CHIMIE GENERALA - CURS

-

Cuprins
1

INTRODUCERE

1.Baze teoretice ale chimiei
1.1. Definiţie şi ramuri ale chimiei 1.2. Unităţi de măsură 1.3. Materia şi substanţele chimice 1.4 Elemente chimice 1.5. Reprezentarea substanţelor chimice 1.6. Legi fundamentale ale chimiei 1.6.1. Legea conservării masei 1.6.2. Legea proporţiilor definite 1.6.3. Legea proporţiilor multiple 1.6.4. Legea proporţiilor echivalente 1.6.5. Legea lui Avogadro 2. Teoria atomică a materiei 2.1. Structura atomului 2.2. Modele atomice 2.2.1. Modele atomice precuantice 2.2.2. Modele atomice cuantice 2.3. Orbitali atomici 2.3.1. Orbitali atomici de tip s 2.3.2. Orbitali atomici de tip p 2.3.3. Orbitali atomici de tip d 2.3.4 .Orbitali atomici de tip f 2.4. Ocuparea cu electroni a orbitalilor atomici 2.4.1. Principiul ocupării succesive a orbitalilor cu electroni 2.4.2. Principiul de excludere al lui Pauli 2.4.3. Regula lui Hund 3. Sistemul periodic al elementelor 3.1. Generalităţi privind tabelul periodic al elementelo 3.2.Structura tabelului periodic al elementelor 3.3. Corelaţii între structura învelişului de electroni şi poziţia elementelor în sistemul periodic 3.4. Periodicitatea proprietăţilor elementelor chimice 3.4.1. Proprietăţi neperiodice ale elementelor chimice 3.4.2. Proprietăţi periodice ale elementelor chimice 4. Legături chimice 4.1 Legături chimice intramoleculare 4.1.1. Legătura ionică 4.1.2. Legătura covalentă 4.1.3. Legătura metalică 4.2 Legături chimice intermoleculare 4.2.1. Legătura de hidrogen 4.2.2. Legături prin forţe van der Waals 5. Stoechiometria reacţiilor chimice 5.1. Stoechiometria – definiţie şi instrumente de lucru 5.2. Reacţii chimice 5.2.1.Reacţii chimice fără modificarea stării de oxidare 5.2.2.Reacţii chimice cu modificarea stării de oxidare 5.2.3. Aspecte cinetice şi termochimice ale reacţiilor chimice 6. Componenţi anorganici ai materiei vii 6.1. Apa - metabolit universal 6.2. Caracterizare generală şi importanţa biologică a elementelor din sistemul periodic

1 1 1 2 3 4 4 5 5 5 6 6 6 6 7 7 7 10 10 10 10 11 11 11 11 11 12 12 12 14 14 14 14 15 15 15 16 20 21 21 21 22 22 22 22 24 25 25 25 27
2

6.2.1. Hidrogen 6.2.2. Grupa IA (1) 6.2.3. Grupa IIA (2) 6.2.4. Metale tranziţionale 6.2.5. Grupa IIIA (13) 6.2.6. Grupa IVA (14) 6.2.7. Grupa VA (15) 6.2.8. Grupa VIA (16) 6.2.9. Grupa VIIA (17) 7. Noţiuni fundamentale de chimie organică 7.1. Efecte electronice în compuşi organici 7.1.1. Efectul inductiv 7.1.2. Efectul electromer 7.2. Noţiuni de izomerie 7.2.1. Izomeria plană 7.2.2. Izomeria spaţială sau stereoizomeria 8. Hidrocarburi 8.1. Hidrocarburi saturate 8.1.1. Alcani şi izoalcani 8.1.2. Cicloalcani 8.2. Hidrocarburi nesaturate 8.2.1. Alchene 8.2.2. Alcadiene 8.2.3. Alchine 8.3. Hidrocarburi aromatice 8.3.1. Hidrocarburi aromatice mononucleare 8.3.2. Hidrocarburi aromatice polinucleare 9. Compuşi organici cu funcţiuni simple 9.1. Compuşi hidroxilici 9.1.1. Alcooli 9.1.2. Enoli 9.1.3. Fenoli 9.2. Amine 9.3. Compuşi carbonilici 9.3.1. Glucide 9.4. Compuşi carboxilici 9.4.1. Acizi monocarboxilici saturaţi 9.4.2. Acizi dicarboxilici saturaţi 9.4.3. Acizi monocarboxilici nesaturaţi 9.4.4. Acizi carboxilici aromatici 9.5. Derivaţi funcţionali ai acizilor carboxilici 9.5.1. Halogenuri ale acizilor carboxilici 9.5.2. Anhidride ale acizilor carboxilici 9.5.3. Amide 9.5.4. Esteri 9.5.5. Acizi fenolici 9.5.6. Acizi carbonilici 9.5.7. Aminoacizi 9.5.8. Peptide BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ INTRODUCERE

27 28 29 31 33 35 36 38 39 42 42 42 42 43 43 44 45 45 45 46 47 47 48 49 49 49 51 53 53 53 54 55 56 57 58 62 62 63 64 64 64 64 64 64 65 66 66 66 68

3

pe care le pune chimia nu se rezolvă prin simplă memorizare. precum şi utilizările substanţelor în diferite domenii de activitate. în vederea abordării la un nivel superior a disciplinelor cuprinse în programele analitice ale anilor de studii. conexiunile dintre lumea cotidiană şi cea moleculară. metode. se constată o evoluţie rapidă în cunoaşterea chimică. Studiul chimiei generale are drept scop stimularea interesului pentru chimie şi furnizarea de informaţii utile. precum şi legile care guvernează aceste procese. utilizând noţiunile de bază. precum şi a structurii combinaţiilor chimice prin metode teoretice şi experimentale ale fizicii. 4 . Textul introduce o serie de noţiuni fundamentale utilizate pentru descrierea comportării materiei. care se află la baza proceselor ce susţin viaţa. proprietăţi ale substanţelor. ci prin abordarea lor critică şi creativă. Baze teoretice ale chimiei 1.ramura descriptivă a chimiei care se ocupă cu sinteza. modelarea. identificarea. Problemele. arată implicarea acestei discipline în lumea reală şi dezvoltă aptitudini de rezolvare a problemelor pe care le implică această disciplină. Cursul ajută la înţelegerea modelelor fundamentale ale chimiei. precum şi cu funcţionarea şi transformările acestora în cursul vieţii. controlează evenimentele din lumea înconjurătoare şi este vitală pentru cele mai multe activităţi.ştiinţa care se ocupă cu studiul structurii şi funcţiilor compuşilor prezenţi în organismele vii. interpretarea naturii substanţelor pe baza structurii lor. precum şi cu reacţiile compuşilor care conţin carbon legat chimic de hidrogen.Chimia este ştiinţa fundamentală a naturii. uneori complexe. legi. 1. modele cu care operează chimia etc. Chimia fizică – ramura care relizează studii ale legilor şi fenomenelor chimice. Biochimia . transformările pe care le suferă substanţele. Chimia analitică – ramura care elaborează şi foloseşte metode.. reactivitatea. În ultimele decenii. sinteza de noi substanţe. Principalele ramuri ale chimiei sunt: Chimia anorganică . mijloace si metodologii de obţinere a informaţiilor legate de compoziţia şi natura substanţelor. producerea de energie prin reacţii chimice.Definiţie şi ramuri ale chimiei CHIMIA este ştiinţa fundamentală a naturii care studiază în mod sistematic: structura. subliniind importanţa acestei discipline pentru lumea vie. cu proprietăţi specifice.1. Chimia organică . compoziţia şi proprietăţile substanţelor. cu excepţia hidrocarburilor şi a derivaţilor lor. prin numărul mare de substanţe descoperite în natură sau sintetizate în laboratoarele de cercetare şi prin perfecţionarea aparaturii utilizate în laboratoarele de cercetare ştiinţifică.studiul elementelor chimice şi al compuşilor acestora.

Greutatea unui obiect este răspunsul masei la gravitaţie şi variază în raport cu tăria câmpului gravitaţional. de către Dalton. Unitatea utilizată în laborator este mililitrul (ml). La stabilirea masei atomice a unui element.Na. et al. unitate derivată din unitatea de lungime. cu aproximaţie.2. a fi masa atomului de hidrogen. Al etc. Temperatura caracterizează starea de încălzire a unui sistem fizic. cât şi de raportul între aceştia. toţi atomii constitutivi au acelaşi număr de protoni. Pentru un element oarecare. ambele componente ale valorii măsurabile conferind semnificaţie determinării. Tabelul nr. radianul (rad) şi steradianul (sr). Lungime 2.ştiinţa care se ocupă cu detecţia. Pentru timp. monitorizarea. indiferent de locul unde se consideră determinarea (pe pământ. pe lună etc. 1972). considerată iniţial. ora.). În Sistemul Internaţional.1. timpul. (1dm3=1l. Intensitate curent electric 5. Timp 4. Masa unui obiect nu este influenţată de câmpul gravitaţional şi reprezintă cantitatea de materie pe care o conţine acesta. Mărime fizică 1. Unitatea de măsură este m3.660539x10-27[kg]. În general. unitatea pentru masă este kilogramul (kg). ziua sau anul (nu se foloseşte luna. Această unitate de măsură nu este inclusă în Sistemul Internaţional. Multiplii şi submultiplii zecimali ai unităţilor de măsură se denumesc cu ajutorul unor prefixe.). În biochimie şi biologia moleculară. a utilizat drept unitate de masă atomică a 16-a parte din masa atomului de oxigen. unitatea din Sistemul Internaţional este secunda (s) dar.Unităţi de măsură Observaţia ştiinţifică cantitativă are drept rezultat un număr şi o unitate de măsură. Masa atomică a unui element 5 . dar este destul de frecventă şi exprimarea temperaturii în grade Celsius (oC) sau grade Fahrenheit (oF). . Masă 3. neutroni şi electroni. fapt ce explică apariţia izotopilor. temperatura. 1cm3=1ml). Sistemul Internaţional de unităţi (SI) conţine şase unităţi fundamentale (tabelul 1.Chimia ecologică . precum şi un mare număr de unităţi derivate. Temperatură 6.. Dacă tăria câmpului gravitaţional se consideră relativ constantă. două unităţi suplimentare.1. 1. temperatura se măsoară în grade Kelvin. masa se poate considera egală cu greutatea. unde NA reprezintă numărul lui Avogadro) Atomii sunt alcătuiţi din protoni. Unitatea de măsură a densităţii este raportul unităţilor de masură ale masei şi volumului (g/cm3 sau g/ml). se utilizează unitatea numită Dalton (1u=1Da=1/NA[g]=1/1000xNA[kg]=1. Masa atomică este un număr ce reprezintă de câte ori masa unui atom este mai mare decât unitatea de masă atomică. dar cele mai multe există sub formă de amestecuri de izotopi. Valoarea sa depinde de scara termometrică în care este exprimată (Dima. cantitatea de substanţă etc. În sistemul internaţional. se mai folosesc şi unităţi cum ar fi minutul. Greutatea specifică este un număr fără unitate de măsură. transportul şi transformările chimice ale substanţelor naturale şi sintetice prezente în mediul înconjurător. masa. două caracteristici care depind de cantitatea de substanţă studiată. Masele atomilor reprezintă. cu precădere în cazul proteinelor. Aston. dar este acceptată în acest sistem sub denumirea de unitate unificată de masă atomică şi se desemnează cu simbolul “u”. Intensitate luminoasă Unitate de măsură metru kilogram secundă amper Kelvin candelă Simbol m kg s A K cd Mărimi fizice importante pentru chimie sunt volumul.). din cauza mărimii variabile). crt. Mai târziu. Greutatea specifică este raportul dintre densitatea substanţei studiate şi densitatea unei substanţe de referinţă (în mod obişnuit apa la temperatura de 4oC a cărei densitate este egală cu unitatea). suma maselor protonilor şi neutronilor. masele atomice se scriu fără unitate de măsură.Unităţi de bază în Sistemul Internaţional Nr. P. Volumul reprezintă spaţiul pe care îl ocupă o substanţă sau un obiect oarecare. se ţine seama atât de numărul de izotopi stabili. În natură există elemente compuse din atomi de acelaşi fel (monoizotopice . Densitatea unei substanţe este raportul dintre masă şi volum. 1. Prin convenţie internaţională unitatea de masă atomică a fost definită ca fiind a 12-a parte din masa izotopului 12C. Numărul de neutroni este variabil.

la rândul lor.) şi 24% Cl-37 (36. Chimia se ocupă cu studiul unor specii materiale bine definite din punct de vedere structural. 1974). reprezintă transformarea unor substanţe în alte substanţe.3.)].reprezintă o valoare medie a maselor izotopilor stabili ai elementului respectiv.. Substanţele chimice se deosebesc între ele prin proprietăţi. având existenţă fizică definită. denumite substanţe chimice. Elementele constitutive se află. Ca şi masa atomică absolută. care reprezintă acele caracteristici ale substanţei ce servesc pentru a o identifica şi a o diferenţia de alte substanţe. Br2.96u. spargerea. Modurile caracteristice în care o substanţă participă la reacţii chimice în urma cărora îşi schimbă compoziţia sunt denumite proprietăţi chimice. topirea. reprezintă schimbări ale aspectului fizic care nu afectează identitatea. au masă proprie numită masă atomică absolută.Cl-35 (34. Ele capătă proprietăţi diferite de ale fiecărui element component în parte iar elementele. Atomii. Ca şi masa atomică. Acele proprietăţi care descriu substanţa însăşi. egală numeric cu masa moleculară. Materia şi substanţele chimice Materia este definită ca substanţa din care sunt alcătuite obiectele fizice. motiv pentru care iau forma vaselor în care sunt depozitate. clorul are masa atomică 35. masele atomice absolute nu pot fi utilizate în practică.023x10 23). Masa moleculară reprezintă suma maselor atomice relative ale atomilor ce alcătuiesc molecula unei substanţe. Modificările chimice. Materia ocupă spaţiu şi are masă. Substanţele compuse sunt alcătuite din atomi diferiţi şi pot fi transformate prin metode chimice în două sau mai multe substanţe simple. Substanţele chimice reprezintă compuşi a căror compoziţie şi structură sunt constante şi invariabile (Albu et al. Lichidele au volum propriu.a. în proporţii de masă definite. Solidele sunt rigide. Datorită valorii lor extrem de mici. ocupând întreg volumul şi luând forma recipientului în care se află.45u. exprimată în grame. cunoscute şi sub numele de reacţii chimice.97u. Substanţele chimice pot fi simple şi compuse. se numesc proprietăţi fizice. Substanţele simple sau elementare sunt acele substanţe care sunt formate din atomi ai aceluiaşi element şi nu pot fi descompuse prin mijloace chimice în substanţe mai simple (Cl2. masa moleculară absolută are valori extrem de mici şi se determină prin împărţirea moleculei gram la numărul lui Avogadro.023x1023 particule. din punct de vedere chimic. Valoarea masei atomice absolute se stabileşte raportând valoarea atomului gram la numărul de atomi dintr-un atom gram. mol molecular – echivalent cu molecula gram. 6 . H2.a. Substanţele pot suferi schimbări ale proprietăţilor. aceste modificări putând fi clasificate la rândul lor în modificări fizice şi modificări chimice. Atomul gram reprezintă cantitatea în grame dintr-un element egală numeric cu masa atomică a acestuia.m. S-a determinat că un mol din orice substanţă conţine 6. motiv pentru care masele atomice nu au întotdeauna valori reprezentate prin numere întregi [spre exemplu. este o mărime relativă. Molecula gram (mol) reprezintă cantitatea de substanţă simplă sau compusă. fizice şi chimice. trecerea substanţelor solide în stare lichidă sau gazoasă). adimensională.m. Cele mai utilizate proprietăţi pentru identificarea unei substanţe sunt acelea care pot fi măsurate şi exprimate numeric. diferite din punct de vedere chimic. cum ar fi modificările de stare (tăierea. Aceeaşi situaţie este şi în cazul atomilor şi moleculelor. mol ionic – echivalent cu ionul gram. deoarece este compus din 76%.). Lichidele nu suportă comprimări avansate. 1. dar nu au formă specifică. care este numărul lui Avogadro (6. Modificările fizice. reprezentând universul observabil. mol electronic – echivalent cu electronul gram. lichidă şi solidă. îşi pierd proprietăţile caracteristice. Gazele se caracterizează prin aceea că nu au volum şi formă proprii. fiind alcătuite din elemente chimice combinate în rapoarte de masă bine definite. Materia poate exista în trei stări de agregare: gazoasă. Gazele pot fi comprimate sau se pot dilata pentru a ocupa diferite volume. au formă şi volum definite şi nu suportă compresiuni apreciabile. Noţiunea de mol se referă şi la alte tipuri de particule: mol atomic – echivalent cu atomul gram. dar nu implică transformări prin reacţii chimice. O2 etc.

formate din una sau două litere alese pentru a reprezenta elementul respectiv. Formula chimică poate fi brută. sublimare. Ele au semnificaţie atât calitativă. Simbolurile elementelor chimice sunt utilizate internaţional. Caracteristica principală a amestecurilor este aceea că au compoziţie variabilă ce determină variaţia proprietăţilor lor fizice (densitate. care se numesc soluţii. iar restul elemente chimice artificiale. 1. tetravalenţi. Substanţele sunt răspândite în proporţii diferite în scoarţa terestră. Cl. obţinute în laborator. Valenţa multor elemente este determinată de abilitatea lor de a se combina cu hidrogenul sau de a-l înlocui din diferiţi compuşi. identificate în natură. Fiecare substanţă din amestec îşi păstrează identitatea şi ca urmare proprietăţile. recristalizare. He. în cea mai mare parte. deosebindu-se între ei prin numărul diferit de neutroni din nucleele lor atomice. compoziţia şi proprietăţile lor nu sunt aceleaşi în toată masa amestecului (nisip în apă. introducându-se noţiunea de valenţă. ca urmare. sunt alcătuite din substanţe miscibile.restul elementelor chimice din tabelul periodic). Ne. ca şi în cazul simbolurilor elementelor chimice.). după numărul legăturilor pe care le formează. praf suspendat în aer etc. Amestecurile heterogene sunt alcătuite din substanţe nemiscibile şi. Kr. O. moleculară şi de structură. Atomii sunt denumiţi mono-. numite impurităţi. izotopii au proprietăţi aproape identice. Elementele sunt cunoscute prin denumiri uzuale şi prin abrevieri care constau în simboluri unice. Separarea şi purificarea substanţelor se realizează prin diferite metode. În natură. Speciile de atomi ai unui element care au acelaşi număr atomic. Analiza formulelor chimice a condus la ideea capacităţilor diferite de combinare a elementelor chimice.4 Elemente chimice Elementul chimic sau substanţa elementară reprezintă totalitatea atomilor care au acelaşi număr atomic (Z) (provine din cuvântul latinesc elementum care înseamnă component al materiei).). antrenare cu vapori. substanţele există sub formă de amestecuri de substanţe pure solide. tri-. solidă . cromatografie. Formula moleculară indică tipul şi numărul de atomi de fiecare fel dintr-un compus chimic. Având acelaşi număr atomic. 1. Valenţa reprezintă capacitatea de combinare a unui element. Din cele 118 elemente descoperite până în prezent. dar cu numere de masă (A) diferite. amestecuri de atomi cu acelaşi număr atomic (Z). Acestea sunt reprezentate prin simboluri temporare. di-. Amestecurile pot fi omogene şi heterogene. cum ar fi: distilare (simplă sau fracţionată). Ar. Elementele chimice cele mai noi sunt cele cu numerele de ordine sau numerele atomice (Z) între 112 şi 118. Hg. Formula structurală este o reprezentare simbolică a modului de legare a atomilor componenţi într-o moleculă indicând succesiunea legării lor precum şi locul pe care îl ocupă în moleculă o anumită particularitate structurală. Rn. lichide sau gazoase. 7 . N. au semnificaţie calitativă şi cantitativă. filtrare.H.soluţie lichidă complexă. 90 sunt elemente chimice naturale. Amestecurile omogene. Elementele chimice reprezintă.În general. temperatura de fierbere etc. cât şi cantitativă. extracţie etc.5. dar numere de masă diferite. Formula brută indică natura elementelor şi proporţia relativă între numărul atomilor elementelor componente. Elementele chimice se găsesc în natură sub cele trei stări de agregare (gazoasă . substanţele chimice conţin mici cantităţi de substanţe străine.amestec omogen sau soluţie de gaze. F.Br. Xe. lichidă . Ea reprezintă un multiplu de numere întregi al formulei brute (se poate ca formula moleculară să coincidă cu formula brută). vinul . aliajele soluţii solide). Reprezentarea substanţelor chimice Compuşii chimici se reprezintă în scris prin formule chimice care. fapt pentru care au aceeaşi compoziţie şi aceleaşi proprietăţi în toată masa (aerul . putând fi separată de celelalte prin metode fizice sau mecanice. se numesc izotopi şi ocupă acelaşi loc în sistemul periodic al elementelor. exprimată prin numărul de legături simple pe care le poate forma atomul respectiv cu ceilalţi atomi sau prin numărul de electroni pe care un element îi cedează sau îi acceptă când reacţionează pentru a forma un compus. pe baza proprietăţilor diferite ale componenţilor şi implică numai modificări fizice.

• metalele alcaline au numărul de oxidare +1 (Li. Mg. suma algebrică a numerelor de oxidare a elementelor trebuie să fie egală cu sarcina efectivă a ionului [în ionul biatomic hidroxid (OH-). De aceea termenul de valenţă a fost înlocuit cu noţiunea de stare de oxidare sau număr de oxidare. 1.1. Ba). în scopul de a determina compoziţia diferitelor substanţe chimice.2. • numărul de oxidare al hidrogenului este în general +1. Br. Legea proporţiilor definite După anul 1800. Legi fundamentale ale chimiei • • Legile care guvernează procesele chimice pot fi împărţite în: legi ponderale – se referă la masele substanţelor care participă la reacţii chimice (legea conservării masei. K. este constantă. • într-o moleculă neutră suma stărilor de oxidare este zero.6. Proust a arătat că un compus dat conţine întotdeauna exact aceeaşi proporţie de elemente considerată în termeni de greutate.6.În legătură cu valenţa. Utilizarea conceptului de valenţă nu este întotdeauna satisfăcătoare deoarece multe dintre elemente au valenţe multiple sau pot participa la formarea unor combinaţii complexe. • numărul de oxidare al ionilor monoatomici este egal cu sarcina ionilor respectivi (Zn 2+ are numărul de oxidare +2. legea proporţiilor definite sau constante. CaH 2 etc. Acest enunţ al legii conservării maselor este valabil pentru reacţiile chimice obişnuite. cu excepţia situaţiilor când formează compuşi unul cu celălalt sau cu oxigenul. Se poate spune prin urmare că suma maselor reactanţilor şi produşilor dintr-o reacţie chimică. • într-un ion poliatomic. Principiul constanţei compoziţiei compuşilor este cunoscut ca legea proporţiilor definite sau constante. prin experimentele lor. într-un sistem închis. • metalele alcalino-pământoase au numărul de oxidare +2 (Be. Na.6. se definesc electronii de valenţă ca fiind electronii care pot participa la realizarea legăturilor chimice cu alţi atomi. ţinând cont de următoarele reguli: • numărul de oxidare al oricărui element în stare necombinată sau substanţă elementară este zero. • numărul de oxidare al aluminiului este întotdeauna +3. valoare egală cu sarcina ionului hidroxid). chimiştii au studiat reacţiile chimice. excepţii sunt peroxizii. 1. • numărul de oxidare al oxigenului este. excepţii fiind cazurile în care este legat de un metal ca ion negativ (hidruri metalice . Există reacţii chimice (reacţii nucleare) care se desfăşoară cu micşorarea considerabilă a masei reactanţilor când legea conservării masei se poate enunţa astfel: suma maselor reactanţilor este egală cu suma maselor produşilor de reacţie plus deficitul de masă dat de formula lui Einstein (dm = dE/c2). LiH. Legea conservării masei Legea generală a chimiei este legea conservării masei. în care variaţia de masă are valori foarte mici. descoperită şi formulată Lavoisier. legea GayLussac. Rb. –2. Diferitele reacţii studiate au condus la un enunţ al legii care a căpătat diferite formulări dintre care cea mai adecvată este: masa unui sistem chimic care evoluează rămâne constantă. suma algebrică a numerelor de oxidare a elementelor este (-2) + (+1) = -1.NaH.are numărul de oxidare –1 etc. legea proporţiilor multiple. • halogenii. legea lui Charles. cînd oxigenul are numărul de oxidare –1. 1. Sr. superoxizii şi combinaţiile cu elemente mai electronegative. legi volumetrice – se referă la relaţiile care se stabilesc între volumele de gaze implicate în reacţii chimice şi diferite proprietăţi ale gazelor (legea Boyle-Mariotte. 8 .). legea proporţiilor echivalente). Starea de oxidare este un număr atribuit unui element dintr-un compus. Cs). au numărul de oxidare –1 faţă de hidrogen. în general. legea lui Avogadro).) când starea de oxidare a hidrogenului este +1. Ca.

. prin combinarea a două elemente. Din consideraţiile de mai sus se deduce legea echivalenţilor. şi cu o aceeaşi cantitate din altă substanţă simplă. adică numărul de electroni cedaţi sau acceptaţi în reacţiile de oxido-reducere considerate. Dacă aceleaşi două substanţe simple se combină în cantităţi notate cu a’ şi b’ cu o cantitate definită dintr-o a treia substanţă simplă. echivalentul chimic se calculează în funcţie de natura substanţei. măsurată în grame. x2.. cantităţile x2. ale căror mase se notează cu a şi b. ceea ce înseamnă că. şi de tipul reacţiei la care participă aceasta.3. compusul respectiv are întotdeauna aceeaşi compoziţie. rezultă că raportul a:b/a’:b’ este un raport de numere întregi şi mici.…….……. indiferent de calea pe care se obţine un compus. echivalentul chimic este raportul dintre masa atomică a elementului respectiv (A) şi valenţa sa (n): pentru substanţe chimice. În reacţiile de neutralizare: • pentru acizi echivalentul chimic se calculează prin raportul dintre masa moleculară a acidului (M) şi numărul de atomi de hidrogen ionizabili (protoni. Din această lege derivă noţiunea de echivalent chimic.6.). Pentru elemente. Legea proporţiilor multiple Prin combinarea a două elemente se pot obţine una sau mai multe substanţe compuse. pe de altă parte. 1. echivalentul chimic se calculează prin raportul dintre masa moleculară a bazei (M) şi numărul grupelor hidroxil ionizabile (OH-): În cazul sărurilor echivalentul chimic se calculează de la caz la caz.6. pe de altă parte. Legea proporţiilor echivalente ÎRichter a formulat legea proporţiilor echivalente sau reciproce care statutează că proporţiile în care masele a două sau mai multe elemente diferite. Substanţele simple sau compuse reacţionează între ele în 9 . caz în care nu se modifică starea de oxidare. Altfel spus. vor trebui să fie aceleaşi sau multipli întregi ai proporţiilor greutăţilor elementelor diferite când acestea se combină între ele. Dacă se consideră două substanţe simple. Dalton a formulat legea proporţiilor multiple arătând că atunci când. raportul lor de combinare este a:b. H+): • pentru baze. Echivalenţii chimici sunt folosiţi în calculele stoechiometrice din analiza cantitativă. pe de o parte. precum şi de proporţia reactanţilor.. 1. echivalentul chimic se calculează prin raportul dintre masa moleculară a sării (M) şi numărul de echivalenţi de metal din sare (care este egal cu produsul dintre numărul atomilor de metal şi valenţa metalului) • când substanţa participă la reacţii de oxido-reducere echivalentul chimic se calculează prin raportul dintre masa moleculară a substanţei (M) şi diferenţa dintre stările de oxidare ale elementului implicat. Echivalentul chimic reprezintă cantitatea dintr-un element sau dintr-o substanţă compusă care se poate combina cu 1g de hidrogen sau cu 8g de oxigen sau care poate înlocui cantităţile menţionate din aceste elemente în oricare dintre compuşii lor (Albu et al.xn dintr-un alt element II. rezultă o serie de compuşi.. pe de o parte. S-au efectuat comparaţii ponderale între substanţe simple care se combină între ele. în funcţie de starea de oxidare: • când substanţa nu participă la reacţii de oxido-reducere. x3. x3. când o cantitate constantă dintr-un element I se combină cu diferite cantităţi notate x1.4. raporturile de masă diferite corespund întotdeauna unor numere întregi şi mici. care se combină fiecare în parte cu o greutate definită a unui alt element.xn sunt multipli întregi ai cantităţii x1. conform căreia reacţiile chimice au loc de la echivalent la echivalent. Echivalentul gram sau valul reprezintă cantitatea dintr-un element chimic sau dintr-o substanţă compusă. numeric egală cu echivalentul chimic respectiv.Elementele şi substanţele chimice reacţionează între ele în raporturi de combinare bine definite. Legea proporţiilor definite sau constante se aplică numai în cazul compuşilor stoechiometrici (care au o compoziţie constantă).

Volumul ocupat de un mol de gaz în condiţii normale (0oC şi 1 atm=760 mm col.6. încărcat pozitiv. indiferent de starea de agregare şi are valoarea aproximativă 6. Enumeraţi regulile pentru stabilirea stării de oxidare a unui element. Au fost propuse mai multe modele atomice. Prin urmare numărul de molecule dintr-un volum specific de gaz este independent de mărimea sau masa moleculelor de gaz. stă la baza multor proprietăţi ale atomilor. 3. 2.41 l din orice gaz. alcătuind molecule. acizi.) care se găsesc într-o cantitate echivalentă (atom-gram. în cazul unor atomi diferiţi. Numărul lui Avogadro este o constantă universală de cea mai mare însemnătate şi reprezintă numărul de molecule conţinute în 22. numărul lui Avogadro reprezintă numărul de particule (atomi. Hg) este de 22. se poate scrie relaţia care defineşte legea echivalenţilor: E1/E2 = m1/m2 1. iar masa electronului are o valoare mult mai mică. 5. Nucleul este alcătuit din particule elementare numite nucleoni. Enunţaţi diferenţele dintre formulele brută. numărul de protoni este egal cu numărul de neutroni. 2. moleculă-gram) de substanţă. alcătuită dintr-un nucleu central dens. Pentru a explica proprietăţile constatate experimental ale atomilor s-a dezvoltat teoria structurii atomului elaborându-se mai multe modele. molecule etc. în aceleaşi condiţii de temperatură şi presiune. În nucleu este concentrată sarcina pozitivă şi aproape toată masa atomului. iar electronii au un rol major în desfăşurarea reacţiilor chimice.baze şi săruri. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. Prin generalizare. Cu ajutorul legii lui Avogadro s-a putut calcula volumul unui mol (moleculă gram) de gaz. Comparaţi şi discutaţi stările de agregare ale materiei. În general. Modelele pot fi împărţite în modele atomice precuantice şi modele atomice cuantice.5. Cercetările efectuate la începutul secolului XX au arătat că atomul este o formaţiune complexă. Calculul echivalenţilor chimici pentru elemente.023 x 1023 particule/mol. în condiţii normale de temperatură şi presiune. Protonii sunt particule subatomice încărcate pozitiv. dar sunt şi cazuri în care atomii conţin un număr de neutroni diferit de cel de protoni (izotopi). Masa protonului şi masa neutronului sunt aproape identice. Legea lui Avogadro Avogadro a emis o ipoteză în conformitate cu care volume egale de gaze ideale sau perfecte diferite.41 dm3 (volum molar). şi care păstrează toate proprietăţile chimice ale elementului respectiv. Modele atomice Modelele atomice reprezintă concepte prin care autorii care le propun încearcă să explice proprietăţile atomilor.cantităţi proporţionale cu echivalenţii lor chimici. Teoria atomică a materiei 2. Dacă se consideră 2 substanţe ai căror echivalenţi sunt E1 şi E2 şi ale căror mase sunt m1 şi m2. 2. Deoarece atomii au un număr de protoni egal cu numărul de electroni ei sunt neutri din punct de vedere electric. 4. 10 .2. ion-gram. Suma protonilor şi neutronilor (n) din nucleu se numeşte număr de masă (A). Cei mai importanţi nucleoni sunt protonii şi neutronii. iar neutronii sunt neutri din punct de vedere electric. conţin acelaşi număr de molecule. Forţa de atracţie dintre electroni şi protoni. Structura atomului Atomul reprezintă cea mai mică particulă a unui element. Atomii pot exista în stare liberă sau în combinaţie cu alţi atomi identici sau diferiţi. care s-au perfecţionat de-a lungul timpului. Definiţi noţiunile de masă atomică şi masă moleculară.41 l sau 22. ioni. moleculară şi structurală.1. Suma protonilor (p) din nucleu se numeşte număr atomic (Z). care nu poate fi divizată prin metode fizice şi chimice obişnuite. în jurul căruia gravitează un număr de electroni încărcaţi negativ.

şi concepţia cuantică asupra emisiei radiaţiei electromagnetice. înconjurat de electroni încărcaţi negativ care se mişcă pe orbite circulare. încărcat negativ. Modele atomice precuantice Modelul atomic Thomson sau modelul atomic static a fost elaborat în anul 1898 de către J. Diferenţa de energie dintre orbita cu rază mai mare şi cea cu raza mai mică este cedată sau acceptată prin intermediul unei singure cuante de energie. Diferenţa de energie este pozitivă când un electron face saltul de pe o orbită inferioară pe una superioară. Nivelurile energetice spectrale corespund. proprii fiecărui element. 3. Modele atomice cuantice Modelul atomic Bohr a fost enunţat în anul 1913 de Niels Bohr. elaborată de Max Planck. Electronul se menţine pe orbită datorită compensării forţei centrifuge cu forţa de atracţie coulombiană.2. adică sunt cuantificate. Energiile exacte ale orbitelor permise depind de atomul studiat. sau mvr = n h/2π Definind ħ = h/2π drept constantă redusă a lui Plank sau cuantă de acţiune se poate scrie: mvr = n ħ 11 . fenomen care se petrece cu absorbţie de energie. pe care le-a observat când atomii sunt excitaţi într-un tub cu descărcare în gaz. Prin experimentele sale. 2πmvr = n h. datorită câmpului electric care se creează. sunt permise numai acele orbite ale căror momente cinetice sunt multipli ai constantei lui Plank: L = nh în care n = 1. cunoscută sub numele de constanta lui Plank -34 (6. nu se aplică legile mecanicii clasice. încărcat pozitiv. care se roteşte cu viteza v. atomul are formă sferică.…………. conform teoriei lui Bohr. • când un electron face un salt de pe o orbită pe alta. Acest prim model cuantic are la bază concepţia nucleară a atomului. Bohr a încercat să găsească explicaţii pentru faptul că electronii. ΔE = diferenţa de energie dintre cei doi orbitali. 2. şi este negativâ când un electron trece într-o stare energetică mai joasă. a fost elaborat în anul 1911 de către Ernest Rutherford şi propune o structură planetară pentru atom. 2. h = constantă de proporţionalitate. pe o traiectorie circulară (orbită) cu rază r. rangul orbitei. J. În mişcarea pe orbitele permise.6256⋅ 10 J⋅ s). elaborată de Rutherford. care au energii restricţionate la anumite valori. Pentru o particulă de masă m. În mişcarea sa pe orbite circulare. În conformitate cu această teorie. atomii constau dintr-un nucleu central mic. nu cad pe nucleul situat în centrul modelului. număr care este atribuit fiecărui nivel energetic. electronii nu emit şi nu absorb energie. permise. iar electronul. Sarcina electrică pozitivă este uniform distribuită în tot volumul său. Modelul atomic Rutherford sau modelul planetar. prin emiterea de energie radiantă.2. prin urmare. Teoria lui Bohr propune un model de tip „planetar”. electronul are un moment cinetic (cantitatea de mişcare x raza orbitei). Thomson. momentul cinetic L este: L = mvr Pentru întreaga orbită circulară valoarea devine: L = 2πmvr • în conformitate cu postulatul lui Bohr.1. Numărul cuantic principal indică. electronii se mişcă pe orbite specifice presupuse circulare. În conformitate cu acest model. energiei electronului care se mişcă pe orbite cu raze din ce în ce mai mari.2. dens. oscilează în interiorul atomului.2. presupunând că: • în stare staţionară. precum şi pentru liniile spectrale. Aceasta va avea o frecvenţă direct proporţională cu diferenţa de energie dintre cei doi orbitali: ΔE = hν ν = ΔE/h unde: ν = frecvenţa radiaţiei emise. în mişcarea lor.n şi este denumit număr cuantic principal.

Reprezentarea deplasării unui electron pe o orbită circulară În această situaţie regula de cuantificare este: 2π ∫ mvrd ϕ = nh . nr. care este dată de variaţia unghiului ϕ (figura 2. = nrh . admiţând că electronul parcurge în jurul nucleului nu numai traiectorii circulare.2. Sommerfeld a introdus două numere cuantice. Subnivelurile energetice se desemnează prin următoarele simboluri:l = 0 → s. în care. b-axa mică a elipsei) şi. unde: dφ = variaţia unghiului φ. numărul cuantic azimutal este înlocuit cu numărul cuantic orbital sau secundar (l = nφ-1).n-1) şi determină forma geometrică a unui set de orbitali. Un orbital reprezintă o regiune specifică dintr-un subnivel. l = 1 → p. Prin urmare. distanţa dintre electron şi nucleu care. pe care raza focală îl face cu axa mare a elipsei (a-axa mare a elipsei. nu cade pe nucleu şi ca urmare atomii sunt stabili. e ϕ Fig. stabilind condiţiile de cuantificare: 2π ∫mvrd 0 ϕ = nϕh . numărul cuantic azimutal (nφ) şi numărul cuantic radial (nr).0529nm). l = 3 → f. cunoscută sub numele de raza Bohr (0. l = 2 → d. prin urmare. Numărul cuantic secundar are valori cuprinse între 0 şi n-1 (0. regiune care conţine maximum 2 electroni cu spin opus.). Cea mai mică valoare a numărului cuantic principal n este 1. egală cu raza focală (r) (figura 2.1. şi orbita permisă este circulară. 2. În mecanica cuantică. F2). staţionară. există două variabile. 12 . nr = numărul cuantic radial rm ax r min ∫ mvrdr Între numerele cuantice principal. poziţia electronului pe orbită. o mărime cuantificabilă. 0 Când deplasarea electronului se face pe o orbită eliptică permisă.1. Reprezentarea deplasării unui electron pe o orbită eliptică Datorită acestor două variabile. în care nφ este numărul cuantic azimutal. şi explică de ce electronul. în mişcarea sa.): r x e x φ F1 F2 Fig. rezultă că nφ = n. Modelul atomic Sommerfeld Acest al doilea model atomic cuantic reprezintă o dezvoltare a modelului atomic Bohr şi a fost realizat în anul 1915 de către Sommerfeld care a încercat să explice structura fină a liniilor spectrale. exprimată prin unghiul φ. În cazul în care electronul (e-) se deplasează pe o orbită circulară.Momentul cinetic al electronilor trebuie să fie un număr întreg de cuante de acţiune şi. azimutal şi radial există relaţia: n=nφ+nr. variază numai poziţia sa în raport cu nucleul. nφ ≥ n.2. nr. Energia orbitalilor din acelaşi strat creşte de la subnivelul s la subnivelul f (s<p<d<f). Dacă nr = 0. în jurul nucleului situat în unul din focarele elipsei (F1. 2. Pe de o parte. ci şi traiectorii eliptice. ……. pe de altă parte. Această valoare corespunde celei mai mici raze posibile. 1. 2.

În anul 1927. Toate acestea conduc la ideea unui model care să ia în consideraţie probabilitatea ca un electron să se afle într-un anumit punct. În anul 1924 Louis de Broglie a emis ideea dualităţii de comportare a microparticulelor. Acest câmp magnetic poate fi pus în evidenţă prin interacţiunea sa cu un câmp magnetic aplicat din exterior sau în relaţie cu câmpul altui electron.Subnivelul s conţine un singur orbital. Numărul cuantic magnetic poate lua 2l + 1 valori care variază între –l şi +l şi dă informaţii referitoare la orientarea în spaţiu a orbitalilor. elaborând pentru unda tridimensională asociată electronului o expresie matematică. Cele n-1 subniveluri determinate de numărul cuantic secundar au aceeaşi energie. i se asociază o undă. există o singură traiectorie circulară şi n-1 traiectorii eliptice. şi proprietăţi specifice unei particule. subnivelul p conţine 3 orbitali. cât şi ca undă. orientarea în spaţiu şi interacţiunile sale posibile cu alţi electroni. mişcare de spin. m = masa particulei. h = constanta lui Plank. electronul are şi o mişcare de rotaţie în jurul axei sale. cum sunt masa şi viteza de deplasare. Pauli a introdus al patrulea număr cuantic. Teoria atomică a lui Sommerfeld admite că electronii se deplasează în jurul nucleului pe traiectorii circulare şi eliptice. la un moment dat. cu precizie absolută. Undele sunt caracterizate de lungime de undă şi amplitudine. Aceste niveluri energetice nu pot fi caracterizate de cele două numere cuantice descrise până acum. În mişcarea sa. Starea energetică a unui atom poate fi descrisă dacă se cunosc toate cele patru numere cuantice pentru fiecare electron al său. Fiecare dintre orbitali poate să fie ocupat sau nu cu electroni. denumit număr cuantic magnetic de spin (ms) sau numărul cuantic de spin. m/s Această relaţie stabileşte legătura între lungimea de undă. kg v = viteza de deplasare a particulei. care este denumită funcţie de undă (ψ). a tratat atomul ca un sistem de unde staţionare. iar electronii un înveliş electronic. În afară de mişcarea de rotaţie în jurul nucleului. Pentru o anumită valoare a numărului cuantic principal. fiecărui electron dintr-un atom i se atribuie patru numere cuantice care definesc energia sa. se comportă atât ca particulă. iar subnivelul f conţine 7 orbitali. Prin urmare. W. Energia electronilor depinde numai de numărul cuantic principal. deci şi a electronului. Schrödinger. Pentru caracterizarea completă a nivelurilor energetice ale electronului a fost necesară introducerea unui al treilea număr cuantic. cât şi viteza de deplasare a unei particule. În mişcarea sa în jurul nucleului. având în vedere natura ondulatorie a microparticulelor. elimină noţiunea de traiectorie a unei microparticule. subnivelul d conţine 5 orbitali. Lungimea de undă este într-o relaţie de inversă proporţionalitate cu masa şi viteza particulei: λ = h/mv în care: λ = lungimea de undă. electronul generează câmp magnetic. când se constată apariţia mai multor subniveluri energetice rezultate prin scindarea liniilor spectrale. Modelele atomice anterioare nu au putut calcula intensitatea liniilor spectrale şi energia atomilor multielectronici. denumit număr cuantic magnetic (m). căpătând el însuşi proprietăţi magnetice. atât poziţia. care generează un moment magnetic de spin. Fiecărei particule (electron). Toate orbitele cu acelaşi număr cuantic principal au aceeaşi energie şi formează un strat electronic. proprietate specifică unei unde. Numărul cuantic de spin poate lua valorile ±1/2. Acest principiu numit principiul de incertitudine al lui Heisenberg. Funcţia de undă se obţine prin rezolvarea 13 . Heisenberg a arătat că este imposibil să se cunoască simultan. Pentru caracterizarea acestei mişcări. o microparticulă cum este şi electronul. Toţi orbitalii unui subnivel au aceeaşi energie.

4. Diagramă a orbitalilor atomici de tip p (d.3. Diagramă individuală a unui orbital atomic de tip s (d.edu) 2. m = 0 este orbitalul 1s.3. În cazul celorlalţi doi orbitali. Orbitalii d au două planuri nodale care împart norul de electroni în patru secţiuni şi ca urmare prezintă structură mai complicată. Orbitali atomici de tip p Orbitalii de tip p apar la n ≥ 2 şi sunt caracterizaţi de l = 1 şi m = ±1. www. y. l = 0. m = 0. l = 0. prin urmare.arizona...sb.3.fsu.edu) În fiecare strat electronic va exista câte un orbital s.3. m = 0 este orbitalul 2s. z. 2. Astfel: n = 1. un singur plan nodal (plan în care electronul nu poate fi găsit niciodată). ±2. m = 0 este orbitalul 3s etc. 2. Trei orbitali d sunt aşezaţi sub unghiuri de 45 o faţă de axele de coordonate şi sunt notaţi dxy. n = 2. nr. m. Orbitali atomici 2.ecuaţiei de undă a lui Schrödinger.wine1. Orbitalii s au simetrie sferică (figura 2. Fig. z de-a lungul cărora se dirijează lobii (figura 2. n = 3. 2. fiind în număr de cinci. www.geo. Convenţional. Fig. 14 .1. Pătratul funcţiei de undă reprezintă probabilitatea de a găsi o particulă (electron) într-o anumită regiune a spaţiului.). v) cu cele ondulatorii date de amplitudinea vibraţiei într-un punct caracterizat de coordonatele x. care reprezintă regiunile de probabilitate maximă de prezenţă a electronului. orbitalii p se notează în funcţie de sistemul de axe x. dyz. tetralobară. Orbitali atomici de tip s Orbitalii de tip s apar de la n ≥ 1 şi se caracterizează prin l = 0. l = 0. al cărui diametru va fi din ce în ce mai mare.4. nr.).3.0.). dxz (figura 2. sunt situaţi de o parte şi de alta a nucleului având. y.3. 0. Ecuaţia de undă a lui Schrödinger este ecuaţia fundamentală a mecanicii cuantice şi corelează caracteristicile de corpuscul ale electronului (E.3.5. Cei doi lobi ai fiecărui orbital p. Orbitali atomici de tip d Orbitalii de tip d apar la n ≥ 3 şi sunt caracterizaţi de l = 2 şi m = ± 1. În fiecare strat electronic există trei orbitali p cu simetrie bilobară.2. 2. probabilitatea de existenţă a electronilor este de-a lungul axelor de coordonate.

nr. www.leandraganko. se constată că: E4s < E3d. Într-un orbital pot exista maximum 2 electroni.geo. decât pentru primele 3 perioade din sistemul periodic al elementelor. fx3. E6s < 4f etc. E6s < E5d.4. www. 2. fz(x2-y2).3.1. E5s < E4d. Dacă se notează cu E energia reală a substraturilor. Fig. fz3]. ±2.4.4. adică 1s 2s 2p 3s 3p 3d 4s 4p 4d 4f etc.edu) 2. proces care conduce la o succesiune diferită faţă de cea normală. Structura lor este complicată deoarece aceşti orbitali au trei planuri nodale care trec prin nucleu şi au formă octalobară (figura 2. Diagramă a orbitalilor atomici de tip f (d. fy(x2-z2). fx(z2-y2).Orbitali atomici de tip f Orbitalii f apar la n ≥ 4 şi sunt caracterizaţi de l = 3 şi m = ±1. nr. Regula lui Hund 15 . cu spin opus. Orbitalii se ocupă cu electroni succesiv.6. Ocuparea cu electroni a orbitalilor atomici 2. Principiul de excludere al lui Pauli Acest principiu stabileşte repartiţia electronilor pe orbitali.com) 2. ±3.arizona. în ordinea crescătoare a energiei.4. fy3. Diagramă a orbitalilor atomici de tip d (d. dacă succesiunea energetică a substraturilor ar fi aceeaşi cu ordinea lor normală. fiind în număr de şapte [fxyz. însă.Fig.2. 2. Această regulă nu se aplică. Doi electroni dintr-un atom nu pot avea toate numerele cuantice identice.4 . 0. Pentru nivelurile energetice superioare are loc o întrepătrundere a substratelor din diferite straturi. care se numesc electroni cuplaţi.).6.3.5. 2. Principiul ocupării succesive a orbitalilor cu electroni Stabilirea structurii electronice a elementelor nu ar pune probleme. 2.

dovedindu-se..Regula lui Hund se referă la modul de completare cu electroni a orbitalilor atomici. în perioada 7.. iar ultimul. VIIIA şi 8 grupe secundare..2. Toate grupele secundare conţin câte patru elemente (metale – cele descoperite recent completează perioada 7) cu excepţia grupei IIIB care conţine 32 elemente (metale). Această concluzie referitoare la faptul că proprietăţile elementelor variază periodic în funcţie de masa lor atomică este expresia legii periodicităţii descoperită de Mendeleev.. 3. paralele.. iar numărul său desemnează numărul straturilor ocupate cu electroni). Numărul perioadei indică numărul straturilor electronice ale atomilor elementelor din perioada respectivă.1. după care este completat cu cel de-al doilea electron. Gazele rare au doi (He) sau opt (Ne. Moseley introduce un nou criteriu de clasificare al elementelor în sistemul periodic. în ordinea greutăţii lor atomice. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. perioada 5 conţine tot optsprezece elemente (de la Rb la Xe). revenirea periodică a proprietăţilor. care se termină cu elementul 118. a doua după actiniu. Cele 62 elemente cunoscute la acea vreme au fost aşezate într-un tabel. 3.. perioada 3 conţine tot opt elemente (de la Na la Ar).. Rn) electroni de valenţă. Cele 16 grupe sunt împărţite în 8 grupe principale. N etc. un gaz rar.. Kr. IIA. Grupele principale conţin metale. Aceste elemente sunt aşezate în partea de jos a tabelului în două şiruri orizontale.. Primul element din fiecare perioadă este un metal alcalin. adică au configuraţie stabilă de dublet sau octet. una dintre legile fundamentale ale naturii.. Perioada 1 conţine două elemente (H şi He). Tipuri de orbitali atomici caracterizaţi prin numere cuantice. IIB. Sistemul periodic al elementelor 3. prima după lantan. Grupele secundare conţin metale tranziţionale. legea periodicităţii se enunţă astfel: proprietăţile elementelor variază periodic în funcţie de sarcinile lor nucleare.1. Generalităţi privind tabelul periodic al elementelor Sistemul periodic al elementelor a fost descoperit de omul de ştiinţă rus Mendeleev.) şi cuprinde 118 elemente. astfel: • • • perioada 1 – elementele au numai stratul electronic K perioada 2 – elementele au straturile electronice K. Ocuparea cu electroni a orbitalilor atomici se realizează în aşa fel încât energia întregului sistem să fie minimă. 3..Xe. notate IB. După anul 1986 s-a introdus o notaţie nouă a grupelor care utilizează cifre arabe. care începe cu hidrogenul (H).. Definiţi cele mai importante particule elementare care alcătuiesc un atom. Perioadele sunt notate cu cifre arabe de la 1 la 7 (o perioadă este alcătuită dintr-un şir de elemente cuprins între două gaze rare succesive. 16 . 2.. VIIIB. Reguli de ocupare a orbitalilor cu electroni. perioada 6 conţine 3treizeci şi două elemente (de la Cs la Rn) iar perioada 7 începe cu elementul Fr şi conţine douăzeci şi cinci elemente caracterizate şi încă şapte elemente care deocamdată au simboluri temporare. perioada 2 conţine opt elemente (de la Li la Ne). perioada 4 conţine optsprezece elemente (de la K la Kr). M • perioada 4 – elementele au straturile electronice K.. L perioada 3 – elementele au straturile electronice K. prin modul de aşezare.. Ar. Lantanidele şi actinidele sunt două familii de câte paisprezece elemente care se intercalează. notate IA. în perioada 6.. şi a ultimei perioade... M.Structura tabelului periodic al elementelor Sistemul periodic al elementelor este format din 7 perioade şi 18 grupe (tabelul 3. În conformitate cu acest criteriu. L. care consolidează succesiunea elementelor stabilită de Mendeleev. 4. numărul atomic (Z). mai întâi de un singur electron. cu excepţia primei perioade. Fiecare orbital este ocupat succesiv. Enumeraţi şi comparaţi modelele atomice precuantice şi cuantice. L. semimetale şi nemetale.

Tabelul nr.1. Sistemul periodic al elementelor IA (1) K/1 L/2 M/3 N/4 O/5 P/6 Q/7 1 H 3 Li 11 Na 19 K 37 Rb 55 Cs 87 Fr 4 Be 12 Mg 20 Ca 38 Sr 56 Ba 88 Ra IIIB (3) 21 Sc 39 Y 57 La 89 Ac IVB (4) 22 Ti 40 Zr 72 Hf 104 Rf 58 Lantanide 90 Actinide Th Ce VB (5) 23 V 41 Nb 73 Ta 105 Db 59 Pr 91 Pa 92 U VIB (6) 24 Cr 42 Mo 74 W 106 Sg 60 Nd 93 Np VIIB (7) 25 Mn 43 Tc 75 Re 107 Bh 61 Pm 26 Fe 44 Ru 76 Os 108 Hs 62 Sm 94 Pu VIIIB (8. 9.. 3. 10) 27 Co 45 Rh 77 Ir 109 Mt 63 Eu 95 Am IB (11) 29 Cu 47 Ag 79 Au 111 Rg 65 Tb 97 Bk IIB (12) 30 Zn 48 Cd 80 Hg 112 Uub 66 Dy 98 Cf IIA (2) IIIA (13) 5 B 13 Al 31 Ga 49 In 81 Tl 113 Uut 67 Ho 99 Es IVA (14) 6 C 14 Si 32 Ge 50 Sn 82 Pb 114 Uuq 68 Er 100 Fm 7 N 15 P 33 As 51 Sb 83 Bi 115 Uup 69 Tm 101 Md VA (15) 8 O 16 S 34 Se 52 Te 84 Po 116 Uuh 70 Yb 102 No VIA (16) VIIA (17) 9 F 17 Cl 35 Br 53 I 85 At 117 Uus 71 Lu 103 Lr VIIIA (18) 2 He 10 Ne 18 Ar 36 Kr 54 Xe 86 Rn 118 Uuo 28 Ni 46 Pd 78 Pt 110 Ds 64 Gd 96 Cm .

Baze teoretice ale chimiei 16 .

15 (VA).2.4. moleculă sau altă structură fizică. 10 (VIIIB).3. elemente care au electronul distinctiv într-un orbital de tip s. densitatea. ultimul strat electronic are structura ns2(n-1)d1-10 [elementele grupelor 3 (IIIB). 17 (VIIA) 18 (VIIIA)]. 9 (VIIIB). în chimie. se poate construi învelişul electronic al diferitelor elemente. astfel încât notaţia interioară se poate înlocui cu simbolul gazului nobil anterior scrise între paranteze pătrate. raza ionică. 16 (VIA).1. Proprietăţile chimice ale elementelor sunt strâns legate de configuraţia electronilor. 6 (VIB). elemente care au electronul distinctiv într-un orbital de tip d. trecând în ioni negativi. pot prevedea cum vor reacţiona atomii. cât şi asupra proprietăţilor chimice. În termeni de fizică atomică sau chimie cuantică. configuraţia electronică reprezintă aranjarea electronilor într-un atom. 14 (IVA). contează numai electronii de pe ultimul strat. 3. Tendinţele periodice se manifestă atât asupra proprietăţilor fizice. Tipic. conductivitatea etc. precum şi proprietăţi cum ar fi stabilitatea. legate de ocuparea cu electroni a orbitalilor. 11 (IB). • blocul f – cuprinde lantanidele şi actinidele.4.4. deoarece după fiecare gaz rar începe un strat electronic nou. 12 (IIB)]. 5 (VB). 7 (VIIB). 4 (IVB). Stabilirea configuraţiei electronice se constituie într-un instrument util care conduce la înţelegerea structurii tabelului periodic al elementelor. Proprietăţi neperiodice ale elementelor chimice Proprietăţile neperiodice variază continuu şi sunt determinate de nucleele atomice ale elementelor. Electronii de pe ultimul strat energetic sunt denumiţi electroni de valenţă. adică se poate stabili configuraţia lor electronică. Proprietăţi periodice ale elementelor chimice Aceste proprietăţi sunt determinate de structura învelişului electronic exterior şi configuraţia electronică a elementelor. După tipul de orbital în care se plasează electronul distinctiv. Proprietăţi neperiodice sunt: numărul atomic Z. 8 (VIIIB). Utilizând principiile fizicii. chimiştii pot descrie legăturile chimice. spectrele Röntgen ale elementelor cu Z > 10 (acestea depind numai de numerele atomice). punctul de fierbere. Caracterul electrochimic este proprietatea elementelor de a ceda sau de a accepta electroni pentru a trece în ioni. Elementele care au tendinţa de a accepta electroni. • blocul d – cuprinde elemente tranziţionale. • blocul p – cuprinde elemente care au electronul distinctiv într-un orbital de tip p. se 17 . ultimul strat are structura electronică ns2(n1-10 1)d (n-2)f1-14. 3. ultimul strat electronic are structura ns1-2 [elementele grupelor 1 (IA) şi 2 (IIA)]. ultimul strat are structura ns2np1-6 [elementele grupelor 13 (IIIA). temperaturile de fierbere şi de topire. Proprietăţile fizice periodice sunt volumul atomic. Este o metodă care simplifică descrierea configuraţiei electronice pentru elementele cu masă atomică mare. Periodicitatea proprietăţilor elementelor chimice 3. afinitatea pentru electroni. spectrele optice. masa atomică relativă. elementele chimice pot fi grupate în 4 blocuri: • blocul s – cuprinde metalele alcaline şi alcalino-pământoase. energia de ionizare. raza atomică. Corelaţii între structura învelişului de electroni şi poziţia elementelor în sistemul periodic Având în vedere principiile enunţate anterior.Baze teoretice ale chimiei 3.

Cu excepţia hidrogenului şi heliului (care au în stratul electronic exterior maximum doi electroni) un strat electronic complet ocupat conţine opt electroni adică un octet. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. electronegativitatea scade de sus în jos.1. trecând în ioni pozitivi. valenţa elementelor creşte în perioade de la grupa IA la grupa IVA. Faţă de hidrogen. 4. Legătura ionică Teoria electronică a valenţei subliniază realizarea unei configuraţii electronice stabile a stratului de valenţă (dublet sau octet). fiind egală cu numărul grupei. Tăria acizilor oxigenaţi creşte. în perioade. Faţă de fluor. caracterul electropozitiv (metalic) scade de la stânga la dreapta şi creşte cel electronegativ (nemetalic). prin intermediul legăturilor chimice între atomi. se numesc elemente electropozitive. odată cu creşterea caracterului electropozitiv al metalelor. În perioade. valenţa elementelor creşte de la 1 la 8 şi este egală cu numărul grupei. Atomii elementelor sunt mai stabili dacă au stratul electronic exterior complet ocupat cu electroni. elementul cel mai electronegativ din sistemul periodic. şi scade de la grupa IVA la grupa VIIA.1. caracterul bazic scade de la stânga la dreapta. Caracterul bazic al hidroxizilor creşte de sus în jos în grupele principale. În grupe. 18 . precum şi asupra reacţiilor chimice la care acestea participă. conducînd la formarea unor unităţi funcţionale. respectiv doi electroni realizând configuraţii stabile de octet. pierd uşor unul respectiv doi electroni în timp ce elementele grupelor 17(VIIA) şi 16(VIA) câştigă unul. 4. În urma transferului de electroni de la un element electropozitiv reactiv la un element electronegativ iau naştere ioni de semn contrar.1 Legături chimice intramoleculare 4. reacţii uneori vitale pentru organismele vii. Structura tabelului periodic al elementelor 2. În grupe tăria acizilor oxigenaţi scade de sus în jos. caracterul acid creşte o dată cu numărul grupei. în timp ce electropozitivitatea creşte în acelaşi sens. În perioade.Modul în care se realizează legăturile chimice are un efect important asupra proprietăţilor unităţilor funcţionale care rezultă. hidrogenul şi halogenii. de la stânga la dreapta. În perioade. ioni sau molecule. mai reactive. Valenţa elementelor este strâns legată de diferitele tendinţe privind reactivitatea elementelor din sistemul periodic. pentru ca treptat să apară caracterul acid. Elementele din grupele 1(IA) şi 2(IIA).Baze teoretice ale chimiei numesc elemente electronegative iar cele care au tendinţa de a ceda electroni. Caracterul acid al compuşilor cu hidrogen creşte în grupă de sus în jos. Elementele din aceeaşi grupă principală au aceeaşi valenţă maximă în combinaţie cu oxigenul. Proprietăţi ale elementelor chimice determinate de structura învelişului electronic. Valenţa maximă faţă de oxigen creşte şi este egală cu numărul grupei principale din care face parte elementul. Legături chimice Legătura chimică reprezintă un ansamblu de interacţiuni care se exercită între atomi. care se atrag prin forţe electrostatice (conform legii lui Coulomb). până la distanţa minimă permisă de repulsiile între învelişurile lor electronice.

Ionii participanţi la legătura ionică pot fi monoatomici (formaţi din atomi de un singur tip) sau poliatomici (HO-. permiţând. Ambii atomi participanţi realizează o configuraţie electronică stabilă. + . Punerea în comun a unei perechi de electroni conduce la formarea unei singure legături covalente. procesele de formare a ionilor pozitivi şi negativi nu sunt independente ci au loc simultan în timpul procesului de formare a legăturilor ionice. datorită atracţiei electrostatice dintre ioni.2. NaI. denumită în mod obişnuit legătură simplă. unii oxizi bazici (Na2O. motiv pentru care perechea de electroni de legătură aparţine în egală măsură ambilor atomi. K2O.. NaF. Norul electronic este distribuit simetric între cele două nuclee. CCl4.H . forţe fizice nedirijate în spaţiu.H H . În funcţie de natura atomilor participanţi. . . cum ar fi moleculele diatomice (H2. Ea rezultă prin punerea în comun a unui acelaşi număr de electroni necuplaţi de către fiecare dintre cei doi participanţi la legătură. 4. Ca(OH)2. înlocuirea uşoară a ionilor din reţea cu alţi ioni. ci reţele ionice tridimensionale. Legătura ionică nu este dirijată în spaţiu şi nu este rigidă. KBr. pe de altă parte. legătura covalentă poate fi nepolară.1. În aceste cazuri. CO2 etc. KOH.). deplasându-se pe orbite care cuprind amândouă nucleele. dizolvarea compuşilor ionici în solvenţi polari şi. Na+ + Cl - Na+Cl- În cazul combinaţiilor ionice nu se formează molecule. în mod tipic. Cl . polară sau coordinativă. conducând la formarea moleculei de hidrogen în care densitatea de electroni este concentrată între cei doi nuclei H. combinaţie ionică: Na. doi atomi de hidrogen pot pune în comun electronii necuplaţi. ci raportul de combinare a ionilor constitutivi. Legătura covalentă nepolară se caracterizează prin aceea că atomii participanţi la realizarea legăturii sunt de acelaşi fel.) sau moleculele care prezintă simetrie geometrică (CH4. un metal şi un nemetal. La formarea legăturilor ionice sunt implicate. CaO. Cl2 etc. NaCl. care determină ansamblul să adopte o dispoziţie regulată corespunzătoare reţelei cristaline. KCl. . Perechea de electroni participanţi nu aparţine întotdeauna în egală măsură celor doi atomi ai moleculei rezultate. se formează două sau trei covalenţe adică legături duble sau triple. + . SrCl2). H H În procesul de unire orbitalii atomici se întrepătrund dând naştere unui orbital molecular de legătură. SO42. deoarece dubletele de electroni rezultate le aparţin în egală măsură. Formulele brute atribuite combinaţiilor ionice (NaCl. pe de o parte. conduce la obţinerea clorurii de sodiu. Astfel. Legătura covalentă Legătura covalentă este legătura care se realizează între atomii elementelor identice sau puţin diferite din punct de vedere al caracterului electrochimic. MgO) şi unele baze (NaOH.Baze teoretice ale chimiei În general. LiI. KF. NaF.NO3-. conducând la formarea de molecule sau reţele atomice. în urma unei reacţieii exoterme. Spre exemplu. KI. CaCl2 etc) nu reprezintă compoziţia adevărată a substanţei. Structura stabilă de octet se poate realiza şi prin participarea mai multor electroni necuplaţi. Perechea de electroni de legătură se numeşte pereche de electroni participanţi.) 19 .. sodiul metalic reacţionează energic cu clorul în stare gazoasă şi.etc. Combinaţiile ionice tipice sunt sărurile (LiF. Se formează molecule nepolare. Ionii se află în nodurile reţelei cristaline şi fiecare ion tinde să se înconjoare cu un număr maxim de ioni de semn opus.

cea mai stabilă structură (figura 4. orbitalii atomici se acoperă reciproc pe o suprafaţă limitată de respingerile electrostatice. iar dacă spinii sunt antiparaleli. metoda legăturii de valenţă (MLV) şi metoda orbitalilor moleculari (MOM). Această pereche de electroni este pusă în comun cu un alt atom care este deficitar în electroni (atom acceptor). explicând saturaţia reciprocă şi simultană a covalenţei şi orientarea sa în spaţiu.Baze teoretice ale chimiei Legătură covalentă polară este legătura covalentă în care atomii participanţi la realizarea legăturii sunt diferiţi. starea cu cea mai scăzută energie şi. 20 . spre exemplu. dacă electronii au spini paraleli. se realizează suprapunerea maximă a orbitalilor atomici 1s în spaţiul internuclear rezultând molecula de hidrogen. molecula rezultată este alungită şi prezintă doi poli (un dipol) apărând astfel sarcini electrice parţiale: + δ δ H2 + Cl2 → 2H – Cl Legătura covalentă coordinativă sau semiionică se realizează printr-o pereche de electroni neparticipanţi ai unuia dintre atomii participanţi la legătură (atom donor).). care conţin unul sau mai mulţi electroni neîmperecheaţi extrem de reactivi). În cazul combinării a doi atomi izolaţi de hidrogen. La realizarea acestei legături. Metoda legăturii de valenţă consideră legătura covalentă ca rezultat al suprapunerii orbitalilor atomici nedeformaţi. O interpretare cantitativă a legăturii covalente realizează teoria mecanic cuantică. Densitatea norului electronic este mai mare în jurul atomului mai electronegativ. dintre care două sunt mai importante. Numărul de covalenţe posibile pentru un atom este egal cu numărul cuplărilor pe care le poate realiza până la obţinerea unei configuraţii electronice stabile. Orbitalul comun care rezultă este orbitalul molecular cu doi electroni cu spin opus ce aparţine ambilor atomi. ca urmare. sunt totuşi combinaţii stabile. se manifestă forţe de respingere electrostatică.. cei doi atomi participă cu număr egal de electroni. nu poate da explicaţii satisfăcătoare pentru tipurile de covalenţe şi proprietăţile substanţelor cu legătură covalentă. specii moleculare cu un număr total de electroni de valenţă impar (specii moleculare. Teoria electronică a covalenţei nu poate explica existenţa acestor specii moleculare cu deficit sau excedent de electroni care. rezultând perechi de electroni cu spin antiparalel. De asemenea. deşi nu realizează structura electronică de octet.1. În cazul apropierii a doi atomi cu electroni neîmperecheaţi. Ambele metode se bazează pe combinarea liniară a funcţiilor de undă ale orbitalilor atomici care. înmulţite cu anumiţi coeficienţi. teorie care elucidează natura fizică a legăturii. conduc la obţinerea funcţiei de undă a orbitalilor moleculari. În această idee există trei tipuri de excepţii: - specii moleculare cu mai mult de opt electroni în jurul unui atom (elementele din perioada a treia şi mai departe la care sunt implicaţi în realizarea legăturilor chimice şi electroni de pe orbitalii d). Dezvoltarea teoretică a legăturii covalente dintre atomi se bazează pe metode de aproximare. Se realizează astfel coordinarea unei perechi de electroni neparticipanţi a unui atom sau a unei molecule la un orbital vacant al altui atom. Există compuşi chimici în care nu este respectată regula octetului. specii moleculare cu mai puţin de opt electroni în jurul unui atom (compuşi care sunt în general foarte reactivi). fapt pentru care perechea de electroni de legătură este atrasă mai puternic de atomul cu electronegativitate mai mare.

rezultate din suprapunerea orbitalilor 2py şi 2pz (figura 4. Legătura π are o energie mai mare decât legătura σ. covalenţa σpp (suprapunerea a doi orbitali atomici p prin câte un lob). ca urmare. Legătura π reduce distanţele interatomice. Covalenţele σ au simetrie cilindrică şi nu y y sunt întretăiate de nici un plan nodal. şi două covalenţe π. Hibridizarea este procesul de combinare liniară a orbitalilor atomici puri din stratul exterior. Această legătură rezultă din suprapunerea z z orbitalilor p. Există cazuri în care. Electronii care realizează această legătură se numesc electroni σ. Din această combinaţie rezultă seturi echivalente de funcţii de undă Schrödinger. la ambii atomi participanţi la legătură rămân electroni necuplaţi. Legătura covalentă π se realizează în cazul în care. dar prezenţa sa nu determină forma spaţială a moleculei. Reprezentarea schematică a formării orbitalului molecular de hidrogen În funcţie de modul de suprapunere a orbitalilor atomici participanţi la realizarea covalenţei.+ H H Baze teoretice ale chimiei H 2. 4. care este dată de oriantarea covalenţelor σ. deosebim legătura covalentă σ şi legătura covalentă π. C) formează mai multe covalenţe decât numărul de electroni necuplaţi din stratul lor de valenţă. În cazul moleculei de azot. legarea atomilor se realizează printr-o covalenţă σ. conduce la creşterea rigidităţii moleculei. După tipul de orbitali participanţi la realizarea legăturii σ. nr. rezultată din suprapunerea orbitalilor 2px. Pauling a propus modelul hibridizării orbitalilor atomici. măreşte unghiul de valenţă şi. după formarea legăturii σ. utilizând ecuaţiile de undă (Pauling. 1931).2. există mai multe tipuri de covalenţe: covalenţa σss (suprapunerea a doi orbitali atomici de tip s). covalenţa σpd (suprapunerea unui orbital atomic p cu un orbital atomic d prin câte un lob). modificaţi din punct de vedere al formei. x π σ π π π Fig. de exemplu. care se numesc orbitali atomici hibrizi. 4. nr. s-a constatat că unele elemente (Be. determinând configuraţia acesteia. B. d sau f prin câte doi lobi dând naştere legăturilor duble sau triple. Reprezentare schematică a covalenţei σpd Covalenţa π este întretăiată de planul nodal al legăturii σ pe care este perpendiculară.). De asemenea. covalenţa σsp (suprapunerea unui orbital atomic s cu un lob al unui orbital atomic p). orbital molecular orbitali atomici Fig.2. proces în urma căruia rezultă orbitali hibrizi. al stării 21 .1. Astfel de comportări au fost explicate de Pauling care a demonstrat că funcţiile de undă ale electronilor în orbitalii unui atom pot fi combinate matematic. orientarea spaţială a covalenţelor din molecule nu corespunde cu orientarea spaţială a orbitalilor atomilor componenţi. Legătura σ este cea mai stabilă legătură covalentă. Legăturile σ sunt legături de bază într-o moleculă. Legătura covalentă σ este legătura care se stabileşte între electroni ce intră în rezonanţă dea lungul axei de legătură.

Reprezentare schematică a borului în stare fundamentală (A) şi în stare hibridizată sp (B) Hibridizarea tetraedrică (sp3) este cel mai cunoscut tip de hibridizare şi este caracteristic atomului de carbon. Ca urmare. unul dintre ei promovând pe orbitalul p. având drept rezultat doi orbitali hibrizi sp de energii egale. cu aceeaşi formă.). molecula devine mai stabilă. Elementele din perioada a doua au volum mic. deoarece aranjamentul spaţial al perechilor de electroni de legătură în orbitalii de valenţă se realizează în aşa fel încât repulsiile care se manifestă între electroni sunt minime.Baze teoretice ale chimiei energetice şi distribuţiei spaţiale. Există un număr limitat de tipuri de hibridizare. 4. în compuşi de tipul BeH2. Hibridizarea are loc în momentul formării legăturilor chimice. s-a dovedit configuraţia tetraedrică a atomului de carbon. combinaţiile de acest tip fiind puţine (CO. 2px 2s 120o 2py 2pz hibridizare A B Fig.). În cazul borului hibridizarea conduce la obţinerea a trei orbitali hibrizi sp2. HCN.3. Dacă luăm în considerare exemplul atomului de beriliu orbitalii hibrizi rezultaţi au simetrie digonală. CO2. ar trebui să funcţioneze ca element divalent.3. Unghiurile dintre orbitalii hibrizi sunt de 120o (figura 4. când atomii trec într-o stare excitată (stare de valenţă). Experimental. Hibridizarea sp se realizează prin combinarea unui orbital s cu un orbital p. Hibridizarea digonală (sp) se întâlneşte la elemente din perioada 2. nr. nr. Reprezentare schematică a beriliului în stare fundamentală (A) şi în stare hibridizată sp (B) Hibridizarea trigonală (sp2) se realizează prin combinarea unui orbital s cu doi orbitali p. datorită 22 . Ca rezultat al hibridizării. orientare liniară şi formează între ei un unghi de 180o (figura 4. Densitatea norului electronic este simetric distribuită. CS2. N2O. Atomul de carbon în stare fundamentală are configuraţia electronică a ultimului strat 2s22p2.4. 4. cu energii egale şi simetrie trigonală. 2px 2s 2py 2pz hibridizare 180o A B Fig.Electronii de pe orbitalul s se decuplează. rezultând trei orbitali hibrizi sp2. BeCl2. putând realiza o întrepătrundere accentuată a orbitalilor atomici. intermediare ca valoare faţă de energiile orbitalilor atomici participanţi.. CS).4.

orbitali de antilegătură σ* sau π*. Completarea cu electroni a orbitalilor moleculari se face cu respectarea regulilor şi principiilor de completare cu electroni a orbitalilor atomici şi începe cu orbitalul de legătură. cu energii superioare orbitalilor atomici puri şi densitate electronică nesuprapusă. rezultând doi orbitali moleculari. care se ocupă cu maximum doi electroni cu spin opusi continuând cu cel de antilegătură.Baze teoretice ale chimiei diferenţei mici de energie dintre orbitalii s şi p. Nucleele atomice formează scheletul moleculei. aparţin edificiului molecular în întregul lui. 4.orbitali de nelegătură. orbitali σ (de legătură şi de antilegătură) şi orbitali π (de legătură şi de antilegătură).5. din care jumătate sunt orbitali moleculari de legătură şi jumătate orbitali moleculari de antilegătură. mai puţin stabil (orbital de antilegătură).). a căror energie se diminuează la formarea legăturii. în timp ce electronii aflaţi în câmpul electric nuclear se repartizează în orbitalii moleculari pe niveluri energetice succesive existente sau apărute odată cu formarea moleculei. • electroni de antilegătură (antilianţi). apar două tipuri de orbitali moleculari. putem spune că prin combinarea liniară a n orbitali atomici se formează n orbitali moleculari. unul mai sărac în energie. Calcule matematice arată că o covalenţă se realizează prin combinarea a doi orbitali atomici (de aceeaşi simetrie).5. Cei 4 orbitali rezultaţi. • electroni de nelegătură (nelianţi). Electronii se diferenţiază între ei din punct de vedere energetic în: • electroni de legătură (lianţi).orbitali de legătură σ sau π. cu energii diminuate comparativ cu orbitalii atomici puri şi densitate electronică suprapusă. deoarece un orbital molecular poate fi ocupat şi de un singur electron. . Electronii nu mai sunt localizaţi la o legătură sau alta. fiecare cu câte un electron se amestecă între ei formând 4 orbitali hibrizi. a căror energie creşte la formarea moleculei. care nu îşi modifică energia la formarea moleculei (aceştia sunt electronii straturilor inferioare). în care se află perechi de electroni neimplicaţi în legătura chimică. 23 . ca urmare mai stabil (orbital molecular de legătură) şi altul mai bogat în energie. Generalizând. Metoda orbitalilor moleculari se deosebeşte de metoda legăturii de valenţă prin aceea că nu condiţionează formarea legăturilor chimice de prezenţa unei perechi de electroni cuplaţi. orientaţi spre vârfurile unui tetraedru regulat. nr. La combinarea orbitalilor atomici se produc trei tipuri de orbitali moleculari: . ci sunt delocalizaţi. 2px 2s 2py 2pz 109o28' hibridizare A B Fig. egali din punct de vedere energetic. Reprezentare schematică a carbonului în stare fundamentală (A) şi în stare hibridizată sp (B) Metoda orbitalilor moleculari consideră edificiul molecular ca un tot unitar. Unghiurile dintre orbitalii hibrizi sp3 sunt de 109o28’ (figura 4. . În condiţiile în care pentru formarea unei molecule interacţionează orbitali atomici din subnivelul p.

sunt slab atraşi de către acestea şi se mişcă liber printre şi în jurul cationilor metalici. Legătura metalică nu este orientată în spaţiu. ceea ce conduce la o structură cristalină stabilă. Legătura covalentă este caracteristică anumitor substanţe anorganice şi compuşilor organici. Prezenţa electronilor mobili comuni ai reţelei metalice care reflectă lumina explică proprietăţi precum opacitatea şi luciul metalic. Electronii de valenţă sunt descrişi adesea ca electroni delocalizaţi (nu au o poziţie fixă) şi formează aşa numitul gaz electronic. este cel descris de metoda orbitalilor moleculari. La atomul izolat de sodiu. 2 – bandă de conducţie. Această teorie consideră legătura metalică drept o legătură covalentă puternic delocalizată în câmpul tuturor nucleelor. Existenţa particulelor încărcate diferit din punct de vedere electric determină apariţia unor forţe electrostatice de atracţie între ionii pozitivi şi electronii delocalizaţi. nu este localizată sau saturată. Legătura metalică Metalele. Modelul mecanismului legăturii metalice. Electronii din stratul exterior se află la distanţe egale de nuclee. legătura covalentă este o legătură puternică. bandă care de obicei este liberă. Diagrama benzilor de energie într-un cristal de sodiu (1 – bandă de valenţă. Această bandă se împarte.1. la rîndul ei.Baze teoretice ale chimiei În conformitate cu metoda orbitalilor moleculari. nr. spre exemplu.3. 4.6. saturată. o moleculă este stabilă dacă numărul perechilor de electroni din orbitalii moleculari de legătură este mai mare decât numărul perechilor de electroni din orbitalii moleculari de antilegătură. orientată în spaţiu. 4. putându-se forma în număr nelimitat. rigidă.). în banda de valenţă (cuprinde electronii 3s dispuşi în orbitali moleculari de legătură) şi banda de conducţie (cuprinde orbitalii moleculari de antilegătură). Prin această comportare se explică conductibilitatea electrică şi termică a metalelor. Privită prin prisma caracteristicilor sale. Orbitalii moleculari formează benzi de energie. care tinde să fie acceptat şi aplicat de majoritatea cercetătorilor. 3s1 2p6 2s2 1s 2 Na Na Na 2 3 1 Fig. În cazul unui cristal de sodiu. Tăria acestei legături de tip special ce se stabileşte între atomii unui metal în reţeaua cristalină a acestuia depinde de natura metalului. electronii orbitalilor 1s2s2p sunt localizaţi la fiecare atom în orbitali de legătură şi antilegătură. 24 . denumită legătură metalică. electronii pot trece din banda de valenţă în banda de conducţie. iar electronii din orbitalul 3s există într-o bandă superioară numită bandă de energie (figura 4. ceea ce explică proprietatea metalelor de a adopta structuri foarte compacte. au o tendinţă puternică de a ceda electronii de valenţă pentru a forma ioni pozitivi.6. orbitalii atomici se transformă în totalitate în orbitali moleculari de legătură şi orbitali moleculari de antilegătură neîntrepătrunşi. denumită şi teoria benzilor de energie. 3 – bandă de energie) La aplicarea unei diferenţe de potenţial sau la încălzire. a cărui structură electronică este Na: 1s22s22p63s1. cele mai electronegative elemente din tabelul periodic.

4. Legătura de hidrogen intermoleculară se realizează între molecule.). Aceste forţe care apar ca urmare a polarizării mutuale şi acţionează la distanţă mică se clasifică în: • legături dipol-dipol prin forţe de orientare care se manifestă între molecule polare. există tendinţa ca electronii moleculei nepolare să fie atraşi de sarcina parţială pozitivă a moleculei polare. Drept consecinţă. ce se exercită între molecule nepolare. Între cei doi dipoli apar forţe de atracţie de natură electrostatică dipoldipol. între grupe carboxil şi apă. între două lanţiri peptidice sau între două perechi de baze complementare din structura ADN-ului. În aceste condiţii. δ δ δ δ δ+ δδ+ δδδ+ δδ+ δ+ δδ+ Fig. Legătura de hidrogen are un rol important în determinarea configuraţiei spaţiale adoptate de proteine şi acizi nucleici. Legătura de hidrogen Legătura de hidrogen este o formă de atracţie intermoleculară relativ puternică ce se manifestă datorită unor forţe de natură electrostatică. precum şi între atomii gazelor monoatomice lichefiate sau solidificate.).2. care este responsabilă pentru rolul fiziologic sau biochimic al macromoleculelor respective. Hidrogenul. Acest tip de legătură conduce la formarea heterociclurilor. După modul de realizare.2. polare. Importanţă biologică prezintă legăturile de hidrogen care se realizează între grupe hidroxil şi apă.8. Această legătură este prezentă în combinaţii care conţin în moleculă atomi de hidrogen. care conduce la δ.2. acid boric. legaţi covalent de atomi puternic electronegativi.dipoli (figura 4. aflat în poziţii care să permită interacţiunea. are loc o orientare a poziţiilor reciproce a moleculelor polare. Astfel. care se manifestă între o moleculă polară şi una nepolară. ceea ce conferă legăturii un caracter parţial ionic. legătura de hidrogen poate fi intermoleculară şi intramoleculară. de stabilitate mică.1. Prezenţa legăturilor de hidrogen completează explicaţiile legate de uşurinţa cu care se transformă proteinele şi acizii nucleici. datorită acţiunii reciproce între dipolii permanenţi. molecula polară induce un moment electric moleculei nepolare care devine dipol (figura 4. Legături prin forţe van der Waals Forţele van der Waals sunt forţe de natură fizică.). până la o distanţă care să permită influenţarea reciprocă a două astfel de molecule. norul de electroni σ este atras mai puternic de elementul electronegativ. datorită atracţiilor şi respingerilor+ electrostatice dipol-dipol.2 Legături chimice intermoleculare 4. 4.7. În cazul acestor macromolecule legăturile care se realizează între anumite porţiuni ale aceleiaşi macromolecule determină o anumită configuraţie. încărcat parţial pozitiv.Baze teoretice ale chimiei 4. Legătura de hidrogen intramoleculară poate exista în interiorul diferitelor părţi ale unei molecule.δ + + asocierea moleculelor în mici grupuri de. acid oxalic etc. hidroxid de aluminiu etc. nr. 25 . În momentul apropierii. exercită atracţie asupra unei perechi de electroni neparticipanţi de la un element electronegativ vecin.7. în cazul substanţelor care conţin în moleculă hidrogen şi un element ce poate genera legături de hidrogen. Reprezentare schematică a legăturii van der Waals prin forţe de orientare legături prin forţe de inducţie. conducând la formarea de asociaţii moleculare anorganice (acid fosforic.) şi organice (alcool metilic.

deoarece nu sunt condiţionate de transferul unor electroni de la un atom la altul sau de la o moleculă la alta.2. greutăţile atomice şi greutăţile moleculare. Dacă luăm în considerare criteriul chimic. Reacţii chimice Reacţia chimică este un proces în urma căruia are loc transformarea uneia sau mai multor substanţe chimice (reactanţi) în una sau mai multe substanţe noi (produşi de reacţie). Tipuri de hibridizare. diminuând odată cu creşterea distanţei dintre molecule. δ- δ+ δ- δ+ δ- δ+ Baze teoretice ale chimiei Fig nr. neorientate. care se numesc. Stoechiometria reacţiilor chimice 5.reacţii chimice de combinare CaO + H2O = Ca(OH)2 . Enumeraţi şi comparţi din punct de vedere energetic tipurile de legături chimice intermoleculare.reacţii chimice de descompunere CaCO3 = CaO + CO2 .Instrumentele cu care operează stoechiometria sunt formulele chimice. Reprezentare schematică a legăturii van der Waals prin forţe de inducţie Forţele van der Waals sunt forţe de natură electrostatică. 5. Stoechiometria – definiţie şi instrumente de lucru Stoechiometria este o ramură a chimiei care se ocupă cu studiul raporturilor cantitative dintre elemente în combinaţiile chimice sau în reacţiile chimice la care acestea participă şi se bazează pe legile fundamentale ale chimiei. ecuaţiile chimice. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. 4.forţe exercitate între molecule nepolare.8. Se manifestă între atomi neutri sau între molecule cu învelişuri electronice stabile.• legături prin forţe de dispersie . 4.reacţii chimice cu transfer de protoni: a) reacţii de ionizare b) reacţii de hidroliză c) reacţii de neutralizare 26 . Comparaţi cele mai i8mportante metode de aproximare utilizate în dezvoltarea teoretică a legăturii covalente. Diversitatea largă a reacţiilor chimice face extrem de dificilă clasificarea acestora. Datorită vibraţiei moleculelor pot apărea modificări temporare ale orbitei electronice faţă de nucleu. reacţiile sunt: reacţii chimice fără modificarea stării de oxidare şi reacţii chimice cu modificarea stării de oxidare. În consecinţă apar atracţii dipol-dipol. În urma desfăşurării reacţiei chimice se obţin substanţe cu proprietăţi diferite de ale reactanţilor. 5.2.reacţii chimice cu formare de precipitat Pb(NO3)2 + H2S = PbS↓ + HNO3 .Reacţii chimice fără modificarea stării de oxidare Aceste reacţii sunt: . Substanţa sau substanţele implicate iniţial într-o reacţie chimică se numesc. Energia acestor interacţiuni este dependentă de dimensiunea şi forma moleculelor implicate. Această comportare conduce la apariţia unui moment de dipol temporar care induce în molecula vecină un dipol orientat contrar. 5. nesaturate. Etape în procesul de realizare al legăturii ionice.1. 3. 5. 2. Tipuri de legături covalente.1.

Determinarea calitativă a pH-ului se realizează cu ajutorul indicatorilor de pH. Spre exemplu: • hidroliza unei sări provenite dintr-un acid tare şi o bază slabă. la moleculele apei (care poate funcţiona ca bază) sau la moleculele unei baze (alta decît apa): H2SO4 + H2O H3O+ +HSO4HSO4. opus pH-ului. în funcţie de componentul cu grad maxim de ionizare. ionul amoniu. rezultă că [H3O+] < 10-7. să aibă atât caracter acid. reprezintă logaritmul cu semn schimbat al concentraţiei ionilor hidroxil (HO-) sau al activităţii ionilor de hidroxil: pOH = -lg [HO-] pOH = -lg aHO În apa pură. baza fiind acceptorul de proton. cum ar fi carbonatul de sodiu (Na2CO3). CH3-COOH + H2O CH3-COO. acizii şi bazele pot fi molecule neutre. care conferă caracter acid soluţiei: (NH4+ + Cl-) + HOH NH4OH + (H+ + Cl-) • hidroliza unei sări provenite dintr-un acid slab şi o bază tare. prin urmare. adică pH + pOH = 14. conduce la obţinerea unei soluţii cu caracter bazic: (2Na+ + CO32-) + HOH H2CO3 + (2Na+ + 2HO-) 27 . substanţe organice. adică pH > 7. trebuie să provină dintr-o reacţie de neutralizare în care cel puţin unul din reactanţi să fie un electrolit slab. Tăria acizilor şi bazelor se apreciază prin constanta de aciditate (Ka) şi respectiv constanta de bazicitate (Kb). soluţia are caracter bazic. comparativ cu acidul clorhidric. În condiţiile în care [H3O+] > [HO-]. ionul hidroniu. apa. Pentru măsurarea acidităţii şi bazicităţii substanţelor. Măsurători precise se efectuează prin utilizarea indicatorilor de pH în combinaţie cu metode spectrofotometrice sau prin utilizarea unor aparate de măsură speciale numite pH-metre. acizi sunt acidul acetic.+ H2O H3O+ +SO42+ H + HOH H3O+ sau: NH3 + HCl (NH4+ + Cl-) NH3 + HOH (NH4+ + OH-) H+ + NH3 NH4+ Teoria proteolitică admite că reacţiile acido-bazice au loc cu transfer de protoni.Baze teoretice ale chimiei a) Reacţiile de ionizare sau proteolitice (disociere electrolitică) sunt reacţiile chimice care se desfăşoară cu transferarea unui proton care provine de la un acid. anionul sulfat acid. a căror culoare depinde de pH-ul soluţiei în care sunt dizolvate. soluţia are caracter acid. pH-ul reprezintă logaritmul cu semn schimbat al concentraţiei ionilor hidroniu (H3O+) sau al activităţii ionilor hidroniu: pH = -lg [H3O+] sau pH = -lg aHO pOH-ul. În soluţie rămân ioni de hidrogen (H+). cum ar fi clorura de amoniu (NH4Cl). conduce la obţinerea unei soluţii cu caracter acid deoarece hidroxidul de amoniu rezultat fiind o bază slabă se ionizează puţin. condiţie care conduce la pH = pOH = 7 soluţia respectivă are caracter neutru. s-au introdus noţiunile de pH şi pOH. acidul clorhidric. rezultă că [H3O+] > 10-7 adică pH < 7. concentraţia ionilor hidroniu este egală cu concentraţia ionilor hidroxil: [H3O+] = [HO-] = 10-7 Din această egalitate rezultă că: pH = pOH = 7. iar baze sunt amoniacul. anionul clor. b) Reacţiile de hidroliză se desfăşoară între ionii unei sări dizolvate şi apă. Dacă [H3O+] < [HO-]. anionul sulfat acid. Atunci când [H3O+] = [HO-] = 10-7.+ H3O+ acid bază bază acid Conform acestei teorii. cât şi bazic. Soluţia rezultată capătă caracter chimic de acid sau de bază. anioni şi cationi. Pentru ca o sare să hidrolizeze. În exemplele noastre. Apa poate. apa.

care aparţin aceluiaşi tip de molecule: Cl2 + 2KOH = KCl + KOCl + H2O 28 . Oxidarea este procesul prin care un atom sau un ion cedează electroni. un exemplu îl constituie descompunerea cloratului de potasiu (KClO3): 2KClO3 = 2KCl + 3O2 ClO3. c) Reacţiile de neutralizare se desfăşoară între un acid (HA) şi o bază (BOH). când schimbul de electroni se face între atomi diferiţi. conduce la obţinerea unei soluţii al cărei caracter va depinde de gradele de ionizare ale acidului şi bazei rezultate: (CH3COO. În procesele de oxidoreducere (redox). Aceste soluţii se numesc soluţii tampon. reacţiile de oxidare şi reducere au loc concomitent. Reducerea este un proces de acceptare de electroni. caracteristic acestor reacţii. Combinaţiile în care elementul implicat într-un proces redox este la starea maximă de oxidare au caracter oxidant. Avem în vedere faptul că reacţiile enzimatice care controlează metabolismul celular se desfăşoară normal în condiţii extrem de precise. cât şi ca reducător se numesc amfoliţi redox. Combinaţiile care au capacitatea de a se comporta atât ca oxidant. chimia anorganică. Aceste soluţii au un pH determinat. Rezistenţa la modificarea pH-ului a soluţiilor tampon este vitală pentru organismele vegetale şi animale.+ NH4+) + HOH CH3COOH + NH4OH Gradul de hidroliză. Există soluţii care. Ele sunt formate din amestecuri ale unui acid slab şi o sare a acestuia cu o bază tare sau dintr-o bază slabă şi o sare a acestuia cu un acid tare. iar cei care cedează electroni sunt agenţi reducători. mărindu-şi numărul de oxidare. După elementele care cedează sau acceptă electroni.2. care variază puţin la adăugarea unor cantităţi mici de acid sau bază. este cantitatea de acid tare sau bază tare adăugate (exprimate în echivalenţi la litru). 5. reacţiile redox se clasifică în: • reacţii redox intramoleculare. agricultură (comportarea îngrăşămintelor în sol) etc.+ 6e.→ Cl.Reacţii chimice cu modificarea stării de oxidare Acest tip de reacţii poartă numele de reacţii de oxidoreducere şi reprezintă acele reacţii în care are loc o modificare netă a numărului de oxidare al unuia sau mai multor componenţi participanţi la reacţie. care aparţin aceleiaşi molecule. raportată la variaţia corespunzătoare a pH-ului. moleculele sau ionii care în reacţiile redox acceptă electroni sunt agenţi oxidanţi. Numărul de electroni acceptaţi de oxidant este egal cu numărul de electroni cedaţi de reducător. la o valoare a pH-ului numită pH optim de acţiune. Capacitatea de menţinere a pH-ului a soluţiilor tampon este diferită şi se exprimă prin indicele de tamponare. mărime care caracterizează soluţiile tampon. Hidroliza are aplicaţii în biochimie (multe reacţii implicate în metabolismul organismelor vii decurg în prezenţa unor enzime numite hidrolaze). când schimbul de electroni se face între atomi identici. Combinaţiile în care elementul care participă la un proces redox este la starea minimă de oxidare au caracter reducător. Atomii.+ O2O2. având drept rezultat o sare (AB) şi apă: HA + BOH AB + H2O Soluţiile de acizi şi baze îşi modifică pH-ul la diluare sau prin adaos de acid sau bază. se defineşte ca fiind raportul dintre numărul de molecule hidrolizate şi numărul de molecule dizolvate şi creşte odată cu diluţia şi temperatura. cu limite foarte apropiate şi dependent de valorile lui extracelulare.→ O + 2e• reacţii redox de dismutaţie (disproporţionare). în condiţiile menţionate. Indicele de tamponare. industria chimică.2. îşi menţin pH-ul datorită proprietăţii de a opune rezistenţă elastică la mărirea sau micşorarea concentraţiei ionilor de hidrogen. caz în care are loc scăderea numărului de oxidare. cum ar fi acetatul de amoniu (CH3COONH4).Baze teoretice ale chimiei • hidroliza unei sări rezultate dintr-un acid slab şi o bază slabă. chimia organică.

deoarece cele mai obişnuite reacţii de cuplare în sistemele biologice sunt reacţii de oxidoreducere. Reacţiile ireversibile sunt reacţiile care se desfăşoară într-o singură direcţie. Reacţiile reversibile sunt acele reacţii care se desfăşoară în ambele direcţii. Apa este un metabolit cu rol fundamental în funcţionarea organismelor vii. Componenţi anorganici ai materiei vii Manifestările metabolice ale organismelor vii sunt dependente de constituţia chimică a celulelor şi. din organisme în întregul lor şi de pe Pământ.Baze teoretice ale chimiei Cl + 1e → Cl Cl → Cl1+ + 1e• reacţii redox intermoleculare. de dismutaţie şi intermoleculare 3. 2. şi din sol. bioelemente şi biomolecule. Aspectul cinetic se referă la sensul reacţiilor chimice şi numărul de faze prezente în mediul de reacţie. de proprietăţile constituenţilor. Reacţiile chimice omogene se mai numesc reacţii într-o singură fază în timp ce reacţiile chimice heterogene se mai numesc reacţii în faze diferite. drept consecinţă a proprietăţilor sale speciale. energia considerată este energia calorică. După sensul reacţiilor chimice acestea pot fi reversibile şi ireversibile. Aceste reacţii mai sunt denumite reacţii spobntane sau favorabile. în cazul animalelor. reacţiile sunt exoterme (se petrec cu degajare de căldură) şi endoterme (se petrec cu absorbţie de căldură). Din punct de vedere termochimic.→ Mn2+ + 4H2O S2. Din punct de vedere termodinamic. apa poate fi de provenienţă exogenă (din alimente. adică produşii de reacţie pot reacţiona pentru a produce reactanţii iniţiali.+ 8H+ + 5e. reacţiile chimice sunt reacţii omogene şi reacţii heterogene. După numărul de faze prezente în mediul de reacţie. deoarece intră în alcătuirea celulelor şi constituie mediul de desfăşurare al reacţiilor biochimice implicate în desfăşurarea normală a proceselor metabolice. când schimbul de electroni se face între atomi diferiţi din molecule diferite: 2KMnO4 + 5H2S + 3H2SO4 = K2SO4 + 2MnSO4 + 5S + 8H2O MnO4. Distribuţia elementelor în lumea vie este foarte diversă şi selectată de organisme pentru realizarea funcţiilor biologice. de asemenea. Reacţiile chimice implică modificări energetice care înseamnă absorbţie sau eliberare de energie. Definiţi noţiunile de reacţie chimică reversibilă şi ireversibilă. 5. În organismele vii.3. - 6. în cazul plantelor) sau endogenă (din oxidarea compuşilor care conţin hidrogen – 29 . cel mai important component al lumii vii. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1.2.→ S + 2eFenomenul redox este important pentru lumea vie. Cantitatea de căldură degajată sau absorbită în aceste reacţii este numită entalpie de reacţie (ΔH) şi reprezintă o măsură a căldurii produsă sau consumată în proces. Majoritatea reacţiilor chimice se desfăşoară la presiune constantă.metabolit universal Apa este cea mai abundentă biomoleculă din celule. Este. Aspecte cinetice şi termochimice ale reacţiilor chimice Criteriul fizic de clasificare a reacţiilor chimice are în vedere aspectele cinetic şi termochimic al reacţiilor.1. Tipuri de reacţii chimice cu transfer de protoni. Schimburile de căldură care au loc în cursul desfăşurării unor reacţii chimice respectă legea conservării energiei. 6. implicit. Apa . Diferenţe între reacţiile redox intramoleculare.

Fiecare moleculă de apă este capabilă să se asocieze prin legături de hidrogen cu alte patru molecule de apă vecine fapt ce explică marea coeziune a apei lichide. compartimente separate prin membrane celulare cu permeabilitate selectivă. căldura specifică mare îi permite apei să primească sau să cedeze o cantitate mare de căldură. Proprietatea de dipol îi conferă moleculei de apă posibilitatea de a funcţiona ca un excelent solvent atât faţă de compuşii ionici. cât şi faţă de compuşii covalenţi cu masă moleculară mică. care îi conferă proprietăţi unice în raport cu alţi solvenţi.1. Căldura eliberată în unele reacţii implicate în căile metabolice ar denatura.) sunt pe bază de apă. proteine). plasmă etc. determinând o distribuire inegală a lor. ceea ce ar conduce la pierderea unor funcţii biologice. sânge. lipide. Această proprietate termică reprezintă un mecanism foarte eficient de răcire utilizat de organismele vii. Apa are proprietăţi termice unice. care se datorează legăturilor de hidrogen ce se stabilesc între moleculele sale. fără ca temperatura sa să crească sau să scadă foarte mult. proprietate care i-a conferit şi numele de solvent universal. din cauza incidenţei mari a legăturilor de hidrogen. 6. Unele dintre acestea. deoarece proprietăţile speciale ale apei fac din aceasta un mediu ideal. Apa este unică. este de foarte mare importanţă biologică. proprietate care favorizează disocierea în ioni. electronii sunt atraşi de oxigen. Astfel. reacţiile chimice implicate în procesele metabolice se desfăşoară în soluţii apoase. şi anume cele care au zone încărcate electric. oceane. compuşi care disociază în apă. are loc prin intermediul soluţiilor în apă ale acestor nutrienţi. în legătura covalentă dintre aceste două elemente. prin perii absorbanţi ai rădăcinilor. prin aceea că este singura substanţă naturală care se află în cele trei stări de agregare.). în lipsa apei. Se poate spune că apa acţionează în organismele vii ca un tampon de temperatură.). lichidă (apa din precipitaţii. deoarece atunci când apa se evaporă se eliberează o cantitate mare de energie. Apa are o constantă dielectrică mare. nu se dizolvă în apă. Molecula de apă este un dipol electric (figura 6. nr. fluvii etc. Importanţa apei pentru organismele vii este corelată cu particularităţile structurale ale moleculei sale. Este de menţionat că toate fluidele de transport din organismele animale (citoplasmă. unele macromolecule celulare (proteine. cum ar fi proteinele spre exemplu. Preluarea substanţelor minerale din sol de către plante. conducînd la formarea unui strat de apă pe suprafaţa lor. particulară pentru fiecare organism în parte. lacuri. deoarece determină un efect osmotic care conduce la transportul acestor molecule. Căldura de vaporizare a apei este mare.1. Apa pură conduce slab electricitatea din cauza tendinţei reduse de a disocia în ioni: 30 . mări. Această comportare este importantă din punct de vedere biologic. sunt transportate în stare de soluţii.Baze teoretice ale chimiei glucide. Toate substanţele cu rol biologic. Capacitatea apei de a dizolva mai multe substanţe dacât oricare alt solvent. zăpadă) şi gazoasă (vapori). De asemenea. adică să existe în stare de suspensie coloidală. manifestă forţe de atracţie asupra moleculelor de apă. esenţiale pentru funcţionarea normală a organismelor vii. solidă (gheaţă. Datorită caracterului electronegativ al oxigenului şi electropozitiv al hidrogenului. deoarece le permite menţinerea unei temperaturi optime. Această biomoleculă este repartizată în organismele vii intracelular şi extracelular. sub formă coloidală. 104 o5' δδ+ δ+ Fig. care le determină sa fie dispersate. pentru funcţionarea normală. enzime sau acizi nucleici). cu forţe intramoleculare puternice. Anumite molecule mari. Schema de reprezentare a moleculei de apă cu planurile de simetrie şi axa de rotaţie Prezenţa a două perechi de electroni neparticipanţi la atomul de oxigen conferă apei capacitatea de a se uni prin legături de hidrogen. Aceasta este o proprietate crucială pentru organismele vii.

s-a demonstrat că apa este o combinaţie chimică foarte stabilă. Hidrogen Hidrogenul este primul element din sistemul periodic al elementelor. Duritatea totală a unei ape este dată de totalitatea bicarbonaţilor de calciu şi magneziu dizolvaţi. Se lichefiază la temperatura de + - 31 . Hidrogenul are conductibilitate termică şi conductibilitate electrică mari.2. apa reacţionează cu metalele în condiţii diferite. conducând la obţinerea oxidului feroferic: 4H2O + 3Fe = Fe3O4 + 4H2 Plumbul. care formează duritatea temporară. nebuloase. hidrogenul reprezintă aproximativ 11% din scoarţa terestră (Chambers et Holliday. cât şi combinat (apă. nemetalele. Reacţia cu metalele alcaline este puternic exotermă şi se desfăşoară la temperatură obişnuită: 2H2O + 2Na = 2NaOH + H2 Reacţia cu metalele alcalino-pămîntoase are loc la temperaturi în jur de 100oC: 2H2O + Mg = Mg(OH)2 + H2 Apa reacţionează cu aluminiul după îndepărtarea stratului de oxid de de pe suprafaţa sa: 6H2O + 2Al = 2Al(OH)3 + 3H2 Apa în stare de vapori reacţionează cu ferul încălzit puternic. care formează duritatea permanentă. În stare combinată. 1975). Apele care conţin cantităţi mici de săruri se numesc ape moi. argintul nu reacţionează cu apa. iar cele care conţin cantităţi mari de săruri (în special săruri de calciu şi magneziu) se numesc ape dure.2. mercurul. inodor. Experimental. atât liber (Soare. Puţin solubil în apă. Se găseşte în stare naturală. ci conţine diferite cantităţi de substanţe dizolvate.06952g/cm3). respectiv. hidrogenul este solubil în alcool şi benzen. sulfaţi). H2O + Cl2 = HCl + HClO HClO → HCl + [O] H2O + C = CO + H2 Apa reacţionează cu oxizii multor metale. Astfel. dependente de natura metalului. În prezenţa apei. Pt). În condiţii normale. astfel încât. oxizii bazici. apa nu se găseşte în stare pură. gaze naturale).Baze teoretice ale chimiei 2H2O H3O + HO În natură. conducând la obţinerea apei de clor şi. aurul. unele metale se corodează. oxizii acizi. unele săruri etc.38 ori decât aerul. rezultând hidroxizi bazici: H2O + CaO = Ca(OH)2 H2O + Na2O = 2NaOH Din reacţia apei cu oxizii nemetalelor rezultă oxoacizi: H2O + SO2 = H2SO3 H2O + SO3 = H2SO4 6. Apa reacţionează cu unele nemetale. gaze vulcanice. compuşi organici etc.1.). Datorită masei sale moleculare mici. a gazului de apă. este absorbit în cantitate mare de metale (Fe. cum ar fi de exemplu clorul şi carbonul (la temperaturi foarte ridicate). stele. Caracterizare generală şi importanţa biologică a elementelor din sistemul periodic 6. Ea poate fi descompusă la temperaturi de peste 10000C sau cu ajutorul curentului electric: 2H2O = 2H2 + O2 Molecula de apă prezintă caracter amfoter comportându-se: • ca un acid faţă de bazele mai puternice decît ea H2O + NH3 NH4+ + HO• ca o bază faţă de acizii mai puternici decât ea H2O +HCl H3O+ + ClDin punct de vedere chimic. dar procesul este accelerat de prezenţa oxigenului şi a dioxidului de carbon. cuprul. la temperaturi înalte. fiind cel mai uşor dintre toate gazele (ρ = 0. Hidrogenul este mai uşor de 14. comparativ cu celelalte substanţe gazoase. hidrogenul molecular este incolor. la care se adaugă totalitatea sărurilor calciului şi magneziului cu unii acizi minerali (cloruri. apa este foarte reactivă şi participă la multe reacţii chimice cu metalele. insipid. hidrogenul are cea mai mare putere de difuziune.

D. rezultând o soluţie de culoare albastră. datorită caracterului bazic pronunţat al hidroxizilor lor. CeH2. în sinteza amoniacului. practic. şi la temperaturi de peste 550oC. transparentă şi incoloră. care nu apare liber în reacţiile chimice (apare legat de specii care posedă perechi libere de electroni. La cald. Peste punctul de fierbere. cu formule care depind de metodele de preparare (TiH 1. et al.73. Volumul atomic. raza atomică şi raza ionică a metalelor alcaline sunt. se formează prin reacţia cu elementele grupelor VIA (16) şi VIIA (17). metalele alcaline au cea mai accentuată tendinţă de a forma legături ionice. AsH3. şi anume protiul sau hidrogenul uşor (masa atomică=1. nu au compoziţie stoechiometrică. hidrogenul manifestă tendinţele de a accepta un electron (H-). Rb-roz. H3O+. sodiul (Na). elementele grupei au tendinţă accentuată de a ceda electronul. Reactivitatea acestor elemente este motivul pentru care ele se găsesc în natură sub formă de combinaţii şi numai rareori în stare liberă. et Goldberg. deuteriul sau hidrogenul greu (masa atomică=2. de a ceda singurul său electron. 1978) şi se corelează cu electronegativitatea elementelor: • hidrurile ionice conţin în reţea ioni hidrură (H-) şi ioni metalici. iar la temperatura de -259.9.7). K-violet.2. Compuşii săi binari sunt de patru tipuri (Dillard. pentru fiecare în parte. cesiul (Cs) şi franciul (Fr).77 C. Dintre toate elementele sistemului periodic. care este auriu). 21H) şi tritiul sau hidrogenul supragreu (masa atomică=3. potasiul (K).. se numesc metale alcaline. C. rubidiul (Rb). PrH2. trecînd în protonul H+. azotului şi oxigenului din substanţe organice etc. pentru a dobândi configuraţia gazului rar cel mai apropiat. Hidrogenul are trei izotopi. ductile. Elementele din această grupă au caracteristici tipice de metale. reacţia conduce la obţinerea amidei metalului alcalin implicat în reacţie: o o 32 . Hidrogenul are. capacitatea de a reacţiona cu toate elementele. 0 şi +1. adică prezintă luciu argintiu în tăietură proaspătă (cu excepţia Cs. cele mai mari din perioada căreia aparţin şi ca urmare prezintă temperaturi de topire şi fierbere scăzute (cu excepţia Li). maleabile. pentru a realiza configuraţia stabilă de dublet a heliului. SiH4). bune conducătoare de căldură şi electricitate.8. bună conducătoare de electricitate. Configuraţia generală a ultimului strat electronic este ns1 şi ca urmare. sunt moi. 11H). în care un proton este disponibil pentru transfer. 2Li + H2 → 2Li+H• hidruri cu caracter acid. H2 + I2 → 2HI • compuşi covalenţi cu caracter indiferent (CH4.2. care. Pd). în cele mai multe cazuri. Hidrogenul reacţionează cu oxigenul numai în prezenţa catalizatorilor (Pt. NH4+) şi de a participa la legături covalente. se formează cu metalele alcaline şi alcalino-pământoase. Metalele alcaline se dizolvă în amoniac lichid la temperatura de -33oC. în obţinerea metanolului prin hidrogenarea monoxidului de carbon. în anumite condiţii. trecând în cationi monovalenţi. Grupa IA (1) Elementele din această grupă. la îndepărtarea sulfului. la formarea de legături covalente. ceea ce înseamnă că participă. în hidrogenarea uleiurilor vegetale. 31H) Ca urmare a structurii sale electronice (1s1). transformându-se într-o masă cristalizată în sistem hexagonal.23 C se solidifică.Baze teoretice ale chimiei -252. • compuşi interstiţiali cu metalele tranziţionale. când reacţia este foarte energică. când reacţia se desfăşoară lent.. Na-galben. la temperaturi de 180-300oC. 1984) Reactivitatea metalelor alcaline este foarte mare şi creşte de la litiu la franciu (cele mai reactive sunt cesiul şi franciul). Csalbastru) (Jurcă. Ca urmare hidrogenul prezintă trei stări de oxidare -1. Hidrogenul are importante aplicaţii practice în domeniul energetic (component al unor combustibili gazoşi). Determinarea calitativă a metalelor alcaline şi a combinaţiilor lor volatile se efectuează prin reacţia de coloraţie a flăcării incolore a unui bec de gaz (Li-roşu.R. 6. Grupa metalelor alcaline este o grupă omogenă din punct de vedere al proprietăţilor fizice şi chimice. V. aproximativ 1% din vaporii metalelor alcaline conţin molecule diatomice. litiul (Li).E. ZrH1.

rezultând hidruri: 2Na + H2 = 2NaH Reacţia metalelor alcaline cu apa sau alcoolii este o reacţie energică (reacţia creşte în violenţă odată cu coborârea în grupă). aminoacizilor. în general. RbO2. Din punct de vedere fiziologic sodiul intervine în: creşterea presiunii osmotice a sucului vacuolar. Sodiul este determinant primar al volumului lichidului extracelular. Ca urmare.3. cesiul şi franciul în fiole de sticlă vidate. vacuole şi citoplasmă. În reacţia cu oxigenul. glucozei şi apei. fosfaţi) şi organice (oxalaţi. 2005). sulfaţi. deoarece oxizii şi hidroxizii reprezentanţilor caracteristici ai acestei grupe au o comportare intermediară între cei ai metalelor alcaline şi ai aluminiului. calciu (Ca). participând la absorbţia apei prin rădăcini. tartraţi) care se acumulează în apoplast.Baze teoretice ale chimiei 2Na + 2NH3 = 2NaNH2 + H2 Metalele din grupa IA (1) a sistemului periodic reacţionează cu hidrogenul. metalele alcaline conduc la obţinerea de oxizi (Li2O. Litiul nu se găseşte în mod normal în organismele vii. 1974).2. În organismele multicelulare. În organismul uman. Potasiul este elementul care se găseşte în cantitatea cea mai mare în plante. este implicat în transportul. au 2 33 . prezente în plasma celulară şi în electroliţi. stimularea absorbţiei ionilor de potasiu la unele plante. ceea ce conduce la reducerea intensităţii procesului de transpiraţie. iar rubidiul. cationii de sodiu menţin în limite normale balanţa hidrică. De asemenea. sodiul şi potasiul se păstrează sub parafină sau petrol. transportul dioxidului de carbon. Sodiul şi potasiul se oxidează în aer mai rapid decât litiul. Indispensabil pentru viaţa plantelor. carbonaţi. la cald. cele mai importante elemente dintre matalele alcaline sunt sodiul şi potasiul. cu o abundenţă naturală mai scăzută. sodiul este cel mai răspândit cation din lichidul extracelular. iar rubidiul şi cesiul iau foc. pompa ionică Na/K este cel mai important mecanism pentru controlul potenţialului electrochimic. ce conduce la obţinerea de hidroxizi alcalini puternici şi respectiv alcoxizi. Elementele grupei a II-a. în cantităţi mici. Rolul fiziologic principal al potasiului în organismele vegetale este de osmoreglator. inclusiv al volumului sângelui. stronţiu (Sr). Se găseşte în cantităţi mici în lichidul extracelular şi în plasma sanguină. Potasiul este activator al multor enzime. datorită efectului său asupra balanţei hidrice. precum şi în biosinteza substanţelor proteice. depozitarea şi biosinteza glucidelor. reprezentantul unei grupe de oxizi cunoscuţi sub denumirea de „pământuri” (Albu et Brezeanu. Din punct de vedere biologic. în general. toxic pentru organismele vii. Grupa IIA (2) Grupa a doua din sistemul periodic este alcătuită din elemente care se mai numesc elemente alcalino-pământoase. Aceste două elemente sunt considerate moderat toxice Franciul este un element radioactiv. împreună cu anionii de clor. potasiul participă la reglarea potenţialului de membrană şi a pH-ului celular. echilibrele acido . Potasiul este principalul cation din lichidul intracelular. stimulează biosinteza proteinelor şi activitatea unor enzime (fosfoenolpiruvat). Rubidiul şi cesiul. sub formă de săruri anorganice localizate în organele tinere şi în ţesuturile de susţinere ale plantelor mature (Zamfirache. Controlul fin al potenţialului membranelor celulare este important pentru multe funcţii importante ale organismului. Este motivul pentru care litiul. stimulează fotosinteza şi reglează permeabilitatea membranelor citoplasmatice. Absorbţia sodiului în intestinul subţire joacă un rol important în absorbţia clorului. CsO2) Ionii metalelor alcaline sunt foarte importanţi pentru funcţionarea normală a sistemelor biologice. 6. Sărurile de litiu sunt utilizate în psihiatrie pentru tratarea depresiei maniace. nu au fost găsite în sistemele biologice. Sodiul se găseşte în organismele vegetale. Un număr de mecanisme fiziologice care reglează volumul şi presiunea sângelui funcţionează în sensul ajustării conţinutului de sodiu prin bioreceptori din sistemul circulator. Ele sunt. bariu (Ba) şi radiu (Ra).bazic şi osmotic din organismul uman. stimularea creşterii. citraţi. în cantităţi mici sub formă de săruri anorganice (cloruri. beriliu (Be). Na2O). peroxizi (Na2O2) şi superoxizi (KO2. magneziu (Mg).

Astfel de reacţii sunt cele din metabolismele glucidic. este implicat în reglarea pH-ului celular. Ba în galben-berzui) Elementele alcalino-pământoase sunt foarte reactive. fiecare la altă temperatură. 1999. Sărurile volatile ale metalelor alcalino-pământoase colorează flacăra incoloră a unui bec de gaz (Ca în roşu-cărămiziu. ATP-ul. Magneziul este implicat în transportul activ al ionilor. pentru activitatea optimă a unor proteine şi enzime.Baze teoretice ale chimiei electroni în stratul de valenţă şi configuraţia electronică ns . Elementele alcalino-pământoase sunt argintii în stare neoxidată (cu excepţia beriliului). magneziul activează procesele de formare ale organelor de rezervă. molecula care furnizează energie pentru cele mai multe procese metabolice. care participă la multe reacţii de sinteză. Calciul controlează activitatea musculară. prin membranele celulare şi ca urmare. Sr în roşu-carmin. Conductibilitatea electrică a cestor elemente este redusă. Datorită reactivităţii mari. Concentraţia sa în sânge şi lichidele extracelulare trebuie menţinută între anumite limite. secreţia de hormoni. iar beriliul şi magneziul participă la această reacţie la cald. fiind prezent în sistemul osos. beriliul este un element toxic. cum ar fi insulina. precum şi temperaturile de topire şi de fierbere. rezultă Be2C) Din cauza solubilităţii sale extrem de scăzute. ceea ce le face extrem de reactive şi de aceea doar beriliul şi magneziul se pot păstra în aer. Acest element are rol structural. necesită prezenţa magneziului pentru biosinteză. cu degajare de hidrogen. contracţia musculară şi ritmul cardiac. fiind implicat în mai mult de trei sute de reacţii metabolice esenţiale (Shils. 2 34 . Calciul. celelalte elemente din grupă se păstrează doar sub ulei de parafină sau petrol. Calciul este extrem de important pentru organismele animale reprezentând un element structural major în ţesutul dinamic osos. cedând cei doi electroni de valenţă şi formând compuşi ionici care conţin cationi de forma M2+ (M-simbolizare generală a unui metal). precum calciul şi potasiul. Elementele acestei grupe au tendinţa accentuată de a ceda cei doi electroni de pe ultimul strat electronic. precum şi a pompei ionice Mg/Ca. Magneziul joacă un rol important în structura şi funcţionarea organismului uman. Energiile de ionizare. în conducerea impulsurilor nervoase. din punct de vedere fiziologic. Magneziul şi calciul sunt elemente foarte răspândite. Spencer et al. sunt superioare metalelor alcaline şi scad in grupă (excepţie face magneziul. care sunt baze puternice. rezultând hidroxizii corespunzători. de asemenea. în lichidul cefalo-rahidian etc. sunt mai dure decât elementele alcaline şi prezintă densităţi mai mari decât ale acestora. elementele grupei a doua nu se găsesc în natură în stare liberă. în plasma sanguină. menţinerea presiunii sanguine. 1994). esenţiale pentru organismele vii. printre care sinteza acizilor nucleici şi sinteza proteinelor. Este necesar. Activitatea unor enzime şi sisteme enzimatice este dependentă de prezenţa magneziului. în membrane celulare şi în cromozomi. smalţul dinţilor. lipidic şi proteic. în ţesutul muscular. intră în structura clorofilei. beriliul este foarte greu accesibil sistemelor biologice. stronţiul şi bariul reacţionează cu apa. În general. la rece. cochiliile scoicilor sau membranele celulare. antioxidant important.. De asemenea glutationul. care nu respectă tendinţa de variaţie continuă a proprietăţilor). pentru funcţionarea normală a organismului. şi reprezintă un factor important în activarea factorilor de coagulare a sângelui. cu nemetalele: M + X2 = MX2 (X-halogen) 2M + O2 = 2MO (în cazul Ba. Toate elementele alcalino-pământoase au starea de oxidare +2. este activator al unor enzime. M + 2H2O = M(OH)2 + H2 Metalele alcalino-pământoase se combină. rezultă BaO2) M + S = MS 3M + N2 = M3X2 6M + P4 = 2M3P2 M + 2C = MC2 (în cazul Be. transmiterea impulsurilor nervoase. există sub formă de complex cu magneziul (MgATP). pentru a dobândi configuraţia stabilă de gaz rar. În cazul organismelor vegetale.

are rol important în osmoreglare etc.Baze teoretice ale chimiei Funcţiile calciului în plante sunt legate de relaţia dintre factorii de mediu şi creşterea şi dezvoltarea acestora. Pd) nu reacţionează cu oxigenul. în care ionii metalelor tranziţionale sunt înconjuraţi de un anumit număr de molecule sau ioni care se numesc liganzi. primele elemente ale fiecărei serii formează mai uşor compuşi stabili comparativ cu ultimele elemente. Elementele tranziţionale formează compuşi de coordinaţie. care sunt combinaţii complexe stabile. Elementele tranziţionale f formează două serii de câte 14 elemente numite lantanide şi respectiv. funcţionează ca elemente divalente. valoarea maximă a stării de oxidare a elementelor tranziţionale este dată de numărul grupei din care fac parte (notaţia cu cifre romane). Compuşii coordinativi sunt importanţi din punct de vedere biologic. care prezintă numeroase particularităţi. prezintă luciu metalic şi duritate superioară metalelor din grupele principale. deoarece reprezintă structuri ideale pentru stocarea oxigenului. cupru (Cu are +I şi +II). VIB (6). Se caracterizează prin prezenţa orbitalilor d sau f. sunt bune conducătoare de căldură şi electricitate (cel mai bun conducător termic şi electric este argintul. Metale tranziţionale Metalele tranziţionale alcătuiesc grupele IIIB (3). Pt. E. VIIB (7). care sunt mai puţin reactive.2. urmat de cupru). Elementele tranziţionale sunt metale tipice. cadmiu (Cd). compuşii lor fiind utilizaţi în medicină. caracter amfoter în stări de oxidare medii şi caracter acid în stări de oxidare superioare. cationii sunt de multe ori ioni complecşi. VIIB (10). Mulţi dintre compuşii de acest tip sunt coloraţi datorită posibilităţilor de tranziţie a electronilor d care determină capacitatea de a absorbi în spectrul vizibil la anumite lungimi de undă. fiind atacate numai de agenţi oxidanţi puternici. argint (Ag are +I şi mai rar +II). în raport de 3/1). Compuşii ionici ai metalelor tranziţionale au proprietăţi paramagnetice (prezintă magnetizaţie proporţională şi de acelaşi sens cu intensitatea câmpului magnetic în care se află). Co). au temperaturi de fierbere şi de topire mari. Ag. Calciul are efect stimulator asupra proceselor biosintetice de la nivelul mitocondriilor (Carnieri. 1987). VIIIB (9). Metalele tranziţionale reacţionează cu nemetalele. 6. iar alteori acţionează continuu (Fe)..G. Tranziţionalele de tip d sunt dispuse în patru serii. ceea ce permite împărţirea lor în metale tranziţionale d şi metale tranziţionale f. conducând la fărâmiţarea metalului. agenţi de transfer ai electronilor. Ni. cum ar fi apa regală (amestec de acizi clorhidric şi azotic concentraţi. toxici pentru organismele vii. are izotopii radioactivi. VIIIB (8). Metalele nobile (Au. Reactivitatea chimică a metalelor tranziţionale variază semnificativ. şi au configuraţia electronică a stratului de valenţă (n-1)d1÷10ns2. mercur (Hg). Configuraţia ultimului strat electronic este (n-2)f1÷14(n-1)d1ns2. Metalele tranziţionale din grupa IIB (12) zinc (Zn). aur (Au are +I şi +III). actinide. catalizatori sau medicamente. IVB (4). Unele dintre elementele tranziţionale reacţionează cu oxigenul. În general. Majoritatea elementelor tranziţionale prezintă mai multe stări de valenţă. rezultând compuşi ionici. VB (5). are rol de activator al unor enzime şi sisteme enzimatice.4. parţial ocupaţi cu electroni. care au substraturile d şi s complet ocupate cu electroni. Cu excepţia elementelor din grupa IB (11). Radiul este un element rar. et al. Oxizii şi hidroxizii metalelor tranziţionale au caracter bazic în stări de oxidare mici. 35 . conducând la obţinerea de oxizi care funcţionează uneori ca o peliculă protectoare (Cr. În aceste combinaţii. IB (11) şi IIB (12) situate între grupele IIA (2) şi IIIA (13). Stronţiul şi bariul nu se întâlnesc în sistemele biologice.

1999). precum şi în cel de biosinteză a clorofilei la algele verzi unicelulare (Meisch. precum şi acumularea proteinelor în frunze. În organismul uman este component esenţial a sute de proteine complexe. iar ribonucleotid reductaza este implicată în sinteza ADN-ului. 36 . participă la transportul (prin intermediul hemoglobinei) şi stocarea (în molecule numite mioglobină) oxigenului în sângele şi ţesuturile mamiferelor. superoxid dismutaza Mn-dependentă este principala enzimă antioxidantă din mitocondrii. 2005).Baze teoretice ale chimiei Considerând elementele tranziţionale în ordinea din tabelul periodic. Astfel. care poate să apară în sistemele biologice în mai multe stări de oxidare. Fierul este un micronutrient cu rol major in celulele organismelor vii. cele mai vulnerabile organite celulare la stresul oxidativ. cunoscut ca element care influenţează pozitiv procesul de fotosinteză şi. drept constituent al unor enzime şi activator al altora. De exemplu. de biosinteză a clorofilei şi pigmenţilor carotenoidici. cu rol în metabolismul medicamentelor şi toxinelor (Beedham. În cazul organismelor animale. cuprul şi fierul activează biosinteza clorofilei. Benzschawel. La anumite specii. 1978). In plante. fiind implicat în metabolismul glucozei. Fierul participă la oxidarea carbohidraţilor. este un microelement important şi util. Organismul uman utilizează cromul. aminoacizilor şi colesterolului (Nielsen. de asemenea. vanadiul este implicat în dezvoltarea oaselor. care este implicată în metabolismul aminoacizilor cu sulf. Este. La plante. o formă biologic activă a cromului. participă la reacţiile de oxido-reducere. În cazul organismelor animale. 1999. atât în cazul plantelor. Cromul este un element care are influenţe benefice în cantităţi extrem de mici. Fierul este activator unor enzime şi. participă la intensificarea procesului respirator etc. odată cu creşterea conţinutului de glucoză din sânge. Vanadiul este un microelement important pentru unele specii animale şi vegetale. şi o proteină) din calea transportoare de electroni. 1969). şi aldehidoxidaza. 1997). Pentru plante. manganul are rol important în anumite procese fiziologice. enzime şi sisteme enzimatice (Fairbanks. drept stimulator al activităţii miocardului şi creşterii masei musculare în general. deficienţa în vanadiu conduce la încetinirea procesului de creştere. determină. în special drept cofactor enzimatic (nitratreductaza. favorizează acumularea azotului în nodozităţile radiculare de la plantele leguminoese. de asemenea. Titanul se pare că are efecte benefice minore în organismele vegetale. denumit hem. posibilitatea ca vanadiul să înlocuiască molibdenul în procesul de fixare a azotului pe cale microbiologică (Singht et al. enzime cu rol important în metabolismul carbohidraţilor. molibdenul este un ultramicroelement util. 2002). care catalizează scindarea nucleotidelor şi care contribuie la capacitatea antioxidantă a sîngelui. xantinoxidaza. utili în procesele oxidoreducătoare. molibdenul este cofactor pentru trei enzime: sulfitoxidaza. de asemenea.. Se sugerează. Manganul are rol de cofactor al multor enzime implicate în metabolismul organismelor vegetale. literatura de specialitate menţionează implicarea vanadiului în procesele de creştere. catalaza şi peroxidaza sunt enzime Fe-dependente. atât animalelor. Este implicat în biosintezele clorofilei şi pigmenţilor carotenoidici şi în procesele de fotosinteză şi de fixare a azotului. Molibdenul este un microelement care funcţionează drept cofactor pentru enzime care catalizează transformări chimice importante. cât şi al animalelor. ca urmare. intră în structura unor enzime şi proteine complexe. fierul este absorbit sub formă de ioni (Fe2+ sau Fe3+). În cazul organismului uman. nitrogenaza. De asemenea. proteinelor şi lipidelor prin intermediul citocromilor (specii alcătuite dintr-un complex cu fier. evidenţiem rolul unora dintre ele în organismele vii. cât şi plantelor. Manganul. precum şi la deteriorarea procesului de reproducere. datorită capacităţii lor de a trece reversibil dintr-o stare de oxidare în alta. ca ultramicroelement. 1985). xantinoxidaza). Beard et Dawson. 2000). În organismul uman. a cărei structură nu este deocamdată cunoscută. cu rol important în îndepărtarea unor specii reactive de oxigen. Lipsa sau slaba aprovizionare a plantei cu mangan are drept consecinţă diminuarea rezistenţei rădăcinilor la infecţii patogene (Marschner. împreună cu zincul. sporirea efectelor insulinei (Vincent. (Zamfirache.

Cuprul participă la funcţionarea normală a organismelor vii. izomeraza. precum şi cofactor. lizil-oxidaza. aldolaza). De asemenea. şi implicit. de asemenea. şobolani) supuse unei diete lipsite de nichel au evidenţiat faptul că acestea prezintă probleme de sănătate. 1996). cuprul este legat într-o varietate de proteine cu funcţii metabolice specifice. precum şi datorită abilităţii sale de a accepta şi ceda cu uşurinţă electroni (Linder et Hazegh-Azam. unde concentraţia normală de zinc este de 0. ca urmare a faptului că este component al Cu-Zn superoxid dismutazei şi ceruloplasminei. stimulează metabolismul animal şi vegetal. prin întărirea sistemului imunitar (Gissen. fosfataza alcalină.003%. catalaza.). arginaza etc. tirozinaza. Zincul este un element indispensabil pentru plante. Este cofactor al unor enzime (carbonic anhidraza. precum şi în menţinerea sănătăţii cardiovasculare. lactatdehidrogenaza. În cazul organismelor vegetale. fiind un metal cheie în activitatea unor enzime. El. De asemenea. unde există ca microelement sub forma ionilor cuproşi şi cuprici. ARN-polimeraza. 1996). esenţială pentru metabolismul carbohidraţilor. Cercetări recente evidenţiază faptul că acest element este asociat cu metabolismul lipidic şi este implicat în mecanismele protective împotriva cancerului. Alături de vitamina C. Cuprul participă la funcţionarea mecanismelor de protecţie a organismelor animale de efectele dăunătoare ale unor substanţe chimice. glutamatdehidrogenaza. în care ionul metalic este înconjurat de un ligand cu şase atomi donori (Cojocaru. Pentru plantele stimulator al creşterii nodozităţilor radiculare sub formă ionică sau (Zamfirache. aminopeptidaza. superoxid dismutaza. superioare. În cazul organismelor animale. cobaltul este un element indispensabil datorită rolului său de (Milică et al. deoarece un număr de reacţii esenţiale pentru funcţionarea normală a creierului şi sistemului nervos sunt catalizate de enzime cupru-dependente. precum şi asupra sistemelor osos şi nervos. intră în structura unor enzime (ascorbat oxidaza) şi stimulează activitatea altora (polifenoloxidaza). intervine în acţiunea unor hormoni. Ca şi manganul. cobaltul este necesar formării fixatoare de azot atmosferic şi. deoarece are efecte benefice asupra funcţionării ficatului şi rinichilor.Baze teoretice ale chimiei Cobaltul este un microelement esenţial pentru multe specii animale şi vegetale. enolaza. cu rol activator al unor alte enzime (arginaza. proteinele de depozitare (metalotioneinele) sau metaloenzimele care conţin cupru (cuproenzime. cum ar fi insulina sau hormoni gonadotropi hipofizari. Este cunoscut. rolul său stimulator în procesele de creştere la orz şi tomate ( Burzo et al. fosfataza alcalină. Cercetări efectuate pe anumite animale (pui de găină. dopamin-hidroxilaza. vitamina B12. enolaza. menţine elasticitatea vaselor de sânge şi pielii şi. mulţi oameni de ştiinţă consideră nichelul un micronutrient indispensabil sănătăţii omului. 1994).. de asemenea. cum ar fi citocrom oxidaza. Vitamina B12. Cuprul îndeplineşte funcţii antioxidante în diferite ţesuturi şi fluide. în plus. lipidelor şi proteinelor.). participă de chelaţi la intensificarea activităţii unor enzime specifice nodozităţilor Nichelul este un microelement care. în special legate de proasta funcţionare a ficatului. 1999). în sensul de “efector metabolic”. cobaltul sunt importante pentru funcţionarea normală a celulelor. cum ar fi ureaza sau hidrogenaza. În cazul plantelor. ADN-polimeraza . susţin vitamina C în îndeplinirea rolului său. cum ar fi proteinele de transport (ceruloplasmina sau Cu-albumina). 2005). carenţa acestui element favorizează apariţia şi dezvoltarea TBC-ului. este un element cu rol catalitic în procesele de oxidoreducere. hexokinaza etc. în formă disponibilă din punct de vedere biologic. 1982). previn deteriorarea nervilor prin contribuţia la formarea tecii protective a acestora etc.. De asemenea. Zincul este un microelement esenţial pentru organismele vii. o protejează de degradarea timpurie. în special în cazul leguminoaselor. în funcţionarea sistemului nervos central. participă la producerea de substanţe care reglează presiunea sanguină şi pulsul. alcooldehidrogenaza. precum şi de stimulator al activităţii altora (peroxidaza. Este important. vitamină care este un complex de coordinare al cobaltului. iar excesul activează declanşarea bolii canceroase. nichelul este component al unor enzime. în biosinteza triptofanului şi acidului indolilacetic 37 . intră în structura cobalaminei. oxalacetatdecarboxilaza. La om. Zn-Cu superoxiddismutaza). de asemenea. intervine în biosinteza clorofilei pe care. Este bioconstituent al unor metaloenzime (carboxipeptidaza. acest element este implicat în activitatea fotosintetică a plantelor.

6. Tl2O. Formarea cationilor trivalenţi (E3+) necesită o energie de ionizare mare. conductibilitate electrică şi conductibilitate termică. trioxizii de aluminiu şi galiu (Al2O3.8oC). În privinţa borului. Metalele din grupa prezintă luciu caracteristic. aluminiu (Al). în reglarea metabolismelor glucidic. Ga2O3) prezintă caracter amfoter. temperatură şi puritate. comparativ cu elementele din primele două grupe principale. protector. La temperaturi ridicate reacţia este energică: 4M + 3O2 = 2M2O3 Încălzit la roşu. Comportarea sa în raport cu oxigenul din aer este dependentă de cristalinitatea probei. de oxid. bor (B). caracterul metalic creşte de sus în jos. indiul şi taliul au puncte de topire inferioare aluminiului şi greutăţi specifice superioare acestuia. 2000).5. care au drept cofactor wolframul. deoarece este utilizat de un număr mic de enzime care fac parte din familia aldehidferedoxin-oxidoreductază (Kletzin et Adams. Grupa IIIA (13) Elementele din această grupă. sărac în zinc (Thalassiosira weissflogii). în general.2. taliul formează un oxid toxic (Tl2O) în care metalul este monovalent.Baze teoretice ale chimiei (auxină). In mod constant. TlCl). proteic. rezultând soluţii care conţin ioni metalici trivalenţi. elementele grupei prezintă în combinaţiile lor (în special halogenate şi oxigenate) valenţa maximă. astfel încât trioxidul de bor prezintă caracter acid (B2O3). 2M + 6H+ = 2M3+ + 3H2 Taliul este singurul metal din grupă care se găseşte sub formă de ioni monovalenţi în soluţiile acide. O proprietate interesantă a galiului este temperatura sa de topire forte scăzută (29. In2O. iar trioxidul de taliu (Tl2O3) prezintă caracter puternic bazic. Cadmiul nu este cunoscut. Metalele din grupă (M) reacţionează cu oxigenul din aer. trei. Studii experimentale recente evidenţiază rolul acestui element în metabolismul unui organism marin care trăieşte într-un mediu tipic. Toate elementele grupei reacţionează energic cu moleculele de halogeni (X2). În grupă. al unor vitamine. 1995). precum şi în procesele pe care le implică fixarea azotului la plantele leguminoase (Zamfirache. Este motivul pentru care borul funcţionează tricovalent prin hibridizare de tip sp2. cu excepţia indiului şi taliului. indiu (In). Elementul bor mai poate funcţiona şi în stare de hibridizare sp3. care pot funcţiona în unii compusi şi cu valenta unu (InCl. acesta formează cu oxigenul combinaţii covalente. enzimă care aparţine acestei famili. Aluminiul şi galiul reacţionează cu hidroxizii alcalini în soluţii apoase formînd anioni hidroxilici complecşi: 2M + 2OH. trioxidul de indiu (In2O3) prezintă caracter bazic. Wolframul (tungsten) are rol biologic limitat. În plus.+ 6H2O = 2M(OH)4. acoperindu-se cu un strat subţire. conducând la obţinerea de halogenuri trivalente (excepţie TlX): 2M + 3X2 = 2MX3 Taliul poate funcţiona şi ca element monovalent formînd TlX. ca având funcţii biologice. taliu (Tl). 2005). 1996). din cauză că numărul de electroni de pe stratul de valenţă este mai mare. prin participarea unui orbital 2p vacant. galiul şi indiul se dizolvă în acizi diluaţi.+ 3H2 Aluminiul este singurul element din grupă care reacţionează la temperatură ridicată cu azotul. au pe ultimul strat 3 electroni. Caracterul oxizilor variază în grupă. rezultând nitrură de aluminiu: 2Al + N2 = 2AlN 38 . catalizează interconversia aldehidelor la carboxilaţi. Aceste enzime. În privinţa proprietăţilor fizice există deosebiri între elementele grupei. galiu (Ga). borul prezentând caracter de nemetal asemănător siliciului. este implicată în glicoliză (Mukund et Adams. al acizilor nucleici. Este vorba de studiul unei anhidraze carbonice Cd-dependente (Lane et Morel. Aluminiul. cu configuraţia electronică generală ns 2np1. Galiul. Reactivitatea elementelor din această grupă este mai scăzută. cercetări recente consideră că gliceraldehid-3-fosfatferedoxin-oxidoreductaza. dimensiunile particulelor.

În cele mai multe organisme vegetale. Se pare că acest element nu are efecte benefice asupra organismelor animale. Aluminiul este cel mai abundent ion metalic din biosferă. cantitatea de aluminiu este redusă. organismul uman este expus continuu acţiunii acestui element. proteinelor. deoarece prezenţa sa este asociată cu o bună funcţionare a sistemului osos. a cărui configuraţie electronică este ns2np2. legarea fructelor şi formarea seminţelor. Creşterea caracterului metalic se manifestă prin modificarea stabilităţii hidrurilor. cresc razele atomice şi ionice ale elementelor precum şi densitatea. Borul este un microelement necesar tuturor plantelor. P. urmat de siliciu în stare hibridizată (în special în compuşii săi cu oxigenul).Baze teoretice ale chimiei Elementele grupei.. zinc şi. în mică măsură. magneziu şi fosfor. până la staniu şi plumb. aluminiul. Grupa IVA (14) Elementele din această grupă. Efecte pozitive asupra creşterii sunt semnalate la speciile cu toleranţă ridicată la aluminiu. având rol de acceptori de electroni. care sunt toxici pentru plante. la siliciu şi germaniu. în intensificarea absorbţiei unor elemente (K. în cazul unor compuşi ai carbonului (H2CO3). este implicat în reducerea toxicităţii altor elemente minerale (P sau Cu). importante din punct de vedere biologic.se întâlneşte numai în două carburi metalice. în stimularea activităţii unor enzime (invertază. punctul de fierbere. precum şi înflorirea. Carbonul este singurul element din grupă care poate forma legături duble sau triple. considerate semimetale. sunt borul şi. De asemenea. Se găseşte în plantele superioare sub formă de compuşi ai acidului boric şi complecşi organoborici. Acceptarea de electroni pentru realizarea configuraţiei stabile este posibilă din punct de vedere energetic pentru elementele acestei grupe. borul este necesar în cantităţi mici. efectele sale benefice fiind de ordin secundar. prin prezenţa sa în cantităţi mici. mangan. dar cel mai pronunţat se manifestă la carbon în stare hibridizată (mai importante sunt covalenţele cu el însuşi şi cu hidrogenul). nemetal tipic. Odată cu creşterea numărului atomic. De asemenea. în cazul unor compuşi ai germaniului şi siliciului (H3SiO4). implicit. borul influenţează permeabilitatea membranelor plasmatice şi este implicat în transportul glucidelor. la 4. care are valoarea cea mai mare în cazul hidrocarburilor. Cl2). formarea compuşilor fenolici. este toxic pentru plante. pectinază. punctul de topire. produse farmaceutice etc. în creşterea rezistenţei plantelor la secetă şi ger. a principalelor procese fiziologice legate de utilizarea de către plante a acestor elemente. Starea de oxidare maximă este IV şi se manifestă în combinaţiile halogenate (EX4) şi în oxizii superiori cum ar fi CO 2 sau SiO2. 39 . în fixarea azotului.şi plumbului. băuturi. până la 6 în cazul unor ioni complecşi ai staniului. carbon (C). La elementele cu număr atomic mare se accentuează tendinţa de a forma cationi. caracterul metalic creşte de la carbon. fără rol important în chimia carbonului (Be2C şi Al4C3). intervine în modificarea raportului monoglucide/diglucide în favoarea monoglucidelor. Aluminiul este de interes în metabolismul criptogamelor. stimulează activitatea unor enzime etc. Elementele grupei au tendinţa de a forma covalenţe. Elementele grupei pot realiza legături coordinative. prezenţa borului este legată de funcţionarea normală a metabolismului animal.6. staniu (Sn) şi plumb (Pb) au 4 electroni pe ultimul strat. Are rol important în biosinteza glucidelor. Ca) şi diminuarea absorbţiei altora (S. precum şi în acumularea auxinelor libere. deoarece este implicat în fixarea ionilor de calciu. elemente cu caracter metalic. iar anionul C4. 6. 1989). Borul inhibă. deoarece perturbă absorbţia ionilor de calciu. precum şi a creierului (îmbunătăţirea performanţelor legate de atenţie şi memoria de scurtă durată). Prezenţa borului în organismele vegetale favorizează procesele de respiraţie şi fotosinteză. [Pb(OH)6]2-. şi în această grupă. Cationul C 4+ este foarte instabil. Numărul maxim de coordinaţie al elementelor faţă de oxigen creşte de la 3. [Sn(OH)6]2. siliciu (Si). În cazul plantelor superioare.2. tirozinază). Similar cu grupa 13 (IIIA). magneziu. acizilor nucleici clorofilei. Aluminiul. considerat o neurotoxină. odată cu creşterea numărului atomic. cu excepţia carbonului. În organismele animale şi în special în organismul uman. În cantitate mare. Prin alimente. Mg. datorită capacităţii sale de a hibridiza sp2 şi sp. alterează bariera membranară care reglează schimburile între sistemul nervos central şi sistemul circulator periferic (Banks. germaniu (Ge). care se deosebeşte de celelalte elemente ale grupei prin compuşii pe care îi formează.

de creşterea rezistenţei mecanice. El este un metal toxic ce poate distruge conexiunile nervoase. şi are. proprietate întâlnită şi în cazul germaniului (acid foarte slab). în special în organismele tinere. numai în cazul unor derivaţi halogenaţi de forma EX5 (E = element). carbonul şi siliciul pot forma acizi. rezultând tetrahalogenuri (în cazul plumbului rezultă PbX2): M + 2X2 = MX4 În aer sau în oxigen. în general. care se găsesc în patru rezervoare majore interconectate: atmosfera. ligamentelor. de 420 x 10 11t (Öpik. 2005). stare de oxidare II+) are caracter amfoter. siliciul este implicat în desfăşurarea normală a reacţiilor implicate în metabolismul vegetal. a căror stabilitate scade de la carbon la plumb.Baze teoretice ale chimiei Fiind nemetale. Acţiunea sa este legată de reducerea transpiraţiei cuticulare. având configuraţia ns2np3. Elementele grupei au rol biologic important. Ultimul strat conţine cinci electroni. manifestarea tendinţei de a forma ioni negativi. deoarece repulsia datorată electronilor atomilor 40 . implicit. putând exista în soluţie numai cationi Sb3+ şi Bi3+. Expunerea îndelungată la săruri solubile sau compuşi cu proprietăţi oxidante ale plumbului determină apariţia de nefropatii şi suferinţe abdominale. cum ar fi metalele grele şi radicalii liberi. precum şi protecţia organismelor de radiaţiile UV. Pentru anumite bacterii şi alte forme de viaţă. arsen (As). iar în straturile superioare ale mărilor şi oceanelor.2. stare de oxidare IV+) are caracter slab acid. În cantităţi mici. Informaţiile legate de rolul biologic al plumbului sunt foarte puţine. datorat numărului mare de straturi electronice. care se datorează unor procese active de natură chimică. geologică şi biologică. Siliciul este al doilea element ca abundenţă în scoarţa terestră (după oxigen). de stimularea absorbţiei de dioxid de carbon şi. Rezervele enorme de carbon sunt estimate a fi de 7. Starea de oxidare maximă este V+ şi se manifestă rar. stare de oxidare IV+) are caracter acid.5 x 10 11t în dioxidul de carbon atmosferic. cu halogenii. Elementele grupei reacţionează. fosfor (P). deoarece intră în constituţia oaselor. dioxidul de staniu (SnO2. Acest element este prezent în natură sub formă de combinaţii anorganice şi organice. Dioxidul de plumb (PbO 2. Circulaţia complexă a carbonului între aceste rezervoare este un ciclu biogeochimic. biosfera terestră. iar monoxidul de staniu (SnO. fizică. deoarece în cazul acestor două elemente (elemente grele) se manifestă fenomenul de ecranare a nucleului. în anumite condiţii. elementele din această grupă formează hidruri. stare de oxidare II+) are caracter bazic. În reacţie cu hidrogenul. de stimularea proceselor de germinaţie şi creştere pe substrate saline. în funcţie de condiţiile de reacţie. siliciul este esenţial din punct de vedere fiziologic şi metabolic. 6. bismut (Bi). iar monoxidul de plumb (PbO. Poziţia elementelor din grupa VA în raport cu gazele rare nu permite. în particular. unghiilor etc. Carbonul. rezultă oxizi: 2M + O2 = 2MO M + O2 = MO2 În cazul staniului. de asemenea. părului. este esenţial pentru toate sistemele vii. Grupa VA (15) În această grupă sunt cuprinse elementele azot (N). de creşterea rezistenţei pasive a plantelor la agenţi patogeni. Plumbul are acţiune inhibitoare asupra unor enzime implicate în biosinteza hemului(α-aminolevulinat dehidrataza şi ferochelataza) determinând apariţia anemiei. unul dintre cele mai răspândite elemente din natură. Staniul este implicat ca microelement în funcţionarea normală a unui număr restrâns de organisme animale. Este important pentru organismele animale. Atomii elementelor din această grupă nu formează combinaţii ionice. Cercetări la nivel molecular au evidenţiat rolul acestui element de stimulator al sistemului imunitar şi. stibiu (Sb).7. rolul de a reduce efectele negative ale aluminiului. efectele sale pozitive asupra cancerului şi artritei (Asai. de intensificarea procesului de fotosinteză etc. în anumite condiţii. hidro-ecosfera şi litosfera. Germaniul este un microelement implicat în eliminarea şi neutralizarea substanţelor toxice. 1989).

important pentru creşterea şi dezvoltarea organismelor vii. arsenul şi stibiul. Capacitatea de a forma legături triple explică existenţa moleculelor N2. rezultând ioni oniu (NH4+. Procesele de creştere şi dezvoltare ale organismelor vegetale se desfăşoară în condiţii normale. Ionii N3-. Azotul. denumit ciclul azotului. care poate coordina H+. Reacţia cu oxigenul a elementelor grupei conduce la obţinerea de anhidride. a căror stabilitate scade de la azot la arsen. P3-. încât nucleul nu mai poate atrage alţi trei electroni necesari completării învelişului electronic exterior. având rol de donori de electroni. cu participarea celor trei electroni p de valenţă. deoarece poate să formeze compuşi în toate stările de oxidare de la 1 la 5. se deosebeşte de celelalte elemente ale grupei. Elementele fosfor şi arsen prezintă în oxiacizii lor număr de coordinaţie 4 (H3PO4. Fosforul este un alt element al grupei. Solubilizarea este realizată de 41 . singurul element gazos din grupă. punctul de topire. în săruri de amoniu sau tetraalchilamoniu.Baze teoretice ale chimiei este atât de mare. a acizilor nucleici. În grupă. în timp ce fosforul. azotul este al patrulea element mineral ca abundenţă şi unul dintre cele mai importante ca implicare în nutriţia minerală. Transformările azotului şi compuşilor săi în natură se realizează printr-un proces biochimic ciclic. În organismele vegetale. raza atomică. care există ca agregate mari ce conţin legături simple. în stare solidă. elementele grupei VA formează combinaţii de tipul EH3 (hidruri). rezultând acid azotos (HNO2) şi acid azotic (HNO3). azotul are numărul maxim de coordinaţie 3 (HNO3). Bazicitatea hidrurilor scade în grupă de la azot la arsen. a enzimelor. punctul de fierbere. Prezenţa perechii de electroni neparticipanţi determină capacitatea elementelor din această grupă de a realiza legături coordinative. Azotul molecular din atmosferă nu poate fi utilizat direct de organismele vii. numărul maxim de coordinaţie al azotului este 4. deoarece intră în alcătuirea aminoacizilor. spre deosebire de celelalte elemente ale grupei. As3PO4). fosforul nu se găseşte decât în sol.există numai în stare solidă în unele azoturi. iar Bi2O3 are caracter bazic. El trebuie transformat în compuşi utilizabili sau fixat pentru a putea fi folosit. macromolecule biochimice care transportă informaţia genetică. cât şi cel mineral sunt insolubili. raza ionică. în stare hibridizată poate realiza legături duble sau triple. anhidridele azotoasă (N2O3) şi azotică (N2O5) reacţionează cu apa. Azotul este un element esenţial în organismele vii. combinaţii de tipul: 4E + 3O2 = 2E2O3 4E + 5O2 = 2E2O5 Prin reacţia anhidridelor cu apa rezultă acizi: E2O3 + H2O = 2HEO2 E2O5 + H2O = 2HEO3 În cazul azotului. a proteinelor membranare. unităţi structurale fundamentale ale moleculelor de proteine şi acizilor nucleici. combinaţii care în soluţie hidrolizează: Mg3N2 + 6H2O = 3Mg(OH)2 + 2NH3 Co3P2 + 6H2O = 3Co(OH)2 + 2PH3 Atomii elementelor din această grupă au tendinţa de a forma legături covalente. prezintă multe astfel de modificaţii. Bismutul în stare solidă are structură metalică. dacă azotul se află în raport optim cu fosforul şi potasiul. Azotul nu prezintă modificaţii alotropice. care se realizează în citoplasmă. În stare de oxidare 5. În metabolismul vegetal. cum ar fi azotul sau carbonul. a proteinelor de rezervă. In urma reacţiei cu hidrogenul. fosfuri şi arseniuri metalice. caracterul nemetalic scade odată cu scăderea caracterului acid al oxizilor. Astfel. În oxizii sau oxiacizii săi. As3. PH4+). N2O3 şi P2O3 sunt anhidride. Atât fosforul organic. La atomul central există o pereche de electroni neparticipanţi. Odată cu creşterea numărului atomic. tăria lor diminuând de la azot la arsen. proprietate mai accentuată în cazul azotului. Oxiacizii în care elementele se află în stare de oxidare 3 sunt agenţi reducători. oxoacizii sunt oxidanţi. azotul este implicat în biosinteza proteinelor. a clorofilelor etc. cresc densitatea. Electronegativitatea scade in grupă de la azot la bismut. El intră în structura proteinelor citoplasmatice. Faţă de hidrogen şi radicali organici. As2O3 şi Sb2O3 au caracter amfoter. cloroplaste şi mitocondrii. Contrar celorlalte elemente. odată cu creşterea numărului de ordine.

există în ţesutul muscular al vertebratelor. În stare de oxidare III. sau prin intermediul microorganismelor care excretă acizi organici sau chelaţi. în care elementele grupei sunt divalent negative. Atomii elementelor îşi pot completa octetul şi prin formarea a două covalenţe. pentru realizarea configuraţiei stabile a celui mai apropiat gaz rar din sistemul periodic al elementelor. de asemenea. fructificare. sulful poate înlocui oxigenul. pe care pot fi promovaţi electronii exteriori. telurul (Te). pot avea şi rol de accepori de electroni. Fosforul este recunoscut. caz în care intervin cei doi electroni p necuplaţi. În plus. enzime prezente în rădăcini. translocat prin tulpini şi depozitat în organele tinere şi seminţe. Tendinţa generală este de acceptare a doi electroni. 42 . punctele de fierbere. fosforul intră în structura fosfolipidelor. din cauza sarcinii nucleare mari în raport cu raza atomică relativ mică. şi poloniul (Po) au pe stratul de valenţă şase electroni. formând compuşi în care funcţionează în starea de oxidare –2. În grupă. sulful (S). 6. De asemenea. fosforul este preluat din sol de către plante.2.bazic al organismului. Compuşii cu fosfor trivalent sunt toxici pentru organismul animal. cu excepţia fluorului (singurul element mai electronegativ decât oxigenul) unde este în stările de oxidare +1 sau +2 (F2O. seleniu. Datorită potenţialului mare de ionizare (314 kcal/mol). masele atomice. în special ai oxigenului. FO). şi telur pot forma legături coordinative. componenţi structurali principali ai membranelor celulare. proprietate care se manifestă în cazul oxoacizilor. de asemenea. acizilor nucleici şi altor biomolecule simple sau complexe. fiind absolut necesari desfăşurării normale a proceselor metabolice. la semimetalic (seleniu. În aceste combinaţii. Este motivul pentru care combinaţiile în care elementele grupei prezintă covalenţe mai mari decât 2 nu provin din stări fundamentale ale atomilor. glicoliză sau fotofosforilare). conţin şi orbitali de tip d. telur) şi metalic (poloniu) se observă în multe dintre proprietăţile acestor elemente. carbon) oxigenul poate forma legături simple şi duble. ci hibridizate. Celulele vii utilizează fosforul pentru transferul energiei celulare de la procese exergonice la procese endergonice. prin intermediul acidului adenozin trifosforic (ATP) care captează. atât în stare elementară. păstrează şi transportă energia liberă (în procese de fosforilare oxidativă. Atomii elementelor din această grupă. maturare a fructelor etc. razele atomice şi razele ionice cresc de la oxigen la telur. scăzând în acelaşi sens caracterul electronegativ al elementelor.Baze teoretice ale chimiei fosfataze. în sistemul tampon sanguin. cât şi în combinaţiile sale. având rol de donori de electroni. este datorată faptului că electronii de pe ultimul strat sunt legaţi puternic.8. Sub formă de anion fosfat. intră în constituţia nucleotidelor. arsenul este toxic pentru organismul animal. Arsenul se găseşte în cantităţi mici în toate ţesuturile animale şi vegetale. pentru participarea sa la menţinerea echilibrului acido. elementele grupei pot prezenta starea de oxidare maximă şase. în care sulful are rol de acceptor de electroni. Anionii fosfat şi unii esteri ai acidului fosforic sunt prezenţi în toate celulele animale. Omologii oxigenului. Cu elementele electropozitive. Configuraţia electronică a ultimului strat este ns2np4. corespunzătoare numărului grupei. Fosforul este un element de importanţă vitală pentru metabolismul celular al tuturor formelor de viaţă. sulf). fosforul este preluat de animale. Tendinţa de a trece de la caracterul nemetalic (oxigen. fiind implicaţi. punctele de topire. acest element stimulează procesele de înflorire. Grupa VIA (16) Elementele acestei grupe. în cazul plantelor. Sub formă de fosfaţi. Perechile de electroni care participă la realizarea acestui tip de legături sunt perechile de electroni din orbitalii exteriori s sau p şi uneori d. oxigenul reacţionează cu toate elementele. formînd tioacizi. seleniul (Se). De la plante. formează combinaţii ionice. Cu excepţia oxigenului. Comportarea diferită a oxigenului. la care numărul cuantic principal este mai mare decât 2. Anionii fosfat reprezintă constituenţi minerali ai ţesutului osos (sub formă de fosfaţi de calciu). Atomii elementelor sulf. oxigenul (O2). Cu elementele vecine din perioada 2 (azot.

substanţele organice se transformă în substanţe simple precum apa. existând sub formă de apă. unul dintre cele mai abundente elemente de pe Pământ. cu care nu se combină în mod direct. carbonaţi etc. de asemenea. care EO2 + HOH = H2EO3 (H 2SO3) prin reacţia cu apa conduc la obţinerea de acizi: EO3 + HOH = H2EO4 (H2SO4) Reacţia elementelor grupei cu metalele alcaline şi alcalino-pământoase conduce la obţinerea de compuşi ionici: oxizi. Elementele grupei reacţionează cu hidrogenul. În organismele animale. Sulful intră în structura unor vitamine (tiamina. algele şi anumite microorganisme preiau dioxidul de carbon. Sulful este un element esenţial pentru organismele vii. sulfaţi. în timp ce această stare este realizată de celelalte elemente ale grupei la temperaturi mai mari decât punctele lor de fierbere. 2005). Importante în structura proteinelor sunt punţile disulfidice dintre reziduurile de cisteină (de exemplu. Cel mai mare conţinut de sulf îl au keratinele prezente în epidermă. în cazul oxigenului. ozonul (O3). Diferitele tipuri de combustii. substanţe care reintră în circuitul general al substanţelor naturale. care se petrec în strânsă legătură cu circulaţia carbonului în natură. sub formă de dioxid de sulf. utilizată de organisme pentru diferite funcţii vitale. Prin putrezire. cum ar fi poluarea şi radiaţiile dăunătoare. dioxidul de carbon. sulful este prezent în structura aminoacizilor cisteină şi metionină. asigurând respiraţia organismelor aerobe. Plantele verzi. cu care nu reacţionează. pe de o parte. Prin acţiunea radiaţiilor UV asupra moleculei de oxigen se formează. formând compuşi de forma EH2. proces în urma căruia se petrece oxidarea anumitor substanţe organice. În urma reacţiei cu oxigenul.. seleniuri şi telururi Oxigenul este. în funcţionarea normală a ficatului şi în încetinirea procesului de îmbătrânire. oxigenul reprezintă aproximativ 20% din atmosfera terestră. hidrogenul sulfurat sau amoniac. păr şi unghii. proteinele şi enzimele care conţin aceşti aminoacizi. Urme de sulf se găsesc în atmosferă. reprezentând în acelaşi timp şi o barieră termică. iar în apă reprezintă aproximativ 88%. biosfera şi litosfera. apă şi energie. este prezent în toate polipeptidele. Cu excepţia gazelor rare. şi prin variaţia structurii cristaline. În stare liberă. rezultând dioxid de carbon. Sulful are rolul de a proteja celulele împotriva factorilor dăunători. precum şi putrezirea organismelor după moarte. anhidride acide. care are rolul de a proteja organismele vii de efectele nocive ale radiaţiilor cu lungimi de undă mici. Moleculele de apă. silicaţi. a căror stabilitate diminuează în grupă de sus în jos. Ciclul oxigenului este un ciclu biogeochimic între cele trei mari rezervoare de oxigen: atmosfera. care se manifestă prin diferite forme moleculare. Cu excepţia apei. Echilibrul dintre producerea şi consumul de oxigen este controlat prin procese biologice şi geologice. în cazul elementelor în stare solidă. a halogenilor şi a metalelor nobile. Oxigenul este un element esenţial pentru viaţa pe planetă. din punct de vedere cantitativ. direct. rezultă compuşi de forma EO2 şi EO3. Toate elementele grupei există în mai multe forme alotropice.Baze teoretice ale chimiei În condiţii normale de temperatură şi presiune. sulfuri. rolul său în mecanismele complexe în care este implicat (Akabayov et al. se petrec tot în prezenţa oxigenului. Cercetări recente evidenţiază. 43 . Este implicat. cu toate celelalte elemente din sistemul periodic. biotina). în straturile superioare ale atmosferei. aceşti compuşi prezintă caracter slab acid. Sulful participă la reacţii de oxido-reducere implicate în metabolismul organismelor vii prin grupările tiolice libere sau eliberate în prezenţa biocatalizatorilor din compuşi organici (-SH din glutation de exemplu). pentru biosinteză de glucide. În urma acestui proces se eliberează oxigen în atmosferă. oxizi. în cazul proteinei-hormon insulină). alcaloizi şi uleiuri eterice. Ca urmare. spre deosebire de hidrurile celorlalte elemente din grupă. oxigenul formeză oxizi. pe de altă parte. caracter care se intensifică în grupă odată cu creşterea volumului atomic. au o tendinţă pronunţată de a participa la realizarea de legături de hidrogen. importanţa sulfului în biosinteza cofactorilor şi situsurilor active vitale din proteine şi. oxigenul există în stare diatomică. de unde plantele pot să le absoarbă prin frunză. pe care îl utilizează în procesul de fotosinteză.

cunoscute sub numele de selenoproteine (sunt caracterizate. Halogenii au miros caracteristic şi sufocant. în combinaţiile covalente. halogenii se înlocuiesc în ordinea inversă decât în cele ionice: 2KClO3 + I2 = 2KIO3 + Cl2 Toţi halogenii. deosebirile fiind determinate de sistemele lor de detoxifiere în legătură cu acest element. iodul solid cenuşiu-violet. 2Na+Br. pentru aprovizionarea căruia acestea şi-au perfecţionat mecanisme specifice. posibil şi ale vitaminei C (Holben et Smith. proprietate care diminuează în grupă de sus în jos. pot acţiona asupra hormonilor tiroidieni activându-i sau dezactivându-i. iar stabilitatea lor diminuează de la clor la iod. pe când iodul are tendinţă mare de a forma combinaţii covalente. Solubilitatea halogenilor în apă scade odată cu creşterea masei atomice. chiar aur şi platină. punctele de fierbere şi de topire cresc.+ Br2 Pe măsură ce scade afinitatea pentru electroni a ionilor simpli în grupă. în general. Grupa VIIA (17) Elementele grupei sunt fluor (F). De aceea stabilitatea acizilor oxigenaţi creşte în grupă de la fluor la iod. brom. atomii halogenilor manifestă tendinţa de completare a octetului prin acceptarea unui electron formînd anioni monovalenţi. cu excepţia fluorului. clorul este un gaz galben-verzui. Moleculele halogenilor sunt biatomice.Baze teoretice ale chimiei În viaţa plantelor. În grupă. Larsen.9. elemente având rol de donori de electroni. unsprezece astfel de enzime). Seleniul este un microelement esenţial pentru funcţionarea enzimelor seleniu-dependente. Datorită poziţiei în sistemul periodic. Trei enzime diferite. se accentuează afinitatea pentru electroni a ionilor complecşi. Densitatea. În grupă. cu posibil rol în metabolismul muscular. Configuraţia electronică a stratului de valenţă este ns2np5. Toleranţa plantelor la seleniu este diferită. ci reacţionează energic cu aceasta: 2F2 + 2H2O = 4HF + O2 Halogenii prezintă caracter nemetalic pronunţat. 1998). în special (Holben et Smith. Spre deosebire de animale. sulful este un element indispensabil. Fluorul este cel mai reactiv dintre toate elementele cunoscute. Selenoproteine. clor. seleniu-dependente. Legăturile dintre atomi sunt legături covalente nepolare. până la această dată. clor (Cl). starea de agregare a halogenilor variază de la gaz. halogenii sunt oxidanţi foarte energici.+ Cl2 = 2Na+Cl. imediat înaintea gazelor rare. reacţionează cu apa conform reacţiei: X2 + HOH = HOX + HX Fluorul şi iodul au unele caractere mai diferite. 2000). Fluorul nu se dizolvă în apă. Reacţionează cu toate metalele. 6. afinitatea pentru electroni scade de la fluor la iod. Elementele pot realiza şi legături coordinative prin perechea de electroni s şi perechile de electroni p din stratul exterior. În combinaţiile ionice. 44 . plantele încorporează acest element în compuşi care conţin sulf. sunt în studiu. şi selenoproteinele W din muşchi. EX. et Powis. la regenerarea unor sisteme antioxidante. cum ar fi selenoproteinele P din plasmă. iar culoarea se închide (fluorul este un gaz de culoare galben-deschis. în sensul că fluorul are tendinţă mai mare de ionizare. Numărul maxim de coordinaţii este 3. 1999). Mustacich. Unele dintre aceste enzime sunt antioxidante (glutation peroxidazele). plantele nu necesită seleniu pentru supravieţuire deşi. 1999.. halogenii sunt înlocuiţi în ordinea fluor. Ca urmare. care să coreleze necesarul cu disponibilul. la lichid şi apoi la solid. halogenii pot forma compuşi tri-. proteine de transport capabile de protecţie antioxidantă a celulelor epiteliale. astatin (At) şi au pe ultimul strat şapte electroni. mecanisme cu implicaţii directe asupra metabolismului. puternic electronegativ. bromul este un lichid brun. 1999. Atomii elementelor îşi pot completa octetul şi prin participarea unui electron (necuplat) la formarea unei covalenţe cu elemente electronegative (EXn). iod (I). care la încălzire sublimează). Cu excepţia fluorului. odată cu creşterea masei atomice. Cu elementele electropozitive formează combinaţii ionice. şi asupra proceselor de creştere şi dezvoltare. Datorită acestui caracter. iod. Majoritatea fluorurilor sunt compuşi ionici. iar altele (tioredoxin reductazele). atunci cînd seleniul este prezent în sol. brom (Br). participând la reducerea efectelor nocive ale speciilor reactive de oxigen (Ursini et al.şi heptacovalenţi. penta.2.

Rolul său este de stimulator al creşterii şi dezvoltării organismelor vegetale. asigurând pH-ul acid necesar desfăşurării reacţiilor enzimatice specifice. Prezenţa clorului a fost evidenţiată în numeroase plante inferioare şi superioare. în intensificarea procesului de diviziune celulară la nivel foliar etc. 2. Importanţa biologică a elementelor din grupele V A şi VI A din tabelul lui Mendeleev. 7. În general. ci numai sub formă de combinaţii. atât pentru plante. intră în compoziţia sucului gastric (0. Proprietăţi care conferă unicitate apei. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. 45 .3 . 6. care deţine un rol important în metabolismul iodului. 2005). păr. În cantitate mare se găseşte în organismele merine inferioare. 2005). Caracteristici generale ale elementelor din grupa metalelor alcaline. inhibitor al absorbţiei şi metabolizării azotului. reglează echilibrul acido-bazic din organismul animal precum şi presiunea osmotică a sângelui. Clorul. dar se mai găseşte în oase. în reglarea permeabilităţii celulare. 3. fluorul se acumulează în frunze în doze diferite. De semenea. Alături de ionii de sodiu. sânge. halogenii nu se găsesc liberi. Rolul său este puţin important. Cele mai mari cantităţi se înregistrează în unele alge marine şi în unele specii de spongieri (Zamfirache. esenţiali pentru funcţionarea normală a glandei tiroide. manifestînd efect anticoagulant. De asemenea. clor. Iodul este un microelement important. Reactivitatea metalelor alcalino-pămîntoase. şi activator al unor enzime (peroxidaza. 4. iod au rol important în organismele animale şi vegetale. Sub formă de acid clorhidric. iodul se găseşte în cantităţi mici în toate organele. Pentru organismul animal. dar rolul său nu este pe deplin elucidat. prin translocarea sa din sistemul radicular. intervenind şi în inhibarea procesului de sinteză a pigmenţilor fotoasimilatori (Zamfirache. Fluorul este considerat un microelement important în organismul animal. brom. clorul este activator al unor enzime (adenozintrifosfatază. Anionii de fluor. unghii şi copite. este implicat în procesele de coagulare a sângelui. în deschiderea şi închiderea stomatelor. în special pentru menţinerea sănătăţii dinţilor. În concentraţii mici. În cazul plantelor. halogenii exogeni în stare gazoasă au acţiune toxică şi atacă ochii şi căile respiratorii. Necesarul de fluor pentru organismele animale este asigurat din plante şi apă. Bromul se găseşte în unele plante şi organisme marine. inhibitor al biosintezei aminoacizilor şi proteinelor. Proprietăţi determinate de structura electronică a elementelor din grupa IV A a Sistemului Periodic al elementelor. 5. este un microelement nemetalic necesar în sinteza hormonilor tiroidieni. Bromul în stare lichidă atacă pielea. cât şi pentru animale. Pe parcursul perioadei de vegetaţie a plantelor. fiind un element foarte reactiv. Se cunoaşte că este implicat în procesele de osmoreglare. Proprietăţi ale halogenilor determinate de poziţia lor în Sistemul Periodic. în special a celor horticole.4%).Baze teoretice ale chimiei În natură. manifestă efecte stimulatoare ale sistemului respirator al plantelor. invertaza). nu apare liber în natură.0. Rolul unor metale tranziţionale în organismele vii. α-amilază). în concentraţii scăzute putând influenţa pozitiv dezvoltarea organismelor vegetale. ci sub formă de halogenuri.

ramificate. R-H. existent în starea fundamentală a unor molecule. R-X. După maximum 4 atomi de C acest efect devine nul. se reprezintă grafic printr-o săgeată îndreptată spre atomul atrăgător de electroni şi scade odată cu creşterea distanţei faţă de atomul care-l determină. 7. în care X reprezintă gruparea funcţională ce conferă moleculelor o reactivitate specifică. printr-un mecanism de inducţie electromagnetică. Acest efect se numeşte efect inductiv (I). În compuşii organici care au în moleculă doar legături σ pot avea loc deplasări ale electronilor σ. caz în care se numeşte efect inductiv static (Is) sau temporar. 7. terţiari şi cuaternari. secundari. În grupă. 7. În funcţie de poziţia atomilor de carbon în catene aceştia pot fi primari. Efectul inductiv poate fi permanent. liniare. Rezultă astfel derivaţi funcţionali. în compuşi saturaţi şi prin legături duble sau triple. Efecte electronice în compuşi organici Unul sau mai mulţi atomi de hidrogen dintr-o hidrocarbură. Efectul inductiv pozitiv (+I) este determinat de X prezenţa înY moleculă a unor atomi sau grupe de atomi respingătoare de electroni iar C C cel negativ de prezenţa unor atomi sau grupe de atomi atrăgătoare de electroni: -Is +Is Elementele din aceeaşi perioadă produc un efect inductiv negativ cu atât mai mare cu cât numărul atomic (Z) este mai mare. spre unul din atomii prezenţi în moleculă. Existenţa unui număr mare şi variat de compuşi organici este legată pe de o parte de proprietăţile atomilor de C şi H de a forma legături covalente σ stabile şi pe de altă parte pe proprietatea unică a atomilor de C de a se uni între ei în număr nelimitat pentru a forma catene stabile. Atomii de carbon pot fi legaţi într-o catenă prin legături simple de tip σ.Baze teoretice ale chimiei 7. efectul inductiv negativ scade odată cu creşterea numărului atomic (Z). în compuşi nesaturaţi.1. Noţiuni fundamentale de chimie organică În combinaţiile organice alături de C participă şi H.2. în care R reprezintă radicalul hidrocarbonat.1. Efectul inductiv Proprietăţile compuşilor organici sunt determinate de interacţiunile care se manifestă între R şi X. existent în starea activă a unor molecule. Efectul inductiv static poate fi pozitiv sau negativ. ciclice sau mixte: Existenţa acestor tipuri de catene a condus la împărţirea compuşilor organici în compuşi aciclici şi ciclici. Efectul electromer 46 .1. pot fi înlocuiţi cu atomi sau grupe de atomi ai altor elemente. caz în care se numeşte efect inductiv dinamic (Id).1.

1. Spre exemplu compusul C3H6O: CH2 CH CH2 OH CH3 CH3 CH2 CHO C CH3 alcool alilic aldehidă propionică 47 O . static (Es . Substanţele se deosebesc numai prin structura catenei care poate fi liniară sau ramificată. Este o interacţiune electronică intramoleculară datorată: • atracţiei electronilor π de către un atom din moleculă • conjugării adică interacţiunii electronilor π cu alţi electroni π dintr-un sistem cu duble legături conjugate sau cu electroni p neparticipanţi ai unui element. grupare funcţională. ca şi efectul inductiv. Noţiuni de izomerie Izomeria este un fenomen specific unor compuşi organici şi combinaţii complexe care au aceeaşi formulă brută dar proprietăţi fizice şi chimice diferite. existentă în starea fundamentală a moleculei) şi dinamic (E d . Efectul electromer se reprezintă prin săgeţi curbe care indică sensul de deplasare a electronilor. heteroatom etc. Această comportare este datorată formulelor structurale diferite. respingător de electroniC (-EsC (R R radical hidrocarbonat): ) – Y C C C R X H H H H H +Es -Es 7. fenomen denumit efect electromer. terţiar şi cuaternar. radical organic. Substanţele cu aceeaşi formulă brută dar cu proprietăţi diferite se numesc izomeri.Baze teoretice ale chimiei În moleculele compuşilor organici nesaturaţi pot avea loc deplasări ale electronilor π. izomerie plană în care reprezentarea formulelor este plană 2.are loc în cursul desfăşurării unei reacţii şi este determinat de un reactant).deplasare permanentă a electronilor π.1. secundar. Izomeria plană Izomeria de catenă – determinată de atomul de C ce poate fi primar. Izomeria poate fi.2. Efectul electromer static poate fi pozitiv. Efectul electromer poate fi. CH3 CH3 CH2 CH2 CH2 CH3 CH3 CH CH2 CH3 CH3 C CH3 CH3 izopentan • pentan CH3 neopentan • Izomeria de poziţie – determinată de poziţia unei particularităţi structurale într-o moleculă organică (legătură multiplă. atrăgător de electroni (+Es) şi negativ. Efectul electromer static determină polarizarea permanentă a moleculei spre deosebire de cel dinamic care dă o polarizare temporară.). izomerie spaţială în care formulele sunt reprezentate spaţial 7. CH2 CH CH2 1-petenă CH2 CH3 OH CH3 CH CH CH3 CH2 CH3 2-pentenă CH3 CH2 CH2 CH CH2 OH 2-propanol 1-propanol • Izomeria de funcţiune sau epimeria – datorată faptului că substanţe cu funcţiuni organice diferite au aceeaşi formulă moleculară.2.

De exemplu acidul α-Br-propionic este un amestec al celor două structuri corespunzătoare perechii de enantiomeri: COOH Br C* CH3 H H COOH C* CH3 Br În cazul substanţelor cu n atomi de C asimetrici numărul maxim de enantiomeri este 2n. scaun sau baie. conducând la conformaţii eclipsate sau intercalate. • Izomeria de rotaţie sau de conformaţie – este determinată de rotirea liberă a doi atomi de C H în jurul unei legături H simple σ. cele două forme tautomere fiind greu de separat datorită vitezelor mari de transformare a unei forme în cealaltă: CH C enol CH2 CH CH3 OH CH2 C O compus carbonilic Izomerie de compensare sau metamerie – determinată de modificarea reciprocă şi simultană a unor radicali dintr-o moleculă organică.2. secundare şi terţiare sunt izomere. Spre exemplu aminele primare. Substanţele care prezintă izomerie optică cu C asimetric rotesc planul de vibraţie al luminii polarizate. structură ciclică). Un exemplu este izomeria cis-trans.sau l). Tautomeria este un proces de echilibrare.Baze teoretice ale chimiei acetonă CH3 O CH CH2 metil-vinil eter oxid de propilenă • Izomerie dinamică sau tautomerie – determinată de deplasarea simultană a unui proton şi a O unei legături duble într-o moleculă organică nesaturată. • Izomeria optică – este consecinţă a asimetriei structurale a moleculelor şi poate fi de două feluri: izometrie optică cu carbon asimetric şi izomerie optică fără C asimetric. caracteristică derivaţilor etenei H C Cl C Cl Cl H H C C H Cl cis trans Cele două forme izomere sunt rezultatul dispunerii celor 4 substituienţi coplanari pe planul perpendicular al orbitalului π ( în legătura dublă atomii de C sunt în stare de hibridizare sp 2 iar condiţia existenţei acestui tip de izomerie este ca substituienţii de la un atom de C să fie diferiţi). H Unghiurile de valenţă se conservă la valori normale. CH3 CH2 CH2 NH2 CH3 CH2 NH CH3 CH3 N CH3 propilamină (I) metil-etilamină (II) trimetilamină (III) CH3 • 7. C C H H În conformaţia intercalată atomii de hidrogen au o poziţionare corespunzătoare unei rotiri H H H o cu 60 în jurul legăturii C-C faţă de conformaţia eclipsată.2. Una roteşte planul luminii polarizate spre dreapta şi este denumită dextrogiră (+ sau d) şi cealaltă spre stânga şi este denumită levogiră (. Izomeria optică fără carbon asimetric este determinată de particularităţi structurale ale moleculelor organice. Izomeria spaţială sau stereoizomeria • Izomeria geometrică – datorată prezenţei în molecula organicăa unei particularităţi structurale care blochează rotirea liberă a doi atomi de C în jurul legăturii care îi uneşte (legătură dublă. C H H C H 120o H 60o 48 . Pentru o substanţă optic activă există două structuri denumite enantiomeri.

Celelalte valenţe sunt satisfăcute de atomi de H. a. Reactivitatea alcanilor se manifestă în condiţii speciale. Excepţie fac primii patru alcani din seria omologă (metan. Conformaţia intercalată este mai săracă în energie şi ca urmare mai stabilă iar conformaţia eclipsată este mai bogată în energie deci mai instabilă. Trecerea conformerilor din unul în celălalt scade o dată cu scăderea temperaturii. Alcanii se clasifică în: alcani normali. 8. Mişcarea de rotaţie în jurul legăturii σ poate fi determinată de energia termică. fotochimic sau catalitic. în care lanţul atomilor de C este ramificat. Izoalcanii se denumesc prin numerotarea catenei celei mai lungi. învingând anumite bariere de energie. -ilen în cazul radicalilor divalenţi cu cele două valenţe libere la doi atomi de carbon vecini.1.Baze teoretice ale chimiei Aceste stări corespund unei conformaţii a moleculelor în care atomii ocupă temporar sau permanent anumite poziţii în spaţiu. -in în cazul radicalilor trivalenţi. Reacţia de halogenare poate fi declanşată termic. La temperatura de 25oC manifestă inerţie chimică.la numele hidrocarburii. propan. izoalcani.1. Hidrocarburi 8. a1. Trecerea de la o formă la alta se realizează prin rotaţie. în care lanţul atomilor de C este liniar.1. Formula generală a alcanilor este CnH2n+2. Pentru hidrocarburile cu două grupe metil la sfârşitul unei catene liniare se foloseşte prefixul izo. În moleculele alcanilor apar numai legături σ. în aşa fel încât substituienţii să aibă cele mai mici numere. în limba greacă. Substituienţii se pot citi în ordine alfabetică sau în ordinea creşterii complexităţii lor. Denumirea alcanilor se face prin adăugarea sufixului an la un prefix care desemnează numărul atomilor de C din moleculă. etan. Hidrocarburi saturate 8.un atom de H este înlocuit de un alt atom sau grupare de atomi. Diferenţa energetică între aceşti doi conformeri este mică. -iliden în cazul radicalilor divalenţi cu cele două valenţe libere la acelaşi atom de carbon. butan). 2. Radicalii se denumesc prin înlocuirea sufixului an cu: -il în cazul radicalilor monovalenţi. iar când catena este ramificată cu trei grupe metil la unul din capetele catenei se foloseşte prefixul neo-. Asemănări şi deosebiri între efectele inductiv şi electromer. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. Reacţii de substituţie . De exemplu clorurarea metanului conduce la obţinerea unui amestec de derivaţi cloruraţi: 49 . Proprietăţi chimice Alcanii sunt substanţe organice cu reactivitate scăzută datorită pe de o parte prezenţei în moleculă a legăturilor relativ puternice C-C şi C-H şi pe de altă parte faptului că sunt compuşi saturaţi. Tipuri de izomerie plană şi spaţială. Alcani şi izoalcani Alcanii sun hidrocarburi saturate aciclice formate din catene de atomi de carbon uniţi între ei prin legături simple.

reacţia de adiţie are loc cu deschiderea ciclurilor şi adiţionarea la capetele catenei. După numărul de cicluri aceste hidrocarburi pot fi monociclice cu formula generală CnH2n şi biciclice cu formula generală CnH2n-2: Denumirea cicloalcanilor se face prin adăugarea prefixului ciclo.CH4 +Cl2 -HCl CH3Cl +Cl2 -HCl CH 2Cl2 +Cl2 -HCl CHCl3 +Cl2 -HCl CCl4 Baze teoretice ale chimiei a2. Poziţia substituenţilor se reprezintă prin cifre. în fază gazoasă. 8. În timpul la +Cr2O3 H3C H2C CH2 + H2 o acestui proces500 C produce ruperea unor legături C-C rezultând un amestec complex de alcani şi se alchene inferioare (reacţie de cracare) precum şi reacţii de dehidrogenare. AlBr3 de fum: CH2 CH2 CH2 CH3 CH3 CH3 CH CH2 CH 3 500oC c. -H H datorită scindării catenei H C C şi nitroderivaţi ai omologilor inferiori ai alcanului supus nitrării. Dehidrogenarea constă în eliminarea atomilor de hidrogen. Reacţia de nitrare se realizează la temperaturi ridicate.CH3 rezultând hidrocarburi nesaturate: CH3 H3C CH2OH d) CH3 Reacţia de CH3 CHO izomerizare se desfăşoară la temperatură.2. datorită tensiunii mari din cicluri. Cicloalcani Cicloalcanii sunt hidrocarburi saturate ciclice. Radicalii cicloalcanilor se denumesc asemănător cu cei ai alcanilor Proprietăţi chimice Reacţii de adiţie În ciclurile de 3 şi 4 atomi de carbon. aldehide sau acizi organici Oxidarea totală pune în libertate o cantitate mare de energie şi de aceea alcanii sunt utilizaţi drept combustibili.1.la numele alcanului cu acelaşi număr de atomi de carbon. în prezenţa catalizatorilor şi CH3 COOH conduce la izoalcanii corespunzători: e) Reacţia de oxidare se desfăţoară în condiţii diferite. La temperatura de 1200oC alcanii suferă un proces de dehidrogenare obţinându-se negrul AlCl 3. alcanului CH -H2 3 2 3 3 H3C H2 C CH3 +HNO 3 H3C H2 C CH2NO2 NO2 b. În cazul ciclopropanului: 50 . Descompunerea termică a alcanilor cu doi sau mai mulţi atomi de C în moleculă se realizează CH3 temperaturi a căror valori sunt invers proporţionale cu lungimea catenei. în anumite condiţii de temperatură şi în prezenţa catalizatorilor. Grupa nitro se +HNO poate lega la oricare din atomii de C din catenă. În condiţiile energice ale reacţiei se pot obţine. în funcţie de care se pot obţine alcooli.

Denumirea alchenelor se face prin înlocuirea sufixului -an din numele alcanului cu sufixul – enă. indiferent de cicloalcanul de la care se pleacă.2. CH 3 ciclohexan (75%) metilciclopentan (25%) TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 6. Radicalii monovalenţi derivaţi de la alchene au terminaţia –enil Proprietăţi chimice Reacţia de adiţie are loc prin desfacerea legăturii π şi adiţionarea reactanţilor printr-un mecanism de adiţie electrofilă. 8. În funcţie de aceasta adiţia este orientată în mod diferit. Adiţia reactanţilor heterogeni este legată de efectul inductiv al radicalilor alchil legaţi de atomul de C care poate să fie atrăgător (-I) sau respingător de electroni (+I). Reacţii chimice specifice alcanilor şi izoalcanilor. R C R CH2 + X + Y + - R C R X CH2 Y -I 51 . la echilibru. Dubla legătură se notează în catenă cu cele mai mici cifre. 7.2. AlBr3. este acelaşi.1. Hidrocarburi nesaturate 8. Raportul între reactant şi produsul de reacţie. Reactivitatea cicloalcanilor.H2 H 3C H2 C OSO3H CH3 Baze teoretice ale chimiei Ciclobutanul. participă numai la reacţii de hidrogenare care se desfăţoară cu deschiderea ciclului: Reacţii de Izomerizare Au loc în prezenţa catalizatorilor AlCl3. fiind mai stabil. Alchene Sunt hidrocarburi aciclice nesaturate cu o legătură dublă în moleculă şi cu formula generală CnH2n.

acidul hipocloros. Hidrocarburile cu mai multe legături duble se numesc cumulene. La hidrocarburile de acest tip apar proprietăţi chimice caracteristice.2-diol Reacţia de oxidare se desfăşoară: -în prezenţa peracizilor când se obţin eteri ciclici. Reacţia de hidroxilare a alchenelor se petrece în condiţii blânde. Acestea. în prezenţa apei. conduc la compuşi carbonilici O CH3 O CH CH CH 3 + O 3 CH3 H C O H C O CH 3 HOH 2CH3 C H +H2O2 ozonida 2-butenei aldehidă acetică -în prezenţa oxidanţilor (KMnO4). numiţi epoxizi O C C + CH3 C C O O H C + CH3 COOH acid peracetic O epoxid -în prezenţa ozonului când. în mediu acid. Alcadienele au numele format din numele alcanului la care se adaugă sufixul -dienă cu precizarea poziţiei legăturilor duble prin cele mai mici numere. La alcadienele cu legături duble conjugate există interacţiune între electronii π ai celor două legături. acidul sulfuric. nCH2 CH2 CH2 CH3 n etenă (monomer) polietenă (polimer) 8. conjugate şi izolate. în prezenţa KMnO4 sau pentoxidului de osmiu: H2C C C + 2HOH OsO4 OH HO Os OH OH C OH O C OH CH2 + H2OsO 4 osmiatul alchenei O 1.Baze teoretice ale chimiei R C R CH2 + X+ + YR Y X R C CH2 +I Alchenele pot participa la reacţii de adiţie cu bromul. la temperaturi scăzute se obţin ozonide instabile. Electronii π sunt delocalizaţi la nivelul celor 4 atomi de carbon din catenă. Formula generală este CnH2n-2. 52 . rezultă compuşi carbonilici şi acizi carboxilici în funcţie de structura alchenei. apa etc.2. Alcadiene Sunt hidrocarburi nesaturate aciclice cu două legături duble în moleculă. Legăturile duble pot fi: cumulate. acidul bromhidric. R C R CH R1 + 3 O KMnO4 H 2SO4 R R C O + R1 C OH O cetonă acid carboxilic Reacţia de polimerizare decurge cu formarea unor compuşi macromoleculari numişi polimeri (n este gradul mediu de polimerizare).2.

deoarece intermediar se formează ioni alilici care vor reacţiona cu ionul clor nucleofil (Cl-) în poziţia 2 sau în poziţia 4: Cl CH2 + _ H2C + CH CH CH 2 + Cl Cl CH ion alilic CH CH 2 Cl + H2C CH C CH 2 + Cl- CH2 CH CH CH 2 CH2 Cl CH CH CH 2 Cl 1. Alcadienele cu mai multe legături duble conjugate importante din punct de vedere biologic sunt hidrocarburile carotenoidice prezente în special în organismele vegetale şi mai puţin în cele animale.2-diclorbutenă Adiţia acidului clorhidric decurge după acelaşi mecanism iar a hidrogenului este o adiţie 1-4. pănă la saturaţi. steroidelor. Adiţia 1-4 poate fi cis sau trans. adiţie 1-2.Baze teoretice ale chimiei Proprietăţi chimice Reacţia de adiţie Adiţia clorului se poate realiza atât la una din dublele legături. Cel mai simplu termen al seriei este etina (acetilenă). 1-4 şi conduce la formarea de polimeri. Formula generală a seriei omologe este CnH2n-2. Alchine Alchinele au numele format din numele alcanului corespunzător la care se adaugă sufixul -ină. 4 H2C n 1 H2C 3 CH 2 CH H 2C H2C CH sau CH HC CH2 n H CH2 CH CH CH2 H 3C H 2C C H trans C CH 2 C cis C CH3 H H HC CH2 Un reprezentant important al alcadienelor este butadiena care intră în structura terpenelor.4-diclorbutenă Cl Cl 1. cât şi la capetele sistemului. a cauciucului natural etc. adiţie 1-4.2. 53 . Reacţia de polimerizare are loc în poziţiile 1-2. Reacţia decurge în două etape. Proprietăţi chimice Reacţii de adiţie La legătura triplă se adiţionează aceeaşi reactivi ca la legătura dublă. 3-4. 8.3.

Câteva exemple de radicali ai hidrocarburilor aromatice sunt: CH2 CH CH3 CH3 fenil o-fenilen benzil benziliden o-tolil p-tolil Proprietăţi chimice Reacţiile de substituţie (nitrare. Hidrocarburi aromatice mononucleare Aceste hidrocarburi au denumirea generică arene.1. Astfel la temperaturi de 600-800oC produsul principal al reacţiei de polimerizare a etinei este benzenul iar în prezenţa catalizatorilor polimerizarea condice la obţinerea vinilacetilenei. se izomerizează conducând la obţinerea acetaldehidei. HC CH + H 2O H 2C CHOH + H 2 H3 C Adiţia alcoolilor şi acizilor se face asemănător cu adiţia apei Reacţia de polimerizare conduce la obţinerea unor produşi diferiţi în funcţie de condiţiile de reacţie. Derivaţii disubstituiţi ai benzenului se denumesc în mod obişnuit prin intermediul prefixelor orto (o).) au loc în condiţii blânde prin atacul unor reactanţi electrofili (x+) sau a unor molecule polarizabile x+-y-. În general denumirea se face prin adăugarea numelor substituenţilor la terminaţia benzen. 3. Atomii de H pot fi înlocuiţi cu metale. alchilare etc. formula generală CnH2n-6 iar denumirea lor nu urmează o anumită regulă. sulfonare. HC CH + Na HC CHNa + 1/ 2H2 C H O TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. clorurare. para (p). Cea mai simplă hidrocarbură din această clasă este benzenul cu atomul de carbon în stare de hibridizare sp2.3. Arenele conţin în moleculă unul sau mai multe cicluri cu 6 atomi de carbon. meta (m). Reacţii de adiţie la legătura triplă. Reacţia de nitrare a benzenului conduce la obţinerea nitrobenzenului: + HO-NO2 -H2O NO 2 Reacţia de sulfonare a benzenului conduce la obţinerea acidului benzensulfonic: + HO-SO 3H -H2O SO3H Reacţia de clorurare a benzenului conduce la obţinerea clorbenzenului: 54 . 8. Hidrocarburi aromatice 8.3. Reacţii chimice datorate prezenţei dublei legături în moleculele compuşilor organici. Dacă benzenul este substituit cu 2 radicali diferiţi denumirea se face în ordinea lor alfabetică. fiind un enol. Reacţii ale grupelor metinice au loc datorită hibridizării sp a atomului de carbon triplu legat.Baze teoretice ale chimiei Hidrogenarea poate decurge parţial sau total C C + H2 C H C H + H2 H2 C H2 C Halogenarea decurge direct iar hidracizii reacţionează sub acţiunea catalitică a clorurii mercurice Adiţia apei se face prin intermediarul alcoolului vinilic care. 2. Influenţa prezenţei a două legături duble asupra reactivităţii alcadienelor.

Substituenţii respingători de electroni conduc la o reactivitate mai mare a nucleului aromatic comparativ cu reactivitatea benzenului. acidul izoftalic. preferenţial în poziţiile o şi p. Ca urmare substituţia are loc în poziţia m. O O + 3O 3 O O O O O O O +3H2O -3H2O 2 HC HC O O HCl Reacţia de oxidare în prezenţa sărurilor de Mg. O + CH3-C Cl AlCl3 -HCl C O CH3 Un substituent preexistent în nucleul aromatic poate influenţa repartiţia electronilor prin efect electromer şi prin efect inductiv. m-xilen. Astfel.Baze teoretice ale chimiei + Cl-Cl -HCl Cl Reacţia de alchilare se petrece în prezenţă de catalizatori. Co. + 3Cl2 lumina H Cl H Cl Cl H Cl H Cl H Reacţia de adiţie a ozonului la benzen conduce la obţinerea intermediară a ozonidei benzenului. Substituenţii de ordinul II au la atomul legat direct de nucleu legături duble sau triple (NO2. H2SO4 -2H2O COOH +6O CH3 COOH 55 . Ca la temperatura de 100oC se petrece la atomul de carbon legat de inelul aromatic conducând la obţinerea de cetone: CH2-CH3 + O2 100oC -H 2O C O CH3 Prin oxidarea xilenilor (o-xilen. -R=radical alchil) orientează un al II-lea substituent sau substituţia în poziţiile o şi p Substituenţii atrăgători de electroni vor diminua activitatea nucleului benzenic. acidul tereftalic): CH3 CH3 +6O KMnO4. produsul final fiind glioxalul. se obţine etilbenzen sau fenil-metil-cetonă. -X. În funcţie de agentul de alchilare. un substituent de ordinul I (-NH2. mărind preferenţial reactivitatea în poziţiile o şi p. p-xilen) se obţin acizii aromatici dicarboxilici corespunzători (acidul ftalic. 250 oC Reacţia de adiţie a halogenilor are loc în prezenţa luminii şi conduce în cazul benzenului la obţinerea unui amestec de cinci izomeri ai hexaclorciclohexanului. -OH. H2SO4 -2H2O COOH COOH CH3 KMnO4. în cazul benzenului. NO. CN) Reacţiile de adiţie se desfăşoară în condiţii energice Hidrogenarea se petrece la temperaturi ridicate şi în prezenţa catalizatorilor: + 3H 2 Pt.

2 700oC -H2 Difenilul participă la reacţii de substituţie electrofilă. adiţie şi oxidare.acetil naftalină. anhidrida ftalică): 56 . 3.naftalina participă la reacţii de substituţie în condiţii energice. 6. Reacţiile de adiţie se desfăşoară în condiţii blânde Hidrogenarea de exemplu conduce la obţinerea tetrahidronaftalinei (tetralina) şi decahidronaftalinei (decalina): + 2H 2 Ni + 3H2 Ni Reacţiile de oxidare decurg mai uşor decât în cazul benzenului şi conduc la compuşi diferiţi în funcţie de condiţiile de reacţie (1. 2. 7 – poziţii β. la acid α sau βnaftalinsulfonic: 8 7 6 5 SO 3H 9 1 2 3 4 + HO-SO 3H 140oC -H 2O -H2O 160oC SO 3H 10 Nitrarea naftalinei conduce la obţinerea α-nitronaftalinei iar alchilarea la un amestec de α şi β.Baze teoretice ale chimiei CH3 KMnO4. în funcţie de temperatura la care se desfăşoară. Hidrocarburi aromatice polinucleare Difenilul (bifenil) este o hidrocarbură aromatică polinucleară cu inele izolate care se obţine din benzen prin dehidrogenare la temperatura de 700oC. Reacţii de substituţie . Este considerat benzen substiuit cu un inel aromatic. Caracterul aromatic este diminuat comparativ cu arenele mononucleare. 4. H2SO4 -2H2O COOH COOH +6O CH3 La temperaturi ridicate şi în prezenţa catalizatorului V2O5 benzenul se oxidează până la anhidridă malică: 8.2. Proprietăţi chimice Legăturile C-C sunt inegale în naftalină. Sulfonarea conduce.3. Poate prezenta izomeri de poziţie: 1. 8 – poziţii α. 5. Difenilmetanul şi trifenilmetanul sunt hidrocarburi care stau la baza structurii unor coloranţi: CH2 CH Naftalina este o hidrocarbură aromatică poliucleară cu două inele condensate liniar.4-naftochinona. Poziţiile α sunt mai reactive decât β.

Fenantrenul este o hidrocarbură aromatică polinucleară cu inele condensate angular. în unele steroide etc. Reacţia de oxidare a hidrocarburilor aromatice mononucleare. Poziţia grupelor OH se specifică 57 . -H2O COOH -H2O C O O C O Antracenul este o hidrocarbură aromatică polinucleară cu trei cicluri aromatice condensate: 8 7 6 5 10 4 9 1 2 3 Antracenul poate prezenta mai mulţi izomeri de poziţie:1. 10 – izomeri mezo. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. 3. enoli şi fenoli. 2. CH3COOH -2CO 2. Compuşi organici cu funcţiuni simple Cea mai mare parte a moleculelor organice conţin şi alte elemente pe lângă C şi H. 9.1. CH3COOH -H2O C O COOH +3O Cr2O3. Fenantrenul are caracter aromatic mai pronunţat decât al naftalinei motiv pentru care reacţiile de adiţie şi oxidare se desfăşoară în condiţii mai blânde. 6. Compuşi hidroxilici Sunt compuşi organici care conţin în moleculă gruparea funcţională hidroxil (-OH). 9. În natură fenantrenul apare în structura unor alcaloizi (morfină. Reactivitatea izomerilor hidrocarburilor aromatice polinucleare. 2. Antracenul poate participa la reacţii de adiţie şi oxidare fiind important în structura unor coloranţi antrachinonici. Atomii sau grupele de atomi denumite grupe funcţionale se află în structura substanţelor organice numite derivaţi funcţionali. În funcţie de starea de hibridizare a atomilor de carbon de care este legată gruparea funcţională se împart în alcooli. izomer al antracenului: 12 11 1 9 10 5 13 8 7 6 14 2 3 4 Poziţiile reactive sunt 6. codeină). 8 – izomeri α. 4. 7 – izomeri β. Denumirea alcoolilor se face prin adaugarea sufixului –ol la numele alcanului sau a sufixului – ic la numele radicalului monovalent precedat de cuvântul alcool. 5.Baze teoretice ale chimiei O C +3O Cr2O3.1. Radicali ai hidrocarburilor aromatice mononucleare. 9. Alcooli Au gruparea –OH legată de un atom de C hibridizat sp 3 care aparţine catenei unui alcan sau izoalcan. 3. 9.1. 7. Poziţiile cele mai reactive sunt poziţiile mezo. porţiunii saturate a unei alchene sau catenei laterale a unei arene.

în prezenţa acidului sulfuric. la temperatura de 170 oC. Esterificarea glicerinei cu acid stearic conduce la obţinerea tristearinei iar dacă procesul se conduce simultan cu acizi graşi şi acid fosforic rezultă esteri numiţi acizi fosfatidici. b.Baze teoretice ale chimiei printr-un număr ales în aşa fel încât să fie cel mai mic număr de ordine. Radicalii proveniţi din alcooli se numesc radicali alcoxil. conduce la o aldehidă nesaturată numită acroleină: CH2 CH CH2 OH OH OH H 2SO4 -H2O CH2 CH CH OH OH CH2 CH2 O C H OH -H2O CH2 CH O C H Reacţiile de esterificare conduc la obţinerea de esteri. Reacţia de esterificare a glicerinei cu acid fosforic duce la obţinerea acidului α-glicerinfosforic R CH2OH + HO-SO 3H -H2O +H2O R CH2-O-SO3H OH OH CH2 CH CH2 OH OH OH + HO P OH OH -H2O CH2 CH CH2 O OH OH P OH OH Cu acizii organici alcoolii reacţionează formând esteri organici. Reacţii la legătura O-H Reacţii de substituţie a atomului de H Alcoolul etilic poate să reacţioneze. prin deshidratare intramoleculară. în prezenţa acizilor concentraţi. Reacţii la legătura C-OH Substituţia grupei OH se realizează în reacţie cu halogenuri de alchil sau acid clorhidric rezultând derivaţi halogenaţi: Reacţia de eliminare a apei se realizează intramolecular în prezenţa acizilor tari rezultând esteri care. Proprietăţi chimice Alcoolii au caracter amfoter adică se comportă atât ca acizi slabi cât şi ca baze slabe în funcţie de condiţiile de reacţie. elimină apă intermolecular rezultând eteri: 2C2H5-OH H 2SO4. prin eliminare de apă intramolecular conduc la obţinerea intermediară a unui enol instabil care trece în compuşi carbonilici: O CH2-CH2 OH OH H2SO4 (ZnCl2) -H2O H2C CH OH CH3 C H Diolii superiori prin deshidratare intramoleculară conduc la obţinerea de eteri ciclici CH2 CH2 CH2 CH2 OH OH -H2O CH2 CH2 CH2 O CH2 Glicerina. de exemplu cu sodiul metalic rezultând etoxid de sodiu: C 2H5-OH + Na Reacţii de eliminare a apei Când alcoolii sunt încălziţi până la temperatura de 140 oC. Cu acizii anorganici alcoolii reacţionează formând esteri anorganici. H3PO 4 140oC C 2H5-O-C2H 5 +H2O C2H5-ONa +1/2H2 Diolii. elimină acidul rezultând alchena corespunzătoare: C 2H5-OH + CH3Cl C2H5-Cl +CH3OH 58 . a.

conduce la dihidroxiacetonă: În condiţii energice.1. grupări care stabilizează legătura dublă. Determinate de prezenţa grupei –OH Fenolii au caracter acid mai pronunţat decât alcoolii. daca în reacţie este implicat un alcool primar sau. Enoli Reprezintă compuşi hidroxilici în care grupa OH este legată de un atom de C care aparţine unei legături duble: R Enolii simpli nu sunt substanţe stabile ci se transformă în aldehide sau cetone. Dacă de al doilea atom de C al dublei legături este legată o grupare carboxil. conduce la compuşi carbonilici. respectiv. Metilfenolii se numesc cresoli iar dimetilfenolii se numesc xilenoli Proprietăţi chimice a.Baze teoretice ale chimiei C2H5-OH + HO-SO3H -H2O C2H5-O-SO3H 170 C -H2SO 4 o H 2C CH2 Reacţia de oxidare În condiţii blânde. dar mult mai slab decât acizii organici datorită conjugării electronilor neparticipanţi ai oxigenului cu electronii π din sistemul aromatic. aldehide sau cetone. secundar: H3C H3C CH2OH CH OH Cu O H3C H3C -H2 ZnO CH3 -H2 C C O H CH 3 9. fenolii reacţionează cu metalele alcaline şi cu hidroxizii alcalini. Ca şi în cazul alcoolilor fenolii pot fi monohidroxilici (monofenoli) dihidroxilici (difenoli) polihidroxilici (polifenoli). reacţia de oxidare a alcoolilor primari conduce la aldehide iar a alcoolilor secundari la cetone: O R R CH2OH + O CHOH + O R -H2O -H2O R R C C H O R Oxidarea în condiţii blânde a glicerinei. în prezenţa catalizatorilor metale sau oxizi de metale.3. fapt care conduce la ionizarea mai accentuată a fenolilor comparativ cu alcoolii.2. parţial hidrolizaţi în soluţie apoasă (au reacţie bazică) compuşi din care fenolii pot fi puşi în libertate prin acidulare cu acizi slabi (acid carbonic). C H CH OH 9. conducând la fenoxizi. cu sistemul oxidant permanganat de potasiu şi acid sulfuric rezultă acizi carboxilici. nitro sau carbonil. enolul este mult mai stabil putând fi evidenţiat alături de tautomerul carbonilic. R CH2OH + O H2SO4 (ZnCl2) -H2O CH3-COOH Reacţia de dehidrogenare catalitică a alcoolilor. Fenoli Fenolii sunt derivaţi hidroxilici în care gruparea –OH este legată de un atom de C dintr-un nucleu aromatic hibridizat sp2. Transformarea se datorează polarităţii grupei OH care permite desprinderea H de O (tautomerie).1. cu apă de brom. Ca urmare legătura O-H se scindează mai uşor. C6H5-OH + NaOH C6H5-O-Na + + H 2O Acilarea grupelor –OH din moleculele fenolilor se realizează cu acizi carboxilici sau derivaţi funcţionali ai acestora cum ar fi anhidride sau cloruri acide: 59 . Astfel.

Spre exemplu hidrochinona se oxidează uşor la p-benzochinonă: OH +O O -H2O OH O Derivaţii funcţionali ai compuşilor hidroxilici rezultaţi prin înlocuirea atomului de hidrogen hidroxilic cu un radical hidrocarbonat poartă numele de eteri şi au formula generală R-O-R. Spre deosebire de eteri în locul atomului de oxigen se află se află atomul de sulf. Tioeterii (sulfurile) sunt consideraţi derivaţi ai hidrogenului sulfurat în care ambii atomi de hidrogen sunt înlocuiţi cu radicali hidrocarbonaţi. OH. 9. Denumirea aminelor se face adăugând cuvântul amină la numele radicalului monovalent. 60 . Peroxizii sunt consideraţi derivaţi ai apei oxigenate rezultaţi în urma înlocuirii unui atom de H cu un metal. cu acid azotic diluat: OH + HO-NO2 OH OH NO2 + OH NO 2 OH NO2 + HO-NO2 O2N NO 2 NO2 Alchilarea are loc în prezenţa catalizatorilor: OH + CH3 CH2 Cl AlCl3 -HCl OH C2H5 Oxidarea fenolilor şi difenolilor se realizează mai uşor decât în cazul hidrocarburilor aromatice corespunzătoare. Amine Sunt compuşi organici care conţin în moleculă una sau mai multe grupări aminice (-NH2).2. Determinate de prezenţa nucleului aromatic Caracteristice sunt reacţiile de substituţie care se desfăşoară mult mai uşor decât la hidrocarburile aromatice datorită efectului electromer pozitiv (+Es) al grupei OH care activează nucleul aromatic. orientează substituţia electrofilă în poziţiile o şi p.Baze teoretice ale chimiei O CH3 OH + CH3 C O O OH + CH3 C C O O O C CH3 + CH3 COOH O O C CH3 + HCl Cl b. Nitrarea se realizează în condiţii mai blânde decât la hidrocarburile aromatice. substituent de ordinul I. Compuşii de acest tip conţin în moleculă în moleculă gruparea peroxi (-O-O-). Pot fi considerate derivaţi ai amoniacului rezultaţi prin înlocuirea parţială sau totală a hidrogenului cu radicali hidrocarbonaţi. radical alchil sau radical acil. Cei doi radicali pot fi alifatici sau aromatici. identici (eteri simetrici) sau diferiţi (eteri asimetrici sau micşti). Mulţi dintre aceşti compuşi organici au denumiri tehnice. uzuale.

determinând polarizarea legăturii C-O. Această comportare uşurează desfăşurarea reacţiilor de adiţie ale unor reactanţi polari. Bazicitatea aminelor alifatice este mai mare decât a amoniacului şi aceasta creşte în sensul amină primară.3. Compuşi carbonilici Combinaţiile care conţin grupa carbonil sunt aldehide (grupa carbonil se leagă de un radical organic şi un atom de H) şi cetone (grupa carbonil se leagă de doi radicali organici identici sau diferiţi). Denumirea aldehidelor se face prin adăugarea sufixului -al la numele alcanului corespunzător iar a cetonelor prin adăugarea sufixului –onă la numele alcanului corespunzător. Această comportare este datorată efectului +Is al radicalului alchil care măreşte densitatea de electroni la atomul de azot.Baze teoretice ale chimiei Compuşii cu N tetracovalent care sunt derivaţi de substituţie ai ionului de amoniu se denumesc ca săruri cuaternare de amoniu. H2O C6 H 5 OH + HCl + N2 Aminele secundare reacţionează cu acidul azotos formând nitrozoderivaţi: CH 3 NHO C 6H 5 NH 2 + CH 3Cl AlCl3 CH 3 +HCl Reacţia de substituţie (alchilare) la nucleul aromatic are loc în poziţiile o şi p: NH 2 9. În soluţii apoase aminele formează hidroxizi complet ionizaţi: CH 3 NH2 + HOH În prezenţa acizilor minerali rezultă săruri solubile: C6 H 5 C2 H 5 CH 3 NH3 + HO + + C O CH 3 NH2 + HCl NH2 + Cl C O CH 3 C6 H 5 Acilarea aminelor se realizează cu acizi organici sau derivaţi funcţionali ai acestora: -HCl NH3 + Cl NH C2 H 5 Reacţia cu acidul azotos Aminele alifatice primare formează cu acidul azotos alcooli: Aminele aromatice primare formează cu acidul azotos în mediu de HCl săruri de diazoniu instabile la temperatură: C6 H 5 CH 3 CH 3 NH2 + ONOH CH 3 OH + H 2O + N2 - NH2 + ONOH + HCl NH2 + HONO -H O 2 C6 H 5 -2H2O C6 H 5 N N N Cl- + T oC. atrage electronii π ai legăturii duble. terţiară. Oxigenul. Proprietăţi chimice Atomul de azot hibridizat sp3 din gruparea aminică este legat prin legături σ de atomul de hidrogen şi de radicalul hidrocarbonat. Reactivitatea aldehidelor este superioară cetonelor. secundară. Atomul de azot are o pereche de electroni neparticipanţi care conferă aminelor caracter bazic. Proprietăţi chimice Grupa carbonil are o reactivitate mare datorită diferenţei de electronegativitate dintre oxigen şi carbon. Bazicitatea aminelor aromatice este mai mică decât a celor alifatice datorită efectului de conjugare dintre electronii p neparticipanţi cu electronii π ai sistemului aromatic. mai electronegativ. Reacţii de adiţie 61 .

Reacţiile de condensare conduc la o nouă legătură C-C rezultată ca urmare a unor adiţii şi substituţii între un compus cu grupă carbonil (componenta carbonilică) şi substanţe care conţin o grupă CH. CN. se deshidratează intramolecular conducând la o aldehidă nesaturată. Compuşii carbonilici se condensează cu derivaţi funcţionali care conţin în moleculă azot.Baze teoretice ale chimiei Aldehidele şi cetonele inferiare reacţionează cu apa formând hidraţi care nu pot fi izolaţi. CH2 sau CH3 (componenta metilenică) cu reactivitate mărită de vecinătatea unei grupe reactivante (CO. COOH. La T=80100oC sau în prezenţa catalizatorilor acizi sau baze. Are loc adiţia componentei metilenice la grupa carbonil. Pd-fin divizate.HOH H3C H C O CH C H Se pot condensa între ele aldehide identice sau diferite. O H3C C R + HCH2 O C H H3C OH C H CH2 C O T oC H . Două molecule de acetaldehidă spre exemplu. Aldehidele aromatice se pot condensa numai cu aldehide alifatice. NO2). Condensarea compuşilor carbonilici între ei se petrece în cataliză acidă sau bazică. deoarece la îndepărtarea excesului de apă trec din nou în compuşii carbonilici iniţiali: O R C H + HOH R C OH H H În cazul în care compuşii carbonilici conţin grupe cu efect inductiv negativ în poziţia α faţă de grupa carbonil. obţinându-se hidraţi stabili care pot fi izolaţi. amalgam de sodiu) rezultând alcooli primari sau secundari după cum adiţia are loc la aldehide sau respectiv cetone. Adiţia alcoolilor la aldehide şi cetone conduce la formarea semiacetalilor şi respectiv semicetalilor. se manifestă o tendinţă mai accentuată de a adiţiona apa comparativ cu aldehidele şi cetonele alifatice simple. Na metalic. se condensează dând naştere unui aldol (reacţia se numeşte condensare aldolică). în cataliză acidă sau bazică: O R C H + HOR ' R OH C H OR OH C R OR' ' + HOR' .HOH R Semiacetalizarea şi semicetalizarea prezintă interes în cazul monozaharidelor unde procesul se realizează între funcţia carbonil şi una din grupele oxidril din moleculă. Un exemplu este condensarea aldehidei benzoice cu anilina care conduce la Nbenziliden anilina. aldehida crotonică (condensare crotonică).În urma reacţiei de condensare între aldehide şi amine rezultă imine substituite (baze Schiff). cum ar fi amine şi nitroderivaţi: . Aceste reacţii sunt de mai multe tipuri. Pt. Adiţia disulfitului de sodiu la toate aldehidele şi la cetonele alifatice conduce la obţinerea de săruri ale unor acizi sulfonici frumos cristalizate. b. a. 62 . Reacţia se petrece cu exces de alcool. folosite pentru separarea aldehidelor şi cetonelor din amestecurile lor cu alte substanţe: O R C H + NaHSO 3 R C ONa H SO3H Adiţia acidului cianhidric este o reacţie reversibilă care se realizează în cataliză bazică rezultând cianhidrine ale aldehidelor sau cetonelor. Adiţia hidrogenului se realizează în prezenţa catalizatorilor (Ni.HOH R OR' C H OR' OR' C R OR' O R C R + HOR ' R + HOR' .

aldazine şi cetazine. În cazul aldehidelor reacţia este: R C H + NH 2 NH 2 . compuşi cristalizaţi care pot fi utilizaţi pentru caracterizarea şi dozarea compuşilor carbonilici. De asemenea. 9. heptoze etc. Din punct de vedere structural glucidele se împart în monoglucide.4-dinitrofenilhidrazina şi semicarbazida este o reacţie specifică pentru identificarea şi dozarea compuşilor carbonilici care conduce la 2. oligoglucide şi poliglucide. O R C H O R C R + NH 2 OH .Baze teoretice ale chimiei O C6H5 C H + HCH2 C6H5 . cu lanţ C-C neîntrerupt şi formula brută CnH2nOn.3HBr H3C C CBr 3 NaOH CHBr 3 + H3C COOH Reacţii specifice aldehidelor Una din aceste reacţii este reacţia de oxidare care conduce la acizi. tetroze. hexoze. Soluţia amoniacală de azotat de argint (reactiv Tollens).3.4-dinitrofenilhidrazone colorate în galben-orange până la roşu cu spectre UV caracteristice Reacţii de substituţie în poziţia α faţă de grupa carbonil Compuşii carbonilici pot reacţiona cu halogenii în prezenţa luminii rezultând derivaţi de substituţie care în mediu alcalin se descompun cu formare de haloform (bromoform. După numărul atomilor de carbon din moleculă monoglucidele pot fi trioze. a unor combinaţii complexe ale unor metale tranziţionale (Cu. Condensarea cu 2. În condiţiile unui exces de componentă carbonilică rezultă azine. În ultimul caz funcţia carbonil se oxidează la carboxil iar combinaţia complexă se reduce. Reacţia se poate desfăşura în prezenţa. iodoform) O O H3C C + 3Br2 CH3 lumina .HOH R C R N OH N OH Aldehidele şi cetonele se condensează cu hidrazina rezultând hidrazone. acidului azotic.HOH C6H5 H C N C 6H 5 Aldehidele şi cetonele se condensează cu hidroxilamina rezultând oxime (aldoxime şi cetoxime). permanganatului de potasiu.1. unde reprezintă surse de energie şi au rol structural (plastic). pentoze. se află în compoziţia oricărui organism viu. aldehidele reduc soluţiile alcaline ale ionului cupric precipitând oxidul cupros de culoare roşu-cărămiziu.HOH R C H N NH 2 + O H O R C R . glucidele reprezintă cea mai importantă clasă de substanţe organice naturale. Libere sau sub formă de derivaţi. După natura grupării carbonilice monoglucidele pot fi aldoze (au în moleculă gruparea aldehidică) şi cetoze (au în moleculă gruparea cetonică): 63 . Monoglucidele (oze) sunt combinaţii naturale polihidroxicarbonilice.HOH R C H + NH2 OH . Ag). bicromatului de potasiu. se reduce în prezenţa aldehidelor cu depunere de Ag metalic.HOH R C H N N C H Condensarea cu fenilhidrazina se realizează uşor atât cu aldehide cât şi cu cetone conducând la fenilhidrazone. alcalinizată. cloroform. Glucide Din punct de vedere cantitativ. substanţe utilizate pentru identificarea şi caracterizarea compuşilor carbonilici. polihidroxialdehide sau polixidroxicetone.

şi β-anomeri. Se cunoaşte o aldotrioză (aldehida glicerică sau gliceraldehida) şi o cetotrioză (dihidroxiacetona). monoglucidele aparţin seriei D sau L dacă atomul de carbon asimetric. respectiv semicetali (formule ciclice). Ozele mai prezintă un tip special de izomerie numită epimerie. Prin urmare. Un tablou mai complet asupra stării reale a moleculelor de monoglucide se obţine dacă formulele ciclice se reprezintă prin formule de perspectivă. Marea majoritate a monoglucidelor descoperite în natură fac parte din seria D deoarece organismele vii nu conţin enzimele capabile să metabolizeze ozele seriei L. Reprezentarea monoglucidelor prin formule liniare (aciclice) este utilă pentru compararea structurii diferitelor monoglucide. în locul grupei carbonil apare o nouă grupă –OH numită hidroxil glicozidic sau semiacetalic (semicetalic) care are o reactivitate mărită faţă de celelalte grupe -OH din moleculă. toate ozele conţin cel puţin un atom de carbon asimetric (chiral) ceea ce înseamnă că prezintă izomerie optică. Două oze epimere diferă structural prin configuraţia unui singur atom de carbon asimetric. Prezenţa acestui nou centru asimetric în molecula monoglucidelor face posibilă existenţa a doi stereoizomeri numiţi α. cel mai îndepărtat de grupa carbonil. Legăturile dinspre observator se trasează cu linie groasă. Anomerul α desemnează forma în care orientarea hidroxilului glicozidic este identică cu cea a hidroxilului de la atomul de carbon asimetric şi determină apartenenţa monoglucidei respective la seria D sau L. atomul de oxigen aflându-se la distanţa cea mai mare în raport cu observatorul. Ciclul cu 5 atomi se numeşte ciclu furanozic iar ciclul cu 6 atomi se numeşte ciclu piranozic.sau L-glicerică. H C CH O OH CH 2 C O OH CH 2 OH gliceraldehida dihidroxiacetona CH 2 OH Cu excepţia dihidroxiacetonei. De exemplu. în cazul glucozei: H H HO H H C C C C C O OH H OH OH H H HO H H C C C C C CH 2OH OH OH H OH O În structura astfel rezultată. Toate monoglucidele care. are aceeaşi configuraţie ca şi atomul de carbon asimetric din aldehida D. Ciclul piranozic sau furanozic este imaginat perpendicular pe planul hârtiei. Monoglucidele provenite pe aceeaşi cale din L-gliceraldehidă constituie seria L. însă nu reflectă unele proprietăţi ale acestora. Prin ciclizarea monoglucidelor apare un nou centru de asimetrie la atomul de carbon care a aparţinut grupei carbonil. Substituenţii orientaţi în formele ciclice la dreapta liniei verticale se plasează în formulele de perspectivă sub CH 2 OH 64 . La grupa carbonil din aldoze şi cetoze se adiţionează o grupă –OH din aceeaşi moleculă rezultând cicluri cu 5 sau 6 atomi dintre care unul de oxigen. pot fi obţinute din aldehida D-glicerică prin creşterea succesivă a catenei atomilor de carbon de la capătul cu grupa aldehidică. formează seria D. Aldozele cu peste 4 atomi de C în moleculă şi cetozele cu peste 5 atomi de C în moleculă pot da reacţii de ciclizare intramoleculară cu formare de semiacetali. iar β-anomerul are configuraţia opusă la cei doi atomi de carbon.Baze teoretice ale chimiei H C CH O OH n CH 2 C CH O OH CH 2 OH OH n aldoză cetoză CH 2 OH Cele mai simple monoglucide sunt triozele. teoretic.

glucopiranoza H OH β – D glucopiranoza În mod similar. sunt protejate (prin esterificare). sau restul catenei de la atomul de carbon asimetric cu cel mai mare număr de ordine din ciclul piranozic sau furanozic se înscrie deasupra planului moleculei. Unii dintre poliolii rezultaţi pe această cale. Grupa alcoolică primară. fructoza se ciclizează cu formarea unui ciclu furanozic. sunt prezenţi în organismele vegetale: H H HO H H C C C C C O OH H OH OH +2H CH 2OH H HO H H C C C C OH H OH OH CH 2 OH D-glucoza CH 2OH D-glucitol Reacţia de oxidare conduce la produşi diferiţi în funcţie de condiţiile în care se realizează: • Oxidarea blândă cu apă de brom sau acizi diluaţi a aldozelor are loc la nivelul grupei carbonil şi conduce la obţinerea de acizi aldonici: H H HO H H C C C C C O OH H OH OH +O COOH H HO H H C C C C OH H OH OH CH 2 OH CH 2OH acid D-gluconic • Dacă grupa carbonil şi toate grupele OH. cu excepţia celei de la C6. a tetrozelor la tetritoli. 6 CH 2OH H 4 CH 2OH O H 2 1 H OH 3 5 H H OH O H OH OH OH OH H OH H α – D.Baze teoretice ale chimiei planul heterociclului. dacă atomul menţionat are configuraţie D şi sub acest plan în cazul în care atomul are configuraţia L. Reducerea triozelor conduce la trioli. Proprietăţi chimice Reacţia de reducere a monoglucidelor se petrece la nivelul grupei carbonil rezultând polioli. Aceeaşi regulă se aplică şi pentru grupa alcoolică primară legată la C-2 în piranozele sau furanozele provenite din cetoze. substanţe nutritive cu gust dulce. a pentozelor la pentitoli. oxidarea se petrece la nivelul funcţiei alcoolice terminale cu obţinerea de acizi uronici: H H HO H H C C C C C O OH H OH OH +2O -H2O H H HO H H C C C C C O OH H OH OH CH 2 OH COOH acid D-glucuronic • În prezenţa acidului azotic concentrat oxidarea are loc la nivelulo funcţiilor carbonil din aldoze şi alcoolică terminală cu obţinerea de acizi aldarici: 65 . iar cei dispuşi la stânga deasupra. a hexozelor la hexitoli.

H 2O H H HO H H C C C C C N OH H OH OH OH CH 2 OH CH 2 OH oxima glucozei Condensarea cu fenilhidrazina conduce la fenilhidrazone şi osazone.Glicozidele sunt răspândite în natură. substanţe cristalizate. marea lor majoritate fiind toxice pentru om şi animale. Reacţia de condensare a aldozelor şi cetozelor cu hidroxilamina se petrece la nivelul funcţiei carbonil şi conduce la obţinerea de oxime.Baze teoretice ale chimiei H H HO H H C C C C C O OH H OH OH +3O -H 2O COOH H HO H H C C C C OH H OH OH CH 2 OH COOH acid glucaric Cetonele se oxidează în condiţii energice cu ruperea catenei reacţia conducând la obţinerea unui amestec de acizi. fructozide. Eterificarea se realizează prin tratare cu alcool în prezenţă de HCl. În funcţie de natura atomului prin care se leagă cele două componente. glicozidele sunt de mai multe tipuri: O-glicozide. Forma cristalelor este specifică pentru fiecare oză şi de aceea această reacţie este utilizată la identificarea monoglucidelor. Reacţia cu acizii minerali stă la baza identificării şi dozării monozaharidelor şi se desfăşoară cu acizi relativ concentraţi şi la temperatură. Are loc un proces de deshidratare intramoleculară când pentozele se transformă în furfurol iar hexozele în hidroximetil-furfurol: HOHC H2 C OH HO CHOH HC C H OH HC H2SO4 -3H2O CH C O C O HC H furfurol Reacţia de eterificare a glucidelor se petrece la oxidrilul glicozidic care este mai reactiv decât celelalte grupe OH din moleculă. CH 2OH H H OH OH H OH O H OH H + H2SO4 HCl . Glicozidele glucozei se numesc glucozide iar ale fructozei.H 2O CH 2OH H H OH OH O H O CH 3 H α-O-metilglucozid H OH Fragmentul de monoglucidă din molecula glicozidică se numeşte rest glicozidic sau glicon iar cealaltă componentă se numeşte aglicon. Rezultă compuşi care se numesc glicozide. H H HO H H C C C C C O OH H OH OH + H 2N-OH . N-glicozide. Sglicozide. 66 .

acizii carbocilici sunt mai slabi.).4. celobioza. carboxilici saturaţi. CH 2 O CO CH 3 9. Compuşi carboxilici Sunt compuşi organici care conţin gruparea funcţională carboxill. conduce la obţinerea de esteri: O H3C C + OH O C2H5 H3C C + H 2O OH O-C 2H5 67 . lactoza etc. oxizi bazici. Ionii rezultaţi după îndepărtarea H hidroxilic se denumesc înlocuind sufixul –ic cu –at: După natura radicalilor de care se leagă grupa carboxil acizii pot fi monocarboxilici saturaţi. rafinoza etc.1.).Baze teoretice ale chimiei Reacţia de esterificare are loc în prezenţa acizilor carboxilici sau a derivaţilor lor funcţionali precum şi în prezenţa acizilor anorganici (H3PO4). Acizii carboxilici se denumesc prin adăugarea sufixului -oic la numele catenei de bază.şi policarboxilici saturaţi. în cataliză acidă. Prezenţa substituenţilor în moleculele acizilor monocarboxilici produce efecte inductive care pot influenţa ionizarea şi ca urmare tăria acizilor Acizii monocarboxilici reacţionează cu metale reactive. 9. Acizi monocarboxilici saturaţi Proprietăţi chimice datorate grupei –OH În comparaţie cu acizii minerali. cele mai importante fiind diglucidele care se formează prin eliminarea unei molecule de apă între două molecule de hexoză.5HCl C C C C C O O H O CO CO CH 3 CH 3 O O CH 3 CO H O H H CO CH 3 Interes prezintă esterii fosforici ai monozaharidelor care sunt intermediari metabolici Aldozele reacţionează cu combinaţii complexe ale metalelor tranziţionale oxidându-se la acizii aldonici corespunzători în timp ce combinaţia complexă este redusă. Exemple sunt reacţiile cu reactivul Tollens şi reactivul Fehling folosite pentru recunoaşterea monoglucidelor naturale. Oligoglucidele conţin de la două până la opt resturi de monoglucide. echilibrul proteolitic fiind deplasat spre stânga. În urma reacţiei rezultă esterii corespunzători. baze. di. Poliglucidele sunt compuşi macromoleculari formaţi dintr-un număr mare de resturi de monoglucide legate între ele prin legături glicozidice. carboxilici aromatici. În structura poliglucidelor pot intra acelaşi tip de monoglucide (homopoliglucide) sau mai multe tipuri de poliglucide (heteropoliglucide). reacţia cu alcoolii. trehaloza. În soluţie apoasă acizii carboxilici sunt ionizaţi. caz în care diglucida rezultată nu are proprietăţi reducătoare (zaharoza. sau între oxidrilul glicozidic şi unul din oxidrilii neglicozidici. Acidul formic este cel mai tare acid din seria acizilor monocarboxilici. carbonaţi.4. Poziţia substituenţilor se desemnează prin cifre începând cu atomul de carbon carboxilic sau litere ale alfabetului grecesc începând cu poziţia vecină grupei carboxil. H H HO H H C C C C C CH 2 OH OH H OH H OH O + 5CH3 C Cl . Legătura dintre cele două monoglucide se realizează prin intermediul oxidrililor glicozidici. Se mai folosesc de asemenea denumiri uzuale. caz în care diglucida rezultată are proprietăţi reducătoare (maltoza. Radicalii rezultaţi din acizi după îndepărtarea grupei –OH se numesc radicali acil. bicarbonaţi rezultând săruri 2HCOOH + Zn 2HCOOH + CaO (HCOO)2Zn + H2 (HCOO)2Ca + H 2O Reacţii la atomul de carbon carboxilic conduc la obţinerea de derivaţi funcţionali.

are loc ionizarea celei de-a doua grupe carboxil. Acizi dicarboxilici saturaţi Conţin în moleculă două grupe carboxil grefate pe o catenă hidrocarbonată. În a doua etapă datorită atracţiei electrostatice exercitate de anionul carboxilat asupra hidrogenului.şi pentandioici (succinic şi glutaric) se deshidratează intramolecular la temperatură conducând la obţinerea de anhidride O CH2 CH2 C C OH OH O TC -H2O o O CH2 CH2 C O C O Acizii hexan. Halogenarea Atomii de H din poziţia α faţă de grupa carboxil pot fi substituiţi prin tratarea acidului carboxilic cu clor sau brom.hidrazidele acizilor carboxilici se obţin din esteri ai acizilor carboxilici cu hidrazina Decarboxilarea acizilor carboxilici este procesul de eliminare a dioxidului de carbon din moleculele acizilor organici.2. Acizii dicarboxilici dau reacţii caracteristice grupei carboxil formând derivaţi funcţionali cum ar fi esteri. amide. este favorizată ionizarea unei grupe datorită efectului inductiv negativ manifestat de cealaltă grupă carboxil. Cel mai tare acid din serie este acidul oxalic deoarece influenţa acidifiantă a unei grupe carboxil asupra celeilalte este invers proporţională cu distanţa dintre ele.şi heptandioici adipic şi pimelic) se deshidratează şi se decarboxilează intramolecular.Baze teoretice ale chimiei reacţia cu amoniacul la temperatură ridicată conduce la obţinerea unor săruri de amoniu care prin deshidratare intramoleculară dau amine. Denumirea se face prin adăugarea la cuvântul acid a numelui hidrocarburii cu acelaşi număr de atomi de carbon şi a sufixul –dioic. Astfel: • Acizii cu 2 şi 3 atomi de C în moleculă (oxalic şi malonic) se decarboxilează la încălzire conducând la obţinerea de acizi monocarboxilici cu un atom de C mai puţin în moleculă HOOC-COOH T oC -CO 2 HCOOH • Acizii butan. În prima etapă în soluţie concentrată. acizii dicarboxilici prezintă şi proprietăţi speciale determinate de poziţia celor două grupe carboxil una faţă de cealaltă. Pe lângă aceste denumiri există şi denumiri uzuale. Datorită prezenţei celor două grupe funcţionale. respectiv nitrili: O H3C C + NH 3 O H3 C C 220oC -H2O O H3C C NH2 P2O 5 -H2O H3C C N OH O-NH 4 reacţia cu pentaclorura de fosfor conduce la obţinerea de cloruri acide care pot reacţiona cu sărurile acizilor minocarboxilici rezultând anhidride: - O H3 C C + PCl5 O H3 C C Cl +POCl3 + HCl OH . cloruri acide.4. la încălzire. Proprietăţi chimice Grupele carboxil disociază independent. anhidride. rezultând cetone ciclice: O H2C H2C CH2 CH2 C C OH OH O T oC -H2O -CO2 CH2 CH2 C C C O O • O 68 . Reacţia este condusă fotochimic: CH3-COOH + Cl2 lumina -HCl ClCH2-COOH + Cl2 lumina -HCl Cl2CH-COOH + Cl2 lumina -HCl Cl3C-COOH 9. la diluţii mai mari.

Cu alcoolii. Poziţia legăturii duble faţă de grupa COOH se notează prin litere ale alfabetului grecesc sau prin cifre. sunt mai tari decât acizii monocarboxilici cu acelaşi număr de atomi de carbon în moleculă. 9. reacţia de hidroliză se petrece mai greu decât în cazul halogenurilor acide şi numai în mediu acid sau bazic. Aceşti compuşi sunt denumiţi halogenuri de acil.4. Amidele secundare ciclice se numesc imide. Atomul de halogen din aceşti compuşi este foarte reactiv şi poate fi substituit cu alţi atomi sau grupe de atomi. Amide Sunt derivaţi funcţionali rezultaţi prin înlocuirea grupei -OH din grupa -COOH cu grupa aminică. Acizii monocarboxilici nesaturaţi dau reacţii la grupa carboxil rezultând derivaţi funcţionali şi reacţii de adiţie la dubla legătură. 9.4.2. Halogenuri ale acizilor carboxilici Se formează prin înlocuirea grupei -OH din -COOH cu un atom de halogen. Dubla legătură şi grupa carboxil se influenţează reciproc.5. Esteri 69 . 9. Acizi carboxilici aromatici Gruparea COOH poate fi legată direct de inelul aromatic sau prin intermediul unor catene care pot fi saturate sau nesaturate.5. De asemenea se hidrolizează mai greu decât clorurile acide dar mai uşor decât esterii. fenolii şi aminele reacţionează mai puţin energic decât clorurile acide. Atomii din grupa amidică pot fi înlocuiţi cu radicali organici dând naştere amidelor substituite. secundare şi terţiare.1. 9.4. Reactivitatea amidelor este legată de conjugarea electronilor p neparticipanţi de la atomul de azot cu electronii π ai dublei legături C=O. Acizii din această clasă. Anhidridele sunt folosite drept agenţi de acilare precum şi în industria de medicamente.3. Este motivul pentru care halogenurile acizilor carboxilici sunt utilizate ca agenţi de acilare.4. Derivaţi funcţionali ai acizilor carboxilici Provin prin modificarea grupei OH sau înlocuirea oxigenului carbonilic. Anhidride ale acizilor carboxilici Pot fi considerate derivaţi funcţionali rezultaţi prin eliminarea unei molecule de apă între două grupe carboxil. Adiţia compuşilor nesimetrici este contrară regulii Markovnikov din cauza efectului inductiv atrăgător de electroni (-Is) al grupei COOH în raport cu legătura dublă. Acizi monocarboxilici nesaturaţi Conţin grupa carboxil legată de o catenă nesaturată.3. Efectul este diminuat odată cu depărtarea grupei COOH de dubla legătură. Ca urmare acizii carboxilici aromatici pot fi saturaţi sau nesaturaţi: 9.5. datorită influenţei dublei legături.Baze teoretice ale chimiei 9. Rezultă derivaţi funcţionali care au proprietatea comună că prin hidroliză generează acidul din care au provenit.5. pot fi primare. 9. ambele din structura grupei carboxilice. după numărul de substituenţi de la atomul de azot. Ca urmare. Acestea.5.

Întrucât glicerina este un alcool trihidroxilic. Steridele sunt esteri ai acizilor graşi superiori cu alcooli tetraciclici monohidroxilici numiţi steroli a căror unitate structurală de bază este steranul. rol plastic precum şi rol de material izolant. 9. Glicolipidele sunt lipide complexe care conţin în moleculă. Lipidele complexe conţin în molecula lor. proces folosit la prepararea margarinei. în grame. Prin hidrogenare. Hidroliza bazică este o reacţie ireversibilă care conduce la săruri ale acizilor carboxilici şi alcooli. ceridele apar în amestec cu alcooli primar. după gradul de acilare al grupelor OH se deosebesc monoacilgliceroli. Sub acţiunea oxigenului. sub acţiunea oxigenului. Sfingolipidele sunt lipide complexe care conţin în moleculă sfingozina. Din punct de vedere structural. Hidroliza esterilor are loc prin acţiunea catalitică a acizilor sau bazelor. cele mai răspândite lipide în ţesuturile plantelor (uleiuri) şi animalelor (grăsimi). 70 . acilgliceroli. Acizi fenolici Conţin în moleculă grupările -OH şi -COOH legate de un nucleu aromatic direct sau prin intermediul unei catene. Acilglicerolii. În natură. acizi graşi liberi. Deosebit de importante sunt reacţiile de adiţie la dublele legături din moleculele acilglicerolilor. steride) şi lipide complexe (fosfolipide. Aceştia. Sterolii sunt răspândiţi în ţesuturile animale (zoosteroli). Cantitatea în mg de hidroxid de sodiu sau de potasiu necesară pentru saponificarea unui gram de triacilglicerol se numeşte indice de saponificare. amestecuri care poartă numele de ceruri. acilglicerolii pot fi hidrolizaţi prin fierbere cu acizi sau baze. gliceride. pe lângă componenta lipidică şi o componentă glucidică.5. rol de substanţe de rezervă. Ionii carboxilaţi eliberaţi în urma acestei reacţii formează cu cationii sărurile corespunzătoare numite săpunuri. plante (fitosteroli) şi ciuperci (micosteroli). sfingolipide. sunt esteri ai acizilor graşi monocarboxilici saturaţi sau nesaturaţi cu număr par de atomi de carbon şi catenă normală cu glicerina. Reacţia se desfăşoară cu viteză superioară hidrolizei acide. Ceridele sunt esteri ai acizilor graşi superiori (C14 – C34) cu alcooli monohidroxilici superiori şi număr par de atomi de carbon. Esterii acizilor inferiori sunt lichide cu miros plăcut de fructe sau flori. Proprietăţile esterilor depind de natura acidului şi alcoolului din care provin. unde au rol energetic. Ca esteri. Reacţia cu amoniacul conduce la amide iar reacţia cu aminele conduce la amide substituite la atomul de azot Lipidele constituie o grupă de substanţe bioorganice larg răspândite în organismele vii.5. răşini. se oxidează la nivelul legăturilor duble rezultând peroxizi toxici care se pot scinda prin ruperea catenei hidrocarbonate rezultând compuşi carbonilici ce conferă produsului miros şi gust neplăcut. Hidroliza acilglicerolilor sub acţiunea hidroxizilor alcalini se numeşte saponificare. Esterii participă la reacţii de substituţie prin care se înlocuieşte grupa alcoxil cu alte grupe funcţionale. uleiurile vegetale se solidifică. În condiţii de umiditate lipazele naturale determină hidroliza parţială a acilglicerolilor conducând la eliberarea de acizi graşi care conferă un gust specific.Baze teoretice ale chimiei Sunt derivaţi funcţionali ai acizilor carboxilici în care gruparea -OH din -COOH este înlocuită cu o grupă alcoxil prin esterificare directă. diacilgliceroli şi triacilgliceroli. steride . Fosfolipidele (fosfatide) sunt lipide complexe în care una din grupările hidroxil primare ale glicerolului este esterificată cu acid fosforic. un aminoalcool dihidroxilic nesaturat. Cantitatea de I2 sau Br2. Moleculele esterilor nu sunt asociate prin legături de H şi de aceea constantele fizice au valori mai mici decât ale acizilor din care provin. Procesul se numeşte rîncezire şi are consecinţe nedorite în industria alimentară. pe lângă componenta lipidică şi o componentă de altă natură. Hidroliza acidă este o reacţie reversibilă care conduce la un acid şi un alcool. umidităţii şi luminii acilglicerolii naturali capătă miros neplăcut şi gust iute. lipidele se clasifică în lipide simple (ceride. glicolipide). adiţionată la dublele legături ale acizilor graşi din 100g acilglicerol se numeşte indice de iod. Sunt insolubili în apă şi solubili în solvenţi organici.

Baze teoretice ale chimiei
Acizii fenolici au proprietăţi ale acizilor carboxilici şi fenolilor. Când cele două grupe sunt în poziţie orto se manifestă efectul inductiv negativ (-Is) al grupei -OH care conduce la formarea unei structuri închise numite chelat. Această structură influenţează mobilitatea ionilor H+ care se desprind mai uşor decât în cazul acidului benzoic. 9.5.6. Acizi carbonilici Conţin în moleculă grupele -COOH şi carbonil. În funcţie de tipul grupei carbonil acizii carbonilici pot fi acizi aldehidici sau acizi cetonici. Poziţia grupelor carbonil faţă de grupa carboxil se notează cu litere ale alfabetului grecesc. 9.5.7. Aminoacizi Sunt compuşi organici care conţin în moleculă una sau mai multe grupe aminice precum şi una sau mai multe grupe carboxil. După natura radicalului de care se leagă grupele funcţionale aminoacizii sunt alifatici, aromatici şi heterociclici. După poziţia reciprocă a celor două grupe funcţionale aminoacizii pot fi α, β, γ, δ-aminoacizi. Denumirea aminoacizilor se face: poziţia grupei aminice faţă de gruparea COOH indicată prin litere greceşti la care se adaugă numele acidului Cu excepţia glicocolului care nu are în moleculă atom de carbon asimetric, toţi ceilalţi aminoacizi au şi ca urmare prezintă activitate optică. Izomerii optici sunt D, şi L putând exista şi sub formă de racemic. S-a constatat că din cei 20 aminoacizi naturali cu răspândire universală care intră în structura proteinelor şi care sunt metabolizaţi în organisme vii fac parte din seria L (numărul aminoacizilor este mai mare unii dintre ei gasindu-se rar în unele proteine sau liberi în plante) Proprietăţi chimice Datorită prezenţei în moleculă a funcţiunilor acidă şi bazică, aminoacizii există în soluţie apoasă sub formă de ioni bipolari: În mediu acid aminoacizii se comportă ca baze (acceptă H+) iar în mediu bazic, ca acizi (cedează H+). Datorită acestei proprietăţi aminoacizii migrează în câmp electric. Dacă în soluţia unui aminoacid se adaugă o mică cantitate de acid sau bază, aceasta va fi neutralizată fără a se modifica apreciabil pH-ul. Pe această proprietate se bazează funcţia tampon a aminoacizilor în organismele vii. Proprietăţi chimice Proprietăţile aminoacizilor se datorează prezenţei grupelor -NH2 sau -COOH precum şi prezenţei lor simultane. Proprietăţi datorate prezenţei grupării -COOH Aminoacizii reacţionează cu hidroxizii alcalini formând săruri:
H 2N R COOH + NaOH
H+

H3N+

R

COO-

H 2N

R

COONa + H2O

Aminoacizii reacţionează cu alcoolii, în cataliză acidă, formând esteri:
H 2N R COOH + HOR' H 2N R

Aminoacizii reacţionează cu PCl5 rezultând cloruri acide, stabile sub formă de clorhidraţi:
O H 2N R COOH + PCl 5 H2N R C O H3N
+

COOR' + H2O

+ POCl3 + HCl Cl HOCl

R

C

Decarboxilarea aminoacizilor conduce la obţinerea de amine fiziologic active. În organismele vii reacţia se desfăşoară enzimatic:

71

Baze teoretice ale chimiei
H 2N R CH 2 COOH -CO2 H 2N R CH3

Reducerea aminoacizilor conduce la aminoalcooli
H2N R CH2 COOH + 2H2 H 2N R CH2 CH2 OH + H2O

În prezenţa amoniacului, aminoacizii conduc la formarea amidelor. Spre exemplu acidul αaminosuccinic (acid aspartic) în reacţie cu amoniacul conduce la obţinerea amidei acidului aspartic, asparagina:
HOOC CH NH2 COOH + 2NH3 COOH H C NH2 O CH 2 C NH2 + H2O

Reacţia este foarte importantă pentru că reglează conţinutul de amoniac din organismele vegetale deoarece o concentraţie prea mare de amoniac este toxică pentru plante. Prin formarea amidelor, plantele blochează amoniacul în exces care în caz de nevoie este eliberat prin reacţia inversă. Proprietăţi datorate prezenţei grupei -NH2 Aminoacizii reacţionează cu acizi minerali conducând la formarea de săruri. Alchilarea aminoacizilor la gruparea aminică se realizează cu iodură sau sulfit de metil, în mediu alcalin, rezultând săruri cuaternare de amoniu numite betaine. Reprezentantul clasei este derivatul trimetilat al glicocolului, betaina propriu-zisă care se găseşte în sfecla de zahăr:
H3N+ H2 C COO- + 3CH3I (CH3)N+

Acilarea grupelor aminice se realizează cu cloruri acide sau anhidride rezultând aminoacizi acilaţi. De exemplu, glicocolul se acilează cu clorura de benzil rezultând benzilglicocol:
O HOOC CH 2 NH2 + Cl C C6H5 HOOC CH 2 NH O C C6H5

CH2

COO-

Dacă reacţia este condusă în prezenţa clorurii unui aminoacid rezultă peptide
O HOOC CH2 NH2 + C Cl CH2 NH2 O HOOC CH2 NH C CH2 NH2

Reacţia cu acidul azotos se petrece în mediu acid şi determină dezaminarea aminoacidului conducând la hidroxiacizii corespunzători cu degajare de azot. De exemplu, alanina se dezaminează în prezenţa acidului azotos rezultând acid lactic:
CH3 CH NH 2 + HONO CH 3 CH COOH OH + N2 + H2O HOOC

Reacţia de transaminare se desfăşoară între un cetoacid şi un aminoacid rezultând aminoacidul cetoacidului şi cetoacidul aminoacidului. În organismul viu aceste reacţii se petrec sub acţiunea transaminazelor când are loc transferul unei grupării -NH2 de la un aminoacid la un cetoacid rezultând un nou aminoacid şi un nou cetoacid: Dezaminarea aminoacizilor se realizează oxidativ, hidrolitic sau reductiv, reacţia fiind importantă în metabolismul organismelor vii.. Dezaminarea oxidativă conduce la α-aminoacizi:
R CH NH2 + 1/2O 2 R C O + NH3

Dezaminarea hidrolitică conduce la α-hidroxiacizi:
R CH NH2 + HOH R H C OH + NH3 HOOC COOH

HOOC

COOH

Dezaminarea reductivă conduce la acizi carboxilici:
R CH NH2 + H2 R H2 C COOH + NH3 HOOC

Proprietăţi determinate de prezenţa simultană a celor două grupe funcţionale Reacţia de dezaminare şi decarboxilare are loc la obţinerea alcoolilor prin procese de fermentaţie alcoolică ale cerealelor sau cartofilor sub acţiunea enzimelor din drojdia de bere. Spre exemplu leucina din cartof prin fermentaţie alcoolică conduce la alcool izoamilic:

72

Baze teoretice ale chimiei
CH 3 H C CH3 CH2 CH NH 2 COOH + HOH CH 3 H C CH3 CH2 CH 2 OH + CO 2 +NH 3

Aminoacizii formează cu metalele grele (Ni, Pb, Cu) săruri complexe frumos colorate, proprietate utilizată în chimia analitică pentru identificarea cationilor respectivi. Aminoacizii participă la reacţii de condensare cu eliminare de apă între grupele -NH2 şi – COOH, rezultând peptide sau proteine, în funcţie de numărul de aminoacizi care participă la reacţie. Legătura dintre aminoacizi se numeşte legătură amidică sau peptidică. De exemplu, glicina şi alanina se condensează formînd o trpeptidă numită glicil-alanil-glicina:
H 2N CH 2 COOH + H 2N CH CH 3 COOH +H 2N CH 2 COOH H2 N CH 2 C O NH CH2 C O NH CH2 COOH

Aminoacizii se împart în mai multe grupe: • Aminoacizi monoamino monocarboxilici (acid α-aminoacetic sau glicocol sau glicina; acid αaminopropionic sau α-alanina; acid α-aminoizovalerianic sau valina; acid α-aminoizocapronic sau leucina); • Aminoacizi hidroxilaţi (acid α-amino-β-hidroxipropionic sau serina; acid α-amino-β-hidroxibutiric sau treonina); • Aminoacizi tiolici conţin grupa tiolică (SH) sau tiolică substituită (acid α-amino-β-tiol propionic sau cisteina; acid α-amino-γ-metil-tiobutiric sau metionina); • Aminoacizi monoamino dicarboxilici (acid α-amino-succinic sau acid aspartic; acid α-aminoglutaric sau acid glutamic); • Aminoacizi diamino monocarboxilici (acid α,δ-diaminovalerianic sau ornitina; acid α,ε-diaminocapronic sau lizina; acid α-amino-δ-guanidin-valerianic sau arginina; acid α-amino-δ-carbamid (ureid)-valerianic sau citrulina); • Aminoacizi aromatici (acid α-amino, β-fenil propionic sau fenilalanina; p-hidroxifenilalanina sau tirozina); • Aminoacizi heterociclici (acid α-amino,β-indol propionic sau triptofan; acid α-amino,β-imidazol propionic sau histidina. 9.5.8. Peptide Sunt combinaţii organice care pot fi considerate ca amide substituite ce rezultă prin eliminarea de apă între doi sau mai mulţi aminoacizi (între o grupă carboxil a unui aminoacid şi o grupă amino a altuia). Resturile de aminoacizi din peptide sunt legate covalent prin legături peptidice: Datele experimentale indică faptul că legătura peptidică -CO-NH- constituie un sistem simplu conjugat, în care conjugarea se realizează între perechea de electroni π a grupării carbonilice şi perechea de electroni neparticipanţi de la atomul de N vecin. În urma delocalizării electronilor, legătura peptidică manifestă un caracter pronunţat de legătură dublă. Peptidele cu un număr mai mic de 10-20 resturi de aminoacizi în moleculă sunt denumite oligopeptide. Peptidele cu număr mai mare de resturi de aminoacizi în moleculă sunt numite polipeptide. Polipeptidele a căror secvenţă specifică este mai mare de 50 reziduuri sunt numite în mod obişnuit proteine dar cercetătorii au păreri diferite legate de numărul de reziduuri de aminoacizi de la care se foloseşte acest termen. Când doi sau mai mulţi aminoacizi se combină pentru a forma peptide, ceea ce rămâne din fiecare aminoacid după îndepărtarea apei este denumit reziduu al aminoacidului. Reziduul care are o grupă amino liberă se numeşte N-terminal iar cel care are o grupare carboxil liberă se numeşte C-terminal. Reziduurile se denumesc după numele aminoacidului eliminându-se cuvântul acid. Pentru a denumi peptidele se începe cu numele grupei acil reprezentând reziduul Nterminal urmat, în ordine, de numele grupelor acil reprezentând reziduurile interne. Numai reziduul C-terminal este denumit cu numele aminoacidului de la care provine şi acesta reprezintă sfârşitul numelui peptidei.
CO NH

73

imunoglobuline). 8. Reacţii de dezaminare a aminoacizilor. împotriva substanţelor străine şi celulelor provenite din alte organisme (sub formă de anticorpi. Banks. W. C. enoli şi fenoli. 4. Dawson. Japan Publications Inc. New York. Reacţii ale fenolilor determinate de prezenţa nucleului benzenic. Ed. Burzo. • rol de catalizatori ai reacţiilor chimice în sistemele biologice (aceste proteine se numesc enzime). 6.. Diferenţe structurale între alcooli. • rol de apărare a organismului. Reacţii de condensare a aminoacizilor – legătura peptidică.Procesele fiziologice din plantele de cultură.. I..Baze teoretice ale chimiei Proteinele şi acizii nucleici sunt cei mai importanţi componenţi chimici ai materiei vii. Toma. P. rezultat al asocierii a două sau mai multe catene polipeptidice numite protomeri. F. S. • structura secundară .A. această reacţie de apărare a organismului viu se numeşte imunitate .Mecanisme de reacţie în chimia organică. Rev. 10. Bazicitatea aminelor alifatice şi aromatice. natura şi succesiunea resturilor de aminoacizi. 2005 . – 1989. Biobehav. • rol de transport activ a unor substanţe micromoleculare şi al ionilor anorganici. secundară şi terţiară într-un conglomerat spaţial complex. Bucureşti. Jones L. 1985 . B. ciclice sau de perspectivă. 13(1). Sagi. Ştiinţifică. Synchrotron Rad. Metab. Institute of Higher Education.Introduction to Atomic Structure. Akabayov. 6. 2005 .orientarea spaţială a catenei polipeptidice ( variante ale structurii secundare sunt structura α-helicoidală) şi structura β-pliată). I. 7. W.. J.numărul. 3. Kastin.. Inc. 1997 . Freeman & Company.htm#Atomic Structure..J. 5...Chemical principles: The Quest for Insight..N. Aluminum-induced neurotoxicity: alterations in membrane function at the blood-brain barrier. Reacţii ale alcoolilor la legătura oxidrilică..Molybdenum hydroxylases as drug-metabolizing enzymes. Delian.. 3. H.. Beard. Doonan.nivelul de organizare structurală cel mai înalt. 16(1-2): 119-156. 5. • rol hormonal participând la reglarea proceselor biochimice (unele proteine sau polipeptide pot acţiona ca hormoni).newi.L. Drug. Chişinău.H.replierea şi înfăşurarea segmentelor α-helicoidale şi β-pliate într-o organizare spaţială complexă sub formă de ghem sau globulă.D. Beedham. http://www. 4. A. 1989 . Semnificaţii ale reprezentării glucidelor prin formule liniare. J... A. G. • rol în contracţia musculară (actina şi miozina din muşchi). 8. Buckley. Republica Moldova. George. 9. Condensarea compuşilor carbonilici.J. 7.. E. Marcel Dekker. Rev.. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. Neurosci. Proteinele îndeplinesc multe funcţii importante în organismul viu: • rol structural împreună cu lipidele şi glucidele (reprezintă suportul chimic structural al tuturor formaţiunilor morfologice evidenţiate în celulele şi organele plantelor. 1999 . 74 . Atkins. 47-53. Asai. Badea. • structura terţiară .Using softer X-ray absorption spectroscopy to probe biological systems.W. C. Bibliografie selectivă 1. Intreprinderea Editorial-Poligrafică Stiinţa. Dobrescu. C.. Pickering. Crăciun. 1973 . 2001 . fiecare cu structura sa primară.. Proprietăţi speciale ale acizilor dicarboxilici. • structura cuaternară .J. 2nd edition. animalelor şi microorganismelor). 2. C.Handbook of nutritionally essential minerals...uk/buckleyc/atomic.Miracle cure organic germanium. I. North East Wales.ac. Reacţii ale acizilor monocarboxilici pentru obţinerea unor derivaţi funcţionali.. 12: 392-401. 2. K.. Proteinele se caracterizează prin patru nivele de organizare structurală care indică: • structura primară .

. silicon.2000. W.. nickel. Benzschawel.. Popescu. Norris. France. 36. M. J.W. ***** .Molecular orbital method and molecular ionization potentials. Teşu. Bucureşti. Williams & Wilkins. 1980 . Williams Textbook of Endocrinology. J. Nedelcu. P... M. Ed. 116(1): 91-95.. Assoc. “Alexandru Ioan Cuza”. 20. Larsen. 23. Biochem.. A. – 1989. Zumdahl. Dillard. Wilson. M. J. R.1997 .. Science. 74: 736738. Diet. Res. Nutr. Williams & Wilkins. Ed Azimuth. Nutr. Humelnicu. Baltimore.Tratat de chimie anorganică. Philadelphia. Cambridge University Press.S. Elucidating a biological role for chromium at a molecular level.J. Shils. D. 1994 .E. 34.. ..Dietary reference intakes for vitamin A. 33(7): 503-510. H. 1998 . 97(9): 4627-4631. Kronenberg. J. D.. D.Inhibitory effects of zinc on magnesium balance and magnesium absorption in man.Elemente de chimie generală. Ed.I... iron. National Academy Press. Mustacich... 285(5432): 1393-1396. Olteanu. Biol.M.C. V. 21.. Macmillan Publishing Co.. C.E. 1991 .The mechanism and biological role of calcium transport by plant mitochondria. 35. Chem. Ursini. D. M. Vercesi. Biochemistry..Glyceraldehyde3phosphate ferredoxin oxidoreductase. Food and Nutrition Board. Foster.W.U. V.. Phys. 1996 . didactică şi pedagogică.G. C. 1999 . J.C. 2007 . Duca. I.K. J. 270: 8389-8392.. A. Coll.Chimie analitică generală.. Iaşi. Fairbanks. New York.. 24. 18. Aragno. Food and Nutrition Board. şi Pedag. Nutrition in Health and Disease. V.M. Bucureşti. Dima. M. molybdenum. a novel tungstencontaining enzyme with a potential glycolytic role in the hyperthermophilic archaeon Pyrococcus furiosus. M. Larsen. J..The diverse role of selenium within selenoproteins: a review. I. 27.. Sussex.S. Martins. F. Am. Chem. Phosphorus.. vanadium.Calcium. Shike. J.. Acc. M. Molea. Ed.The physiology of flowering plants. Ross..C.Magnesium. S. Acford.Dicţionar de fizică. chromium.. vol. Rolfe.. manganese. Asachi”. S. Morel.. R.. Anglia.R. 346(1): 1-8. Ed... Suciu. Holliday.. vol. Rev. Institute of Medicine.M. I. Shike.The thyroid gland. Washington DC. Baltimore.Chimie anorganică. T.The role of vanadium in green plants.. Didactică şi Pedagogică. 2000 . 25. 63(5): 797S-811S.. Kiess. Baia. Şt. A. Braz. vitamin K.Chimie generală.A.. National Academy Press.H. Neniţescu. Goldberg. 12. Matthey.Modern inorganic chemistry. Clin. M.F. Ed. 1972 .. I. 38. F..B. iodine.D.Iron in Medicine and Nutrition. 15.W. Öpik.. 1999 ... 1999 . 1982 Fiziologia plantelor. I. M.. S... Davies. J. Iaşi.R. T.. G. Bucureşti. 14. J. Dorobanţu. 13. 9th ed..Dual function of the selenoprotein PHGPx during sperm maturation. M. Iaşi. vol. A. Marcu. Meisch. Olson. Hay. D.B. Tehnice “Gh.. Nielsen. Gh. Am.. Shils.D. and zinc. F. Adams. Institute of Medicine. I.. Res.C. 1978 ... Ross.H. Washington DC. 16. 10.2001 . A. – 2002. eds. Nutrition in Health and Disease. Ciobotaru. H. Gobat.. 26. Ed. I. Baltimore. Muscalu. 33. Ross. P. 1998 .A. D. E. 1999 . Ed.. 2005 . A. .S. Vincent. Univ. 37. Vitamin D. Negoiu. copper.. Shike... Vasiliu. C.. N. Shils. 75 . 1999 . 9th ed.Chemistry – reactions. Univ. 30. boron. Zamfirache. 17. 32. 1995 .Fiziologie vegetală.D. Heath and Company. Iaşi. 1985 . Linder.. 22.. Shils. H. Mukund. Biol.. Saunders Company. 11. 9th ed.Baze teoretice ale chimiei 9. structure and properties. G..k 1996 .. 2000 .. Bucureşti. C. 1972 .. Massachusetts. Industrial Estate. Did. Lane. Enciclopedică Română.Ultratrace minerals. D.. Med.A biological function for cadmium in marine diatoms.. D.. J. 20(5): 635-638. M. S.E. eds. 19. Milică. Ltd. M.. A.... Williams. 99(7): 836-843.R. III. Chambers.A. Hazegh-Azam. 1975 .Copper biochemistry and molecular biology. J.. Spencer. Olson. Inc.. D. eds. 2005 . M. Smith. H.F. Carnieri. eds. and Fluoride. Powis.. 29. Holben.. Chemistry. Am. 31. Introducere în chimia anorganică. Tehnică. Mülliken... ***** . C. Olson. Ed. T. GAMA.Biochimia vitaminelor. Arch Microbiol.M. Tehnopress. 9th ed. 13(5):479-484. 1948 . Heim. Presses Polytechniques et Universitaires Romandes..M. Z. W. Iaşi.Thioredoxin reductase. Ed. Cojocaru. Influence on cell division of Chlorella.W. F... 1978 .. 28.C. P. H.. Magnesium. D.Le sol vivant. 1987 .

Baze teoretice ale chimiei 76 .