CHIMIE GENERALA - CURS

-

Cuprins
1

INTRODUCERE

1.Baze teoretice ale chimiei
1.1. Definiţie şi ramuri ale chimiei 1.2. Unităţi de măsură 1.3. Materia şi substanţele chimice 1.4 Elemente chimice 1.5. Reprezentarea substanţelor chimice 1.6. Legi fundamentale ale chimiei 1.6.1. Legea conservării masei 1.6.2. Legea proporţiilor definite 1.6.3. Legea proporţiilor multiple 1.6.4. Legea proporţiilor echivalente 1.6.5. Legea lui Avogadro 2. Teoria atomică a materiei 2.1. Structura atomului 2.2. Modele atomice 2.2.1. Modele atomice precuantice 2.2.2. Modele atomice cuantice 2.3. Orbitali atomici 2.3.1. Orbitali atomici de tip s 2.3.2. Orbitali atomici de tip p 2.3.3. Orbitali atomici de tip d 2.3.4 .Orbitali atomici de tip f 2.4. Ocuparea cu electroni a orbitalilor atomici 2.4.1. Principiul ocupării succesive a orbitalilor cu electroni 2.4.2. Principiul de excludere al lui Pauli 2.4.3. Regula lui Hund 3. Sistemul periodic al elementelor 3.1. Generalităţi privind tabelul periodic al elementelo 3.2.Structura tabelului periodic al elementelor 3.3. Corelaţii între structura învelişului de electroni şi poziţia elementelor în sistemul periodic 3.4. Periodicitatea proprietăţilor elementelor chimice 3.4.1. Proprietăţi neperiodice ale elementelor chimice 3.4.2. Proprietăţi periodice ale elementelor chimice 4. Legături chimice 4.1 Legături chimice intramoleculare 4.1.1. Legătura ionică 4.1.2. Legătura covalentă 4.1.3. Legătura metalică 4.2 Legături chimice intermoleculare 4.2.1. Legătura de hidrogen 4.2.2. Legături prin forţe van der Waals 5. Stoechiometria reacţiilor chimice 5.1. Stoechiometria – definiţie şi instrumente de lucru 5.2. Reacţii chimice 5.2.1.Reacţii chimice fără modificarea stării de oxidare 5.2.2.Reacţii chimice cu modificarea stării de oxidare 5.2.3. Aspecte cinetice şi termochimice ale reacţiilor chimice 6. Componenţi anorganici ai materiei vii 6.1. Apa - metabolit universal 6.2. Caracterizare generală şi importanţa biologică a elementelor din sistemul periodic

1 1 1 2 3 4 4 5 5 5 6 6 6 6 7 7 7 10 10 10 10 11 11 11 11 11 12 12 12 14 14 14 14 15 15 15 16 20 21 21 21 22 22 22 22 24 25 25 25 27
2

6.2.1. Hidrogen 6.2.2. Grupa IA (1) 6.2.3. Grupa IIA (2) 6.2.4. Metale tranziţionale 6.2.5. Grupa IIIA (13) 6.2.6. Grupa IVA (14) 6.2.7. Grupa VA (15) 6.2.8. Grupa VIA (16) 6.2.9. Grupa VIIA (17) 7. Noţiuni fundamentale de chimie organică 7.1. Efecte electronice în compuşi organici 7.1.1. Efectul inductiv 7.1.2. Efectul electromer 7.2. Noţiuni de izomerie 7.2.1. Izomeria plană 7.2.2. Izomeria spaţială sau stereoizomeria 8. Hidrocarburi 8.1. Hidrocarburi saturate 8.1.1. Alcani şi izoalcani 8.1.2. Cicloalcani 8.2. Hidrocarburi nesaturate 8.2.1. Alchene 8.2.2. Alcadiene 8.2.3. Alchine 8.3. Hidrocarburi aromatice 8.3.1. Hidrocarburi aromatice mononucleare 8.3.2. Hidrocarburi aromatice polinucleare 9. Compuşi organici cu funcţiuni simple 9.1. Compuşi hidroxilici 9.1.1. Alcooli 9.1.2. Enoli 9.1.3. Fenoli 9.2. Amine 9.3. Compuşi carbonilici 9.3.1. Glucide 9.4. Compuşi carboxilici 9.4.1. Acizi monocarboxilici saturaţi 9.4.2. Acizi dicarboxilici saturaţi 9.4.3. Acizi monocarboxilici nesaturaţi 9.4.4. Acizi carboxilici aromatici 9.5. Derivaţi funcţionali ai acizilor carboxilici 9.5.1. Halogenuri ale acizilor carboxilici 9.5.2. Anhidride ale acizilor carboxilici 9.5.3. Amide 9.5.4. Esteri 9.5.5. Acizi fenolici 9.5.6. Acizi carbonilici 9.5.7. Aminoacizi 9.5.8. Peptide BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ INTRODUCERE

27 28 29 31 33 35 36 38 39 42 42 42 42 43 43 44 45 45 45 46 47 47 48 49 49 49 51 53 53 53 54 55 56 57 58 62 62 63 64 64 64 64 64 64 65 66 66 66 68

3

producerea de energie prin reacţii chimice. Textul introduce o serie de noţiuni fundamentale utilizate pentru descrierea comportării materiei. legi. modelarea.Definiţie şi ramuri ale chimiei CHIMIA este ştiinţa fundamentală a naturii care studiază în mod sistematic: structura.ştiinţa care se ocupă cu studiul structurii şi funcţiilor compuşilor prezenţi în organismele vii. cu proprietăţi specifice. Biochimia . Principalele ramuri ale chimiei sunt: Chimia anorganică . Studiul chimiei generale are drept scop stimularea interesului pentru chimie şi furnizarea de informaţii utile.ramura descriptivă a chimiei care se ocupă cu sinteza. pe care le pune chimia nu se rezolvă prin simplă memorizare. controlează evenimentele din lumea înconjurătoare şi este vitală pentru cele mai multe activităţi. arată implicarea acestei discipline în lumea reală şi dezvoltă aptitudini de rezolvare a problemelor pe care le implică această disciplină. uneori complexe. compoziţia şi proprietăţile substanţelor. subliniind importanţa acestei discipline pentru lumea vie. transformările pe care le suferă substanţele. sinteza de noi substanţe. precum şi a structurii combinaţiilor chimice prin metode teoretice şi experimentale ale fizicii. proprietăţi ale substanţelor.1. Chimia organică . interpretarea naturii substanţelor pe baza structurii lor. cu excepţia hidrocarburilor şi a derivaţilor lor. se constată o evoluţie rapidă în cunoaşterea chimică. identificarea. care se află la baza proceselor ce susţin viaţa. Problemele. în vederea abordării la un nivel superior a disciplinelor cuprinse în programele analitice ale anilor de studii.. mijloace si metodologii de obţinere a informaţiilor legate de compoziţia şi natura substanţelor. Chimia analitică – ramura care elaborează şi foloseşte metode. În ultimele decenii. prin numărul mare de substanţe descoperite în natură sau sintetizate în laboratoarele de cercetare şi prin perfecţionarea aparaturii utilizate în laboratoarele de cercetare ştiinţifică. Cursul ajută la înţelegerea modelelor fundamentale ale chimiei. ci prin abordarea lor critică şi creativă. utilizând noţiunile de bază. precum şi legile care guvernează aceste procese. 4 . reactivitatea.studiul elementelor chimice şi al compuşilor acestora. precum şi cu funcţionarea şi transformările acestora în cursul vieţii. precum şi utilizările substanţelor în diferite domenii de activitate. 1. metode. Baze teoretice ale chimiei 1. precum şi cu reacţiile compuşilor care conţin carbon legat chimic de hidrogen. Chimia fizică – ramura care relizează studii ale legilor şi fenomenelor chimice. conexiunile dintre lumea cotidiană şi cea moleculară.Chimia este ştiinţa fundamentală a naturii. modele cu care operează chimia etc.

crt. În general. dar este acceptată în acest sistem sub denumirea de unitate unificată de masă atomică şi se desemnează cu simbolul “u”. 1cm3=1ml). Greutatea specifică este un număr fără unitate de măsură. ziua sau anul (nu se foloseşte luna. 1972). În Sistemul Internaţional. indiferent de locul unde se consideră determinarea (pe pământ. În natură există elemente compuse din atomi de acelaşi fel (monoizotopice . Tabelul nr. dar cele mai multe există sub formă de amestecuri de izotopi. precum şi un mare număr de unităţi derivate.Chimia ecologică . P.Unităţi de măsură Observaţia ştiinţifică cantitativă are drept rezultat un număr şi o unitate de măsură. Masa atomică este un număr ce reprezintă de câte ori masa unui atom este mai mare decât unitatea de masă atomică. dar este destul de frecventă şi exprimarea temperaturii în grade Celsius (oC) sau grade Fahrenheit (oF). Temperatura caracterizează starea de încălzire a unui sistem fizic. timpul. În biochimie şi biologia moleculară. 1. Mai târziu. două caracteristici care depind de cantitatea de substanţă studiată. monitorizarea. unitatea pentru masă este kilogramul (kg). cu aproximaţie. Densitatea unei substanţe este raportul dintre masă şi volum. din cauza mărimii variabile). Această unitate de măsură nu este inclusă în Sistemul Internaţional. masa. neutroni şi electroni. cât şi de raportul între aceştia. se ţine seama atât de numărul de izotopi stabili. Temperatură 6. se mai folosesc şi unităţi cum ar fi minutul. (1dm3=1l. Masele atomilor reprezintă. Greutatea specifică este raportul dintre densitatea substanţei studiate şi densitatea unei substanţe de referinţă (în mod obişnuit apa la temperatura de 4oC a cărei densitate este egală cu unitatea).2. Volumul reprezintă spaţiul pe care îl ocupă o substanţă sau un obiect oarecare. de către Dalton.Na. Unitatea utilizată în laborator este mililitrul (ml). Lungime 2. ora. Al etc. Unitatea de măsură este m3.Unităţi de bază în Sistemul Internaţional Nr. Numărul de neutroni este variabil. se utilizează unitatea numită Dalton (1u=1Da=1/NA[g]=1/1000xNA[kg]=1. temperatura se măsoară în grade Kelvin. cantitatea de substanţă etc. a utilizat drept unitate de masă atomică a 16-a parte din masa atomului de oxigen. Masa atomică a unui element 5 . radianul (rad) şi steradianul (sr).1. considerată iniţial. Dacă tăria câmpului gravitaţional se consideră relativ constantă.ştiinţa care se ocupă cu detecţia. Greutatea unui obiect este răspunsul masei la gravitaţie şi variază în raport cu tăria câmpului gravitaţional. toţi atomii constitutivi au acelaşi număr de protoni. unitatea din Sistemul Internaţional este secunda (s) dar. Sistemul Internaţional de unităţi (SI) conţine şase unităţi fundamentale (tabelul 1. Masa unui obiect nu este influenţată de câmpul gravitaţional şi reprezintă cantitatea de materie pe care o conţine acesta. Valoarea sa depinde de scara termometrică în care este exprimată (Dima. Intensitate luminoasă Unitate de măsură metru kilogram secundă amper Kelvin candelă Simbol m kg s A K cd Mărimi fizice importante pentru chimie sunt volumul. Unitatea de măsură a densităţii este raportul unităţilor de masură ale masei şi volumului (g/cm3 sau g/ml). În sistemul internaţional. unitate derivată din unitatea de lungime. Intensitate curent electric 5. temperatura. Masă 3. ambele componente ale valorii măsurabile conferind semnificaţie determinării. Mărime fizică 1. .660539x10-27[kg]. Aston. două unităţi suplimentare. Multiplii şi submultiplii zecimali ai unităţilor de măsură se denumesc cu ajutorul unor prefixe. fapt ce explică apariţia izotopilor.). 1.).1. Pentru un element oarecare. masele atomice se scriu fără unitate de măsură.. et al.). pe lună etc. a fi masa atomului de hidrogen. unde NA reprezintă numărul lui Avogadro) Atomii sunt alcătuiţi din protoni. transportul şi transformările chimice ale substanţelor naturale şi sintetice prezente în mediul înconjurător. cu precădere în cazul proteinelor. suma maselor protonilor şi neutronilor. La stabilirea masei atomice a unui element. Prin convenţie internaţională unitatea de masă atomică a fost definită ca fiind a 12-a parte din masa izotopului 12C. Timp 4. masa se poate considera egală cu greutatea. Pentru timp.

Masa moleculară reprezintă suma maselor atomice relative ale atomilor ce alcătuiesc molecula unei substanţe. Atomii. Chimia se ocupă cu studiul unor specii materiale bine definite din punct de vedere structural.a. Modificările fizice. Modurile caracteristice în care o substanţă participă la reacţii chimice în urma cărora îşi schimbă compoziţia sunt denumite proprietăţi chimice. exprimată în grame. Aceeaşi situaţie este şi în cazul atomilor şi moleculelor. Substanţele simple sau elementare sunt acele substanţe care sunt formate din atomi ai aceluiaşi element şi nu pot fi descompuse prin mijloace chimice în substanţe mai simple (Cl2. fizice şi chimice. dar nu implică transformări prin reacţii chimice. mol electronic – echivalent cu electronul gram. egală numeric cu masa moleculară. care este numărul lui Avogadro (6.Cl-35 (34. 6 .a.023x1023 particule. motiv pentru care masele atomice nu au întotdeauna valori reprezentate prin numere întregi [spre exemplu. Valoarea masei atomice absolute se stabileşte raportând valoarea atomului gram la numărul de atomi dintr-un atom gram. având existenţă fizică definită. Ele capătă proprietăţi diferite de ale fiecărui element component în parte iar elementele. fiind alcătuite din elemente chimice combinate în rapoarte de masă bine definite. clorul are masa atomică 35.96u. Molecula gram (mol) reprezintă cantitatea de substanţă simplă sau compusă. în proporţii de masă definite.m. Modificările chimice. Datorită valorii lor extrem de mici. adimensională.reprezintă o valoare medie a maselor izotopilor stabili ai elementului respectiv. Substanţele compuse sunt alcătuite din atomi diferiţi şi pot fi transformate prin metode chimice în două sau mai multe substanţe simple. Atomul gram reprezintă cantitatea în grame dintr-un element egală numeric cu masa atomică a acestuia. Lichidele au volum propriu. motiv pentru care iau forma vaselor în care sunt depozitate. denumite substanţe chimice.) şi 24% Cl-37 (36. masele atomice absolute nu pot fi utilizate în practică. Substanţele chimice reprezintă compuşi a căror compoziţie şi structură sunt constante şi invariabile (Albu et al. la rândul lor. cum ar fi modificările de stare (tăierea. cunoscute şi sub numele de reacţii chimice. din punct de vedere chimic. se numesc proprietăţi fizice. Solidele sunt rigide. Cele mai utilizate proprietăţi pentru identificarea unei substanţe sunt acelea care pot fi măsurate şi exprimate numeric. reprezentând universul observabil. Ca şi masa atomică. Lichidele nu suportă comprimări avansate. dar nu au formă specifică.023x10 23). spargerea. Gazele se caracterizează prin aceea că nu au volum şi formă proprii.. au masă proprie numită masă atomică absolută. Ca şi masa atomică absolută. masa moleculară absolută are valori extrem de mici şi se determină prin împărţirea moleculei gram la numărul lui Avogadro. Acele proprietăţi care descriu substanţa însăşi. Elementele constitutive se află. mol molecular – echivalent cu molecula gram. Materia poate exista în trei stări de agregare: gazoasă. Substanţele chimice se deosebesc între ele prin proprietăţi. 1. reprezintă transformarea unor substanţe în alte substanţe. Materia ocupă spaţiu şi are masă.m.). lichidă şi solidă. trecerea substanţelor solide în stare lichidă sau gazoasă). ocupând întreg volumul şi luând forma recipientului în care se află. Gazele pot fi comprimate sau se pot dilata pentru a ocupa diferite volume. S-a determinat că un mol din orice substanţă conţine 6.3.97u. 1974). Substanţele chimice pot fi simple şi compuse. diferite din punct de vedere chimic. Noţiunea de mol se referă şi la alte tipuri de particule: mol atomic – echivalent cu atomul gram. Br2. topirea. O2 etc. îşi pierd proprietăţile caracteristice. Substanţele pot suferi schimbări ale proprietăţilor.)]. mol ionic – echivalent cu ionul gram. aceste modificări putând fi clasificate la rândul lor în modificări fizice şi modificări chimice. Materia şi substanţele chimice Materia este definită ca substanţa din care sunt alcătuite obiectele fizice. este o mărime relativă. H2. reprezintă schimbări ale aspectului fizic care nu afectează identitatea.45u. au formă şi volum definite şi nu suportă compresiuni apreciabile. care reprezintă acele caracteristici ale substanţei ce servesc pentru a o identifica şi a o diferenţia de alte substanţe. deoarece este compus din 76%.

Speciile de atomi ai unui element care au acelaşi număr atomic. extracţie etc. antrenare cu vapori. Reprezentarea substanţelor chimice Compuşii chimici se reprezintă în scris prin formule chimice care.restul elementelor chimice din tabelul periodic). dar numere de masă diferite. introducându-se noţiunea de valenţă. ca urmare. lichidă . Hg. iar restul elemente chimice artificiale. recristalizare. numite impurităţi.Br. praf suspendat în aer etc. Kr. dar cu numere de masă (A) diferite. Rn. Amestecurile heterogene sunt alcătuite din substanţe nemiscibile şi. Formula structurală este o reprezentare simbolică a modului de legare a atomilor componenţi într-o moleculă indicând succesiunea legării lor precum şi locul pe care îl ocupă în moleculă o anumită particularitate structurală. fapt pentru care au aceeaşi compoziţie şi aceleaşi proprietăţi în toată masa (aerul . 1. Substanţele sunt răspândite în proporţii diferite în scoarţa terestră. În natură. formate din una sau două litere alese pentru a reprezenta elementul respectiv. O. Formula chimică poate fi brută. di-. Acestea sunt reprezentate prin simboluri temporare. Separarea şi purificarea substanţelor se realizează prin diferite metode. vinul . Formula brută indică natura elementelor şi proporţia relativă între numărul atomilor elementelor componente. obţinute în laborator. tetravalenţi. Valenţa multor elemente este determinată de abilitatea lor de a se combina cu hidrogenul sau de a-l înlocui din diferiţi compuşi. Din cele 118 elemente descoperite până în prezent. Ea reprezintă un multiplu de numere întregi al formulei brute (se poate ca formula moleculară să coincidă cu formula brută). sunt alcătuite din substanţe miscibile. tri-. 90 sunt elemente chimice naturale. cât şi cantitativă. Ele au semnificaţie atât calitativă. Elementele chimice cele mai noi sunt cele cu numerele de ordine sau numerele atomice (Z) între 112 şi 118. cum ar fi: distilare (simplă sau fracţionată). putând fi separată de celelalte prin metode fizice sau mecanice.În general. Ar. ca şi în cazul simbolurilor elementelor chimice. Xe. sublimare.4 Elemente chimice Elementul chimic sau substanţa elementară reprezintă totalitatea atomilor care au acelaşi număr atomic (Z) (provine din cuvântul latinesc elementum care înseamnă component al materiei).). Elementele chimice se găsesc în natură sub cele trei stări de agregare (gazoasă .soluţie lichidă complexă. izotopii au proprietăţi aproape identice. deosebindu-se între ei prin numărul diferit de neutroni din nucleele lor atomice. amestecuri de atomi cu acelaşi număr atomic (Z). Amestecurile omogene. Elementele sunt cunoscute prin denumiri uzuale şi prin abrevieri care constau în simboluri unice. Simbolurile elementelor chimice sunt utilizate internaţional. Caracteristica principală a amestecurilor este aceea că au compoziţie variabilă ce determină variaţia proprietăţilor lor fizice (densitate. cromatografie.amestec omogen sau soluţie de gaze. Ne.H. pe baza proprietăţilor diferite ale componenţilor şi implică numai modificări fizice. He. Amestecurile pot fi omogene şi heterogene. în cea mai mare parte. moleculară şi de structură. F. temperatura de fierbere etc. Valenţa reprezintă capacitatea de combinare a unui element. filtrare. Cl. care se numesc soluţii. solidă . Elementele chimice reprezintă. Formula moleculară indică tipul şi numărul de atomi de fiecare fel dintr-un compus chimic. au semnificaţie calitativă şi cantitativă.5. se numesc izotopi şi ocupă acelaşi loc în sistemul periodic al elementelor. Analiza formulelor chimice a condus la ideea capacităţilor diferite de combinare a elementelor chimice. N. după numărul legăturilor pe care le formează. exprimată prin numărul de legături simple pe care le poate forma atomul respectiv cu ceilalţi atomi sau prin numărul de electroni pe care un element îi cedează sau îi acceptă când reacţionează pentru a forma un compus.). substanţele chimice conţin mici cantităţi de substanţe străine. Având acelaşi număr atomic. lichide sau gazoase. Fiecare substanţă din amestec îşi păstrează identitatea şi ca urmare proprietăţile. 1. 7 . aliajele soluţii solide). compoziţia şi proprietăţile lor nu sunt aceleaşi în toată masa amestecului (nisip în apă. substanţele există sub formă de amestecuri de substanţe pure solide. identificate în natură. Atomii sunt denumiţi mono-.

legea proporţiilor echivalente). suma algebrică a numerelor de oxidare a elementelor este (-2) + (+1) = -1.În legătură cu valenţa. Ba). au numărul de oxidare –1 faţă de hidrogen. Rb. cînd oxigenul are numărul de oxidare –1. excepţii fiind cazurile în care este legat de un metal ca ion negativ (hidruri metalice . 8 . superoxizii şi combinaţiile cu elemente mai electronegative. Diferitele reacţii studiate au condus la un enunţ al legii care a căpătat diferite formulări dintre care cea mai adecvată este: masa unui sistem chimic care evoluează rămâne constantă. Legea conservării masei Legea generală a chimiei este legea conservării masei. De aceea termenul de valenţă a fost înlocuit cu noţiunea de stare de oxidare sau număr de oxidare. valoare egală cu sarcina ionului hidroxid). CaH 2 etc. descoperită şi formulată Lavoisier.6.NaH. legi volumetrice – se referă la relaţiile care se stabilesc între volumele de gaze implicate în reacţii chimice şi diferite proprietăţi ale gazelor (legea Boyle-Mariotte. Ca. Legea proporţiilor definite După anul 1800. • numărul de oxidare al aluminiului este întotdeauna +3. Utilizarea conceptului de valenţă nu este întotdeauna satisfăcătoare deoarece multe dintre elemente au valenţe multiple sau pot participa la formarea unor combinaţii complexe. este constantă. • într-o moleculă neutră suma stărilor de oxidare este zero. într-un sistem închis. Starea de oxidare este un număr atribuit unui element dintr-un compus. legea GayLussac. chimiştii au studiat reacţiile chimice. Br. ţinând cont de următoarele reguli: • numărul de oxidare al oricărui element în stare necombinată sau substanţă elementară este zero. cu excepţia situaţiilor când formează compuşi unul cu celălalt sau cu oxigenul.) când starea de oxidare a hidrogenului este +1.2. 1. • metalele alcalino-pământoase au numărul de oxidare +2 (Be. prin experimentele lor. excepţii sunt peroxizii. • numărul de oxidare al oxigenului este. Proust a arătat că un compus dat conţine întotdeauna exact aceeaşi proporţie de elemente considerată în termeni de greutate. în general. se definesc electronii de valenţă ca fiind electronii care pot participa la realizarea legăturilor chimice cu alţi atomi. suma algebrică a numerelor de oxidare a elementelor trebuie să fie egală cu sarcina efectivă a ionului [în ionul biatomic hidroxid (OH-). –2. Mg. LiH.).1. 1. legea proporţiilor multiple. • metalele alcaline au numărul de oxidare +1 (Li. • numărul de oxidare al ionilor monoatomici este egal cu sarcina ionilor respectivi (Zn 2+ are numărul de oxidare +2. Există reacţii chimice (reacţii nucleare) care se desfăşoară cu micşorarea considerabilă a masei reactanţilor când legea conservării masei se poate enunţa astfel: suma maselor reactanţilor este egală cu suma maselor produşilor de reacţie plus deficitul de masă dat de formula lui Einstein (dm = dE/c2).6. în care variaţia de masă are valori foarte mici. Se poate spune prin urmare că suma maselor reactanţilor şi produşilor dintr-o reacţie chimică. Sr. Principiul constanţei compoziţiei compuşilor este cunoscut ca legea proporţiilor definite sau constante.6. K. legea proporţiilor definite sau constante. 1. legea lui Avogadro). Legi fundamentale ale chimiei • • Legile care guvernează procesele chimice pot fi împărţite în: legi ponderale – se referă la masele substanţelor care participă la reacţii chimice (legea conservării masei.are numărul de oxidare –1 etc. Cs). • într-un ion poliatomic. Na. în scopul de a determina compoziţia diferitelor substanţe chimice. Acest enunţ al legii conservării maselor este valabil pentru reacţiile chimice obişnuite. • numărul de oxidare al hidrogenului este în general +1. legea lui Charles. • halogenii.

echivalentul chimic se calculează prin raportul dintre masa moleculară a bazei (M) şi numărul grupelor hidroxil ionizabile (OH-): În cazul sărurilor echivalentul chimic se calculează de la caz la caz. 1. Legea proporţiilor echivalente ÎRichter a formulat legea proporţiilor echivalente sau reciproce care statutează că proporţiile în care masele a două sau mai multe elemente diferite. compusul respectiv are întotdeauna aceeaşi compoziţie. Altfel spus. şi de tipul reacţiei la care participă aceasta. cantităţile x2.. x3. H+): • pentru baze. Echivalentul gram sau valul reprezintă cantitatea dintr-un element chimic sau dintr-o substanţă compusă. raporturile de masă diferite corespund întotdeauna unor numere întregi şi mici. prin combinarea a două elemente. 1.). când o cantitate constantă dintr-un element I se combină cu diferite cantităţi notate x1. Substanţele simple sau compuse reacţionează între ele în 9 . Dacă se consideră două substanţe simple.xn dintr-un alt element II. Legea proporţiilor definite sau constante se aplică numai în cazul compuşilor stoechiometrici (care au o compoziţie constantă).3. raportul lor de combinare este a:b. rezultă o serie de compuşi.4. vor trebui să fie aceleaşi sau multipli întregi ai proporţiilor greutăţilor elementelor diferite când acestea se combină între ele. rezultă că raportul a:b/a’:b’ este un raport de numere întregi şi mici.. ceea ce înseamnă că. Echivalenţii chimici sunt folosiţi în calculele stoechiometrice din analiza cantitativă. echivalentul chimic este raportul dintre masa atomică a elementului respectiv (A) şi valenţa sa (n): pentru substanţe chimice. Dalton a formulat legea proporţiilor multiple arătând că atunci când. pe de altă parte.…….. pe de altă parte.6. Echivalentul chimic reprezintă cantitatea dintr-un element sau dintr-o substanţă compusă care se poate combina cu 1g de hidrogen sau cu 8g de oxigen sau care poate înlocui cantităţile menţionate din aceste elemente în oricare dintre compuşii lor (Albu et al. Legea proporţiilor multiple Prin combinarea a două elemente se pot obţine una sau mai multe substanţe compuse. x3. caz în care nu se modifică starea de oxidare. în funcţie de starea de oxidare: • când substanţa nu participă la reacţii de oxido-reducere. care se combină fiecare în parte cu o greutate definită a unui alt element. ale căror mase se notează cu a şi b. conform căreia reacţiile chimice au loc de la echivalent la echivalent. pe de o parte. Din această lege derivă noţiunea de echivalent chimic.……. adică numărul de electroni cedaţi sau acceptaţi în reacţiile de oxido-reducere considerate. pe de o parte.Elementele şi substanţele chimice reacţionează între ele în raporturi de combinare bine definite.6.xn sunt multipli întregi ai cantităţii x1. Din consideraţiile de mai sus se deduce legea echivalenţilor. măsurată în grame. indiferent de calea pe care se obţine un compus. S-au efectuat comparaţii ponderale între substanţe simple care se combină între ele. Pentru elemente. precum şi de proporţia reactanţilor. Dacă aceleaşi două substanţe simple se combină în cantităţi notate cu a’ şi b’ cu o cantitate definită dintr-o a treia substanţă simplă. În reacţiile de neutralizare: • pentru acizi echivalentul chimic se calculează prin raportul dintre masa moleculară a acidului (M) şi numărul de atomi de hidrogen ionizabili (protoni. şi cu o aceeaşi cantitate din altă substanţă simplă. echivalentul chimic se calculează prin raportul dintre masa moleculară a sării (M) şi numărul de echivalenţi de metal din sare (care este egal cu produsul dintre numărul atomilor de metal şi valenţa metalului) • când substanţa participă la reacţii de oxido-reducere echivalentul chimic se calculează prin raportul dintre masa moleculară a substanţei (M) şi diferenţa dintre stările de oxidare ale elementului implicat. numeric egală cu echivalentul chimic respectiv.. x2. echivalentul chimic se calculează în funcţie de natura substanţei.

alcătuind molecule.023 x 1023 particule/mol. Hg) este de 22. în cazul unor atomi diferiţi. 4. Structura atomului Atomul reprezintă cea mai mică particulă a unui element. alcătuită dintr-un nucleu central dens. molecule etc. Forţa de atracţie dintre electroni şi protoni. conţin acelaşi număr de molecule. ion-gram. iar neutronii sunt neutri din punct de vedere electric. În nucleu este concentrată sarcina pozitivă şi aproape toată masa atomului. Dacă se consideră 2 substanţe ai căror echivalenţi sunt E1 şi E2 şi ale căror mase sunt m1 şi m2. Cercetările efectuate la începutul secolului XX au arătat că atomul este o formaţiune complexă. iar electronii au un rol major în desfăşurarea reacţiilor chimice. 5. 10 . dar sunt şi cazuri în care atomii conţin un număr de neutroni diferit de cel de protoni (izotopi).5.baze şi săruri. Definiţi noţiunile de masă atomică şi masă moleculară. Cu ajutorul legii lui Avogadro s-a putut calcula volumul unui mol (moleculă gram) de gaz. moleculară şi structurală. 3.2. Modelele pot fi împărţite în modele atomice precuantice şi modele atomice cuantice.) care se găsesc într-o cantitate echivalentă (atom-gram. Cei mai importanţi nucleoni sunt protonii şi neutronii.6. Legea lui Avogadro Avogadro a emis o ipoteză în conformitate cu care volume egale de gaze ideale sau perfecte diferite. ioni. Enunţaţi diferenţele dintre formulele brută. Modele atomice Modelele atomice reprezintă concepte prin care autorii care le propun încearcă să explice proprietăţile atomilor. Au fost propuse mai multe modele atomice. 2. Pentru a explica proprietăţile constatate experimental ale atomilor s-a dezvoltat teoria structurii atomului elaborându-se mai multe modele. Calculul echivalenţilor chimici pentru elemente. moleculă-gram) de substanţă. Protonii sunt particule subatomice încărcate pozitiv. care s-au perfecţionat de-a lungul timpului. şi care păstrează toate proprietăţile chimice ale elementului respectiv. Numărul lui Avogadro este o constantă universală de cea mai mare însemnătate şi reprezintă numărul de molecule conţinute în 22. Deoarece atomii au un număr de protoni egal cu numărul de electroni ei sunt neutri din punct de vedere electric. Masa protonului şi masa neutronului sunt aproape identice. Comparaţi şi discutaţi stările de agregare ale materiei. Prin generalizare.41 l din orice gaz. Prin urmare numărul de molecule dintr-un volum specific de gaz este independent de mărimea sau masa moleculelor de gaz. acizi. Nucleul este alcătuit din particule elementare numite nucleoni. încărcat pozitiv.1. în jurul căruia gravitează un număr de electroni încărcaţi negativ. Suma protonilor şi neutronilor (n) din nucleu se numeşte număr de masă (A). se poate scrie relaţia care defineşte legea echivalenţilor: E1/E2 = m1/m2 1. Enumeraţi regulile pentru stabilirea stării de oxidare a unui element. În general. Atomii pot exista în stare liberă sau în combinaţie cu alţi atomi identici sau diferiţi. Suma protonilor (p) din nucleu se numeşte număr atomic (Z).41 l sau 22.cantităţi proporţionale cu echivalenţii lor chimici. numărul lui Avogadro reprezintă numărul de particule (atomi. în condiţii normale de temperatură şi presiune. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. în aceleaşi condiţii de temperatură şi presiune. stă la baza multor proprietăţi ale atomilor. Volumul ocupat de un mol de gaz în condiţii normale (0oC şi 1 atm=760 mm col. 2. indiferent de starea de agregare şi are valoarea aproximativă 6. Teoria atomică a materiei 2. 2. iar masa electronului are o valoare mult mai mică. numărul de protoni este egal cu numărul de neutroni.41 dm3 (volum molar). care nu poate fi divizată prin metode fizice şi chimice obişnuite.

n şi este denumit număr cuantic principal. sau mvr = n h/2π Definind ħ = h/2π drept constantă redusă a lui Plank sau cuantă de acţiune se poate scrie: mvr = n ħ 11 . conform teoriei lui Bohr. datorită câmpului electric care se creează. electronul are un moment cinetic (cantitatea de mişcare x raza orbitei). şi este negativâ când un electron trece într-o stare energetică mai joasă.2. sunt permise numai acele orbite ale căror momente cinetice sunt multipli ai constantei lui Plank: L = nh în care n = 1. pe care le-a observat când atomii sunt excitaţi într-un tub cu descărcare în gaz. înconjurat de electroni încărcaţi negativ care se mişcă pe orbite circulare. atomul are formă sferică. atomii constau dintr-un nucleu central mic. energiei electronului care se mişcă pe orbite cu raze din ce în ce mai mari. Sarcina electrică pozitivă este uniform distribuită în tot volumul său. pe o traiectorie circulară (orbită) cu rază r. ΔE = diferenţa de energie dintre cei doi orbitali. cunoscută sub numele de constanta lui Plank -34 (6. h = constantă de proporţionalitate. Diferenţa de energie este pozitivă când un electron face saltul de pe o orbită inferioară pe una superioară. în mişcarea lor. adică sunt cuantificate. 2πmvr = n h. 3. a fost elaborat în anul 1911 de către Ernest Rutherford şi propune o structură planetară pentru atom. Numărul cuantic principal indică. rangul orbitei. elaborată de Max Planck. Nivelurile energetice spectrale corespund. nu se aplică legile mecanicii clasice.6256⋅ 10 J⋅ s). Modele atomice cuantice Modelul atomic Bohr a fost enunţat în anul 1913 de Niels Bohr. precum şi pentru liniile spectrale. şi concepţia cuantică asupra emisiei radiaţiei electromagnetice.2. J. În mişcarea sa pe orbite circulare. Bohr a încercat să găsească explicaţii pentru faptul că electronii. Modelul atomic Rutherford sau modelul planetar. Aceasta va avea o frecvenţă direct proporţională cu diferenţa de energie dintre cei doi orbitali: ΔE = hν ν = ΔE/h unde: ν = frecvenţa radiaţiei emise. elaborată de Rutherford. momentul cinetic L este: L = mvr Pentru întreaga orbită circulară valoarea devine: L = 2πmvr • în conformitate cu postulatul lui Bohr. fenomen care se petrece cu absorbţie de energie. Teoria lui Bohr propune un model de tip „planetar”. iar electronul. În conformitate cu această teorie. care au energii restricţionate la anumite valori. permise. Modele atomice precuantice Modelul atomic Thomson sau modelul atomic static a fost elaborat în anul 1898 de către J. În conformitate cu acest model. • când un electron face un salt de pe o orbită pe alta. oscilează în interiorul atomului. Acest prim model cuantic are la bază concepţia nucleară a atomului. dens. prin urmare. presupunând că: • în stare staţionară.2.………….1. Energiile exacte ale orbitelor permise depind de atomul studiat. În mişcarea pe orbitele permise. proprii fiecărui element. Prin experimentele sale. Diferenţa de energie dintre orbita cu rază mai mare şi cea cu raza mai mică este cedată sau acceptată prin intermediul unei singure cuante de energie. Thomson. prin emiterea de energie radiantă. Electronul se menţine pe orbită datorită compensării forţei centrifuge cu forţa de atracţie coulombiană.2. încărcat pozitiv. 2. electronii nu emit şi nu absorb energie. Pentru o particulă de masă m. electronii se mişcă pe orbite specifice presupuse circulare. încărcat negativ. număr care este atribuit fiecărui nivel energetic. 2. care se roteşte cu viteza v. nu cad pe nucleul situat în centrul modelului.

nr = numărul cuantic radial rm ax r min ∫ mvrdr Între numerele cuantice principal. în care nφ este numărul cuantic azimutal. distanţa dintre electron şi nucleu care. Energia orbitalilor din acelaşi strat creşte de la subnivelul s la subnivelul f (s<p<d<f). nφ ≥ n. în care. = nrh . 1. variază numai poziţia sa în raport cu nucleul.n-1) şi determină forma geometrică a unui set de orbitali. 2. exprimată prin unghiul φ. numărul cuantic azimutal (nφ) şi numărul cuantic radial (nr).1.Momentul cinetic al electronilor trebuie să fie un număr întreg de cuante de acţiune şi. Această valoare corespunde celei mai mici raze posibile. poziţia electronului pe orbită. o mărime cuantificabilă. pe care raza focală îl face cu axa mare a elipsei (a-axa mare a elipsei. rezultă că nφ = n.0529nm). 0 Când deplasarea electronului se face pe o orbită eliptică permisă. Un orbital reprezintă o regiune specifică dintr-un subnivel. În cazul în care electronul (e-) se deplasează pe o orbită circulară. În mecanica cuantică. Reprezentarea deplasării unui electron pe o orbită eliptică Datorită acestor două variabile. nr. pe de altă parte. staţionară. l = 3 → f. b-axa mică a elipsei) şi. Subnivelurile energetice se desemnează prin următoarele simboluri:l = 0 → s. ci şi traiectorii eliptice. numărul cuantic azimutal este înlocuit cu numărul cuantic orbital sau secundar (l = nφ-1). care este dată de variaţia unghiului ϕ (figura 2. 2. Sommerfeld a introdus două numere cuantice. Modelul atomic Sommerfeld Acest al doilea model atomic cuantic reprezintă o dezvoltare a modelului atomic Bohr şi a fost realizat în anul 1915 de către Sommerfeld care a încercat să explice structura fină a liniilor spectrale. prin urmare. Pe de o parte. nu cade pe nucleu şi ca urmare atomii sunt stabili.2.). unde: dφ = variaţia unghiului φ. şi orbita permisă este circulară. şi explică de ce electronul. Prin urmare.1. Dacă nr = 0. e ϕ Fig.2. l = 2 → d. admiţând că electronul parcurge în jurul nucleului nu numai traiectorii circulare. în mişcarea sa. ……. nr. 12 . Numărul cuantic secundar are valori cuprinse între 0 şi n-1 (0. azimutal şi radial există relaţia: n=nφ+nr. egală cu raza focală (r) (figura 2. F2).): r x e x φ F1 F2 Fig. Cea mai mică valoare a numărului cuantic principal n este 1. există două variabile. în jurul nucleului situat în unul din focarele elipsei (F1. stabilind condiţiile de cuantificare: 2π ∫mvrd 0 ϕ = nϕh . l = 1 → p. cunoscută sub numele de raza Bohr (0. Reprezentarea deplasării unui electron pe o orbită circulară În această situaţie regula de cuantificare este: 2π ∫ mvrd ϕ = nh . 2. regiune care conţine maximum 2 electroni cu spin opus.

Pentru caracterizarea completă a nivelurilor energetice ale electronului a fost necesară introducerea unui al treilea număr cuantic. i se asociază o undă. Pentru o anumită valoare a numărului cuantic principal. denumit număr cuantic magnetic (m). când se constată apariţia mai multor subniveluri energetice rezultate prin scindarea liniilor spectrale. Pauli a introdus al patrulea număr cuantic. Starea energetică a unui atom poate fi descrisă dacă se cunosc toate cele patru numere cuantice pentru fiecare electron al său. mişcare de spin. kg v = viteza de deplasare a particulei. şi proprietăţi specifice unei particule. electronul are şi o mişcare de rotaţie în jurul axei sale. Numărul cuantic magnetic poate lua 2l + 1 valori care variază între –l şi +l şi dă informaţii referitoare la orientarea în spaţiu a orbitalilor. la un moment dat. Modelele atomice anterioare nu au putut calcula intensitatea liniilor spectrale şi energia atomilor multielectronici. Teoria atomică a lui Sommerfeld admite că electronii se deplasează în jurul nucleului pe traiectorii circulare şi eliptice. Fiecărei particule (electron). cât şi ca undă. care generează un moment magnetic de spin. Acest câmp magnetic poate fi pus în evidenţă prin interacţiunea sa cu un câmp magnetic aplicat din exterior sau în relaţie cu câmpul altui electron. cu precizie absolută. În mişcarea sa. având în vedere natura ondulatorie a microparticulelor. În anul 1927. Energia electronilor depinde numai de numărul cuantic principal. subnivelul d conţine 5 orbitali. proprietate specifică unei unde. Toate orbitele cu acelaşi număr cuantic principal au aceeaşi energie şi formează un strat electronic. denumit număr cuantic magnetic de spin (ms) sau numărul cuantic de spin.Subnivelul s conţine un singur orbital. orientarea în spaţiu şi interacţiunile sale posibile cu alţi electroni. subnivelul p conţine 3 orbitali. Prin urmare. Heisenberg a arătat că este imposibil să se cunoască simultan. Fiecare dintre orbitali poate să fie ocupat sau nu cu electroni. În mişcarea sa în jurul nucleului. iar subnivelul f conţine 7 orbitali. Pentru caracterizarea acestei mişcări. Toţi orbitalii unui subnivel au aceeaşi energie. Schrödinger. Aceste niveluri energetice nu pot fi caracterizate de cele două numere cuantice descrise până acum. a tratat atomul ca un sistem de unde staţionare. există o singură traiectorie circulară şi n-1 traiectorii eliptice. Acest principiu numit principiul de incertitudine al lui Heisenberg. Cele n-1 subniveluri determinate de numărul cuantic secundar au aceeaşi energie. fiecărui electron dintr-un atom i se atribuie patru numere cuantice care definesc energia sa. Funcţia de undă se obţine prin rezolvarea 13 . m/s Această relaţie stabileşte legătura între lungimea de undă. h = constanta lui Plank. În afară de mişcarea de rotaţie în jurul nucleului. deci şi a electronului. iar electronii un înveliş electronic. elimină noţiunea de traiectorie a unei microparticule. elaborând pentru unda tridimensională asociată electronului o expresie matematică. cât şi viteza de deplasare a unei particule. o microparticulă cum este şi electronul. Undele sunt caracterizate de lungime de undă şi amplitudine. electronul generează câmp magnetic. m = masa particulei. cum sunt masa şi viteza de deplasare. Lungimea de undă este într-o relaţie de inversă proporţionalitate cu masa şi viteza particulei: λ = h/mv în care: λ = lungimea de undă. Toate acestea conduc la ideea unui model care să ia în consideraţie probabilitatea ca un electron să se afle într-un anumit punct. În anul 1924 Louis de Broglie a emis ideea dualităţii de comportare a microparticulelor. Numărul cuantic de spin poate lua valorile ±1/2. se comportă atât ca particulă. atât poziţia. care este denumită funcţie de undă (ψ). căpătând el însuşi proprietăţi magnetice. W.

Pătratul funcţiei de undă reprezintă probabilitatea de a găsi o particulă (electron) într-o anumită regiune a spaţiului.3. nr.2. m = 0. www. 2. Orbitali atomici de tip p Orbitalii de tip p apar la n ≥ 2 şi sunt caracterizaţi de l = 1 şi m = ±1. m = 0 este orbitalul 2s. un singur plan nodal (plan în care electronul nu poate fi găsit niciodată).edu) 2.geo. dyz.0. Orbitalii s au simetrie sferică (figura 2. z de-a lungul cărora se dirijează lobii (figura 2. Orbitali atomici 2. n = 2. 2.fsu. care reprezintă regiunile de probabilitate maximă de prezenţă a electronului. Trei orbitali d sunt aşezaţi sub unghiuri de 45 o faţă de axele de coordonate şi sunt notaţi dxy. y. Convenţional.arizona. n = 3. Orbitalii d au două planuri nodale care împart norul de electroni în patru secţiuni şi ca urmare prezintă structură mai complicată. y.3. dxz (figura 2. m.4.edu) În fiecare strat electronic va exista câte un orbital s. v) cu cele ondulatorii date de amplitudinea vibraţiei într-un punct caracterizat de coordonatele x. În cazul celorlalţi doi orbitali.wine1.). l = 0.3. m = 0 este orbitalul 1s.3. Ecuaţia de undă a lui Schrödinger este ecuaţia fundamentală a mecanicii cuantice şi corelează caracteristicile de corpuscul ale electronului (E.3.5. 2. nr. m = 0 este orbitalul 3s etc. l = 0..sb. În fiecare strat electronic există trei orbitali p cu simetrie bilobară. l = 0. fiind în număr de cinci. Orbitali atomici de tip s Orbitalii de tip s apar de la n ≥ 1 şi se caracterizează prin l = 0.. tetralobară.4. z. 2. prin urmare. www.3. Diagramă individuală a unui orbital atomic de tip s (d.).3. al cărui diametru va fi din ce în ce mai mare. Diagramă a orbitalilor atomici de tip p (d. sunt situaţi de o parte şi de alta a nucleului având. Orbitali atomici de tip d Orbitalii de tip d apar la n ≥ 3 şi sunt caracterizaţi de l = 2 şi m = ± 1. Astfel: n = 1. ±2. orbitalii p se notează în funcţie de sistemul de axe x.).1. probabilitatea de existenţă a electronilor este de-a lungul axelor de coordonate.ecuaţiei de undă a lui Schrödinger. 0. 14 . Fig. Cei doi lobi ai fiecărui orbital p. Fig.

Într-un orbital pot exista maximum 2 electroni.6.Orbitali atomici de tip f Orbitalii f apar la n ≥ 4 şi sunt caracterizaţi de l = 3 şi m = ±1. fx(z2-y2). 2. Principiul ocupării succesive a orbitalilor cu electroni Stabilirea structurii electronice a elementelor nu ar pune probleme. 2. Diagramă a orbitalilor atomici de tip d (d. fx3. fy(x2-z2).com) 2.5.3.4. fiind în număr de şapte [fxyz. fy3.4.3. în ordinea crescătoare a energiei. adică 1s 2s 2p 3s 3p 3d 4s 4p 4d 4f etc. ±2. Diagramă a orbitalilor atomici de tip f (d. Această regulă nu se aplică. fz3].6. decât pentru primele 3 perioade din sistemul periodic al elementelor. Ocuparea cu electroni a orbitalilor atomici 2.geo.Fig. 2. dacă succesiunea energetică a substraturilor ar fi aceeaşi cu ordinea lor normală. 2.2. însă. 0. Orbitalii se ocupă cu electroni succesiv. Structura lor este complicată deoarece aceşti orbitali au trei planuri nodale care trec prin nucleu şi au formă octalobară (figura 2. www. nr. E6s < 4f etc. E5s < E4d. Doi electroni dintr-un atom nu pot avea toate numerele cuantice identice. care se numesc electroni cuplaţi.leandraganko.1. Pentru nivelurile energetice superioare are loc o întrepătrundere a substratelor din diferite straturi. proces care conduce la o succesiune diferită faţă de cea normală. Principiul de excludere al lui Pauli Acest principiu stabileşte repartiţia electronilor pe orbitali. fz(x2-y2). Regula lui Hund 15 . www. Fig. Dacă se notează cu E energia reală a substraturilor.4.edu) 2. se constată că: E4s < E3d.4. cu spin opus.arizona. nr.).4 . ±3. E6s < E5d.

Ar. Definiţi cele mai importante particule elementare care alcătuiesc un atom. după care este completat cu cel de-al doilea electron.2. prima după lantan.. 3. semimetale şi nemetale.. în perioada 7. care se termină cu elementul 118. care consolidează succesiunea elementelor stabilită de Mendeleev.. în perioada 6. Tipuri de orbitali atomici caracterizaţi prin numere cuantice.) şi cuprinde 118 elemente. perioada 5 conţine tot optsprezece elemente (de la Rb la Xe). Sistemul periodic al elementelor 3. În conformitate cu acest criteriu. adică au configuraţie stabilă de dublet sau octet.. 2. Această concluzie referitoare la faptul că proprietăţile elementelor variază periodic în funcţie de masa lor atomică este expresia legii periodicităţii descoperită de Mendeleev. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. revenirea periodică a proprietăţilor.. 3. numărul atomic (Z). IIB.. una dintre legile fundamentale ale naturii. în ordinea greutăţii lor atomice. Perioadele sunt notate cu cifre arabe de la 1 la 7 (o perioadă este alcătuită dintr-un şir de elemente cuprins între două gaze rare succesive.. perioada 3 conţine tot opt elemente (de la Na la Ar)... N etc. perioada 4 conţine optsprezece elemente (de la K la Kr). L perioada 3 – elementele au straturile electronice K.Xe. iar ultimul. Ocuparea cu electroni a orbitalilor atomici se realizează în aşa fel încât energia întregului sistem să fie minimă. L. Generalităţi privind tabelul periodic al elementelor Sistemul periodic al elementelor a fost descoperit de omul de ştiinţă rus Mendeleev. M. Lantanidele şi actinidele sunt două familii de câte paisprezece elemente care se intercalează. Cele 62 elemente cunoscute la acea vreme au fost aşezate într-un tabel.... Reguli de ocupare a orbitalilor cu electroni. Rn) electroni de valenţă.1.. Kr. Grupele secundare conţin metale tranziţionale.. legea periodicităţii se enunţă astfel: proprietăţile elementelor variază periodic în funcţie de sarcinile lor nucleare. 4. cu excepţia primei perioade.1. Numărul perioadei indică numărul straturilor electronice ale atomilor elementelor din perioada respectivă. prin modul de aşezare. Cele 16 grupe sunt împărţite în 8 grupe principale. Moseley introduce un nou criteriu de clasificare al elementelor în sistemul periodic. notate IB. 16 .Structura tabelului periodic al elementelor Sistemul periodic al elementelor este format din 7 perioade şi 18 grupe (tabelul 3.. IIA. VIIIB. Primul element din fiecare perioadă este un metal alcalin. mai întâi de un singur electron. perioada 6 conţine 3treizeci şi două elemente (de la Cs la Rn) iar perioada 7 începe cu elementul Fr şi conţine douăzeci şi cinci elemente caracterizate şi încă şapte elemente care deocamdată au simboluri temporare.. L. Aceste elemente sunt aşezate în partea de jos a tabelului în două şiruri orizontale. un gaz rar.. Grupele principale conţin metale. Enumeraţi şi comparaţi modelele atomice precuantice şi cuantice. dovedindu-se. a doua după actiniu. Gazele rare au doi (He) sau opt (Ne. M • perioada 4 – elementele au straturile electronice K. 3. astfel: • • • perioada 1 – elementele au numai stratul electronic K perioada 2 – elementele au straturile electronice K. Perioada 1 conţine două elemente (H şi He). care începe cu hidrogenul (H).. paralele. După anul 1986 s-a introdus o notaţie nouă a grupelor care utilizează cifre arabe. notate IA. Fiecare orbital este ocupat succesiv.Regula lui Hund se referă la modul de completare cu electroni a orbitalilor atomici. şi a ultimei perioade. Toate grupele secundare conţin câte patru elemente (metale – cele descoperite recent completează perioada 7) cu excepţia grupei IIIB care conţine 32 elemente (metale). iar numărul său desemnează numărul straturilor ocupate cu electroni). perioada 2 conţine opt elemente (de la Li la Ne). VIIIA şi 8 grupe secundare.

. 3.1. Sistemul periodic al elementelor IA (1) K/1 L/2 M/3 N/4 O/5 P/6 Q/7 1 H 3 Li 11 Na 19 K 37 Rb 55 Cs 87 Fr 4 Be 12 Mg 20 Ca 38 Sr 56 Ba 88 Ra IIIB (3) 21 Sc 39 Y 57 La 89 Ac IVB (4) 22 Ti 40 Zr 72 Hf 104 Rf 58 Lantanide 90 Actinide Th Ce VB (5) 23 V 41 Nb 73 Ta 105 Db 59 Pr 91 Pa 92 U VIB (6) 24 Cr 42 Mo 74 W 106 Sg 60 Nd 93 Np VIIB (7) 25 Mn 43 Tc 75 Re 107 Bh 61 Pm 26 Fe 44 Ru 76 Os 108 Hs 62 Sm 94 Pu VIIIB (8. 9.Tabelul nr. 10) 27 Co 45 Rh 77 Ir 109 Mt 63 Eu 95 Am IB (11) 29 Cu 47 Ag 79 Au 111 Rg 65 Tb 97 Bk IIB (12) 30 Zn 48 Cd 80 Hg 112 Uub 66 Dy 98 Cf IIA (2) IIIA (13) 5 B 13 Al 31 Ga 49 In 81 Tl 113 Uut 67 Ho 99 Es IVA (14) 6 C 14 Si 32 Ge 50 Sn 82 Pb 114 Uuq 68 Er 100 Fm 7 N 15 P 33 As 51 Sb 83 Bi 115 Uup 69 Tm 101 Md VA (15) 8 O 16 S 34 Se 52 Te 84 Po 116 Uuh 70 Yb 102 No VIA (16) VIIA (17) 9 F 17 Cl 35 Br 53 I 85 At 117 Uus 71 Lu 103 Lr VIIIA (18) 2 He 10 Ne 18 Ar 36 Kr 54 Xe 86 Rn 118 Uuo 28 Ni 46 Pd 78 Pt 110 Ds 64 Gd 96 Cm .

Baze teoretice ale chimiei 16 .

1. ultimul strat electronic are structura ns1-2 [elementele grupelor 1 (IA) şi 2 (IIA)]. Stabilirea configuraţiei electronice se constituie într-un instrument util care conduce la înţelegerea structurii tabelului periodic al elementelor. contează numai electronii de pe ultimul strat. 15 (VA). se poate construi învelişul electronic al diferitelor elemente. 7 (VIIB). afinitatea pentru electroni. chimiştii pot descrie legăturile chimice. Periodicitatea proprietăţilor elementelor chimice 3.2. 3. Caracterul electrochimic este proprietatea elementelor de a ceda sau de a accepta electroni pentru a trece în ioni. adică se poate stabili configuraţia lor electronică. ultimul strat are structura electronică ns2(n1-10 1)d (n-2)f1-14. • blocul d – cuprinde elemente tranziţionale. se 17 . Tendinţele periodice se manifestă atât asupra proprietăţilor fizice. astfel încât notaţia interioară se poate înlocui cu simbolul gazului nobil anterior scrise între paranteze pătrate. Proprietăţi periodice ale elementelor chimice Aceste proprietăţi sunt determinate de structura învelişului electronic exterior şi configuraţia electronică a elementelor. 10 (VIIIB). raza ionică. spectrele optice. temperaturile de fierbere şi de topire. raza atomică. Tipic. spectrele Röntgen ale elementelor cu Z > 10 (acestea depind numai de numerele atomice). configuraţia electronică reprezintă aranjarea electronilor într-un atom. conductivitatea etc. ultimul strat are structura ns2np1-6 [elementele grupelor 13 (IIIA). Proprietăţi neperiodice ale elementelor chimice Proprietăţile neperiodice variază continuu şi sunt determinate de nucleele atomice ale elementelor. ultimul strat electronic are structura ns2(n-1)d1-10 [elementele grupelor 3 (IIIB). elementele chimice pot fi grupate în 4 blocuri: • blocul s – cuprinde metalele alcaline şi alcalino-pământoase. 11 (IB). moleculă sau altă structură fizică. legate de ocuparea cu electroni a orbitalilor. precum şi proprietăţi cum ar fi stabilitatea. 14 (IVA). energia de ionizare. Utilizând principiile fizicii. 3. Este o metodă care simplifică descrierea configuraţiei electronice pentru elementele cu masă atomică mare. Corelaţii între structura învelişului de electroni şi poziţia elementelor în sistemul periodic Având în vedere principiile enunţate anterior. 17 (VIIA) 18 (VIIIA)]. 12 (IIB)]. pot prevedea cum vor reacţiona atomii. cât şi asupra proprietăţilor chimice. După tipul de orbital în care se plasează electronul distinctiv. 4 (IVB). Proprietăţile chimice ale elementelor sunt strâns legate de configuraţia electronilor. • blocul p – cuprinde elemente care au electronul distinctiv într-un orbital de tip p. Proprietăţi neperiodice sunt: numărul atomic Z. Electronii de pe ultimul strat energetic sunt denumiţi electroni de valenţă. elemente care au electronul distinctiv într-un orbital de tip d. densitatea. masa atomică relativă. Elementele care au tendinţa de a accepta electroni. punctul de fierbere. în chimie.Baze teoretice ale chimiei 3. În termeni de fizică atomică sau chimie cuantică.3. • blocul f – cuprinde lantanidele şi actinidele. 16 (VIA). 5 (VB). deoarece după fiecare gaz rar începe un strat electronic nou.4. trecând în ioni negativi. 8 (VIIIB). 6 (VIB).4. 9 (VIIIB). elemente care au electronul distinctiv într-un orbital de tip s. Proprietăţile fizice periodice sunt volumul atomic.4.

4. hidrogenul şi halogenii. până la distanţa minimă permisă de repulsiile între învelişurile lor electronice. 4. În grupe. trecând în ioni pozitivi. 18 . În perioade. fiind egală cu numărul grupei. conducînd la formarea unor unităţi funcţionale. Atomii elementelor sunt mai stabili dacă au stratul electronic exterior complet ocupat cu electroni. Caracterul bazic al hidroxizilor creşte de sus în jos în grupele principale. reacţii uneori vitale pentru organismele vii. caracterul electropozitiv (metalic) scade de la stânga la dreapta şi creşte cel electronegativ (nemetalic). Structura tabelului periodic al elementelor 2. pentru ca treptat să apară caracterul acid. Legături chimice Legătura chimică reprezintă un ansamblu de interacţiuni care se exercită între atomi.1. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. Cu excepţia hidrogenului şi heliului (care au în stratul electronic exterior maximum doi electroni) un strat electronic complet ocupat conţine opt electroni adică un octet. de la stânga la dreapta. În grupe tăria acizilor oxigenaţi scade de sus în jos. Faţă de hidrogen. electronegativitatea scade de sus în jos. Tăria acizilor oxigenaţi creşte. precum şi asupra reacţiilor chimice la care acestea participă. Valenţa elementelor este strâns legată de diferitele tendinţe privind reactivitatea elementelor din sistemul periodic. ioni sau molecule. pierd uşor unul respectiv doi electroni în timp ce elementele grupelor 17(VIIA) şi 16(VIA) câştigă unul. odată cu creşterea caracterului electropozitiv al metalelor. Elementele din aceeaşi grupă principală au aceeaşi valenţă maximă în combinaţie cu oxigenul. şi scade de la grupa IVA la grupa VIIA.1. în timp ce electropozitivitatea creşte în acelaşi sens. elementul cel mai electronegativ din sistemul periodic.Modul în care se realizează legăturile chimice are un efect important asupra proprietăţilor unităţilor funcţionale care rezultă. Valenţa maximă faţă de oxigen creşte şi este egală cu numărul grupei principale din care face parte elementul. mai reactive. Caracterul acid al compuşilor cu hidrogen creşte în grupă de sus în jos. caracterul acid creşte o dată cu numărul grupei. În perioade. Legătura ionică Teoria electronică a valenţei subliniază realizarea unei configuraţii electronice stabile a stratului de valenţă (dublet sau octet). valenţa elementelor creşte în perioade de la grupa IA la grupa IVA. în perioade.1 Legături chimice intramoleculare 4. În urma transferului de electroni de la un element electropozitiv reactiv la un element electronegativ iau naştere ioni de semn contrar. caracterul bazic scade de la stânga la dreapta. Elementele din grupele 1(IA) şi 2(IIA). Proprietăţi ale elementelor chimice determinate de structura învelişului electronic.Baze teoretice ale chimiei numesc elemente electronegative iar cele care au tendinţa de a ceda electroni. În perioade. prin intermediul legăturilor chimice între atomi. Faţă de fluor. se numesc elemente electropozitive. valenţa elementelor creşte de la 1 la 8 şi este egală cu numărul grupei. care se atrag prin forţe electrostatice (conform legii lui Coulomb). respectiv doi electroni realizând configuraţii stabile de octet.

datorită atracţiei electrostatice dintre ioni. La formarea legăturilor ionice sunt implicate. Astfel. Cl . Legătura covalentă nepolară se caracterizează prin aceea că atomii participanţi la realizarea legăturii sunt de acelaşi fel. În funcţie de natura atomilor participanţi.) sau moleculele care prezintă simetrie geometrică (CH4. MgO) şi unele baze (NaOH. H H În procesul de unire orbitalii atomici se întrepătrund dând naştere unui orbital molecular de legătură. + . Ambii atomi participanţi realizează o configuraţie electronică stabilă. ci raportul de combinare a ionilor constitutivi. CCl4. Ea rezultă prin punerea în comun a unui acelaşi număr de electroni necuplaţi de către fiecare dintre cei doi participanţi la legătură. Ionii se află în nodurile reţelei cristaline şi fiecare ion tinde să se înconjoare cu un număr maxim de ioni de semn opus. permiţând. în urma unei reacţieii exoterme.H H . LiI. . se formează două sau trei covalenţe adică legături duble sau triple. + . Cl2 etc. Formulele brute atribuite combinaţiilor ionice (NaCl. motiv pentru care perechea de electroni de legătură aparţine în egală măsură ambilor atomi. deplasându-se pe orbite care cuprind amândouă nucleele. În aceste cazuri. Se formează molecule nepolare. KF. conducând la formarea de molecule sau reţele atomice. NaF. sodiul metalic reacţionează energic cu clorul în stare gazoasă şi. CaO. legătura covalentă poate fi nepolară. CO2 etc. Ca(OH)2. SrCl2). K2O.) 19 . KI. ci reţele ionice tridimensionale. Combinaţiile ionice tipice sunt sărurile (LiF.2. CaCl2 etc) nu reprezintă compoziţia adevărată a substanţei. KCl. NaCl. polară sau coordinativă. în mod tipic. Na+ + Cl - Na+Cl- În cazul combinaţiilor ionice nu se formează molecule. Structura stabilă de octet se poate realiza şi prin participarea mai multor electroni necuplaţi. KBr. conduce la obţinerea clorurii de sodiu.1. care determină ansamblul să adopte o dispoziţie regulată corespunzătoare reţelei cristaline. 4.. unii oxizi bazici (Na2O. deoarece dubletele de electroni rezultate le aparţin în egală măsură. Legătura ionică nu este dirijată în spaţiu şi nu este rigidă. SO42. un metal şi un nemetal. NaF.H . . înlocuirea uşoară a ionilor din reţea cu alţi ioni.. pe de o parte.). combinaţie ionică: Na.NO3-. doi atomi de hidrogen pot pune în comun electronii necuplaţi. Punerea în comun a unei perechi de electroni conduce la formarea unei singure legături covalente. denumită în mod obişnuit legătură simplă.Baze teoretice ale chimiei În general. NaI. pe de altă parte. procesele de formare a ionilor pozitivi şi negativi nu sunt independente ci au loc simultan în timpul procesului de formare a legăturilor ionice. conducând la formarea moleculei de hidrogen în care densitatea de electroni este concentrată între cei doi nuclei H. . Ionii participanţi la legătura ionică pot fi monoatomici (formaţi din atomi de un singur tip) sau poliatomici (HO-. forţe fizice nedirijate în spaţiu. dizolvarea compuşilor ionici în solvenţi polari şi. Legătura covalentă Legătura covalentă este legătura care se realizează între atomii elementelor identice sau puţin diferite din punct de vedere al caracterului electrochimic. Spre exemplu. Perechea de electroni participanţi nu aparţine întotdeauna în egală măsură celor doi atomi ai moleculei rezultate. Perechea de electroni de legătură se numeşte pereche de electroni participanţi. KOH. cum ar fi moleculele diatomice (H2.etc. Norul electronic este distribuit simetric între cele două nuclee.

înmulţite cu anumiţi coeficienţi. Metoda legăturii de valenţă consideră legătura covalentă ca rezultat al suprapunerii orbitalilor atomici nedeformaţi. Densitatea norului electronic este mai mare în jurul atomului mai electronegativ. se realizează suprapunerea maximă a orbitalilor atomici 1s în spaţiul internuclear rezultând molecula de hidrogen. cei doi atomi participă cu număr egal de electroni. În această idee există trei tipuri de excepţii: - specii moleculare cu mai mult de opt electroni în jurul unui atom (elementele din perioada a treia şi mai departe la care sunt implicaţi în realizarea legăturilor chimice şi electroni de pe orbitalii d). iar dacă spinii sunt antiparaleli. conduc la obţinerea funcţiei de undă a orbitalilor moleculari.Baze teoretice ale chimiei Legătură covalentă polară este legătura covalentă în care atomii participanţi la realizarea legăturii sunt diferiţi.). nu poate da explicaţii satisfăcătoare pentru tipurile de covalenţe şi proprietăţile substanţelor cu legătură covalentă.. cea mai stabilă structură (figura 4. starea cu cea mai scăzută energie şi. teorie care elucidează natura fizică a legăturii. Dezvoltarea teoretică a legăturii covalente dintre atomi se bazează pe metode de aproximare. Există compuşi chimici în care nu este respectată regula octetului. spre exemplu. care conţin unul sau mai mulţi electroni neîmperecheaţi extrem de reactivi). orbitalii atomici se acoperă reciproc pe o suprafaţă limitată de respingerile electrostatice.1. fapt pentru care perechea de electroni de legătură este atrasă mai puternic de atomul cu electronegativitate mai mare. se manifestă forţe de respingere electrostatică. sunt totuşi combinaţii stabile. De asemenea. dacă electronii au spini paraleli. În cazul combinării a doi atomi izolaţi de hidrogen. dintre care două sunt mai importante. specii moleculare cu un număr total de electroni de valenţă impar (specii moleculare. deşi nu realizează structura electronică de octet. 20 . rezultând perechi de electroni cu spin antiparalel. molecula rezultată este alungită şi prezintă doi poli (un dipol) apărând astfel sarcini electrice parţiale: + δ δ H2 + Cl2 → 2H – Cl Legătura covalentă coordinativă sau semiionică se realizează printr-o pereche de electroni neparticipanţi ai unuia dintre atomii participanţi la legătură (atom donor). Orbitalul comun care rezultă este orbitalul molecular cu doi electroni cu spin opus ce aparţine ambilor atomi. metoda legăturii de valenţă (MLV) şi metoda orbitalilor moleculari (MOM). explicând saturaţia reciprocă şi simultană a covalenţei şi orientarea sa în spaţiu. ca urmare. La realizarea acestei legături. În cazul apropierii a doi atomi cu electroni neîmperecheaţi. Această pereche de electroni este pusă în comun cu un alt atom care este deficitar în electroni (atom acceptor). Teoria electronică a covalenţei nu poate explica existenţa acestor specii moleculare cu deficit sau excedent de electroni care. O interpretare cantitativă a legăturii covalente realizează teoria mecanic cuantică. Se realizează astfel coordinarea unei perechi de electroni neparticipanţi a unui atom sau a unei molecule la un orbital vacant al altui atom. Ambele metode se bazează pe combinarea liniară a funcţiilor de undă ale orbitalilor atomici care. specii moleculare cu mai puţin de opt electroni în jurul unui atom (compuşi care sunt în general foarte reactivi). Numărul de covalenţe posibile pentru un atom este egal cu numărul cuplărilor pe care le poate realiza până la obţinerea unei configuraţii electronice stabile.

conduce la creşterea rigidităţii moleculei. dar prezenţa sa nu determină forma spaţială a moleculei. rezultată din suprapunerea orbitalilor 2px. există mai multe tipuri de covalenţe: covalenţa σss (suprapunerea a doi orbitali atomici de tip s). Reprezentarea schematică a formării orbitalului molecular de hidrogen În funcţie de modul de suprapunere a orbitalilor atomici participanţi la realizarea covalenţei. De asemenea. Legătura σ este cea mai stabilă legătură covalentă. proces în urma căruia rezultă orbitali hibrizi. nr. care se numesc orbitali atomici hibrizi. utilizând ecuaţiile de undă (Pauling. orbital molecular orbitali atomici Fig. covalenţa σpd (suprapunerea unui orbital atomic p cu un orbital atomic d prin câte un lob). Reprezentare schematică a covalenţei σpd Covalenţa π este întretăiată de planul nodal al legăturii σ pe care este perpendiculară. Există cazuri în care. După tipul de orbitali participanţi la realizarea legăturii σ. orientarea spaţială a covalenţelor din molecule nu corespunde cu orientarea spaţială a orbitalilor atomilor componenţi. Electronii care realizează această legătură se numesc electroni σ. determinând configuraţia acesteia. În cazul moleculei de azot. legarea atomilor se realizează printr-o covalenţă σ. C) formează mai multe covalenţe decât numărul de electroni necuplaţi din stratul lor de valenţă.2. Covalenţele σ au simetrie cilindrică şi nu y y sunt întretăiate de nici un plan nodal. nr. de exemplu. după formarea legăturii σ.). care este dată de oriantarea covalenţelor σ. modificaţi din punct de vedere al formei. Legătura covalentă σ este legătura care se stabileşte între electroni ce intră în rezonanţă dea lungul axei de legătură. Legătura π are o energie mai mare decât legătura σ. d sau f prin câte doi lobi dând naştere legăturilor duble sau triple. B. ca urmare. Legătura π reduce distanţele interatomice. 4. măreşte unghiul de valenţă şi.2. Astfel de comportări au fost explicate de Pauling care a demonstrat că funcţiile de undă ale electronilor în orbitalii unui atom pot fi combinate matematic. Această legătură rezultă din suprapunerea z z orbitalilor p. al stării 21 . la ambii atomi participanţi la legătură rămân electroni necuplaţi. deosebim legătura covalentă σ şi legătura covalentă π. covalenţa σpp (suprapunerea a doi orbitali atomici p prin câte un lob). 1931). rezultate din suprapunerea orbitalilor 2py şi 2pz (figura 4. covalenţa σsp (suprapunerea unui orbital atomic s cu un lob al unui orbital atomic p). Din această combinaţie rezultă seturi echivalente de funcţii de undă Schrödinger. Legăturile σ sunt legături de bază într-o moleculă. Legătura covalentă π se realizează în cazul în care. x π σ π π π Fig.+ H H Baze teoretice ale chimiei H 2. 4.1. s-a constatat că unele elemente (Be. şi două covalenţe π. Hibridizarea este procesul de combinare liniară a orbitalilor atomici puri din stratul exterior. Pauling a propus modelul hibridizării orbitalilor atomici.

N2O. Hibridizarea are loc în momentul formării legăturilor chimice. Există un număr limitat de tipuri de hibridizare. Densitatea norului electronic este simetric distribuită. deoarece aranjamentul spaţial al perechilor de electroni de legătură în orbitalii de valenţă se realizează în aşa fel încât repulsiile care se manifestă între electroni sunt minime.Electronii de pe orbitalul s se decuplează. cu aceeaşi formă. rezultând trei orbitali hibrizi sp2. În cazul borului hibridizarea conduce la obţinerea a trei orbitali hibrizi sp2. s-a dovedit configuraţia tetraedrică a atomului de carbon. Hibridizarea digonală (sp) se întâlneşte la elemente din perioada 2.3. BeCl2. Atomul de carbon în stare fundamentală are configuraţia electronică a ultimului strat 2s22p2.4. Elementele din perioada a doua au volum mic. HCN. Reprezentare schematică a beriliului în stare fundamentală (A) şi în stare hibridizată sp (B) Hibridizarea trigonală (sp2) se realizează prin combinarea unui orbital s cu doi orbitali p. nr.3. intermediare ca valoare faţă de energiile orbitalilor atomici participanţi. 2px 2s 2py 2pz hibridizare 180o A B Fig. ar trebui să funcţioneze ca element divalent. când atomii trec într-o stare excitată (stare de valenţă). în compuşi de tipul BeH2.. orientare liniară şi formează între ei un unghi de 180o (figura 4. Ca urmare. combinaţiile de acest tip fiind puţine (CO. Unghiurile dintre orbitalii hibrizi sunt de 120o (figura 4. CS). CO2. molecula devine mai stabilă. având drept rezultat doi orbitali hibrizi sp de energii egale.4. Hibridizarea sp se realizează prin combinarea unui orbital s cu un orbital p. putând realiza o întrepătrundere accentuată a orbitalilor atomici. CS2. cu energii egale şi simetrie trigonală. unul dintre ei promovând pe orbitalul p. Experimental. Reprezentare schematică a borului în stare fundamentală (A) şi în stare hibridizată sp (B) Hibridizarea tetraedrică (sp3) este cel mai cunoscut tip de hibridizare şi este caracteristic atomului de carbon. 4. Ca rezultat al hibridizării. Dacă luăm în considerare exemplul atomului de beriliu orbitalii hibrizi rezultaţi au simetrie digonală. 4. 2px 2s 120o 2py 2pz hibridizare A B Fig.). datorită 22 .Baze teoretice ale chimiei energetice şi distribuţiei spaţiale. nr.).

în care se află perechi de electroni neimplicaţi în legătura chimică. deoarece un orbital molecular poate fi ocupat şi de un singur electron.orbitali de antilegătură σ* sau π*. în timp ce electronii aflaţi în câmpul electric nuclear se repartizează în orbitalii moleculari pe niveluri energetice succesive existente sau apărute odată cu formarea moleculei. 4. aparţin edificiului molecular în întregul lui. Electronii se diferenţiază între ei din punct de vedere energetic în: • electroni de legătură (lianţi). Unghiurile dintre orbitalii hibrizi sp3 sunt de 109o28’ (figura 4. fiecare cu câte un electron se amestecă între ei formând 4 orbitali hibrizi. 23 . • electroni de nelegătură (nelianţi).orbitali de legătură σ sau π. Reprezentare schematică a carbonului în stare fundamentală (A) şi în stare hibridizată sp (B) Metoda orbitalilor moleculari consideră edificiul molecular ca un tot unitar. Calcule matematice arată că o covalenţă se realizează prin combinarea a doi orbitali atomici (de aceeaşi simetrie). cu energii diminuate comparativ cu orbitalii atomici puri şi densitate electronică suprapusă. . Nucleele atomice formează scheletul moleculei. Electronii nu mai sunt localizaţi la o legătură sau alta.Baze teoretice ale chimiei diferenţei mici de energie dintre orbitalii s şi p. La combinarea orbitalilor atomici se produc trei tipuri de orbitali moleculari: . Cei 4 orbitali rezultaţi. a căror energie creşte la formarea moleculei. apar două tipuri de orbitali moleculari. 2px 2s 2py 2pz 109o28' hibridizare A B Fig. orientaţi spre vârfurile unui tetraedru regulat. putem spune că prin combinarea liniară a n orbitali atomici se formează n orbitali moleculari.orbitali de nelegătură. a căror energie se diminuează la formarea legăturii. egali din punct de vedere energetic. rezultând doi orbitali moleculari. • electroni de antilegătură (antilianţi). ca urmare mai stabil (orbital molecular de legătură) şi altul mai bogat în energie. unul mai sărac în energie. Completarea cu electroni a orbitalilor moleculari se face cu respectarea regulilor şi principiilor de completare cu electroni a orbitalilor atomici şi începe cu orbitalul de legătură. din care jumătate sunt orbitali moleculari de legătură şi jumătate orbitali moleculari de antilegătură. ci sunt delocalizaţi. cu energii superioare orbitalilor atomici puri şi densitate electronică nesuprapusă.). orbitali σ (de legătură şi de antilegătură) şi orbitali π (de legătură şi de antilegătură). care se ocupă cu maximum doi electroni cu spin opusi continuând cu cel de antilegătură. Metoda orbitalilor moleculari se deosebeşte de metoda legăturii de valenţă prin aceea că nu condiţionează formarea legăturilor chimice de prezenţa unei perechi de electroni cuplaţi.5. Generalizând. . nr. În condiţiile în care pentru formarea unei molecule interacţionează orbitali atomici din subnivelul p. mai puţin stabil (orbital de antilegătură). care nu îşi modifică energia la formarea moleculei (aceştia sunt electronii straturilor inferioare).5.

au o tendinţă puternică de a ceda electronii de valenţă pentru a forma ioni pozitivi. sunt slab atraşi de către acestea şi se mişcă liber printre şi în jurul cationilor metalici.Baze teoretice ale chimiei În conformitate cu metoda orbitalilor moleculari. în banda de valenţă (cuprinde electronii 3s dispuşi în orbitali moleculari de legătură) şi banda de conducţie (cuprinde orbitalii moleculari de antilegătură). Această teorie consideră legătura metalică drept o legătură covalentă puternic delocalizată în câmpul tuturor nucleelor. putându-se forma în număr nelimitat. electronii pot trece din banda de valenţă în banda de conducţie. orientată în spaţiu. spre exemplu. Existenţa particulelor încărcate diferit din punct de vedere electric determină apariţia unor forţe electrostatice de atracţie între ionii pozitivi şi electronii delocalizaţi. În cazul unui cristal de sodiu. Această bandă se împarte. a cărui structură electronică este Na: 1s22s22p63s1. orbitalii atomici se transformă în totalitate în orbitali moleculari de legătură şi orbitali moleculari de antilegătură neîntrepătrunşi. 24 . Tăria acestei legături de tip special ce se stabileşte între atomii unui metal în reţeaua cristalină a acestuia depinde de natura metalului.3. 2 – bandă de conducţie. Legătura metalică Metalele. 3s1 2p6 2s2 1s 2 Na Na Na 2 3 1 Fig. iar electronii din orbitalul 3s există într-o bandă superioară numită bandă de energie (figura 4. Prezenţa electronilor mobili comuni ai reţelei metalice care reflectă lumina explică proprietăţi precum opacitatea şi luciul metalic. rigidă. 3 – bandă de energie) La aplicarea unei diferenţe de potenţial sau la încălzire. ceea ce conduce la o structură cristalină stabilă. care tinde să fie acceptat şi aplicat de majoritatea cercetătorilor. Electronii din stratul exterior se află la distanţe egale de nuclee. nr. o moleculă este stabilă dacă numărul perechilor de electroni din orbitalii moleculari de legătură este mai mare decât numărul perechilor de electroni din orbitalii moleculari de antilegătură. ceea ce explică proprietatea metalelor de a adopta structuri foarte compacte. Legătura covalentă este caracteristică anumitor substanţe anorganice şi compuşilor organici. 4. Legătura metalică nu este orientată în spaţiu. saturată. denumită şi teoria benzilor de energie. Privită prin prisma caracteristicilor sale. la rîndul ei.6. bandă care de obicei este liberă. Modelul mecanismului legăturii metalice. Diagrama benzilor de energie într-un cristal de sodiu (1 – bandă de valenţă.1. La atomul izolat de sodiu. nu este localizată sau saturată. Orbitalii moleculari formează benzi de energie. este cel descris de metoda orbitalilor moleculari. electronii orbitalilor 1s2s2p sunt localizaţi la fiecare atom în orbitali de legătură şi antilegătură. 4.). Prin această comportare se explică conductibilitatea electrică şi termică a metalelor. denumită legătură metalică. legătura covalentă este o legătură puternică.6. Electronii de valenţă sunt descrişi adesea ca electroni delocalizaţi (nu au o poziţie fixă) şi formează aşa numitul gaz electronic. cele mai electronegative elemente din tabelul periodic.

norul de electroni σ este atras mai puternic de elementul electronegativ. exercită atracţie asupra unei perechi de electroni neparticipanţi de la un element electronegativ vecin. acid oxalic etc.). în cazul substanţelor care conţin în moleculă hidrogen şi un element ce poate genera legături de hidrogen. 4.2 Legături chimice intermoleculare 4. În momentul apropierii. Legătura de hidrogen intermoleculară se realizează între molecule. între grupe carboxil şi apă.dipoli (figura 4. Hidrogenul. până la o distanţă care să permită influenţarea reciprocă a două astfel de molecule. care se manifestă între o moleculă polară şi una nepolară. datorită atracţiilor şi respingerilor+ electrostatice dipol-dipol. După modul de realizare.1. hidroxid de aluminiu etc. 25 .δ + + asocierea moleculelor în mici grupuri de.). Importanţă biologică prezintă legăturile de hidrogen care se realizează între grupe hidroxil şi apă.). datorită acţiunii reciproce între dipolii permanenţi.) şi organice (alcool metilic. are loc o orientare a poziţiilor reciproce a moleculelor polare. nr. Legături prin forţe van der Waals Forţele van der Waals sunt forţe de natură fizică. acid boric. legătura de hidrogen poate fi intermoleculară şi intramoleculară. Legătura de hidrogen intramoleculară poate exista în interiorul diferitelor părţi ale unei molecule. Acest tip de legătură conduce la formarea heterociclurilor. aflat în poziţii care să permită interacţiunea. Aceste forţe care apar ca urmare a polarizării mutuale şi acţionează la distanţă mică se clasifică în: • legături dipol-dipol prin forţe de orientare care se manifestă între molecule polare. În aceste condiţii.2.8.7. care este responsabilă pentru rolul fiziologic sau biochimic al macromoleculelor respective. Între cei doi dipoli apar forţe de atracţie de natură electrostatică dipoldipol. Prezenţa legăturilor de hidrogen completează explicaţiile legate de uşurinţa cu care se transformă proteinele şi acizii nucleici.Baze teoretice ale chimiei 4.2. care conduce la δ. ceea ce conferă legăturii un caracter parţial ionic. Legătura de hidrogen are un rol important în determinarea configuraţiei spaţiale adoptate de proteine şi acizi nucleici. există tendinţa ca electronii moleculei nepolare să fie atraşi de sarcina parţială pozitivă a moleculei polare. Drept consecinţă. Această legătură este prezentă în combinaţii care conţin în moleculă atomi de hidrogen. de stabilitate mică. δ δ δ δ δ+ δδ+ δδδ+ δδ+ δ+ δδ+ Fig. Reprezentare schematică a legăturii van der Waals prin forţe de orientare legături prin forţe de inducţie.2. Astfel. precum şi între atomii gazelor monoatomice lichefiate sau solidificate.7. ce se exercită între molecule nepolare. între două lanţiri peptidice sau între două perechi de baze complementare din structura ADN-ului. 4. Legătura de hidrogen Legătura de hidrogen este o formă de atracţie intermoleculară relativ puternică ce se manifestă datorită unor forţe de natură electrostatică. conducând la formarea de asociaţii moleculare anorganice (acid fosforic. polare. încărcat parţial pozitiv. legaţi covalent de atomi puternic electronegativi. În cazul acestor macromolecule legăturile care se realizează între anumite porţiuni ale aceleiaşi macromolecule determină o anumită configuraţie. molecula polară induce un moment electric moleculei nepolare care devine dipol (figura 4.

Datorită vibraţiei moleculelor pot apărea modificări temporare ale orbitei electronice faţă de nucleu. 5. În urma desfăşurării reacţiei chimice se obţin substanţe cu proprietăţi diferite de ale reactanţilor. Tipuri de hibridizare.2.1. greutăţile atomice şi greutăţile moleculare.2.8. 5.1. În consecinţă apar atracţii dipol-dipol. Tipuri de legături covalente. 4.reacţii chimice cu formare de precipitat Pb(NO3)2 + H2S = PbS↓ + HNO3 .forţe exercitate între molecule nepolare.reacţii chimice cu transfer de protoni: a) reacţii de ionizare b) reacţii de hidroliză c) reacţii de neutralizare 26 . Comparaţi cele mai i8mportante metode de aproximare utilizate în dezvoltarea teoretică a legăturii covalente. Substanţa sau substanţele implicate iniţial într-o reacţie chimică se numesc. Reprezentare schematică a legăturii van der Waals prin forţe de inducţie Forţele van der Waals sunt forţe de natură electrostatică.• legături prin forţe de dispersie .reacţii chimice de descompunere CaCO3 = CaO + CO2 . diminuând odată cu creşterea distanţei dintre molecule. 4. 5. care se numesc. 5. Stoechiometria reacţiilor chimice 5. Reacţii chimice Reacţia chimică este un proces în urma căruia are loc transformarea uneia sau mai multor substanţe chimice (reactanţi) în una sau mai multe substanţe noi (produşi de reacţie). Această comportare conduce la apariţia unui moment de dipol temporar care induce în molecula vecină un dipol orientat contrar. 3. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. Enumeraţi şi comparţi din punct de vedere energetic tipurile de legături chimice intermoleculare. Stoechiometria – definiţie şi instrumente de lucru Stoechiometria este o ramură a chimiei care se ocupă cu studiul raporturilor cantitative dintre elemente în combinaţiile chimice sau în reacţiile chimice la care acestea participă şi se bazează pe legile fundamentale ale chimiei. ecuaţiile chimice.reacţii chimice de combinare CaO + H2O = Ca(OH)2 . neorientate. nesaturate. deoarece nu sunt condiţionate de transferul unor electroni de la un atom la altul sau de la o moleculă la alta. Diversitatea largă a reacţiilor chimice face extrem de dificilă clasificarea acestora. 2. Etape în procesul de realizare al legăturii ionice. reacţiile sunt: reacţii chimice fără modificarea stării de oxidare şi reacţii chimice cu modificarea stării de oxidare. Dacă luăm în considerare criteriul chimic. δ- δ+ δ- δ+ δ- δ+ Baze teoretice ale chimiei Fig nr. Se manifestă între atomi neutri sau între molecule cu învelişuri electronice stabile.Reacţii chimice fără modificarea stării de oxidare Aceste reacţii sunt: . Energia acestor interacţiuni este dependentă de dimensiunea şi forma moleculelor implicate.Instrumentele cu care operează stoechiometria sunt formulele chimice.

în funcţie de componentul cu grad maxim de ionizare. adică pH + pOH = 14. pH-ul reprezintă logaritmul cu semn schimbat al concentraţiei ionilor hidroniu (H3O+) sau al activităţii ionilor hidroniu: pH = -lg [H3O+] sau pH = -lg aHO pOH-ul. apa. rezultă că [H3O+] > 10-7 adică pH < 7. acidul clorhidric. condiţie care conduce la pH = pOH = 7 soluţia respectivă are caracter neutru. Soluţia rezultată capătă caracter chimic de acid sau de bază. ionul hidroniu. rezultă că [H3O+] < 10-7. care conferă caracter acid soluţiei: (NH4+ + Cl-) + HOH NH4OH + (H+ + Cl-) • hidroliza unei sări provenite dintr-un acid slab şi o bază tare. soluţia are caracter bazic. Atunci când [H3O+] = [HO-] = 10-7. anionul sulfat acid. baza fiind acceptorul de proton. a căror culoare depinde de pH-ul soluţiei în care sunt dizolvate.+ H2O H3O+ +SO42+ H + HOH H3O+ sau: NH3 + HCl (NH4+ + Cl-) NH3 + HOH (NH4+ + OH-) H+ + NH3 NH4+ Teoria proteolitică admite că reacţiile acido-bazice au loc cu transfer de protoni. Pentru măsurarea acidităţii şi bazicităţii substanţelor. În soluţie rămân ioni de hidrogen (H+). comparativ cu acidul clorhidric. ionul amoniu. conduce la obţinerea unei soluţii cu caracter acid deoarece hidroxidul de amoniu rezultat fiind o bază slabă se ionizează puţin. iar baze sunt amoniacul. Tăria acizilor şi bazelor se apreciază prin constanta de aciditate (Ka) şi respectiv constanta de bazicitate (Kb). Măsurători precise se efectuează prin utilizarea indicatorilor de pH în combinaţie cu metode spectrofotometrice sau prin utilizarea unor aparate de măsură speciale numite pH-metre. să aibă atât caracter acid. În exemplele noastre. apa. cum ar fi clorura de amoniu (NH4Cl).Baze teoretice ale chimiei a) Reacţiile de ionizare sau proteolitice (disociere electrolitică) sunt reacţiile chimice care se desfăşoară cu transferarea unui proton care provine de la un acid. adică pH > 7. opus pH-ului. b) Reacţiile de hidroliză se desfăşoară între ionii unei sări dizolvate şi apă. concentraţia ionilor hidroniu este egală cu concentraţia ionilor hidroxil: [H3O+] = [HO-] = 10-7 Din această egalitate rezultă că: pH = pOH = 7. trebuie să provină dintr-o reacţie de neutralizare în care cel puţin unul din reactanţi să fie un electrolit slab.+ H3O+ acid bază bază acid Conform acestei teorii. Apa poate. substanţe organice. s-au introdus noţiunile de pH şi pOH. Spre exemplu: • hidroliza unei sări provenite dintr-un acid tare şi o bază slabă. acizi sunt acidul acetic. Dacă [H3O+] < [HO-]. cum ar fi carbonatul de sodiu (Na2CO3). la moleculele apei (care poate funcţiona ca bază) sau la moleculele unei baze (alta decît apa): H2SO4 + H2O H3O+ +HSO4HSO4. conduce la obţinerea unei soluţii cu caracter bazic: (2Na+ + CO32-) + HOH H2CO3 + (2Na+ + 2HO-) 27 . anionul sulfat acid. CH3-COOH + H2O CH3-COO. Pentru ca o sare să hidrolizeze. În condiţiile în care [H3O+] > [HO-]. Determinarea calitativă a pH-ului se realizează cu ajutorul indicatorilor de pH. prin urmare. anionul clor. cât şi bazic. acizii şi bazele pot fi molecule neutre. reprezintă logaritmul cu semn schimbat al concentraţiei ionilor hidroxil (HO-) sau al activităţii ionilor de hidroxil: pOH = -lg [HO-] pOH = -lg aHO În apa pură. soluţia are caracter acid. anioni şi cationi.

caz în care are loc scăderea numărului de oxidare. reacţiile redox se clasifică în: • reacţii redox intramoleculare. raportată la variaţia corespunzătoare a pH-ului. Capacitatea de menţinere a pH-ului a soluţiilor tampon este diferită şi se exprimă prin indicele de tamponare. caracteristic acestor reacţii. În procesele de oxidoreducere (redox). reacţiile de oxidare şi reducere au loc concomitent. care variază puţin la adăugarea unor cantităţi mici de acid sau bază. care aparţin aceleiaşi molecule. Indicele de tamponare. industria chimică. când schimbul de electroni se face între atomi identici. cu limite foarte apropiate şi dependent de valorile lui extracelulare. care aparţin aceluiaşi tip de molecule: Cl2 + 2KOH = KCl + KOCl + H2O 28 . chimia organică. mărime care caracterizează soluţiile tampon. Aceste soluţii au un pH determinat. la o valoare a pH-ului numită pH optim de acţiune. chimia anorganică. mărindu-şi numărul de oxidare.Reacţii chimice cu modificarea stării de oxidare Acest tip de reacţii poartă numele de reacţii de oxidoreducere şi reprezintă acele reacţii în care are loc o modificare netă a numărului de oxidare al unuia sau mai multor componenţi participanţi la reacţie.→ O + 2e• reacţii redox de dismutaţie (disproporţionare). Numărul de electroni acceptaţi de oxidant este egal cu numărul de electroni cedaţi de reducător. Ele sunt formate din amestecuri ale unui acid slab şi o sare a acestuia cu o bază tare sau dintr-o bază slabă şi o sare a acestuia cu un acid tare. Există soluţii care. se defineşte ca fiind raportul dintre numărul de molecule hidrolizate şi numărul de molecule dizolvate şi creşte odată cu diluţia şi temperatura. cum ar fi acetatul de amoniu (CH3COONH4). Aceste soluţii se numesc soluţii tampon. Combinaţiile în care elementul implicat într-un proces redox este la starea maximă de oxidare au caracter oxidant. este cantitatea de acid tare sau bază tare adăugate (exprimate în echivalenţi la litru). având drept rezultat o sare (AB) şi apă: HA + BOH AB + H2O Soluţiile de acizi şi baze îşi modifică pH-ul la diluare sau prin adaos de acid sau bază. iar cei care cedează electroni sunt agenţi reducători. Oxidarea este procesul prin care un atom sau un ion cedează electroni. în condiţiile menţionate. Avem în vedere faptul că reacţiile enzimatice care controlează metabolismul celular se desfăşoară normal în condiţii extrem de precise. conduce la obţinerea unei soluţii al cărei caracter va depinde de gradele de ionizare ale acidului şi bazei rezultate: (CH3COO. Combinaţiile care au capacitatea de a se comporta atât ca oxidant.Baze teoretice ale chimiei • hidroliza unei sări rezultate dintr-un acid slab şi o bază slabă.+ NH4+) + HOH CH3COOH + NH4OH Gradul de hidroliză. Reducerea este un proces de acceptare de electroni. un exemplu îl constituie descompunerea cloratului de potasiu (KClO3): 2KClO3 = 2KCl + 3O2 ClO3. Atomii. când schimbul de electroni se face între atomi diferiţi. cât şi ca reducător se numesc amfoliţi redox. Hidroliza are aplicaţii în biochimie (multe reacţii implicate în metabolismul organismelor vii decurg în prezenţa unor enzime numite hidrolaze).→ Cl. îşi menţin pH-ul datorită proprietăţii de a opune rezistenţă elastică la mărirea sau micşorarea concentraţiei ionilor de hidrogen. Combinaţiile în care elementul care participă la un proces redox este la starea minimă de oxidare au caracter reducător. 5. Rezistenţa la modificarea pH-ului a soluţiilor tampon este vitală pentru organismele vegetale şi animale. agricultură (comportarea îngrăşămintelor în sol) etc. c) Reacţiile de neutralizare se desfăşoară între un acid (HA) şi o bază (BOH). moleculele sau ionii care în reacţiile redox acceptă electroni sunt agenţi oxidanţi.2.+ 6e.+ O2O2.2. După elementele care cedează sau acceptă electroni.

6. Apa .→ Mn2+ + 4H2O S2.metabolit universal Apa este cea mai abundentă biomoleculă din celule. din organisme în întregul lor şi de pe Pământ. Este. 2.1. de dismutaţie şi intermoleculare 3. Aspectul cinetic se referă la sensul reacţiilor chimice şi numărul de faze prezente în mediul de reacţie. şi din sol. După sensul reacţiilor chimice acestea pot fi reversibile şi ireversibile. de asemenea. adică produşii de reacţie pot reacţiona pentru a produce reactanţii iniţiali. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. implicit.→ S + 2eFenomenul redox este important pentru lumea vie. reacţiile chimice sunt reacţii omogene şi reacţii heterogene. Cantitatea de căldură degajată sau absorbită în aceste reacţii este numită entalpie de reacţie (ΔH) şi reprezintă o măsură a căldurii produsă sau consumată în proces. Majoritatea reacţiilor chimice se desfăşoară la presiune constantă. apa poate fi de provenienţă exogenă (din alimente. Distribuţia elementelor în lumea vie este foarte diversă şi selectată de organisme pentru realizarea funcţiilor biologice. După numărul de faze prezente în mediul de reacţie. Schimburile de căldură care au loc în cursul desfăşurării unor reacţii chimice respectă legea conservării energiei. Diferenţe între reacţiile redox intramoleculare. în cazul animalelor. deoarece cele mai obişnuite reacţii de cuplare în sistemele biologice sunt reacţii de oxidoreducere. Aceste reacţii mai sunt denumite reacţii spobntane sau favorabile.2. de proprietăţile constituenţilor. Definiţi noţiunile de reacţie chimică reversibilă şi ireversibilă. Din punct de vedere termochimic.+ 8H+ + 5e.Baze teoretice ale chimiei Cl + 1e → Cl Cl → Cl1+ + 1e• reacţii redox intermoleculare. Reacţiile chimice omogene se mai numesc reacţii într-o singură fază în timp ce reacţiile chimice heterogene se mai numesc reacţii în faze diferite. Tipuri de reacţii chimice cu transfer de protoni. când schimbul de electroni se face între atomi diferiţi din molecule diferite: 2KMnO4 + 5H2S + 3H2SO4 = K2SO4 + 2MnSO4 + 5S + 8H2O MnO4. - 6. în cazul plantelor) sau endogenă (din oxidarea compuşilor care conţin hidrogen – 29 . energia considerată este energia calorică. Din punct de vedere termodinamic. cel mai important component al lumii vii. Aspecte cinetice şi termochimice ale reacţiilor chimice Criteriul fizic de clasificare a reacţiilor chimice are în vedere aspectele cinetic şi termochimic al reacţiilor. În organismele vii. Reacţiile reversibile sunt acele reacţii care se desfăşoară în ambele direcţii. Reacţiile ireversibile sunt reacţiile care se desfăşoară într-o singură direcţie. 5. deoarece intră în alcătuirea celulelor şi constituie mediul de desfăşurare al reacţiilor biochimice implicate în desfăşurarea normală a proceselor metabolice. Componenţi anorganici ai materiei vii Manifestările metabolice ale organismelor vii sunt dependente de constituţia chimică a celulelor şi.3. bioelemente şi biomolecule. reacţiile sunt exoterme (se petrec cu degajare de căldură) şi endoterme (se petrec cu absorbţie de căldură). Apa este un metabolit cu rol fundamental în funcţionarea organismelor vii. Reacţiile chimice implică modificări energetice care înseamnă absorbţie sau eliberare de energie. drept consecinţă a proprietăţilor sale speciale.

Se poate spune că apa acţionează în organismele vii ca un tampon de temperatură. ceea ce ar conduce la pierderea unor funcţii biologice. solidă (gheaţă. lipide. proprietate care i-a conferit şi numele de solvent universal. esenţiale pentru funcţionarea normală a organismelor vii. prin perii absorbanţi ai rădăcinilor. Astfel. fără ca temperatura sa să crească sau să scadă foarte mult. proprietate care favorizează disocierea în ioni. nu se dizolvă în apă. prin aceea că este singura substanţă naturală care se află în cele trei stări de agregare. proteine). oceane. particulară pentru fiecare organism în parte. deoarece determină un efect osmotic care conduce la transportul acestor molecule. lacuri. sub formă coloidală. Este de menţionat că toate fluidele de transport din organismele animale (citoplasmă. Apa are o constantă dielectrică mare. fluvii etc. deoarece proprietăţile speciale ale apei fac din aceasta un mediu ideal. este de foarte mare importanţă biologică. Aceasta este o proprietate crucială pentru organismele vii. Capacitatea apei de a dizolva mai multe substanţe dacât oricare alt solvent. conducînd la formarea unui strat de apă pe suprafaţa lor. Datorită caracterului electronegativ al oxigenului şi electropozitiv al hidrogenului. reacţiile chimice implicate în procesele metabolice se desfăşoară în soluţii apoase.Baze teoretice ale chimiei glucide. pentru funcţionarea normală. Această proprietate termică reprezintă un mecanism foarte eficient de răcire utilizat de organismele vii. în lipsa apei. compartimente separate prin membrane celulare cu permeabilitate selectivă.). deoarece atunci când apa se evaporă se eliberează o cantitate mare de energie. din cauza incidenţei mari a legăturilor de hidrogen. Apa pură conduce slab electricitatea din cauza tendinţei reduse de a disocia în ioni: 30 . mări. Schema de reprezentare a moleculei de apă cu planurile de simetrie şi axa de rotaţie Prezenţa a două perechi de electroni neparticipanţi la atomul de oxigen conferă apei capacitatea de a se uni prin legături de hidrogen. deoarece le permite menţinerea unei temperaturi optime.1. Această biomoleculă este repartizată în organismele vii intracelular şi extracelular. care le determină sa fie dispersate. are loc prin intermediul soluţiilor în apă ale acestor nutrienţi. 6. plasmă etc. Toate substanţele cu rol biologic. cât şi faţă de compuşii covalenţi cu masă moleculară mică. căldura specifică mare îi permite apei să primească sau să cedeze o cantitate mare de căldură. compuşi care disociază în apă.). Apa este unică. electronii sunt atraşi de oxigen. Unele dintre acestea. Proprietatea de dipol îi conferă moleculei de apă posibilitatea de a funcţiona ca un excelent solvent atât faţă de compuşii ionici. Molecula de apă este un dipol electric (figura 6. şi anume cele care au zone încărcate electric. în legătura covalentă dintre aceste două elemente. Importanţa apei pentru organismele vii este corelată cu particularităţile structurale ale moleculei sale. unele macromolecule celulare (proteine. Căldura eliberată în unele reacţii implicate în căile metabolice ar denatura. sunt transportate în stare de soluţii. determinând o distribuire inegală a lor. De asemenea. lichidă (apa din precipitaţii. cu forţe intramoleculare puternice. Preluarea substanţelor minerale din sol de către plante. 104 o5' δδ+ δ+ Fig. adică să existe în stare de suspensie coloidală. enzime sau acizi nucleici). Fiecare moleculă de apă este capabilă să se asocieze prin legături de hidrogen cu alte patru molecule de apă vecine fapt ce explică marea coeziune a apei lichide. zăpadă) şi gazoasă (vapori). nr. Căldura de vaporizare a apei este mare. care se datorează legăturilor de hidrogen ce se stabilesc între moleculele sale. Apa are proprietăţi termice unice. manifestă forţe de atracţie asupra moleculelor de apă. Această comportare este importantă din punct de vedere biologic.) sunt pe bază de apă.1. care îi conferă proprietăţi unice în raport cu alţi solvenţi. cum ar fi proteinele spre exemplu. sânge. Anumite molecule mari.

Reacţia cu metalele alcaline este puternic exotermă şi se desfăşoară la temperatură obişnuită: 2H2O + 2Na = 2NaOH + H2 Reacţia cu metalele alcalino-pămîntoase are loc la temperaturi în jur de 100oC: 2H2O + Mg = Mg(OH)2 + H2 Apa reacţionează cu aluminiul după îndepărtarea stratului de oxid de de pe suprafaţa sa: 6H2O + 2Al = 2Al(OH)3 + 3H2 Apa în stare de vapori reacţionează cu ferul încălzit puternic. respectiv. În stare combinată. fiind cel mai uşor dintre toate gazele (ρ = 0. dar procesul este accelerat de prezenţa oxigenului şi a dioxidului de carbon. unele săruri etc. Astfel. Caracterizare generală şi importanţa biologică a elementelor din sistemul periodic 6. cât şi combinat (apă. Ea poate fi descompusă la temperaturi de peste 10000C sau cu ajutorul curentului electric: 2H2O = 2H2 + O2 Molecula de apă prezintă caracter amfoter comportându-se: • ca un acid faţă de bazele mai puternice decît ea H2O + NH3 NH4+ + HO• ca o bază faţă de acizii mai puternici decât ea H2O +HCl H3O+ + ClDin punct de vedere chimic. insipid. Experimental.2. la care se adaugă totalitatea sărurilor calciului şi magneziului cu unii acizi minerali (cloruri. comparativ cu celelalte substanţe gazoase. stele. rezultând hidroxizi bazici: H2O + CaO = Ca(OH)2 H2O + Na2O = 2NaOH Din reacţia apei cu oxizii nemetalelor rezultă oxoacizi: H2O + SO2 = H2SO3 H2O + SO3 = H2SO4 6. hidrogenul molecular este incolor. hidrogenul reprezintă aproximativ 11% din scoarţa terestră (Chambers et Holliday. inodor. la temperaturi înalte. oxizii bazici. hidrogenul are cea mai mare putere de difuziune. Pt). sulfaţi). iar cele care conţin cantităţi mari de săruri (în special săruri de calciu şi magneziu) se numesc ape dure.). Puţin solubil în apă. care formează duritatea temporară. care formează duritatea permanentă. Se lichefiază la temperatura de + - 31 .06952g/cm3). nebuloase. Hidrogenul are conductibilitate termică şi conductibilitate electrică mari. dependente de natura metalului. gaze naturale).Baze teoretice ale chimiei 2H2O H3O + HO În natură. În prezenţa apei.2. 1975). unele metale se corodează. conducând la obţinerea oxidului feroferic: 4H2O + 3Fe = Fe3O4 + 4H2 Plumbul. astfel încât. Hidrogenul este mai uşor de 14. hidrogenul este solubil în alcool şi benzen. Apa reacţionează cu unele nemetale. Duritatea totală a unei ape este dată de totalitatea bicarbonaţilor de calciu şi magneziu dizolvaţi. apa este foarte reactivă şi participă la multe reacţii chimice cu metalele. apa reacţionează cu metalele în condiţii diferite. aurul. conducând la obţinerea apei de clor şi. gaze vulcanice. oxizii acizi. a gazului de apă. Hidrogen Hidrogenul este primul element din sistemul periodic al elementelor. este absorbit în cantitate mare de metale (Fe. Apele care conţin cantităţi mici de săruri se numesc ape moi.1. apa nu se găseşte în stare pură. cuprul. cum ar fi de exemplu clorul şi carbonul (la temperaturi foarte ridicate).38 ori decât aerul. nemetalele. ci conţine diferite cantităţi de substanţe dizolvate. Se găseşte în stare naturală. Datorită masei sale moleculare mici. H2O + Cl2 = HCl + HClO HClO → HCl + [O] H2O + C = CO + H2 Apa reacţionează cu oxizii multor metale. mercurul. s-a demonstrat că apa este o combinaţie chimică foarte stabilă. compuşi organici etc. argintul nu reacţionează cu apa. atât liber (Soare. În condiţii normale.

trecând în cationi monovalenţi. La cald. Determinarea calitativă a metalelor alcaline şi a combinaţiilor lor volatile se efectuează prin reacţia de coloraţie a flăcării incolore a unui bec de gaz (Li-roşu. transparentă şi incoloră. care nu apare liber în reacţiile chimice (apare legat de specii care posedă perechi libere de electroni. sodiul (Na). 0 şi +1. când reacţia se desfăşoară lent. Metalele alcaline se dizolvă în amoniac lichid la temperatura de -33oC. în sinteza amoniacului. pentru a realiza configuraţia stabilă de dublet a heliului. reacţia conduce la obţinerea amidei metalului alcalin implicat în reacţie: o o 32 . în hidrogenarea uleiurilor vegetale. H3O+. la îndepărtarea sulfului. sunt moi. în care un proton este disponibil pentru transfer.77 C. pentru a dobândi configuraţia gazului rar cel mai apropiat. AsH3. cu formule care depind de metodele de preparare (TiH 1. CeH2. nu au compoziţie stoechiometrică. rezultând o soluţie de culoare albastră.2. V. în cele mai multe cazuri. et al. cele mai mari din perioada căreia aparţin şi ca urmare prezintă temperaturi de topire şi fierbere scăzute (cu excepţia Li). bună conducătoare de electricitate. K-violet. deuteriul sau hidrogenul greu (masa atomică=2. de a ceda singurul său electron. bune conducătoare de căldură şi electricitate.. • compuşi interstiţiali cu metalele tranziţionale. capacitatea de a reacţiona cu toate elementele. D. raza atomică şi raza ionică a metalelor alcaline sunt. elementele grupei au tendinţă accentuată de a ceda electronul. litiul (Li). Pd). Dintre toate elementele sistemului periodic. et Goldberg. Hidrogenul are trei izotopi. în obţinerea metanolului prin hidrogenarea monoxidului de carbon.8. SiH4). şi la temperaturi de peste 550oC. Ca urmare hidrogenul prezintă trei stări de oxidare -1. Configuraţia generală a ultimului strat electronic este ns1 şi ca urmare.R. se formează prin reacţia cu elementele grupelor VIA (16) şi VIIA (17). practic. 21H) şi tritiul sau hidrogenul supragreu (masa atomică=3. când reacţia este foarte energică. se numesc metale alcaline. Rb-roz. Grupa IA (1) Elementele din această grupă. 2Li + H2 → 2Li+H• hidruri cu caracter acid. care este auriu). trecînd în protonul H+.73. 1984) Reactivitatea metalelor alcaline este foarte mare şi creşte de la litiu la franciu (cele mai reactive sunt cesiul şi franciul).23 C se solidifică. la temperaturi de 180-300oC. Reactivitatea acestor elemente este motivul pentru care ele se găsesc în natură sub formă de combinaţii şi numai rareori în stare liberă.7).E. şi anume protiul sau hidrogenul uşor (masa atomică=1. hidrogenul manifestă tendinţele de a accepta un electron (H-). 11H). ductile. potasiul (K). transformându-se într-o masă cristalizată în sistem hexagonal. H2 + I2 → 2HI • compuşi covalenţi cu caracter indiferent (CH4. adică prezintă luciu argintiu în tăietură proaspătă (cu excepţia Cs. NH4+) şi de a participa la legături covalente. Csalbastru) (Jurcă. Hidrogenul reacţionează cu oxigenul numai în prezenţa catalizatorilor (Pt. cesiul (Cs) şi franciul (Fr). se formează cu metalele alcaline şi alcalino-pământoase. Compuşii săi binari sunt de patru tipuri (Dillard. la formarea de legături covalente. C. 31H) Ca urmare a structurii sale electronice (1s1). rubidiul (Rb). 6. care.Baze teoretice ale chimiei -252. datorită caracterului bazic pronunţat al hidroxizilor lor. Volumul atomic. iar la temperatura de -259. 1978) şi se corelează cu electronegativitatea elementelor: • hidrurile ionice conţin în reţea ioni hidrură (H-) şi ioni metalici. metalele alcaline au cea mai accentuată tendinţă de a forma legături ionice. Peste punctul de fierbere. ceea ce înseamnă că participă. Hidrogenul are importante aplicaţii practice în domeniul energetic (component al unor combustibili gazoşi). PrH2.9. Hidrogenul are. azotului şi oxigenului din substanţe organice etc. Grupa metalelor alcaline este o grupă omogenă din punct de vedere al proprietăţilor fizice şi chimice.2. aproximativ 1% din vaporii metalelor alcaline conţin molecule diatomice. Elementele din această grupă au caracteristici tipice de metale.. ZrH1. în anumite condiţii. Na-galben. pentru fiecare în parte. maleabile.

ce conduce la obţinerea de hidroxizi alcalini puternici şi respectiv alcoxizi. depozitarea şi biosinteza glucidelor. pompa ionică Na/K este cel mai important mecanism pentru controlul potenţialului electrochimic. Potasiul este elementul care se găseşte în cantitatea cea mai mare în plante. au 2 33 . sub formă de săruri anorganice localizate în organele tinere şi în ţesuturile de susţinere ale plantelor mature (Zamfirache. În organismul uman. vacuole şi citoplasmă. Este motivul pentru care litiul. echilibrele acido . Indispensabil pentru viaţa plantelor. fosfaţi) şi organice (oxalaţi. reprezentantul unei grupe de oxizi cunoscuţi sub denumirea de „pământuri” (Albu et Brezeanu. Elementele grupei a II-a. în cantităţi mici. De asemenea. nu au fost găsite în sistemele biologice. rezultând hidruri: 2Na + H2 = 2NaH Reacţia metalelor alcaline cu apa sau alcoolii este o reacţie energică (reacţia creşte în violenţă odată cu coborârea în grupă). sulfaţi. carbonaţi. Potasiul este principalul cation din lichidul intracelular. CsO2) Ionii metalelor alcaline sunt foarte importanţi pentru funcţionarea normală a sistemelor biologice. tartraţi) care se acumulează în apoplast. cationii de sodiu menţin în limite normale balanţa hidrică. sodiul este cel mai răspândit cation din lichidul extracelular. magneziu (Mg). Se găseşte în cantităţi mici în lichidul extracelular şi în plasma sanguină. în general. transportul dioxidului de carbon. împreună cu anionii de clor. Sodiul şi potasiul se oxidează în aer mai rapid decât litiul. Grupa IIA (2) Grupa a doua din sistemul periodic este alcătuită din elemente care se mai numesc elemente alcalino-pământoase. Sodiul se găseşte în organismele vegetale. inclusiv al volumului sângelui. Rolul fiziologic principal al potasiului în organismele vegetale este de osmoreglator. Din punct de vedere biologic. cele mai importante elemente dintre matalele alcaline sunt sodiul şi potasiul.bazic şi osmotic din organismul uman. în general. Ca urmare. prezente în plasma celulară şi în electroliţi. glucozei şi apei. potasiul participă la reglarea potenţialului de membrană şi a pH-ului celular. Absorbţia sodiului în intestinul subţire joacă un rol important în absorbţia clorului. toxic pentru organismele vii. În reacţia cu oxigenul. peroxizi (Na2O2) şi superoxizi (KO2. iar rubidiul şi cesiul iau foc. RbO2. sodiul şi potasiul se păstrează sub parafină sau petrol. 1974). calciu (Ca).Baze teoretice ale chimiei 2Na + 2NH3 = 2NaNH2 + H2 Metalele din grupa IA (1) a sistemului periodic reacţionează cu hidrogenul. 6. în cantităţi mici sub formă de săruri anorganice (cloruri. stimularea creşterii. Na2O). participând la absorbţia apei prin rădăcini. iar rubidiul. Potasiul este activator al multor enzime. ceea ce conduce la reducerea intensităţii procesului de transpiraţie. Rubidiul şi cesiul. stimulează biosinteza proteinelor şi activitatea unor enzime (fosfoenolpiruvat). datorită efectului său asupra balanţei hidrice. la cald. Aceste două elemente sunt considerate moderat toxice Franciul este un element radioactiv. citraţi. deoarece oxizii şi hidroxizii reprezentanţilor caracteristici ai acestei grupe au o comportare intermediară între cei ai metalelor alcaline şi ai aluminiului. precum şi în biosinteza substanţelor proteice. Ele sunt. este implicat în transportul. metalele alcaline conduc la obţinerea de oxizi (Li2O. bariu (Ba) şi radiu (Ra). cu o abundenţă naturală mai scăzută. 2005). Controlul fin al potenţialului membranelor celulare este important pentru multe funcţii importante ale organismului.3. stimulează fotosinteza şi reglează permeabilitatea membranelor citoplasmatice. beriliu (Be). cesiul şi franciul în fiole de sticlă vidate. stronţiu (Sr). În organismele multicelulare. Din punct de vedere fiziologic sodiul intervine în: creşterea presiunii osmotice a sucului vacuolar. aminoacizilor. Sodiul este determinant primar al volumului lichidului extracelular. Un număr de mecanisme fiziologice care reglează volumul şi presiunea sângelui funcţionează în sensul ajustării conţinutului de sodiu prin bioreceptori din sistemul circulator. Sărurile de litiu sunt utilizate în psihiatrie pentru tratarea depresiei maniace.2. Litiul nu se găseşte în mod normal în organismele vii. stimularea absorbţiei ionilor de potasiu la unele plante.

care nu respectă tendinţa de variaţie continuă a proprietăţilor). precum şi temperaturile de topire şi de fierbere. antioxidant important. cochiliile scoicilor sau membranele celulare.. Magneziul joacă un rol important în structura şi funcţionarea organismului uman. Activitatea unor enzime şi sisteme enzimatice este dependentă de prezenţa magneziului. 1994). Magneziul şi calciul sunt elemente foarte răspândite. Este necesar. care sunt baze puternice. în lichidul cefalo-rahidian etc. fiind implicat în mai mult de trei sute de reacţii metabolice esenţiale (Shils. transmiterea impulsurilor nervoase. în plasma sanguină. beriliul este un element toxic. 2 34 . este activator al unor enzime. Acest element are rol structural. din punct de vedere fiziologic. la rece. pentru funcţionarea normală a organismului. prin membranele celulare şi ca urmare. Datorită reactivităţii mari. magneziul activează procesele de formare ale organelor de rezervă. fiecare la altă temperatură. sunt superioare metalelor alcaline şi scad in grupă (excepţie face magneziul. în conducerea impulsurilor nervoase. Elementele alcalino-pământoase sunt argintii în stare neoxidată (cu excepţia beriliului). cedând cei doi electroni de valenţă şi formând compuşi ionici care conţin cationi de forma M2+ (M-simbolizare generală a unui metal). şi reprezintă un factor important în activarea factorilor de coagulare a sângelui. există sub formă de complex cu magneziul (MgATP). necesită prezenţa magneziului pentru biosinteză. 1999. secreţia de hormoni. esenţiale pentru organismele vii. în membrane celulare şi în cromozomi. iar beriliul şi magneziul participă la această reacţie la cald. fiind prezent în sistemul osos. rezultând hidroxizii corespunzători. Astfel de reacţii sunt cele din metabolismele glucidic. care participă la multe reacţii de sinteză. Calciul. Sr în roşu-carmin. celelalte elemente din grupă se păstrează doar sub ulei de parafină sau petrol. intră în structura clorofilei. Toate elementele alcalino-pământoase au starea de oxidare +2. Concentraţia sa în sânge şi lichidele extracelulare trebuie menţinută între anumite limite. printre care sinteza acizilor nucleici şi sinteza proteinelor. stronţiul şi bariul reacţionează cu apa. În general. rezultă Be2C) Din cauza solubilităţii sale extrem de scăzute. în ţesutul muscular. M + 2H2O = M(OH)2 + H2 Metalele alcalino-pământoase se combină. cu degajare de hidrogen. beriliul este foarte greu accesibil sistemelor biologice. ATP-ul. de asemenea. pentru a dobândi configuraţia stabilă de gaz rar. cum ar fi insulina. rezultă BaO2) M + S = MS 3M + N2 = M3X2 6M + P4 = 2M3P2 M + 2C = MC2 (în cazul Be. Elementele acestei grupe au tendinţa accentuată de a ceda cei doi electroni de pe ultimul strat electronic. molecula care furnizează energie pentru cele mai multe procese metabolice. Energiile de ionizare. Calciul controlează activitatea musculară. Spencer et al. lipidic şi proteic. precum şi a pompei ionice Mg/Ca. elementele grupei a doua nu se găsesc în natură în stare liberă. Ba în galben-berzui) Elementele alcalino-pământoase sunt foarte reactive. contracţia musculară şi ritmul cardiac. pentru activitatea optimă a unor proteine şi enzime. este implicat în reglarea pH-ului celular. smalţul dinţilor. cu nemetalele: M + X2 = MX2 (X-halogen) 2M + O2 = 2MO (în cazul Ba. sunt mai dure decât elementele alcaline şi prezintă densităţi mai mari decât ale acestora. Sărurile volatile ale metalelor alcalino-pământoase colorează flacăra incoloră a unui bec de gaz (Ca în roşu-cărămiziu. Magneziul este implicat în transportul activ al ionilor. menţinerea presiunii sanguine. Conductibilitatea electrică a cestor elemente este redusă. De asemenea glutationul. precum calciul şi potasiul. În cazul organismelor vegetale. ceea ce le face extrem de reactive şi de aceea doar beriliul şi magneziul se pot păstra în aer. Calciul este extrem de important pentru organismele animale reprezentând un element structural major în ţesutul dinamic osos.Baze teoretice ale chimiei electroni în stratul de valenţă şi configuraţia electronică ns .

Se caracterizează prin prezenţa orbitalilor d sau f. Calciul are efect stimulator asupra proceselor biosintetice de la nivelul mitocondriilor (Carnieri. Compuşii ionici ai metalelor tranziţionale au proprietăţi paramagnetice (prezintă magnetizaţie proporţională şi de acelaşi sens cu intensitatea câmpului magnetic în care se află). care sunt combinaţii complexe stabile. compuşii lor fiind utilizaţi în medicină. aur (Au are +I şi +III). VIIIB (8). actinide. Ag. Ni. conducând la fărâmiţarea metalului. care au substraturile d şi s complet ocupate cu electroni. Pd) nu reacţionează cu oxigenul. IB (11) şi IIB (12) situate între grupele IIA (2) şi IIIA (13). E. are rol de activator al unor enzime şi sisteme enzimatice. Configuraţia ultimului strat electronic este (n-2)f1÷14(n-1)d1ns2. catalizatori sau medicamente. În general. cationii sunt de multe ori ioni complecşi. Tranziţionalele de tip d sunt dispuse în patru serii. conducând la obţinerea de oxizi care funcţionează uneori ca o peliculă protectoare (Cr. 1987). 35 . Cu excepţia elementelor din grupa IB (11). Unele dintre elementele tranziţionale reacţionează cu oxigenul. VIIB (10). Metale tranziţionale Metalele tranziţionale alcătuiesc grupele IIIB (3). are rol important în osmoreglare etc. Pt. urmat de cupru). Stronţiul şi bariul nu se întâlnesc în sistemele biologice. ceea ce permite împărţirea lor în metale tranziţionale d şi metale tranziţionale f. Majoritatea elementelor tranziţionale prezintă mai multe stări de valenţă. are izotopii radioactivi. rezultând compuşi ionici. toxici pentru organismele vii. VB (5). Mulţi dintre compuşii de acest tip sunt coloraţi datorită posibilităţilor de tranziţie a electronilor d care determină capacitatea de a absorbi în spectrul vizibil la anumite lungimi de undă. care prezintă numeroase particularităţi.Baze teoretice ale chimiei Funcţiile calciului în plante sunt legate de relaţia dintre factorii de mediu şi creşterea şi dezvoltarea acestora.4. funcţionează ca elemente divalente. care sunt mai puţin reactive. Radiul este un element rar. Co).G. deoarece reprezintă structuri ideale pentru stocarea oxigenului. et al. Compuşii coordinativi sunt importanţi din punct de vedere biologic. Metalele tranziţionale reacţionează cu nemetalele. mercur (Hg). fiind atacate numai de agenţi oxidanţi puternici. cadmiu (Cd). cum ar fi apa regală (amestec de acizi clorhidric şi azotic concentraţi. au temperaturi de fierbere şi de topire mari.. Elementele tranziţionale sunt metale tipice. VIIIB (9). valoarea maximă a stării de oxidare a elementelor tranziţionale este dată de numărul grupei din care fac parte (notaţia cu cifre romane). Elementele tranziţionale formează compuşi de coordinaţie. Oxizii şi hidroxizii metalelor tranziţionale au caracter bazic în stări de oxidare mici. IVB (4). Elementele tranziţionale f formează două serii de câte 14 elemente numite lantanide şi respectiv. şi au configuraţia electronică a stratului de valenţă (n-1)d1÷10ns2. iar alteori acţionează continuu (Fe). agenţi de transfer ai electronilor. cupru (Cu are +I şi +II). sunt bune conducătoare de căldură şi electricitate (cel mai bun conducător termic şi electric este argintul. În aceste combinaţii. VIIB (7). parţial ocupaţi cu electroni. prezintă luciu metalic şi duritate superioară metalelor din grupele principale. argint (Ag are +I şi mai rar +II). VIB (6).2. Metalele nobile (Au. Metalele tranziţionale din grupa IIB (12) zinc (Zn). în raport de 3/1). în care ionii metalelor tranziţionale sunt înconjuraţi de un anumit număr de molecule sau ioni care se numesc liganzi. Reactivitatea chimică a metalelor tranziţionale variază semnificativ. 6. caracter amfoter în stări de oxidare medii şi caracter acid în stări de oxidare superioare. primele elemente ale fiecărei serii formează mai uşor compuşi stabili comparativ cu ultimele elemente.

intră în structura unor enzime şi proteine complexe. în special drept cofactor enzimatic (nitratreductaza. evidenţiem rolul unora dintre ele în organismele vii. a cărei structură nu este deocamdată cunoscută. posibilitatea ca vanadiul să înlocuiască molibdenul în procesul de fixare a azotului pe cale microbiologică (Singht et al. In plante. care catalizează scindarea nucleotidelor şi care contribuie la capacitatea antioxidantă a sîngelui. xantinoxidaza. precum şi acumularea proteinelor în frunze. 1999. 36 . precum şi în cel de biosinteză a clorofilei la algele verzi unicelulare (Meisch. iar ribonucleotid reductaza este implicată în sinteza ADN-ului. aminoacizilor şi colesterolului (Nielsen. fiind implicat în metabolismul glucozei. Vanadiul este un microelement important pentru unele specii animale şi vegetale. 1997). vanadiul este implicat în dezvoltarea oaselor. Astfel. cât şi plantelor. Manganul. este un microelement important şi util. care este implicată în metabolismul aminoacizilor cu sulf. ca ultramicroelement. împreună cu zincul. Pentru plante. Fierul este activator unor enzime şi.Baze teoretice ale chimiei Considerând elementele tranziţionale în ordinea din tabelul periodic. de biosinteză a clorofilei şi pigmenţilor carotenoidici. Este. ca urmare. Cromul este un element care are influenţe benefice în cantităţi extrem de mici. o formă biologic activă a cromului. 1985). participă la transportul (prin intermediul hemoglobinei) şi stocarea (în molecule numite mioglobină) oxigenului în sângele şi ţesuturile mamiferelor. determină. Manganul are rol de cofactor al multor enzime implicate în metabolismul organismelor vegetale. molibdenul este cofactor pentru trei enzime: sulfitoxidaza. Molibdenul este un microelement care funcţionează drept cofactor pentru enzime care catalizează transformări chimice importante. atât în cazul plantelor. fierul este absorbit sub formă de ioni (Fe2+ sau Fe3+). În cazul organismelor animale. 1999). 1969). 2005). În organismul uman. enzime şi sisteme enzimatice (Fairbanks. manganul are rol important în anumite procese fiziologice. cunoscut ca element care influenţează pozitiv procesul de fotosinteză şi. De exemplu. La anumite specii. şi aldehidoxidaza. precum şi la deteriorarea procesului de reproducere. sporirea efectelor insulinei (Vincent. şi o proteină) din calea transportoare de electroni.. atât animalelor. molibdenul este un ultramicroelement util. 2002). deficienţa în vanadiu conduce la încetinirea procesului de creştere. Este implicat în biosintezele clorofilei şi pigmenţilor carotenoidici şi în procesele de fotosinteză şi de fixare a azotului. La plante. Lipsa sau slaba aprovizionare a plantei cu mangan are drept consecinţă diminuarea rezistenţei rădăcinilor la infecţii patogene (Marschner. proteinelor şi lipidelor prin intermediul citocromilor (specii alcătuite dintr-un complex cu fier. catalaza şi peroxidaza sunt enzime Fe-dependente. cuprul şi fierul activează biosinteza clorofilei. Se sugerează. drept stimulator al activităţii miocardului şi creşterii masei musculare în general. Titanul se pare că are efecte benefice minore în organismele vegetale. În cazul organismului uman. superoxid dismutaza Mn-dependentă este principala enzimă antioxidantă din mitocondrii. 1978). Organismul uman utilizează cromul. (Zamfirache. literatura de specialitate menţionează implicarea vanadiului în procesele de creştere. participă la reacţiile de oxido-reducere. nitrogenaza. enzime cu rol important în metabolismul carbohidraţilor. participă la intensificarea procesului respirator etc. Fierul este un micronutrient cu rol major in celulele organismelor vii. Fierul participă la oxidarea carbohidraţilor. favorizează acumularea azotului în nodozităţile radiculare de la plantele leguminoese. odată cu creşterea conţinutului de glucoză din sânge. drept constituent al unor enzime şi activator al altora. utili în procesele oxidoreducătoare. care poate să apară în sistemele biologice în mai multe stări de oxidare. datorită capacităţii lor de a trece reversibil dintr-o stare de oxidare în alta. cât şi al animalelor. de asemenea. denumit hem. De asemenea. Beard et Dawson. În organismul uman este component esenţial a sute de proteine complexe. de asemenea. cele mai vulnerabile organite celulare la stresul oxidativ. 2000). cu rol în metabolismul medicamentelor şi toxinelor (Beedham. cu rol important în îndepărtarea unor specii reactive de oxigen. Benzschawel. xantinoxidaza). În cazul organismelor animale. de asemenea.

fosfataza alcalină. în special în cazul leguminoaselor. precum şi cofactor. intervine în acţiunea unor hormoni. fosfataza alcalină. Cuprul îndeplineşte funcţii antioxidante în diferite ţesuturi şi fluide. susţin vitamina C în îndeplinirea rolului său. carenţa acestui element favorizează apariţia şi dezvoltarea TBC-ului. de asemenea. tirozinaza. Este cofactor al unor enzime (carbonic anhidraza. o protejează de degradarea timpurie. Zincul este un element indispensabil pentru plante. 1996). deoarece are efecte benefice asupra funcţionării ficatului şi rinichilor.). esenţială pentru metabolismul carbohidraţilor. enolaza. în care ionul metalic este înconjurat de un ligand cu şase atomi donori (Cojocaru. De asemenea. cum ar fi citocrom oxidaza. şi implicit. în plus. iar excesul activează declanşarea bolii canceroase. cum ar fi insulina sau hormoni gonadotropi hipofizari. în formă disponibilă din punct de vedere biologic. Pentru plantele stimulator al creşterii nodozităţilor radiculare sub formă ionică sau (Zamfirache. prin întărirea sistemului imunitar (Gissen. 1996). 1994). catalaza. menţine elasticitatea vaselor de sânge şi pielii şi. fiind un metal cheie în activitatea unor enzime. de asemenea. enolaza. participă de chelaţi la intensificarea activităţii unor enzime specifice nodozităţilor Nichelul este un microelement care. previn deteriorarea nervilor prin contribuţia la formarea tecii protective a acestora etc. dopamin-hidroxilaza. Alături de vitamina C. participă la producerea de substanţe care reglează presiunea sanguină şi pulsul. Cuprul participă la funcţionarea normală a organismelor vii. Cuprul participă la funcţionarea mecanismelor de protecţie a organismelor animale de efectele dăunătoare ale unor substanţe chimice. intră în structura cobalaminei. Ca şi manganul. de asemenea. în special legate de proasta funcţionare a ficatului. precum şi în menţinerea sănătăţii cardiovasculare. Este bioconstituent al unor metaloenzime (carboxipeptidaza. 1982).. Cercetări recente evidenţiază faptul că acest element este asociat cu metabolismul lipidic şi este implicat în mecanismele protective împotriva cancerului. în sensul de “efector metabolic”. În cazul plantelor.). Zn-Cu superoxiddismutaza). nichelul este component al unor enzime. mulţi oameni de ştiinţă consideră nichelul un micronutrient indispensabil sănătăţii omului. Vitamina B12. lipidelor şi proteinelor. cum ar fi proteinele de transport (ceruloplasmina sau Cu-albumina). alcooldehidrogenaza. 1999). glutamatdehidrogenaza. De asemenea. în biosinteza triptofanului şi acidului indolilacetic 37 . aldolaza). La om. proteinele de depozitare (metalotioneinele) sau metaloenzimele care conţin cupru (cuproenzime. rolul său stimulator în procesele de creştere la orz şi tomate ( Burzo et al. deoarece un număr de reacţii esenţiale pentru funcţionarea normală a creierului şi sistemului nervos sunt catalizate de enzime cupru-dependente. stimulează metabolismul animal şi vegetal. În cazul organismelor vegetale. Zincul este un microelement esenţial pentru organismele vii. lactatdehidrogenaza. Cercetări efectuate pe anumite animale (pui de găină. aminopeptidaza. arginaza etc. unde concentraţia normală de zinc este de 0. precum şi datorită abilităţii sale de a accepta şi ceda cu uşurinţă electroni (Linder et Hazegh-Azam. intră în structura unor enzime (ascorbat oxidaza) şi stimulează activitatea altora (polifenoloxidaza). cobaltul este necesar formării fixatoare de azot atmosferic şi. cuprul este legat într-o varietate de proteine cu funcţii metabolice specifice. lizil-oxidaza. este un element cu rol catalitic în procesele de oxidoreducere. cu rol activator al unor alte enzime (arginaza. Este important. De asemenea.Baze teoretice ale chimiei Cobaltul este un microelement esenţial pentru multe specii animale şi vegetale. oxalacetatdecarboxilaza. superioare. ca urmare a faptului că este component al Cu-Zn superoxid dismutazei şi ceruloplasminei. cobaltul este un element indispensabil datorită rolului său de (Milică et al. În cazul organismelor animale. izomeraza.. şobolani) supuse unei diete lipsite de nichel au evidenţiat faptul că acestea prezintă probleme de sănătate. precum şi asupra sistemelor osos şi nervos. în funcţionarea sistemului nervos central. cum ar fi ureaza sau hidrogenaza. intervine în biosinteza clorofilei pe care. hexokinaza etc. 2005). Este cunoscut. precum şi de stimulator al activităţii altora (peroxidaza. superoxid dismutaza. ADN-polimeraza . unde există ca microelement sub forma ionilor cuproşi şi cuprici. vitamina B12. acest element este implicat în activitatea fotosintetică a plantelor. ARN-polimeraza. vitamină care este un complex de coordinare al cobaltului. cobaltul sunt importante pentru funcţionarea normală a celulelor. El.003%.

astfel încât trioxidul de bor prezintă caracter acid (B2O3). aluminiu (Al). protector. al unor vitamine. cu excepţia indiului şi taliului. Studii experimentale recente evidenţiază rolul acestui element în metabolismul unui organism marin care trăieşte într-un mediu tipic. O proprietate interesantă a galiului este temperatura sa de topire forte scăzută (29. In mod constant. 2M + 6H+ = 2M3+ + 3H2 Taliul este singurul metal din grupă care se găseşte sub formă de ioni monovalenţi în soluţiile acide. bor (B). 1995). 1996). În plus. trei. au pe ultimul strat 3 electroni.Baze teoretice ale chimiei (auxină). de oxid. galiu (Ga). din cauză că numărul de electroni de pe stratul de valenţă este mai mare. Aluminiul şi galiul reacţionează cu hidroxizii alcalini în soluţii apoase formînd anioni hidroxilici complecşi: 2M + 2OH. 6.2. care au drept cofactor wolframul. caracterul metalic creşte de sus în jos. taliu (Tl). rezultând soluţii care conţin ioni metalici trivalenţi. catalizează interconversia aldehidelor la carboxilaţi. Wolframul (tungsten) are rol biologic limitat. care pot funcţiona în unii compusi şi cu valenta unu (InCl.+ 6H2O = 2M(OH)4. acesta formează cu oxigenul combinaţii covalente. Tl2O. al acizilor nucleici. borul prezentând caracter de nemetal asemănător siliciului.8oC). galiul şi indiul se dizolvă în acizi diluaţi. conductibilitate electrică şi conductibilitate termică. Aluminiul. în reglarea metabolismelor glucidic. elementele grupei prezintă în combinaţiile lor (în special halogenate şi oxigenate) valenţa maximă. acoperindu-se cu un strat subţire. Grupa IIIA (13) Elementele din această grupă. În privinţa proprietăţilor fizice există deosebiri între elementele grupei.5. prin participarea unui orbital 2p vacant. cercetări recente consideră că gliceraldehid-3-fosfatferedoxin-oxidoreductaza. 2005). În privinţa borului. rezultând nitrură de aluminiu: 2Al + N2 = 2AlN 38 . Metalele din grupa prezintă luciu caracteristic. enzimă care aparţine acestei famili. Caracterul oxizilor variază în grupă.+ 3H2 Aluminiul este singurul element din grupă care reacţionează la temperatură ridicată cu azotul. 2000). Formarea cationilor trivalenţi (E3+) necesită o energie de ionizare mare. temperatură şi puritate. indiul şi taliul au puncte de topire inferioare aluminiului şi greutăţi specifice superioare acestuia. în general. trioxidul de indiu (In2O3) prezintă caracter bazic. comparativ cu elementele din primele două grupe principale. La temperaturi ridicate reacţia este energică: 4M + 3O2 = 2M2O3 Încălzit la roşu. conducând la obţinerea de halogenuri trivalente (excepţie TlX): 2M + 3X2 = 2MX3 Taliul poate funcţiona şi ca element monovalent formînd TlX. precum şi în procesele pe care le implică fixarea azotului la plantele leguminoase (Zamfirache. cu configuraţia electronică generală ns 2np1. Este vorba de studiul unei anhidraze carbonice Cd-dependente (Lane et Morel. Comportarea sa în raport cu oxigenul din aer este dependentă de cristalinitatea probei. Aceste enzime. deoarece este utilizat de un număr mic de enzime care fac parte din familia aldehidferedoxin-oxidoreductază (Kletzin et Adams. In2O. Toate elementele grupei reacţionează energic cu moleculele de halogeni (X2). Cadmiul nu este cunoscut. Metalele din grupă (M) reacţionează cu oxigenul din aer. proteic. Este motivul pentru care borul funcţionează tricovalent prin hibridizare de tip sp2. dimensiunile particulelor. sărac în zinc (Thalassiosira weissflogii). este implicată în glicoliză (Mukund et Adams. TlCl). Galiul. Reactivitatea elementelor din această grupă este mai scăzută. trioxizii de aluminiu şi galiu (Al2O3. indiu (In). iar trioxidul de taliu (Tl2O3) prezintă caracter puternic bazic. Elementul bor mai poate funcţiona şi în stare de hibridizare sp3. ca având funcţii biologice. Ga2O3) prezintă caracter amfoter. taliul formează un oxid toxic (Tl2O) în care metalul este monovalent. În grupă.

carbon (C). în stimularea activităţii unor enzime (invertază. stimulează activitatea unor enzime etc. la siliciu şi germaniu. siliciu (Si). a cărui configuraţie electronică este ns2np2. este implicat în reducerea toxicităţii altor elemente minerale (P sau Cu). În cele mai multe organisme vegetale. tirozinază). proteinelor. [Sn(OH)6]2. precum şi în acumularea auxinelor libere. magneziu şi fosfor. având rol de acceptori de electroni. Efecte pozitive asupra creşterii sunt semnalate la speciile cu toleranţă ridicată la aluminiu. cu excepţia carbonului. organismul uman este expus continuu acţiunii acestui element. cantitatea de aluminiu este redusă. punctul de topire. Borul este un microelement necesar tuturor plantelor. importante din punct de vedere biologic.şi plumbului. Starea de oxidare maximă este IV şi se manifestă în combinaţiile halogenate (EX4) şi în oxizii superiori cum ar fi CO 2 sau SiO2. germaniu (Ge). datorită capacităţii sale de a hibridiza sp2 şi sp. în cazul unor compuşi ai germaniului şi siliciului (H3SiO4). Se pare că acest element nu are efecte benefice asupra organismelor animale. Ca) şi diminuarea absorbţiei altora (S. magneziu. borul este necesar în cantităţi mici. care se deosebeşte de celelalte elemente ale grupei prin compuşii pe care îi formează.6. Se găseşte în plantele superioare sub formă de compuşi ai acidului boric şi complecşi organoborici. Elementele grupei pot realiza legături coordinative. Odată cu creşterea numărului atomic. Elementele grupei au tendinţa de a forma covalenţe. Borul inhibă. Aluminiul.2. 6. produse farmaceutice etc. precum şi înflorirea. deoarece este implicat în fixarea ionilor de calciu. La elementele cu număr atomic mare se accentuează tendinţa de a forma cationi. aluminiul. P. zinc şi.. în fixarea azotului. elemente cu caracter metalic. prin prezenţa sa în cantităţi mici. legarea fructelor şi formarea seminţelor. 1989). în cazul unor compuşi ai carbonului (H2CO3). pectinază. Cl2). a principalelor procese fiziologice legate de utilizarea de către plante a acestor elemente. Prezenţa borului în organismele vegetale favorizează procesele de respiraţie şi fotosinteză. De asemenea.se întâlneşte numai în două carburi metalice. Cationul C 4+ este foarte instabil. urmat de siliciu în stare hibridizată (în special în compuşii săi cu oxigenul). Prin alimente. cresc razele atomice şi ionice ale elementelor precum şi densitatea. băuturi. alterează bariera membranară care reglează schimburile între sistemul nervos central şi sistemul circulator periferic (Banks. formarea compuşilor fenolici. Carbonul este singurul element din grupă care poate forma legături duble sau triple. Aluminiul este cel mai abundent ion metalic din biosferă. şi în această grupă. În organismele animale şi în special în organismul uman. care are valoarea cea mai mare în cazul hidrocarburilor. Similar cu grupa 13 (IIIA). Mg. nemetal tipic. până la staniu şi plumb. În cazul plantelor superioare. implicit. Grupa IVA (14) Elementele din această grupă.Baze teoretice ale chimiei Elementele grupei. Aluminiul este de interes în metabolismul criptogamelor. considerat o neurotoxină. Are rol important în biosinteza glucidelor. borul influenţează permeabilitatea membranelor plasmatice şi este implicat în transportul glucidelor. dar cel mai pronunţat se manifestă la carbon în stare hibridizată (mai importante sunt covalenţele cu el însuşi şi cu hidrogenul). este toxic pentru plante. sunt borul şi. mangan. În cantitate mare. odată cu creşterea numărului atomic. efectele sale benefice fiind de ordin secundar. până la 6 în cazul unor ioni complecşi ai staniului. punctul de fierbere. în mică măsură. acizilor nucleici clorofilei. fără rol important în chimia carbonului (Be2C şi Al4C3). De asemenea. staniu (Sn) şi plumb (Pb) au 4 electroni pe ultimul strat. în creşterea rezistenţei plantelor la secetă şi ger. intervine în modificarea raportului monoglucide/diglucide în favoarea monoglucidelor. precum şi a creierului (îmbunătăţirea performanţelor legate de atenţie şi memoria de scurtă durată). [Pb(OH)6]2-. caracterul metalic creşte de la carbon. 39 . iar anionul C4. Creşterea caracterului metalic se manifestă prin modificarea stabilităţii hidrurilor. deoarece perturbă absorbţia ionilor de calciu. Numărul maxim de coordinaţie al elementelor faţă de oxigen creşte de la 3. prezenţa borului este legată de funcţionarea normală a metabolismului animal. care sunt toxici pentru plante. în intensificarea absorbţiei unor elemente (K. Acceptarea de electroni pentru realizarea configuraţiei stabile este posibilă din punct de vedere energetic pentru elementele acestei grupe. considerate semimetale. la 4. deoarece prezenţa sa este asociată cu o bună funcţionare a sistemului osos.

deoarece repulsia datorată electronilor atomilor 40 . iar monoxidul de staniu (SnO. siliciul este implicat în desfăşurarea normală a reacţiilor implicate în metabolismul vegetal. bismut (Bi). dioxidul de staniu (SnO2. implicit. cu halogenii. siliciul este esenţial din punct de vedere fiziologic şi metabolic. în anumite condiţii. Atomii elementelor din această grupă nu formează combinaţii ionice. de stimularea absorbţiei de dioxid de carbon şi. hidro-ecosfera şi litosfera. care se găsesc în patru rezervoare majore interconectate: atmosfera.7. Elementele grupei au rol biologic important. în anumite condiţii. Cercetări la nivel molecular au evidenţiat rolul acestui element de stimulator al sistemului imunitar şi. geologică şi biologică. de 420 x 10 11t (Öpik. cum ar fi metalele grele şi radicalii liberi. iar monoxidul de plumb (PbO. biosfera terestră. arsen (As). proprietate întâlnită şi în cazul germaniului (acid foarte slab). deoarece intră în constituţia oaselor. Rezervele enorme de carbon sunt estimate a fi de 7. Circulaţia complexă a carbonului între aceste rezervoare este un ciclu biogeochimic. în general. Acest element este prezent în natură sub formă de combinaţii anorganice şi organice. stare de oxidare II+) are caracter amfoter. stare de oxidare II+) are caracter bazic. ligamentelor. este esenţial pentru toate sistemele vii. rolul de a reduce efectele negative ale aluminiului. de creşterea rezistenţei pasive a plantelor la agenţi patogeni. Poziţia elementelor din grupa VA în raport cu gazele rare nu permite. rezultând tetrahalogenuri (în cazul plumbului rezultă PbX2): M + 2X2 = MX4 În aer sau în oxigen. unul dintre cele mai răspândite elemente din natură. stibiu (Sb). fosfor (P). Carbonul. părului.2. Pentru anumite bacterii şi alte forme de viaţă.Baze teoretice ale chimiei Fiind nemetale. unghiilor etc. Plumbul are acţiune inhibitoare asupra unor enzime implicate în biosinteza hemului(α-aminolevulinat dehidrataza şi ferochelataza) determinând apariţia anemiei. Grupa VA (15) În această grupă sunt cuprinse elementele azot (N). În cantităţi mici. Expunerea îndelungată la săruri solubile sau compuşi cu proprietăţi oxidante ale plumbului determină apariţia de nefropatii şi suferinţe abdominale. Dioxidul de plumb (PbO 2. El este un metal toxic ce poate distruge conexiunile nervoase. elementele din această grupă formează hidruri. 6. Este important pentru organismele animale. a căror stabilitate scade de la carbon la plumb. carbonul şi siliciul pot forma acizi. În reacţie cu hidrogenul. putând exista în soluţie numai cationi Sb3+ şi Bi3+. Siliciul este al doilea element ca abundenţă în scoarţa terestră (după oxigen). de asemenea. Ultimul strat conţine cinci electroni. Informaţiile legate de rolul biologic al plumbului sunt foarte puţine. datorat numărului mare de straturi electronice. deoarece în cazul acestor două elemente (elemente grele) se manifestă fenomenul de ecranare a nucleului. şi are. Acţiunea sa este legată de reducerea transpiraţiei cuticulare. de intensificarea procesului de fotosinteză etc. în particular. având configuraţia ns2np3. Staniul este implicat ca microelement în funcţionarea normală a unui număr restrâns de organisme animale. numai în cazul unor derivaţi halogenaţi de forma EX5 (E = element).5 x 10 11t în dioxidul de carbon atmosferic. de creşterea rezistenţei mecanice. iar în straturile superioare ale mărilor şi oceanelor. 1989). Elementele grupei reacţionează. în funcţie de condiţiile de reacţie. stare de oxidare IV+) are caracter acid. efectele sale pozitive asupra cancerului şi artritei (Asai. de stimularea proceselor de germinaţie şi creştere pe substrate saline. în special în organismele tinere. precum şi protecţia organismelor de radiaţiile UV. 2005). stare de oxidare IV+) are caracter slab acid. rezultă oxizi: 2M + O2 = 2MO M + O2 = MO2 În cazul staniului. Starea de oxidare maximă este V+ şi se manifestă rar. Germaniul este un microelement implicat în eliminarea şi neutralizarea substanţelor toxice. manifestarea tendinţei de a forma ioni negativi. care se datorează unor procese active de natură chimică. fizică.

prezintă multe astfel de modificaţii. fosfuri şi arseniuri metalice. iar Bi2O3 are caracter bazic. În metabolismul vegetal. Fosforul este un alt element al grupei. Astfel. Odată cu creşterea numărului atomic. combinaţii care în soluţie hidrolizează: Mg3N2 + 6H2O = 3Mg(OH)2 + 2NH3 Co3P2 + 6H2O = 3Co(OH)2 + 2PH3 Atomii elementelor din această grupă au tendinţa de a forma legături covalente. în stare solidă. încât nucleul nu mai poate atrage alţi trei electroni necesari completării învelişului electronic exterior. cum ar fi azotul sau carbonul. spre deosebire de celelalte elemente ale grupei. caracterul nemetalic scade odată cu scăderea caracterului acid al oxizilor. combinaţii de tipul: 4E + 3O2 = 2E2O3 4E + 5O2 = 2E2O5 Prin reacţia anhidridelor cu apa rezultă acizi: E2O3 + H2O = 2HEO2 E2O5 + H2O = 2HEO3 În cazul azotului. Azotul. În grupă. elementele grupei VA formează combinaţii de tipul EH3 (hidruri). având rol de donori de electroni. a căror stabilitate scade de la azot la arsen. care există ca agregate mari ce conţin legături simple. Faţă de hidrogen şi radicali organici. P3-. In urma reacţiei cu hidrogenul. punctul de topire. arsenul şi stibiul. El intră în structura proteinelor citoplasmatice. Reacţia cu oxigenul a elementelor grupei conduce la obţinerea de anhidride. Procesele de creştere şi dezvoltare ale organismelor vegetale se desfăşoară în condiţii normale. oxoacizii sunt oxidanţi. tăria lor diminuând de la azot la arsen. deoarece poate să formeze compuşi în toate stările de oxidare de la 1 la 5. în stare hibridizată poate realiza legături duble sau triple. raza atomică. în săruri de amoniu sau tetraalchilamoniu. Elementele fosfor şi arsen prezintă în oxiacizii lor număr de coordinaţie 4 (H3PO4. unităţi structurale fundamentale ale moleculelor de proteine şi acizilor nucleici. As2O3 şi Sb2O3 au caracter amfoter. macromolecule biochimice care transportă informaţia genetică. În organismele vegetale. rezultând acid azotos (HNO2) şi acid azotic (HNO3). în timp ce fosforul. As3PO4). Contrar celorlalte elemente. În stare de oxidare 5. Bazicitatea hidrurilor scade în grupă de la azot la arsen. N2O3 şi P2O3 sunt anhidride. a proteinelor membranare. cu participarea celor trei electroni p de valenţă. anhidridele azotoasă (N2O3) şi azotică (N2O5) reacţionează cu apa. care se realizează în citoplasmă. raza ionică. azotul are numărul maxim de coordinaţie 3 (HNO3). punctul de fierbere. El trebuie transformat în compuşi utilizabili sau fixat pentru a putea fi folosit. Electronegativitatea scade in grupă de la azot la bismut. Azotul molecular din atmosferă nu poate fi utilizat direct de organismele vii. fosforul nu se găseşte decât în sol. a proteinelor de rezervă. odată cu creşterea numărului de ordine. dacă azotul se află în raport optim cu fosforul şi potasiul. Atât fosforul organic. a enzimelor. denumit ciclul azotului. a acizilor nucleici. azotul este implicat în biosinteza proteinelor.Baze teoretice ale chimiei este atât de mare. se deosebeşte de celelalte elemente ale grupei. La atomul central există o pereche de electroni neparticipanţi. Oxiacizii în care elementele se află în stare de oxidare 3 sunt agenţi reducători. important pentru creşterea şi dezvoltarea organismelor vii. proprietate mai accentuată în cazul azotului. Transformările azotului şi compuşilor săi în natură se realizează printr-un proces biochimic ciclic.există numai în stare solidă în unele azoturi. rezultând ioni oniu (NH4+. a clorofilelor etc. deoarece intră în alcătuirea aminoacizilor. care poate coordina H+. azotul este al patrulea element mineral ca abundenţă şi unul dintre cele mai importante ca implicare în nutriţia minerală. cresc densitatea. Capacitatea de a forma legături triple explică existenţa moleculelor N2. Prezenţa perechii de electroni neparticipanţi determină capacitatea elementelor din această grupă de a realiza legături coordinative. În oxizii sau oxiacizii săi. Ionii N3-. As3. cloroplaste şi mitocondrii. numărul maxim de coordinaţie al azotului este 4. singurul element gazos din grupă. Bismutul în stare solidă are structură metalică. Solubilizarea este realizată de 41 . PH4+). cât şi cel mineral sunt insolubili. Azotul este un element esenţial în organismele vii. Azotul nu prezintă modificaţii alotropice.

de asemenea. oxigenul reacţionează cu toate elementele. în cazul plantelor. Cu excepţia oxigenului. există în ţesutul muscular al vertebratelor. formează combinaţii ionice. De asemenea. Grupa VIA (16) Elementele acestei grupe. în sistemul tampon sanguin. fosforul intră în structura fosfolipidelor. translocat prin tulpini şi depozitat în organele tinere şi seminţe. ci hibridizate. masele atomice. sulf). În stare de oxidare III. Sub formă de fosfaţi. Anionii fosfat reprezintă constituenţi minerali ai ţesutului osos (sub formă de fosfaţi de calciu). fosforul este preluat de animale. conţin şi orbitali de tip d. telur) şi metalic (poloniu) se observă în multe dintre proprietăţile acestor elemente. Tendinţa generală este de acceptare a doi electroni. seleniul (Se). sau prin intermediul microorganismelor care excretă acizi organici sau chelaţi. intră în constituţia nucleotidelor. la care numărul cuantic principal este mai mare decât 2. Fosforul este recunoscut. corespunzătoare numărului grupei. din cauza sarcinii nucleare mari în raport cu raza atomică relativ mică. pentru realizarea configuraţiei stabile a celui mai apropiat gaz rar din sistemul periodic al elementelor. punctele de topire. acest element stimulează procesele de înflorire. arsenul este toxic pentru organismul animal. În grupă. elementele grupei pot prezenta starea de oxidare maximă şase. componenţi structurali principali ai membranelor celulare. fructificare. fiind absolut necesari desfăşurării normale a proceselor metabolice. Este motivul pentru care combinaţiile în care elementele grupei prezintă covalenţe mai mari decât 2 nu provin din stări fundamentale ale atomilor. fosforul este preluat din sol de către plante. având rol de donori de electroni. şi poloniul (Po) au pe stratul de valenţă şase electroni.Baze teoretice ale chimiei fosfataze. Compuşii cu fosfor trivalent sunt toxici pentru organismul animal. Datorită potenţialului mare de ionizare (314 kcal/mol).2. Tendinţa de a trece de la caracterul nemetalic (oxigen. seleniu. Configuraţia electronică a ultimului strat este ns2np4.bazic al organismului. Celulele vii utilizează fosforul pentru transferul energiei celulare de la procese exergonice la procese endergonice. De la plante. păstrează şi transportă energia liberă (în procese de fosforilare oxidativă. În aceste combinaţii. Cu elementele electropozitive. oxigenul (O2). FO). atât în stare elementară. punctele de fierbere. scăzând în acelaşi sens caracterul electronegativ al elementelor. Atomii elementelor din această grupă. telurul (Te). cât şi în combinaţiile sale. proprietate care se manifestă în cazul oxoacizilor. enzime prezente în rădăcini. În plus. cu excepţia fluorului (singurul element mai electronegativ decât oxigenul) unde este în stările de oxidare +1 sau +2 (F2O. fiind implicaţi. în special ai oxigenului. Cu elementele vecine din perioada 2 (azot. de asemenea. Sub formă de anion fosfat. acizilor nucleici şi altor biomolecule simple sau complexe. în care sulful are rol de acceptor de electroni. maturare a fructelor etc. sulful poate înlocui oxigenul.8. este datorată faptului că electronii de pe ultimul strat sunt legaţi puternic. Atomii elementelor îşi pot completa octetul şi prin formarea a două covalenţe. Anionii fosfat şi unii esteri ai acidului fosforic sunt prezenţi în toate celulele animale. formînd tioacizi. Omologii oxigenului. Arsenul se găseşte în cantităţi mici în toate ţesuturile animale şi vegetale. în care elementele grupei sunt divalent negative. 6. formând compuşi în care funcţionează în starea de oxidare –2. pentru participarea sa la menţinerea echilibrului acido. glicoliză sau fotofosforilare). Comportarea diferită a oxigenului. la semimetalic (seleniu. prin intermediul acidului adenozin trifosforic (ATP) care captează. caz în care intervin cei doi electroni p necuplaţi. 42 . Atomii elementelor sulf. pe care pot fi promovaţi electronii exteriori. pot avea şi rol de accepori de electroni. Perechile de electroni care participă la realizarea acestui tip de legături sunt perechile de electroni din orbitalii exteriori s sau p şi uneori d. şi telur pot forma legături coordinative. Fosforul este un element de importanţă vitală pentru metabolismul celular al tuturor formelor de viaţă. carbon) oxigenul poate forma legături simple şi duble. sulful (S). razele atomice şi razele ionice cresc de la oxigen la telur.

aceşti compuşi prezintă caracter slab acid. În organismele animale. şi prin variaţia structurii cristaline. Diferitele tipuri de combustii. Sulful are rolul de a proteja celulele împotriva factorilor dăunători. din punct de vedere cantitativ. substanţele organice se transformă în substanţe simple precum apa. rezultă compuşi de forma EO2 şi EO3. Echilibrul dintre producerea şi consumul de oxigen este controlat prin procese biologice şi geologice. reprezentând în acelaşi timp şi o barieră termică. anhidride acide. Cercetări recente evidenţiază. pe de altă parte. sulfuri. se petrec tot în prezenţa oxigenului. cu care nu reacţionează. În stare liberă. cu care nu se combină în mod direct. Ciclul oxigenului este un ciclu biogeochimic între cele trei mari rezervoare de oxigen: atmosfera. Toate elementele grupei există în mai multe forme alotropice. cu toate celelalte elemente din sistemul periodic. Urme de sulf se găsesc în atmosferă. care EO2 + HOH = H2EO3 (H 2SO3) prin reacţia cu apa conduc la obţinerea de acizi: EO3 + HOH = H2EO4 (H2SO4) Reacţia elementelor grupei cu metalele alcaline şi alcalino-pământoase conduce la obţinerea de compuşi ionici: oxizi. În urma acestui proces se eliberează oxigen în atmosferă. seleniuri şi telururi Oxigenul este. în timp ce această stare este realizată de celelalte elemente ale grupei la temperaturi mai mari decât punctele lor de fierbere. în cazul proteinei-hormon insulină).Baze teoretice ale chimiei În condiţii normale de temperatură şi presiune. oxigenul formeză oxizi. proteinele şi enzimele care conţin aceşti aminoacizi. importanţa sulfului în biosinteza cofactorilor şi situsurilor active vitale din proteine şi. care are rolul de a proteja organismele vii de efectele nocive ale radiaţiilor cu lungimi de undă mici. Cel mai mare conţinut de sulf îl au keratinele prezente în epidermă. În urma reacţiei cu oxigenul. de asemenea. iar în apă reprezintă aproximativ 88%. hidrogenul sulfurat sau amoniac. Prin acţiunea radiaţiilor UV asupra moleculei de oxigen se formează. Ca urmare. dioxidul de carbon. precum şi putrezirea organismelor după moarte. 2005). apă şi energie. ozonul (O3). în funcţionarea normală a ficatului şi în încetinirea procesului de îmbătrânire. Prin putrezire. Sulful este un element esenţial pentru organismele vii. Importante în structura proteinelor sunt punţile disulfidice dintre reziduurile de cisteină (de exemplu. în straturile superioare ale atmosferei. Este implicat. Sulful intră în structura unor vitamine (tiamina. care se petrec în strânsă legătură cu circulaţia carbonului în natură. sulfaţi. rolul său în mecanismele complexe în care este implicat (Akabayov et al. cum ar fi poluarea şi radiaţiile dăunătoare. Elementele grupei reacţionează cu hidrogenul. oxigenul există în stare diatomică. rezultând dioxid de carbon. biosfera şi litosfera. unul dintre cele mai abundente elemente de pe Pământ. care se manifestă prin diferite forme moleculare. oxizi. Sulful participă la reacţii de oxido-reducere implicate în metabolismul organismelor vii prin grupările tiolice libere sau eliberate în prezenţa biocatalizatorilor din compuşi organici (-SH din glutation de exemplu). proces în urma căruia se petrece oxidarea anumitor substanţe organice. a căror stabilitate diminuează în grupă de sus în jos. substanţe care reintră în circuitul general al substanţelor naturale. sulful este prezent în structura aminoacizilor cisteină şi metionină. silicaţi. Moleculele de apă. pentru biosinteză de glucide. sub formă de dioxid de sulf. au o tendinţă pronunţată de a participa la realizarea de legături de hidrogen. utilizată de organisme pentru diferite funcţii vitale. alcaloizi şi uleiuri eterice. biotina). carbonaţi etc. 43 . pe care îl utilizează în procesul de fotosinteză. oxigenul reprezintă aproximativ 20% din atmosfera terestră. algele şi anumite microorganisme preiau dioxidul de carbon. de unde plantele pot să le absoarbă prin frunză. Cu excepţia gazelor rare. formând compuşi de forma EH2. existând sub formă de apă. în cazul oxigenului. caracter care se intensifică în grupă odată cu creşterea volumului atomic. Oxigenul este un element esenţial pentru viaţa pe planetă. direct. Cu excepţia apei. este prezent în toate polipeptidele. a halogenilor şi a metalelor nobile. asigurând respiraţia organismelor aerobe. în cazul elementelor în stare solidă.. Plantele verzi. pe de o parte. spre deosebire de hidrurile celorlalte elemente din grupă. păr şi unghii.

la regenerarea unor sisteme antioxidante.9. cunoscute sub numele de selenoproteine (sunt caracterizate. elemente având rol de donori de electroni. proprietate care diminuează în grupă de sus în jos. Solubilitatea halogenilor în apă scade odată cu creşterea masei atomice. atomii halogenilor manifestă tendinţa de completare a octetului prin acceptarea unui electron formînd anioni monovalenţi.. în combinaţiile covalente. 2Na+Br.Baze teoretice ale chimiei În viaţa plantelor. iar culoarea se închide (fluorul este un gaz de culoare galben-deschis. 1999. Atomii elementelor îşi pot completa octetul şi prin participarea unui electron (necuplat) la formarea unei covalenţe cu elemente electronegative (EXn). care să coreleze necesarul cu disponibilul. bromul este un lichid brun. Numărul maxim de coordinaţii este 3. sulful este un element indispensabil. plantele nu necesită seleniu pentru supravieţuire deşi. 44 . De aceea stabilitatea acizilor oxigenaţi creşte în grupă de la fluor la iod. ci reacţionează energic cu aceasta: 2F2 + 2H2O = 4HF + O2 Halogenii prezintă caracter nemetalic pronunţat. Fluorul nu se dizolvă în apă. Spre deosebire de animale. astatin (At) şi au pe ultimul strat şapte electroni. Fluorul este cel mai reactiv dintre toate elementele cunoscute. În combinaţiile ionice. în special (Holben et Smith. Cu elementele electropozitive formează combinaţii ionice. Toleranţa plantelor la seleniu este diferită. halogenii sunt înlocuiţi în ordinea fluor.+ Cl2 = 2Na+Cl. afinitatea pentru electroni scade de la fluor la iod. iar altele (tioredoxin reductazele). până la această dată. halogenii se înlocuiesc în ordinea inversă decât în cele ionice: 2KClO3 + I2 = 2KIO3 + Cl2 Toţi halogenii. halogenii sunt oxidanţi foarte energici. clor (Cl). Datorită poziţiei în sistemul periodic. Majoritatea fluorurilor sunt compuşi ionici. pe când iodul are tendinţă mare de a forma combinaţii covalente. Larsen. et Powis. iod. reacţionează cu apa conform reacţiei: X2 + HOH = HOX + HX Fluorul şi iodul au unele caractere mai diferite. iod (I). Moleculele halogenilor sunt biatomice. brom. plantele încorporează acest element în compuşi care conţin sulf. proteine de transport capabile de protecţie antioxidantă a celulelor epiteliale.2. Densitatea. în general. şi selenoproteinele W din muşchi. sunt în studiu. Seleniul este un microelement esenţial pentru funcţionarea enzimelor seleniu-dependente. 2000). halogenii pot forma compuşi tri-. iodul solid cenuşiu-violet. cu excepţia fluorului. EX. imediat înaintea gazelor rare. se accentuează afinitatea pentru electroni a ionilor complecşi.şi heptacovalenţi. şi asupra proceselor de creştere şi dezvoltare. atunci cînd seleniul este prezent în sol. clor.+ Br2 Pe măsură ce scade afinitatea pentru electroni a ionilor simpli în grupă. seleniu-dependente. brom (Br). 1999). Cu excepţia fluorului. punctele de fierbere şi de topire cresc. cu posibil rol în metabolismul muscular. 6. Mustacich. pentru aprovizionarea căruia acestea şi-au perfecţionat mecanisme specifice. Halogenii au miros caracteristic şi sufocant. chiar aur şi platină. Unele dintre aceste enzime sunt antioxidante (glutation peroxidazele). În grupă. Legăturile dintre atomi sunt legături covalente nepolare. Ca urmare. posibil şi ale vitaminei C (Holben et Smith. Reacţionează cu toate metalele. 1998). unsprezece astfel de enzime). Selenoproteine. Grupa VIIA (17) Elementele grupei sunt fluor (F). 1999. starea de agregare a halogenilor variază de la gaz. penta. puternic electronegativ. Elementele pot realiza şi legături coordinative prin perechea de electroni s şi perechile de electroni p din stratul exterior. mecanisme cu implicaţii directe asupra metabolismului. participând la reducerea efectelor nocive ale speciilor reactive de oxigen (Ursini et al. clorul este un gaz galben-verzui. deosebirile fiind determinate de sistemele lor de detoxifiere în legătură cu acest element. iar stabilitatea lor diminuează de la clor la iod. în sensul că fluorul are tendinţă mai mare de ionizare. Datorită acestui caracter. Trei enzime diferite. pot acţiona asupra hormonilor tiroidieni activându-i sau dezactivându-i. odată cu creşterea masei atomice. Configuraţia electronică a stratului de valenţă este ns2np5. care la încălzire sublimează). cum ar fi selenoproteinele P din plasmă. la lichid şi apoi la solid. În grupă.

sânge.4%). Necesarul de fluor pentru organismele animale este asigurat din plante şi apă. nu apare liber în natură. Fluorul este considerat un microelement important în organismul animal. asigurând pH-ul acid necesar desfăşurării reacţiilor enzimatice specifice. Rolul său este de stimulator al creşterii şi dezvoltării organismelor vegetale. Bromul în stare lichidă atacă pielea. clorul este activator al unor enzime (adenozintrifosfatază. manifestă efecte stimulatoare ale sistemului respirator al plantelor. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. este implicat în procesele de coagulare a sângelui. intră în compoziţia sucului gastric (0. 2005). brom. 5. Proprietăţi ale halogenilor determinate de poziţia lor în Sistemul Periodic. reglează echilibrul acido-bazic din organismul animal precum şi presiunea osmotică a sângelui. ci numai sub formă de combinaţii.Baze teoretice ale chimiei În natură. este un microelement nemetalic necesar în sinteza hormonilor tiroidieni. Caracteristici generale ale elementelor din grupa metalelor alcaline. 3. fluorul se acumulează în frunze în doze diferite. În cantitate mare se găseşte în organismele merine inferioare. inhibitor al biosintezei aminoacizilor şi proteinelor. Importanţa biologică a elementelor din grupele V A şi VI A din tabelul lui Mendeleev. 2. în intensificarea procesului de diviziune celulară la nivel foliar etc. α-amilază). Rolul său este puţin important. manifestînd efect anticoagulant. iodul se găseşte în cantităţi mici în toate organele. intervenind şi în inhibarea procesului de sinteză a pigmenţilor fotoasimilatori (Zamfirache. în concentraţii scăzute putând influenţa pozitiv dezvoltarea organismelor vegetale. Proprietăţi determinate de structura electronică a elementelor din grupa IV A a Sistemului Periodic al elementelor. Pentru organismul animal. Bromul se găseşte în unele plante şi organisme marine. Proprietăţi care conferă unicitate apei. Pe parcursul perioadei de vegetaţie a plantelor. Cele mai mari cantităţi se înregistrează în unele alge marine şi în unele specii de spongieri (Zamfirache.0. cât şi pentru animale. Sub formă de acid clorhidric. inhibitor al absorbţiei şi metabolizării azotului. 6. Prezenţa clorului a fost evidenţiată în numeroase plante inferioare şi superioare. şi activator al unor enzime (peroxidaza. fiind un element foarte reactiv. În general. De semenea. 4. 2005). Se cunoaşte că este implicat în procesele de osmoreglare. 7. Rolul unor metale tranziţionale în organismele vii. Alături de ionii de sodiu. Reactivitatea metalelor alcalino-pămîntoase. clor. care deţine un rol important în metabolismul iodului. În cazul plantelor. atât pentru plante. halogenii exogeni în stare gazoasă au acţiune toxică şi atacă ochii şi căile respiratorii. ci sub formă de halogenuri. 45 . în reglarea permeabilităţii celulare. în special a celor horticole. iod au rol important în organismele animale şi vegetale. unghii şi copite. Anionii de fluor. în deschiderea şi închiderea stomatelor. De asemenea. dar se mai găseşte în oase. În concentraţii mici.3 . dar rolul său nu este pe deplin elucidat. păr. halogenii nu se găsesc liberi. invertaza). prin translocarea sa din sistemul radicular. în special pentru menţinerea sănătăţii dinţilor. Clorul. Iodul este un microelement important. esenţiali pentru funcţionarea normală a glandei tiroide.

7. În funcţie de poziţia atomilor de carbon în catene aceştia pot fi primari. 7. Efectul inductiv Proprietăţile compuşilor organici sunt determinate de interacţiunile care se manifestă între R şi X. efectul inductiv negativ scade odată cu creşterea numărului atomic (Z). Efecte electronice în compuşi organici Unul sau mai mulţi atomi de hidrogen dintr-o hidrocarbură. printr-un mecanism de inducţie electromagnetică. se reprezintă grafic printr-o săgeată îndreptată spre atomul atrăgător de electroni şi scade odată cu creşterea distanţei faţă de atomul care-l determină. în care X reprezintă gruparea funcţională ce conferă moleculelor o reactivitate specifică. în care R reprezintă radicalul hidrocarbonat. În compuşii organici care au în moleculă doar legături σ pot avea loc deplasări ale electronilor σ. existent în starea activă a unor molecule. Existenţa unui număr mare şi variat de compuşi organici este legată pe de o parte de proprietăţile atomilor de C şi H de a forma legături covalente σ stabile şi pe de altă parte pe proprietatea unică a atomilor de C de a se uni între ei în număr nelimitat pentru a forma catene stabile. spre unul din atomii prezenţi în moleculă. pot fi înlocuiţi cu atomi sau grupe de atomi ai altor elemente. Efectul inductiv poate fi permanent. caz în care se numeşte efect inductiv static (Is) sau temporar. R-H. Acest efect se numeşte efect inductiv (I). ramificate.1.2. Efectul inductiv pozitiv (+I) este determinat de X prezenţa înY moleculă a unor atomi sau grupe de atomi respingătoare de electroni iar C C cel negativ de prezenţa unor atomi sau grupe de atomi atrăgătoare de electroni: -Is +Is Elementele din aceeaşi perioadă produc un efect inductiv negativ cu atât mai mare cu cât numărul atomic (Z) este mai mare. în compuşi saturaţi şi prin legături duble sau triple. 7. Noţiuni fundamentale de chimie organică În combinaţiile organice alături de C participă şi H.1. ciclice sau mixte: Existenţa acestor tipuri de catene a condus la împărţirea compuşilor organici în compuşi aciclici şi ciclici. Efectul electromer 46 . După maximum 4 atomi de C acest efect devine nul.Baze teoretice ale chimiei 7. R-X. în compuşi nesaturaţi. Rezultă astfel derivaţi funcţionali. secundari. existent în starea fundamentală a unor molecule. terţiari şi cuaternari. În grupă.1. Atomii de carbon pot fi legaţi într-o catenă prin legături simple de tip σ. caz în care se numeşte efect inductiv dinamic (Id). liniare.1. Efectul inductiv static poate fi pozitiv sau negativ.

1. izomerie spaţială în care formulele sunt reprezentate spaţial 7. static (Es . CH3 CH3 CH2 CH2 CH2 CH3 CH3 CH CH2 CH3 CH3 C CH3 CH3 izopentan • pentan CH3 neopentan • Izomeria de poziţie – determinată de poziţia unei particularităţi structurale într-o moleculă organică (legătură multiplă.).1. respingător de electroniC (-EsC (R R radical hidrocarbonat): ) – Y C C C R X H H H H H +Es -Es 7. Este o interacţiune electronică intramoleculară datorată: • atracţiei electronilor π de către un atom din moleculă • conjugării adică interacţiunii electronilor π cu alţi electroni π dintr-un sistem cu duble legături conjugate sau cu electroni p neparticipanţi ai unui element. Efectul electromer static determină polarizarea permanentă a moleculei spre deosebire de cel dinamic care dă o polarizare temporară. Efectul electromer static poate fi pozitiv.2. Această comportare este datorată formulelor structurale diferite. radical organic. Efectul electromer se reprezintă prin săgeţi curbe care indică sensul de deplasare a electronilor. terţiar şi cuaternar. ca şi efectul inductiv. CH2 CH CH2 1-petenă CH2 CH3 OH CH3 CH CH CH3 CH2 CH3 2-pentenă CH3 CH2 CH2 CH CH2 OH 2-propanol 1-propanol • Izomeria de funcţiune sau epimeria – datorată faptului că substanţe cu funcţiuni organice diferite au aceeaşi formulă moleculară. Spre exemplu compusul C3H6O: CH2 CH CH2 OH CH3 CH3 CH2 CHO C CH3 alcool alilic aldehidă propionică 47 O . Izomeria poate fi. fenomen denumit efect electromer. atrăgător de electroni (+Es) şi negativ.2. Izomeria plană Izomeria de catenă – determinată de atomul de C ce poate fi primar. existentă în starea fundamentală a moleculei) şi dinamic (E d . Substanţele cu aceeaşi formulă brută dar cu proprietăţi diferite se numesc izomeri. heteroatom etc.are loc în cursul desfăşurării unei reacţii şi este determinat de un reactant). izomerie plană în care reprezentarea formulelor este plană 2.Baze teoretice ale chimiei În moleculele compuşilor organici nesaturaţi pot avea loc deplasări ale electronilor π. Noţiuni de izomerie Izomeria este un fenomen specific unor compuşi organici şi combinaţii complexe care au aceeaşi formulă brută dar proprietăţi fizice şi chimice diferite. secundar. Efectul electromer poate fi.deplasare permanentă a electronilor π. Substanţele se deosebesc numai prin structura catenei care poate fi liniară sau ramificată. grupare funcţională.

Pentru o substanţă optic activă există două structuri denumite enantiomeri. conducând la conformaţii eclipsate sau intercalate.2. Substanţele care prezintă izomerie optică cu C asimetric rotesc planul de vibraţie al luminii polarizate. C C H H În conformaţia intercalată atomii de hidrogen au o poziţionare corespunzătoare unei rotiri H H H o cu 60 în jurul legăturii C-C faţă de conformaţia eclipsată. • Izomeria optică – este consecinţă a asimetriei structurale a moleculelor şi poate fi de două feluri: izometrie optică cu carbon asimetric şi izomerie optică fără C asimetric.Baze teoretice ale chimiei acetonă CH3 O CH CH2 metil-vinil eter oxid de propilenă • Izomerie dinamică sau tautomerie – determinată de deplasarea simultană a unui proton şi a O unei legături duble într-o moleculă organică nesaturată. CH3 CH2 CH2 NH2 CH3 CH2 NH CH3 CH3 N CH3 propilamină (I) metil-etilamină (II) trimetilamină (III) CH3 • 7. structură ciclică). secundare şi terţiare sunt izomere. caracteristică derivaţilor etenei H C Cl C Cl Cl H H C C H Cl cis trans Cele două forme izomere sunt rezultatul dispunerii celor 4 substituienţi coplanari pe planul perpendicular al orbitalului π ( în legătura dublă atomii de C sunt în stare de hibridizare sp 2 iar condiţia existenţei acestui tip de izomerie este ca substituienţii de la un atom de C să fie diferiţi). Una roteşte planul luminii polarizate spre dreapta şi este denumită dextrogiră (+ sau d) şi cealaltă spre stânga şi este denumită levogiră (. • Izomeria de rotaţie sau de conformaţie – este determinată de rotirea liberă a doi atomi de C H în jurul unei legături H simple σ. Un exemplu este izomeria cis-trans. Izomeria spaţială sau stereoizomeria • Izomeria geometrică – datorată prezenţei în molecula organicăa unei particularităţi structurale care blochează rotirea liberă a doi atomi de C în jurul legăturii care îi uneşte (legătură dublă.sau l). Izomeria optică fără carbon asimetric este determinată de particularităţi structurale ale moleculelor organice.2. Tautomeria este un proces de echilibrare. C H H C H 120o H 60o 48 . H Unghiurile de valenţă se conservă la valori normale. Spre exemplu aminele primare. De exemplu acidul α-Br-propionic este un amestec al celor două structuri corespunzătoare perechii de enantiomeri: COOH Br C* CH3 H H COOH C* CH3 Br În cazul substanţelor cu n atomi de C asimetrici numărul maxim de enantiomeri este 2n. scaun sau baie. cele două forme tautomere fiind greu de separat datorită vitezelor mari de transformare a unei forme în cealaltă: CH C enol CH2 CH CH3 OH CH2 C O compus carbonilic Izomerie de compensare sau metamerie – determinată de modificarea reciprocă şi simultană a unor radicali dintr-o moleculă organică.

Alcani şi izoalcani Alcanii sun hidrocarburi saturate aciclice formate din catene de atomi de carbon uniţi între ei prin legături simple. învingând anumite bariere de energie. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. Hidrocarburi 8.1. a1. La temperatura de 25oC manifestă inerţie chimică. Formula generală a alcanilor este CnH2n+2. Izoalcanii se denumesc prin numerotarea catenei celei mai lungi. în limba greacă. În moleculele alcanilor apar numai legături σ. Asemănări şi deosebiri între efectele inductiv şi electromer. izoalcani. Denumirea alcanilor se face prin adăugarea sufixului an la un prefix care desemnează numărul atomilor de C din moleculă. Celelalte valenţe sunt satisfăcute de atomi de H. Conformaţia intercalată este mai săracă în energie şi ca urmare mai stabilă iar conformaţia eclipsată este mai bogată în energie deci mai instabilă. 2. Trecerea de la o formă la alta se realizează prin rotaţie. -iliden în cazul radicalilor divalenţi cu cele două valenţe libere la acelaşi atom de carbon.1. Pentru hidrocarburile cu două grupe metil la sfârşitul unei catene liniare se foloseşte prefixul izo. etan. Reacţia de halogenare poate fi declanşată termic. -in în cazul radicalilor trivalenţi. Hidrocarburi saturate 8. Mişcarea de rotaţie în jurul legăturii σ poate fi determinată de energia termică. iar când catena este ramificată cu trei grupe metil la unul din capetele catenei se foloseşte prefixul neo-. -ilen în cazul radicalilor divalenţi cu cele două valenţe libere la doi atomi de carbon vecini. butan). propan. în care lanţul atomilor de C este liniar. Reactivitatea alcanilor se manifestă în condiţii speciale. Proprietăţi chimice Alcanii sunt substanţe organice cu reactivitate scăzută datorită pe de o parte prezenţei în moleculă a legăturilor relativ puternice C-C şi C-H şi pe de altă parte faptului că sunt compuşi saturaţi.la numele hidrocarburii.Baze teoretice ale chimiei Aceste stări corespund unei conformaţii a moleculelor în care atomii ocupă temporar sau permanent anumite poziţii în spaţiu. Substituienţii se pot citi în ordine alfabetică sau în ordinea creşterii complexităţii lor. Tipuri de izomerie plană şi spaţială. Diferenţa energetică între aceşti doi conformeri este mică. Alcanii se clasifică în: alcani normali.un atom de H este înlocuit de un alt atom sau grupare de atomi. Excepţie fac primii patru alcani din seria omologă (metan. Radicalii se denumesc prin înlocuirea sufixului an cu: -il în cazul radicalilor monovalenţi. în care lanţul atomilor de C este ramificat. 8. Trecerea conformerilor din unul în celălalt scade o dată cu scăderea temperaturii. în aşa fel încât substituienţii să aibă cele mai mici numere. Reacţii de substituţie . fotochimic sau catalitic. a. De exemplu clorurarea metanului conduce la obţinerea unui amestec de derivaţi cloruraţi: 49 .1.

La temperatura de 1200oC alcanii suferă un proces de dehidrogenare obţinându-se negrul AlCl 3. Reacţia de nitrare se realizează la temperaturi ridicate.la numele alcanului cu acelaşi număr de atomi de carbon. După numărul de cicluri aceste hidrocarburi pot fi monociclice cu formula generală CnH2n şi biciclice cu formula generală CnH2n-2: Denumirea cicloalcanilor se face prin adăugarea prefixului ciclo. aldehide sau acizi organici Oxidarea totală pune în libertate o cantitate mare de energie şi de aceea alcanii sunt utilizaţi drept combustibili. În cazul ciclopropanului: 50 . În condiţiile energice ale reacţiei se pot obţine. În timpul la +Cr2O3 H3C H2C CH2 + H2 o acestui proces500 C produce ruperea unor legături C-C rezultând un amestec complex de alcani şi se alchene inferioare (reacţie de cracare) precum şi reacţii de dehidrogenare. în anumite condiţii de temperatură şi în prezenţa catalizatorilor. 8. în prezenţa catalizatorilor şi CH3 COOH conduce la izoalcanii corespunzători: e) Reacţia de oxidare se desfăţoară în condiţii diferite. Radicalii cicloalcanilor se denumesc asemănător cu cei ai alcanilor Proprietăţi chimice Reacţii de adiţie În ciclurile de 3 şi 4 atomi de carbon.2.1. reacţia de adiţie are loc cu deschiderea ciclurilor şi adiţionarea la capetele catenei. în fază gazoasă. -H H datorită scindării catenei H C C şi nitroderivaţi ai omologilor inferiori ai alcanului supus nitrării. Dehidrogenarea constă în eliminarea atomilor de hidrogen. AlBr3 de fum: CH2 CH2 CH2 CH3 CH3 CH3 CH CH2 CH 3 500oC c.CH4 +Cl2 -HCl CH3Cl +Cl2 -HCl CH 2Cl2 +Cl2 -HCl CHCl3 +Cl2 -HCl CCl4 Baze teoretice ale chimiei a2. Descompunerea termică a alcanilor cu doi sau mai mulţi atomi de C în moleculă se realizează CH3 temperaturi a căror valori sunt invers proporţionale cu lungimea catenei. Cicloalcani Cicloalcanii sunt hidrocarburi saturate ciclice. în funcţie de care se pot obţine alcooli.CH3 rezultând hidrocarburi nesaturate: CH3 H3C CH2OH d) CH3 Reacţia de CH3 CHO izomerizare se desfăşoară la temperatură. datorită tensiunii mari din cicluri. Poziţia substituenţilor se reprezintă prin cifre. Grupa nitro se +HNO poate lega la oricare din atomii de C din catenă. alcanului CH -H2 3 2 3 3 H3C H2 C CH3 +HNO 3 H3C H2 C CH2NO2 NO2 b.

Reacţii chimice specifice alcanilor şi izoalcanilor. Denumirea alchenelor se face prin înlocuirea sufixului -an din numele alcanului cu sufixul – enă. Alchene Sunt hidrocarburi aciclice nesaturate cu o legătură dublă în moleculă şi cu formula generală CnH2n. la echilibru. Radicalii monovalenţi derivaţi de la alchene au terminaţia –enil Proprietăţi chimice Reacţia de adiţie are loc prin desfacerea legăturii π şi adiţionarea reactanţilor printr-un mecanism de adiţie electrofilă. 7. R C R CH2 + X + Y + - R C R X CH2 Y -I 51 . CH 3 ciclohexan (75%) metilciclopentan (25%) TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 6. Hidrocarburi nesaturate 8. participă numai la reacţii de hidrogenare care se desfăţoară cu deschiderea ciclului: Reacţii de Izomerizare Au loc în prezenţa catalizatorilor AlCl3. Raportul între reactant şi produsul de reacţie.H2 H 3C H2 C OSO3H CH3 Baze teoretice ale chimiei Ciclobutanul.2. fiind mai stabil. 8. AlBr3. În funcţie de aceasta adiţia este orientată în mod diferit. este acelaşi. Dubla legătură se notează în catenă cu cele mai mici cifre. Adiţia reactanţilor heterogeni este legată de efectul inductiv al radicalilor alchil legaţi de atomul de C care poate să fie atrăgător (-I) sau respingător de electroni (+I).1.2. Reactivitatea cicloalcanilor. indiferent de cicloalcanul de la care se pleacă.

acidul bromhidric. Alcadiene Sunt hidrocarburi nesaturate aciclice cu două legături duble în moleculă. R C R CH R1 + 3 O KMnO4 H 2SO4 R R C O + R1 C OH O cetonă acid carboxilic Reacţia de polimerizare decurge cu formarea unor compuşi macromoleculari numişi polimeri (n este gradul mediu de polimerizare). Alcadienele au numele format din numele alcanului la care se adaugă sufixul -dienă cu precizarea poziţiei legăturilor duble prin cele mai mici numere. la temperaturi scăzute se obţin ozonide instabile. Legăturile duble pot fi: cumulate. Formula generală este CnH2n-2. conduc la compuşi carbonilici O CH3 O CH CH CH 3 + O 3 CH3 H C O H C O CH 3 HOH 2CH3 C H +H2O2 ozonida 2-butenei aldehidă acetică -în prezenţa oxidanţilor (KMnO4).Baze teoretice ale chimiei R C R CH2 + X+ + YR Y X R C CH2 +I Alchenele pot participa la reacţii de adiţie cu bromul. conjugate şi izolate.2. Acestea.2-diol Reacţia de oxidare se desfăşoară: -în prezenţa peracizilor când se obţin eteri ciclici. 52 . La hidrocarburile de acest tip apar proprietăţi chimice caracteristice. rezultă compuşi carbonilici şi acizi carboxilici în funcţie de structura alchenei. La alcadienele cu legături duble conjugate există interacţiune între electronii π ai celor două legături. în prezenţa apei.2. acidul sulfuric. apa etc. în prezenţa KMnO4 sau pentoxidului de osmiu: H2C C C + 2HOH OsO4 OH HO Os OH OH C OH O C OH CH2 + H2OsO 4 osmiatul alchenei O 1. Reacţia de hidroxilare a alchenelor se petrece în condiţii blânde. acidul hipocloros. numiţi epoxizi O C C + CH3 C C O O H C + CH3 COOH acid peracetic O epoxid -în prezenţa ozonului când. nCH2 CH2 CH2 CH3 n etenă (monomer) polietenă (polimer) 8. Electronii π sunt delocalizaţi la nivelul celor 4 atomi de carbon din catenă. Hidrocarburile cu mai multe legături duble se numesc cumulene. în mediu acid.

2.3. Reacţia decurge în două etape. Cel mai simplu termen al seriei este etina (acetilenă). adiţie 1-4.4-diclorbutenă Cl Cl 1. Formula generală a seriei omologe este CnH2n-2. adiţie 1-2. 3-4. pănă la saturaţi. Reacţia de polimerizare are loc în poziţiile 1-2.Baze teoretice ale chimiei Proprietăţi chimice Reacţia de adiţie Adiţia clorului se poate realiza atât la una din dublele legături. Proprietăţi chimice Reacţii de adiţie La legătura triplă se adiţionează aceeaşi reactivi ca la legătura dublă. 8. 53 . 1-4 şi conduce la formarea de polimeri.2-diclorbutenă Adiţia acidului clorhidric decurge după acelaşi mecanism iar a hidrogenului este o adiţie 1-4. steroidelor. cât şi la capetele sistemului. a cauciucului natural etc. Adiţia 1-4 poate fi cis sau trans. Alcadienele cu mai multe legături duble conjugate importante din punct de vedere biologic sunt hidrocarburile carotenoidice prezente în special în organismele vegetale şi mai puţin în cele animale. 4 H2C n 1 H2C 3 CH 2 CH H 2C H2C CH sau CH HC CH2 n H CH2 CH CH CH2 H 3C H 2C C H trans C CH 2 C cis C CH3 H H HC CH2 Un reprezentant important al alcadienelor este butadiena care intră în structura terpenelor. Alchine Alchinele au numele format din numele alcanului corespunzător la care se adaugă sufixul -ină. deoarece intermediar se formează ioni alilici care vor reacţiona cu ionul clor nucleofil (Cl-) în poziţia 2 sau în poziţia 4: Cl CH2 + _ H2C + CH CH CH 2 + Cl Cl CH ion alilic CH CH 2 Cl + H2C CH C CH 2 + Cl- CH2 CH CH CH 2 CH2 Cl CH CH CH 2 Cl 1.

Arenele conţin în moleculă unul sau mai multe cicluri cu 6 atomi de carbon. În general denumirea se face prin adăugarea numelor substituenţilor la terminaţia benzen. para (p). Dacă benzenul este substituit cu 2 radicali diferiţi denumirea se face în ordinea lor alfabetică. formula generală CnH2n-6 iar denumirea lor nu urmează o anumită regulă. Reacţii chimice datorate prezenţei dublei legături în moleculele compuşilor organici. sulfonare.Baze teoretice ale chimiei Hidrogenarea poate decurge parţial sau total C C + H2 C H C H + H2 H2 C H2 C Halogenarea decurge direct iar hidracizii reacţionează sub acţiunea catalitică a clorurii mercurice Adiţia apei se face prin intermediarul alcoolului vinilic care.3. Atomii de H pot fi înlocuiţi cu metale.) au loc în condiţii blânde prin atacul unor reactanţi electrofili (x+) sau a unor molecule polarizabile x+-y-. Hidrocarburi aromatice mononucleare Aceste hidrocarburi au denumirea generică arene. Reacţii ale grupelor metinice au loc datorită hibridizării sp a atomului de carbon triplu legat. Hidrocarburi aromatice 8. 8. Câteva exemple de radicali ai hidrocarburilor aromatice sunt: CH2 CH CH3 CH3 fenil o-fenilen benzil benziliden o-tolil p-tolil Proprietăţi chimice Reacţiile de substituţie (nitrare. HC CH + Na HC CHNa + 1/ 2H2 C H O TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. HC CH + H 2O H 2C CHOH + H 2 H3 C Adiţia alcoolilor şi acizilor se face asemănător cu adiţia apei Reacţia de polimerizare conduce la obţinerea unor produşi diferiţi în funcţie de condiţiile de reacţie. Cea mai simplă hidrocarbură din această clasă este benzenul cu atomul de carbon în stare de hibridizare sp2. Influenţa prezenţei a două legături duble asupra reactivităţii alcadienelor. Reacţia de nitrare a benzenului conduce la obţinerea nitrobenzenului: + HO-NO2 -H2O NO 2 Reacţia de sulfonare a benzenului conduce la obţinerea acidului benzensulfonic: + HO-SO 3H -H2O SO3H Reacţia de clorurare a benzenului conduce la obţinerea clorbenzenului: 54 . alchilare etc. clorurare. fiind un enol. Derivaţii disubstituiţi ai benzenului se denumesc în mod obişnuit prin intermediul prefixelor orto (o). Astfel la temperaturi de 600-800oC produsul principal al reacţiei de polimerizare a etinei este benzenul iar în prezenţa catalizatorilor polimerizarea condice la obţinerea vinilacetilenei. 2. meta (m). 3. Reacţii de adiţie la legătura triplă. se izomerizează conducând la obţinerea acetaldehidei.3.1.

se obţine etilbenzen sau fenil-metil-cetonă. preferenţial în poziţiile o şi p. p-xilen) se obţin acizii aromatici dicarboxilici corespunzători (acidul ftalic. Astfel. -OH. Substituenţii de ordinul II au la atomul legat direct de nucleu legături duble sau triple (NO2. În funcţie de agentul de alchilare. 250 oC Reacţia de adiţie a halogenilor are loc în prezenţa luminii şi conduce în cazul benzenului la obţinerea unui amestec de cinci izomeri ai hexaclorciclohexanului. Co. -X. Ca urmare substituţia are loc în poziţia m. -R=radical alchil) orientează un al II-lea substituent sau substituţia în poziţiile o şi p Substituenţii atrăgători de electroni vor diminua activitatea nucleului benzenic. H2SO4 -2H2O COOH +6O CH3 COOH 55 . produsul final fiind glioxalul. Ca la temperatura de 100oC se petrece la atomul de carbon legat de inelul aromatic conducând la obţinerea de cetone: CH2-CH3 + O2 100oC -H 2O C O CH3 Prin oxidarea xilenilor (o-xilen. CN) Reacţiile de adiţie se desfăşoară în condiţii energice Hidrogenarea se petrece la temperaturi ridicate şi în prezenţa catalizatorilor: + 3H 2 Pt. acidul izoftalic. Substituenţii respingători de electroni conduc la o reactivitate mai mare a nucleului aromatic comparativ cu reactivitatea benzenului.Baze teoretice ale chimiei + Cl-Cl -HCl Cl Reacţia de alchilare se petrece în prezenţă de catalizatori. H2SO4 -2H2O COOH COOH CH3 KMnO4. NO. acidul tereftalic): CH3 CH3 +6O KMnO4. un substituent de ordinul I (-NH2. m-xilen. mărind preferenţial reactivitatea în poziţiile o şi p. în cazul benzenului. O + CH3-C Cl AlCl3 -HCl C O CH3 Un substituent preexistent în nucleul aromatic poate influenţa repartiţia electronilor prin efect electromer şi prin efect inductiv. O O + 3O 3 O O O O O O O +3H2O -3H2O 2 HC HC O O HCl Reacţia de oxidare în prezenţa sărurilor de Mg. + 3Cl2 lumina H Cl H Cl Cl H Cl H Cl H Reacţia de adiţie a ozonului la benzen conduce la obţinerea intermediară a ozonidei benzenului.

Este considerat benzen substiuit cu un inel aromatic. 2. Poziţiile α sunt mai reactive decât β. Difenilmetanul şi trifenilmetanul sunt hidrocarburi care stau la baza structurii unor coloranţi: CH2 CH Naftalina este o hidrocarbură aromatică poliucleară cu două inele condensate liniar. Sulfonarea conduce.Baze teoretice ale chimiei CH3 KMnO4. Caracterul aromatic este diminuat comparativ cu arenele mononucleare. Poate prezenta izomeri de poziţie: 1. Hidrocarburi aromatice polinucleare Difenilul (bifenil) este o hidrocarbură aromatică polinucleară cu inele izolate care se obţine din benzen prin dehidrogenare la temperatura de 700oC. 2 700oC -H2 Difenilul participă la reacţii de substituţie electrofilă. 6. 5. anhidrida ftalică): 56 . Proprietăţi chimice Legăturile C-C sunt inegale în naftalină.4-naftochinona.acetil naftalină. în funcţie de temperatura la care se desfăşoară. H2SO4 -2H2O COOH COOH +6O CH3 La temperaturi ridicate şi în prezenţa catalizatorului V2O5 benzenul se oxidează până la anhidridă malică: 8. 4. 7 – poziţii β. 8 – poziţii α.3. la acid α sau βnaftalinsulfonic: 8 7 6 5 SO 3H 9 1 2 3 4 + HO-SO 3H 140oC -H 2O -H2O 160oC SO 3H 10 Nitrarea naftalinei conduce la obţinerea α-nitronaftalinei iar alchilarea la un amestec de α şi β.naftalina participă la reacţii de substituţie în condiţii energice. Reacţiile de adiţie se desfăşoară în condiţii blânde Hidrogenarea de exemplu conduce la obţinerea tetrahidronaftalinei (tetralina) şi decahidronaftalinei (decalina): + 2H 2 Ni + 3H2 Ni Reacţiile de oxidare decurg mai uşor decât în cazul benzenului şi conduc la compuşi diferiţi în funcţie de condiţiile de reacţie (1. adiţie şi oxidare. Reacţii de substituţie .2. 3.

Denumirea alcoolilor se face prin adaugarea sufixului –ol la numele alcanului sau a sufixului – ic la numele radicalului monovalent precedat de cuvântul alcool. 2.1. 2. 4. 3. Poziţia grupelor OH se specifică 57 . În funcţie de starea de hibridizare a atomilor de carbon de care este legată gruparea funcţională se împart în alcooli. 6. Poziţiile cele mai reactive sunt poziţiile mezo. 9. 9. Reacţia de oxidare a hidrocarburilor aromatice mononucleare. Radicali ai hidrocarburilor aromatice mononucleare. -H2O COOH -H2O C O O C O Antracenul este o hidrocarbură aromatică polinucleară cu trei cicluri aromatice condensate: 8 7 6 5 10 4 9 1 2 3 Antracenul poate prezenta mai mulţi izomeri de poziţie:1. CH3COOH -H2O C O COOH +3O Cr2O3. Compuşi hidroxilici Sunt compuşi organici care conţin în moleculă gruparea funcţională hidroxil (-OH). 9.1.Baze teoretice ale chimiei O C +3O Cr2O3. Reactivitatea izomerilor hidrocarburilor aromatice polinucleare. 9. 8 – izomeri α. în unele steroide etc. Compuşi organici cu funcţiuni simple Cea mai mare parte a moleculelor organice conţin şi alte elemente pe lângă C şi H. porţiunii saturate a unei alchene sau catenei laterale a unei arene. enoli şi fenoli. Antracenul poate participa la reacţii de adiţie şi oxidare fiind important în structura unor coloranţi antrachinonici. 5. 10 – izomeri mezo. Fenantrenul este o hidrocarbură aromatică polinucleară cu inele condensate angular. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. CH3COOH -2CO 2. codeină). Atomii sau grupele de atomi denumite grupe funcţionale se află în structura substanţelor organice numite derivaţi funcţionali. În natură fenantrenul apare în structura unor alcaloizi (morfină. Fenantrenul are caracter aromatic mai pronunţat decât al naftalinei motiv pentru care reacţiile de adiţie şi oxidare se desfăşoară în condiţii mai blânde. Alcooli Au gruparea –OH legată de un atom de C hibridizat sp 3 care aparţine catenei unui alcan sau izoalcan.1. izomer al antracenului: 12 11 1 9 10 5 13 8 7 6 14 2 3 4 Poziţiile reactive sunt 6. 7 – izomeri β. 3. 7.

în prezenţa acidului sulfuric. în prezenţa acizilor concentraţi. conduce la o aldehidă nesaturată numită acroleină: CH2 CH CH2 OH OH OH H 2SO4 -H2O CH2 CH CH OH OH CH2 CH2 O C H OH -H2O CH2 CH O C H Reacţiile de esterificare conduc la obţinerea de esteri. elimină apă intermolecular rezultând eteri: 2C2H5-OH H 2SO4. prin deshidratare intramoleculară. de exemplu cu sodiul metalic rezultând etoxid de sodiu: C 2H5-OH + Na Reacţii de eliminare a apei Când alcoolii sunt încălziţi până la temperatura de 140 oC. H3PO 4 140oC C 2H5-O-C2H 5 +H2O C2H5-ONa +1/2H2 Diolii. Reacţia de esterificare a glicerinei cu acid fosforic duce la obţinerea acidului α-glicerinfosforic R CH2OH + HO-SO 3H -H2O +H2O R CH2-O-SO3H OH OH CH2 CH CH2 OH OH OH + HO P OH OH -H2O CH2 CH CH2 O OH OH P OH OH Cu acizii organici alcoolii reacţionează formând esteri organici. Proprietăţi chimice Alcoolii au caracter amfoter adică se comportă atât ca acizi slabi cât şi ca baze slabe în funcţie de condiţiile de reacţie. Cu acizii anorganici alcoolii reacţionează formând esteri anorganici. b. Reacţii la legătura O-H Reacţii de substituţie a atomului de H Alcoolul etilic poate să reacţioneze. elimină acidul rezultând alchena corespunzătoare: C 2H5-OH + CH3Cl C2H5-Cl +CH3OH 58 . prin eliminare de apă intramolecular conduc la obţinerea intermediară a unui enol instabil care trece în compuşi carbonilici: O CH2-CH2 OH OH H2SO4 (ZnCl2) -H2O H2C CH OH CH3 C H Diolii superiori prin deshidratare intramoleculară conduc la obţinerea de eteri ciclici CH2 CH2 CH2 CH2 OH OH -H2O CH2 CH2 CH2 O CH2 Glicerina. a. Reacţii la legătura C-OH Substituţia grupei OH se realizează în reacţie cu halogenuri de alchil sau acid clorhidric rezultând derivaţi halogenaţi: Reacţia de eliminare a apei se realizează intramolecular în prezenţa acizilor tari rezultând esteri care.Baze teoretice ale chimiei printr-un număr ales în aşa fel încât să fie cel mai mic număr de ordine. Radicalii proveniţi din alcooli se numesc radicali alcoxil. Esterificarea glicerinei cu acid stearic conduce la obţinerea tristearinei iar dacă procesul se conduce simultan cu acizi graşi şi acid fosforic rezultă esteri numiţi acizi fosfatidici. la temperatura de 170 oC.

Ca urmare legătura O-H se scindează mai uşor.Baze teoretice ale chimiei C2H5-OH + HO-SO3H -H2O C2H5-O-SO3H 170 C -H2SO 4 o H 2C CH2 Reacţia de oxidare În condiţii blânde. Ca şi în cazul alcoolilor fenolii pot fi monohidroxilici (monofenoli) dihidroxilici (difenoli) polihidroxilici (polifenoli).1. Astfel. R CH2OH + O H2SO4 (ZnCl2) -H2O CH3-COOH Reacţia de dehidrogenare catalitică a alcoolilor. dar mult mai slab decât acizii organici datorită conjugării electronilor neparticipanţi ai oxigenului cu electronii π din sistemul aromatic. fenolii reacţionează cu metalele alcaline şi cu hidroxizii alcalini. C6H5-OH + NaOH C6H5-O-Na + + H 2O Acilarea grupelor –OH din moleculele fenolilor se realizează cu acizi carboxilici sau derivaţi funcţionali ai acestora cum ar fi anhidride sau cloruri acide: 59 . aldehide sau cetone. C H CH OH 9. Enoli Reprezintă compuşi hidroxilici în care grupa OH este legată de un atom de C care aparţine unei legături duble: R Enolii simpli nu sunt substanţe stabile ci se transformă în aldehide sau cetone. reacţia de oxidare a alcoolilor primari conduce la aldehide iar a alcoolilor secundari la cetone: O R R CH2OH + O CHOH + O R -H2O -H2O R R C C H O R Oxidarea în condiţii blânde a glicerinei. Dacă de al doilea atom de C al dublei legături este legată o grupare carboxil. Fenoli Fenolii sunt derivaţi hidroxilici în care gruparea –OH este legată de un atom de C dintr-un nucleu aromatic hibridizat sp2. cu apă de brom. conduce la compuşi carbonilici.1. respectiv. enolul este mult mai stabil putând fi evidenţiat alături de tautomerul carbonilic. conduce la dihidroxiacetonă: În condiţii energice. conducând la fenoxizi. cu sistemul oxidant permanganat de potasiu şi acid sulfuric rezultă acizi carboxilici. Metilfenolii se numesc cresoli iar dimetilfenolii se numesc xilenoli Proprietăţi chimice a. nitro sau carbonil. grupări care stabilizează legătura dublă.3. în prezenţa catalizatorilor metale sau oxizi de metale. secundar: H3C H3C CH2OH CH OH Cu O H3C H3C -H2 ZnO CH3 -H2 C C O H CH 3 9. Transformarea se datorează polarităţii grupei OH care permite desprinderea H de O (tautomerie). parţial hidrolizaţi în soluţie apoasă (au reacţie bazică) compuşi din care fenolii pot fi puşi în libertate prin acidulare cu acizi slabi (acid carbonic). fapt care conduce la ionizarea mai accentuată a fenolilor comparativ cu alcoolii. daca în reacţie este implicat un alcool primar sau.2. Determinate de prezenţa grupei –OH Fenolii au caracter acid mai pronunţat decât alcoolii.

Cei doi radicali pot fi alifatici sau aromatici. OH. Peroxizii sunt consideraţi derivaţi ai apei oxigenate rezultaţi în urma înlocuirii unui atom de H cu un metal. Spre deosebire de eteri în locul atomului de oxigen se află se află atomul de sulf. Spre exemplu hidrochinona se oxidează uşor la p-benzochinonă: OH +O O -H2O OH O Derivaţii funcţionali ai compuşilor hidroxilici rezultaţi prin înlocuirea atomului de hidrogen hidroxilic cu un radical hidrocarbonat poartă numele de eteri şi au formula generală R-O-R. Determinate de prezenţa nucleului aromatic Caracteristice sunt reacţiile de substituţie care se desfăşoară mult mai uşor decât la hidrocarburile aromatice datorită efectului electromer pozitiv (+Es) al grupei OH care activează nucleul aromatic. radical alchil sau radical acil.Baze teoretice ale chimiei O CH3 OH + CH3 C O O OH + CH3 C C O O O C CH3 + CH3 COOH O O C CH3 + HCl Cl b. 60 . Compuşii de acest tip conţin în moleculă în moleculă gruparea peroxi (-O-O-). Pot fi considerate derivaţi ai amoniacului rezultaţi prin înlocuirea parţială sau totală a hidrogenului cu radicali hidrocarbonaţi. substituent de ordinul I. orientează substituţia electrofilă în poziţiile o şi p. Nitrarea se realizează în condiţii mai blânde decât la hidrocarburile aromatice. Denumirea aminelor se face adăugând cuvântul amină la numele radicalului monovalent.2. Mulţi dintre aceşti compuşi organici au denumiri tehnice. Tioeterii (sulfurile) sunt consideraţi derivaţi ai hidrogenului sulfurat în care ambii atomi de hidrogen sunt înlocuiţi cu radicali hidrocarbonaţi. Amine Sunt compuşi organici care conţin în moleculă una sau mai multe grupări aminice (-NH2). 9. cu acid azotic diluat: OH + HO-NO2 OH OH NO2 + OH NO 2 OH NO2 + HO-NO2 O2N NO 2 NO2 Alchilarea are loc în prezenţa catalizatorilor: OH + CH3 CH2 Cl AlCl3 -HCl OH C2H5 Oxidarea fenolilor şi difenolilor se realizează mai uşor decât în cazul hidrocarburilor aromatice corespunzătoare. identici (eteri simetrici) sau diferiţi (eteri asimetrici sau micşti). uzuale.

Denumirea aldehidelor se face prin adăugarea sufixului -al la numele alcanului corespunzător iar a cetonelor prin adăugarea sufixului –onă la numele alcanului corespunzător. Proprietăţi chimice Grupa carbonil are o reactivitate mare datorită diferenţei de electronegativitate dintre oxigen şi carbon. H2O C6 H 5 OH + HCl + N2 Aminele secundare reacţionează cu acidul azotos formând nitrozoderivaţi: CH 3 NHO C 6H 5 NH 2 + CH 3Cl AlCl3 CH 3 +HCl Reacţia de substituţie (alchilare) la nucleul aromatic are loc în poziţiile o şi p: NH 2 9. Bazicitatea aminelor alifatice este mai mare decât a amoniacului şi aceasta creşte în sensul amină primară. Proprietăţi chimice Atomul de azot hibridizat sp3 din gruparea aminică este legat prin legături σ de atomul de hidrogen şi de radicalul hidrocarbonat. Oxigenul. Atomul de azot are o pereche de electroni neparticipanţi care conferă aminelor caracter bazic. secundară. Reactivitatea aldehidelor este superioară cetonelor. Compuşi carbonilici Combinaţiile care conţin grupa carbonil sunt aldehide (grupa carbonil se leagă de un radical organic şi un atom de H) şi cetone (grupa carbonil se leagă de doi radicali organici identici sau diferiţi). mai electronegativ. determinând polarizarea legăturii C-O. În soluţii apoase aminele formează hidroxizi complet ionizaţi: CH 3 NH2 + HOH În prezenţa acizilor minerali rezultă săruri solubile: C6 H 5 C2 H 5 CH 3 NH3 + HO + + C O CH 3 NH2 + HCl NH2 + Cl C O CH 3 C6 H 5 Acilarea aminelor se realizează cu acizi organici sau derivaţi funcţionali ai acestora: -HCl NH3 + Cl NH C2 H 5 Reacţia cu acidul azotos Aminele alifatice primare formează cu acidul azotos alcooli: Aminele aromatice primare formează cu acidul azotos în mediu de HCl săruri de diazoniu instabile la temperatură: C6 H 5 CH 3 CH 3 NH2 + ONOH CH 3 OH + H 2O + N2 - NH2 + ONOH + HCl NH2 + HONO -H O 2 C6 H 5 -2H2O C6 H 5 N N N Cl- + T oC. Bazicitatea aminelor aromatice este mai mică decât a celor alifatice datorită efectului de conjugare dintre electronii p neparticipanţi cu electronii π ai sistemului aromatic. Reacţii de adiţie 61 . terţiară. Această comportare este datorată efectului +Is al radicalului alchil care măreşte densitatea de electroni la atomul de azot. Această comportare uşurează desfăşurarea reacţiilor de adiţie ale unor reactanţi polari.3. atrage electronii π ai legăturii duble.Baze teoretice ale chimiei Compuşii cu N tetracovalent care sunt derivaţi de substituţie ai ionului de amoniu se denumesc ca săruri cuaternare de amoniu.

deoarece la îndepărtarea excesului de apă trec din nou în compuşii carbonilici iniţiali: O R C H + HOH R C OH H H În cazul în care compuşii carbonilici conţin grupe cu efect inductiv negativ în poziţia α faţă de grupa carbonil. b. Adiţia alcoolilor la aldehide şi cetone conduce la formarea semiacetalilor şi respectiv semicetalilor. 62 . Na metalic. O H3C C R + HCH2 O C H H3C OH C H CH2 C O T oC H . Reacţiile de condensare conduc la o nouă legătură C-C rezultată ca urmare a unor adiţii şi substituţii între un compus cu grupă carbonil (componenta carbonilică) şi substanţe care conţin o grupă CH. în cataliză acidă sau bazică: O R C H + HOR ' R OH C H OR OH C R OR' ' + HOR' . La T=80100oC sau în prezenţa catalizatorilor acizi sau baze. NO2).HOH H3C H C O CH C H Se pot condensa între ele aldehide identice sau diferite. CN.În urma reacţiei de condensare între aldehide şi amine rezultă imine substituite (baze Schiff). CH2 sau CH3 (componenta metilenică) cu reactivitate mărită de vecinătatea unei grupe reactivante (CO. se manifestă o tendinţă mai accentuată de a adiţiona apa comparativ cu aldehidele şi cetonele alifatice simple. Condensarea compuşilor carbonilici între ei se petrece în cataliză acidă sau bazică. Pt. Adiţia disulfitului de sodiu la toate aldehidele şi la cetonele alifatice conduce la obţinerea de săruri ale unor acizi sulfonici frumos cristalizate. aldehida crotonică (condensare crotonică).Baze teoretice ale chimiei Aldehidele şi cetonele inferiare reacţionează cu apa formând hidraţi care nu pot fi izolaţi. Compuşii carbonilici se condensează cu derivaţi funcţionali care conţin în moleculă azot. obţinându-se hidraţi stabili care pot fi izolaţi.HOH R Semiacetalizarea şi semicetalizarea prezintă interes în cazul monozaharidelor unde procesul se realizează între funcţia carbonil şi una din grupele oxidril din moleculă. COOH. folosite pentru separarea aldehidelor şi cetonelor din amestecurile lor cu alte substanţe: O R C H + NaHSO 3 R C ONa H SO3H Adiţia acidului cianhidric este o reacţie reversibilă care se realizează în cataliză bazică rezultând cianhidrine ale aldehidelor sau cetonelor. Reacţia se petrece cu exces de alcool. Un exemplu este condensarea aldehidei benzoice cu anilina care conduce la Nbenziliden anilina. a.HOH R OR' C H OR' OR' C R OR' O R C R + HOR ' R + HOR' . Aldehidele aromatice se pot condensa numai cu aldehide alifatice. se deshidratează intramolecular conducând la o aldehidă nesaturată. se condensează dând naştere unui aldol (reacţia se numeşte condensare aldolică). amalgam de sodiu) rezultând alcooli primari sau secundari după cum adiţia are loc la aldehide sau respectiv cetone. Are loc adiţia componentei metilenice la grupa carbonil. Pd-fin divizate. Aceste reacţii sunt de mai multe tipuri. Adiţia hidrogenului se realizează în prezenţa catalizatorilor (Ni. Două molecule de acetaldehidă spre exemplu. cum ar fi amine şi nitroderivaţi: .

acidului azotic.4-dinitrofenilhidrazone colorate în galben-orange până la roşu cu spectre UV caracteristice Reacţii de substituţie în poziţia α faţă de grupa carbonil Compuşii carbonilici pot reacţiona cu halogenii în prezenţa luminii rezultând derivaţi de substituţie care în mediu alcalin se descompun cu formare de haloform (bromoform. După natura grupării carbonilice monoglucidele pot fi aldoze (au în moleculă gruparea aldehidică) şi cetoze (au în moleculă gruparea cetonică): 63 . substanţe utilizate pentru identificarea şi caracterizarea compuşilor carbonilici. bicromatului de potasiu.HOH R C R N OH N OH Aldehidele şi cetonele se condensează cu hidrazina rezultând hidrazone. Ag).1. Monoglucidele (oze) sunt combinaţii naturale polihidroxicarbonilice. a unor combinaţii complexe ale unor metale tranziţionale (Cu.HOH R C H + NH2 OH . tetroze. După numărul atomilor de carbon din moleculă monoglucidele pot fi trioze. Condensarea cu 2. se află în compoziţia oricărui organism viu. aldehidele reduc soluţiile alcaline ale ionului cupric precipitând oxidul cupros de culoare roşu-cărămiziu. alcalinizată.HOH C6H5 H C N C 6H 5 Aldehidele şi cetonele se condensează cu hidroxilamina rezultând oxime (aldoxime şi cetoxime). Glucide Din punct de vedere cantitativ. Libere sau sub formă de derivaţi. De asemenea. În condiţiile unui exces de componentă carbonilică rezultă azine. se reduce în prezenţa aldehidelor cu depunere de Ag metalic. unde reprezintă surse de energie şi au rol structural (plastic). O R C H O R C R + NH 2 OH . permanganatului de potasiu. polihidroxialdehide sau polixidroxicetone.HOH R C H N N C H Condensarea cu fenilhidrazina se realizează uşor atât cu aldehide cât şi cu cetone conducând la fenilhidrazone. pentoze. heptoze etc.Baze teoretice ale chimiei O C6H5 C H + HCH2 C6H5 . compuşi cristalizaţi care pot fi utilizaţi pentru caracterizarea şi dozarea compuşilor carbonilici. hexoze.HOH R C H N NH 2 + O H O R C R . Soluţia amoniacală de azotat de argint (reactiv Tollens). Reacţia se poate desfăşura în prezenţa. cloroform. cu lanţ C-C neîntrerupt şi formula brută CnH2nOn. oligoglucide şi poliglucide.4-dinitrofenilhidrazina şi semicarbazida este o reacţie specifică pentru identificarea şi dozarea compuşilor carbonilici care conduce la 2. 9. Din punct de vedere structural glucidele se împart în monoglucide. În cazul aldehidelor reacţia este: R C H + NH 2 NH 2 . În ultimul caz funcţia carbonil se oxidează la carboxil iar combinaţia complexă se reduce. aldazine şi cetazine. iodoform) O O H3C C + 3Br2 CH3 lumina .3. glucidele reprezintă cea mai importantă clasă de substanţe organice naturale.3HBr H3C C CBr 3 NaOH CHBr 3 + H3C COOH Reacţii specifice aldehidelor Una din aceste reacţii este reacţia de oxidare care conduce la acizi.

teoretic. iar β-anomerul are configuraţia opusă la cei doi atomi de carbon. Un tablou mai complet asupra stării reale a moleculelor de monoglucide se obţine dacă formulele ciclice se reprezintă prin formule de perspectivă. Ciclul cu 5 atomi se numeşte ciclu furanozic iar ciclul cu 6 atomi se numeşte ciclu piranozic. Anomerul α desemnează forma în care orientarea hidroxilului glicozidic este identică cu cea a hidroxilului de la atomul de carbon asimetric şi determină apartenenţa monoglucidei respective la seria D sau L. atomul de oxigen aflându-se la distanţa cea mai mare în raport cu observatorul. Prin ciclizarea monoglucidelor apare un nou centru de asimetrie la atomul de carbon care a aparţinut grupei carbonil. Ciclul piranozic sau furanozic este imaginat perpendicular pe planul hârtiei. Aldozele cu peste 4 atomi de C în moleculă şi cetozele cu peste 5 atomi de C în moleculă pot da reacţii de ciclizare intramoleculară cu formare de semiacetali. pot fi obţinute din aldehida D-glicerică prin creşterea succesivă a catenei atomilor de carbon de la capătul cu grupa aldehidică. are aceeaşi configuraţie ca şi atomul de carbon asimetric din aldehida D. Două oze epimere diferă structural prin configuraţia unui singur atom de carbon asimetric. în locul grupei carbonil apare o nouă grupă –OH numită hidroxil glicozidic sau semiacetalic (semicetalic) care are o reactivitate mărită faţă de celelalte grupe -OH din moleculă. Legăturile dinspre observator se trasează cu linie groasă. De exemplu. toate ozele conţin cel puţin un atom de carbon asimetric (chiral) ceea ce înseamnă că prezintă izomerie optică. în cazul glucozei: H H HO H H C C C C C O OH H OH OH H H HO H H C C C C C CH 2OH OH OH H OH O În structura astfel rezultată. respectiv semicetali (formule ciclice). cel mai îndepărtat de grupa carbonil.Baze teoretice ale chimiei H C CH O OH n CH 2 C CH O OH CH 2 OH OH n aldoză cetoză CH 2 OH Cele mai simple monoglucide sunt triozele. formează seria D. Prezenţa acestui nou centru asimetric în molecula monoglucidelor face posibilă existenţa a doi stereoizomeri numiţi α.şi β-anomeri. La grupa carbonil din aldoze şi cetoze se adiţionează o grupă –OH din aceeaşi moleculă rezultând cicluri cu 5 sau 6 atomi dintre care unul de oxigen.sau L-glicerică. însă nu reflectă unele proprietăţi ale acestora. Se cunoaşte o aldotrioză (aldehida glicerică sau gliceraldehida) şi o cetotrioză (dihidroxiacetona). Reprezentarea monoglucidelor prin formule liniare (aciclice) este utilă pentru compararea structurii diferitelor monoglucide. monoglucidele aparţin seriei D sau L dacă atomul de carbon asimetric. Monoglucidele provenite pe aceeaşi cale din L-gliceraldehidă constituie seria L. Ozele mai prezintă un tip special de izomerie numită epimerie. Prin urmare. Substituenţii orientaţi în formele ciclice la dreapta liniei verticale se plasează în formulele de perspectivă sub CH 2 OH 64 . Toate monoglucidele care. Marea majoritate a monoglucidelor descoperite în natură fac parte din seria D deoarece organismele vii nu conţin enzimele capabile să metabolizeze ozele seriei L. H C CH O OH CH 2 C O OH CH 2 OH gliceraldehida dihidroxiacetona CH 2 OH Cu excepţia dihidroxiacetonei.

dacă atomul menţionat are configuraţie D şi sub acest plan în cazul în care atomul are configuraţia L. Proprietăţi chimice Reacţia de reducere a monoglucidelor se petrece la nivelul grupei carbonil rezultând polioli.glucopiranoza H OH β – D glucopiranoza În mod similar. iar cei dispuşi la stânga deasupra. oxidarea se petrece la nivelul funcţiei alcoolice terminale cu obţinerea de acizi uronici: H H HO H H C C C C C O OH H OH OH +2O -H2O H H HO H H C C C C C O OH H OH OH CH 2 OH COOH acid D-glucuronic • În prezenţa acidului azotic concentrat oxidarea are loc la nivelulo funcţiilor carbonil din aldoze şi alcoolică terminală cu obţinerea de acizi aldarici: 65 . Unii dintre poliolii rezultaţi pe această cale. a hexozelor la hexitoli. cu excepţia celei de la C6. sunt prezenţi în organismele vegetale: H H HO H H C C C C C O OH H OH OH +2H CH 2OH H HO H H C C C C OH H OH OH CH 2 OH D-glucoza CH 2OH D-glucitol Reacţia de oxidare conduce la produşi diferiţi în funcţie de condiţiile în care se realizează: • Oxidarea blândă cu apă de brom sau acizi diluaţi a aldozelor are loc la nivelul grupei carbonil şi conduce la obţinerea de acizi aldonici: H H HO H H C C C C C O OH H OH OH +O COOH H HO H H C C C C OH H OH OH CH 2 OH CH 2OH acid D-gluconic • Dacă grupa carbonil şi toate grupele OH. sau restul catenei de la atomul de carbon asimetric cu cel mai mare număr de ordine din ciclul piranozic sau furanozic se înscrie deasupra planului moleculei. 6 CH 2OH H 4 CH 2OH O H 2 1 H OH 3 5 H H OH O H OH OH OH OH H OH H α – D. Grupa alcoolică primară. Reducerea triozelor conduce la trioli. a tetrozelor la tetritoli. sunt protejate (prin esterificare). Aceeaşi regulă se aplică şi pentru grupa alcoolică primară legată la C-2 în piranozele sau furanozele provenite din cetoze. fructoza se ciclizează cu formarea unui ciclu furanozic. substanţe nutritive cu gust dulce.Baze teoretice ale chimiei planul heterociclului. a pentozelor la pentitoli.

66 . N-glicozide. Rezultă compuşi care se numesc glicozide. CH 2OH H H OH OH H OH O H OH H + H2SO4 HCl .Glicozidele sunt răspândite în natură. Reacţia de condensare a aldozelor şi cetozelor cu hidroxilamina se petrece la nivelul funcţiei carbonil şi conduce la obţinerea de oxime. Glicozidele glucozei se numesc glucozide iar ale fructozei. Reacţia cu acizii minerali stă la baza identificării şi dozării monozaharidelor şi se desfăşoară cu acizi relativ concentraţi şi la temperatură. Are loc un proces de deshidratare intramoleculară când pentozele se transformă în furfurol iar hexozele în hidroximetil-furfurol: HOHC H2 C OH HO CHOH HC C H OH HC H2SO4 -3H2O CH C O C O HC H furfurol Reacţia de eterificare a glucidelor se petrece la oxidrilul glicozidic care este mai reactiv decât celelalte grupe OH din moleculă. H H HO H H C C C C C O OH H OH OH + H 2N-OH . În funcţie de natura atomului prin care se leagă cele două componente. Eterificarea se realizează prin tratare cu alcool în prezenţă de HCl. marea lor majoritate fiind toxice pentru om şi animale.H 2O CH 2OH H H OH OH O H O CH 3 H α-O-metilglucozid H OH Fragmentul de monoglucidă din molecula glicozidică se numeşte rest glicozidic sau glicon iar cealaltă componentă se numeşte aglicon. glicozidele sunt de mai multe tipuri: O-glicozide. fructozide. substanţe cristalizate. Sglicozide.H 2O H H HO H H C C C C C N OH H OH OH OH CH 2 OH CH 2 OH oxima glucozei Condensarea cu fenilhidrazina conduce la fenilhidrazone şi osazone.Baze teoretice ale chimiei H H HO H H C C C C C O OH H OH OH +3O -H 2O COOH H HO H H C C C C OH H OH OH CH 2 OH COOH acid glucaric Cetonele se oxidează în condiţii energice cu ruperea catenei reacţia conducând la obţinerea unui amestec de acizi. Forma cristalelor este specifică pentru fiecare oză şi de aceea această reacţie este utilizată la identificarea monoglucidelor.

rafinoza etc. Legătura dintre cele două monoglucide se realizează prin intermediul oxidrililor glicozidici.Baze teoretice ale chimiei Reacţia de esterificare are loc în prezenţa acizilor carboxilici sau a derivaţilor lor funcţionali precum şi în prezenţa acizilor anorganici (H3PO4). carbonaţi. Prezenţa substituenţilor în moleculele acizilor monocarboxilici produce efecte inductive care pot influenţa ionizarea şi ca urmare tăria acizilor Acizii monocarboxilici reacţionează cu metale reactive. echilibrul proteolitic fiind deplasat spre stânga. cele mai importante fiind diglucidele care se formează prin eliminarea unei molecule de apă între două molecule de hexoză. în cataliză acidă.4. În soluţie apoasă acizii carboxilici sunt ionizaţi. Radicalii rezultaţi din acizi după îndepărtarea grupei –OH se numesc radicali acil. 9. oxizi bazici. di. caz în care diglucida rezultată nu are proprietăţi reducătoare (zaharoza.4. În urma reacţiei rezultă esterii corespunzători. sau între oxidrilul glicozidic şi unul din oxidrilii neglicozidici. CH 2 O CO CH 3 9. conduce la obţinerea de esteri: O H3C C + OH O C2H5 H3C C + H 2O OH O-C 2H5 67 . Acizii carboxilici se denumesc prin adăugarea sufixului -oic la numele catenei de bază.). Se mai folosesc de asemenea denumiri uzuale. lactoza etc. carboxilici saturaţi. Oligoglucidele conţin de la două până la opt resturi de monoglucide. bicarbonaţi rezultând săruri 2HCOOH + Zn 2HCOOH + CaO (HCOO)2Zn + H2 (HCOO)2Ca + H 2O Reacţii la atomul de carbon carboxilic conduc la obţinerea de derivaţi funcţionali. caz în care diglucida rezultată are proprietăţi reducătoare (maltoza.5HCl C C C C C O O H O CO CO CH 3 CH 3 O O CH 3 CO H O H H CO CH 3 Interes prezintă esterii fosforici ai monozaharidelor care sunt intermediari metabolici Aldozele reacţionează cu combinaţii complexe ale metalelor tranziţionale oxidându-se la acizii aldonici corespunzători în timp ce combinaţia complexă este redusă. Compuşi carboxilici Sunt compuşi organici care conţin gruparea funcţională carboxill. Ionii rezultaţi după îndepărtarea H hidroxilic se denumesc înlocuind sufixul –ic cu –at: După natura radicalilor de care se leagă grupa carboxil acizii pot fi monocarboxilici saturaţi. reacţia cu alcoolii. Exemple sunt reacţiile cu reactivul Tollens şi reactivul Fehling folosite pentru recunoaşterea monoglucidelor naturale. În structura poliglucidelor pot intra acelaşi tip de monoglucide (homopoliglucide) sau mai multe tipuri de poliglucide (heteropoliglucide).). baze. Poziţia substituenţilor se desemnează prin cifre începând cu atomul de carbon carboxilic sau litere ale alfabetului grecesc începând cu poziţia vecină grupei carboxil. Acidul formic este cel mai tare acid din seria acizilor monocarboxilici. acizii carbocilici sunt mai slabi. celobioza. trehaloza. H H HO H H C C C C C CH 2 OH OH H OH H OH O + 5CH3 C Cl . Acizi monocarboxilici saturaţi Proprietăţi chimice datorate grupei –OH În comparaţie cu acizii minerali. carboxilici aromatici. Poliglucidele sunt compuşi macromoleculari formaţi dintr-un număr mare de resturi de monoglucide legate între ele prin legături glicozidice.1.şi policarboxilici saturaţi.

la încălzire. este favorizată ionizarea unei grupe datorită efectului inductiv negativ manifestat de cealaltă grupă carboxil. Cel mai tare acid din serie este acidul oxalic deoarece influenţa acidifiantă a unei grupe carboxil asupra celeilalte este invers proporţională cu distanţa dintre ele. Datorită prezenţei celor două grupe funcţionale.2. respectiv nitrili: O H3C C + NH 3 O H3 C C 220oC -H2O O H3C C NH2 P2O 5 -H2O H3C C N OH O-NH 4 reacţia cu pentaclorura de fosfor conduce la obţinerea de cloruri acide care pot reacţiona cu sărurile acizilor minocarboxilici rezultând anhidride: - O H3 C C + PCl5 O H3 C C Cl +POCl3 + HCl OH . la diluţii mai mari. Acizi dicarboxilici saturaţi Conţin în moleculă două grupe carboxil grefate pe o catenă hidrocarbonată. are loc ionizarea celei de-a doua grupe carboxil.Baze teoretice ale chimiei reacţia cu amoniacul la temperatură ridicată conduce la obţinerea unor săruri de amoniu care prin deshidratare intramoleculară dau amine. Pe lângă aceste denumiri există şi denumiri uzuale. Halogenarea Atomii de H din poziţia α faţă de grupa carboxil pot fi substituiţi prin tratarea acidului carboxilic cu clor sau brom.şi heptandioici adipic şi pimelic) se deshidratează şi se decarboxilează intramolecular. În a doua etapă datorită atracţiei electrostatice exercitate de anionul carboxilat asupra hidrogenului. amide.şi pentandioici (succinic şi glutaric) se deshidratează intramolecular la temperatură conducând la obţinerea de anhidride O CH2 CH2 C C OH OH O TC -H2O o O CH2 CH2 C O C O Acizii hexan. rezultând cetone ciclice: O H2C H2C CH2 CH2 C C OH OH O T oC -H2O -CO2 CH2 CH2 C C C O O • O 68 . cloruri acide. Proprietăţi chimice Grupele carboxil disociază independent. În prima etapă în soluţie concentrată. acizii dicarboxilici prezintă şi proprietăţi speciale determinate de poziţia celor două grupe carboxil una faţă de cealaltă. Reacţia este condusă fotochimic: CH3-COOH + Cl2 lumina -HCl ClCH2-COOH + Cl2 lumina -HCl Cl2CH-COOH + Cl2 lumina -HCl Cl3C-COOH 9. Denumirea se face prin adăugarea la cuvântul acid a numelui hidrocarburii cu acelaşi număr de atomi de carbon şi a sufixul –dioic.4. Astfel: • Acizii cu 2 şi 3 atomi de C în moleculă (oxalic şi malonic) se decarboxilează la încălzire conducând la obţinerea de acizi monocarboxilici cu un atom de C mai puţin în moleculă HOOC-COOH T oC -CO 2 HCOOH • Acizii butan. anhidride. Acizii dicarboxilici dau reacţii caracteristice grupei carboxil formând derivaţi funcţionali cum ar fi esteri.hidrazidele acizilor carboxilici se obţin din esteri ai acizilor carboxilici cu hidrazina Decarboxilarea acizilor carboxilici este procesul de eliminare a dioxidului de carbon din moleculele acizilor organici.

9. reacţia de hidroliză se petrece mai greu decât în cazul halogenurilor acide şi numai în mediu acid sau bazic.5. Reactivitatea amidelor este legată de conjugarea electronilor p neparticipanţi de la atomul de azot cu electronii π ai dublei legături C=O. Efectul este diminuat odată cu depărtarea grupei COOH de dubla legătură. 9. Atomii din grupa amidică pot fi înlocuiţi cu radicali organici dând naştere amidelor substituite. De asemenea se hidrolizează mai greu decât clorurile acide dar mai uşor decât esterii.2. Acizi monocarboxilici nesaturaţi Conţin grupa carboxil legată de o catenă nesaturată. Esteri 69 . Halogenuri ale acizilor carboxilici Se formează prin înlocuirea grupei -OH din -COOH cu un atom de halogen. datorită influenţei dublei legături. Acizii din această clasă. Derivaţi funcţionali ai acizilor carboxilici Provin prin modificarea grupei OH sau înlocuirea oxigenului carbonilic.3. sunt mai tari decât acizii monocarboxilici cu acelaşi număr de atomi de carbon în moleculă. Anhidride ale acizilor carboxilici Pot fi considerate derivaţi funcţionali rezultaţi prin eliminarea unei molecule de apă între două grupe carboxil.5.1. Rezultă derivaţi funcţionali care au proprietatea comună că prin hidroliză generează acidul din care au provenit. Adiţia compuşilor nesimetrici este contrară regulii Markovnikov din cauza efectului inductiv atrăgător de electroni (-Is) al grupei COOH în raport cu legătura dublă. Acestea. Este motivul pentru care halogenurile acizilor carboxilici sunt utilizate ca agenţi de acilare. Amidele secundare ciclice se numesc imide. Poziţia legăturii duble faţă de grupa COOH se notează prin litere ale alfabetului grecesc sau prin cifre. 9. Ca urmare acizii carboxilici aromatici pot fi saturaţi sau nesaturaţi: 9. fenolii şi aminele reacţionează mai puţin energic decât clorurile acide. 9. ambele din structura grupei carboxilice. Dubla legătură şi grupa carboxil se influenţează reciproc. Atomul de halogen din aceşti compuşi este foarte reactiv şi poate fi substituit cu alţi atomi sau grupe de atomi. Acizi carboxilici aromatici Gruparea COOH poate fi legată direct de inelul aromatic sau prin intermediul unor catene care pot fi saturate sau nesaturate.3. Anhidridele sunt folosite drept agenţi de acilare precum şi în industria de medicamente.5. după numărul de substituenţi de la atomul de azot.Baze teoretice ale chimiei 9. Amide Sunt derivaţi funcţionali rezultaţi prin înlocuirea grupei -OH din grupa -COOH cu grupa aminică.5. 9.4. Cu alcoolii. Aceşti compuşi sunt denumiţi halogenuri de acil. Ca urmare. pot fi primare.4.4.4. Acizii monocarboxilici nesaturaţi dau reacţii la grupa carboxil rezultând derivaţi funcţionali şi reacţii de adiţie la dubla legătură. secundare şi terţiare.5.

uleiurile vegetale se solidifică. 9. proces folosit la prepararea margarinei. gliceride. Hidroliza acidă este o reacţie reversibilă care conduce la un acid şi un alcool. Glicolipidele sunt lipide complexe care conţin în moleculă. Cantitatea în mg de hidroxid de sodiu sau de potasiu necesară pentru saponificarea unui gram de triacilglicerol se numeşte indice de saponificare. rol plastic precum şi rol de material izolant. Procesul se numeşte rîncezire şi are consecinţe nedorite în industria alimentară. Lipidele complexe conţin în molecula lor. rol de substanţe de rezervă. Întrucât glicerina este un alcool trihidroxilic. steride) şi lipide complexe (fosfolipide. sub acţiunea oxigenului. răşini.Baze teoretice ale chimiei Sunt derivaţi funcţionali ai acizilor carboxilici în care gruparea -OH din -COOH este înlocuită cu o grupă alcoxil prin esterificare directă. diacilgliceroli şi triacilgliceroli. ceridele apar în amestec cu alcooli primar. umidităţii şi luminii acilglicerolii naturali capătă miros neplăcut şi gust iute. Esterii acizilor inferiori sunt lichide cu miros plăcut de fructe sau flori. cele mai răspândite lipide în ţesuturile plantelor (uleiuri) şi animalelor (grăsimi). Moleculele esterilor nu sunt asociate prin legături de H şi de aceea constantele fizice au valori mai mici decât ale acizilor din care provin. acizi graşi liberi. pe lângă componenta lipidică şi o componentă de altă natură. Hidroliza esterilor are loc prin acţiunea catalitică a acizilor sau bazelor. Sterolii sunt răspândiţi în ţesuturile animale (zoosteroli). Sunt insolubili în apă şi solubili în solvenţi organici. Deosebit de importante sunt reacţiile de adiţie la dublele legături din moleculele acilglicerolilor. adiţionată la dublele legături ale acizilor graşi din 100g acilglicerol se numeşte indice de iod. Reacţia se desfăşoară cu viteză superioară hidrolizei acide. se oxidează la nivelul legăturilor duble rezultând peroxizi toxici care se pot scinda prin ruperea catenei hidrocarbonate rezultând compuşi carbonilici ce conferă produsului miros şi gust neplăcut. lipidele se clasifică în lipide simple (ceride. sfingolipide. plante (fitosteroli) şi ciuperci (micosteroli). În condiţii de umiditate lipazele naturale determină hidroliza parţială a acilglicerolilor conducând la eliberarea de acizi graşi care conferă un gust specific. sunt esteri ai acizilor graşi monocarboxilici saturaţi sau nesaturaţi cu număr par de atomi de carbon şi catenă normală cu glicerina. unde au rol energetic. Esterii participă la reacţii de substituţie prin care se înlocuieşte grupa alcoxil cu alte grupe funcţionale. Fosfolipidele (fosfatide) sunt lipide complexe în care una din grupările hidroxil primare ale glicerolului este esterificată cu acid fosforic. Cantitatea de I2 sau Br2. pe lângă componenta lipidică şi o componentă glucidică. Ceridele sunt esteri ai acizilor graşi superiori (C14 – C34) cu alcooli monohidroxilici superiori şi număr par de atomi de carbon. Din punct de vedere structural. În natură. Hidroliza acilglicerolilor sub acţiunea hidroxizilor alcalini se numeşte saponificare. Acizi fenolici Conţin în moleculă grupările -OH şi -COOH legate de un nucleu aromatic direct sau prin intermediul unei catene. Acilglicerolii. 70 . Sfingolipidele sunt lipide complexe care conţin în moleculă sfingozina. Proprietăţile esterilor depind de natura acidului şi alcoolului din care provin. Reacţia cu amoniacul conduce la amide iar reacţia cu aminele conduce la amide substituite la atomul de azot Lipidele constituie o grupă de substanţe bioorganice larg răspândite în organismele vii. amestecuri care poartă numele de ceruri.5. Ionii carboxilaţi eliberaţi în urma acestei reacţii formează cu cationii sărurile corespunzătoare numite săpunuri. Prin hidrogenare. în grame. steride . Steridele sunt esteri ai acizilor graşi superiori cu alcooli tetraciclici monohidroxilici numiţi steroli a căror unitate structurală de bază este steranul. glicolipide). Ca esteri. Sub acţiunea oxigenului. după gradul de acilare al grupelor OH se deosebesc monoacilgliceroli. Hidroliza bazică este o reacţie ireversibilă care conduce la săruri ale acizilor carboxilici şi alcooli.5. Aceştia. acilglicerolii pot fi hidrolizaţi prin fierbere cu acizi sau baze. acilgliceroli. un aminoalcool dihidroxilic nesaturat.

Baze teoretice ale chimiei
Acizii fenolici au proprietăţi ale acizilor carboxilici şi fenolilor. Când cele două grupe sunt în poziţie orto se manifestă efectul inductiv negativ (-Is) al grupei -OH care conduce la formarea unei structuri închise numite chelat. Această structură influenţează mobilitatea ionilor H+ care se desprind mai uşor decât în cazul acidului benzoic. 9.5.6. Acizi carbonilici Conţin în moleculă grupele -COOH şi carbonil. În funcţie de tipul grupei carbonil acizii carbonilici pot fi acizi aldehidici sau acizi cetonici. Poziţia grupelor carbonil faţă de grupa carboxil se notează cu litere ale alfabetului grecesc. 9.5.7. Aminoacizi Sunt compuşi organici care conţin în moleculă una sau mai multe grupe aminice precum şi una sau mai multe grupe carboxil. După natura radicalului de care se leagă grupele funcţionale aminoacizii sunt alifatici, aromatici şi heterociclici. După poziţia reciprocă a celor două grupe funcţionale aminoacizii pot fi α, β, γ, δ-aminoacizi. Denumirea aminoacizilor se face: poziţia grupei aminice faţă de gruparea COOH indicată prin litere greceşti la care se adaugă numele acidului Cu excepţia glicocolului care nu are în moleculă atom de carbon asimetric, toţi ceilalţi aminoacizi au şi ca urmare prezintă activitate optică. Izomerii optici sunt D, şi L putând exista şi sub formă de racemic. S-a constatat că din cei 20 aminoacizi naturali cu răspândire universală care intră în structura proteinelor şi care sunt metabolizaţi în organisme vii fac parte din seria L (numărul aminoacizilor este mai mare unii dintre ei gasindu-se rar în unele proteine sau liberi în plante) Proprietăţi chimice Datorită prezenţei în moleculă a funcţiunilor acidă şi bazică, aminoacizii există în soluţie apoasă sub formă de ioni bipolari: În mediu acid aminoacizii se comportă ca baze (acceptă H+) iar în mediu bazic, ca acizi (cedează H+). Datorită acestei proprietăţi aminoacizii migrează în câmp electric. Dacă în soluţia unui aminoacid se adaugă o mică cantitate de acid sau bază, aceasta va fi neutralizată fără a se modifica apreciabil pH-ul. Pe această proprietate se bazează funcţia tampon a aminoacizilor în organismele vii. Proprietăţi chimice Proprietăţile aminoacizilor se datorează prezenţei grupelor -NH2 sau -COOH precum şi prezenţei lor simultane. Proprietăţi datorate prezenţei grupării -COOH Aminoacizii reacţionează cu hidroxizii alcalini formând săruri:
H 2N R COOH + NaOH
H+

H3N+

R

COO-

H 2N

R

COONa + H2O

Aminoacizii reacţionează cu alcoolii, în cataliză acidă, formând esteri:
H 2N R COOH + HOR' H 2N R

Aminoacizii reacţionează cu PCl5 rezultând cloruri acide, stabile sub formă de clorhidraţi:
O H 2N R COOH + PCl 5 H2N R C O H3N
+

COOR' + H2O

+ POCl3 + HCl Cl HOCl

R

C

Decarboxilarea aminoacizilor conduce la obţinerea de amine fiziologic active. În organismele vii reacţia se desfăşoară enzimatic:

71

Baze teoretice ale chimiei
H 2N R CH 2 COOH -CO2 H 2N R CH3

Reducerea aminoacizilor conduce la aminoalcooli
H2N R CH2 COOH + 2H2 H 2N R CH2 CH2 OH + H2O

În prezenţa amoniacului, aminoacizii conduc la formarea amidelor. Spre exemplu acidul αaminosuccinic (acid aspartic) în reacţie cu amoniacul conduce la obţinerea amidei acidului aspartic, asparagina:
HOOC CH NH2 COOH + 2NH3 COOH H C NH2 O CH 2 C NH2 + H2O

Reacţia este foarte importantă pentru că reglează conţinutul de amoniac din organismele vegetale deoarece o concentraţie prea mare de amoniac este toxică pentru plante. Prin formarea amidelor, plantele blochează amoniacul în exces care în caz de nevoie este eliberat prin reacţia inversă. Proprietăţi datorate prezenţei grupei -NH2 Aminoacizii reacţionează cu acizi minerali conducând la formarea de săruri. Alchilarea aminoacizilor la gruparea aminică se realizează cu iodură sau sulfit de metil, în mediu alcalin, rezultând săruri cuaternare de amoniu numite betaine. Reprezentantul clasei este derivatul trimetilat al glicocolului, betaina propriu-zisă care se găseşte în sfecla de zahăr:
H3N+ H2 C COO- + 3CH3I (CH3)N+

Acilarea grupelor aminice se realizează cu cloruri acide sau anhidride rezultând aminoacizi acilaţi. De exemplu, glicocolul se acilează cu clorura de benzil rezultând benzilglicocol:
O HOOC CH 2 NH2 + Cl C C6H5 HOOC CH 2 NH O C C6H5

CH2

COO-

Dacă reacţia este condusă în prezenţa clorurii unui aminoacid rezultă peptide
O HOOC CH2 NH2 + C Cl CH2 NH2 O HOOC CH2 NH C CH2 NH2

Reacţia cu acidul azotos se petrece în mediu acid şi determină dezaminarea aminoacidului conducând la hidroxiacizii corespunzători cu degajare de azot. De exemplu, alanina se dezaminează în prezenţa acidului azotos rezultând acid lactic:
CH3 CH NH 2 + HONO CH 3 CH COOH OH + N2 + H2O HOOC

Reacţia de transaminare se desfăşoară între un cetoacid şi un aminoacid rezultând aminoacidul cetoacidului şi cetoacidul aminoacidului. În organismul viu aceste reacţii se petrec sub acţiunea transaminazelor când are loc transferul unei grupării -NH2 de la un aminoacid la un cetoacid rezultând un nou aminoacid şi un nou cetoacid: Dezaminarea aminoacizilor se realizează oxidativ, hidrolitic sau reductiv, reacţia fiind importantă în metabolismul organismelor vii.. Dezaminarea oxidativă conduce la α-aminoacizi:
R CH NH2 + 1/2O 2 R C O + NH3

Dezaminarea hidrolitică conduce la α-hidroxiacizi:
R CH NH2 + HOH R H C OH + NH3 HOOC COOH

HOOC

COOH

Dezaminarea reductivă conduce la acizi carboxilici:
R CH NH2 + H2 R H2 C COOH + NH3 HOOC

Proprietăţi determinate de prezenţa simultană a celor două grupe funcţionale Reacţia de dezaminare şi decarboxilare are loc la obţinerea alcoolilor prin procese de fermentaţie alcoolică ale cerealelor sau cartofilor sub acţiunea enzimelor din drojdia de bere. Spre exemplu leucina din cartof prin fermentaţie alcoolică conduce la alcool izoamilic:

72

Baze teoretice ale chimiei
CH 3 H C CH3 CH2 CH NH 2 COOH + HOH CH 3 H C CH3 CH2 CH 2 OH + CO 2 +NH 3

Aminoacizii formează cu metalele grele (Ni, Pb, Cu) săruri complexe frumos colorate, proprietate utilizată în chimia analitică pentru identificarea cationilor respectivi. Aminoacizii participă la reacţii de condensare cu eliminare de apă între grupele -NH2 şi – COOH, rezultând peptide sau proteine, în funcţie de numărul de aminoacizi care participă la reacţie. Legătura dintre aminoacizi se numeşte legătură amidică sau peptidică. De exemplu, glicina şi alanina se condensează formînd o trpeptidă numită glicil-alanil-glicina:
H 2N CH 2 COOH + H 2N CH CH 3 COOH +H 2N CH 2 COOH H2 N CH 2 C O NH CH2 C O NH CH2 COOH

Aminoacizii se împart în mai multe grupe: • Aminoacizi monoamino monocarboxilici (acid α-aminoacetic sau glicocol sau glicina; acid αaminopropionic sau α-alanina; acid α-aminoizovalerianic sau valina; acid α-aminoizocapronic sau leucina); • Aminoacizi hidroxilaţi (acid α-amino-β-hidroxipropionic sau serina; acid α-amino-β-hidroxibutiric sau treonina); • Aminoacizi tiolici conţin grupa tiolică (SH) sau tiolică substituită (acid α-amino-β-tiol propionic sau cisteina; acid α-amino-γ-metil-tiobutiric sau metionina); • Aminoacizi monoamino dicarboxilici (acid α-amino-succinic sau acid aspartic; acid α-aminoglutaric sau acid glutamic); • Aminoacizi diamino monocarboxilici (acid α,δ-diaminovalerianic sau ornitina; acid α,ε-diaminocapronic sau lizina; acid α-amino-δ-guanidin-valerianic sau arginina; acid α-amino-δ-carbamid (ureid)-valerianic sau citrulina); • Aminoacizi aromatici (acid α-amino, β-fenil propionic sau fenilalanina; p-hidroxifenilalanina sau tirozina); • Aminoacizi heterociclici (acid α-amino,β-indol propionic sau triptofan; acid α-amino,β-imidazol propionic sau histidina. 9.5.8. Peptide Sunt combinaţii organice care pot fi considerate ca amide substituite ce rezultă prin eliminarea de apă între doi sau mai mulţi aminoacizi (între o grupă carboxil a unui aminoacid şi o grupă amino a altuia). Resturile de aminoacizi din peptide sunt legate covalent prin legături peptidice: Datele experimentale indică faptul că legătura peptidică -CO-NH- constituie un sistem simplu conjugat, în care conjugarea se realizează între perechea de electroni π a grupării carbonilice şi perechea de electroni neparticipanţi de la atomul de N vecin. În urma delocalizării electronilor, legătura peptidică manifestă un caracter pronunţat de legătură dublă. Peptidele cu un număr mai mic de 10-20 resturi de aminoacizi în moleculă sunt denumite oligopeptide. Peptidele cu număr mai mare de resturi de aminoacizi în moleculă sunt numite polipeptide. Polipeptidele a căror secvenţă specifică este mai mare de 50 reziduuri sunt numite în mod obişnuit proteine dar cercetătorii au păreri diferite legate de numărul de reziduuri de aminoacizi de la care se foloseşte acest termen. Când doi sau mai mulţi aminoacizi se combină pentru a forma peptide, ceea ce rămâne din fiecare aminoacid după îndepărtarea apei este denumit reziduu al aminoacidului. Reziduul care are o grupă amino liberă se numeşte N-terminal iar cel care are o grupare carboxil liberă se numeşte C-terminal. Reziduurile se denumesc după numele aminoacidului eliminându-se cuvântul acid. Pentru a denumi peptidele se începe cu numele grupei acil reprezentând reziduul Nterminal urmat, în ordine, de numele grupelor acil reprezentând reziduurile interne. Numai reziduul C-terminal este denumit cu numele aminoacidului de la care provine şi acesta reprezintă sfârşitul numelui peptidei.
CO NH

73

Reacţii ale acizilor monocarboxilici pentru obţinerea unor derivaţi funcţionali.Molybdenum hydroxylases as drug-metabolizing enzymes. împotriva substanţelor străine şi celulelor provenite din alte organisme (sub formă de anticorpi. 3. 9.. Condensarea compuşilor carbonilici.Procesele fiziologice din plantele de cultură. Marcel Dekker.J. Jones L.Introduction to Atomic Structure. Ştiinţifică. • rol de transport activ a unor substanţe micromoleculare şi al ionilor anorganici. Buckley.. Reacţii ale alcoolilor la legătura oxidrilică. W.H.. 74 . 3. Pickering. Rev.uk/buckleyc/atomic. 7. • rol hormonal participând la reglarea proceselor biochimice (unele proteine sau polipeptide pot acţiona ca hormoni). TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1.. • structura terţiară . ciclice sau de perspectivă. 1989 . J. I.nivelul de organizare structurală cel mai înalt. Drug. George.. Badea.Chemical principles: The Quest for Insight. P. I. Ed. Rev. această reacţie de apărare a organismului viu se numeşte imunitate . 8. 16(1-2): 119-156. enoli şi fenoli. Reacţii de dezaminare a aminoacizilor. fiecare cu structura sa primară. Toma. Japan Publications Inc.. Dawson. natura şi succesiunea resturilor de aminoacizi. 1973 . 2005 . E. Intreprinderea Editorial-Poligrafică Stiinţa. Bazicitatea aminelor alifatice şi aromatice. 4. Republica Moldova.. K... C. – 1989. Diferenţe structurale între alcooli.. C. 2005 .J. A. 7.. 2001 ...imunoglobuline). Synchrotron Rad. New York. W. 4. H. Metab. C.htm#Atomic Structure. Sagi. Aluminum-induced neurotoxicity: alterations in membrane function at the blood-brain barrier. • rol de catalizatori ai reacţiilor chimice în sistemele biologice (aceste proteine se numesc enzime). 13(1). 6... Beedham. Biobehav.orientarea spaţială a catenei polipeptidice ( variante ale structurii secundare sunt structura α-helicoidală) şi structura β-pliată). Kastin. Asai. Proteinele se caracterizează prin patru nivele de organizare structurală care indică: • structura primară . 5.. Burzo. C. J. Inc.N. 5. Atkins. Akabayov.Miracle cure organic germanium. Semnificaţii ale reprezentării glucidelor prin formule liniare. Reacţii ale fenolilor determinate de prezenţa nucleului benzenic. http://www. Proteinele îndeplinesc multe funcţii importante în organismul viu: • rol structural împreună cu lipidele şi glucidele (reprezintă suportul chimic structural al tuturor formaţiunilor morfologice evidenţiate în celulele şi organele plantelor.L. Bucureşti. B. Crăciun. 8. Neurosci. A..newi. S. 47-53.Mecanisme de reacţie în chimia organică... Freeman & Company. • structura secundară . 2. animalelor şi microorganismelor). 1999 . • structura cuaternară . Dobrescu. 12: 392-401. Reacţii de condensare a aminoacizilor – legătura peptidică. North East Wales. Institute of Higher Education.D. Bibliografie selectivă 1. Proprietăţi speciale ale acizilor dicarboxilici. • rol de apărare a organismului. Doonan. 10. 2. Beard.Handbook of nutritionally essential minerals. I. 6. Delian. • rol în contracţia musculară (actina şi miozina din muşchi). 1997 .numărul.Baze teoretice ale chimiei Proteinele şi acizii nucleici sunt cei mai importanţi componenţi chimici ai materiei vii. 2nd edition.A. G. Chişinău.W. Banks.Using softer X-ray absorption spectroscopy to probe biological systems. rezultat al asocierii a două sau mai multe catene polipeptidice numite protomeri. secundară şi terţiară într-un conglomerat spaţial complex.replierea şi înfăşurarea segmentelor α-helicoidale şi β-pliate într-o organizare spaţială complexă sub formă de ghem sau globulă.ac. 1985 ... F.J..

D. 1999 . J. Nutr. 1980 . Shike. Dillard. eds. – 2002.. Baltimore. Biol. Nutrition in Health and Disease. Washington DC. M. Aragno. 1999 .J. Hazegh-Azam... Science. 270: 8389-8392. Biol. vol. 12. A. C. A. E.Thioredoxin reductase.. P. and zinc. Milică. A. M.Inhibitory effects of zinc on magnesium balance and magnesium absorption in man.U. Holliday. 16.E. Olteanu.. 97(9): 4627-4631.. M. Nutrition in Health and Disease. Biochemistry.K. – 1989. Didactică şi Pedagogică. iodine. Foster. Williams & Wilkins. Biochem. D. Introducere în chimia anorganică. Ed. silicon. 31. Davies. F. Martins. Asachi”. New York.Elemente de chimie generală. Williams Textbook of Endocrinology. 14.Modern inorganic chemistry.Biochimia vitaminelor. Res. C. Vincent. Chambers. Lane. Magnesium. Inc. Shike. Diet. şi Pedag. Ross. Univ. 27. 346(1): 1-8.W. R. I. Mülliken.H. vol. Sussex. A. ***** . 1996 .. Muscalu.Dual function of the selenoprotein PHGPx during sperm maturation.Chemistry – reactions. Ursini. Linder. National Academy Press.. 99(7): 836-843..S. 1982 Fiziologia plantelor. copper. “Alexandru Ioan Cuza”.Iron in Medicine and Nutrition.B.. V. D. Benzschawel. M. 1998 .. Institute of Medicine...M. G.A... Bucureşti. Phosphorus. Smith. S.. Tehnopress. manganese.. Ross. M. a novel tungstencontaining enzyme with a potential glycolytic role in the hyperthermophilic archaeon Pyrococcus furiosus.E. W. Institute of Medicine. Dima. Z. 1987 . J.The diverse role of selenium within selenoproteins: a review.M. Phys. Suciu.. 1978 .. Food and Nutrition Board.. A. 21.The mechanism and biological role of calcium transport by plant mitochondria. Olson.k 1996 . 1972 . boron..S.. J. H. Zumdahl. A.Le sol vivant.G. Marcu. Ed. M.I. Mustacich. Industrial Estate...... Bucureşti. Spencer. 1999 ... G.The thyroid gland. chromium. Powis. Ed. Shils. 2005 . Am. Res.D..C. 2005 .. Shike.. Bucureşti. V. Assoc. M.. Am. H. Ed Azimuth.. Ed. H. A.D. 2000 .. 20(5): 635-638. 28. M.M. D.. J. J..W.C. Negoiu... S. I.H. 38. Vercesi. 1975 . Nielsen. R. Univ.E. 1985 ..1997 .. Vitamin D.. Shils. 1994 . Washington DC.C. Olson. Humelnicu. Larsen. Gobat. Wilson. Iaşi.. Larsen. Ed.. Saunders Company. 1972 . 2007 .M... Elucidating a biological role for chromium at a molecular level. Philadelphia.A.. structure and properties. Clin.Calcium. Williams. S. M. eds. . Chemistry.. Did.Fiziologie vegetală.. T. 1978 . 23. Ed. D. Matthey. Fairbanks.C. 1991 . 15. D. Macmillan Publishing Co.Copper biochemistry and molecular biology. Iaşi.. 1999 .. III. P. France. Presses Polytechniques et Universitaires Romandes.Baze teoretice ale chimiei 9.. Food and Nutrition Board. iron. S. Shils. Tehnice “Gh. ***** . 29. and Fluoride. I. Braz.D.W. Baltimore. 2000 . 17. J. Neniţescu. J. Şt. 19. 35. Kiess. Olson. T. F.F. D. Arch Microbiol. J. Chem. M.. vitamin K. Nedelcu.Ultratrace minerals. J.. 13.2001 .F..Magnesium. M. Med. Kronenberg. Teşu.. Öpik. Dorobanţu. Ed. 9th ed. 13(5):479-484. Heim.S. 22.R. 285(5432): 1393-1396.Chimie generală.. 63(5): 797S-811S. 116(1): 91-95.. GAMA. Vasiliu. Rolfe. National Academy Press.R. 33. 11. Cojocaru. Tehnică. M.. Anglia. Ciobotaru. Baltimore. . Coll. Rev.W. eds. I. 9th ed. 9th ed. 36.. Iaşi. Nutr.. Ed. Am.. Heath and Company.Dietary reference intakes for vitamin A. Morel. Norris..Glyceraldehyde3phosphate ferredoxin oxidoreductase. Adams.. H. 1995 . H. 34. eds. Molea. Popescu.. vol. I. 24. T. 20. Meisch. W. 1999 . 30..The physiology of flowering plants.. N. 26. I. 10. Influence on cell division of Chlorella... Williams & Wilkins. D. Massachusetts. Mukund.. 9th ed. 1948 . Enciclopedică Română. Ltd..A biological function for cadmium in marine diatoms. Zamfirache. 18. Gh. Goldberg. P.B. 75 . F. D. J. D. 74: 736738...C. M.The role of vanadium in green plants. Hay.Chimie anorganică. Acc. 33(7): 503-510. molybdenum. 25. Carnieri... Acford. 37..Chimie analitică generală.Dicţionar de fizică. Ed. 32.Tratat de chimie anorganică. V. Iaşi. Duca. C.. C. F. Baia. Bucureşti.. Shils. I.M. C... 1998 . Iaşi..A.. Ross. didactică şi pedagogică. vanadium.. nickel. J.R.Molecular orbital method and molecular ionization potentials. Chem. J.2000. Holben. Cambridge University Press.

Baze teoretice ale chimiei 76 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful