CHIMIE GENERALA - CURS

-

Cuprins
1

INTRODUCERE

1.Baze teoretice ale chimiei
1.1. Definiţie şi ramuri ale chimiei 1.2. Unităţi de măsură 1.3. Materia şi substanţele chimice 1.4 Elemente chimice 1.5. Reprezentarea substanţelor chimice 1.6. Legi fundamentale ale chimiei 1.6.1. Legea conservării masei 1.6.2. Legea proporţiilor definite 1.6.3. Legea proporţiilor multiple 1.6.4. Legea proporţiilor echivalente 1.6.5. Legea lui Avogadro 2. Teoria atomică a materiei 2.1. Structura atomului 2.2. Modele atomice 2.2.1. Modele atomice precuantice 2.2.2. Modele atomice cuantice 2.3. Orbitali atomici 2.3.1. Orbitali atomici de tip s 2.3.2. Orbitali atomici de tip p 2.3.3. Orbitali atomici de tip d 2.3.4 .Orbitali atomici de tip f 2.4. Ocuparea cu electroni a orbitalilor atomici 2.4.1. Principiul ocupării succesive a orbitalilor cu electroni 2.4.2. Principiul de excludere al lui Pauli 2.4.3. Regula lui Hund 3. Sistemul periodic al elementelor 3.1. Generalităţi privind tabelul periodic al elementelo 3.2.Structura tabelului periodic al elementelor 3.3. Corelaţii între structura învelişului de electroni şi poziţia elementelor în sistemul periodic 3.4. Periodicitatea proprietăţilor elementelor chimice 3.4.1. Proprietăţi neperiodice ale elementelor chimice 3.4.2. Proprietăţi periodice ale elementelor chimice 4. Legături chimice 4.1 Legături chimice intramoleculare 4.1.1. Legătura ionică 4.1.2. Legătura covalentă 4.1.3. Legătura metalică 4.2 Legături chimice intermoleculare 4.2.1. Legătura de hidrogen 4.2.2. Legături prin forţe van der Waals 5. Stoechiometria reacţiilor chimice 5.1. Stoechiometria – definiţie şi instrumente de lucru 5.2. Reacţii chimice 5.2.1.Reacţii chimice fără modificarea stării de oxidare 5.2.2.Reacţii chimice cu modificarea stării de oxidare 5.2.3. Aspecte cinetice şi termochimice ale reacţiilor chimice 6. Componenţi anorganici ai materiei vii 6.1. Apa - metabolit universal 6.2. Caracterizare generală şi importanţa biologică a elementelor din sistemul periodic

1 1 1 2 3 4 4 5 5 5 6 6 6 6 7 7 7 10 10 10 10 11 11 11 11 11 12 12 12 14 14 14 14 15 15 15 16 20 21 21 21 22 22 22 22 24 25 25 25 27
2

6.2.1. Hidrogen 6.2.2. Grupa IA (1) 6.2.3. Grupa IIA (2) 6.2.4. Metale tranziţionale 6.2.5. Grupa IIIA (13) 6.2.6. Grupa IVA (14) 6.2.7. Grupa VA (15) 6.2.8. Grupa VIA (16) 6.2.9. Grupa VIIA (17) 7. Noţiuni fundamentale de chimie organică 7.1. Efecte electronice în compuşi organici 7.1.1. Efectul inductiv 7.1.2. Efectul electromer 7.2. Noţiuni de izomerie 7.2.1. Izomeria plană 7.2.2. Izomeria spaţială sau stereoizomeria 8. Hidrocarburi 8.1. Hidrocarburi saturate 8.1.1. Alcani şi izoalcani 8.1.2. Cicloalcani 8.2. Hidrocarburi nesaturate 8.2.1. Alchene 8.2.2. Alcadiene 8.2.3. Alchine 8.3. Hidrocarburi aromatice 8.3.1. Hidrocarburi aromatice mononucleare 8.3.2. Hidrocarburi aromatice polinucleare 9. Compuşi organici cu funcţiuni simple 9.1. Compuşi hidroxilici 9.1.1. Alcooli 9.1.2. Enoli 9.1.3. Fenoli 9.2. Amine 9.3. Compuşi carbonilici 9.3.1. Glucide 9.4. Compuşi carboxilici 9.4.1. Acizi monocarboxilici saturaţi 9.4.2. Acizi dicarboxilici saturaţi 9.4.3. Acizi monocarboxilici nesaturaţi 9.4.4. Acizi carboxilici aromatici 9.5. Derivaţi funcţionali ai acizilor carboxilici 9.5.1. Halogenuri ale acizilor carboxilici 9.5.2. Anhidride ale acizilor carboxilici 9.5.3. Amide 9.5.4. Esteri 9.5.5. Acizi fenolici 9.5.6. Acizi carbonilici 9.5.7. Aminoacizi 9.5.8. Peptide BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ INTRODUCERE

27 28 29 31 33 35 36 38 39 42 42 42 42 43 43 44 45 45 45 46 47 47 48 49 49 49 51 53 53 53 54 55 56 57 58 62 62 63 64 64 64 64 64 64 65 66 66 66 68

3

prin numărul mare de substanţe descoperite în natură sau sintetizate în laboratoarele de cercetare şi prin perfecţionarea aparaturii utilizate în laboratoarele de cercetare ştiinţifică. precum şi cu reacţiile compuşilor care conţin carbon legat chimic de hidrogen. metode. utilizând noţiunile de bază.ştiinţa care se ocupă cu studiul structurii şi funcţiilor compuşilor prezenţi în organismele vii. uneori complexe. modelarea. Chimia fizică – ramura care relizează studii ale legilor şi fenomenelor chimice. subliniind importanţa acestei discipline pentru lumea vie. identificarea. arată implicarea acestei discipline în lumea reală şi dezvoltă aptitudini de rezolvare a problemelor pe care le implică această disciplină. Chimia analitică – ramura care elaborează şi foloseşte metode.ramura descriptivă a chimiei care se ocupă cu sinteza. precum şi utilizările substanţelor în diferite domenii de activitate.studiul elementelor chimice şi al compuşilor acestora. Principalele ramuri ale chimiei sunt: Chimia anorganică .1. Baze teoretice ale chimiei 1. proprietăţi ale substanţelor. modele cu care operează chimia etc.. conexiunile dintre lumea cotidiană şi cea moleculară. transformările pe care le suferă substanţele. interpretarea naturii substanţelor pe baza structurii lor. producerea de energie prin reacţii chimice. precum şi legile care guvernează aceste procese. Cursul ajută la înţelegerea modelelor fundamentale ale chimiei. Chimia organică . pe care le pune chimia nu se rezolvă prin simplă memorizare. sinteza de noi substanţe. mijloace si metodologii de obţinere a informaţiilor legate de compoziţia şi natura substanţelor. precum şi cu funcţionarea şi transformările acestora în cursul vieţii. controlează evenimentele din lumea înconjurătoare şi este vitală pentru cele mai multe activităţi. 4 . în vederea abordării la un nivel superior a disciplinelor cuprinse în programele analitice ale anilor de studii. reactivitatea. În ultimele decenii. ci prin abordarea lor critică şi creativă.Chimia este ştiinţa fundamentală a naturii. 1. cu proprietăţi specifice. Problemele. care se află la baza proceselor ce susţin viaţa.Definiţie şi ramuri ale chimiei CHIMIA este ştiinţa fundamentală a naturii care studiază în mod sistematic: structura. Studiul chimiei generale are drept scop stimularea interesului pentru chimie şi furnizarea de informaţii utile. precum şi a structurii combinaţiilor chimice prin metode teoretice şi experimentale ale fizicii. se constată o evoluţie rapidă în cunoaşterea chimică. cu excepţia hidrocarburilor şi a derivaţilor lor. legi. Textul introduce o serie de noţiuni fundamentale utilizate pentru descrierea comportării materiei. compoziţia şi proprietăţile substanţelor. Biochimia .

monitorizarea. radianul (rad) şi steradianul (sr). toţi atomii constitutivi au acelaşi număr de protoni. a fi masa atomului de hidrogen. ziua sau anul (nu se foloseşte luna. precum şi un mare număr de unităţi derivate.2. cât şi de raportul între aceştia. (1dm3=1l.660539x10-27[kg]. În biochimie şi biologia moleculară. fapt ce explică apariţia izotopilor. se mai folosesc şi unităţi cum ar fi minutul. dar cele mai multe există sub formă de amestecuri de izotopi. La stabilirea masei atomice a unui element. 1cm3=1ml). temperatura. ora. de către Dalton. masa se poate considera egală cu greutatea. neutroni şi electroni. Volumul reprezintă spaţiul pe care îl ocupă o substanţă sau un obiect oarecare.1. Numărul de neutroni este variabil. Masă 3. Masa atomică este un număr ce reprezintă de câte ori masa unui atom este mai mare decât unitatea de masă atomică. Tabelul nr. ambele componente ale valorii măsurabile conferind semnificaţie determinării. Masa atomică a unui element 5 . Unitatea de măsură este m3. cu aproximaţie. Pentru un element oarecare. două caracteristici care depind de cantitatea de substanţă studiată. dar este acceptată în acest sistem sub denumirea de unitate unificată de masă atomică şi se desemnează cu simbolul “u”. unitatea pentru masă este kilogramul (kg). cu precădere în cazul proteinelor. Masa unui obiect nu este influenţată de câmpul gravitaţional şi reprezintă cantitatea de materie pe care o conţine acesta.). Dacă tăria câmpului gravitaţional se consideră relativ constantă. a utilizat drept unitate de masă atomică a 16-a parte din masa atomului de oxigen. dar este destul de frecventă şi exprimarea temperaturii în grade Celsius (oC) sau grade Fahrenheit (oF).Na. timpul. În sistemul internaţional. Această unitate de măsură nu este inclusă în Sistemul Internaţional.Unităţi de bază în Sistemul Internaţional Nr. Temperatura caracterizează starea de încălzire a unui sistem fizic. două unităţi suplimentare. În general. Valoarea sa depinde de scara termometrică în care este exprimată (Dima.. Greutatea specifică este raportul dintre densitatea substanţei studiate şi densitatea unei substanţe de referinţă (în mod obişnuit apa la temperatura de 4oC a cărei densitate este egală cu unitatea). suma maselor protonilor şi neutronilor. Unitatea de măsură a densităţii este raportul unităţilor de masură ale masei şi volumului (g/cm3 sau g/ml). 1972). Sistemul Internaţional de unităţi (SI) conţine şase unităţi fundamentale (tabelul 1. Pentru timp. 1. În Sistemul Internaţional. Multiplii şi submultiplii zecimali ai unităţilor de măsură se denumesc cu ajutorul unor prefixe. Al etc. Mărime fizică 1. unde NA reprezintă numărul lui Avogadro) Atomii sunt alcătuiţi din protoni. În natură există elemente compuse din atomi de acelaşi fel (monoizotopice . Greutatea specifică este un număr fără unitate de măsură.Unităţi de măsură Observaţia ştiinţifică cantitativă are drept rezultat un număr şi o unitate de măsură.).). Lungime 2. pe lună etc.ştiinţa care se ocupă cu detecţia. Timp 4. temperatura se măsoară în grade Kelvin. considerată iniţial. Densitatea unei substanţe este raportul dintre masă şi volum. transportul şi transformările chimice ale substanţelor naturale şi sintetice prezente în mediul înconjurător.Chimia ecologică . cantitatea de substanţă etc. Prin convenţie internaţională unitatea de masă atomică a fost definită ca fiind a 12-a parte din masa izotopului 12C. din cauza mărimii variabile). Temperatură 6. masele atomice se scriu fără unitate de măsură. Unitatea utilizată în laborator este mililitrul (ml). Aston. unitate derivată din unitatea de lungime. Greutatea unui obiect este răspunsul masei la gravitaţie şi variază în raport cu tăria câmpului gravitaţional.1. crt. et al. se ţine seama atât de numărul de izotopi stabili. Intensitate curent electric 5. Mai târziu. Masele atomilor reprezintă. 1. se utilizează unitatea numită Dalton (1u=1Da=1/NA[g]=1/1000xNA[kg]=1. indiferent de locul unde se consideră determinarea (pe pământ. masa. Intensitate luminoasă Unitate de măsură metru kilogram secundă amper Kelvin candelă Simbol m kg s A K cd Mărimi fizice importante pentru chimie sunt volumul. . unitatea din Sistemul Internaţional este secunda (s) dar. P.

023x1023 particule. îşi pierd proprietăţile caracteristice. Aceeaşi situaţie este şi în cazul atomilor şi moleculelor. este o mărime relativă.Cl-35 (34. aceste modificări putând fi clasificate la rândul lor în modificări fizice şi modificări chimice. Atomul gram reprezintă cantitatea în grame dintr-un element egală numeric cu masa atomică a acestuia. Cele mai utilizate proprietăţi pentru identificarea unei substanţe sunt acelea care pot fi măsurate şi exprimate numeric. mol electronic – echivalent cu electronul gram. Materia poate exista în trei stări de agregare: gazoasă. Substanţele chimice reprezintă compuşi a căror compoziţie şi structură sunt constante şi invariabile (Albu et al. O2 etc. fiind alcătuite din elemente chimice combinate în rapoarte de masă bine definite. cunoscute şi sub numele de reacţii chimice. trecerea substanţelor solide în stare lichidă sau gazoasă).97u. având existenţă fizică definită. spargerea. H2. Gazele pot fi comprimate sau se pot dilata pentru a ocupa diferite volume. dar nu au formă specifică.) şi 24% Cl-37 (36. Solidele sunt rigide. clorul are masa atomică 35. denumite substanţe chimice. lichidă şi solidă.reprezintă o valoare medie a maselor izotopilor stabili ai elementului respectiv. Br2. Modificările fizice. Materia şi substanţele chimice Materia este definită ca substanţa din care sunt alcătuite obiectele fizice. reprezentând universul observabil. în proporţii de masă definite. cum ar fi modificările de stare (tăierea. Datorită valorii lor extrem de mici. reprezintă schimbări ale aspectului fizic care nu afectează identitatea. Acele proprietăţi care descriu substanţa însăşi. masele atomice absolute nu pot fi utilizate în practică. masa moleculară absolută are valori extrem de mici şi se determină prin împărţirea moleculei gram la numărul lui Avogadro.)]. Atomii. Ca şi masa atomică absolută. se numesc proprietăţi fizice. Lichidele au volum propriu.45u. care este numărul lui Avogadro (6. au masă proprie numită masă atomică absolută. Materia ocupă spaţiu şi are masă. care reprezintă acele caracteristici ale substanţei ce servesc pentru a o identifica şi a o diferenţia de alte substanţe. fizice şi chimice.a. dar nu implică transformări prin reacţii chimice. ocupând întreg volumul şi luând forma recipientului în care se află. Elementele constitutive se află. deoarece este compus din 76%. au formă şi volum definite şi nu suportă compresiuni apreciabile. 1. Substanţele chimice pot fi simple şi compuse. Masa moleculară reprezintă suma maselor atomice relative ale atomilor ce alcătuiesc molecula unei substanţe. Modificările chimice. 6 . motiv pentru care masele atomice nu au întotdeauna valori reprezentate prin numere întregi [spre exemplu. Molecula gram (mol) reprezintă cantitatea de substanţă simplă sau compusă. Substanţele compuse sunt alcătuite din atomi diferiţi şi pot fi transformate prin metode chimice în două sau mai multe substanţe simple. Substanţele pot suferi schimbări ale proprietăţilor.3. exprimată în grame. mol ionic – echivalent cu ionul gram.. egală numeric cu masa moleculară. S-a determinat că un mol din orice substanţă conţine 6. Valoarea masei atomice absolute se stabileşte raportând valoarea atomului gram la numărul de atomi dintr-un atom gram. Gazele se caracterizează prin aceea că nu au volum şi formă proprii.a. adimensională. topirea. la rândul lor. din punct de vedere chimic. Ca şi masa atomică.m. Substanţele chimice se deosebesc între ele prin proprietăţi. diferite din punct de vedere chimic. Substanţele simple sau elementare sunt acele substanţe care sunt formate din atomi ai aceluiaşi element şi nu pot fi descompuse prin mijloace chimice în substanţe mai simple (Cl2.m. mol molecular – echivalent cu molecula gram. Ele capătă proprietăţi diferite de ale fiecărui element component în parte iar elementele. Lichidele nu suportă comprimări avansate. Noţiunea de mol se referă şi la alte tipuri de particule: mol atomic – echivalent cu atomul gram. Modurile caracteristice în care o substanţă participă la reacţii chimice în urma cărora îşi schimbă compoziţia sunt denumite proprietăţi chimice. reprezintă transformarea unor substanţe în alte substanţe.023x10 23).). 1974). Chimia se ocupă cu studiul unor specii materiale bine definite din punct de vedere structural.96u. motiv pentru care iau forma vaselor în care sunt depozitate.

Reprezentarea substanţelor chimice Compuşii chimici se reprezintă în scris prin formule chimice care. numite impurităţi. lichide sau gazoase. Atomii sunt denumiţi mono-. Valenţa reprezintă capacitatea de combinare a unui element. lichidă . 1. fapt pentru care au aceeaşi compoziţie şi aceleaşi proprietăţi în toată masa (aerul . iar restul elemente chimice artificiale. Ne. moleculară şi de structură. dar cu numere de masă (A) diferite. Substanţele sunt răspândite în proporţii diferite în scoarţa terestră. F. cromatografie. introducându-se noţiunea de valenţă. Ea reprezintă un multiplu de numere întregi al formulei brute (se poate ca formula moleculară să coincidă cu formula brută). Hg. ca şi în cazul simbolurilor elementelor chimice. deosebindu-se între ei prin numărul diferit de neutroni din nucleele lor atomice. temperatura de fierbere etc. care se numesc soluţii. Amestecurile heterogene sunt alcătuite din substanţe nemiscibile şi. Xe. Valenţa multor elemente este determinată de abilitatea lor de a se combina cu hidrogenul sau de a-l înlocui din diferiţi compuşi. Caracteristica principală a amestecurilor este aceea că au compoziţie variabilă ce determină variaţia proprietăţilor lor fizice (densitate.amestec omogen sau soluţie de gaze. Cl. dar numere de masă diferite. În natură. He. substanţele există sub formă de amestecuri de substanţe pure solide. Ar. tri-.).soluţie lichidă complexă. antrenare cu vapori.restul elementelor chimice din tabelul periodic). Formula structurală este o reprezentare simbolică a modului de legare a atomilor componenţi într-o moleculă indicând succesiunea legării lor precum şi locul pe care îl ocupă în moleculă o anumită particularitate structurală. Formula moleculară indică tipul şi numărul de atomi de fiecare fel dintr-un compus chimic.H. Formula chimică poate fi brută.În general. Elementele sunt cunoscute prin denumiri uzuale şi prin abrevieri care constau în simboluri unice. Simbolurile elementelor chimice sunt utilizate internaţional. 90 sunt elemente chimice naturale.5. tetravalenţi. se numesc izotopi şi ocupă acelaşi loc în sistemul periodic al elementelor. formate din una sau două litere alese pentru a reprezenta elementul respectiv. cum ar fi: distilare (simplă sau fracţionată). Formula brută indică natura elementelor şi proporţia relativă între numărul atomilor elementelor componente. solidă . 1. Având acelaşi număr atomic. sublimare. putând fi separată de celelalte prin metode fizice sau mecanice. exprimată prin numărul de legături simple pe care le poate forma atomul respectiv cu ceilalţi atomi sau prin numărul de electroni pe care un element îi cedează sau îi acceptă când reacţionează pentru a forma un compus. Amestecurile omogene. Din cele 118 elemente descoperite până în prezent. vinul . Amestecurile pot fi omogene şi heterogene. filtrare. Elementele chimice cele mai noi sunt cele cu numerele de ordine sau numerele atomice (Z) între 112 şi 118. au semnificaţie calitativă şi cantitativă. identificate în natură. cât şi cantitativă. obţinute în laborator. di-. Elementele chimice reprezintă. 7 .4 Elemente chimice Elementul chimic sau substanţa elementară reprezintă totalitatea atomilor care au acelaşi număr atomic (Z) (provine din cuvântul latinesc elementum care înseamnă component al materiei). N. Speciile de atomi ai unui element care au acelaşi număr atomic. Rn. Separarea şi purificarea substanţelor se realizează prin diferite metode. aliajele soluţii solide). praf suspendat în aer etc. izotopii au proprietăţi aproape identice. sunt alcătuite din substanţe miscibile. substanţele chimice conţin mici cantităţi de substanţe străine. după numărul legăturilor pe care le formează. compoziţia şi proprietăţile lor nu sunt aceleaşi în toată masa amestecului (nisip în apă. recristalizare. Acestea sunt reprezentate prin simboluri temporare. în cea mai mare parte. Elementele chimice se găsesc în natură sub cele trei stări de agregare (gazoasă . O.Br. Analiza formulelor chimice a condus la ideea capacităţilor diferite de combinare a elementelor chimice. Fiecare substanţă din amestec îşi păstrează identitatea şi ca urmare proprietăţile.). extracţie etc. amestecuri de atomi cu acelaşi număr atomic (Z). ca urmare. Kr. Ele au semnificaţie atât calitativă. pe baza proprietăţilor diferite ale componenţilor şi implică numai modificări fizice.

Utilizarea conceptului de valenţă nu este întotdeauna satisfăcătoare deoarece multe dintre elemente au valenţe multiple sau pot participa la formarea unor combinaţii complexe.6. chimiştii au studiat reacţiile chimice.are numărul de oxidare –1 etc.6. 8 . este constantă. se definesc electronii de valenţă ca fiind electronii care pot participa la realizarea legăturilor chimice cu alţi atomi. • halogenii. Sr. Proust a arătat că un compus dat conţine întotdeauna exact aceeaşi proporţie de elemente considerată în termeni de greutate. 1. Acest enunţ al legii conservării maselor este valabil pentru reacţiile chimice obişnuite. –2. K. legea lui Charles. Starea de oxidare este un număr atribuit unui element dintr-un compus. într-un sistem închis.) când starea de oxidare a hidrogenului este +1. Ba).În legătură cu valenţa. • metalele alcalino-pământoase au numărul de oxidare +2 (Be. • într-un ion poliatomic. suma algebrică a numerelor de oxidare a elementelor este (-2) + (+1) = -1. legi volumetrice – se referă la relaţiile care se stabilesc între volumele de gaze implicate în reacţii chimice şi diferite proprietăţi ale gazelor (legea Boyle-Mariotte. Mg. Rb.6. Legi fundamentale ale chimiei • • Legile care guvernează procesele chimice pot fi împărţite în: legi ponderale – se referă la masele substanţelor care participă la reacţii chimice (legea conservării masei. legea proporţiilor definite sau constante. Principiul constanţei compoziţiei compuşilor este cunoscut ca legea proporţiilor definite sau constante. Cs).NaH. legea proporţiilor echivalente). • numărul de oxidare al aluminiului este întotdeauna +3. superoxizii şi combinaţiile cu elemente mai electronegative.2. în general. prin experimentele lor. 1.1. cu excepţia situaţiilor când formează compuşi unul cu celălalt sau cu oxigenul. excepţii sunt peroxizii. au numărul de oxidare –1 faţă de hidrogen. ţinând cont de următoarele reguli: • numărul de oxidare al oricărui element în stare necombinată sau substanţă elementară este zero. Există reacţii chimice (reacţii nucleare) care se desfăşoară cu micşorarea considerabilă a masei reactanţilor când legea conservării masei se poate enunţa astfel: suma maselor reactanţilor este egală cu suma maselor produşilor de reacţie plus deficitul de masă dat de formula lui Einstein (dm = dE/c2). CaH 2 etc. Br. suma algebrică a numerelor de oxidare a elementelor trebuie să fie egală cu sarcina efectivă a ionului [în ionul biatomic hidroxid (OH-). în scopul de a determina compoziţia diferitelor substanţe chimice. legea lui Avogadro). excepţii fiind cazurile în care este legat de un metal ca ion negativ (hidruri metalice . • numărul de oxidare al oxigenului este. valoare egală cu sarcina ionului hidroxid). • numărul de oxidare al ionilor monoatomici este egal cu sarcina ionilor respectivi (Zn 2+ are numărul de oxidare +2. legea proporţiilor multiple. • într-o moleculă neutră suma stărilor de oxidare este zero. Legea conservării masei Legea generală a chimiei este legea conservării masei. • numărul de oxidare al hidrogenului este în general +1. cînd oxigenul are numărul de oxidare –1. Se poate spune prin urmare că suma maselor reactanţilor şi produşilor dintr-o reacţie chimică. Legea proporţiilor definite După anul 1800.). în care variaţia de masă are valori foarte mici. legea GayLussac. Na. 1. • metalele alcaline au numărul de oxidare +1 (Li. LiH. descoperită şi formulată Lavoisier. Diferitele reacţii studiate au condus la un enunţ al legii care a căpătat diferite formulări dintre care cea mai adecvată este: masa unui sistem chimic care evoluează rămâne constantă. Ca. De aceea termenul de valenţă a fost înlocuit cu noţiunea de stare de oxidare sau număr de oxidare.

când o cantitate constantă dintr-un element I se combină cu diferite cantităţi notate x1. ale căror mase se notează cu a şi b. Echivalentul chimic reprezintă cantitatea dintr-un element sau dintr-o substanţă compusă care se poate combina cu 1g de hidrogen sau cu 8g de oxigen sau care poate înlocui cantităţile menţionate din aceste elemente în oricare dintre compuşii lor (Albu et al... Din această lege derivă noţiunea de echivalent chimic..). care se combină fiecare în parte cu o greutate definită a unui alt element. echivalentul chimic se calculează prin raportul dintre masa moleculară a sării (M) şi numărul de echivalenţi de metal din sare (care este egal cu produsul dintre numărul atomilor de metal şi valenţa metalului) • când substanţa participă la reacţii de oxido-reducere echivalentul chimic se calculează prin raportul dintre masa moleculară a substanţei (M) şi diferenţa dintre stările de oxidare ale elementului implicat. 1. numeric egală cu echivalentul chimic respectiv. în funcţie de starea de oxidare: • când substanţa nu participă la reacţii de oxido-reducere. rezultă o serie de compuşi. cantităţile x2. Altfel spus.6. vor trebui să fie aceleaşi sau multipli întregi ai proporţiilor greutăţilor elementelor diferite când acestea se combină între ele.4. adică numărul de electroni cedaţi sau acceptaţi în reacţiile de oxido-reducere considerate. x3. echivalentul chimic se calculează în funcţie de natura substanţei. S-au efectuat comparaţii ponderale între substanţe simple care se combină între ele. raporturile de masă diferite corespund întotdeauna unor numere întregi şi mici. pe de altă parte. echivalentul chimic se calculează prin raportul dintre masa moleculară a bazei (M) şi numărul grupelor hidroxil ionizabile (OH-): În cazul sărurilor echivalentul chimic se calculează de la caz la caz. conform căreia reacţiile chimice au loc de la echivalent la echivalent.Elementele şi substanţele chimice reacţionează între ele în raporturi de combinare bine definite. echivalentul chimic este raportul dintre masa atomică a elementului respectiv (A) şi valenţa sa (n): pentru substanţe chimice. compusul respectiv are întotdeauna aceeaşi compoziţie. Legea proporţiilor echivalente ÎRichter a formulat legea proporţiilor echivalente sau reciproce care statutează că proporţiile în care masele a două sau mai multe elemente diferite. rezultă că raportul a:b/a’:b’ este un raport de numere întregi şi mici.3. Din consideraţiile de mai sus se deduce legea echivalenţilor. raportul lor de combinare este a:b. Legea proporţiilor multiple Prin combinarea a două elemente se pot obţine una sau mai multe substanţe compuse.. Dacă aceleaşi două substanţe simple se combină în cantităţi notate cu a’ şi b’ cu o cantitate definită dintr-o a treia substanţă simplă. ceea ce înseamnă că.xn dintr-un alt element II.6.……. x3. Substanţele simple sau compuse reacţionează între ele în 9 .……. indiferent de calea pe care se obţine un compus. pe de o parte.xn sunt multipli întregi ai cantităţii x1. Dacă se consideră două substanţe simple. Dalton a formulat legea proporţiilor multiple arătând că atunci când. şi de tipul reacţiei la care participă aceasta. pe de o parte. precum şi de proporţia reactanţilor. Pentru elemente. În reacţiile de neutralizare: • pentru acizi echivalentul chimic se calculează prin raportul dintre masa moleculară a acidului (M) şi numărul de atomi de hidrogen ionizabili (protoni. şi cu o aceeaşi cantitate din altă substanţă simplă. H+): • pentru baze. 1. caz în care nu se modifică starea de oxidare. măsurată în grame. Echivalenţii chimici sunt folosiţi în calculele stoechiometrice din analiza cantitativă. Echivalentul gram sau valul reprezintă cantitatea dintr-un element chimic sau dintr-o substanţă compusă. x2. prin combinarea a două elemente. pe de altă parte. Legea proporţiilor definite sau constante se aplică numai în cazul compuşilor stoechiometrici (care au o compoziţie constantă).

molecule etc.cantităţi proporţionale cu echivalenţii lor chimici. 2. Teoria atomică a materiei 2. Au fost propuse mai multe modele atomice. conţin acelaşi număr de molecule. Cu ajutorul legii lui Avogadro s-a putut calcula volumul unui mol (moleculă gram) de gaz. Enumeraţi regulile pentru stabilirea stării de oxidare a unui element. care nu poate fi divizată prin metode fizice şi chimice obişnuite.5. În nucleu este concentrată sarcina pozitivă şi aproape toată masa atomului. Suma protonilor şi neutronilor (n) din nucleu se numeşte număr de masă (A). 2. numărul lui Avogadro reprezintă numărul de particule (atomi. Modele atomice Modelele atomice reprezintă concepte prin care autorii care le propun încearcă să explice proprietăţile atomilor. Prin generalizare. Cercetările efectuate la începutul secolului XX au arătat că atomul este o formaţiune complexă.41 l din orice gaz.2. în jurul căruia gravitează un număr de electroni încărcaţi negativ. numărul de protoni este egal cu numărul de neutroni. Cei mai importanţi nucleoni sunt protonii şi neutronii. în aceleaşi condiţii de temperatură şi presiune. Suma protonilor (p) din nucleu se numeşte număr atomic (Z). 5. În general. iar masa electronului are o valoare mult mai mică. Structura atomului Atomul reprezintă cea mai mică particulă a unui element. ion-gram.41 dm3 (volum molar). Modelele pot fi împărţite în modele atomice precuantice şi modele atomice cuantice. Legea lui Avogadro Avogadro a emis o ipoteză în conformitate cu care volume egale de gaze ideale sau perfecte diferite. în cazul unor atomi diferiţi. Comparaţi şi discutaţi stările de agregare ale materiei. Calculul echivalenţilor chimici pentru elemente. iar neutronii sunt neutri din punct de vedere electric. Atomii pot exista în stare liberă sau în combinaţie cu alţi atomi identici sau diferiţi. în condiţii normale de temperatură şi presiune. ioni. Prin urmare numărul de molecule dintr-un volum specific de gaz este independent de mărimea sau masa moleculelor de gaz. Forţa de atracţie dintre electroni şi protoni. Pentru a explica proprietăţile constatate experimental ale atomilor s-a dezvoltat teoria structurii atomului elaborându-se mai multe modele.6. Deoarece atomii au un număr de protoni egal cu numărul de electroni ei sunt neutri din punct de vedere electric. indiferent de starea de agregare şi are valoarea aproximativă 6. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1.) care se găsesc într-o cantitate echivalentă (atom-gram. Dacă se consideră 2 substanţe ai căror echivalenţi sunt E1 şi E2 şi ale căror mase sunt m1 şi m2. iar electronii au un rol major în desfăşurarea reacţiilor chimice.41 l sau 22.baze şi săruri. acizi. 4. Nucleul este alcătuit din particule elementare numite nucleoni. 10 . care s-au perfecţionat de-a lungul timpului. alcătuind molecule. Volumul ocupat de un mol de gaz în condiţii normale (0oC şi 1 atm=760 mm col. 3. Protonii sunt particule subatomice încărcate pozitiv.023 x 1023 particule/mol. şi care păstrează toate proprietăţile chimice ale elementului respectiv. încărcat pozitiv. Masa protonului şi masa neutronului sunt aproape identice. stă la baza multor proprietăţi ale atomilor. 2. Definiţi noţiunile de masă atomică şi masă moleculară. moleculară şi structurală. dar sunt şi cazuri în care atomii conţin un număr de neutroni diferit de cel de protoni (izotopi). se poate scrie relaţia care defineşte legea echivalenţilor: E1/E2 = m1/m2 1. Hg) este de 22.1. Numărul lui Avogadro este o constantă universală de cea mai mare însemnătate şi reprezintă numărul de molecule conţinute în 22. Enunţaţi diferenţele dintre formulele brută. moleculă-gram) de substanţă. alcătuită dintr-un nucleu central dens.

h = constantă de proporţionalitate. şi este negativâ când un electron trece într-o stare energetică mai joasă.2. • când un electron face un salt de pe o orbită pe alta.…………. precum şi pentru liniile spectrale. Modele atomice precuantice Modelul atomic Thomson sau modelul atomic static a fost elaborat în anul 1898 de către J. Energiile exacte ale orbitelor permise depind de atomul studiat. în mişcarea lor. nu cad pe nucleul situat în centrul modelului. Aceasta va avea o frecvenţă direct proporţională cu diferenţa de energie dintre cei doi orbitali: ΔE = hν ν = ΔE/h unde: ν = frecvenţa radiaţiei emise. electronii se mişcă pe orbite specifice presupuse circulare. Electronul se menţine pe orbită datorită compensării forţei centrifuge cu forţa de atracţie coulombiană. care au energii restricţionate la anumite valori. Pentru o particulă de masă m.2. momentul cinetic L este: L = mvr Pentru întreaga orbită circulară valoarea devine: L = 2πmvr • în conformitate cu postulatul lui Bohr. care se roteşte cu viteza v. J. Prin experimentele sale. 2. permise. În mişcarea sa pe orbite circulare. rangul orbitei. atomul are formă sferică. Sarcina electrică pozitivă este uniform distribuită în tot volumul său. încărcat pozitiv. Modelul atomic Rutherford sau modelul planetar. nu se aplică legile mecanicii clasice. fenomen care se petrece cu absorbţie de energie. În mişcarea pe orbitele permise. prin emiterea de energie radiantă. Diferenţa de energie este pozitivă când un electron face saltul de pe o orbită inferioară pe una superioară. oscilează în interiorul atomului. elaborată de Max Planck. Thomson.n şi este denumit număr cuantic principal. pe care le-a observat când atomii sunt excitaţi într-un tub cu descărcare în gaz. sunt permise numai acele orbite ale căror momente cinetice sunt multipli ai constantei lui Plank: L = nh în care n = 1. În conformitate cu această teorie. sau mvr = n h/2π Definind ħ = h/2π drept constantă redusă a lui Plank sau cuantă de acţiune se poate scrie: mvr = n ħ 11 . Teoria lui Bohr propune un model de tip „planetar”. încărcat negativ. elaborată de Rutherford.2. Bohr a încercat să găsească explicaţii pentru faptul că electronii. atomii constau dintr-un nucleu central mic. 2. cunoscută sub numele de constanta lui Plank -34 (6. electronul are un moment cinetic (cantitatea de mişcare x raza orbitei). conform teoriei lui Bohr. În conformitate cu acest model. proprii fiecărui element. pe o traiectorie circulară (orbită) cu rază r. a fost elaborat în anul 1911 de către Ernest Rutherford şi propune o structură planetară pentru atom. iar electronul. Diferenţa de energie dintre orbita cu rază mai mare şi cea cu raza mai mică este cedată sau acceptată prin intermediul unei singure cuante de energie. Acest prim model cuantic are la bază concepţia nucleară a atomului. şi concepţia cuantică asupra emisiei radiaţiei electromagnetice. prin urmare. ΔE = diferenţa de energie dintre cei doi orbitali. datorită câmpului electric care se creează. 3. electronii nu emit şi nu absorb energie. presupunând că: • în stare staţionară. înconjurat de electroni încărcaţi negativ care se mişcă pe orbite circulare. Nivelurile energetice spectrale corespund. energiei electronului care se mişcă pe orbite cu raze din ce în ce mai mari. adică sunt cuantificate. 2πmvr = n h.6256⋅ 10 J⋅ s). Modele atomice cuantice Modelul atomic Bohr a fost enunţat în anul 1913 de Niels Bohr. număr care este atribuit fiecărui nivel energetic. dens. Numărul cuantic principal indică.1.2.

Dacă nr = 0. azimutal şi radial există relaţia: n=nφ+nr. nr. în mişcarea sa. ci şi traiectorii eliptice. Reprezentarea deplasării unui electron pe o orbită circulară În această situaţie regula de cuantificare este: 2π ∫ mvrd ϕ = nh . Reprezentarea deplasării unui electron pe o orbită eliptică Datorită acestor două variabile. Prin urmare. nr = numărul cuantic radial rm ax r min ∫ mvrdr Între numerele cuantice principal. regiune care conţine maximum 2 electroni cu spin opus. în care. numărul cuantic azimutal (nφ) şi numărul cuantic radial (nr). ……. variază numai poziţia sa în raport cu nucleul. şi orbita permisă este circulară. Un orbital reprezintă o regiune specifică dintr-un subnivel. În mecanica cuantică. Cea mai mică valoare a numărului cuantic principal n este 1. e ϕ Fig. care este dată de variaţia unghiului ϕ (figura 2. staţionară. = nrh . nφ ≥ n.2. Modelul atomic Sommerfeld Acest al doilea model atomic cuantic reprezintă o dezvoltare a modelului atomic Bohr şi a fost realizat în anul 1915 de către Sommerfeld care a încercat să explice structura fină a liniilor spectrale. Pe de o parte. Subnivelurile energetice se desemnează prin următoarele simboluri:l = 0 → s.2. Sommerfeld a introdus două numere cuantice.). În cazul în care electronul (e-) se deplasează pe o orbită circulară. unde: dφ = variaţia unghiului φ. F2). 2. 1. stabilind condiţiile de cuantificare: 2π ∫mvrd 0 ϕ = nϕh . l = 3 → f.0529nm). există două variabile. exprimată prin unghiul φ. nu cade pe nucleu şi ca urmare atomii sunt stabili.n-1) şi determină forma geometrică a unui set de orbitali. în jurul nucleului situat în unul din focarele elipsei (F1. l = 1 → p.1.1. 2. prin urmare. o mărime cuantificabilă. nr. 0 Când deplasarea electronului se face pe o orbită eliptică permisă. şi explică de ce electronul. cunoscută sub numele de raza Bohr (0. distanţa dintre electron şi nucleu care. Numărul cuantic secundar are valori cuprinse între 0 şi n-1 (0.): r x e x φ F1 F2 Fig. pe de altă parte. egală cu raza focală (r) (figura 2. 2. rezultă că nφ = n. numărul cuantic azimutal este înlocuit cu numărul cuantic orbital sau secundar (l = nφ-1). l = 2 → d. poziţia electronului pe orbită. pe care raza focală îl face cu axa mare a elipsei (a-axa mare a elipsei.Momentul cinetic al electronilor trebuie să fie un număr întreg de cuante de acţiune şi. admiţând că electronul parcurge în jurul nucleului nu numai traiectorii circulare. 12 . în care nφ este numărul cuantic azimutal. b-axa mică a elipsei) şi. Această valoare corespunde celei mai mici raze posibile. Energia orbitalilor din acelaşi strat creşte de la subnivelul s la subnivelul f (s<p<d<f).

Heisenberg a arătat că este imposibil să se cunoască simultan. mişcare de spin. care generează un moment magnetic de spin. m/s Această relaţie stabileşte legătura între lungimea de undă. Toate orbitele cu acelaşi număr cuantic principal au aceeaşi energie şi formează un strat electronic. cât şi ca undă. orientarea în spaţiu şi interacţiunile sale posibile cu alţi electroni. subnivelul p conţine 3 orbitali. În afară de mişcarea de rotaţie în jurul nucleului. Fiecare dintre orbitali poate să fie ocupat sau nu cu electroni. h = constanta lui Plank. Aceste niveluri energetice nu pot fi caracterizate de cele două numere cuantice descrise până acum. Pentru caracterizarea completă a nivelurilor energetice ale electronului a fost necesară introducerea unui al treilea număr cuantic. Numărul cuantic de spin poate lua valorile ±1/2. Modelele atomice anterioare nu au putut calcula intensitatea liniilor spectrale şi energia atomilor multielectronici. Funcţia de undă se obţine prin rezolvarea 13 . se comportă atât ca particulă. care este denumită funcţie de undă (ψ). Numărul cuantic magnetic poate lua 2l + 1 valori care variază între –l şi +l şi dă informaţii referitoare la orientarea în spaţiu a orbitalilor. când se constată apariţia mai multor subniveluri energetice rezultate prin scindarea liniilor spectrale. denumit număr cuantic magnetic de spin (ms) sau numărul cuantic de spin. În mişcarea sa. Cele n-1 subniveluri determinate de numărul cuantic secundar au aceeaşi energie. deci şi a electronului. fiecărui electron dintr-un atom i se atribuie patru numere cuantice care definesc energia sa. Pauli a introdus al patrulea număr cuantic. Pentru caracterizarea acestei mişcări. iar electronii un înveliş electronic. Acest principiu numit principiul de incertitudine al lui Heisenberg. electronul are şi o mişcare de rotaţie în jurul axei sale. În anul 1927. Pentru o anumită valoare a numărului cuantic principal. Schrödinger. denumit număr cuantic magnetic (m). W. o microparticulă cum este şi electronul. Fiecărei particule (electron). electronul generează câmp magnetic. la un moment dat. cu precizie absolută. Undele sunt caracterizate de lungime de undă şi amplitudine. subnivelul d conţine 5 orbitali. cât şi viteza de deplasare a unei particule. elaborând pentru unda tridimensională asociată electronului o expresie matematică. şi proprietăţi specifice unei particule. În mişcarea sa în jurul nucleului. căpătând el însuşi proprietăţi magnetice. există o singură traiectorie circulară şi n-1 traiectorii eliptice. Toate acestea conduc la ideea unui model care să ia în consideraţie probabilitatea ca un electron să se afle într-un anumit punct. Starea energetică a unui atom poate fi descrisă dacă se cunosc toate cele patru numere cuantice pentru fiecare electron al său. kg v = viteza de deplasare a particulei.Subnivelul s conţine un singur orbital. m = masa particulei. având în vedere natura ondulatorie a microparticulelor. Energia electronilor depinde numai de numărul cuantic principal. atât poziţia. i se asociază o undă. elimină noţiunea de traiectorie a unei microparticule. a tratat atomul ca un sistem de unde staţionare. Teoria atomică a lui Sommerfeld admite că electronii se deplasează în jurul nucleului pe traiectorii circulare şi eliptice. Toţi orbitalii unui subnivel au aceeaşi energie. Prin urmare. iar subnivelul f conţine 7 orbitali. În anul 1924 Louis de Broglie a emis ideea dualităţii de comportare a microparticulelor. Acest câmp magnetic poate fi pus în evidenţă prin interacţiunea sa cu un câmp magnetic aplicat din exterior sau în relaţie cu câmpul altui electron. proprietate specifică unei unde. Lungimea de undă este într-o relaţie de inversă proporţionalitate cu masa şi viteza particulei: λ = h/mv în care: λ = lungimea de undă. cum sunt masa şi viteza de deplasare.

Orbitali atomici de tip s Orbitalii de tip s apar de la n ≥ 1 şi se caracterizează prin l = 0. tetralobară. Orbitali atomici de tip p Orbitalii de tip p apar la n ≥ 2 şi sunt caracterizaţi de l = 1 şi m = ±1. Orbitali atomici 2. Diagramă individuală a unui orbital atomic de tip s (d. Astfel: n = 1. 2.fsu.3. prin urmare. nr. y. probabilitatea de existenţă a electronilor este de-a lungul axelor de coordonate.4.sb. dyz. ±2. Fig..edu) 2. m = 0 este orbitalul 3s etc. 0. Orbitalii s au simetrie sferică (figura 2. www. Convenţional. Cei doi lobi ai fiecărui orbital p. l = 0.).). Fig. Ecuaţia de undă a lui Schrödinger este ecuaţia fundamentală a mecanicii cuantice şi corelează caracteristicile de corpuscul ale electronului (E. n = 2.2. 2. 2.3. m = 0 este orbitalul 2s.0. orbitalii p se notează în funcţie de sistemul de axe x.). z.geo. Orbitalii d au două planuri nodale care împart norul de electroni în patru secţiuni şi ca urmare prezintă structură mai complicată.4. nr.arizona.3.3.wine1. l = 0. m. m = 0. m = 0 este orbitalul 1s. l = 0. n = 3. v) cu cele ondulatorii date de amplitudinea vibraţiei într-un punct caracterizat de coordonatele x. sunt situaţi de o parte şi de alta a nucleului având.ecuaţiei de undă a lui Schrödinger. z de-a lungul cărora se dirijează lobii (figura 2.3. Diagramă a orbitalilor atomici de tip p (d. y. dxz (figura 2.edu) În fiecare strat electronic va exista câte un orbital s. care reprezintă regiunile de probabilitate maximă de prezenţă a electronului. Orbitali atomici de tip d Orbitalii de tip d apar la n ≥ 3 şi sunt caracterizaţi de l = 2 şi m = ± 1. al cărui diametru va fi din ce în ce mai mare. Trei orbitali d sunt aşezaţi sub unghiuri de 45 o faţă de axele de coordonate şi sunt notaţi dxy. fiind în număr de cinci. În fiecare strat electronic există trei orbitali p cu simetrie bilobară. În cazul celorlalţi doi orbitali. Pătratul funcţiei de undă reprezintă probabilitatea de a găsi o particulă (electron) într-o anumită regiune a spaţiului. 14 .3.. un singur plan nodal (plan în care electronul nu poate fi găsit niciodată).3.1. www.5. 2.

fx(z2-y2). dacă succesiunea energetică a substraturilor ar fi aceeaşi cu ordinea lor normală.edu) 2. fx3.4.4 . Doi electroni dintr-un atom nu pot avea toate numerele cuantice identice. Fig.Fig.6.4.4. ±3. www. E5s < E4d. Orbitalii se ocupă cu electroni succesiv.).com) 2. 2. fiind în număr de şapte [fxyz. care se numesc electroni cuplaţi.geo. Dacă se notează cu E energia reală a substraturilor. Principiul ocupării succesive a orbitalilor cu electroni Stabilirea structurii electronice a elementelor nu ar pune probleme. proces care conduce la o succesiune diferită faţă de cea normală.3. nr. fy3. Regula lui Hund 15 . adică 1s 2s 2p 3s 3p 3d 4s 4p 4d 4f etc. Diagramă a orbitalilor atomici de tip f (d.6. 0. Diagramă a orbitalilor atomici de tip d (d. fz(x2-y2). însă. Structura lor este complicată deoarece aceşti orbitali au trei planuri nodale care trec prin nucleu şi au formă octalobară (figura 2. 2. nr. Principiul de excludere al lui Pauli Acest principiu stabileşte repartiţia electronilor pe orbitali. Pentru nivelurile energetice superioare are loc o întrepătrundere a substratelor din diferite straturi.3. fy(x2-z2). ±2.2. 2.Orbitali atomici de tip f Orbitalii f apar la n ≥ 4 şi sunt caracterizaţi de l = 3 şi m = ±1. E6s < 4f etc. fz3]. se constată că: E4s < E3d. E6s < E5d.arizona. decât pentru primele 3 perioade din sistemul periodic al elementelor. 2. în ordinea crescătoare a energiei. www. Ocuparea cu electroni a orbitalilor atomici 2. Această regulă nu se aplică.4.leandraganko. Într-un orbital pot exista maximum 2 electroni.5. cu spin opus.1.

. Grupele secundare conţin metale tranziţionale. în ordinea greutăţii lor atomice. un gaz rar.. Generalităţi privind tabelul periodic al elementelor Sistemul periodic al elementelor a fost descoperit de omul de ştiinţă rus Mendeleev.Structura tabelului periodic al elementelor Sistemul periodic al elementelor este format din 7 perioade şi 18 grupe (tabelul 3. legea periodicităţii se enunţă astfel: proprietăţile elementelor variază periodic în funcţie de sarcinile lor nucleare. 3. după care este completat cu cel de-al doilea electron.2.. cu excepţia primei perioade. iar numărul său desemnează numărul straturilor ocupate cu electroni). 3. astfel: • • • perioada 1 – elementele au numai stratul electronic K perioada 2 – elementele au straturile electronice K. Rn) electroni de valenţă. semimetale şi nemetale. perioada 5 conţine tot optsprezece elemente (de la Rb la Xe). Cele 16 grupe sunt împărţite în 8 grupe principale. Primul element din fiecare perioadă este un metal alcalin.. notate IB.Regula lui Hund se referă la modul de completare cu electroni a orbitalilor atomici. şi a ultimei perioade... Grupele principale conţin metale.) şi cuprinde 118 elemente. care începe cu hidrogenul (H). în perioada 7. care consolidează succesiunea elementelor stabilită de Mendeleev.Xe.. paralele. Enumeraţi şi comparaţi modelele atomice precuantice şi cuantice. perioada 3 conţine tot opt elemente (de la Na la Ar). Ar.. N etc. Gazele rare au doi (He) sau opt (Ne.. Moseley introduce un nou criteriu de clasificare al elementelor în sistemul periodic.. 16 . VIIIA şi 8 grupe secundare. a doua după actiniu. M • perioada 4 – elementele au straturile electronice K.. În conformitate cu acest criteriu. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. Numărul perioadei indică numărul straturilor electronice ale atomilor elementelor din perioada respectivă. perioada 2 conţine opt elemente (de la Li la Ne). care se termină cu elementul 118. Sistemul periodic al elementelor 3. Reguli de ocupare a orbitalilor cu electroni. L perioada 3 – elementele au straturile electronice K. în perioada 6. L.. prima după lantan. dovedindu-se. M. prin modul de aşezare. revenirea periodică a proprietăţilor. 4.1. IIA. Perioadele sunt notate cu cifre arabe de la 1 la 7 (o perioadă este alcătuită dintr-un şir de elemente cuprins între două gaze rare succesive. Ocuparea cu electroni a orbitalilor atomici se realizează în aşa fel încât energia întregului sistem să fie minimă. iar ultimul. perioada 6 conţine 3treizeci şi două elemente (de la Cs la Rn) iar perioada 7 începe cu elementul Fr şi conţine douăzeci şi cinci elemente caracterizate şi încă şapte elemente care deocamdată au simboluri temporare. 3. notate IA.. 2. Kr. Perioada 1 conţine două elemente (H şi He). adică au configuraţie stabilă de dublet sau octet.. L.. Tipuri de orbitali atomici caracterizaţi prin numere cuantice. mai întâi de un singur electron. perioada 4 conţine optsprezece elemente (de la K la Kr).. Această concluzie referitoare la faptul că proprietăţile elementelor variază periodic în funcţie de masa lor atomică este expresia legii periodicităţii descoperită de Mendeleev.. Fiecare orbital este ocupat succesiv. Lantanidele şi actinidele sunt două familii de câte paisprezece elemente care se intercalează. numărul atomic (Z). una dintre legile fundamentale ale naturii. VIIIB. Aceste elemente sunt aşezate în partea de jos a tabelului în două şiruri orizontale. IIB. După anul 1986 s-a introdus o notaţie nouă a grupelor care utilizează cifre arabe. Definiţi cele mai importante particule elementare care alcătuiesc un atom. Toate grupele secundare conţin câte patru elemente (metale – cele descoperite recent completează perioada 7) cu excepţia grupei IIIB care conţine 32 elemente (metale).1. Cele 62 elemente cunoscute la acea vreme au fost aşezate într-un tabel..

9.1..Tabelul nr. 10) 27 Co 45 Rh 77 Ir 109 Mt 63 Eu 95 Am IB (11) 29 Cu 47 Ag 79 Au 111 Rg 65 Tb 97 Bk IIB (12) 30 Zn 48 Cd 80 Hg 112 Uub 66 Dy 98 Cf IIA (2) IIIA (13) 5 B 13 Al 31 Ga 49 In 81 Tl 113 Uut 67 Ho 99 Es IVA (14) 6 C 14 Si 32 Ge 50 Sn 82 Pb 114 Uuq 68 Er 100 Fm 7 N 15 P 33 As 51 Sb 83 Bi 115 Uup 69 Tm 101 Md VA (15) 8 O 16 S 34 Se 52 Te 84 Po 116 Uuh 70 Yb 102 No VIA (16) VIIA (17) 9 F 17 Cl 35 Br 53 I 85 At 117 Uus 71 Lu 103 Lr VIIIA (18) 2 He 10 Ne 18 Ar 36 Kr 54 Xe 86 Rn 118 Uuo 28 Ni 46 Pd 78 Pt 110 Ds 64 Gd 96 Cm . 3. Sistemul periodic al elementelor IA (1) K/1 L/2 M/3 N/4 O/5 P/6 Q/7 1 H 3 Li 11 Na 19 K 37 Rb 55 Cs 87 Fr 4 Be 12 Mg 20 Ca 38 Sr 56 Ba 88 Ra IIIB (3) 21 Sc 39 Y 57 La 89 Ac IVB (4) 22 Ti 40 Zr 72 Hf 104 Rf 58 Lantanide 90 Actinide Th Ce VB (5) 23 V 41 Nb 73 Ta 105 Db 59 Pr 91 Pa 92 U VIB (6) 24 Cr 42 Mo 74 W 106 Sg 60 Nd 93 Np VIIB (7) 25 Mn 43 Tc 75 Re 107 Bh 61 Pm 26 Fe 44 Ru 76 Os 108 Hs 62 Sm 94 Pu VIIIB (8.

Baze teoretice ale chimiei 16 .

Baze teoretice ale chimiei 3. raza ionică. spectrele optice. 3. ultimul strat electronic are structura ns2(n-1)d1-10 [elementele grupelor 3 (IIIB). elemente care au electronul distinctiv într-un orbital de tip s. 9 (VIIIB). elemente care au electronul distinctiv într-un orbital de tip d. spectrele Röntgen ale elementelor cu Z > 10 (acestea depind numai de numerele atomice). pot prevedea cum vor reacţiona atomii. 10 (VIIIB). elementele chimice pot fi grupate în 4 blocuri: • blocul s – cuprinde metalele alcaline şi alcalino-pământoase. deoarece după fiecare gaz rar începe un strat electronic nou. temperaturile de fierbere şi de topire. Periodicitatea proprietăţilor elementelor chimice 3. • blocul f – cuprinde lantanidele şi actinidele. 7 (VIIB). 8 (VIIIB). Este o metodă care simplifică descrierea configuraţiei electronice pentru elementele cu masă atomică mare. 11 (IB). • blocul d – cuprinde elemente tranziţionale. Electronii de pe ultimul strat energetic sunt denumiţi electroni de valenţă. 14 (IVA). afinitatea pentru electroni. precum şi proprietăţi cum ar fi stabilitatea.3. legate de ocuparea cu electroni a orbitalilor.4. cât şi asupra proprietăţilor chimice. se 17 . 16 (VIA). 4 (IVB). în chimie.4. conductivitatea etc. punctul de fierbere. masa atomică relativă. Utilizând principiile fizicii. astfel încât notaţia interioară se poate înlocui cu simbolul gazului nobil anterior scrise între paranteze pătrate. Elementele care au tendinţa de a accepta electroni. 17 (VIIA) 18 (VIIIA)]. se poate construi învelişul electronic al diferitelor elemente. 12 (IIB)]. Proprietăţile chimice ale elementelor sunt strâns legate de configuraţia electronilor. 6 (VIB). ultimul strat are structura electronică ns2(n1-10 1)d (n-2)f1-14. Proprietăţi periodice ale elementelor chimice Aceste proprietăţi sunt determinate de structura învelişului electronic exterior şi configuraţia electronică a elementelor. 15 (VA). În termeni de fizică atomică sau chimie cuantică.2. Corelaţii între structura învelişului de electroni şi poziţia elementelor în sistemul periodic Având în vedere principiile enunţate anterior. • blocul p – cuprinde elemente care au electronul distinctiv într-un orbital de tip p. trecând în ioni negativi. raza atomică. Caracterul electrochimic este proprietatea elementelor de a ceda sau de a accepta electroni pentru a trece în ioni. Proprietăţi neperiodice ale elementelor chimice Proprietăţile neperiodice variază continuu şi sunt determinate de nucleele atomice ale elementelor. Tendinţele periodice se manifestă atât asupra proprietăţilor fizice. Proprietăţile fizice periodice sunt volumul atomic. 3. densitatea. 5 (VB). adică se poate stabili configuraţia lor electronică. Proprietăţi neperiodice sunt: numărul atomic Z. Tipic.1. ultimul strat electronic are structura ns1-2 [elementele grupelor 1 (IA) şi 2 (IIA)]. moleculă sau altă structură fizică. configuraţia electronică reprezintă aranjarea electronilor într-un atom. După tipul de orbital în care se plasează electronul distinctiv. Stabilirea configuraţiei electronice se constituie într-un instrument util care conduce la înţelegerea structurii tabelului periodic al elementelor. energia de ionizare.4. contează numai electronii de pe ultimul strat. chimiştii pot descrie legăturile chimice. ultimul strat are structura ns2np1-6 [elementele grupelor 13 (IIIA).

odată cu creşterea caracterului electropozitiv al metalelor. 4. Valenţa maximă faţă de oxigen creşte şi este egală cu numărul grupei principale din care face parte elementul. Valenţa elementelor este strâns legată de diferitele tendinţe privind reactivitatea elementelor din sistemul periodic. în perioade. În urma transferului de electroni de la un element electropozitiv reactiv la un element electronegativ iau naştere ioni de semn contrar. Faţă de fluor. 4. electronegativitatea scade de sus în jos. şi scade de la grupa IVA la grupa VIIA. caracterul acid creşte o dată cu numărul grupei. Faţă de hidrogen. în timp ce electropozitivitatea creşte în acelaşi sens. Elementele din aceeaşi grupă principală au aceeaşi valenţă maximă în combinaţie cu oxigenul. fiind egală cu numărul grupei. valenţa elementelor creşte de la 1 la 8 şi este egală cu numărul grupei.Modul în care se realizează legăturile chimice are un efect important asupra proprietăţilor unităţilor funcţionale care rezultă. pentru ca treptat să apară caracterul acid. precum şi asupra reacţiilor chimice la care acestea participă. până la distanţa minimă permisă de repulsiile între învelişurile lor electronice. Caracterul bazic al hidroxizilor creşte de sus în jos în grupele principale. Legătura ionică Teoria electronică a valenţei subliniază realizarea unei configuraţii electronice stabile a stratului de valenţă (dublet sau octet). Structura tabelului periodic al elementelor 2. prin intermediul legăturilor chimice între atomi. Atomii elementelor sunt mai stabili dacă au stratul electronic exterior complet ocupat cu electroni. Cu excepţia hidrogenului şi heliului (care au în stratul electronic exterior maximum doi electroni) un strat electronic complet ocupat conţine opt electroni adică un octet.1. În perioade. elementul cel mai electronegativ din sistemul periodic. Tăria acizilor oxigenaţi creşte. reacţii uneori vitale pentru organismele vii. În perioade. respectiv doi electroni realizând configuraţii stabile de octet. mai reactive. care se atrag prin forţe electrostatice (conform legii lui Coulomb). Caracterul acid al compuşilor cu hidrogen creşte în grupă de sus în jos.1 Legături chimice intramoleculare 4. Legături chimice Legătura chimică reprezintă un ansamblu de interacţiuni care se exercită între atomi. În grupe. 18 . În grupe tăria acizilor oxigenaţi scade de sus în jos. pierd uşor unul respectiv doi electroni în timp ce elementele grupelor 17(VIIA) şi 16(VIA) câştigă unul.Baze teoretice ale chimiei numesc elemente electronegative iar cele care au tendinţa de a ceda electroni. ioni sau molecule.1. În perioade. Elementele din grupele 1(IA) şi 2(IIA). de la stânga la dreapta. caracterul bazic scade de la stânga la dreapta. Proprietăţi ale elementelor chimice determinate de structura învelişului electronic. trecând în ioni pozitivi. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. conducînd la formarea unor unităţi funcţionale. valenţa elementelor creşte în perioade de la grupa IA la grupa IVA. se numesc elemente electropozitive. hidrogenul şi halogenii. caracterul electropozitiv (metalic) scade de la stânga la dreapta şi creşte cel electronegativ (nemetalic).

Na+ + Cl - Na+Cl- În cazul combinaţiilor ionice nu se formează molecule. Structura stabilă de octet se poate realiza şi prin participarea mai multor electroni necuplaţi. conduce la obţinerea clorurii de sodiu. polară sau coordinativă. NaCl.etc. La formarea legăturilor ionice sunt implicate. Legătura ionică nu este dirijată în spaţiu şi nu este rigidă. Cl . .NO3-.) sau moleculele care prezintă simetrie geometrică (CH4.2. cum ar fi moleculele diatomice (H2. Ca(OH)2.. Ionii se află în nodurile reţelei cristaline şi fiecare ion tinde să se înconjoare cu un număr maxim de ioni de semn opus. în urma unei reacţieii exoterme.H . În funcţie de natura atomilor participanţi. SO42. CaCl2 etc) nu reprezintă compoziţia adevărată a substanţei.H H . KOH.) 19 . KCl. Combinaţiile ionice tipice sunt sărurile (LiF. SrCl2). CCl4. înlocuirea uşoară a ionilor din reţea cu alţi ioni. . Ea rezultă prin punerea în comun a unui acelaşi număr de electroni necuplaţi de către fiecare dintre cei doi participanţi la legătură. + . doi atomi de hidrogen pot pune în comun electronii necuplaţi. Perechea de electroni participanţi nu aparţine întotdeauna în egală măsură celor doi atomi ai moleculei rezultate. 4. Legătura covalentă nepolară se caracterizează prin aceea că atomii participanţi la realizarea legăturii sunt de acelaşi fel. KF. în mod tipic. H H În procesul de unire orbitalii atomici se întrepătrund dând naştere unui orbital molecular de legătură. LiI. sodiul metalic reacţionează energic cu clorul în stare gazoasă şi. forţe fizice nedirijate în spaţiu. ci raportul de combinare a ionilor constitutivi. pe de o parte. NaI. pe de altă parte. Formulele brute atribuite combinaţiilor ionice (NaCl. CO2 etc.Baze teoretice ale chimiei În general. Legătura covalentă Legătura covalentă este legătura care se realizează între atomii elementelor identice sau puţin diferite din punct de vedere al caracterului electrochimic. KBr. Astfel. datorită atracţiei electrostatice dintre ioni. + . Punerea în comun a unei perechi de electroni conduce la formarea unei singure legături covalente. Ambii atomi participanţi realizează o configuraţie electronică stabilă. deoarece dubletele de electroni rezultate le aparţin în egală măsură. unii oxizi bazici (Na2O. Ionii participanţi la legătura ionică pot fi monoatomici (formaţi din atomi de un singur tip) sau poliatomici (HO-. NaF. K2O. motiv pentru care perechea de electroni de legătură aparţine în egală măsură ambilor atomi. denumită în mod obişnuit legătură simplă. care determină ansamblul să adopte o dispoziţie regulată corespunzătoare reţelei cristaline. ci reţele ionice tridimensionale. KI. CaO. Se formează molecule nepolare. procesele de formare a ionilor pozitivi şi negativi nu sunt independente ci au loc simultan în timpul procesului de formare a legăturilor ionice. conducând la formarea de molecule sau reţele atomice. conducând la formarea moleculei de hidrogen în care densitatea de electroni este concentrată între cei doi nuclei H. permiţând.. deplasându-se pe orbite care cuprind amândouă nucleele.1. se formează două sau trei covalenţe adică legături duble sau triple. Norul electronic este distribuit simetric între cele două nuclee. Cl2 etc. Spre exemplu.). NaF. Perechea de electroni de legătură se numeşte pereche de electroni participanţi. MgO) şi unele baze (NaOH. În aceste cazuri. un metal şi un nemetal. . combinaţie ionică: Na. legătura covalentă poate fi nepolară. dizolvarea compuşilor ionici în solvenţi polari şi.

specii moleculare cu mai puţin de opt electroni în jurul unui atom (compuşi care sunt în general foarte reactivi). Se realizează astfel coordinarea unei perechi de electroni neparticipanţi a unui atom sau a unei molecule la un orbital vacant al altui atom. De asemenea. Această pereche de electroni este pusă în comun cu un alt atom care este deficitar în electroni (atom acceptor). metoda legăturii de valenţă (MLV) şi metoda orbitalilor moleculari (MOM). iar dacă spinii sunt antiparaleli. O interpretare cantitativă a legăturii covalente realizează teoria mecanic cuantică. molecula rezultată este alungită şi prezintă doi poli (un dipol) apărând astfel sarcini electrice parţiale: + δ δ H2 + Cl2 → 2H – Cl Legătura covalentă coordinativă sau semiionică se realizează printr-o pereche de electroni neparticipanţi ai unuia dintre atomii participanţi la legătură (atom donor). dintre care două sunt mai importante. care conţin unul sau mai mulţi electroni neîmperecheaţi extrem de reactivi). dacă electronii au spini paraleli. Dezvoltarea teoretică a legăturii covalente dintre atomi se bazează pe metode de aproximare. teorie care elucidează natura fizică a legăturii. cea mai stabilă structură (figura 4. Orbitalul comun care rezultă este orbitalul molecular cu doi electroni cu spin opus ce aparţine ambilor atomi. se manifestă forţe de respingere electrostatică. conduc la obţinerea funcţiei de undă a orbitalilor moleculari. Ambele metode se bazează pe combinarea liniară a funcţiilor de undă ale orbitalilor atomici care. explicând saturaţia reciprocă şi simultană a covalenţei şi orientarea sa în spaţiu. specii moleculare cu un număr total de electroni de valenţă impar (specii moleculare. Teoria electronică a covalenţei nu poate explica existenţa acestor specii moleculare cu deficit sau excedent de electroni care. Metoda legăturii de valenţă consideră legătura covalentă ca rezultat al suprapunerii orbitalilor atomici nedeformaţi. deşi nu realizează structura electronică de octet. starea cu cea mai scăzută energie şi. ca urmare.. Există compuşi chimici în care nu este respectată regula octetului. fapt pentru care perechea de electroni de legătură este atrasă mai puternic de atomul cu electronegativitate mai mare.1. nu poate da explicaţii satisfăcătoare pentru tipurile de covalenţe şi proprietăţile substanţelor cu legătură covalentă. rezultând perechi de electroni cu spin antiparalel. sunt totuşi combinaţii stabile. cei doi atomi participă cu număr egal de electroni. La realizarea acestei legături. Numărul de covalenţe posibile pentru un atom este egal cu numărul cuplărilor pe care le poate realiza până la obţinerea unei configuraţii electronice stabile. Densitatea norului electronic este mai mare în jurul atomului mai electronegativ. În cazul combinării a doi atomi izolaţi de hidrogen.Baze teoretice ale chimiei Legătură covalentă polară este legătura covalentă în care atomii participanţi la realizarea legăturii sunt diferiţi. orbitalii atomici se acoperă reciproc pe o suprafaţă limitată de respingerile electrostatice. În această idee există trei tipuri de excepţii: - specii moleculare cu mai mult de opt electroni în jurul unui atom (elementele din perioada a treia şi mai departe la care sunt implicaţi în realizarea legăturilor chimice şi electroni de pe orbitalii d). înmulţite cu anumiţi coeficienţi. 20 . se realizează suprapunerea maximă a orbitalilor atomici 1s în spaţiul internuclear rezultând molecula de hidrogen. spre exemplu.). În cazul apropierii a doi atomi cu electroni neîmperecheaţi.

legarea atomilor se realizează printr-o covalenţă σ. Legătura π are o energie mai mare decât legătura σ. 1931). Hibridizarea este procesul de combinare liniară a orbitalilor atomici puri din stratul exterior. Electronii care realizează această legătură se numesc electroni σ. C) formează mai multe covalenţe decât numărul de electroni necuplaţi din stratul lor de valenţă. şi două covalenţe π. Din această combinaţie rezultă seturi echivalente de funcţii de undă Schrödinger. Covalenţele σ au simetrie cilindrică şi nu y y sunt întretăiate de nici un plan nodal. rezultată din suprapunerea orbitalilor 2px.+ H H Baze teoretice ale chimiei H 2. proces în urma căruia rezultă orbitali hibrizi. Legătura covalentă π se realizează în cazul în care. nr. nr.2. de exemplu. orientarea spaţială a covalenţelor din molecule nu corespunde cu orientarea spaţială a orbitalilor atomilor componenţi. Pauling a propus modelul hibridizării orbitalilor atomici. B. modificaţi din punct de vedere al formei. Reprezentare schematică a covalenţei σpd Covalenţa π este întretăiată de planul nodal al legăturii σ pe care este perpendiculară. la ambii atomi participanţi la legătură rămân electroni necuplaţi. orbital molecular orbitali atomici Fig. Legăturile σ sunt legături de bază într-o moleculă. Această legătură rezultă din suprapunerea z z orbitalilor p. Legătura π reduce distanţele interatomice. utilizând ecuaţiile de undă (Pauling. În cazul moleculei de azot. Există cazuri în care. care este dată de oriantarea covalenţelor σ. x π σ π π π Fig. covalenţa σpd (suprapunerea unui orbital atomic p cu un orbital atomic d prin câte un lob). Legătura covalentă σ este legătura care se stabileşte între electroni ce intră în rezonanţă dea lungul axei de legătură. deosebim legătura covalentă σ şi legătura covalentă π. ca urmare. Legătura σ este cea mai stabilă legătură covalentă. măreşte unghiul de valenţă şi.). Astfel de comportări au fost explicate de Pauling care a demonstrat că funcţiile de undă ale electronilor în orbitalii unui atom pot fi combinate matematic. 4. s-a constatat că unele elemente (Be. 4. determinând configuraţia acesteia. Reprezentarea schematică a formării orbitalului molecular de hidrogen În funcţie de modul de suprapunere a orbitalilor atomici participanţi la realizarea covalenţei. covalenţa σpp (suprapunerea a doi orbitali atomici p prin câte un lob). rezultate din suprapunerea orbitalilor 2py şi 2pz (figura 4. există mai multe tipuri de covalenţe: covalenţa σss (suprapunerea a doi orbitali atomici de tip s). al stării 21 . covalenţa σsp (suprapunerea unui orbital atomic s cu un lob al unui orbital atomic p). care se numesc orbitali atomici hibrizi. De asemenea.1. După tipul de orbitali participanţi la realizarea legăturii σ. dar prezenţa sa nu determină forma spaţială a moleculei.2. conduce la creşterea rigidităţii moleculei. după formarea legăturii σ. d sau f prin câte doi lobi dând naştere legăturilor duble sau triple.

Hibridizarea sp se realizează prin combinarea unui orbital s cu un orbital p. Experimental. rezultând trei orbitali hibrizi sp2.. datorită 22 . molecula devine mai stabilă.). Reprezentare schematică a borului în stare fundamentală (A) şi în stare hibridizată sp (B) Hibridizarea tetraedrică (sp3) este cel mai cunoscut tip de hibridizare şi este caracteristic atomului de carbon. unul dintre ei promovând pe orbitalul p. HCN. nr. intermediare ca valoare faţă de energiile orbitalilor atomici participanţi. CS2. CS).Baze teoretice ale chimiei energetice şi distribuţiei spaţiale. Există un număr limitat de tipuri de hibridizare. când atomii trec într-o stare excitată (stare de valenţă). cu aceeaşi formă. Dacă luăm în considerare exemplul atomului de beriliu orbitalii hibrizi rezultaţi au simetrie digonală. putând realiza o întrepătrundere accentuată a orbitalilor atomici. având drept rezultat doi orbitali hibrizi sp de energii egale. orientare liniară şi formează între ei un unghi de 180o (figura 4. Ca urmare. Atomul de carbon în stare fundamentală are configuraţia electronică a ultimului strat 2s22p2. 2px 2s 2py 2pz hibridizare 180o A B Fig. Densitatea norului electronic este simetric distribuită.3. deoarece aranjamentul spaţial al perechilor de electroni de legătură în orbitalii de valenţă se realizează în aşa fel încât repulsiile care se manifestă între electroni sunt minime. nr. combinaţiile de acest tip fiind puţine (CO. 2px 2s 120o 2py 2pz hibridizare A B Fig. BeCl2. Reprezentare schematică a beriliului în stare fundamentală (A) şi în stare hibridizată sp (B) Hibridizarea trigonală (sp2) se realizează prin combinarea unui orbital s cu doi orbitali p.). Hibridizarea are loc în momentul formării legăturilor chimice. Elementele din perioada a doua au volum mic. CO2. 4. N2O. 4. Ca rezultat al hibridizării. cu energii egale şi simetrie trigonală.3. În cazul borului hibridizarea conduce la obţinerea a trei orbitali hibrizi sp2.Electronii de pe orbitalul s se decuplează. s-a dovedit configuraţia tetraedrică a atomului de carbon.4. Hibridizarea digonală (sp) se întâlneşte la elemente din perioada 2. ar trebui să funcţioneze ca element divalent.4. în compuşi de tipul BeH2. Unghiurile dintre orbitalii hibrizi sunt de 120o (figura 4.

orbitali de nelegătură. cu energii diminuate comparativ cu orbitalii atomici puri şi densitate electronică suprapusă. orientaţi spre vârfurile unui tetraedru regulat. • electroni de nelegătură (nelianţi). Metoda orbitalilor moleculari se deosebeşte de metoda legăturii de valenţă prin aceea că nu condiţionează formarea legăturilor chimice de prezenţa unei perechi de electroni cuplaţi.orbitali de legătură σ sau π. Nucleele atomice formează scheletul moleculei. Generalizând. ci sunt delocalizaţi. mai puţin stabil (orbital de antilegătură).).orbitali de antilegătură σ* sau π*. Unghiurile dintre orbitalii hibrizi sp3 sunt de 109o28’ (figura 4. orbitali σ (de legătură şi de antilegătură) şi orbitali π (de legătură şi de antilegătură). care se ocupă cu maximum doi electroni cu spin opusi continuând cu cel de antilegătură.5. cu energii superioare orbitalilor atomici puri şi densitate electronică nesuprapusă. 2px 2s 2py 2pz 109o28' hibridizare A B Fig. Completarea cu electroni a orbitalilor moleculari se face cu respectarea regulilor şi principiilor de completare cu electroni a orbitalilor atomici şi începe cu orbitalul de legătură. egali din punct de vedere energetic. Reprezentare schematică a carbonului în stare fundamentală (A) şi în stare hibridizată sp (B) Metoda orbitalilor moleculari consideră edificiul molecular ca un tot unitar. ca urmare mai stabil (orbital molecular de legătură) şi altul mai bogat în energie. • electroni de antilegătură (antilianţi). 4. . rezultând doi orbitali moleculari. unul mai sărac în energie. Electronii se diferenţiază între ei din punct de vedere energetic în: • electroni de legătură (lianţi). Electronii nu mai sunt localizaţi la o legătură sau alta. a căror energie se diminuează la formarea legăturii. La combinarea orbitalilor atomici se produc trei tipuri de orbitali moleculari: . 23 . fiecare cu câte un electron se amestecă între ei formând 4 orbitali hibrizi. putem spune că prin combinarea liniară a n orbitali atomici se formează n orbitali moleculari. din care jumătate sunt orbitali moleculari de legătură şi jumătate orbitali moleculari de antilegătură. în timp ce electronii aflaţi în câmpul electric nuclear se repartizează în orbitalii moleculari pe niveluri energetice succesive existente sau apărute odată cu formarea moleculei. a căror energie creşte la formarea moleculei. Calcule matematice arată că o covalenţă se realizează prin combinarea a doi orbitali atomici (de aceeaşi simetrie). aparţin edificiului molecular în întregul lui. Cei 4 orbitali rezultaţi. În condiţiile în care pentru formarea unei molecule interacţionează orbitali atomici din subnivelul p. apar două tipuri de orbitali moleculari. nr. . deoarece un orbital molecular poate fi ocupat şi de un singur electron. care nu îşi modifică energia la formarea moleculei (aceştia sunt electronii straturilor inferioare).Baze teoretice ale chimiei diferenţei mici de energie dintre orbitalii s şi p. în care se află perechi de electroni neimplicaţi în legătura chimică.5.

24 . Electronii de valenţă sunt descrişi adesea ca electroni delocalizaţi (nu au o poziţie fixă) şi formează aşa numitul gaz electronic.Baze teoretice ale chimiei În conformitate cu metoda orbitalilor moleculari.6.). 4. Tăria acestei legături de tip special ce se stabileşte între atomii unui metal în reţeaua cristalină a acestuia depinde de natura metalului. Electronii din stratul exterior se află la distanţe egale de nuclee. Prezenţa electronilor mobili comuni ai reţelei metalice care reflectă lumina explică proprietăţi precum opacitatea şi luciul metalic. Legătura metalică Metalele. denumită legătură metalică. Legătura metalică nu este orientată în spaţiu. ceea ce conduce la o structură cristalină stabilă. în banda de valenţă (cuprinde electronii 3s dispuşi în orbitali moleculari de legătură) şi banda de conducţie (cuprinde orbitalii moleculari de antilegătură). spre exemplu. sunt slab atraşi de către acestea şi se mişcă liber printre şi în jurul cationilor metalici. orbitalii atomici se transformă în totalitate în orbitali moleculari de legătură şi orbitali moleculari de antilegătură neîntrepătrunşi. cele mai electronegative elemente din tabelul periodic. nu este localizată sau saturată. 3s1 2p6 2s2 1s 2 Na Na Na 2 3 1 Fig. ceea ce explică proprietatea metalelor de a adopta structuri foarte compacte. Modelul mecanismului legăturii metalice.3. Orbitalii moleculari formează benzi de energie. iar electronii din orbitalul 3s există într-o bandă superioară numită bandă de energie (figura 4. Această teorie consideră legătura metalică drept o legătură covalentă puternic delocalizată în câmpul tuturor nucleelor. Privită prin prisma caracteristicilor sale. electronii pot trece din banda de valenţă în banda de conducţie. a cărui structură electronică este Na: 1s22s22p63s1. La atomul izolat de sodiu. putându-se forma în număr nelimitat. 3 – bandă de energie) La aplicarea unei diferenţe de potenţial sau la încălzire. orientată în spaţiu. care tinde să fie acceptat şi aplicat de majoritatea cercetătorilor. electronii orbitalilor 1s2s2p sunt localizaţi la fiecare atom în orbitali de legătură şi antilegătură. la rîndul ei. este cel descris de metoda orbitalilor moleculari. 2 – bandă de conducţie. saturată. Această bandă se împarte.1. Legătura covalentă este caracteristică anumitor substanţe anorganice şi compuşilor organici.6. nr. Diagrama benzilor de energie într-un cristal de sodiu (1 – bandă de valenţă. 4. o moleculă este stabilă dacă numărul perechilor de electroni din orbitalii moleculari de legătură este mai mare decât numărul perechilor de electroni din orbitalii moleculari de antilegătură. rigidă. au o tendinţă puternică de a ceda electronii de valenţă pentru a forma ioni pozitivi. Existenţa particulelor încărcate diferit din punct de vedere electric determină apariţia unor forţe electrostatice de atracţie între ionii pozitivi şi electronii delocalizaţi. bandă care de obicei este liberă. În cazul unui cristal de sodiu. denumită şi teoria benzilor de energie. legătura covalentă este o legătură puternică. Prin această comportare se explică conductibilitatea electrică şi termică a metalelor.

hidroxid de aluminiu etc. În momentul apropierii. Între cei doi dipoli apar forţe de atracţie de natură electrostatică dipoldipol. 4. Reprezentare schematică a legăturii van der Waals prin forţe de orientare legături prin forţe de inducţie.7. aflat în poziţii care să permită interacţiunea. Această legătură este prezentă în combinaţii care conţin în moleculă atomi de hidrogen. Legătura de hidrogen are un rol important în determinarea configuraţiei spaţiale adoptate de proteine şi acizi nucleici.1. 25 . are loc o orientare a poziţiilor reciproce a moleculelor polare. norul de electroni σ este atras mai puternic de elementul electronegativ.). acid boric.dipoli (figura 4.Baze teoretice ale chimiei 4.2. în cazul substanţelor care conţin în moleculă hidrogen şi un element ce poate genera legături de hidrogen. datorită acţiunii reciproce între dipolii permanenţi. În aceste condiţii.8. acid oxalic etc. În cazul acestor macromolecule legăturile care se realizează între anumite porţiuni ale aceleiaşi macromolecule determină o anumită configuraţie. ceea ce conferă legăturii un caracter parţial ionic. Importanţă biologică prezintă legăturile de hidrogen care se realizează între grupe hidroxil şi apă. legătura de hidrogen poate fi intermoleculară şi intramoleculară. de stabilitate mică. conducând la formarea de asociaţii moleculare anorganice (acid fosforic. există tendinţa ca electronii moleculei nepolare să fie atraşi de sarcina parţială pozitivă a moleculei polare. Aceste forţe care apar ca urmare a polarizării mutuale şi acţionează la distanţă mică se clasifică în: • legături dipol-dipol prin forţe de orientare care se manifestă între molecule polare. 4.2. Hidrogenul. precum şi între atomii gazelor monoatomice lichefiate sau solidificate. care se manifestă între o moleculă polară şi una nepolară. datorită atracţiilor şi respingerilor+ electrostatice dipol-dipol. nr.) şi organice (alcool metilic. între grupe carboxil şi apă. care conduce la δ.δ + + asocierea moleculelor în mici grupuri de. între două lanţiri peptidice sau între două perechi de baze complementare din structura ADN-ului. ce se exercită între molecule nepolare. Acest tip de legătură conduce la formarea heterociclurilor. încărcat parţial pozitiv.2 Legături chimice intermoleculare 4. molecula polară induce un moment electric moleculei nepolare care devine dipol (figura 4. care este responsabilă pentru rolul fiziologic sau biochimic al macromoleculelor respective. exercită atracţie asupra unei perechi de electroni neparticipanţi de la un element electronegativ vecin. După modul de realizare. Legătura de hidrogen Legătura de hidrogen este o formă de atracţie intermoleculară relativ puternică ce se manifestă datorită unor forţe de natură electrostatică. δ δ δ δ δ+ δδ+ δδδ+ δδ+ δ+ δδ+ Fig. Astfel. polare. Legătura de hidrogen intermoleculară se realizează între molecule.7. Drept consecinţă. Legături prin forţe van der Waals Forţele van der Waals sunt forţe de natură fizică.2.). Prezenţa legăturilor de hidrogen completează explicaţiile legate de uşurinţa cu care se transformă proteinele şi acizii nucleici.). până la o distanţă care să permită influenţarea reciprocă a două astfel de molecule. Legătura de hidrogen intramoleculară poate exista în interiorul diferitelor părţi ale unei molecule. legaţi covalent de atomi puternic electronegativi.

Diversitatea largă a reacţiilor chimice face extrem de dificilă clasificarea acestora.• legături prin forţe de dispersie .reacţii chimice cu transfer de protoni: a) reacţii de ionizare b) reacţii de hidroliză c) reacţii de neutralizare 26 . care se numesc. 5. Stoechiometria reacţiilor chimice 5. Tipuri de hibridizare. Această comportare conduce la apariţia unui moment de dipol temporar care induce în molecula vecină un dipol orientat contrar. 4.Instrumentele cu care operează stoechiometria sunt formulele chimice. neorientate. reacţiile sunt: reacţii chimice fără modificarea stării de oxidare şi reacţii chimice cu modificarea stării de oxidare.reacţii chimice cu formare de precipitat Pb(NO3)2 + H2S = PbS↓ + HNO3 . Se manifestă între atomi neutri sau între molecule cu învelişuri electronice stabile. nesaturate.2. Dacă luăm în considerare criteriul chimic. deoarece nu sunt condiţionate de transferul unor electroni de la un atom la altul sau de la o moleculă la alta.forţe exercitate între molecule nepolare.2.reacţii chimice de descompunere CaCO3 = CaO + CO2 . Enumeraţi şi comparţi din punct de vedere energetic tipurile de legături chimice intermoleculare. ecuaţiile chimice. δ- δ+ δ- δ+ δ- δ+ Baze teoretice ale chimiei Fig nr. Reprezentare schematică a legăturii van der Waals prin forţe de inducţie Forţele van der Waals sunt forţe de natură electrostatică. Reacţii chimice Reacţia chimică este un proces în urma căruia are loc transformarea uneia sau mai multor substanţe chimice (reactanţi) în una sau mai multe substanţe noi (produşi de reacţie). 5. Tipuri de legături covalente. 3.8. Substanţa sau substanţele implicate iniţial într-o reacţie chimică se numesc. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. Stoechiometria – definiţie şi instrumente de lucru Stoechiometria este o ramură a chimiei care se ocupă cu studiul raporturilor cantitative dintre elemente în combinaţiile chimice sau în reacţiile chimice la care acestea participă şi se bazează pe legile fundamentale ale chimiei. 2. În urma desfăşurării reacţiei chimice se obţin substanţe cu proprietăţi diferite de ale reactanţilor.1. Energia acestor interacţiuni este dependentă de dimensiunea şi forma moleculelor implicate.reacţii chimice de combinare CaO + H2O = Ca(OH)2 . diminuând odată cu creşterea distanţei dintre molecule. greutăţile atomice şi greutăţile moleculare. Datorită vibraţiei moleculelor pot apărea modificări temporare ale orbitei electronice faţă de nucleu. 5. În consecinţă apar atracţii dipol-dipol. Comparaţi cele mai i8mportante metode de aproximare utilizate în dezvoltarea teoretică a legăturii covalente.1. Etape în procesul de realizare al legăturii ionice.Reacţii chimice fără modificarea stării de oxidare Aceste reacţii sunt: . 4. 5.

care conferă caracter acid soluţiei: (NH4+ + Cl-) + HOH NH4OH + (H+ + Cl-) • hidroliza unei sări provenite dintr-un acid slab şi o bază tare. anionul sulfat acid. Pentru ca o sare să hidrolizeze. a căror culoare depinde de pH-ul soluţiei în care sunt dizolvate. să aibă atât caracter acid. trebuie să provină dintr-o reacţie de neutralizare în care cel puţin unul din reactanţi să fie un electrolit slab. apa. s-au introdus noţiunile de pH şi pOH. cum ar fi carbonatul de sodiu (Na2CO3). Pentru măsurarea acidităţii şi bazicităţii substanţelor. ionul hidroniu. soluţia are caracter bazic. acidul clorhidric. acizi sunt acidul acetic. baza fiind acceptorul de proton.+ H3O+ acid bază bază acid Conform acestei teorii. condiţie care conduce la pH = pOH = 7 soluţia respectivă are caracter neutru. ionul amoniu. acizii şi bazele pot fi molecule neutre. comparativ cu acidul clorhidric. soluţia are caracter acid. anionul clor. Apa poate. Determinarea calitativă a pH-ului se realizează cu ajutorul indicatorilor de pH. CH3-COOH + H2O CH3-COO. În exemplele noastre. apa. iar baze sunt amoniacul. Soluţia rezultată capătă caracter chimic de acid sau de bază. conduce la obţinerea unei soluţii cu caracter acid deoarece hidroxidul de amoniu rezultat fiind o bază slabă se ionizează puţin. Dacă [H3O+] < [HO-]. cât şi bazic. rezultă că [H3O+] > 10-7 adică pH < 7. În condiţiile în care [H3O+] > [HO-]. adică pH + pOH = 14. pH-ul reprezintă logaritmul cu semn schimbat al concentraţiei ionilor hidroniu (H3O+) sau al activităţii ionilor hidroniu: pH = -lg [H3O+] sau pH = -lg aHO pOH-ul. anioni şi cationi. prin urmare. la moleculele apei (care poate funcţiona ca bază) sau la moleculele unei baze (alta decît apa): H2SO4 + H2O H3O+ +HSO4HSO4. adică pH > 7. în funcţie de componentul cu grad maxim de ionizare. Tăria acizilor şi bazelor se apreciază prin constanta de aciditate (Ka) şi respectiv constanta de bazicitate (Kb). reprezintă logaritmul cu semn schimbat al concentraţiei ionilor hidroxil (HO-) sau al activităţii ionilor de hidroxil: pOH = -lg [HO-] pOH = -lg aHO În apa pură. Măsurători precise se efectuează prin utilizarea indicatorilor de pH în combinaţie cu metode spectrofotometrice sau prin utilizarea unor aparate de măsură speciale numite pH-metre. Atunci când [H3O+] = [HO-] = 10-7. conduce la obţinerea unei soluţii cu caracter bazic: (2Na+ + CO32-) + HOH H2CO3 + (2Na+ + 2HO-) 27 . În soluţie rămân ioni de hidrogen (H+). b) Reacţiile de hidroliză se desfăşoară între ionii unei sări dizolvate şi apă. rezultă că [H3O+] < 10-7. anionul sulfat acid.Baze teoretice ale chimiei a) Reacţiile de ionizare sau proteolitice (disociere electrolitică) sunt reacţiile chimice care se desfăşoară cu transferarea unui proton care provine de la un acid. concentraţia ionilor hidroniu este egală cu concentraţia ionilor hidroxil: [H3O+] = [HO-] = 10-7 Din această egalitate rezultă că: pH = pOH = 7. Spre exemplu: • hidroliza unei sări provenite dintr-un acid tare şi o bază slabă. substanţe organice. opus pH-ului.+ H2O H3O+ +SO42+ H + HOH H3O+ sau: NH3 + HCl (NH4+ + Cl-) NH3 + HOH (NH4+ + OH-) H+ + NH3 NH4+ Teoria proteolitică admite că reacţiile acido-bazice au loc cu transfer de protoni. cum ar fi clorura de amoniu (NH4Cl).

Indicele de tamponare. reacţiile redox se clasifică în: • reacţii redox intramoleculare. c) Reacţiile de neutralizare se desfăşoară între un acid (HA) şi o bază (BOH). raportată la variaţia corespunzătoare a pH-ului. caz în care are loc scăderea numărului de oxidare. Atomii.+ O2O2. Hidroliza are aplicaţii în biochimie (multe reacţii implicate în metabolismul organismelor vii decurg în prezenţa unor enzime numite hidrolaze).+ 6e. îşi menţin pH-ul datorită proprietăţii de a opune rezistenţă elastică la mărirea sau micşorarea concentraţiei ionilor de hidrogen. Există soluţii care. mărime care caracterizează soluţiile tampon. cu limite foarte apropiate şi dependent de valorile lui extracelulare. chimia organică.2. când schimbul de electroni se face între atomi diferiţi. caracteristic acestor reacţii.→ Cl. Avem în vedere faptul că reacţiile enzimatice care controlează metabolismul celular se desfăşoară normal în condiţii extrem de precise. cum ar fi acetatul de amoniu (CH3COONH4). Aceste soluţii se numesc soluţii tampon. iar cei care cedează electroni sunt agenţi reducători. industria chimică.Baze teoretice ale chimiei • hidroliza unei sări rezultate dintr-un acid slab şi o bază slabă. Oxidarea este procesul prin care un atom sau un ion cedează electroni. cât şi ca reducător se numesc amfoliţi redox. care aparţin aceluiaşi tip de molecule: Cl2 + 2KOH = KCl + KOCl + H2O 28 . chimia anorganică. mărindu-şi numărul de oxidare. când schimbul de electroni se face între atomi identici. un exemplu îl constituie descompunerea cloratului de potasiu (KClO3): 2KClO3 = 2KCl + 3O2 ClO3.+ NH4+) + HOH CH3COOH + NH4OH Gradul de hidroliză. După elementele care cedează sau acceptă electroni. Reducerea este un proces de acceptare de electroni. Combinaţiile în care elementul implicat într-un proces redox este la starea maximă de oxidare au caracter oxidant. Aceste soluţii au un pH determinat. reacţiile de oxidare şi reducere au loc concomitent. agricultură (comportarea îngrăşămintelor în sol) etc. care aparţin aceleiaşi molecule. se defineşte ca fiind raportul dintre numărul de molecule hidrolizate şi numărul de molecule dizolvate şi creşte odată cu diluţia şi temperatura. Combinaţiile care au capacitatea de a se comporta atât ca oxidant. Capacitatea de menţinere a pH-ului a soluţiilor tampon este diferită şi se exprimă prin indicele de tamponare. În procesele de oxidoreducere (redox). Combinaţiile în care elementul care participă la un proces redox este la starea minimă de oxidare au caracter reducător.→ O + 2e• reacţii redox de dismutaţie (disproporţionare). Rezistenţa la modificarea pH-ului a soluţiilor tampon este vitală pentru organismele vegetale şi animale. la o valoare a pH-ului numită pH optim de acţiune. având drept rezultat o sare (AB) şi apă: HA + BOH AB + H2O Soluţiile de acizi şi baze îşi modifică pH-ul la diluare sau prin adaos de acid sau bază. care variază puţin la adăugarea unor cantităţi mici de acid sau bază.2. în condiţiile menţionate. Numărul de electroni acceptaţi de oxidant este egal cu numărul de electroni cedaţi de reducător. conduce la obţinerea unei soluţii al cărei caracter va depinde de gradele de ionizare ale acidului şi bazei rezultate: (CH3COO.Reacţii chimice cu modificarea stării de oxidare Acest tip de reacţii poartă numele de reacţii de oxidoreducere şi reprezintă acele reacţii în care are loc o modificare netă a numărului de oxidare al unuia sau mai multor componenţi participanţi la reacţie. 5. Ele sunt formate din amestecuri ale unui acid slab şi o sare a acestuia cu o bază tare sau dintr-o bază slabă şi o sare a acestuia cu un acid tare. este cantitatea de acid tare sau bază tare adăugate (exprimate în echivalenţi la litru). moleculele sau ionii care în reacţiile redox acceptă electroni sunt agenţi oxidanţi.

3.1.2. şi din sol. Cantitatea de căldură degajată sau absorbită în aceste reacţii este numită entalpie de reacţie (ΔH) şi reprezintă o măsură a căldurii produsă sau consumată în proces. Aspectul cinetic se referă la sensul reacţiilor chimice şi numărul de faze prezente în mediul de reacţie. bioelemente şi biomolecule. Din punct de vedere termochimic. 5. Reacţiile ireversibile sunt reacţiile care se desfăşoară într-o singură direcţie. După sensul reacţiilor chimice acestea pot fi reversibile şi ireversibile.+ 8H+ + 5e. implicit. 6. Tipuri de reacţii chimice cu transfer de protoni.Baze teoretice ale chimiei Cl + 1e → Cl Cl → Cl1+ + 1e• reacţii redox intermoleculare. de asemenea. Aspecte cinetice şi termochimice ale reacţiilor chimice Criteriul fizic de clasificare a reacţiilor chimice are în vedere aspectele cinetic şi termochimic al reacţiilor. deoarece cele mai obişnuite reacţii de cuplare în sistemele biologice sunt reacţii de oxidoreducere. Apa . În organismele vii. de dismutaţie şi intermoleculare 3. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. energia considerată este energia calorică. Aceste reacţii mai sunt denumite reacţii spobntane sau favorabile. Componenţi anorganici ai materiei vii Manifestările metabolice ale organismelor vii sunt dependente de constituţia chimică a celulelor şi. Definiţi noţiunile de reacţie chimică reversibilă şi ireversibilă. 2. reacţiile sunt exoterme (se petrec cu degajare de căldură) şi endoterme (se petrec cu absorbţie de căldură). Schimburile de căldură care au loc în cursul desfăşurării unor reacţii chimice respectă legea conservării energiei. când schimbul de electroni se face între atomi diferiţi din molecule diferite: 2KMnO4 + 5H2S + 3H2SO4 = K2SO4 + 2MnSO4 + 5S + 8H2O MnO4.→ Mn2+ + 4H2O S2. Diferenţe între reacţiile redox intramoleculare. deoarece intră în alcătuirea celulelor şi constituie mediul de desfăşurare al reacţiilor biochimice implicate în desfăşurarea normală a proceselor metabolice.→ S + 2eFenomenul redox este important pentru lumea vie. în cazul animalelor. Este. din organisme în întregul lor şi de pe Pământ. După numărul de faze prezente în mediul de reacţie.metabolit universal Apa este cea mai abundentă biomoleculă din celule. Reacţiile chimice implică modificări energetice care înseamnă absorbţie sau eliberare de energie. reacţiile chimice sunt reacţii omogene şi reacţii heterogene. cel mai important component al lumii vii. adică produşii de reacţie pot reacţiona pentru a produce reactanţii iniţiali. Reacţiile chimice omogene se mai numesc reacţii într-o singură fază în timp ce reacţiile chimice heterogene se mai numesc reacţii în faze diferite. în cazul plantelor) sau endogenă (din oxidarea compuşilor care conţin hidrogen – 29 . Din punct de vedere termodinamic. apa poate fi de provenienţă exogenă (din alimente. Apa este un metabolit cu rol fundamental în funcţionarea organismelor vii. de proprietăţile constituenţilor. Distribuţia elementelor în lumea vie este foarte diversă şi selectată de organisme pentru realizarea funcţiilor biologice. - 6. Majoritatea reacţiilor chimice se desfăşoară la presiune constantă. drept consecinţă a proprietăţilor sale speciale. Reacţiile reversibile sunt acele reacţii care se desfăşoară în ambele direcţii.

care îi conferă proprietăţi unice în raport cu alţi solvenţi. are loc prin intermediul soluţiilor în apă ale acestor nutrienţi. Unele dintre acestea. mări. deoarece proprietăţile speciale ale apei fac din aceasta un mediu ideal. care se datorează legăturilor de hidrogen ce se stabilesc între moleculele sale. Anumite molecule mari. cum ar fi proteinele spre exemplu. deoarece atunci când apa se evaporă se eliberează o cantitate mare de energie. în lipsa apei. compartimente separate prin membrane celulare cu permeabilitate selectivă.1. zăpadă) şi gazoasă (vapori).). prin perii absorbanţi ai rădăcinilor. Toate substanţele cu rol biologic. din cauza incidenţei mari a legăturilor de hidrogen. nu se dizolvă în apă. Aceasta este o proprietate crucială pentru organismele vii. lichidă (apa din precipitaţii. esenţiale pentru funcţionarea normală a organismelor vii. Proprietatea de dipol îi conferă moleculei de apă posibilitatea de a funcţiona ca un excelent solvent atât faţă de compuşii ionici. 104 o5' δδ+ δ+ Fig. căldura specifică mare îi permite apei să primească sau să cedeze o cantitate mare de căldură. nr. proteine). 6. proprietate care i-a conferit şi numele de solvent universal. unele macromolecule celulare (proteine. Căldura de vaporizare a apei este mare. lipide. Molecula de apă este un dipol electric (figura 6. este de foarte mare importanţă biologică. cât şi faţă de compuşii covalenţi cu masă moleculară mică. proprietate care favorizează disocierea în ioni. cu forţe intramoleculare puternice. Această comportare este importantă din punct de vedere biologic. Apa are proprietăţi termice unice. lacuri. şi anume cele care au zone încărcate electric. enzime sau acizi nucleici). fără ca temperatura sa să crească sau să scadă foarte mult. deoarece le permite menţinerea unei temperaturi optime.). adică să existe în stare de suspensie coloidală.1. manifestă forţe de atracţie asupra moleculelor de apă. prin aceea că este singura substanţă naturală care se află în cele trei stări de agregare. Importanţa apei pentru organismele vii este corelată cu particularităţile structurale ale moleculei sale. Fiecare moleculă de apă este capabilă să se asocieze prin legături de hidrogen cu alte patru molecule de apă vecine fapt ce explică marea coeziune a apei lichide. sunt transportate în stare de soluţii. Datorită caracterului electronegativ al oxigenului şi electropozitiv al hidrogenului. pentru funcţionarea normală. electronii sunt atraşi de oxigen. fluvii etc. Căldura eliberată în unele reacţii implicate în căile metabolice ar denatura. ceea ce ar conduce la pierderea unor funcţii biologice. Această biomoleculă este repartizată în organismele vii intracelular şi extracelular. determinând o distribuire inegală a lor.) sunt pe bază de apă. sub formă coloidală. Preluarea substanţelor minerale din sol de către plante. solidă (gheaţă.Baze teoretice ale chimiei glucide. reacţiile chimice implicate în procesele metabolice se desfăşoară în soluţii apoase. în legătura covalentă dintre aceste două elemente. particulară pentru fiecare organism în parte. sânge. Capacitatea apei de a dizolva mai multe substanţe dacât oricare alt solvent. compuşi care disociază în apă. conducînd la formarea unui strat de apă pe suprafaţa lor. Apa pură conduce slab electricitatea din cauza tendinţei reduse de a disocia în ioni: 30 . Este de menţionat că toate fluidele de transport din organismele animale (citoplasmă. De asemenea. deoarece determină un efect osmotic care conduce la transportul acestor molecule. plasmă etc. Schema de reprezentare a moleculei de apă cu planurile de simetrie şi axa de rotaţie Prezenţa a două perechi de electroni neparticipanţi la atomul de oxigen conferă apei capacitatea de a se uni prin legături de hidrogen. Se poate spune că apa acţionează în organismele vii ca un tampon de temperatură. Astfel. Apa este unică. Apa are o constantă dielectrică mare. care le determină sa fie dispersate. Această proprietate termică reprezintă un mecanism foarte eficient de răcire utilizat de organismele vii. oceane.

unele metale se corodează. inodor. insipid. hidrogenul reprezintă aproximativ 11% din scoarţa terestră (Chambers et Holliday. s-a demonstrat că apa este o combinaţie chimică foarte stabilă. Puţin solubil în apă.1. atât liber (Soare. Reacţia cu metalele alcaline este puternic exotermă şi se desfăşoară la temperatură obişnuită: 2H2O + 2Na = 2NaOH + H2 Reacţia cu metalele alcalino-pămîntoase are loc la temperaturi în jur de 100oC: 2H2O + Mg = Mg(OH)2 + H2 Apa reacţionează cu aluminiul după îndepărtarea stratului de oxid de de pe suprafaţa sa: 6H2O + 2Al = 2Al(OH)3 + 3H2 Apa în stare de vapori reacţionează cu ferul încălzit puternic. cum ar fi de exemplu clorul şi carbonul (la temperaturi foarte ridicate). hidrogenul este solubil în alcool şi benzen. iar cele care conţin cantităţi mari de săruri (în special săruri de calciu şi magneziu) se numesc ape dure. Caracterizare generală şi importanţa biologică a elementelor din sistemul periodic 6. H2O + Cl2 = HCl + HClO HClO → HCl + [O] H2O + C = CO + H2 Apa reacţionează cu oxizii multor metale. apa reacţionează cu metalele în condiţii diferite.). Apa reacţionează cu unele nemetale. apa nu se găseşte în stare pură. cuprul.Baze teoretice ale chimiei 2H2O H3O + HO În natură. nebuloase. nemetalele. În condiţii normale. la care se adaugă totalitatea sărurilor calciului şi magneziului cu unii acizi minerali (cloruri. În prezenţa apei. compuşi organici etc. conducând la obţinerea oxidului feroferic: 4H2O + 3Fe = Fe3O4 + 4H2 Plumbul. care formează duritatea permanentă. mercurul. Hidrogen Hidrogenul este primul element din sistemul periodic al elementelor. argintul nu reacţionează cu apa. este absorbit în cantitate mare de metale (Fe. Hidrogenul este mai uşor de 14. rezultând hidroxizi bazici: H2O + CaO = Ca(OH)2 H2O + Na2O = 2NaOH Din reacţia apei cu oxizii nemetalelor rezultă oxoacizi: H2O + SO2 = H2SO3 H2O + SO3 = H2SO4 6. dar procesul este accelerat de prezenţa oxigenului şi a dioxidului de carbon.38 ori decât aerul. Datorită masei sale moleculare mici. dependente de natura metalului. Duritatea totală a unei ape este dată de totalitatea bicarbonaţilor de calciu şi magneziu dizolvaţi. 1975). unele săruri etc. ci conţine diferite cantităţi de substanţe dizolvate. aurul. Apele care conţin cantităţi mici de săruri se numesc ape moi.2. respectiv. În stare combinată. stele. oxizii bazici. a gazului de apă. Astfel. la temperaturi înalte. Hidrogenul are conductibilitate termică şi conductibilitate electrică mari. cât şi combinat (apă. Se găseşte în stare naturală. gaze naturale). Se lichefiază la temperatura de + - 31 . Pt). comparativ cu celelalte substanţe gazoase.2. sulfaţi). apa este foarte reactivă şi participă la multe reacţii chimice cu metalele. hidrogenul molecular este incolor. gaze vulcanice. conducând la obţinerea apei de clor şi. astfel încât. hidrogenul are cea mai mare putere de difuziune. Experimental. Ea poate fi descompusă la temperaturi de peste 10000C sau cu ajutorul curentului electric: 2H2O = 2H2 + O2 Molecula de apă prezintă caracter amfoter comportându-se: • ca un acid faţă de bazele mai puternice decît ea H2O + NH3 NH4+ + HO• ca o bază faţă de acizii mai puternici decât ea H2O +HCl H3O+ + ClDin punct de vedere chimic. oxizii acizi. fiind cel mai uşor dintre toate gazele (ρ = 0.06952g/cm3). care formează duritatea temporară.

Configuraţia generală a ultimului strat electronic este ns1 şi ca urmare. Rb-roz. PrH2. Volumul atomic. elementele grupei au tendinţă accentuată de a ceda electronul. şi anume protiul sau hidrogenul uşor (masa atomică=1.77 C. rubidiul (Rb). de a ceda singurul său electron. Hidrogenul reacţionează cu oxigenul numai în prezenţa catalizatorilor (Pt.Baze teoretice ale chimiei -252. bune conducătoare de căldură şi electricitate. pentru fiecare în parte. care este auriu). datorită caracterului bazic pronunţat al hidroxizilor lor. rezultând o soluţie de culoare albastră. când reacţia se desfăşoară lent. trecând în cationi monovalenţi. V. la temperaturi de 180-300oC. Grupa metalelor alcaline este o grupă omogenă din punct de vedere al proprietăţilor fizice şi chimice. Na-galben. Hidrogenul are. Reactivitatea acestor elemente este motivul pentru care ele se găsesc în natură sub formă de combinaţii şi numai rareori în stare liberă.. 2Li + H2 → 2Li+H• hidruri cu caracter acid. NH4+) şi de a participa la legături covalente. care nu apare liber în reacţiile chimice (apare legat de specii care posedă perechi libere de electroni. practic. se numesc metale alcaline. ceea ce înseamnă că participă. et Goldberg. în obţinerea metanolului prin hidrogenarea monoxidului de carbon. cele mai mari din perioada căreia aparţin şi ca urmare prezintă temperaturi de topire şi fierbere scăzute (cu excepţia Li). care. 31H) Ca urmare a structurii sale electronice (1s1). în sinteza amoniacului. bună conducătoare de electricitate. K-violet. transparentă şi incoloră. pentru a realiza configuraţia stabilă de dublet a heliului. cu formule care depind de metodele de preparare (TiH 1. când reacţia este foarte energică. nu au compoziţie stoechiometrică. în anumite condiţii. în cele mai multe cazuri. azotului şi oxigenului din substanţe organice etc. se formează prin reacţia cu elementele grupelor VIA (16) şi VIIA (17). ductile. Elementele din această grupă au caracteristici tipice de metale. trecînd în protonul H+. cesiul (Cs) şi franciul (Fr). 0 şi +1. adică prezintă luciu argintiu în tăietură proaspătă (cu excepţia Cs. Peste punctul de fierbere. Dintre toate elementele sistemului periodic. • compuşi interstiţiali cu metalele tranziţionale. 1984) Reactivitatea metalelor alcaline este foarte mare şi creşte de la litiu la franciu (cele mai reactive sunt cesiul şi franciul). la îndepărtarea sulfului. deuteriul sau hidrogenul greu (masa atomică=2. D. SiH4). Ca urmare hidrogenul prezintă trei stări de oxidare -1. 21H) şi tritiul sau hidrogenul supragreu (masa atomică=3. H2 + I2 → 2HI • compuşi covalenţi cu caracter indiferent (CH4.2.8. se formează cu metalele alcaline şi alcalino-pământoase. în care un proton este disponibil pentru transfer.9. în hidrogenarea uleiurilor vegetale. Pd). et al. ZrH1. C.E. transformându-se într-o masă cristalizată în sistem hexagonal. maleabile. reacţia conduce la obţinerea amidei metalului alcalin implicat în reacţie: o o 32 . La cald. sunt moi.7).73.2. pentru a dobândi configuraţia gazului rar cel mai apropiat.23 C se solidifică. 11H). şi la temperaturi de peste 550oC. aproximativ 1% din vaporii metalelor alcaline conţin molecule diatomice. CeH2. iar la temperatura de -259. Determinarea calitativă a metalelor alcaline şi a combinaţiilor lor volatile se efectuează prin reacţia de coloraţie a flăcării incolore a unui bec de gaz (Li-roşu. 6. 1978) şi se corelează cu electronegativitatea elementelor: • hidrurile ionice conţin în reţea ioni hidrură (H-) şi ioni metalici. Hidrogenul are importante aplicaţii practice în domeniul energetic (component al unor combustibili gazoşi). potasiul (K). metalele alcaline au cea mai accentuată tendinţă de a forma legături ionice. la formarea de legături covalente. Metalele alcaline se dizolvă în amoniac lichid la temperatura de -33oC. litiul (Li). capacitatea de a reacţiona cu toate elementele. Hidrogenul are trei izotopi. sodiul (Na). Compuşii săi binari sunt de patru tipuri (Dillard.. Grupa IA (1) Elementele din această grupă. AsH3. H3O+. Csalbastru) (Jurcă. hidrogenul manifestă tendinţele de a accepta un electron (H-).R. raza atomică şi raza ionică a metalelor alcaline sunt.

sodiul şi potasiul se păstrează sub parafină sau petrol. ceea ce conduce la reducerea intensităţii procesului de transpiraţie. 6. fosfaţi) şi organice (oxalaţi. în general. Na2O). Ele sunt. carbonaţi. stimulează biosinteza proteinelor şi activitatea unor enzime (fosfoenolpiruvat). rezultând hidruri: 2Na + H2 = 2NaH Reacţia metalelor alcaline cu apa sau alcoolii este o reacţie energică (reacţia creşte în violenţă odată cu coborârea în grupă). Potasiul este principalul cation din lichidul intracelular. stronţiu (Sr). datorită efectului său asupra balanţei hidrice. nu au fost găsite în sistemele biologice. cu o abundenţă naturală mai scăzută. magneziu (Mg). sub formă de săruri anorganice localizate în organele tinere şi în ţesuturile de susţinere ale plantelor mature (Zamfirache. cationii de sodiu menţin în limite normale balanţa hidrică. Potasiul este activator al multor enzime. stimulează fotosinteza şi reglează permeabilitatea membranelor citoplasmatice. stimularea absorbţiei ionilor de potasiu la unele plante. potasiul participă la reglarea potenţialului de membrană şi a pH-ului celular. toxic pentru organismele vii. echilibrele acido . Potasiul este elementul care se găseşte în cantitatea cea mai mare în plante. transportul dioxidului de carbon. Sodiul este determinant primar al volumului lichidului extracelular. Controlul fin al potenţialului membranelor celulare este important pentru multe funcţii importante ale organismului. Rolul fiziologic principal al potasiului în organismele vegetale este de osmoreglator. deoarece oxizii şi hidroxizii reprezentanţilor caracteristici ai acestei grupe au o comportare intermediară între cei ai metalelor alcaline şi ai aluminiului. cele mai importante elemente dintre matalele alcaline sunt sodiul şi potasiul. calciu (Ca). în general. au 2 33 . stimularea creşterii. De asemenea. Sărurile de litiu sunt utilizate în psihiatrie pentru tratarea depresiei maniace. În reacţia cu oxigenul. iar rubidiul. citraţi. este implicat în transportul. Se găseşte în cantităţi mici în lichidul extracelular şi în plasma sanguină.bazic şi osmotic din organismul uman. inclusiv al volumului sângelui. beriliu (Be). În organismul uman. la cald. 1974).Baze teoretice ale chimiei 2Na + 2NH3 = 2NaNH2 + H2 Metalele din grupa IA (1) a sistemului periodic reacţionează cu hidrogenul. Indispensabil pentru viaţa plantelor. Litiul nu se găseşte în mod normal în organismele vii. în cantităţi mici. participând la absorbţia apei prin rădăcini. vacuole şi citoplasmă. sodiul este cel mai răspândit cation din lichidul extracelular. glucozei şi apei. metalele alcaline conduc la obţinerea de oxizi (Li2O. În organismele multicelulare. Rubidiul şi cesiul. Un număr de mecanisme fiziologice care reglează volumul şi presiunea sângelui funcţionează în sensul ajustării conţinutului de sodiu prin bioreceptori din sistemul circulator. Aceste două elemente sunt considerate moderat toxice Franciul este un element radioactiv. ce conduce la obţinerea de hidroxizi alcalini puternici şi respectiv alcoxizi. peroxizi (Na2O2) şi superoxizi (KO2. Ca urmare. Elementele grupei a II-a. Din punct de vedere fiziologic sodiul intervine în: creşterea presiunii osmotice a sucului vacuolar. Absorbţia sodiului în intestinul subţire joacă un rol important în absorbţia clorului. Din punct de vedere biologic. sulfaţi.2. aminoacizilor. bariu (Ba) şi radiu (Ra).3. RbO2. precum şi în biosinteza substanţelor proteice. CsO2) Ionii metalelor alcaline sunt foarte importanţi pentru funcţionarea normală a sistemelor biologice. Sodiul se găseşte în organismele vegetale. Grupa IIA (2) Grupa a doua din sistemul periodic este alcătuită din elemente care se mai numesc elemente alcalino-pământoase. pompa ionică Na/K este cel mai important mecanism pentru controlul potenţialului electrochimic. împreună cu anionii de clor. tartraţi) care se acumulează în apoplast. Este motivul pentru care litiul. 2005). depozitarea şi biosinteza glucidelor. cesiul şi franciul în fiole de sticlă vidate. în cantităţi mici sub formă de săruri anorganice (cloruri. prezente în plasma celulară şi în electroliţi. Sodiul şi potasiul se oxidează în aer mai rapid decât litiul. reprezentantul unei grupe de oxizi cunoscuţi sub denumirea de „pământuri” (Albu et Brezeanu. iar rubidiul şi cesiul iau foc.

în lichidul cefalo-rahidian etc. ceea ce le face extrem de reactive şi de aceea doar beriliul şi magneziul se pot păstra în aer. stronţiul şi bariul reacţionează cu apa. beriliul este foarte greu accesibil sistemelor biologice. care sunt baze puternice. Sr în roşu-carmin. pentru a dobândi configuraţia stabilă de gaz rar. În general. 2 34 . beriliul este un element toxic. precum calciul şi potasiul. există sub formă de complex cu magneziul (MgATP). M + 2H2O = M(OH)2 + H2 Metalele alcalino-pământoase se combină. în ţesutul muscular. fiind implicat în mai mult de trei sute de reacţii metabolice esenţiale (Shils. precum şi temperaturile de topire şi de fierbere. smalţul dinţilor. Magneziul şi calciul sunt elemente foarte răspândite. Spencer et al. sunt mai dure decât elementele alcaline şi prezintă densităţi mai mari decât ale acestora. elementele grupei a doua nu se găsesc în natură în stare liberă. pentru funcţionarea normală a organismului. Conductibilitatea electrică a cestor elemente este redusă. Acest element are rol structural. în membrane celulare şi în cromozomi. şi reprezintă un factor important în activarea factorilor de coagulare a sângelui. cu nemetalele: M + X2 = MX2 (X-halogen) 2M + O2 = 2MO (în cazul Ba. la rece. fiecare la altă temperatură. ATP-ul. 1999. din punct de vedere fiziologic. celelalte elemente din grupă se păstrează doar sub ulei de parafină sau petrol. iar beriliul şi magneziul participă la această reacţie la cald. Datorită reactivităţii mari. magneziul activează procesele de formare ale organelor de rezervă. pentru activitatea optimă a unor proteine şi enzime.Baze teoretice ale chimiei electroni în stratul de valenţă şi configuraţia electronică ns . De asemenea glutationul. care participă la multe reacţii de sinteză. 1994). care nu respectă tendinţa de variaţie continuă a proprietăţilor). în conducerea impulsurilor nervoase. cochiliile scoicilor sau membranele celulare. fiind prezent în sistemul osos. rezultând hidroxizii corespunzători. cu degajare de hidrogen. este activator al unor enzime. antioxidant important. Elementele acestei grupe au tendinţa accentuată de a ceda cei doi electroni de pe ultimul strat electronic. menţinerea presiunii sanguine. necesită prezenţa magneziului pentru biosinteză. este implicat în reglarea pH-ului celular. Magneziul joacă un rol important în structura şi funcţionarea organismului uman. transmiterea impulsurilor nervoase. Elementele alcalino-pământoase sunt argintii în stare neoxidată (cu excepţia beriliului). Sărurile volatile ale metalelor alcalino-pământoase colorează flacăra incoloră a unui bec de gaz (Ca în roşu-cărămiziu. contracţia musculară şi ritmul cardiac. Toate elementele alcalino-pământoase au starea de oxidare +2. sunt superioare metalelor alcaline şi scad in grupă (excepţie face magneziul. secreţia de hormoni. de asemenea. În cazul organismelor vegetale. intră în structura clorofilei.. cum ar fi insulina. Calciul. prin membranele celulare şi ca urmare. molecula care furnizează energie pentru cele mai multe procese metabolice. precum şi a pompei ionice Mg/Ca. Ba în galben-berzui) Elementele alcalino-pământoase sunt foarte reactive. rezultă BaO2) M + S = MS 3M + N2 = M3X2 6M + P4 = 2M3P2 M + 2C = MC2 (în cazul Be. rezultă Be2C) Din cauza solubilităţii sale extrem de scăzute. cedând cei doi electroni de valenţă şi formând compuşi ionici care conţin cationi de forma M2+ (M-simbolizare generală a unui metal). lipidic şi proteic. în plasma sanguină. Energiile de ionizare. Este necesar. Calciul controlează activitatea musculară. Magneziul este implicat în transportul activ al ionilor. Activitatea unor enzime şi sisteme enzimatice este dependentă de prezenţa magneziului. esenţiale pentru organismele vii. Astfel de reacţii sunt cele din metabolismele glucidic. printre care sinteza acizilor nucleici şi sinteza proteinelor. Calciul este extrem de important pentru organismele animale reprezentând un element structural major în ţesutul dinamic osos. Concentraţia sa în sânge şi lichidele extracelulare trebuie menţinută între anumite limite.

Oxizii şi hidroxizii metalelor tranziţionale au caracter bazic în stări de oxidare mici. Pt. sunt bune conducătoare de căldură şi electricitate (cel mai bun conducător termic şi electric este argintul. Majoritatea elementelor tranziţionale prezintă mai multe stări de valenţă. au temperaturi de fierbere şi de topire mari. 6. parţial ocupaţi cu electroni. Ni. iar alteori acţionează continuu (Fe). care au substraturile d şi s complet ocupate cu electroni. VIIB (10). Compuşii coordinativi sunt importanţi din punct de vedere biologic. IVB (4). Stronţiul şi bariul nu se întâlnesc în sistemele biologice. 35 . are izotopii radioactivi. VB (5).2. VIIIB (9). În general. catalizatori sau medicamente.G. VIIIB (8). cadmiu (Cd). prezintă luciu metalic şi duritate superioară metalelor din grupele principale. urmat de cupru). Calciul are efect stimulator asupra proceselor biosintetice de la nivelul mitocondriilor (Carnieri. care sunt mai puţin reactive. fiind atacate numai de agenţi oxidanţi puternici. În aceste combinaţii. cupru (Cu are +I şi +II). caracter amfoter în stări de oxidare medii şi caracter acid în stări de oxidare superioare. în care ionii metalelor tranziţionale sunt înconjuraţi de un anumit număr de molecule sau ioni care se numesc liganzi. care prezintă numeroase particularităţi. 1987). et al. Metalele tranziţionale din grupa IIB (12) zinc (Zn). funcţionează ca elemente divalente. are rol important în osmoreglare etc. rezultând compuşi ionici. Se caracterizează prin prezenţa orbitalilor d sau f. argint (Ag are +I şi mai rar +II). conducând la fărâmiţarea metalului. în raport de 3/1). cum ar fi apa regală (amestec de acizi clorhidric şi azotic concentraţi. Cu excepţia elementelor din grupa IB (11).. compuşii lor fiind utilizaţi în medicină. primele elemente ale fiecărei serii formează mai uşor compuşi stabili comparativ cu ultimele elemente. mercur (Hg). Ag. Co). deoarece reprezintă structuri ideale pentru stocarea oxigenului. Mulţi dintre compuşii de acest tip sunt coloraţi datorită posibilităţilor de tranziţie a electronilor d care determină capacitatea de a absorbi în spectrul vizibil la anumite lungimi de undă. Elementele tranziţionale formează compuşi de coordinaţie. toxici pentru organismele vii.Baze teoretice ale chimiei Funcţiile calciului în plante sunt legate de relaţia dintre factorii de mediu şi creşterea şi dezvoltarea acestora. agenţi de transfer ai electronilor. Tranziţionalele de tip d sunt dispuse în patru serii. IB (11) şi IIB (12) situate între grupele IIA (2) şi IIIA (13). actinide. conducând la obţinerea de oxizi care funcţionează uneori ca o peliculă protectoare (Cr. are rol de activator al unor enzime şi sisteme enzimatice. E. Pd) nu reacţionează cu oxigenul. Compuşii ionici ai metalelor tranziţionale au proprietăţi paramagnetice (prezintă magnetizaţie proporţională şi de acelaşi sens cu intensitatea câmpului magnetic în care se află). Elementele tranziţionale f formează două serii de câte 14 elemente numite lantanide şi respectiv. Metalele nobile (Au. Metalele tranziţionale reacţionează cu nemetalele. valoarea maximă a stării de oxidare a elementelor tranziţionale este dată de numărul grupei din care fac parte (notaţia cu cifre romane). VIB (6). Unele dintre elementele tranziţionale reacţionează cu oxigenul. Elementele tranziţionale sunt metale tipice. VIIB (7). şi au configuraţia electronică a stratului de valenţă (n-1)d1÷10ns2.4. ceea ce permite împărţirea lor în metale tranziţionale d şi metale tranziţionale f. Configuraţia ultimului strat electronic este (n-2)f1÷14(n-1)d1ns2. care sunt combinaţii complexe stabile. cationii sunt de multe ori ioni complecşi. aur (Au are +I şi +III). Metale tranziţionale Metalele tranziţionale alcătuiesc grupele IIIB (3). Reactivitatea chimică a metalelor tranziţionale variază semnificativ. Radiul este un element rar.

favorizează acumularea azotului în nodozităţile radiculare de la plantele leguminoese. 1969). Fierul este activator unor enzime şi. Cromul este un element care are influenţe benefice în cantităţi extrem de mici. participă la transportul (prin intermediul hemoglobinei) şi stocarea (în molecule numite mioglobină) oxigenului în sângele şi ţesuturile mamiferelor. 1985). Fierul participă la oxidarea carbohidraţilor. Manganul. împreună cu zincul. cu rol important în îndepărtarea unor specii reactive de oxigen. În cazul organismelor animale. 2002). participă la reacţiile de oxido-reducere. În organismul uman. În organismul uman este component esenţial a sute de proteine complexe. Fierul este un micronutrient cu rol major in celulele organismelor vii. 1997). Pentru plante. molibdenul este un ultramicroelement util. superoxid dismutaza Mn-dependentă este principala enzimă antioxidantă din mitocondrii. 2000). atât animalelor. de asemenea. ca urmare. ca ultramicroelement. proteinelor şi lipidelor prin intermediul citocromilor (specii alcătuite dintr-un complex cu fier. 1999. De exemplu. catalaza şi peroxidaza sunt enzime Fe-dependente. fierul este absorbit sub formă de ioni (Fe2+ sau Fe3+). de asemenea. 1978). In plante. 1999). Manganul are rol de cofactor al multor enzime implicate în metabolismul organismelor vegetale. precum şi acumularea proteinelor în frunze. literatura de specialitate menţionează implicarea vanadiului în procesele de creştere. În cazul organismelor animale. Molibdenul este un microelement care funcţionează drept cofactor pentru enzime care catalizează transformări chimice importante. 2005). a cărei structură nu este deocamdată cunoscută. care este implicată în metabolismul aminoacizilor cu sulf. Astfel. xantinoxidaza). cât şi plantelor. De asemenea. participă la intensificarea procesului respirator etc. vanadiul este implicat în dezvoltarea oaselor. Lipsa sau slaba aprovizionare a plantei cu mangan are drept consecinţă diminuarea rezistenţei rădăcinilor la infecţii patogene (Marschner. care poate să apară în sistemele biologice în mai multe stări de oxidare. posibilitatea ca vanadiul să înlocuiască molibdenul în procesul de fixare a azotului pe cale microbiologică (Singht et al. evidenţiem rolul unora dintre ele în organismele vii. Titanul se pare că are efecte benefice minore în organismele vegetale. cât şi al animalelor. de biosinteză a clorofilei şi pigmenţilor carotenoidici. o formă biologic activă a cromului. atât în cazul plantelor. este un microelement important şi util. cunoscut ca element care influenţează pozitiv procesul de fotosinteză şi. care catalizează scindarea nucleotidelor şi care contribuie la capacitatea antioxidantă a sîngelui.Baze teoretice ale chimiei Considerând elementele tranziţionale în ordinea din tabelul periodic. nitrogenaza. şi aldehidoxidaza. în special drept cofactor enzimatic (nitratreductaza. La anumite specii. utili în procesele oxidoreducătoare. sporirea efectelor insulinei (Vincent. Este. molibdenul este cofactor pentru trei enzime: sulfitoxidaza. denumit hem. Se sugerează. şi o proteină) din calea transportoare de electroni. În cazul organismului uman. Este implicat în biosintezele clorofilei şi pigmenţilor carotenoidici şi în procesele de fotosinteză şi de fixare a azotului. odată cu creşterea conţinutului de glucoză din sânge. deficienţa în vanadiu conduce la încetinirea procesului de creştere. enzime cu rol important în metabolismul carbohidraţilor. 36 . La plante. Beard et Dawson. iar ribonucleotid reductaza este implicată în sinteza ADN-ului. enzime şi sisteme enzimatice (Fairbanks. cuprul şi fierul activează biosinteza clorofilei. (Zamfirache. intră în structura unor enzime şi proteine complexe. Vanadiul este un microelement important pentru unele specii animale şi vegetale.. Benzschawel. precum şi la deteriorarea procesului de reproducere. drept stimulator al activităţii miocardului şi creşterii masei musculare în general. precum şi în cel de biosinteză a clorofilei la algele verzi unicelulare (Meisch. Organismul uman utilizează cromul. cele mai vulnerabile organite celulare la stresul oxidativ. drept constituent al unor enzime şi activator al altora. cu rol în metabolismul medicamentelor şi toxinelor (Beedham. datorită capacităţii lor de a trece reversibil dintr-o stare de oxidare în alta. fiind implicat în metabolismul glucozei. de asemenea. xantinoxidaza. aminoacizilor şi colesterolului (Nielsen. determină. manganul are rol important în anumite procese fiziologice.

de asemenea. fosfataza alcalină. 1999). şobolani) supuse unei diete lipsite de nichel au evidenţiat faptul că acestea prezintă probleme de sănătate. Cuprul participă la funcţionarea normală a organismelor vii. hexokinaza etc. lactatdehidrogenaza. Este cunoscut. Ca şi manganul. Este cofactor al unor enzime (carbonic anhidraza. intervine în biosinteza clorofilei pe care. dopamin-hidroxilaza. nichelul este component al unor enzime. În cazul plantelor. în biosinteza triptofanului şi acidului indolilacetic 37 . vitamina B12. precum şi în menţinerea sănătăţii cardiovasculare. cum ar fi insulina sau hormoni gonadotropi hipofizari. cum ar fi citocrom oxidaza. precum şi de stimulator al activităţii altora (peroxidaza. de asemenea. 1996).003%. aminopeptidaza. De asemenea. Cuprul participă la funcţionarea mecanismelor de protecţie a organismelor animale de efectele dăunătoare ale unor substanţe chimice. unde există ca microelement sub forma ionilor cuproşi şi cuprici. deoarece are efecte benefice asupra funcţionării ficatului şi rinichilor. Zincul este un element indispensabil pentru plante. arginaza etc.. menţine elasticitatea vaselor de sânge şi pielii şi. precum şi datorită abilităţii sale de a accepta şi ceda cu uşurinţă electroni (Linder et Hazegh-Azam. fiind un metal cheie în activitatea unor enzime. izomeraza. Alături de vitamina C. superoxid dismutaza. În cazul organismelor vegetale. deoarece un număr de reacţii esenţiale pentru funcţionarea normală a creierului şi sistemului nervos sunt catalizate de enzime cupru-dependente. ARN-polimeraza. fosfataza alcalină. Vitamina B12. enolaza. Cercetări recente evidenţiază faptul că acest element este asociat cu metabolismul lipidic şi este implicat în mecanismele protective împotriva cancerului.). stimulează metabolismul animal şi vegetal. 1996). În cazul organismelor animale. intră în structura cobalaminei. cu rol activator al unor alte enzime (arginaza. precum şi asupra sistemelor osos şi nervos. şi implicit. enolaza. Cercetări efectuate pe anumite animale (pui de găină. cobaltul este necesar formării fixatoare de azot atmosferic şi. Pentru plantele stimulator al creşterii nodozităţilor radiculare sub formă ionică sau (Zamfirache. Zincul este un microelement esenţial pentru organismele vii. oxalacetatdecarboxilaza. proteinele de depozitare (metalotioneinele) sau metaloenzimele care conţin cupru (cuproenzime. catalaza. unde concentraţia normală de zinc este de 0. intervine în acţiunea unor hormoni. intră în structura unor enzime (ascorbat oxidaza) şi stimulează activitatea altora (polifenoloxidaza). previn deteriorarea nervilor prin contribuţia la formarea tecii protective a acestora etc. glutamatdehidrogenaza. Este important. aldolaza). cobaltul este un element indispensabil datorită rolului său de (Milică et al. rolul său stimulator în procesele de creştere la orz şi tomate ( Burzo et al. cum ar fi ureaza sau hidrogenaza. participă de chelaţi la intensificarea activităţii unor enzime specifice nodozităţilor Nichelul este un microelement care. Este bioconstituent al unor metaloenzime (carboxipeptidaza. tirozinaza. în special legate de proasta funcţionare a ficatului. alcooldehidrogenaza. în formă disponibilă din punct de vedere biologic. superioare. în funcţionarea sistemului nervos central. 1994). este un element cu rol catalitic în procesele de oxidoreducere. cum ar fi proteinele de transport (ceruloplasmina sau Cu-albumina). prin întărirea sistemului imunitar (Gissen. acest element este implicat în activitatea fotosintetică a plantelor. o protejează de degradarea timpurie. 1982).. iar excesul activează declanşarea bolii canceroase. Cuprul îndeplineşte funcţii antioxidante în diferite ţesuturi şi fluide. De asemenea. 2005). în special în cazul leguminoaselor. De asemenea. în care ionul metalic este înconjurat de un ligand cu şase atomi donori (Cojocaru. vitamină care este un complex de coordinare al cobaltului. ca urmare a faptului că este component al Cu-Zn superoxid dismutazei şi ceruloplasminei. precum şi cofactor. lizil-oxidaza. lipidelor şi proteinelor.Baze teoretice ale chimiei Cobaltul este un microelement esenţial pentru multe specii animale şi vegetale. cobaltul sunt importante pentru funcţionarea normală a celulelor. participă la producerea de substanţe care reglează presiunea sanguină şi pulsul.). El. în sensul de “efector metabolic”. carenţa acestui element favorizează apariţia şi dezvoltarea TBC-ului. în plus. mulţi oameni de ştiinţă consideră nichelul un micronutrient indispensabil sănătăţii omului. de asemenea. ADN-polimeraza . Zn-Cu superoxiddismutaza). susţin vitamina C în îndeplinirea rolului său. La om. esenţială pentru metabolismul carbohidraţilor. cuprul este legat într-o varietate de proteine cu funcţii metabolice specifice.

indiul şi taliul au puncte de topire inferioare aluminiului şi greutăţi specifice superioare acestuia. Studii experimentale recente evidenţiază rolul acestui element în metabolismul unui organism marin care trăieşte într-un mediu tipic. galiul şi indiul se dizolvă în acizi diluaţi. 6. sărac în zinc (Thalassiosira weissflogii). trioxizii de aluminiu şi galiu (Al2O3. în reglarea metabolismelor glucidic. Elementul bor mai poate funcţiona şi în stare de hibridizare sp3. Formarea cationilor trivalenţi (E3+) necesită o energie de ionizare mare. enzimă care aparţine acestei famili.2. al acizilor nucleici. taliu (Tl). In2O. trioxidul de indiu (In2O3) prezintă caracter bazic. Reactivitatea elementelor din această grupă este mai scăzută. care pot funcţiona în unii compusi şi cu valenta unu (InCl. prin participarea unui orbital 2p vacant. Tl2O. din cauză că numărul de electroni de pe stratul de valenţă este mai mare. Ga2O3) prezintă caracter amfoter. Toate elementele grupei reacţionează energic cu moleculele de halogeni (X2). Este vorba de studiul unei anhidraze carbonice Cd-dependente (Lane et Morel. Wolframul (tungsten) are rol biologic limitat. cu excepţia indiului şi taliului. La temperaturi ridicate reacţia este energică: 4M + 3O2 = 2M2O3 Încălzit la roşu. 2005). 1995). Caracterul oxizilor variază în grupă.Baze teoretice ale chimiei (auxină). al unor vitamine. indiu (In). Metalele din grupa prezintă luciu caracteristic.5. deoarece este utilizat de un număr mic de enzime care fac parte din familia aldehidferedoxin-oxidoreductază (Kletzin et Adams. dimensiunile particulelor. taliul formează un oxid toxic (Tl2O) în care metalul este monovalent. Aluminiul. În grupă.8oC). Este motivul pentru care borul funcţionează tricovalent prin hibridizare de tip sp2. catalizează interconversia aldehidelor la carboxilaţi. Metalele din grupă (M) reacţionează cu oxigenul din aer. cercetări recente consideră că gliceraldehid-3-fosfatferedoxin-oxidoreductaza. acesta formează cu oxigenul combinaţii covalente. iar trioxidul de taliu (Tl2O3) prezintă caracter puternic bazic. În plus. elementele grupei prezintă în combinaţiile lor (în special halogenate şi oxigenate) valenţa maximă. conducând la obţinerea de halogenuri trivalente (excepţie TlX): 2M + 3X2 = 2MX3 Taliul poate funcţiona şi ca element monovalent formînd TlX. Aluminiul şi galiul reacţionează cu hidroxizii alcalini în soluţii apoase formînd anioni hidroxilici complecşi: 2M + 2OH. În privinţa proprietăţilor fizice există deosebiri între elementele grupei. 1996). Comportarea sa în raport cu oxigenul din aer este dependentă de cristalinitatea probei. rezultând nitrură de aluminiu: 2Al + N2 = 2AlN 38 . astfel încât trioxidul de bor prezintă caracter acid (B2O3). de oxid. temperatură şi puritate. caracterul metalic creşte de sus în jos.+ 6H2O = 2M(OH)4. borul prezentând caracter de nemetal asemănător siliciului. Cadmiul nu este cunoscut. în general. care au drept cofactor wolframul. proteic. acoperindu-se cu un strat subţire. Grupa IIIA (13) Elementele din această grupă. O proprietate interesantă a galiului este temperatura sa de topire forte scăzută (29. conductibilitate electrică şi conductibilitate termică. comparativ cu elementele din primele două grupe principale. cu configuraţia electronică generală ns 2np1. trei. TlCl). protector.+ 3H2 Aluminiul este singurul element din grupă care reacţionează la temperatură ridicată cu azotul. au pe ultimul strat 3 electroni. rezultând soluţii care conţin ioni metalici trivalenţi. 2M + 6H+ = 2M3+ + 3H2 Taliul este singurul metal din grupă care se găseşte sub formă de ioni monovalenţi în soluţiile acide. 2000). aluminiu (Al). În privinţa borului. Galiul. precum şi în procesele pe care le implică fixarea azotului la plantele leguminoase (Zamfirache. este implicată în glicoliză (Mukund et Adams. ca având funcţii biologice. galiu (Ga). bor (B). Aceste enzime. In mod constant.

dar cel mai pronunţat se manifestă la carbon în stare hibridizată (mai importante sunt covalenţele cu el însuşi şi cu hidrogenul). borul este necesar în cantităţi mici. Aluminiul este de interes în metabolismul criptogamelor. este toxic pentru plante. siliciu (Si). Elementele grupei pot realiza legături coordinative.2. Creşterea caracterului metalic se manifestă prin modificarea stabilităţii hidrurilor. precum şi a creierului (îmbunătăţirea performanţelor legate de atenţie şi memoria de scurtă durată). în cazul unor compuşi ai carbonului (H2CO3). Similar cu grupa 13 (IIIA). staniu (Sn) şi plumb (Pb) au 4 electroni pe ultimul strat. Starea de oxidare maximă este IV şi se manifestă în combinaţiile halogenate (EX4) şi în oxizii superiori cum ar fi CO 2 sau SiO2.6. şi în această grupă. Odată cu creşterea numărului atomic. alterează bariera membranară care reglează schimburile între sistemul nervos central şi sistemul circulator periferic (Banks. până la staniu şi plumb. formarea compuşilor fenolici. P. a principalelor procese fiziologice legate de utilizarea de către plante a acestor elemente. aluminiul. Cl2). având rol de acceptori de electroni. Aluminiul este cel mai abundent ion metalic din biosferă. magneziu. punctul de fierbere. Are rol important în biosinteza glucidelor. la 4. În cantitate mare. deoarece perturbă absorbţia ionilor de calciu. Ca) şi diminuarea absorbţiei altora (S. legarea fructelor şi formarea seminţelor. borul influenţează permeabilitatea membranelor plasmatice şi este implicat în transportul glucidelor. cu excepţia carbonului. Elementele grupei au tendinţa de a forma covalenţe. intervine în modificarea raportului monoglucide/diglucide în favoarea monoglucidelor. La elementele cu număr atomic mare se accentuează tendinţa de a forma cationi. precum şi în acumularea auxinelor libere. fără rol important în chimia carbonului (Be2C şi Al4C3). În cele mai multe organisme vegetale.şi plumbului. 6. germaniu (Ge).Baze teoretice ale chimiei Elementele grupei. a cărui configuraţie electronică este ns2np2. În organismele animale şi în special în organismul uman. De asemenea. în creşterea rezistenţei plantelor la secetă şi ger. Borul inhibă. iar anionul C4. În cazul plantelor superioare. în stimularea activităţii unor enzime (invertază. punctul de topire. Prezenţa borului în organismele vegetale favorizează procesele de respiraţie şi fotosinteză. deoarece este implicat în fixarea ionilor de calciu.se întâlneşte numai în două carburi metalice. considerate semimetale. proteinelor. în fixarea azotului. datorită capacităţii sale de a hibridiza sp2 şi sp. Carbonul este singurul element din grupă care poate forma legături duble sau triple. 1989). este implicat în reducerea toxicităţii altor elemente minerale (P sau Cu). Se pare că acest element nu are efecte benefice asupra organismelor animale. Se găseşte în plantele superioare sub formă de compuşi ai acidului boric şi complecşi organoborici. Grupa IVA (14) Elementele din această grupă. precum şi înflorirea. la siliciu şi germaniu. Acceptarea de electroni pentru realizarea configuraţiei stabile este posibilă din punct de vedere energetic pentru elementele acestei grupe. acizilor nucleici clorofilei. băuturi. Borul este un microelement necesar tuturor plantelor. pectinază. tirozinază). stimulează activitatea unor enzime etc. zinc şi. care se deosebeşte de celelalte elemente ale grupei prin compuşii pe care îi formează. mangan. cantitatea de aluminiu este redusă. organismul uman este expus continuu acţiunii acestui element. prezenţa borului este legată de funcţionarea normală a metabolismului animal. în mică măsură. până la 6 în cazul unor ioni complecşi ai staniului. prin prezenţa sa în cantităţi mici. magneziu şi fosfor. efectele sale benefice fiind de ordin secundar. nemetal tipic. Prin alimente. 39 . care are valoarea cea mai mare în cazul hidrocarburilor. odată cu creşterea numărului atomic. caracterul metalic creşte de la carbon. [Pb(OH)6]2-. Numărul maxim de coordinaţie al elementelor faţă de oxigen creşte de la 3. elemente cu caracter metalic. în intensificarea absorbţiei unor elemente (K. importante din punct de vedere biologic.. Aluminiul. [Sn(OH)6]2. Efecte pozitive asupra creşterii sunt semnalate la speciile cu toleranţă ridicată la aluminiu. urmat de siliciu în stare hibridizată (în special în compuşii săi cu oxigenul). implicit. Cationul C 4+ este foarte instabil. care sunt toxici pentru plante. carbon (C). considerat o neurotoxină. cresc razele atomice şi ionice ale elementelor precum şi densitatea. sunt borul şi. Mg. De asemenea. în cazul unor compuşi ai germaniului şi siliciului (H3SiO4). deoarece prezenţa sa este asociată cu o bună funcţionare a sistemului osos. produse farmaceutice etc.

carbonul şi siliciul pot forma acizi. Expunerea îndelungată la săruri solubile sau compuşi cu proprietăţi oxidante ale plumbului determină apariţia de nefropatii şi suferinţe abdominale. Informaţiile legate de rolul biologic al plumbului sunt foarte puţine. Siliciul este al doilea element ca abundenţă în scoarţa terestră (după oxigen). în general.Baze teoretice ale chimiei Fiind nemetale. părului. deoarece repulsia datorată electronilor atomilor 40 . în particular. în funcţie de condiţiile de reacţie. implicit. care se datorează unor procese active de natură chimică. în special în organismele tinere. hidro-ecosfera şi litosfera. El este un metal toxic ce poate distruge conexiunile nervoase. Germaniul este un microelement implicat în eliminarea şi neutralizarea substanţelor toxice. Acest element este prezent în natură sub formă de combinaţii anorganice şi organice. iar monoxidul de plumb (PbO. Pentru anumite bacterii şi alte forme de viaţă. 2005). unul dintre cele mai răspândite elemente din natură. datorat numărului mare de straturi electronice. proprietate întâlnită şi în cazul germaniului (acid foarte slab). manifestarea tendinţei de a forma ioni negativi. siliciul este implicat în desfăşurarea normală a reacţiilor implicate în metabolismul vegetal. de intensificarea procesului de fotosinteză etc. biosfera terestră. este esenţial pentru toate sistemele vii.7. rolul de a reduce efectele negative ale aluminiului. iar în straturile superioare ale mărilor şi oceanelor. fosfor (P).2. Atomii elementelor din această grupă nu formează combinaţii ionice. de creşterea rezistenţei mecanice. Starea de oxidare maximă este V+ şi se manifestă rar. de stimularea proceselor de germinaţie şi creştere pe substrate saline. de 420 x 10 11t (Öpik. Ultimul strat conţine cinci electroni. stare de oxidare IV+) are caracter acid. precum şi protecţia organismelor de radiaţiile UV. a căror stabilitate scade de la carbon la plumb. Dioxidul de plumb (PbO 2. numai în cazul unor derivaţi halogenaţi de forma EX5 (E = element). stare de oxidare II+) are caracter bazic. Elementele grupei reacţionează. deoarece în cazul acestor două elemente (elemente grele) se manifestă fenomenul de ecranare a nucleului. Staniul este implicat ca microelement în funcţionarea normală a unui număr restrâns de organisme animale. geologică şi biologică. în anumite condiţii. fizică. Circulaţia complexă a carbonului între aceste rezervoare este un ciclu biogeochimic. cu halogenii. bismut (Bi). arsen (As). care se găsesc în patru rezervoare majore interconectate: atmosfera. elementele din această grupă formează hidruri. unghiilor etc. siliciul este esenţial din punct de vedere fiziologic şi metabolic. de stimularea absorbţiei de dioxid de carbon şi. Plumbul are acţiune inhibitoare asupra unor enzime implicate în biosinteza hemului(α-aminolevulinat dehidrataza şi ferochelataza) determinând apariţia anemiei. şi are. 6. putând exista în soluţie numai cationi Sb3+ şi Bi3+. de asemenea. rezultând tetrahalogenuri (în cazul plumbului rezultă PbX2): M + 2X2 = MX4 În aer sau în oxigen. În reacţie cu hidrogenul. stare de oxidare IV+) are caracter slab acid. efectele sale pozitive asupra cancerului şi artritei (Asai. Cercetări la nivel molecular au evidenţiat rolul acestui element de stimulator al sistemului imunitar şi. iar monoxidul de staniu (SnO. cum ar fi metalele grele şi radicalii liberi. Poziţia elementelor din grupa VA în raport cu gazele rare nu permite. deoarece intră în constituţia oaselor. Elementele grupei au rol biologic important. rezultă oxizi: 2M + O2 = 2MO M + O2 = MO2 În cazul staniului. Grupa VA (15) În această grupă sunt cuprinse elementele azot (N). Acţiunea sa este legată de reducerea transpiraţiei cuticulare. dioxidul de staniu (SnO2. având configuraţia ns2np3. În cantităţi mici. ligamentelor. stare de oxidare II+) are caracter amfoter. Carbonul. în anumite condiţii. Este important pentru organismele animale. stibiu (Sb).5 x 10 11t în dioxidul de carbon atmosferic. 1989). de creşterea rezistenţei pasive a plantelor la agenţi patogeni. Rezervele enorme de carbon sunt estimate a fi de 7.

Bazicitatea hidrurilor scade în grupă de la azot la arsen. Capacitatea de a forma legături triple explică existenţa moleculelor N2. singurul element gazos din grupă. Solubilizarea este realizată de 41 . care poate coordina H+. Azotul nu prezintă modificaţii alotropice. deoarece intră în alcătuirea aminoacizilor. In urma reacţiei cu hidrogenul. Elementele fosfor şi arsen prezintă în oxiacizii lor număr de coordinaţie 4 (H3PO4. cum ar fi azotul sau carbonul. în stare hibridizată poate realiza legături duble sau triple. Prezenţa perechii de electroni neparticipanţi determină capacitatea elementelor din această grupă de a realiza legături coordinative. Contrar celorlalte elemente. spre deosebire de celelalte elemente ale grupei. dacă azotul se află în raport optim cu fosforul şi potasiul. La atomul central există o pereche de electroni neparticipanţi. proprietate mai accentuată în cazul azotului. numărul maxim de coordinaţie al azotului este 4. Electronegativitatea scade in grupă de la azot la bismut. oxoacizii sunt oxidanţi. a acizilor nucleici. care se realizează în citoplasmă.există numai în stare solidă în unele azoturi. fosfuri şi arseniuri metalice. În stare de oxidare 5. Astfel. raza ionică. elementele grupei VA formează combinaţii de tipul EH3 (hidruri). cât şi cel mineral sunt insolubili. caracterul nemetalic scade odată cu scăderea caracterului acid al oxizilor. în săruri de amoniu sau tetraalchilamoniu. unităţi structurale fundamentale ale moleculelor de proteine şi acizilor nucleici. Procesele de creştere şi dezvoltare ale organismelor vegetale se desfăşoară în condiţii normale. combinaţii de tipul: 4E + 3O2 = 2E2O3 4E + 5O2 = 2E2O5 Prin reacţia anhidridelor cu apa rezultă acizi: E2O3 + H2O = 2HEO2 E2O5 + H2O = 2HEO3 În cazul azotului. Fosforul este un alt element al grupei. raza atomică. a proteinelor de rezervă. combinaţii care în soluţie hidrolizează: Mg3N2 + 6H2O = 3Mg(OH)2 + 2NH3 Co3P2 + 6H2O = 3Co(OH)2 + 2PH3 Atomii elementelor din această grupă au tendinţa de a forma legături covalente. important pentru creşterea şi dezvoltarea organismelor vii. denumit ciclul azotului. N2O3 şi P2O3 sunt anhidride. El intră în structura proteinelor citoplasmatice. a căror stabilitate scade de la azot la arsen. a enzimelor. prezintă multe astfel de modificaţii. În grupă. având rol de donori de electroni.Baze teoretice ale chimiei este atât de mare. Faţă de hidrogen şi radicali organici. odată cu creşterea numărului de ordine. cloroplaste şi mitocondrii. Oxiacizii în care elementele se află în stare de oxidare 3 sunt agenţi reducători. punctul de topire. azotul este al patrulea element mineral ca abundenţă şi unul dintre cele mai importante ca implicare în nutriţia minerală. Transformările azotului şi compuşilor săi în natură se realizează printr-un proces biochimic ciclic. rezultând acid azotos (HNO2) şi acid azotic (HNO3). cu participarea celor trei electroni p de valenţă. fosforul nu se găseşte decât în sol. a clorofilelor etc. Azotul. a proteinelor membranare. PH4+). încât nucleul nu mai poate atrage alţi trei electroni necesari completării învelişului electronic exterior. arsenul şi stibiul. tăria lor diminuând de la azot la arsen. deoarece poate să formeze compuşi în toate stările de oxidare de la 1 la 5. azotul este implicat în biosinteza proteinelor. Reacţia cu oxigenul a elementelor grupei conduce la obţinerea de anhidride. Ionii N3-. As3. Atât fosforul organic. azotul are numărul maxim de coordinaţie 3 (HNO3). iar Bi2O3 are caracter bazic. se deosebeşte de celelalte elemente ale grupei. În oxizii sau oxiacizii săi. cresc densitatea. El trebuie transformat în compuşi utilizabili sau fixat pentru a putea fi folosit. Azotul molecular din atmosferă nu poate fi utilizat direct de organismele vii. As3PO4). în stare solidă. anhidridele azotoasă (N2O3) şi azotică (N2O5) reacţionează cu apa. Azotul este un element esenţial în organismele vii. în timp ce fosforul. As2O3 şi Sb2O3 au caracter amfoter. În metabolismul vegetal. care există ca agregate mari ce conţin legături simple. punctul de fierbere. P3-. macromolecule biochimice care transportă informaţia genetică. Bismutul în stare solidă are structură metalică. rezultând ioni oniu (NH4+. Odată cu creşterea numărului atomic. În organismele vegetale.

punctele de topire. Perechile de electroni care participă la realizarea acestui tip de legături sunt perechile de electroni din orbitalii exteriori s sau p şi uneori d. translocat prin tulpini şi depozitat în organele tinere şi seminţe. în cazul plantelor. proprietate care se manifestă în cazul oxoacizilor. şi telur pot forma legături coordinative. elementele grupei pot prezenta starea de oxidare maximă şase. fructificare. Tendinţa generală este de acceptare a doi electroni. având rol de donori de electroni. De asemenea. În stare de oxidare III. păstrează şi transportă energia liberă (în procese de fosforilare oxidativă. seleniu. Cu elementele vecine din perioada 2 (azot. formînd tioacizi. Comportarea diferită a oxigenului. pentru realizarea configuraţiei stabile a celui mai apropiat gaz rar din sistemul periodic al elementelor. în special ai oxigenului. În aceste combinaţii.Baze teoretice ale chimiei fosfataze. la semimetalic (seleniu. Cu excepţia oxigenului. formează combinaţii ionice. sulful (S). Configuraţia electronică a ultimului strat este ns2np4. este datorată faptului că electronii de pe ultimul strat sunt legaţi puternic. oxigenul (O2). pot avea şi rol de accepori de electroni. masele atomice. Tendinţa de a trece de la caracterul nemetalic (oxigen. De la plante. ci hibridizate. Compuşii cu fosfor trivalent sunt toxici pentru organismul animal. Atomii elementelor îşi pot completa octetul şi prin formarea a două covalenţe. intră în constituţia nucleotidelor. atât în stare elementară. prin intermediul acidului adenozin trifosforic (ATP) care captează. 42 . de asemenea. maturare a fructelor etc. în care sulful are rol de acceptor de electroni. sau prin intermediul microorganismelor care excretă acizi organici sau chelaţi. din cauza sarcinii nucleare mari în raport cu raza atomică relativ mică. 6.2. fiind implicaţi. glicoliză sau fotofosforilare). arsenul este toxic pentru organismul animal. Grupa VIA (16) Elementele acestei grupe. În grupă. sulful poate înlocui oxigenul. scăzând în acelaşi sens caracterul electronegativ al elementelor. pentru participarea sa la menţinerea echilibrului acido. fiind absolut necesari desfăşurării normale a proceselor metabolice. de asemenea. Cu elementele electropozitive. razele atomice şi razele ionice cresc de la oxigen la telur. conţin şi orbitali de tip d. enzime prezente în rădăcini.8. telur) şi metalic (poloniu) se observă în multe dintre proprietăţile acestor elemente. caz în care intervin cei doi electroni p necuplaţi. Fosforul este recunoscut. există în ţesutul muscular al vertebratelor. carbon) oxigenul poate forma legături simple şi duble. acest element stimulează procesele de înflorire. Datorită potenţialului mare de ionizare (314 kcal/mol). În plus. Este motivul pentru care combinaţiile în care elementele grupei prezintă covalenţe mai mari decât 2 nu provin din stări fundamentale ale atomilor. în sistemul tampon sanguin. fosforul este preluat de animale. Sub formă de anion fosfat. Arsenul se găseşte în cantităţi mici în toate ţesuturile animale şi vegetale. cu excepţia fluorului (singurul element mai electronegativ decât oxigenul) unde este în stările de oxidare +1 sau +2 (F2O. Atomii elementelor sulf. FO). Anionii fosfat şi unii esteri ai acidului fosforic sunt prezenţi în toate celulele animale. şi poloniul (Po) au pe stratul de valenţă şase electroni. în care elementele grupei sunt divalent negative. formând compuşi în care funcţionează în starea de oxidare –2. fosforul este preluat din sol de către plante. pe care pot fi promovaţi electronii exteriori. telurul (Te). Sub formă de fosfaţi. Anionii fosfat reprezintă constituenţi minerali ai ţesutului osos (sub formă de fosfaţi de calciu).bazic al organismului. acizilor nucleici şi altor biomolecule simple sau complexe. punctele de fierbere. componenţi structurali principali ai membranelor celulare. Celulele vii utilizează fosforul pentru transferul energiei celulare de la procese exergonice la procese endergonice. seleniul (Se). la care numărul cuantic principal este mai mare decât 2. fosforul intră în structura fosfolipidelor. corespunzătoare numărului grupei. Fosforul este un element de importanţă vitală pentru metabolismul celular al tuturor formelor de viaţă. oxigenul reacţionează cu toate elementele. Omologii oxigenului. sulf). Atomii elementelor din această grupă. cât şi în combinaţiile sale.

a halogenilor şi a metalelor nobile. în timp ce această stare este realizată de celelalte elemente ale grupei la temperaturi mai mari decât punctele lor de fierbere. în funcţionarea normală a ficatului şi în încetinirea procesului de îmbătrânire. care se manifestă prin diferite forme moleculare. păr şi unghii. aceşti compuşi prezintă caracter slab acid. care are rolul de a proteja organismele vii de efectele nocive ale radiaţiilor cu lungimi de undă mici. reprezentând în acelaşi timp şi o barieră termică. a căror stabilitate diminuează în grupă de sus în jos. În stare liberă. care EO2 + HOH = H2EO3 (H 2SO3) prin reacţia cu apa conduc la obţinerea de acizi: EO3 + HOH = H2EO4 (H2SO4) Reacţia elementelor grupei cu metalele alcaline şi alcalino-pământoase conduce la obţinerea de compuşi ionici: oxizi. oxigenul reprezintă aproximativ 20% din atmosfera terestră. cu care nu reacţionează. În organismele animale. spre deosebire de hidrurile celorlalte elemente din grupă. rolul său în mecanismele complexe în care este implicat (Akabayov et al. Sulful intră în structura unor vitamine (tiamina. Cu excepţia apei. cu care nu se combină în mod direct. Sulful participă la reacţii de oxido-reducere implicate în metabolismul organismelor vii prin grupările tiolice libere sau eliberate în prezenţa biocatalizatorilor din compuşi organici (-SH din glutation de exemplu). iar în apă reprezintă aproximativ 88%. Oxigenul este un element esenţial pentru viaţa pe planetă. care se petrec în strânsă legătură cu circulaţia carbonului în natură. asigurând respiraţia organismelor aerobe. cum ar fi poluarea şi radiaţiile dăunătoare. în cazul elementelor în stare solidă. proteinele şi enzimele care conţin aceşti aminoacizi. Toate elementele grupei există în mai multe forme alotropice. sulfuri. Cercetări recente evidenţiază. Sulful este un element esenţial pentru organismele vii. pe de altă parte. proces în urma căruia se petrece oxidarea anumitor substanţe organice. biotina). rezultă compuşi de forma EO2 şi EO3. utilizată de organisme pentru diferite funcţii vitale. Echilibrul dintre producerea şi consumul de oxigen este controlat prin procese biologice şi geologice. Urme de sulf se găsesc în atmosferă. oxigenul formeză oxizi. de asemenea. şi prin variaţia structurii cristaline. biosfera şi litosfera. Moleculele de apă. substanţe care reintră în circuitul general al substanţelor naturale. oxigenul există în stare diatomică. Ciclul oxigenului este un ciclu biogeochimic între cele trei mari rezervoare de oxigen: atmosfera. Sulful are rolul de a proteja celulele împotriva factorilor dăunători. ozonul (O3).. pentru biosinteză de glucide. Prin putrezire. caracter care se intensifică în grupă odată cu creşterea volumului atomic. În urma acestui proces se eliberează oxigen în atmosferă. existând sub formă de apă. oxizi. algele şi anumite microorganisme preiau dioxidul de carbon. Ca urmare. dioxidul de carbon. sulful este prezent în structura aminoacizilor cisteină şi metionină. cu toate celelalte elemente din sistemul periodic. pe de o parte. apă şi energie. Este implicat. silicaţi. direct.Baze teoretice ale chimiei În condiţii normale de temperatură şi presiune. de unde plantele pot să le absoarbă prin frunză. sulfaţi. formând compuşi de forma EH2. Cel mai mare conţinut de sulf îl au keratinele prezente în epidermă. anhidride acide. în cazul proteinei-hormon insulină). Cu excepţia gazelor rare. au o tendinţă pronunţată de a participa la realizarea de legături de hidrogen. Diferitele tipuri de combustii. substanţele organice se transformă în substanţe simple precum apa. seleniuri şi telururi Oxigenul este. importanţa sulfului în biosinteza cofactorilor şi situsurilor active vitale din proteine şi. pe care îl utilizează în procesul de fotosinteză. în straturile superioare ale atmosferei. este prezent în toate polipeptidele. unul dintre cele mai abundente elemente de pe Pământ. precum şi putrezirea organismelor după moarte. din punct de vedere cantitativ. 2005). Plantele verzi. Importante în structura proteinelor sunt punţile disulfidice dintre reziduurile de cisteină (de exemplu. sub formă de dioxid de sulf. alcaloizi şi uleiuri eterice. hidrogenul sulfurat sau amoniac. 43 . Elementele grupei reacţionează cu hidrogenul. În urma reacţiei cu oxigenul. rezultând dioxid de carbon. în cazul oxigenului. carbonaţi etc. se petrec tot în prezenţa oxigenului. Prin acţiunea radiaţiilor UV asupra moleculei de oxigen se formează.

iodul solid cenuşiu-violet. cunoscute sub numele de selenoproteine (sunt caracterizate. bromul este un lichid brun. 1999. la regenerarea unor sisteme antioxidante. punctele de fierbere şi de topire cresc. Ca urmare. Grupa VIIA (17) Elementele grupei sunt fluor (F). 1999). clor. proteine de transport capabile de protecţie antioxidantă a celulelor epiteliale. elemente având rol de donori de electroni.+ Br2 Pe măsură ce scade afinitatea pentru electroni a ionilor simpli în grupă. cum ar fi selenoproteinele P din plasmă. în sensul că fluorul are tendinţă mai mare de ionizare. 1999. iod (I). Solubilitatea halogenilor în apă scade odată cu creşterea masei atomice. deosebirile fiind determinate de sistemele lor de detoxifiere în legătură cu acest element. Cu elementele electropozitive formează combinaţii ionice. 1998). cu posibil rol în metabolismul muscular. iar stabilitatea lor diminuează de la clor la iod. În grupă. Reacţionează cu toate metalele. afinitatea pentru electroni scade de la fluor la iod. clor (Cl). la lichid şi apoi la solid. care să coreleze necesarul cu disponibilul. se accentuează afinitatea pentru electroni a ionilor complecşi. odată cu creşterea masei atomice. halogenii se înlocuiesc în ordinea inversă decât în cele ionice: 2KClO3 + I2 = 2KIO3 + Cl2 Toţi halogenii..2. Datorită acestui caracter. Mustacich. Elementele pot realiza şi legături coordinative prin perechea de electroni s şi perechile de electroni p din stratul exterior. brom. pentru aprovizionarea căruia acestea şi-au perfecţionat mecanisme specifice. reacţionează cu apa conform reacţiei: X2 + HOH = HOX + HX Fluorul şi iodul au unele caractere mai diferite. Legăturile dintre atomi sunt legături covalente nepolare. până la această dată. Moleculele halogenilor sunt biatomice. halogenii sunt oxidanţi foarte energici. unsprezece astfel de enzime). proprietate care diminuează în grupă de sus în jos. în general. posibil şi ale vitaminei C (Holben et Smith. Fluorul este cel mai reactiv dintre toate elementele cunoscute. Toleranţa plantelor la seleniu este diferită. chiar aur şi platină. pot acţiona asupra hormonilor tiroidieni activându-i sau dezactivându-i. şi selenoproteinele W din muşchi. plantele încorporează acest element în compuşi care conţin sulf. brom (Br). Spre deosebire de animale. Selenoproteine. Densitatea.9. Fluorul nu se dizolvă în apă. Datorită poziţiei în sistemul periodic. Trei enzime diferite. sulful este un element indispensabil. De aceea stabilitatea acizilor oxigenaţi creşte în grupă de la fluor la iod. pe când iodul are tendinţă mare de a forma combinaţii covalente. Configuraţia electronică a stratului de valenţă este ns2np5. seleniu-dependente. puternic electronegativ. care la încălzire sublimează). starea de agregare a halogenilor variază de la gaz.şi heptacovalenţi. Atomii elementelor îşi pot completa octetul şi prin participarea unui electron (necuplat) la formarea unei covalenţe cu elemente electronegative (EXn). Larsen. halogenii sunt înlocuiţi în ordinea fluor. sunt în studiu. iar culoarea se închide (fluorul este un gaz de culoare galben-deschis. penta. atomii halogenilor manifestă tendinţa de completare a octetului prin acceptarea unui electron formînd anioni monovalenţi. În combinaţiile ionice. Halogenii au miros caracteristic şi sufocant. et Powis. în combinaţiile covalente. 6. halogenii pot forma compuşi tri-. participând la reducerea efectelor nocive ale speciilor reactive de oxigen (Ursini et al. imediat înaintea gazelor rare. atunci cînd seleniul este prezent în sol. astatin (At) şi au pe ultimul strat şapte electroni. Majoritatea fluorurilor sunt compuşi ionici. În grupă. Seleniul este un microelement esenţial pentru funcţionarea enzimelor seleniu-dependente. 44 . ci reacţionează energic cu aceasta: 2F2 + 2H2O = 4HF + O2 Halogenii prezintă caracter nemetalic pronunţat. şi asupra proceselor de creştere şi dezvoltare. EX. mecanisme cu implicaţii directe asupra metabolismului. clorul este un gaz galben-verzui. plantele nu necesită seleniu pentru supravieţuire deşi. cu excepţia fluorului. iar altele (tioredoxin reductazele). Cu excepţia fluorului. iod. Unele dintre aceste enzime sunt antioxidante (glutation peroxidazele). 2Na+Br.Baze teoretice ale chimiei În viaţa plantelor. 2000).+ Cl2 = 2Na+Cl. în special (Holben et Smith. Numărul maxim de coordinaţii este 3.

Baze teoretice ale chimiei În natură. Necesarul de fluor pentru organismele animale este asigurat din plante şi apă. dar rolul său nu este pe deplin elucidat. 45 . în reglarea permeabilităţii celulare. Alături de ionii de sodiu. păr. inhibitor al absorbţiei şi metabolizării azotului. sânge. Cele mai mari cantităţi se înregistrează în unele alge marine şi în unele specii de spongieri (Zamfirache. 2005). Bromul se găseşte în unele plante şi organisme marine. Se cunoaşte că este implicat în procesele de osmoreglare. Proprietăţi determinate de structura electronică a elementelor din grupa IV A a Sistemului Periodic al elementelor. Rolul său este de stimulator al creşterii şi dezvoltării organismelor vegetale. esenţiali pentru funcţionarea normală a glandei tiroide. 2005). iod au rol important în organismele animale şi vegetale. unghii şi copite. în special pentru menţinerea sănătăţii dinţilor. care deţine un rol important în metabolismul iodului. Anionii de fluor. atât pentru plante. asigurând pH-ul acid necesar desfăşurării reacţiilor enzimatice specifice. fluorul se acumulează în frunze în doze diferite. invertaza). ci sub formă de halogenuri. brom. prin translocarea sa din sistemul radicular. în concentraţii scăzute putând influenţa pozitiv dezvoltarea organismelor vegetale. manifestînd efect anticoagulant. 6. În concentraţii mici. este un microelement nemetalic necesar în sinteza hormonilor tiroidieni. Reactivitatea metalelor alcalino-pămîntoase. reglează echilibrul acido-bazic din organismul animal precum şi presiunea osmotică a sângelui. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. inhibitor al biosintezei aminoacizilor şi proteinelor. cât şi pentru animale. 4. Importanţa biologică a elementelor din grupele V A şi VI A din tabelul lui Mendeleev. De semenea. 7. În cantitate mare se găseşte în organismele merine inferioare. halogenii exogeni în stare gazoasă au acţiune toxică şi atacă ochii şi căile respiratorii. clorul este activator al unor enzime (adenozintrifosfatază. Rolul unor metale tranziţionale în organismele vii. Bromul în stare lichidă atacă pielea. în intensificarea procesului de diviziune celulară la nivel foliar etc.0. Proprietăţi care conferă unicitate apei. iodul se găseşte în cantităţi mici în toate organele. dar se mai găseşte în oase. Iodul este un microelement important. Caracteristici generale ale elementelor din grupa metalelor alcaline. 3. De asemenea. clor. În general. fiind un element foarte reactiv. este implicat în procesele de coagulare a sângelui. Pe parcursul perioadei de vegetaţie a plantelor. în special a celor horticole. Fluorul este considerat un microelement important în organismul animal. halogenii nu se găsesc liberi. în deschiderea şi închiderea stomatelor. nu apare liber în natură. Prezenţa clorului a fost evidenţiată în numeroase plante inferioare şi superioare.3 . ci numai sub formă de combinaţii. α-amilază). Sub formă de acid clorhidric. Pentru organismul animal. 2. În cazul plantelor. 5. şi activator al unor enzime (peroxidaza. intră în compoziţia sucului gastric (0. manifestă efecte stimulatoare ale sistemului respirator al plantelor. intervenind şi în inhibarea procesului de sinteză a pigmenţilor fotoasimilatori (Zamfirache. Clorul. Rolul său este puţin important. Proprietăţi ale halogenilor determinate de poziţia lor în Sistemul Periodic.4%).

În grupă. 7. printr-un mecanism de inducţie electromagnetică. Efectul inductiv poate fi permanent. liniare. ramificate. în care X reprezintă gruparea funcţională ce conferă moleculelor o reactivitate specifică. în care R reprezintă radicalul hidrocarbonat. 7. Efectul inductiv pozitiv (+I) este determinat de X prezenţa înY moleculă a unor atomi sau grupe de atomi respingătoare de electroni iar C C cel negativ de prezenţa unor atomi sau grupe de atomi atrăgătoare de electroni: -Is +Is Elementele din aceeaşi perioadă produc un efect inductiv negativ cu atât mai mare cu cât numărul atomic (Z) este mai mare. După maximum 4 atomi de C acest efect devine nul. Acest efect se numeşte efect inductiv (I). existent în starea fundamentală a unor molecule. În compuşii organici care au în moleculă doar legături σ pot avea loc deplasări ale electronilor σ. R-X. Rezultă astfel derivaţi funcţionali. Existenţa unui număr mare şi variat de compuşi organici este legată pe de o parte de proprietăţile atomilor de C şi H de a forma legături covalente σ stabile şi pe de altă parte pe proprietatea unică a atomilor de C de a se uni între ei în număr nelimitat pentru a forma catene stabile.1.1. În funcţie de poziţia atomilor de carbon în catene aceştia pot fi primari. Efectul electromer 46 . Atomii de carbon pot fi legaţi într-o catenă prin legături simple de tip σ. Efectul inductiv static poate fi pozitiv sau negativ. caz în care se numeşte efect inductiv dinamic (Id).1. în compuşi saturaţi şi prin legături duble sau triple.2. spre unul din atomii prezenţi în moleculă. terţiari şi cuaternari. existent în starea activă a unor molecule. secundari. 7. ciclice sau mixte: Existenţa acestor tipuri de catene a condus la împărţirea compuşilor organici în compuşi aciclici şi ciclici. în compuşi nesaturaţi. caz în care se numeşte efect inductiv static (Is) sau temporar. Efectul inductiv Proprietăţile compuşilor organici sunt determinate de interacţiunile care se manifestă între R şi X. se reprezintă grafic printr-o săgeată îndreptată spre atomul atrăgător de electroni şi scade odată cu creşterea distanţei faţă de atomul care-l determină. Efecte electronice în compuşi organici Unul sau mai mulţi atomi de hidrogen dintr-o hidrocarbură. Noţiuni fundamentale de chimie organică În combinaţiile organice alături de C participă şi H.Baze teoretice ale chimiei 7. efectul inductiv negativ scade odată cu creşterea numărului atomic (Z). pot fi înlocuiţi cu atomi sau grupe de atomi ai altor elemente.1. R-H.

Efectul electromer poate fi. Este o interacţiune electronică intramoleculară datorată: • atracţiei electronilor π de către un atom din moleculă • conjugării adică interacţiunii electronilor π cu alţi electroni π dintr-un sistem cu duble legături conjugate sau cu electroni p neparticipanţi ai unui element. ca şi efectul inductiv. existentă în starea fundamentală a moleculei) şi dinamic (E d . Efectul electromer static determină polarizarea permanentă a moleculei spre deosebire de cel dinamic care dă o polarizare temporară. radical organic. fenomen denumit efect electromer. Izomeria poate fi.2. izomerie plană în care reprezentarea formulelor este plană 2. CH2 CH CH2 1-petenă CH2 CH3 OH CH3 CH CH CH3 CH2 CH3 2-pentenă CH3 CH2 CH2 CH CH2 OH 2-propanol 1-propanol • Izomeria de funcţiune sau epimeria – datorată faptului că substanţe cu funcţiuni organice diferite au aceeaşi formulă moleculară. static (Es . terţiar şi cuaternar. Efectul electromer static poate fi pozitiv. izomerie spaţială în care formulele sunt reprezentate spaţial 7.2. 1.deplasare permanentă a electronilor π.). secundar.are loc în cursul desfăşurării unei reacţii şi este determinat de un reactant). atrăgător de electroni (+Es) şi negativ. Noţiuni de izomerie Izomeria este un fenomen specific unor compuşi organici şi combinaţii complexe care au aceeaşi formulă brută dar proprietăţi fizice şi chimice diferite. Substanţele cu aceeaşi formulă brută dar cu proprietăţi diferite se numesc izomeri. heteroatom etc.1. Izomeria plană Izomeria de catenă – determinată de atomul de C ce poate fi primar. grupare funcţională. respingător de electroniC (-EsC (R R radical hidrocarbonat): ) – Y C C C R X H H H H H +Es -Es 7.Baze teoretice ale chimiei În moleculele compuşilor organici nesaturaţi pot avea loc deplasări ale electronilor π. Spre exemplu compusul C3H6O: CH2 CH CH2 OH CH3 CH3 CH2 CHO C CH3 alcool alilic aldehidă propionică 47 O . Substanţele se deosebesc numai prin structura catenei care poate fi liniară sau ramificată. Efectul electromer se reprezintă prin săgeţi curbe care indică sensul de deplasare a electronilor. CH3 CH3 CH2 CH2 CH2 CH3 CH3 CH CH2 CH3 CH3 C CH3 CH3 izopentan • pentan CH3 neopentan • Izomeria de poziţie – determinată de poziţia unei particularităţi structurale într-o moleculă organică (legătură multiplă. Această comportare este datorată formulelor structurale diferite.

Substanţele care prezintă izomerie optică cu C asimetric rotesc planul de vibraţie al luminii polarizate. De exemplu acidul α-Br-propionic este un amestec al celor două structuri corespunzătoare perechii de enantiomeri: COOH Br C* CH3 H H COOH C* CH3 Br În cazul substanţelor cu n atomi de C asimetrici numărul maxim de enantiomeri este 2n. Izomeria optică fără carbon asimetric este determinată de particularităţi structurale ale moleculelor organice.2. Una roteşte planul luminii polarizate spre dreapta şi este denumită dextrogiră (+ sau d) şi cealaltă spre stânga şi este denumită levogiră (.Baze teoretice ale chimiei acetonă CH3 O CH CH2 metil-vinil eter oxid de propilenă • Izomerie dinamică sau tautomerie – determinată de deplasarea simultană a unui proton şi a O unei legături duble într-o moleculă organică nesaturată. secundare şi terţiare sunt izomere. Tautomeria este un proces de echilibrare. Un exemplu este izomeria cis-trans.2. scaun sau baie. caracteristică derivaţilor etenei H C Cl C Cl Cl H H C C H Cl cis trans Cele două forme izomere sunt rezultatul dispunerii celor 4 substituienţi coplanari pe planul perpendicular al orbitalului π ( în legătura dublă atomii de C sunt în stare de hibridizare sp 2 iar condiţia existenţei acestui tip de izomerie este ca substituienţii de la un atom de C să fie diferiţi). • Izomeria de rotaţie sau de conformaţie – este determinată de rotirea liberă a doi atomi de C H în jurul unei legături H simple σ. structură ciclică). C C H H În conformaţia intercalată atomii de hidrogen au o poziţionare corespunzătoare unei rotiri H H H o cu 60 în jurul legăturii C-C faţă de conformaţia eclipsată. CH3 CH2 CH2 NH2 CH3 CH2 NH CH3 CH3 N CH3 propilamină (I) metil-etilamină (II) trimetilamină (III) CH3 • 7.sau l). C H H C H 120o H 60o 48 . H Unghiurile de valenţă se conservă la valori normale. Izomeria spaţială sau stereoizomeria • Izomeria geometrică – datorată prezenţei în molecula organicăa unei particularităţi structurale care blochează rotirea liberă a doi atomi de C în jurul legăturii care îi uneşte (legătură dublă. cele două forme tautomere fiind greu de separat datorită vitezelor mari de transformare a unei forme în cealaltă: CH C enol CH2 CH CH3 OH CH2 C O compus carbonilic Izomerie de compensare sau metamerie – determinată de modificarea reciprocă şi simultană a unor radicali dintr-o moleculă organică. Spre exemplu aminele primare. conducând la conformaţii eclipsate sau intercalate. • Izomeria optică – este consecinţă a asimetriei structurale a moleculelor şi poate fi de două feluri: izometrie optică cu carbon asimetric şi izomerie optică fără C asimetric. Pentru o substanţă optic activă există două structuri denumite enantiomeri.

etan. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. De exemplu clorurarea metanului conduce la obţinerea unui amestec de derivaţi cloruraţi: 49 . Pentru hidrocarburile cu două grupe metil la sfârşitul unei catene liniare se foloseşte prefixul izo. Tipuri de izomerie plană şi spaţială. în care lanţul atomilor de C este liniar. a1. În moleculele alcanilor apar numai legături σ. Alcani şi izoalcani Alcanii sun hidrocarburi saturate aciclice formate din catene de atomi de carbon uniţi între ei prin legături simple. în limba greacă. în care lanţul atomilor de C este ramificat. învingând anumite bariere de energie.1. Reacţia de halogenare poate fi declanşată termic. iar când catena este ramificată cu trei grupe metil la unul din capetele catenei se foloseşte prefixul neo-.un atom de H este înlocuit de un alt atom sau grupare de atomi. -ilen în cazul radicalilor divalenţi cu cele două valenţe libere la doi atomi de carbon vecini.1. La temperatura de 25oC manifestă inerţie chimică. propan. Substituienţii se pot citi în ordine alfabetică sau în ordinea creşterii complexităţii lor. Diferenţa energetică între aceşti doi conformeri este mică. izoalcani. Hidrocarburi saturate 8. fotochimic sau catalitic. Hidrocarburi 8. Formula generală a alcanilor este CnH2n+2. butan). Trecerea conformerilor din unul în celălalt scade o dată cu scăderea temperaturii. Denumirea alcanilor se face prin adăugarea sufixului an la un prefix care desemnează numărul atomilor de C din moleculă. Celelalte valenţe sunt satisfăcute de atomi de H. Izoalcanii se denumesc prin numerotarea catenei celei mai lungi. -iliden în cazul radicalilor divalenţi cu cele două valenţe libere la acelaşi atom de carbon. Reacţii de substituţie . Trecerea de la o formă la alta se realizează prin rotaţie. Conformaţia intercalată este mai săracă în energie şi ca urmare mai stabilă iar conformaţia eclipsată este mai bogată în energie deci mai instabilă. Proprietăţi chimice Alcanii sunt substanţe organice cu reactivitate scăzută datorită pe de o parte prezenţei în moleculă a legăturilor relativ puternice C-C şi C-H şi pe de altă parte faptului că sunt compuşi saturaţi. 8. în aşa fel încât substituienţii să aibă cele mai mici numere. Asemănări şi deosebiri între efectele inductiv şi electromer. Reactivitatea alcanilor se manifestă în condiţii speciale. Alcanii se clasifică în: alcani normali. a.la numele hidrocarburii. Radicalii se denumesc prin înlocuirea sufixului an cu: -il în cazul radicalilor monovalenţi. -in în cazul radicalilor trivalenţi. Mişcarea de rotaţie în jurul legăturii σ poate fi determinată de energia termică. 2. Excepţie fac primii patru alcani din seria omologă (metan.1.Baze teoretice ale chimiei Aceste stări corespund unei conformaţii a moleculelor în care atomii ocupă temporar sau permanent anumite poziţii în spaţiu.

8. Grupa nitro se +HNO poate lega la oricare din atomii de C din catenă. Cicloalcani Cicloalcanii sunt hidrocarburi saturate ciclice. alcanului CH -H2 3 2 3 3 H3C H2 C CH3 +HNO 3 H3C H2 C CH2NO2 NO2 b. în prezenţa catalizatorilor şi CH3 COOH conduce la izoalcanii corespunzători: e) Reacţia de oxidare se desfăţoară în condiţii diferite. datorită tensiunii mari din cicluri. După numărul de cicluri aceste hidrocarburi pot fi monociclice cu formula generală CnH2n şi biciclice cu formula generală CnH2n-2: Denumirea cicloalcanilor se face prin adăugarea prefixului ciclo.CH3 rezultând hidrocarburi nesaturate: CH3 H3C CH2OH d) CH3 Reacţia de CH3 CHO izomerizare se desfăşoară la temperatură. Descompunerea termică a alcanilor cu doi sau mai mulţi atomi de C în moleculă se realizează CH3 temperaturi a căror valori sunt invers proporţionale cu lungimea catenei.1. -H H datorită scindării catenei H C C şi nitroderivaţi ai omologilor inferiori ai alcanului supus nitrării. reacţia de adiţie are loc cu deschiderea ciclurilor şi adiţionarea la capetele catenei. Dehidrogenarea constă în eliminarea atomilor de hidrogen. În condiţiile energice ale reacţiei se pot obţine. La temperatura de 1200oC alcanii suferă un proces de dehidrogenare obţinându-se negrul AlCl 3.la numele alcanului cu acelaşi număr de atomi de carbon. în fază gazoasă. În timpul la +Cr2O3 H3C H2C CH2 + H2 o acestui proces500 C produce ruperea unor legături C-C rezultând un amestec complex de alcani şi se alchene inferioare (reacţie de cracare) precum şi reacţii de dehidrogenare.CH4 +Cl2 -HCl CH3Cl +Cl2 -HCl CH 2Cl2 +Cl2 -HCl CHCl3 +Cl2 -HCl CCl4 Baze teoretice ale chimiei a2.2. Poziţia substituenţilor se reprezintă prin cifre. Reacţia de nitrare se realizează la temperaturi ridicate. Radicalii cicloalcanilor se denumesc asemănător cu cei ai alcanilor Proprietăţi chimice Reacţii de adiţie În ciclurile de 3 şi 4 atomi de carbon. În cazul ciclopropanului: 50 . în anumite condiţii de temperatură şi în prezenţa catalizatorilor. aldehide sau acizi organici Oxidarea totală pune în libertate o cantitate mare de energie şi de aceea alcanii sunt utilizaţi drept combustibili. AlBr3 de fum: CH2 CH2 CH2 CH3 CH3 CH3 CH CH2 CH 3 500oC c. în funcţie de care se pot obţine alcooli.

CH 3 ciclohexan (75%) metilciclopentan (25%) TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 6. Raportul între reactant şi produsul de reacţie.H2 H 3C H2 C OSO3H CH3 Baze teoretice ale chimiei Ciclobutanul.2. Hidrocarburi nesaturate 8. Radicalii monovalenţi derivaţi de la alchene au terminaţia –enil Proprietăţi chimice Reacţia de adiţie are loc prin desfacerea legăturii π şi adiţionarea reactanţilor printr-un mecanism de adiţie electrofilă. 8. Denumirea alchenelor se face prin înlocuirea sufixului -an din numele alcanului cu sufixul – enă. indiferent de cicloalcanul de la care se pleacă.1. 7. Alchene Sunt hidrocarburi aciclice nesaturate cu o legătură dublă în moleculă şi cu formula generală CnH2n.2. Adiţia reactanţilor heterogeni este legată de efectul inductiv al radicalilor alchil legaţi de atomul de C care poate să fie atrăgător (-I) sau respingător de electroni (+I). R C R CH2 + X + Y + - R C R X CH2 Y -I 51 . la echilibru. AlBr3. participă numai la reacţii de hidrogenare care se desfăţoară cu deschiderea ciclului: Reacţii de Izomerizare Au loc în prezenţa catalizatorilor AlCl3. În funcţie de aceasta adiţia este orientată în mod diferit. este acelaşi. Reacţii chimice specifice alcanilor şi izoalcanilor. Dubla legătură se notează în catenă cu cele mai mici cifre. Reactivitatea cicloalcanilor. fiind mai stabil.

apa etc. La hidrocarburile de acest tip apar proprietăţi chimice caracteristice. R C R CH R1 + 3 O KMnO4 H 2SO4 R R C O + R1 C OH O cetonă acid carboxilic Reacţia de polimerizare decurge cu formarea unor compuşi macromoleculari numişi polimeri (n este gradul mediu de polimerizare). 52 . acidul bromhidric. conjugate şi izolate. numiţi epoxizi O C C + CH3 C C O O H C + CH3 COOH acid peracetic O epoxid -în prezenţa ozonului când. La alcadienele cu legături duble conjugate există interacţiune între electronii π ai celor două legături. în prezenţa KMnO4 sau pentoxidului de osmiu: H2C C C + 2HOH OsO4 OH HO Os OH OH C OH O C OH CH2 + H2OsO 4 osmiatul alchenei O 1. Formula generală este CnH2n-2.2. Alcadiene Sunt hidrocarburi nesaturate aciclice cu două legături duble în moleculă. la temperaturi scăzute se obţin ozonide instabile.2. nCH2 CH2 CH2 CH3 n etenă (monomer) polietenă (polimer) 8. acidul hipocloros. Electronii π sunt delocalizaţi la nivelul celor 4 atomi de carbon din catenă. Reacţia de hidroxilare a alchenelor se petrece în condiţii blânde. conduc la compuşi carbonilici O CH3 O CH CH CH 3 + O 3 CH3 H C O H C O CH 3 HOH 2CH3 C H +H2O2 ozonida 2-butenei aldehidă acetică -în prezenţa oxidanţilor (KMnO4).2-diol Reacţia de oxidare se desfăşoară: -în prezenţa peracizilor când se obţin eteri ciclici. Alcadienele au numele format din numele alcanului la care se adaugă sufixul -dienă cu precizarea poziţiei legăturilor duble prin cele mai mici numere. Acestea. rezultă compuşi carbonilici şi acizi carboxilici în funcţie de structura alchenei. acidul sulfuric. Legăturile duble pot fi: cumulate. Hidrocarburile cu mai multe legături duble se numesc cumulene.Baze teoretice ale chimiei R C R CH2 + X+ + YR Y X R C CH2 +I Alchenele pot participa la reacţii de adiţie cu bromul. în mediu acid. în prezenţa apei.

3-4.4-diclorbutenă Cl Cl 1. adiţie 1-4. adiţie 1-2. a cauciucului natural etc. Reacţia de polimerizare are loc în poziţiile 1-2.2-diclorbutenă Adiţia acidului clorhidric decurge după acelaşi mecanism iar a hidrogenului este o adiţie 1-4. 1-4 şi conduce la formarea de polimeri. 4 H2C n 1 H2C 3 CH 2 CH H 2C H2C CH sau CH HC CH2 n H CH2 CH CH CH2 H 3C H 2C C H trans C CH 2 C cis C CH3 H H HC CH2 Un reprezentant important al alcadienelor este butadiena care intră în structura terpenelor. 53 . Formula generală a seriei omologe este CnH2n-2. Reacţia decurge în două etape. Cel mai simplu termen al seriei este etina (acetilenă). pănă la saturaţi. deoarece intermediar se formează ioni alilici care vor reacţiona cu ionul clor nucleofil (Cl-) în poziţia 2 sau în poziţia 4: Cl CH2 + _ H2C + CH CH CH 2 + Cl Cl CH ion alilic CH CH 2 Cl + H2C CH C CH 2 + Cl- CH2 CH CH CH 2 CH2 Cl CH CH CH 2 Cl 1. Alchine Alchinele au numele format din numele alcanului corespunzător la care se adaugă sufixul -ină.2. 8. Proprietăţi chimice Reacţii de adiţie La legătura triplă se adiţionează aceeaşi reactivi ca la legătura dublă. Alcadienele cu mai multe legături duble conjugate importante din punct de vedere biologic sunt hidrocarburile carotenoidice prezente în special în organismele vegetale şi mai puţin în cele animale. Adiţia 1-4 poate fi cis sau trans.3. cât şi la capetele sistemului.Baze teoretice ale chimiei Proprietăţi chimice Reacţia de adiţie Adiţia clorului se poate realiza atât la una din dublele legături. steroidelor.

sulfonare.) au loc în condiţii blânde prin atacul unor reactanţi electrofili (x+) sau a unor molecule polarizabile x+-y-.1. Reacţia de nitrare a benzenului conduce la obţinerea nitrobenzenului: + HO-NO2 -H2O NO 2 Reacţia de sulfonare a benzenului conduce la obţinerea acidului benzensulfonic: + HO-SO 3H -H2O SO3H Reacţia de clorurare a benzenului conduce la obţinerea clorbenzenului: 54 . clorurare. Derivaţii disubstituiţi ai benzenului se denumesc în mod obişnuit prin intermediul prefixelor orto (o). formula generală CnH2n-6 iar denumirea lor nu urmează o anumită regulă. Atomii de H pot fi înlocuiţi cu metale. HC CH + H 2O H 2C CHOH + H 2 H3 C Adiţia alcoolilor şi acizilor se face asemănător cu adiţia apei Reacţia de polimerizare conduce la obţinerea unor produşi diferiţi în funcţie de condiţiile de reacţie. În general denumirea se face prin adăugarea numelor substituenţilor la terminaţia benzen. Reacţii chimice datorate prezenţei dublei legături în moleculele compuşilor organici. para (p). alchilare etc. 3. 2. Dacă benzenul este substituit cu 2 radicali diferiţi denumirea se face în ordinea lor alfabetică. Câteva exemple de radicali ai hidrocarburilor aromatice sunt: CH2 CH CH3 CH3 fenil o-fenilen benzil benziliden o-tolil p-tolil Proprietăţi chimice Reacţiile de substituţie (nitrare. meta (m). Reacţii ale grupelor metinice au loc datorită hibridizării sp a atomului de carbon triplu legat. Influenţa prezenţei a două legături duble asupra reactivităţii alcadienelor. Hidrocarburi aromatice 8. Cea mai simplă hidrocarbură din această clasă este benzenul cu atomul de carbon în stare de hibridizare sp2. 8. Arenele conţin în moleculă unul sau mai multe cicluri cu 6 atomi de carbon.Baze teoretice ale chimiei Hidrogenarea poate decurge parţial sau total C C + H2 C H C H + H2 H2 C H2 C Halogenarea decurge direct iar hidracizii reacţionează sub acţiunea catalitică a clorurii mercurice Adiţia apei se face prin intermediarul alcoolului vinilic care.3. fiind un enol. HC CH + Na HC CHNa + 1/ 2H2 C H O TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. Hidrocarburi aromatice mononucleare Aceste hidrocarburi au denumirea generică arene. Astfel la temperaturi de 600-800oC produsul principal al reacţiei de polimerizare a etinei este benzenul iar în prezenţa catalizatorilor polimerizarea condice la obţinerea vinilacetilenei.3. Reacţii de adiţie la legătura triplă. se izomerizează conducând la obţinerea acetaldehidei.

Ca urmare substituţia are loc în poziţia m. se obţine etilbenzen sau fenil-metil-cetonă. H2SO4 -2H2O COOH +6O CH3 COOH 55 . În funcţie de agentul de alchilare. + 3Cl2 lumina H Cl H Cl Cl H Cl H Cl H Reacţia de adiţie a ozonului la benzen conduce la obţinerea intermediară a ozonidei benzenului. Substituenţii respingători de electroni conduc la o reactivitate mai mare a nucleului aromatic comparativ cu reactivitatea benzenului. un substituent de ordinul I (-NH2. mărind preferenţial reactivitatea în poziţiile o şi p. O + CH3-C Cl AlCl3 -HCl C O CH3 Un substituent preexistent în nucleul aromatic poate influenţa repartiţia electronilor prin efect electromer şi prin efect inductiv. -R=radical alchil) orientează un al II-lea substituent sau substituţia în poziţiile o şi p Substituenţii atrăgători de electroni vor diminua activitatea nucleului benzenic. Ca la temperatura de 100oC se petrece la atomul de carbon legat de inelul aromatic conducând la obţinerea de cetone: CH2-CH3 + O2 100oC -H 2O C O CH3 Prin oxidarea xilenilor (o-xilen. în cazul benzenului. H2SO4 -2H2O COOH COOH CH3 KMnO4. 250 oC Reacţia de adiţie a halogenilor are loc în prezenţa luminii şi conduce în cazul benzenului la obţinerea unui amestec de cinci izomeri ai hexaclorciclohexanului. O O + 3O 3 O O O O O O O +3H2O -3H2O 2 HC HC O O HCl Reacţia de oxidare în prezenţa sărurilor de Mg. acidul tereftalic): CH3 CH3 +6O KMnO4. produsul final fiind glioxalul. acidul izoftalic. preferenţial în poziţiile o şi p. Co. Substituenţii de ordinul II au la atomul legat direct de nucleu legături duble sau triple (NO2. CN) Reacţiile de adiţie se desfăşoară în condiţii energice Hidrogenarea se petrece la temperaturi ridicate şi în prezenţa catalizatorilor: + 3H 2 Pt.Baze teoretice ale chimiei + Cl-Cl -HCl Cl Reacţia de alchilare se petrece în prezenţă de catalizatori. NO. -X. Astfel. m-xilen. p-xilen) se obţin acizii aromatici dicarboxilici corespunzători (acidul ftalic. -OH.

2. Este considerat benzen substiuit cu un inel aromatic. la acid α sau βnaftalinsulfonic: 8 7 6 5 SO 3H 9 1 2 3 4 + HO-SO 3H 140oC -H 2O -H2O 160oC SO 3H 10 Nitrarea naftalinei conduce la obţinerea α-nitronaftalinei iar alchilarea la un amestec de α şi β. Poziţiile α sunt mai reactive decât β. 7 – poziţii β. 6. Reacţiile de adiţie se desfăşoară în condiţii blânde Hidrogenarea de exemplu conduce la obţinerea tetrahidronaftalinei (tetralina) şi decahidronaftalinei (decalina): + 2H 2 Ni + 3H2 Ni Reacţiile de oxidare decurg mai uşor decât în cazul benzenului şi conduc la compuşi diferiţi în funcţie de condiţiile de reacţie (1. 5. Sulfonarea conduce.naftalina participă la reacţii de substituţie în condiţii energice. Caracterul aromatic este diminuat comparativ cu arenele mononucleare. Poate prezenta izomeri de poziţie: 1.Baze teoretice ale chimiei CH3 KMnO4.acetil naftalină. 8 – poziţii α. 2 700oC -H2 Difenilul participă la reacţii de substituţie electrofilă. 3. H2SO4 -2H2O COOH COOH +6O CH3 La temperaturi ridicate şi în prezenţa catalizatorului V2O5 benzenul se oxidează până la anhidridă malică: 8.3.4-naftochinona. în funcţie de temperatura la care se desfăşoară. Difenilmetanul şi trifenilmetanul sunt hidrocarburi care stau la baza structurii unor coloranţi: CH2 CH Naftalina este o hidrocarbură aromatică poliucleară cu două inele condensate liniar. Hidrocarburi aromatice polinucleare Difenilul (bifenil) este o hidrocarbură aromatică polinucleară cu inele izolate care se obţine din benzen prin dehidrogenare la temperatura de 700oC. 4. Proprietăţi chimice Legăturile C-C sunt inegale în naftalină. adiţie şi oxidare.2. anhidrida ftalică): 56 . Reacţii de substituţie .

Antracenul poate participa la reacţii de adiţie şi oxidare fiind important în structura unor coloranţi antrachinonici. porţiunii saturate a unei alchene sau catenei laterale a unei arene. Denumirea alcoolilor se face prin adaugarea sufixului –ol la numele alcanului sau a sufixului – ic la numele radicalului monovalent precedat de cuvântul alcool. 7. Reactivitatea izomerilor hidrocarburilor aromatice polinucleare. codeină).1. 3. Poziţia grupelor OH se specifică 57 . Compuşi hidroxilici Sunt compuşi organici care conţin în moleculă gruparea funcţională hidroxil (-OH). 6. în unele steroide etc.1. Fenantrenul are caracter aromatic mai pronunţat decât al naftalinei motiv pentru care reacţiile de adiţie şi oxidare se desfăşoară în condiţii mai blânde.Baze teoretice ale chimiei O C +3O Cr2O3. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. -H2O COOH -H2O C O O C O Antracenul este o hidrocarbură aromatică polinucleară cu trei cicluri aromatice condensate: 8 7 6 5 10 4 9 1 2 3 Antracenul poate prezenta mai mulţi izomeri de poziţie:1. Compuşi organici cu funcţiuni simple Cea mai mare parte a moleculelor organice conţin şi alte elemente pe lângă C şi H.1. izomer al antracenului: 12 11 1 9 10 5 13 8 7 6 14 2 3 4 Poziţiile reactive sunt 6. Radicali ai hidrocarburilor aromatice mononucleare. 3. 9. 9. Reacţia de oxidare a hidrocarburilor aromatice mononucleare. CH3COOH -2CO 2. 2. Poziţiile cele mai reactive sunt poziţiile mezo. 9. Fenantrenul este o hidrocarbură aromatică polinucleară cu inele condensate angular. 5. enoli şi fenoli. 10 – izomeri mezo. Atomii sau grupele de atomi denumite grupe funcţionale se află în structura substanţelor organice numite derivaţi funcţionali. În natură fenantrenul apare în structura unor alcaloizi (morfină. În funcţie de starea de hibridizare a atomilor de carbon de care este legată gruparea funcţională se împart în alcooli. 8 – izomeri α. Alcooli Au gruparea –OH legată de un atom de C hibridizat sp 3 care aparţine catenei unui alcan sau izoalcan. 4. CH3COOH -H2O C O COOH +3O Cr2O3. 2. 7 – izomeri β. 9.

de exemplu cu sodiul metalic rezultând etoxid de sodiu: C 2H5-OH + Na Reacţii de eliminare a apei Când alcoolii sunt încălziţi până la temperatura de 140 oC.Baze teoretice ale chimiei printr-un număr ales în aşa fel încât să fie cel mai mic număr de ordine. prin eliminare de apă intramolecular conduc la obţinerea intermediară a unui enol instabil care trece în compuşi carbonilici: O CH2-CH2 OH OH H2SO4 (ZnCl2) -H2O H2C CH OH CH3 C H Diolii superiori prin deshidratare intramoleculară conduc la obţinerea de eteri ciclici CH2 CH2 CH2 CH2 OH OH -H2O CH2 CH2 CH2 O CH2 Glicerina. b. a. Reacţii la legătura C-OH Substituţia grupei OH se realizează în reacţie cu halogenuri de alchil sau acid clorhidric rezultând derivaţi halogenaţi: Reacţia de eliminare a apei se realizează intramolecular în prezenţa acizilor tari rezultând esteri care. Cu acizii anorganici alcoolii reacţionează formând esteri anorganici. Reacţii la legătura O-H Reacţii de substituţie a atomului de H Alcoolul etilic poate să reacţioneze. prin deshidratare intramoleculară. conduce la o aldehidă nesaturată numită acroleină: CH2 CH CH2 OH OH OH H 2SO4 -H2O CH2 CH CH OH OH CH2 CH2 O C H OH -H2O CH2 CH O C H Reacţiile de esterificare conduc la obţinerea de esteri. Esterificarea glicerinei cu acid stearic conduce la obţinerea tristearinei iar dacă procesul se conduce simultan cu acizi graşi şi acid fosforic rezultă esteri numiţi acizi fosfatidici. elimină acidul rezultând alchena corespunzătoare: C 2H5-OH + CH3Cl C2H5-Cl +CH3OH 58 . Proprietăţi chimice Alcoolii au caracter amfoter adică se comportă atât ca acizi slabi cât şi ca baze slabe în funcţie de condiţiile de reacţie. elimină apă intermolecular rezultând eteri: 2C2H5-OH H 2SO4. în prezenţa acizilor concentraţi. în prezenţa acidului sulfuric. H3PO 4 140oC C 2H5-O-C2H 5 +H2O C2H5-ONa +1/2H2 Diolii. Radicalii proveniţi din alcooli se numesc radicali alcoxil. Reacţia de esterificare a glicerinei cu acid fosforic duce la obţinerea acidului α-glicerinfosforic R CH2OH + HO-SO 3H -H2O +H2O R CH2-O-SO3H OH OH CH2 CH CH2 OH OH OH + HO P OH OH -H2O CH2 CH CH2 O OH OH P OH OH Cu acizii organici alcoolii reacţionează formând esteri organici. la temperatura de 170 oC.

daca în reacţie este implicat un alcool primar sau. parţial hidrolizaţi în soluţie apoasă (au reacţie bazică) compuşi din care fenolii pot fi puşi în libertate prin acidulare cu acizi slabi (acid carbonic). C6H5-OH + NaOH C6H5-O-Na + + H 2O Acilarea grupelor –OH din moleculele fenolilor se realizează cu acizi carboxilici sau derivaţi funcţionali ai acestora cum ar fi anhidride sau cloruri acide: 59 . Dacă de al doilea atom de C al dublei legături este legată o grupare carboxil.Baze teoretice ale chimiei C2H5-OH + HO-SO3H -H2O C2H5-O-SO3H 170 C -H2SO 4 o H 2C CH2 Reacţia de oxidare În condiţii blânde. cu sistemul oxidant permanganat de potasiu şi acid sulfuric rezultă acizi carboxilici. respectiv. nitro sau carbonil. aldehide sau cetone. Ca urmare legătura O-H se scindează mai uşor. Astfel. în prezenţa catalizatorilor metale sau oxizi de metale. fenolii reacţionează cu metalele alcaline şi cu hidroxizii alcalini.2. dar mult mai slab decât acizii organici datorită conjugării electronilor neparticipanţi ai oxigenului cu electronii π din sistemul aromatic. C H CH OH 9.3. Ca şi în cazul alcoolilor fenolii pot fi monohidroxilici (monofenoli) dihidroxilici (difenoli) polihidroxilici (polifenoli). Determinate de prezenţa grupei –OH Fenolii au caracter acid mai pronunţat decât alcoolii. Metilfenolii se numesc cresoli iar dimetilfenolii se numesc xilenoli Proprietăţi chimice a. enolul este mult mai stabil putând fi evidenţiat alături de tautomerul carbonilic. Transformarea se datorează polarităţii grupei OH care permite desprinderea H de O (tautomerie). secundar: H3C H3C CH2OH CH OH Cu O H3C H3C -H2 ZnO CH3 -H2 C C O H CH 3 9. conducând la fenoxizi.1. reacţia de oxidare a alcoolilor primari conduce la aldehide iar a alcoolilor secundari la cetone: O R R CH2OH + O CHOH + O R -H2O -H2O R R C C H O R Oxidarea în condiţii blânde a glicerinei. cu apă de brom. fapt care conduce la ionizarea mai accentuată a fenolilor comparativ cu alcoolii. R CH2OH + O H2SO4 (ZnCl2) -H2O CH3-COOH Reacţia de dehidrogenare catalitică a alcoolilor. conduce la dihidroxiacetonă: În condiţii energice. Enoli Reprezintă compuşi hidroxilici în care grupa OH este legată de un atom de C care aparţine unei legături duble: R Enolii simpli nu sunt substanţe stabile ci se transformă în aldehide sau cetone. conduce la compuşi carbonilici. Fenoli Fenolii sunt derivaţi hidroxilici în care gruparea –OH este legată de un atom de C dintr-un nucleu aromatic hibridizat sp2. grupări care stabilizează legătura dublă.1.

9. OH. Pot fi considerate derivaţi ai amoniacului rezultaţi prin înlocuirea parţială sau totală a hidrogenului cu radicali hidrocarbonaţi. Nitrarea se realizează în condiţii mai blânde decât la hidrocarburile aromatice. cu acid azotic diluat: OH + HO-NO2 OH OH NO2 + OH NO 2 OH NO2 + HO-NO2 O2N NO 2 NO2 Alchilarea are loc în prezenţa catalizatorilor: OH + CH3 CH2 Cl AlCl3 -HCl OH C2H5 Oxidarea fenolilor şi difenolilor se realizează mai uşor decât în cazul hidrocarburilor aromatice corespunzătoare. Tioeterii (sulfurile) sunt consideraţi derivaţi ai hidrogenului sulfurat în care ambii atomi de hidrogen sunt înlocuiţi cu radicali hidrocarbonaţi. Determinate de prezenţa nucleului aromatic Caracteristice sunt reacţiile de substituţie care se desfăşoară mult mai uşor decât la hidrocarburile aromatice datorită efectului electromer pozitiv (+Es) al grupei OH care activează nucleul aromatic. identici (eteri simetrici) sau diferiţi (eteri asimetrici sau micşti). Denumirea aminelor se face adăugând cuvântul amină la numele radicalului monovalent. Compuşii de acest tip conţin în moleculă în moleculă gruparea peroxi (-O-O-). radical alchil sau radical acil. uzuale. Peroxizii sunt consideraţi derivaţi ai apei oxigenate rezultaţi în urma înlocuirii unui atom de H cu un metal.Baze teoretice ale chimiei O CH3 OH + CH3 C O O OH + CH3 C C O O O C CH3 + CH3 COOH O O C CH3 + HCl Cl b. Amine Sunt compuşi organici care conţin în moleculă una sau mai multe grupări aminice (-NH2). Spre deosebire de eteri în locul atomului de oxigen se află se află atomul de sulf. orientează substituţia electrofilă în poziţiile o şi p. Cei doi radicali pot fi alifatici sau aromatici.2. Mulţi dintre aceşti compuşi organici au denumiri tehnice. 60 . Spre exemplu hidrochinona se oxidează uşor la p-benzochinonă: OH +O O -H2O OH O Derivaţii funcţionali ai compuşilor hidroxilici rezultaţi prin înlocuirea atomului de hidrogen hidroxilic cu un radical hidrocarbonat poartă numele de eteri şi au formula generală R-O-R. substituent de ordinul I.

Bazicitatea aminelor alifatice este mai mare decât a amoniacului şi aceasta creşte în sensul amină primară. În soluţii apoase aminele formează hidroxizi complet ionizaţi: CH 3 NH2 + HOH În prezenţa acizilor minerali rezultă săruri solubile: C6 H 5 C2 H 5 CH 3 NH3 + HO + + C O CH 3 NH2 + HCl NH2 + Cl C O CH 3 C6 H 5 Acilarea aminelor se realizează cu acizi organici sau derivaţi funcţionali ai acestora: -HCl NH3 + Cl NH C2 H 5 Reacţia cu acidul azotos Aminele alifatice primare formează cu acidul azotos alcooli: Aminele aromatice primare formează cu acidul azotos în mediu de HCl săruri de diazoniu instabile la temperatură: C6 H 5 CH 3 CH 3 NH2 + ONOH CH 3 OH + H 2O + N2 - NH2 + ONOH + HCl NH2 + HONO -H O 2 C6 H 5 -2H2O C6 H 5 N N N Cl- + T oC. Această comportare uşurează desfăşurarea reacţiilor de adiţie ale unor reactanţi polari. H2O C6 H 5 OH + HCl + N2 Aminele secundare reacţionează cu acidul azotos formând nitrozoderivaţi: CH 3 NHO C 6H 5 NH 2 + CH 3Cl AlCl3 CH 3 +HCl Reacţia de substituţie (alchilare) la nucleul aromatic are loc în poziţiile o şi p: NH 2 9. Reacţii de adiţie 61 . Atomul de azot are o pereche de electroni neparticipanţi care conferă aminelor caracter bazic. atrage electronii π ai legăturii duble. determinând polarizarea legăturii C-O. secundară. terţiară. mai electronegativ. Denumirea aldehidelor se face prin adăugarea sufixului -al la numele alcanului corespunzător iar a cetonelor prin adăugarea sufixului –onă la numele alcanului corespunzător. Proprietăţi chimice Grupa carbonil are o reactivitate mare datorită diferenţei de electronegativitate dintre oxigen şi carbon.Baze teoretice ale chimiei Compuşii cu N tetracovalent care sunt derivaţi de substituţie ai ionului de amoniu se denumesc ca săruri cuaternare de amoniu. Proprietăţi chimice Atomul de azot hibridizat sp3 din gruparea aminică este legat prin legături σ de atomul de hidrogen şi de radicalul hidrocarbonat. Reactivitatea aldehidelor este superioară cetonelor.3. Această comportare este datorată efectului +Is al radicalului alchil care măreşte densitatea de electroni la atomul de azot. Oxigenul. Compuşi carbonilici Combinaţiile care conţin grupa carbonil sunt aldehide (grupa carbonil se leagă de un radical organic şi un atom de H) şi cetone (grupa carbonil se leagă de doi radicali organici identici sau diferiţi). Bazicitatea aminelor aromatice este mai mică decât a celor alifatice datorită efectului de conjugare dintre electronii p neparticipanţi cu electronii π ai sistemului aromatic.

În urma reacţiei de condensare între aldehide şi amine rezultă imine substituite (baze Schiff).Baze teoretice ale chimiei Aldehidele şi cetonele inferiare reacţionează cu apa formând hidraţi care nu pot fi izolaţi. amalgam de sodiu) rezultând alcooli primari sau secundari după cum adiţia are loc la aldehide sau respectiv cetone. Pd-fin divizate. Condensarea compuşilor carbonilici între ei se petrece în cataliză acidă sau bazică. Aldehidele aromatice se pot condensa numai cu aldehide alifatice. Reacţia se petrece cu exces de alcool. b. Na metalic. a. obţinându-se hidraţi stabili care pot fi izolaţi. Reacţiile de condensare conduc la o nouă legătură C-C rezultată ca urmare a unor adiţii şi substituţii între un compus cu grupă carbonil (componenta carbonilică) şi substanţe care conţin o grupă CH. se deshidratează intramolecular conducând la o aldehidă nesaturată. Două molecule de acetaldehidă spre exemplu. O H3C C R + HCH2 O C H H3C OH C H CH2 C O T oC H . Adiţia hidrogenului se realizează în prezenţa catalizatorilor (Ni. CN. La T=80100oC sau în prezenţa catalizatorilor acizi sau baze.HOH H3C H C O CH C H Se pot condensa între ele aldehide identice sau diferite. NO2). Pt. folosite pentru separarea aldehidelor şi cetonelor din amestecurile lor cu alte substanţe: O R C H + NaHSO 3 R C ONa H SO3H Adiţia acidului cianhidric este o reacţie reversibilă care se realizează în cataliză bazică rezultând cianhidrine ale aldehidelor sau cetonelor. 62 . deoarece la îndepărtarea excesului de apă trec din nou în compuşii carbonilici iniţiali: O R C H + HOH R C OH H H În cazul în care compuşii carbonilici conţin grupe cu efect inductiv negativ în poziţia α faţă de grupa carbonil. Are loc adiţia componentei metilenice la grupa carbonil.HOH R Semiacetalizarea şi semicetalizarea prezintă interes în cazul monozaharidelor unde procesul se realizează între funcţia carbonil şi una din grupele oxidril din moleculă. cum ar fi amine şi nitroderivaţi: . aldehida crotonică (condensare crotonică). Aceste reacţii sunt de mai multe tipuri. CH2 sau CH3 (componenta metilenică) cu reactivitate mărită de vecinătatea unei grupe reactivante (CO. Adiţia disulfitului de sodiu la toate aldehidele şi la cetonele alifatice conduce la obţinerea de săruri ale unor acizi sulfonici frumos cristalizate. în cataliză acidă sau bazică: O R C H + HOR ' R OH C H OR OH C R OR' ' + HOR' . Compuşii carbonilici se condensează cu derivaţi funcţionali care conţin în moleculă azot.HOH R OR' C H OR' OR' C R OR' O R C R + HOR ' R + HOR' . se condensează dând naştere unui aldol (reacţia se numeşte condensare aldolică). COOH. Adiţia alcoolilor la aldehide şi cetone conduce la formarea semiacetalilor şi respectiv semicetalilor. Un exemplu este condensarea aldehidei benzoice cu anilina care conduce la Nbenziliden anilina. se manifestă o tendinţă mai accentuată de a adiţiona apa comparativ cu aldehidele şi cetonele alifatice simple.

alcalinizată. acidului azotic.4-dinitrofenilhidrazina şi semicarbazida este o reacţie specifică pentru identificarea şi dozarea compuşilor carbonilici care conduce la 2.HOH R C R N OH N OH Aldehidele şi cetonele se condensează cu hidrazina rezultând hidrazone. Ag).HOH R C H + NH2 OH . De asemenea.HOH R C H N NH 2 + O H O R C R . a unor combinaţii complexe ale unor metale tranziţionale (Cu. În cazul aldehidelor reacţia este: R C H + NH 2 NH 2 . Libere sau sub formă de derivaţi.HOH R C H N N C H Condensarea cu fenilhidrazina se realizează uşor atât cu aldehide cât şi cu cetone conducând la fenilhidrazone. 9.1. compuşi cristalizaţi care pot fi utilizaţi pentru caracterizarea şi dozarea compuşilor carbonilici. Condensarea cu 2. unde reprezintă surse de energie şi au rol structural (plastic). tetroze.Baze teoretice ale chimiei O C6H5 C H + HCH2 C6H5 .4-dinitrofenilhidrazone colorate în galben-orange până la roşu cu spectre UV caracteristice Reacţii de substituţie în poziţia α faţă de grupa carbonil Compuşii carbonilici pot reacţiona cu halogenii în prezenţa luminii rezultând derivaţi de substituţie care în mediu alcalin se descompun cu formare de haloform (bromoform. După numărul atomilor de carbon din moleculă monoglucidele pot fi trioze. aldehidele reduc soluţiile alcaline ale ionului cupric precipitând oxidul cupros de culoare roşu-cărămiziu. Reacţia se poate desfăşura în prezenţa.3HBr H3C C CBr 3 NaOH CHBr 3 + H3C COOH Reacţii specifice aldehidelor Una din aceste reacţii este reacţia de oxidare care conduce la acizi. După natura grupării carbonilice monoglucidele pot fi aldoze (au în moleculă gruparea aldehidică) şi cetoze (au în moleculă gruparea cetonică): 63 . Glucide Din punct de vedere cantitativ. oligoglucide şi poliglucide. Soluţia amoniacală de azotat de argint (reactiv Tollens). iodoform) O O H3C C + 3Br2 CH3 lumina . heptoze etc. Din punct de vedere structural glucidele se împart în monoglucide.3. polihidroxialdehide sau polixidroxicetone. se reduce în prezenţa aldehidelor cu depunere de Ag metalic. substanţe utilizate pentru identificarea şi caracterizarea compuşilor carbonilici. Monoglucidele (oze) sunt combinaţii naturale polihidroxicarbonilice. pentoze. O R C H O R C R + NH 2 OH . aldazine şi cetazine. hexoze. permanganatului de potasiu. bicromatului de potasiu. cloroform. cu lanţ C-C neîntrerupt şi formula brută CnH2nOn. glucidele reprezintă cea mai importantă clasă de substanţe organice naturale. În ultimul caz funcţia carbonil se oxidează la carboxil iar combinaţia complexă se reduce. În condiţiile unui exces de componentă carbonilică rezultă azine. se află în compoziţia oricărui organism viu.HOH C6H5 H C N C 6H 5 Aldehidele şi cetonele se condensează cu hidroxilamina rezultând oxime (aldoxime şi cetoxime).

Ozele mai prezintă un tip special de izomerie numită epimerie. însă nu reflectă unele proprietăţi ale acestora. H C CH O OH CH 2 C O OH CH 2 OH gliceraldehida dihidroxiacetona CH 2 OH Cu excepţia dihidroxiacetonei. în locul grupei carbonil apare o nouă grupă –OH numită hidroxil glicozidic sau semiacetalic (semicetalic) care are o reactivitate mărită faţă de celelalte grupe -OH din moleculă. Legăturile dinspre observator se trasează cu linie groasă. în cazul glucozei: H H HO H H C C C C C O OH H OH OH H H HO H H C C C C C CH 2OH OH OH H OH O În structura astfel rezultată. iar β-anomerul are configuraţia opusă la cei doi atomi de carbon. are aceeaşi configuraţie ca şi atomul de carbon asimetric din aldehida D. Se cunoaşte o aldotrioză (aldehida glicerică sau gliceraldehida) şi o cetotrioză (dihidroxiacetona). Monoglucidele provenite pe aceeaşi cale din L-gliceraldehidă constituie seria L. atomul de oxigen aflându-se la distanţa cea mai mare în raport cu observatorul. Prezenţa acestui nou centru asimetric în molecula monoglucidelor face posibilă existenţa a doi stereoizomeri numiţi α. Toate monoglucidele care. Substituenţii orientaţi în formele ciclice la dreapta liniei verticale se plasează în formulele de perspectivă sub CH 2 OH 64 . Ciclul piranozic sau furanozic este imaginat perpendicular pe planul hârtiei. Aldozele cu peste 4 atomi de C în moleculă şi cetozele cu peste 5 atomi de C în moleculă pot da reacţii de ciclizare intramoleculară cu formare de semiacetali. toate ozele conţin cel puţin un atom de carbon asimetric (chiral) ceea ce înseamnă că prezintă izomerie optică. pot fi obţinute din aldehida D-glicerică prin creşterea succesivă a catenei atomilor de carbon de la capătul cu grupa aldehidică. De exemplu. Anomerul α desemnează forma în care orientarea hidroxilului glicozidic este identică cu cea a hidroxilului de la atomul de carbon asimetric şi determină apartenenţa monoglucidei respective la seria D sau L. Un tablou mai complet asupra stării reale a moleculelor de monoglucide se obţine dacă formulele ciclice se reprezintă prin formule de perspectivă. Două oze epimere diferă structural prin configuraţia unui singur atom de carbon asimetric.Baze teoretice ale chimiei H C CH O OH n CH 2 C CH O OH CH 2 OH OH n aldoză cetoză CH 2 OH Cele mai simple monoglucide sunt triozele. Ciclul cu 5 atomi se numeşte ciclu furanozic iar ciclul cu 6 atomi se numeşte ciclu piranozic.sau L-glicerică. monoglucidele aparţin seriei D sau L dacă atomul de carbon asimetric. teoretic. La grupa carbonil din aldoze şi cetoze se adiţionează o grupă –OH din aceeaşi moleculă rezultând cicluri cu 5 sau 6 atomi dintre care unul de oxigen. respectiv semicetali (formule ciclice). formează seria D. cel mai îndepărtat de grupa carbonil. Prin ciclizarea monoglucidelor apare un nou centru de asimetrie la atomul de carbon care a aparţinut grupei carbonil.şi β-anomeri. Prin urmare. Reprezentarea monoglucidelor prin formule liniare (aciclice) este utilă pentru compararea structurii diferitelor monoglucide. Marea majoritate a monoglucidelor descoperite în natură fac parte din seria D deoarece organismele vii nu conţin enzimele capabile să metabolizeze ozele seriei L.

cu excepţia celei de la C6. Grupa alcoolică primară. Aceeaşi regulă se aplică şi pentru grupa alcoolică primară legată la C-2 în piranozele sau furanozele provenite din cetoze. a tetrozelor la tetritoli.Baze teoretice ale chimiei planul heterociclului. sunt prezenţi în organismele vegetale: H H HO H H C C C C C O OH H OH OH +2H CH 2OH H HO H H C C C C OH H OH OH CH 2 OH D-glucoza CH 2OH D-glucitol Reacţia de oxidare conduce la produşi diferiţi în funcţie de condiţiile în care se realizează: • Oxidarea blândă cu apă de brom sau acizi diluaţi a aldozelor are loc la nivelul grupei carbonil şi conduce la obţinerea de acizi aldonici: H H HO H H C C C C C O OH H OH OH +O COOH H HO H H C C C C OH H OH OH CH 2 OH CH 2OH acid D-gluconic • Dacă grupa carbonil şi toate grupele OH. dacă atomul menţionat are configuraţie D şi sub acest plan în cazul în care atomul are configuraţia L.glucopiranoza H OH β – D glucopiranoza În mod similar. a pentozelor la pentitoli. Reducerea triozelor conduce la trioli. fructoza se ciclizează cu formarea unui ciclu furanozic. Unii dintre poliolii rezultaţi pe această cale. substanţe nutritive cu gust dulce. sau restul catenei de la atomul de carbon asimetric cu cel mai mare număr de ordine din ciclul piranozic sau furanozic se înscrie deasupra planului moleculei. 6 CH 2OH H 4 CH 2OH O H 2 1 H OH 3 5 H H OH O H OH OH OH OH H OH H α – D. iar cei dispuşi la stânga deasupra. Proprietăţi chimice Reacţia de reducere a monoglucidelor se petrece la nivelul grupei carbonil rezultând polioli. sunt protejate (prin esterificare). a hexozelor la hexitoli. oxidarea se petrece la nivelul funcţiei alcoolice terminale cu obţinerea de acizi uronici: H H HO H H C C C C C O OH H OH OH +2O -H2O H H HO H H C C C C C O OH H OH OH CH 2 OH COOH acid D-glucuronic • În prezenţa acidului azotic concentrat oxidarea are loc la nivelulo funcţiilor carbonil din aldoze şi alcoolică terminală cu obţinerea de acizi aldarici: 65 .

Reacţia cu acizii minerali stă la baza identificării şi dozării monozaharidelor şi se desfăşoară cu acizi relativ concentraţi şi la temperatură. Eterificarea se realizează prin tratare cu alcool în prezenţă de HCl. marea lor majoritate fiind toxice pentru om şi animale. Reacţia de condensare a aldozelor şi cetozelor cu hidroxilamina se petrece la nivelul funcţiei carbonil şi conduce la obţinerea de oxime. N-glicozide. fructozide. Are loc un proces de deshidratare intramoleculară când pentozele se transformă în furfurol iar hexozele în hidroximetil-furfurol: HOHC H2 C OH HO CHOH HC C H OH HC H2SO4 -3H2O CH C O C O HC H furfurol Reacţia de eterificare a glucidelor se petrece la oxidrilul glicozidic care este mai reactiv decât celelalte grupe OH din moleculă. H H HO H H C C C C C O OH H OH OH + H 2N-OH .H 2O H H HO H H C C C C C N OH H OH OH OH CH 2 OH CH 2 OH oxima glucozei Condensarea cu fenilhidrazina conduce la fenilhidrazone şi osazone. Forma cristalelor este specifică pentru fiecare oză şi de aceea această reacţie este utilizată la identificarea monoglucidelor. 66 .H 2O CH 2OH H H OH OH O H O CH 3 H α-O-metilglucozid H OH Fragmentul de monoglucidă din molecula glicozidică se numeşte rest glicozidic sau glicon iar cealaltă componentă se numeşte aglicon. CH 2OH H H OH OH H OH O H OH H + H2SO4 HCl . Rezultă compuşi care se numesc glicozide. Sglicozide.Glicozidele sunt răspândite în natură. Glicozidele glucozei se numesc glucozide iar ale fructozei. În funcţie de natura atomului prin care se leagă cele două componente. glicozidele sunt de mai multe tipuri: O-glicozide.Baze teoretice ale chimiei H H HO H H C C C C C O OH H OH OH +3O -H 2O COOH H HO H H C C C C OH H OH OH CH 2 OH COOH acid glucaric Cetonele se oxidează în condiţii energice cu ruperea catenei reacţia conducând la obţinerea unui amestec de acizi. substanţe cristalizate.

Radicalii rezultaţi din acizi după îndepărtarea grupei –OH se numesc radicali acil. carbonaţi. celobioza. caz în care diglucida rezultată nu are proprietăţi reducătoare (zaharoza. lactoza etc. caz în care diglucida rezultată are proprietăţi reducătoare (maltoza. rafinoza etc. Se mai folosesc de asemenea denumiri uzuale. Acizii carboxilici se denumesc prin adăugarea sufixului -oic la numele catenei de bază. baze. sau între oxidrilul glicozidic şi unul din oxidrilii neglicozidici. 9. Exemple sunt reacţiile cu reactivul Tollens şi reactivul Fehling folosite pentru recunoaşterea monoglucidelor naturale.şi policarboxilici saturaţi. Compuşi carboxilici Sunt compuşi organici care conţin gruparea funcţională carboxill. echilibrul proteolitic fiind deplasat spre stânga. Prezenţa substituenţilor în moleculele acizilor monocarboxilici produce efecte inductive care pot influenţa ionizarea şi ca urmare tăria acizilor Acizii monocarboxilici reacţionează cu metale reactive.).1. bicarbonaţi rezultând săruri 2HCOOH + Zn 2HCOOH + CaO (HCOO)2Zn + H2 (HCOO)2Ca + H 2O Reacţii la atomul de carbon carboxilic conduc la obţinerea de derivaţi funcţionali. cele mai importante fiind diglucidele care se formează prin eliminarea unei molecule de apă între două molecule de hexoză. di. conduce la obţinerea de esteri: O H3C C + OH O C2H5 H3C C + H 2O OH O-C 2H5 67 . în cataliză acidă. Acizi monocarboxilici saturaţi Proprietăţi chimice datorate grupei –OH În comparaţie cu acizii minerali.4. În soluţie apoasă acizii carboxilici sunt ionizaţi.5HCl C C C C C O O H O CO CO CH 3 CH 3 O O CH 3 CO H O H H CO CH 3 Interes prezintă esterii fosforici ai monozaharidelor care sunt intermediari metabolici Aldozele reacţionează cu combinaţii complexe ale metalelor tranziţionale oxidându-se la acizii aldonici corespunzători în timp ce combinaţia complexă este redusă. reacţia cu alcoolii. acizii carbocilici sunt mai slabi. carboxilici saturaţi. oxizi bazici. Acidul formic este cel mai tare acid din seria acizilor monocarboxilici. Poziţia substituenţilor se desemnează prin cifre începând cu atomul de carbon carboxilic sau litere ale alfabetului grecesc începând cu poziţia vecină grupei carboxil. H H HO H H C C C C C CH 2 OH OH H OH H OH O + 5CH3 C Cl . Ionii rezultaţi după îndepărtarea H hidroxilic se denumesc înlocuind sufixul –ic cu –at: După natura radicalilor de care se leagă grupa carboxil acizii pot fi monocarboxilici saturaţi. trehaloza. CH 2 O CO CH 3 9.4. În urma reacţiei rezultă esterii corespunzători. carboxilici aromatici.Baze teoretice ale chimiei Reacţia de esterificare are loc în prezenţa acizilor carboxilici sau a derivaţilor lor funcţionali precum şi în prezenţa acizilor anorganici (H3PO4). Oligoglucidele conţin de la două până la opt resturi de monoglucide. În structura poliglucidelor pot intra acelaşi tip de monoglucide (homopoliglucide) sau mai multe tipuri de poliglucide (heteropoliglucide).). Legătura dintre cele două monoglucide se realizează prin intermediul oxidrililor glicozidici. Poliglucidele sunt compuşi macromoleculari formaţi dintr-un număr mare de resturi de monoglucide legate între ele prin legături glicozidice.

4. În a doua etapă datorită atracţiei electrostatice exercitate de anionul carboxilat asupra hidrogenului.şi heptandioici adipic şi pimelic) se deshidratează şi se decarboxilează intramolecular. acizii dicarboxilici prezintă şi proprietăţi speciale determinate de poziţia celor două grupe carboxil una faţă de cealaltă. la încălzire.2. Halogenarea Atomii de H din poziţia α faţă de grupa carboxil pot fi substituiţi prin tratarea acidului carboxilic cu clor sau brom. Acizi dicarboxilici saturaţi Conţin în moleculă două grupe carboxil grefate pe o catenă hidrocarbonată. la diluţii mai mari.şi pentandioici (succinic şi glutaric) se deshidratează intramolecular la temperatură conducând la obţinerea de anhidride O CH2 CH2 C C OH OH O TC -H2O o O CH2 CH2 C O C O Acizii hexan. respectiv nitrili: O H3C C + NH 3 O H3 C C 220oC -H2O O H3C C NH2 P2O 5 -H2O H3C C N OH O-NH 4 reacţia cu pentaclorura de fosfor conduce la obţinerea de cloruri acide care pot reacţiona cu sărurile acizilor minocarboxilici rezultând anhidride: - O H3 C C + PCl5 O H3 C C Cl +POCl3 + HCl OH . cloruri acide. anhidride. Pe lângă aceste denumiri există şi denumiri uzuale. este favorizată ionizarea unei grupe datorită efectului inductiv negativ manifestat de cealaltă grupă carboxil. În prima etapă în soluţie concentrată.Baze teoretice ale chimiei reacţia cu amoniacul la temperatură ridicată conduce la obţinerea unor săruri de amoniu care prin deshidratare intramoleculară dau amine. Proprietăţi chimice Grupele carboxil disociază independent. Acizii dicarboxilici dau reacţii caracteristice grupei carboxil formând derivaţi funcţionali cum ar fi esteri. Reacţia este condusă fotochimic: CH3-COOH + Cl2 lumina -HCl ClCH2-COOH + Cl2 lumina -HCl Cl2CH-COOH + Cl2 lumina -HCl Cl3C-COOH 9. Astfel: • Acizii cu 2 şi 3 atomi de C în moleculă (oxalic şi malonic) se decarboxilează la încălzire conducând la obţinerea de acizi monocarboxilici cu un atom de C mai puţin în moleculă HOOC-COOH T oC -CO 2 HCOOH • Acizii butan. Cel mai tare acid din serie este acidul oxalic deoarece influenţa acidifiantă a unei grupe carboxil asupra celeilalte este invers proporţională cu distanţa dintre ele. are loc ionizarea celei de-a doua grupe carboxil.hidrazidele acizilor carboxilici se obţin din esteri ai acizilor carboxilici cu hidrazina Decarboxilarea acizilor carboxilici este procesul de eliminare a dioxidului de carbon din moleculele acizilor organici. Datorită prezenţei celor două grupe funcţionale. rezultând cetone ciclice: O H2C H2C CH2 CH2 C C OH OH O T oC -H2O -CO2 CH2 CH2 C C C O O • O 68 . Denumirea se face prin adăugarea la cuvântul acid a numelui hidrocarburii cu acelaşi număr de atomi de carbon şi a sufixul –dioic. amide.

Anhidride ale acizilor carboxilici Pot fi considerate derivaţi funcţionali rezultaţi prin eliminarea unei molecule de apă între două grupe carboxil.2. Acestea.5.4.4.Baze teoretice ale chimiei 9.4. Aceşti compuşi sunt denumiţi halogenuri de acil. 9. Atomii din grupa amidică pot fi înlocuiţi cu radicali organici dând naştere amidelor substituite. Este motivul pentru care halogenurile acizilor carboxilici sunt utilizate ca agenţi de acilare. Rezultă derivaţi funcţionali care au proprietatea comună că prin hidroliză generează acidul din care au provenit. Cu alcoolii. sunt mai tari decât acizii monocarboxilici cu acelaşi număr de atomi de carbon în moleculă.4. Atomul de halogen din aceşti compuşi este foarte reactiv şi poate fi substituit cu alţi atomi sau grupe de atomi. De asemenea se hidrolizează mai greu decât clorurile acide dar mai uşor decât esterii.5.3. Ca urmare acizii carboxilici aromatici pot fi saturaţi sau nesaturaţi: 9. Acizii din această clasă.3. Acizi monocarboxilici nesaturaţi Conţin grupa carboxil legată de o catenă nesaturată. reacţia de hidroliză se petrece mai greu decât în cazul halogenurilor acide şi numai în mediu acid sau bazic. Amide Sunt derivaţi funcţionali rezultaţi prin înlocuirea grupei -OH din grupa -COOH cu grupa aminică. 9. Adiţia compuşilor nesimetrici este contrară regulii Markovnikov din cauza efectului inductiv atrăgător de electroni (-Is) al grupei COOH în raport cu legătura dublă. Dubla legătură şi grupa carboxil se influenţează reciproc. secundare şi terţiare. Reactivitatea amidelor este legată de conjugarea electronilor p neparticipanţi de la atomul de azot cu electronii π ai dublei legături C=O. datorită influenţei dublei legături. după numărul de substituenţi de la atomul de azot. Anhidridele sunt folosite drept agenţi de acilare precum şi în industria de medicamente. 9.5. Derivaţi funcţionali ai acizilor carboxilici Provin prin modificarea grupei OH sau înlocuirea oxigenului carbonilic. 9. ambele din structura grupei carboxilice. 9. Acizii monocarboxilici nesaturaţi dau reacţii la grupa carboxil rezultând derivaţi funcţionali şi reacţii de adiţie la dubla legătură. Amidele secundare ciclice se numesc imide. Ca urmare.1. Halogenuri ale acizilor carboxilici Se formează prin înlocuirea grupei -OH din -COOH cu un atom de halogen.5.5. Efectul este diminuat odată cu depărtarea grupei COOH de dubla legătură. fenolii şi aminele reacţionează mai puţin energic decât clorurile acide. Esteri 69 . Poziţia legăturii duble faţă de grupa COOH se notează prin litere ale alfabetului grecesc sau prin cifre. Acizi carboxilici aromatici Gruparea COOH poate fi legată direct de inelul aromatic sau prin intermediul unor catene care pot fi saturate sau nesaturate. pot fi primare.

acilglicerolii pot fi hidrolizaţi prin fierbere cu acizi sau baze. steride . Procesul se numeşte rîncezire şi are consecinţe nedorite în industria alimentară. Esterii participă la reacţii de substituţie prin care se înlocuieşte grupa alcoxil cu alte grupe funcţionale. În condiţii de umiditate lipazele naturale determină hidroliza parţială a acilglicerolilor conducând la eliberarea de acizi graşi care conferă un gust specific.5.5. Hidroliza acilglicerolilor sub acţiunea hidroxizilor alcalini se numeşte saponificare. ceridele apar în amestec cu alcooli primar. Hidroliza esterilor are loc prin acţiunea catalitică a acizilor sau bazelor. în grame. sub acţiunea oxigenului. În natură. Reacţia cu amoniacul conduce la amide iar reacţia cu aminele conduce la amide substituite la atomul de azot Lipidele constituie o grupă de substanţe bioorganice larg răspândite în organismele vii. unde au rol energetic. Deosebit de importante sunt reacţiile de adiţie la dublele legături din moleculele acilglicerolilor. pe lângă componenta lipidică şi o componentă de altă natură. Prin hidrogenare. Sunt insolubili în apă şi solubili în solvenţi organici. Sterolii sunt răspândiţi în ţesuturile animale (zoosteroli). un aminoalcool dihidroxilic nesaturat. Hidroliza bazică este o reacţie ireversibilă care conduce la săruri ale acizilor carboxilici şi alcooli. Steridele sunt esteri ai acizilor graşi superiori cu alcooli tetraciclici monohidroxilici numiţi steroli a căror unitate structurală de bază este steranul. cele mai răspândite lipide în ţesuturile plantelor (uleiuri) şi animalelor (grăsimi). Sfingolipidele sunt lipide complexe care conţin în moleculă sfingozina. Ca esteri. Fosfolipidele (fosfatide) sunt lipide complexe în care una din grupările hidroxil primare ale glicerolului este esterificată cu acid fosforic. lipidele se clasifică în lipide simple (ceride. Ceridele sunt esteri ai acizilor graşi superiori (C14 – C34) cu alcooli monohidroxilici superiori şi număr par de atomi de carbon. Întrucât glicerina este un alcool trihidroxilic. acizi graşi liberi. rol de substanţe de rezervă. amestecuri care poartă numele de ceruri. pe lângă componenta lipidică şi o componentă glucidică. Moleculele esterilor nu sunt asociate prin legături de H şi de aceea constantele fizice au valori mai mici decât ale acizilor din care provin. sunt esteri ai acizilor graşi monocarboxilici saturaţi sau nesaturaţi cu număr par de atomi de carbon şi catenă normală cu glicerina. diacilgliceroli şi triacilgliceroli. 9. sfingolipide. Aceştia. steride) şi lipide complexe (fosfolipide. Cantitatea de I2 sau Br2. 70 . răşini. Esterii acizilor inferiori sunt lichide cu miros plăcut de fructe sau flori. gliceride. umidităţii şi luminii acilglicerolii naturali capătă miros neplăcut şi gust iute. Acizi fenolici Conţin în moleculă grupările -OH şi -COOH legate de un nucleu aromatic direct sau prin intermediul unei catene. rol plastic precum şi rol de material izolant. uleiurile vegetale se solidifică. Reacţia se desfăşoară cu viteză superioară hidrolizei acide.Baze teoretice ale chimiei Sunt derivaţi funcţionali ai acizilor carboxilici în care gruparea -OH din -COOH este înlocuită cu o grupă alcoxil prin esterificare directă. acilgliceroli. Acilglicerolii. plante (fitosteroli) şi ciuperci (micosteroli). glicolipide). Hidroliza acidă este o reacţie reversibilă care conduce la un acid şi un alcool. Lipidele complexe conţin în molecula lor. Sub acţiunea oxigenului. Din punct de vedere structural. Cantitatea în mg de hidroxid de sodiu sau de potasiu necesară pentru saponificarea unui gram de triacilglicerol se numeşte indice de saponificare. Glicolipidele sunt lipide complexe care conţin în moleculă. se oxidează la nivelul legăturilor duble rezultând peroxizi toxici care se pot scinda prin ruperea catenei hidrocarbonate rezultând compuşi carbonilici ce conferă produsului miros şi gust neplăcut. adiţionată la dublele legături ale acizilor graşi din 100g acilglicerol se numeşte indice de iod. proces folosit la prepararea margarinei. după gradul de acilare al grupelor OH se deosebesc monoacilgliceroli. Ionii carboxilaţi eliberaţi în urma acestei reacţii formează cu cationii sărurile corespunzătoare numite săpunuri. Proprietăţile esterilor depind de natura acidului şi alcoolului din care provin.

Baze teoretice ale chimiei
Acizii fenolici au proprietăţi ale acizilor carboxilici şi fenolilor. Când cele două grupe sunt în poziţie orto se manifestă efectul inductiv negativ (-Is) al grupei -OH care conduce la formarea unei structuri închise numite chelat. Această structură influenţează mobilitatea ionilor H+ care se desprind mai uşor decât în cazul acidului benzoic. 9.5.6. Acizi carbonilici Conţin în moleculă grupele -COOH şi carbonil. În funcţie de tipul grupei carbonil acizii carbonilici pot fi acizi aldehidici sau acizi cetonici. Poziţia grupelor carbonil faţă de grupa carboxil se notează cu litere ale alfabetului grecesc. 9.5.7. Aminoacizi Sunt compuşi organici care conţin în moleculă una sau mai multe grupe aminice precum şi una sau mai multe grupe carboxil. După natura radicalului de care se leagă grupele funcţionale aminoacizii sunt alifatici, aromatici şi heterociclici. După poziţia reciprocă a celor două grupe funcţionale aminoacizii pot fi α, β, γ, δ-aminoacizi. Denumirea aminoacizilor se face: poziţia grupei aminice faţă de gruparea COOH indicată prin litere greceşti la care se adaugă numele acidului Cu excepţia glicocolului care nu are în moleculă atom de carbon asimetric, toţi ceilalţi aminoacizi au şi ca urmare prezintă activitate optică. Izomerii optici sunt D, şi L putând exista şi sub formă de racemic. S-a constatat că din cei 20 aminoacizi naturali cu răspândire universală care intră în structura proteinelor şi care sunt metabolizaţi în organisme vii fac parte din seria L (numărul aminoacizilor este mai mare unii dintre ei gasindu-se rar în unele proteine sau liberi în plante) Proprietăţi chimice Datorită prezenţei în moleculă a funcţiunilor acidă şi bazică, aminoacizii există în soluţie apoasă sub formă de ioni bipolari: În mediu acid aminoacizii se comportă ca baze (acceptă H+) iar în mediu bazic, ca acizi (cedează H+). Datorită acestei proprietăţi aminoacizii migrează în câmp electric. Dacă în soluţia unui aminoacid se adaugă o mică cantitate de acid sau bază, aceasta va fi neutralizată fără a se modifica apreciabil pH-ul. Pe această proprietate se bazează funcţia tampon a aminoacizilor în organismele vii. Proprietăţi chimice Proprietăţile aminoacizilor se datorează prezenţei grupelor -NH2 sau -COOH precum şi prezenţei lor simultane. Proprietăţi datorate prezenţei grupării -COOH Aminoacizii reacţionează cu hidroxizii alcalini formând săruri:
H 2N R COOH + NaOH
H+

H3N+

R

COO-

H 2N

R

COONa + H2O

Aminoacizii reacţionează cu alcoolii, în cataliză acidă, formând esteri:
H 2N R COOH + HOR' H 2N R

Aminoacizii reacţionează cu PCl5 rezultând cloruri acide, stabile sub formă de clorhidraţi:
O H 2N R COOH + PCl 5 H2N R C O H3N
+

COOR' + H2O

+ POCl3 + HCl Cl HOCl

R

C

Decarboxilarea aminoacizilor conduce la obţinerea de amine fiziologic active. În organismele vii reacţia se desfăşoară enzimatic:

71

Baze teoretice ale chimiei
H 2N R CH 2 COOH -CO2 H 2N R CH3

Reducerea aminoacizilor conduce la aminoalcooli
H2N R CH2 COOH + 2H2 H 2N R CH2 CH2 OH + H2O

În prezenţa amoniacului, aminoacizii conduc la formarea amidelor. Spre exemplu acidul αaminosuccinic (acid aspartic) în reacţie cu amoniacul conduce la obţinerea amidei acidului aspartic, asparagina:
HOOC CH NH2 COOH + 2NH3 COOH H C NH2 O CH 2 C NH2 + H2O

Reacţia este foarte importantă pentru că reglează conţinutul de amoniac din organismele vegetale deoarece o concentraţie prea mare de amoniac este toxică pentru plante. Prin formarea amidelor, plantele blochează amoniacul în exces care în caz de nevoie este eliberat prin reacţia inversă. Proprietăţi datorate prezenţei grupei -NH2 Aminoacizii reacţionează cu acizi minerali conducând la formarea de săruri. Alchilarea aminoacizilor la gruparea aminică se realizează cu iodură sau sulfit de metil, în mediu alcalin, rezultând săruri cuaternare de amoniu numite betaine. Reprezentantul clasei este derivatul trimetilat al glicocolului, betaina propriu-zisă care se găseşte în sfecla de zahăr:
H3N+ H2 C COO- + 3CH3I (CH3)N+

Acilarea grupelor aminice se realizează cu cloruri acide sau anhidride rezultând aminoacizi acilaţi. De exemplu, glicocolul se acilează cu clorura de benzil rezultând benzilglicocol:
O HOOC CH 2 NH2 + Cl C C6H5 HOOC CH 2 NH O C C6H5

CH2

COO-

Dacă reacţia este condusă în prezenţa clorurii unui aminoacid rezultă peptide
O HOOC CH2 NH2 + C Cl CH2 NH2 O HOOC CH2 NH C CH2 NH2

Reacţia cu acidul azotos se petrece în mediu acid şi determină dezaminarea aminoacidului conducând la hidroxiacizii corespunzători cu degajare de azot. De exemplu, alanina se dezaminează în prezenţa acidului azotos rezultând acid lactic:
CH3 CH NH 2 + HONO CH 3 CH COOH OH + N2 + H2O HOOC

Reacţia de transaminare se desfăşoară între un cetoacid şi un aminoacid rezultând aminoacidul cetoacidului şi cetoacidul aminoacidului. În organismul viu aceste reacţii se petrec sub acţiunea transaminazelor când are loc transferul unei grupării -NH2 de la un aminoacid la un cetoacid rezultând un nou aminoacid şi un nou cetoacid: Dezaminarea aminoacizilor se realizează oxidativ, hidrolitic sau reductiv, reacţia fiind importantă în metabolismul organismelor vii.. Dezaminarea oxidativă conduce la α-aminoacizi:
R CH NH2 + 1/2O 2 R C O + NH3

Dezaminarea hidrolitică conduce la α-hidroxiacizi:
R CH NH2 + HOH R H C OH + NH3 HOOC COOH

HOOC

COOH

Dezaminarea reductivă conduce la acizi carboxilici:
R CH NH2 + H2 R H2 C COOH + NH3 HOOC

Proprietăţi determinate de prezenţa simultană a celor două grupe funcţionale Reacţia de dezaminare şi decarboxilare are loc la obţinerea alcoolilor prin procese de fermentaţie alcoolică ale cerealelor sau cartofilor sub acţiunea enzimelor din drojdia de bere. Spre exemplu leucina din cartof prin fermentaţie alcoolică conduce la alcool izoamilic:

72

Baze teoretice ale chimiei
CH 3 H C CH3 CH2 CH NH 2 COOH + HOH CH 3 H C CH3 CH2 CH 2 OH + CO 2 +NH 3

Aminoacizii formează cu metalele grele (Ni, Pb, Cu) săruri complexe frumos colorate, proprietate utilizată în chimia analitică pentru identificarea cationilor respectivi. Aminoacizii participă la reacţii de condensare cu eliminare de apă între grupele -NH2 şi – COOH, rezultând peptide sau proteine, în funcţie de numărul de aminoacizi care participă la reacţie. Legătura dintre aminoacizi se numeşte legătură amidică sau peptidică. De exemplu, glicina şi alanina se condensează formînd o trpeptidă numită glicil-alanil-glicina:
H 2N CH 2 COOH + H 2N CH CH 3 COOH +H 2N CH 2 COOH H2 N CH 2 C O NH CH2 C O NH CH2 COOH

Aminoacizii se împart în mai multe grupe: • Aminoacizi monoamino monocarboxilici (acid α-aminoacetic sau glicocol sau glicina; acid αaminopropionic sau α-alanina; acid α-aminoizovalerianic sau valina; acid α-aminoizocapronic sau leucina); • Aminoacizi hidroxilaţi (acid α-amino-β-hidroxipropionic sau serina; acid α-amino-β-hidroxibutiric sau treonina); • Aminoacizi tiolici conţin grupa tiolică (SH) sau tiolică substituită (acid α-amino-β-tiol propionic sau cisteina; acid α-amino-γ-metil-tiobutiric sau metionina); • Aminoacizi monoamino dicarboxilici (acid α-amino-succinic sau acid aspartic; acid α-aminoglutaric sau acid glutamic); • Aminoacizi diamino monocarboxilici (acid α,δ-diaminovalerianic sau ornitina; acid α,ε-diaminocapronic sau lizina; acid α-amino-δ-guanidin-valerianic sau arginina; acid α-amino-δ-carbamid (ureid)-valerianic sau citrulina); • Aminoacizi aromatici (acid α-amino, β-fenil propionic sau fenilalanina; p-hidroxifenilalanina sau tirozina); • Aminoacizi heterociclici (acid α-amino,β-indol propionic sau triptofan; acid α-amino,β-imidazol propionic sau histidina. 9.5.8. Peptide Sunt combinaţii organice care pot fi considerate ca amide substituite ce rezultă prin eliminarea de apă între doi sau mai mulţi aminoacizi (între o grupă carboxil a unui aminoacid şi o grupă amino a altuia). Resturile de aminoacizi din peptide sunt legate covalent prin legături peptidice: Datele experimentale indică faptul că legătura peptidică -CO-NH- constituie un sistem simplu conjugat, în care conjugarea se realizează între perechea de electroni π a grupării carbonilice şi perechea de electroni neparticipanţi de la atomul de N vecin. În urma delocalizării electronilor, legătura peptidică manifestă un caracter pronunţat de legătură dublă. Peptidele cu un număr mai mic de 10-20 resturi de aminoacizi în moleculă sunt denumite oligopeptide. Peptidele cu număr mai mare de resturi de aminoacizi în moleculă sunt numite polipeptide. Polipeptidele a căror secvenţă specifică este mai mare de 50 reziduuri sunt numite în mod obişnuit proteine dar cercetătorii au păreri diferite legate de numărul de reziduuri de aminoacizi de la care se foloseşte acest termen. Când doi sau mai mulţi aminoacizi se combină pentru a forma peptide, ceea ce rămâne din fiecare aminoacid după îndepărtarea apei este denumit reziduu al aminoacidului. Reziduul care are o grupă amino liberă se numeşte N-terminal iar cel care are o grupare carboxil liberă se numeşte C-terminal. Reziduurile se denumesc după numele aminoacidului eliminându-se cuvântul acid. Pentru a denumi peptidele se începe cu numele grupei acil reprezentând reziduul Nterminal urmat, în ordine, de numele grupelor acil reprezentând reziduurile interne. Numai reziduul C-terminal este denumit cu numele aminoacidului de la care provine şi acesta reprezintă sfârşitul numelui peptidei.
CO NH

73

K. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1.H.htm#Atomic Structure. H. 2nd edition. 1973 .N. 3. 1999 . E. 6. Delian.. Bucureşti. Beard. Doonan. Metab. Marcel Dekker.. W. fiecare cu structura sa primară. 2. W. – 1989. Toma.Molybdenum hydroxylases as drug-metabolizing enzymes. 8.numărul. 1985 . 2005 .Using softer X-ray absorption spectroscopy to probe biological systems. Biobehav.imunoglobuline). enoli şi fenoli. George. Buckley..D. • structura terţiară ..ac. 10. Semnificaţii ale reprezentării glucidelor prin formule liniare. 5. 6. Atkins.Mecanisme de reacţie în chimia organică. 74 .Miracle cure organic germanium. Kastin. • rol de catalizatori ai reacţiilor chimice în sistemele biologice (aceste proteine se numesc enzime). Proprietăţi speciale ale acizilor dicarboxilici. Intreprinderea Editorial-Poligrafică Stiinţa. Institute of Higher Education. J. • structura cuaternară . Rev.. 1989 . A. Pickering. C. Beedham.. Reacţii de dezaminare a aminoacizilor.. • structura secundară .W. Bazicitatea aminelor alifatice şi aromatice. Inc. Freeman & Company.Chemical principles: The Quest for Insight. C.uk/buckleyc/atomic. Ştiinţifică. Republica Moldova. A.. 13(1). 9. împotriva substanţelor străine şi celulelor provenite din alte organisme (sub formă de anticorpi. P.. 12: 392-401.A. Bibliografie selectivă 1. 3. această reacţie de apărare a organismului viu se numeşte imunitate . 16(1-2): 119-156. 2. • rol de apărare a organismului. Dawson. rezultat al asocierii a două sau mai multe catene polipeptidice numite protomeri.. J. 2005 .. G.Introduction to Atomic Structure. Drug.. Synchrotron Rad. Dobrescu. Chişinău. Jones L. • rol hormonal participând la reglarea proceselor biochimice (unele proteine sau polipeptide pot acţiona ca hormoni). Neurosci. 1997 .newi.. Badea.nivelul de organizare structurală cel mai înalt. Proteinele îndeplinesc multe funcţii importante în organismul viu: • rol structural împreună cu lipidele şi glucidele (reprezintă suportul chimic structural al tuturor formaţiunilor morfologice evidenţiate în celulele şi organele plantelor. Japan Publications Inc. Condensarea compuşilor carbonilici.J.. 4. Sagi.replierea şi înfăşurarea segmentelor α-helicoidale şi β-pliate într-o organizare spaţială complexă sub formă de ghem sau globulă. Asai.orientarea spaţială a catenei polipeptidice ( variante ale structurii secundare sunt structura α-helicoidală) şi structura β-pliată). 7. Reacţii ale fenolilor determinate de prezenţa nucleului benzenic. New York. animalelor şi microorganismelor). Akabayov. Diferenţe structurale între alcooli. Proteinele se caracterizează prin patru nivele de organizare structurală care indică: • structura primară ..J... Burzo. 7. • rol de transport activ a unor substanţe micromoleculare şi al ionilor anorganici... Ed. 2001 . I. Reacţii ale alcoolilor la legătura oxidrilică. secundară şi terţiară într-un conglomerat spaţial complex. S.Baze teoretice ale chimiei Proteinele şi acizii nucleici sunt cei mai importanţi componenţi chimici ai materiei vii. 8. I. Reacţii ale acizilor monocarboxilici pentru obţinerea unor derivaţi funcţionali. 47-53.Procesele fiziologice din plantele de cultură. C.L.. B. natura şi succesiunea resturilor de aminoacizi. Reacţii de condensare a aminoacizilor – legătura peptidică. F. Crăciun..J. I.. C. 4. 5.Handbook of nutritionally essential minerals. • rol în contracţia musculară (actina şi miozina din muşchi). Rev. Aluminum-induced neurotoxicity: alterations in membrane function at the blood-brain barrier. North East Wales. http://www. ciclice sau de perspectivă. Banks.

Olson. I. W. Bucureşti.2001 . G.D. 16. Didactică şi Pedagogică. Biol.. 2000 . F. 34.A. Holben. 1991 . P.U. Res. J. Meisch. 33. Bucureşti. Biochem.Magnesium.. Kronenberg. Med..D. 11.. Zumdahl. 25. Muscalu. Olson. J. A... M. Cambridge University Press. Food and Nutrition Board... J. J. Washington DC.. A.The physiology of flowering plants. M. Acford. 1995 . Univ. 1980 . V. Industrial Estate. Smith.. M. 1972 .W.Baze teoretice ale chimiei 9. I. National Academy Press. H. Humelnicu. Z. nickel. 1985 . – 2002..Molecular orbital method and molecular ionization potentials.. Carnieri. 1999 . Phys.. Tehnopress. Am. Institute of Medicine. D.B.. Benzschawel... iron. Dorobanţu. I. Ross. J. Mülliken. boron. Cojocaru.2000. Baia.. M. M. Suciu. J. “Alexandru Ioan Cuza”. Baltimore..W.K. 1999 . Magnesium. .M. Bucureşti. Presses Polytechniques et Universitaires Romandes.. Braz. 63(5): 797S-811S. A. D... C. Nedelcu. Olteanu. Neniţescu...B. V. Martins.. 74: 736738. Ed. 15.. Wilson. R. 36.A. 22. manganese.Inhibitory effects of zinc on magnesium balance and magnesium absorption in man. Mukund.Dual function of the selenoprotein PHGPx during sperm maturation..D.S. Shike.Chimie generală. Ciobotaru.. Powis.Modern inorganic chemistry. M. T. Res..S. Duca. D.C. Fairbanks. Elucidating a biological role for chromium at a molecular level. Massachusetts. 1998 . Lane. Sussex..R.. 1948 . Williams.... S. F.... Ed.Chemistry – reactions. 23. H. N. vol. Gh. 2000 . Marcu. Did.. D. 9th ed.. Institute of Medicine... T.. D.. P.k 1996 . Öpik. Nutrition in Health and Disease.Fiziologie vegetală. J. Chem.. J. Williams & Wilkins.1997 . 18. Rolfe. F. D. 37.. Foster. şi Pedag. C.M.. vitamin K. 14. Food and Nutrition Board. 9th ed. 35.The thyroid gland. Adams.Chimie anorganică..A biological function for cadmium in marine diatoms.G. 97(9): 4627-4631. Ross. 1978 . 32.Tratat de chimie anorganică.H. Bucureşti.. 29.W. H..Copper biochemistry and molecular biology.. F. 13(5):479-484.. Ed. M. A. 21. GAMA.. W. I. Iaşi.. Vercesi.A. Larsen. 75 . Biol. Williams & Wilkins.. 20(5): 635-638..The diverse role of selenium within selenoproteins: a review. Ed. Chambers. Iaşi. C. vol. eds. ***** . Hay. 116(1): 91-95... National Academy Press. 270: 8389-8392. Aragno. 1999 . New York.R. eds. Acc. Saunders Company. M. Shils. 30. 13. 1996 . Rev. Shils. 1994 .E. Inc.. Shike. vanadium. 10. J. Nutr.J.E. 9th ed.. Baltimore. Ed. chromium. M.. Introducere în chimia anorganică.. Gobat... V. 1999 . Vitamin D. copper. Shike. Arch Microbiol.I. Ursini. Enciclopedică Română. Iaşi.. Ross. Coll.C. Norris. 17. J. Heim. Morel. Ed. 33(7): 503-510. I. 346(1): 1-8.. and Fluoride.Chimie analitică generală. 31. 2007 . Univ. Dima.... R. Asachi”.Biochimia vitaminelor. H. D.. M. 1987 . Phosphorus. Vasiliu. 285(5432): 1393-1396. Popescu. Goldberg.M. D..Glyceraldehyde3phosphate ferredoxin oxidoreductase. D. Chem. Negoiu. vol.The role of vanadium in green plants. ***** . silicon.. P. Zamfirache. Baltimore. Philadelphia. 19.. S.Calcium. Molea. 1975 .Elemente de chimie generală. T. Hazegh-Azam.Ultratrace minerals.E.. Macmillan Publishing Co. G.C. Iaşi. J. Ed. Williams Textbook of Endocrinology. Davies..C.Iron in Medicine and Nutrition. Vincent. 20. Influence on cell division of Chlorella. eds. Ed Azimuth.. Am. Linder.H. 99(7): 836-843. E. Ed. Chemistry. Heath and Company.. Larsen. . Dillard. Nielsen. S.M. Biochemistry.. Iaşi.W. M. J. structure and properties. C. D. and zinc. A. H. Matthey.C. III.F. molybdenum. – 1989. 26. iodine. A. Kiess. Diet.M. Ed.. didactică şi pedagogică. Assoc. Milică. S.S. Ltd. 1972 . I. 1978 . M. eds. Tehnice “Gh. Spencer.. Shils. A. Nutrition in Health and Disease. 2005 . Şt. Teşu. Nutr.The mechanism and biological role of calcium transport by plant mitochondria. Holliday. Washington DC. 38. M. 1999 . Mustacich.Dietary reference intakes for vitamin A. a novel tungstencontaining enzyme with a potential glycolytic role in the hyperthermophilic archaeon Pyrococcus furiosus. France. 12.Dicţionar de fizică. Shils.Thioredoxin reductase. Clin.. 24. Olson.. 2005 . Am.. Anglia.. C. Tehnică.. I. 27. 28.Le sol vivant. Science.R. 9th ed. 1982 Fiziologia plantelor. 1998 .F.

Baze teoretice ale chimiei 76 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful