Cuprins

PREFAŢĂ

INTRODUCERE 1

Capitolul I. PROBLEME DE PROTECŢIE A MEDIULUI AMBIANT 5

1.1.Biosfera şi originea vieţii pe Pămînt 5
1.2.Echilibrul energetic şi material al biosferei 9
1.3.Acţiunea antropică asupra mediului ambiant 15
1.4.Limita rezervelor naturale 21
1.5.Energetica şi ecologia 22
1.5.1.Centrale termoelectrice 23
1.5.2.Centrale hidroelectrice 23
1.5.3.Centrale atomoelectrice 24
1.5.4.Surse alternative de energie 27
1.5.4.1.Utilizarea energiei solare 27
1.5.4.2.Energia termonucleară 28
1.5.4.3.Energia vîntului 29
1.5.4.4.Energia mareelor 29
1.5.4.5.Energia geotermală 30
1.5.4.6.Alte surse alternative 30
1.6.Problemele sociale şi economice de protecţie a mediului ambiant 31

Capitolul II. MONITORINGUL STĂRII MEDIULUI AMBIANT ŞI METODE

DE ANALIZĂ A SUBSTANŢELOR POLUANTE 35
2.1.Monitoringul ca sistem de observare şi control a stării mediului ambiant 35
2.2.Procese de transport a poluanţilor în mediu 42
2.3.Metode de control a subtanţelor poluante din mediul ambiant 44
2.3.1.Metode spectrale de analiză 45
2.3.2.Metode electrochimice de analiză 51
2.3.3.Metode cromatografice de analiză 53

Capitolul III. CIRCUITUL SUBTANŢELOR ÎN BIOSFERĂ 57

3.1.Circuitul oxigenului, fotosinteza 57
3.2.Circuitul azotului 63
3.3.Circuitul fosforului şi sulfului 65

Capitoluyl IV. PROCESELE ECOCHIMICE DIN ATMOSERĂ 69

4.1.Proprietăţile fizico-chimice ale atmosferei 69
4.2.Procesele chimice din straturile superioare ale atmosferei 71
4.3.Procesele chimice din troposferă cu participarea radicalilor liberi 76

I
 4.4.Apa în atmosferă 81
4.5.Probemele locale şi globale de poluare a atmosferei 85
4.5.1.Poluarea cu dioxidul de carbon şi alte gaze care produc efectul de seră 86
4.5.2.Poluarea atmosferei cu compuşi ai sulfului. Ploile acide 87
4.5.3.Poluarea atmosferei cu compuşi ai azotului 90
4.5.4.Oxidul de carbon şi subtanţele organice ca poluanţi ai atmosferei 92
4.5.4.1.Oxidul de carbon 92
4.5.4.2.Hidrocarburile şi produsele lor de oxidare 93
4.5.5.Poluarea cu metale grele 95
4.6.Metode de epurare a emisiilor gazoase 96
4.6.1.Epurarea gazelor de particule solide 97
4.6.2.Epurarea emisiilor de impurităţi gazoase 100

Capitolul V. ECOSISTEMELE SOLULUI ŞI POLUAREA LOR 109

5.1.Resursele solului 109
5.2.Bazele fizico-chimice de fertilitate a solului 110
5.3.Solul şi apa, eroziunea solului 113
5.4.Problemele de poluare a ecosistemelor solului 115
5.5.Poluarea solurilor cu pesticide 119
5.6.Utilizarea şi prelucrarea deşeurilor solide 122
5.6.1. Prelucrarea deşeurilor menajere solide 122
5.6.2. Utilizarea deşeurilor tehnologice solide 126

Capitolul VI. CHIMIA ŞI ECOLOGIA APELOR NATURALE 128

6.1.Elemente de hidrochimie şi hidrobiologie 128
6.2.Eutrofizarea antropogenă a bazinelor acvatice 132
6.3.Tipul de liganzi şi forma de existenţă a ionilor metalelor tranziţionale
în apele naturale 137
6.4.Circuitul peroxidului de hidrogen în hidrosferă şi
starea redox a mediului acvatic 145
6.5.Rolul depunerilor de fund în formarea calităţii mediului acvatic 152

Capitolul VII.PROCESE DE AUTOPURIFICARE A ECOSISTEMELOR

ACVATICE 157
7.1.Tipurile de poluanţi şi căile de autopurificare a sistemelor acvatice 157
7.2.Procesele fizico-chimice la limita de separare a două faze 157
7.3.Autopurificarea microbiologică 161
7.4.Autopurificarea chimică 163
7.4.1.Hidroliza 163
7.4.2.Fotoliza 164
7.4.3.Oxidarea 168
7.5.Iniţierea biogenă a proceselor de autopurificare cu radicali liberi 169
7.6.Radicali liberi în apele naturale 173
7.6.1.Provenienţa radicalilor liberi primari 173
7.6.2.Proprietăţile radicalilor O2-, OH 179
7.6.3.Formarea şi proprietăţile radicalilor organici liberi 181
 7.7.Modelarea comportării subtanţelor poluante în apele naturale 184
Capitolul VIII. PROCESE REDOX-CATALITICE CU PARTICIPAREA
OXIGENULUI ŞI PEROXIDULUI DE HIDROGEN 188
8.1.Oxigenul molecular ca oxidant
Formarea şi proprietăţile complecşilor metal-oxigenaţi 188
8.2.Mecanismul de activare a peroxidului de hidrogen, formarea şi
proprietăţile ionilor metalici în stare maximă de oxidare 193
8.3.Mecanismele tipice ale proceselor catalitice de oxidare cu
participarea O2 şi H2O2 196
8.4.Perspectivele utilizării industriale a O 2 şi H2O2 ca oxidanţi ecologic puri 199
8.5.Procesele redox intracelulare cu participarea O 2 şi H2O2 202

Capitolul IX. ACŢIUNEA TOXICĂ A SUBTANŢELOR POLUANTE 208

9.1.Informaţii generale despre structura şi funcţiile celulelor. 208
9.2.Tipuri de influienţă toxică a substanţelor poluante 218
9.3.Biotestarea în aprecierea poluării mediului acvatic 220

Capitolul X. PROCESE CHIMICO-BIOLOGICE ÎN APELE UZATE 223

10.1.Caracteristica apelor uzate şi tipuri de impurităţi 223
10.2.Cerinţele ecochimice de purificare a apelor uzate 227
10.3.Particularităţile epurării biologice a apelor uzate 231
10.3.1.Procese aerobe de purificare 233
10.3.1.1.Lacurile biologice 234
10.3.1.2.Purificarea apelor uzate orăşeneşti în aerotancuri. 235
10.3.1.3.Biofiltre 241
10.3.2.Tratarea anaerobă a nămolurilor 243
10.3.3.Procese biologice cu participarea formelor minerale a azotului 245

Capitolul XI. METODE FIZICO-CHIMICE ŞI MECANICE DE TRATARE ŞI

EPURARE A APEI 251
11.1.Condiţionarea apei potabile 251
11.1.1.Instalaţii de purificare a apei potabile 252
11.2. Utilizarea clorului, ozonului şi peroxidului de hidrogen pentru
potabilizarea apei şi epurarea apelor uzate 255
11.2.1.Clorul ca agent de oxidare şi dezinfecţie 256
11.2.2.Ozonizarea apei 258
11.2.3.Peroxidul de hidrogen ca oxidant ecologic pur 260
11.2.4.Epurarea fotochimică şi radiochimică a apei 266
11.3.Metode de preepurare a apelor uzate 267
11.3.1.Metode mecanice de epurare 268
11.3.2.Metode fizico-chimice de epurare 270
11.3.3.Metode destructive de epurare 279

Anexa 1. Programul de simulare TARCHIM 282

Anexa 2. Probleme 285
 Anexa 3. Tehnici de epurare a apelor uzate 291
Anexa 4. Metode de depoluare a emisiilor gazoase cu conţinut de particule
Solide 292

BIBLIOGRAFIE 293
 PREFAŢĂ

In condiţiile progresului tehnico-ştiinţific şi a creşterii continuie a producţiei industriale,

protecţia mediului ambiant a devenit una din principalele probleme ale contemporaneităţii.
Rezolvarea acestei probleme este legată de ocrotirea sănătăţii oamenilor, generaţiei de azi şi
a celei de mîine. Dezvoltarea forţelor de producţie a societăţii şi intensificarea procesului de
intrebuinţare a resurselor naturale contribuie la poluarea mediului ambiant cu deşeuri
industriale şi înrăutăţeşte mediul de trai al organismelor vii.
La etapa actuală, grija pentru păstrarea naturii nu cuprinde numai respectarea legilor
despre ocrotirea Pămîntului şi adîncurilor lui, pădurilor şi apelor, aerului, lumii animale şi
vegetale, dar şi cunoaşterea legităţilor care determină legăturile dintre diferite forme de
activităţi omeneşti şi schimbările ce au loc în natură.
Deoarece orice schimbare din mediul ambiant determină o reflectare a schimbării
orientării proceselor chimice şi chimico-biologice, cunoaşterea legităţilor proceselor naturale şi
reglarea nivelului de influenţă a omului asupra acestora se recomandă ca probleme prioritare
ale chimiei. Pentru rezolvarea completă a problemelor de ocrotire a mediului este necesară
pregătirea specialiştilor cu profil larg, în deosebi în domeniul chimiei mediului ambiant. Pînă la
începutul anilor 80, pregătirea acestor specialişti nu era posibilă, una din cauze fiind vastitatea
acestei probleme. Dj.Bocris, autorul cărţii "Chimia mediului ambiant", a spus, că “problema
este atît de vastă ca şi singura ştiinţă chimică".
Monorgafiile, apărute în ultima vreme nu lichidează aceste lacune. In legătură cu
aceasta, a devenit necesară scrierea manualului pentru studenţii secţiilor chimice axate pe
problemele ocrotirii mediului ambiant, cu atît mai mult, că intensificarea producţiei agricole
şi industriale sunt de neînchipuit fără prognozarea urmărilor ecologice legate de poluarea
chimică a mediului ambiant.
Cartea de faţă încearcă să examineze procesele chimice şi chimico-biologice din mediul
ambiant, să dea reprezentări generale despre starea mediului înconjurător şi despre influenţa
activităţilor omeneşti asupra acestuia, despre necesitatea întrebuinţării raţionale a resurselor
naturale. Aceste probleme alcătuiesc de fapt obiectul ştiinţei apărute la hotarul dintre ecologie
şi chimie - chimiei ecologice.
În cartea de faţă se discută comportarea substanţelor poluante în mediul ambiant de pe
poziţia conceptelor contemporane ale chimiei fizice şi chimiei biologice, se prezintă metodele
de prevenire a impurificării mediului cu impurităţi chimice precum şi schimbările din
biosferă, care au loc, în general ca rezultat al poluării mediului ambiant.
Dintre toate mediile de abitare - atmosfera, solul, apa - ultimul este cel mai puternic
supus influenţei omului. Apa este componenta integrantă a ecosistemelor solurilor şi
umidităţii atmosferice. Impurităţile, evacuate în atmosferă sau introduse în sol, vor ajunge mai
devreme sau mai tîrziu, în formă transformată sau neschimbată în bazinele de apă. De aceea în
carte se acordă o atenţie deosebită proceselor din mediul acvatic.
Alături de teoriile generale despre procesele chimice şi biologice ce decurg în mediul
ambiant, în carte se acordă o mare atenţie şi metodelor inginereşti de purificare a apelor
reziduale şi emisiilor gazoase. S-a încercat astfel să se cuprindă un cerc larg de probleme
teoretice şi practice din domeniul protecţiei mediului ambiant de pe poziţiile chimiei
ecologice.
 Prima ediţie a cărţii a fost scrisă în 1995 în limba rusă şi editată la editura “Visşaia
Şcola” din Moscova. Ea este alcătuită pe baza cursului, prezentat între anii 1985-1997
studenţilor facultăţii de chimie a Universităţii de Stat din Moldova, de asemenea, studenţilor
colegiului chimic superior din Moscova (1991) şi studenţilor facultăţii de ingenerie de la
Universitatea din Roma “La Sapienza”(1991-1995). Sunt folosite pe larg materialele
simpozioanelor şi seminarelor republicane şi Internaţională de chimie ecologică (Chişinău -
1985,1995-1997), Erevan - 1988, Alma-Ata - 1990) pregătite prin iniţiativa şi cu participarea
activă a autorilor. De asemenea sunt folosite materialele obţinute după proiectele "Formele
şi căile de migrare a pesticidelor şi chimicatelor", “Studiul mecanismelor de autopurificare
a mediului acvatic” şi “EPT Moldova” în cadrul colaborării pe problemele mediului ambiant
cu USA, Rusia, Italia şi Romania.
La scrierea cărţii au luat parte: şeful catedrei de chimie industrială şi ecologică,
conducătorul centrului de tehnologie chimică şi chimie ecologică a Universităţii de Stat din
Moldova, membrul corespondent al AŞ RM, profesorul Gheorghe Duca, şeful laboratorului
proceselor hidroecochimice a Institutului de fizică chimică, membru corespondent al
Academiei de ştiinţe naturale din Rusia, profesorul Iurie Scurlatov, decanul facultăţii de
inginerie a Universităţii din Roma profesorul Aurelio Misiti Au conlucrat la scrierea cărţii
profesorul dr. ing. Matei Macoveanu, şeful catedrei de Inginerie a Madiului şi şef lucr. dr.
chimie M.Surpaţeanu, şefa laboratorului de Chimie a Mediului a Catedrei de Inginerie a
Mediului a Universităţii Tehnice “Gh. Asache” din Iaşi. Autorii işi exprimă recunoştinţa
coautorilor reali ai cărţii, care au jucat rolul principal în devenirea chimiei ecologice ca
o materie ştiinţifică de sine stătătoare şi care au acordat un ajutor nepreţuit la scrierea
acestui material - profesorilor A.Sycev şi A.Purmali, doctorilor în ştiinţe chimice E.Ştamm,
S.Travin, M.Duca şi M.Gonţa.
 INTRODUCERE

Una din particularităţile situaţiei actuale constă în aceea că schimbările din mediul
ambiant sunt mai rapide decît timpul de dezvoltare a metodelor de control şi prognozare
a stării acestuia, astfel încît omul doar constată fenomenele ecologice nefavorabile şi nu le
poate preveni. Este necesar un mod calitativ nou de tratare a mediului ambiant ca un sistem
chimico-biologic. Cercetările ştiinţifice din domeniul protecţiei mediului trebuie să fie
indreptate spre micşorarea urmărilor negative posibile a diferitelor activităţi şi spre
elaborarea unor metode efective de purificare a emisiilor gazoase, apelor reziduale şi
deşeurilor solide , elaborării normelor de influenţă permisă asupra ecosistemelor naturale.
Sunt necesare date despre aceea cum se comportă, ce transformări suferă şi la ce
urmări duc diversele substanţe chimice ce ajung în biosferă. De la constatările
schimbărilor ce se petrec în natură este necesar să se treacă la prognozarea lor şi la
reglarea calităţii mediului ambiant. Totoadată, metodele tradiţionale de analiză fizico-
chimică şi chimico-biologică servesc la aprecierea stării şi caracteristicilor dinamice ale
ecosistemelor naturale.
În această situaţie creşte rolul chimiei în protecţia naturii. Ca urmare, se
impune ecologizarea producţiei chimice, aplicarea metodelor şi realizărilor chimiei în
rezolvarea problemei purificarii apelor reziduale, şi emisiilor gazoase, utilizarea şi
prelucrarea deşeurilor cu aplicarea metodelor fizico-chimice pentru aprecierea nivelului
de poluare şi a concentraţiilor maximal admisibile ale poluanţilor. În afară de aceasta,
trebuie de avut în vedere că la baza proceselor vitale, ca şi la baza schimbării
componenţei chimice a mediului ambiant, stă actul chimic, care reprezintă transformarea
substanţelor iniţiale în produsele lor metabolice sau finale. Orice proces chimico-
biologic reprezintă totalitatea actelor chimice ce determină mecanismul procesului. În
mod corespunzător, pentru descrierea şi gestionarea dinamic-echilibrată a ecosistemelor
în condiţiile creşterii activităţii antropice este necesară cunoaşterea mecanismelor
chimice de interacţiune dintre om, mediu şi sistemele ecologice. Aspectul biologic al
acestei interacţiuni este studiat de ecologia chimică, ca "ştiinţă despre interacţiunile
chimice între organismele vii sau dintre natura vie şi cea moartă" (Barbie). Aspectul chimic
al acestor interacţiuni este legat de compoziţia calitativă şi cantitativă a impurităţilor
chimice şi de transformările lor în mediul ambiant. Aceste probleme sunt de competenţa
chimiei ecologice.
Termenii de ecologie chimică şi chimie ecologică subliniază legătura dintre
chimie şi ecologie, fiecare din ele contribuind cu domeniul ştiinşific propriu.
Ecologia din ştiinţă despre legităţile de interacţiune a organismelor vii cu mediul
ambiant, s-a transformat în ştiinţa despre structura naturii. Chimia, ca ştiinţă despre
structura substanţelor şi transformările lor, descrie compoziţia şi proprietăţile mediului
ambiant la nivel atomo-molecular. Ambele discipline, completîndu-se una pe alta, sunt
chemate să pună bazele ştiinţifice ale utilizării şi ocrotirii naturii, să contribuie la
optimizarea interacţiunii omului cu natura. În aspectul celor spuse, chimia ecologică
trebuie considerată ca ştiinţa despre procesele ce determină compoziţia şi proprietăţile
chimice a mediului ambiant, adecvat valorii biologice de abitare. La baza chimiei
ecologice stă examinarea proceselor din mediul ambiant sub aspectul lor chimic, luînd în

1
 consideraţie influenţa acţiunilor antropice asupra componenţilor biotici şi abiotici ale
mediului:

Acţiunea antropică

Diversitatea speciilor Parametrii fizici

Biota Mediul ambiant
Bioproducti- vitatea Compoziţia chimică

Biota, componentul viu al mediului (flora şi fauna) şi mediul ambiant se găsesc intr-
un echilibru dinamic.
În acelaşi timp, diversitatea speciilor şi bioproductivitatea ecosistemelor reprezintă
indici ai valorii biologice a mediului comparativ cu ecosistemele, care n-au fost supuse
influenţei antropice (influenţei din partea omului).
Starea mediului ambiant poate fi apreciată după totalitatea parametrilor fizico-
chimici. Sub influenţa acţiunilor antropice pot apărea schimbări atît a parametrilor fizici
(temperatură, intensitatea luminii, parametri hidraulici şi de difuzie) cît şi a compoziţiei
chimice a mediului.
La cercetarea compoziţiei chimice a mediului este necesar să se aibă în vedere două
situaţii posibile. Prima este aceea cînd conţinutul substanţei analizate este determinat de
procese fizico-chimice echilibrate. Conţinutul acestor substanţe în mediu este stabilit de
factorii geochimici şi de poluarea de fon, caracteristici pentru regiunea dată. Altă
situaţie se întîlneşte cînd conţinutul substanţei este determinat de viteza de intrare şi de
dinamica “pierderii” ulterioare (transportul de masă, transformările chimice,
biodegradarea etc.). La instalarea echilibrului viteza de intrare şi viteza “pierderii” sunt
egale şi atunci în sistem se stabileşte o situaţie staţionară. În acest caz concentraţia
"momentană" a substanţei în mediu este puţin informativă deoarece în următorul "moment"
ea va fi alta. De aceea pentru caracterizarea compoziţiei mediului, este necesară
cunoaşterea parametrilor cinetici de formare şi transformare a substanţelor sau efectuarea
unui control neîntrerupt a conţinutului lor. În limitele unei astfel de examinări "cinetice",
se deschide posibilitatea de a prognoza comportarea substanţelor în mediul ambiant şi
consecinţele acţiunilor antropice asupra stării mediului ambiant. Chimia ecologică este
strîns legată cu alte materii ştiinţifice:
 Mecanismele de
transformare a substanţelor
poluante

Mecanismele
Cinetica chimică moleculare de
Procesele de
transport a influenţă a
substanţelor ]n substanţelor poluante
mediul ambiant asupra proceselor
vitale

Chimia fizică Chimia ecologică

Biochimia

Metode fizico-
chimice de analiză,
chimia analitică

Controlul poluării

După cum se vede, disciplinele ştiinţifice, care stau la baza formării chimiei
ecologice sunt: chimia fizică, cinetica chimică, chimia analitică şi biochimia. Includerea
acestor discipline nu lipseşte chimia ecologică de posedarea unor particularităţi proprii
despre procesele din mediul ambiant. Ea este chemată să descrie dinamica proceselor
ecochimice din mediul ambiant, prognozînd şi reglînd problemele ecologice,
rezultate ale acţiunilor antropice asupra mediului ambiant.
În domeniul de studiu a chimiei ecologice se găsesc următoarele direcţii:
1) elaborarea recomandaţiilor cu scopul diminuării nivelului de poluare chimică a
mediului cu cele mai nocive substanţe.
2) perfecţionarea proceselor tehnologice de prelucrare a materiei prime,
utilizarea deşeurilor, purificarea emisiilor gazoase şi a apelor reziduale.
3) prognozarea comportării impurităţilor chimice în mediul ambiant sub influenţa
factorilor naturali şi antropici.
4) prelucrarea metodelor de dirijare a stării obiectelor mediului natural în plan
practic se pot indica 3 probleme principale ale chimiei ecologice, de rezolvarea
cărora depinde protejarea mediului ambiant.
Prima şi cea mai importantă problemă este modificarea şi schimbarea tehnologiilor,
îndreptarea lor spre diminuarea cheltuielelor energetice şi a cantităţilor de deşeuri,
atingerea minimului de emisii în atmosferă şi hidrosferă. Este vorba despre aplicarea unor
tehnologii avansate şi modificarea tehnologilor existente, luînd în
consideraţie nu în ultumul rînd protecţia mediului. Rezolvarea acestei probleme poate
avea loc pe două căi:
1.Ingenereşti (folosirea combinată a materiei prime, producerea fără deşeuri,
reciclarea apei, ş.a.);
2.Chimico-tehnologice (ridicarea selectivităţii şi optimizarea proceselor,
desfăşurarea reacţiilor în alte condiţii, elaborararea noilor catalizatori, ecologizarea
unor etape separate ale proceselor ş.a.).
Cea de-a doua problemă o constituie purificarea gazelor de emisie şi a apelor
reziduale. Cheltuielele de tratare a deşeurilor depind de nivelul de purificare. Există o
anumită limită a epurării, determinată de economie, după care întreprinderea devine
nerentabilă. Apare problema creşterii eficacităţii instalţiilor de epurare, concomitent cu
micşoarea cheltuielilor de purificare. Rolul chimiei în acest caz devine foarte important şi
posibilitaţile nu sunt epuizate. Este vorba atît despre tratarea deşeurilor industriale, cît şi
despre purificarea apelor reziduale comunale şi utilizarea deşeurilor menagere.
Problema a treia este legată de influenţa substanţelor poluante asupra mediului
ambiant. Aici apar două aspecte: pe de o parte toxicitatea substanţelor poluante care
pătrund în mediul ambiant, iar pe de altă parte migrarea şi transformarea substanţelor
sub influenţa factorilor naturali. Rolul chimiei ecologice constă in evaluarea vitezei de
transformare a a substanţelor poluante în funcţie de factorii de mediu. Parametrii cinetici
pot fi folosiţi în modelele de prognozare a comportării substanţelor poluante în mediul
ambiant.
 CAPITOLUL I. PROBLEME DE PROTECŢIE A MEDIULUI AMBIANT

1.1. Biosfera şi originea vieţii pe Pămînt

Apariţia vieţii pe Pămînt este strîns legată de evoluţia planetelor. De aceea, pentru a
discuta această problemă vom începe cu apariţia sistemului solar, care a avut loc cu
aproximativ 5,5 miliarde de ani în urmă. Noile cercetări din domeniul astrofizicii permit
avansarea ipotezei unei explozii iniţiale, urmată de condensarea substanţei interstelare. Astfel
interacţiunea forţelor centrifuge şi de gravitaţie a dus la concentrarea şi stratificarea
substanţelor cu formarea Soarelui şi a norilor gazoşi, consideraţi precursori ale viitoarelor
planete.
Pe Soare, în condiţiile comprimării dense şi temperaturilor înalte, au început procese
termonucleare însoţite de degajarea unei cantităţi mari de energie în formă radioactivă şi a
întregului spectru de radiatii electromagnetice.
Temperatura Soarelui în interior atinge 15 000 000 K, iar la suprafaţă temperatura
plasmei ajunge pănă la 6 300 K.
În procesul comprimării gravitationale substanţa stratificată pe orbite s-a concentrat,
determinînd formarea planetelor la distanţe diferite de soare. În funcţie de distanţa de soare,
compoziţia chimică a planetelor diferă.
Cele mai depărtate planete (Pluton, Neptun, Uranus) reprezintă concentrarea celor mai
uşoare elemente şi a unor substanţe chimice simple, ca de exemplu: hidrogen, heliu,
amoniac, apă, metan, diferiţi oxizi şi hidroxizi.
Temperatura pe suprafaţa acestor planete este de 40-55 K. Atmosfera lor (în afară de
Pluton, căruia îi lipseşte atmosfera) este alcatuită în special din heliu şi hidrogen.
Mercur, planeta cea mai apropiată de Soare, este formată în deosebi din elemente
grele. Pe planeta Mercur lipseste de asemenea atmosfera. Suprafaţa acestei planete este
supusă fie acţiunii radiaţiei solare, cînd temperatura se ridică pînă la cîteva sute de grade, fie,
dimpotrivă, acţiunii temperaturii joase a cosmosului. Temperatura medie de 400 0K face
inadmisibilă existenta vieţii pe această planetă.
Venus, “planeta furtunilor”, este situată la o depărtare de 110 milioane km de la Soare.
Atmosfera densă a acestei planete conţine o mare cantitate de bioxid de carbon (90%). Aici,
din cauza puternicului “efect de seră“, temperatura atinge 700 0K ,iar presiunea se ridică la
aproximativ 300 atmosfere. Apa ca atare lipseşte practic iar norii atmosferici sunt constituiţi
din acid sulfuric sub formă de cristale, fapt căruia i se atribuie efectul de strălucire deosebită
a lui Venus pe bolta cerească.
Pe Marte (230 milioane km depărtare de la Soare) se întîlneşte un alt tablou.
Temperatura medie pe suprafaţa planetei este de 200 0K şi are o atmosferă foarte rarefiată. Apa,
a cărui conţinut în atmosferă este destul de mic, se găseşte fie sub formă de curenţi reci fie sub
formă de “căciuliţe” polare de zăpadă.
Pentru planeta Pămînt, condiţiile s-au dovedit optime: situat la distanţa de 50 milioane
km de Soare şi incluzînd practic totalitatea elementelor chimice dintre care cel mai răspîndit
este oxigenul. Oxigenul reprezintă 89% din cantitatea totală de apă şi 50% din masa de bază a
scoarţei terestre (alcătuită din nisip, argilă, calcar, roci, minerale, metale, etc.) Aspectul cel
mai important este acela că pe Terra există o cantitate mare de apă care, datorită regimului de
temperatură, se prezintă în toate cele trei stări de agregare.
Vîrsta Terrei numară în prezent 4,6 miliarde de ani. După scara geologică Kaldar
("Pămîntul neliniştit", 1975), conform careia 100 milioane de ani se privesc ca un singur
"an", Pămîntul are în prezent 46 de ani.
 Anul naşterii Pămîntului este determinat pe baza măsurării conţinutului izotopilor de
Pb în rocile străvechi, care conţineau U-238.
Pămîntul iniţial era cu totul altfel decît în prezent. Se presupune că activitatea
vulcanică era foarte intensă. Gazele eliminate prin erupţii vulcanice în decursul primilor 500
milioane de ani de existenţă ai planetei conţineau hidrogen, vapori de apă, metan, CO 2 şi
compuşi ai sulfului. Vaporii de apă şi substanţele gazoase eliminate au contribuit treptat la
formarea atmosferei dense din jurul Pămîntului care se răcea.
Condensarea vaporilor de apă, ce a dus la formarea oceanului mondial, a avut loc cu 4
miliarde de ani în urmă.
Procesele de evaporare a apei şi căderea ei pe uscat sub formă de precipitaţii, apoi
întoarcerea în ocean (ciclul hidrologic) au dus la dizolvarea multor săruri minerale.
Dizolvarea în apă a CO2, cu formarea carbonaţilor insolubili, constituie un proces pentru
generarea diferitelor tipuri de precipitate. De asemenea se dizolvă în apă şi alte gaze
atmosferice, iar cele mai uşoare (hidrogenul, heliul) disipează cu timpul în cosmos.
Cea mai importantă particularitate a atmosferei timpurii a Pămîntului este lipsa
oxigenului liber. Acesta nu putea să se acumuleze în atmosferă, în condiţiile unei intense
activităţi vulcanice, din cauza cantităţilor mari de gaze cu proprietăţi reducătoare (H 2, CH4, H2S
ş.a.) şi mai ales datorită prezenţei în apă a unor concentraţii ridicate de ioni metalici în stare
redusă (îndeosebi ioni Fe2).
Se poate imagina un reactor chimic gigantic, gaz-lichid, reprezentat de atmosfera
Pămîntului şi oceanului planetar, prin care radiaţia solară ultravioletă ajungea aproape fără
piedici la suprafaţa pămîntului. Pe fondul unor radiaţii ionizante intense şi în condiţiile
temperaturilor înalte (1170-1370 K), cauzate de descărcările electrice din atmosferă şi de
activităţile vulcanice, se înfăptuiau, în reactorul imaginar, nenumărate reacţii chimice.
Nu este de mirare faptul, dovedit şi prin experienţele similare în laborator, că în
condiţii anaerobe, sub inluenţa tuturor acestor factori, decurgeau efectiv procese abiotice de
sunteză, din gaze simple, a diferitor substanţe chimice, inclusiv a unor compuşi organici cu
hidrocarburi, aldehide, acetone, aminoacizi şi acizi carboxilici.
Ca rezultat al evoluţiei chimice a materiei, a circuitului compuşilor organici, se formau
compuşi cu structuri tot mai complicate, cauzate de lipsa proceselor de destrucţie a
compuşilor organici ce decurgea cu formarea bioxidului de carbon şi a apei aşa cum are loc
astăzi în atmosferă, în prezenţa oxigenului.
Sub acţiunea luminii UV, ca rezultat al ruperii legăturii şi a procesului de ionizare se
petrecea descompunerea moleculelor în diferite fragmente (radicali liberi), ce serveau ca
material de construcţie pentru formarea altor compuşi.
Astfel, energia radiaţiei solare se acumula treptat sub formă de substanţă organică cu o
structură tot mai complicată.
Procesul destructiei substanţelor organice în mediu apos, sub influenţa razelor
ultraviolete dure, nu decurge atît de energic ca în atmosferă, astfel încît concentraţia
staţionară a substanţelor organice în condiţiile formării şi distrugerii lor a fost probabil
considerabilă. Astfel avea loc selectarea abiotică a moleculelor în direcţia complicării
structurii moleculare şi acumulării în ocean a celor mai rezistente din ele.
După relatările specialiştilor şi ţinînd cont de randamentele cuantice cunoscute din
reacţiile fotochimice de sinteză ale amino- şi oxiacizilor din gaze simple, conţinutul
substanţelor organice în apele Oceanului "primitiv", puteau ajunge pînă la 1 %. În orice caz,
concentraţia substanţelor organice, "zeama" Oceanului, s-a dovedit a fi de ajuns pentru
apariţia şi menţinerea, în primele stadii de evoluţie, a primelor forme de viaţă.

6
 După părerea lui Folsom (1982), naşterea pe cale chimica a macromoleculelor ce se
reproduceau şi transmiteau informaţia "ereditară" a avut loc cu 3,8 miliarde de ani în urmă:
aceasta este vîrsta rocilor care au păstrat rămăşiţele microorganismelor primitive. După scara
Kaldar, Terra ar fi avut atunci, numai 8 "ani".
De atunci, viaţa în Ocean a început sa se dezvolte energic, la aceasta contribuind foarte
mult concentraţia ridicată a diferitelor substanţe dizolvate.
Prin urmare acţiunea radiaţiei solare, factorul mutagen puternic, a iniţiat evoluţia vieţii
pe Pămînt.
La început, “viaţa” lua din mediul ambiant totul de-a gata, energia fiind obţinută prin
asimilarea substanţei organice rezultată din suntezele abiotice. De exemplu organismele
heterotrofe, nefotosintetizatoare, în special bacteriile. Au aparut apoi şi bacteriile autotrofe
fotosintetizatoare, ce au utilizat energia luminii solare pentru a oxida în apă gazele solubile.
În calitate de oxidanţi, aceste bacterii au folosit CO2, N2, SO 42-, NO 3- şi alţi compuşi bogaţi
în energie. Ca donori de electroni au servit CH 4, NH3, H2S şi unele substanţe organice solubile
în apă.
Cu aproximativ 3,5 miliarde de ani în urmă, potrivit unor legi obiective ale evoluţiei
vieţii biologice, unele bacterii s-au "învăţat" să folosească apa în calitate de donor. Aceasta a
dus la apariţia organismelor autotrofe fotosintetizatoare ce produc şi elimina oxigen
molecular în mediul extern. Pînă la acest moment oxigenul liber apărea în atmosferă doar pe
baza descompunerii vaporilor de apă de către radiaţia ultravioletă.
Rezultatul activităţii unor asemenea microorganisme fotosuntetizatoare s-a concretizat
restructurarea compoziţiei chimice a atmosferei Pămîntului. Astfel cianobacteriile sau algele
albastru-verzui au început să absoarbă bioxidul de carbon şi să elimine oxigen în atmosferă. La
rîndul lui oxigenul oxidă treptat echivalenţii reducători din apă şi aer.
Momentul trecerii de la atmosfera anaerobă (reducătoare) la cea aerobă (oxidativă) a
putut fi stabilizat pe baza resturilor minerale ale organismelor străvechi şi datorită schimbării
proceselor de formare a rocilor sedimentare.
Procesul de "titrare" a atmosferei a continuat aproare 2 miliarde de ani, principalul
consumator de oxigen fiind ioni de Fe 2 dizolvaţi în cantităţi mari în apele oceanului
planetar.
Compuşii solubili ai Fe2 intrau în compoziţia mineralelor scoarţei terestre şi erau
antrenaţi în procesele migrationale, datorită aerării şi eroziunii. De fapt ionii de Fe 2 au servit
drept catalizatori în procesele de oxidare cu oxigen molecular a substanţelor cu proprietăţi
reducatoare evidente.
Este clar că formarea atmosferei aerobe a Pămîntului a început atunci cînd toate
rezervele de substanţe reducatoare conţinute în apă au fost oxidate şi viteza de pătrundere a
oxigenului molecular în mediul înconjurător a depăşit viteza de reducere a ionilor de Fe sau a
altor catalizatori metalici.
Conţinutul de oxigen din atmosferă a început treptat să crească. Pe parcursul a 1,5
miliarde de ani vieţuitoarele Pămîntului s-au adaptat la existenţa în mediul aerob.
Apariţia oxigenului molecular în atmosfera Pămîntului a fost factorul care a contribuit
la dezvoltarea organismelor pluricelulare.
Speciile de organisme pluricelulare (dintre care multe există şi astăzi), descoperite în
rezervele prescombrianului superior, atestă faptul că geneza lor s-a produs cu aproximativ
700 milioane de ani în urmă.
Creşterea cantităţii de oxigen din atmosferă a dus la apariţia stratului de ozon care
protejaza suprafaţa Pămîntului de radiaţia solară.
 Acest fapt a determinat o nouă direcţie în evoluţia vieţii: cu 400 milioane de ani în
urmă viaţa a ieşit pe uscat şi suprafaţa Pămîntului, la cei 42 de "ani", după Caldar, s-a
acoperit cu vegetatie bogată, au apărut animalele.
Apariţia vegetaţiei a intensificat procesul de fotosunteză şi compoziţia atmosferei a
atins în curînd un nivel staţionar.
Ca rezultat al proceselor activităţii vitale, compoziţia atmosferei s-a mentinut constantă
pe parcursul a milioane de ani.
Astfel, în timpul evoluţiei vieţii pe Pămînt, a apărut sistemul chimico-biologic
autoreglator, apt să menţină condiţiile favorabile de existenţă a vieţii în mediul ambiant.
Conform ideii intemeietorului învăţăturii despre biosferă V.I.Bernadschii, "viaţa crează
în mediul ei condiţiile favorabile de existenţă".
Biosfera (bios - viaţa, sfera - sfera) reprezintă învelişul planetar denumit regiunea de
existenţă a substanţei vii.
La baza ştiinţei despre biosferă stă concepţia dialectică unică a proceselor
intercondiţionate şi de interconexiune ce se petrec între învelisurile minerale, acvatice şi
gazoase ale Pămîntului.
Substanţa vie are o influenţă continuă asupra naturii moarte, formînd şi transformînd
aspectul planetei şi creind un sistem dinamic unitar.
Ipoteza despre existenţa homeostazei globale presupune prezenţa în biosfera a
mecanismelor circuitului biologic închis a substanţelor şi legatura inversă, responsabilă
pentru realizarea stării stabile de echilibru la schimbarea condiţiilor exterioare.
Elucidarea acestor mecanisme ar fi permis determinarea limitei de rezistenţă a
biosferei, atît global cît şi pe ecosistemele separate. Imensitatea rezervelor de rezistenţă ale
biosferei este argumentată de epizodul petrecut cu aproximativ 65 milioane de ani în urmă,
cînd Pămîntul a fost “bombardat” cu o “ploaie" de meteoriţi.
Ca rezultat al încendierii pădurilor, a crescut brusc impurificarea atmosferei cu
particule de praf, temperatura s-a micşorat cu 100C şi a fost distrus stratul protector de ozon.
Desigur că din "scena" vieţii au plecat mulţi reprezentanţi ai lumii animale, exemplul
tipic fiind dispariţia dinozaurilor, însă echilibrul termic şi nivelul de radiaţie a revenit treptat
la starea normală. Planeta Pămînt s-a "întremat" după atacul meteoriţilor şi viaţa a început din
nou să se dezvolte.
Cu milioane de ani în urmă s-a produs un alt eveniment - apariţia omului - care a avut o
influienţă puternică asupra mediului înconjurător în evoluţia vieţii pe Pămînt. La început
omul a fost doar una din verigile lanţului ecologic. Conştiinţa lui era îndreptată, în special,
dobîndirea hranei, apărarea de animalele de pradă, căutarea surselor de căldură, adică tot ce
exista în natură fără el, dar putea fi de folos şi necesar omului.
Abia nu de mult (cu 30 "secunde" în urmă după scara Kaldar) odată cu inventarea
maşinii cu abur, omul a început să folosească puterea industrială.

1.2. Bilanţul energetic şi material al biosferei

Biosfera este adaptată în prezent la clima vitală cu fluctuaţiile ei naturale. Astfel,

caracteristicele medii ale climei Pamîntului, în special temperatura medie anuală, posedă o
constanţă uimitoare (fig. 1): temperatura medie a suprafeţei Pămîntului este de 288 K. După
cum se vede din fig. 1, fluctuaţiile medii de temperatură nu depăşesc 10 0C pentru 105 ani,

10C pentru 103 ani şi reprezintă zeci de grade celsius pentru ultimii 100 ani.
În conformitate cu regula lui Boltzman, care exprimă relaţia dintre radiaţia
termică a corpului absolut negru şi temperatură, se ştie că la schimbarea temperaturii cu
0,10K se modifică intensitatea radiaţiei cu 0,1 %.
În starea de echilibru, cînd temperatura Pămîntului nu se schimbă, energia
radiaţiei solare ce cade pe Pămînt, coincide cu energia radiaţiei termice a Pămîntului.
Din temperaturile diferite de pe suprafaţa Soarelui (T S=6 000K) şi a Pămîntului (T P =
300 K) se poate spune că fiecare foton al radiaţiei solare se descompune, în medie, în
20 fotoni ai radiaţiei termice a Pămîntului. (TS/TP = 20).

1- în ultimii 600 milioane ani (partea

haşurată-
fluctuaţia temperaturii în perioada
glaciară);
2- amplificarea scalei timpului de 1000
ori;
3- 5-amplificarea scalei timpului în
graficul
precedent de 10 ori;
6- reconstituirea temperaturilor medii a
emisferei nordice în ultimii 100 ani
(Gorşcov V.G., 1990).

Figura 1.1 Modificarea temperaturii medii a suprafeţei pămîntului

Daca Soarele ar emana pe Pămînt aceeaşi energie numai sub formă termică (deci
TS = TP), atunci temperatura Pămîntului s-ar menţine la nivelul de odinioară iar fotonul
solar nu ar suporta transformările actuale. În acest caz suprafaţa Pămîntului ar rămîne
caldă şi pe ea nu ar putea exista viaţă.
Prin urmare, rezultatul transformării fotonilor solari stă la baza tuturor proceselor
din biosferă.
Conform legii conservării energiei, în lipsa atmosferei, curentul cald al Pămîntului
ar fi trebuit sa coincidă cu curentul energiei solare absorbit pe suprafaţa Pămîntului.
Calculele efectuate arată că în aceste condiţii suprafaţa Pămîntului ar fi avut 278
K. Probabil, că temperatura reală a suprafeţei globului Pămîntesc este cu 10 0C mai
înalta şi este legată de existenţa atmosferei. Energia proceselor de vaporizare şi
disociere ca şi mişcarea macroscopică a curenţilor de aer se transformă în energie
calorică absorbită de atmosferă. La fel şi radiaţia termică de pe suprafaţa Pămîntului
este absorbita tot de atmosferă. Această caldură secundară, absorbită de atmosferă, se
transformă în radiaţie termică din care o parte se răspîndeşte în spaţiul cosmic iar
cealaltă parte se îndreaptă spre suprafaţa Pămîntului şi de aici pătrunde din nou în
atmosferă. Fenomenul este analog cu creşterea temperaturii în seră şi poartă denumirea
de "efect de seră".
Existenţa efectului de seră se explică prin prezenţa neregulată în atmosferă a
vaporilor de apă care se concentrează treptat şi formează norii. Creşterea temperaturii
cu aproximativ 10%, pe baza efectului de seră, asigură repartizarea uniformă în
atmosferă a bioxidului de carbon al cărui conţinut este de 16 ori mai mic, decît al
vaporilor de apă. Celelalte gaze din atmosferă sunt implicate cu mai puţin de 1 % în
acest efect.
În tabelul 1.1 sunt reprezentaţi curenţii energetici de la suprafaţa Pămîntului,
comparativ cu scara proceselor energetice naturale.

Tabelul 1.1. Curenţii energetici la suprafaţa Pămîntului

(V.G.Gorşcov: "Energetica biosferei şi starea de stabilitate a mediului ambiant", 1940)
Tipurile de energie Capacitatea, 1012 Vt (TVt)
Absorbţia radiaţiei solare din atmosferă şi suprafaţa 105
globului Pămîntesc
Pierderi energetice la evaporarea apei:
- mărilor şi oceanelor 4.104
- uscatului 5.103
- vegetaţiei (transpiraţia) 3.103
Curenţii de aer turbulenţi 1.104
Transferul de căldură de la ecuator la poli
- cu atmosfera 1.104
- cu oceanul 2.103
Vînturile 2.103
Valurile oceanice 1.103
Fotosinteza 102
Energia gravitaţională de decantare 102
Hidroenergia scurgerii rîurilor 3
Energia geotermală 30
Vulcani şi gheizere 0,3
Fluxul şi refluxul 1
Lumina Lunii 0,5
Lumina stelelor 10-4
Consumul actual de energie electrică al omului 10

Energia radiaţiei solare, ce cade pe Pămînt, reprezintă aproximativ

1,3.1021kcal/an (1 kcal/an ş 1,35.10-4 Vt).
Aproximativ 28 % din această energie se reflectă în atmosferă şi pe suprafaţa
globului Pămîntesc.Cealaltă parte (fig. 2) este absorbită de atmosferă (2,5 .1020 kcal/an),
mări şi oceane (4,4.1020 kcal/an) şi de uscat (1,9.1020kcal/an).

10
 Se estimează că, prin procesul de fotosinteză al plantelor şi microorganismelor,
se transformă în energie chimică circa (3-6) .1017kcal/an, adică un total 0,03 % din
energia solară ce cade pe Pămînt. Numai o mică parte din această energie este folosită
de om: aproximativ 8.1015 kcal/an sub formă de căldură şi cam 4 .1015 kcal/an sub formă
de hrană.
Din aceste date rezultă că aproximativ 1/3 din radiaţia solară se reflecta în
cosmos, 1/3 din radiaţia rămasă este absorbită de atmosferă şi aproximativ 1/3 din
energia rămasă este transformată de suprafaţa uscatului în radiaţie cosmică termică,
fără generarea unor mişcări macroscopice. Mai mult de 30% din energia cheltuită la
evaporarea apei contribuie la generarea turbulentă a curenţilor calzi din atmosferă şi
din oceane.
După cum s-a relatat anterior, fluctuaţia temperaturii Pămîntului cu 0,1 0C, este
legată de schimbarea intensităţii radiaţiei solare cu 0,1 %.
Aceasta înseamnă, ca în decursul a 10 ani, este permisă o schimbare a fluxului
energetic din biosferă, cu un ordin de mărime de 100 Tw, fără daune pentru clima şi
existenţa organismelor vii.
Acest flux de energie suplimentară poate fi obţinut prin incinerarea zăcămintelor
de combustibil, energiei nucleare, utilizarea energiei solare s.a.
Deoarece consumul energetic actual al omului reprezintă doar 10 Tw, teoretic
este permisă o creştere a acestuia de aproximativ 10 ori, valoare ce reprezintă de fapt şi
limita climatică de utilizare a energiei.
Forţa totală a producţiei primare (fotosinteza) este determinată de regimul de apă
(uscat) şi structura comunităţilor din Ocean. Pentru fotosinteza se cheltuie aproximativ
100 Tw de radiaţie solară care nu schimbă fluctuaţiile naturale de temperatură. Aceasta
nu este probabil o coincidenţă întîmplătoare: forţa biosferei atinge forţa maximă,
comparabilă cu stabilitatea climei ceea ce înseamnă că, în cadrul climei actuale, forţa
totală a biosferei nici nu poate fi mărită.
În contextul stabilităţii climei şi conform legii conservării energiei, omenirea
poate folosi pentru nevoile sale (hrană, întreţinerea animalelor domestice, folosirea
lemnului etc.) numai 100 Tw din forţa biosferei. Aceasta înseamnă un ordin mai mult
decît nivelul actual şi reprezintă limita biologică de consum.
Ambele hotare menţionate - chimic şi biologic - au o importanţă deosebită numai
în condiţiile de menţinere a biosferei. De aceia, este de ajutor pentru dezvoltarea
civilizaţiei umane, aşa numitul hotar ecologic.
Pe Pămînt, procesele biochimice din lumea vie se bazează pe energia solară
exterioară şi se reduc la formarea şi descompunerea substanţelor organice.
Biosfera include de asemenea mediul din care lipsesc organismele vii (cum este
stratul superior al atmosferei) dar în care este posibilă interacţiunea acestuia cu diferite
forme de viaţă.
Mediul ambiant include substanţele organice şi organismele vii cu care
interacţionează organismul dat. Astfel, prin biosferă se întelege biotopul şi mediul
ambiant se caracterizează în primul rînd prin concentraţia compuşilor chimici utilizaţ i

11
de organismele vii.

Figura 1.2 Distribuţia puterii radiaţiei solare (săgeţile haşurate-repartizarea radiaţiei

solare la căderea pe pămînt, puterea de iradiere în procente. Săgeţile nehaşurate
– distribuţia radiaţiei termice a pămîntului. Gorşcov V.G. 1990.

Pentru organismele ce descompun substanţele organice, sunt la fel de

importante formele de existenţă ale acestora ca şi prezenţa oxigenului sol, apă şi aer.
În cazul organismelor ce sintetizează substanţe organice sunt importante
concentraţiile mari de bioxid de carbon, de compuşi ai azotului, fosforului şi a altor
substanţe numite deseori biogene, care intră în componenţa organismelor vii. Se pune
întrebarea dacă concentraţia substanţelor biogene din mediul ambiant depinde doar de
substanţele abiotice ale proceselor geochimice sau concentraţia acestora este determinată
de condiţiile de viaţă ale materiei vii.
Evident că, în primul caz, materia vie trebuie să fie neîntreruptă pentru a se
acomoda cu un alt mediu ambiant.
Concentraţia substanţelor biogene, dependente de procesele geochimice, se
modifică în timp. Se admite că, în cursul evoluţiei vieţii pe Pămînt, conţinutul total de
substanţe biogene putea fi schimbat cu cîteva ordine de mărime astfel încît existenţa
vieţii ar fi devenit imposibilă.
De aici rezultă concluzia că organismele vii nu trebuie să fie folosite pentru
“susţinerea substanţelor ale căror concentraţii nu pot fi reglate prin procese biologice.
Mai mult decît atît, procesele biologice şi concentraţia substanţelor trebuie
determinate în condiţiile unor caracteristici normale ale mediului ambiant (temperatură,
radiaţie spectrală, evaporare, precipitaţii etc.).
Este cert că, viaţa ca atare nu poate schimba caracteristicile naturii dar
schimbările nefavorabile şi întîmplătoare ale acestora pot fi compensate de către
materia vie prin modificarea concentraţiei substanţelor biogene din mediu.
Acţiunea biotopului asupra mediului ambiant se reduce la sunteza substanţelor
organice din substanţe anorganice şi la descompunerea substanţelor organice în
anorganice s.a.m.d., adică la schimbarea dependenţei dintre substanţele organice şi
anorganice conţinute în biosferă.
Vitezele de sinteză şi de descompunere a substanţelor organice se apreciază după
cantitatea formată, respectiv distrusă.
Producţia şi destrucţia se exprimă în unităţi de masă a carbonului organic
sintetizat sau descompus în unitatea de timp. Aceasta se datoreşte faptului că
substanţele organice, ce intră în alcătuirea organismelor vii, conţin un raport relativ
constant al elementelor chimice.
Conţinutul de carbon organic în biomasă reprezintă în medie 10 %. La sunteza
unui gram de carbon organic biotopul absoarbe o cantitate de energie (iar la
descompunere o elimină) egală cu 42 kj.
Producţia sau destrucţia unei tone de carbon organic într-un an corespunde
absorbţiei, respectiv eliminării unei energii de ordinul a 1,3 kVt. Prin urmare,
biotopului trebuie să fie înţeleasă prin producţia ei măsurată în unităţi energetice.
Materia vie are capacitatea de a crea, în mediul ei, concentraţii locale de
substanţe biogene (chiar şi foarte puţin diferite de cele din mediul extern, fără viaţă)

12
numai dacă sinteza şi descompunerea substanţelor organice, ce revine unei unităţi de
suprafaţă a globului Pămîntesc, depăşesc fluxul de transfer a biogenilor.
De exemplu, solul, cu un flux fizic al substanţelor biogene considerabil mai mic
comparativ cu productivitatea biologică, este bogat în compuşi organici şi anorganici,
importanţi pentru plante, spre deosebire de straturile profunde ale Pămîntului, lipsite de
organisme vii. Prin urmare, concentraţiile locale ale substanţelor biogene din sol se
reglează biologic.
În ocean, concentraţia tuturor biogenilor neorganici solubili se schimbă de cîteva
ori de la suprafaţă pînă la cîteva sute de metri adîncime. Aceasta se explică prin faptul
că fotosunteza substanţelor organice decurge în stratul superior al apei, unde pătrunde
lumină solară.
Descompunerea substanţelor organice poate avea loc la diferite adîncimi. Ca
rezultat, concentraţia bioxidului de carbon în adîncuri este de cîteva ori mai mare decît
cea de la suprafaţă. Deci, concentraţia CO 2 de la suprafaţă se găseşte în echilibru cu
cea din atmosferă.
Dacă viaţa în ocean va înceta, atunci concentraţia carbonului anorganic din
adîncuri şi de la suprafaţă se va egala şi va duce la mărirea de cîteva ori a concentraţiei
bioxidului de carbon din atmosferă. Aceasta rezulta din faptul că surplusul de carbon
anorganic solubil în apă (ioni bicarbonat în echilibru cu CO 2 este de aproape 2 ori mai
mare decît în atmosferă.
Mărirea de cîteva ori a concentraţiei CO 2 în atmosfera nu schimbă concentraţia
carbonului anorganic în adîncul oceanului dar creşterea repetată a concentraţiei CO 2 în
atmosferă duce la schimbări catastrofale a climei. Prin urmare, biotopul ocean reglează
concentraţia atmosferică a CO 2 şi totodată păstrează temperatura de la suprafaţa solului
în limite optime pentru viaţă.
Măsurarea concentraţiei carbonului în bulele de aer, în gheţarii Antarctidei şi
Groenlandei, a arătat că concentraţia bioxidului de carbon atmosferic a rămas constantă
în intervalul măsurătorilor din cursul ultimelor cîtorva mii de ani; ca ordin de mărimea s-
a păstrat constant pe o perioadă de sute de mii de ani.
În acest timp, rotaţia biogenă a rezervelor de carbon din biosferă (dependenţa
rezervelor carbonului organic şi neorganic din biosferă de producţia primară) este
apreciată la cîteva decenii. Cu alte cuvinte, în prezenţa numai a sintezei substanţelor
organice şi în lipsa descompunerii lor, tot carbonul neorganic din biosferă ar fi fost
transformat în compuşi organici în decursul a cîteva decenii.
Într-un alt caz, cel al lipsei sintezei carbonului organic din biosferă, dispariţia
acestuia s-ar fi produs în decursul a cîtorva ani. Faptul că, concentraţia CO 2 din
atmosferă îşi păstrează ordinul de mărime nu timp de 10 4 ori mai mare decît timpul de
rotaţie a rezervelor biogene de carton, demostrează coincidenţa fluxurilor substanţelor
organice cu oprecizie relativă de ordinul 10-4.
În afară de ciclul biosferic scurt al carbonului există şi ciclul geologic care se
continuă pe o perioadă de 100 mii de ani. În formă unică, ciclul biogeochimic al
carbonului reprezintă în sine un proces foarte complicat care poate fi privit la două
scări diferite ale timpului.
Depunerile în rocile naturale şi oxidarea materiei organice se măsoară după
scara geologică temporală cu o perioadă de 100 milioane de ani atunci cînd timpul de
existenţă a bioxidului de carbon atmosferic constitue doar 22 de ani.
În mod corespunzător, circulaţia carbonului în biosferă, inclusiv zăcămintele de
combustibil, poate fi reprezentată prin schema următoare:
 {O}
CO CO2 H2O HCO 3-  H
Ză că min-
tele de {OÎ
combus-
tibil C

Biomasa CaCO3

Humusul din soluri ş i Rocile naturale

ape, suspensia de sub-
stanţ ă organică , depu-
nerile atmosferice
Aici {OÎ}reprezintă echivalentul oxidat al oxigenului ({O} = 1/2O2 = {2OH} -
H2O).
În biosferă mai există şi aflux de carbon neorganic obţinut ca rezultat al
activităţii vulcanice de degazare a mantiei Pămîntului.
Carbonul neorganic a fost scos din biosferă pe baza formării rocilor naturale.
Diferenţa între degajare şi depunere formează un curent pur de carbon anorganic în
biosferă. Acest curent pur are acelaşi ordin de mărime, ca şi degajarea şi depunerea.
Cu alte cuvinte, degajările şi depunerile carbonului neorganic nu se corelează şi
nu se compensează unul pe altul. Actualele rezerve de carbon neorganic în biosfera la
fluxul ei geofizic pur, are ordinul 100 mii ani.
Aceasta înseamnă, că timp de 1 mlrd de ani această rezervă trebuie să crească de
10 000 de ori, ceia ce înca nu a avut loc.
Aceasta se bazează pe aceia, că în biosferă există un proces de compensare, care
se prezintă, ca un proces de acumulare a carbonului organic în rocile naturale sub
formă de zăcăminte de carbon.
Rezervele zăcămintelor de carbon, ating aproximativ 1,2 .1016 t. Aceasta este de o
mie de ori mai mare decît cantitatea medie a carbonului ce se conţine în organismele vii
(8.1011 t) în humusul din sol (2.1012 t), sau în atmosferă (7.1011 t) unde e, aproare de o
sută de ori mai mult, decît dizolvarea în bazinele de apă şi oceane (3,5.10 13 t), şi doar
de şapte ori mai mic, decît conţinutul carbonului din învelişul sedimentar al
Pămîntului, cu grosimea de un kilometru, reprezentat de carbonaţi (aprox. de 1017 t).
Astfel, rezervele de carbon organic, acumulate timp de 1 miliard de ani, întrec
rezervele carbonului neorganic şi organic din biosferă cu patru ordine. De aici rezulta
că, fluxul geofizic de carbon neorganic pur din biosferă şi fluxul de carbon organic în
rocile naturale coincid în medie cu o precizie de pîna la patru cifre semnificative, deci
cu o eroare relativa de 10-4.
Aşadar, biotopul controlează pînă la 8 cifre semnificicative din mărimile
producţiei şi destrucţiei. Coincidenţele întimplatoare ale mărimilor cu asemenea
precizii sunt imposibile. Zăcămintele de carbon, la rotaţia biologică, se modifică, dar
rezervele de materie vie rămîn intangibile.
Omul, primul a începect sa foloseasca zăcămintele de combus- tibil, ce existau
în forma concentrata a zacamintelor de carbune, petrol şi gaz natural.
 Conţinutul carbonului organic, în zăcămintele de combustibil, reprezintă
aproximativ 0,1 % din carbonul organic al rocilor sedimentare.
Probabil, materia vie de pe Pămînt a fost formată într-un asemenea mod, încît
este în stare, cu o înaltă precizie, să susţină starea aptă a mediului ambiant pentru viaţă
şi să regleze concentraţia biogenilor în biosferă. Dar mulţi se întreabă: de ce biosferei îi
trebuie atît de mult din producţia biologică? Se pare că aceasta este necesară pentru
restabilirea oricăror încălcări naturale a mediului înconjurător (catastrofalele erupţii
vulcanice, căderea imenşilor meteoriţi ş.a.m.d.) într-un termen foarte scurt.
Pe de altă parte, forţa imensă dezvoltată de materia vie a Pămîntului, îşi prezice
potenţiala primejdie de distrugere a mediului ambiant.
Dacă integritatea biotopului va fi încălcată, atunci mediul înconjurător poate să
se schimbe cu totul în decursul cîtorva decenii.
Pe parcursul întregii evoluţii, stabilitatea biosferei s-a bazat pe acţiunea
principiului Le-Chatelier, ce exprimă faptul că viteza de absorbţie a carbonului de către
biotop trebuie să fie proporţională cu mărirea concentraţiei acestuia în mediul
înconjurător.
Analiza detaliată a vitezei consumului (de combustie) de combustibil şi a
acumulării carbonului în atmosferă arată că, pînă la sfîrşitul secolului trecut, biotopul
uscatului se supunea principiului Le-Chatelier.
În acest timp, Pămîntul compensa efectiv toate influenţele omului asupra
biosferei astfel că problemele impurificării mediului ambiant n-au apărut.
De la începutul secolului nostru, biotopul uscatului a început să absoarbă excesul
de carbon din atmosferă. Aceasta înseamnă, ca structura naturală a materiei vii a
uscatului a fost încalcată în limite foarte mari.

1.3. Acţiunea antropică asupra mediului ambiant

În secolul XX omul devine una din cauzele principale care duc la transformarea
naturii înconjurătoare. Capacitatea lui industriala este de aşa natură, încît poate să
producă schimbări serioase în aspectul planetei. În acelaşi timp, epoca "neosferei" încă
n-a sosit şi în funcţie de modul cum omul işi va forma relaţiile cu mediul ambiant
depinde nu numai viitorul biosferei, dar şi existenţa omului însuşi ca specie biologică.
În această situaţie a spera, că totul se va rezolva de la sine ar fi pentru civilizaţie o
superficialitate de neiertat. "De la sine" totul poate numai să se distrugă.
Se impune ca necesităţile civilizaţiei să nu depăşească posibilităţile biosferei, dar
acest fapt nu se ia tot timpul în consideraţie. Tot mai des apar versiuni alarmante
despre faptul că omenirea se află în pragul unei crize ecologice. Însuşindu-şi şi folosind
bogăţiile naturale, omul nu se gîndeşte mereu la toate urmările acţiunilor sale.
La mijlocul secolului XX, influenţa omului asupra mediului ambiant a depăşit
posibilităţile de adaptare ale biosferei. Ca rezultat, în multe regiuni s-au încălcat
echilibrele ecologice, au apărut greutăţi în asigurarea cu hrană şi alimentare cu apă a
populaţiei, a crescut procentul de îmbolnăvire a oamenilor de diferite alergii, boli
infecţioase şi cancer.
Primejdia impactului antropogen asupra mediului ambiant se exprimă prin
faptul că răspunsul biosferei nu apare momentan, dar după o perioadă oarecare de timp
care depinde de caracterul impactului.
Dacă răspunsul se observă relativ repede, atunci apare posibilitatea de a regla scara
interacţiunilor, nepermiţînd schimbări ireversibile în mediul ambiant. Însă dacă
transformările în ecosistem se petrec după un înterval oarecare de timp, pot avea loc
schimbări ireversibile şi în acelaşi timp, schimbări globale în ecosistemele naturale.
Problemele ecologice sunt legate deseori de creşterea intensă a numărului
locuitorilor.
Omul este de asemenea reprezentantul lumii animale. Existenţa lui ca specie
biologică este strîns legată de calitatea mediului ambiant iar creşterea numărului
populaţiei este limitată de aceiaşi factori ca şi în cazul altor specii. Acesti factori sunt
urmatorii:
1) existenţa unui spaţiu bun pentru locuit
2) prezenţa substanţelor nutritive necesare pentru menţinerea proceselor de
activitate vitală a microorganismelor
3) dezvoltarea în ecosistem a consumatorilor tipici (antagoniţilor)
4) acumularea în mediu a substanţelor toxice în urma activităţii vitale.
V-a deveni determinant acel factor care va depinde de anumite condiţii concrete.
În prezent, noi suntem martorii situaţiei, în care creşterea numărului populaţiei
ameninţă omenirea cu autodistrugerea.
Căile de autodistrugere sunt diverse. În timpul creşterii potenţialului militar, în
condiţiile de lipsă de spaţiu locativ, a produselor alimentare, nu se exclude dezlănţuirea
unui nou razboi nuclear.
Astăzi, îl pîndeşte pe om şi pericolul unei boli infecţioase necunoscute în trecut,
SIDA. În sfîrşit, el poate deveni victima propriei influente asupra mediului ambiant cu
rezultatul apariţiei noilor factori nefavorabili, ca: intensificarea radiaţiei solare UV,
impurificarea chimică a mediului aerian, a apei şi produselor alimentare, schimbarea
climei planetei, epuizarea resurselor naturale, tulburarea stabilităţii ecosistemului
mediului ambiant ş.a.m.d.
În 1987 s-a stabilit că numărul locuitorilor de pe Pămînt a crescut pînă la 5
miliarde de oameni şi continuă încă să crească, conform unei legi hiperexponenţiale.
"Explozia demografică" poate fi ilustrată în mod evident prin datele expuse în
tabelul 2 şi 3.

Tabelul 1.2. Creşterea numărului populaţiei globului Pămînt

Creşterea numărului populaţiei de la Perioada Timpul de dublare a

- pînă la (milioane locuitori) numărului populaţiei
(ani)
10 - 20 7000 – 4500 î.e.n. 2500
40 - 80 2500 – 1000 î.e.n. 1500
160 - 320 1 - 900 e.n. 900
320 - 600 900 – 1700 800
600 - 1200 1700 – 1850 150
1200 - 2500 1850 – 1950 100
2500 - 5000 1950 – 1990 40

Din datele expuse în acest tabel rezultă, că se reduce brusc timpul de dublare a
populaţiei şi se micşorează timpul apariţiei fiecărui milion nou de oameni.
În prezent creşterea anuală a populaţiei pe Pămînt reprezintă aproximativ 100
milioane oameni.
 Conform prognozei demografilor, către anul 2000 se aşteaptă atingerea cifrei de
aproximativ 6,3 miliarde de oameni. După aceasta se prezice micşorarea ritmului de
creşterea ca urmare a ridicării nivelului de viaţă a ţărilor slab dezvoltate, a nivelului de
cultură general-umană şi a ponderea populaţiei urbane.
Odată cu creşterea populaţiei cresc şi necesităţile obşteşti ce duc la ridicarea
exponenţală a volumului producţei industriale şi agricole.
Despre intensitatea influenţei actuale ale omului asupra mediului înconjurător ne
vorbesc următoarele exemple: dublarea producţiei de energie electrică la fiecare 7-10
ani, întreaga producţie industrială şi agricolă creşte îndoit în 30-35 ani.

Tabelul 1.3. Numarul populaţiei de pe Pămînt

Populaţia miliarde oameni Anul Timpul creşterii populatiei cu 1

miliard de oameni
1 sec XIX -
2 1930 130
3 1960 30
4 1976 16
5 1987 11

Pe fondul epuizării calitative a resurselor naturale, creşterea producţiei duce la:

creşterea deşeurilor, micşorarea fertilităţii solului, impurificarea termică şi chimică a
mediului ambiant.
Dezvoltarea producţiei industriale şi agricole s-a produs pînă nu demult pe cale
extensivă, fără a lua în consideraţie urmările ecologice.
Extragerile anuale din biosferă şi aruncarea deşeurilor, ca rezultat al activităţii
omului, sunt redate în tabelul 1.4.
După cum se vede din acest tabel, omul elimină în mediul înconjurător aproape
100 mii de substanţe chimice. Această cantitate depăşeşte de zeci de ori pătrunderea pe
cale naturală a substanţelor chimice în timpul erodării rocilor muntoase şi activităţii
vulcanice. Anual se produc peste 60 milioane tone de materiale sintetice neîntîlnite în
natură. În timpul lucrărilor agricole se introduce în sol o cantitate mare de
îngrăşăminte minerale si pesticide.
Cantitatea de fier, pătrunsă pe cale antropogenă în mediul ambiant, a atins în
ultimii 150 de ani aproare 6,5 miliarde tone iar urmările posibile ale îmbogăţirii
scoarţei terestre nu sunt pîna acum cunoscute.
Omenirea foloseşte activ aproximativ 55 % din uscat şi 50 % din creşterea anuală
a pădurilor.
Ca rezultat al construcţiilor şi prelucrarilor miniere, anual se transportă mai mult
de 4 mii km3 de roci sedimentare şi se ard 7 miliarde tone de combustibil.

Tabelul 1.4. Dimensiunile antropice de influenţă asupra biosferei

Extrageri anuale din Patrunderi anuale în biosferă

biosferă
Minereuri – 100 mlrd. t. Substanţele chimice - 100 mii tipuri
Metalele – 800 mln. t. Materialele suntetice - 60 mln. t.
 Îngrasamîntele minerale – 500 mln. t.
Milioanet. Pesticide - 5 mln. t.
fierul - 50 mln. T.
scurgerile lichide - 500 mln. t.
scurgerile solide - 17,4 mln. T.
CO2 - 20 mln. t.
SO2 - 150 mln. t.

Pentru irigare, producţie industrială şi servicii comunale se consumă mai mult de

13 % din debitul fluvial şi se aruncă anual mai mult de 500 miliarde m 3 de ape uzate
industriale şi comunale. Neutralizarea acestora cere 5-10 diluţii cu apă pură. De
asemenea, s-au mărit de două ori scurgerile solide în ocean. Numai în rezervoarele
de apă, acumularea produselor de eroziune a uscatului reprezintă aproximativ 13,4
miliarde tone pe an.
Drept rezultat al arderii petrolului, anual se acumulează în atmosferă mai mult
de 20 miliarde tone de bioxid de carbon şi aproximativ 700 milioane tone de alţi compuşi
gazoşi şi particule solide.
O problemă foarte importantă devine astăzi este excesul de sulf în mediul înconjurător
şi impurificarea aerului şi a apelor suprafaţei cu compuşi ai sulfului.

O mare problemă ecologică o reprezintă şi urbanizarea generală-mai mult de jumătate

din populaţia Terei locuieşte la oraş. Pe glob sunt în prezent mai mult de 150 oraşe cu o
populaşie ce depăşeşte 1 milion de locuitori şi numărul acestor oraşe creşte. În tabelul
1.5 sunt prezentate consumurile şi emisiile specifice unui astfel de oraş.

Tabelul 1.5 Consumul anual de resurse şi emisiile unui oraş contemporan cu

populaţia de peste 1 milion oameni

Resurse Emisii în mediul ambiant

Denumirea Cantitatea Denumirea Cantitatea
mii t. mii t.
Apă 625 Ape uzate 500
Alimente 2 Deşeuri solide 2
Cărbune 4 Emisii gazoase (SO2, 0,8
NOx,CO2,
hidrocarburi)
Petrol 2,8
Gaz 2,7
Combustibil pentru 1
motoare
Influienţa omului se manifestă în toate componentele biosferei şi duce la
modificări în sistemele
ecologice şi în complexe naturale. Modificările antropogene din natură sunt acele
transformări ce se produc în mediul ambiant ca rezultat al activităţii economice a
omului.
 Se pot evidenţia 4 factori principali de influienţă a omului asupra mediului ambiant:
1. Modificarea structurii scoarţei terestre. Aproximativ 10% din uscat este
transformat ca urmare a construcţiei oraşelor, întreprinderilor industriale,
drumurilor, desţelenirii stepelr, tăierii pădurilor, asanării bălţilor etc.
2. Modificarea compoziţiei chimice a mediului ambiant, influienţarea
circuitului elementelor în biosferă. Aceasta include extragerea minereurilor,
eliminarea diferitelor substanţe în atmosferă şi hidrosferă, modificarea
ciclului umedităţii, chimizarea agriculturii, etc.
3. Modificarea bilanţului energetic (termic) a unor regiuni şi a planetei în
general. Aceste modificări pot să ezercite o influienţă serioasă asupra climei
Terei.
4. Modificările induse în natura vie. Este vorba despre exterminarea unor specii,
selecţia unor specii noi de animale şi plante, permutarea organismelor în
locuri noi de viaţă, etc.

Toate modificările din natură pot fi împărţite în premeditate şi de însoţire. Modificările

premeditate includ valorificarea pămînturilor şi agricultura, construirea rezarvoarelor
de apă, construcţia oraşelor, a căilor de comunicaţii extragerea minereurilor,
transformări ameliorativr, etc. Modificările de însoţire din mediul ambiant trebuie să fie
reduse la minim. Acestea sunt: poluarea mediului ambiant, sărăcirea numărului
speciilor de animale, dezvoltarea proceselor de eroziune, ridicarea gradului de
îmbolnăvire a oamenilor, etc.
Prin poluarea mediului se înţelege admisia în mediul ambiant a substanţelor solide,
lichide sau gazoase, microorganizmelor sau energiei (termică, electromagnetică, sonoră
) în cantităţi care provoacă schimbarea compoziţiei şi calităţii componenţilor naturali şi
exercită o acţiune nefastă asupra omului, florei şi faunei.
Formele de poluare sunt muliple.cele mai importante dintre ele sunt: evacuarea
poluanţilor în atmosferă, pătrunderea în mediul acvatic a diferitelor deşeuri de
producţie şi comunale, produse petroliere, săruri minerale, degradarea peisajelor cu
deşeuri solide, utilizarea vastă a pesticidelor, ridicarea nivelului de radiaţie ionizantă,
acumularea căldurii în atmosferă şi hidrosferă, intensificarea influienţei sonore.
Poluarea chimică este factorul decisiv de acţiune nefastă asupra mediului ambiant.
Poluării antropogene îi sunt supuse toate mediile de existenţă a vieţii.
La ora actuală se elimină în atmosferă, în deosebi în atmosfera nordică (93,5%), sute
de milioane tone oxizi de azot, sulf, carbon, particule suspendate solide şi lichide (spray-
uri), milioane tone de substanţe organice gazoase. Poluarea atmosferei are caracter
global; ea este în stare să producă o schimbare a climei, mărirea fluxului de radiaţii
ultraviolete dure pe suprafaţa pămîntului, creşterea numărului de boli la oameni.
Poluarea antropogenă a solurilor este legată de deşeurile solide şi lichide ale
industriei construcţiilor, gospodăriei comunale sau orăşeneşti şi producţiei agricole
precum şi intervenţiile nemotivate ale omului în regimul de alimentare a solurilor cu
apă în condiţiile irigării cîmpurilor şi transformărilor ameliorative, cu folosirea
necontrolată a îngrăşămintelor şi pesticidelor.
Dacă atmosfera şi solul primesc marea masă a poluanţilor, atunci bazinele acvatice
slujesc drept colectoare a deşeurilor chimice ale activităţii umane.
La căderea precipitaţiilor şi odată cu scurgerile de suprafaţă, în perioada revărsării
apelor de primăvară, în ape ajung poluanţi care au fost evacuaţi iniţial în atmosferă sau
introduşi în sol. Poluarea apelor naturale este legată de asemenea şi de folosirea
resurselor de apă în industrie, agricultură, energetică, pentru necesităţile comunale, în
legătură cu dezvoltarea transportului pe apă, etc. După utilizare, apa se întoarce în
bazinele de apă naturală antrenînd schimbarea conţinutului chimic, temperaturii,
poluanţilor biologici.
Drept surse de poluare antropogenă a mediului ambiant citam obiectivele industriale
comunale ale activităţii umane (tab.1.6).
Metodele şi căile de luptă cu poluarea antropogenă a mediului ambiant sunt multiple:
construcţia staţiilor de epurare, montarea filtrelor de captare a gazelor şi pulberilor,
crearea tehnologiilor fără deşeuri sau cu cantităţi mici de deşeuri, utilizarea deşeurilor
în calitate de materie primă pentru fabricarea de produse utile, aplicarea ciclurilor
închise de întrebuinţare a apei, folosirea metodelor biologice de luptă cu dăunătorii
culturilor agricole şi ai pădurilor, optimizarea regimurilor de utilizare a tehnicii,
perfecţionarea fabricării motoarelor cu ardere internă, căutarea unor surse noi de
combustibil şi energie.
În acelaş timp cu poluarea antropogenă, în mediul ambiant acţionează şi factorii
poluării naturale: activitatea vulcanică, incendiile pădurilor, furtunile de
praf,autopoluarea biologică a bazinelor de apă (înflorirea apelor) etc.

Tabelul 1.6 Poluanţi şi surse de poluare

Poluantul Ramura industrială pentru care este

caracteristic poluantul dat
AER
CO2, SO2, NO, NO2, hidrocarburi. Termocentrale, transportul auto.
Particule metalice. Metalurgică, extracţia minereurilor.
Compuşi halogenaţi. Chimică, frigorifică.
SOL
Deşeuri Gospodăria orăşenească, comunală
Nămol activ Staţii orăşeneşti de epurare
Celuloză şi hîrtie Întreprinderi de celuloză şi hîrtie
Cenuşă , zgură Energetică, metalurgică, chimică
Metale Metalurgică, chimică
Radionuclizi Centrale atomo-electrice (CAE), militară.

APĂ
Termică Energetică (CAE, TC,HC)
Radioactivă CAE, militară
Săruri minerale Chimică
Particule în suspensie Gospodăria comunală
Substanţe biogene şi solubile Agricultura, gospodăria orăşenească
Produse petroliere Industria petrolului şi de prelucrare a petrolului
Ioni ai metalelor grele Industria de extracţie a minereurilor, de
Pesticide construcţii de maşini
Coloranţi, fenoli Agricultura
CMM, lignină Textilă
Dizolvanţi organici Celuloză şi hîrtie
STA Chimică
Scurgeri orăşeneşti.
Poate fi evitată poluarea mediului ambiant? Teoretic se poate. Pentru aceasta ar fi
necesar să se obţină apă curată din apă uzată, iar năpmolui activ rezultat să fie utilizat
în agricultură ca îngrăşămînt. Probabil că este posibil ca toate deşeurile să fie supuse
recirculării şi să se obţină din ele mărfuri. Chiar CO 2 şi H2O provenite din respiraţie pot
fi transformate cu ajutorul fotosintezei în hidraţi de carbon şi oxigen. Dar pentru toate
acestea este necesară energie care trebuie găsită undeva, în mediul ambiant, de
exemplu în rezervele de cărbune, petrol, etc. Propblema constă în alegerea acelei
activităţi care să exercite o daună ecologică mai mică.

1.4 Limita resurselor naturale

Pe fondul creşterii volumului de producţie, pe primul plan apare problema resurselor

naturale, limitate, care sunt necesare pentru satisfacerea năzuinţelor civilizaţiei şi a
căilor pentru utilizarea lor raţională.
Resursele naturale sunt: solul, căldura soarele, minereurile, energia mareelor, lumea
vegetală şi animală, căldura interioară a pămîntului şi puterea vîntului. Aerul
atmosferic, clima, radiaţia cosmică, stratul de ozon sunt considerate componente ale
naturii indirect legate de activitatea de producţie a omului şi constituie condiţiile de
existenţă a oamenilor. Resursele naturale se prezintă în acelaşi timp drept componente
ale mediului ambiant şi categorie economică.
Resursele naturale se împart în epuizabile şi inepuizabile; cele epuizabile se împart la
rîndul lor în regenerabile şi neregenerabile.
Resurse naturale inepuizabile sunt apa, energia soarelui , energia mareelor, căldura
internă a pămîntului.
Resursele naturale epuizabile sunt bogăţiile subterane, lumea vegetală şi animală.
Bogăţiile subterane se referă la cele neregenerabile, iar solul, flora şi fauna la cele
regenerabile.
De regulă, resursele naturale sunt multicomponente. Astfel, lumea vegetală este
reprezentată de pădure cu multitudinea părţilor ei componente; scoarţa solului
reprezintă un corp organizat complex cu bază minerală, organisme vii şi masă organică
putrezită. Decurgînd din aceasta, utilizarea resurselor naturale trebuie să fie complexă.
Pînă nu demult, omul trăia în condiţii de resurse naturale inepuizabile-viteza
consumului resurselor regenerabile era relativ redusă iar a celor neregenerabile-mică.
Acum există o situaţie calitativ nouă-nivelul consumului resurselor regenerabile a
început să pepăşească viteza regenerării lor şi a devenit evidentă limita rezervelor
multor genuri de resurse neregenerabile, în particular, a cărbunilor fosili.
Deoarece viteza regenerării resurselor animale şi vegetale depind în mare parte de
activitatea omului, apare necesitatea de a echilibra volumul consumului şi a regenerării
resurselor naturale. În caz contrar, odată cu creşterea consumului se va micşora
capacitatea de regenerare a sistemelor naturale din cauza epuizării bioproductivităţii.
 Deoarece epuizarea în timp a resurselor neregenerabile este inevitabilă, problema
constă nu în a “întinde” resursele cît mai mult timp, ci de a găsi substituienţi naturali
sau sintetici, ori de a găsi posibilităţi de regenerare a lor utilizînd materie primă
secundară.
Dintre resursele naturale neregenerabile cele mai consumate sunt cărbunii fosili şi
petrolul. După calculul specialiştilor, rezervele de combustibil vor ajunge încă 50-100
ani. Ce va fi mai departe? Centralele termoelectrice, transportul, industria chimică şi
petrochimică îşi vor înceta activitatea. Prevăzînd aceste urmări, chiar de pe acum
trebuie căutate diferite surse de combustibil alternativ. Există orientarea de a utiliza, în
calitate de combustibil, hidrogenul gazos rezultat la electroliza apei şi metanolul
provenit din prelucrarea lemnului, resurse care sunt regenerabile. Dar şi la rezolvarea
problemelor tehnologice de obţinere în proporţii mari a hidrogenului şi metanolului
apare problema producţiei de energie electrică care are limitele sale ecologice.

1.5 Energetica şi ecologia

Utilizarea multor resurse naturale, în primul rînd combustibilul fosil, elementele

radioactive şi energia potenţială a apei, este legată de producerea energiei. Creşterea
necesarului de energie electrică implică mărirea capacităţii de producţie a acesteia dar
metodele contemporane de obţinere a energiei electrice suferă o serie de insuficienţe
din punct de vedere a daunelor aduse mediului ambiant.
Vom examina în continuare principalele tipuri de centrale electrice şi acţiunea lor
asupra mediului ambiant.

1.5.1. Centrale termoelectrice

Producţia majoră de energie electrică pe plan mondial este datorată termocentralelor

care lucrează pe bază de carbon organic fosil. Combustibilul (cărbune, păcură, gaz,
şist) se arde în focarele cazanelor de abur unde energia lui chimică se transformă în
energie termică a vaporilor. În turbinele de abur energia termică a vaporilor este
convertită în energie mecanică şi aceasta se transformă ăn turbogenerator în energie
electrică. Coeficientul termic al CTE obţinute (de tipul GRES) este de 37-39%.
Aproximativ 2/3 din energia termică şi resturi de combustibil sunt aruncate odată cu
gazele de evacuare producînd daune însemnate unei regiuni vaste. În 24 ore CTE
consumă o cantitate enormă de combustibil, deseori adusă de la distanţă. Astfel, o CTE
cu capacitatea de 2 milioane kW arde cîte 17800 t de cărbune, ceea ce corespunde la 6-
7 garnituri mari de tren şi 2500 t păcură. Cărbunele se macină (pulbere) şi se alimentează
focarele cazanelor unde se administrează, în cantităţi mari şi continuu, apă (150000m 3).
Vaporii utilizaţi în turbine, răcindu-se, se transformă în apă ţi se reîntorc în cazane.
Pentru răcirea vaporilor utilizaţi sunt necesare sisteme speciale-turnuri de răcire sau
rezervoare mari de apă. Pentru răcire se utilizează în 24 ore 7 milioane m 3 apă ţi are loc
impurificarea termică a rezervorului răcitor.
În timpul funcţionării CTE se elimină în atmosferă o cantitate mare de cenuşă şi diferiţi
compuşi chimici nociivi. Într-un singur an, CTE elimină în atmosferă aproximativ 43 mii
t de cenuşă, 220 mii t SO2, 36-40 mii t oxizi de azot.
 Centralele termoelectrice ce funcţionează pe baza gazului natural sunt ecologice, mai
curate decît cele pe cărbune, păcură sau şist dar în acest caz se produc daune mari
naturii la instalarea conductelor de gaz pe distanţe de mii de kilometri.
În ultimii ani s-a descoperit că impurificarea radioactivă în jurul centralelor
termoelectrice care funcţionează cu cărbune este în medie de 100 de ori (de la 10 la
400 ori) mai ridicată decît fondul radiaţie naturale. Aceasta este leată de faptul că
întotdeauna cărbunele conţine micro-cantităţi de uraniu-238. Thoriu-232 şi izotopul
radioactiv al carbonului. În timpul funcţionării CTE aceşti radionuclizi, împreună cu
cenuşa volatilă şi alţi produşi de ardere , ajung în atmosfera terestră, sol şi rezervele de
apă.
Combustibilul fosil reprezintă resurse naturale neregenerabile ceea ce înseamnă că şi
prin economisirea lui maximă combustibilul va ajunge numai pentru un timp scurt.
După unele date medii, duratele estimate sunt următoarele: cărbune pentru 200-300 ani,
petrol pentru 80 ani, gaze naturale pentru 100-120 ani (după unele aprecieri pesimiste
cărbunele ar ajunge 80-100 ani, petrolul-40 ani, gazele naturale-50 ani).

1.5..2. Centrale hidroelectrice

Centralele hidroelectrice (CHE) reprezintă instalaţiile cele mai simple de obţinere a

energiei electrice. Purtătorul de energie-apa-este administrată în turbinele CHE din
partea amonte a rîului (rezervorul de apă format la bararea rîului) şi trimisă în aval.
Preţul de cost al energiei electrice produse la CHE este, în medie, de 4 ori mai mic
decît preţul energiei electrice produse în termocentrale, iar recuperarea costului CHE este
tot de atîtea ori mai rapidă.
Resursele hidraulice totale ale rîurilor planetei sunt evaluate la 1000 triliarde
kW/oră. Resursele hidraulice care pot fi exploatate cu ajutorul CHE sunt de 30 ori mai
mici. După aprecierea specialiştilor, chiar prin utilizarea potenţialelor tuturor rîurilor
planetei, hidroenergetia poate satisface numai pînă la 25 % din necesarul de energie
electrică al omenirii.
Deosebirea esenţială dintre CHE şi CTE, totodată marele avantaj al CHE, este
posibilitatea manevrării , adică posibilitatea de pornire sau deconectare a numărulu
dorit de agregate. Aceasta permite utilizarea CHE de mare capacitate în calitate de
centrale electrice”de vîrf “ adică pentru asigurarea graficului zilnic de încărcare a
sistemului energetic şi compensarea pierderilor de energie din reţea în cazul
deconectării de avarie a capacitîţilor CTE.
CHE pot fi divizate ăn două grupe de bază: construite pe rîuri de cîmpie şi pe rîuri de
munte. În ambele cazuri este necesară construirea barajelor care să asigure presiunea
necesară a apei şi stocarea ei în rezervorul de apă pentru funcţionarea regulată a CHE
în decurs de 1 an.
La construirea CHE pe rîurile de cîmpie apare o serie de probleme ecologice legate de
inundarea pămănturilor fertile, dezvoltarea în aoele stătătoare a algelor albastre- verzui,
etc.
Pe lîngă CHE de mare putere, pentru compensarea tensiunilor de vîrf au o mare
importanţă CHE de putere mică şi medie. Potenţialul hidraulic al rîurilor mici este
apreciat la 150 miliarde kWh. Greutatea specifică a investiţiilor de capital pentru CHE
de putere mică este mai mare decît pentru CTE , CHE de putere mare şi CAE. În afară
de aceasta, după calculele specialiştilor, suprafeţele totale de terenuri inundate la
construcţia CHE de putere mică sunt de 5-20 ori mai mari decît la construcţia CHE de
putere mare ( calculat pentru o unitate de capacitate). Acest factor şi încă o serie de
neajunsuri (îngheţarea rîurilor mici, necesitatea protejării împotriva efectelor unor
lovituri, imposibilitatea reglării capacităţilor, etc.) au reprezentat motive pentru
nerăspîndirea mini- şi micro-CHE pe rîurile mici de cîmpie.

1.5.3 Centrale atomoelectrice

În reactoarele centralelor atomo-electrice (CAE) energia termică rezultă ca urmare a

eliberării energiei legăturilor dintre neutroni şi protoni la fisiunea nucleelor de uraniu-
235 prin bombardarea lor cu neutroni. Dacă la arderea unei tone de cărbune se elimină
7 kcal de căldură, la “arderea” unui gram de combustibil atomic se elimină 20
milioane kcal, adică de 3*106ori mai mult. În cazul unei CTE cu capacitatea de 1
milion kW/ zi sunt necesare, pentru 3 ani de funcţionare, aproape 10 mii t de cărbune
(aproximativ 300 mii de vagoane). Pentru o CAE de aceeaşi capacitate, în 3
ani(durata de lucru neîntrerupt a reactorului CAE fără schimb de combustibil) vor fi
necesare numai 80 t material combustibil nuclear în UO 2-2 vagoane. Asamblarea
CAE este posibilă în orice loc în care este suficientă apă pentru răcirea reactorului,
unde nu există pericol seismic serios, unde lioseşte pericolul reaşezării terenului
(solului) şi nu există pericol de distrugere a clădirii CTA ca rezultat al unor cauze
externe.
În barele de ardere (BA) se află combustibil nuclear (pastile de UO 2 sau UC). Acesta
la rîndul său conţine izotopul fisionabil sub formă de neutroni termici (U-235, U-233
sau Pu-239) sau sub formă de neutroni rapizi (U-238. Th-232). Mai multe bare de
ardere la un loc formează un fascicol de bare care eprezintă un element combustibil
Uraniul-235 este singurul izotop natural capabil să întreţină reacţia de fisiune în lanţ a
nucleelor. Captînd un neuron, uraniul-235 se transformă în uraniul-236, foarte
nestabil, care se descompune în 2-3 fragmente de elemente mai uşoare (brom, iod,
kripton, bariiu, etc.). “Defectul de masă” existent provoacă eliminarea unei mari
cantităţi de energie şi naşterea a 2-3 neutroni noi care asigură propagarea reacţiei
atomice. Aceşti neutroni noi posedă o viteză foarte mare (aproape 20 mii km/ sec) şi o
energie primară de cîteva milioane de eV (1 eV=1,59*10 -19 w/s=1,59*10-19 erg). Captarea
neutronilor de către nucleele uraniului-235 este eficientă dacă mişcarea neutronilor în
reactor este încetinită pînă la aproximativ 2 km /sec; atunci apare posibilitatea de a dirija
reacţia în lanţ în reactor. Reducerea vitezei neutronilor” rapizi” se face cu ajutorul apei
grele sau cu a grafitului ca moderator.
O parte din neutroni este captată de nucleele uraniului –238 care nu se dezintegrează
şi care alcătuieşte partea substanţială a combustibilului nuclear. Se formează un
combustibil nuclear nou, plutoniu –239, care nu se întîlneşte în natură din cauza
timpului de înjumătăţire relativ mic(25 mii ani). Plutoniul-239 este un ”combustibil”
nuclear mai eficient decît uraniul-235 şi se utilizează la fabricarea armei atomice. În
locul U-238 se poate utiliza şi Th-232.
După 3 ani de exploatare barele de ardere se extrag din reactoare şi se păstrează încă
3 ani în CAE, în bazine speciale. În acest timp se dezintegrează complet produsele
radioactive cu perioada de înjumătăţire mică(radionuclizii) ce s-au acumulat în BA.
După păstrare, din BA se extrage plutoniul-239 iar reziduurile se pregătesc pentru
îngropare.
 În procesul dezitegrării nucleelor de uraniu-235 cu generarea unui şir de elemente
transuranice prin bombardarea nucleelor de uraniu-238 , în zona de lucru a reactorului
atomic se formează diferite produse de dezintegrare radioactivă, unele dintre ele
gazoase şi sub formă de aerosoli. Gazele radioactive şi aerosolii se epurează şi se
elimină în atmosferă.
Sunt supuse îngropării deşeurile radioactive ale reactorului atomic precum şi
reactoarile cu un termen de funcţionare de aproximativ 30-40 ani. O CAE tipică cu
capacitatea de 1 milion kW pe an pregăteşte pentru îngropare nu mai mult de 2 m 3 de
deşeuri radioactive. Cantitatea totală de deşeuri create la toate CAE din foste URSS
însumează anual circa 30 t.
O problemă mult mai dificilă o reprezintă îngroparea diferitelor substanţe radioactive
acumulateee în decursul mai multor ani de obţinere a plutoniului pentru arma nucleară.
Aceste deşeuri depăşesc de sute de ori cantitatea rezultată la fabricarea combustibilului
radioactiv pentru toate centralele atomice.
Neluînd în consideraţie pericolul poluării mediului ambiant cu deşeuri radioactive,
energetica atomică este privită ca alternativa cea mai viabilă comparativ cu energetica
pe bază de combustibil organic fosil.
La sfîrşitul anului 1988, în 26 ţări ale lumii se exploatau 429 reactoare energetice
atomice cu capacitatea totală de 311 milioane kW şi se construiau încă 105 reactoare cu
capacitatea de 85 kW (tab.1.7).

Tabelul 1.7. Starea energeticii atomice în ţările dezvoltate în anul 1988

ŢARA CAE în funcţiune CAE în construcţie Producţia Cota parte

Nr. Capacitate Nr. Capacitate de energie a CAE în
reactoare Reactoare mln kW electrică, asigurarea
miliarde cu energie
kWh a ţării, %
USA 108 95,3 7 7,7 523,0 19,6
Anglia 40 11,9 2 1,8 46,8 18,7
Germania 23 21,9 1 1,5 145,3 34
Belgia 7 5,5 - - 59,7 65,5
Japonia 36 26,9 14 12,3 ? 23
Franţa 55 52,6 9 12,2 260,2 69,9
Canada 18 12,2 4 3,5 ? 16
Cialîi G.V. “Energetica şi ecologia,”1991

La sfîrşitul anului 1989 în lume se exploatau deja 434 blocuri atomice, capacitatea
totală stabilită a CAE mărindu-se cu 7 milioane kW.
Pe teritoriul fostei URSS, comform situaţiei din 1990, la 15 CAE se exploatau 46 de
blocuri cu capacitatea totală stabilită de aproximativ 37 milioane kW.
La sfîrşitul lui ianuarie 1991 au fost oprite, conservate sau reprofilate construcţiile
CAE din Rostov, Crimeea, Tatarstan, Başcortstan ca şi a altor blocuri energetice. Au
fost deasemenea suspendată proiectarea şi construcţia a 60 de CAE cu capacitatea
totală de 160 milioane kW. O astfel de situaţie a apărut ca rezultat al schimbării
cardinale a opiniei publice despre energetica atomică după accidentul de la CAE din
Cernobîl.
 După explozia care a aruncat în atmosferă cantităţi mari de combustibil atomic,
reacţia în lanţ din reactor a încetat- reactorul şi-a pierdut “criticitatea”- însă temperatura
în interiorul lui a rămas mult timp ridicată datorită transformărilor radioactive. În
decurs de o lună în atmosferă a continuat să se elimine nuclizi radioactivi volatili ai
gazelor inerte, iod-131, telur, cesiu, etc.
Ca urmare a avariei de la Cernobîl au suferit sute de mii de oameni (în deosebi copii)
nu numai în apropierea Cernobîlului ci şi mai departe de hotarele lui-în Ucraina,
Bielorusia şi parţial în Rusia. Pe terenurile unde au căzut precipitaţii radioactive s-au
format “urme şi pete” radioactive. Căderea radionuclizilor a fost descoperită,
deasemenea, pe teritoriul Angliei, Germaniei, Italiei, Norvegiei; Suediei, Poloniei,
Romîniei şi Finlandei.
Avaria de la centrala atomo-electrică de la Cernobîl a stimulat munca ştiinţifică de
cercetare şi proiectare pentru crearea noilor generaţii de CAE cu înaltă siguranţă de
exploatare. Energetica atomică dispune astăzi de instalaţii capabile să stopeze automat
procesele ce duc la accidente grave. După Cernobîl, specialiştilor din toată lumea le-a
fost clar că numai legăturile strînse şi informarea la timp a societăţii despre noile
descoperiri garantează dezvoltarea în continuare a energeticii atomice fără de
accidente. În octombrie 1989, Adunarea Generală a ONU a chemat toate ţările la o
colaborare eficientă şi armonioasă pentru folosirea energiei nucleare şi aplicarea
măsurilor necesare rceşterii securităţii instalaţiilor nucleare.
Tragedia de la Cernobîl a impus revizuirea principiilor de instelare a CAE. Sub acest
aspect, este necesar să se ia în considerare factori ca: necesitatea energiei electrice în
regiune, condiţiile naturale, prezenţa apei în cantitate suficientă, densitatea populaţiei,
probabilitatea cutremurilor de pămînt, inundaţiile, caracteristice straturilor superficiale
şi profunde ale pămîntului, etc.

1.5.4. Surse alternative de energie

Paralel cu sursele convenţionale de energie electrică descrise mai sus, în lume se caută
alte căi de satisfacere a necesităţilor energetice crescînde ale omenirii. În următorii 20-
30 de ani apariţia surselor energetice alternative este puţin probabilă. Cele mai mari
speranţe se îndreaptă spre folosirea energiei solare, a căldurii pămîntului, energiei
mareelor, energiei termonucleare ş.a.

1.5.4.1. Utilizarea energiei solare

Puterea de radiaţie totală a soarelui se exprimă prin cifra astronomică de 4*10 14
miliarde kW. Fiecărui m2 al uscatului îi revine, în medie, aproape 0.16kW. Pentru toată
suprafaţa pămîntului, cantitatea de energie solară căzută este de 10 5 miliarde kW.
Aceasta reprezintă aproape de 20 de ori mai mult decît producţia surselor de energie la
un loc. Trebuie spus că, toate cerinţele energetice ale ţărilor fostei URSS echivalează
cu energia soleră ce cade asupra pustiului Kara-Kum pe un patrat cu latura de 67 cm.
Numai în acest pustiu sunt cîteva sute de astfel de”patrate”. Logic se pune întrebarea
cum poate fi practic transformată energia solară în energie electrică.
În prezent, energia radiaţiei solare poate fi utilizată în special la obţinerea energiei
termice cu potenţial mic (pînă la 373 K). Aceasta serveşte necesităţilor gospodăreşti,
din agricultură şi numai parţial din industrie. Mai precis este vorba despre surse de
absorbţie a energiei (apă, aer) destinate deservirii sociale cum sunt serele, uscătoriile,
aparatele pentru desalinizarea apei,etc.
Aplicarea pe scară largă în practică a radiaţiei solare pentru obţinerea energiei
termice ( cu precădere între 500 latitudine sudică şi 500 latitudine nordică) ar înlocui o
cantitate considerabilă de energie electrică folosită pentru aceleaşi scopuri sau drept
combustibil. Altfel stau lucrurile la folosirea energiei solare pentru obţinerea directă
sau indirectă a energiei electrice. Transformarea directă a energiei solare în energie
electrică are loc cu ajutorul elementelor semiconductoare fotoelectrice numite
transformatore. Transformarea se realizează indirect cu ajutorul vaporilor de apă ce
ajung în turbina generatorului.
Construirea de centrale electrice solare (CES), se folosesc vaporii obţinuţi prin
încălzirea cazanului cu abur, s-a dovedit economic neretabilă. CES-5 experimentală cu
o capacitate de 5000 kW a fost construită în 1985 în Krîm. Datorită sistemului de
oglinzi (heliostatice), cu suprafaţa totală de 40 mii m 2, razele solare sînt focalizate
permanent pe cazanul cu abur. Aceasta permite obţinerea într-o oră a 28 t de vapori la
temperatura de 425K. La CES-5, un timp de 1920 ore de strălucire solară permite
obţinerea a 5,8 milioane kWh energie electrică şi economisirea unei cantităţi de
combustibil de aproape 2000 t. Dar cheltuielile de obţinere a energiei electrice cu
ajutorul CES-5 întrec de aproximativ 70 de ori cheltuielile CTE ce funcţionează pe
bază de cărbune. Centrale electrice de acest fel au fost construite mai înainte în Franţa
şi SUA.
Acum există proiecte de construire a unor CES mari , cu o capacitate de 200-300 mii
kW, care întrec de cîteva ori cheltuielile CTE tradiţionale.
În SUA funcţionează instalaţii cu capacitatea de 30 mii kW în care vaporii de apă se
obţin pe altă cale decît la CES-5. În principiu, razele solare sunt focalizate pe o ţeavă
prin care curge ulei sintetic. Uleiul se încălzeşte pînă la 660K apoi trece în
schimbătorul de căldură unde apa se transformă în vapori ce asigură funcţionarea
turbogeneratorului de energie electrică. În 1989 a început să funcţioneză în California o
instalaţie analoagă cu capacitatea de 80 mii kW. Preţul de cost al energiei obţinute în
astfel de instalaţii este comparabil cu cel al energiei electrice obţinute înCAE.
Pînă nu demult se considera că CES se situiază după centralele electrice bazate pe
transformăril semiconductorilor fotoelectrici (TSFE). Dar costul unei astfel de instalaţii
de TSFE cu capacitatea de zeci de kW este mai mare decît a CES cu vapori. În plus,
sfera de întrebuinţare a TSFE este foarte redusă : instalaţii mici folosite în locurile unde
este greu de furnizat combustibil şi pentru aparatele cosmice.
În anii ’60, o grupă de oameni de ştiinţă englezi şi americani au propus proiectul creării
de CES cosmice de înaltă capacitate. S-a imaginat lansarea a 60 de sateliţi la
înălţime de 36000 mii metri deasupra ecuatorului. Fiecare satelit, format din panouri de
elemente semiconductoare cu suprafaţa de 160 km 2, ar avea o masă de 50000 t . energia
obţinută se transformă în curent de înaltă fregvenţă care se transferă pe pămînt. La
început se părea, că proiectul este pe deplin realizabil. Însă masa considerabilă a
heliocentralei (300000 t) crează o problemă tehnică serioasă legată de transportul
încărcăturii pe orbită. În afară de aceasta, curentul energiei de microunde, de capacitate
imensă, reprezintă o primejdie considerabilă. Acest curent ionizează aerul, distruge
lumea vegetală şi animală, determină perturbaţii radiofonice, etc. Calculele făcute au
arătat căpierderile totale la transformarea energiei sunt de 2 ori mai mari decît
pierderile la transmiterea energiei cosmice. Prin urmare, CES terestre sunt mai de
perspectivă.

1.5.4.2. Energia termonucleară

Foarte mari speranţe sunt legate de reacţiile de sinteză termonucleară dirijată în care
sunt implicate nuclee uşoare, îndeosebi izotopii hidrogenului (D-deuteriu, T-tritiu).
Pentru reacţia de sinteză este necesară o temperatură foarte înaltă , egală cu cîteva sute
de milioane de grade. Ca rezultat al reacţie termonucleare se elimină o cantitate
colosală de energie: în reacţia D+D-3,3 milioane eV, în reacţia D+D-17,6 milioane eV.
Lucru cel mai important este realizarea reacţiei dintre nucleele de D conţinute în apa
obişnuită în proporţie de 1/350 din masa hidrogenului sau 1/6300 din masa apei. După
capacitatea calorică, 1 l de apăeste echivalent cu 300 l de benzină, dar obţinerea 1g de
D, ca rezultat al reacţiilor termonucleare, echivalează cu arderea a 10 t de cărbune.
Energia corespunzătoare arderii anuale în lume a zăcămintelor combustibile se obţine
dintr-un cub de apă cu latura de 160 m.
Prin stăpînirea energiei de sinteză nucleară omenirea va obţine practic surse de
energie inepuizabile fără nici un pericol din punct de vedere al impurificării radioactive
a mediului înconjurător întrucît produsul final al reacţiei de sintezei al deuteriului-
heliului –este nevătămător.
Pentru rezolvarea acestei probleme lucrează intens fizicieni din multe ţări ale lumii.
În 1988 ei au hotărît să-şi unească toate eforturile pentru realizarea proiectului
internaţional al reactorului ITAR. Se presupune că exploatarea experimentală a
reactorului poate să înceapă în anul 2003 .

1.5.4.3. Energia vîntului

Aproape 20 % din radiaţia solară ce cade pe pămînt se transformă în energie eoliană

care se foloseşte practic în toate părţile globului pămîntesc. Folosirea vîntului în
centralele electrice eoliene (CEV) este limitată de instabilitatea acestuia. Acum se
construiesc instalaţii eoliene cu capacitatea de 4-6 kW destinate fermelor agricole. Peste
hotare se produc CEV cu o capacitate de 100 kW.
În ultimii ani s-a început construirea instalaţiilor mari pentru obţinerea energiei
electrice. În 1982 a fost făcută publică prognoza dezvoltării pînă în anul 2000 a
complexelor electroenergetice din Germania. Se presupune că cele mai mari agregate
eoliene, cu capacitatea 4,5 milioane kW (1500 turnuri cu înălţimea 100 m şi 3000 kW
fiecare), vor produce 4% din energia electrică a ţării, fapt care va permite
economisirea, în decursul unui an, a 3,5 milioane t de cărbune. Este proiectată
construcţia a 6 mii de instalaţii mici cu capacitatea de la 5 pînă la 20kW, ce vor permite
economisirea a aproximativ 0,3 milioane t de combustibil lichid.
În Marea Britanie s-a hotărît construirea în următorii ani a unor “parcuri eoliene” cu
suprafaţa de 3-4 km2. În fiecare din ele vor funcţiona cîte 25 turbine de vînt cu
capacitatea totală de 8 mii kW. În perspectivă se urmăreşte construirea de “parcuri
eoliene” gigantice cu suprafaţa de 500 km 2, care vor consta din cîteva sute de instalaţii
energetice.
În Suedia este planificată construcţia a 4 mii CEV ( a cîte 3000 kW fiecare) care vor
asigura 20% din cerinţele Suediei în energie electrică. Cea mai mare parte din ele va fi
instalată în apele riverane (de litoral), la distanţa de 3-5 km de mal.
Spre sfîrşitul anului 1989, SUA număra 14 mii de CEV cu capacitatea totală de 1,4
milioane kW , pe cînd în Danemarca acţionau abia 2400 CEV cu capacitatea totală de
253 mii kW.
În toată lumea creşte interesul pentru centralele electrice eoliene cu toate că la
producerea energiei în proporţii mari cu ajutorul generatoarelor de vînt sunt necesare
teritorii imense şi apar perturbaţii radiofonice deoarece capătul paletei ventilatorului
despică aerul cu o viteză superioară.

1.5.4.4. Energia mareelor

Fluxul şi refluxul se observă în mări şi oceane de două ori pe zi. Caracterul fluxului
depinde de latitudinea geografică, adîncimea mării şi panta liniei litoralului. Înălţimea
valurilor în timpul refluxului depăşeşte deseori 10 m.
Prima centrală electrică maree-motrice (CEMM), cu capacitatea de 240 mii kW a fost
construită în Franţa în anul 1967, la revărsarea fluviului Rhone în La Mance. Delta
rîului a fost barată cu un dig de 700 m. De-a lungul digului au fost instalate
hidroagregate “ reversibile” care se roteau în timpul fluxului într-o direcţie, iar în
timpul refluxului-în cealaltă. Costul construcţiei CEMM pe Rhone a întrecut de 2,5 ori
costul unei CHE fluviale de aceiaşi capacitate.
În apropierea Murmanscului a fost construită în 1986 o CEMM industrial-
experimentală cu o putere de 800 kW. Prin bararea albiei înguste a rîului Kisloi s-a
format un bazin, ce juca rol de rîu, care se revărsa în mare. În prezent se construiesc
cîteva centrale electrice de acest fel în Rusia, Canada şi Marea Britanie.
În Marea Britanie se discută proiectul construcţiei CEMM şi în largul mării. Sunt
luate în consideraţie sectoarele adînci ale mării cu înălţimea de 7 m. Pe aceste sectoare
se plănuieşte construirea unor diguri nu prea înalte situate la aproximativ 10 km de mal.
În aceste diguri vor fi instalate ecluze şi hidroagregate reversibile în stare să folosească
pînă la 45% din energia fluxului şi refluxului. După calculele efectuate de la 8
asemenea sectoare se poate obţine 25 % din energia electrică necesară în prezent ţării.
În acest fel nu mai este necesară construirea ecluzelor navigabile masive şi inundarea
cîmpurilor de litoral. Pe digurile instalate în mare pot fi construite suplimentar şi
centrale electrice eoliene. Costul producţiei unei astfel de centrale e comparabil cu
preţul energiei obţinute în CAE.

1.5.4.5. Energia geotermală

Energia geotermală este energia cuprinsă în apa fierbinte şi vaporii de apă subterani.
Rezervele de apă termală de pe teritoriul fostei URSS echivalează cu aproximativ 200
milioane t combustibil pe an. În prezent, se extrag anual 60 milioane m 3 de apă termală
ceea ce este echivalent cu 500 mii t combustibil.
În anul 1966, pe valea rîului Paujetki din sudul Kamceatcăi, a fost pusă în funcţiune
prima centrală electrică geotermală termică (CEGT) cu capacitatea de 11 mii kW.
Preţul de cost al energiei electrice la CEGT este de cîteva ori mai scăzut decît la
centralele electrice diesel cu motorină. În localitatea Muntovsc din Kamceatca s-a
planificat construirea unei CEGT cu capacitatea de 200 mii kW. Astfel de CEGT sunt
construite de asemenea în Italia, Noua Zeelandă, SUA, Islanda. În ansamblul, CEGT
produc astăzi aproximativ 0,1 % din capacitatea totală a centralelor electrica mondiale.
În viitor aportul poate fi mult mai mare deoarece rezervele de surse geotermale sunt
foarte mari. De curînd s-a descoperit că centralele electrice geotermale ce lucrează pe
baza apei calde şi vaporilor de apă subterani sunt cu mult mai radioactive decît
centralele termice alimentate cu cărbune. Aceasta s-ar explica prin prezenţa radiului şi
a altor produse radioactive rezultate în urma dezagregării lui. Se consideră că radonul e
cel mai periculos din toate sursele naturale radioactive. El este răspunzător pentru ¾
din doza de iradiere anuală a populaţiei datorată surselor artificiale şi pentru
aproximativ ½ din cea datorată surselor radioactive naturale.

1.5.4.6. Alte surse alternative

În ideea găsirii unor surse de energie electrică ecologic pure se fac cercetări pentru
utilizarea energiei undelor. O astfel de centrală electrică experimentală e instalată în
Norvegia, pe malul Atlanticului de Nord. Aici este construită o cameră de beton în
care”pătrund” undele. Sub apă, în cameră, se află un orificiu larg ce iese într-o mină
verticală de beton şi în care e instalată o conductă de aer. Pomparea undelor în cameră
ridică nivelul apei în mină iar cînd undele încetează să mai fie pompate, nivelul apei se
micşorează din nou. Ca urmare, nivelul apei se schimbă în mină cu frecvenţa valurilor
mării. Aceaste permite absorbirea sau eliminarea aerului prin conductă, ceea ce
determină funcţionarea electrogeneratorului cu o capacitate de 400 kW. Centralele
electrice cu unde pot fi construite şi nemijlocit în apă. Greutăţile întîmpinate în
exploatarea centralelor electrice cu unde sunt legate de vibraţia inconstantă şi viteza de
mişcare a undelor şi chiar de asigurarea exploatării în condiţiile furtunilor pe mare.
În ultimul timp, dintre sursele neconvenţionale de energie, atenţia cea mai mare este
acordată instalaţiilor de biogaz. Funcţionarea acestora se bazează pe procesele de
descompunere anaerobă a deşeurilor organice şi au drept rezultat obţinerea metanului
sub formă de gaz fierbinte. Astfel de instalaţii s-au dat în exploatare în multe ţări ale
Europei de vest, SUA ş.a. Astfel, India număra în 1985 mai mult de 400 mii de
asemenea instalaţii. În China s-au dat în exploatare, în 1986, 25 milioane de sobe şi
încălzitoare de apă ce funcţionează cu bogaz.
Desigur, problema cheie în deosebi în ţările fostei URSS, o constituie economisirea
energiei electrice. Cea mai mare pierdere de energie electrică e caracteristică industriei
metalurgice grele. Numai în 1985, metalurgia URSS a cheltuit 8 miliarde m 3 gaz de
furnal şi 0,5 miliarde m 3 gaz de cocs care ar fi ajuns pentru încălzirea unui oraş cu
populaţia de un milion.
Criza energetică din anii 1970 a impus ţărilor de frunte ale lumii să schimbe radical
structura economiei. Drept rezultat, cerinţele de energie electrică s-au micşorat, în
deosebi înSUA (cu 35-40%) şi Japonia (cu 70%).
 Nu este însă corect să credem că într-un viitor apropiat sursele neconvenţionale de
energie ne pot schimba existenţa. După prognoza specialiştilor, trecerea la surse
alternative de energie se va produce probabil peste 30-50 ani. Dar pînă atunci se pune
problema reducerii energice a daunelor pricinuita mediului înconjurător prin folosirea
metodelor convenţionale de obţinere a energiei electrci. Ne situăm astfel în faţa a două
aspecte contradictorii-ecologic şi economic.

1.6. Problemele sociale şi economice de protecţie a mediului ambiant

Acum, cînd economia a început să ocupe poziţii de frunte în dezvoltarea civilizaţiei

ecologia devine, deasemenea, categoria economică. Astăzi , nici un proiect de proporţii
mari nu poate fi realizat făfă expertiza ecologică, fără luarea măsurilor pentru ocrotirea
mediului înconjurător şi protejarea materiilor prime. Pînă nu demult, economia se
dezvolta neluînd în consideraţie factorul ecologic astfel, că în momentul de faţă
mecanismele economice de ocrotire a mediului înconjurător nu sunt în deajuns
cercetate. Acţionează în special doar sancţiunile de amendă şi opinia publică. Dar
acestea, cu toate că sunt importante, nu joacă rolul principal în rezolvarea problemelor
ecologice. Este necesar un sistem de apreciere a eficienţei economice a diverselor
unităţi prin care s-ar stimula ecologizarea producţie.
Din punct de vedere ecologic se impune o restructurare atuturor relaţiilor de
producţie în societate.
Conflictul dintre economie şi ecologie nu poate fi rezolvat fără intervenţia societăţii.
În multe ţări ale lumii si-a început activitatea mişcarea “verzilor”, ocrotitorii mediului
ambiant, sunt create organe speciale de control asupra activităţii întreprinderilor
industriale a noxelor eliminate în atmosferă şi în bazinele de apă. Totuşi, în goană după
profit şi cu toate că sunt datori să ia în consideraţie opinia publică, întreprinzătorii tind
să micşoreze cheltuielile pentru ocrotirea naturii. Este clar că preocuparea pentru
puritatea mediului ambiant trebuie să fie prioritară pentru toate ţările. Dar statele lumii,
în deosebi cele dezvoltate din punct de vedere tehnic se află în faţa dilemei: de a cheltui
mijloacele bugetare pentru înarmere sau pentru ocrotirea mediului înconjurător.
Astăzi, cînd asupra civilizaţiei a început sî apese pericolu crizei ecologice globale,
liderii de frunte a politicii mondiale au înţeles că continuarea goanei înarmărilor
pricinuieşte daune foarte mari, atît mediului ambiant cît şi omenirii. De acum sunt luate
măsuri pentru lichidarea unor clase întregi de armamente, se duc tratative pentru
micşorarea arsenalului de arme nucleare, pentru diminuarea înarmării obişnuite şi
pentru lichidarea rezervelor de arme chimice. Toate aceste măsuri aduc optimism şi
încredere în posibilitatea eliberării unor sume mari de bani care să poată fi folosite
pentru prevenirea crizei ecologice.
În cazul de faţă principalul factor este timpul, deoarece omenirii i-au mai rămas 20-
30 ani pentru a se opri la marginea prăpastiei spre care se îndreaptă cu mare viteză. În
epoca maşinilor, exploatarea mijloacelor de producţie devine trăsătura dominantă.
Întreprinderile industriale, tinzînd să se debaraseze de deşeurile nerecuperabile, le
aruncă în rîuri, bazine cu apă, la fundul mărilor şi oceanelor. Se ştie că Anglia, Franţa
şi Belgia aruncă anual în apele Oceanului Atlantic zeci de tone de deşeuri radioactive.
În 1970, SUA a aruncat în Oceanul Atlantic 418 conteinere cu gaze toxice. Dacă aceste
gaze vor ieşi la suprafaţă, urmările vor fi catastrofale.
În toată lumea s-au intansificat catastrofele ecologice. Sunt cunoscute urmările
accidentului de la combinatul chimic din Bhopal, în India, care afăcut 10 mii de victime
omeneşti. Catastrofal a fost şi accidentul de la combinatul chimic din Basel, Elveţia. El
a dus la impurificarea puternică a rîului Rin. Apa a devenit necorespunzătoare pentru
folosirea în scopuri vitale, au murit mulţi peşti şi alte vieţuitoare din Rin. Aceeaşi
situaţie s-a creat şi la accidentul de la combinatul de îngrăşăminte minerale din
oraşulStebnic, în regiunea rîului Nistru. Ca rezultat al acestui accident , în rîu au fost
aruncatze aproximativ 5 milioane m3 de ape uzate concentrate.
Din cauza poluării mediului, fiecare societate are mari cheltuieli materiale. De
exemplu, în SUA cheltuielile din pricina poluării aerului însumează 20 miliarde de
dolari pe an. Daunele aduse Japonei de poluarea mediului înconjurător reprezintă 5
trilioane de yeni pe an. Pagubele produse de accidentul de la CAE Cernobîl se ridică la
10 miliarde ruble.
Greutăţile ecologice intensifică criza economică:contribuie la scăderea volumului
producţiei materiale, oprirea construcţiei noilor întreprinder, măresc morbiditatea
populaţiei, etc.
Toate aceste situaţi în ultima instanţă fac ca societatea să-şi intensifice considerabil
activitatea din domeniul ocrotirii mediului înconjurător. Se eleborează noi scheme
tehnologice vizînd realizarea producţiei fără deşeuri sau modernizarea sistemelor de
circulaţie şi aprovizionarea cu apă, se perfecţionează şi automatizează metodele de
analiză a substanţelor poluante.
Ocrotirea mediului ambiant înseamnă realizarea complexului de măsuri sociale,
economice, ştiinţifice, de cercetare şi tehnice care garantează păstrarea mediului natural
util pentru acţiunea vitală a generaţiilor de azi şi a celor viitoare. Aceste măsuri pot
avea atît un caracter global, atingînd interesele vitale ale întregei populaţii a
pămîntului cît şi un caracter local, pentru rezolvarea problemelor ecologice cu caracter
zonal. În acelaşi timp devine tot mai greu de împărţit problemele ecologice în locale şi
globale deoarece, în lumea contemporană, totul se află în legătură reciprocă.
În sfera noilor relaţii economice, care stimulează puritatea ecologică a producţiei
industriale şi agricole, un rol important capătă aplicarea realizărilor progresului tehnico-
ştiinţific pentru soluţionarea problemelor de ocrotire a naturii. Aceasta se referă în
primul rînd la perfecţionarea proceselor tehnologice din punct de vedere a purităţii lor
ecologice şi a păstrării resurselor, la automatizarea şi optimizarea proceselor, la aplicarea
tehnologiilor fără deşeuri, la întrebuinţarea schemelor de recirculare a apei. Este necesar
ca realizările progresului tehnico-ştiinţific să fie folosite pe larg şi în sistemul de control
al emisiilor de substanţe poluante în mediul ambiant sau a stării obiectelor mediului
ambiant cu scopul de a diagnostica schimbările începute în ecosistemele naturale. În
acest caz se presupune prezenţa legăturii inverse între activitatea întreprinderilor şi
influienţa ei asupra mediului înconjurător.
Se poate spune că dezvoltarea viitoare a civilizaţiei pe calea extensivă, fără evidenţa
posibilităţilor limitate ale biosferei şi a urmărilor negative posibile va duce inevitabil la
apariţia situaţiei de criză ecologică.
Este evident că pentru rezolvarea tuturor problemelor de ocrotire a mediului ambiant
nu sunt în deajuns măsurile legislative. Dirijarea calităţii mediului de viaţă, în condiţiile
acţiunei antropogene crescînde, trebuie să se sprijine pe întrebuinţarea celor mai
eficiente metode şi mijloace de ocrotire, avînd în vedere factorii ecologici şi economici.
De asemenea, este necesară schimbarea radicală a psihologiei societăţii, a înţelegerii
generale a pericolului care se apropie.
 Stabilirea măsurii de ocrotire a mediului ambiant necesită nu numai luare în
considerare a economiei ci şi a particularităţilor tradiţionale istorice, a nivelului de
cultură a fiecărei zone concrete.
Trecînd de la contemplarea fenomenelor mediului ambiant la influienţa conştientă
asupra lui, omul, obsedat de ideea transformării naturii, binevol sau constrîns, se
include în goana după sine însuşi . omul schimbă înfăţişarea pămîntului, crează
ecosisteme artificiale, schimbă dinamica rîurilor, începe să influienţeze procesele
climatice. Toate posibilităţile sale tehnice şi ştiinţifice sunt îndreptate în defavoarea
naturii şi , în ultima instanţă în defavoarea sa . ca rezultat, generaţia de astăzi devine
martorul apropierii omenirii de linia critică.
Doar de curînd omul a înţels că există o oarecare zonă interzisă în relaţiile cu mediul
ambiant. Trecînd peste această limită el se va distruge pe sine însuşi şi va încălca
evoluţia biosferei. Remediul tendinţei nebune către prăpastia independenţei poate să fie
sistemul informativ de observaţii asupra schimbărilor petrecute în natură cu scopul
prevenirii urmărilor periculoase ale activităţii omeneşti.
Pînă atunci însă, omul continuă “cu succes” să favorizeze catastrofa ecologică. În
Africa de vest şi centrală pădurile sunt distruse aproape complet, anual se degradează 6-
7 milioane ha de pămînt arabil, deşeurile aruncate în atmosferă au atins volume
îngrijorătoare.
La activitatea distructivă a omului se adaugă şi diferite catastrofe. Catastrofe naturale
s-au produs întotdeauna însă tot mai mult predomină cauzele antropogene ale acestora :
fregvente avarii ale tancurilor cu petrol, războiul din Golful Persic, avaria de la
Cernobîl, exploziile din uzine şi depozite cu eliminarea în mediul ambiant a
substanţelor toxice şi alte catastrofe neprevăzute, adică, într-un cuvînt, realitatea
timpului nostru.
 CAPITOLUI II. MONITORINGUL STĂRII MEDIULUI AMBIANT ŞI
METODE DE ANALIZĂ A SUBSTANŢELOR POLUANTE

Diagnosticul şi tratamentul unei maladii de care este afectat un organism viu

trebuie pus şi respectiv urmat în baza unui sistem de supraveghere, avînd la dispoziţie
mijloacele de control al unui spectru larg de parametri diferiţi meniţi să reflecte starea
organismului, evoluţia bolii şi eficacitatea metodelor de tratare a acesteia. O imagine
similară prezintă şi mediul ambiant care poate fi caracterizat printr-un complex de
parametri, printr-o anumită metodologie de "remediere" şi pronosticare a consecinţei
"afecţiunilor" ecologice. Profilaxia acestor "afecţiuni" cere o permanentă diagnosticare şi
reglare a stării mediului înconjurător.
Modificîndu-se sub acţiunea factorilor naturali, starea biosferei revine, de regulă,
curînd la cea iniţială. Variaţiile de temperatură şi presiune, modificările sezoniere ale
biomasei plantelor şi animalelor prezintă un ansamblu de alternante naturale ale stării
biosferei. Cît priveşte caracteristicile mediului (clima, ciclul apei şi al altor substanţe,
productivitatea globală a naturii vii etc.), acestea pot suferi schimbări vizibile în decurs
de mii şi milioane de ani.
Spre deosebire de cele menţionate, modificările produse în biosferă în urma
activităţii umane (modificări antropogene) se desfăşoară într-un ritm extrem de rapid.
Un număr important de servicii ca, de exemplu, cel hidrometeorologic, seismic,
ionosferic, gravimetric, magnetometric este preocupat de controlul şi studierea
modificărilor ce au loc în natură. Aceste servicii nu-şi propun însă ca scop de bază
relevarea deviaţiilor antropogene din natură pe fondul variaţiilor ce au loc în ambianţa
acesteia. De aceea a şi apărut necesitatea de a lua sub observaţie modificările din mediul
ambiant provocate de activitatea nefastă a civilizaţiei umane.

2.1. Monitoringul ca sistem de supraveghere şi control asupra stării mediului

ambiant

Pericolul în continuă creştere al influenţei negative exercitată de intensificarea

producţiei industriale şi a celei agricole asupra sănătăţii umane şi stării biosferei în
ansamblu impune necesitatea elaborării unui sistem de prevenire, control şi
pronosticare nu numai a stării unor obiecte din mediul ambiant luate aparte, ci şi a biosferei
în întregime.
Un asemenea sistem de supraveghere şi examinare a mediului natural, în primul
rînd de observare a nivelurilor de poluare şi a efectului produs în biosferă, a căpătat
denumirea de monitoring al stării mediului ambiant. Acest sistem îşi propune drept
obiectiv colectarea de informaţii privind starea mediului şi nivelurile de poluare ale
acestuia în spaţiu şi în timp conform unui program elaborat anticipat.
În cadrul celei dintîi consfătuiri interguvernamentale privind monitoringul (Kenia,
1974), convocata de Consiliul director al programei ONU referitoare la problemele
mediului ambiant (UNEP), au fost expuse scopurile principale ale sistemului global de
monitorizare a mediului ambiant. O atenţie deosebită a fost acordată controlului asupra
schimbărilor ce au loc în natură în urma poluării acesteia precum şi măsurilor de

35
prevenire a pericolului ce ameninţă sănătatea oamenilor, a calamităţilor naturale şi
perturbărilor ecologice.
Evident că sistemul global de monitorizare trebuie să se bazeze pe subsisteme ale
monitoringului naţional, incluzînd elemente ale acestor subsisteme. În acest caz
monitoringul va deveni un sistem informativ cu multiple destinaţii speciale, care va fi în
măsură să înştiinţeze organele respective despre starea biosferei, gradul de afectare
antropogenă a ambianţei, despre factorii şi sursele unor efecte nefaste.
În calitate de sistem de supraveghere şi control asupra stării mediului înconjurător
monitoringul cuprinde trei etape: supravegherea, evaluarea stării reale şi pronosticul
unor eventuale modificări.
La consfătuirea interguvernamentală din Kenia prioritatea în desfăşurarea
sistemului global de monitorizare a fost acordată observaţiilor asupra poluării mediului
ambiant la nivel de impact (poluare locală avansată), regional şi de fond.
Schema-bloc a monitoringului poate fi reprezentată în felul următor (Iu.A.Israel,
1974):

Sistem informativ (monitoring) Gestiune

Supraveghere Evaluarea stării reale

reale
Reglarea calităţii mediului
Reglarea
calitatii
Pronosticul Evaluareastării
Evaluarea stă ri i
Pronosticul stării
stă rii pronosticate
pronosticate

Elementul principal al monitoringului îl constituie evaluarea stării mediului natural.

Etapele acestei evaluări cuprind selectarea indicilor şi a caracteristicilor obiectelor
mediului ambiant precum şi măsurarea lor directă.
Complexul parametrilor respectivi trebuie să dea răspuns la întrebarea: care este
starea mediului natural.
Elaborarea unei prognoze presupune cunoaşterea legităţilor privind modificarea
nivelurilor de poluare şi starea mediului natural, disponibilitatea unor modele şi
posibilităţi de calcul numeric.
Pentru a evalua starea mediului şi a pronostica eventualele schimbări ce ar putea
interveni este indicat de a releva subsisteme de supraveghere a sectorului abiotic al
biosferei (monitoring geofizic) precum şi a celui biotic (monitoring biologic). Gama
observaţiilor geofizice este foarte vastă, extinzîndu- se de la reacţii şi diverse efecte de
proporţii microscopice pînă la reacţii globale, de exemplu, schimbări meteorologice şi
climatice. Efectuarea ecestor observaţii necesită informaţii privind gradul de poluare,
turbiditatea atmosferei, alte caracteristici meteorologice şi hidrologice ale ambianţei.
O atenţie deosebita trebuie acordată transferului de substanţe poluante dintr-un
mediu în altul.
 Sarcina principală a monitoringului biologic este de a detecta reacţia biosferei, ca
raspuns la efectul antropogen, exercitat la diferite niveluri ale materiei vii: cel molecular,
celular, de organism, de populaţie şi cel de asociaţie.
În acest sens o importanţă deosebită revine observaţiilor vizînd impactul mediului
ambiant asupra omului, reacţia populaţiilor de care depinde bunăstarea sistemelor
ecologice, efectele antropogene, populaţiile deosebit de sensibile sau critice în ce priveşte
impactul respectiv.

Tabelul 2.1. Sistemul de supraveghere a stării mediului ambiant

Titlul de supraveghere Supraveghere şi prognoză

A. Sursele şi factorii de impact
B. Starea obiectelor me diului natural
A.1. Sursele locale de poluare şi impact
A.2. Factorii de impact (substanţe poluante,
factori fizici)
B.1. Starea mediului caracterizata prin date
fizice şi fizico-geografice
B.2. Starea mediului caracterizata prin date
geochimice privind componenta şi natura
poluarii

C. Starea componentei bioticea C.1. Reacţia biotei, răspuns şi consecinţe

biosferei referitoare la:
a) organisme aparte,
b) populatie,
c) asociaţie şi ecosisteme
D. Reacţia unor sisteme ecologice de D.1. Reacţia sistemelor de proporţii mari
proporţii mari şi a biosferei în (conditii meteorologice, clima)
ansamblu D.2. Reacţia biosferei în ansamblu

În cadrul monitoringului biologic se atribuie un rol esenţial observaţiilor privind

eventualele modificări ale indiciilor ereditare proprii diverselor populaţii, activitatea
vitală a populaţiilor prea susceptibile, servind drept indicatori, cum sunt, de exemplu
lichenii.
Clasificarea stărilor specifice obiectelor naturale, a surselor şi factorilor de impact,
acceptaţi în sistemul de monitorizare, este prezentată în tabelul 2.1.
Sunt luate sub observare atît modificările antropogene cît şi cele fenomenologice,
naturale, fapt necesar evaluării componenţei antropogene a schimbărilor aflate sub
control. Impactul antropogen se suprapune, de regulă, modificărilor naturale şi o
eventuală separare a acestora nu reuşeşte întotdeauna.
Drept exemplu al unor asemenea "suprapuneri" poate servi scăderea nivelului
Mării Caspice spre sfîrşitul anilor '50. Această scădere a coincis cu creşterea proporţiilor
de utilizare a apei în economie şi cu reducerea debitului fluvial (mai ales al Volgăi).
Opinia publică a fost alarmată, au apărut "proiecte de epocă", de transferare a apei
rîurilor siberiene şi a celor nordice în Marea Caspică. Cu toate acestea, deşi debitul
fluvial al riului Volga a continuat să fie consumat ulterior, nivelul Mării Caspice s-a
stabilizat şi în anii din urmă a început să se ridice considerabil.
Un alt exemplu: la mijlocul anilor '70 a început să se mărească salinitatea Mării
Azov, s-a creat o situaţie primejdioasă pentru resursele piscicole din acest bazin natural
unic. +i-au făcut din nou apariţia proiectele de "salvare" a Mării Azov, de exemplu, prin
închiderea digului din strîmtoarea Kerci pentru a stopa accesul în Marea Azov a apelor
saline din Marea Neagră.
Proiectul, nereuşind să fie realizat, la finele anilor '70 salinitatea Mării Azov a
început sa scadă în pofida utilizării economice intense a debitului fluviilor Don şi Cuban.
Cazurile menţionate demonstrează imperfecţiunea prognozei fenomenelor naturale
şi în primul rînd a climei, aceasta exercitînd o influenţă primordială asupra tuturor
proceselor ce se desfăşoară în biosferă şi în ecosisteme aparte. Cu toate acestea, însăşi
natura sugerează direcţiile activităţii antropogene care ar putea conduce la devieri
considerabile în starea naturală de echilibru biogeochimic ce s-a stabilit în mediul
ambiant şi eventualele consecinţe ale acestor devieri. Previziunea unor posibile urmări
negative, prognoza şi limitarea celor mai primejdioase efecte antropogene constituie de
fapt sarcina principală a sistemului de monitorizare.
În timpul de faţă funcţionează pe globul terestru o reţea densă de staţiuni de
supraveghere a stării mediului înconjurător.
În SUA, bunăoară, numai observaţiile privind starea obiectelor de natură acvatică
se efectuează la 10 000 de staţii.
Sistemul de monitorizare cuprinde 3 niveluri: primul vizează starea sanitară şi
toxicologică, al doilea pe cea ecologică şi cel de-al treilea nivel se referă la biosferă în
ansamblu.
Monitoringul stării sanitare şi toxicologice vizează gradul de poluare cu substanţe
nocive a obiectelor naturale, impactul acestor poluanţi asupra omului, al regnului
animal şi vegetal, prezenţa în mediul ambiant a alergenilor, a microorganismelor
patogene, a pulberilor etc., conţinutul în atmosferă a oxizilor de azot şi sulf, conţinutul
oxidului de carbon, de metale grele, calitatea obiectelor acvatice, gradul de poluare a
acestora cu substanţe organice, produse petroliere şi săruri minerale.
Monitoringul ecologic îşi propune efectuarea de observaţii asupra modificărilor
ce au loc în sistemele ecologice (biogeocenoze), complexurilor naturale, productivităţii
lor, precum şi asupra dinamicii rezervelor de minerale utile, resurselor acvatice, terestre
şi vegetale.
Întrucît natura este un tot unitar şi indivizibil care nu poate fi dezmembrat în
constituente vii şi nevii decît în mod convenţional, monitoringul ecologic are menirea de a-
l îmbina pe cel geofizic cu cel biologic, asumîndu-şi sarcina de a detecta, în ecosisteme
modificări cu caracter antropogen (pe fundalul fluctuaţiilor naturale).
Monitoringul biosferei cuprinde observaţii asupra modificărilor globale ce se
desfăşoară pe fondul naturii: gradul de radiaţie, prezenţa în atmosferă a CO 2, O3, gradul
de prăfuire, circulaţia termică, schimbul de gaze dintre ocean şi învelişul de aer al
pamîntului, migraţia mondială a păsărilor, animalelor plantelor şi insectelor, modificările
meteorologice şi climatice de pe planetă.
În scopul efectuării observaţiilor asupra fondului naturii se crează pe scară
mondială o reţea de rezervaţii ale biosferei. Pe teritoriul acestora este interzisă orice
activitate de producţie reprezintă un pericol pentru regnul vegetal şi animal sau care
provoacă poluări esenţiale ale mediului aerian şi acvatic.
Starea globală a fondului biosferei este studiată la staţiile de cercetare a fondului,
înfiinţate într-o serie de ţări, în baza rezervaţiilor biosferei. Starea din trecut a fondului
mediului poate fi reconstituită cu ajutorul inelelor anuale ale arborilor vechi sau uscaţi,
ale probelor luate din straturile anuale
ale gheţarilor şi sedimentelor de fund.
În prezent, sistemul de monitorizare sanitară şi toxicologică a căpătat o dezvoltare
relativ satisfăcătoare.
Caracteristica ecotoxicologică principală a unei substanţe, concentraţia ecologică
maximă admisibilă în poluant o constituie concentraţia de prag care, fiind depăşită,
conduce la modificări cu consecinţe negative pentru ecosistem.
Pe lîngă concentraţia ecologică maximă admisibilă în poluant, o caracteristică
esenţială a ecosistemului este şi capacitatea acestuia de asimilare a substanţei poluante (SP)
sau a totalului de substanţe.
Capacitatea de asimilare a unui obiect al mediului este cantitatea maxim de SP, care
într-o unitate de timp, poate fi acumulată, transformată sau evacuată în afara
ecosistemului, în urma concursului proceselor de autopurificare, fără să aibă loc
dereglarea funcţionării normale a acestuia. Capacitatea de asimilare a ecosistemului
determină nivelul admisibil de efecte antropogene pe fondul variabilităţii naturale şi în
limitele oscilaţiilor acceptabile ale parametrilor ce caracterizează starea sistemului.
Normarea ecologică are menirea de a restrînge efectele antropogene în limitele
ecologice normale şi este orientată spre optimizarea interacţiunii Omului cu Natura, spre
crearea celor mai favorabile condiţii de utilizare a resurselor naturale ce urmează a fi
regenerate.
Sub aspect general, normarea ecologică preconizează:
1. Evidenţa, în cursul evaluării consecinţelor impactului antropogen, a multitudinii
modalităţilor de poluare şi de autopurificare a elementelor biosferei.
2. Identificarea verigilor "critice" ale biosferei şi ale factorilor de impact.
3. Dezvoltarea metodelor de abordare a normării impactelor, ţinîndu-se cont de
influenţa acestora asupra ecosistemelor naturale.
Drept criteriu principal pentru determinarea sarcinii ecologice admisibile serveşte
lipsa de reducere a productivităţii, stabilităţii şi diversităţii ecosistemului. În acest caz
pieirea unor organisme sau indivizi nu este considerată drept critică.
In cursul normării impactelor antropogene, o importanţă deosebită revine noţiunii
de factori prioritari şi efecte de însemnătate primordială. Gradul de prioritate, ţinîndu-se
seama de considerente de ordin economic, determină natura şi caracterul urgent al
măsurilor de combatere şi prevenire a consecinţelor negative ale impactelor menţionate.
Pe lîngă acesta, evaluarea capacităţii de adaptare a biosferei trebuie bazată pe
noţiunea de stabilitate a ecosistemului, pe rezerva ecologică a acestuia. Rezerva ecologică
constituie eventuala cota-parte a resurselor naturale pe cale de regenerare care pot fi
extrase din biosferă (sau dintr-un element al acesteia) fără a fi afectate proprietăţile
esenţiale ale mediului. Stabilitatea ecosistemului poate fi obţinută pe seama coexistenţei
mai multor populaţii care îşi desfăşoară activitatea vitală în raporturi de interconexiune şi
interdependenţă. Concurenţa pentru un areal de existenţă, legături de simbioză, relaţii de
"prădător-pradă" şi toate acestea pe fondul variabilităţii mediului natural contribuie nu
numai la limitarea creşterii numerice a unor populaţii separate, ci asigură chiar şi nivelul
respectiv de dezvoltare a ecosistemului în ansamblu.
O mare importanţă are identificarea factorilor meniţi să determine instabilitatea
biosferei şi a unor ecosisteme izolate, elemente critice a căror dereglare poate pricinui
daune esentiale sistemului ecologic sau pot provoca degradarea acestuia. Dezvoltarea
stabilă a biosferei, în condiţii de impact antropogen, este posibilă numai în anumite limite
ale unor asemenea efecte, nesubminînd tendinta de homeostazie a ecosistemului. Evaluarea
acestor limite de sarcină admisibilă pentru un ecosistem constituie obiectivul major al
sistemului de monitorizare. Totodată, problema reglării şi dirijării calităţii mediului natural
se bazează pe pronosticarea ecologică şi necesită construirea de modele matematice
corespunzătoare.
În momentul de faţă, în lume funcţionează mijloace puternice de colectare a datelor
privind mediul înconjurător. Acestea sunt, de exemplu, aparatele aerocosmice care permit
efectuarea analizei scoarţei terestre, a componenţei gazoase a atmosferei, a poluării
oceanelor etc. Metodele aerocosmice de măsurare a parametrilor geofizici şi ecologici se
bazează pe analiza caracteristicelor spectrale ale radiaţiei proprii şi reflectate a scoarţei
continentelor, bazinelor acvatice, atmosferei şi nebulozităţii. Se crează metode şi
algoritme de organizare a măsurătorilor, de selecţionare de prelucrare, fapt care permite
trecerea la elaborarea de sisteme noi şi anume geoinformative. Există deja exemplul de
asemenea sisteme utilizate cu scopul evaluării condiţiilor de radiaţie din Japonia.
Sistemele de monitorizare geoinformative pot avea proporţii de ordin local,
regional şi global. La baza sistemelor de ordin local stau mijloace staţionare de
înregistrare a datelor privind mediul ambiant. Pentru organizarea acestor sisteme sunt
folosite avioane la bordul carora este amplasată aparatură de măsurat. Un mare numar
de sisteme geoinformative regionale funcţionează de asemenea cu scopul evaluării
operative a gradului de anomalie a proceselor climatice. Crearea sistemelor de
monitorizare de ordin global constituie o etapă calitativ nouă în dezvoltarea
monitoringului şi cere cheltuieli considerabile. Activitatea sistemelor globale se
desfăşoară în cadrul unor programe internaţionale de proporţii mari, de exemplu,
programul de studiere a proceselor oceanice, elaborat de NASA, avînd ca obiectiv
studierea rolului oceanelor în formarea climei Pamîntului. Experienţa acestui program
confirmă caracterul real al creării sistemelor globale de monitorizare care asigură
acumularea de date, cum ar fi distribuţia temperaturii de suprafaţă, vectorii vitezei
vîntului deasupra apei, balanţa radiaţiei, schimbul de gaze la hotarul cu atmosfera etc. În
baza acestor date pot fi elaborate modele permiţînd pronosticarea stării ecosistemului
oceanic.
În ultimii ani succesele informaticii şi ale tehnicii de calcul au deschis metodelor
de modelare un larg acces la diferite domenii, cum ar fi ecologia, biofizica, medicina. În
cazul acesta însă, complexitatea problemei constă în faptul că modelul este menit să
descrie cît mai precis obiectul real, ori obiectele vii se caracterizează printr-o multitudine
de parametri care sunt supuşi unor modificări permanente. Obţinerea unei informaţii
complete despre un organism viu este practic imposibilă, de aceea crearea unui model
adecvat devine în principiu irealizabilă. Situaţia se complică în mod catastrofal cînd se
face încercarea de a descrie cu ajutorul unui model funcţionarea unor ecosisteme izolate
sau a biosferei în ansamblu.
 Elaborarea teoriei monitoringului întîmpină şi alte dificultăţi importante. Definirea
datelor necesare monitorizării procesului natural supus cercetării poate avea loc numai în
baza unui model matematic al procesului în cauză. Construirea unui model cere însă o
evidenţă coordonată a detaliilor acestui proces şi a proporţiilor sale spaţiale.
Construirea unui model matematic de desfăşurare a proceselor naturale
preconizează divizarea acestora în trei grupe:
1. procese raportate la scară selectată de timp;
2. procese în stare de echilibru dinamic faţă de scara selectată de timp (procese cu
desfăşurare rapidă);
3. procese calificate drept invariabile faţă de scara selectată de timp (procese cu
desfăşurare lentă).
Comitetul internaţional de pe lîngă UNESCO a determinat următoarea listă
cuprinînd procesele şi intervalele caracteristice de timp (tab. 12).

Tabelul 2.2. Procesele naturale şi desfăşurării lor

Proces Scara intervalelor de timp

Sedimentare minute, ore
Respiraţia plantelor ore, zile
Formarea productivităţii zile, luni
Modificări în comunitatea plantelor şi a animalelor luni, ani
Formarea solului zeci de ani
Procese geomorfologice secole, milenii
În strînsă corelaţie cu scara intervalelor de timp se află şi detalierea spaţiala.
Astfel, sistematizarea proceselor naturale are un caracter cel puţin bidimensional.
De acest fapt trebuie ţinut cont la elaborarea structurii sistemului de control ecologic.
Programul prelucrat de Comitetul internaţional de pe lîngă UNESCO recomandă un
complex de modele ale acestui sistem cuprinzînd diferite probleme ale direcţiei
menţionate:
- determinarea unei reţele spaţiale de colectare a datelor privind legătura reciprocă
dintre modificările climatice şi comportarea ecosistemului;
- construirea de modele evidenţiind neomogenitatea structurilor verticale ale unor
variabile generalizate, cum ar fi vegetaţia şi solul;
- studierea legăturii reciproce a fenomenelor climatice din trecut şi prezent şi
scoaterea în evidenţă a acestor legături reciproce pentru teritorii aparte;
- crearea de modele vizînd descrierea dinamicii gazelor persistente în atmosferă în
decursul unui interval de timp mai îndelungat sau mai scurt;
- organizarea de cercetări experimentale pentru obţinerea datelor menite să asigure
conceperea impactului gazelor atmosferice asupra asociaţiilor vegetale;
- descrierea numerică a dinamicii apelor din zona litorală a oceanului mondial,
datele respective fiind furnizate de către sursele de amplasare terestră şi de pe sateliţi.
Trebuie extinsă aplicarea unor tehnologii noi de măsurare. În domeniul
monitorizării geoinformative, de exemplu, este utilizat în măsură redusă scara milimetrică
care şi-a găsit o aplicare reuşită în scopuri militare. Acest dispozitiv poate fi întrebuinţat
pentru identificarea impurităţilor gazoase din atmosferă.
 Stabilirea valorilor autentice ale parametrilor respectivi, în baza datelor măsurate,
este practic imposibilă deoarece sistemele ecologice se modifică continuu şi este cu
neputinţă de a efectua o selecţie omogenă de date corespunzatoare, din punct de vedere
statistic.
În cursul perfecţionarii tehnicii de măsurat şi dezvoltării modelelor unor anumite
ecosisteme nu trebuie neglijate metodele de prelucrare a datelor măsurătorilor şi ale
modelarii. Un model matematic este în măsură să-şi îndeplinească funcţiile numai avînd
acces la bănci de date. De aceea unul dintre blocurile centrale ale sistemului global de
monitorizare il constituie sistemul de colectare, selecţionare şi acumulare a rezultatelor
măsurătorilor şi ale modelării. Baza informativă în stare de constituire va fi în măsură să
asigure modelele cu parametrii necesari, să-i ataşeze la anumite condiţii spaţiale şi
temporale şi să reglementeze fluxul de date cuprinse în model, provenite de la surse
exterioare.

2.2. Procese de transport a poluanţilor în mediul

Sursele de poluare chimică antropogenă a mediului înconjurător sunt, ca regulă

generală, de origine concretă. Acestea pot fi surse localizate ca, de exemplu, coşurile de
fum sau apele reziduale de la întrepinderi, sau surse disperate, cum sunt cîmpurile
agricole, teritoriile urbane. În urma migrării impurităţilor în obiectele mediului
substanţele poluante pot proveni din diferite surse. Pe plan regional, acţiunea unei
mulţimi de surse locale poate fi calificată ca o singură sursă dispersată.
Formele şi căile posibile de migrare a substanţelor poluante între diferite sisteme
naturale sunt prezentate în tabelul 2.3.
După cum se vede, toate elementele biosferei participă într-un fel sau altul la
procesele de transfer al masei de substanţe poluante.
Migrarea substanţelor poluante (SP) la distanţe mari, fără a cunoaşte limite, a
devenit o problemă internaţională. În astfel de condiţii o importanţă deosebită prezintă nu
numai supravegherea (constatarea) răspîndirii SP ori a surselor de patrundere a acestora în
mediul ambiant ci şi detectarea căilor de migrare a substanţelor poluante, descrierea
cantitativa a vitezei de difuzare a SP în mediul înconjurător, fapt care ar permite
modelarea matematică a proceselor de transfer al maselor şi reglarea nivelului de poluare a
mediului ambiant în limite admisibile.
O mare importanţă pentru evaluarea transferului aerian de substanţe poluante la
distanţe mari, peste hotare, revine modelării matematice incluzînd construirea traiectoriei
curentului de aer şi determinarea de-a lungul acesteia a aşa-numitei depuneri uscate
şi umede a SP pe suprafaţa pămîntului. Noţiunea de depunere "uscată" presupune
diminuarea impurităţilor în contul interacţiunii acestora cu suprafaţa de aşternere, iar
cea de depunere "umedă" vizează procesul de acaparare a SP de către nori şi precipitaţii,
ajungînd împreună cu ploile şi zăpada în sol. Desigur că autenticitatea unor asemenea
prognoze pe termen lung este încă redusă, deoarece nu şi-au găsit rezolvarea alte
probleme de ordin global cum ar fi, de exemplu, pronosticul vremii.
 Tabelul 2.3. Căile de migrare a substanţelor poluante în mediul înconjurător

Medii naturale Forma posibilă de migrare a impurităţilor

Atmosferă - atmosferă
Atmosferă - hidrosferă
Atmosferă - suprafaţa
uscatului
Atmosferă - biotă
Hidrosferă - atmosferă
Hidrosfera – hidrosfera
Hidrosferă - suprafaţa
uscatului (fundul rîurilor,
lacurilor)
Suprafaţa uscatului -
atmosfera
Suprafaţa uscatului-
hidrosferă
Suprafaţa uscatului -
suprafaţa uscatului
Suprafaţa uscatului - biotă
Biotă - atmosferă
Biotă - hidrosferă
Biotă - suprafaţa uscatului
Biotă - biotă
Transfer în atmosferă, caracteristic pentru majoritatea
substanţelor poluante
Sedimentare a impurităţilor atmosferice pe suprafaţa
apelor
Sedimentare a impurităţilor atmosferice pe suprafaţa
terestră (uscat)
Sedimentare a impurităţilor atmosferice pe suprafaţa
plantelor, urmată de asimilarea substanţelor
poluante (penetraţie extraradiculară a impurităţilor în
biotă)
Evaporare din apă în atmosferă
Transfer al substanţelor poluante în sisteme acvatice
Tranziţie din apele de suprafaţă în biota (ecosisteme
terestre şi acvatice, pătrundere în organismele animalelor
şi ale omului odată cu apa potabilă)
Transfer de la suprafaţa uscatului, a solului în atmosferă
(eroziune, evaporare, transfer de pulberi)
Spălare a substanţelor poluante de pe uscat în timpul
topirii zăpezii, împreună cu precipitaţiile, cu curenţii de
apă temporari
Migrare în sol, gheţari, învelişul de zăpadă (penetraţia
impurităţilor la diverse adîncimi)
Pătrundere radiculară a substanţelor poluante în
vegetaţie
Evaporare din biotă
Pătrundere a substanţelor poluante din biotă în apă după
pieirea organismului
Pătrundere a SP din biotă în sol împreună cu excremente
şi după pieirea organis-mului
Migrare a SP prin circuitul de alimentare

Un alt obiect de modelare îl constituie procesul de migrare şi transformare a

substanţelor poluante, în particular, a pesticidilor, acţionînd în sistemul sol -atmosferă-
obiecte acvatice-biotop. Abordarea pur empirică a prognozei este practic irealizabilă din
cauza diversităţii proprietăţilor fizico-chimice a SP şi a condiţiilor mediului exterior.
Apare necesitatea de a construi modele fizico-matematice ale proceselor de migrare şi
transformare a SP cu un număr diferit de parametri care se lasa determinaţi în mod
experimental. Pentru construirea unui model anumit este firească încercarea de a diviza
totalitatea proceselor ce se desfăşoară în mediul ambiant în "blocuri" aparte. Această cale
a fost aleasă anume de creatorii de diverse modele de pronosticare. La baza acestor
modele au fost puse ideile cu privire la procesele fizice de transfer de masă a SP şi la
procesele transformării chimice respectiv biochimice a acestora de-a lungul "traectoriei"
migrării impurităţilor.
Procesele fizice de transfer de masă se împart în două grupe. Prima grupă cuprinde
procese ce se desfăşoară la interfaţă: volatilizarea SP la interfaţă sol-atmosferă,
evaporarea la interfaţa lichid-atmosferă, procesele de sorbţie-desorbţie a substanţelor
dizolvate. Tot aici sunt incluse şi efectele procesului de bioconcentrare. Grupul al doilea
include procesele de transfer de masă în limitele fiecărei faze (sol, apă, atmosferă).
Aportul principal al multor SP cu un grad înalt de volatilitate la procesul de migrare în
mediul înconjurător este adus de transferul efectuat de curenţii de aer. Mai precis acesta
este condiţionat de factori meteorologici care nu pot fi pronosticaţi cu exactitatea
cuvenită. În cazul compuşilor cu o volatilitate scăzută, solubili în apă, transferul de masă
este determinat de circulaţii însoţite de scurgeri ale apei de suprafaţă, deplasare pe
relieful solului împreună cu curenţii de apă ascendenţi şi descendenţi precum şi de cursul
rîurilor sau procesul de amestecare a apei, în general, de factori hidrodinamici. Compuşii
nevolatili şi insolubili în apă pot rămîne în sol un timp îndelungat iar în stare adsorbită pot
fi acaparaţi de curenţii de suprafaţă, scurgîndu-se în bazine de apă, sau pot pătrunde treptat
în straturile adînci ale solului şi în apele freatice.
În pofida complexităţii evidente a diverşilor factori implicaţi în procesele
meteorologice, hidrogeologice şi hidrodinamice în momentul de faţă se elaborează cu
succes modele fizico-matematice de pronosticare, descriind în mod satisfăcător rezultatele
obţinute atît în urma experienţelor model, cît şi a măsurătorilor naturale.
Modelele menţionate se bazează pe ipoteza privind posibilitatea de pronosticare a
concentraţiei substanţelor din mediul ambiant, dacă este cunoscut un anumit complex de
parametri fizico- chimici şi cinetici.

2.3. Modele de control a substanţelor poluante din mediul ambiant

Pentru efectuarea analizei cantitative a substanţelor poluante din obiectele naturale

este folosit de fapt tot arsenalul de metode fizico-chimice existente, inclusiv mijloacele
cosmice de observare. Tendinţa de dezvoltare a sistemului informativ de observare este
de aşa natură încît se cere automatizarea maximă a proceselor de măsurare, prelucrare şi
păstrare a datelor privind poluarea ambianţei cu cei mai primejdioşi poluanţi. Pînă în
momentul de faţă un astfel de sistem automatizat n-a fost creat şi majoritatea analizelor se
efectuează în mod manual, fiind utilizate diferite metode fizico-chimice şi analitice. De
remarcat, că aceste metode nu numai că cer frecvent un volum mare de muncă,
exactitatea analizelor fiind insuficientă, dar cercetările respective se efectuează în mod
discret. În funcţie de complexitatea analizei, intervalul de timp dintre măsurătorile
succesive poate fi evaluat la săptămîni şi chiar luni. În acest răstimp proporţiile
parametrului măsurat pot să varieze într-o măsură atît de mare, încît valoarea rezultatelor
analizei scade. Deseori măsurătorile nu se fac direct la obiectul natural ci se îndeplinesc
în laborator şi atunci apar probleme ce ţin de conservarea, păstrarea şi transportarea
probelor. Motivele menţionate provoacă situaţii complexe cu un volum mare de muncă şi
informativitate redusă, soldîndu-se în consecinţă cu o efecienţă scăzută a serviciului
existent de supraveghere şi control asupra stării mediului ambiant.
Schema generală a sistemului de control cuprinde următoarele etape:
1. Colectarea probelor
 2. Prelucrarea probelor cu scopul conservării parametrului ce urmează a fi măsurat
şi transportarea lor ulterioară
3. Păstrarea şi pregătirea probei pentru analiză
4. Măsurarea parametrului aflat sub control
5. Prelucrarea şi obţinerea rezultatelor
Procesul de luare a probelor influenţează deseori rezultatele analizei, deoarece
există posibilitatea poluării acestora pe parcursul colectarii lor. Fenomenul are loc mai ales
atunci cînd este supusă măsurătorii o cantitate infimă de substanţă poluantă. O importanţă
deosebită revine alegerii terenului şi mijlocului utilizat pentru luarea probelor precum şi
gradului de puritate atît a aparatului folosit, cît şi a ambalajului destinat păstrării probei
colectate.
Începînd cu momentul selectării probei, aceasta fiind izolată de mediul natural, în
interiorul ei survin procese de "relaxare" conform parametrilor ecosistemului, cu valori
determinate de factori cinetici. O parte din parametri se supune unor modificări rapide,
alta se păstrează intactă un timp îndelungat. De aceea este necesar de a cunoaste cinetica
variaţiei parametrului măsurat din proba selectată. Cu cît intervalul de timp dintre
momentul de luare a probei şi conservarea, respectiv analiza acesteia este mai redus, cu
atît, evident, controlul efectuat va fi mai reuşit. +i totuşi este mai indicat de a face o
anumită verificare adăugînd la o serie de probe selectate un etalon al substanţei poluante
aflată sub control şi conservînd aceste probe în decursul unor anumite perioade de timp.
Efectuînd măsurătoarea probelor "etalonate" se pot construi simultan grafice de
calibrare. Ar fi indicată utilizarea unei asemenea metode de "standard intern" şi în scopul
evaluării efectului produs de alţi factori ce influenţează rezultatele analizei (păstrarea,
transportarea, prepararea probei pentru analiză etc.).
Procesul de pregătire a probei pentru analiză poate să includă fie concentrarea
componentului ce urmează a fi măsurat, fie modificarea chimică a acestuia cu scopul de a
evidenţia proprietăţile cele mai avantajoase din punct de vedere analitic. Există două
modalităţi de concentrare a vomponentului: prima prevede sorbţia componentei
analizate (folosind un sorbent solid sau aplicînd extracţia cu un solvent) iar a doua rezidă
în reducerea volumului probei conţinînd componenta (prin congelare, cosedimentare sau
evaporare). Desigur că orice procedeu de acest gen poate sa dea naştere la diverse
artefacte, de aceea un "standard intern" este absolut necesar.
În sfîrşit, proba fiind pregătită pentru efectuarea analizei, urmează o prezentare
succintă a metodelor fizico-chimice de analiză în vederea realizării sistemului respectiv
de monitorizare în momentul de faţă şi în perspectivă.
Metodele de analiza se subdivid în:
metode spectrale, metode electrochimice, metode cromatografice.

2.3.1. Metodele spectrale de analiză

Metodele spectroscopice reprezintă cel mai amplu grup de analize, acoperind un

vast domeniu de lungimi de undă ale radiaţiei electromagnetice. Este de remarcat că
metodele de analiză se pot baza atît pe absorbţia radiaţiei de către substanţa analizată, cît
şi pe înregistrarea radiaţiei acesteia.
 Metodele principale, utilizate într-o anumită măsură sau care ar putea fi aplicate
pentru evaluarea poluării mediului ambiant, sunt reprezentate în schema care urmează
(fig.2.1).
Pe baza celor mai rigide radiaţii au fost constituite metodele de activare cu
neutroni, de spectroscopie  - rezonantă, de analiză radiospectrală şi radiofluorescentă.
Cea mai completă imagine despre conţinutul global al diferitelor elemente chimice
(fără indicaţii cu privire la structura chimică a acestora) ne oferă metoda de activare cu
neutroni bazată pe expunerea probei analizate la un flux de neutroni. În urma interacţiunii
cu substanţa cercetată îşi fac apariţia izotopi nucleari a căror analiză ne permite să
identificăm practic toate elementele sistemului periodic. Această metodă este extrem de
costisitoare deoarece necesită un reactor nuclear ca sursă de neutroni şi o tehnică
computerizată complexă. Cu toate acestea, asemenea instalaţii funcţionează şi sunt
utilizate pentru efectuarea de analize în serie, în special pentru determinarea
conţinutului de metale grele din probe dure şi din obiecte de natură biologică. Astfel,
metoda de activare cu neutroni a fost utilizată în scopul evidenţierii surselor de poluare a
Articii cu particule de aerosoli solide, conţinînd metale grele. Fiecare sursă de asemenea
particule îşi are "amprentele digitale" proprii, acestea constînd într-un anumit raport de
diferite elemente. Selectînd probe de impurităţi din bazinul arctic (în stratul de zăpadă) şi
dispunînd de "amprentele digitale" ale surselor potenţiale de impurităţi din diferite
regiuni ale emisferei nordice a Pamîntului, cercetătorii americani au declarat că poluarea
Arcticii este generată în principal de URSS, în special de combinatul de înnobilare din
Norilsk.

M etodele
Metodespectrale
spectrale dede
analiză
analiză

Spectroscopie atomică Spectroscopia moleculară

Anali
za de Metode de luminiscenţă
Metode de analiză structurală
activa
Radiaşii rigide
re cu rescentă
neutroni
Spectro
Spectroscopie UV şi vizibil
-scopia IR
Metode de fluores-Metode
cenţă de chemi- luminiscenţă

Spec trosc opia cu unde radio

Analiza radiospectra lă şi radiofluores centăde emisie
Analiza spectrală
Analiza spectrală de absorbţie atomică
Fotometrie
Spectre de absorbţie IR
Spectroscopia
UV şi vizibil
Spectre de difizie combinate

RMN
RES
 Figura 2.1. Metode spectroscopice de analiză a calităţii factorilor de mediu

Un alt exemplu de aplicare a metodei de activare cu neutroni, în scopul evaluării

cantităţii de substanţe prezente, poluante se referă la stabilirea conţinutului de metale
grele în părul băştinaşilor din diferite regiuni ale Asiei Mijlocii. După cum s-a dovedit,
firele de păr acumulează metale, servind în felul acesta drept indicator al gradului de
poluare a mediului aerian cu metale toxice.
Un cîmp larg de aplicare la identificarea metalelor grele şi a altor elemente îşi
găsesc metodele de emisie şi absorbţie atomică.
Metoda spectrală de emisie se bazează pe înregistrarea spectrului de emisie a
substanţei aflată în stare de plasmă ("vapori atomici"). Plasma este constituită din
electroni liberi, atomi, ioni, radicali şi molecule, avînd diferite stări de excitare
energetica. Gradul de ionizare a elementului în stare de plasmă depinde de temperatura
acesteia şi de valoarea potenţialului de ionizare a elementului (potenţialul de ionizare
reprezintă cantitatea de energie necesară desprinderii unui electron de la un atom sau
ion). Potenţialul iniţial de ionizare a elementului permite evaluarea temperaturii optime a
plasmei la nivelul căreia procesul de ionizare se desfăşoară încă în proporţii neglijabile
iar liniile spectrale de rezonanţă ating intensitatea maximă. Emisia plasmei se
descompune, prin intermediul spectrometrului, în linii spectrale pe baza cărora sunt
identificate elementele examinate. Gradul de complexitate a spectrului depinde de
numărul electronilor de valenţă ai elementului, de structura straturilor electronice şi de
temperatura plasmei. Astfel, spectrele elementelor d şi f cuprind peste 10000 de linii.
Elementele uşor ionizabile (metalele alcaline şi alcalino-pămîntoase) necesită o
flacără cu temperatură scăzută iar cele cu un grad mediu de ionizare impun descărcarea
unui arc electric. Temperatura cea mai înaltă este asigurată de flacăra amestecului
acetilenă - N2O (32000C), arzătorul de gaz obişnuit generînd doar 18000C.
Metoda de absorbţie atomică este similară metodelor spectrale de emisie atît prin
tehnica de executare a experienţelor cît şi prin aparatura disponibilă, singura deosebire
constînd în producerea absorbţiei şi nu a emisiei cuantei de radiaţie. Fiind trecută prin
plasmă, radiaţia este absorbită în conformitate cu legea lui Lambert-Beer. Din substanţa
examinată se prepară o soluţie, aceasta urmînd a fi dispersată în plasmă. Metoda de
absorbţie atomică permite identificarea prin analiză a circa 70 de elemente diverse.
Varietatea chimică a substanţelor poluante sunt determinate prin metode spectrale
bazate pe absorbţie şi emisie în regiunile ultravioletă, vizibila sau infraroşie a spectrului.
Acest grup de metode, avînd la bază spectroscopia moleculară, este cel mai perfecţionat
şi mai frecvent utilizat.
Din numărul lor trebuie remarcat grupul de metode bazate pe fotometrie şi
luminiscenţă.
Pentru aplicarea metodelor fotometrice este utilizată aparatură diversă. Cele mai
solicitate sunt fotoelectrocalorimetrele şi spectrometrele.
În fotometrie, cele mai frecvente măsurători se bazează pe absorbţia de către mostra
examinată a radiaţiei vizibile (400-800 nm). Posibilitatea de realizare a acestor analize,
ţinîndu-se cont de simplitatea aparaturii utilizate, se datorează faptului că un mare număr
de compuşi organici şi anorganici formează derivaţi cu o coloraţie intensă.
Momentele decisive în formarea semnalului analitic sunt următoarele:
 1. Tranziţiile d-d* pentru ioni şi complecşi ai elementelor cu orbitali d. De regulă,
acestea sunt benzi cu o intensitate redusă deoarece tranziţia este interzisă. Aceasta se
datorează modificării simetriei în urma complexării ionului central.
2. Benzile de tranziţie a sarcinii (d *, * d*) în cursul formării complecşilor cu
caracter de donor-acceptor, cînd absorbind o cuantă de radiaţie electronul trece de pe
orbitalul donorului pe cel al acceptorului sau în direcţie inversă. Aceste benzi sunt foarte
intense, întrucît tranziţia este permisă.
3. Tranziţiile  * în moleculele organice cu legături conjugate. Cu cît sistemul
de legături conjugate din moleculă este mai amplu, cu atît regiunea spectrului în care se
produce absorbţia cuprinde lungimi de unda cu valori mai mari. Tranziţia este permisă,
deci coeficienţii de extincţie au o valoare ridicată.
În anii recenţi au căpătat o dezvoltare largă metodele spectrale bazate pe optica cu
laser. Aceasta s-a dovedit a fi deosebit de eficientă în practica analizei impurităţilor
prezente în atmosferă. Au fost create chiuvete laser, calea optică a acestora avînd o
lungime de sute de metri şi chiar kilometri. Datorită posibilităţii de a selecţiona un laser
cu lungimea de undă optimă pentru fiecare din multitudinea de substanţe poluante
gazoase, gradul de sensibilitate a metodelor spectroscopice cu laser este foarte înalt.
Pe baza opticii cu laser au fost creaţi diferiţi analizori de gaze permiţînd
identificarea a peste 30 de impurităţi gazoase din atmosferă. Sensibilitatea metodei este
de 10-9 - 10-8 atm.
Metodele de luminescenţă permit efectuarea analizei diverselor obiecte din mediul
înconjurător, inclusiv a controlului la distanţă cu o sensibilitate înaltă.
Metodele de fluorescenţă se bazează pe excitarea electronică a moleculelor prin
absorbţia radiaţiei din domeniul ultraviolet şi pe emisia ulterioară a cuantelor de radiaţie
(la interval de 10-8 - 10-9 s). Randamentul cuantic al fluorescenţei echivalează cu raportul
numărului de cuante emise la numărul celor absorbite. Fluorescenţa se manifestă cu atît
mai intens cu cît randamentul cuantic este mai mare.
De obicei fluorescenţa este specifică substanţelor organice cu legături conjugate
precum şi elementelor pămîntoase şi celor din seria uraniului. Spre a evita aşa numita
stingere de concentraţie (autoabsorbţie a cuantelor emise), concentraţia componentei din
soluţie, care absoarbe radiaţia, nu trebuie să depăşească 10 -4 M.
Metoda de fluorescenţă este aplicată la analiza apelor reziduale. Efectuarea acesteia
nu cere nici pregătirea prealabilă a probei, nici separarea substanţei organice individuale,
permiţînd determinarea sumei substanţelor organice dizolvate în apă conform intensităţii
fluorescenţei în regiunea 390-560 nm sau potrivit unor benzi separate. Spre
exemplificare, intensitatea fluorescenţei la lungimea de undă de 490 nm face posibilă
evaluarea conţinutului de compuşi cuprinzînd grupe carbonil.

Metoda de fluorescenţă este utilizată de asemenea pentru analiza conţinutului de produse

petroliere din mediul marin. Aceste produse se evidenţiază printr-o bandă largă de
emisie în domeniul 460-480 nm. Limita de detecţie a produselor petroliere este de 10-6 %.
Pe baza metodelor de fluorescenţă îmbinate cu optica laser au fost elaborate
dispozitive destinate efectuării controlului la distanţă a stării mediului şi a conţinutului de
substanţe poluante luate separat (metode de spectroscopie cu laser la distanţă). Aceste
metode sunt aplicate, în particular, la monitorizarea cosmică.
 Monitoringul cosmic (supraveghere de la bordul sateliţilor cu ajutorul aparaturii
optice) face posibila scoaterea în evidenţă a zonelor de impact activ asupra mediului
ambiant, inclusiv a poluării atmosferei şi a influenţării învelişului vegetal al pămîntului.
Analiza informaţiei cosmice ofera posibilităţi largi pentru studiul diverselor eterogenetăţi
ale obiectelor acvatice, permite efectuarea de observaţii permanente ale stării şi
regimului ecosistemelor terestre, cercetarea distribuţiei impurităţilor antropogene,
provenite din diferite surse, studiul poluării învelişului de zăpadă şi a zonelor de afectare
a vegetaţiei.
Montarea la bordul sateliţilor a aparaturii laser precum şi a altor dispozitive
spectrale de sondare la distanţă a atmosferei permite de a evidenţia nu numai frontierele
zonelor poluante ci şi componenţa şi concentraţia impurităţilor din atmosferă.
O aplicare pe scară tot mai largă îşi găsesc lidarii, mai precis laserele de ionizare
electrică cu impulsuri ( ş 10,6 , impuls 1 s, 500 J). Sursa de lumină a lidarului este
montată în centrul unei oglinzi parabolice (antenă), care focalizează lumina reflectată în
punctul indicat al spaţiului. în acest punct se produce o scînteie, a cărei lumină este
căpătată de aceeaşi antenă, efectuîndu-se în acest mod analiza spectrului format de
vaporii atomilor şi ai ionilor substanţei din aerosoli.
Metodele de luminescenţă chimică se caracterizează printr-o sensibilitate înaltă şi
reprezintă o variantă a metodelor de analiză catalitice, cînd produsul de reacţie posedă
proprietăţi de luminescenţă chimică. De exemplu, conţinutul de H 2O2 în apă poate fi
determinat utilizînd proprietatea de luminescenţă chimică a luminolului în mediu alcalin,
această reacţie este catalizată de fericianură, hemină, săruri de cobalt. Evidenţierea
luminescenţei de fond se realizează prin analiza probelor de apă tratate în prealabil cu
catalază precum şi a probelor avînd un "standard intern" (cu mici adaosuri de H 2O2).
Combinate cu metode catalitice, îşi găsesc întrebuinţarea şi metodele cu
fluorescenţă sau cele fotometrice.
Metodele spectrale menţionate sunt aplicate în principal la analiza unor
microcantităţi de substanţe din obiectele mediului înconjurător, mai precis sunt îndreptate
spre analiza impurităţilor. Există însă şi un mare grup de metode spectrale care vizează
studiul structurii moleculelor. Faptul este important dacă avem în vedere cercetarea
produşilor de transformare a substanţelor poluante, secreţiilor biotopului,
indentificarea şi descifrarea structurii toxinelor etc.
Una din cele mai răspîndite metode de cercetare a structurii compuşilor organici
este metoda spectroscopiei în infraroşu. Spectrele în infraroşu oferă o serie bogată de
benzi de absorbţie, corespunzînd vibraţiilor diferitelor grupe funcţionale în domeniul
frecvenţelor 5000-200 cm-1 (2-50 ). Majoritatea grupelor funcţionale absorb radiaţia
infraroşie în domeniul 3700-600 cm-1. Caracterul spectrului în acest interval de frecvenţe
se modifică în mod esenţial odata cu schimbările neînsemnate produse în structura
compuşilor. întrucît într-o molecula complexa se produc o multitudine de vibraţii, cum ar
fi cele de valenţă (simetrice şi antisimetrice) şi de deformatie (de evantai, de torsionare,
de forfecare şi pendulare), spectrele în infraroşu prezintă "amprentele digitale" ale
compuşilor individuali.
Spectrul în infraroşu permite stabilirea structurii unui compus necunoscut,
evidenţierea în componenţa acestuia a unor grupe diferite de atomi. Problemele de
structură chimică pot fi rezolvate pe bazată frecvenţelor caracteristice de vibraţie, ale
unor anumite grupuri de atomi, care se modifică într-o măsură relativ neînsemnată sub
influenţa atomilor şi legăturilor învecinate.
Spectre în infraroşu pot fi obţinute în orice stare de agregare a substanţei: lichidă,
solidă sau gazoasă. Este necesar ca solventul utilizat pentru prepararea probei să fie
transparent în regiunea infraroşie. Acestei cerinţe îi corespunde, bunăoară, CCl 4,
cloroformul, sulfura de carbon s.a. Pentru a obţine spectrele substanţelor solide se prepară
tablete conţinînd pe lîngă substanţa analizată şi o sare halogenată a metalelor alcaline, de
exemplu, KBr.
în afară de spectroscopie în infraroşu, pentru a determina frecvenţele oscilaţiilor
moleculare poate fi aplicata spectroscopia cu difuzie combinată. Aceste două metode se
completează reciproc.
Esenţa metodei cu difuzie combinată (DC) constă în faptul că atunci cînd lumina
emisă de o sursă monocromatică (lampa de mercur, laser) este dispersată de moleculele
substanţei, în spectrul luminii difuzate pot fi detectate pe lîngă frecvenţa luminii incidente
0 (difuzia Rayleigh) şi frecvenţele modificate combinate, aşa numiţii sateliţi, constituind
difuzia Stokes (0 - vib. ) şi anti-Stokes (0vib.).
Analiza spectrelor în infraroşu şi a celor cu difuzie combinată permite de a
obţinerea unui set aproape complet de frecvenţe vibraţionale. Odată cu aplicarea tehnicii
computerizate, aceste metode sunt în măsură să-şi găsească o tot mai largă întrebuinţare la
identificarea diferitelor substanţe poluante pe baza spectrelor vibraţionale ale acestora.
Informaţii cu privire la structura fină a moleculelor organice pot fi oferite de
metodele spectroscopice cu unde radio. Fenomenele de rezonanţă paramagnetică
electronică şi magnetică nucleară rezidă în inducerea transferurilor electronice şi nucleare
de la un nivel energetic inferior la altul superior. Acest lucru poate fi obţinut cu ajutorul
unui cîmp adiţional variabil, situat perpendicular faţă de cîmpul magnetic constant.
Metoda de rezonanţă paramagnetică electronică (RPE) este aplicată pe scară
largă la studiul structurii şi al proprietăţilor radicalilor liberi precum şi al complecşilor
formaţi de ionii metalelor tranziţionale. Metoda de RPE permite, în particular, efectuarea
de analize ale ecosistemului solului deoarece conţinutul de humus din sol se corelează cu
semnalul RPE al radicalilor liberi stabilizaţi de substanţele din acest component al
solului. Pe lîngă aceasta, humusul din sol conţine mulţi ioni paramagnetici ai metalelor.
Metoda de RPE permite, de asemenea efectuarea de cercetări fructuoase asupra
proceselor de oxido-reducere ce au loc în natură cu participarea ionilor de cupru şi
mangan.
O informaţie completă cu privire la structura, inclusiv cea spaţială, a substanţelor
organice, necesară analizei acestora, ne oferă metoda de rezonanţă magnetică nucleară
(RMN). Această metodă este aplicată în principal la analiza nucleelor cu spinul nuclear
1/2 (1H, 13C, 15N, 19F, 31P). Parametrul esenţial al RMN îl constituie deplasarea chimica.
Aceasta caracterizează capacitatea de ecranare a învelişului electronic al atomului (faţă
de cîmpul magnetic exterior). Mărimea deplasării chimice (măsurată în unităţi relative şi
anume în milionimi ale cimpului aplicat) depinde de încercuirea chimică (de electroni) a
nucleului. în momentul de faţă tehnica RMN este atît de avansată încît, într-un viitor
apropiat, locul aparatelor roentgen îl vor ocupa tomografele inofensive cu RMN care vor
permite prezentarea de imagini volumetrice ale materiei organice.

2.3.2. Metodele electrochimice de analiză

 Aceste metode sunt bazate pe utilizarea proceselor ce decurg în celula
electrochimică constînd din electrozi şi electroliţi aflaţi în contact reciproc. La interfaţă,
pe electrozi, poate avea loc o reacţie între componenţii ambelor faze. în consecinţă,
sarcina electrică trece de la o fază la alta iar la interfaţă apare un potenţial electric. în
lipsa curentului se stabileşte o mărime de echilibru a potenţialului. Dacă prin celulă trece
curent, la interfaţă nu se atinge echilibrul şi în urma procesului la care părticipă
electrodul (catodul), electronii acestuia trec în soluţie.
Celula electrolitică cuprinde 2 sau 3 electrozi: cel indicator (de lucru) cu efect de
captare şi reacţionînd la anumiţi factori cum ar fi, de exemplu, componenţa soluţiei sau un
alt factor de influenţă, cel de comparaţie şi, uneori, cel auxiliar. Electrodul de comparaţie
serveşte constituirea unui circuit de măsurare şi menţinerii unei valori constante a
potentialului electrodului indicator. Electrodul auxiliar este inclus împreună cu electrodul
de lucru în circuitul prin care trece curentul electric.
Metodele electrochimice de analiză se bazează pe folosirea dependenţei
parametrilor celulei de concentraţia, natura şi structura substanţelor participante la reacţia
de la electrod sau la transferul electrochimic al sarcinii între electrozi. Drept semnale
analitice servesc parametrii electrici cum ar fi intensitatea curentului, tensiunea,
rezistenţa.
Metodele electrochimice se realizează în două variante: metode neavînd la bază
reacţii din partea electrozilor (conductometrie) şi metode fundamentate pe reacţii ce au
loc la electrozi, fie în lipsa curentului electric (potentiometrie), fie în prezenţa acestuia
(voltamperometrie, coulometrie, electrogravimetrie). Toate aceste metode (vezi schema)
sunt folosite pe scară largă pentru analiza mediului înconjurător.
Metodele conductometrice se bazează pe legatura reciprocă dintre
conductibilitatea soluţiei şi concentraţia ionilor din această soluţie. Conductibilitatea
electrică se explică prin disocierea substanţei dizolvate şi migrarea ionilor sub acţiunea
curentului provenit de la o sursă de tensiune exterioară. Conductibilitatea electrica este
determinată de numărul şi mobilitatea ionilor migratori, numărul sarcinilor transferate de
acestia şi depinde de temperatura şi natura solventului. Conductibilitatea soluţiei constituie
semnalul care este supus măsurătorii analitice.
Măsurătorile conductometrice directe sunt folosite pentru evaluarea gradului de
puritate a apei, determinarea conţinutului salin total al apelor marine şi mineralizate.
Frecvent este aplicată titrarea conductometricî bazată pe utilizarea reacţiei chimice
în urma careia intervine o modificare bruscă a conductibilităţii electrice a soluţiei. Deşi
sensibilitatea metodei este scăzută (10 -4 M), aceasta oferă totuşi o serie de avantaje,
permiţînd titrarea diferenţiată a amestecurilor conţinînd cîţiva acizi sau cîteva baze,
titrarea soluţiilor tulburi (opalescente) şi colorate precum şi titrarea însoţită de formarea
sărurilor greu solubile.
Cea mai amplă întrebuinţare îşi găsesc metodele potenţiometrice.
în potenţiometrie, sunt utilizate două clase de electrozi indicatori:
- cei cu schimb de electroni, la interfaţa cărora se produc reacţii cu participarea
electronilor şi
- cei cu selectivitate ionică, la interfaţa cărora au loc reacţii cu participarea ionilor
(cu membrană sau cu schimb de ioni)..
 Metode electrochimice de

Metode fără desfăşurarea reacţiei la electrod Metode bazate pe reacţii ce se desfăşoară la electrod

Sub acţiunea curentului

In lipsa curentul
Metode potenţiometrice

Senzori electrochimici
Titrări ampero metrice
Electrozi cu schimb de electroni

Electrozi ion-selectivi
Metode culonometrice

Măsurători
conductometrice Metode voltamperometrice
Titrări
directe conductometrice

Figura 2.2 Metodele electrochimice de analiză a obiectelor mediului ambiant

La baza metodelor potenţiometrice stă ecuatia lui Nernst:

E = const + (0,059/n) . lga,

unde E - potenţialul celulei electrochimice, n - numărul de electroni transferaţi, a -

parametrul dependent de concentraţia participanţilor la reacţiile ce decurg la electrozi. în
cazul reacţiilor de oxido-reducere parametrul a este determinat de raportul de concentraţii
ale oxidanţilor şi reducătorilor. în calitate de electrozi indicatori se utilizează de obicei
metale inerte cum ar fi, de exemplu, platina sau aurul.
Avantajul principal al metodelor potenţiometrice consta în rapiditatea şi simplitatea
efectuării analizei, posibilitatea de automatizare a procesului de măsurare şi de realizare a
acestuia în regim continuu precum şi în capacitatea de a executa măsurători în cîmp,
nemijlocit la obiectele naturale. Imperfecţiunea metodelor rezidă în sensibilitatea relativ
scăzută (10-7 M) a acestora care, însă, este pe cale de a fi amplificată cu 2-3 ordine
datorită aplicării unor electrozi modificaţi(senzori).
Senzorii electrochimici îşi găsesc aplicarea pe scară tot mai largă. A fost elaborată
o serie întreagă de captatori, ce măsoară conţinutul diferitelor gaze din aer în funcţie de
influenţa acestora asupra rezistenţei electrice a unui sorbent specific.
Metodele vpoltamperometrice de analiză se bazează pe folosirea fenomenului de
polarizare a unui microelectrod, obţinerea şi interpretarea curbelor de curent-tensiune ce
reflectă dependenţa intensităţii curentului de tensiunea aplicată. Electrodul de comparaţie
este imobil şi nepolarizabil iar electrodul polarizabil (de lucru) dispune de o suprafaţî
neînsemnată.
Există cîteva zeci de varieante ale metodelor voltamperometrice.
în cazul cînd în calitate de electrod de lucru este selectat un electrod cu o suprafaţă
în permanentă reînnoire (cu picătură de mercur) metoda de analiză capătă denumirea de
metodă polarografică.
Curba curent-tensiune înregistrată în cursul analizei reflectă procesul electrochimic
ce se desfăşoară la electrod. Metoda este aplicată pentru identificarea compuşilor organici
şi anorganici avînd o compoziţie diferită. Sensibilitatea metodei în varianta
voltamperometriei de inversie atinge 10-9 M.
Metoda de titrare amperometrică reprezintă o metodă polarografică de indicare a
punctului de echivalenţă: se înregistrează modificarea curentului în cursul titrării,
potenţialul de electrod corespunzînd curentului limită de difuzie (pe curba polarografică)
a unuia dintre participanţii la reacţie. Punctul de echivalenţă este determinat din curba
“curent-volum de titrant".
Posibilităţile analitice de care dispune metoda de titrare amperometrică sunt
ample, cuprinzînd aproape toate elementele chimice existente şi un mare număr de
substanţe organice. Avantajul metodei îl constituie selectivitatea; este posibilă selectarea
unui anumit potenţial care face ca la reacţia electrochimică să participe numai o singură
substanţă din amestecul multicomponent. Limita inferioară a sensibilităţii metodei este de
10-6 M.
Metodele coulometrice se bazează pe măsurarea cantităţii de electricitate
consumată de reacţia electrochimică. Aceasta din urmă corespunde oxidării sau reducerii
cantitative a substanţei analizate sau formării unui compus intermediar, care reacţionează
în mod stoichiometric cu substanţa în curs de identificare. Există mai multe variante de
aplicare a metodelor coulometrice. La baza acestora stă legea lui Faraday, stabilind
corelaţia dintre cantitatea de substanţă ce se depune pe catod şi cantitatea de curent
consumat în cursul reacţiei.
Analiza coulometrică poate fi efectuată în condiţii de curent continuu sau potenţial
constant. Avantajele acesteia rezidă în posibilitatea de identificare, cu un grad înalt de
precizie şi reproductibilitate, a unor cantităţi mici sau mari de substanţă, lipsa
standardelor, capacitatea de utilizare a reactivilor cu stabilitate redusă, rapiditate,
selectivitate, posibilitatea de automatizare a procesului de măsurare.

2.3.3. Metodele cromatografice de analiză

Metodele cromatografice dispun de cel mai larg spectru de posibilităţi privind

controlul poluării obiectelor mediului ambiant.
Metodele cromatografice se bazează pe procese de sorbţie constînd în adsorbţia de
gaze, vapori sau substanţe dizolvate de către un sorbent solid sau lichid. Sorbţia poate fi
realizată în doua moduri: în condiţii statice (pînă la stabilirea echilibrului) şi în condiţii
dinamice. Sorbţia dinamică reprezintă un proces de adsorbţie în care are loc o deplasare
orientată a fazei mobile faţă de cea staţionară. Esenţa tuturor metodelor cromatografice
constă în faptul că substanţele ce urmează a fi separate se deplasează împreună cu faza
mobilă cu viteze diferite printr-un strat de sorbent imobil, pentru a fi adsorbite. Cu alte
cuvinte, cromatografia prezintă un proces dinamic de adsorbţie aplicat în scopul separării
 amestecurilor şi bazat pe fenomenul de distribuţie a substanţelor între doua faze, mobilă şi
staţionară, fiind legat de o repetare multiplă a proceselor de sorbţie şi desorbţie.
Viteza de migrare a substanţei date este in- vers proportionala cu marimea
constantei de distribuţie a acesteia între fazele mobilă şi staţionară. Coeficientul de
distribuţie depinde de natura substanţei învestigate, de natura fazelor mobilă şi
staţionară, de temperatură, pH, concentraţie şi forţa ionica a soluţiei. Capacitatea de
adsorbţie a fazei staţionare faţă de substanţele ce urmeaza a fi separate se caracterizeaza
prin timpul de retentie. Acesta echivalează, pe cromatogramă, cu distanţa dintre punctul
ce marchează intrarea în stratul de adsorbant şi cel corespunzător ieşirii acesteia din strat,
luînd în considerare concentraţia maximă în faza mobilă.
Metodele cromatografice de analiză a substanţelor poluante individuale pot fi
aplicate în cîteva variante (fig.2.3).
Cel mai frecvent, în analiza obiectelor mediului ambiant, este utilizată
cromatografia gaz-lichid (G-L) şi cromatografia în fază lichidă, ultima avînd o eficacitate
înaltă.
În cromatografia gaz-lichid faza mobilă este reprezentată de un gaz sau o substanţă în
stare de vapori, iar în calitate de fază staţionară serveşte un film lichid depus pe un
purtător solid inert. Metoda permite analiza amestecurilor de gaze sau de substanţe
organice şi anorganice cu puncte de fierbere diferite. în acest caz, viteza fluxului de gaz
purtător reprezintă parametrul principal.
Regimul de temperatură în cromatografia gaz-lichid este condiţionat de mărimea
temperaturii vaporizatorului, a termostatului coloanelor şi termostatului detectorului.

M etodele cromatografice de analiză a substanţ elor

poluante

F aza mobilă - gaz (vapori)

F aza mobilă - lichid

Cromatografie pe strat subţ ire

Cromatografie de lichide
Cromatografie de Cromatografie gaz-lichid de înaltă performanţ ă

Cromatografie cu Cromatografie cu faza

fază normală inversată

Figura 2.3 Metode cromatografice de analiză a substanţelor poluante

De obieci temperatura vaporizatorului se stabileşte cu 20-30 0 mai mare decît

temperatura de fierbere a substanţei avînd cel mai înalt punct de fierbere dintre
substanţele din amestec pentru a asigura evaporarea instantanee a componenţilor acestuia.
Este esenţial însă că, la temperatura dată, componenţii analizaţi să nu se descompună.
Temperatura termostatului detectorului trebuie stabilită la un nivel mai înalt decît cel mai
ridicat punct de fierbere al componenţilor amestecului pentru a evita condensarea
substanţelor în camerele detectorului.
 Dacă punctele de fierbere ale substanţelor analizate cuprind un interval larg de
temperaturi, în termostatul coloanei se stabileşte un gradient de temperatură (încalzire cu
viteză programată).
în cromatografia gaz-lichid sunt utilizate coloane de diferite forme avînd lungimea
de 1-10 m şi diametrul de 3-5 mm.
Din varietatea de detectoare existente în practica cromatografiei gaz-lichid cel mai
des se întrebuinţează detectorul bazat pe conductibilitatea termică a gazului, cel cu
ionizare în flacără şi cel cu captură de electroni.
Detectorul de conductibilitate termică (catarometrul) funcţionează în baza
principiului de modificare a rezistenţei electrice a purtătorului în funcţie de
conductibilitatea termică a mediului, schimbarea componenţei gazului fiind urmată de
variaţia conductibilitatii termice şi modificarea semnalului.
In ditectorul cu ionizare în flacără arderea are loc între doi electrozi. Sub acţiunea
flăcării în gaz se formează radicali ionici şi electroni liberi. Cînd substanţa analizată
ajunge în flacără, viteza de formare a ionilor creşte brusc şi în consecinţă se înregistrează
mărirea intensităţii curentului.
Detectoarele selective ca, de exemplu, detectorul cu captură de electroni se
utilizează pentru detectarea compuşilor conţinînd atomi cu afinitate de electroni mai
mare decît a gazului purtător (de pildă, halogenii). Pe lîngă detectorul cu captură de
electroni se mai întrebuinţează şi detectorul termoionic, acesta manifestînd o sensibilitate
înaltă la efectuarea analizei substanţelor organofosforice.
Cromatografia în faza lichidă de înaltă presiune (HPLC) utilizînd presiune
înaltă s-a impus dezvoltarea la începutul anilor '70. Presiunea ridicată, atingînd 400 atm,
este creată de fluxul dirijat al eluentului prin coloană. în acest flux se introduce cu
ajutorul unor injectori speciali, proba amestecului de analizat. în cazurile cînd timpii de
retenţie ai componenţilor amestecului diferă considerabil, se recomandă efectuarea eluţiei
cu gradient, similară programării temperaturii la cromatografia în fază gazoasă.
Gradientul se formează datorită modificării polarităţii eluentului ca urmare a variaţiei
raportului dintre componentele, polară şi nepolară, a acestuia.
În funcţie de polaritatea fazelor, mobilă şi staţionară, sunt utilizate două variante ale
HPLC şi anume cea cu fază normală şi cea cu fază inversată.
În primul caz se întrebuinţează un adsorbant polar (silicagel) şi un eluent nepolar
(hexan), substanţele supuse separării fiind polare. Varianta cu fază inversată
preconizează utilizarea unui adsorbant nepolar (silicagel cu catene alchilice C 6-C18
nepolare, legate chimic de suprafaţa acestuia) şi un eluent polar (alcool, acetonitril, apă şi
amestecuri ale acestora), substanţele separabile fiind de orice natură.
Pentru HPLC în calitate de detectori figurează captori spectrali (cum ar fi cei
fotometrici, cu fluorescenţă) sau electrochimici (potenţiometrici, amperometrici, bazaţi
pe conductibilitate electrică).
Datorită aplicării diferitelor coloane şi elemente, spectrul substanţelor analizate
prin HPLC devine neobişnuit de larg. Principalul dezavantaj al acestei metode consta în
necesitatea de a dispune de un etalon al substanţei analizate, destinat pentru stabilirea unei
corelaţii sigure dintre picul cromatografic apărut în amestecul analizat şi substanţa dată.
Analiza unor amestecuri necunoscute poate fi efectuată cu succes folosind tehnica
mixtă de cromatografie şi spectrometrie de masă prin cuplarea de cromatografe în faza
gazoasă sau lichidă cu detectoare de spectrometrie de masă. în acest caz are loc o
imbinare eficientă a capacităţii de separare, de care despune tehnica cromatografică, cu
cea de identificare a spectrometriei de masă.
Regimul de lucru al spectrometrelor de masă preconizează detectarea unui ion ori
simultan a cîtorva ioni sau fragmente de molecule.
În spectrometrul de masă, din substanţa analizată se formează un fascicul de
molecule care sunt apoi supuse impactului unui flux de electroni. Sub acţiunea acestora
substanţa se descompune într-o multitudine de fragmente purtînd sarcină electrică,
urmînd ca acestea să ajungă într-un accelerator şi să se despartă în cîmpul magnetic
conform relaţiei m/e. Fiecare substanţă dispune de un set specific de picuri pe
spectrogramă. "Bibliotecile" cromatomasspectrometrelor moderne numără 60-80 mii de
compuşi. Odată cu introducerea într-un aparat de acest gen a probei analizate computerul
stabileşte corelaţia picurilor de pe cromatogramă cu una din substanţele depozitate în
"bibliotecă".
Metoda cromatografică cu spectrometrie de masă permite efectuarea de analize
calitative şi cantitative ale diferitelor substanţe prezente în proba cercetată, identificarea
substanţelor individuale şi a unor clase de substanţe aparte.
Metodele de analiză fizico-chimice permit nu numai de a determina componenţa
chimică a obiectelor mediului ambiant, de a constata gradul de poluare a acestuia ci şi de
a obţine parametrii cinetici care ar descrie dinamica proceselor naturale. Cu toate acestea,
oricît de amplu s-ar prezenta complexul de parametri supuşi măsurătorilor, cunoaşterea
datelor menţionate este insuficientă pentru a căpăta o imagine exactă a ecosistemului. O
mare atenţie trebuie acordată elaborării metodelor de modelare bazate pe un set limitat de
parametri, permiţînd obţinerea unui model funcţional cît mai adecvat ecosistemelor
naturale cercetate. Modelele funcţionale trebuie construite ţinîndu-se cont de procesele
chimico-biologice din ecosistemele naturale şi influenţarea acestora de diferite impacte
antropogene şi factori naturali.
Monitoringul este menit sa asigure obţinerea acestor parametri, necesari pentru a
determina starea actuală şi a efectua pronosticul stării viitoare a biosferei în ansamblu
precum şi a elementelor ei aparte. Un astfel de pronostic îşi va confirma autenticitatea
numai atunci cînd, la constituirea modelului fizico-matematic, respectiv se va ţine cont
de rezultatele cercetării proceselor naturale în aspectul lor dinamic precum şi de datele
obţinute în urma examinării proceselor de difuzie şi transformare a substanţelor poluante
în mediul ambiant şi a impactului acestora asupra naturii vii şi celei nevii.
 CAPITOLUL III. CIRCUITUL SUBSTANTELOR IN BIOSFERA

Rezistenţa biosferei la acţiunea factorilor externi, la care se adaugă şi activitatea

umană, este condiţionată de existenţa mai multor procese ciclice de schimb a elementelor
chimice între diferiţi componenţi ai biosferei. La baza echilibrului dinamic din natură stă
mecanismul de autoreglare a compoziţiei chimice a acesteia . Circuitul elementelor biogene în
biosferă - carbon, oxigen, azot, sulf ş.a. - nu reprezintă altceva decît trecerea lor din forma
minerală în materia vie şi invers ca urmare a unor transformări chimice şi biologice. Timpul
caracteristic pentru circuitul biologic al rezervelor de substanţe nutritive din mediul ambiant
este de circa 10 ani.

3.1. Circuitul oxigenului, fotosinteza

În momentul de faţă atmosfera conţine aproximativ 1,2 .1015 t O2. În urma fotosintezei se
formează anual 2,3.1011 t substanţă organică uscată şi 2,5 .1011 t O2. Aproape toată această
cantitate de oxigen este folosită în procesele de respiraţie şi fermentaţie a substanţelor
organice de către organismele heterotrofe, nefotosintetizatoare, în special bacterii. În urma
acestei activităţi bioxidul de carbon se întoarce în atmosferă şi este folosit de către plante la
fotosinteză.
Cantitatea de oxigen nefolosită de organismele heterotrofe se apreciază după masa
substanţei organice care se depune în roci şi iese din circuitul global al compuşilor organici.
Viteza de acumulare a carbonului organic este de circa (1,4-3,0) .107 t/an, ceea ce corespunde
la (5-8).107t O2, adică 0,4% din oxigenul fotosintetic. Rezervele totale de carbon fosil sunt de
circa 1,25.1016 t (cap.1.2)
O altă sursă de oxigen atmosferic o constituie procesul de fotodisociere a moleculelor
de apă, proces ce influenţează foarte puţin bilanţul lui total. Se consideră că în urma
fotodisocierii se formează circa 2 .106 t oxigen pe an. Astfel, formarea şi consumarea
oxigenului reprezintă practic un ciclu închis între fotosinteză şi distrucţia microbiologică a
substanţei organice în biosferă. Practic, compoziţia atmosferei se află sub controlul
biocenozei.
Biomasa organismelor vii de pe pămînt atinge o greutate de 2 .1012 t, luînd în
consideraţie masa uscată, dintre care mai bine de 90% aparţine organismelor fotosintezatoare;
82% dintre acestea sunt concentrate în păduri. Al doilea rezervor de substanţă vie, ca mărime,
îl constitue microorganismele solului - bacteriile, ciupercile, microalgele. Producţia lor nu
diferă cu mult de producţia plantelor superioare. Lumea animală a planetei este cu mult mai
diversă decît cea vegetală dar biomasa totală a animalelor constitue 2 .109 t adică doar 0,1% din
biomasa plantelor superioare. Altfel spus, contribuţia animalelor la circuitul biologic al
substanţelor este foarte mică în comparaţie cu aportul adus la acest proces de
microorganismele şi plantele autotrofe.
La baza proceselor vitale stă transformarea energiei solare în energie a legăturilor
chimice prin procesul fotosintezei şi, în cazul organismelor aerobe, “arderea” lentă a
substanţelor organice cu oxigenul din aer, în procesul respiraţiei.
Ciclul oxigenului poate fi prezentat printr-o schemă simplă, conform figurii 3.1:

57
 fotosinteza

H2O respiratie O2

H2O2
cataliza
Figura 3.1 Ciclul oxigenului în biosferă

În circuitul biologic al oxigenului, al apei şi al carbonului rolul principal revine

proceselor fotochimice. Un succes deosebit în realizarea fotosintezei au atins plantele terestre.
Nu este întîmplător faptul că, pentru multe religii antice, închinarea către arbori este
caracteristică. Pomii joacă rolul planetar în circuitul biochimic al apei. Apa absorbită de
rădăcină se ridică prin capilarele tulpinii şi ale ramurilor spre frunze. Acestea conţin aşa zisele
cloroplaste în care se realizează fotosinteza.
Cloroplastele sunt nişte organe speciale ale celulei. Celula tipică a plantei conţine 50-
200 cloroplaste, fiecare avînd lungimea de 1 m. Cloroplastele au un sistem intern de
membrane, aşa numitele lamele, în interiorul cărora sunt localizaţi pigmenţii fotosintetizatori.
Lamelele formează nişte structuri cu multe straturi, asamblate în pachete.
Fotosinteza este însoţită de evaporarea apei de pe suprafaţa frunzelor (transpiraţie),
proces care se petrece prin nişte “fisuri” (orificii a căror lăţime se modificã de la 0 m, cînd
se află în stare închisă, pînă la 10 m, cînd se află în stare deschisă la maxim). Pe 1 mm 2 de
frunzã pot fi cîteva sute de astfel de orificii care ocupă pînă la 1% din suprafaţa acesteia, la
deschidere maximă. Datorită transpiraţiei, frunzele nu se supraîncălzesc la lumina solară
directă. De exemplu, mesteacănul evaporă în cursul zilei pînă la 400 l apă.
Formarea substanţei organice din materie anorganică reprezintă producţia primară a
fotosintezei. În procesul fotosintezei, pe planeta noastră, sunt antrenaţi anual circa 33 km 3 de
apă.
Mecanismul fotosintezei nu este cunoscut în întregime. Studiul fotosintezei a fost
practic început încă din anul 1650. Atunci, naturalistul Van Helmont a urmãrit creşterea unei
sãlcii pornind de la un puiet de 5 livre, sădit în 200 livre de sol. Dupã 5 ani copacul cîntărea
570 livre iar solul cîntărea 199. Van Helmont a presupus că mărirea masei pomului se datora
apei pe care el o adăuga în sol.
Peste o sută de ani s-a descoperit că frunzele puse în apă degajă, sub acţiunea soarelui,
bule de gaz iar Joseph Priestly în anul 1771 a demonstrat că acest gaz nu este altceva decît
oxigen.
Puţin mai tîrziu s-a dovedit că pentru a degaja O 2 plantelor le sunt necesare frunzele
verzi şi lumina. În 1782 Senebie a afirmat că plantele au nevoie de bioxid de carbon pentru
degajarea O2 şi această descoperire a dus la concluzia că CO 2 este sursa tuturor substanţelor
organice din plante.
Pe la mijlocul secolului trecut savanţii au ajuns la concluzia că energia luminii solare se
păstrează sub formă de energie chimică. Abia prin anii '20 ai secolului nostru microbiologul
Van Nili a pus bazele concepţiei actuale despre transformările fotochimice din cursul
fotosintezei.
În natură au fost descoperite două tipuri principale de organisme fotosintetizatoare.
 Primul tip este reprezentat de bacteriile fotosintetizatoare (purpurii şi verzi) care reduc
CO2 pînă la hidrocarburi dar care nu sunt în stare să oxideze apa pînă la O 2. Ele nu folosesc
în calitate de donor apa ci combinaţii organice şi anorganice (acid acetic şi piruvic, H 2,
tiosulfaţi) şi conservă relativ puţină energie. Multe din bacteriile fotosintetizatoare sunt apte
pentru fotoasimilarea N2.
Al doilea tip de organisme este reprezentat de plantele verzi şi alge (roşii, verzi, albastru-
verzui etc.). Acestea, concomitent cu reducerea CO 2, oxidează apa pînă la O 2. Pentru
conservarea energiei solare sub formă de energie chimică procesul ce trebuie să aibă loc este
oxidarea apei pînă la O2.
În natură sunt cunoscute trei molecule (H 2O, CO2, N2) capabile să formeze compuşi
chimici, bogaţi în energie liberă, în procesele fotosintetice. Mai jos sunt prezentate reacţiile
fotosintetice la care participă aceste molecule, cantitatea de energie liberă rezultată şi numărul
de electroni implicaţi:

2e G,V
H2O  H2  1/2 O2 - descompunerea apei 1.23 (3.1)
6e
CO2  2H2O  CH3OH  3/2 O2 - reducerea CO2 1.21 (3.2)
8e
CO2  H2O  CH4  - reducerea CO2 1.06 (3.3)
2O2
3e
N2  3H2O  2NH3  3/2 -reducerea N2 1.17 (3.4)
O2
4e
N2  2H2O  N2H4  -reducerea N2 1.10 (3.5)
O2
4e
CO2  H2O  1/6 C6H12O6  O2 -reacţia fotosintezei 1.25 (3.6)

Descompunerea apei este reacţia fundamentală. În fiecare din reacţiile fotosintetice apa
participă ca agent reducător, donor H.
Pentru formarea unei molecule de O2 din două molecule de H2O sunt implicaţi 4
electroni, la fel ca pentru reducerea CO2 pînă la glucoză:

2H2O  O2  4H  4e- (3.7)

4e-  4H  CO2  CH2O  H2O (3.8)

H2O  CO2  {CH2O}  O2 (3.9)

Se poate considera că procesul natural al fotosintezei decurge în două etape:

prima - formarea O2 şi a echivalenţilor reducători {2H} la absorbţia a 4 cuante de
lumină:
 h
H2O  {2H} 1/2 O2 (3.10)

a doua - sinteza substanţei organice, în absenţa luminii:

2{2H} CO2  CH2O H2O (3.11)

Succesiunea reacţiilor fotochimice ale procesului de fotosinteză a fost propusă de

Hillom şi Bendal în anul 1960. Schema propusă de ei este în concordanţă cu toate datele
cunoscute pînă în prezent (fig. 3.2):

Q
.
_
chinona
FD
NADPH CO2
-0,4 - - -

0 - _ ATP
-CH2O-
FS-
_ FS-
_II Cyt _I

0,4 - DP
h A ATP h

P-680
0,8 - Z(Mn) P-700

Figura 3.2 Schema principală a fotosintezei :

P-680 şi P-700 - centrele de reacţie ale clorofilei ; FD - feredoxina ; Q - feofitina ; Z -
complexul Mn, participant la oxidarea apei ; Cyt - citocrom

Această schemă constă din două părţi principale: fotosistemul I (FS -I) şi fotosistemul II
(FS -II). Fotosistemul I este conjugat cu ciclul Calvin (ciclul ribulozodifosfat) în care are loc
reducerea CO2 pînă la hidraţi de carbon. Acest ciclu începe cu adiţia CO 2 la 1,5 -
difosfatribuloză şi formarea a două molecule de acid 3-fosfogliceric:

CH2OP
|
CO CH2OP
| H2O |
HCOH + CO2  2HCOH (3.12)
| |
HCOH COOH
|
CH2OP

unde P - radicalul acidului fosforic (-PO 32-).

 În cloroplaste, FS - I şi FS - II sunt împărţite spaţial. Fiecare sistem conţine un complex
propriu de pigmenţi fotosintetici în care componentul principal este clorofila.
Moleculele de clorofilă reprezintă nişte cromofori cu ajutorul cărora se absoarbe
lumina. Plantele verzi conţin clorofila “a” şi “b”. Deosebirea dintre ele constă doar în
schimbarea grupei laterale - CH3 (“a”) cu gruparea - CHO (“b”). Absorbţia luminii din
regiunea vizibilă a spectrului este condiţionată de prezenţa în moleculele de clorofilă a
ciclurilor porfirinice. Clorofila absoarbe în special lumina din regiunea albastră (450 nm) şi
roşie (650 nm) a spectrului dar reflectă lumina verde, galbenă şi portocalie. Aceasta determină
culoarea verde, caracteristică plantelor.
După absorbţia luminii, molecula excitată de clorofilă poate participa la două feluri de
procese. Ea poate să dea fluorescenţă sau să folosească energia de excitare la efectuarea unor
reacţii chimice energetic neavantajoase. Fluorescenţa se observă doar în cazul clorofilei “a”.
Clorofila “b” din cloroplaste nu dă fluorescenţă, rolul ei constînd în aceea că intră în
componenţa matricei pigmenţilor care ajută la prinderea şi colectarea luminii. După
fotoexcitare, clorofila “b” transmite repede energia moleculei de clorofilă “a” care este un
component al matricei de colectare a luminii cu energia cea mai mică.
În afară de clorofila “b”, în componenţa matricei de colectare mai intră şi pigmenţi
carotinoizi. Funcţia pigmenţilor fotosintetici este de a colecta cuantele de lumină absorbită şi
de a transfera energia în centrul de reacţie unde are loc transferul de electroni, însoţit de
repartizarea sarcinilor. De regulă, fiecărui centru de reacţie îi revin 300 molecule de pigment.
Concentraţia medie a pigmenţilor în interiorul matricei de colectare a luminii este 0,1 M.
Energia transportată de moleculele de clorofilă “a” ajunge în centrul de reacţie. În acest
centru, molecula excitată electronic (donorul primar de electroni) transferă energia la
acceptorul primar Q cu formarea produşilor de transfer electronic.
Donorii primari de elecroni ai FS - I şi FS - II din plantele verzi sunt nişte perechi de
molecule de clorofilă în stare excitată (Chl 2* ), special adaptate (dimeri).
Ca acceptori primari de electroni servesc moleculele monomere de clorofilă “a” sau
feofitină (Q):

Chl2* Q  Chl2  Q- (3.13)

Ionii formaţi în centrul de reacţie sunt instabili termodinamic dar în urma proceselor
secundare de transfer de electroni, echivalenţii oxidanţi şi reducători sunt deplasaţi spre
centre distanţate. Transferul secundar de electroni reprezintă un proces termic, ceea ce este o
particularitate esenţială a fotosintezei naturale. Schema reacţiilor succesive din FS -II, în
procesul fotosintezei, este reprezentată în fig. 3.3:
 *
Chl680
Q

+ ._
Chl2 +Q
h
Z

Chl b +
_ .
Z + Chl+ Q
Chl a
(X4)

Chl680 2H2O
+ 4+ 2-
Z+4H +O Z + Chl+2Q
2

Figura 3.3. Succesiunea transformării energiei luminoase în energie chimică în

FS -II

Pentru a da o moleculă de O 2, cationul-radical al dimerului clorofilei oxidează apa prin 4

electroni implicînd în acest proces, după toate probabilităţile, manganul.
Dacă organismele fotosintetizatoare se dezvoltă în absenţa Mn, ele îşi pierd capacitatea
de a degaja O2. Introducerea Mn în celulele defecte le redă această posibilitate. Activitatea
maximă se atinge atunci cînd se introduce un ion de Mn la 50-100 molecule de clorofilă “a”.
În centrul de reacţie din FS -II se găsesc aproximativ 4 atomi de Mn. Schema formală a
oxidării fotocatalitice a apei prin 4 electroni poate fi reprezentată în felul următor:

4Chl2  Z  4 Chl2  Z4 (3.14)

Z4 2H2O  Z  4H  O2 (3.15)

Folosind lămpi cu impulsuri luminoase scurte şi electrozi sensibili la oxigen, s-a

demonstrat că pentru formarea moleculei de O 2 sunt necesare 4 cuante de lumină.
Eficienţa transformării energiei solare în sistemele moleculare ale fotosintezei naturale
este de circa 5-10%.
În circuitul biologic, substanţele fotosintetizate suferă schimbări ulterioare îndeplinind
funcţia de material de construcţie pentru aprovizionarea scheletului biologic al întregii
“clădiri” a vieţii. În procesele vitale, o parte din moleculele organice se oxidează pe seama
oxigenului cu participarea enzimelor drept catalizatori:

{CH2O}  O2  CO2  H2O (3.16)

Energia chimică eliberată din acest proces este folosită pentru susţinerea proceselor de
sinteză a compuşilor organici. În acest fel sistemul fotosinteză - oxidare transformă energia
solară în energie chimică a proceselor vitale a organismelor aerobe.
Respiraţia şi fotosinteza, două procese diametral opuse din mediul natural, sunt legate
de circuitul oxigenului şi carbonului. Carbonul ocupă un loc deosebit în biosferă deoarece
serveşte ca material de construcţie pentru viaţa organică şi reprezintă o sursă de energie ce se
eliberează în procesul respiraţiei. La fel de important este şi rolul carbonului anorganic: CO 2
din atmosferă contribuie la reglarea climei iar sistemul CO 2 - carbonat reglează permanent pH-
mediului acvatic.
Arderea intensă a combustibilului fosil, nimicirea pădurilor, distrugerea învelişului
solului - toate acestea afectează ciclurile globale ale carbonului şi oxigenului (cap.1.2).
Întrebuinţarea resurselor minerale - petrol, cărbuni, gaze - duce la micşorarea inevitabilă
a rezervelor lor. În plus, arderea dă naştere la produşi de oxidare şi, în cele din urmă, la CO2.
Cu toate că o parte din bioxidul de carbon se reîntoarce în compuşi organici prin
procesul fotosintezei naturale a plantelor verzi sau se separă sub formă de depuneri oceanice,
viteza de folosire industrială a combustibilului fosil este atît de mare încît acumularea CO 2 în
atmosferă nu compensează pierderea lui naturală. În ultimii 150 de ani cantitatea de
combustibil arsă s-a mărit anual cu aproximativ 4,3%.

3.2. Circuitul azotului

Azotul joacă un rol important în biosferă. El este componentul de bază al atmosferei

terestre. Circuitul azotului, ca şi în cazul oxigenului şi al carbonului, cuprinde toate cele trei
sfere de existenţă a vieţii. Totuşi, deoarece azotul este mai puţin reactiv chimic, circuitul lui în
atmosferă se deosebeşte esenţial de cel al oxigenului. Circuitul biologic al azotului este
practic un circuit închis care nu are influenţă directă asupra compoziţiei chimice a atmosferei.
Un proces important de implicare a azotului atmosferic în circuitul biologic este cel de
azotfixare - formarea amoniacului şi a altor compuşi ai azotului ca urmare a activităţii
microorganismelor solului şi a celor acvatice.
Reducerea moleculei de N2 (NN) pe cale nebiologică, în condiţii naturale, are loc
îndeosebi în timpul descărcărilor electrice din atmosferă. Azotul legat chimic se formează şi
la temperaturi înalte, de exemplu, în timpul funcţionării motorului cu ardere internã:

N2  O2 → 2NO (3.17)

În procesele tehnologice de producere a îngrăşămintelor, fixarea azotului se efectuază

după procedeul Laber:

N2  3H2  2NH3 (3.18)

Pentru aceasta se foloseşte hidrogenul din gazul natural (metan). Procesul se petrece la
temperaturi ridicate şi poate avea loc cu sau fără participarea O 2:

CH4  H2O  CO  3H2 (3.19)

2CH4  O2  2CO  4H2 (3.20)
CO  H2O CO2 + H2 (3.21)

3CH4  O2  4H2O  3CO2  10H2 (3.22)

Pînă la elaborarea procedeului Laber, ca materie primă principală pentru obţinerea

compuşilor azotului se foloseau zăcămintele de NaNO 3 din pustiul Cili.
 În condiţii naturale, legarea N2 este înfăptuită în special de bacteriile care trăiesc în bulbii
sau rădăcinile unor plante (mazăre, fasole, cartofi, lucernă). În hidrosferă azotul este fixat de
algele albastru-verzui.
Reducerea fermentativã a N2 de către bacteriile racinare cu participarea atomilor de H
din apă contribuie la formarea NH3. Drept catalizator serveşte nitrogenaza. Cercetarea intensă
a acestei enzime a început prin anii '60. S-a dovedit că nitrogenaza este un complex
fermentativ complicat care constă din două proteine cu masă moleculară diferită (230 000 şi
60 000 u.a.m.) în componenţa cărora intră clusterul Fe 4S4 (în raport de 4 şi 1). Proteina mai
mare conţine de asemenea doi atomi de fier şi o Mo-coenzimã cu pînă la 6-8 atomi de fier
pentru un atom de molibden. Reducerea N 2 are loc numai în prezenţa acestor două proteine.
Starea de oxidare a azotului în compuşii chimici variază de la -3 (în NH 3) pînă la 5 (în
HNO3).
Legat sub formă de NH3 (NH4) şi NO3- azotul este absorbit de către plante şi este folosit
la sinteza compuşilor ce conţin azot, în special a proteinelor vegetale ce servesc drept hrană
pentru animale. În organismul acestora ele se descompun în aminoacizi şi se transformă în
proteine animale sau sunt eliminate din organism odată cu fecalele. În natură există
microorganisme capabile să transforme aceste fecale în N 2 şi astfel are loc circuitul biologic
al azotului. Ciclul azotului în biosferă
- poate fi prezentat prin schema din figura 3.4:
HNO3 (NO + H+)
3
- - --
-2H- -O- - -
HNO2 (NO + H+)
2
- - --
2H
- - -
O- Proteina
_
H (CH )_ COOH
HNO 2 2x
- -
-2OH-
Denitrificare Nitrificare

2H NH2OH Amonificare
1/2 N2O
-1/2 H2O
- -
2H --2OH-
- - -
+ -
- - Fixare azot + )
NH
1/2 N2 -N2H4- 3(NH4 OH

Figura 3.4 Circuitul azotului în biosferă

{2OH} şi {2H} sunt reprezentările convenţionale ale echivalenţilor bielectronici oxidanţi şi

reducători (acceptori şi donori de H).
 În procesul de reducere a azotului pînă la amoniac este posibilă formarea intermediară a
hidrazinei la fel cum la reducerea oxigenului pînă la apă poate rezulta ca produs secundar
H2O2.
Procesele de nitrificare, denitrificare şi amonificare sunt rezultatul activităţii bacteriilor
corespunzătoare. Bacteriile denitrificatoare sunt răspîndite în solurile şi în bazinele acvatice
cu un conţinut mic de O2. N2O gazos, format în urma activităţii vitale, trece parţial în
atmosferă. Circuitul natural al azotului se caracterizează printr-o viteză mică deoarece este
supus acţiunilor antropogene. În momentul de faţă echilibrul azotului în biosferă este încălcat:
bacteriile denitrificatoare nu mai reuşesc să prelucreze cantităţile crescînde de azot care trec
în mediul ambiant în urma activităţii umane. Drept rezultat are loc acumularea nitraţilor şi a
produselor intermediare de nitrificare în mediul înconjurător.

3.3. Circuitul fosforului şi sulfului

Suprafaţa terestră conţine aproximativ 0,1% fosfor. Fosforul nu se întîlneşte în natură în

stare liberă ci doar sub formă de compuşi chimici şi minerale, îndeosebi minerale fosfatice.
Sursa principală de fosfor este apatita care conţine fosfat sub formă de Ca 3(PO4)2.
În compuşii săi fosforul poate avea starea de oxidare -3, 1, 3, 4 sau 5. Mai mult
sunt răspîndite stările de oxidare 3 şi 5. Compuşii în care fosforul are starea de oxidare 5
nu sunt oxidanţi puternici aşa cum sunt compuşii corespunzători ai azotului. Dimpotrivă,
compuşii în care fosforul are starea de oxidare -3 sunt reducători mai puternici decît compuşii
corespunzători ai azotului.
Circuitul fosforului este mai simplu decît circuitul azotului şi cuprinde doar litosfera şi
hidrosfera. Are loc în special trecerea unilaterală a fosforului de pe uscat în apă iar apoi în
depunerile de fund. Ca urmare, circulaţia fosforului depinde de rezervele de fosfor din roci şi
din precipitaţii.
Caracteristic pentru acidul fosforic (H 3PO4) este posibilitatea de a se condensa cu el
însuşi prin eliminare de molecule de apă:

O O O O
|| || || ||
HO  P OH  HO  P OH  HO P O  P OH  H2O (3.23)
| | | |
OH OH OH OH

2H3PO4  H2P2O7  H2O (3.24)

ortofosfat pirofosfat

Compuşii fosforului joacă un rol deosebit în sistemele biologice. Acest element intră în
componenţa grupelor fosfatice din moleculele de ARN şi AND care sunt răspunzători pentru
biosinteza proteinelor şi transmiterea informaţiei ereditare. El mai este conţinut şi în
moleculele de adenozintrifosfat (ATP) cu ajutorul cărora energia chimică se acumulează în
celulele biologice. Legătura P - O - P din grupa fosfatică terminală a ATP se rupe în timpul
hidrolizei cu eliberare de energie:
 H2O  ATP  H3PO4  ADP (3.25)

Datorită acestei reacţii ATP şi ADP (adenozindifosfat) servesc ca transportori de grupe

fosfatice. În plus, ionul fosfat reglează direcţia proceselor de oxidare internă prin blocarea
atomilor de hidrogen capabili să reacţioneze şi a căror oxidare ar duce la formarea unor
produşi intermediari nedoriţi.
Luînd în consideraţie aceste particularităţi, se ajunge la concluzia că limitarea fosforului
în mediul ambiant poate contribui la limitarea proceselor vitale.
Din mediul acvatic fosforul se separã îndeosebi ca urmare a sedimentãrii sub formă de
fosfaţi de fier insolubili.
Compuşii sulfului sunt foarte răspîndiţi în natură. Mai mult de 40 de elemente
formează cu sulful compuşi în care el prezintã starea de oxidare -2, 1, 2, 4, 6. Sulful în
stare liberă se întîlneşte în straturile superioare ale scoarţei terestre şi la suprafaţa ei şi are o
mare importanţă industrială. În afară de aceasta sulful se mai întîlneşte şi sub formă de
zăcăminte minerale de sulfaţi şi sulfiţi sau sub formă de impurităţi în cărbune şi petrol. Se
cunosc peste de 200 minerale ce conţin sulf. Dintre sulfuri cele mai răspîndite sunt: calcozina
(Cu2S), pirita (FeS2), calcopirita (CuFeS2), stanina (CuFeSnS4), cinabrul (HgS) ş.a.; dintre
sulfaţi: anhidrita (CaSO4), gipsul (CaSO4.2H2O) şi glauberita (Na2SO4 .CaSO4).
Sulful în stare liberă se întîlneşte sub formă de zăcăminte care servesc drept sursă de
obţinere a acestui element. O mare parte din sulful obţinut (circa 10 7 t/an) este folosit la
prepararea acidului sulfuric. De asemenea sulful este folosit la vulcanizarea cauciucului.
Circuitul sulfului în natură este complicat şi nu este cunoscut în întregime.
Sulful este răspîndit în sistemele biologice, el intrînd în componenţa a doi aminoacizi:
metionina şi cisteina. Rolul biologic al sulfului este legat de facilitarea transformărilor oxido-
reducătoare:

2RSH  RSSR  {2H} (3.26)

Aceste transformări joacă rolul principal în formarea structurilor cuaternare ale

proteinelor şi în restructurarea lor conformaţională. În afară de aceasta, clusterii fer-sulf joacă
un rol cheie în lanţul transportor de electroni.
Compuşii sulfului sunt sintetizaţi de unele bacterii anaerobe care folosesc sulful
anorganic drept sursă de echivalenţi oxidanţi pentru oxidarea compuşilor organici ce participă
ca donori de hidrogen ({2H}):

H2SO4  4{2H}  H2S  4H2O (3.27)

În aerul atmosferic sulful se găseşte îndeosebi sub forma a trei compuşi: oxid de sulf
(IV) şi sulfură de hidrogen (produşi gazoşi) şi aerosoli de sulfaţi. Sursa naturală principală de
sulf din atmosferă este hidrogenul sulfurat. Ajungînd în atmosferă, H 2S se oxidează repede
pînă la SO2. Viaţa medie a H2S în atmosferă este de 48 ore.
Sursa antropogenă de sulf atmosferic - SO 2 rezultat în urma arderii combustibilului -
este răspunzător pentru 12,5% din conţinutul total de sulf. În atmosferă, reacţiile SO 2 duc la
formarea aerosolilor şi a ploilor “acide” (cap. 4.5). Durata vieţii SO 2 în atmosferă este de
circa 4 zile. Luînd în considerare aerosolii oceanici şi vulcanici, existã un deficit în bilanţul
compuşilor sulfului din atmosferă. Pentru înlăturarea deficitului e necesar să se ia în
consideraţie sursele biologice.
La început se considera că principalul component biogen este hidrogenul sulfurat care se
formează în depunerile de fund ale lacurilor, mărilor, mlaştinilor. Totuşi, în apă, H 2S se
oxidează uşor cu oxigen şi, de regulă, nu iese în atmosferă. S-a constatat că multe microalge
şi unele plante superioare elimină în mediul ambiant dimetilsulfit şi dimetildisulfură. Prin
urmare se consideră că microorganismele sunt principalii producători de compuşi cu sulf. Se
relevă o mare variabilitate atît în componenţa cît şi în calitatea compuşilor sulfului eliminaţi
de sursele microbiologice. În afară de compuşii mai sus amintiţi, trebuie menţionaţi: metil-
mercaptanul (CH3SH), sulfura de carbon (CS2), carbonilsulfura (COS) şi alţii.
Sulfura de carbon serveşte ca precursor al COS şi SO 2, avînd o importantă contribuţie la
formarea lor în atmosferă. Durata vieţii CS 2 în atmosferă este de circa 10 zile.
Într-o formă simplificată, ciclul sulfului în mediul ambiant poate fi reprezentat prin
schema:

O2 H2O
S  SO 2 (g)  H2SO3
{2H}{O} {O}
H2S  proteina  H2SO4
(RSH)

unde {O}- echivalentul oxidant (acceptor de 2 electroni, atomi de H); {2H} - echivalentul
bielectronic reducător.
Circuitul închis al biogenilor în procesele biologice de sinteză şi de descompunere a
substanţelor organice constituie condiţia necesară pentru stabilitatea biosferei. Viaţa pe
pămînt s-a dovedit posibilă datorită compuşilor organici a căror energie este folosită la
descompunerea lor. Totodată are loc suprapunerea limitelor naturale ale aportului extern de
substanţe nutritive peste rezervele acestor substanţe în biosferă. Aportul biologic din sinteza
sau descompunerea substanţelor organice trebuie să fie cu mult mai mare decît fluxul de
substanţe nutritive în biosferă. Trecerea dintr-o stare dinamic echilibrată (pe baza circuitului
închis al substanţelor) într-o stare staţionară, cînd aportul exterior de substanţe nutritive ar
satisface o bună parte din necesităţile biologice, ar duce inevitabil la dereglarea ecosistemului.
Biocenoza care funcţionează pe seama circuitului închis al substanţelor are nevoie de activitate
şi cheltuieli energetice; în caz contrar ea va pierde capacitatea de a concura cu
biocenoza care îşi bazează existenţa pe aportul de substanţe nutritive din exterior. Ultima ar
putea trece la utilizarea acestor substanţe, nepreocupîndu-se de circuitul lor închis şi ar putea
exista sub una sau cîteva varietăţi, fără să formeze comunităţi ecologice. Prin urmare,
limitările impuse biocenozei terestre prin circuitul închis al substanţelor alcătuiesc esenţa
ecologiei.
Mediul ambiant conţine rezerve de substanţe organice şi anorganice care sunt implicate în
circuitul biologic. Pentru susţinerea echilibrului dintre procesele de sinteză şi de descompunere
a substanţelor chimice biologic active (biogenilor), rezervele acestor substanţe sub formă
organică şi anorganică trebuie să fie nu numai limitate dar să şi coincidă ca ordin de mărime.
În caz contrar, la surplusul de substanţe anorganice se vor dezvolta organismele autotrofe
(sintetizatorii) iar la abundenţa substanţelor organice - organismele heterotrofe (destructorii). În
acest fel corelarea dintre sinteză şi descompunere va fi inevitabil încălcată.
 Aportul extern de substanţe nutritive în biosferă se apreciază pe baza structurii
adîncului pămîntului şi a spaţiului cosmic ca şi prin activitatea productivă a omului.
Biocenoza pămîntului nu poate schimba acest aport; ea controlează doar concentraţiile
substanţelor nutritive din mediul ambiant şi reîmpărţirea lor între ecosistem şi mediul de
viaţă. În momentul de faţă activitatea umană exercită o influenţă din ce în ce mai mare asupra
concentraţiei biogenilor din mediul ambiant şi asupra fluxului lor în biosferă. În continuare se
va examina atît rolul acestei activităţi în poluarea aerului atmosferic, a ecosistemelor acvatice
şi a solului cît şi urmările locale şi globale la care duc procesele antropogene deosebit de
periculoase.
 CAPITOLUL IV. PROCESE ECOCHIMICE DIN ATMOSFERĂ

Procesele atmosferice ocupă unul din locurile principale în circulaţia substanţelor în mediul
ambiant. Aceasta se referă în primul rînd la circulaţia oxigenului, carbonului, azotului, sulfului.
Măsura poluării antropogene a atmosferei cu emisii gazoase de la întreprinderile energetice,
industriale şi de transport este enormă. Atmosfera este cea mai mobilă parte a biosferei, de aceea
acţiunile negative ale multiplelor surse de poluare se însumează, căpătînd deseori un caracter
global. Pentru a înţelege procesele de răpîndire şi de transformare a substanţelor poluante în mediul
aerian şi pentru a evidenţia cele mai periculoase tipuri de acţiuni antropogene, o mare însemnătate
are cunoaşterea proprietăţilor fizico-chimice ale atmosferei.

4.1. Proprietăţile fizico-chimice ale atmosferei

Atmosfera este învelişul aerian al pămîntului cu o masă de circa 5,15 .1015t. Limita ei
superioară, unde are loc dispersarea gazelor în spaţiul interplanetar, se află la o înălţime de
aproximativ 1000 km deasupra nivelului mării. În stratul cu o grosime de 5,5 km de deasupra
pămîntului este concentrată jumătate din masa atmosferei iar în stratul cu grosimea de 40 km - mai
bine de 99% din masa atmosferei.
Pentru a urmări modificarea unor parametri ca presiunea, temperatura şi componenţa gazoasă
vom considera o secţiune verticală imaginară în atmosferă.
Pe măsură ce înălţimea creşte, presiunea scade accentuat şi la o altitudine de 50 km ea este de
numai 1 mm Hg. Explicaţia constă în faptul că atmosfera este comprimată spre suprafaţa pămîntului
astfel încît presiunea scade mai repede la înălţimi mici decît la altitudine ridicată.
Dependenţa termică este cu mult mai complicată existînd maxime şi minime. După felul cum
evolueazã temperatura odată cu creşterea altitudinii se pot evidenţia cîteva straturi despărţite de
nişte zone de trecere înguste - aşa zisele pauze (fig. 4.1). Stratul inferior al atmosferei care vine în
contact cu pămîntul - troposfera - este caracterizat de un gradient termic vertical mediu egal cu
60/km. Limita superioarã a troposferei variază de la 8 km, la latitudine polară, pînă la 16-18 km,
deasupra ecuatorului. Următorul strat este stratosfera. Aici temperatura rămîne aproape constantă
pînă la înălţimea de 25 km apoi creşte treptat pînă la 265-270 K la limita de jos a stratopauzei
(aproape 55 km). Mezosfera, care se găseşte mai sus, este caracterizată de o nouă scădere a
temperaturii de la 190 K pînă la 130 K la o înălţime de 80 km. În continuarea mezosferei se află
termosfera unde temperatura creşte uniform odată cu înălţimea pînă la 1000-1500 K.
Regimul schimbărilor de temperatură în diferite straturi atmosferice este legat de
particularităţile compoziţieiei chimice a aerului din aceste straturi.
Atmosfera pămîntului este alcătuită din azot şi oxigen (99%) cu un mic conţinut de gaze
inerte, în special argon (0,93%) şi CO 2 (0,03%). Conţinutul altor gaze (neon, heliu, kripton) este
foarte mic.
În ansamblu, regiunea situată mai jos de 90 km este caracterizată de o agitaţie intensă şi are o
componenţă gazoasă destul de constantă. La aceste înălţimi, ca şi la nivelul mării, masa moleculară
a atmosferei este de 28,96 u.a.m. iar la înălţimi mai mari de 90 km ea scade brusc. Astfel, de la
înălţimea de la 500 km pînă la 1000 km componentul principal al atmosferei rămîne heliul al cărui
conţinut relativ în atmosferă, la nivelul mării, este foarte mic.
Una din cele mai importante componente variabile ale atmosferei sunt vaporii de apă.
Conţinutul vaporilor de apă se micşorează repede, odată cu creşterea înălţimii, pînă la tropopauză.

69
În stratosferă sunt puţini vapori de apă (circa 2 .10-6 %). Gradientul latitudinal al concentraţiei
vaporilor de apă la suprafaţa pămîntului este destul de mare: în regiunile tropicale conţinutul
vaporilor de apă ajunge pînă la 3% în timp ce în regiunile arctice se micşorează pînă la 2.10 -5 %.

Figura 4.1. Distributia verticalã a temperaturii în atmosferă

Micşorarea concentraţiei vaporilor de apă care absorb radiaţia termică a suprafeţei terestre,
odată cu creşterea înălţimii, este una din principalele cauze a scăderii temperaturii în troposferă.
Influenţa hotărîtoare asupra regimului termic din stratosferă o are conţinutul unui alt
component variabil al ei - ozonul. Aerul din stratosferă se încălzeşte în urma absorbţiei de cãtre
ozon a radiaţiei ultraviolete a soarelui.
În mezosferă concentraţiile ozonului şi a vaporilor de apă sunt foarte mici, motiv pentru care
temperatura este mai joasă decît în troposferă şi stratosferă. Creşterea temperaturii în termosferă
este legată de absorbţia razelor UV solare de către moleculele şi atomii oxigenului şi azotului.
Radiaţia UV absorbitã de ozon în stratosferã, deşi are o mare importanţã pentru susţinerea
vieţii pe pãmînt, nu aduce un aport însemnat la energia totalã primitã din afarã. Partea principală a
energiei trece prin straturile superioare ale atmosferei, este absorbită parţial în troposferă de către
vaporii de apă, oxidul de carbon, oxigen, aerosoli şi particule de praf iar cea mai mare parte este
absorbită de suprafaţa terestră.
Energia absorbită de suprafaţa terestră se întoarce în atmosferã sub formă de radiaţii infraroşii
cu lungimi de undă cuprinse între 16,7 - 7,6 m, cu un maxim larg la 12 m, sau este folosită la
evaporarea apei şi la formarea curenţilor turbulenţi de aer. Condensarea vaporilor de apă este
însoţită de degajare de căldură care contribuie la încălzirea troposferei.
Doar o mică parte din energia termică emisă de suprafaţa terestrã trece prin atmosferă şi se
reflectă în cosmos. Cea mai mare parte din ea este absorbită de moleculele de apă şi de dioxidul de
carbon fapt care determină încălzirea suplimentară a aerului. Energia termică absorbiă de atmosferă
este dirijată din nou spre suprafaţa terestră, fapt în urma căruia apare, aşa zisul, efect de seră.
Presiunea parţială a vaporilor de apă se schimbă esenţial în diferite locuri şi într-un timp
diferit, însă, întotdeauna, ea atinge maximul la suprafaţa terestră şi se micşorează brusc la înălţime.
Datorită faptului că vaporii de apă absorb intens radiaţiile infraroşii, ei joacă un rol important în
menţinerea temperaturii pe timpul nopţii cînd suprafaţa terestră radiază energie în spaţiul cosmic şi
nu primeşte energie solară. De aceea în pustiu, unde concentraţia vaporilor de apă este mică, ziua
este cald iar noaptea este frig.
Cantitatea de energie solară care pătrunde în atmosferă depinde de unghiul de incidenţă a
razelor solare pe suprafaţa pămîntului. Cea mai mare cantitate de energie este absorbită la latitudini
joase, motiv pentru care atmosfera se încălzeşte neuniform în diferite regiuni ale globului pămîntesc.
Diferenţe de temperatură deosebit de mari la suprafaţa solului se observă între regiunile polare şi cele
ecuatoriale. Această aritmie serveşte drept cauză principală a circulaţiei atmosferice care reprezintă
un sistem complex de mişcare a curenţilor aerieni deasupra pămîntului. Datorită circulaţiei
atmosferice, gradientul termic al aerului din diferite regiuni se nivelează.
În afară de curenţii de aer majori, în straturile inferioare ale atmosferei apar o mulţime de
circulaţii locale, legate de particularităţile încălzirii atmosferei din diferite zone. Datorită curenţilor
de aer, în atmosferă are loc amestecarea maselor mari de aer şi deplasarea pe distanţe mari a variaţi
compuşi chimici degajaţi de diferite surse de pe suprafaţa pămîntului. Răspîndirea maselor de aer şi a
impurităţilor poate fi influenţată de producerea inversiilor termice care împiedică mişcarea pe
verticală a aerului. Astfel de inversii apar periodic la suprafaţa terestră din diferite cauze. Deseori
inversia apare în urma suprapunerii aerului cald cu curenţii reci, situaţi mai jos. Inversii termice cu
grosimi de cîteva sute de metri se pot produce în nopţile fără vînt prin răcirea puternică a suprafeţei
terestre şi a aerului învecinat.

4.2. Procesele chimice din straturile superioare ale atmosferei.

Straturile superioare ale atmosferei determină într-o mare măsură condiţiile de viaţă de la
suprafaţa pămîntului. Ele constituie un obstacol în calea radiaţiilor şi particulelor cu energie înaltă.
Procesele chimice din atmosferă încep de la o înălţime de circa 250 km unde concentraţia
gazelor (N2 şi O) ajunge de ordinul 109 molec.cm-3 şi se observă absorbţia componentei UV a
radiaţiei solare.
Unul dintre cele mai importante procese care are loc în straturile superioare ale atmosferei
este disocierea oxigenului şi formarea oxigenului atomic:

O2 + h  O + O (4.1)

{3P (starea iniţială), <242 nm ; 1

D (starea excitată), 175 nm}

Datorită acestui fapt, începînd de la înălţimea de 100 km, oxigenul atmosferic se află atît în
stare moleculară cît şi în stare atomică (fig. 6). La înălţimea de 130 km conţinutul de O 2 şi O este
aproape acelaşi. La înălţimea de 90 km şi mai sus, NO 2, O2 şi O absorb radiaţiile cu lungimi de
undă mici, fapt care determină ionizarea lor ulterioară:

N2 + h ( 80 nm ) N2+ + e- (4.2)
O2 + h ( 99,3 nm ) O2+ + e- (4.3)
O + h ( 91,2 nm ) O+ + e- (4.4)
NO + h ( 134,5 nm ) NO+ + e- (4.5)
 Figura 4.2. Distributia oxigenului pe verticala

După cum se vede din mãrimea lungimilor de undã, azotul molecular are cea mai înaltă
energie de ionizare iar NO - cea mai joasă.
Ionii formaţi participă apoi la diferite procese de recombinare disociativă:

N2+ + e-  N + N (4.6)
O2+ + e-  O + O (4 .7)
NO+ + e-  N + O (4.8)

în reacţii cu transfer de sarcină:

N2+ + O2  N2 + O2+ (4.9)

O+ + O2  O + O2+ (4.10)
O2+ + NO  O2 + NO+ (4.11)
N2+ + NO  N2 + NO+ (4.12)

în reacţii de transfer de sarcină cu ruperea legăturii (schimb de atomi):

O+ + N2  N + NO+ (4.13)
N2+ + O  N + NO+ (4.14)

Toate aceste reacţii cu caracter diferit sunt exoterme şi decurg cu participarea cationilor
gazoşi. Majoritatea reacţiilor de acest fel decurg fără activare.
Ionul NO+ este unul din cei mai răspîndiţi ioni din straturile superioare ale atmosferei. El
dispare doar în urma recombinării disociative. Acest ion nu participă la alte reacţii din cauza
reactivităţii scăzute. Reacţiile lui cu particulele neutre sunt endoterme, adică necesită o energie de
activare suplimentară. În aceste condiţii ionul NO + rămîne particula principală a ionosferei.
 Termosfera se caracterizează în întregime ca o zonă de desfăşurare a reacţiilor bimoleculare
fără activare. Din cauza concentraţiilor mici ale gazelor în această zonă, reacţiile trimoleculare
exoterme de tipul:

N + N + M  N2 + M (4.15)
O + O + M  O2 + M (4.16)
O+ + e- + M  O + M (4.17)
O2 + e- + M  O2- + M (4.18)

nu se realizează practic.
Aşadar, la înălţimea de circa 90 km se absoarbe cea mai mare parte a radiaţiei solare cu
lungimi de undă mici dar radiaţia capabilă să disocieze O 2 este încă destul de intensă. La înălţimea
de 30-50 km, interacţiunea oxigenului atomic cu O 2 duce la formarea ozonului:

O + O2  O3* (4.19)

Această reacţie se petrece şi la înălţimi mai mari dar molecula de ozon ce se formează,
electronic excitată, are un timp mic de viaţă şi se descompune ulterior în particulele iniţiale. Formarea
moleculei stabile de O3 are loc doar în urma reacţiei cu o a treia particulă M (O 2 sau N2), cu
dispersarea termică a excitaţiei:

O3* + M  O3 + M* (4.20)

Odată cu micşorarea altitudinii, viteza de formare a O 3 creşte direct proporţional cu produsul

[O2]x([O2]+[N2]) şi se micşorează din cauza scăderii intensităţii luminii cu <240 nm. Aceasta
determină situarea concentraţiei maxime de O 3 la altitudinea de aproximativ 25 km.
Dispersarea termică a energiei la aceste înălţimi are loc în urma reacţiei

O + O3  2O2 (4.21)

prima din reacţiile semnificative care are barieră de activare (13,6 kJ/mol).
Deopotrivă cu reacţia 21, la micşorarea concentraţiei de O 3 din stratosferă contribuie şi
absorbţia luminii solare cu < 310 nm, esenţială pentru ocrotirea vieţii pe uscat:

O3 + h (310 nm) (1)O2 + O(1D) (4.22)

În această reacţie se absoarbe efectiv lumina cu lungimi de undă cuprinse între 200-310 nm.
Alte gaze atmosferice nu absorb la fel de intens aceleaşi radiaţii.
Oxigenul singlet rezultat din reacţia 22 trăieşte în stratosferă 64,6 min. Cele mai mari
concentraţii ale lui se află la înălţimea de 30-80 km cu valoarea maximã de 4 .1010 molec.cm-3 la
înălţimea de 50 km. Molecula de O 2 (1) nu are capacitate de reacţie prea înaltă. Cel mai intens ea
reacţionează cu ozonul:

O2(1) + O3  2O2 + O (4.23)

 Reacţia 22 decurge nu numai în mezo- şi stratosferã ci şi în straturile superioare ale
troposferei chiar şi atunci cînd formarea fotochimică a O 3 (după reacţiile 1, 19, 20) nu mai are practic
loc.
Procesul ciclic de formare şi descompunere a ozonului după reacţiile 1, 19-22 alcãtuieşte
ciclul Cempen:

O2 + h  O + O
O + O2 + M O3 +M -107 kJ/mol (x2)
O + O3 O2 +O2 -391 kJ/mol
O3 + h O2 + O

Nu este greu de demonstrat că suma acestor reacţii duce la ciclul “nul”:

h + h  căldură (- 605 kJ/mol) (4.24)

În ciclul nul nu au loc schimbări ale compoziţiei chimice a sistemului ci doar se susţine una
sau alta din stările lui, producîndu-se transformarea luminii solare în căldură. Acest ciclu nul ozonic
este răspunzător de creşterea temperaturii la altitudinea de 50 km.
Măsurătorile experimentale ale conţinutului de O 3 din stratosferă au demonstrat că acesta este
mai scăzut decît cel care rezultă din ciclul Cempen. Diferenţa se explică prin prezenţa în stratosferă
a unor catalizatori care descompun ozonul. Printre aceşti catalizatori se numără şi oxizii de azot
cărora le revine rolul principal:

NO + O3  NO2 + O2 (4.25)
NO2 + O  NO + O2 (4.26)
O3 + O  2O2 -391 kJ/mol (4.27)

La fel acţionează şi unii compuşi ai clorului:

Cl + O3  ClO + O2 (4.28)
ClO + O  O2 + Cl (4.29)

Drept catalizator de descompunere a O3 în reacţia 21 evoluează şi radicalul OH:

OH + O3  O2 + HO2 (4.30)
HO2. + O  O2 + OH. (4.31)

Radicalul OH poate cataliza descompunerea O3 şi pe o altă cale:

OH. + O3  O2 + HO2. (4.32)

HO2. + O3  2O2 + OH. (4.33)

O3 + O3  3O2 (4.34)
 Provenienţa NO, OH şi Cl în stratosferă este diferită: atît din procesele naturale cît şi în urma
poluărilor antropogene. Astfel NO se formează în motoarele cu ardere internă.Ca urmare, lansarea
rachetelor şi a avioanelor supersonice la înălţimi mari duce la distrugerea stratului de ozon.
În orice motor cu ardere internă temperatura se ridică atît de mult încît din oxigenul
atmosferic şi azot se formează NO:

N2 + O2  2NO (4.35)

Drept sursă de NO serveşte şi N2O care este stabil în troposferă dar în stratosferă se
descompune sub acţiunea razelor ultraviolete dure:

N2O + h (230 nm) N2 + O(1D) (4.36)

N2O + O(1D)  2NO (4.37)

Distrugerea N2O în stratosferă are loc conform reacţiilor:

N2O +h (250 nm) N2 + O(3P) (4.38)

N2O + O(3P) N2 + O2 (4.39)

Clorul atomic se formează în urma descompunerilor fotochimice ale freonilor

(clorfluorcarboni): CF2Cl2 şi CFCl3. Aceste substanţe sunt volatile dar stabile în troposferă. Ele sunt
folosite pe larg în instalaţiile frigorifice şi în sprayurile cu aerosoli. Infiltrîndu-se din troposferă în
stratosferă, freonii ajung sub acţiunea razelor ultraviolete şi se descompun:

h
CF2Cl2  CF2Cl + Cl (4.40)

Reacţia ulterioară a CF2Cl cu O2 şi razele UV duce la desprinderea celui de al doilea atom de

clor.
La formarea radicalului OH mai importante sunt procesele legate de participarea vaporilor de
apă. Neluînd în consideraţie faptul că la înălţimea de 30 km ei sunt într-o cantitate de 3 ppm, aici
are loc reacţia:

H2O + h  H + OH. (4.41)

HO. + h  H + O (4.42)

De asemenea, aşa cum s-a menţionat anterior, prin fotoliza O 3 se formează oxigen atomic în
stare electronică excitată (1D). Particula O(1D), ţinînd cont de energia liberă înaltă (H0298 = 438
kJ/mol), trăieşte relativ mult, timpul ei de viaţã atingînd 110 s. Interacţiunea O( 1D) cu moleculele
de H2O care difuzează din troposferă în stratosferă are loc fără activare şi duce la formarea radicalului
OH:
O(1D) + H2O  2OH. (4.43)

În prezent, aportul proceselor catalitice la descompunerea O 3 nu este mare. În acelaşi timp,

fenomenul “spărturii ozonice” arctice este neclar: ori “spãrtura” a apãrut ca rezultat al poluării
antropogene a atmosferei sau reprezintă un proces geo-astro-fizic natural. În orice caz, măsurătorile
au demonstrat creşterea conţinutului particulelor ce conţin Cl în zona spărturii  arctice cu aproape
100%, comparativ cu valorile medii. Ca urmare, în stratosferă, deasupra Antarctidei, în lunile de
primăvară, au început să apară regiuni cu concentraţie practic nulă de O3.
Micşorarea grosimii stratului de ozon (în condiţii normale el este de 2,5-3 mm, în funcţie de
latitudine) poate duce la schimbarea esenţială a radiaţiei solare ultraviolete care atinge suprafaţa
terestră, la schimbarea învelişului noros al pămîntului şi la dereglarea bilanţului termic din
atmosferă. Modificarea radiaţiei solare poate determina schimbări esenţiale în procesele biologice şi
geochimice, care pot fi critice pentru biosferă.
După aprecierile experţilor Organizaţiei Meteorologice Mondiale, trecerea în atmosferă a
clorfluorcarbonilor la nivelul actual va duce la micşorarea concentraţiei ozonului în stratosferă,
peste 10-20 ani, cu aproximativ cu 17% după care se va stabiliza. Totuşi, la suprafaţa terestră, clima
aproape că nu se va schimba iar nivelul radiaţiei ultraviolete se va mări cu 1/3.
Creşterea numărului de cazuri de cancer al pielii se consideră a fi legată de intensificarea
componentei ultraviolete din razele solare la suprafaţa pămîntului, fapt care duce la poluarea aerului
cu particule excitate fotochimic, în special oxigen singlet (reacţia 22).
Este cunoscut faptul că mărirea intensitãţii radiaţiilor ultraviolete cu 1% determinã creşterea
numărului de îmbolnăviri de cancer cu 2%. În acelaşi timp, la locuitorii unor regiuni muntoase,
unde intensitatea radiaţiilor ultraviolete este mai ridicată de cîteva ori în comparaţie cu nivelul mării,
cancerul pielii se întîlneşte cu mult mai rar decît la locuitorii regiunilor mai joase.
Dintre reacţiile fotochimice care decurg în stratosferă, vor fi analizate cele legate de
distrugerea carbonil sulfurilor (COS), gazul principal ce conţine sulf din straturile superioare ale
atmosferei. Acest compus este stabil în troposferă însă se descompune în stratosferă, sub acţiunea
razelor UV dure, formînd sulf atomic. Prin procese termice ulterioare se ajunge la formarea acidului
sulfuric:

COS + h CO + S (4.44)

S + O2  O + SO (4.45)
SO + O2  SO2 + O (4.46)
SO2 + OH.  HSO3. (4.47)
HSO3. + O2  HO2. + SO3 (4.48)
SO3 + H2O  H2SO4 (4.49)

În stratosferă are loc îngheţarea acidului sulfuric gazos rezultat urmată de formarea unui sloi
de particule de tipul norilor de acid sulfuric din jurul lui Venus. Mărirea treptată a particulelor,
hidratarea lor, depunerea şi interacţiunea cu umiditatea din atmosferă apoi reîntoarcerea cu
precipitaţiile la suprafaţa pămîntului (sub formă de SO 42-) reprezintă una din căile principale a
circuitului global al sulfului. O cale mai importantă este doar depunerea SO 2 troposferic cu
precipitaţiile (vezi 4.5.).

4.3. Procesele chimice din troposferă cu participarea radicalilor liberi

Procesele de fotodisociere a oxigenului şi ozonului duc la absorbţia aproape completă a

radiaţiilor cu lungimi de undă mai mici de 300 nm, la nivelul tropopauzei. Deoarece componenţii de
bază ai atmosferei nu reacţionează cu radiaţia cu  > 300 nm, la reacţiile fotochimice din troposferă
participă componenţii atmosferici mai puţin răspîndiţi. Deşi concentraţia unor astfel de componenţi
în atmosferă este foarte mică, în zonele cu activitate economică intensă concentraţia substanţelor
poluante poate să se mărească considerabil.
În reacţiile de transformare chimicã a diverselor substanţe poluante din troposferă, rolul cheie
revine radicalului OH, la formarea căruia contribuie cîteva procese. O importantă contribuţie au
reacţiile fotochimice care implică participarea ozonului (cap. 4.2):

O3 + h  (  310 nm)  O2 + O(1D) (4.50)

O(1D) + H2O  OH. + OH. (4.51)

La formarea ozonului în troposferă un rol însemnat îl joacă reacţiile fotochimice cu

participarea oxizilor de azot.

NO2 + h ( 400 nm)  NO + O(3P) (4.52)

O(3P) + O2 + M  O3 + M (4.53)

Pentru oxigenul atomic starea fundamentalã ( 3P) este caracteristică şi reacţia care duce la
descompunerea ozonului (cap. 4.2):

O + O3  2O2 (4.54)

La micşorarea concentraţiei ozonului în troposferă contribuie reacţia:

O3 + NO  NO2 + O2 (4.55)

Ozonul participă şi la oxidarea NO2:

O3 + NO2  NO3 + O2 (4.56)

Trioxidul de azot rezultat se descompune la lumina zilei, fiind nestabil, dar în timpul nopţii el
reacţionează cu NO2 formînd N2O5 care este solubil în apă:

NO3 + NO2  N2O5 (4.57)

Reacţionînd cu umiditatea din aer, N2O5 se transformă în acid azotic:

N2O5 + H2O  2HNO3 (4.58)

Influenţa mare a reacţiilor fotochimice asupra concentraţiei ozonului din straturile medii ale
troposferei este demonstrată de reducerea cantităţii lui cu aproximativ 50% în timpul eclipselor de
soare. Aproape de suprafaţa pămîntului, conţinutul staţionar de O 3 în atmosferă este, în medie, de
circa 0,5 mg/m3.
Un aport deosebit la formarea OH . în troposferă aduc şi reacţiile de fotodescompunere a HNO 2,
HNO3, H2O2 :

HNO2 + h (<400nm)  NO + OH. (4.59)

 HNO3 + h (330nm)  NO2 + OH. (4.60)
H2O2 + h (<330nm)  2OH. (4.61)

Concentraţia OH. în troposferă este de circa (0,5-5).106 molec.cm-3.

Radicalii OH din troposferă reacţionează îndeosebi cu NO, NO 2, CO şi hidrocarburi.
Interacţiunea OH. cu oxizii de azot duce la formarea acizilor azotic şi azotos:

OH. + NO + M  HONO + M (4.62)

OH. + NO2 + M  HONO2 + M (4.63)

Oxidarea CO la CO2 reprezintă stadiul final de oxidare a hidrocarburilor şi a derivaţilor lor în

troposferă:

OH. + CO  CO2 + H (4.64)

Hidrogenul atomic rezultat reacţionează repede cu O 2 formînd radicalul hidroperoxid, HO2:

H + O2  HO2. (4.65)

Acest radical joacă un rol însemnat în chimia atmosferei. El se formează şi în urma altor
reacţii, în special, prin interacţiunea OH . cu O3 şi H2O2:

OH. + O3  HO2. + O2 (4.66)

OH. + H2O2  HO2. + H2O (4.67)

S-a stabilit că radicalul HO 2 participă la procesul de apariţie a smogului fotochimic; el

reacţionează efectiv cu NO formînd radicalul OH:

HO2. + NO  NO2 + OH. (4.68)

Concentraţia HO2. în troposferă variază în limitele a 10 -7-10-8 molec.cm-3.

Recombinarea HO2. reprezintă sursa principală de formare a peroxidului de hidrogen
atmosferic:

HO2. + HO2.  O2 + H2O2 (4.69)

Una din cele mai cunoscute reacţii ce implică participarea OH . este reacţia de oxidare a
hidrocarburilor. Poluantul organic tipic al atmosferei este CH 4.
Oxidarea CH4, sub acţiunea OH., decurge simultan cu oxidarea NO. Mecanismul corespunzător
radical-înlănţuit include un ciclu comun pentru toate procesele troposferice de iniţiere cu OH .
(reacţiile 1, 2) şi un ciclu de reacţii exoterme, în continuarea lanţului, caracteristice pentru reacţiile de
oxidare a compuşilor organici:

OH. + CH4  H2O + CH3. (4.70)

CH3. + O2  CH3O2. (4.71)
 CH3O2. + NO  CH3O. + NO2 (4.72)
CH3O. + O2  CH2O + HO2. (4.73)

În continuare au loc reacţiile 4.52 ,4.53 ,4,68. Reacţia de oxidare a CH 4 în prezenţa NO drept
catalizator şi sub acţiunea razelor solare cu lungimi de undă de 300 - 400 nm se va reprezenta în
felul următor:

CH4 + 4O2  CH2O + H2O + 2O3 (4.74)

Prin urmare, oxidarea metanului (şi a altor substanţe organice) duce la formarea ozonului
troposferic. Odată cu mărirea concentraţiei NO viteza acestui proces creşte.
Calculele demonstrează că degajarea antropogenă de NO dublează concentraţia O 3 din straturile
inferioare ale atmosferei iar intensificarea emisiilor de CH 4 (cu mult mai mari decît ale altor produse
poluante) contribuie şi mai accentuat la ridicarea concentraţiei de O3.
Creşterea concentraţiei O3 în straturile inferioare ale atmosferei reprezintă un pericol real pentru
plantele verzi şi pentru lumea animală.
Formaldehida rezultată prin oxidarea CH 4 se oxidează în continuare cu radicalul OH formînd
CO. Această cale de poluare secundară a atmosferei cu oxid de carbon este comparabilă cu emisia
CO în urma arderii incomplete a combustibilului fosil:

OH. + CH2O  H2O + HCO. (4.75)

HCO. + O2  HO2. + CO (4.76)

Formaldehida se poate descompune uşor sub acţiunea razelor UV:

CH2O + h (330nm)  CO + H2 (4.77)

sau

CH2O + h  HCO + H (4.78)

cu formarea ulterioară a radicalului HO2 după reacţia 16. Randamentul cuantic total al reacţiilor 28
şi 29 este aproape de unitate.
Procesele fotochimice din sistemul O 3 - NOx - H2O - RH constituie cauza principală a
formării aşa-zis-ului smog fotochimic (vezi mai jos), ai căror componenţi - peroxiacetilnitraţii
(PAN) - sunt toxici pentru organismul uman. PAN - este denumirea comună a unui grup de
compuşi chimici de tipul:

R  CO  O  O  NO2

unde R - CH3, C6H5 etc. Aceşti compuşi rezultă prin următorul lanţ de transformări :

OH O2 NO O2 OH O2 NO2
RH  R  RO2  RO  RCHO  RCO  RCO3  PAN (4.79)
  ↓ h, NO3 
ROOH RCO2H RCO3H
peroxizi acizi peroxiacizi

Radicalul hidroxil joacă un rol cheie pentru oxidarea în troposferă atît a hidrocarburilor (şi a
produşilor lor intermediari de ardere) cît şi a compuşilor cu sulf sau a aminelor. Oxidarea aminelor
secundare şi terţiare este însoţită de multe ori de formarea nitrozaminelor cancerigene.
Oxidarea fotochimică a substanţelor organice care conţin sulf joacă un rol de frunte la
formarea SO2 în regiunile nesupuse poluării antropogene.
Sub acţiunea OH. în atmosferă are loc oxidarea compuşilor simpli ai sulfului, în special a H 2S şi
(CH3)2S. În acelaşi timp, carbonil sulfura este rezistentă la transformări şi se infiltrează în stratosferă
(cap. 4.2).
În troposferă, bioxidul de sulf este supus transformărilor fotochimice deoarece prin absorbţia
luminii din regiunea 340 - 400 nm se formează molecule excitate de SO 2* cu durata vieţii de 8 ms.
Oxidarea în continuare a SO2* cu oxigenul din aer duce la formarea SO3:

SO2 + h (<400 nm)  SO2* (4.80)

SO2* + O2  SO3 + O (4.81)

La formarea SO3 contribuie şi oxidarea SO2 sub acţiunea radicalilor HO2:

HO2. + SO2  SO3 + OH. (4.82)

sau reacţiile de fotooxidare cu participarea oxigenului singlet:

SO2 + O2(1D)  SO4 (4.83)

SO4 + O2  SO3 + O3 (4.84)

S-a amintit anterior despre formarea smogului în urma poluării atmosferei urbane.
Provenienţa acestui cuvînt este legată de cuvintele englezeşti smoke - fum şi fog - negură (ceaţă).
Smogul reprezintă o combinare a impurităţilor solide (aerosoli) şi gazoase cu negura sau cu fumul.
Se întîlneşte smog de tip londonez sau de tip Los Angeles. Apariţia smogului în primul caz este
datorată arderii cărbunelui şi a păcurii. În prezenţa umidităţii atmosferice se formează o negură
densă cu impurităţi particulate de funingine şi SO 2. Smogul londonez (smog acid) a fost denumit
astfel după tragedia petrecută la Londra, în iarna anului 1952, cînd, ca rezultat al formării şi
persistenţei lui, au murit 3200 oameni.
Smogul fotochimic a fost observat pentru prima dată în anul 1944 în oraşul Los Angeles cînd,
în urma unei îngrămădiri mari de automobile, a fost paralizată viaţa unuia din cele mai mari oraşe
din S.U.A. Smogul fotochimic apare pe timp însorit, în lipsa vîntului şi la o umiditate redusă a
aerului. Fenomenul determină o iritare intensă a căilor respiratorii şi a ochilor. Menţinerea stării de
smog pe o perioadă mai îndelungată duce la mărirea numărului de îmbolnăviri şi creşterea
mortalităţii. Smogul acţionează deosebit de puternic asupra copiilor şi persoanelor de vîrstă
înaintată. Acţionează la fel de negativ asupra vegetaţiei, provocînd veştejirea şi căderea frunzelor.
În afară de aceasta smogul fotochimic accelerează coroziunea metalelor, distrugerea clădirilor, a
cauciucului şi a altor materiale. După cum s-a mai menţionat, caracterul oxidant al smogului
fotochimic se datorează ozonului şi peroxiacetilnitraţilor. Măsurătorile făcute prin anii '50 la Los
Angeles au demonstrat că mărirea concentraţiei ozonului este legată de schimbarea semnificativă a
conţinutului relativ al NO2 şi NO.
Agravarea vizibilităţii în timpul smogului (apariţia unui fum albăstrui) este legată de formarea
unor particule de aerosoli. Apariţia aerosolilor şi înlăturarea lor ulterioară prin procese de contopire,
depunere uscată şi umedă (cu precipitaţiile atmosferice) reprezintă una din căile de autopurificare a
atmosferei.
Aerosolii organici din atmosferă se pot forma după un mecanism omogen sau heterogen.
Mecanismul omogen implicã oxidarea gazoasă a compuşilor organici cu formarea particulelor solide
sau lichide. Prin al doilea mecanism, heterogen, se subînţelege sorbţia, oxidarea catalitică şi
polimerizarea la suprafaţă a aerosolilor lichizi şi solizi existenţi.
Particulele de aerosoli pătrund în atmosferă, gata formate, în urma erupţiilor vulcanice,
incendiilor, ca sare de mare, praf etc. sau se formează nemijlocit în atmosferă din emisiile gazoase
ale proceselor chimice.
Din mulţimea de substanţe organice care ajung în atmosferă, cea mai mare înclinaţie spre
formarea aerosolilor o manifestă hidrocarburile terpenice. Astfel, fumul albăstrui, care se observă
deasupra pădurilor de conifere în timpul verii, reprezintă aerosoli ce apar în urma oxidării
fotochimice a terpenelor şi a combinării cu particule de sulfat de amoniu.
Formarea particulelor de aerosoli în aerul urban este legată, de obicei, de prezenţa SO 2 care,
prin oxidare, dă naştere la H 2SO4. Acesta, la rîndul său, se transformă în sulfat de amoniu atunci
cînd în atmosferă se află amoniac.
Numărul particulelor solide din aer variază în funcţie de localităţi. În straturile inferioare ale
troposferei, la o înălţime de pînă la 2 km, concentraţia particulelor în zonele rurale este de circa 10 4
part/cm-3 iar deasupra oraşelor depăşeşte limita de 10 5 par/cm-3. În zonele în care lipseşte activitatea
antropogenă aerul conţine doar 200-300 particule de aerosoli/cm 3.

4.4. Apa în atmosferă

În paragrafele precedente s-a menţionat rolul însemnat al vaporilor de apă din troposferă la
absorbţia radiaţiei infraroşii a pămîntului. În afară de menţinerea bilanţului termic al pămîntului,
apa joacă un rol deosebit în migrarea şi transformarea deferitelor substanţe în atmosferă. Circulaţia
apei în natură are loc după aşa numitul ciclu global (fig.4.3).
Apa se evaporă de pe suprafeţele acvatice, din sol sau prin transpiraţie (cap. 3.2). Ridicîndu-
se în aer şi răcindu-se ea se condensează formînd umiditatea atmosferică. Această umiditate, care
este purtată de masele de aer, cade sub formă de precipitaţii pe suprafaţa uscatului, se infiltrează în
sol, formînd apele subterane sau se scurge pe suprafaţa solului dînd naştere apelor de suprafaţă (rîuri).
Aproximativ 10% din troposferă este permanent ocupată de nori; partea care revine apei este
însă mică, în total 10-7 - 10-6 mol/l.
Stratul de nori acoperă mai bine de o jumătate din suprafaţa terestră şi are o înălţime de la
cîteva sute pînă la mii de metri. Volumul efectiv al norilor se măreşte datorită curenţilor aerieni care
îi străbat cu o viteză de la 0,1 m/s pînă la 10 m/s.
 Figura4.3.
Circuitul apei
în natură

1 - oceanul
mondial ;
2 - ape
subterane ;