Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
CALITATEA ENERGIEI
ELECTRICE
1
1. Noţiuni introductive
Prin siguranţă în funcţionare (fiabilitate) se înţelege aptitudinea unui dispozitiv sau a unei
instalaţii de a-şi îndeplini funcţia specificată în condiţiile date, de-a lungul unei perioade de
referinţă date. Printre principalii indicatori care caracterizează siguranţa în funcţionare, respectiv
continuitatea în alimentarea cu energie electrică a unui consumator, la punctul de delimitare de
reţeaua furnizorului se menţionează:
• numărul anual (mediu/maxim) de întreruperi eliminate prin reparaţii, respectiv prin
manevre,
• durata medie a unei întreruperi,
• durata maximă de restabilire,
• durata totală medie de întrerupere pe an.
•
Principalii factori care influenţează continuitatea în alimentare a consumatorilor sunt:
• fiabilitatea fiecărui element care intră în instalaţiile electrice de alimentare,
• configuraţia schemei electrice şi tratarea neutrului,
• caracteristicile protecţiilor prin relee (sensibilitate, selectivitate, rapiditate, siguranţă în
funcţionare),
• existenţa sistemelor automate de tip AAR, RAR şi DAS,
2
• calitatea exploatării.
Întreruperile se pot clasifica după durata lor , respectiv după consecinţele lor. În tabelul
1.1 sunt prezentate cauzele şi efectele întreruperilor în alimentare şi exemple de mijloace de
asigurare a continuităţii în alimentare.
Tabelul 1.1.
Natură Origine Efecte Remedii
Întreruperi lungi Furnizor: defecte oprirea producţiei, Furnizor: o reţea
(t>1min) permanente dezorganizarea mai densă, linii
producţiei, subterane, detectoare
Cauze: atmosferice, pierderi de produse, de defecte pe liniile
protecţii reducerea siguranţei în aeriene
funcţionare Client: grupuri
electrogene, dublă
alimentare, surse de
alimentare
neîntreruptă (SAN)
Întreruperi Furnizor: defecte similare cu cele de la Furnizor: similare
scurte semipermanente întreruperi lungi, celor de la întreruperi
(1min>t>1s) risc de distrugere a lungi
Cauze: cicluri lente de echipamentelor Client: AAR pe
RAR pe LEA dublă alimentare,
SAN
Microîntreruperi Furnizor: defecte Perturbaţii ale sistemelor Furnizor:
(t<1s) trecătoare pe LEA comandate de calculator, paratrăsnete, linii
opriri ale proceselor subterane
tehnologice, stingerea Client: protecţia
lămpilor cu descărcare în circuitelor de
gaze comandă şi control,
autoreţinerea
contactoarelor, SAN
1.1.2. Calitatea energiei electrice
3
Prin indicator de calitate se înţelege o caracteristică de apreciere cantitativă a
proprietăţilor unui produs, care este analizat sub aspectul îndeplinirii cerinţelor privind
elaborarea, exploatarea sau consumul.
În ceea ce priveşte energia electrică, scopul ideal urmărit de orice furnizor de energie
electrică este de a pune permanent la dispoziţia consumatorilor o tensiune alternativă
sinusoidală, de frecvenţă şi valoare efectivă menţinute între anumite limite fixate contractual,
egale pe cele trei faze ale reţelei.
Sistemul de indicatori de calitate ai energiei electrice trebuie să permită
măsurarea/estimarea nivelului de calitate într-un anumit punct al reţelei şi la un moment dat,
precum şi compararea informaţiei obţinute cu nivelul considerat optim sau cel puţin tolerabil de
majoritatea consumatorilor racordaţi la reţeaua electrică respectivă.
În majoritatea ţărilor, sistemul de indicatori ai calităţii energiei electrice este alcătuit din
anumite caracteristici cantitative ale variaţiilor lente (abateri) sau rapide (fluctuaţii) ale valorii
efective a tensiunii, forma şi simetria în sistemul trifazat, precum şi caracteristicile de variaţie
lentă/rapidă ale frecvenţei.
În România nu există până în prezent un standard unitar de calitate a energiei electrice. O
parte dintre parametrii care pot prezenta interes în definirea calităţii energiei electrice sunt
definiţi şi normaţi individual, după cum urmează:
• STAS 930 – precizează tensiunile nominale şi abaterile admisibile ale tensiunii faţă de
aceste valori,
• PE 124 – conţine definiri şi reglementări privind variaţiile rapide şi nesimetria
tensiunii,
• PE 109 – defineşte supratensiunile şi protecţia instalaţiilor împotriva acestora,
• PE 142 – reglementează unele aspecte privind flicker-ul,
• PE 143 – abordează probleme referitoare la regimurile nesimetric şi deformant.
1.1.3.Compatibilitatea electromagnetică
Conform Vocabularului Electrotehnic Internaţional – VEI, prin compatibilitate
electromagnetică se înţelege aptitudinea unui aparat sau sistem de a funcţiona într-un mod
satisfăcător şi fără a produce perturbaţii electromagnetice intolerabile pentru tot ce se află într-
un mediu natural/artificial.
4
Utilizarea frecventă a electronicii de putere şi a tehnicilor de comandă complexe ridică
tot mai multe probleme de compatibilitate, respectiv probleme de influenţă. Astfel
deranjamentele care apar în instalaţiile industriale pot fi adesea imputabile fenomenelor
electromagnetice (în anul 1989, în Germania, 28,7% din totalul cazurilor care au provocat
pagube în instalaţiile electrice s-au datorat deranjamentelor de natură electromagnetică).
Mediul electromagnetic este determinat de ansamblul surselor de influenţă
electromagnetică existent într-un spaţiu dat. Valorile care caracterizează mediul electromagnetic
pot fi exprimate sub forma unor mărimi legate de curent şi tensiune sau sub forma unor valori
legate de câmp (densitatea fluxului magnetic, intensitatea câmpului electric sau magnetic).
Sursele de influenţă electromagnetică pot fi:
• naturale: fenomene atmosferice: trăsnete, descărcări electrostatice,
• artificiale: fenomene care se produc în timpul exploatării echipamentelor de producere,
transport şi utilizare a energiei electrice, cum ar fi:
- procesele de anclanşare şi declanşare,
- radiaţia circuitelor, respectiv a conductoarelor,
- armonicile de joasă frecvenţă în reţelele electrice,
- nesimetriile,
- schimbările de potenţial.
5
• utilizatorului, datorită unor receptoare care funcţionează cu şocuri, care produc
nesimetrii sau care poluează reţeaua cu armonici (receptoare deformante).
6
1.2. Principalele cauze ale înrăutăţirii calităţii energiei electrice
7
1.2.2.Cauze ale variaţiilor de tensiune
Prin variaţie de tensiune într-un punct al reţelei, la un moment dat, se înţelege diferenţa
algebrică dintre tensiunea de serviciu din acel punct şi tensiunea nominală a reţelei respective.
Calitatea tensiunii se poate considera ideală în cazul în care în toate nodurile sistemului
şi în orice moment, tensiunile pe fiecare din cele trei faze sunt funcţii pur sinusoidale în timp, cu
valori efective constante şi egale cu cea nominală şi formează un sistem de secvenţă directă.
Neîndeplinirea condiţiilor ideale are la origine existenţa uneia sau a mai multora din
următoarele situaţii:
• variaţii ale valorilor efective ale tensiunilor de fază de la valoarea nominală, care apar
ca urmare a unor cauze ce pot fi atribuite caracteristicilor tehnice ale instalaţiilor sau
unor perturbaţii,
• abateri de la forma pur sinusoidală a tensiunilor de fază, apărute ca urmare a prezenţei
unor elemente cu caracter deformant.
Diferitele cauze care înrăutăţesc calitatea tensiunii afectează toate caracteristicile undei
de tensiune: amplitudinea, valoarea efectivă, forma şi simetria în sistemele polifazate. Cele mai
frecvente şi mai deranjante sunt însă perturbaţiile de diferite forme şi durate ale amplitudinii,
care se pot suprapune la un moment dat, conducând la un proces complex de variaţie a tensiunii
reţelelor electrice.
În literatura de specialitate variaţiile de tensiune se clasifică după diferite criterii cum ar
fi: viteza de variaţie a tensiunii, frecvenţa şi perioada lor, durata variaţiilor de tensiune. După
acest ultim criteriu variaţiile de tensiune se clasifică în:
• variaţii de tensiune de lungă durată, funcţionare staţionară la tensiune diferită de cea
nominală, care apare ca urmare a unui reglaj defectuos sau a supraîncărcării reţelelor,
funcţionarea de durată cu variaţii având un caracter cvasiperiodic, ce sunt produse de
existenţa unor sarcini pulsatorii,
• variaţii ale tensiunii de scurtă durată, variaţii de tensiune bruşte, care sunt datorate
unor defecte cu caracter rapid, trecător sau eliminate prin protecţii, variaţii bruşte
produse de şocuri de putere cu caracter pasager, dispariţii scurte ale tensiunii ca urmare a
funcţionării sistemelor automate (AAR, RAR).
8
Limita de timp care desparte variaţiile de scurtă durată de cele de lungă durată este, în
general, timpul necesar protecţiilor, automatizărilor şi echipamentelor de comutaţie pentru a
restabili tensiunea nominală, dacă acest lucru este posibil. În România acest interval este de 3 s.
9
Conform figurii 1.1, căderea de tensiune pe linia AB se determină cu relaţia:
∆U AB =U A −U B , (1.1)
unde: UA reprezintă fazorul tensiunii pe barele staţiei A de alimentare (nodul sursă) iar
UB reprezintă fazorul tensiunii care se aplică nodului B.
(1.2)
unde: U A este valoarea efectivă a tensiunii pe barele staţiei A iar U B este valoarea efectivă a
tensiunii în nodul B.
Tensiunea complexă din nodurile reţelei este o mărime variabilă în timp datorită:
• modificării schemei de funcţionare, respectiv a impedanţelor longitudinale şi a
admitanţelor transversale, ca urmare a unor optimizări ale regimurilor de funcţionare în
SEN sau ca urmare a unor avarii şi/sau revizii în instalaţiile electrice,
• modificări în timp a circulaţiilor de putere activă şi reactivă, ca urmare a variaţiilor
puterilor absorbite de consumatori, conform curbelor de sarcină.
•
Valoarea tensiunii depinde în principal de regimul puterilor reactive. În unele reţele de
distribuţie şi utilizare a energiei electrice, mijloacele de reglaj al tensiunii şi/sau mijloacele de
compensare a puterii reactive sunt insuficiente sau folosite necorespunzător. Datorită inerţiei,
aceste sisteme de reglaj nu pot asigura un regim stabilizat de lucru decât pentru variaţii ale
mărimilor controlate cu o perioadă de aproximativ 4-6 minute. Volumul măsurătorilor de control
al tensiunii este de multe ori insuficient iar sistemele de măsurat utilizate introduc erori de peste
3%.
Pe de altă parte, variaţii ale tensiunii în reţea sunt produse şi de diferite perturbaţii care
apar în timpul funcţionării instalaţiilor electrice dar şi de perturbaţii care îşi au originea în
instalaţiile consumatorilor, ca de exemplu: modificarea periodică a puterilor absorbite de
consumatori, conectările şi deconectările anumitor sarcini electrice.
Din punct de vedere al influenţei exercitată asupra reţelelor de alimentare cu energie
electrică, consumatorii pot fi grupaţi astfel:
10
• categoria I: consumatori cu sarcină aproximativ constantă (pompe, ventilatoare,
iluminat), la care calitatea tensiunii este afectată doar de abateri ale tensiunii faţă de
valoarea nominală,
• categoria a II-a: consumatori care funcţionează cu şocuri de sarcină (laminoare,
motoare cu porniri repetate), care produc fluctuaţii ale tensiunii,
• categoria a III-a: consumatori cu racordare nesimetrică la reţeaua tifazată (echipamente
de tracţiune, de sudură),
• categoria a IV-a: consumatori deformanţi (redresoare, cuptoare electrice cu arc).
(1.3)
unde: S1L reprezintă puterea aparentă a convertorului pe partea reţelei de alimentare şi
corespunde valorii efective a fundamentalei curentului garantat (nominal) I 1LN pe partea de
curent alternativ a convertorului sau a transformatorului (dacă există), ϕ1 - unghiul de defazaj
al fundamentalei curentului pe partea de curent alternativ al convertorului sau a
transformatorului, dacă acesta există, S sc - puterea aparentă de scurtcircuit a reţelei în punctul
comun de racord, Rsc , X sc - rezistenţa, respectiv reactanţa reţelei de alimentare.
12
Deoarece curentul pe partea reţelei de alimentare a convertorului conţine armonici,
trebuie făcută distincţie între factorul de putere global şi cel corespunzător defazajului
componentei fundamentale a curentului.
Convertoarele pot fi utilizate în reţele de înaltă calitate dacă sunt îndeplinite condiţiile de
compatibilitate electromagnetică în punctul de racord.
O reţea trifazată, compusă din linii, generatoare şi receptoare, poate fi reprezentată prin
impedanţele respective. În cazul în care impedanţele pe cele trei faze ale reţelei sunt identice,
adică au acelaşi modul şi argument, reţeaua se numeşte echilibrată. Dacă cel puţin una din
impedanţele complexe diferă de celelalte, reţeaua respectivă se dezechilibrează.
Cauzele care produc un dezechilibru într-o reţea electrică pot fi:
• dezechilibre trecătoare, care se datoresc influenţei defectelor asupra reţelei, care se pot
produce între două sau mai multe conductoare, cu sau fără punere la pământ,
• dezechilibre permanente, provocate de unele cauze de natură constructivă sau de repartiţia
neuniformă a consumului pe cele trei faze ale reţelei de alimentare, caracterizate prin
apariţia unor componente de secvenţă inversă/homopolară a tensiunilor şi a curenţilor din
reţeaua respectivă.
Din motive constructive, liniile electrice aeriene de înaltă tensiune sunt nesimetrice. La
nivelul consumatorilor dezechilibrul poate fi provocat de receptoarele de construcţie
nesimetrică.
În sistemele de distribuţie mixt (trifazat-monofazat), derivaţiile monofazate produc două
tipuri de dezechilibru asupra reţelelor trifazate:
• un dezechilibru capacitiv, datorat lungimii totale diferite a fazelor, care se manifestă printr-
un curent capacitiv rezidual de circulaţie permanentă prin circuitul de punere la pământ al
neutrului transformatorului din staţia de alimentare,
• un dezechilibru de sarcină pe cele trei faze care, în cazul reţelelor fără conductor neutru,
duce la apariţia componentelor inverse de tensiune şi curent.
Dezechilibrele menţionate pot fi ameliorate pe de o parte prin limitarea lungimii şi
sarcinilor pe derivaţii şi prin repartizarea judicioasă a mai multor derivaţii pe faze. Efectul
13
dezechilibrului este diminuat în reţele fără conductor neutru, fiindcă lipsesc elementele
homopolare de tensiune şi curent.
Există şi alte criterii de clasificare a nesimetriilor, în funcţie de care se pot deosebi:
- nesimetrii longitudinale, ca urmare a întreruperii unei faze,
- nesimetrii transversale, în urma unor scurtcircuite între faze sau fază-pământ,
- nesimetrii simple sau multiple, funcţie de numărul de impedanţe sau admitanţe
care intervin,
- asimetrii şi disimetrii, după cum sunt cauzate de componentele de secvenţă
homopolară, respectiv, cele de secvenţă inversă.
14
Sursele de regim deformant mai pot fi clasificate în:
surse de tensiuni armonice, care produc tensiuni electromotoare nesinusoidale şi
întrucât reactanţa lor este comparabilă ca valoare cu reactanţa echivalentă a reţelei în
punctul comun de racord, ele generează curenţi nesinusoidali cu valori puternic
dependente de caracteristicile reţelei. La aceste surse undele tensiunilor şi curenţilor
nu conţin decât armonici impare,
surse de curenţi armonici, care în regim sinusoidal de tensiune introduc armonici
superioare în curentul absorbit de la reţea.
15
1.5. Sistemul indicatorilor calităţii energiei electrice
1.5.1. Cerinţe privind elaborarea unor acte normative privind calitatea energie electrice
Pentru a putea fi bine utilizate în cadrul noilor relaţii de furnizare a energiei electrice,
actele normative, standardele şi/sau prescripţiile referitoare la CEE trebuie revizuite şi
perfecţionate, unele dintre acestea chiar elaborate pe principii noi.
16
• trebuie să fie suficient de universali, pentru a fi posibilă folosirea lor practică în proiectare
şi/sau exploatare, precum şi înfăptuirea unui control metodologic de masă, cu precizia
necesară, utilizând dispozitive relativ simple şi ieftine, atât în reţelele furnizorilor, cât şi la
abonaţi,
• trebuie să permită o departajare, fără echivoc, a răspunderilor pentru nerespectarea
condiţiilor de calitate, ce trebuie să revină furnizorului, de cele de care sunt răspunzători
abonaţii,
• trebuie să fie uşor perfectibil, pentru a putea surprinde rapid şi cât mai complet multiplele
aspecte, care definesc la o anumită etapă CEE,
• trebuie să fie cât mai puţin la număr,
• trebuie să fie clar şi precis delimitaţi, pentru a caracteriza cât mai exact toate proprietăţile
distinctive ale energiei electrice, într-un regim de funcţionare stabilizat al SEN.
•
1.5.1.2. Cu privire la valorile normate pentru indicatorii de calitate a energiei electrice
17
La estimarea prejudiciilor datorate lipsei de calitate şi, implicit, la normarea indicatorilor
de calitate, trebuie să se ţină seama de legăturile de interdependenţă, care există între unii
indicatori de calitate.
În majoritatea ţărilor sistemul de indicatori ai calităţii energiei electrice este format dintr-
o serie de caracteristici cantitative ale variaţiilor lente (abateri) sau rapide (fluctuaţii) ale valorii
efective a tensiunii, forma şi simetria în sistemul trifazat, precum şi caracteristicile de variaţie
lentă/rapidă ale frecvenţei.
Comisia Internaţională de Electrotehnică CEI, în afara recomandărilor generale
referitoare la tensiuni nominale şi frecvenţe nominale, a elaborat un set de normative, clasificate
pe categorii de echipamente electrice, electronice, aparataj de măsurat etc., în care sunt
prezentate cerinţele de bază privitoare la calitatea energiei electrice generată/utilizată de către
aceste echipamente:
• publicaţia CEI nr. 38 recomandă ca, în condiţiile normale de distribuţie, tensiunea în punctul
de livrare să nu difere faţă de tensiunea nominală cu mai mult de ± 10%,
• publicaţia CEI nr. 196 stabileşte frecvenţele nominale, fără a indica abaterile admisibile.
Aceste abateri se găsesc în recomandările specifice ale unor categorii de echipamente, care
18
trebuie să lucreze în condiţii de siguranţă deplină şi în cazul unor abateri ale frecvenţei faţă
de valoarea nominală.
În România nu există un sistem unitar de indicatori ai calităţii energiei electrice, fiind
definiţi şi normaţi individual, prin diferite acte normative, doar o parte din parametrii care pot
prezenta interes în monitorizarea calităţii.
(1.6)
sau:
f − fN
∆f [ %] = 100 = ( f ′ − 1)100 , (1.7)
fN
19
Luând în considerare variaţia în timp a frecvenţei sistemului, se defineşte abaterea medie
a frecvenţei faţă de valoarea sa nominală, într-un interval de timp T:
100 f ( t ) − f N
T T
1
∆f = ∫ ∆f ( t )dt = dt [ %] ,
T 0 T ∫0 fN
(1.8)
sau:
∆f = 100( f ′ − 1) [ %] , (1.9)
în care f′ este nivelul mediu de frecvenţă pe intervalul T.
În calculul statistic, variabilele aleatoare se reprezintă sub forma unei perechi de valori,
care este compusă din valoarea medie şi abaterea medie pătratică faţă de valoarea medie,
respectiv, coeficientul de variaţie al variabilei aleatoare.
Abaterea medie pătratică a nivelului de frecvenţă ( f ′) se determină cu relaţia:
σ ∆f [ %]
∫ [ f ′( t ) − f ′]
T
1 2
σ f′ = dt = . (1.10)
T 0
100
unde f reprezintă frecvenţa medie pe intervalul T, în Hz, iar σf - abaterea medie pătratică a
frecvenţei faţă de valoarea sa medie, în Hz.
20
Unele studii mai recente, precum şi experienţa dobândită de SEN, au permis acumularea
unui volum mare de date, care demonstrează că aproape toţi consumatorii funcţionează stabil la
frecvenţa de 48,5 Hz ( f ′ = 0,97 ) şi chiar sub această valoare, respectiv, la frecvenţe care nu
depăşesc valoarea de 51,5 Hz. Prin urmare, valorile de ±1 Hz, considerate ca limite admisibile
pentru abaterile de frecvenţă, nu sunt susţinute întotdeauna de considerente tehnologice.
În cazul motoarelor de curent alternativ, STAS 1893 recomandă ca abaterile frecvenţei
faţă de valoarea nominală să nu depăşească ±5%. În cazul unor abateri simultane de frecvenţă şi
tensiune, unde suma valorilor absolute ale acestor abateri nu depăşeşte 5%, motorul trebuie să
dezvolte puterea nominală.
Uniunea pentru Coordonarea Producţiei şi Transportului de Energie Electrică (cuprinde
12 ţări europene), recomandă ca serviciile proprii ale centralelor electrice să fie astfel
concepute încât, în caz de avarii însoţite de scăderea frecvenţei, pentru următoarele valori ale
parametrilor:
• 48,4 Hz<f≤50 Hz (0,968< f ′ ≤1 şi -3,2%< ∆f ≤0) – blocul să funcţioneze la întreaga
putere; la frecvenţa de 48,5 Hz (-3%), serviciile proprii sunt trecute automat pe sursa de
rezervă independentă (turbine cu gaze sau grupuri Diesel);
• 47,6 Hz<f≤48,4 Hz (0,952< f ′ ≤ 0,968 şi -4,8%< ∆f ≤ −3,2% ) – blocul să funcţioneze la cel
puţin 94% din puterea nominală; la scăderea frecvenţei sub 47,6 Hz, blocul se va decupla de
la reţea şi se va opri, în cazul în care nu poate fi insularizat;
• f=fN ( f ′ = 1; ∆f = 0 ) – serviciile proprii trebuie supradimensionate;
• 50 Hz<f≤53 Hz (1< f ′ ≤ 1,06; 0 < ∆f ≤ 6% ) – serviciile proprii trebuie să funcţioneze fără
perturbaţii.
Convertizoarele cu semiconductoare se realizează, conform normelor CEI 146, în trei
clase de imunitate (A, B, C). Pentru a nu-şi pierde performanţele garantate, convertizoarele de
clasă A şi B admit un domeniu de variaţie a frecvenţei reţelei de alimentare de cel mult ±2%, iar
cele de clasă C de cel mult ±1%, în condiţiile în care o scădere de frecvenţă nu se suprapune
peste o creştere a tensiunii, şi invers. În ceea ce priveşte viteza de variaţie a frecvenţei,
convertizoarele de clasă A admit o variaţie de cel mult ±2%/s, spre deosebire de convertizoarele
de clasă B şi C, care admit o variaţie maximă de ±1%/s.
În sistemele energetice, abaterile admisibile ale frecvenţei pentru regimurile normale de
exploatare se situează, în general, în domeniul ±(0,1...2)%, valorile minime fiind caracteristice
21
sistemelor interconectate. În unele ţări, abaterile frecvenţei se acceptă doar în domeniul valorilor
pozitive. În condiţii de avarie, în majoritatea ţărilor, se acceptă abateri de frecvenţă ceva mai
mari (-5%...+2%).
În România , Regulamentul pentru furnizarea şi utilizarea energiei electrice prevede
obligaţia furnizorului de a menţine frecvenţa de 50 Hz, cu o abatere de cel mult ±0,5 Hz (±1%).
În condiţiile funcţionării SEN interconectat, limita superioară admisă este de +0,05 Hz.
Procesul aleator de variaţie a tensiunii, în orice punct al unei reţele, poate fi reprezentat
prin suprapunerea următoarelor componente:
• variaţii lente (cu o periodicitate apropiată de 24 ore), care în general se datoresc variaţiilor
progresive ale sarcinii şisunt mai mult sau mai puţin compensate prin reglajul sub sarcină al
transformatoarelor; variaţiile lente tipice sunt de ordinul ±10%, pe o durată de aproximativ
10 min;
• variaţii rapide (cu o perodicitate de la o variaţie pe oră la aproximativ 40-50 variaţii pe
secundă), care se datoresc, de cele mai multe ori, instalaţiilor consumatorilor, ca urmare
unor cereri aleatoare (pornirea unor mari cuptoare cu arc) şi/sau neregulate (posturi de
sudură); de regulă amplitudinea variaţiilor rapide nu depăşeşte 10%;
• goluri de tensiune sunt provocate de scurtcircuitele apărute în reţelele furnizorului şi/sau ale
consumatorilor, care determină acţiunea protecţiilor prin relee şi a automatizărilor (AAR,
RAR etc.) ; amplitudinea golurilor este cuprinsă între o valoare minimă de ordinul - 10%... -
20% şi ajunge până la -100%, cu o durată de 10 ms – 20 s (în România durata este de cel
mult 3 s); amplitudinea şi durata golului depinde de configuraţia şi caracteristicile reţelei,
de tipul scurtcircuitului, de modul de eliminare a defectului;
• impulsuri de tensiune, determinate de descărcările atmosferice, funcţionarea aparatelor de
comutaţie sau a unor receptoare; amplitudinea acestora poate depăşi de câteva ori valoarea
nominală, iar durata nu depăşeşte 10 ms.
•
Modul de reacţie diferit al receptoarelor electrice la diverse tipuri de variaţii ale tensiunii
de alimentare, precum şi diferenţele care există între mijloacele şi limitele de compensare ale
22
acestor variaţii, necesită stabilirea unor indicatori, care să caracterizeze cât mai corect
fenomenele şi care să fie folosiţi pentru cuantificarea nivelului de calitate a energiei electrice ce
trebuie asigurat consumatorilor.
Pentru aprecierea variaţiilor lente de tensiune se folosesc indicatori care exprimă abaterea
tensiunii faţă de valoarea sa nominală sau faţă de valoarea sa medie, se mai foloseşte nivelul de
tensiune sau în literatura franceză iregularitatea tensiunii. Între diverşi indicatori folosiţi există
relaţii strânsă interdependenţă, anumiţi indicatori fiind chiar deductibili din ceilalţi.
unde U S este tensiunea de serviciu a reţelei, respectiv tensiunea dintre două faze ale reţelei
electrice, măsurată într-un anumit punct şi la un moment dat , U N este tensiunea nominală a
reţelei, respectiv tensiunea prin care este denumită reţeaua şi la care se face referirea pentru
anumite caracteristici ale funcţionării acesteia iar u este nivelul de tensiune care caracterizează,
23
printre altele, distanţa electrică a punctului de reţea analizat faţă de sursa de producere a puterii
reactive: dacă punctul este apropiat de această sursă u > 1 , iar dacă este situat la extremităţile
reţelei atunci u < 1 ; dar caracterizează şi echilibrul general al puterii reactive în sistem, valoarea
acestui indicator scăzând atunci când sistemul nu dispune de rezervă suficientă.
Dacă se ia în considerare variaţia în timp a tensiunii de serviciu în punctul de reţea
analizat, abaterea medie de tensiune faţă de valoarea nominală într-un interval de timp T, se
determină cu relaţia:
100 U S ( t ) − U N
T T
1
∆U = ∫ ∆U ( t ) dt = dt [ %]
T 0 T ∫0 UN
(1.13.a)
sau:
∆U = ( u −1).100 [ %], (1.13.b)
unde: ∆U (t ) reprezintă abaterea de tensiune faţă de valoarea nominală în punctul analizat, la
momentul t, în %; U S ( t ) - tensiunea de serviciu la momentul t în punctul considerat, în V, iar u
- nivelul mediu de tensiune, în intervalul T, în punctul de reţea considerat.
∫ [∆U ( t ) − ∆U ]
1 100
∫ [u( t ) − u ] dt [ %]
2
σ ∆2U = dt =
2
(1.14.a)
T 0
T 0
sau:
σ ∆2U = 100σ u [ %] , (1.14.b)
unde: σ∆U reprezintă dispersia nivelului de tensiune în jurul valorii medii iar σu este abaterea
2
24
1.7.1.1.3. Gradul de iregularitate a tensiunii sau valoarea medie pătratică a abaterii de
tensiune
Acest indicator a fost introdus de P. Ailleret, pentru evaluarea calităţii energiei electrice
din punct de vedere a variaţiilor lente ale tensiunii şi se determină cu relaţia:
[% ] .
T T
1 100 2
ε q2 = .∫ [ ∆U ( t ) ] dt = ∫ [u ( t ) − 1]
2 2 2
dt (1.17)
T 0 T 0
Între dispersia abaterilor de tensiune faţă de abaterea medie, care se determină cu relaţia
(1.14) şi gradul de iregularitate, determinat cu relaţia (1.16), se poate stabile o relaţie de legătură
dacă se ia în considerare relaţia (1.12):
) [% ] .
T T T 2 T
∆U
σ ∆2U =
1
T ∫ [∆U ( t ) − ∆U ] dt = ∫ [ ∆U ( t ) ]
2 1
T
2
dt −
2
T
∆U ∫ ∆U ( t )dt +
T ∫ dt = ε
2
q (
− ∆U 2 2
0 0 0 0
∫ [ ∆U ( t ) ] P( t ) dt
2
[% ]
T
1
ε qW ∫ [ ∆U ( t ) ]
2
2
= 0
T
= dW 2
kWh , (1.19)
W
∫ P( t ) dt
0
25
• influenţă asupra caracteristicilor echipamentului electric (pierderea performanţelor
garantate, modificări ale randamentului şi a gradului de uzură, în unele cazuri chiar
întreruperea funcţionării),
• influenţă asupra capacităţii de tranzit a reţelelor electrice,
- sociale, greu de cuantificat
• influenţă asupra calităţii iluminatului electric.
• ε q ≥ 100[ %] - necorespunzătoare.
2
26
instalaţiile care acţionează servicii proprii şi de care depinde puterea blocului
nu trebuie expuse unei scăderi de putere atunci când tensiunea de alimentare
scade sub 90% din tensiunea nominală,
toate echipamentele auxiliare ale centralei (reglaj, măsură, comandă automată,
protecţie, semnalizare, alarmă) trebuie să poată funcţiona la 85% din tensiunea
nominală; unele aparate pot fi legate la regulatoare stabilizatoare de tensiune,
în condiţii de tensiuni critice în reţeaua de alimentare, se impune comutarea
serviciilor proprii pe o sursă independentă faţă de reţea.
• în reţelele electrice de curent alternativ pentru transportul, distribuţia şi utilizarea
energiei electrice (conform STAS 930-89) abaterile procentuale admisibile ale
tensiunii se obţin din relaţia (1.12), înlocuind tensiunea de serviciu cu valoarea
maximă, respectiv minimă, admisibilă în condiţii normale de exploatare,
• în reţelele de iluminat , pierderea de tensiune admisibilă este de -3% UN dacă
alimentarea se face din reţeaua furnizorului, respectiv, de -8...-10%UN dacă
alimentarea se face din surse proprii,
• la bornele receptoarelor electrice se admit abateri de ±5%....±10%, care
corespund şi recomandărilor CEI, ca de exemplu:
la bornele motoarelor electrice se admit abateri de ±5%UN conform STAS
1893,
la bornele convertizoarelor cu semiconductoare, realizate în clasele de
imunitate A şi B, se admit abateri de ±10% UN în regim stabilizat de
funcţionare, iar în clasa de imunitate C se admit abateri între -5% şi +10%,
pentru instalaţiile de sudură se admit abateri de ±10% UN ,
pentru lămpi electrice se admit abateri de ±5%UN .
Fluctuaţiile de tensiune reprezintă o serie de variaţii ale valorii efective ori ale valorii de
vârf ale undei de tensiune între două niveluri adiacente sau o serie de variaţii ciclice ale
înfăşurătoarei undei de tensiune pe o anumită perioadă de timp.
27
Amplitudinea fluctuaţiilor de tensiune nu depăşeşte în mod normal domeniul de ±10%,
dar pentru a le departaja clar de abaterile de tensiune se mai folosesc şi variaţiile rapide ale
valorii efective care se produc în domeniul de frecvenţă 0,001...25 Hz.
Fluctuaţiile de tensiune pot fi:
• periodice de formă dreptunghiulară şi amplitudine egală, provocate de comutaţia
unei sarcini pur rezistive,
• periodice de formă dreptunghiulară, distribuite neregulat în timp, cu amplitudine
egală sau nu, pozitivă sau negativă, provocate de comutaţia unor sarcini diverse,
• de forme diferite, cu amplitudine egală sau nu, pozitivă sau negativă, provocate de
comutaţia unor sarcini nonrezistive,
• aleatoare sau continue.
În vederea evitării sau limitării unor astfel de efecte, racordarea la reţelele sistemului
energetic a receptoarelor perturbatoare trebuie făcută cu anumite restricţii, fiind necesară
verificarea compatibilităţii electromagnetice. Pentru aceasta se folosesc următorii indicatori:
amplitudinea şi frecvenţa de repetare a fluctuaţiilor, factorul de acceptabilitate, doza de flicker
etc.
28
Dacă se dispune de o oscilogramă a tensiunii, amplitudinea unei fluctuaţii de tensiune j
se poate determina cu relaţia:
100
δU j = U j − U j +1 . [ %] , (1.20)
2U N
unde: U j,U j +1 reprezintă valori consecutive ale extremelor sau sunt determinate între o
porţiune orizontală şi o valoare extremă de pe înfăşurătoarea valorilor de vârf ale tensiunii.
Expresia analitică a şocului de putere ∆Q este diferită în funcţie de tipul sarcinii care l-a
produs. Cunoscând din calcul sau din înregistrare amplitudinea fluctuaţiei de tensiune şi
frecvenţa cu care se repetă această variaţie a tensiunii, se poate trasa curba amplitudinii în
funcţie de frecvenţa de repetiţie a fluctuaţiilor pentru punctul respectiv de racord la reţea.
Pentru ca receptorul analizat să îndeplinească condiţiile de compatibilitate
electromagnetică în punctul comun de racord, curba fluctuaţiilor de tensiune trebuie să se
situeze sub o curbă limită de iritabilitate. În practica mondială, limitele admise ale fluctuaţiilor
de tensiune într-un nod al reţelei, sunt apreciate pe baza efectului de flicker pe care îl provoacă,
respectiv a senzaţiei de disconfort pe care o resimte ochiul omenesc. Sensibilitatea vederii
depinde de frecvenţa cu care se repetă fluctuaţiile de tensiune şi de forma semnalului
modulator: dinţi de fierăstrău, triunghiular, sinusoidal, dreptunghiular.
Acest indicator se calculează pentru receptoarele care provoacă şocuri aleatoare de putere
reactivă, cazul cel mai reprezentativ fiind cel al cuptoarelor cu arc pentru topit oţel.
29
Factorul de acceptabilitate este raportul dintre puterea de scurtcircuit a cuptorului
echivalent şi puterea minimă de scurtcircuit în punctul comun de racord:
S st , max
λ= , (1.22)
S sc
unde: S st ,max este puterea aparentă stabilizată maximă, absorbită de cuptor în timpul testului de
scurtcircuit trifazat, efectuat cu electrozii introduşi în baia de oţel topit sau valoarea
corespunzătoare, calculată prin cunoaşterea impedanţei cuptorului şi a sursei de alimentare, S sc
- puterea minimă de scurtcircuit în punctul de racord.
În situaţiile în care nu se dispune de elementele necesare determinării puterii S st , max , se
admite determinarea acceptabilităţii racordării cuptorului la reţea prin factorul:
S N ,CE
λT = ,
S sc
(1.23)
unde: S N ,CE este puterea nominală a cuptorului echivalent prin care se înţelege puterea
cuptorului fictiv care are acelaşi efect de flicker într-o instalaţie cu mai multe cuptoare ca şi
cuptoarele reale.
30
δU 10 = g .δU f .
(1.24)
Dacă se suprapun două fluctuaţii de frecvenţe diferite f1 şi f2 , de amplitudine δU 1 şi
δU 2 , jena globală este echivalentă cu cea a unei fluctuaţii de 10 Hz, de amplitudine δU 10 ,
astfel încât putem scrie:
δU 102 = g 12δU 12 + g 22δU 22 . (1.25)
Jena totală pe care o resimte ochiul pe durata τ este proporţională cu:
τ
f ∗ = ∫ δU 102 dt [% 2
]
min , (1.26)
0
unde: δU 10 este fluctuaţia sinusoidală cu frecvenţa de 10 Hz, care este echivalentă din punctul
2
Prin gol de tensiune se înţelege o scădere bruscă, de scurtă durată, a amplitudinii sau a
valorii efective a tensiunii, într-un interval cuprins între două şocuri de tensiune consecutive de
sens contrar, interval în care tensiunea este în permanenţă inferioară valorii sale nominale.
Gol de tensiune se poate produce prin manevre de conectare a unor agregate cu curenţi de
pornire mari sau apare ca urmare a funcţionării protecţiilor şi automatizărilor, datorită apariţiei
unor incidente.
Goluri de tensiune pot apărea atât în reţelele furnizorului, cât şi în cele ale utilizatorilor
de energie electrică, apariţia lor fiind inevitabilă şi aleatoare.
Tipul golului de tensiune este determinată de cauza care a dus la apariţia ei. Astfel:
• după modul în care variază tensiunile pe fază, golurile pot fi simetrice, atunci când
tensiunea scade pe toate cele trei faze, în acelaşi raport faţă de tensiunea nominală,
respectiv nesimetrice,
• după numărul de faze afectate, golurile pot fi monofazate, bifazate sau trifazate.
31
Alura variaţiei tensiunii între momentul apariţiei golului şi cel al revenirii tensiunii la
valoarea anterioară, precum şi cauza care a generat golul determină forma golului de tensiune.
Din punct de vedere al formei, golurile de tensiune se pot clasifica în următoarele
categorii principale:
goluri de tensiune dreptunghiulare, specifice scurtcircuitelor eliminate prin protecţii
simple, şi caracterizate prin menţinerea tensiunii practic constantă pe durata golului,
goluri de tensiune exponenţiale, specifice pornirii prin conectare directă la reţea a
motoarelor de mare putere, şi caracterizate printr-un salt brusc al tensiunii la începutul
golului şi printr-o revenire practic exponenţială a acesteia,
goluri de tensiune de formă complexă, provocate de funcţionarea în trepte a protecţiilor
care elimină defectul, şi caracterizate printr-o funcţionare în trepte a tensiunii.
∆U g U Nf − U f
∆U g = = =1−u f , (1.27)
U Nf U Nf
32
Durata golurilor de tensiune de o anumită amplitudine se poate exprima prin relaţia:
t g = t f − ti [ s] , (1.29)
unde: ti şi tf reprezintă momentul iniţial, respectiv, cel final al golului.
33
- creşterea solicitărilor produse de forţele electrodinamice ca urmare a şocurilor de
curent,
- apariţia unor suprasolicitări mecanice produse de şocuri de cuplu sau acceleraţii mari
în cazul sistemelor de acţionări electrice,
- afectarea serviciilor auxiliare, ca de exemplu pierderea presiunii uleiului de ungere sau
a debitului fluidelor de răcire,
- afectarea mărimilor de ieşire şi deci înrăutăţirea calităţii serviciilor utile.
34
Supratensiunile care apar într-un punct al reţelei pot fi:
• de trăsnet: care apar datorită unei descărcări atmosferice sau a unei alte cauze fiind de
obicei de o singură polaritate şi de durată foarte scurtă (au amplitudinea de ordinul miilor
de kV şi durata de ordinul microsecundelor,
• de comutaţie: care apar datorită unei operaţii de comutare, a unui defect sau a altor cauze
fiind d obicei puternic amortizate (de 1,5-3 ori valoarea de vârf a tensiunii de linie sau de
fază) şi de scurtă durată (jumătate de undă la frecvenţa reţelei),
• temporare: care sunt provocate de comutaţii (deconectarea bruscă a unei sarcini
importante), de apariţia unor defecte (de exemplu monofazate) sau de unele fenomene
neliniare (ferorezonanţă, armonici) fiind oscilaţi neamortizate sau slab amortizate fază-
pământ sau între faze, cu durată relativ mare.
Supratensiunile se pot datora unor fenomene atmosferice sau unor manevre de comutaţie
pe partea furnizorului a căror valoare depind de caracteristicile tehnice ale descărcătoarelor şi de
distanţa dintre echipamentul studiat şi descărcătoare sau au sediul în instalaţiile utilizatorului
fiind provocate de condiţii meteorologice locale, de comutaţia unor sarcini sau de eliminarea
unui defect putând avea valori destul de însemnate.
Printre indicatorii de apreciere a supratensiunilor, în scopul studierii coordonării izolaţiei,
se numără:
• valoarea în unităţi relative a supratensiunii fază – pământ: care reprezintă raportul dintre
valoarea de vârf a unei supratensiuni între fază şi pământ şi valoarea tensiunii fază –
pământ, corespunzătoare tensiunii celei mai ridicate a reţelei,
35
• valoarea în unităţi relative a supratensiunii între faze : care reprezintă raportul dintre
valoarea de vârf a unei supratensiuni între faze şi valoarea tensiunii fază – pământ,
corespunzătoare tensiunii celei mai ridicate a reţelei.
1.7.5. Indicatori şi valori normate pentru aprecierea nesimetriei unui sistem trifazat de
tensiuni
Cele mai răspândite metode pentru calculul regimurilor trifazate nesimetrice ale unor
circuite liniare sunt cele care utilizează ca mărimi de calcul auxiliare componentele simetrice.
Controlul calităţii energiei electrice într-un anumit nod al sistemului electroenergetic presupune
estimarea unor indicatori ai regimului nesimetric în nodul respectiv şi compararea acestora cu
valori normate.
36
Conform normelor CEI, de care s-a ţinut seama şi la elaborarea normelor româneşti,
caracterizarea mărimilor nesimetrice într-un nod al sistemului electroenergetic se face cu
următorii indicatori:
• A.Coeficientul de disimetrie
Ai
kd = , (1.31)
Ad
Estimarea coeficientului de disimetrie se poate face prin măsurători sau se pot folosi
relaţii aproximative. Pentru nodurile în care se racordează consumatori monofazaţi şi care sunt
relativ depărtate de generatoare electrice de mare putere (deci pentru reţelede medie tensiune) se
poate folosi relaţia aproximativă:
Ui S Nmf
kd = 100 ≈ 100 [ %] , (1.32)
Ud S sc
unde: SNmf reprezintă puterea nominală a sarcinii monofazate, iar Ssc - puterea de scurtcircuit
trifazat a reţelei în nodul de racordare a sarcinii monofazate.
37
Pentru aprecierea regimului nesimetric, pe fiecare interval de timp considerat, se măsoară
N valori ale coeficientului de disimetrie iar pe baza acestor date se determină valoarea medie
pătratică a coeficientului de disimetrie, corespunzătoare intervalului de timp considerat.
În cazul când se apreciază nesimetria unui sistem trifazat de tensiuni, coeficientul de
disimetrie poate fi calculat pentru fiecare prelevare de date cu relaţia :
1 − 3 − 6β
kd = , (1.33)
1 + 3 − 6β
unde:
4
U RS + U ST
4
+ U TR
4
β= , (1.34)
(U 2
RS + U ST
2
+ U TR
2
) 2
Relaţia (1.34) poate fi utilizată şi pentru calculul nesimetriei unui sistem trifazat de
curenţi, înlocuind în relaţia (1.33) tensiunile U prin curenţii I corespunzători.
Valoarea medie pătratică a coeficientului de disimetrie pentru intervalul de timp foarte
scurt (3 secunde) se determină cu relaţia:
N 2
∑ k dj
. (1.35)
k d ( vs ) =
j =1
N
Valoarea medie pătratică pe interval scurt k d ( sh ) , (10 minute), se calculează cu o relaţie
de forma celei (1.35), luând în considerare toate valorile k d ( sh ) , j, care au fost înregistrate pe
durata de 10 minute.
Cei mai importanţi indicatori sunt următorii:
kd(vs) max, kd(sh) max – valoarea cea mai mare dintre toate valorile medii
pătratice determinate pe intervale foarte scurte (3 sec), respectiv scurte (10
min),
kd(vs)(95%) – valoarea medie pătratică în intervalul de o zi, corespunzătoare
probabilităţii cumulate de 95% (adică valoarea care este depăşită numai în 5%
din intervalele de 3 sec.),
38
kd(vs)(99%) - valoarea medie pătratică în intervalul de o zi, corespunzătoare
probabilităţii cumulate de 99% (adică valoarea care este depăşită numai în 1%
din intervalele de 3 sec.).
• B.Coeficientul de asimetrie
Ah
ka = , (1.36)
Ad
unde: Ad este componenta de succesiune directă (de secvenţă pozitivă) a tensiunii sau a
curentului, Ah este componenta de succesiune homopolară (de secvenţă zero) a tensiunii sau a
curentului.
unde: Ui reprezintă valoarea efectivă [kV] a tensiunii de succesiune inversă pentru frecvenţa
fundamentală a sistemului trifazat de tensiuni, UN – valoarea nominală a tensiunii de linie a
reţelei, în kV.
Calculul valorii efective a tensiunii de succesiune inversă se face cu relaţia:
2
2
2 2
1 U ST
2
− U TR
2
U ST − U TR
2
Ui =
3U RS − 4U ST −
2
+ U RS + U , (1.38.a)
12 U RS
RS
39
U i = 0,62 U max −U min ,
(1.38.b)
în care: URS,UST,UTR reprezintă valorile efective ale tensiunii de linie de frecvenţa fundamentalei,
în kV, Umax – cea mai mare valoare efectivă a tensiunii de linie, dintre cele trei tensiuni de
frecvenţă fundamentală, în kV, Umin – cea mai mică valoare efectivă a tensiunii de linie, dintre
cele trei tensiuni de frecvenţă fundamentală, în kV.
40
frecvenţă fundamentală, în kV, Uf,min cea mai mică valoare efectivă dintre cele trei tensiuni de
fază de frecvenţă fundamentală, în kV.
Pentru limitarea efectelor negative ale nesimetriei sistemelor trifazate, în standarde şi/sau
prescripţii, se indică valori maxime admisibile pentru unii dintre indicatori de apreciere a
nesimetriei.
Atât în cazul normelor pentru regim nesimetric, ca şi în cazul altor indicatori de calitate a
tensiunii, trebuie precizat în mod obligatoriu punctul de valabilitate al normelor:
• la bornele receptoarelor de un anumit tip,
• la punctul de delimitare a reţelei furnizorului de cea a consumatorului de energie
electrică,
• în punctul comun de racord cu reţeaua publică şi/sau cu alţi consumatori.
Conform normelor stabilite de CEI, pentru punctele de racord din mediu industrial, se
recomandă următoarele niveluri de compatibilitate referitoare la nesimetria tensiunii:
- instalaţii de clasă 1 şi 2: Ui/Ud<2%,
- instalaţii de clasă 3: Ui/Ud<3%.
41
1.7.5.2.2. Normarea tensiunii de succesiune homopolară
Normarea tensiunii de succesiune homopolară este dificilă, fiindcă nu există suficiente
informaţii cu privire la efectele pe care le exercită acest indicator asupra echipamentelor.
Generatoarele mai mici sunt legate de regulă direct la sistem, fără intermediul unor
transformatoare de bloc, astfel încât defectele de punere la pământ apărute în generator sau în
sistem vor produce în generator, pe lângă curenţii de succesiune directă şi inversă, şi curenţi de
succesiune homopolară. În acest caz, fluxurile produse de curenţii homopolari nu vor urma
traseele normale şi datorită faptului că aceşti curenţi sunt sinfazici, nefiind defazaţi între ei cu
120 grade, fluxurile produse de înfăşurări vor fi şi ele tot sinfazice şi vor induce fluxuri, în buclă
închisă, trecând însă din exteriorul spre interiorul rotorului şi apoi longitudinal, prin lagăre,
etanşările de hidrogen şi carcasă. În unele cazuri, se poate produce o magnetizare longitudinală
destul de mare şi pot apărea curenţi turbionari, care pot provoca deteriorări în lagăre şi în
etanşările de hidrogen.
Conform standardelor româneşti, sistemul tensiunilor de alimentare a transformatoarelor
electrice este considerat practic simetric dacă componenta homopolară este sub 2% din cea de
succesiune directă, iar în cazul maşinilor electrice sub 1%.
42
Regimul nesinusoidal se caracterizează prin deformarea undelor sinusoidale de tensiune
şi curent şi prin apariţia de armonici, care produc consecinţe nefavorabile asupra funcţionării
consumatorilor şi a sistemului electroenergetic pe ansamblu.
Pentru studiul mărimilor electrice periodice nesinusoidale se foloseşte analiza armonică,
operaţia de descompunere a unei oscilaţii periodice oarecare în oscilaţii armonice ale căror
frecvenţe sunt multiplii întregi ai frecvenţei fundamentale. Matematic această descompunere se
exprimă prin seria Fourier, a cărei ecuaţie cea mai generală este:
∞
y = Y0 + ∑YN sin[( Nω)t −ϕN ] ,
N =1
(1.42.a)
unde: Y0 reprezintă componenta continuă a undei periodice, iar YN – valoarea efectivă a
armonicii de ordin N. Dezvoltând funcţia sinus, relaţia (5.29.a) devine:
∞ ∞
y = Y0 + ∑AN sin ( Nω)t + ∑B N cos( Nω)t ,
N =1 N =1
(1.42.b)
YN = AN2 + B N2 , (1.43.a)
BN
tgϕ N = − .
AN
(1.44.b)
Descompunerea în serie armonică a unei funcţii periodice nesinusoidale constă în găsirea
valorii coeficienţilor lui Fourier (Y0, AN, BN).
În cazul în care se cunoaşte expresia analitică a undei periodice nesinusoidale, analiza
armonică se poate face folosind metoda integrării, cu care coeficienţii Fourier se calculează cu
relaţiile:
T
2
AN =
T ∫ y sin ( nω)tdt ,
0
T
2
BN =
T ∫ y cos( nω)tdt ,
0
(1.45)
T
1
Y0 =
T ∫ ydt .
0
43
În cazul unei funcţii periodice nesinusoidale, de formă oarecare, perioada se împarte într-
un număr par de părţi egale 2p şi coeficienţii Fourier se determină cu relaţiile:
1 2p π
AN = ∑ Yk sin ( nω ) k ,
p k =1 p
1 2p π
BN = ∑ Yk cos( nω ) k ,
p k =1 p
(1.46)
1 2p
Y0 = ∑Yk .
2 p k =1
• b) Coeficientul de distorsiune
Se numeşte coeficient de distorsiune al unei curbe nesinusoidale raportul (în %) dintre valoarea
efectivă a rezidiului deformant (Yd) şi valoarea efectivă a curbei fundamentale (Y1).
44
pentru tensiune:
∞
∑U 2
N
δu =
Ud
100 =
N =2
100 [ %] , (1.48.a)
U1 U1
pentru curent:
∞
∑I 2
N
I
δ i = d 100 = N =2
100 [ %] . (1.48.b)
I1 I1
M
U h (νs ) = ∑ U h2,k / M ,
k =1
(1.49)
unde: notaţia U h (νs ) se referă la armonicile de tensiune (conform PE 143, până la N=40),
respectiv, la coeficientul de distorsiune. Pentru o corectă determinare a armonicelor se
recomandă eşantionarea undelor de tensiune şi curent pe o durată de 80 ms (4 perioade), cu un
număr minim de 64 eşantioane/perioadă.
Pentru estimarea efectelor termice de lungă durată ale armonicilor asupra
echipamentelor electrice, se utilizează intervale de observaţie TSH=10 minute. Valoarea medie
pătratică U h ( sh ) , pe fiecare interval de 10 min., se calculează cu o relaţie de forma (5.35), luând
• c) Indicatorii IT şi TIF
Armonicile pot provoca un zgomot de fond pe liniile de telecomunicaţii învecinate
liniilor de transport a energiei electrice. Pentru evaluarea influenţei armonicilor asupra
instalaţiilor de telecomunicaţii, în diferite ţări, se folosesc indicatorii IT şi TIF.
45
Indicatorul IT reprezintă curentul echivalent de frecvenţă constantă care, acţionând într-o
instalaţie electroenergetică, provoacă acelaşi nivel de perturbare asupra unei linii de
telecomunicaţii ca şi suma armonicilor de curent:
∑( k p N I Nik )
2
ITik = N ; kN=5 fN,
N =1
(1.50)
unde: INik reprezintă curentul armonicii de ordinul N, între nodul i şi nodul k; fN – frecvenţa
armonicii N; pN – factor de pondere care ţine seama de proprietăţile fiziologice ale urechii
umane.
∑( k
N =1
N p N U Ni )
2
TIFi = ,
∑U
N =1
2
Ni
(1.51)
unde UNi este tensiunea armonicii de ordinul N în nodul i .
46
• interferenţe în reţele telefonice, în instalaţiile de transmisie prin înaltă frecvenţă şi
perturbarea recepţiei TV;
• pierderi suplimentare în reţele;
• scăderea randamentelor motoarelor şi încărcarea suplimentară a elementelor sistemului
energetic (linii, transformatoare);
• apariţia unor supratensiuni periculoase pentru instalaţiile sistemului energetic în condiţii
de rezonanţă pentru diferite armonice;
• micşorarea factorului de putere la consumatorii deformanţi şi în sistemul energetic de
alimentare.
Stabilirea unor norme admisibile pentru regimul deformant presupune realizarea unui
compromis între imunitate (la consumator), compatibilitate (la furnizor) şi emisie (la
constructorul de echipamente).
47
1.7.6.2.2. Limite de imunitate la regim deformant pentru diferite echipamente electrice
Tabelul 1.2.
Limite de imunitate la regim deformant pentru diferite echipamente electrice
∑
2 N
≤1,3...2,4%
- Cupluri parazite
∑
2 N
≤1,5...3,5%
48
Condensatoare de - Pierderi suplimentare n
putere dielectrice
∑N U
2
2 2
N ≤ 83%
- Încălzire
- Îmbătrânire prematură
Linii de telecomunicaţii Zgomot de fond IT≤25 kA,
TIF≤20%
49
2.1. Transportul la tensiune alternativă
50
fel, generatoarele ce funcţionează la un moment dat pot fi alese pe criterii economice (cele care
produc energia cea mai ieftină), iar în caz de defect al unora dintre acestea, puterea cerută este
furnizată de restul generatoarelor, aflate în funcţiune într-un număr ridicat.
Proiectarea şi exploatarea acestor reţele asigură funcţionarea chiar şi în cazul căderii unei
conexiuni între două sisteme de bare deoarece există întotdeauna o cale de rezervă pentru
alimentarea celor două bare.
Un element foarte important în structura sistemelor de transport îl reprezintă staţiile de
transformare şi/sau conexiuni. Acestea sunt localizate în punctele de interconectare ale liniilor
de transport şi îndeplinesc următoarele funcţii principale:
• permit trecerea puterii generate de diferite centrale spre principalele coridoare de
transport;
• asigură un terminal pentru interconectarea cu alte sisteme;
• asigură o locaţie pentru transformatoarele de injecţie în sistemele de transport sau
distribuţie;
• permit segmentarea liniilor de transport pentru a asigura un anumit nivel de redundanţă
pe calea de transport;
• asigură o locaţie în care dispozitivele de compensare, precum bobine şi condensatoare
serie sau paralel pot fi conectate la sistemul de transport;
• asigură o locaţie unde liniile de transport pot fi scoase de sub tensiune fie pentru
mentenanţă, fie datorită unui defect care implică linia;
• asigură o locaţie pentru echipamentele de protecţie, control şi măsură.
Depinzând de caracteristicile electrice ale unei anumite părţi din sistemul de transport,
principalele echipamente care pot exista în staţii sunt:
• bobinele şunt (bobine conectate de la bare la pământ) sunt instalate pentru a controla
tensiunile ridicate ce apar în special noaptea datorită efectului capacitiv al liniilor de transport
slab încărcate. Aceste bobine pot fi permanent sub tensiune sau pot fi conectate doar în anumite
momente. Bobinele şunt sunt de asemenea utilizate pentru a reduce sau controla tensiunile care
apar când intervine o variaţie bruscă de sarcină. Înfăşurările, izolaţia şi cuva externă sunt
similare celor utilizate la transformatoare;
51
• bobinele serie sunt instalate pe o linie de transport pentru a creşte impedanţa acesteia,
pentru reducerea curenţilor de scurtcircuit sau pentru a reduce încărcarea liniei în diferite
condiţii de funcţionare;
• condensatoarele şunt au rolul de a furniza sistemului energia reactivă necesară
menţinerii nivelurilor de tensiune;
• condensatoarele serie sunt instalate pentru a reduce impedanţa efectivă a liniei de
transport. Tele se instalează pe liniile foarte lungi pentru a reduce unghiul electric între părţile
de injecţie şi cele receptoare ale sistemului, permiţând o circulaţie mărită de putere şi crescând
limitele de stabilitate;
• transformatoarele pentru reglarea unghiului de fază sunt utilizate pentru controlul
circulaţiei de putere pe linia de transport, determinînd cantitatea de putere tranzitată pe linia
dorită. Ele reprezintă o variantă a transformatoarelor normale care, datorită modului special în
care sunt realizate înfăşurările, determină un defazaj în linie ce poate creşte sau micşora puterea
tranzitată. Din cauza preţului ridicat, sunt utilizate frecvent în sistemele de cabluri unde, din
cauza costului şi a capacităţii limitate a cablurilor, utilizarea la maximum a capacităţii tuturor
cablurilor în paralel este esenţială. In ultimii ani, astfel de echipamente au fost instalate pe LEA
de transport pentru a controla circulaţia pe căile în paralel, atunci când puterea circulă pe căi din
alte sisteme neimplicate în tranzacţii sau care nu au o capacitate adecvată.
În ultimele decenii, sistemele de putere au trebuit să facă faţă unor noi provocări
determinate de deschiderea pieţelor, creşterea permanentă a cererii, implementarea unor
standarde tot mai severe şi lipsa de investiţii pentru noi linii. Privatizarea utilităţilor a creat un
nou scenariu pentru piaţa de energie electrică şi o funcţionare mai complicată a sistemului
energetic. De asemenea, dependenţa crescândă a societăţii moderne de electricitate a forţat
sistemele de putere să funcţioneze cu o fiabilitate ridicată şi cu disponibilitate de aproape 100%.
Mai mult, calitatea energiei a devenit o preocupare majoră pentru consumatori şi furnizori,
forţând apariţia şi aplicarea unor standarde mult mai exigentedecât cele existente datorită
conectării unor sarcini mai sofisticate. Aceste cerinţe au impus dezvoltarea unor noi tehnologii
care să îmbunătăţească controlabilitatea şi funcţionarea sistemului.
Ca atare, trăsăturile principale ale sistemelor moderne de transport la tensiune alternativă
sunt îmbunătăţirea caracteristicilor tehnice ale echipamentelor folosite (în special ale
echipamentelor de comutaţie), utilizarea unor sisteme de protecţie digitale de complexitate
52
ridicată şi introducerea pe scară largă a sistemelor integrate de comandă şi control, inclusiv sub
forma sistemelor SCADA. O altă caracteristică o reprezintă apariţia pe scară din ce în ce mai
largă a echipamentelor ce încorporează electronică de putere, cu rolul de a creşte flexitatea în
exploatare a sistemelor electroenergetice, de a le face mai eficiente şi mai uşor de controlat.
Tehnologiile dezvoltate în acest sector în ultimele decenii au permis dezvoltarea şi
implementarea practică a două concepte: Flexible AC Transmission Systems (FACTS) şi
Flexible Reliable and Intelligent Electrical Energy Delivery Systems (FRIENDS). În aceste
sisteme, echipamentele de compensare bazate pe convertoare statice joacă un rol important.
Conceptul FACTS a fost creat în anii 1980 (dezvoltarea acestor dispozitive a fost patentată de
J.A. Casazza în 1975) pentru a rezolva probleme de funcţionare apărute datorită restricţiilor în
construcţia de noi linii de transport, pentru a îmbunătăţi marginile de stabilitate ale sistemelor
energetice şi pentru a facilita schimbul de putere între diferite companii producătoare şi marii
consumatori. Pe de altă parte, conceptul FRIENDS a apărut în anii 1990 şi identifică
introducerea de noi compensatoare statice şi sisteme de comunicaţii al căror rol este de a
dezvolta o structură dorită pentru sistemul de furnizare în care sistemele distribuite de generare
şi stocare a energiei sunt situate în imediata apropiere a consumatorilor. În sfârşit, Custom
Power Devices sunt aplicaţii speciale ale dispozitivelor FACTS, orientate spre satisfacerea
cerinţelor privind calitatea energiei în sistemele de distribuţie şi la utilizatori.
Conform IEEE Power Engineering Society (PES) Task Force of the FACTS Working
Group, un dispozitiv FACTS este un sistem bazat pe electronica de putere şi alte echipamente
statice care asigură controlul unuia sau mai multor parametri ai sistemului de transport la
tensiune alternativă.
Introducerea noilor echipamente are un impact major în exploatare; un sistem de
transport sau distribuţie mai flexibil poate crea noi probleme în timpul stărilor de funcţionare
normale sau de avarie. Mai mult, înţelegerea corectă a acestor echipamente reprezintă şi un
aspect educaţional deoarece încă nu există suficientă experienţă în exploatarea acestor noi
sisteme.
53
Pe de altă parte, oportunităţile pentru noi soluţii sunt substanţiale şi importante.
Dispozitivele FACTS pot fi utilizate pentru creşterea capacităţii de transport, îmbunătăţirea
stabilităţii şi a comportării dinamice, sau pentru a asigura o mai bună calitate a energiei în
sistemele moderne. Principalele lor competenţe se referă la compensarea puterii reactive şi
controlul tensiunii, respectiv al circulaţiei de putere. Datorită utilizării dispozitivelor electronice,
dispozitivele FACTS asigură întotdeauna acţiuni de control mult mai rapide decât cele asigurate
de dispozitivele convenţionale cum ar fi compensatoarele cu comutaţie sau transformatoarele cu
schimbare de fază prevăzute cu comutatoare de ploturi mecanice.
Principalele două obiective ale FACTS sunt de a creşte capacitatea de transport a liniilor
şi de a menţine circulaţia de putere de-a lungul unor trasee stabilite. Primul obiectiv implică
faptul că puterea vehiculată într-o linie trebuie să poată fi crescută până la limita termică la
trecerea curentului nominal prin impedanţa serie a liniei; aceasta nu înseamnă că linia va
funcţiona în mod normal la limita termică (pierderile ar fi inacteptabile), dar această opţiune ar
fi disponibilă, dacă este nevoie, pentru a rezolva contingenţele severe din sistem.
Al doilea obiectiv implică faptul că, prin controlul curentului din linie (de exemplu prin
modificarea impedanţei efective a liniei), circulaţia de putere poate fi restrânsă la coridoarele de
transport selectate. Atingerea acestor două obiective îmbunătăţeşte semnificativ utilizarea
resurselor de transport existente (sau noi) şi joacă un rol major în facilitarea descentralizării.
Ca urmare, tehnologia FACTS deschide noi oportunităţi pentru controlul puterii şi
îmbunătăţirea capacităţii de utilizare a sistemelor de transport existente. Posibilitatea controlului
puterii prin linie oferă un larg potenţial pentru creşterea capacităţii liniilor existente; aceste
oportunităţi derivă din abilitatea controlerelor FACTS de a ajusta parametrii sistemelor electrice
de putere incluzând impedanţele serie şi paralel, curentul, tensiunea, unghiul de fază şi
oscilaţiile amortizate.
Implementarea unor astfel de echipamente impune dezvoltarea unor sisteme de control şi
compensatoare bazate pe electronica de putere. Coordonarea şi controlul global al acestor
compensatoare, pentru a asigura beneficii maxime sistemului şi pentru a preveni interacţiuni
nedorite cu diferite configuraţii ale sistemului, la funcţionare normală sau în condiţii de
54
contingenţă, reprezintă o altă provocare tehnologică; aceasta presupune dezvoltarea unor
strategii de control corespunzătoare pentru optimizarea sistemului, linii de comunicaţie şi
protocoale de securitate.
Diferite dispozitive FACTS au fost deja implementate în toată lumea, iar un număr de
noi dispozitive sunt pe punctul de a fi introduse în exploatare. In prezent, noi concepte privind
configuraţia dispozitivelor FACTS sunt discutate în cercetare şi literatura de specialitate. In cele
mai multe aplicaţii, controlabilitatea este utilizată pentru a evita costurile suplimentare sau
impactul asupra mediului ambiental ale extinderii sistemelor energetice, cum ar fi linii sau staţii
suplimentare. Dispozitivele FACTS asigură o adaptare mai bună la condiţiile variabile de
funcţionare şi îmbunătăţesc utilizarea instalaţiilor existente.
Principalele aplicaţiile ale dispozitivelor FACTS sunt următoarele:
- controlul circulaţiei de putere;
- îmbunătăţirea capabilităţii de transport;
- controlul tensiunii;
- compensarea puterii reactive;
- îmbunătăţirea stabilităţii;
- îmbunătăţirea calităţii energiei electrice;
- reglarea puterii;
- reducerea flickerului;
- interconectarea facilităţilor de generare şi stocare distribuite bazate pe energii.
În toate aplicaţiile, necesităţile, cerinţele şi avantajele trebuie atent luate în considerare
pentru a justifica investiţia într-un dispozitiv nou şi complex. Figura 2.1 indică ideea de bază
pentru utilizarea FACTS în sistemele de transport; utilizarea liniilor pentru transportul puterii
active este ideală până la limita termică. Limitele de tensiune şi stabilitate vor fi modificate cu
ajutorul a diferite dispozitive FACTS.
55
Figura 2.1 Limitele de funcţionare a liniilor de transport la diferite tensiuni
56
Figura 2.2 Principalele echipamente de control a performanţelor reţelelor de transport la
tensiune alternativă
Pentru echipamentele FACTS, clasificarea de dinamic and static impune unele explicaţii.
Termenul dinamic se utilizează pentru a exprima rapida controlabilitate a dispozitivelor FACTS
asigurată de electronica de putere; aceasta este unul dintre principalii factori de diferenţiere faţă
de dispozitivele convenţionale. Termenul static arată că dispozitivele nu au părţi în mişcare
pentru a asigura controlabilitatea dinamică, aşa cum este cazul comutatoarelor mecanice. Prin
urmare, dispozitivele FACTS pot fi în mod egal statice şi dinamice.
Coloana din stânga a figurii 2.2 conţine dispozitivele convenţionale formate din
componente fixe comutabile mecanic, precum rezistenţe, inductanţe sau condensatoare,
împreună cu transformatoarele aferente. Dispozitivele FACTS conţin de asemenea aceste
elemente dar utilizează dispozitive electronice adiţionale sau convertoare pentru a comuta
elementele în paşi mici sau conform unui scenariu, într-o perioadă a curentului alternativ.
57
Dispozitivele din coloana stângă a FACTS utilizează tiristoare şi sunt bine cunoscute de
mai mulţi ani; ele au pierderi reduse datorită frecvenţei reduse de comutaţie în cazul
convertoarelor (o dată pe perioadă) sau a utilizării tiristoarelor doar pentru scurtcircuitarea
impedanţelor.
Coloana din dreapta conţine dispozitive FACTS mai avansate utilizând convertoare sursă
de tensiune bazate în prezent mai ales pe Insulated Gate Bipolar Transistors (IGBT) sau
Insulated Gate Commutated Thyristors (IGCT). Voltage Source Converters generează o tensiune
controlabilă în amplitudine şi fază datorită modulării PWM în comanda IGBT sau a IGCT.
Frecvenţele de modulare ridicate asigură reducerea componentelor armonice în semnalul de
ieşire şi chiar compensarea perturbaţiilor venite din reţea. Dezavantajul constă în faptul că odată
cu creşterea frecvenţei de comutaţie, pierderile cresc şi ele; ca urmare, este nevoie de o
proiectare atentă pentru a compensa acest aspect.
În fiecare coloană, elementele pot fi structurate conform modului de conectare la sistem.
Dispozitivele şunt se utilizează în special pentru compensarea puterii reactive şi deci, controlul
tensiunii. Dispozitivele SVC asigură, în comparaţie cu compensatoarele comutate mecanic, un
control mai precis şi liniar; aceasta îmbunătăţeşte stabilitatea reţelei şi se poate adapta
instantaneu la noi situaţii. STATCOM merg un pas mai departe, fiind capabile să
îmbunătăţească şi calitatea energiei, chiar în cazul prezenţei golurilor de tensiune sau a
flickerului.
Dispozitivele serie compensează de asemenea puterea reactivă; prin influenţa asupra
valorii efective a impedanţei liniei, ele influenţează stabilitatea şi circulaţia de putere. Aceste
dispozitive sunt instalate pe platforme în serie cu linia; cei mai mulţi producători consideră
Compensatoarele Serie, utilizate normal într-o configuraţie fixă, drept dispozitiv FACTS.
Motivul este că utilizarea lor şi modul de conectare solicită aceleaşi informaţii ca şi alte
dispozitive FACTS; în unele cazuri, Compensatorul serie este protejat printr-o punte cu
tiristoare. Aplicaţiile TCSC se referă în primul rând la amortizarea oscilaţiilor ce apar între
diferite zone ale unui sistem şi deci la îmbunătăţirea stabilităţii, dar există şi o anumită influenţă
asupra circulaţiilor de putere.
SSSC este un dispozitiv care nu a fost încă implementat în sistemele de transport
deoarece Series Compensation şi TCSC satisfac necesităţile actuale la un cost mult mai redus.
Aplicaţiile serie ale Voltage Source Converters au fost însă implementate pentru îmbunătăţirea
58
calităţii în sistemele de distribuţie, de exemplu pentru a proteja sistemele de alimentare a
consumatorilor industriali împotriva golurilor şi a flickerului. Aceste dispozitive sunt denumite
Dynamic Voltage Restorer (DVR) sau Static Voltage Restorer (SVR).
Tot mai multă importanţă capătă dispozitivele FACTS în configuraţie serie-paralel;
acestea sunt utilizate pentru controlul circulaţiilor de putere. Volatilitatea ridicată a circulaţiei de
putere determinată de activităţile pe piaţa energiei impune o utilizare mult mai flexibilă a
capacităţii de transport. Dispozitivele de control a circulaţiei de putere comută circulaţia de la
zonele supraîncărcate la cele care au o disponibilitate de transport.
Phase Shifting Transformers (PST) sunt cele mai comune dispozitive în acest sector.
Dezavantajul lor este viteza de control redusă, o uzură rapidă şi necesitatea acţiunilor de
mentenanţă în cazul utilizării frecvente. Ca o alternativă asigurând o controlabilitate completă şi
rapidă, Unified Power Flow Controller (UPFC) este cunoscut de câţiva ani; el asigură controlul
independent al circulaţiei de putere şi al tensiunii. Principalul dezavantaj al acestui dispozitiv
este costul ridicat determinat de structura sa complexă. Relevanţa acestui dispozitiv apare mai
ales în studiile şi cercetările menite să indice cerinţele şi beneficiile instalării unui nou dispozitiv
FACTS deoarece toate dispozitivele mai simple pot fi derivate din UPFC, dacă capacitate lor
este suficientă pentru o situaţie dată. Derivate din UPFC sunt şi echipamentele mult mai
complexe denumite Interline Power Flow Controller (IPFC) şi Generalized Unified Power Flow
Controller (GUPFC) care asigură controlul circulaţiei de putere în mai multe linii plecînd din
aceeaşi staţie.
Intre UPFC şi PST a apărut necesitatea unui dispozitiv care să asigure un control dinamic
al circulaţiei de putere dar cu o configuraţie mai simplă decât UPFC. Dynamic Power Flow
Controller (DFC) a fost introdus recent pentru a umple acest gol; combinaţia dintre un mic PST
şi capacităţi sau bobine comutate prin tiristoare asigură controlabilitatea dinamică asupra unor
zone din domeniul de reglaj. Cerinţele practice sunt suficient de bine satisfăcute în situaţiile
impuse de piaţă, dar şi în cazul contingenţelor.
59
In continuare se prezintă o scurtă trecere în revistă a avantajelor şi dezavantajelor
diferitelor tehnici utilizate pentru controlul tensiunii sau a circulaţiei de putere în sistemele de
transport.
a) Echipamente convenţionale
• viteză de răspuns lentă spre medie (de la perioade la secunde);
• cicluri de comutaţie limitate, ieşire în trepte;
• sunt mai ieftine.
b) FACTS bazate pe tiristoare (cu comutaţie naturală)
• viteză de răspuns mare (perioadă);
• comutare nelimitată, ieşire continuă;
• sunt mai scumpe.
c) FACTS bazate pe Voltage Source Converter
• viteză de răspuns foarte rapidă (sub o perioadă);
• comutare nelimitată, ieşire continuă;
• sunt şi mai scumpe.
60
Dezvoltarea şi legăturile dintre dispozitivele FACTS şi cele convenţionale sunt
prezentate în Figura 2.3. Tehnologiile existente bazate pe comutarea mecanică pot face faţă
condiţiilor de regim permanent (funcţionare normală), dar în condiţiile existente de creştere a
pretenţiilor privind reţelele, nu pot gestiona evenimentele dinamice şi tranzitorii. Convertoarele
cu tiristoare pot reacţiona la evenimente dinamice (<1 secundă), în timp ce voltage-source
converters ce încorporează tranzistoare precum insulated-gate bipolar transistors (IGBTs) pot
reacţiona la evenimente tranzitorii (<10 msec). Aceasta le face mai valoroase într-o reţea, dar
aceste convertoare costă de obicei mai mult decât cele cu tiristoare.
Figura 2.4 arată modul în care FACTS pot îmbunătăţi anumiţi factori limitatori în
sistemele de T&D, astfel încât în final transferul de putere să fie limitat doar de limita termică a
conductoarelor; aceasta va permite sistemului să vehiculeze mai multă putere prin liniile
existente.
Figura 2.4. Ilustrarea modului în care FACTS pot creşte capacitatea de transport prin creşterea
limitelor de amortizare şi de stabilitate tranzitorie
61
2.2.5. Costurile dispozitivelor FACTS
O limitare majoră în implementarea FACTS este costul acestora. figura 2.5 indică
comparativ costurile pentru o instalaţie FACTS tipică în cazul utilizării tiristoarelor, respectiv a
VSC. Se observă că pentru instalaţiile bazate pe convertoare, costul dispozitivelor reprezintă
până la 50% din costul total; având în vedere avantajele acestor dispozitive, este nevoie de noi
progrese pentru reducerea preţului unor dispozitive ca IGBTs, IGCTs, etc. Costurile de investiţii
pentru dispozitivele FACTS pot fi împărţite în două categorii: (1) costurile echipamentelor şi (2)
costurile pentru infrastructura necesară.
62
Figura 2.5. Elementele componente ale costurilor associate dispozitivelor FACTS
Pentru puteri tipice, limitele inferioare ale costurilor, prezentate în Figurile 2.6 şi 2.7,
indică costurile echipamentelor, iar limitele superioare costurile totale de investiţie, incluzând
costurile cu infrastructura. Pentru puteri foarte mici, costurile pot fi mai mari, iar pentru puteri
foarte mari, costurile pot fi mai mici decât cele indicate; costurile totale de investiţie prezentate,
ce nu includ taxele şi alte obligaţii, pot varia datorită factorilor descrişi anterior cu –10% la
+30%. Incluzând şi taxele, care diferă semnificativ de la o ţară la alta, costurile totale de
investiţie pentru dispozitivele FACTS pot varia chiar mai mult.
63
Figura 2.6. Costuri de investiţii tipice pentru SVS/STATCOM
Figura 2.7. Costuri de investiţii tipice pentru compensarea serie fixă (FSC), compensarea serie
cu tiristoare (TCSC) şi UPFC
64
conversie au revoluţionat viaţa modernă prin reformarea proceselor de producţie, creşterea
eficienţei produselor şi îmbunătăţirea calităţii vieţii (prin realizarea a numeroase sisteme ce
uşurează activitatea umană, precum calculatoarele); în acelaşi timp, ele favorizează livrarea spre
consumator a unei energii electrice de calitate.
Electronica de putere are domenii de aplicaţii extrem de diverse, de la acţionări electrice
la sisteme de excitaţie, redresoare industriale de mare putere pentru topirea metalelor,
convertoare de frecvenţă sau trenuri electrice, aşa cum se observă şi din Figura 2.8.
Dispozitivele FACTS sunt doar o aplicaţie printre acestea, utilizând acelaşi trend tehnologic;
acesta a început cu primul redresor cu tiristoare în 1965 şi continuă până la actualele convertoare
surse de tensiune realizate din module cu IGBT sau IGCT.
65
Principalele tipuri de dispozitive semiconductoare sunt prezentate în Tabelul 2.
66
Principalele obiective avute în vedere în activitatea de dezvoltare a dispozitivelor
semiconductoare de putere au fost îmbunătăţirea performanţelor în curent şi tensiune, respectiv
reducerea pierderilor de comutaţie la frecvenţe ridicate şi a pierderilor în conducţie. Figura 2.10
indică domeniile de putere şi tensiune pentru utilizarea semiconductoarelor indicate în
energetică.
Tiristoarele admit cei mai mari curenţi şi tensiuni de blocare, ceea ce înseamnă că pentru
o aplicaţie este nevoie de un număr redus de dispozitive – figura 2.11. Ele sunt utilizate ca şi
comutatoare pentru bobine sau condensatoare, în convertoare din structura compensatoarelor de
putere reactivă sau ca şi întreruptoare statice pentru convertoarele de putere mai puţin robuste.
Tiristoarele fac parte din cele mai utilizate dispozitive FACTS până la cele mai mari sisteme de
transport HVDC, la un nivel de tensiune mai mare de 500 kV şi puteri peste 3000 MVA.
67
Figura 2.11. Tiristoare 4500 V/800 A şi 4500 V/1500 A
Pentru a mări controlabilitatea, au fost dezvoltate tiristoare GTO care pot fi închise prin
aplicarea unui impuls de tensiune pe poartă – figura 2.12. Aceste dispozitive sunt în prezent
înlocuite prin Insulated Gate Commutated Thyristors (IGCT), care combină avantajul tiristorului
(pierderi reduse în conducţie) cu pierderi reduse la comutaţie – figura 2.13; ele sunt folosite în
aplicaţii FACTS şi acţionări de putere mai mică.
Figura 2.12. Tiristoare GTO 4500 V/800 A Figura 2.13. Tiristor simetric IGCT 6500 V/1500 A
şi 4500 V/1500 A
Tranzistoarele bipolare cu poartă izolată (Insulated Gate Bipolar Transistor - IGBT) –
Figura 2.14 -capătă tot mai multă importanţă în aria FACTS.
68
Figura 2.14. Module IGBT 1700 V/1200 A şi 3300 V/1200 A
Un IGBT poate fi deschis printr-o tensiune pozitivă şi blocat cu o tensiune zero, ceea ce
conduce la un circuit de comandă pe poartă foarte simplu. Nivelurile de tensiune şi putere ale
aplicaţiilor urcă până la 300 kV şi 1000 MVA pentru HVDC cu convertoare sursă de tensiune.
Capabilitatea IGBT acoperă în prezent întreaga gamă a aplicaţiilor în sistemele electrice.
Un aspect important pentru semiconductoarele de putere îl reprezintă modul de
încapsulare pentru asigurarea unor legături fiabile la unitatea de comandă pe poartă. Un al doilea
aspect legat de încapsulare îl reprezintă reunirea (împachetarea) dispozitivelor semiconductoare
deoarece, pentru atingerea nivelului de tensiune şi de putere cerut de aplicaţiile în energetică,
trebuie interconectate mai multe dispozitive. O împachetare mecanică stabilă trebuie să asigure
o distribuţie egală a curentului pe fiecare dispozitiv; figura 2.15 indică trei exemple de
împachetare pentru IGCT, tiristoare şi IGBT.
69
Figura 2.15. Impachetarea semiconductoarelor: a) tiristoare IGCT de MT; b) modul de tiristoare
pentru SVC; c) modul IGBT de IT pentru STATCOM
Detalierea tehnologiei de împachetare pentru modulul IGBT de mai sus este detaliat în
Figura 2.16.
Figura 2.16. Structura modulului IGBT (1 kA, 2.5 kV), cu patru submodule, din structura unui
VSC (±150 kVtc, 300 MVA)
Datorită numărului foarte mare de cipuri din interiorul unui convertor de putere,
defectarea unui cip nu conduce la perturbaţii la nivelul întregului dispozitiv FACTS. În azul
70
unui scurtcircuit al cipului, acesta se topeşte, împreună cu placa din aluminu, asigurând o
scurtcircuitare stabilă pe termen lung a modulului. Convertorul are, din proiectare, mai multe
module decât este necesar, astfel încât între intervalele de mentenanţă, un număr definit de
module se pot defecta fără a crea probleme. Toate aceste progrese în tehnica semiconductoarelor
şi a modului de încapsulare/ împachetare au condus la configuraţii de sistem foarte fiabile.
71
Figura 2.18. Convertor monofazat cu tiristoare şi diagrama de funcţionare
72
Figura 2.19. Convertor sursă de tensiune (VSC) realizat cu IGBT
73
Figura 2.20. Soluţii pentru îmbunătăţirea controlului în sistemele de putere
74
• valoare economică (salvează timp şi bani şi favorizează profitabilitatea) -
FACTS ajută ca energia electrică să fie distribuită mai economic printr-o mai bună utilizare a
instalaţiilor existente, reducând astfel necesitatea unor linii de transport suplimentare.
Aceste tehnologii din electronica de putere permit o mult mai bună utilizare/dezvoltare a
resurselor reţelei prin:
• creşterea capacităţilor de transfer a sistemelor existente: poate fi realizată o
creştere de până la 40%;
• integrarea unor sisteme de control bazate pe inteligenţă artificială;
• asigurarea unui răspuns dinamic la contingenţele sistemului: soluţiile FACTS
pot răspunde mult mai rapid decât soluţiile convenţionale precum comutatoarele mecanice,
astfel încât sunt cerute acolo unde există condiţii rapid variabile în reţele;
• îmbunătăţirea extinderii reţelei, acolo unde este nevoie, prin reducerea construirii de
linii de transport: frecvent, adăuga ea de noi linii pentru a asigura creşterea cererii de
electricitate este limitată de constrângeri economice şi de mediu. FACTS asigură satisfacerea
cerinţelor cu sistemele existente;
• schimbarea “legilor fizicii” în sistemele de putere: puterea circulă în mod natural de la
impedanţe mari spre cele mici, dar dispozitivele FACTS asigură controlul circulaţiei de putere
în funcţie de cerinţele operatorului;
• direcţionarea furnizării de putere pentru un randament de funcţionare maxim;
• îmbunătăţirea stabilităţii dinamice şi tranzitorii a reţelei şi reducerea circulaţiilor în
buclă.
În ultima perioadă au fost dezvoltate diferite tipuri de controlere FACTS pentru
compensarea serie şi/sau parallel a sistemelor electroenergetice. Compensarea paralel este
utilizată pentru a influenţa caracteristicile electrice naturale ale liniei de transport, cu scopul de a
creşte puterea transmisibilă în regim staţionar şi a controla profilul tensiunii în lungul liniei.
Compensarea serie este folosită pentru a modifica impedanţa liniei, fiind foarte utilă în controlul
circulaţiei de putere pe linie şi creşterea stabilităţii sistemului.
75
2.5.1. Principiul compensării paralel
Figura 2.21 indică principiul şi efectele teoretice ale compensării paralel într-un sistem
de tensiune alternativă, ce conţine sursa V1, o linie de transport şi o sarcină inductivă tipică.
Figura 2.21a indică sistemul fără compensare şi diagrama fazorială asociată; în aceasta, unghiul
de fază al curentului a fost raportat la sarcină, astfel încât componenta activă a curentului IP este
în fază cu tensiunea de sarcină V2.
În Figura 2.21b, pentru a compensa componenta reactivă a curentului de sarcină (IQ) a
fost utilizată o sursă de curent. Ca rezultat, valoarea tensiunii este îmbunătăţită şi componenta
reactivă a curentului generat de sursă este aproape eliminată.
76
2.5.2. Compensare paralel tradiţională
În general, compensatoarele şunt sunt clasificate după tehnologia utilizată pentru
implementare. Pentru compensarea puterii reactive şi stabilizarea sistemelor de putere, au fost
utilizate în mod tradiţional atât echipamente rotative cât şi statice.
77
2.6.1. SVC
Consumatorii generează şi absorb putere reactivă; deoarece puterea activă vehiculată se
modifică considerabil de la o oră la alta, balanţa puterii reactive se modifică şi ea. Rezultatul
poate consta în variaţii inacceptabile ale amplitudinii tensiunii sau chiar căderi de tensiune mari,
în extrem un colaps al acesteia. Un Static Var Compensator (SVC) rapid poate
urniza permanent puterea reactivă necesară controlului dinamic al oscilaţiilor tensiunii în
diferite condiţii de operare a sistemului, îmbunătăţind astfel stabilitatea sistemului de transport
şi distribuţie.
În structura sa cea mai extinsă un SVC poate conţine următoarele categorii de
echipamente: bobină comandată cu tiristoare (thyristor-controlled reactor - TCR), bobină
comutată cu tiristoare (thyristor-switched reactor - TSR), condensator comutat cu tiristoare
(thyristor-switched capacitor – TSC), condensator comutat mecanic (mechanically-switched
capacitor – MSC), bobină comutată mechanic (mechanically-switched reactor – MSR), baterie
fixă de condensatoare (fixed capacitor – FC) şi filter de armonici (harmonic filters – HF) –
figura 2.22. Totuşi, în utilizarea curentă, termenul SVC cuprinde doar elementele reactive
comandate static (prin tiristoare).
78
În această accepţiune, SVC utilizează tiristoare convenţionale pentru a realiza un control
mai rapid şi mai fin al condensatoarelor şi bobinelor şunt; ele nu au părţi mobile şi sunt
disponibile pe piaţă la preţuri rezonabile. TCR constă din tiristoare în antiparalel în serie cu
bobine şunt, de obicei în configuraţie delta. Tiristoarele pot fi comutate în orice punct al unei
semiperioade (de la 90 la 180 grade electrice în urma undei de tensiune) pentru a asigura un
control reglabil între 0 şi 100 % a puterii reactive absorbite. Configuraţii TSR sau TSC, cu
numai două stări de funcţionare - conducţie zero sau totală – sunt de asemenea folosite;
controlul coordonat al diferitelor combinaţii de elemente modifică puterea reactivă aşa cum se
indică în figura 2.23.
Primul SVC comercial a fost instalat în 1972 pentru un cuptor cu arc; la nivel de
transport, primul SVC a fost utilizat în 1979. De atunci, el este folosit pe scară largă, fiind cel
mai acceptat dispozitiv FACTS - figura 2.24.
79
Figura 2.24. Realizarea fizică a unui SVC (ABB)
80
Figura 2.25. Configuraţia TSC
81
Când se utilizează controlul unghiului de fază, se obţine un domeniu continuu al
consumului de putere reactivă; totuşi, în timpul controlului procesului se generează armonici
impare. Conducţia completă este obţinută pentru un unghi de comandă de 90 o; conducţia parţială
este realizată la unghiuri de comandă între 90o şi 180o, aşa cum rezultă din figura 2.27.
Pentru a elimina curenţii armonici de frecvenţă joasă (de ordin 3, 5 şi 7), se pot utiliza
configuraţia în delta (pentru armonicile de secvenţă zero) şi filtre pasive, aşa cum se indică în
figura 2.28(a). Configuraţia cu 12 pulsuri este de asemenea prezentată în figura 2.28(b); în acest
caz, filtrele pasive nu mai sunt necesare deoarece armonicile de rang 5 şi 7 sunt eliminate de
defazajele introduce de transformator.
82
3. Structuri combinate TSC+TCR
Indiferent de comeniul de control cerut al puterii reactive, orice compensator poate
conţine una sau ambele dintre schemele prezentate anterior (TSC şi TCR), conform Figurii 29.
În cazurile în care se utilizează condensatoare comutate, bateria este divizată într-un număr
potrivit de trepte şi deci variaţia puterii reactive va avea loc în salturi. Controlul continuu poate
fi obţinut prin adăugarea unui TCR. Dacă este necesară absorbţie de putere reactivă, toată
bateria de condensatoare este deconectată şi bobina este responsabilă pentru absorbţie. Prin
coordonarea controlului bobinei şi a treptelor de condensator, este posibil să se obţină un control
lin, fără salturi. Compensatoarele statice ce conţin TSC şi TCR sunt caracterizate printr-un
control continuu, practic fără regim tranzitoriu, generare redusă de armonici (deoarece puterea
bobinei controlate este mică în raport cu puterea reactivă totală) şi flexibilitate în control şi
funcţionare. Un dezavantaj evident al TSC–TCR, în comparaţie cu cele de tip TCR şi TSC este
costul ridicat. O putere mai mică a TCR asigură anumite economii, dar acestea sunt depăşite de
costul comutatoarelor pentru condensator şi al sistemului de control mult mai complex.
Caracteristica volt-ampermetrică a acestui compensator este dată în Figura 30.
4. Caracteristica de compensare
Una dintre principalele caracteristici ale compensatoarelor statice din această categorie
este că mărimea puterii reactive schimbate cu sistemul depinde de tensiunea aplicată, după cum
se vede în figura 2.31; aceasta prezintă caracteristica VT -Q în regim permanent pentru un
compensator bazat pe o combinaţie de condensator fix – bobină comandată cu tiristoare (FC–
83
TCR). Caracteristica indică puterea reactivă generată sau absorbită de FC–TCR, în funcţie de
tensiunea aplicată. La tensiunea nominală, FC–TCR prezintă o caracteristică liniară, limitată de
puterile nominale ale condensatorului şi, respectiv bobinei; în afara acestor limite, caracteristica
VT – Q nu mai este liniară, acesta fiind principalul dezavantaj al acestui tip de compensator.
2.6.2. STATCOM
Utilizarea convertoarelor cu comutaţie forţată ca modalitate de a compensa puterea
reactivă s-a dovedit o soluţie eficientă. Primul SVC cu un convertor sursă de tensiune (voltage-
source converter) denumit STATCOM (STATic COMpensator) a fost pus în funcţiune în 1999;
în analogie cu maşina sincronă; echipamentul generează un sistem echilibrat de trei tensiuni
sinusoidale, de frecvenţa reţelei, cu amplitudine şi defazaj controlabile – figura 2.32.
84
Figura 2.32. Principiul de funcţionare al STATCOM
85
Figura 2.33. Structura STATCOM şi formele de undă asociate
86
Figura 2.34. Structura de principiu a STATCOM şi caracteristica de ieşire
87
2.6.3. Analiza comparativă a compensatoarelor şunt cu tiristoare, respectiv de comutaţie
forţată
Dispozitivele FACTS cu tiristoare sau comutaţie forţată sunt similare în proprietăţile
funcţionale de compensare, dar principiile de funcţionare sunt fundamental diferite. Un
STATCOM funcţionează ca şi o sursă sincronă de tensiune conectată în paralel, în timp ce un
compensator cu tiristoare funcţionează ca o admitanţă reactivă controlabilă conectată şunt.
Această diferenţă justifică superioritatea caracteristicilor de funcţionare ale STATCOM,
performanţele mai bune şi o flexibilitate mai bună în aplicaţii. In domeniul liniar al domeniului
de funcţionare al caracteristicii V–I, capabilitatea de compensare a STATCOM şi a SVC este
similară; în ceea ce priveşte zona neliniară, STATCOM este capabil să controleze curentul de
ieşire în afara domeniului maxim capacitiv sau inductiv independent de tensiunea sistemului de
tensiune alternativă, în timp ce valoarea maximă a curentului de compensare ce poate fi dată de
SVC descreşte liniar cu tensiunea în punctul de racord.
Astfel, STATCOM este mai efficient decât SVC în asigurarea unui suport pentru
tensiune în cazul unor perturbaţii importante în timpul cărora excursia tensiunii poate fi mult în
afara domeniului liniar de funcţionare al compensatorului. Abilitatea STATCOM de a menţine
valoarea maximă a curentului capacitiv de ieşire la valori mici ale tensiunii sistemului îl face de
asemenea mult mai eficient decât SVC în îmbunătăţirea limitelor de stabilitate tranzitorie;
timpul de răspuns ce poate fi obţinut, precum şi lărgimea de bandă a buclei de control a tensiunii
la STATCOM sunt de asemenea sensibil mai bune decât la SVC.
Tabelul 2 rezumă meritele comparative ale principalelor tipuri de compensatoare FACTS
de tip paralel. Avantajele semnificative ale compensatoarelor cu comutaţie forţată le
desemnează drept o alternativă interesantă pentru îmbunătăţirea caracteristicilor de compensare
şi a performanţelor sistemelor de putere la tensiune alternativă.
88
Tabelul 2. Compararea principalelor tipuri de compensatoare paralel
89
• limitarea curenţilor de scurtcircuit în reţele sau staţii;
• evitarea circulaţiilor pe bucle, adică ajustarea circulaţiilor de putere.
Condensatoarele serie sunt instalate în serie cu linia de transport, ceea ce înseamnă că tot
echipamentul trebuie instalat pe o platformă izolată – figura 2.35; pe această platformă metalică,
se montează condensatorul şi circuitele de protecţie la supratensiuni, un element cheie în
proiectare deoarece condensatorul trebuie să suporte trecerea curentului de scurtcircuit, chiar şi
pentru defecte severe în imediata apropiere.
Protecţia primară la supratensiuni implică de obicei varistoare neliniare de tip metaloxid,
un eclator şi un comutator rapid de bypass. Protecţia secundară este realizată prin circuite
electronice de legare la pământ acţionate de semnale primate de la traductoare optice de curent
montate în circuitele de IT. Deşi dispozitivul este cunoscut de cîţiva ani, se aşteaptă
îmbunătăţiri; o realizare recentă este utilizarea condensatoarelor uscate, cu o mai mare densitate
de energiei şi mai prietenoase pentru mediul ambiant.
90
2.7.1. Principiul compensării serie
La acest tip de compensare, compensatorul injectează o tensiune în serie cu sarcina,
eliminând dezechilibrul tensiunii la terminalele sarcinii şi furnizând componenta de tensiune
necesară pentru funcţionarea cu o valoare nominală, echilibrată şi constantă; principiul
compensării serie este prezentat în figura 2.36.
Figura 2.37 prezintă un sistem de putere radial, cu axa de referinţă în V2, şi rezultatele
obţinute printr-o compensare serie utilizând o sursă de tensiune, care a fost reglată să asigure un
factor de putere unitar pe linie. Totuşi, strategia de compensare este diferită faţă de compensarea
paralel; în acest caz, tensiunea VCOMP a fost adăugată între linie şi sarcină pentru a schimba
unghiul de fază al tensiunii V2, astfel că tensiunea la terminalele sarcinii devine V'2 . Printr-o
amplitudine şi un defazaj corespunzătoare pentru VCOMP, pe linie se poate obţine un factor de
putere unitar.
91
Figura 2.37. Principiul compensării serie: a) system radial fără compensare;
b) compensare serie cu sursă de tensiune
Aşa cum se vede din diagrama fazorială, sursa serie generează un fazor al tensiunii VCOMP
cu un sens opus căderii de tensiune pe inductanţa liniei. In acest tip de compensare, curentul de
sarcină nu poate fi modificat, ceea ce înseamnă că tensiunea compensatorului trebuie modificată
pentru a se obţine tensiunea cerută la terminalele sarcinii. Mai mult, cantitatea de putere
aparentă interschimbată cu compensatorul serie depinde în acest caz de amplitudinea şi faza
tensiunii VCOMP. Compensatorul serie poate genera putere activă şi reactivă, în funcţie de
cerinţele sarcinii şi ale sistemului. In majoritatea cazurilor, compensarea serie este utilizată
pentru controlul tensiunii la barele sarcinii, astfel încât este necesar doar un schimb de putere
reactivă; în acest caz, condensatoarele serie reprezintă o alternativă bună.
92
Figura 2.38. Schema monofilară a compensării serie prin condensatoare comutate mecanic
93
Figura 2.39. Structura TCSC şi diagrama de funcţionare
94
Figura 2.40. Reprezentarea TCSC ca reactanţă variabilă
Figura 2.41 prezintă un TCSC la nivel de transport (prima unitate a fost pusă în funcţiune
în anul 1996).
95
Figura 2.41. Realizarea constructivă a TCSC pentru o linie de transport
96
Figura 2.42. Structura TCSR
SSSC arată ca fel ca un STATCOM; în realitate, acest dispozitiv este mai complicat
datorită montării pe platformă şi a protecţiei. O protecţie a tiristoarelor este absolut necesară
datorită capacităţii reduse de supraîncărcare a semiconductoarelor, în special atunci când se
utilizează IGBT.
97
Figura 2.44. Structura unui SSSC
98
Figura 2.45. Schema circuitului de forţă pentru DVR
99
Figura 2.46. Configuraţia de principiu a UPFC
Aşa cum se observă, UPFC constă din transformatoare serie şi paralel interconectate prin
două convertoare sursă de tensiune cu un condensator comun în circuitul de tensiune continuă.
Acesta permite schimbul de putere activă între cele două transformatoare pentru a controla
defazajul tensiunii serie; structura asigură o controlabilitate deplină asupra tensiunii şi circulaţiei
de putere. UPFC a adăugat capacitatea de a controla fiecare dintre cei trei parametri care
determină atât mărimea cât şi direcţia circulaţiei de putere activă şi reactivă într-o linie:
tensiune, impedanţă şi defazaj; în acest fel, el realizează aceleaşi funcţii ca şi un transformator
cu schimbare de fază, dar asigură în plus controlul unghiului de fază. Cu această capabilitate,
UPFC poate comuta aprope instantaneu puteri de ordinul MW. Prin controlul celor trei
parametri, UPFC permite operatorului să direcţioneze circulaţia de putere pe un coridor
desemnat, evitând circulaţiile în buclă nedorite.
Conceptul UPFC a fost propus ca o extindere naturală a familiei de echipamente
electonice de putere, capabil să insereze convertoare sursă de tensiune (SVS) în paralel sau în
serie cu liniile de transport, cu scopul de a optimiza circulaţia de putere în sistemul de transport.
SVS conectat în paralel este practic un STATCOM, iar SVS conectat în serie este un SSSC;
această configuraţie funcţionează ca şi un convertor ac/ac ideal, la care puterea activă poate
circula liber în orice direcţie între terminalele de tensiune alternativă ale celor două convertoare,
iar fiecare convertor poate genera (sau absorbi) în mod independent putere reactivă la barele
proprii de tensiune alternativă. Principiul de funcţionare poate fi explicitat pe baza figurii 2.47.
100
Figura 2.47. Principiul de funcţionare al UPFC
SSSC injectează, printr-un trafo serie, o tensiune alternativă cu modul şi fază controlabile
faţă de curentul liniei, permiţând astfel reglarea circulaţiei de putere în linie; convertorul şunt
furnizează sau absoarbe puterea activă cerută de convertorul serie prin circuitul comun de
tensiune continuă. Funcţia de bază a invertorului conectat în paralel (invertorul 1) este de a
furniza sau consuma puterea activă cerută de invertorul conectat în serie cu sistemul (invertorul
2), circuitului de tensiune continuă. Invertorul 1 poate de asemenea genera sau absorbi putere
101
reactivă controlabilă, dacă este necesar, putând astfel asigura o compensare independentă şunt a
liniei. Este important de notat că acolo unde există o cale închisă directă pentru puterea activă
negociată prin acţiunea injecţiei tensiunii serie prin invertorul 1 şi înapoi la linie, puterea
reactivă corespunzătoare este furnizată sau absorbită local de invertorul 2 şi de aceea ea nu
circulă prin linie. Astfel, invertorul 1 poate funcţiona la factor de putere unitar sau comandat să
aibă un schimb de putere reactivă cu linia, independent de puterea reactivă schimbată prin
invertorul 2. Aceasta înseamnă că nu există o circulaţie continuă de putere reactivă prin UPFC.
102
• compenseze căderile de tensiune rezistive pentru o putere reactivă dată;
• crească eficienţa sistemelor de compensare globală la perturbaţii dinamice.
103
Figura 2.49. Configuraţia de principiu a GUPFC
104
Figura 2.50. Structura DFC
In funcţie de cerinţele sistemului, un DFC poate consta din mai multe TSC sau TSR
serie. Condensatorul paralel comutat mecanic (MSC) va asigura suportul pentru tensiune în caz
de suprasarcină sau în alte condiţii. Funcţionarea DFC se bazează pe următoarele reguli:
• TSC/TSR sunt comutate atunci când este necesar un răspuns rapid;
• reducerea supraîncărcării şi funcţionarea în condiţii de stres sunt rezolvate de
TSC/TSR;
• comutarea comutatorului de ploturi al PST trebuie minimizată, în special la
curenţi mai mari decât cei normali;
• consumul total de putere reactivă al dispozitivului poate fi optimizat prin
utilizarea MSC, a schimbătorului de ploturi şi a reactanţelor comutabile serie.
Pentru a observa domeniul de funcţionare în regim permanent al DFC, vom presupune o
inductanţă în paralel reprezentând calea de transport paralelă. Obiectivul global al controlului în
regim permanent ar fi de a controla distribuţia circulaţiei de putere între ramura cu DFC şi cea
paralelă; acest control este obţinut prin controlul tensiunii serie injectate. Domeniul de control în
regim staţionar pentru încărcare până la curent nominal este ilustrată în figura 2.51, unde axa x
corespunde curentului de trecere iar axa y corespunde tensiunii injectate în serie.
105
Figura 2.51. Diagrama de funcţionare a DFC
Funcţionarea în primul şi al treilea cadran corespund reducerii puterii prin DFC, în timp
ce funcţionarea în cadranele doi şi patru corespunde unei creşteri a circulaţiei de putere prin
DFC. Panta dreptei care trece prin origine (unde plotul este pe zero iar TSC/TSR sunt
scurtcircuitate) depinde de reactanţa de scurtcircuit a PST; la curentul nominal (2 kA), reactanţa
de scurtcircuit produce (injectează) o (cădere de) tensiune (circa 20 kV în acest caz). Dacă se
introduce mai multă inductanţă sau dacă poziţia plotului este mărită, tensiunea serie creşte şi
curentul prin DFC scade (circulaţia în ramura paralel creşte). Punctul de funcţionare se mişcă
de-a lungul liniilor paralele în direcţia săgeţilor. Panta acestora depinde de mărimea reactanţei
paralel; valoarea maximă a tensiunii serie în primul cadran se obţine atunci când este introdusă
toată inductivitatea, iar plotul este pe poziţia maximă.
Presupunând că suntem în acest caz, dacă curentul descreşte (datorită, de exemplu,
schimbării sarcinii din sistem) tensiunea serie scade. La curent zero, nu are importanţă dacă
treptele TSC/TSR sunt cuplate sau nu deoarece ele nu vor contribui la tensiunea serie; în
consecinţă, tensiunea serie la curent zero corespunde tensiunii nominale serie a PST. Apoi,
trecând în cadranul doi, domeniul de funcţionare va fi limitat de dreapta corespunzând plotului
maxim şi trepta capacitivă introduse (reactanţa inductivă este scurtcircuitată). In acest caz,
106
valoarea reactanţei capacitive este aproximativ la fel de mare ca şi reactanţa de scurtcircuit a
PST, dând o tensiune maximă aproape constantă în cadranul doi.
UPQC constă din două convertoare PWM având un circuit comun de tensiune continuă,
care trebuie menţinută constantă; un convertor este conectat în serie cu linia, iar celălalt în
paralel. Sarcina convertorului serie este de a îndeplini primul obiectiv (tensiune pe sarcină
corespunzătoare), iar convertorul paralel pe cel de al doilea (curent sinusoidal la terminalele
sistemului).
Tensiunile alternative ale celor două convertoare pot fi generate cu amplitudini şi faze
arbitrare, asigurând patru grade de libertate. Pe de altă parte, obiectivele de a obţine un factor de
putere dorit la terminalele sistemului, o valoare dorită a valorii efective a tensiunii sarcinii şi o
tensiune continuă constantă, lasă un grad de libertate. Din punct de vedere al controlului, acesta
107
poate fi folosit pentru a fixa defazajul dintre tensiunea sarcinii şi cea a sistemului. Acest defazaj
arbitrar forţează puterea activă să circule prin circuitul de tensiune continuă al UPQC. Această
abordare extinde capacitatea de compensare a UPQC dacă este comparată cu lipsa circulaţiei de
putere activă prin circuitul de tensiune continuă.
108
CAPITOLUL 3.
SIMULAREA ÎN MATHLAB SIMULINK A UNEI
CENTRALE EOLIENE CE FOLOSEŞTE SISTEMUL
STATCOM PENTRU COMPENSAREA PUTERII
REACTIVE
109
3.1. Schema funcţională
Schema simulink generală (fig. 3.1) a sistemului eolian cuprinde:
- o centrală eoliană care este alcătuită din 6 turbine eoliene cu maşini asincrone;
- compensator de putere reactivă STATCOM;
- transformator de nul;
- transformator trifazat coborâtor 125 kV/25 kV;
- bloc de inductanţă mutuală trifazat;
- sursă de tensiune programabilă trifazată;
- sistemul de achiziţii şi date pentru masură.
Descrierea circuitului.
În fig. 3.1 se prezintă o centrală eoliană care este alcătuită din 6 turbine eoliene, fiecare
cu o putere instalată de 1.5 MW. Centrala eoliană este conectată la un sistem de distribuţie de 25
de kV care evacuează puterea către o reţea de 120 kV prin intermediul unui feeder cu o lungime
de 25 km şi o tensiune de 25 kV. Centrala eoliană de 9 MW este simulată de trei perechi de
turbine eoliene de 1.5 MW. Turbinele eoliene folosesc generatoare asincrone cu rotorul în
colivie de veveriţă (IG - Induction Generator). Înfăşurarea statorului este conectată direct la
reţeaua de 50 Hz şi rotorul este acţionat de către o turbină cu unghi de înclinare al palelor (pitch
angle) variabil. Unghiul de înclinare este controlat pentru a limita puterea de ieşire a
generatorului la valoarea sa nominală pentru viteze ale vântului ce depăşesc viteza nominală de
9 m/s.
Pentru a genera putere viteza generatorului trebuie să fie puţin mai mare decât viteza
sincronă. Viteza variază aproximativ între 1 pu (per unit value - valoare relativa) când nu exista
sarcină şi 1.005 pu la sarcină maximă.
Fiecare turbina are un sistem de protecţie ce monitorizează tensiunea, curentul şi viteza
maşinii.
Puterea reactivă absorbită de generator este parţial compensată de catre bancurile de
condensatoare conectate la fiecare turbină eoliană pe partea de joasă tensiune (400 kvar pentru
fiecare pereche de turbine cu puterea de 1.5 MW). Restul de putere reactivă necesară pentru
menţinerea tensiunii de 25 de kV la barele B25 la aproximativ 1 pu este dată de către sistemul
STATCOM ed 3 Mvar cu reglarea vitezei de 3 %.
110
În fig. 3.2. se reprezintă cele trei grupe de turbine, fiecare grupă fiind compusa din 2
turbine de 1.5 MW. Puterea mecanica a turbinei este prezentată ca funcţie de viteza turbinei
pentru viteze ale vântului cuprinse între 4 m/s şi 10 m/s. Viteza nominală a vântului care
produce puterea mecanică nominală (1 pu = 3 MW) este de 9 m/s.
Modelul turbinei eoliene şi a STATCOM - ului sunt modele fazoriale care permit studiul
stabilitaţii tranzitorii pe o durată de timp lungă (20 sec).
Viteza vântului este controlată de catre blocurile "Wind 1" şi "Wind 3". Iniţial viteza
vântului este setată la 8 m/s. După ce trec 2 secunde, viteza vântului creşte timp de încă 3
secunde pâna la 11m/s. Aceleaşi rafale de vânt sunt aplicate turbinei 2 şi 3, respectiv cu 2 şi 4
secunde întârziere. Apoi când simularea ajunge la 15 secunde se aplică un defect temporar la
terminalul de joasă tensiune (575 V) la turbina de vânt 2.
111
3.2. Alegerea echipamentului
Turbina de vânt
112
Fig. 3.2. Blocul celor 3 grupurilor de turbine
Mai jos se prezintă parametrii turbinei eoliene (fig. 3.3), al generatorului(fig. 3.4) şi
caracteristica puterii turbinei (fig. 3.5) la o înclinatie a palelor de 0 0 la viteza nominală de
funcţionare de 9 m/s.
113
fig. 3.3. Parametrii turbinei eoliene
114
Fig. 3.5.Caracteristica de putere a turbinei
În fig. 3.6 se reprezintă dispozitivul de achiziţii date al turbinei de vânt care măsoara:
- puterea activă;
- puterea reactivă;
- viteza generatorului;
- viteza vântului;
- unghiul de înclinaţie al fiecărei turbine.
115
În figura 3.7 se prezintă grafic variaţia parametrilor turbinei la un anumit moment de
timp.
În fig. 3.7 se observă că pentru fiecare pereche a turbinei puterea activă începe să crească
lin (odată cu creşterea vitezei vântului) pentru a ajunge la valoarea sa nominala de 3 MW după 8
secunde. În acest interval de timp viteza turbinei va creşte de la 1,0028 pu la 1,0047 pu. Iniţial
unghiul de înclinare al palelor este 0 0. Când puterea de ieşire a turbinei depaşeşte 3 MW,
116
unghiul de înclinare al palelor creşte de la 0 0 la 80 pentru a readuce puterea de ieşire la valoarea
sa nominală. Se observă ca puterea reactivă creşte odată cu puterea activă. La putere nominală
fiecare pereche de turbine absorb 1,47 Mvar. pentru o viteză a vântului de 11m/s puterea totală
evacuata, măsurată la bara B25 este de 9 MW şi STATCOM menţine tensiunea la 0.984 pu
generând 1,62 Mvar (dupa cum se vede în fig. 3.8 şi fig. 3.9).
117
Fig. 3.9. Sistemul de achizitii date pentru STATCOM
118
Fig. 3.11 Protecţia turbinelor de vânt detaliată
Pentru a putea vedea diferenţa dintre centrala eoliană cu STATCOM şi fără STATCOM
se va anula defectul dintre faze de pe turbina de vânt 2, se va scoate STATCOM-ul din serviciu
şi se va reîncepe siularea. Se vizualizaeză sistemul de achiziţie date al barei B25 din fig. 3.12. Se
observă că lipsa compensării puterii reactive duce la scaderea tensiunii la 0,91 pu la B25.
Această condiţie de tensiune scăzută se datorează unei supratensiuni provocate de generatorul
119
sincron al turbinei de vânt 1. Turbina de vânt 1 este declanşată la timpul t = 13,43 secunde (a se
vedea blocul de protecţie al turbinei din fig.3.11)
120
Bibliografie
[1] Xi Fang Wang, Younghua Song, Malcom Irving - Modern power system analysis -
Sprnger, 2008
[2] Kundur P. - Power system stability and control - Mc.Graw Hill, Inc., 1994
[3] Syrajit Chattopadhyay, Madhuchhanda Mitra, Samarjit Sengupta - Electric power
quality - Springer, 2011
[4] MGE UPS Systems. Catalog ediţia 2006/2007.
[5] L. H. Hansen, L. Helle, F. Blaabjerg, E. Ritchie, S. Munk-Nielsen, H. Bindner, P.
Sørensen and B. Bak-Jensen. Conceptual survey of Generators and Power Electronics for
Wind Turbines. Risø National Laboratory, Roskilde, Denmark December 2001.
[6] Martin O.L. Hansen. Aerodinamics of Wind Turbines, Second Edition. Editura
EARTHSCAN, Londra – 2008.
[7] Tony Burton, David Sharp, Nick Jenkins, Ervin Bossanyi. Wind Energy Handbook.
Editura John Wiley & Sons,LTD.
121