlocuind pe Ck în relaţia lui QCf . Se obţine:

m
β
QCf = ∑ Uf1Ik k ⋅ (β + λ)
(4.8.21)
k =5
Pentru a simplifica determinarea lui λ , se acceptă aproximaţia:
1 1
≈ (4.8.22)
β + λ βmed + λ

7-8
 1 m
unde β med = ∑ β , n fiind numărul de armonici luate în considerare. Se obţine:
n k =5
1 m  β
QCf =
U f1 ⋅ ⋅
βmed + λ k =5 
∑  Ik 
λ 
(4.8.23)

de unde rezultă:
2  m 2
U f1  β 
= λ ⋅  ∑  Ik   − βmed (4.8.24)
Q 2  k =5  k  
Pentru aplicaţia considerată ne propunem de asemenea o rezolvare numerică, luând drept
parametru pe QCf, căruia i se vor da valorile corespunzătoare treptelor de compensare (MVAr).
Pentru aceasta se vor folosi următoarele valori şi relaţii:
0,0734
β 5 = 1,04167 β 7 = 1,020833 β med = 1,03125 λ= 2
− 1,03125
Q Cf
0,132 ⋅ 10−6 0, 0734
C5 = L5 =⋅
3, 07 0, 01042 +
0, 0734 2
QCf
0, 01042 +
2
QCf

0,075 ⋅10 −6 0,0734

C7 = L 7 = 2,757 ⋅ 2
− 0,010417
0,0734 Q Cf
2
− 0,010417
Q Cf

Se obţin valorile din tabelul 4.8.2.

Tabelul 4.8.2. Rezultatele dimensionării filtrelor prin aplicarea metodei B2-2.

QCf. λ L5 C5 L7 C7
[MVAr] [H] [µF] [H] [µF]
0,6/3 -0,82736 1,421 0,285 1,213 0,171
1,2/3 -0,980278 0,761 0,533 0,555 0,372
1,8/3 -0,100859 0,558 0,726 0,305 0,678
2,4/3 -1,018507 0,467 0,867 0,133 1,555
Se constată că atât în cazul B2-1 cât şi în cazul B2-2 dimensionarea capacităţilor şi
inductivităţilor filtrelor nu depinde în mod direct de valorile efective ale curenţilor armonici, acestea
intervenind doar la verificările la solicitări electrice şi termice.

4.8.4. Compensarea puterii reactive în prezenţa regimului deformant

Montarea bateriilor de condensatoare pentru compensarea puterii reactive în reţelele
electrice ridică probleme suplimentare dacă în reţea este prezent regimul deformant, datorate în
principal producerii fenomenului de amplificare a regimului deformant. Poate rezulta astfel, pe de o
parte o creştere a valorilor nivelurilor armonicilor de tensiune peste valorile admisibile, atât la
consumator cât şi în reţeaua furnizorului sau a consumatorilor apropiaţi şi deci devine imperativă
adoptarea unor măsuri de limitare a acestora, iar pe de altă parte amplificarea regimului deformant
în curenţi, efecte ce pot conduce la suprasolicitarea electrică şi termică a condensatoarelor.

7-9
 Acestea sunt motivele pentru care se impune cunoaşterea şi estimarea cantitativă cu
anticipaţie a acestor efecte secundare ale instalării bateriilor de condensatoare, bineînţeles urmate de
considerarea lor în calculele de dimensionare, cu atât mai mult cu cât, la ora actuală regimul
deformant este prezent în cvasitotalitatea nodurilor reţelelor electrice de distribuţie.

4.8.4.1. Impedanţa armonică a reţelelor în prezenţa condensatoarelor.

Pentru o abordare analitică se foloseşte o porţiune de reţea similară cu cea considerată în
cadrul aplicaţiei numerice, într-o variantă simplificată în care consumatorul liniar se presupune ca
având numai componentă activă iar ansamblul T-LEA-SEE se poate reduce la secundarul
transformatorului, printr-o inductivitate echivalentă, calculată pe baza puterii aparente de
scurtcircuit, presupuse cunoscute pentru această secţiune (în care este plasat şi consumatorul
deformant - sursa de curenţi armonici) fig. 4.8.9.

Fig. 4.8.9. Schema electrică echivalentă simplificată pentru studiul impedanţei

armonice “văzute” pe barele de medie tensiune ale staţiei.
Plasând în paralel cu inductivitatea echivalentă a reţelei capacitatea bateriei de condensatoare,
se formează un circuit R-L-C paralel. Impedanţa echivalentă a acestui circuit se modifică cu frecvenţa
şi are caracteristic fenomenul de rezonanţă paralel sau rezonanţă de curenţi, produs la acea frecvenţă
la care impedanţa ramurii capacitive este egală ca valoare cu cea a ramurii inductive.
Parametrii echivalenţi ai schemei sunt cei determinaţi pentru frecvenţa fundamentală,
folosind relaţiile :
U2 X L1 U2 U2
R CL = , L S m. t . = = , C C = ω1 ⋅ X C1 = ω1 ⋅ (4.8.25)
PCL ω1 ω1 ⋅ Ssc mt QC
Impedanţa echivalentă a circuitului (impedanţă armonică) se obţine prin punerea în paralel a
celor trei impedanţe:
1 1 1 1 1  1 k 
= + − = − j ⋅  −  (4.8.26)
Z k R j ⋅ X Lk j ⋅ X Ck R  k ⋅ X L1 X C1 
sau:
1 P  Ssc mt 1 Q 
= CL2 − j ⋅  k ⋅ 2 − ⋅ C2  (4.8.27)
Zk U  U k U 
U2
Modulul acesteia este: Zk = (4.8.28)
2
2 1 
PCL +  ⋅ Ssc mt − k ⋅ QC 
k 
Exprimarea în funcţie de frecvenţă a impedanţei armonice se obţine prin înlocuirea în relaţia
(4.8.28) a ordinului armonicii, având relaţia : k = f / 50. Expresia analitică a frecvenţei de rezonanţă
se obţine fie prin anularea derivatei parţiale cu frecvenţa a expresiei impedanţei armonice, fie din
condiţia anulării admitanţei circuitului paralel L-C :

7 - 10
 1 1
− =0 (4.8.29)
f 50 1
j ⋅ ⋅ ω1 ⋅ L S mt j ⋅
50 f ω1 ⋅ C C
50 Ssc mt f r QC
⋅ - ⋅ =0 (4.8.30)
f r U 2 50 U 2
1 Ssc mt
Rezultă: f r = 50 ⋅ = 50 ⋅ (4.8.31)
ω12 ⋅ L S mt ⋅ C C QC
La rezonanţă curenţii pe cele două ramuri ale circuitului paralel L-C devin relativ mari ca
valoare efectivă dar prin compunerea lor rezultă un curent foarte mic, impedanţa echivalentă a
întregului circuit căpătând valoarea maximă, egală cu RCL.
U2
Z k (f r ) = = R CL (4.8.32)
PCL
4.8.4.2. Condensatoarele şi regimul deformant.
În absenţa condensatoarelor, reţeaua poate
fi considerată ca având caracter inductiv, deci o
impedanţă ce variază aproximativ liniar cu
frecvenţa (fig. 4.8.10, curba 1 : Zk = kω1LS mt).
Prezenţa condensatoarelor determină o creştere
accentuată a valorii impedanţei echivalente a
circuitului pentru frecvenţe situate în apropierea
frecvenţei de rezonanţă proprii a circuitului (fig.
4.8.10., curba 2), astfel încât, dacă în reţea există
curenţi armonici cu aceste frecvenţe, aceştia vor
produce căderi mari de tensiuni armonice şi deci
amplificarea regimului deformant.
Fig. 4.8.10. Impedanţa armonică a reţelei în
prezenţa condensatoarelor: 1 – fără Această amplificare este aşadar dependentă
condensatoare; 2 – cu condensatoare. de amplitudinea şi rangul armonicilor de curent
existente în reţea şi de valoarea impedanţei
armonice a reţelei deci de valoarea inductivităţii echivalente a reţelei (corespunzătoare puterii de
scurtcircuit din nodul de interes), respectiv de valoarea capacităţii bateriei de condensatoare (dată de
puterea reactivă nominală a acesteia). Sarcina activă echivalentă din reţea influenţează de asemenea
într-o mare măsură fenomenul de rezonanţă, intervenind ca factor de atenuare.
Raportul între valorile impedanţelor armonice în nodul reţelei în care se face compensarea,
corespunzătoare frecvenţei de rezonanţă, după, respectiv înainte de instalarea condensatoarelor a
fost denumit factor de amplificare - F.
Z
F = k2 (4.8.33)
Z k1
fr 1
Pentru: Zk1= ⋅ ω1 ⋅ LS mt= k r ⋅ ω1 ⋅ LS mt= U 2 ⋅ (4.8.34)
50 Q ⋅ Ssc mt

U2
=
Zk2 R=
CL (4.8.35)
PCL
QC ⋅ Ssc mt R CL
=
rezultă : F = (4.8.36)
PCL k r ⋅ ω1 ⋅ Ls mt

Se poate observa că factorul de amplificare este cu atât mai scăzut cu cât sarcina activă este
mai mare şi/sau cu cât puterea reactivă instalată în condensatoare este mai scăzută.
7 - 11
 Frecvenţa până la care se poate face simţită amplificarea regimului deformant prin montarea
de condensatoare (F > 1), fa , se determină din condiţia egalităţii impedanţelor din cele două
U2 U2
situaţii: = (4.8.37)
2 2
 f 50   50 
2
PCL +  a ⋅ Q C − ⋅ Ssc mt  2
PCL +  ⋅ Ssc mt 
 50 fa   fa 
Se obţine:
Ssc mt
f a = 2 ⋅ 50 ⋅ = 2 ⋅ fr (4.8.38)
QC
Dacă frecvenţa de rezonanţă coincide cu frecvenţa sursei de curent armonic, curenţii pe
laturile circuitului din figura 4.8.9, devin:
I kC = −I kL I k LC = I kC + I kL = 0
(4.8.39)
I kR = I k
Scriind tensiunea armonică ca o cădere de tensiune pe elementele de circuit în paralel :
1
Uk = I k ⋅ Zk =IkR ⋅ R CL =Ik ⋅ R CL =IkL ⋅ k r ⋅ ω1 ⋅ Ls mt =IkC ⋅ (4.8.40)
k r ⋅ ω1 ⋅ CC
se obţin:
R CL
IkL =
IkC =
Ik ⋅ =
F ⋅ Ik (4.8.41)
k r ⋅ ω1 ⋅ Ls mt

Prin montarea condensatoarelor se produce o amplificare a regimului deformant atât în

tensiuni cât şi în curenţi.
Astfel, prin creşterea valorii impedanţei armonice (de F ori) creşte în aceeaşi proporţie
tensiunea armonică pe bare (conform relaţiei 4.8.40). Acest lucru conduce la creşterea valorii
efective a tensiunii la bornele condensatoarelor şi deci la suprasolicitarea din punct de vedere
electric a acestora. Este necesară deci verificarea la supratensiune a condensatoarelor. Depăşirea
nivelurilor admisibile ale armonicilor de tensiune va afecta bineînţeles şi celelalte receptoare
alimentate de pe barele respective.
Se produce de asemenea o amplificare de F ori a curenţilor armonici prin elementele de
reţea din amonte. Acest lucru nu este important atât prin valoarea efectivă a curenţilor cât prin cea a
căderilor de tensiune armonice produse. Amplificarea regimului deformant se va propaga deci în
zona de reţea limitrofă, fiind afectaţi în acest mod atât distribuitorul de energie electrică cât şi
consumatorii apropiaţi.
Curentul armonic prin condensatoare va fi şi el de F ori mai mare decât curentul furnizat de
către consumatorul deformant. Suprapunerea acestuia peste curentul de pe fundamentală poate
conduce la o suprasolicitare termică a condensatoarelor, motiv pentru care se impune şi verificarea
la suprasarcină a acestora.
În cele ce urmează se prezintă rezultatele aplicării programului PSpice la analiza în
domeniul frecvenţă a circuitului electric din aplicaţia considerată (Anexa 2), din care a rezultat
variaţia cu frecvenţa a impedanţei armonice “văzute” pe barele de medie tensiune ale staţiei de
transformare, acolo unde este racordat consumatorul şi unde urmează a se monta bateriile de
condensatoare pentru compensare, respectiv filtrele de curenţi armonici.

7 - 12
 Astfel, în figura 4.8.11 se prezintă variaţia
cu frecvenţa a impedanţei armonice în absenţa
compensării (curba 1), respectiv cu prima treaptă a
bateriei de condensatoare (curba 2).
Se observă că frecvenţa de rezonanţă este
cca. 760 Hz, rezultând un factor de amplificare
F = 2,07.
Pentru a evidenţia influenţa valorii puterii
reactive de compensare asupra valorilor impedanţei
armonice respectiv ale factorului de amplificare, s-
a repetat calculul prin luarea în considerare şi a
celorlalte trepte de compensare.
Fig. 4.8.11. Impedanţa armonică pe barele de
medie tensiune : 1) QC = 0 MVAr, 2) QC = 0,6 Rezultatele se prezintă în figura 4.8.12. Se
MVAr. confirmă o concluzie rezultată din aprecierile
cantitative făcute pe baza relaţiilor analitice:
cu creşterea puterii reactive de compensare
scade valoarea frecvenţei de rezonanţă,
crescând în acelaşi timp factorul de
amplificare, ceea ce conduce la creşterea
riscului de amplificare a regimului deformant.
Pentru aplicaţia de faţă, frecvenţa de
rezonanţă, scade de la 760 Hz (QC = 0,6 MVAr)
la 382 Hz (QC = 2,4 MVAr) deci se situează
în zona frecvenţelor armonicilor celor mai
importante (k = 7..13). De asemenea factorul
de amplificare creşte de la 2,07 la respectiv
3,65.
Fig. 4.8.12. Influenţa puterii reactive de compensare
asupra valorilor impedanţei armonice şi ale factorului Influenţa sarcinii active (liniare) se
de amplificare. poate vedea în figura 4.8.13. Păstrând
constantă puterea reactivă de compensare, aici
QC = 0,6 MVAr, aşa cum era de aşteptat, nu
se modifică frecvenţa de rezonanţă ci doar
factorul de amplificare. Astfel, pentru puterile
active de 10, 5 respectiv 2,5 MW, factorii de
amplificare sunt de 1,03 , 2,07 respectiv 4,1.
Deci cu cât sarcina activă este mai mare, cu
atât atenuarea este mai pronunţată.
În schimb modificarea sarcinii reactive
liniare nu se face simţită. Intervenind printr-o
inductivitate transversală echivalentă de
valoare mult mai mare decât ale
Fig. 4.8.13. Influenţa sarcinii active liniare asupra inductivităţilor echivalente longitudinale
valorilor impedanţei armonice şi ale factorului de înseriate ale transformatorului, liniei şi
amplificare. sistemului, sarcina reactivă modifică foarte
puţin atât valoarea frecvenţei de rezonanţă proprie a circuitului cât şi pe cea a factorului de
amplificare. Acest lucru se poate vedea din figura 4.8.14 (detaliu): frecvenţa de rezonanţă se
modifică cu câteva unităţi în jurul valorii de 760 Hz, în timp ce valoarea impedanţei la rezonanţă
rămâne practic la 2,4 kΩ.

7 - 13
 detaliu
Fig. 4.8.14. Influenţa sarcinii inductive liniare asupra valorilor impedanţei armonice şi ale
factorului de amplificare.
Aceeaşi afirmaţie se poate face cu referire la influenţa parametrilor echivalenţi ai staţiei de
transformare, sau ai liniei de înaltă tensiune precum şi a puterii aparente de scurtcircuit, respectiv a
reactanţei de scurtcircuit, prin care se reduce sistemul la începutul liniei de înaltă tensiune.
Pentru aceasta din urmă, în figura 4.8.15 se poate observa o modificare a valorilor frecvenţei
de rezonanţă între 753 Hz şi 767 Hz şi o valoare maximă a impedanţei la rezonanţă practic
constantă la 2,4 kΩ , pentru o modificare a valorilor puterilor aparente de scurtcircuit între
3000 MVA şi 12000 MVA.

detaliu
Fig. 4.8.15. Influenţa puterii de scurtcircuit de la începutul LEA de înaltă tensiune, asupra
valorilor impedanţei armonice şi ale factorului de amplificare.

4.8.4.3. Limitarea curenţilor armonici injectaţi în reţeaua furnizorului.

Limitările în ceea ce priveşte nivelul regimului deformant se referă atât la reţeaua proprie a
consumatorului industrial deformant, fiind legate de perturbarea funcţionării propriilor receptoare, cât şi
la propagarea în reţeaua furnizorului, căruia îi produce probleme inclusiv în relaţiile cu ceilalţi clienţi.
Atunci când se apreciază efectul regimului deformant asupra funcţionării instalaţiilor,
limitările se referă la nivelul tensiunilor armonice, iar când se apreciază regimul deformant produs
în reţeaua furnizorului de către un consumator deformant, limitările se referă la nivelul curenţilor
armonici injectaţi în această reţea
Pentru fiecare armonică de curent injectată în reţeaua furnizorului, valoarea limită se poate
stabili pe baza unei relaţii care o face proporţională cu puterea aparentă contractuală Scontr. şi un
coeficient de limitare , αlim ce depinde de rangul armonicii ([4]):
α ⋅S
I k lim = lim contr. (4.8.42)
3 ⋅ U contr.
7 - 14
în care Ucontr. este valoarea tensiunii contractuale. În tabelul 4.8.3 sunt precizate valorile uzuale ale
coeficientului de limitare în funcţie de rangul k al armonicii.
Tabelul 4.8.3. Valorile coeficienţilor de limitare pentru curenţii
armonici injectaţi în reţeaua furnizorului.
αlim αlim
Ranguri impare Ranguri pare
[%] [%]
3 4 2 2
5 şi 7 5 4 1
9 2 >4 0,5
11 şi 13 3
>13 2
Poluarea armonică în reţelele electrice a atins în prezent niveluri care au impus adoptarea
unei serii de metode şi mijloace de combatere a acesteia, atât în privinţa surselor de poluare cât şi a
efectelor lor.
Nu intenţionăm aici o analiză detaliată a metodelor şi mijloacelor folosite pentru combaterea
poluării armonice a reţelelor. În contextul acestui capitol, vom spune însă că atunci când se
realizează compensarea puterii reactive prin baterii de condensatoare, pentru a nu conduce la o
amplificare exagerată a regimului deformant, este necesară reglarea compensării în funcţie de
sarcină. Astfel, în timpul golurilor de sarcină, bateriile de condensatoare vor funcţiona la valoarea
minimă a puterii reactive debitate sau chiar se vor debranşa, nu numai din motive legate de valoarea
tensiunii sau a factorului de putere, ci şi pentru ca, ţinând cont de slaba amortizare, factorii de
amplificare să nu atingă valori periculoase.
4.8.4.4. Dimensionarea bateriilor de condensatoare.
Dimensionarea corectă a bateriilor de condensatoare folosite la compensarea transversală a
puterii reactive în reţelele electrice funcţionând în regim deformant, presupune evitarea
fenomenului de amplificare a acestuia, ca urmare a creşterii impedanţei armonice echivalente a
reţelei în prezenţa condensatoarelor, pentru frecvenţe situate în apropierea celor ale principalilor
curenţi armonici injectaţi de către consumatorii deformanţi.
O primă etapă a dimensionării este cea “clasică”, ce constă în stabilirea, prin aplicarea unui
criteriu de optimizare tehnico-economică, a puterii reactive totale necesare în reţea, urmată de
optimizarea repartiţiei acesteia.
Cea de-a doua etapă este impusă de prezenţa în reţea a surselor de curenţi armonici şi constă
în efectuarea unui studiu pentru verificarea soluţiilor problemei compensării din punctul de vedere
al amplificării regimului deformant şi dacă este cazul, a corectării acestor soluţii.
Pentru efectuarea acestui studiu este necesară cunoaşterea prealabilă a următoarelor date:
- curenţii armonici injectaţi de către receptorul deformant; se pun la dispoziţie de către
fabricant sau se determină prin calcul sau prin măsurători;
- puterea aparentă de scurtcircuit pe barele comune receptorului deformant şi bateriei de
condensatoare; se pune la dispoziţie de către distribuitor;
- puterea activă totală absorbită de receptoarele liniare ale consumatorului deformant;
În funcţie de puterea bateriei de condensatoare ce urmează să se racordeze şi de
amplitudinile tensiunilor armonice existente pe barele receptorului deformant înainte de montarea
compensatorului, se diferenţiază trei cazuri:
cazul 1. Nivelul tensiunilor armonice înainte de racordarea condensatoarelor este ridicat
În acest caz curenţii injectaţi de către receptorul deformant sunt relativ mari şi de asemenea
puterea acestuia este mare în raport cu puterea de scurtcircuit de pe bare. Dacă valorile nivelurilor
tensiunilor armonice, determinate prin măsurători, depăşesc limitele de compatibilitate stabilite în

7 - 15
normative([18]), deoarece racordarea condensatoarelor nu poate decât să amplifice tensiunile
armonice, acest lucru nu se va face decât împreună cu instalaţii de filtrare a curenţilor armonici.
cazul 2. Înainte de racordul condensatoarelor nivelul tensiunilor armonice este egal cu cel
admisibil şi puterea bateriei de condensatoare ce urmează a se instala este relativ
scăzută
După montarea condensatoarelor, armonicile de tensiune ce au frecvenţa apropiată de cea de
rezonanţă, vor fi amplificate. Dacă însă puterea reactivă instalată în bateria de condensatoarelor este
suficient de scăzută, frecvenţa de rezonanţă poate rezulta suficient de ridicată pentru a se obţine un
factor de amplificare apropiat de unitate (deci practic nu există amplificare). În figura 4.8.16 se
poate observa scăderea factorului de amplificare atunci când frecvenţa de rezonanţă creşte. Pentru o
reactanţă echivalentă dată a sistemului, frecvenţa de rezonanţă a circuitului paralel pe care aceasta îl
formează cu capacitatea bateriei de condensatoare, creşte ca urmare a scăderii puterii reactive
instalate în baterie. Acest lucru se poate constata atât analitic (relaţia 4.8.38) cât şi din reprezentarea
grafică (fig. 4.8.16).
Se estimează astfel că o frecvenţă de
rezonanţă situată dincolo de cea a armonicii a
15-a nu prezintă riscuri majore deoarece
amplificarea impedanţei armonice este foarte
redusă([18]).
Spre exemplu, pentru a obţine o
frecvenţă de rezonanţă peste cea a armonicii a
15 - a în cazul compensării pe barele de joasă
tensiune ale unui transformator având Sn = 630
kVA şi puterea aparentă de scurtcircuit pe
barele de medie tensiune de 30 MVA, este
necesară satisfacerea următoarei relaţii ([18]):
Fig. 4.8.16. Scăderea factorului de amplificare prin
creşterea frecvenţei de rezonanţă. Q
≤ 0,07 (4.8.43)
Sn
unde Q este puterea reactivă instalată în bateriile de condensatoare în MVAr şi Sn puterea aparentă
nominală a transformatorului în MVA. Pentru exemplul dat rezultă o valoare relativ redusă a puterii
reactive de compensare: Q ‚ 44 kVAr.
Pentru transformatoare de puteri mai mari condiţia este şi mai severă şi dimpotrivă, mai
puţin severă în cazul unei reţele de medie tensiune având o putere de scurtcircuit de valoare
superioară celei precizate anterior.
Se poate deci considera că dacă relaţia de mai sus este verificată, racordul condensatoarelor
în secundarul transformatorului se poate face fără riscuri. În plus, dacă în reţeaua consumatorului
există mai multe transformatoare, puterea reactivă necesară se va repartiza într-un număr de trepte
egal cu numărul de transformatoare, astfel încât să fie verificată relaţia de mai sus pentru fiecare
dintre acestea.
Atunci când nu este posibilă respectarea condiţiei amintite datorită faptului că este necesară
instalarea unei puteri reactive relativ mari, se impune efectuarea unui studiu detaliat al regimului
deformant al reţelei.
cazul 3. Înainte de racordul condensatoarelor nivelul tensiunilor armonice este egal cu cel
admisibil şi puterea bateriei de condensatoare ce urmează a se instala este relativ mare
Montarea compensatorului va fi precedată de o analiză atentă a regimului deformant introdus
de către consumatorul neliniar şi apoi, pe baza unei modelări cât mai corecte a reţelei ce include şi
bateria de condensatoare, se va determina impedanţa armonică în nodul în care interesează nivelul
7 - 16
tensiunilor armonice după compensare (la bornele sarcinii). Acestea pot fi anticipate prin calcul, pe
baza curenţilor armonici (măsuraţi) şi a impedanţelor armonice (calculate pe model).
Evitarea depăşirii nivelurilor admisibile ale tensiunilor armonice se face pe de o parte prin
atenuarea regimului deformant anterior compensării (limitarea circulaţiei de curenţi armonici) şi pe
de altă parte prin limitarea amplificării acestuia ca urmare a instalării de condensatoare
(dimensionarea corespunzătoare a bateriei de condensatoare).
Etapele procedurii aplicabile în cazul 3 şi care are de fapt caracter de generalitate sunt
următoarele:
A. Calculul impedanţelor armonice, al frecvenţei de rezonanţă şi al tensiunilor armonice
Pentru configuraţii complexe ale reţelelor electrice ale consumatorilor, la calculul
impedanţelor armonice este necesară folosirea unor programe de calcul specializate.
În cazul însă al unei configuraţii simple, ca cea din figura 17, calculul impedanţei armonice
după racordarea bateriei de condensatoare se poate face cu o bună aproximaţie prin aplicarea relaţiei
(4.8.28), sub forma:
k ⋅ U2
Zk = (4.8.44)
(Ssc − k 2 ⋅ Q) 2 + k 2 ⋅ P 2
unde:
k este rangul armonicii;
U – tensiunea nominală;
Ssc – puterea aparentă de scurtcircuit la joasă tensiune;
Q – puterea bateriei de condensatoare;
P – puterea activă totală a receptorilor liniari.
Frecvenţa de rezonanţă (corespunzătoare valorii
maxime a impedanţei armonice), se poate calcula cu relaţia:
S
f r = 50 ⋅ sc (4.8.45)
Q
Cunoscând curenţii armonici injectaţi pe bare,
tensiunile armonice rezultă imediat prin aplicarea relaţiei:
U k = Zk ⋅ Ik (4.8.46)
B. Atenuarea regimului deformant prin limitarea „naturală”
Fig. 4.8.17. Schema electrică a
a curenţilor armonici injectaţi de către consumatorul
unei reţele cu compensare la joasă
tensiune. deformant în reţeaua distribuitorului.
Această fază cuprinde acţiuni aplicabile atât la nivelul
fabricantului de echipamente electrice cât şi la utilizatorii acestora. În principiu se urmăreşte
micşorarea nivelurilor armonicilor de curent de rang inferior injectaţi de către aceste echipamente,
chiar dacă uneori rezultă armonici de rang superior însă de amplitudine mai mică.
Fără a ne propune aici o tratare detaliată a metodelor şi mijloacelor de limitare a nivelului
curenţilor armonici injectaţi în reţele de către instalaţiile de utilizare, vom evidenţia totuşi câteva
aspecte.
Aşa de pildă, la capitolul diminuării nivelului de poluare produse prin utilizarea electronicii
de putere, se impune instalarea unor convertoare statice cu indice de pulsaţie ridicat (care injectează
curenţi armonici dar de frecvenţe mult mai ridicate şi amplitudini mult mai scăzute), sau a unor
convertoare alimentate prin transformatoare a căror conexiune secundară este ∆ sau Y (care
scurtcircuitează respectiv întrerup curenţii armonici de rang trei sau multiplu de trei, homopolari).
Una dintre soluţiile foarte eficiente, adoptate în cazul existenţei a două punţi redresoare
hexafazate alimentate fiecare printr-un transformator, constă în conectarea în ∆ respectiv în Y a celor

7 - 17
două secundare. În acest mod sunt defazaţi curenţii injectaţi de către cele două redresoare, mai ales pe
armonicile 5 şi 7, obţinându-se o reducere a amplitudinii acestora în reţea de până la 85÷90 % ([18]).
Nu este recomandată utilizarea redresoarelor semicomandate sau se limitează puterea
acestora deoarece ele injectează în reţea curenţi armonici de frecvenţă joasă şi mai ales de rang par.
Se va evita de asemenea utilizarea redresoarelor monofazate datorită nivelului foarte ridicat al
armonicii de rang trei.
C. Limitarea amplificării regimului deformant prin dimensionarea adecvată a bateriei de
condensatoare
Dacă frecvenţa de rezonanţă a reţelei în prezenţa bateriei de condensatoare coincide sau este
în apropierea frecvenţei uneia dintre armonicile importante de curent, o soluţie imediată pentru
evitarea acestui lucru constă în dimensionarea bateriei de condensatoare din condiţia deplasării
frecvenţei de rezonanţă fie spre valori mai mici fie spre valori mai mari decât ale celor
corespunzătoare armonicilor de curent importante.
C1. Obţinerea frecvenţelor de rezonanţă ridicate
În general este de dorit ca deplasarea frecvenţei de rezonanţă să se producă spre valori mai
ridicate deoarece pe de o parte la aceste frecvenţe curenţii armonici injectaţi au amplitudinile mai
scăzute, iar pe de altă parte factorii de amplificare descresc cu frecvenţa. Acest lucru se obţine însă
prin limitarea valorii puterii reactive de compensare la valori mici relativ la valoarea puterii de
scurtcircuit a reţelei. De obicei, pentru limitarea amplificării regimului deformant se impune
condiţia Q/ Ssc < 0,07.
Ne aflăm de fapt într-o situaţie similară cu cea expusă mai sus.
C2. Obţinerea frecvenţelor de rezonanţă joase
Soluţia deplasării frecvenţei de rezonanţă spre valori inferioare se aplică doar când ea este
inevitabilă. Acest lucru se va face însă cu grijă, prin
110kV evitarea frecvenţelor critice (ale armonicilor de curent de
rang inferior). Este de asemenea importantă considerarea
ST
creşterii factorului de amplificare pentru frecvenţe joase.
6kV
Pentru că această soluţie conduce de obicei la
puteri reactive importante pentru bateriile de
condensatoare, se impune micşorarea sau deconectarea
consumator acestora în perioadele de gol de sarcină.
SC De asemenea, se va evita instalarea
6kV
compensatorului în apropierea surselor perturbatoare
(generatoare de armonici) în absenţa amortizării, mai
precis a sarcinii active liniare.
C3. Obţinerea unei frecvenţe de rezonanţă unice
PT3
O altă soluţie pentru evitarea amplificării
0,4kV regimului deformant constă în gruparea
PT1
0,4kV
condensatoarelor, atunci când este posibil, în acelaşi nod
(pe aceleaşi bare). Exemplul cel mai potrivit este cel
PT2 conform căruia compensatorul se instalează pe bara
0,4kV staţiei de conexiuni (SC), din reţeaua de medie tensiune
ce alimentează mai multe posturi de transformare ale
consumatorului (figura 4.8.18). În acest mod se obţine
Fig. 4.8.18. Obţinerea unei frecvenţe de pe lângă o frecvenţă de rezonanţă unică, o valoare mai
rezonanţă unice prin gruparea bateriilor de ridicată a acesteia şi o amortizare mai importantă (dată
condensatoare pe bara de medie tensiune. de sarcina activă totală).
7 - 18
 Ca şi în cazul anterior se impune deconectarea bateriei de condensatoare în perioadele
golurilor de sarcină.
Atunci când nu este posibilă atenuarea impedanţei armonice pentru frecvenţele aflate în
apropierea frecvenţelor critice prin metodele descrise anterior, se va recurge la metode mai
complexe, care se referă de obicei la utilizarea filtrelor.
Aceste filtre sunt de fapt circuite rezonante serie, de tip LC, amplasate transversal (între fază
şi pământ sau neutru). Montarea lor vizează fie creşterea impedanţei pe laturile reţelei cu elemente
ce se doresc protejate de acţiunea curenţilor armonici (cazul filtrelor refulante, „dop”), fie scăderea
impedanţei simultan cu micşorarea semnificativă a curenţilor armonici transmişi în reţea (cazul
filtrelor absorbante).
D. Limitarea amplificării regimului deformant prin instalarea bobinelor antirezonante (formarea
filtrelor refulante).
În general este nepractic să se dimensioneze bateriile de condensatoare din condiţia
deplasării frecvenţei de rezonanţă în exteriorul domeniului de frecvenţe al principalelor armonici de
curent prezente în reţea. Această deplasare poate fi făcută însă, oricare ar fi valoarea capacităţii
instalate, prin adăugarea în serie cu condensatoarele compensatorului a unor bobine. Acestea vor fi
dimensionate din condiţia obţinerii rezonanţei (acordării) circuitului serie monofazat LC pentru o
frecvenţă având valoarea mai mică decât cea a armonicii de curent de rangul cel mai mic (fig.
4.8.19).

Fig. 4.8.20. Impedanţa armonică în cazul folosirii

Fig. 4.8.19. Instalarea bobinelor antirezonante
bobinei antirezonante.
Astfel, pentru frecvenţele armonicilor de curent prezente în reţea, impedanţa circuitului serie
LC are caracter inductiv, eliminându-se astfel riscul apariţiei rezonanţei între bateria de
condensatoare şi reţea şi deci eliminându-se riscul amplificării tensiunilor armonice. Totodată
valorile acestei impedanţe devin relativ mari, ceea ce va conduce la o micşorare a curenţilor
armonici ce traversează compensatorul şi la o refulare a acestora înspre reţea. Acest circuit
formează astfel un filtru refulant, bobinele fiind denumite antirezonante (BA - sau antiarmonici,
sau de dezacordare).
Valorile impedanţei armonice pe barele receptorului deformant după montarea bobinelor
antirezonante (Zk2), pentru valori ale frecvenţei egale cu cele ale armonicilor de curent prezente în
reţea, sunt mult mai mici decât în cazul absenţei bobinei (Zk3) şi chiar mai mici decât în cazul reţelei
fără condensatoare (Zk1). Valoarea maximă a impedanţei armonice se obţine pentru o frecvenţă (f’1)
apropiată de frecvenţa de rezonanţă a filtrului refulant (f’r ), ceva mai mică decât aceasta, deci în
afara zonei critice (fig. 4.8.20).

7 - 19
 Armonica de curent având rangul cel mai mic este în general armonica de rang cinci, iar
frecvenţa de acord a filtrului refulant este de obicei de 215 Hz. Această valoare s-a stabilit astfel
încât să fie suficient de aproape de frecvenţa armonicii de rang cinci şi deci impedanţa armonică să
aibă o valoare cât mai mică pentru frecvenţa acesteia şi în acelaşi timp suficient de departe ca un
eventual dezacord al filtrului refulant să nu conducă la rezonanţă chiar pentru frecvenţa armonicii
de rang cinci şi deci la un efect contrar celui scontat.
Este evident faptul că nu se va face acordul bobinei pentru frecvenţa de 215 Hz dacă în reţea
există injecţii de curenţi armonici de rang mai mic decât cinci sau dacă amortizarea reţelei pe
această frecvenţă este scăzută.
De asemenea, trebuie precizat că soluţia folosirii bobinelor antirezonante nu este aplicabilă
decât dacă în nodurile reţelei situate în amonte de cel în care se produce compensarea, nivelul de
poluare armonică se situează între limitele acceptabile.
Pe lângă reducerea tensiunilor armonice la bornele condensatoarelor, bobinele antirezonante
micşorează solicitările la suprasarcină ale condensatoarelor prin refularea curenţilor armonici.
În schimb, va creşte valoarea tensiunii pe frecvenţa fundamentală la bornele
condensatoarelor, ceea ce va impune o dimensionare corespunzătoare a acestora. Cu cât frecvenţa
de acord a filtrului refulant este mai scăzută, cu atât suprasarcinile şi supratensiunile armonice sunt
mai reduse şi cu atât este mai accentuată supratensiunea pe frecvenţa fundamentală ([7], [25]).
Un alt dezavantaj important al
soluţiei constă în aceea că nu este
aplicabilă decât în cazul compensării cu
o treaptă unică de compensare.
Instalarea mai multor trepte de
compensare, acordate pe aceeaşi
frecvenţă, poate deveni ineficientă, aşa
cum se va demonstra mai jos.
Întorcându-ne la aplicaţia
cuprinsă în acest capitol, am determinat
impedanţa armonică a reţelei, “văzută”
la bornele receptorului deformant, în
trei situaţii (fig. 4.8.21): fără
compensator (curba 1), cu compensator
Fig. 4.8.21. Efectul instalării bobinei antirezonante asupra (treapta de 2,4 MVAr, curba 2),
valorilor impedanţei armonice (QC = 2,4 MVAr). respectiv cu compensator şi bobină
antirezonantă, dimensionată pentru acordul filtrului refulant la frecvenţa de 215 Hz (curba 3).
Pentru calculul inductivităţii bobinei s-a folosit relaţia (7) iar filtrul s-a considerat unul ideal (factor
de calitate infinit). Se observă că pentru frecvenţe de valori superioare frecvenţei de acord a filtrului
refulant, deci şi pentru cele ale armonicilor de curent prezente în reţea, se obţine o micşorare
importantă a valorilor impedanţei armonice. Pentru curba 3 se obţine un maxim al impedanţei la
frecvenţa de 187 Hz, care însă nu va avea efect de amplificare a tensiunilor armonice.
Valoarea maximă a impedanţei armonice a reţelei în prezenţa filtrelor absorbante se obţine
pentru o frecvenţă numită frecvenţă de antirezonanţă. Valoarea acesteia este inferioară valorii
frecvenţei de acord a filtrului şi apropiată de ea. Valoarea impedanţei armonice la antirezonanţă
depinde atât de factorul de calitate al filtrului cât şi de factorul de amplificare al reţelei. Factorul de
calitate se calculează cu relaţia:
L
Fc = 2 ⋅ π ⋅ f rFR ⋅ BA (4.8.47)
R FR

7 - 20
unde frFR este frecvenţa de acord a filtrului, LBA – inductivitatea bobinei antiarmonice, RFR –
rezistenţa electrică a circuitului monofazat al filtrului. Cu cât factorul de calitate al filtrului este mai
mic (RFR mai mare), cu atât valoarea impedanţei armonice la antirezonanţă este mai mică.
În figura 4.8.22 se poate observa
această influenţă pentru Fc = 25, 50, 75
(curbele 1, 2 respectiv 3). Un efect similar, de
amortizare, îl are şi prezenţa sarcinii active în
apropierea filtrului.
Pentru calculul frecvenţei de
antirezonanţă se poate aplica o relaţie
simplificată, în care se neglijează prezenţa
sarcinii iar sistemul electroenergetic se reduce
la o inductivitate LS :
1
f ar = (4.8.48)
2⋅π⋅ (L BA + LS ) ⋅ C
Fig. 4.8.22. Modificarea valorii maxime a impedanţei
E. Atenuarea regimului deformant prin
armonice în funcţie de factorul de calitate al filtrului.
filtrarea curenţilor armonici
Atunci când soluţia filtrului refulant se dovedeşte a fi insuficientă pentru a coborî sub
limitele admisibile nivelul poluării armonice în reţea, trebuie analizată soluţia instalării de filtre
absorbante.
Principiul de funcţionare al acestora este practic acelaşi cu cel al filtrelor refulante, cu
deosebirea că frecvenţa de acord coincide cu cea a curentului armonic căruia i se adresează.
Prezentând o impedanţă foarte mică pe frecvenţa respectivă, filtrul va constitui calea principală de
închidere a curentului armonic injectat de receptorii deformanţi. Curentul armonic va fi practic şuntat
(absorbit) de către filtru, limitându-i-se astfel în mod considerabil propagarea în reţea.
Aşa cum s-a văzut şi la filtrul refulant, filtrarea unei frecvenţe provoacă creşterea impedanţei
armonice pentru o frecvenţă inferioară, apropiată de aceasta. Acest fenomen, întâlnit sub denumirea
de antirezonanţă, poate deveni periculos sub aspectul amplificării tensiunilor armonice, dacă în
reţea există curenţi armonici pe frecvenţa respectivă sau pe frecvenţe apropiate şi dacă valoarea
impedanţei armonice la antirezonanţă este mare.
De aceea, încă din faza de proiectare a unui filtru, atât poziţia frecvenţei de antirezonanţă cât
şi valoarea impedanţei armonice la această frecvenţă vor trebui studiate cu atenţie.
Amplitudinea antirezonanţei depinde atât de factorul de calitate al filtrului cât şi de factorul
de amplificare al reţelei.
În continuare se prezintă rezultatele studiului impedanţei armonice pe barele consumatorului
deformant, în prezenţa filtrelor absorbante pentru armonicile 5 şi 7, a căror dimensionare a fost
expusă la paragraful 4.8.3.7.
Astfel, în figurile 4.8.23 şi 4.8.24 se prezintă cazul dimensionării filtrelor din condiţia
minimizării puterii reactive capacitive pe fundamentală. În figura 4.8.23 se poate observa influenţa
sarcinii liniare asupra frecvenţei de antirezonanţă respectiv asupra amplitudinii antirezonanţei.
Curbele notate cu 1, 2 şi respectiv 3 corespund puterilor aparente ale consumatorului liniar având
puterile Scons1 = (3,33 + j 2,66) MVA, Scons2 = (5 + j 4) MVA şi respectiv Scons3 = (10 + j 8) MVA,
valorile capacităţilor şi inductivităţilor filtrelor nedepinzând de sarcină.

7 - 21
 Se poate observa că modificarea valorilor sarcinii liniare conduce la o modificare
nesemnificativă a valorilor frecvenţei de antirezonanţă. În schimb creşterea sarcinii are efectul
aşteptat, de atenuare. În aplicaţia numerică considerată, la o creştere a sarcinii de la Scons1 la Scons3 ,
impedanţa armonică şi deci şi factorul de amplificare scad de aproximativ 2,8 respectiv 2,9 ori
pentru antirezonanţa din apropierea frecvenţei armonicii a cincea respectiv a şaptea (cca. 239 Hz
respectiv 336 Hz). Factorul de amplificare scade de la 7,78 la 2,78 respectiv de la 6,25 la 2,16. (Aici
filtrele au fost considerate ca având un factor de calitate infinit).

Fig. 4.8.23. Influenţa valorilor sarcinii liniare asupra frecvenţei şi amplitudinii

antirezonanţei.
Un efect similar îl are scăderea factorului de calitate al filtrelor. Din figura 4.8.24 se poate
constata că montând aceleaşi filtre ca mai sus, în prezenţa unei sarcini Scons = (5 + j 4) MVA, se obţine
o atenuare a impedanţei armonice la antirezonanţă de aproximativ 1,3 ori, la o scădere a factorului de
calitate de la Fc = 100 la Fc = 50. Frecvenţele de antirezonanţă rămân practic nemodificate.

Fig. 4.8.24. Influenţa factorului de calitate al filtrului asupra amplitudinii antirezonanţei.

Dacă filtrele se dimensionează din condiţia utilizării aceloraşi bobine, valorile capacităţilor şi deci
ale inductivităţilor depind de valoarea puterii reactive care se doreşte a fi debitată în reţea la frecvenţa
fundamentală. Influenţa acestor valori asupra impedanţei armonice se poate vedea în figura 4.8.25.
7 - 22
 Fig. 4.8.25. Influenţa puterii reactive debitate pe fundamentală de către filtru, asupra frecvenţei de
antirezonanţă.
Şi aici filtrele au fost considerate ideale (Fc = ∞) iar sarcina liniară are valoarea
Scons = (5 + j 4) MVA. Se poate constata o scădere semnificativă a valorii frecvenţei de
antirezonanţă la creşterea valorii puterii reactive de compensare pe fundamentală. Pentru o creştere
a valorii acesteia din urmă de la 0,6 MVAr la 2,4 MVAr, frecvenţele de antirezonanţă se micşorează
de la 241,3 Hz la 216,5 Hz respectiv de la 339,6 Hz la 324,1 Hz. Factorii de amplificare rămân însă
practic nemodificaţi (F = 5,5 pentru antirezonanţa din apropierea armonicii a cincea şi F = 4 pentru
antirezonanţa din apropierea armonicii a şaptea).
Atenuarea amplitudinii antirezonanţei este obţinută, ca şi în cazul anterior, prin creşterea
valorii sarcinii liniare active, respectiv prin scăderea valorii factorului de calitate al filtrului.
În figura 4.8.26 este reprezentată variaţia cu frecvenţa a impedanţei armonice pentru cazul
dimensionării cu aceeaşi inductivitate a filtrelor şi QC1 = 2,4 MVAr (Scons = (5 + j 4) MVA),
modificându-se în schimb valoarea factorului de calitate.

Fig. 4.8.26. Influenţa factorului de calitate al filtrului asupra amplitudinii

antirezonanţei.
7 - 23
 În aplicaţia considerată, scăderea factorului de calitate de la Fc = 100 la Fc = 50 are drept
efect o reducere a factorului de amplificare de la F = 5,07 la F = 4,43 pentru antirezonanţa din
apropierea armonicii a cincea şi respectiv de la F = 2,83 la F = 2,17 pentru antirezonanţa din
apropierea armonicii a şaptea. Aşadar o scădere mai redusă decât anterior.
O situaţie practic identică cu cea din cazul precedent, din punctul de vedere al variaţiei
impedanţei armonice pe barele consumatorului, se obţine şi pentru cazul dimensionării filtrelor prin
aplicarea metodei multiplicatorului lui Lagrange
Unul dintre dezavantajele filtrelor absorbante
rezonante constă în aceea că valoarea frecvenţei de
rezonanţă se poate deplasa uşor în jurul valorii stabilite
iniţial, prin modificarea în timp, din diferite cauze
(variaţia temperaturii, îmbătrânirea materialelor, etc.), ale
valorilor capacităţilor şi inductivităţilor. În plus, din
motive legate de construcţia bobinelor şi
condensatoarelor, două filtre nu pot fi acordate exact
pentru aceeaşi frecvenţă. Acestea sunt motivele pentru
care se va evita întotdeauna instalarea pe aceeaşi bară, a
două filtre acordate pentru aceeaşi armonică.
Pentru exemplificare, în figura 4.8.27 se prezintă
Fig. 4.8.27. Efectul de amplificare a
variaţia impedanţei armonice cu frecvenţa, în cazul
regimului deformant în cazul instalării pe
aceeaşi bară a două filtre “identice”, ca instalării pe bara consumatorului deformant a două filtre
urmare a dezacordării acestora. acordate iniţial pe aceeaşi frecvenţă (a armonicii a
cincea) dar care s-au dezacordat în timp.
S-a folosit aplicaţia numerică aferentă dimensionării celor două filtre aplicând prima condiţie de
dimensionare (Qc1 = min), Scons = (5 + j 4) MVA şi Fc = 75.
Se poate observa că filtrele pot deveni ineficace chiar pe frecvenţa armonicii de curent care s-a
dorit eliminată.

4.8.5. Concluzii.
Scopul acestui capitol constă în evidenţierea, pe baza unei analize calitative şi cantitative, a
rolului determinant al studiului impedanţei armonice în acel nod al unei reţele electrice de
distribuţie, în care urmează să se instaleze baterii de condensatoare, dacă în reţea este prezent
regimul deformant.
Montarea condensatoarelor are ca efect secundar o creştere accentuată a valorii impedanţei
armonice echivalente a reţelei, pentru frecvenţe având valori situate în jurul valorii frecvenţei de
rezonanţă paralel produsă între reactanţa capacitivă a bateriei şi reactanţa inductivă a reţelei. Dacă
în reţea există curenţi armonici cu aceste frecvenţe, se va produce o amplificare a regimului
deformant atât în tensiuni cât şi în curenţi.
Depăşirea nivelurilor admisibile ale armonicilor de tensiune va afecta majoritatea
receptoarelor, inclusiv bateriile de condensatoare. La bornele acestora se va produce o creştere a
valorii efective a tensiunii şi deci suprasolicitarea lor din punct de vedere electric.
Amplificarea curenţilor armonici prin elementele de reţea din amonte, va determina
creşterea căderilor de tensiune armonice şi deci propagarea amplificării regimului deformant.
Curenţii armonici prin condensatoare vor avea valori mai mari decât ale celor injectaţi de sarcina
neliniară, ceea ce va produce creşterea valorii efective a curentului total şi deci suprasolicitarea
termică.

7 - 24
 Pentru evitarea sau limitarea amplificării regimului deformant ca urmare a instalării
bateriilor de condensatoare, se pot aplica două categorii de metode, ce urmăresc:
♦ deplasarea frecvenţei de rezonanţă a reţelei prin:
- dimensionarea adecvată a bateriei de condensatoare;
- instalarea bobinelor antirezonante (formarea filtrelor refulante);
♦ limitarea circulaţiei curenţilor armonici prin:
- folosirea unor instalaţii de utilizare cu nivel redus de poluarea armonică;
- filtrarea curenţilor armonici.
Aplicarea eficientă a acestor metode presupune cunoaşterea cu o bună precizie a impedanţei
armonice a reţelei, “văzută” în nodul de interes.

7 - 25
 Capitolul 5

GOLURILE DE TENSIUNE ŞI ÎNTRERUPERILE DE SCURTĂ DURATĂ

5.1 Generalităţi
Golurile de tensiune şi întreruperile de scurtă durată sunt tipuri de efecte ale perturbaţiilor de
scurtă durată produse în sistemele electroenergetice.
În timpul exploatării sistemelor electroenergetice, chiar şi a celor mai bine echipate şi
exploatate, apar inevitabil perturbaţii de scurtă durată ale valorii tensiunii, pe una sau mai multe
faze, manifestate prin:
– variaţii bruşte ale tensiunii datorate unor defecte cu caracter rapid trecător sau eliminate prin
protecţii;
– variaţii bruşte ale tensiunii produse de şocuri de putere cu caracter pasager;
– întreruperi de scurtă durată ale tensiunii ca urmare a funcţionării automatizărilor de sistem (instalaţii
de anclanşare automată a rezervei – AAR, sau a celor de reanclanşare automată rapidă – RAR).
Perturbaţiile de scurtă durată ale valorii tensiunii sunt caracterizate prin aceea că există o
revenire la valorile iniţiale sau la valori apropiate de acestea, ca urmare a dispariţiei cauzei
perturbatoare, spontan sau prin acţiunea echipamentelor de protecţie şi automatizare.
De fapt, limita de timp care permite demarcarea perturbaţiilor de scurtă durată de cele
considerate de lungă durată, este în general tocmai timpul necesar protecţiilor, automatizărilor şi
echipamentelor de comutaţie pentru a restabili tensiunea normală (dacă acest lucru este posibil).
În condiţiile actuale existente în reţelele de transport şi distribuţie a energiei electrice se
consideră că pentru această limită de demarcare se poate adopta valoarea de trei secunde (în sisteme
performante chiar o secundă). Însă în instalaţiile de alimentare a receptoarelor consumatorilor
industriali uneori sunt folosite scheme de comandă ce au rolul de a evita întreruperile de tensiune de
lungă durată, care necesită un timp de acţionare de până la 1 minut (sau chiar 3 minute, conform
anumitor norme).
Perturbaţiile de scurtă durată care au ca efect producerea de goluri de tensiune şi/sau întreruperi
de scurtă durată ale tensiunii, principial, pot fi provocate prin modificări bruşte şi trecătoare ale:
– impedanţelor transversale ale reţelei (scurtcircuite, puneri la pământ ale unei faze, şocuri de
putere absorbită de consumatori);
– impedanţelor longitudinale ale reţelei (întreruperi ale fazelor reţelei, funcţionarea AAR sau RAR etc.).
În primul caz nu se produc desincronizări între receptoare şi surse (pierderi ale stabilităţii) pe
când în cel de-al doilea caz aceste desincronizări apar frecvent.
Perturbaţiile din primul caz, care conduc la scăderi ale tensiunii constituie cauzele golurilor
de tensiune iar cele din al doilea caz, care conduc la dispariţii ale tensiunii (întreruperi), constituie
cauzele întreruperilor de scurtă durată. Între efectele perturbaţiilor din primul caz pot fi incluse
fluctuaţiile de tensiune, ce constituie obiectul de studiu al unui capitolul distinct.
Deoarece atât golurile de tensiune cât şi întreruperile de scurtă durată apar în condiţiile
funcţionării corecte a instalaţiilor de protecţie şi automatizare, prin care se previn întreruperile de lungă
durată în alimentarea consumatorilor, prezenţa acestor tipuri de perturbaţii nu trebuie să deranjeze grav
funcţionarea ansamblului reţea – instalaţie de utilizare.
Pentru aceasta este necesar pe de o parte ca sistemul electroenergetic să asigure ca
perturbaţiile de scurtă durată să aibă caracteristici cât mai uşor de suportat de către consumatori şi
pe de altă parte ca aceştia să aibă instalaţii de utilizare cât mai insensibile la acest gen de fenomene.
O siguranţă mărită în funcţionarea consumatorilor presupune deci o bună cunoaştere şi
corelare, încă din faza de proiectare, atât a caracteristicilor perturbaţiilor de scurtă durată ale
tensiunii şi cât şi a performanţele tehnice ale instalaţiilor de utilizare.
C8 - 1
 În figura 5.1 este prezentat un gol de tensiune în reţeaua de medie tensiune, produs ca urmare a
unei lovituri de trăsnet pe o linie electrică aeriană.

a)

b)

c)

d)
Fig. 5.1 - Gol de tensiune datorat unei lovituri de trăsnet:
a) variaţia curbelor de tensiune în lipsa echipamentului de limitarea a golurilor de tensiune;
b) variaţia puterii absorbite în lipsa echipamentului de limitarea a golurilor de tensiune;
c) variaţia curbelor de tensiune în prezenţa echipamentului de limitarea a golurilor de tensiune;
d) variaţia puterii absorbite în prezenţa echipamentului de limitarea a golurilor de tensiune.

5.2 Definiţia golului de tensiune

Golul de tensiune este definit ca fiind o scădere bruscă a valorii efective a tensiunii într-un
nod oarecare al unei reţele electrice, pentru un interval de timp cuprins între două variaţii bruşte de
tensiune consecutive de sens contrar, în interiorul căruia valoarea tensiunii este în permanenţă
inferioară tensiunii de referinţă (fig. 5.2).

∆U g
0,10 ≤ ≤ 0,99 - goluri de tensiune
Uc
∆U g
0,99 ≤ ≤ 1 − întreruperi de scurtă durată
Uc
10 ms ≤ ∆t g ≤ 1 min

Fig. 5.2 Variaţia în timp a valorii efective a tensiunii pentru evidenţierea unui gol de tensiune

C8 - 2
 Pentru caracterizarea unui eveniment singular sunt utilizaţi ca indicatori: tensiunea
remanentă (reziduală) Urez şi durata golului ∆tg. De asemenea este utilizat indicatorul adâncimea
(amplitudinea) ∆Ug ca diferenţă între tensiunea de referinţă Uref şi tensiunea reziduală Urez [IEC
61000-2-8/2000].
Golul de tensiune poate afecta una, două sau trei faze simultan.
Conform SR EN 50160, amplitudinea unui gol de tensiune poate fi cuprinsă între
(0,10÷0,99)Uc (Uc – tensiunea contractată, de cele mai multe ori egală cu Un).
Durata unui gol de tensiune, convenţional, poate avea o valoare ∆tg = 0,01 s ÷ 1 min.
Ca urmare a celor precizate mai sus, din categoria golurilor de tensiune se exclud:
– scăderile tensiunii la valori cuprinse între zero şi 0,1Uc , indiferent de durata lor;
– scăderile tensiunii la valori mai mari decât 0,1Uc dar cu durate mai mari de 1 min;
– variaţiile cu caracter cvasiperiodic ale tensiunii (fluctuaţiile de tensiune);
– variaţiile tensiunii însoţite de fenomene deformante sau de variaţii de frecvenţă;
Într-un mod similar se pot defini întreruperile de scurtă durată: acestea sunt de fapt scăderi
bruşte ale valorii tensiunii, similare cu cele caracteristice golurilor de tensiune, dar având
amplitudinea (adâncimea) mai mare decât 0,99Uc (pe durata lor valoarea efectivă a tensiunii poate
ajunge la zero) şi durata de asemenea cuprinsă în intervalul 0,01 s ÷ 1 min (în unele norme 3 min).
Variaţiile de scurtă durată pot fi clasificate apoi după durată, ca fiind instantanee
(10÷600 ms), momentane (0,6÷3 s) respectiv temporare (3÷60 s).
Mărimea de bază în analiza golurilor şi întreruperilor de tensiune este valoarea efectivă pe o
jumătate de perioadă U1/2 ce se determină cu relaţia [IEC 61000-4-30/2007]:

1 N /2 2
U=
1/ 2 ⋅ ∑ Ui (5.1)
N i =1

în care N este numărul de eşantioane pe o perioadă a tensiunii alternative, Ui - amplitudinea

eşantionului de rang i.
Este deci evident că nu pot fi identificate goluri de tensiune cu o durată mai mică de 10 ms.
Determinarea valorii efective începe la fiecare trecere prin zero a tensiunii de fază.
Determinarea cu exactitatea corespunzătoare a valorii efective pe o jumătate de perioadă
depinde atât de numărul de eşantioane achiziţionate pe fiecare semiperioadă, cât şi de acurateţea cu
care se determină frecvenţa în sistem (durata semiperioadei).
Echipamentele actuale de monitorizare a golurilor de tensiune utilizează în mod obişnuit o
frecvenţă de eşantionare de 6400 Hz (128 eşantioane pe o perioadă a tensiunii alternative) sau 12800
Hz (256 eşantioane pe o perioadă a tensiunii alternative). În analiza golurilor şi întreruperilor de
scurtă durată într-o reţea electrică, monitorizarea se face pentru cele trei faze, având în vedere faptul
că pot să apară evenimente cu caracteristici diferite pe cele trei faze şi în consecinţă, cu efecte
diferite asupra utilizatorilor finali.
Caracterizarea unei reţele electrice, din punctul de vedere al performanţelor privind golurile şi
întreruperile de scurtă durată, necesită informaţii ample asupra tuturor nodurilor din reţea şi asupra
tuturor consumatorilor racordaţi în reţea.
Evaluarea golurilor şi întreruperilor de scurtă durată cuprinde 4 etape [IEC 61000-2-8/2000]:
• achiziţia eşantioanelor tensiunii în nodul analizat;
• determinarea caracteristicilor de durată şi de amplitudine ale evenimentului pe baza

C8 - 3
 eşantioanelor existente;
• determinarea valorilor indicatorilor pentru evenimentul singular analizat;
• determinarea valorilor indicatorilor în nodul analizat pentru un interval prestabilit de timp
(agregarea valorilor în domeniul timp);

5.3 Tensiunea de referinţă

Durata întreruperii scurte se evaluează prin intervalul de timp scurs între pragul de start şi pragul
de sfârşit la care este setat echipamentul de evaluare.
Tensiunea de referinţă, folosită pentru stabilirea pragurilor de început (start) şi de sfârşit ale
golului, poate fi tensiunea normată Ur , tensiunea contractată Uc , tensiunea medie de lungă
durată în punctul de măsurare sau valoarea efectivă imediat anterioară evenimentului.
Valoarea efectivă imediat anterioară evenimentului, numită „tensiune alunecătoare de
referinţă a ferestrei Urf ", se determină pe baza ferestrei de 200 ms (10 perioade), pe baza relaţiei:
U rf =
(n) 0, 9967 ⋅ U rf (n − 1) + 0, 0033 ⋅ U10 (5.2)

în care tensiunea de referinţă pentru evenimentul de rang n se determină pe baza tensiunii de referinţă
de la evenimentul precedent (n-1), iar U10 este cea mai recentă valoare efectivă a tensiunii
determinată pe 200 ms.
Utilizarea tensiunii de referinţă imediat anterioară evenimentului este mai adecvată reţelelor de
transport, iar utilizarea tensiunii contractate sau a tensiunii normate ca tensiune de referinţă este mai
adecvată reţelelor de distribuţie.
Utilizarea tensiunii normate sau a tensiunii contractate ca tensiune de referinţă conduce la
rezultate relevante dacă analiza este focalizată în special pe efectele asupra echipamentelor de
utilizare, ceea ce corespunde, în primul rând, domeniului tensiunilor joase sau medii.
În cazul analizei comparative a golurilor de tensiune dintr-o reţea electrică, eventual având
tensiuni nominale diferite, determinate de exemplu de un defect în reţea, alegerea aceleiaşi mărimi
pentru tensiunea de referinţă poate conduce la date neclare. Acest lucru apare în special în reţeaua de
înaltă tensiune unde tensiunile, în regim normal de funcţionare, pot diferi relativ mult în funcţie de
condiţiile specifice din sistem. În aceste condiţii, este raţional să se utilizeze ca tensiune de referinţă
valoarea imediat anterioară evenimentului, determinată pe un interval de timp mult mai mare ca
durata golului. Altfel, pentru consumatori conectaţi la bare diferite, având în regim normal de
funcţionare tensiuni diferite (nodurile din apropierea surselor au o tensiune de funcţionare mai ridicată
faţă de nodurile îndepărtate de surse), o anumită valoare a tensiunii poate reprezenta pentru un
consumator un gol de tensiune, iar pentru un alt consumator să fie cuprinsă în banda admisibilă.
La utilizarea tensiunii alunecătoare ca tensiune de referinţă, este necesar să se ţină seama de
faptul că aceasta poate fi mai mare sau mai mică decât tensiunea normată a echipamentului de
utilizare, iar rezultatele obţinute să nu fie relevante din punctul de vedere al efectului asupra
echipamentului.

5.4 Pragurile pentru determinarea duratei golului

Alegerea adecvată a pragurilor are de asemenea o importanţă deosebită în analiza golurilor de
tensiune.
În mod normal, într-un anumit punct din reţeaua electrică, tensiunea variază în funcţie de sarcină,
iar sistemele de reglare sunt dimensionate astfel încât să asigure încadrarea tensiunii în interiorul unei
benzi admisibile. Pe durata variaţiei tensiunii în interiorul acestei benzi, la apariţia unui scurtcircuit
sau la o creşterea importantă a curentului electric (de exemplu datorită pornirii unui motor asincron
de mare putere) apare un gol de tensiune. Dacă tensiunea, în momentul golului, era aproape de partea
superioară a benzii, o variaţie de 20 % a tensiunii poate să nu determine ieşirea din bandă, iar acest

C8 - 4
gol de tensiune are acelaşi efect ca o variaţie normală a tensiunii datorată sarcinii. Acelaşi lucru poate
să rezulte dacă în reţea apare un defect depărtat de locul de măsurare. Aceste evenimente nu se
consideră goluri de tensiune.
În acest fel, determinările privind apariţia golurilor ar putea fi efectuate în funcţie de limita
inferioară a benzii admise. Orice eveniment care determină reducerea tensiunii sub limita
inferioară a benzii poate fi considerat un gol de tensiune. Durata golului poate fi determinată ca
intervalul de timp în care tensiunea scade sub limita inferioară a benzii admise şi până când depăşeşte
acesta limită.
În cazul în care în punctul analizat tensiunea normală de funcţionare este în apropierea limitei
inferioare a benzii admisibile, variaţia sarcinii ar putea determina mici variaţii ale tensiunii în jurul
limitei inferioare. Aceste variaţii ale tensiunii, determinate de variaţii ale sarcinii, care conduc la o
creştere nerelevantă a numărului golurilor de tensiune, pot fi excluse printr-o alegere adecvată a
pragurilor de înregistrare a golurilor.
De asemenea, pot fi adoptate şi alte mijloace pentru eliminarea variaţiilor de tensiune induse de
variaţii ale sarcinii (de exemplu pot fi considerate goluri numai evenimentele care fac ca tensiunea
de revenire să fie cel puţin cu 1 % mai mare decât pragul de start - apariţia unui „histerezis" între
cele două praguri). În acest fel, pragul de sfârşit al golului este superior pragului de start cu o valoare
numită „tensiune de histerezis". Durata golului este astfel măsurată între momentul trecerii sub
pragul de start şi momentului depăşirii valorii corespunzătoare pragului de start, la care se adaugă
„tensiunea de histerezis".
În cazurile practice, pragurile pentru determinarea duratei golului pot fi alese astfel [IEC 61000-
4-30/2007]:
Pragul de start - valoarea limită inferioară a benzii de tensiune admisă sau valoarea sub această
limită cu un interval specificat (în cazul funcţionării, în regim normal de funcţionare, în apropierea
limitei inferioare a benzii admise);
Pragul de sfârşit - valoarea egală cu valoarea de start sau o valoare superioară cu „tensiunea de
histerezis" dacă se urmăreşte separarea golurilor de tensiune de variaţiile datorate sarcinii, în
apropierea limitei inferioare a benzii de tensiune admise.
În cazul în care drept tensiune de referinţă se alege tensiunea imediat anterioară evenimentului,
acest mod de lucru are un puternic efect de atenuare care asigură eliminarea multor variaţii datorate
sarcinii şi deci pragurile privind golurile pot fi egale şi alese cu valori apropiate de tensiunea de
referinţă (de exemplu 99 %).

5.5 Cauze
Majoritatea golurilor de tensiune se produc din cauza unor defecte apărute în instalaţiile de
producere, transport, distribuţie şi utilizare a energiei electrice. Aceste defecte sunt urmările unor
fenomene cu cauze naturale (descărcare atmosferică, furtună, viscol, chiciură, etc.) sau de altă
natură (uzură înaintată sau calitate necorespunzătoare a materialelor şi echipamentelor, grad ridicat
de poluare, manevre greşite, etc.). O categorie aparte de goluri de tensiune o constituie cele care au
drept cauză conectările directe la reţea ale unor agregate cu curenţi de pornire mari.
Fenomenele care stau la originea golurilor de tensiune mai pot fi împărţite şi în funcţie de
locul de producere:
a. reţeaua electrică a furnizorului;
b. reţeaua electrică (instalaţia) utilizatorului.
A. Cauze localizate în reţeaua electrică a furnizorului.
Este vorba în principal de scurtcircuite, produse printr-o mare varietate de moduri: străpungerea
sau conturnarea izolaţiei unui echipament, supratensiuni de comutaţie sau atmosferice, etc.,

C8 - 5
 Golul de tensiune se produce ca urmare a pierderilor de tensiune produse într-o zonă de reţea,
mai mult sau mai puţin întinsă în jurul locului de producere a defectului, înainte de izolarea
elementului defect de către protecţii.
Sistemele de protecţie au comportamente diferite în funcţie de tipul de element de reţea pe
care îl protejează. Astfel de exemplu, apariţia unui defect într-un transformator de î.t./m.t., conduce la
scoaterea acestuia din funcţiune după 1,5÷2 s de la apariţia defectului, pe când dacă se produce un
scurtcircuit într-un cablu de î.t., scoaterea acestuia din funcţiune se va produce după câteva zecimi de
secundă de la începutul scurtcircuitului. În fiecare caz, scoaterea din funcţiune a elementului defect se
consideră realizată numai după declanşarea întreruptorului aferent.
Problema se pune însă diferit pentru liniile electrice aeriene. În cazul acestora, arcul electric
din punctul de defect poate fi adesea eliminat prin întreruperi de scurtă durată a tensiunii (dacă de
exemplu scurtcircuitul se produce prin conturnarea izolaţiei). Acestea sunt realizate prin deconectarea
liniei în cauză de către echipamente de automatizare de tip RAR (reanclanşare automată rapidă) care
sunt asociate sistemelor de protecţie şi care, prin limitarea duratei întreruperii, atenuează
repercusiunile defectelor asupra reţelei şi asupra instalaţiilor utilizatorilor.
Pentru o mai bună înţelegere a corelaţiei dintre funcţionarea diferitelor tipuri de sisteme de
protecţie şi formarea golurilor de tensiune, în cele ce urmează se va face o foarte succintă prezentare a
funcţionării sistemelor de protecţie ale liniilor electrice.
Astfel, pentru reţeaua de transport (Un > 110 kV), în care neutrul este legat la pământ, se
folosesc protecţii de distanţă. Pentru acestea timpii de declanşare normală sunt de aproximativ 0,2 s în
cazul defectelor “văzute” în treapta întâia, respectiv de 0,7 s pentru cele din treapta a doua (în unele
cazuri este posibilă reducerea acestui al doilea timp la 0,4 s). De asemenea se folosesc dispozitive de
reanclanşare automată cu cicluri lente, fie monofazate (1,5÷2 s) fie trifazate (4 s), funcţionarea
acestora din urmă fiind condiţionată, în cazul unui defect polifazat, de un control al sincronismului.
Pentru reţelele de distribuţie de m.t., la care neutrul este pus la pământ prin intermediul unui
rezistor (“tratat” prin rezistor de limitare), rolul acestuia fiind de a limita curentul prin transformator
(de obicei la valoarea de 300 A), fazele funcţionării automatizării RAR (cu un ciclu declanşare-
reanclanşare, în unele ţări două cicluri) sunt în general următoarele:
– declanşare – reanclanşare trifazată rapidă (întrerupere de ordinul 0,3 s – pauza RAR), prima
declanşare având loc la 0,1-0,2 s după apariţia defectului;
– dacă defectul persistă, declanşare – reanclanşare trifazată lentă (întrerupere între 15-20 s), a doua
declanşare având loc după 0,5-1,5 s de la reapariţia defectului;
– în cazul persistenţei defectului, declanşare trifazată definitivă până la terminarea intervenţiei,
această a treia declanşare având loc la 0,5-1,5 s după ultima apariţie a defectului.
În reţelele de m.t. cu neutrul izolat sau tratat cu bobină de stingere (Petersen), punerile la
pământ monofazate, având în cea mai mare parte caracter trecător (se produc prin conturnarea
izolaţiei), nu conduc la producerea unor curenţi de valoarea curenţilor de scurtcircuit. Linia electrică
respectivă poate rămâne un anumit timp în funcţiune, perioadă în care consumatorii trifazaţi
(alimentaţi între faze) nu simt punerea la pământ. Evident că scurtcircuitele polifazate vor conduce la
cicluri RAR rapide sau lente, care vor fi întotdeauna resimţite de către utilizatori.
În general acţiunea automatizărilor RAR provoacă cicluri complexe de goluri de tensiune şi
întreruperi de scurtă durată, resimţite diferit în reţea în funcţie de amplasarea punctului de observare.
Amploarea zonei afectate de golurile de tensiune este funcţie de nivelul de tensiune la care se produce
defectul. Astfel, un scurtcircuit într-o reţea de tensiune superioară (de exemplu 220 kV) va avea
repercusiuni pe zone foarte extinse, asupra reţelelor de tensiuni inferioare alimentate din aceasta. În
schimb, un scurtcircuit într-o reţea de tensiune inferioară, de exemplu de 20 kV, afectează mai mult
sau mai puţin grav reţeaua respectivă în funcţie de valoarea impedanţei de defect, dar are o
repercusiune redusă asupra reţelei de tensiune superioară din amonte, în funcţie de impedanţele
liniilor şi transformatoarelor intercalate în serie între cele două reţele.

C8 - 6
 B. Cauze localizate în instalaţia utilizatorului
Un utilizator poate să producă el însuşi goluri de tensiune în propria instalaţie, în absenţa
oricărei perturbaţii în reţeaua de alimentare. Aceste goluri de tensiune se produc ca urmare a acţionării
uneia dintre următoarele cauze:
– scurtcircuite în reţeaua internă;
– funcţionarea unor instalaţii cu sarcină fluctuantă;
– exploatarea unor instalaţii ce au un curent mare la pornire.

5.6 Durata golurilor de tensiune

Aşa cum s-a arătat, duratele golurilor de tensiune sunt determinate de performanţele
echipamentelor de protecţie, automatizări şi comutaţie care fac posibilă revenirea tensiunii normale.
În tabelul 5.1 se prezintă timpii uzuali ai protecţiilor din reţelele SEN de 110 kV şi 220 kV.
Tabel 5.1. Timpii uzuali ai protecţiilor din SEN.
Un Timpul protecţiei Timpul de RAR
Tipul protecţiei Treapta Tipul de RAR
[kV] [s] [s]
I 0,2 mono şi trifazat 1-2
II 0,5 – 1 mono şi trifazat 1-2
de distanţă
III 2,0 – 2,5 mono şi trifazat 1-2
110
IV 3,5 - -
I 0,1 – 0,4 trifazat 1-2
homopolară
II 2,0 – 2,5 trifazat 1-2
I 0,1 monofazat 0,8
II 0,4 – 0,8 monofazat 0,8
de distanţă
III 0,8 – 2,0 - -
220
IV 2,0 – 3,5 - -
I 0,1 – 0,4 - -
homopolară
II 2,0 - -
Echipamentele moderne utilizate în reţelele electrice permit o durată minimă de eliminare a
defectelor de 0,08 s (patru perioade: o perioadă (20 ms) pentru relee şi trei perioade pentru
întreruptoare).
Ca şi valorile tensiunilor reziduale, duratele golurilor de tensiune au o mare influenţă asupra
comportării receptoarelor sensibile la astfel de perturbaţii. Determinarea duratelor probabile ale
golurilor de tensiune se poate face după cunoaşterea timpilor de lucru ai diferitelor echipamente. La
ora actuală, cunoaşterea cu o precizie mai mare a duratei unui gol de tensiune este posibilă cu
ajutorul echipamentelor moderne de achiziţii de date.
Cunoaşterea valorilor parametrilor caracteristici ai golurilor de tensiune este utilă pentru a
determina, atât pentru instalaţiile existente cât şi pentru cele nou proiectate, cele mai bune soluţii
din punct de vedere tehnico-economic pentru a micşora atât numărul cauzelor cât şi amploarea
efectelor golurilor de tensiune.
Caracteristicile golurilor de tensiune depind de condiţiile climaterice locale şi pot evolua în
timp, pe de o parte datorită naturii aleatoare a cauzelor care le produc şi pe de altă parte datorită
modificării structurii reţelei furnizorului şi/sau a utilizatorului. Este astfel practic imposibil de a
furniza informaţii concrete asupra golurilor de tensiune ce se produc în instalaţia interioară a unui
utilizator, fiecare caz fiind un caz particular. Dimpotrivă, în reţeaua de distribuţie a furnizorului au
fost efectuate măsurători, au fost elaborate metode de predeterminare bazate pe funcţionarea
instalaţiilor RAR şi statistici ale defectelor. Rezultatele acestora au furnizat estimări ale
caracteristicilor golurilor de tensiune şi întreruperilor de scurtă durată, care au permis conturarea
câtorva concluzii:

C8 - 7
– majoritatea golurilor de tensiune au o durată mai mică decât o secundă şi o adâncime sub 60 %;
– aproximativ 70 % dintre întreruperile de scurtă durată durează mai puţin de o secundă;
– numărul mediu (lunar sau anual) de goluri de tensiune şi întreruperi de scurtă durată dintr-o reţea
nu poate fi determinat decât local şi poate fi anticipat destul de corect, utilizând statisticile de
funcţionare ale protecţiilor.

5.7 Deosebirea dintre goluri de tensiune şi întreruperi scurte

Cele mai multe dintre golurile de tensiune sunt determinate de apariţia unor scurtcircuite în
reţeaua electrică, cu revenirea tensiunii după ce scurtcircuitul a fost eliminat. Astfel, în cazul unei
scheme ca de exemplu cea din figura 5.3 a), apariţia unui scurtcircuit pe feederul F2 şi eliminarea sa
prin deconectarea întreruptorului I2 determină pentru consumatorii alimentaţi prin feederul F2, o
întrerupere de tensiune (o separare electrică între sursă şi consumator), iar pentru consumatorii
alimentaţi prin feederul F1 un gol de tensiune (fără separare electrică între sursa de alimentare şi
consumator). Este posibil ca, pe durata evenimentului, pentru scurtcircuite apropiate de bara de
alimentare, în ambele cazuri tensiunea să ajungă la aceeaşi valoare, practic nulă.

Fig. 5.3 - Gol de tensiune şi întrerupere de scurtă durată.

În cazul scurtcircuitelor simple, forma golului de tensiune poate fi aproximativ dreptunghiulară şi
apariţia acestuia poate fi evaluată pe baza valorii reziduale şi a duratei, având în vedere pragurile
setate. În cazul unor circuite complexe, golurile de tensiune pot să aibă forme mai complexe, pentru
care cele două dimensiuni ale golului simplu nu oferă informaţii suficiente. În acest caz, pot fi definite
mai multe praguri şi determinate duratele golului pentru diferite niveluri ale tensiunii reziduale.
În practică este uneori dificil de stabilit dacă evenimentul este un gol de tensiune sau o
întrerupere scurtă. Spre exemplificare, considerând figura 5.3 b), pentru un regim normal de
funcţionare, cu alimentare prin intermediul a două linii L1 şi L2 , la apariţia unui defect pe linia L2,
bara B2 rămâne fără tensiune şi consumatorii alimentaţi prin feederul F2 vor fi întrerupţi. Durata
întreruperii este determinată de durata reconectării prin AAR de la bara B 1 . Întreruperea, ca rezultat al
separării electrice între sursa de alimentare şi utilizatori, nu este întotdeauna însoţită de valoarea nulă
a tensiunii pe partea utilizatorului, având în vedere că la acesta există motoare, care antrenate inerţial,
menţin la borne o anumită valoare a tensiunii.
Aşa cum s-a arătat mai sus, diferenţierea între un gol de tensiune şi o întrerupere de scurtă
durată se face pe baza tensiunii reziduale. În mod obişnuit acest prag este de 5 % din tensiunea de
referinţă, dar poate fi ales şi 1 % sau 10 %, în funcţie de tipul consumatorului alimentat (de ex.
normativul CEI 61000-4-30 recomandă valoarea de 10 %).
Durata întreruperii scurte se evaluează prin intervalul de timp între pragul de start şi pragul de
sfârşit la care este setat echipamentul de evaluare.
Pentru adoptarea măsurilor necesare limitării efectelor, primul pas constă în stabilirea tipului
golurilor de tensiune cele mai frecvente. În mod obişnuit, pot să apară goluri din cauza scurtcircuitelor
C8 - 8
sau goluri din cauza pornirii motoarelor mari sau conectării transformatoarelor. Specific golurilor
determinate de pornirea motoarelor mari sau produse la conectarea transformatoarelor, este faptul că
au valori egale pe cele trei faze, iar tensiunea remanentă nu scade sub 0,4Uc (în principiu, utilizatorii
îşi dimensionează instalaţia astfel încât la pornirea celui mai mare motor din instalaţie, golul rezultat să
nu afecteze celelalte motoare). Desigur că şi un scurtcircuit trifazat îndepărtat poate avea caracteristici
asemănătoare, însă aceste evenimente sunt mult mai rare, iar forma golului este diferită.

5.8 Efectele golurilor de tensiune asupra consumatorilor de energie electrică

Pentru activităţile de tip casnic sau similare acestora, neplăcerile suportate la apariţia golurilor
de tensiune se manifestă, cu excepţia unor cazuri particulare, prin pierderi de timp şi mai rar prin
pagube materiale.
Nu se poate spune acelaşi lucru şi despre consumatorii industriali, care se pot clasifica din
punct de vedere al efectelor golurilor de tensiune asupra instalaţiilor industriale şi a produselor
fabricate, în trei mari categorii:
• prima categorie: consumatorii pentru care golurile de tensiune nu antrenează nici o pagubă
materială nici asupra produsului fabricat nici asupra instalaţiilor de producţie, în general acestea
putându-se repune în funcţiune imediat ce tensiunea de alimentare a revenit la normal. În acest caz,
singurul inconvenient constă în pierderea de timp, mai ales că uneori durata întreruperii
funcţionării este mult mai mare decât a golului de tensiune ce a provocat oprirea unei instalaţii,
pentru că, în funcţie de natura instalaţiei şi a protecţiilor acesteia, nu este întotdeauna posibilă
repunerea imediată în funcţiune.
• a doua categorie: consumatorii pentru care golurile de tensiune nu au nici o influenţă asupra
instalaţiilor de producţie, dar provoacă pagube produsului fabricat. În unele cazuri, repunerea în
funcţiune necesită efectuarea de numeroase operaţii a căror durată poate fi de câteva ore, deci
foarte mare în comparaţie cu a unui gol de tensiune.
• a treia categorie: consumatorii pentru care golurile de tensiune pot produce pagube materiale atât
pentru instalaţiile de producţie cât şi pentru produsele fabricate.
Pentru a evalua efectele golurilor de tensiune asupra instalaţiilor de utilizare a energiei
electrice, trebuie considerate individual principalele tipuri de receptoare care au un comportament
caracteristic: contactoarele, motoarele sincrone şi asincrone, sistemele pe bază de electronică de
putere, calculatoarele, instalaţiile de iluminat. În cele ce urmează ne vom opri pe scurt la primele
două tipuri.

a. Contactoarele
Fiind alimentate în general în curent alternativ, contactoarele declanşează atunci când în
circuitul lor de comandă se produce un gol de tensiune a cărui amplitudine atinge aproximativ 30%
din tensiunea nominală şi a cărui durată este de ordinul a câtorva sutimi de secundă.
Întârzierea declanşării lor, pentru durate sub 1 s, se poate realiza în două variante:
– alimentarea contactoarelor de la o sursă de energie în curent alternativ autonomă (de exemplu
grup motor-alternator cu volant de inerţie care alimentează şi alte instalaţii sensibile la goluri de
tensiune);
– înlocuirea bobinelor de curent alternativ cu bobine de curent continuu, la bornele cărora se
plasează condensatoare; circuitul de curent continuu este alimentat din reţeaua de curent
alternativ prin intermediul unui redresor.
Dacă este necesară obţinerea unei durate de temporizare mai mari de 1 s, bobinele
contactoarelor se vor racorda la un circuit specializat, prevăzut cu o sursă secundară de energie
electrică, care poate fi (a se vedea figura 5.12):
– de curent alternativ, alimentat printr-un invertor de la o baterie de acumulatoare (fig. 5.12, S2);
– de curent continuu, alimentat de la un redresor prevăzut cu baterie tampon (fig. 5.12, S3).

C8 - 9
 b. Motoarele
Principalul efect negativ al golurilor de tensiune asupra motoarelor electrice constă în
“desprinderea” acestora. Înainte de a expune în mod succint cauzele posibile de desprindere a
motoarelor sincrone şi asincrone, trebuie amintit că acestea, în funcţie de importanţă, sunt echipate
cu una sau mai multe dintre următoarele dispozitive auxiliare:
– aparat de comutaţie (contactor sau întreruptor);
– sistem de ungere şi ventilaţie;
– protecţii (minimale de tensiune şi maximale de curent), temporizate sau nu;
– traductor de temperatură şi dispozitiv de temporizare;
– sistem de pornire (automat sau nu);
– dispozitiv de excitaţie (pentru motoare sincrone, incluzând sistemul de protecţie şi control al
acestuia).
Astfel, desprinderilor cauzate de apariţia golurilor de tensiune în reţeaua de alimentare li se
adaugă opririle provocate de declanşările intempestive ale circuitelor auxiliare sau de funcţionarea
incorectă a protecţiilor.
Câteva consideraţii asupra fenomenului de desprindere a motoarelor sincrone şi asincrone,
se vor face în cele ce urmează.
b1. Cazul motorului sincron
La acest tip de motor, curenţii circulând prin înfăşurările statorului, induc în întrefier o
tensiune magneto-motoare ce se roteşte cu turaţia de sincronism. Prin interacţiunea dintre câmpurile
electromagnetice rotative ale statorului şi rotorului (ale cărui înfăşurări sunt alimentate în curent
continuu) se produce rotaţia rotorului cu turaţia de sincronism.
Decalajul dintre axa tensiunilor magnetomotoare rotative şi cea a rotorului creşte atunci când:
– la tensiune constantă, cuplul rezistent al maşinii antrenate creşte;
– la cuplu rezistent constant, tensiunea de alimentare a motorului scade.
Dacă, datorită unei variaţii bruşte a amplitudinii tensiunii, decalajul electric depăşeşte valoarea
de aproximativ 90°, motorul îşi pierde sincronismul: se produce aşa numita ruptură a stabilităţii
dinamice. Fazorul tensiunii contraelectromotoare a maşinii alunecă în raport cu cel al tensiunii reţelei
şi există pericolul apariţiei unor supracurenţi importanţi dacă protecţiile nu declanşează rapid.
Condiţiile de ruptură a stabilităţii dinamice depind în principal de caracteristicile motorului,
de cele ale excitaţiei şi de inerţia rotorului (o creştere a inerţiei conduce la o creştere a stabilităţii).
b2. Cazul motorului asincron
Pentru motorul asincron, problema stabilităţii dinamice este în principal o problemă de echilibru
a cuplurilor. Acest lucru se poate explica utilizând curbele cuplu-turaţie prezentate în figura 5.4.
În această figură sunt trasate în funcţie de turaţia n, curbele pentru:
– cuplul motor Cm corespunzător tensiunii nominale Un;
– cuplul motor C’m corespunzător unei tensiuni U < Un;
– cuplul rezistent Cr al maşinii antrenate.
La apariţia unui gol de tensiune, cuplul motor trece brusc de la valoarea Cm0 la valoarea
C’m0 < Cr0.
Turaţia ansamblului motor-maşină antrenată se va micşora iar la restabilirea tensiunii, cuplul
motor capătă brusc o valoare Cm1, în timp ce cuplul rezistent are o valoare Cr1. Motorul nu va putea
accelera astfel încât să-şi reia turaţia normală, decât dacă Cm1 > Cr1 (cazul prezentat în figura 5.4.).

C8 - 10
 Este însă necesară adăugarea unei restricţii: diferenţa între cuplul motor şi cuplul rezistent
trebuie să fie suficient de mică astfel încât revenirea la regimul staţionar iniţial să se facă fără
supraîncălzirea inadmisibilă a înfăşurărilor.

Fig. 5.4. Curbele cuplu-turaţie ale motorului asincron.

Trebuie de asemenea remarcat că între sistemul electroenergetic, (presupus de putere infinită)

şi motor, sunt intercalate impedanţele echivalente longitudinale ale liniilor şi transformatoarelor.
Pentru că tensiunea de alimentare redevine normală, supracurentul absorbit de motor poate provoca o
cădere de tensiune relativ mare pe aceste impedanţe ceea ce poate face ca revenirea la regimul normal
să fie imposibilă, deoarece cuplul motor este inferior celui corespunzător tensiunii nominale. Acest
fenomen se poate produce mai des în instalaţiile ce alimentează mai multe motoare. În acest caz, o
soluţie pentru evitarea opririi cel puţin a motoarelor importante, constă în reglarea corespunzătoare a
protecţiilor, astfel ca, la apariţia unor anumite goluri de tensiune, de durată şi amplitudine convenabil
stabilite, să declanşeze numai unele motoare.
Ca şi în cazul motorului sincron, o creştere a inerţiei ansamblului rotoric ajută la menţinerea
stabilităţii dinamice. În cazul motoarelor asincrone cu rotorul bobinat există în plus posibilitatea
cuplării automate a unor rezistenţe în serie cu circuitul rotoric sau repunerii automate a reostatului
de pornire în poziţia de pornire, în cazul apariţiei unor goluri de tensiune de amplitudine şi durată
bine determinate. Astfel, cuplul motor maxim se deplasează spre turaţii mai mici la aceeaşi tensiune
de alimentare, crescându-se totodată în mod artificial impedanţa directă a motorului la turaţia
respectivă, ceea ce limitează curentul de repornire.
Anularea tensiunii de alimentare a unui motor sincron sau asincron, prin deschiderea pentru
scurtă durată a contactorului aferent, nu conduce la suprimarea instantanee a tensiunii la bornele
acestora. Amplitudinea şi faza acestei tensiuni reziduale se modifică în timpul întreruperii tensiunii de
alimentare astfel că, dacă contactorul este reanclanşat imediat ce tensiunea de alimentare a redevenit
normală, se produce un supracurent a cărui valoare depinde de defazajul şi diferenţa de amplitudine
ale celor două tensiuni: a reţelei, respectiv cea reziduală de la bornele maşinii. Acest curent provoacă
o încălzire suplimentară şi eforturi electrodinamice în bobinaje, care pot fi periculoase.
Ca regulă generală (cu excepţia unor cazuri speciale), nu trebuie efectuată o reanclanşare
rapidă a unui motor sincron.
Pentru motoarele asincrone (cu rotorul în colivie sau bobinat), de construcţie recentă, nu este
permisă reanclanşarea decât dacă tensiunea reziduală este mai mică de 20% din tensiunea nominală
(controlul acestei tensiuni se poate realiza printr-un releu de tensiune minimă). În cazul motoarelor
vechi, este riscantă reanclanşarea directă, fără utilizarea unei repuneri automate a dispozitivelor
auxiliare în poziţia de pornire.

C8 - 11
5.9 Caracteristici calitative ale golurilor de tensiune
Un gol de tensiune se poate caracteriza din punct de vedere calitativ printr-o serie de elemente,
descrise în cele ce urmează.
A. Caracterul inevitabil şi întâmplător al golurilor de tensiune
Apariţia fenomenelor generatoare de goluri de tensiune este, pentru orice reţea electrică, aşa
cum s-a putut constata de altfel din cele prezentate mai sus, inevitabilă şi în acelaşi timp absolut
întâmplătoare. Aceste caracteristici sunt transmise şi golurilor de tensiune rezultate, care au deci
din punct de vedere calitativ un caracter inevitabil şi întâmplător.
Ambele aspecte conferă studiului caracteristicilor şi efectelor golurilor de tensiune o notă
specifică şi anume:
• caracterul inevitabil al golurilor face să existe convingerea că asemenea perturbaţii vor apărea cu o
anumită frecvenţă în punctele de racord ale diferiţilor consumatori de energie electrică influenţând
în mod negativ funcţionarea acestora;
• caracterul întâmplător al golurilor şi adesea necorelarea acestora cu diferite procese, face
imposibilă determinarea unor legi teoretice de legătură fenomenologică între unele
caracteristici şi impune studiul individual al acestora, prin folosirea unor metode statistice.

B. Tipuri de goluri de tensiune

 După modul în care variază tensiunile de fază, golurile de tensiune pot fi:
– simetrice – când tensiunile celor trei faze scad în acelaşi raport faţă de tensiunea nominală;
– nesimetrice – când tensiunile celor trei faze scad în rapoarte diferite faţă de tensiunea nominală.
 După numărul de faze afectate, golurile de tensiune pot fi:
– monofazate, bifazate sau trifazate;
 După succesiunea tensiunilor considerate, golurile de tensiune pot fi:
– goluri de tensiune directă, la care se consideră numai variaţia componentei de secvenţă directă a
tensiunii;
– goluri de tensiune pe fază, la care se consideră variaţia tensiunii de fază.
Folosirea în studiu a acestor ultime două tipuri de goluri de tensiune este motivată de faptul
că influenţa golurilor de tensiune asupra receptoarelor monofazate este determinată de valoarea
tensiunii de fază iar cea asupra receptoarelor trifazate este dictată în special de valoarea
componentei de secvenţă directă a tensiunii.
C. Forma golurilor de tensiune
Între momentul apariţiei unui gol de tensiune şi cel al revenirii tensiunii normale, tensiunea
variază în timp. Principalii factori care influenţează forma (alura) golurilor de tensiune sunt: natura
fenomenelor generatoare, modul de lucru şi performanţele protecţiilor, automatizărilor şi
echipamentelor de comutaţie, configuraţia şi parametrii reţelei, natura şi mărimea surselor şi a
sarcinilor, etc. Datorită acestei multitudini de factori, formele golurilor de tensiune pot fi foarte
diferite şi se poate considera că practic nu există două goluri de tensiune cu forme absolut identice.
De aceea, pentru uşurarea studiului matematic, se utilizează forme idealizate în care se consideră că
tensiunea variază după curbe (sau segmente de curbe) având expresii analitice simple.
Din punct de vedere al formei lor, golurile de tensiune se pot clasifica în următoarele
categorii principale:
– goluri de tensiune de formă dreptunghiulară, caracterizate prin menţinerea practic constantă a
tensiunii pe durata golului. În figura 5.5 se prezintă un astfel de gol, cu forma sa idealizată (a) şi
cea reală (b). Golurile de tensiune dreptunghiulare sunt specifice scurtcircuitelor eliminate prin
protecţii simple (siguranţe fuzibile, protecţii maximale de curent, treapta întâia a protecţiilor de
distanţă, etc.);
C8 - 12
 a) b)
Fig. 5.5 Gol de tensiune de formă dreptunghiulară: a – forma idealizată; b – forma reală
– goluri de tensiune cu formă exponenţială, caracterizate printr-un salt brusc al tensiunii la
începutul golului şi printr-o revenire practic exponenţială a acesteia. Un exemplu este prezentat
în figura 5.6, cu forma idealizată (a) şi cea reală (b). Forma idealizată este tipică pentru golurile
provocate de pornirile directe ale motoarelor de mare putere;

a) b) c)
Fig. 5.6 Gol de tensiune de formă exponenţială:
a – forma idealizată; b – forma reală; c - curba tensiunii la pornirea unui motor de mare putere.
– goluri de tensiune cu formă compusă la care tensiunea variază în trepte, pentru acestea legile de
variaţie fiind diferite sau identice. În figura 5.7 este prezentată forma idealizată a unui astfel de gol
de tensiune. Golurile compuse sunt specifice funcţionării în etape a protecţiilor care elimină
defectul.

Fig. 5.7 Forma idealizată a unui gol de tensiune compus.

C8 - 13
5.10 Indicatori pentru evaluarea cantitativă a golurilor de tensiune
Datele obţinute prin măsurare permit caracterizarea golurilor prin următorii indicatori [IEC
61000-2-8/2000]:
1. Amplitudinea relativă sau procentuală
∆U g U − U rez
ε g [%] = ⋅ 100 [%] = c ⋅ 100 [%] (5.3)
Uc Uc
în care Urez este valoarea reziduală a tensiunii de fază, iar Uc - tensiunea contractată pe fază.
2. Durata golului de tensiune:
∆t g = t f − ti (5.4)

în care ti şi tf sunt momentele iniţial şi final ale golului de tensiune;

3. Frecvenţa de apariţie a golurilor.
Ng
fa = (5.5)
Tr
în care Ng este numărul de goluri de tensiune care apar pe durata de referinţă Tr (în mod uzual un an).
Caracterizarea globală a golurilor de tensiune se face prin completarea, pe intervale mari de timp
(în mod obişnuit un an) a matricei tensiune reziduală - durată (tabelul 5.2) [SR EN50160-2007].
Tabelul 5.2 Matricea tensiune reziduală – durată
Tensiunea reziduală Durata golului ∆tg [ms]
∆Urez [%] [20…200] (200…500] (500…1000] (1000…5000] (5000…60000]
[80…90) A1 A2 A3 A4 A5
[70…80) B1 B2 B3 B4 B5
[40…70) C1 C2 C3 C4 C5
[5…40) D1 D2 D3 D4 D5
[0…5) X1 X2 X3 X4 X5
Nota 1: Valorile cuprinse în ultima linie corespund întreruperilor de tensiune.

Ultimul rând al matricei din tabelul 5.2 corespunde întreruperilor de scurtă durată. În unele
cazuri poate fi utilizat pragul de 1 % sau 10 % pentru a distinge golurile de tensiune de întreruperile
de scurtă durată.
Fiecare celulă a matricei conţine numărul de goluri de tensiune corespunzând intervalului
tensiunii reziduale şi respectiv duratei.
Frecvenţa golurilor de tensiune cu o anumită caracteristică, corespunzătoare fiecărei celule a
matricei tensiune reziduală - durată, determinată pentru un interval de timp (în general un an), este
evaluată prin raportul dintre numărul de evenimente Nc din celula respectivă şi numărul total de
evenimente Nm din matrice (suma valorilor din toate celulele):
Nc
g= (5.6)
Nm
În condiţii normale de funcţionare, numărul total de goluri într-o reţea, pe durata unui an, poate
fi de la câteva zeci la o mie.
Pentru măsurători realizate simultan într-un mare număr de puncte din reţeaua electrică (în
cadrul unei campanii de măsurători) se pot utiliza matricei de aceeaşi formă cu cea din tabelul 5.2
completate însă cu valori care corespund, în funcţie de tipul analizei:

C8 - 14
 • probabilităţii de 95 % de apariţie în punctele analizate;
• valorilor maxime;
• valorilor medii;
• altor analize statistice.
În cazul apariţiei unor forme diferite ale golurilor de tensiune sau la analiza unor instalaţii cu
caracteristici diferite (de exemplu reţele în cablu sau reţele aeriene) este recomandabil să fie
completate matrice diferite pentru fiecare caz specific.

5.11 Indicatori pentru evaluarea performanţelor unei reţele electrice,

din punct de vedere al golurilor de tensiune
Pentru evaluarea golurilor de tensiune într-o reţea electrică sunt necesare determinări în toate
nodurile reţelei şi apoi prelucrarea acestora.
Caracterizarea performanţei unei reţele electrice din punctul de vedere al golurilor de tensiune
necesită informaţii atât asupra numărului de goluri cu o anumită amplitudine cât şi asupra numărului
de utilizatori afectaţi. În acest sens au fost elaboraţi o serie de indicatori specifici:
1. SARFIX% - (System Average rms (yariation) Frequency Indexvoltage) – Frecvenţa medie a
variaţiilor de tensiune la nivel de sistem
Se calculează ca raportul dintre numărul de consumatori care au resimţit o variaţie a valorii
efective a tensiunii (goluri de tensiune, supratensiunile şi întreruperile scurte) sub x % din tensiunea
contractată, pe durata analizată (între 10 ms şi 60 s) şi numărul total Nt de utilizatori deserviţi de
sistemul analizat:
n
∑ Ni
SARFI x % = i =1 (5.7)
Nt
în care Nt este numărul utilizatorilor care au resimţit variaţia de tensiune sub x % din tensiunea
contractată, la fiecare dintre evenimentele i,
n - numărul total de evenimente cu variaţie de tensiune sub x % din tensiunea contractată, pe
durata analizată, în sistemul analizat.
Pragul x % este în mod uzual de 90, 80, 70, 50 şi 10.
2. SIARFIX% - (System Instantaneous Average rms (variation) Frequency Indexvoltage) - Frecvenţa
medie a variaţiilor instantanee de tensiune
Se calculează ca raportul dintre numărul de consumatori care au resimţit o variaţie instantanee
a valorii efective a tensiunii sub x % din tensiunea contractată, pe durata analizată, şi numărul total
Nt deserviţi de sistemul analizat
n
∑ NIi
SIARFI x % = i =1 (5.8)
Nt
în care NIi este numărul consumatorilor care au resimţit variaţia de tensiune sub x % din tensiunea
contractată, la fiecare dintre evenimentele i,
n - numărul total de evenimente cu variaţie de tensiune sub x % din tensiunea contractată, pe
durata analizată, în sistemul analizat.
Pragul x % este în mod obişnuit de 90, 80, 70, 50 şi 10.
Durata variaţiilor instantanee a valorii efective a tensiunii luate în consideraţie este cuprinsă
între o jumătate de perioadă a tensiunii alternative şi 30 perioade (10÷600 ms). În unele standarde
întreruperile nu se consideră ca având o durată instantanee.

C8 - 15
 3. SMARFIX% - (System Momentary Average rms (variation) Frequency Indexvoltage) - Frecvenţa
medie a variaţiilor momentane de tensiune
Se calculează ca raportul dintre numărul de consumatori care au resimţit o variaţie momentană
a valorii efective a tensiunii sub x % din tensiunea contractată, pe durata analizată, şi numărul total
Nt deserviţi de sistemul analizat
n
∑ NM i
SMARFI x % = i =1 (5.9)
Nt
în care NMi este numărul consumatorilor care au resimţit variaţia de tensiune sub x % din tensiunea
contractată, la fiecare dintre evenimentele i,
n - numărul total de evenimente cu variaţie de tensiune sub x % din tensiunea contractată, pe
durata analizată, în sistemul analizat.
Pragul x % este în mod obişnuit de 90, 80, 70, 50 şi 10.
Durata variaţiilor momentane ale valorii efective a tensiunii luate în consideraţie este cuprinsă
în intervalul: 0,6 s - 3 s pentru goluri de tensiune şi 0,5 perioade – 3 s pentru întreruperi.
4. STARFIX% - (System Temporary Average rms (variation) Frequency Indexvoltage) - Frecvenţa
medie a variaţiilor temporare de tensiune
Se calculează ca raportul dintre numărul de consumatori care au resimţit o variaţie temporară
a valorii efective a tensiunii sub x % din tensiunea contractată, pe durata analizată, şi numărul total
Nt deserviţi de sistemul analizat:
n
∑ NTi
i =1
STARFI x % = (5.10)
Nt
în care NTi este numărul consumatorilor care au resimţit variaţia de tensiune sub x % din tensiunea
contractată, la fiecare dintre evenimentele i,
n - numărul total de evenimente cu variaţie de tensiune sub x % din tensiunea contractată, pe
durata analizată, în sistemul analizat.
Pragul x % este în mod obişnuit de 90, 80, 70, 50 şi 10.
Durata variaţiilor temporare ale valorii efective a tensiunii luate în consideraţie este cuprinsă
între 3 s – 60 s.
Agregarea în spaţiu a datelor devine necesară atunci când trebuie să fie caracterizată o reţea
electrică în privinţa performanţelor sale din punct de vedere al golurilor de tensiune şi întreruperilor
de scurtă durată, caz în care trebuie efectuate determinări într-un număr mare de puncte din reţeaua
electrică respectivă.

5.12 Sensibilitate şi imunitate la goluri de tensiune şi întreruperi de scurtă durată

Cantitativ, sensibilitatea receptoarelor la goluri de tensiune se poate caracteriza prin anumite
valori limită ale unor mărimi de stare, la depăşirea cărora funcţionarea trebuie întreruptă pentru a nu
se periclita integritatea fizică a acestor receptoare sau de la care începând calitatea serviciilor utile
este compromisă şi continuarea funcţionării în acest regim este dăunătoare.
Astfel de valori, denumite criterii de sensibilitate, pot fi de exemplu: alunecarea motoarelor
asincrone la care se pierde stabilitatea dinamică a acţionărilor respective, cantitatea de căldură
dezvoltată în elementele parcurse de curent la depăşirea căreia apare pericolul arderii acestor
elemente, cuplurile maxim admisibile din punct de vedere al solicitărilor mecanice în arbori sau
transmisii mecanice etc.

C8 - 16
 Depăşirea sau atingerea unui anumit criteriu de sensibilitate la un gol de tensiune oarecare este
determinată de principalele caracteristici ale acestuia: amplitudinea şi durata golului. Aceasta
înseamnă că din punct de vedere al unei anumite sensibilităţi, mulţimea golurilor de tensiune de
diferite amplitudini şi durate, la care este posibil a fi supus un receptor, se poate împărţi în două: o
categorie de goluri cu caracteristici ce nu depăşesc valoarea limită a criteriului de sensibilitate şi o
altă categorie la care această valoare este atinsă sau depăşită.
Dacă se utilizează o reprezentare grafică în planul definit prin coordonatele tensiune reziduală -
durată a golului de tensiune, acest plan se poate separa în două zone:
- zona în care sunt situate golurile la care a fost depăşit criteriul de sensibilitate considerat;
- zona în care sunt situate golurile în care receptorul este practic insensibil.
Recomandările CEI cu privire la compatibilitatea electromagnetică introduc noţiunea de
imunitate a receptoarelor la goluri de tensiune, prin care se înţelege aptitudinea acestora de a suporta
un gol fără ca un anumit criteriu limită de sensibilitate să fie atins. Se poate defini acum, curba de
separare a celor două zone, denumită curba de imunitate, ca fiind locul geometric al punctelor de
coordonate tensiune reziduală - durată a golului, pentru care criteriul de sensibilitate atinge valoarea
limită admisibilă. Cele două zone determinate prin curba de imunitate pot fi denumite:
- zona de imunitate - zonă care cuprinde goluri suportabile;
- zona de sensibilitate - zona golurilor pe care receptorul nu le poate suporta şi pentru care
trebuie să i se întrerupă funcţionarea.
Deci imunitatea şi sensibilitatea apar ca două noţiuni complementare, ce definesc comportarea
receptoarelor la goluri de tensiune.
În funcţie de natura criteriului de sensibilitate la care se referă, se pot diferenţia mai multe tipuri de
imunitate, respectiv curbe de imunitate: dinamică, termică, mecanică etc. Astfel se poate defini o curba
de imunitate globală care să includă mai multe tipuri (curbe) de imunitate. În figura 5.8 sunt prezentate
câteva exemple de curbe de imunitate, întâlnite în mod frecvent la acţionările cu motoare electrice.

Fig. 5.8 Exemple de curbe de imunitate pentru acţionări cu motoare electrice.

Curba de imunitate globală a receptoarelor (fig. 5.8) este exprimată prin porţiunile diferitelor
curbe de imunitate, care constituie delimitarea dintre zona golurilor nepericuloase şi cea a golurilor
care nu pot fi suportate de către receptor (conturul îngroşat).
În practică se adoptă o curbă acoperitoare pentru imunitate globală.

5.12 Limite admisibile

Ca şi în cazul altor indicatori ai calităţii energiei electrice, stabilirea unor norme care să
impună limitele admisibile ale unor mărimi caracteristice golurilor de tensiune, va avea în vedere
precizarea punctului de valabilitate a acestor norme. Acesta poate fi localizat la bornele unui anumit
tip de receptor sau în secţiunea de livrare a energiei electrice către un client, cu care se stabilesc
anumite relaţii contractuale.

C8 - 17
 În ceea ce priveşte receptoarele electrice, limitele de imunitate la goluri de tensiune a
acestora sunt în general precizate de către fabricanţi, în funcţie de clasa de imunitate a receptorului
respectiv. Iată câteva exemple:
 redresoarele cu semiconductoare:
– cele cu clasa de imunitate A – admit variaţii de tensiune de scurtă durată (0,5...30
perioade) în domeniul ±15%Un;
– cele cu clasa de imunitate B şi C – admit variaţii de tensiune de scurtă durată în
domeniul (–10...+15)% Un;
 convertoarele cu semiconductoare ce funcţionează în regim de invertor – admit variaţii
de tensiune de scurtă durată după cum urmează:
– cele cu clasa de imunitate A: ±15%Un;
– cele cu clasa de imunitate B: (–10...+15)% Un;
– cele cu clasa de imunitate C: (–7,5...+15)% Un..
 calculatoarele, sistemele de comandă, control şi automatizări – amplitudinea golurilor de
tensiune de orice durată nu trebuie să depăşească 10%Un.
Unele norme indică, cu titlu informativ, următoarele durate ale golurilor de tensiune cu
amplitudinea cuprinsă între 10% şi 99%, fără a le considera însă niveluri de compatibilitate:
– instalaţii de clasă 1: o semiperioadă;
– instalaţii de clasă 2 sau 3: 1...300 semiperioade.
Pentru întreruperi instantanee, unele norme recomandă următoarele nivele anuale de
compatibilitate:
– instalaţii de clasă 1: nici o întrerupere instantanee;
– instalaţii de clasă 3: maxim 60 întreruperi instantanee.
► Curbele CBEMA şi ITIC
În analiza efectelor golurilor de tensiune asupra echipamentelor dintr-o instalaţie este
necesar a avea, pe de o parte, informaţii privind amplitudinea, durata golurilor şi eventual forma
acestora şi pe de altă parte trebuie cunoscută curba de susceptibilitate a echipamentului.
Cele mai cunoscute astfel de curbe sunt curba CBEMA, înlocuită ulterior cu curba ITIC.
Curba CBEMA (elaborată de The Computer and Business Equipment Manufactures
Association) este un set de caracteristici reprezentând durata - amplitudinea variaţiilor de tensiune
suportabile de către echipamentele de calcul.
Caracteristica CBEMA, inclusă în IEEE Standard 446, a devenit un standard pentru
măsurarea performanţelor tuturor tipurilor de echipamente şi sisteme electrice, folosit drept
referinţă în studiile de calitate a alimentării de pe continentul american.

Fig. 5.9 Curba CBEMA privind valorile acceptate ale variaţiilor de tensiune (o perioadă este
egală cu 1/60 s).

C8 - 18
 Cele două axe ale curbei CBEMA din figura 5.9 reprezintă amplitudinea şi durata
perturbaţiilor. Curba superioară indică nivelul supratensiunilor admise, corelat cu durata acestora
iar curba inferioară indică durata acceptată a întreruperilor şi a amplitudinii golurilor de tensiune,
corelate cu duratele acestora.
Datele din figura 5.9 pun în evidenţă faptul că echipamentele de calcul acceptă variaţiile de
lungă durată în intervalul (0,85...1,05)UN în care nu este afectată funcţionarea lor.
Organizaţia ITIC (Information Technology Industry Council) provenită din CBEMA, în
colaborare cu PEAC (Power Electronics Aplications Center) au elaborat o nouă curbă (fig. 5.10)
mai puţin restrictivă faţă de curba CBEMA, dar acceptând variaţii de lungă durată numai în
intervalul (0,9... 1,1) UN .

Fig. 5.10 Curba ITIC privind domeniul acceptat al tensiunilor (perioada T are 1/60 s).
Curbele care delimitează zonele de funcţionare sunt în general precizate de producătorul
echipamentului şi apoi negociate între furnizor şi consumatorul de energie.
În figura 5.11 sunt exemplificate utilizări ale curbelor CBEMA respectiv ITIC pentru
clasificarea evenimentele înregistrate o anumită durată de timp şi caracteristicile lor, în raport cu
domeniul de susceptibilitate a consumatorului. Valorile din afara domeniului marcat pot determina
daune consumatorului analizat.

a)
Fig. 5.11 Goluri de tensiune înregistrate în tensiunea de alimentare a unor utilizatori industriali.

C8 - 19
 b)
Fig. 5.11 Goluri de tensiune înregistrate în tensiunea de alimentare a unor utilizatori industriali.
În ceea ce priveşte punctul de delimitare între furnizorii şi consumatorii de energie electrică,
părerile sunt în general împărţite, atât în privinţa introducerii în contractele de furnizare a unor
norme cu privire la golurile de tensiune, cât şi cu privire la indicatorii ce ar putea fi normaţi, deci
controlaţi şi garantaţi. Definirea unui nivel de calitate standard, în general acceptat de consumatori,
care să devină nivel contractual, este o problemă dificil de rezolvat.
În România, normativele nu stabilesc valori limită ale indicatorilor golurilor de tensiune, ci
dimpotrivă se precizează obligaţia consumatorilor de a-şi prevedea propriile măsuri de
desensibilizare a instalaţiilor sensibile la goluri de tensiune (PE 124).
Analiza golurilor în reţelele trifazate poate fi făcută, pe fiecare fază, utilizând echipamente
mono-canal sau pe ansamblul celor trei faze, utilizând echipamente multi-canal. În cazul
echipamentelor multi-canal, durata golului se măsoară din momentul în care pe unul dintre canale
tensiunea a scăzut sub valoarea de prag, până în momentul în care toate tensiunile de fază au depăşit
valoarea de prag plus valoarea de histerezis (în mod obişnuit valoarea de histerezis este de 2 % din
tensiunea de referinţă) [IEC 61000-4-30/20075]. În acest sens este necesar a face diferenţă între
echipamentele trifazate (trei echipamente mono-canal) şi echipamentele multi-canal (un echipament
care analizează ansamblul celor trei faze).

5.13 Metodele şi mijloacele de atenuare sau de eliminare a efectelor golurilor de tensiune

În principiu este imposibilă suprimarea completă a golurilor de tensiune, indiferent de zona
lor de origine (reţeaua furnizorului sau cea a unui utilizator). Pentru combaterea golurilor de
tensiune se acţionează:
– la nivelul reţelei, asupra cauzelor – prin diminuarea numărului lor,
– la nivelul utilizării, asupra efectelor – prin compensarea instantanee a pierderii alimentării
cu energie pe toată durata golului de tensiune.

1˚. Diminuarea frecvenţei de apariţie a golurilor de tensiune

Pentru aceasta se va acţiona atât asupra reţelei distribuitorului cât şi a celor ale utilizatorilor.
Printre procedeele folosite se află:
 Modificarea structurii reţelei de alimentare, de exemplu prin racordarea consumatorului
printr-o linie separată, pentru evitarea perturbaţiilor ce provin de la alţi utilizatori;
 Modificarea reţelei interne a consumatorului cu scopul izolării părţilor sensibile la goluri de
tensiune, pentru a evita influenţa asupra tensiunii a sarcinilor fluctuante (inclusiv a
motoarelor cu porniri frecvente) sau a scurtcircuitelor cu probabilitate mare de apariţie în
C8 - 20
 alte părţi ale instalaţiei. De exemplu se poate utiliza un cablu racordat direct la barele de j.t.
ale transformatorului de alimentare, sau, în cazul unui utilizator racordat la m.t., se poate
realiza alimentarea părţii sensibile la goluri de tensiune, printr-un transformator separat.

2˚. Compensarea instantanee a pierderii alimentării cu energie

Majoritatea instalaţiilor şi agregatelor industriale, au în componenţa lor trei categorii
principale de elemente:
– aparatajul de comutaţie pentru punerea sau scoaterea din funcţiune şi dispozitivele de
protecţie aferente (contactoare, întreruptoare, etc.,);
– aparatura de control (regulatoare de viteză, detectoare de eroare, etc.);
– receptoarele principale (motoarele principale, cuptoarele, etc.).
Elementele din primele două categorii absorb pentru funcţionare o putere în general redusă
în raport cu puterea absorbită de către elementele din cea de-a treia categorie, însă au o inerţie mult
mai mică decât a acestora. Se poate deci considera că repercusiunile perturbaţiilor electrice asupra
instalaţiilor industriale au două niveluri diferite.
Primul nivel este cel al sistemului de control al unei maşini sau proces, care cuprinde şi
aparatajul de comutaţie. Pentru acest nivel, în care consumul de energie şi inerţia sunt aproape
întotdeauna reduse, sensibilitatea la goluri de tensiune este mare. Este deci necesară găsirea unei
modalităţi de asigurare a unei alimentări stabile a sistemului sau de “inhibare” a acestuia în timpul
perturbaţiei tensiunii.
În cazul celui de-al doilea nivel, cel al receptoarelor principale, consumul de energie şi
inerţia sunt în general importante. Adesea, datorită acestei inerţii, maşinile sunt mai puţin sensibile
la goluri de tensiune, comparativ cu aparatura de control.
Această clasificare pe două nivele permite stabilirea unei priorităţi în studiul sensibilităţii
unei instalaţii industriale faţă de golurile de tensiune. Pentru început trebuie rezolvate problemele
puse de către sistemele de control. Apoi, dacă este necesar, trebuie determinaţi timpii maximi de
întrerupere a tensiunii, acceptaţi de către maşini, pe baza cărora se stabileşte mijlocul de a le
realimenta în acest interval şi de a le reporni automat, imediat după dispariţia perturbaţiei.
Practic, soluţia compensării instantanee a pierderii alimentării cu energie constă în utilizarea
de dispozitive ce permit înmagazinarea de energie şi restituirea acesteia în timpul fiecăruia dintre
golurile de tensiune, cărora li se pot asocia sisteme ce permit bascularea foarte rapidă a sarcinii pe
o altă sursă.
Acumularea de energie şi restituirea acesteia pe durata golului de tensiune
La ora actuală, acumularea de energie este realizată prin una dintre metodele prezentate mai
jos. În figura 5.12 sunt prezentate schematic diferitele soluţii posibile, iar în tabelul 5.3 sunt
precizate intervalele de timp în interiorul cărora sunt eficace fiecare dintre aceste sisteme.
 Soluţia întâia: Utilizarea de volanţi. Aceşti volanţi, montaţi fie la motoarele
existente, fie la grupurile motor-generator care alimentează instalaţia industrială sensibilă la goluri
de tensiune, acţionează practic ca surse de energie intercalate în circuitele de alimentare. Grupurile
motor-generator la care este aplicabilă soluţia pot avea puteri unitare cuprinse între câţiva kVA şi
câteva sute de kVA. Se poate astfel menţine turaţia sau frecvenţa şi tensiunea în limitele a câtorva
procente în timpul unor intervale de timp având mărimi de ordinul (0,5÷1) s, chiar şi în cazul
întreruperii complete a tensiunii de alimentare a sistemului.
 Soluţia a doua: Înserierea în circuitul de curent alternativ perturbat a unui
ansamblu redresor-baterie tampon-invertor (UPS – Uninterruptible Power Supply). Acest sistem
prezintă o capacitate de acumularea energiei mult mai mare decât cea a sistemului anterior. Duratele
de autonomie pot ajunge la 30 min pentru puteri de la câţiva kVA la peste 1000 kVA (dacă se pun
în paralel module de puteri de 100 kVA sau 300 kVA). Sistemul poate fi completat cu aparatură de
C8 - 21
comutaţie electromecanică sau electronică, capabilă să elimine rapid orice element defect fie
dinspre sursă fie dinspre receptoare.

Fig. 5.12 Diferite soluţii de alimentare a receptoarelor sensibile sau insensibile la goluri de tensiune.

 Soluţia a treia: Utilizarea curentului continuu. Acesta este obţinut cu ajutorul

punţilor redresoare, care se asociază fie cu condensatoare pentru a se proteja împotriva eventualelor
goluri şi întreruperi de tensiune a căror durată maximă este de ordinul unei secunde şi în timpul
cărora cantitatea de energie ce trebuie furnizată este scăzută (câţiva W), fie cu baterii de
acumulatoare pentru durate şi cantităţi de energie mai importante (cum este de exemplu cazul
circuitelor de temporizare a contactoarelor motoarelor).
Utilizarea unei a doua surse de alimentare
Aplicarea acestei soluţii se poate face în două variante:
 Soluţia a patra: dubla alimentare din reţea. Soluţia este aplicabilă dacă instalaţiile
industriale suportă sau pot fi adaptate pentru a suporta pe durata a câtorva zecimi de secundă,
întreruperea tensiunii, perioadă necesară echipamentelor auxiliare pentru detectarea golului de
tensiune şi comutarea de pe o sursă pe alta (AAR).
 Soluţia a cincia: pornirea unui grup electrogen. Soluţia este aplicabilă dacă
instalaţiile industriale suportă întreruperea tensiunii pentru o durată de câteva minute. Dacă
generatorul este echipat cu un volant de inerţie şi cu ambreiaj şi dacă motorul termic este
preîncălzit, timpul de întrerupere poate fi mai mic de 0,5 s.
Primele trei soluţii sunt utilizate de preferinţă pentru circuitele de comandă iar a patra şi a
cincia pentru circuitele de forţă (dacă maşinile suportă golurile de tensiune sau chiar oprirea). Unele
combinaţii de sisteme sunt mai economice decât altele: de exemplu combinaţia soluţiilor a treia şi a
patra faţă de întâia şi a patra.
Trebuie adăugat aici o observaţie în legătură cu diferenţa de calitate a tensiunilor de
alimentare furnizate de un generator respectiv un invertor. Din punct de vedere al furnizării
energiei, cele două sisteme pot fi considerate echivalente, dar nu la fel stau lucrurile din punct de
vedere al calităţii undei de tensiune. În cazul unui supracurent, care este sau nu consecinţa unui
defect în sistemul ce trebuie protejat împotriva golurilor de tensiune, ia naştere un regim tranzitoriu
în tensiune a cărui durată este de ordinul a câtorva zeci de milisecunde în cazul grupului electrogen

C8 - 22
echipat cu protecţii electromecanice clasice, respectiv de circa 20 ms în cazul unui invertor echipat
cu protecţii statice (ambele furnizând tensiuni cu frecvenţa de 50 Hz).
Deşi nu s-a ilustrat în figura 5.12, aparatele insensibile la golurile de tensiune, pot fi
eventual insensibilizate şi faţă de întreruperile de tensiune de scurtă şi lungă durată, prin folosirea
soluţiilor a patra sau a cincia.

Tabel 5.3 Intervalele de timp ale eficacităţii diferitelor sisteme de compensare a golurilor de tensiune.
Intervale de timp
Tipuri de soluţii Observaţii
0 0,1s 0,4s 0,5s 1s 4min 30min >1h

1 Maşini cu volant de inerţie Protecţie totală între 0÷1 s

2 Redresor + baterie + invertor Protecţie totală între 0÷30 min
Contactoare temporizate prin Protecţie între 0÷1 s dacă maşinile
3
condensator suportă întreruperi ≤ 1s
Comutarea între sursele sau Fără protecţie între 0÷0,25 s (în
4
căile de alimentare din reţea cazuri deosebite 0,18 s)
Fără protecţie între 0÷4 min (timpul
Grup electrogen de demaraj)

5 Protecţie totală de la t = 0 la mai

Grup electrogen ce asigură multe ore (există însă o variaţie
alimentarea de la t = 0 tranzitorie a turaţiei în intervalul
0÷10 s)

goluri de tensiune şi întreruperi de scurtă durată ←→ întreruperi de lungă durată

1 min

C8 - 23
 Capitolul 6

ÎNTRERUPERILE DE LUNGĂ DURATĂ

ÎN ALIMENTAREA CU ENERGIE ELECTRICĂ

Asigurarea alimentării cu energie electrică, fără întrerupere, a consumatorilor reprezintă o

problemă principală a furnizorului de energie electrică şi o componentă asociată calităţii energiei
electrice. Aşa cum s-a arătat anterior, orice SEE, indiferent cât de bine este echipat şi exploatat, este
afectat de perturbaţii de scurtă şi lungă durată ale tensiunii, pe una sau mai multe faze.
De obicei întreruperile sunt determinate de evenimente externe sau accidente şi depind în
special de caracteristicile şi configuraţia reţelei de alimentare. Întreruperile de lungă durată sunt
acceptate, ca număr şi durată, prin convenţie între furnizor şi consumator, în funcţie de exigenţa
acestuia din urmă.

6.1 Definirea întreruperilor de lungă durată în alimentare

Întreruperile de lungă durată reprezintă scăderea sub 1% (în unele documente sub 5%) din
valoarea tensiunii nominale, a tensiunii de alimentare într-un nod al reţelei electrice, pe o durată
mai mare de un minut (în unele documente cu o durată mai mare de 3 min.).
Principalele mărimi ce caracterizează întreruperile de tensiune sunt:
- durata întreruperii: ∆tî = t f − ti (6.1.)
Nî
- frecvenţa de apariţie a întreruperilor: fa = (6.2.)
Tr

unde: ti, tf reprezintă momentul iniţial, respectiv cel final;

Nî - numărul de întreruperi care apar în intervalul de timp de referinţă, Tr.
Evaluarea întreruperilor de scurtă şi lungă durată se face pe baza numărului şi duratei
evenimentelor.
Determinarea apariţiei unei întreruperi se face pe baza măsurătorilor valorii efective pe jumătate
de perioadă a tensiunii alternative.

6.2 Cauzele şi efectele întreruperilor de lungă durată

Întreruperile de lungă durată sunt întreruperi accidentale cauzate de defecte permanente sau
temporare, produse în majoritatea cazurilor de evenimente externe, defectări de echipament etc.
Întreruperile de lungă durată pot fi şi planificate (prestabilite) caz în care ele pot fi anunţate de către
operatorul de distribuţie, astfel că utilizatorul poate să adopte o serie de măsuri pentru limitarea
daunelor.
Utilizarea energiei electrice în întreprinderile industriale prezintă o mare diversitate de forme:
acţionarea utilajelor şi mecanismelor (transformare în energia mecanică), procese electrotermice şi
electrochimice, iluminat etc.) Fiecare proces tehnologic care utilizează energie electrică prezintă o
funcţie proprie de răspuns în cazul discontinuităţii în alimentarea cu această formă de energie, funcţie
care se materializează printr-o gamă largă de efecte începând cu perturbaţii neesenţiale ale producţiei
şi putând ajunge până la distrugerea de utilaje şi periclitarea vieţii personalului de exploatare.
Cunoaşterea caracteristicilor de întrerupere a fiecărui proces tehnologic este un element deosebit de
important pentru determinarea efectelor produse de întreruperi. Din acest motiv receptoarele au fost
împărţite în patru categorii în funcţie de natura efectelor produse de întreruperi:
► categoria 0 (vitale), la care întreruperile în alimentarea cu energie electrică, peste o durată
critică, poate duce la explozii, incendii, distrugeri grave de utilaje cu valoare mare de înlocuire sau
pierderea de vieţi omeneşti;

C9 - 1
► categoria 1 (principale), la care întreruperea alimentării duce la dereglarea proceselor
tehnologice în flux continuu, rebuturi importante, pierderi materiale deosebite prin nerealizarea
producţiei planificate, repercusiuni asupra activităţii altor societăţi, dezorganizarea vieţii sociale în
centre urbane;
► categoria 2 (secundare), la care întreruperea alimentării duce la nerealizări de producţie care
pot fi recuperate ulterior;
► categoria 3 (auxiliare), care cuprinde receptoarele ce nu se încadrează în categoriile
precedente.
Având în vedere gravitatea efectelor produse de întreruperea în alimentare, consumatorul îşi
poate diminua efectele negative produse de întreruperi prin asigurarea unui anumit nivel de
siguranţă. Nivelul de siguranţă este dat de gradul de nealimentare a unui consumator cu o
discontinuitate în alimentarea cu energie electrică, admisibil şi specific acestuia. Astfel, se definesc
trei nivele de siguranţă:
- nivelul 1, consumatorul este alimentat din două puncte distincte de racord, prin două căi de
alimentare independente, dimensionate astfel încât puterea cerută (absorbită) de consumator să fie
transportată în regim economic pe ambele căi, iar în regim de indisponibilitate a unei căi să nu fie
depăşită limita termică a căii rămase în funcţiune; realimentarea consumatorului în caz de avarie a
unei căi, se prevede a se realiza prin comutarea automată a consumatorului pe calea neavariată cu o
discontinuitate de maxim 3 secunde;
- nivelul 2, consumatorul este alimentat prin două căi de alimentare şi de regulă printr-un singur
punct de racord; realimentarea consumatorului în caz de avarie a unei căi se poate face numai după
identificarea defectului şi efectuarea unor operaţii manuale de izolare a acestuia, după o întrerupere
de 0,5 - 8 ore, în funcţie de clasa consumatorului, structura reţelei de alimentare şi poziţia sa faţă de
centrul de intervenţie;
- nivelul 3, consumatorul este alimentat printr-o singură cale de alimentare, realimentarea
consumatorului în caz de avarie se poate face numai după repararea sau înlocuirea elementului defect.
Având în vedere clasificarea întreruperilor de lungă durată în accidentale şi prestabilite, se
pot face următoarele precizări:
- pentru întreruperile accidentale frecvenţa şi durata lor depind de nivelul de siguranţă asigurat
de SEN, de schema de alimentare aleasă (treapta de tensiune, densitatea şi gradul de buclare a
reţelei) precum şi calitatea echipamentelor şi materialelor utilizate. Deşi de cele mai multe ori
aceste întreruperi sunt de durată redusă, ele pot avea consecinţe deosebit de grave asupra
utilizatorilor. Se poate acţiona în vederea reducerii numărului şi duratei lor printr-o serie de măsuri,
dar în actualul stadiu al tehnicii, evitarea în totalitate este imposibilă.
- pentru întreruperile prestabilite - au o durată de ordinul orelor, dar consecinţele lor nu sunt grave,
consumatorii respectivi fiind preveniţi în timp util pentru a lua măsuri adecvate în astfel de situaţii.
Prin planificarea în aceeaşi perioadă a reparaţiilor din instalaţiile energetice şi instalaţiile
tehnologice ale consumatorilor alimentaţi, precum şi prin tehnica lucrărilor sub tensiune la reţelele
de orice tensiune, se reduc la minim efectele produse de întreruperi.
Ca şi întreruperile de scurtă durată şi întreruperile de lungă durată depind ca frecvenţă şi
durată de configuraţia reţelei (buclată, radială), de nivelul de protecţie şi automatizare care
echipează reţeaua respectivă. La stadiul actual al tehnologiei şi ţinând seama de structurile şi natura
reţelelor (aeriană, subterană) din diferite ţări, nu este posibil a se indica valori generale pentru
frecvenţa şi durata medie de întrerupere.
Operatorul de distribuţie poate da însă consumatorilor estimări privind aceste valori, pentru
punctul în care sunt conectaţi. Aceste estimări se bazează pe date statistice locale.
Întreruperile în alimentarea cu energie electrică a consumatorilor trebuie să fie cât mai rare
cu putinţă. Întreruperile de lungă durată şi cele care afectează consumatorii pe un teritoriu extins
trebuie evitate, chiar în condiţiile unor costuri ridicate.

C9 - 2
 6.3 Evaluarea întreruperilor de lungă durată
În Europa evaluarea întreruperilor de lungă durată se face pe baza indicatorului energie
nelivrată - ENS - (Energy not Supplied) - ca fiind energia care ar fi fost furnizată dacă nu
interveneau întreruperile. Evaluarea se face pe durata unui an şi se indică energia (în MWh)
nelivrată în acel an. Pe baza valorii ENS se determină următorii indicatori (conform IEC 61000-2-
8/2000):
• Durata medie de întrerupere (la nivel de sistem) - AIT (Average Interruption Time) -
defineşte durata totală a întreruperilor într-un an (în minute):
ENS
AIT= 8760 ⋅ 60 ⋅ [min/an] (6.1)
AD
în care AD (Annual Demand) este consumul anual net pentru sistemul electroenergetic (fără
consumul propriu tehnologic) [MWh/an].
• Indicator de indisponibilitate medie a serviciului - ASUI (Average Service Unavailability
Index) - ca raport între energia nelivrată datorită întreruperilor ENS (Energy not Supplied) şi
consumul anual net pentru sistemul electroenergetic (fără consumul propriu tehnologic) AD (Annual
Demand):
ENS
ASUI = (6.2)
AD
• Indicator minute sistem - SM (System Minutes) - ca parametru de performanţă a sistemului
electroenergetic care estimează durata medie de întrerupere anuală prin raportare la vârful de
consum anual:
ENS AL
SM = ⋅ 60 = AIT ⋅ [minute sistem] (6.3)
PL PL
în care PL (Peak Load) este vârful anual de consum, în MW, în perioada analizată, AL (Average
Load) - puterea medie a curbei de sarcină anuală, AIT (Average Interruption Time) - durata medie
de întrerupere (la nivel de sistem).
• Indicator de disponibilitate medie a serviciului de alimentare a utilizatorilor - ASAI (Average
Service Availability Index) - ca raport între energia efectiv furnizată utilizatorilor şi consumul anual
net pentru sistemul electroenergetic (fără consumul propriu tehnologic) AD:
AD − ENS
ASAI = = 1 − ASUI (6.4)
AD
Datele obţinute prin monitorizarea întreruperilor de scurtă şi lungă durată pot fi utilizate şi
pentru determinarea indicatorilor recomandaţi de IEEE (SUA), care urmează a fi introduşi şi în
România. Aceştia cuprind atât mărimi relative la performanţele sistemului de alimentare, cât şi
mărimi relative la utilizatorii alimentaţi dintr-o reţea:
- Durata medie de întrerupere la nivel de sistem - SAIDI (System Average Interruption
Duration Index) ca raport între durata totală a întreruperilor la toţi utilizatorii întrerupţi şi numărul
total al utilizatorilor conectaţi în sistemul analizat:
n
∑ (N s ⋅ Ds )
s =1
SAIDI = (6.5)
Nt
în care N s este numărul utilizatorilor întrerupţi peste 3 minute în întreruperea s,
n - numărul total de întreruperi,
Nt - numărul total al utilizatorilor deserviţi,
Ds - durata de întrerupere a utilizatorilor (minute) la întreruperea s;

C9 - 3
 - Frecvenţa medie de întrerupere la nivel de sistem - SAIFI (System Average Interruption
Frequency Index) - ca raport între numărul total al utilizatorilor, întrerupţi la fiecare dintre
întreruperile s de lungă durată şi numărul total al utilizatorilor conectaţi în sistemul analizat:
n
∑ Ns
s =1
SAIFI = (6.6)
Nt
- Durata medie de întrerupere la nivelul utilizatorului întrerupt - CAIDI (Customer Average
Interruption Duration Index) - ca raport între durata totală a întreruperilor la toţi utilizatorii
întrerupţi şi numărul total ai utilizatorilor întrerupţi la fiecare dintre întreruperile de lungă durată:
n
∑ (N s ⋅ Ds )
s =1 SAIDI
=
CAIDI = (6.7)
n SAIFI
∑ Ns
s =1
- Frecvenţa medie de întrerupere la nivel de sistem - ASIFI (Average System Interruption
Frequency Index) - ca raport între puterea aparentă totală întreruptă şi puterea totală St în funcţiune
(conectată, instalată) în sistemul analizat:
n
∑ Ss
s =1
ASIFI = (6.6)
St
în care S s este puterea întreruptă la întreruperea s ;
- Frecvenţa medie de întrerupere la nivelul utilizatorului întrerupt - CAIF1 (Customer
Average Interruption Frequency Index) - ca raport între numărul total al utilizatorilor, întrerupţi la
fiecare dintre întreruperile de lungă durată şi numărul total N ca al utilizatorilor afectaţi de una sau
mai multe întreruperi în perioada analizată:
n
∑ Ns
CAIFI = s =1 (6.9)
N ca
Un utilizator afectat de mai multe întreruperi se numără o singură dată în calculul acestui
indicator.
- Durata medie de întrerupere la nivel de sistem - ASIDI (Average System Interruption
Duration Index) - ca raport între energia nelivrată pe durata tuturor întreruperilor şi numărul total
Nt al utilizatorilor deserviţi în sistemul analizat:
n
∑ (Ss ⋅ Ds )
ASIDI = s =1 [kVAh/consumator] (6.10)
Nt
- Frecvenţa medie a întreruperilor momentane (de scurtă durată) - MAIFI (Momentary Ave
rage Interruption Frequency Index) - ca raport între numărul total al utilizatorilor întrerupţi pe
durate scurte şi numărul total N, al utilizatorilor deserviţi în sistemul analizat
M
∑ Nm
m =1
MAIFI = (6.11)
Nt

C9 - 4
în care M este numărul total al incidentelor de scurtă durată, N m - numărul utilizatorilor întrerupţi
pe durate scurte (sub 3 minute), la fiecare întrerupere m.
Indicatorii SAIFI şi SAIDI caracterizează numărul şi durata medie a unei întreruperi de durată,
la care se poate aştepta un utilizator.
Indicatorii CAIFI şi CAIDI sunt similari, dar sunt normalizaţi în raport cu utilizatorii care au
suferit real o întrerupere.
SAIFI şi SAIDI, numeric diferite de CAIFI şi CAIDI, permit ridicarea problemelor de la nivel
de medie zonală la nivelul întregului sistem.
MAIFI este similar cu SAIFI dar sunt numărate numai întreruperile de scurtă durată. De
regulă, MAIFI este aproximativ de acelaşi ordin de mărime sau mai mare decât SAIFI.
Între indicatorii de calitate, din punct de vedere al întreruperilor de scurtă şi lungă durată,
utilizaţi în Europa şi cei recomandaţi de IEEE există o serie de corelări. Astfel indicatorul de
disponibilitate medie a serviciului ASA1 poate fi corelat cu indicatorul SAID1.
SAIDI
8760 −
ASAI = 1 − ASUI = 60 (6.12)
8760
Durata unei întreruperi corespunde intervalului de timp în care tensiunea rămâne sub 5% din
tensiunea contractată. Determinarea apariţiei unei întreruperi se face pe baza măsurătorilor valorii
efective pe jumătate de perioadă a tensiunii alternative.

6.2 Mijloace pentru limitarea daunelor determinate de întreruperile de lungă durată

Pentru alimentarea continuă a proceselor industriale, la puteri relativ mari şi în cazul
întreruperilor de lungă durată, pot fi utilizate schemele din figura 6.1, în care, pe durata întreruperii,
receptoarele critice sunt alimentate de la un generator de rezervă antrenat de un motor cu
combustibil.

Fig. 6.1 – Scheme de alimentare continuă cu maşini electrice:

a) cu motor asincron (sincron), volant (V) şi motor Diesel de
intervenţie (MDI);
b) cu maşină sincronă reversibilă, volant şi MDI;
c) cu motor de tensiune continuă, redresor, volant şi MDI;
IC - întreruptor de cuplă; C - cuplă electromagnetică; IE –
întreruptor de ieşire; IP – întreruptor principal.

Ca o variantă a schemelor din figura 6.1 este utilizată schema din figura 6.2 în care, la o
întrerupere de lungă durată, pe durata scurtă până la pornirea motorului diesel, receptoarele critice
sunt alimentate prin intermediul unui echipament UPS cu stocare în baterie de acumulatoare.

C9 - 5
 Fig. 6.2 - Schemă de alimentare continuă cu UPS.
D – redresor; Iv – invertor; IS – întreruptor static; IP – întreruptor principal; ISO –
întreruptor static de ocolire; IO – întreruptor de ocolire; IE – întreruptor de ieşire; IM
– întreruptor pentru mentenanţă.

Având în vedere costurile relativ ridicate ale schemelor cu alimentare neîntreruptibilă pe

durate mari, apare necesară atât selectarea raţională a categoriei receptoarelor critice, cât şi analiza
posibilităţilor de rezervare pe partea tehnologică, astfel încât să se limiteze daunele care apar la
întreruperi de lungă durată ale alimentării cu energie electrică din reţeaua publică.

C9 - 6
 Capitolul 7

CREŞTERILE DE TENSIUNE

Creşterile de tensiune (numite şi supratensiuni) sunt perturbaţii bidimensionale definite prin

amplitudine şi durată (fig. 7.1) şi sunt evaluate pe baza măsurătorilor privind valoarea efectivă pe o
jumătate de perioadă. Durata creşterilor de tensiune se consideră ca fiind intervalul de timp în care
tensiunea depăşeşte un anumit prag (în mod obişnuit 110% din tensiunea declarată/contractată).

Fig. 7.1 Creştere de tensiune.

Evaluarea supratensiunilor (creşteri de tensiune) se poate face în funcţie de un prag limită
U start (fig. 7.2) şi având în vedere tensiunea de histerezis ∆U h .

Fig. 7.2 Caracteristicile unei supratensiuni temporare.

Normele europene recomandă caracterizarea supratensiunilor temporare pe baza matricei
tensiune timp (tabelul 7.1, conform SR EN 50160-2007) în care, în funcţie de durată, acestea se
împart în trei clase, corespunzătoare coloanelor matricei:
1. instantanee (cu durată sub 0,5 s),
2. momentane (cu o durată cuprinsă între 0,5 s şi 5 minut),
3. de lungă durată (durată cuprinsă între 5 s şi 1 minut).

Tabelul 7.1 Matricea pentru evaluarea creşterilor de tensiune

Durata creşterii de tensiune [ms]
Creşterea de tensiune
20 ≤ ∆ts < 500 500 ≤ ∆ts < 5000 5000 ≤ ∆ts < 60000
U s / U c ≥ 1, 2 S1 S2 S3
1,1 ≤ U s / U c ≤ 1, 2 T1 T2 T3
Datele pe durata unui an, înscrise în fiecare celulă a matricii tensiune-timp, stau la baza
evaluării performanţelor furnizorilor de energie electrică şi caracterizarea fiecărui nod al reţelei
electrice din punctul de vedere al calităţii energiei electrice.

C9 - 7
 Evaluarea unei reţele electrice din punctul de vedere al supratensiunilor necesită informaţii
atât asupra nivelului acestora cât si asupra numărului de consumatori afectaţi. În acest sens, sunt
utilizaţi următorii indicatori agregaţi spaţial (conform IEEE):
• Frecvenţa medie a supratensiunilor instantanee - SIARFIX% - (System Instantaneous Average rms
(variation) Frequency Indexvoltage) - calculată ca raportul dintre numărul de consumatori care au
resimţit o variaţie instantanee a valorii efective a tensiunii peste x% din tensiunea contractată, pe
durata analizată şi numărul total de consumatori Nt deserviţi de sistemul analizat
n
∑ NIi
SIARFI x % = i =1 (7.1)
Nt
în care NIi este numărul consumatorilor afectaţi de supratensiune, la fiecare dintre evenimentele i,
n - numărul total de evenimente cu supratensiune, pe durata analizată, în sistemul analizat.
Pragul x% este în mod obişnuit de 140, 120 şi 110. Durata variaţiilor valorii efective de tensiune
luate în consideraţie este cuprinsă între o perioadă a tensiunii alternative şi 0,5 s;
• Frecvenţa medie a supratensiunilor momentane – SMARFIX% – (System Momentary Average
rms (variation) Frequency Indexvoltage) - calculată ca raportul dintre numărul de consumatori care au
resimţit o variaţie momentană a valorii efective a tensiunii peste x% din tensiunea contractată, pe
durata analizată şi numărul total de consumatori Nt deserviţi de sistemul analizat:
n
∑ NM i
SMARFI x % = i =1 (7.2)
Nt
în care NM i este numărul consumatorilor afectaţi de supratensiune, la fiecare dintre evenimentele i,
n - numărul total de evenimente cu supratensiune, pe durata analizată, în sistemul analizat.
Pragul x% este în mod obişnuit de 140, 120 şi 110. Durata variaţiilor valorii efective de
tensiune luate în consideraţie este cuprinsă între 0,5 s şi 5 s;
• Frecvenţa medie a supratensiunilor temporare - STARFIX% - (System Temporary Average
rms (variation) Frequency Indexvoltage) - calculată ca raportul dintre numărul de consumatori care
au resimţit o variaţie temporară a valorii efective a tensiunii peste x% din tensiunea contractată, pe
durata analizată şi numărul total de consumatori Nt deserviţi de sistemul analizat
n
∑ NTi
STARFI x % = i =1 (7.3)
Nt
în care NTi este numărul consumatorilor afectaţi de supratensiune, la fiecare dintre evenimentele i, n
- numărul total de evenimente cu supratensiune, pe durata analizată, în sistemul analizat.
Pragul x% este în mod obişnuit de 140, 120 şi 110. Durata variaţiilor valorii efective de
tensiune luate în consideraţie sunt cuprinse între 5 s şi 60 s.
• Frecventa medie a supratensiunilor la nivel de sistem - SARFIX% - (System Average rms
ivariation) Frequency Indexvoltage) calculată ca raportul dintre numărul de consumatori care au
resimţit o variaţie a valorii efective a tensiune peste x% din tensiunea contractată, pe durata analizată,
şi numărul total de consumatori Nt deserviţi de sistemul analizat:
n
∑ Ni
SARFI x % = i =1 (7.3)
Nt

C9 - 8
în care Ni este numărul consumatorilor afectaţi de supratensiune, la fiecare dintre evenimentele i, n
- numărul total de evenimente cu supratensiune, pe durata analizată, în sistemul analizat.
Pragul x% este în mod obişnuit de 140, 120 şi 110;
Indicatorul SARFIX% poate fi determinat ca sumă a indicatorilor SIARFIX%, SMARFIX% şi
STARFIX%..
Determinarea indicatorilor SARFIX%, SIARFIX% , SMARFIX% şi STARFIX% necesită, în afara datelor
măsurate privind amplitudinea şi durata supratensiunilor în nodurile reţelei electrice; şi informaţii
privind consumatorii afectaţi de aceste perturbaţii.
În cazul echipamentelor electrice ale consumatorilor, nivelul şi durata supratensiunilor trebuie
să fie comparate cu curba de susceptibilitate a echipamentului (de exemplu, ramura superioară a
curbelor CBEMA sau ITIC) - figura 7.3 a) şi figura 7.3 b).
Curbele de tipul CBEMA şi ITIC sunt indicate de către constructorii de echipamente şi trebuie
să fie comparate cu valorile măsurate ale supratensiunilor, ca amplitudine şi durată, pentru a evalua
posibilitatea funcţionării acestor echipamente în nodul reţelei electrice din care sunt alimentate.
Informaţiile obţinute pot fi folosite pentru adoptarea de decizii privind soluţiile pentru
îmbunătăţirea calităţii energiei electrice.

a)

b)
Fig. 7.32 - Curba ITIC (Information Technology Industry Council) (a) şi curba
CBEMA (The Computer and Business Equipment Manufacturers Association) (b)
privind valorile acceptate ale supratensiunilor (o perioadă este egală cu 1/60 s).
Compararea datelor din tabelul 7.1, obţinute pe durata unui an, cu valorile admise, permite
evaluarea măsurilor pentru limitarea supratensiunilor în reţeaua electrică studiată.

C9 - 9
 Capitolul 8

SUPRATENSIUNILE TRANZITORII (IMPULSURILE DE TENSIUNE)

8.1 Definiţii, cauze şi efecte

În reţelele electrice, impulsul de tensiune este o creştere bruscă a tensiunii, de durată foarte
scurtă (de la câteva zeci de µs până la 1 ms) şi de amplitudine foarte ridicată (de câteva ori mai
mare decât valoarea nominală) urmată de restabilirea tensiunii la nivelul iniţial.
De regulă, supratensiunile sunt abordate mai ales în legătură cu problemele de alegere şi
coordonare a izolaţiei, cu scopul reducerii deteriorărilor provocate de solicitările dielectrice aplicate
echipamentelor şi deci a creşterii în acest mod a siguranţei în funcţionare a instalaţiilor. Un
echipament electric este proiectat, din punct de vedere al izolaţiei sale electrice, să funcţioneze la o
tensiune maximă admisibilă (Um), definită ca fiind cea mai mare valoare efectivă a tensiunii între
faze pentru care este proiectat să funcţioneze echipamentul. Această tensiune trebuie să fie cel puţin
egală cu valoarea maximă a tensiunii de serviciu a reţelei în care va fi utilizat echipamentul, în
condiţii normale de exploatare.
În tabelul 8.1 se indică valorile pentru tensiunea maximă a echipamentelor ce funcţionează în
reţele cu tensiuni nominale peste 1000 V. Pentru echipamente sub 1000 V, referinţele privind
caracteristicile de funcţionare şi de izolaţie se fac pentru tensiunea nominală a reţelei.

Tabel 8.1. Tensiunile maxime pentru echipamente conectate în reţele cu

tensiuni nominale peste 1000 V.
Tensiunea nominală a reţelei Tensiunea maximă pentru echipament
Un [kV] Um [kV]
6 7,2 (1,2 Un)
10 12 (1,2 Un)
20 24 (1,2 Un)
110 123 (1,1 Un)
220 242 (1,1 Un)
400 420 (1,05 Un)
750 787 (1,05 Un)
În funcţie de cauzele care stau la originea producerii lor, supratensiunile din reţelele
electrice pot fi (fig. 8.1):

Fig. 8.1. Caracterizarea după amplitudine şi durată a supratensiunilor.

C9 - 10
– atmosferice (de trăsnet): apar în general datorită unei descărcări electrice atmosferice în instalaţii
şi se caracterizează ca fiind monopolare (amplitudini de ordinul miilor de kV) puternic amortizate şi
de durată foarte scurtă (de ordinul µs);
– de comutaţie: sunt supratensiuni alternative ce apar în general datorită unei operaţii de comutare sau
a unui defect şi se caracterizează ca fiind puternic amortizate (amplitudinea de 1,5-3 ori amplitudinea
tensiunii de linie sau de fază) şi de scurtă durată (jumătate de perioadă, la frecvenţa reţelei);
– temporare: sunt provocate de comutaţii (de exemplu la deconectarea unei sarcini importante) de
apariţia unor defecte (de exemplu la punerea unei faze la pământ, precum şi de unele fenomene neliniare
(ferorezonanţă, armonici); acestea au forma unor oscilaţii slab amortizate şi durată relativ mare.
În cele ce urmează se descriu sumar modalităţile de producere a supratensiunilor tranzitorii
şi efectele acestora.
Descărcările atmosferice provoacă întotdeauna unde de supratensiuni cu front abrupt. O
lovitură directă de trăsnet pe o linie electrică, creează o undă de supracurent (având amplitudini de mii
de amperi) ce se propagă pe mai mulţi kilometri, de o parte şi de alta a punctului de impact. Această
undă poate ajunge până la nivelul consumatorilor casnici şi industriali, deşi prezenţa descărcătoarelor
şi a transformatoarelor îi reduc în mod considerabil puterea. La căderea unei lovituri de trăsnet direct
pe sol, se produce o creştere bruscă a potenţialului acestuia pe o rază de mai mulţi kilometri,
inducându-se supratensiuni în cablurile subterane. Curentul de şoc care se scurge în pământ, în primul
caz prin prize de pământ iar în cel de-al doilea direct, produce pe rezistenţa prizelor, respectiv a
pământului creşterea tensiunii prizelor de pământ respectiv diferenţe de potenţial la suprafaţa
pământului, ceea ce poate produce consecinţe perturbatoare sau distructive asupra instalaţiilor
electrice respectiv pericol de electrocutare datorită tensiunii de pas la care sunt supuse animalele sau
oamenii care se găsesc în apropiere. Creşterea tensiunii unei prize de pământ poate determina chiar
descărcări în aer faţă de o altă priză, descărcări care pot fi cauza unor incendii.
Manevrarea aparatajului de comutaţie din instalaţiile electrice poate provoca supratensiuni
cu front abrupt (cazul separatoarelor) sau supratensiuni cu front lent (cazul întreruptoarelor, a
comutaţiei condensatoarelor sau a maşinilor electrice funcţionând în gol).
Manevra de închidere a unui separator de bare de exemplu, se poate considera ca fiind
conectarea unei sarcini capacitive (capacităţile formate între barele colectoare şi pământ).
Comutaţia acesteia produce o supratensiune care, datorită vitezei reduse de manevrare, favorizează
apariţia unui arc electric.
Manevra de anclanşare a unui întreruptor, de exemplu pentru alimentarea unui motor
(sarcină inductivă), deoarece în general nu se produce exact la trecerea undei de tensiune prin zero,
conduce la apariţia unei diferenţe de potenţial între contactele aparatului. Atunci când diferenţa de
potenţial este suficient de ridicată, se poate produce un preamorsaj cu o fracţiune de secundă înainte
ca cele două contacte să se atingă. Acest preamorsaj dă naştere unor unde de supratensiune,
nesimultane pe cele trei faze. Dacă acest preamorsaj are loc când tensiunea trece prin maxim, apar
unde de şoc care se propagă spre receptor şi care, prin reflexie, cresc amplitudinea acestor
supratensiuni.
Supratensiunile de comutaţie sau atmosferice produse într-o reţea de m.t. se pot propaga prin
transformatoare, în reţeaua de j.t., în general mult atenuate dar periclitând echipamentele acesteia.
Există o categorie de supratensiuni, având amplitudini şi frecvenţe foarte diverse, injectate
în reţea chiar de către utilizatori. Ele se datorează de exemplu aprinderii lămpilor cu descărcare,
funcţionării cuptoarelor cu arc sau echipamentelor de sudură, funcţionării echipamentelor cu
comutaţie statică, pornirii motoarelor de mare putere, etc. Aceste supratensiuni au în general o
energie scăzută, dar având un front foarte abrupt şi o amplitudine considerabilă (ce poate atinge
uneori câţiva kV) pot deranja sau deteriora echipamentele sensibile.

C9 - 11
 Având în general un caracter aleator, supratensiunile tranzitorii din reţelele electrice nu
prezintă practic un pericol pentru persoane, în schimb ele se dovedesc a fi distructive pentru
echipamente, care, chiar dacă nu sunt deteriorate, suportă cel puţin o îmbătrânire prematură. Se pot
produce disfuncţionalităţi ale acestora cum ar fi: opriri sau porniri necontrolate, perturbaţii ale
programelor informatice, declanşări intempestive ale alarmelor, erori de afişaj sau calcul în
circuitele de măsură, etc.

8.2 Mărimi caracteristice şi limite

Problema considerării unor indicatori privind impulsurile de tensiune printre indicatorii
calităţii energiei electrice este mai puţin studiată.
Sunt uzuali deocamdată indicatorii pentru aprecierea supratensiunilor în scopul studierii
coordonării izolaţiei, ca de pildă:
– valoarea supratensiunii fază-pământ, în unităţi relative: raportul dintre valoarea de vârf a unei
supratensiuni între fază şi pământ şi valoarea tensiunii fază-pământ, corespunzătoare tensiunii celei
mai ridicate a reţelei (UMr), adoptată ca bază de referinţă fixă (adică U Mr 2 / 3 );
– valoarea supratensiunii între faze, în unităţi relative: raportul dintre valoarea de vârf a unei
supratensiuni între faze şi valoarea tensiunii fază-pământ, corespunzătoare tensiunii celei mai
ridicate a reţelei, adoptată ca bază de referinţă fixă (adică U Mr 2 / 3 );
În ceea ce priveşte alegerea unor indicatori pentru aprecierea impulsurilor de tensiune din
punct de vedere al calităţii energiei electrice şi a stabilirii unor limite ale acestora, există o
multitudine de opinii. Prin similitudine cu alte variaţii rapide ale tensiunii, şi în cazul impulsurilor
sunt definiţi indicatori precum amplitudinea şi durata (fig. 8.2):

Fig. 8.2 Definirea amplitudinii şi duratei unui impuls de tensiune.

– amplitudinea impulsului de tensiune - δUimp – este diferenţa dintre valoarea maximă instantanee a
impulsului de tensiune (Uimpuls) şi valoarea instantanee a tensiunii cu frecvenţa de 50 Hz,
corespunzătoare momentului iniţial al impulsului; valoarea în unităţi relative a tensiunii de impuls
se poate exprima prin raportare la valoarea de vârf a tensiunii nominale:
Uimpuls
u impuls = (8.1)
2 ⋅Un
– durata impulsului – timp – este intervalul de timp dintre momentul apariţiei impulsului de tensiune
şi cel al restabilirii valorii instantanee a tensiunii până la nivelul anterior.
C9 - 12
 Există şi alţi parametri propuşi pentru a fi utilizaţi la caracterizarea impulsurilor de tensiune,
ca de exemplu: durata impulsului la 50 % din amplitudinea maximă a acestuia (t50%), amplitudinea
maximă, viteza de creştere în zona de pantă maximă, timpul de creştere până la amplitudinea
maximă, timpul de amortizare a procesului tranzitoriu, frecvenţa de repetare a impulsurilor, spectrul
amplitudine-frecvenţă, etc. Nu există însă un consens în ceea ce priveşte utilizarea lor, după cum nu
există nici în ceea ce priveşte valorile admisibile ale acestor indicatori.
Unii autori consideră, de exemplu, că amplitudinea impulsurilor cu durată de 0,2 ms nu
trebuie să depăşească, cu o probabilitate de 95%, o valoare egală cu 500%Un, iar cu durata 2 ms, o
valoare egală cu 300% Un. Alţi autori consideră că normarea unor indicatori pentru impulsurile de
tensiune şi mai ales garantarea lor în punctele de livrare nu este posibilă, întrucât nu există
suficiente date cu privire la impulsurile de tensiune (mai ales pentru reţele aeriene de 0,4 kV), iar
datele existente nu sunt suficient de reprezentative pentru a constitui o bază de normare. Pe de altă
parte, imposibilitatea de normare este explicată şi prin aceea că impulsurile de tensiune garantate la
punctul de livrare a energiei electrice, nu pot fi mai mici decât tensiunea de străpungere a
descărcătorului. Astfel de norme, determinate de rigiditatea dielectrică a izolaţiei, nu pot fi eficient
utilizate pentru aprecierea calităţii energiei electrice. Spre exemplu, impulsurile de trăsnet în reţelele
aeriene de 380/200 V sunt limitate de descărcătoare la 10-12 kV, iar cele de comutaţie la 4,5 kV, în
timp ce compatibilitatea electromagnetică a unor echipamente electronice se asigură pentru
impulsuri de cel mult 500-1000 V. Aceste valori nu pot fi însă înscrise într-un standard de calitate a
energiei electrice, deoarece furnizorul nu le poate garanta. De asemenea, nu poate fi normată nici
frecvenţa impulsurilor de trăsnet. În alte lucrări se propune o soluţie de compromis, pornindu-se de
la observaţia că nivelul impulsurilor de tensiune este limitat până la valori în general nepericuloase
pentru izolaţia echipamentelor, de către aparatajul de protecţie la supratensiuni. Într-adevăr, valori
mai ridicate ale impulsurilor ar conduce la conturnarea izolaţiei echipamentului electric al
furnizorului şi prin urmare s-ar transforma în scurtcircuite, care sunt lichidate rapid de către
protecţiile prin relee şi deci nu se propagă la consumatori.

8.3 Metode şi mijloace pentru protecţia împotriva supratensiunilor tranzitorii

În reţelele furnizorului de energie electrică, protecţia împotriva supratensiunilor se face în
principal prin instalarea de descărcătoare cu rezistenţă variabilă, în ultima vreme impunându-se tot
mai mult, datorită unei multitudini de avantaje, descărcătoarele cu oxid de zinc.
În instalaţiile industriale se găsesc însă receptoare mai sensibile la impulsuri de tensiune (în
special cele electronice), motiv pentru care constructorii lor, dar şi ai reţelelor electrice în care
acestea se racordează, trebuie să aplice măsuri speciale de desensibilizare, care să micşoreze
influenţa perturbatoare a impulsurilor de tensiune şi a supratensiunilor temporare. O astfel de
abordare este considerată mult mai economică decât o limitare a supratensiunilor la nivelul
întregului sistem, deoarece ponderea echipamentului sensibil este relativ redusă, comparativ cu cea
a receptoarelor de forţă.
De obicei există mai multe metode de desensibilizare aplicabile pentru fiecare tip de
echipament sau instalaţie. Alegerea celei mai potrivite este un demers dificil, deoarece depinde de o
multitudine de factori:
– originea şi caracteristicile supratensiunilor tranzitorii;
– tipul echipamentului ce trebuie protejat;
– eficienţa tehnico-economică obţinută (preţul protecţiei în raport cu preţul echipamentului protejat
şi în raport cu valoarea cu care se micşorează daunele).

8.3.1 Tipuri de protecţii şi elemente de circuit

În ceea ce priveşte tipul echipamentelor ce trebuie protejate împotriva supratensiunilor,
acestea pot fi clasificate în două mari categorii, şi anume:

C9 - 13
– echipamente electrotehnice – transformatoare, motoare, relee, contactoare etc., care admit în
general supratensiuni importante (cu amplitudini de 5÷10 kV);
– echipamente electronice – care admit în general supratensiuni puţin importante (cu amplitudini de
maxim 1,5 kV).
Metodele şi mijloacele folosite pentru protecţia împotriva supratensiunilor sunt, după
principiul de acţiune, de două categorii, realizând o protecţie paralel sau o protecţie serie (fig. 8.3).

Fig. 8.3 Reprezentarea schematică a

protecţiilor de tip serie şi paralel.

Un echipament pentru protecţie de tip paralel este destinat limitării impulsurilor de tensiune
aplicate instalaţiei de protejat. El se conectează în amonte de elementul de protejat, în paralel cu
acesta (între conductorul de fază şi pământ sau neutrul de protecţie, sau între conductorul de semnal
şi masă). În regim normal el nu trebuie să perturbe funcţionarea instalaţiilor, iar în cazul apariţiei
unui impuls de tensiune trebuie să absoarbă şi să disipeze excedentul de energie adus de acesta. El
trebuie astfel conceput şi dimensionat încât să nu fie distrus de către şocul de curent corespunzător
impulsului de tensiune (să nu îşi piardă stabilitatea termică) şi să reducă amplitudinea impulsului de
tensiune până la o valoare suportabilă.
Protecţia paralel se poate realiza prin folosirea unuia dintre mijloacele următoare:
– eclatoarele – sunt destinate în special protecţiei legăturilor exterioare, aeriene sau subterane.
Principiul funcţionării este cel al unei descărcări într-un gaz (aer – la descărcătoarele cu coarne
folosite în sistemele electroenergetice sau gaz inert – la cele utilizate pentru protecţia reţelelor de
telecomunicaţii) aflat între doi electrozi, care se produce atunci când tensiunea aplicată acestora
depăşeşte o valoare prestabilită. Deşi sunt simple şi uşor de fabricat, deci foarte ieftine şi suportă un
curent mare de descărcare, eclatoarele prezintă câteva inconveniente funcţionale majore, care le
limitează aria de utilizare. Astfel:
 au timp de răspuns relativ lung (de ordinul zecimilor de µs);
 tensiunea de amorsare a unui eclator dat, se modifică în limite foarte largi în funcţie de
caracteristicile aerului atmosferic (la eclatoarele cu coarne) şi de panta impulsului de curent
de trăsnet;
 la pante mari ale tensiunii aplicate, imediat înaintea amorsării, tensiunea poate ajunge la
valori foarte mari, uneori insuportabile de către obiectul de protejat;
 după amorsare, arcul electric nu se stinge decât la prima trecere a curentului prin zero, ceea
ce înseamnă că pentru mai puţin de o semiperioadă, linia electrică este pusă în scurtcircuit;
acest curent denumit curent de însoţire, poate provoca pe de o parte creşterea potenţialului
prizei de pământ, punând astfel în pericol viaţa oamenilor şi pe de altă parte acţionarea
protecţiilor împotriva scurtcircuitelor;
 tensiunea de menţinere a arcului electric este atât de redusă încât în circuitele de curent
continuu de impedanţă mică, după trecerea fenomenului tranzitoriu, arcul electric se poate
menţine chiar la tensiunea de lucru, curentul de însoţire putând provoca distrugerea termică
a descărcătorului.
– varistoarele – ca şi eclatoarele, sunt rezistoare neliniare dependente de tensiune (îşi micşorează
foarte rapid rezistenţa electrică la creşterea peste un anumit nivel a tensiunii la bornele sale). În

C9 - 14
cazul varistoarelor materialul în care se produce descărcarea energiei impulsului de tensiune este
carbura de siliciu (SiC) sau un oxid metalic (cel mai adesea oxid de zinc – ZnO). Există însă
deosebiri esenţiale în ceea ce priveşte comportamentul celor două materiale faţă de impulsurile de
tensiune:
 carbura de siliciu este preferată ca material pentru varistoare datorită stabilităţii excelente în
timp. Având însă un curent mare de scurgere, varistoarele cu SiC nu se folosesc niciodată
singure pentru protecţia împotriva supratensiunilor, datorită posibilităţii apariţiei ambalării lor
termice. În practică ele se întâlnesc în componenţa aşa numitelor descărcătoare-ventil.
Acestea sunt de fapt formate dintr-un eclator înseriat cu un varistor cu SiC, formând o schema
hibridă a cărui comportament păstrează avantajele componentelor (capacitatea mare de
descărcare a eclatoarelor respectiv amorsarea rapidă şi lipsa unui curent de însoţire la
varistoare) şi elimină dezavantajele acestora (varistorului împiedică apariţia curentului de
însoţire specific intervenţiei eclatorului în regimul tranzitoriu iar eclatorul elimină curentul de
scurgere prin varistor din regimul normal de funcţionare). “Hibridul” păstrează însă
dezavantajul eclatorului în ceea ce priveşte variaţia valorii tensiunii de amorsare cu panta
curentului de trăsnet.
 oxidul de zinc s-a dovedit relativ recent a fi cea mai eficientă soluţie pentru construcţia
varistoarelor. Principalele sale avantaje constau în: timpul de răspuns foarte scăzut (20÷30
ns), curentul de scurgere la tensiunea nominală a reţelei foarte mic (de câteva mii de ori mai
mic decât la SiC – deci nu mai este necesară înserierea unui eclator), capacitatea ridicată de
absorbţie şi disipare a energiei impulsurilor de tensiune. Datorită faptului că în plus au gabarit
redus, sunt uşor de conectat şi au preţuri rezonabile, varistoarele cu ZnO se întâlnesc ca
elemente principale pentru protecţia împotriva supratensiunilor, la toate nivelele de tensiune.
– diodele în avalanşă – sunt concepute pentru a scădea supratensiunea la bornele echipamentelor de
protejat, spre deosebire de eclatoare şi varistoare a căror funcţie este de a şunta curentul de şoc
produs de supratensiune. Faţă de diodele semiconductoare obişnuite, la depăşirea tensiunii de
blocare a diodelor în avalanşă, joncţiunea pn nu este străpunsă şi permite trecerea unui curent invers
mare. Atât timp cât la funcţionarea în regim de blocare nu se depăşesc pierderile admisibile pentru
regimul de conducţie, nu se produce deteriorarea stratului de baraj (străpungere controlată). Diodele
Zener obişnuite se folosesc de mult timp ca mijloace de protecţie la supratensiuni în schemele
electronice, dar există şi diode speciale cu siliciu în avalanşă cu joncţiuni pn de suprafaţă mare,
pentru curenţi mari de blocare. Domeniul lor de aplicare este protecţia circuitelor electronice, fiind
de obicei plasate în aval faţă de un eclator şi/sau varistor, cărora le revine funcţia de a absorbi cea
mai mare parte a energiei impulsurilor de tensiune. Având un timp de amorsare foarte mic, de
ordinul nanosecundelor, diodele în avalanşă sunt în mod deosebit destinate protecţiei tranzistoarelor
şi tiristoarelor şi se regăsesc ca elemente funcţionale ale punţilor redresoare.
Echipamentele descrise mai sus se întâlnesc de multe ori sub formă de combinaţii ale lor, în
scheme hibride. Pe lângă descărcătorul-ventil descris mai sus, se folosesc montaje paralel
descărcător-varistor sau descărcător-varistor-diodă, care realizează o protecţie în cascadă, divizată
pe mai multe trepte şi care combină o protecţie grosieră (“hard”- făcută de eclator) cu o protecţie
fină (“soft”- făcută de varistor şi diodă). În figura 8.4 sunt ilustrate etapele de acţiune ale unui astfel
de circuit hibrid.
Echipamentele folosite pentru protecţia de tip serie se întâlnesc în general în instalaţii de joasă
tensiune şi au rolul atenuării transmiterii prin conducţie a perturbaţiilor. Fără a intra în detalii aici,
vom aminti: filtrele LC, transformatoarele de separare, alte dispozitive de separare galvanică: releele
pentru decuplarea semnalelor logice, optocuploarele pentru decuplarea semnalelor analogice, fibrele
optice.

C9 - 15
 Fig. 8.4 Treptele de acţiune ale elementelor unei scheme hibride.

8.3.2 Protecţia instalaţiilor electrice din interiorul

clădirilor împotriva supratensiunilor atmosferice
Sistemul de protecţie a clădirilor împotriva loviturii directe de trăsnet are două componente,
una exterioară şi cealaltă interioară.
Protecţia exterioară constă în provocarea şi captarea loviturii directe de trăsnet şi apoi
conducerea spre pământ, pe una sau mai multe căi cu rezistenţă şi inductivitate cât mai mică, a
undei de şoc de curent aferente. Instalaţia de paratrăsnet este compusă din:
– instalaţia de captare formată din tije metalice ascuţite sau linii metalice, montate pe vârfurile
clădirilor;
– liniile de coborâre;
– sistemul de legare la pământ.
Protecţia exterioară este completată de cea interioară, care este un ansamblu de mijloace cu
rolul de protecţie a echipamentelor electrice şi a aparaturii electronice din interiorul clădirilor, pe de
o parte împotriva unei părţi din curentul de trăsnet, a creşterii potenţialului instalaţiei de
împământare şi a câmpurilor electromagnetice asociate loviturilor de trăsnet, iar pe de altă parte
împotriva supratensiunilor de orice origine, provenite din reţeaua de alimentare.
Măsura cea mai importantă este egalizarea potenţialului tuturor părţilor conductoare ale
instalaţiilor interne (conducte de încălzire, gaz, apă, etc.) cu potenţialul instalaţiei de protecţie
împotriva trăsnetului, al prizei de pământ de adâncime şi al conductorului neutru de protecţie (NP)
din reţeaua de alimentare cu energie electrică. În plus, între conductoarele de fază şi bara de
egalizare a potenţialului se vor conecta descărcătoare-ventil (fig. 8.5).

C9 - 16
 Fig. 8.5 Protecţia interioară a clădirilor împotriva supratensiunilor.
Descărcătoarele-ventil acţionează atât la supratensiunile provenite din reţeaua de energie
electrică, cât şi la creşterile de potenţial ale punctului A, în cazul unei lovituri directe de trăsnet. În
ultimul caz, punctul A capătă în raport cu unele prize de pământ mai îndepărtate (de exemplu cea a
transformatorului de distribuţie al reţelei de alimentare) o creştere de potenţial teoretică de ordinul
megavolţilor [4]. Tensiunea dintre bara de egalizare a potenţialului şi conductoarele de fază ale
instalaţiei electrice nu va putea depăşi tensiunea de amorsare a descărcătoarelor-ventil. Practic,
întreaga instalaţie electrică capătă aceeaşi creştere de potenţial. Dacă acceptăm valoarea raportului
dintre impedanţa prizei de pământ şi impedanţa reţelei de alimentare cu energie electrică de 1:10, prin
conductoarele reţelei circulă aproximativ 10% din curentul total de trăsnet, procent care se
repartizează încă o dată pe fiecare dintre conductoarele existente. În aceste condiţii, după contorul de
energie electrică, supratensiunile cauzate de descărcările atmosferice pot fi considerate ca nedepăşind
valoarea de 6 kV.
Pe lângă descărcătoarele-ventil clasice, în protecţia internă împotriva trăsnetului se pot
folosi şi descărcătoare speciale formate dintr-un eclator montat în paralel cu un varistor
(nefigurate). Varistorul limitează supratensiunile relativ frecvente, datorate loviturilor de trăsnet
îndepărtate iar eclatorul amorsează la lovitura directă de trăsnet atunci când, datorită curentului
mare de însoţire, tensiunea reziduală a varistorului devine importantă.
La nevoie, supratensiunile reziduale sub 6 kV pot fi reduse şi mai mult prin conectarea unor
varistoare în spatele unor bobine de filtrare longitudinale.
O corectă dimensionare (gradare) a elementelor de protecţie prezentate, poate conduce la o
coordonare perfectă a izolaţiei şi limitarea supratensiunilor până la orice valoare impusă.

C9 - 17
 Capitolul 9

FLUCTUAŢIILE DE TENSIUNE
Efectul de flicker
Aşa cum rezultă din clasificarea făcută variaţiilor de tensiune, în categoria variaţiilor rapide
intră atât o parte a variaţiilor de lungă durată (cele de amplitudine relativ mică şi cu caracter cvasi-
periodic – fluctuaţiile de tensiune) cât şi variaţiile de scurtă durată (rare dar de amplitudine mare:
negativă - cazul golurilor şi întreruperilor de scurtă durată, sau pozitivă - cazul impulsurilor). În
capitolul de faţă ne propunem o evidenţiere a principalelor aspecte legate de fluctuaţiile de tensiune.

9.1 Definiţie şi cauze

Punerea sau scoaterea din funcţiune a instalaţiilor de utilizare a energiei electrice şi
funcţionarea unora dintre acestea, conduc la producerea de variaţii rapide de tensiune, care se pot
manifesta sub două forme principale:
– variaţii periodice sau aleatoare permanente, ce conduc la o compoziţie spectrală de
frecvenţe situate în banda 0,5÷25 Hz;
– şocuri de tensiune ce se produc în mod sistematic sau aleator, la intervale de timp
superioare câtorva secunde.
Valorile extreme corespunzătoare definiţiei acestor fenomene sunt de ± 10% în ceea ce
priveşte fluctuaţiile de amplitudine şi de o oră în ceea ce priveşte durata între două şocuri de
tensiune consecutive.
Acest tip de variaţii rapide de tensiune sunt provocate prin funcţionarea unor instalaţii de
utilizare a căror putere reactivă absorbită fluctuează rapid, aşa cum sunt de exemplu cuptoarele cu
arc, maşinile de sudat, motoarele cu cupluri pulsatorii sau cu porniri frecvente, laminoarele, etc.
Variaţiile de tensiune cu caracter repetitiv, ciclice sau aleatorii pe barele de alimentare ale
unui consumator sunt considerare fluctuaţii de tensiune. Acestea pot fi descrise ca fiind:
– o serie de variaţii ale înfăşurătoarei undei de tensiune având formă dreptunghiulară şi
amplitudine egală, provocate de exemplu de comutaţia unei sarcini pur rezistive (fig.9.1 zona a);
– o serie de variaţii ale înfăşurătoarei undei de tensiune având formă dreptunghiulară, distribuite
neregulat în timp, de amplitudini egale sau nu, pozitive sau negative, provocate de exemplu de
comutaţia unei sarcini mixte (fig. 9.1 zona b);
– o serie de variaţii ale înfăşurătoarei undei de tensiune având diferite forme, inclusiv
dreptunghiulară, de amplitudini egale sau nu, pozitive sau negative, provocate de exemplu de
comutaţia unei sarcini reactive (fig. 9.1 zona c);
– o serie de variaţii aleatoare sau continue ale înfăşurătoarei undei de tensiune (fig. 9.1 zona d);
– o serie de variaţii ciclice ale înfăşurătoarei undei de tensiune, (fig. 9.1 zona e).

e
Fig. 9.1. Exemple de forme ale fluctuaţiilor de tensiune

C10-1
 Astfel de variaţii sunt cauzate de obicei prin funcţionarea cu şocuri de putere reactivă a unor
receptoare, cum ar fi:
> în relele de JT: frigidere, ascensoare, aparate de sudare;
> în reţele de MT: pompe, locomotive electrice, laminoare;
> în reţele de IT. cuptoare cu arc electric, laminoare.

9.2 Efectele fluctuaţiilor de tensiune. Curba de iritabilitate

Majoritatea receptoarelor din componenţa instalaţiilor de utilizare nu sunt perturbate de către
fluctuaţiile de tensiune, în principal datorită faptului că amplitudinea acestora este cuprinsă în
domeniul admis pentru variaţia tensiunii de alimentare (-10% ÷ +10%) Un. Ele se fac însă simţite
asupra fluxului luminos al lămpilor (în principal a celor cu incandescenţă), creând o pâlpâire a
luminii, un efect de instabilitate a senzaţiei vizuale – efectul de flicker. Aceste pâlpâiri, având o
frecvenţă cuprinsă în banda 0,5÷25 Hz, pot fi perceptibile chiar pentru variaţii de amplitudine ale
tensiunii mai mici de 1 % şi sunt resimţite în mod direct de către totalitatea utilizatorilor de energie
electrică, sub forma unei jene fiziologice vizuale. Ele sunt foarte dezagreabile pentru utilizatori,
având ca rezultate: oboseala, scăderea productivităţii muncii şi mărirea probabilităţii de eroare în
procesele de producţie.
Alte efecte nedorite ale fluctuaţiilor de tensiune constau în:
- deformarea imaginii televizoarelor;
- producerea de deranjamente în funcţionarea unor instalaţii electronice.
Nivelul de flicker sesizat de ochiul uman ca variaţii ale fluxului luminos emis de sursele de
lumină este determinat de flickermetru. Acest aparat ia în consideraţie senzaţia de iritabilitate a
ochiului la depăşirea unui anumit nivel al variaţiei tensiunii de alimentare (conform SR CEI 61000-4-
15/1999).
Studiile asupra disconfortului fiziologic au arătat că starea de iritabilitate intervine dacă
variaţiile de tensiune au o anumită valoare şi o anumită repetabilitate, indicate de curba de
iritabilitate (fig. 9.2).

Fig. 9.2 Curba de iritabilitate (caracteristica P = 1)

pentru variaţii dreptunghiulare şi echidistante de tensiune

C10-2
 Aceasta este construită pentru variaţii dreptunghiulare ale tensiunii de alimentare şi reprezintă
elementul de bază în evaluarea efectului de flicker.
Curba de iritabilitate este denumită şi curba limită a nivelului de flicker în cazul fluctuaţiilor
de tensiune (şocuri de putere reactivă).
Zona de sub curbă este zona fără flicker; zona de deasupra curbei este zona cu flicker.
Forma de variaţie a tensiunii de alimentare şi durata acesteia au o influenţă importanta asupra
senzaţiei de disconfort vizual.
Pentru a lua în considerare mecanismul real de jenă fiziologică, valorile variaţiilor de tensiune
se ponderează cu factori de corecţie, dependenţi de forma variaţiei. Valorile astfel obţinute se
compară cu curba de iritabilitate (indicată în figura 9.2 pentru variaţii dreptunghiulare ale tensiunii)
şi se stabileşte probabilitatea de depăşire a acestei curbe.
În figura 9.3 sunt prezentate 7 variaţii ale tensiunii.
Determinarea nivelului de flicker se face pe baza valorilor efective ale tensiunii pe durata
fluctuaţiilor acesteia, măsurate la fiecare 10 ms (fig. 9.4).

Fig. 9.3 Definirea variaţiilor de tensiune ∆U, a duratei unei variaţii de tensiune
∆t şi a duratei dintre două variaţii ∆T

Fig. 9.4 Determinarea eşantioanelor tensiunii analizate

În eşantionarea prezentată în figura 9.4 se observă două variaţii de tensiune, una spre valori
inferioare şi alta spre valori superioare. Pe figură sunt indicate:
- eşantioanele achiziţionate în zona acestor două variaţii de tensiune (intervalele t1 → t2 şi
t2 → t3 ),
- valoarea maximă a variaţiei ∆U max ,

C10-3
 - abaterea remanentă ∆U c ,
- modificarea în timp a variaţiei ∆u (t ) .
Fiind cunoscută forma variaţiilor de tensiune, cu ajutorul factorilor de formă F este posibilă
echivalarea acestora cu variaţii dreptunghiulare de amplitudine F ⋅ d max , la care variaţia relativă
d max se deduce cu relaţia:
∆U max
d max = (9.1)
Uc
În această relaţie se presupune că iniţial tensiunea pe bare avea valoarea U c (de exemplu
egală cu tensiunea contractată). Pentru variaţii dreptunghiulare factorul de formă F are valoarea 1.
Valorile obţinute pentru fiecare dintre variaţii numite flicker instantaneu se plasează succesiv
într-un sistem de axe dreptunghiulare, determinând o curbă de variaţie a flickerului instantaneu.
Nivelurile instantanee, stabilite de exemplu la fiecare 15 s, sunt utilizate pentru construcţia
unei curbe de probabilitate cumulată - CPF (Cumulative Probability Function), care permite
determinarea probabilităţii de depăşire a unei anumite valori.
Ca exemplu, în figura 9.5 se prezintă curba probabilităţii cumulate la barele de 220 kV ale
unui consumator industrial care generează flicker.

Fig. 9.5 Exemplu de curbă CPF.

Informaţiile obţinute din curba CPF, pe intervalul de observare (de obicei 10 min), permit
calculul indicatorilor de calitate în evaluarea efectului de flicker.

9.3 Indicatori pentru caracterizarea efectului de flicker

Pentru caracterizarea efectului de flicker, se definesc doi indicatori de calitate, unul pe
termen scurt şi altul pe lungă durată.
1) Indicatorul de flicker pe termen scurt - Pst - (short - term), bazat pe un interval de observaţie
Tst = 10 min, se obţine pe baza unei prelucrări statistice timp/nivel, rezultată din clasificarea pe
niveluri a variaţiilor relative de tensiune.
=
Pst 0, 0314 ⋅ P0,1s + 0, 0525 ⋅ P1s + 0, 0657 ⋅ P3s + 0, 28 ⋅ P10 s + 0, 08 ⋅ P50 s (9.2)

Valorile P0,1s , P1s , P3s , P10 s , P50 s reprezintă niveluri ale flickerului depăşite în 0,1 %, 1 %,
3 %, 10 % şi respectiv 50 % din timp, pe intervalul de observaţie.

C10-4
 Indicele s din relaţia (9.2) arată că trebuie utilizate valorile netezite (smoothed value), date de
relaţiile:
P + P50 + P80
P50 s = 30
3
P + P8 + P10 + P13 + P17
P10 s = 6
5
P2,2 + P3 + P4
P3s = (9.3)
3
P0,7 + P1 + P1,5
P1s =
3
Mărimile P0,1 , P0,7 , P1 , P1,5 , P2,2 , P3 , P4 , P6 , P8 , P10 , P13 , P17 , P30 , P50 , P80 ,
din expresiile (9.3) sunt niveluri ale flickerului depăşite în 0,1 %, 0,7 %, 1 %, 1,5 %, 2,2 %, 3 %,
4 %, 6 %, 8 %, 10 %, 13 %, 17 %, 30 %, 50 % şi respectiv 80 % din timp.
Constanta de timp de 0,3 s a memoriei flickermetrului asigură ca P0,1 să nu se modifice într-
un mod brusc şi deci nu este necesară netezirea pentru această valoare.
Intervalul de timp de 10 min, pe care se bazează evaluarea nivelului flickerului de scurtă
durată este adecvat pentru aprecierea perturbaţiilor determinate de sursele cu un ciclu redus de
funcţionare.
Dacă trebuie să se ţină seama de efectul combinat al mai multor sarcini perturbatoare cu
funcţionare aleatorie (de exemplu linii care alimentează surse perturbatoare diferite) sau când se
studiază sursele de flicker cu ciclu lung şi variabil de funcţionare (de exemplu noduri în care sunt
alimentate întreprinderi metalurgice), este necesar un criteriu de evaluare al nivelului flickerului de
lungă durată.
2) Indicatorul de flicker de lungă durată - Plt -(long - term), utilizează valorile Pst pe un
interval de timp, care este funcţie de ciclul de funcţionare a sarcinii perturbatoare. Calculul se
efectuează cu relaţia:

1 12 3
Plt = 3 ∑ Psti
12 i =1
(9.4)

în care Psti sunt cele 12 valori ale indicatorului de timp scurt, determinate pe intervale succesive de
10 min, timp de 2 h.
În relaţia (9.4) se ia considerare faptul că sumarea perturbaţiilor sub formă de flicker se face
după o lege cubică.
Pentru limitarea efectului de flicker se preconizează soluţii cum ar fi mărirea curentului de
scurtcircuit al reţelei în punctul comun de cuplare şi/sau folosirea unor surse statice de compensare
în timp real a puterii reactive.
Există metode simplificate de predeterminare a nivelului de flicker produs de receptoarele
perturbatoare care se bazează pe curba Pst = 1 (fig. 9.2), valabilă pentru variaţii de tensiune
dreptunghiulare şi echidistante.
Conform SR EN 50 160/1998, în condiţii normale de exploatare, în orice perioadă de o
săptămână, indicatorul de flicker de lungă durată cauzat de fluctuaţia tensiunii trebuie să fie Plt ≤ 1
pentru 95% din timp.
Standardul european EN 50160/1999 stabileşte aceeaşi limită pentru indicatorul de flicker
pe termen lung.
C10-5
 9.4 Nivelurile de compatibilitate şi nivelurile de planificare referitoare la flicker
Nivelurile de compatibilitate sunt valori de referinţă care permit coordonarea emisiei şi
imunităţii echipamentelor făcând parte sau fiind alimentate de o aceeaşi reţea, astfel încât să se
asigure compatibilitatea electromagnetică în ansamblul sistemului, reţeaua propriu-zisă şi
consumatori.
Nivelurile de compatibilitate sunt în general relative la o probabilitate care nu depăşeşte
95% pentru o reţea completă, pe baza repartiţiilor reprezentând variaţia perturbaţiilor atât în timp,
cât şi în spaţiu.
Distribuitorul nu poate garanta nivelurile în toate punctele reţelei şi în orice moment. De
aceea este de dorit ca nivelurile de compatibilitate să fie evaluate pe ansamblul reţelei. Nu există o
metodă de evaluare într-un punct specific. Nivelurile de compatibilitate pentru reţelele de JT şi MT
sunt date în tabelul 9.1.
Tabelul 9.1 Niveluri de compatibilitate referitoare la flicker în reţele JT şi MT
Indicatorul Niveluri de compatibilitate
Pst 1
Plt 0,8

Nivelurile de planificare sunt specifice pentru operatorul de distribuţie, se precizează pentru

toate nivelurile de tensiune şi sunt considerate ca obiective interne de calitate. Nivelurile de
planificare sunt inferioare sau egale cu nivelurile de compatibilitate.
În tabelul 9.2 se dau numai valori indicative, deoarece nivelurile de planificare diferă de la
un caz la altul, în funcţie de structura reţelei şi de circumstanţe.
Tabel 9.2 Valori indicative pentru nivelurile de planificare
referitoare la flicker în reţele MT, IT şi FIT
Niveluri de planificare
Indicatorul
JT-MT IT-FIT
Pst 0,9 0,8
Plt 0,7 0,6

Valorile indicate consideră un coeficient de transfer al perturbaţiei sub formă de flicker între
MT sau IT şi JT egal cu 1.
În practică perturbaţiile produse la IT sunt sesizate la JT în mai mică măsură, coeficienţii de
transfer de la IT la JT fiind adesea mai mici ca 1.
Nivelurile de planificare din tabelul 9.2 nu permit controlul efectului de flicker în cazul unor
evenimente necontrolabile în reţeaua de alimentare (de exemplu, scurtcircuite).

9.5 Evaluarea calităţii energiei electrice din punct de vedere al nivelului de flicker
Evaluarea calităţii energiei electrice din punctul de vedere al flickerului se face conform
următoarei proceduri:
1) datele luate în considerare corespund unui interval de monitorizare de o săptămână;
2) se analizează valorile succesive la fiecare 10 min ale indicatorului Pst ;
3) se invalidează valorile obţinute pe durata în care tensiunea la bare este în afara intervalului Uc ±
15% ;
4) se evaluează indicatorul Plt pe baza a 12 valori valide şi consecutive ale indicatorului Pst ;

C10-6
5) se determină numărul N de valori valide ale indicatorului Plt ;
6) se determină numărul N1 de determinări în care indicatorul Plt depăşeşte valoarea unitară;
7) se verifică dacă N1 / N ≤ 0, 05 .

9.6 Metode şi mijloace pentru atenuarea sau eliminarea fluctuaţiilor de tensiune

În cazul cuptoarelor cu arc pe de o parte se poate creşte impedanţa de scurtcircuit a
cuptorului iar pe de altă parte se poate diminua impedanţa de scurtcircuit a reţelei. Acestea se pot
obţine prin aplicarea următoarelor soluţii:
– instalarea unei bobine în serie cu cuptorul;
– racordarea la o reţea de tensiune superioară (sau alimentarea printr-un transformator propriu);
– instalarea unui compensator sincron cât mai aproape posibil de cuptor;
– instalarea unei baterii de condensatoare serie, imediat în amonte de punctul de racord comun al
cuptorului şi a altor consumatori.
O altă soluţie constă în instalarea unui compensator de putere reactivă, al cărui reglaj trebuie
comandat astfel ca, văzut dinspre reţea, ansamblul cuptor-compensator să absoarbă o putere reactivă
practic constantă. Soluţia cea mai frecvent aplicată o constituie compensatorul static de putere
reactivă (fig. 9.6). În principiu, acesta este constituit dintr-o bobină (Lc), controlată cu tiristoare în
dublă alternanţă (T1, T2), ceea ce face ca prin reglarea unghiului de aprindere a tiristoarelor să se
regleze puterea reactivă absorbită de către aceasta. Comanda aprinderii tiristoarelor se poate face
actualmente (prin aplicarea unor tehnologii performante de electronică de putere şi automatică) foarte
rapid şi foarte precis. Ansamblul cuptor-bobină absorbind o putere reactivă constantă, va fi compensat
de către o baterie de condensatoare fixă (Cf).

Fig. 9.6 Schema de principiu a unui compensator static de putere reactivă.

Soluţia descrisă are şi dezavantaje, cele mai importante fiind:
– deformarea pronunţată a curentului absorbit de acest ansamblu din reţea care impune
necesitatea instalării de dispozitive pentru atenuarea armonicilor. Acesta este motivul pentru
care bateria de condensatoare este inclusă într-un filtru, acesta având dublu rol: pe de o parte de
a compensa puterea reactivă pe frecvenţa fundamentală şi pe de altă parte de a filtra (şunta)
curenţii armonici rezultaţi din funcţionarea cuptorului şi compensatorului.
– dificultatea realizării dispozitivului de comandă a grilelor tiristoarelor din condiţia de a putea
răspunde satisfăcător la variaţiile rapide ale curentului prin arcul electric.
Pe lângă soluţiile de mai sus , care presupun investiţii ce trebuie analizate din punct de vedere
al eficienţei tehnico-economice, se pot aplica şi soluţii de natură tehnico-organizatorică, cum ar fi:

C10-7
– exploatarea cuptoarelor în perioada de topire la tensiune mai redusă, ceea ce conduce la creşterea
reactanţei echivalente a cuptorului şi diminuarea puterii de scurtcircuit trifazate a acestuia;
– exploatarea cuptoarelor în regim UHP (Ultra High Power), cu arcuri mai scurte şi mai stabile;
– înlocuirea, în cazul în care punctul comun de racord se află în reţeaua industrială, a lămpilor cu
filament cu lămpi fluorescente, mai puţin sensibile la fluctuaţiile de tensiune, sau alimentarea
instalaţiilor de iluminat dintr-un punct al reţelei la care efectul de flicker este resimţit într-o măsură
mai redusă;
– funcţionarea după un grafic eşalonat a cuptoarelor electrice, astfel încât perioadele de topire a
şarjelor (în care fluctuaţiile de tensiune sunt cele mai pronunţate) să fie decalate în timp.
Pentru maşinile de sudat soluţia compensatorului static este mai puţin eficace decât în cazul
cuptoarelor cu arc electric deoarece ele sunt racordate în reţelele de m.t. sau j.t. în care nu mai poate
fi neglijată rezistenţa în raport cu reactanţa. În plus costul lor este mult prea mare în raport cu costul
maşinii. Actualmente, cele mai bune soluţii constau fie în diminuarea cadenţei de sudură, fie în a
racorda maşina cât mai în amonte în reţea, unde puterea de scurtcircuit este mai ridicată şi deci
efectele perturbaţiilor mai coborâte.
În ceea ce priveşte aparatele electrocasnice perturbatoare, se impune ca limitele
perturbaţiilor să nu fie depăşite atunci când aceste aparate sunt racordate în reţele de impedanţă
normalizată, ceea ce de fapt conduce la limitarea puterii nominale a acestor receptoare şi deci a
puterii lor de emisie a perturbaţiilor.

C10-8
 Capitolul 10

ABATERILE DE FRECVENŢĂ
Unul dintre indicatorii cei mai importanţi ai calităţii energiei electrice este frecvenţa
tensiunii de alimentare. Aceasta este definită ca fiind frecvenţa de repetiţie a curbei fundamentale a
tensiunii, măsurată pe un anumit interval de timp.

10.1 Frecvenţa nominală. Efecte ale abaterilor de frecvenţă

În general încadrarea frecvenţei sistemului electroenergetic într-un domeniu admisibil din punct
de vedere calitativ este condiţionată de menţinerea unei stări de echilibru între puterea produsă de
sursele de energie şi consumul utilizatorilor finali din sistem.
La un moment dat, la nivelul ansamblului instalaţiilor sistemului electroenergetic, pot exista
situaţii în care echilibrul dintre cererea şi oferta de putere nu poate fi menţinut din cauze cum ar fi:
inerţia mare a instalaţiilor de producere, lipsa de agent primar sau lipsa de capacitate a grupurilor
energetice etc.
Funcţionarea interconectată a sistemelor electroenergetice naţionale permite restabilirea
rapidă a frecvenţei. În cazul unor sisteme insulare, la apariţia unui dezechilibru între cererea de
energie şi ofertă, se stabileşte un nou regim de lucru la o frecvenţă inferioară. Durata de funcţionare
în acest regim depinde de viteza de intervenţie a grupurilor din centralele electrice („rezerva caldă")
sau de timpul până la intrarea în funcţiune a grupurilor aflate în „rezervă rece".
Frecvenţa nominală este f n = 50 Hz în sistemele electroenergetice din Europa şi în
majoritatea sistemelor di n Asia şi f n = 60 Hz în majoritatea ţărilor de pe continentul american şi
în Japonia.
În regim normal de funcţionare frecvenţa poate varia în jurul valorii nominale ca urmare a
modificării continue a sarcinii electrice a sistemului şi a reglajelor efectuate pentru a acoperi curba de
sarcină. În figura 10.1 este prezentat un exemplu de curbă de variaţie a frecvenţei pe o durată de 500 s.

Fig. 10.1 Exemplu de variaţie a frecvenţei pe durata a 500 ms

(50 de intervale a câte 10 s).
Controlul frecvenţei se face la nivelul sistemului energetic interconectat (sistemul european)
şi nu poate fi influenţată prin acţiuni locale.
Atenţia deosebită acordată controlului frecvenţei pentru menţinerea ei în limite restrânse este
determinată de consecinţele negative ale abaterilor mari de frecvenţă pe întreg fluxul de producere,
transport, distribuţie şi utilizare a energiei electrice, de la centrala electrică şi până la receptoarele
utilizatorului final:
• creşterea solicitărilor mecanice ale turbinelor cu abur, ca urmare a modificării frecvenţelor
proprii dinamice de vibraţii la palete;
C10-9
• reducerea performanţelor tehnico-economice ale grupurilor termoenergetice, cu reducerea
puterii blocurilor centralei (turbină cu abur şi generator electric) şi creşterea consumului specific
de combustibil;
• creşterea pierderilor în transformatoarele din reţeaua electrică;
• creşterea consumului propriu tehnologic în reţelele electrice de transport şi distribuţie ale
sistemului electroenergetic naţional SEN, reducerea puterii reactive maxime şi reducerea
factorului de putere la consumatori, afectarea funcţionării majorităţii receptoarelor electrice:
motoare asincrone, convertoare cu semiconductoare;
• creşterea riscului de apariţie a unor avarii din cauza modificării limitelor de funcţionare stabilă a
sistemului (stabilitate statică şi stabilitate dinamică);
• reducerea siguranţei în funcţionare a unor instalaţii: pierderea performanţelor garantate, uneori
până la imposibilitatea continuării funcţionării, accentuarea fenomenelor de uzură, deconectări
datorită DASF (Deconectare Automată la Scăderea Frecvenţei) etc;
• scăderea randamentului instalaţiilor utilizatorilor, cu creşterea consumului specific de energie
electrică;
• reducerea producţiei la consumatorii de energie electrică, odată cu scăderea frecvenţei tensiunii
de alimentare.

10.2 Indicatori de calitate a frecvenţei

Monitorizarea frecvenţei şi menţinerea acesteia în limitele impuse intră în sarcina Operatorului
de Transport şi de Sistem - OTS care trebuie să prevadă o rezervă suficientă de putere activă şi un
reglaj frecvenţă - putere corespunzător, pentru a menţine abaterile frecvenţei în limitele admise. În
principal, pentru caracterizarea frecvenţei într-un sistem de energie sunt utilizaţi următorii
indicatori:
• abaterea de frecvenţă - ∆f , cu ajutorul căreia se evaluează variaţiile lente de frecvenţă:
∆f = fn − f (10.1)

în care f n este frecvenţa nominală (50 Hz) iar f este frecvenţa reală;

• abaterea relativă de frecvenţă - ε f [%] :

f − fn
ε=
f [%] ⋅ 100 (10.2)
fn
• integrala abaterilor de frecvenţă pe durata unei zile – mărime necesară asigurării funcţionării
corecte a ceasurilor sincronizate cu frecvenţa reţelei electrice:
24
I f= ∫0 ∆f ⋅ dt (10.3)

10.3 Valori normate ale indicatorilor de calitate a frecvenţei

Toate echipamentele din reţeaua electrică din Europa sunt dimensionate să funcţioneze la
frecvenţa nominală de 50 Hz. În realitate, datorită faptului că în regim normal de funcţionare
frecvenţa în sistemul electroenergetic variază odată cu variaţia puterii absorbite şi în funcţie de
viteza de răspuns a sistemelor de control a acesteia, iar în regimuri de avarie şi post avarie depinde
de eficienţa măsurilor adoptate pentru lichidarea defectului, normele de calitate a energiei electrice
impun limite admise pentru variaţiile de frecvenţă.
Conform normativului SR EN 50160/2007, frecvenţa tensiunii de alimentare trebuie să fie 50
Hz. În condiţii normale de funcţionare, valoarea medie a frecvenţei fundamentale, măsurată pe un
interval de 10 s trebuie să fie în domeniul:

C10-10
• pentru funcţionare sincronă (sisteme interconectate):
► 50 Hz ± 1 % (49, 5...50,5 Hz) pentru 99,5 % din an;
► 50 Hz + 1 % /- 6 % (47....52 Hz) pentru 100 % din an;
• pentru sisteme insulare:
► 50 Hz ± 2 % (47...52 Hz) pentru 95% dintr-o săptămână;
► 50 ± 15 % (42...57,5 Hz), pentru 100% dintr-o săptămână.
Normativele din România sunt aliniate la normativele internaţionale referitor la frecvenţa de
funcţionare şi limitele admise, având în vedere faptul că sistemul energetic din ţară funcţionează
sincron cu sistemul energetic european, fiind interconectat cu acesta prin linii electrice în sudul şi
vestul ţării.
Limitele de imunitate la variaţii de frecvenţă ale diferitelor categorii de receptoare electrice
sunt precizate în standardele de produs. Majoritatea receptoarelor electrice acceptă abateri de
frecvenţă de aproximativ ± 1 Hz (± 2%).
Spre exemplu convertoarele cu semiconductoare, care în general sunt mai sensibile la variaţii
de frecvenţă, se realizează, conform normelor CEI 146, în trei clase de imunitate (A, B, C). Astfel,
pentru a nu-şi pierde performanţele garantate, convertoarele de clasă A şi B admit un domeniu de
variaţie a frecvenţei reţelei de alimentare de cel mul ± 2%, iar cele de clasă C de cel mult ± 1%, în
condiţiile în care o scădere a frecvenţei nu se suprapune peste o creştere a tensiunii, şi invers.

10.4 Măsurarea şi verificarea calităţii frecvenţei

Instrumentaţia utilizată la măsurarea frecvenţei trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
• eroarea absolută să nu depăşească 50 mHz;
• funcţionarea să nu fie afectată de o variaţie a factorului de distorsiune de tensiune THDU până
la 20 %.
Frecvenţa în reţeaua electrică se determină ca valoare medie pe un interval de 10 s. Deoarece
frecvenţa nu este exact 50 Hz, în intervalul de 10 s poate fi cuprins un număr neîntreg de perioade.
Frecvenţa fundamentală se determină ca raportul dintre numărul întreg de perioade cuprins în
intervalul de 10 s şi durata cumulată a acestora. Pentru a evita erori de determinare, este necesară
atenuarea armonicilor, limitând astfel posibilitatea unor treceri nedorite prin zero ale tensiunii.
Intervalele de măsurare de 10 s nu trebuie să se suprapună.
Valorile obţinute sunt prelucrate statistic, pe intervale standardizate de agregare şi comparate
cu valorile admise.
Pentru evaluarea frecvenţei în regimurile de avarie şi post avarie, există proceduri speciale de
măsurare.
Pentru evaluarea calităţii frecvenţei în sistem, este utilizată următoarea procedură:
1) durata de monitorizare este de o săptămână, pe baza datelor obţinute pe ferestre de măsurare de
10 s;
2) determinarea numărului N de intervale de 10 s, în care tensiunea de alimentare nu a avut o
abatere mai mare de ±15 % faţă de tensiunea declarată (contractată);
3) determinarea numărului N1 de intervale de 10 s, în care frecvenţa diferă cu mai mult de 0,5 Hz
faţă de valoarea nominală şi în care tensiunea este în limitele de ± 15 % faţă de tensiunea
declarată (contractată);
4) determinarea numărului N2 de intervale de 10 s, în care frecvenţa este sub 47 Hz sau peste 52
Hz şi tensiunea este în limitele de ± 15 % faţă de tensiunea declarată (contractată);
N1
5) verificarea condiţiilor ≤ 0, 05 şi N2 = 0.
N

C10-11
 10.5 Controlul variaţiilor de frecvenţă
Variaţiile de frecvenţă sunt determinate de variaţii ale puterii active în sistem, datorate în
primul rând variaţiei consumului utilizatorilor finali. Menţinerea frecvenţei la valoarea de consemn
necesită o adaptare permanentă a puterii electrice cerută la bornele generatoarelor, la puterea
mecanică la arborele acestora (produsă de echipamentele de acţionare).
Controlul frecvenţei (sau a vitezei de rotaţie a generatoarelor) se face cu ajutorul
regulatorului automat de viteză (RAV). În cazul centralelor termoelectrice, turbinele cu abur sau
gaz au fost prevăzute cu regulator centrifugal (fig. 10.2) care asigură realizarea unei caracteristici
liniare de viteză de rotaţie cu o pantă uşor negativă (fig. 10.3, curba Pd 2 ) la variaţia cuplului la
arborele turbinei de acţionare. Regulatorul de viteză acţionează asupra admisiei aburului în turbină
cu o mărime ∆z proporţională cu variaţia ∆f a frecvenţei (vitezei de rotaţie a arborelui
generatorului), asigurând controlul cuplului la arborele turbinei şi deci a vitezei de rotaţie a acesteia.
În lipsa regulatorului de viteză variaţia vitezei de rotaţie la variaţia cuplului la arborele turbinei ar
corespunde curbei Pd1 .

Fig. 10.2 - Funcţionarea regulatorului centrifugal. Fig. 10.3 - Modificarea frecvenţei la creşterea sarcinii
în sistemul electroenergetic.

Dacă se consideră frecvenţa de consemn f0 , iar puterea cerută la bornele generatorului

prezintă o caracteristică de forma Pc1 , se reglează caracteristicile Pd1 şi Pd 2 astfel încât punctul de
funcţionare A să corespundă frecvenţei de consemn şi puterii cerute PA .
În cazul în care puterea cerută creşte, corespunzător caracteristicii Pc 2 , în lipsa regulatorului
automat de viteză, noul punct de funcţionare se stabileşte în punctul B1 , pentru o viteză de rotaţie
(frecvenţă) în general inacceptabilă, în afara limitelor de variaţie admise. Utilizarea regulatorului
RAV asigură un nou punct de funcţionare B2
corespunzător unei frecvenţe mai reduse
decât frecvenţa de consemn, dar suficient de
apropiată de aceasta. Puterea debitată de
generator creşte la valoarea PB acoperind
astfel necesarul de putere din sistem.
În prezent regulatoarele de viteză sunt
incluse într-un sistem electronic complex care
urmăreşte să asigure controlul fluidului de
lucru astfel încât viteza Ω a generatorului să
rămână constantă şi egală cu Ω0 (fig. 10.4).
Fig. 10.4 - Schema de principiu a regulatorului de De asemenea sistemul trebuie să asigure un
viteză a unui generator din sistemul electroenergetic. răspuns adecvat al grupului la defecte în
sistemul electroenergetic.
C10-12
 În primul moment al apariţiei unei abateri a frecvenţei faţă de valoare de consemn, intervine în
mod automat şi rapid, reglajul primar (Primary control) care, sub acţiunea regulatoarelor de viteză
proprii, menţine echilibrul dintre producţia de putere activă şi consum. Reglajul este realizat pe baza
rezervei de reglaj primar şi este repartizat pe un număr mare de grupuri generatoare care asigură, pe
baza caracteristicii statice, corecţia rapidă (în cel mult 30 secunde) a diferenţelor dintre producţie şi
consum la o frecvenţă apropiată de valoarea de consemn. Rezerva de reglaj primar poate rămâne în
funcţiune pe o durată de minimum 15 minute. Reglajul primar, automat şi obligatoriu pentru grupurile
generatoare, impune ca acestea să nu fie încărcate la maxim, asigurându-se astfel o rezervă care poate
fi disponibilă în orice moment.
Refacerea rezervei de reglaj primar şi revenirea generatoarelor în punctul de funcţionare A
(fig. 10.3) se face prin mobilizarea rezervei de reglaj secundar frecvenţă - putere (Secondary
control) care, la abaterea frecvenţei şi/sau a puterii de echilibru de la valoarea de consemn, poate fi
mobilizată automat într-un interval de maximum 15 minute. Se realizează prin reglarea automată şi
centralizată a puterii active a unor grupuri generatoare desemnate, în scopul readucerii frecvenţei şi
puterii de echilibru la valorile de consemn în cel mult 15 minute (conform Codului tehnic al RET).
Reglarea în sistemele interconectate mari, de exemplu sistemul european, se bazează pe
controlul zonal al frecvenţei, fiecare zonă (sistem naţional) urmând a asigura echilibrul între
producţia şi consumul de putere activă. În acest sens se asigură controlul puterii active pe legăturile
dintre diferitele zone (ACE - Area Control Error), utilizând în acest scop, în fiecare zonă, centrale
regulatoare de frecvenţă (CRF) (fig. 10.5).
Puterea totală de schimb cu diferitele zone trebuie să rămână constantă.
De la toate punctele de schimb sosesc la regulatorul central, informaţii privind puterile de
schimb P1 , P2 , , Pn .
Suma acestora, PΣ , se compară cu puterea programată Pprogr şi se determină abaterea
∆P = PΣ − Pprogr .

De asemenea, se determină abaterea dintre frecvenţa de consemn f progr şi frecvenţa reală

f f real − f progr . Valoarea ∆f se înmulţeşte cu coeficientul k f , cunoscut pentru zona de
f real : ∆=
reglaj, apoi se determină abaterea totală ∆R = ∆P − k f ⋅ ∆f .

Fig. 10.5 - Diagrama bloc a regulatorului frecvenţă - putere.

C10-13
 Fiind cunoscută banda de reglaj BR, aflată la dispoziţie, se transmite valoarea ∆R / BR la
regulator (de obicei proporţional-integral) şi apoi se stabileşte, pentru fiecare centrală de reglare a
frecvenţei CRF1, CRF2, …, CRFn, valorile de referinţă pentru reglare.
Refacerea rezervei de reglaj secundar se face pe baza reglajului terţiar rapid (Fast tertiary
regulation) care permite producerea unei cantităţi de energie de echilibrare, ce poate fi integral
furnizată în 15 minute de la emiterea comenzii corespunzătoare de către Operatorul de Sistem şi de
Transport (OTS). Această energie de echilibrare este produsă de o unitate dispecerizabilă sau de
către un consumator dispecerizabil, care a fost în prealabil calificat pentru reglajul terţiar (au
grupuri generatoare care sunt calificate pentru a realiza sincronizarea şi încărcarea sarcinii în
maximum 15 minute).
De asemenea, la dispoziţia Operatorului de Sistem este şi rezerva terţiară lentă, constituită
de unităţile care pot porni şi prelua sarcina în cel mult 7 ore.
În funcţie de puterea în funcţiune a sistemului electroenergetic, se poate defini coeficientul
kf = ∆P / ∆f care indică variaţia de putere activă ce conduce la variaţia cu 1 Hz a frecvenţei în
sistem. Pentru sistemul energetic european kf = 20000 MW/Hz.
Reglajul primar este utilizat pe principiul solidarităţii partenerilor de producţie şi nu este un
serviciu plătit. Celelalte modalităţi de control al frecvenţei sunt servicii plătite şi sunt apelate de
operatorul de sistem pe baze concurenţiale de pe piaţă de servicii de sistem.
Interconectarea sistemelor electroenergetice şi măsurile adoptate pentru menţinerea
frecvenţei în limitele impuse face ca abaterile acesteia de la valorile normate să fie fenomene foarte
rare. Frecvenţa tensiunii de alimentare în reţeaua electrică, în condiţiile conectării sistemului
electroenergetic din România la sistemul european, prezintă variaţii numai în limite foarte reduse în
regim normal de funcţionare astfel că în calculele practice se poate considera că frecvenţa tensiunii
de alimentare din reţeaua electrică rămâne constantă şi egală cu 50 Hz.
În regimuri de avarie pot să rezulte regimuri tranzitorii în care variaţiile de frecvenţă sunt de
mare amplitudine, dar se impune ca acestea să fie rapid atenuate, astfel încât să se încadreze în
limitele aşa numitei curbe „trompetă" (fig. 10.6).

Fig. 10.6 Variaţia frecvenţei pe durata unui defect în sistem – curba „trompetă”.
Curba „trompetă” este stabilită în funcţie de condiţiile de siguranţă a sistemului, expresia
analitică generală fiind:
t
−
H (t ) = f0 ± A ⋅ e τ (10.4)
în care f0 este frecvenţa de consemn, A este o constantă determinată experimental, iar τ este
constanta de timp a sistemului, dată de relaţia:
900
τ= pentru τ ≤ 900 s şi d = 20 mHz (10.5)
A
ln
d
În relaţia (10.4) s-a considerat că la 900 s după începerea regimului tranzitoriu, valoarea
frecvenţei trebuie să se situeze în domeniul f0 ± 20 mHz .
C10-14
 Capitolul 11
ALOCAREA NIVELULUI DE PERTURBAŢII
Realizarea nivelului de calitate a energiei electrice la barele de alimentare a consumatorilor
impune ca operatorul de distribuţie e energiei electrice să monitorizeze indicatorii de calitate şi să
stabilească, pentru fiecare dintre consumatori, nivelul limită al perturbaţiilor pe care le poate emite,
astfel ca însumarea perturbaţiilor determinate de toţi consumatorii să fie sub valoarea limită admisă
din punctul de vedere al calităţii energiei electrice (valori stabilite prin standardele de performanţă
ale furnizorului de energie electrică).
Pe baza valorilor admise ale nivelului de perturbaţii la barele de alimentare, operatorul de
distribuţie trebuie să aloce fiecăruia dintre consumatori o cotă de perturbaţii, astfel încât însumarea
acestora să asigure încadrarea în valorile admise.
Conform standardelor actuale alocarea nivelului de perturbaţii se face în raport cu puterea
contractată de către fiecare dintre consumatorii conectaţi la aceeaşi bară de alimentare.
Încadrarea consumatorilor în cotele alocate asigură premizele realizării unui nivel standard
de calitate la barele de alimentare. În prezent calculele de alocare se fac pentru perturbaţiile sub
formă de distorsiune armonică, pentru fluctuaţiile de tensiune (efect de flicker) şi pentru
perturbaţiile sub formă de nesimetrie.
Alocarea nivelului de perturbaţie, pentru fiecare dintre sursele de perturbaţie conectate la
barele de alimentare, trebuie să fie una dintre preocupările importante ale operatorului de distribuţie
pentru a asigura tuturor consumatorilor conectaţi la aceste bare nivelul de calitate impus prin
standardele de performanţă.
Rezolvarea problemei de alocarea a perturbaţiilor se face în trei etape (conform IEC 61000-
3-6/2005):
În prima etapă (stadiul 1), racordarea micilor utilizatori, caracterizaţi de o pondere redusă a
sarcinii perturbatoare, poate fi aprobată fără o evaluare detaliată a caracteristicilor emisiei şi a
răspunsului reţelei de alimentare, având în vedere că unii producători de echipamente de JT au
adoptat măsurile necesare pentru limitarea perturbaţiilor. Definirea micilor utilizatori se face în
general pe baza raportului dintre puterea contractată şi puterea de scurtcircuit în nodul respectiv.
Dacă de exemplu, acest raport este sub 0,2 % consumatorii pot să funcţioneze fără a fi monitorizaţi,
din punct de vedere al perturbaţiilor determinate sub formă de distorsiune armonică, fluctuaţii de
tensiune (efect de flicker) şi nesimetrie.
În stadiul 2, evaluarea consumatorului perturbator se face în corelare cu caracteristicile
efective ale reţelei electrice de alimentare. În acest stadiu, nivelul de planificare corespunzător
reţelei respective este împărţit între utilizatori, în funcţie de puterea totală disponibilă a reţelei de
alimentare şi proporţional cu puterea contractată a fiecărui consumator, racordat la această reţea.
Această regulă asigură încadrarea nivelului de perturbaţie datorat emisiilor tuturor instalaţiilor
utilizatorilor care sunt racordaţi la reţea, în nivelul de planificare. În această etapă se ţine seama de
capacitatea reală de absorbţie (compensare) a reţelei, considerând factorul de nesimultaneitate şi
diferenţele de fază ale curenţilor armonici, de impedanţa reţelei şi de condiţiile specifice de lucru
ale consumatorilor perturbatori.
Realizarea calcului de alocare în stadiul 2 necesită adoptarea ipotezelor de sumare a
perturbaţiilor generate de sarcini diferite. Experienţa a arătat că la sumarea perturbaţiilor conduse, atât
a celor de tensiune, cât şi a celor de curent electric, poate fi adoptată o lege exponenţială de însumare.
Ca exemplu pentru stadiul 2 de analiză se consideră o bară de medie tensiune (fig. 11.1),
alimentată din reţeaua de înaltă tensiune şi care alimentează o serie de consumatori conectaţi la bara
MT, cu puterea totală S MV şi consumatori la nivelul de joasă tensiune S JT , alimentaţi prin
intermediul unui transformator MT/JT.
C10-15
 Fig. 11.1 - Alocarea perturbaţiilor în stadiul 2 de analiză.
Nivelul perturbator GMT (valoare globală) care poate fi alocat consumatorilor conectaţi la
bara de medie tensiune se determină din relaţia:

GMT= α LαMT − TIT

α
⋅ LαIT (11.1)

în care LMT este limita de planificarea (valoare admisă) a nivelului perturbaţiilor la nivelul barei
de medie tensiune;
TIM - factorul de transfer al perturbaţiei de la nivelul de IT la nivelul de MT;
LIT - limita de planificare (valoare admisă) a nivelului perturbaţiei în reţeaua de înaltă
tensiune.
Nivelurile alocate Ei pentru utilizatorii individuali i, conectaţi la barele de medie tensiune
rezultă din relaţia:
Si
=
Ei GMT ⋅ α (11.2)
St − S JT

în care St este puterea totală disponibilă la barele de alimentare, luând în considerare şi

posibilitatea de creştere în viitor a necesarului de putere.
Factorul α , diferit pentru fiecare tip de perturbaţie, este determinat pe cale experimentală şi
corespunde legii de sumare a perturbaţiilor (în general exponenţială cu exponent α ). De asemenea,
factorul de transfer al perturbaţiilor TIM depinde de tipul perturbaţiei.
Alocarea conform relaţiei (11.2) permite ca la barele de medie tensiune să fie nu depăşite
valorile planificate, luând în considerare aportul sarcinilor perturbatoare conectate la această bară,
dar şi transferul de perturbaţii de la nivelul superior de tensiune. Consumatorii conectaţi la nivelul
de joasă tensiune sunt luaţi în considerare ca un consumator echivalent, conectat la barele de medic
tensiune şi căruia i se alocă un nivel perturbator în funcţie de puterea simultană S JT .
În cazul în care unii utilizatori nu reuşesc să respecte cotele de perturbaţii impuse prin
calculul de alocare efectuat în stadiul 2, operatorul de distribuţie poate analiza, în stadiul 3,
posibilităţile concrete din reţea pentru a permite temporar şi cu caracter provizoriu, conectarea la
reţea a consumatorului respectiv. Operatorul de distribuţie are în vedere faptul că nu toţi
consumatorii perturbatori utilizează integral cota alocată şi unii dintre consumatori nu lucrează cu
întreaga sarcină contractată.
În cazul consumatorilor perturbatori, conectaţi la barele de înaltă tensiune, este necesar a lua
în considerare şi aportul barelor învecinate (conform IEC 61000-3-6/2005).

C10-16
 Capitolul 12

EFECTUAREA DETERMINĂRILOR PRIVIND

CALITATEA ENERGIEI ELECTRICE
Din punctul de vedere al exactităţii informaţiilor obţinute, echipamentele de măsurare,
necesare în analiza calităţii energiei electrice, sunt de trei tipuri (conform IEC 61000-4-30/2007):
• echipamentele de clasă A (Advanced) - sunt utilizate dacă sunt necesare determinări exacte, de
exemplu în cazul decontărilor de energie, verificarea compatibilităţii cu standardele de calitate a
energiei electrice, analiza unor dispute între părţile contractante;
• echipamentele de clasă B (Basic) - sunt utilizate pentru o urmărire de ansamblu, verificări în
urma unor lucrări de reparaţii şi în alte cazuri în care incertitudinea de măsurare nu prezintă o
importanţă deosebită;
• echipamentele de clasă S (Surveys) - sunt utilizate pentru analiza statistică a mărimilor înregistrate
pe durata măsurătorilor; trebuie să aibă aceleaşi performanţe ca echipamentele din clasa A.
În general în analiza problemelor de calitate a energiei electrice sunt utilizate echipamente
de clasă A.
Analiza calităţii energiei electrice în nodurile reţelei electrice implică în principiu două
etape diferite în care sunt utilizate două tipuri diferite de echipamente.
Într-o primă etapă are loc o analiză de prezenţă a unor fenomene perturbatoare. Sunt
utilizate echipamente cu o importantă funcţie de osciloscop, cu posibilitate relativ redusă de
memorare şi simplitate de conectare. După stabilirea nodurilor în care urmează a se aprofunda
studiul calităţii energiei electrice sunt conectate echipamente de monitorizare pe termen lung,
caracterizate de posibilităţi importante de prelucrare şi stocare a datelor, fiabilitate ridicată,
posibilitate de transfer a datelor pentru prelucrare exterioară.
La evaluarea nivelului perturbaţiilor în instalaţiile de înaltă tensiune, trebuie să se aibă în
vedere caracteristicile de transfer al întregului lanţ de măsurare. În instalaţiile actuale, utilizarea
transformatoarelor de măsurare de tensiune şi de curent electric, de tip inductiv sau de tip capacitiv
(TECU), poate determina importante erori datorate transferului componentelor de frecvenţă ridicată
cu o exactitate redusă. În acest fel, în special la analiza fluctuaţiilor rapide de tensiune, a golurilor şi
întreruperilor de scurtă durată, a supratensiunilor şi a distorsiunilor armonice, trebuie cunoscute
caracteristicile transformatoarelor de măsurare din punctul de vedere al caracteristicii de frecvenţă.

SCURTE CONCLUZII
Calitatea alimentării cu energie electrică, în special aspectele legate de continuitatea în
alimentare (calitatea serviciului de alimentare) a constituit întotdeauna o preocupare deosebită,
întreruperile fiind generatoare de daune în industrie sau neplăceri în alimentarea consumatorilor
rezidenţiali.
În ultimul timp, procesele tehnologice specifice industriei moderne foarte sensibile la abateri
faţă de calitatea normată a energiei electrice, au adus în actualitate şi calitatea curbei de tensiune. În
cele mai multe cazuri abaterile de la regimul sinusoidal şi simetric sunt însoţite de daune la
producător, operatorul de reţea, daune diferenţiate în funcţie de caracteristicile utilizatorilor RET
sau RED. Acestea sunt materializate la consumator prin nerealizarea producţiei, reducerea calităţii
produselor realizate, reducerea productivităţii, rebuturi în producţie, defecte în echipamente,
perturbarea procesului tehnologic pe durate mult superioare duratei întreruperii, accidente,
cheltuieli suplimentare pentru salarii, materii prime, energie etc.

C10-17
 Stabilirea indicatorilor la care un utilizator este sensibil, analiza domeniului lor de variaţie
într-un nod dat al sistemului electroenergetic, precum şi deciziile privind creşterea nivelului calităţii
energiei electrice furnizate, prezintă un interes deosebit pentru utilizatorii finali dar şi pentru
operatorii de producere, transport, distribuţie şi furnizare.
Analizele realizate trebuie să pună în evidenţă nivelul calităţii energiei electrice posibil a fi
furnizată în mod normal utilizatorilor, iar aceştia vor putea decide dacă acestea corespund
exigenţelor lor sau este necesară efectuarea de investiţii, la furnizor pentru creşterea nivelului de
calitate, sau în cadrul sistemului propriu pentru creşterea imunităţii.

C10-18