CHIMIE GENERALA - CURS

-

Cuprins
1

INTRODUCERE

1.Baze teoretice ale chimiei
1.1. Definiţie şi ramuri ale chimiei 1.2. Unităţi de măsură 1.3. Materia şi substanţele chimice 1.4 Elemente chimice 1.5. Reprezentarea substanţelor chimice 1.6. Legi fundamentale ale chimiei 1.6.1. Legea conservării masei 1.6.2. Legea proporţiilor definite 1.6.3. Legea proporţiilor multiple 1.6.4. Legea proporţiilor echivalente 1.6.5. Legea lui Avogadro 2. Teoria atomică a materiei 2.1. Structura atomului 2.2. Modele atomice 2.2.1. Modele atomice precuantice 2.2.2. Modele atomice cuantice 2.3. Orbitali atomici 2.3.1. Orbitali atomici de tip s 2.3.2. Orbitali atomici de tip p 2.3.3. Orbitali atomici de tip d 2.3.4 .Orbitali atomici de tip f 2.4. Ocuparea cu electroni a orbitalilor atomici 2.4.1. Principiul ocupării succesive a orbitalilor cu electroni 2.4.2. Principiul de excludere al lui Pauli 2.4.3. Regula lui Hund 3. Sistemul periodic al elementelor 3.1. Generalităţi privind tabelul periodic al elementelo 3.2.Structura tabelului periodic al elementelor 3.3. Corelaţii între structura învelişului de electroni şi poziţia elementelor în sistemul periodic 3.4. Periodicitatea proprietăţilor elementelor chimice 3.4.1. Proprietăţi neperiodice ale elementelor chimice 3.4.2. Proprietăţi periodice ale elementelor chimice 4. Legături chimice 4.1 Legături chimice intramoleculare 4.1.1. Legătura ionică 4.1.2. Legătura covalentă 4.1.3. Legătura metalică 4.2 Legături chimice intermoleculare 4.2.1. Legătura de hidrogen 4.2.2. Legături prin forţe van der Waals 5. Stoechiometria reacţiilor chimice 5.1. Stoechiometria – definiţie şi instrumente de lucru 5.2. Reacţii chimice 5.2.1.Reacţii chimice fără modificarea stării de oxidare 5.2.2.Reacţii chimice cu modificarea stării de oxidare 5.2.3. Aspecte cinetice şi termochimice ale reacţiilor chimice 6. Componenţi anorganici ai materiei vii 6.1. Apa - metabolit universal 6.2. Caracterizare generală şi importanţa biologică a elementelor din sistemul periodic

1 1 1 2 3 4 4 5 5 5 6 6 6 6 7 7 7 10 10 10 10 11 11 11 11 11 12 12 12 14 14 14 14 15 15 15 16 20 21 21 21 22 22 22 22 24 25 25 25 27
2

6.2.1. Hidrogen 6.2.2. Grupa IA (1) 6.2.3. Grupa IIA (2) 6.2.4. Metale tranziţionale 6.2.5. Grupa IIIA (13) 6.2.6. Grupa IVA (14) 6.2.7. Grupa VA (15) 6.2.8. Grupa VIA (16) 6.2.9. Grupa VIIA (17) 7. Noţiuni fundamentale de chimie organică 7.1. Efecte electronice în compuşi organici 7.1.1. Efectul inductiv 7.1.2. Efectul electromer 7.2. Noţiuni de izomerie 7.2.1. Izomeria plană 7.2.2. Izomeria spaţială sau stereoizomeria 8. Hidrocarburi 8.1. Hidrocarburi saturate 8.1.1. Alcani şi izoalcani 8.1.2. Cicloalcani 8.2. Hidrocarburi nesaturate 8.2.1. Alchene 8.2.2. Alcadiene 8.2.3. Alchine 8.3. Hidrocarburi aromatice 8.3.1. Hidrocarburi aromatice mononucleare 8.3.2. Hidrocarburi aromatice polinucleare 9. Compuşi organici cu funcţiuni simple 9.1. Compuşi hidroxilici 9.1.1. Alcooli 9.1.2. Enoli 9.1.3. Fenoli 9.2. Amine 9.3. Compuşi carbonilici 9.3.1. Glucide 9.4. Compuşi carboxilici 9.4.1. Acizi monocarboxilici saturaţi 9.4.2. Acizi dicarboxilici saturaţi 9.4.3. Acizi monocarboxilici nesaturaţi 9.4.4. Acizi carboxilici aromatici 9.5. Derivaţi funcţionali ai acizilor carboxilici 9.5.1. Halogenuri ale acizilor carboxilici 9.5.2. Anhidride ale acizilor carboxilici 9.5.3. Amide 9.5.4. Esteri 9.5.5. Acizi fenolici 9.5.6. Acizi carbonilici 9.5.7. Aminoacizi 9.5.8. Peptide BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ INTRODUCERE

27 28 29 31 33 35 36 38 39 42 42 42 42 43 43 44 45 45 45 46 47 47 48 49 49 49 51 53 53 53 54 55 56 57 58 62 62 63 64 64 64 64 64 64 65 66 66 66 68

3

reactivitatea. uneori complexe.Chimia este ştiinţa fundamentală a naturii. Studiul chimiei generale are drept scop stimularea interesului pentru chimie şi furnizarea de informaţii utile. producerea de energie prin reacţii chimice. compoziţia şi proprietăţile substanţelor.1. modele cu care operează chimia etc. precum şi legile care guvernează aceste procese. precum şi cu funcţionarea şi transformările acestora în cursul vieţii.Definiţie şi ramuri ale chimiei CHIMIA este ştiinţa fundamentală a naturii care studiază în mod sistematic: structura. pe care le pune chimia nu se rezolvă prin simplă memorizare. cu proprietăţi specifice. metode. prin numărul mare de substanţe descoperite în natură sau sintetizate în laboratoarele de cercetare şi prin perfecţionarea aparaturii utilizate în laboratoarele de cercetare ştiinţifică. Chimia fizică – ramura care relizează studii ale legilor şi fenomenelor chimice. interpretarea naturii substanţelor pe baza structurii lor.. legi. 4 . Cursul ajută la înţelegerea modelelor fundamentale ale chimiei. ci prin abordarea lor critică şi creativă. Baze teoretice ale chimiei 1. se constată o evoluţie rapidă în cunoaşterea chimică. Biochimia . precum şi utilizările substanţelor în diferite domenii de activitate. conexiunile dintre lumea cotidiană şi cea moleculară. modelarea. utilizând noţiunile de bază. Textul introduce o serie de noţiuni fundamentale utilizate pentru descrierea comportării materiei. precum şi a structurii combinaţiilor chimice prin metode teoretice şi experimentale ale fizicii.ştiinţa care se ocupă cu studiul structurii şi funcţiilor compuşilor prezenţi în organismele vii. subliniind importanţa acestei discipline pentru lumea vie. identificarea. cu excepţia hidrocarburilor şi a derivaţilor lor.ramura descriptivă a chimiei care se ocupă cu sinteza. care se află la baza proceselor ce susţin viaţa. precum şi cu reacţiile compuşilor care conţin carbon legat chimic de hidrogen. transformările pe care le suferă substanţele. mijloace si metodologii de obţinere a informaţiilor legate de compoziţia şi natura substanţelor. arată implicarea acestei discipline în lumea reală şi dezvoltă aptitudini de rezolvare a problemelor pe care le implică această disciplină. sinteza de noi substanţe. Problemele.studiul elementelor chimice şi al compuşilor acestora. Chimia organică . în vederea abordării la un nivel superior a disciplinelor cuprinse în programele analitice ale anilor de studii. Principalele ramuri ale chimiei sunt: Chimia anorganică . 1. proprietăţi ale substanţelor. Chimia analitică – ramura care elaborează şi foloseşte metode. În ultimele decenii. controlează evenimentele din lumea înconjurătoare şi este vitală pentru cele mai multe activităţi.

temperatura se măsoară în grade Kelvin. Multiplii şi submultiplii zecimali ai unităţilor de măsură se denumesc cu ajutorul unor prefixe. Timp 4. unitatea pentru masă este kilogramul (kg). a utilizat drept unitate de masă atomică a 16-a parte din masa atomului de oxigen. se ţine seama atât de numărul de izotopi stabili. precum şi un mare număr de unităţi derivate. considerată iniţial. Valoarea sa depinde de scara termometrică în care este exprimată (Dima. Mărime fizică 1. Unitatea utilizată în laborator este mililitrul (ml). În Sistemul Internaţional.). În natură există elemente compuse din atomi de acelaşi fel (monoizotopice . Intensitate luminoasă Unitate de măsură metru kilogram secundă amper Kelvin candelă Simbol m kg s A K cd Mărimi fizice importante pentru chimie sunt volumul.Unităţi de bază în Sistemul Internaţional Nr. 1. P. ambele componente ale valorii măsurabile conferind semnificaţie determinării. masa se poate considera egală cu greutatea. La stabilirea masei atomice a unui element. Masele atomilor reprezintă. Temperatură 6. Aston. a fi masa atomului de hidrogen. indiferent de locul unde se consideră determinarea (pe pământ. Unitatea de măsură a densităţii este raportul unităţilor de masură ale masei şi volumului (g/cm3 sau g/ml). unitate derivată din unitatea de lungime. dar este destul de frecventă şi exprimarea temperaturii în grade Celsius (oC) sau grade Fahrenheit (oF). din cauza mărimii variabile).Chimia ecologică . et al. Dacă tăria câmpului gravitaţional se consideră relativ constantă. toţi atomii constitutivi au acelaşi număr de protoni. dar este acceptată în acest sistem sub denumirea de unitate unificată de masă atomică şi se desemnează cu simbolul “u”. se utilizează unitatea numită Dalton (1u=1Da=1/NA[g]=1/1000xNA[kg]=1. . masa. Numărul de neutroni este variabil. pe lună etc.Unităţi de măsură Observaţia ştiinţifică cantitativă are drept rezultat un număr şi o unitate de măsură. (1dm3=1l. masele atomice se scriu fără unitate de măsură. unitatea din Sistemul Internaţional este secunda (s) dar. dar cele mai multe există sub formă de amestecuri de izotopi. temperatura. Densitatea unei substanţe este raportul dintre masă şi volum. 1. În sistemul internaţional.Na. În general. Volumul reprezintă spaţiul pe care îl ocupă o substanţă sau un obiect oarecare. În biochimie şi biologia moleculară. se mai folosesc şi unităţi cum ar fi minutul.). crt. 1972). 1cm3=1ml). ora. de către Dalton. unde NA reprezintă numărul lui Avogadro) Atomii sunt alcătuiţi din protoni. Această unitate de măsură nu este inclusă în Sistemul Internaţional. Masa atomică este un număr ce reprezintă de câte ori masa unui atom este mai mare decât unitatea de masă atomică. două caracteristici care depind de cantitatea de substanţă studiată. Masa atomică a unui element 5 . suma maselor protonilor şi neutronilor. Greutatea specifică este un număr fără unitate de măsură. cât şi de raportul între aceştia. fapt ce explică apariţia izotopilor. timpul.1. monitorizarea. Intensitate curent electric 5.. Masa unui obiect nu este influenţată de câmpul gravitaţional şi reprezintă cantitatea de materie pe care o conţine acesta. Unitatea de măsură este m3.1. Mai târziu. cantitatea de substanţă etc. Greutatea unui obiect este răspunsul masei la gravitaţie şi variază în raport cu tăria câmpului gravitaţional. transportul şi transformările chimice ale substanţelor naturale şi sintetice prezente în mediul înconjurător. Temperatura caracterizează starea de încălzire a unui sistem fizic. Pentru timp. ziua sau anul (nu se foloseşte luna. Greutatea specifică este raportul dintre densitatea substanţei studiate şi densitatea unei substanţe de referinţă (în mod obişnuit apa la temperatura de 4oC a cărei densitate este egală cu unitatea). cu precădere în cazul proteinelor. două unităţi suplimentare.660539x10-27[kg]. Pentru un element oarecare. Al etc. Sistemul Internaţional de unităţi (SI) conţine şase unităţi fundamentale (tabelul 1.ştiinţa care se ocupă cu detecţia. Masă 3.2. radianul (rad) şi steradianul (sr).). neutroni şi electroni. cu aproximaţie. Lungime 2. Prin convenţie internaţională unitatea de masă atomică a fost definită ca fiind a 12-a parte din masa izotopului 12C. Tabelul nr.

fiind alcătuite din elemente chimice combinate în rapoarte de masă bine definite.023x10 23).) şi 24% Cl-37 (36. H2. în proporţii de masă definite. Substanţele pot suferi schimbări ale proprietăţilor. 1974). Br2. Gazele pot fi comprimate sau se pot dilata pentru a ocupa diferite volume. egală numeric cu masa moleculară. Atomii. denumite substanţe chimice. Materia ocupă spaţiu şi are masă. cunoscute şi sub numele de reacţii chimice. se numesc proprietăţi fizice. reprezentând universul observabil. Modurile caracteristice în care o substanţă participă la reacţii chimice în urma cărora îşi schimbă compoziţia sunt denumite proprietăţi chimice. au formă şi volum definite şi nu suportă compresiuni apreciabile. dar nu implică transformări prin reacţii chimice. Ca şi masa atomică.reprezintă o valoare medie a maselor izotopilor stabili ai elementului respectiv. deoarece este compus din 76%. reprezintă schimbări ale aspectului fizic care nu afectează identitatea. Ele capătă proprietăţi diferite de ale fiecărui element component în parte iar elementele. Acele proprietăţi care descriu substanţa însăşi.a. adimensională. dar nu au formă specifică. masele atomice absolute nu pot fi utilizate în practică. diferite din punct de vedere chimic. 6 . Ca şi masa atomică absolută.45u. Chimia se ocupă cu studiul unor specii materiale bine definite din punct de vedere structural.96u. este o mărime relativă. care reprezintă acele caracteristici ale substanţei ce servesc pentru a o identifica şi a o diferenţia de alte substanţe. trecerea substanţelor solide în stare lichidă sau gazoasă). îşi pierd proprietăţile caracteristice. motiv pentru care masele atomice nu au întotdeauna valori reprezentate prin numere întregi [spre exemplu.a. Substanţele simple sau elementare sunt acele substanţe care sunt formate din atomi ai aceluiaşi element şi nu pot fi descompuse prin mijloace chimice în substanţe mai simple (Cl2. lichidă şi solidă.)]. Materia poate exista în trei stări de agregare: gazoasă. spargerea. Substanţele chimice se deosebesc între ele prin proprietăţi. masa moleculară absolută are valori extrem de mici şi se determină prin împărţirea moleculei gram la numărul lui Avogadro. Masa moleculară reprezintă suma maselor atomice relative ale atomilor ce alcătuiesc molecula unei substanţe. Modificările chimice. Aceeaşi situaţie este şi în cazul atomilor şi moleculelor. ocupând întreg volumul şi luând forma recipientului în care se află. Molecula gram (mol) reprezintă cantitatea de substanţă simplă sau compusă. cum ar fi modificările de stare (tăierea. clorul are masa atomică 35. fizice şi chimice.97u. din punct de vedere chimic. Solidele sunt rigide.m. având existenţă fizică definită. O2 etc. Lichidele au volum propriu. S-a determinat că un mol din orice substanţă conţine 6.). aceste modificări putând fi clasificate la rândul lor în modificări fizice şi modificări chimice. mol electronic – echivalent cu electronul gram. Substanţele chimice reprezintă compuşi a căror compoziţie şi structură sunt constante şi invariabile (Albu et al.Cl-35 (34. mol molecular – echivalent cu molecula gram.023x1023 particule. au masă proprie numită masă atomică absolută. Valoarea masei atomice absolute se stabileşte raportând valoarea atomului gram la numărul de atomi dintr-un atom gram. 1. topirea. Modificările fizice. Atomul gram reprezintă cantitatea în grame dintr-un element egală numeric cu masa atomică a acestuia. motiv pentru care iau forma vaselor în care sunt depozitate. Gazele se caracterizează prin aceea că nu au volum şi formă proprii.3. Lichidele nu suportă comprimări avansate. care este numărul lui Avogadro (6. Elementele constitutive se află. mol ionic – echivalent cu ionul gram. Noţiunea de mol se referă şi la alte tipuri de particule: mol atomic – echivalent cu atomul gram. exprimată în grame. la rândul lor. reprezintă transformarea unor substanţe în alte substanţe.m. Materia şi substanţele chimice Materia este definită ca substanţa din care sunt alcătuite obiectele fizice. Datorită valorii lor extrem de mici. Substanţele compuse sunt alcătuite din atomi diferiţi şi pot fi transformate prin metode chimice în două sau mai multe substanţe simple. Substanţele chimice pot fi simple şi compuse. Cele mai utilizate proprietăţi pentru identificarea unei substanţe sunt acelea care pot fi măsurate şi exprimate numeric..

filtrare. substanţele există sub formă de amestecuri de substanţe pure solide. Formula chimică poate fi brută. obţinute în laborator. compoziţia şi proprietăţile lor nu sunt aceleaşi în toată masa amestecului (nisip în apă. Kr. în cea mai mare parte.). Din cele 118 elemente descoperite până în prezent.).4 Elemente chimice Elementul chimic sau substanţa elementară reprezintă totalitatea atomilor care au acelaşi număr atomic (Z) (provine din cuvântul latinesc elementum care înseamnă component al materiei). N.restul elementelor chimice din tabelul periodic). Speciile de atomi ai unui element care au acelaşi număr atomic. Ne. 1. după numărul legăturilor pe care le formează.H. ca şi în cazul simbolurilor elementelor chimice. Reprezentarea substanţelor chimice Compuşii chimici se reprezintă în scris prin formule chimice care. Amestecurile pot fi omogene şi heterogene. 90 sunt elemente chimice naturale. Ea reprezintă un multiplu de numere întregi al formulei brute (se poate ca formula moleculară să coincidă cu formula brută). solidă . numite impurităţi. putând fi separată de celelalte prin metode fizice sau mecanice. Elementele chimice se găsesc în natură sub cele trei stări de agregare (gazoasă . Ele au semnificaţie atât calitativă.În general. pe baza proprietăţilor diferite ale componenţilor şi implică numai modificări fizice. sublimare. vinul . cromatografie. Fiecare substanţă din amestec îşi păstrează identitatea şi ca urmare proprietăţile. se numesc izotopi şi ocupă acelaşi loc în sistemul periodic al elementelor. di-. care se numesc soluţii. 1. 7 . exprimată prin numărul de legături simple pe care le poate forma atomul respectiv cu ceilalţi atomi sau prin numărul de electroni pe care un element îi cedează sau îi acceptă când reacţionează pentru a forma un compus. Formula moleculară indică tipul şi numărul de atomi de fiecare fel dintr-un compus chimic. introducându-se noţiunea de valenţă. ca urmare. Simbolurile elementelor chimice sunt utilizate internaţional.amestec omogen sau soluţie de gaze. Elementele sunt cunoscute prin denumiri uzuale şi prin abrevieri care constau în simboluri unice. cum ar fi: distilare (simplă sau fracţionată). extracţie etc. tetravalenţi. Valenţa multor elemente este determinată de abilitatea lor de a se combina cu hidrogenul sau de a-l înlocui din diferiţi compuşi. Atomii sunt denumiţi mono-. Formula structurală este o reprezentare simbolică a modului de legare a atomilor componenţi într-o moleculă indicând succesiunea legării lor precum şi locul pe care îl ocupă în moleculă o anumită particularitate structurală. Cl. Analiza formulelor chimice a condus la ideea capacităţilor diferite de combinare a elementelor chimice. Formula brută indică natura elementelor şi proporţia relativă între numărul atomilor elementelor componente. O. iar restul elemente chimice artificiale. Separarea şi purificarea substanţelor se realizează prin diferite metode. He. În natură. izotopii au proprietăţi aproape identice. Acestea sunt reprezentate prin simboluri temporare. Hg. recristalizare. praf suspendat în aer etc. Caracteristica principală a amestecurilor este aceea că au compoziţie variabilă ce determină variaţia proprietăţilor lor fizice (densitate. fapt pentru care au aceeaşi compoziţie şi aceleaşi proprietăţi în toată masa (aerul . dar numere de masă diferite. antrenare cu vapori. deosebindu-se între ei prin numărul diferit de neutroni din nucleele lor atomice. moleculară şi de structură. Elementele chimice cele mai noi sunt cele cu numerele de ordine sau numerele atomice (Z) între 112 şi 118. lichidă .Br. sunt alcătuite din substanţe miscibile. lichide sau gazoase.5. amestecuri de atomi cu acelaşi număr atomic (Z). Având acelaşi număr atomic. F. Elementele chimice reprezintă. tri-. temperatura de fierbere etc. Substanţele sunt răspândite în proporţii diferite în scoarţa terestră. Rn. substanţele chimice conţin mici cantităţi de substanţe străine. Xe. Amestecurile omogene. dar cu numere de masă (A) diferite. formate din una sau două litere alese pentru a reprezenta elementul respectiv. identificate în natură.soluţie lichidă complexă. cât şi cantitativă. Valenţa reprezintă capacitatea de combinare a unui element. Ar. au semnificaţie calitativă şi cantitativă. aliajele soluţii solide). Amestecurile heterogene sunt alcătuite din substanţe nemiscibile şi.

în general. descoperită şi formulată Lavoisier. Legea conservării masei Legea generală a chimiei este legea conservării masei. legi volumetrice – se referă la relaţiile care se stabilesc între volumele de gaze implicate în reacţii chimice şi diferite proprietăţi ale gazelor (legea Boyle-Mariotte. 1. excepţii sunt peroxizii. cu excepţia situaţiilor când formează compuşi unul cu celălalt sau cu oxigenul. Ba). superoxizii şi combinaţiile cu elemente mai electronegative. cînd oxigenul are numărul de oxidare –1.6. • numărul de oxidare al aluminiului este întotdeauna +3. într-un sistem închis. CaH 2 etc. K. legea GayLussac. Există reacţii chimice (reacţii nucleare) care se desfăşoară cu micşorarea considerabilă a masei reactanţilor când legea conservării masei se poate enunţa astfel: suma maselor reactanţilor este egală cu suma maselor produşilor de reacţie plus deficitul de masă dat de formula lui Einstein (dm = dE/c2). se definesc electronii de valenţă ca fiind electronii care pot participa la realizarea legăturilor chimice cu alţi atomi. legea lui Charles. Starea de oxidare este un număr atribuit unui element dintr-un compus. au numărul de oxidare –1 faţă de hidrogen.6. • metalele alcaline au numărul de oxidare +1 (Li. legea proporţiilor definite sau constante. Br. prin experimentele lor.1. Diferitele reacţii studiate au condus la un enunţ al legii care a căpătat diferite formulări dintre care cea mai adecvată este: masa unui sistem chimic care evoluează rămâne constantă. Utilizarea conceptului de valenţă nu este întotdeauna satisfăcătoare deoarece multe dintre elemente au valenţe multiple sau pot participa la formarea unor combinaţii complexe. 1. • într-un ion poliatomic. De aceea termenul de valenţă a fost înlocuit cu noţiunea de stare de oxidare sau număr de oxidare. Rb. ţinând cont de următoarele reguli: • numărul de oxidare al oricărui element în stare necombinată sau substanţă elementară este zero. chimiştii au studiat reacţiile chimice. • numărul de oxidare al hidrogenului este în general +1. legea lui Avogadro). în scopul de a determina compoziţia diferitelor substanţe chimice. Proust a arătat că un compus dat conţine întotdeauna exact aceeaşi proporţie de elemente considerată în termeni de greutate. Cs). –2.) când starea de oxidare a hidrogenului este +1. valoare egală cu sarcina ionului hidroxid). este constantă. Legi fundamentale ale chimiei • • Legile care guvernează procesele chimice pot fi împărţite în: legi ponderale – se referă la masele substanţelor care participă la reacţii chimice (legea conservării masei. Principiul constanţei compoziţiei compuşilor este cunoscut ca legea proporţiilor definite sau constante.6. excepţii fiind cazurile în care este legat de un metal ca ion negativ (hidruri metalice . 8 . LiH. 1. Se poate spune prin urmare că suma maselor reactanţilor şi produşilor dintr-o reacţie chimică. • metalele alcalino-pământoase au numărul de oxidare +2 (Be. • numărul de oxidare al oxigenului este. Legea proporţiilor definite După anul 1800.NaH. Acest enunţ al legii conservării maselor este valabil pentru reacţiile chimice obişnuite. • halogenii. Sr. Ca. Mg. Na. legea proporţiilor multiple.În legătură cu valenţa. • într-o moleculă neutră suma stărilor de oxidare este zero.). • numărul de oxidare al ionilor monoatomici este egal cu sarcina ionilor respectivi (Zn 2+ are numărul de oxidare +2.2.are numărul de oxidare –1 etc. suma algebrică a numerelor de oxidare a elementelor este (-2) + (+1) = -1. suma algebrică a numerelor de oxidare a elementelor trebuie să fie egală cu sarcina efectivă a ionului [în ionul biatomic hidroxid (OH-). legea proporţiilor echivalente). în care variaţia de masă are valori foarte mici.

Echivalentul gram sau valul reprezintă cantitatea dintr-un element chimic sau dintr-o substanţă compusă.). Legea proporţiilor multiple Prin combinarea a două elemente se pot obţine una sau mai multe substanţe compuse. Pentru elemente.6. ale căror mase se notează cu a şi b. x3. Dacă se consideră două substanţe simple. Legea proporţiilor definite sau constante se aplică numai în cazul compuşilor stoechiometrici (care au o compoziţie constantă).……. În reacţiile de neutralizare: • pentru acizi echivalentul chimic se calculează prin raportul dintre masa moleculară a acidului (M) şi numărul de atomi de hidrogen ionizabili (protoni. Dalton a formulat legea proporţiilor multiple arătând că atunci când. pe de altă parte. Din această lege derivă noţiunea de echivalent chimic.. vor trebui să fie aceleaşi sau multipli întregi ai proporţiilor greutăţilor elementelor diferite când acestea se combină între ele. Din consideraţiile de mai sus se deduce legea echivalenţilor.xn dintr-un alt element II.xn sunt multipli întregi ai cantităţii x1.6. măsurată în grame. conform căreia reacţiile chimice au loc de la echivalent la echivalent. caz în care nu se modifică starea de oxidare. x3..3. cantităţile x2. H+): • pentru baze. echivalentul chimic se calculează în funcţie de natura substanţei. S-au efectuat comparaţii ponderale între substanţe simple care se combină între ele. pe de altă parte. echivalentul chimic este raportul dintre masa atomică a elementului respectiv (A) şi valenţa sa (n): pentru substanţe chimice. Dacă aceleaşi două substanţe simple se combină în cantităţi notate cu a’ şi b’ cu o cantitate definită dintr-o a treia substanţă simplă.……. echivalentul chimic se calculează prin raportul dintre masa moleculară a bazei (M) şi numărul grupelor hidroxil ionizabile (OH-): În cazul sărurilor echivalentul chimic se calculează de la caz la caz. Substanţele simple sau compuse reacţionează între ele în 9 . indiferent de calea pe care se obţine un compus. precum şi de proporţia reactanţilor. raporturile de masă diferite corespund întotdeauna unor numere întregi şi mici. echivalentul chimic se calculează prin raportul dintre masa moleculară a sării (M) şi numărul de echivalenţi de metal din sare (care este egal cu produsul dintre numărul atomilor de metal şi valenţa metalului) • când substanţa participă la reacţii de oxido-reducere echivalentul chimic se calculează prin raportul dintre masa moleculară a substanţei (M) şi diferenţa dintre stările de oxidare ale elementului implicat. adică numărul de electroni cedaţi sau acceptaţi în reacţiile de oxido-reducere considerate. compusul respectiv are întotdeauna aceeaşi compoziţie.4. Echivalentul chimic reprezintă cantitatea dintr-un element sau dintr-o substanţă compusă care se poate combina cu 1g de hidrogen sau cu 8g de oxigen sau care poate înlocui cantităţile menţionate din aceste elemente în oricare dintre compuşii lor (Albu et al. pe de o parte. Legea proporţiilor echivalente ÎRichter a formulat legea proporţiilor echivalente sau reciproce care statutează că proporţiile în care masele a două sau mai multe elemente diferite. pe de o parte. şi de tipul reacţiei la care participă aceasta. când o cantitate constantă dintr-un element I se combină cu diferite cantităţi notate x1. Echivalenţii chimici sunt folosiţi în calculele stoechiometrice din analiza cantitativă.Elementele şi substanţele chimice reacţionează între ele în raporturi de combinare bine definite. ceea ce înseamnă că. Altfel spus. 1. în funcţie de starea de oxidare: • când substanţa nu participă la reacţii de oxido-reducere. x2. numeric egală cu echivalentul chimic respectiv.. rezultă o serie de compuşi. şi cu o aceeaşi cantitate din altă substanţă simplă. raportul lor de combinare este a:b. prin combinarea a două elemente. 1.. care se combină fiecare în parte cu o greutate definită a unui alt element. rezultă că raportul a:b/a’:b’ este un raport de numere întregi şi mici.

023 x 1023 particule/mol. numărul lui Avogadro reprezintă numărul de particule (atomi. moleculară şi structurală. Deoarece atomii au un număr de protoni egal cu numărul de electroni ei sunt neutri din punct de vedere electric. Comparaţi şi discutaţi stările de agregare ale materiei. Enunţaţi diferenţele dintre formulele brută. Hg) este de 22. Prin urmare numărul de molecule dintr-un volum specific de gaz este independent de mărimea sau masa moleculelor de gaz. alcătuind molecule. în condiţii normale de temperatură şi presiune. Suma protonilor (p) din nucleu se numeşte număr atomic (Z). în cazul unor atomi diferiţi. ion-gram.41 l din orice gaz. Masa protonului şi masa neutronului sunt aproape identice.cantităţi proporţionale cu echivalenţii lor chimici. iar masa electronului are o valoare mult mai mică. Suma protonilor şi neutronilor (n) din nucleu se numeşte număr de masă (A). Dacă se consideră 2 substanţe ai căror echivalenţi sunt E1 şi E2 şi ale căror mase sunt m1 şi m2. se poate scrie relaţia care defineşte legea echivalenţilor: E1/E2 = m1/m2 1. molecule etc. Nucleul este alcătuit din particule elementare numite nucleoni. Modele atomice Modelele atomice reprezintă concepte prin care autorii care le propun încearcă să explice proprietăţile atomilor.baze şi săruri. 2. 10 . Protonii sunt particule subatomice încărcate pozitiv. Definiţi noţiunile de masă atomică şi masă moleculară. care s-au perfecţionat de-a lungul timpului.) care se găsesc într-o cantitate echivalentă (atom-gram. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1.1. Cu ajutorul legii lui Avogadro s-a putut calcula volumul unui mol (moleculă gram) de gaz. Prin generalizare. Modelele pot fi împărţite în modele atomice precuantice şi modele atomice cuantice.6. Au fost propuse mai multe modele atomice. 5. încărcat pozitiv. Volumul ocupat de un mol de gaz în condiţii normale (0oC şi 1 atm=760 mm col. şi care păstrează toate proprietăţile chimice ale elementului respectiv. în aceleaşi condiţii de temperatură şi presiune. 3. Pentru a explica proprietăţile constatate experimental ale atomilor s-a dezvoltat teoria structurii atomului elaborându-se mai multe modele. 4. Atomii pot exista în stare liberă sau în combinaţie cu alţi atomi identici sau diferiţi.5. alcătuită dintr-un nucleu central dens. acizi.41 dm3 (volum molar). dar sunt şi cazuri în care atomii conţin un număr de neutroni diferit de cel de protoni (izotopi). iar neutronii sunt neutri din punct de vedere electric.41 l sau 22. Cei mai importanţi nucleoni sunt protonii şi neutronii. indiferent de starea de agregare şi are valoarea aproximativă 6. Calculul echivalenţilor chimici pentru elemente. Enumeraţi regulile pentru stabilirea stării de oxidare a unui element. moleculă-gram) de substanţă. Forţa de atracţie dintre electroni şi protoni. În general. Cercetările efectuate la începutul secolului XX au arătat că atomul este o formaţiune complexă. 2. stă la baza multor proprietăţi ale atomilor. ioni. Legea lui Avogadro Avogadro a emis o ipoteză în conformitate cu care volume egale de gaze ideale sau perfecte diferite. conţin acelaşi număr de molecule. în jurul căruia gravitează un număr de electroni încărcaţi negativ. numărul de protoni este egal cu numărul de neutroni. În nucleu este concentrată sarcina pozitivă şi aproape toată masa atomului. Teoria atomică a materiei 2. iar electronii au un rol major în desfăşurarea reacţiilor chimice. Structura atomului Atomul reprezintă cea mai mică particulă a unui element. Numărul lui Avogadro este o constantă universală de cea mai mare însemnătate şi reprezintă numărul de molecule conţinute în 22. 2. care nu poate fi divizată prin metode fizice şi chimice obişnuite.2.

h = constantă de proporţionalitate. dens.2. Modelul atomic Rutherford sau modelul planetar. 2. conform teoriei lui Bohr. 3. precum şi pentru liniile spectrale. rangul orbitei. • când un electron face un salt de pe o orbită pe alta. În conformitate cu acest model. adică sunt cuantificate. şi este negativâ când un electron trece într-o stare energetică mai joasă. proprii fiecărui element. permise. Electronul se menţine pe orbită datorită compensării forţei centrifuge cu forţa de atracţie coulombiană. atomii constau dintr-un nucleu central mic. J. cunoscută sub numele de constanta lui Plank -34 (6. Diferenţa de energie este pozitivă când un electron face saltul de pe o orbită inferioară pe una superioară. şi concepţia cuantică asupra emisiei radiaţiei electromagnetice. prin urmare. Thomson. care se roteşte cu viteza v. Numărul cuantic principal indică. sau mvr = n h/2π Definind ħ = h/2π drept constantă redusă a lui Plank sau cuantă de acţiune se poate scrie: mvr = n ħ 11 . În conformitate cu această teorie. atomul are formă sferică. Energiile exacte ale orbitelor permise depind de atomul studiat. Nivelurile energetice spectrale corespund. elaborată de Rutherford. Sarcina electrică pozitivă este uniform distribuită în tot volumul său. Prin experimentele sale. momentul cinetic L este: L = mvr Pentru întreaga orbită circulară valoarea devine: L = 2πmvr • în conformitate cu postulatul lui Bohr. presupunând că: • în stare staţionară. Pentru o particulă de masă m. a fost elaborat în anul 1911 de către Ernest Rutherford şi propune o structură planetară pentru atom. Aceasta va avea o frecvenţă direct proporţională cu diferenţa de energie dintre cei doi orbitali: ΔE = hν ν = ΔE/h unde: ν = frecvenţa radiaţiei emise. încărcat pozitiv. datorită câmpului electric care se creează. Bohr a încercat să găsească explicaţii pentru faptul că electronii. pe care le-a observat când atomii sunt excitaţi într-un tub cu descărcare în gaz. În mişcarea pe orbitele permise. înconjurat de electroni încărcaţi negativ care se mişcă pe orbite circulare. energiei electronului care se mişcă pe orbite cu raze din ce în ce mai mari. sunt permise numai acele orbite ale căror momente cinetice sunt multipli ai constantei lui Plank: L = nh în care n = 1.2.1. În mişcarea sa pe orbite circulare. care au energii restricţionate la anumite valori. în mişcarea lor. electronul are un moment cinetic (cantitatea de mişcare x raza orbitei). 2. Teoria lui Bohr propune un model de tip „planetar”. fenomen care se petrece cu absorbţie de energie. iar electronul. nu cad pe nucleul situat în centrul modelului. oscilează în interiorul atomului.…………. nu se aplică legile mecanicii clasice. Modele atomice cuantice Modelul atomic Bohr a fost enunţat în anul 1913 de Niels Bohr. 2πmvr = n h.6256⋅ 10 J⋅ s). număr care este atribuit fiecărui nivel energetic.2. Acest prim model cuantic are la bază concepţia nucleară a atomului. Modele atomice precuantice Modelul atomic Thomson sau modelul atomic static a fost elaborat în anul 1898 de către J. pe o traiectorie circulară (orbită) cu rază r.2. electronii nu emit şi nu absorb energie. încărcat negativ. Diferenţa de energie dintre orbita cu rază mai mare şi cea cu raza mai mică este cedată sau acceptată prin intermediul unei singure cuante de energie. prin emiterea de energie radiantă. electronii se mişcă pe orbite specifice presupuse circulare. elaborată de Max Planck. ΔE = diferenţa de energie dintre cei doi orbitali.n şi este denumit număr cuantic principal.

l = 2 → d. Un orbital reprezintă o regiune specifică dintr-un subnivel. egală cu raza focală (r) (figura 2. 1. Prin urmare. ……. Cea mai mică valoare a numărului cuantic principal n este 1. şi explică de ce electronul. rezultă că nφ = n. Pe de o parte. 2. e ϕ Fig.Momentul cinetic al electronilor trebuie să fie un număr întreg de cuante de acţiune şi. numărul cuantic azimutal este înlocuit cu numărul cuantic orbital sau secundar (l = nφ-1). Modelul atomic Sommerfeld Acest al doilea model atomic cuantic reprezintă o dezvoltare a modelului atomic Bohr şi a fost realizat în anul 1915 de către Sommerfeld care a încercat să explice structura fină a liniilor spectrale. b-axa mică a elipsei) şi. pe care raza focală îl face cu axa mare a elipsei (a-axa mare a elipsei. în mişcarea sa.0529nm). distanţa dintre electron şi nucleu care. există două variabile. 2. o mărime cuantificabilă. l = 3 → f. numărul cuantic azimutal (nφ) şi numărul cuantic radial (nr). nu cade pe nucleu şi ca urmare atomii sunt stabili. l = 1 → p. 0 Când deplasarea electronului se face pe o orbită eliptică permisă. Reprezentarea deplasării unui electron pe o orbită circulară În această situaţie regula de cuantificare este: 2π ∫ mvrd ϕ = nh . = nrh .1. în care nφ este numărul cuantic azimutal. unde: dφ = variaţia unghiului φ.2.n-1) şi determină forma geometrică a unui set de orbitali. nr = numărul cuantic radial rm ax r min ∫ mvrdr Între numerele cuantice principal. Dacă nr = 0. 2.2. 12 . nφ ≥ n. exprimată prin unghiul φ. staţionară. admiţând că electronul parcurge în jurul nucleului nu numai traiectorii circulare. Energia orbitalilor din acelaşi strat creşte de la subnivelul s la subnivelul f (s<p<d<f). Numărul cuantic secundar are valori cuprinse între 0 şi n-1 (0. azimutal şi radial există relaţia: n=nφ+nr. În mecanica cuantică. şi orbita permisă este circulară.): r x e x φ F1 F2 Fig. nr. în jurul nucleului situat în unul din focarele elipsei (F1. În cazul în care electronul (e-) se deplasează pe o orbită circulară.1. poziţia electronului pe orbită. prin urmare. nr.). Această valoare corespunde celei mai mici raze posibile. în care. Subnivelurile energetice se desemnează prin următoarele simboluri:l = 0 → s. variază numai poziţia sa în raport cu nucleul. F2). cunoscută sub numele de raza Bohr (0. ci şi traiectorii eliptice. regiune care conţine maximum 2 electroni cu spin opus. stabilind condiţiile de cuantificare: 2π ∫mvrd 0 ϕ = nϕh . care este dată de variaţia unghiului ϕ (figura 2. Reprezentarea deplasării unui electron pe o orbită eliptică Datorită acestor două variabile. pe de altă parte. Sommerfeld a introdus două numere cuantice.

În anul 1927. Toate acestea conduc la ideea unui model care să ia în consideraţie probabilitatea ca un electron să se afle într-un anumit punct. care este denumită funcţie de undă (ψ). i se asociază o undă. m/s Această relaţie stabileşte legătura între lungimea de undă. iar electronii un înveliş electronic. Pentru caracterizarea acestei mişcări. Schrödinger. Pentru o anumită valoare a numărului cuantic principal. care generează un moment magnetic de spin. Energia electronilor depinde numai de numărul cuantic principal. Lungimea de undă este într-o relaţie de inversă proporţionalitate cu masa şi viteza particulei: λ = h/mv în care: λ = lungimea de undă. există o singură traiectorie circulară şi n-1 traiectorii eliptice. Fiecare dintre orbitali poate să fie ocupat sau nu cu electroni. Prin urmare. Heisenberg a arătat că este imposibil să se cunoască simultan. Starea energetică a unui atom poate fi descrisă dacă se cunosc toate cele patru numere cuantice pentru fiecare electron al său. În afară de mişcarea de rotaţie în jurul nucleului. electronul generează câmp magnetic. se comportă atât ca particulă. deci şi a electronului. cu precizie absolută. h = constanta lui Plank. cât şi viteza de deplasare a unei particule. Numărul cuantic de spin poate lua valorile ±1/2. În anul 1924 Louis de Broglie a emis ideea dualităţii de comportare a microparticulelor. Toate orbitele cu acelaşi număr cuantic principal au aceeaşi energie şi formează un strat electronic. mişcare de spin. Funcţia de undă se obţine prin rezolvarea 13 . Pauli a introdus al patrulea număr cuantic. când se constată apariţia mai multor subniveluri energetice rezultate prin scindarea liniilor spectrale. Acest principiu numit principiul de incertitudine al lui Heisenberg. Cele n-1 subniveluri determinate de numărul cuantic secundar au aceeaşi energie. W. elimină noţiunea de traiectorie a unei microparticule. iar subnivelul f conţine 7 orbitali. Toţi orbitalii unui subnivel au aceeaşi energie. Pentru caracterizarea completă a nivelurilor energetice ale electronului a fost necesară introducerea unui al treilea număr cuantic. Numărul cuantic magnetic poate lua 2l + 1 valori care variază între –l şi +l şi dă informaţii referitoare la orientarea în spaţiu a orbitalilor. kg v = viteza de deplasare a particulei. şi proprietăţi specifice unei particule. Fiecărei particule (electron). subnivelul d conţine 5 orbitali. Modelele atomice anterioare nu au putut calcula intensitatea liniilor spectrale şi energia atomilor multielectronici. electronul are şi o mişcare de rotaţie în jurul axei sale. Aceste niveluri energetice nu pot fi caracterizate de cele două numere cuantice descrise până acum. orientarea în spaţiu şi interacţiunile sale posibile cu alţi electroni. a tratat atomul ca un sistem de unde staţionare. m = masa particulei. Teoria atomică a lui Sommerfeld admite că electronii se deplasează în jurul nucleului pe traiectorii circulare şi eliptice. proprietate specifică unei unde. elaborând pentru unda tridimensională asociată electronului o expresie matematică.Subnivelul s conţine un singur orbital. fiecărui electron dintr-un atom i se atribuie patru numere cuantice care definesc energia sa. la un moment dat. căpătând el însuşi proprietăţi magnetice. Acest câmp magnetic poate fi pus în evidenţă prin interacţiunea sa cu un câmp magnetic aplicat din exterior sau în relaţie cu câmpul altui electron. o microparticulă cum este şi electronul. cum sunt masa şi viteza de deplasare. denumit număr cuantic magnetic de spin (ms) sau numărul cuantic de spin. subnivelul p conţine 3 orbitali. având în vedere natura ondulatorie a microparticulelor. cât şi ca undă. atât poziţia. denumit număr cuantic magnetic (m). În mişcarea sa. Undele sunt caracterizate de lungime de undă şi amplitudine. În mişcarea sa în jurul nucleului.

2. Fig.). l = 0. fiind în număr de cinci. tetralobară.3. Diagramă a orbitalilor atomici de tip p (d. y. În cazul celorlalţi doi orbitali.3. care reprezintă regiunile de probabilitate maximă de prezenţă a electronului.wine1. Trei orbitali d sunt aşezaţi sub unghiuri de 45 o faţă de axele de coordonate şi sunt notaţi dxy. nr.3.geo. al cărui diametru va fi din ce în ce mai mare. z de-a lungul cărora se dirijează lobii (figura 2.2. Pătratul funcţiei de undă reprezintă probabilitatea de a găsi o particulă (electron) într-o anumită regiune a spaţiului.. www.0.fsu. În fiecare strat electronic există trei orbitali p cu simetrie bilobară. m = 0 este orbitalul 1s.4. m = 0 este orbitalul 2s. prin urmare. 0. sunt situaţi de o parte şi de alta a nucleului având.3.3. Orbitalii s au simetrie sferică (figura 2. nr. n = 3. m = 0. m = 0 este orbitalul 3s etc.5.1.edu) În fiecare strat electronic va exista câte un orbital s. dxz (figura 2. z. Orbitali atomici de tip p Orbitalii de tip p apar la n ≥ 2 şi sunt caracterizaţi de l = 1 şi m = ±1. m. 2. Convenţional.. n = 2. l = 0. y. ±2. 14 . Orbitali atomici de tip s Orbitalii de tip s apar de la n ≥ 1 şi se caracterizează prin l = 0. Ecuaţia de undă a lui Schrödinger este ecuaţia fundamentală a mecanicii cuantice şi corelează caracteristicile de corpuscul ale electronului (E. Orbitali atomici de tip d Orbitalii de tip d apar la n ≥ 3 şi sunt caracterizaţi de l = 2 şi m = ± 1.sb. l = 0. Fig. Cei doi lobi ai fiecărui orbital p. 2.).ecuaţiei de undă a lui Schrödinger.arizona. 2.3. Astfel: n = 1.). Orbitali atomici 2.edu) 2.3. www. un singur plan nodal (plan în care electronul nu poate fi găsit niciodată). probabilitatea de existenţă a electronilor este de-a lungul axelor de coordonate. Diagramă individuală a unui orbital atomic de tip s (d.4. orbitalii p se notează în funcţie de sistemul de axe x. v) cu cele ondulatorii date de amplitudinea vibraţiei într-un punct caracterizat de coordonatele x. Orbitalii d au două planuri nodale care împart norul de electroni în patru secţiuni şi ca urmare prezintă structură mai complicată. dyz.

Diagramă a orbitalilor atomici de tip d (d. care se numesc electroni cuplaţi. fx3. E5s < E4d. 2.Orbitali atomici de tip f Orbitalii f apar la n ≥ 4 şi sunt caracterizaţi de l = 3 şi m = ±1. decât pentru primele 3 perioade din sistemul periodic al elementelor.4. www. 2. ±2. Principiul ocupării succesive a orbitalilor cu electroni Stabilirea structurii electronice a elementelor nu ar pune probleme. nr. cu spin opus. Dacă se notează cu E energia reală a substraturilor. fz3].).2. nr. fiind în număr de şapte [fxyz. Doi electroni dintr-un atom nu pot avea toate numerele cuantice identice. fy(x2-z2).4. Orbitalii se ocupă cu electroni succesiv.com) 2. fy3. însă. în ordinea crescătoare a energiei. fx(z2-y2). Regula lui Hund 15 . dacă succesiunea energetică a substraturilor ar fi aceeaşi cu ordinea lor normală. Ocuparea cu electroni a orbitalilor atomici 2. 2. ±3. 0.geo.4.leandraganko.Fig. adică 1s 2s 2p 3s 3p 3d 4s 4p 4d 4f etc. se constată că: E4s < E3d. E6s < 4f etc. Diagramă a orbitalilor atomici de tip f (d. fz(x2-y2). proces care conduce la o succesiune diferită faţă de cea normală. Pentru nivelurile energetice superioare are loc o întrepătrundere a substratelor din diferite straturi.6.3.6.3. 2.4. Această regulă nu se aplică. Principiul de excludere al lui Pauli Acest principiu stabileşte repartiţia electronilor pe orbitali. E6s < E5d. Într-un orbital pot exista maximum 2 electroni. Fig. Structura lor este complicată deoarece aceşti orbitali au trei planuri nodale care trec prin nucleu şi au formă octalobară (figura 2. www.4 .arizona.edu) 2.1.5.

Rn) electroni de valenţă..1.. 3.. Enumeraţi şi comparaţi modelele atomice precuantice şi cuantice. Grupele secundare conţin metale tranziţionale.2. paralele. notate IA. Aceste elemente sunt aşezate în partea de jos a tabelului în două şiruri orizontale. semimetale şi nemetale. adică au configuraţie stabilă de dublet sau octet. Lantanidele şi actinidele sunt două familii de câte paisprezece elemente care se intercalează. şi a ultimei perioade. Perioada 1 conţine două elemente (H şi He). Moseley introduce un nou criteriu de clasificare al elementelor în sistemul periodic.. M. Grupele principale conţin metale. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1.1. VIIIB. un gaz rar. iar numărul său desemnează numărul straturilor ocupate cu electroni). Cele 62 elemente cunoscute la acea vreme au fost aşezate într-un tabel. prin modul de aşezare. a doua după actiniu. După anul 1986 s-a introdus o notaţie nouă a grupelor care utilizează cifre arabe. Kr. iar ultimul.. perioada 6 conţine 3treizeci şi două elemente (de la Cs la Rn) iar perioada 7 începe cu elementul Fr şi conţine douăzeci şi cinci elemente caracterizate şi încă şapte elemente care deocamdată au simboluri temporare. 16 .. L. cu excepţia primei perioade.) şi cuprinde 118 elemente. Numărul perioadei indică numărul straturilor electronice ale atomilor elementelor din perioada respectivă. notate IB.. Cele 16 grupe sunt împărţite în 8 grupe principale. Ar. perioada 2 conţine opt elemente (de la Li la Ne)... în ordinea greutăţii lor atomice. L perioada 3 – elementele au straturile electronice K. Generalităţi privind tabelul periodic al elementelor Sistemul periodic al elementelor a fost descoperit de omul de ştiinţă rus Mendeleev. VIIIA şi 8 grupe secundare.. Tipuri de orbitali atomici caracterizaţi prin numere cuantice. Primul element din fiecare perioadă este un metal alcalin. în perioada 6.. IIA. 4. una dintre legile fundamentale ale naturii.Structura tabelului periodic al elementelor Sistemul periodic al elementelor este format din 7 perioade şi 18 grupe (tabelul 3. după care este completat cu cel de-al doilea electron. IIB. Perioadele sunt notate cu cifre arabe de la 1 la 7 (o perioadă este alcătuită dintr-un şir de elemente cuprins între două gaze rare succesive.Xe.. mai întâi de un singur electron. revenirea periodică a proprietăţilor. în perioada 7. Definiţi cele mai importante particule elementare care alcătuiesc un atom. perioada 3 conţine tot opt elemente (de la Na la Ar). dovedindu-se.Regula lui Hund se referă la modul de completare cu electroni a orbitalilor atomici. Această concluzie referitoare la faptul că proprietăţile elementelor variază periodic în funcţie de masa lor atomică este expresia legii periodicităţii descoperită de Mendeleev. 3. astfel: • • • perioada 1 – elementele au numai stratul electronic K perioada 2 – elementele au straturile electronice K. 3.. N etc. Gazele rare au doi (He) sau opt (Ne.. Sistemul periodic al elementelor 3... prima după lantan. numărul atomic (Z). care începe cu hidrogenul (H). Fiecare orbital este ocupat succesiv. care se termină cu elementul 118. legea periodicităţii se enunţă astfel: proprietăţile elementelor variază periodic în funcţie de sarcinile lor nucleare. Toate grupele secundare conţin câte patru elemente (metale – cele descoperite recent completează perioada 7) cu excepţia grupei IIIB care conţine 32 elemente (metale)... perioada 5 conţine tot optsprezece elemente (de la Rb la Xe). Ocuparea cu electroni a orbitalilor atomici se realizează în aşa fel încât energia întregului sistem să fie minimă. perioada 4 conţine optsprezece elemente (de la K la Kr). M • perioada 4 – elementele au straturile electronice K. În conformitate cu acest criteriu. 2. L. care consolidează succesiunea elementelor stabilită de Mendeleev. Reguli de ocupare a orbitalilor cu electroni.

3. 9..Tabelul nr.1. 10) 27 Co 45 Rh 77 Ir 109 Mt 63 Eu 95 Am IB (11) 29 Cu 47 Ag 79 Au 111 Rg 65 Tb 97 Bk IIB (12) 30 Zn 48 Cd 80 Hg 112 Uub 66 Dy 98 Cf IIA (2) IIIA (13) 5 B 13 Al 31 Ga 49 In 81 Tl 113 Uut 67 Ho 99 Es IVA (14) 6 C 14 Si 32 Ge 50 Sn 82 Pb 114 Uuq 68 Er 100 Fm 7 N 15 P 33 As 51 Sb 83 Bi 115 Uup 69 Tm 101 Md VA (15) 8 O 16 S 34 Se 52 Te 84 Po 116 Uuh 70 Yb 102 No VIA (16) VIIA (17) 9 F 17 Cl 35 Br 53 I 85 At 117 Uus 71 Lu 103 Lr VIIIA (18) 2 He 10 Ne 18 Ar 36 Kr 54 Xe 86 Rn 118 Uuo 28 Ni 46 Pd 78 Pt 110 Ds 64 Gd 96 Cm . Sistemul periodic al elementelor IA (1) K/1 L/2 M/3 N/4 O/5 P/6 Q/7 1 H 3 Li 11 Na 19 K 37 Rb 55 Cs 87 Fr 4 Be 12 Mg 20 Ca 38 Sr 56 Ba 88 Ra IIIB (3) 21 Sc 39 Y 57 La 89 Ac IVB (4) 22 Ti 40 Zr 72 Hf 104 Rf 58 Lantanide 90 Actinide Th Ce VB (5) 23 V 41 Nb 73 Ta 105 Db 59 Pr 91 Pa 92 U VIB (6) 24 Cr 42 Mo 74 W 106 Sg 60 Nd 93 Np VIIB (7) 25 Mn 43 Tc 75 Re 107 Bh 61 Pm 26 Fe 44 Ru 76 Os 108 Hs 62 Sm 94 Pu VIIIB (8.

Baze teoretice ale chimiei 16 .

Tipic. masa atomică relativă. afinitatea pentru electroni. elemente care au electronul distinctiv într-un orbital de tip s. raza atomică. deoarece după fiecare gaz rar începe un strat electronic nou. legate de ocuparea cu electroni a orbitalilor. ultimul strat electronic are structura ns2(n-1)d1-10 [elementele grupelor 3 (IIIB). Elementele care au tendinţa de a accepta electroni. 8 (VIIIB). Caracterul electrochimic este proprietatea elementelor de a ceda sau de a accepta electroni pentru a trece în ioni. ultimul strat are structura ns2np1-6 [elementele grupelor 13 (IIIA). Proprietăţi neperiodice ale elementelor chimice Proprietăţile neperiodice variază continuu şi sunt determinate de nucleele atomice ale elementelor. Proprietăţile chimice ale elementelor sunt strâns legate de configuraţia electronilor. 10 (VIIIB).4. 9 (VIIIB).Baze teoretice ale chimiei 3. conductivitatea etc. Corelaţii între structura învelişului de electroni şi poziţia elementelor în sistemul periodic Având în vedere principiile enunţate anterior. ultimul strat electronic are structura ns1-2 [elementele grupelor 1 (IA) şi 2 (IIA)].4. contează numai electronii de pe ultimul strat. • blocul p – cuprinde elemente care au electronul distinctiv într-un orbital de tip p. cât şi asupra proprietăţilor chimice. chimiştii pot descrie legăturile chimice.2. temperaturile de fierbere şi de topire. Proprietăţile fizice periodice sunt volumul atomic. adică se poate stabili configuraţia lor electronică. Utilizând principiile fizicii. 16 (VIA). configuraţia electronică reprezintă aranjarea electronilor într-un atom. raza ionică. 4 (IVB).3. După tipul de orbital în care se plasează electronul distinctiv. • blocul f – cuprinde lantanidele şi actinidele.1. • blocul d – cuprinde elemente tranziţionale. 11 (IB). 7 (VIIB). 3. elemente care au electronul distinctiv într-un orbital de tip d. moleculă sau altă structură fizică. se poate construi învelişul electronic al diferitelor elemente. Periodicitatea proprietăţilor elementelor chimice 3. pot prevedea cum vor reacţiona atomii. Este o metodă care simplifică descrierea configuraţiei electronice pentru elementele cu masă atomică mare. 6 (VIB). Tendinţele periodice se manifestă atât asupra proprietăţilor fizice. densitatea. Stabilirea configuraţiei electronice se constituie într-un instrument util care conduce la înţelegerea structurii tabelului periodic al elementelor. în chimie. astfel încât notaţia interioară se poate înlocui cu simbolul gazului nobil anterior scrise între paranteze pătrate. elementele chimice pot fi grupate în 4 blocuri: • blocul s – cuprinde metalele alcaline şi alcalino-pământoase. În termeni de fizică atomică sau chimie cuantică. spectrele optice. se 17 . 14 (IVA). spectrele Röntgen ale elementelor cu Z > 10 (acestea depind numai de numerele atomice). punctul de fierbere. Electronii de pe ultimul strat energetic sunt denumiţi electroni de valenţă. 12 (IIB)]. trecând în ioni negativi. 5 (VB). Proprietăţi periodice ale elementelor chimice Aceste proprietăţi sunt determinate de structura învelişului electronic exterior şi configuraţia electronică a elementelor. Proprietăţi neperiodice sunt: numărul atomic Z. 15 (VA). ultimul strat are structura electronică ns2(n1-10 1)d (n-2)f1-14. 17 (VIIA) 18 (VIIIA)]. energia de ionizare. precum şi proprietăţi cum ar fi stabilitatea.4. 3.

de la stânga la dreapta. pentru ca treptat să apară caracterul acid. prin intermediul legăturilor chimice între atomi. hidrogenul şi halogenii.Baze teoretice ale chimiei numesc elemente electronegative iar cele care au tendinţa de a ceda electroni. odată cu creşterea caracterului electropozitiv al metalelor. care se atrag prin forţe electrostatice (conform legii lui Coulomb). elementul cel mai electronegativ din sistemul periodic. valenţa elementelor creşte de la 1 la 8 şi este egală cu numărul grupei. caracterul acid creşte o dată cu numărul grupei. fiind egală cu numărul grupei. electronegativitatea scade de sus în jos. Faţă de hidrogen. reacţii uneori vitale pentru organismele vii. Cu excepţia hidrogenului şi heliului (care au în stratul electronic exterior maximum doi electroni) un strat electronic complet ocupat conţine opt electroni adică un octet.1. caracterul bazic scade de la stânga la dreapta. trecând în ioni pozitivi. valenţa elementelor creşte în perioade de la grupa IA la grupa IVA. 4. Valenţa elementelor este strâns legată de diferitele tendinţe privind reactivitatea elementelor din sistemul periodic. se numesc elemente electropozitive. până la distanţa minimă permisă de repulsiile între învelişurile lor electronice.1 Legături chimice intramoleculare 4. Atomii elementelor sunt mai stabili dacă au stratul electronic exterior complet ocupat cu electroni. Caracterul acid al compuşilor cu hidrogen creşte în grupă de sus în jos. Elementele din aceeaşi grupă principală au aceeaşi valenţă maximă în combinaţie cu oxigenul. 18 . pierd uşor unul respectiv doi electroni în timp ce elementele grupelor 17(VIIA) şi 16(VIA) câştigă unul. Faţă de fluor. şi scade de la grupa IVA la grupa VIIA. Tăria acizilor oxigenaţi creşte. Elementele din grupele 1(IA) şi 2(IIA). Legături chimice Legătura chimică reprezintă un ansamblu de interacţiuni care se exercită între atomi. În urma transferului de electroni de la un element electropozitiv reactiv la un element electronegativ iau naştere ioni de semn contrar. mai reactive. În grupe. Caracterul bazic al hidroxizilor creşte de sus în jos în grupele principale.Modul în care se realizează legăturile chimice are un efect important asupra proprietăţilor unităţilor funcţionale care rezultă. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. caracterul electropozitiv (metalic) scade de la stânga la dreapta şi creşte cel electronegativ (nemetalic). În perioade. Proprietăţi ale elementelor chimice determinate de structura învelişului electronic. În grupe tăria acizilor oxigenaţi scade de sus în jos.1. În perioade. ioni sau molecule. Legătura ionică Teoria electronică a valenţei subliniază realizarea unei configuraţii electronice stabile a stratului de valenţă (dublet sau octet). Structura tabelului periodic al elementelor 2. respectiv doi electroni realizând configuraţii stabile de octet. În perioade. precum şi asupra reacţiilor chimice la care acestea participă. în timp ce electropozitivitatea creşte în acelaşi sens. în perioade. 4. Valenţa maximă faţă de oxigen creşte şi este egală cu numărul grupei principale din care face parte elementul. conducînd la formarea unor unităţi funcţionale.

+ .H . un metal şi un nemetal. Spre exemplu. Structura stabilă de octet se poate realiza şi prin participarea mai multor electroni necuplaţi. MgO) şi unele baze (NaOH. deoarece dubletele de electroni rezultate le aparţin în egală măsură. Norul electronic este distribuit simetric între cele două nuclee. În funcţie de natura atomilor participanţi. CO2 etc. pe de altă parte.) sau moleculele care prezintă simetrie geometrică (CH4.H H . Ea rezultă prin punerea în comun a unui acelaşi număr de electroni necuplaţi de către fiecare dintre cei doi participanţi la legătură. H H În procesul de unire orbitalii atomici se întrepătrund dând naştere unui orbital molecular de legătură. procesele de formare a ionilor pozitivi şi negativi nu sunt independente ci au loc simultan în timpul procesului de formare a legăturilor ionice.1.2. 4. CCl4.. Punerea în comun a unei perechi de electroni conduce la formarea unei singure legături covalente. NaCl. combinaţie ionică: Na. + . pe de o parte. Se formează molecule nepolare. unii oxizi bazici (Na2O. legătura covalentă poate fi nepolară. doi atomi de hidrogen pot pune în comun electronii necuplaţi. KBr. Perechea de electroni de legătură se numeşte pereche de electroni participanţi. LiI. motiv pentru care perechea de electroni de legătură aparţine în egală măsură ambilor atomi. Legătura covalentă Legătura covalentă este legătura care se realizează între atomii elementelor identice sau puţin diferite din punct de vedere al caracterului electrochimic. cum ar fi moleculele diatomice (H2..etc. se formează două sau trei covalenţe adică legături duble sau triple. SrCl2). Astfel. Na+ + Cl - Na+Cl- În cazul combinaţiilor ionice nu se formează molecule. . KI.NO3-. conducând la formarea de molecule sau reţele atomice. datorită atracţiei electrostatice dintre ioni.). în urma unei reacţieii exoterme. Cl . CaCl2 etc) nu reprezintă compoziţia adevărată a substanţei. Ionii se află în nodurile reţelei cristaline şi fiecare ion tinde să se înconjoare cu un număr maxim de ioni de semn opus. Ambii atomi participanţi realizează o configuraţie electronică stabilă. Perechea de electroni participanţi nu aparţine întotdeauna în egală măsură celor doi atomi ai moleculei rezultate. polară sau coordinativă.) 19 . . conduce la obţinerea clorurii de sodiu. În aceste cazuri. care determină ansamblul să adopte o dispoziţie regulată corespunzătoare reţelei cristaline. Legătura covalentă nepolară se caracterizează prin aceea că atomii participanţi la realizarea legăturii sunt de acelaşi fel. KOH. în mod tipic. deplasându-se pe orbite care cuprind amândouă nucleele. permiţând. denumită în mod obişnuit legătură simplă. NaI. NaF. ci raportul de combinare a ionilor constitutivi. Combinaţiile ionice tipice sunt sărurile (LiF. KCl. Legătura ionică nu este dirijată în spaţiu şi nu este rigidă. KF. Ionii participanţi la legătura ionică pot fi monoatomici (formaţi din atomi de un singur tip) sau poliatomici (HO-. Ca(OH)2. conducând la formarea moleculei de hidrogen în care densitatea de electroni este concentrată între cei doi nuclei H. . SO42. înlocuirea uşoară a ionilor din reţea cu alţi ioni. Cl2 etc. dizolvarea compuşilor ionici în solvenţi polari şi. La formarea legăturilor ionice sunt implicate. K2O. ci reţele ionice tridimensionale. Formulele brute atribuite combinaţiilor ionice (NaCl. sodiul metalic reacţionează energic cu clorul în stare gazoasă şi. forţe fizice nedirijate în spaţiu.Baze teoretice ale chimiei În general. NaF. CaO.

rezultând perechi de electroni cu spin antiparalel. Metoda legăturii de valenţă consideră legătura covalentă ca rezultat al suprapunerii orbitalilor atomici nedeformaţi. Orbitalul comun care rezultă este orbitalul molecular cu doi electroni cu spin opus ce aparţine ambilor atomi. nu poate da explicaţii satisfăcătoare pentru tipurile de covalenţe şi proprietăţile substanţelor cu legătură covalentă. Densitatea norului electronic este mai mare în jurul atomului mai electronegativ. fapt pentru care perechea de electroni de legătură este atrasă mai puternic de atomul cu electronegativitate mai mare. Dezvoltarea teoretică a legăturii covalente dintre atomi se bazează pe metode de aproximare. cei doi atomi participă cu număr egal de electroni.. se manifestă forţe de respingere electrostatică. Există compuşi chimici în care nu este respectată regula octetului. care conţin unul sau mai mulţi electroni neîmperecheaţi extrem de reactivi). explicând saturaţia reciprocă şi simultană a covalenţei şi orientarea sa în spaţiu. sunt totuşi combinaţii stabile. La realizarea acestei legături. molecula rezultată este alungită şi prezintă doi poli (un dipol) apărând astfel sarcini electrice parţiale: + δ δ H2 + Cl2 → 2H – Cl Legătura covalentă coordinativă sau semiionică se realizează printr-o pereche de electroni neparticipanţi ai unuia dintre atomii participanţi la legătură (atom donor). De asemenea. 20 . O interpretare cantitativă a legăturii covalente realizează teoria mecanic cuantică. În cazul combinării a doi atomi izolaţi de hidrogen. conduc la obţinerea funcţiei de undă a orbitalilor moleculari. iar dacă spinii sunt antiparaleli. Numărul de covalenţe posibile pentru un atom este egal cu numărul cuplărilor pe care le poate realiza până la obţinerea unei configuraţii electronice stabile. dacă electronii au spini paraleli. ca urmare. În această idee există trei tipuri de excepţii: - specii moleculare cu mai mult de opt electroni în jurul unui atom (elementele din perioada a treia şi mai departe la care sunt implicaţi în realizarea legăturilor chimice şi electroni de pe orbitalii d). Teoria electronică a covalenţei nu poate explica existenţa acestor specii moleculare cu deficit sau excedent de electroni care. teorie care elucidează natura fizică a legăturii. specii moleculare cu un număr total de electroni de valenţă impar (specii moleculare. În cazul apropierii a doi atomi cu electroni neîmperecheaţi. specii moleculare cu mai puţin de opt electroni în jurul unui atom (compuşi care sunt în general foarte reactivi). deşi nu realizează structura electronică de octet. dintre care două sunt mai importante. Se realizează astfel coordinarea unei perechi de electroni neparticipanţi a unui atom sau a unei molecule la un orbital vacant al altui atom. orbitalii atomici se acoperă reciproc pe o suprafaţă limitată de respingerile electrostatice. se realizează suprapunerea maximă a orbitalilor atomici 1s în spaţiul internuclear rezultând molecula de hidrogen. spre exemplu. cea mai stabilă structură (figura 4.).Baze teoretice ale chimiei Legătură covalentă polară este legătura covalentă în care atomii participanţi la realizarea legăturii sunt diferiţi. starea cu cea mai scăzută energie şi. metoda legăturii de valenţă (MLV) şi metoda orbitalilor moleculari (MOM). Această pereche de electroni este pusă în comun cu un alt atom care este deficitar în electroni (atom acceptor). înmulţite cu anumiţi coeficienţi.1. Ambele metode se bazează pe combinarea liniară a funcţiilor de undă ale orbitalilor atomici care.

Reprezentare schematică a covalenţei σpd Covalenţa π este întretăiată de planul nodal al legăturii σ pe care este perpendiculară. Legăturile σ sunt legături de bază într-o moleculă.2. al stării 21 . ca urmare. 4. Pauling a propus modelul hibridizării orbitalilor atomici. După tipul de orbitali participanţi la realizarea legăturii σ. În cazul moleculei de azot. 4. B. s-a constatat că unele elemente (Be. Astfel de comportări au fost explicate de Pauling care a demonstrat că funcţiile de undă ale electronilor în orbitalii unui atom pot fi combinate matematic. utilizând ecuaţiile de undă (Pauling. rezultată din suprapunerea orbitalilor 2px. Există cazuri în care.+ H H Baze teoretice ale chimiei H 2. Covalenţele σ au simetrie cilindrică şi nu y y sunt întretăiate de nici un plan nodal. Electronii care realizează această legătură se numesc electroni σ. la ambii atomi participanţi la legătură rămân electroni necuplaţi. există mai multe tipuri de covalenţe: covalenţa σss (suprapunerea a doi orbitali atomici de tip s). Reprezentarea schematică a formării orbitalului molecular de hidrogen În funcţie de modul de suprapunere a orbitalilor atomici participanţi la realizarea covalenţei. Din această combinaţie rezultă seturi echivalente de funcţii de undă Schrödinger.). Legătura π are o energie mai mare decât legătura σ. conduce la creşterea rigidităţii moleculei. după formarea legăturii σ. Legătura covalentă π se realizează în cazul în care. măreşte unghiul de valenţă şi. deosebim legătura covalentă σ şi legătura covalentă π. determinând configuraţia acesteia.1. Această legătură rezultă din suprapunerea z z orbitalilor p. d sau f prin câte doi lobi dând naştere legăturilor duble sau triple. orientarea spaţială a covalenţelor din molecule nu corespunde cu orientarea spaţială a orbitalilor atomilor componenţi. şi două covalenţe π. 1931). De asemenea. covalenţa σpd (suprapunerea unui orbital atomic p cu un orbital atomic d prin câte un lob). rezultate din suprapunerea orbitalilor 2py şi 2pz (figura 4. x π σ π π π Fig. C) formează mai multe covalenţe decât numărul de electroni necuplaţi din stratul lor de valenţă. Legătura π reduce distanţele interatomice. orbital molecular orbitali atomici Fig. nr. de exemplu. legarea atomilor se realizează printr-o covalenţă σ. Legătura covalentă σ este legătura care se stabileşte între electroni ce intră în rezonanţă dea lungul axei de legătură. covalenţa σsp (suprapunerea unui orbital atomic s cu un lob al unui orbital atomic p). Legătura σ este cea mai stabilă legătură covalentă. proces în urma căruia rezultă orbitali hibrizi. modificaţi din punct de vedere al formei. dar prezenţa sa nu determină forma spaţială a moleculei.2. nr. Hibridizarea este procesul de combinare liniară a orbitalilor atomici puri din stratul exterior. covalenţa σpp (suprapunerea a doi orbitali atomici p prin câte un lob). care este dată de oriantarea covalenţelor σ. care se numesc orbitali atomici hibrizi.

unul dintre ei promovând pe orbitalul p. combinaţiile de acest tip fiind puţine (CO.). Atomul de carbon în stare fundamentală are configuraţia electronică a ultimului strat 2s22p2. în compuşi de tipul BeH2.3. datorită 22 . rezultând trei orbitali hibrizi sp2. Hibridizarea digonală (sp) se întâlneşte la elemente din perioada 2. Ca urmare. ar trebui să funcţioneze ca element divalent. nr. CO2. În cazul borului hibridizarea conduce la obţinerea a trei orbitali hibrizi sp2. Hibridizarea are loc în momentul formării legăturilor chimice. deoarece aranjamentul spaţial al perechilor de electroni de legătură în orbitalii de valenţă se realizează în aşa fel încât repulsiile care se manifestă între electroni sunt minime. BeCl2. Unghiurile dintre orbitalii hibrizi sunt de 120o (figura 4. Elementele din perioada a doua au volum mic. Hibridizarea sp se realizează prin combinarea unui orbital s cu un orbital p. orientare liniară şi formează între ei un unghi de 180o (figura 4..3. putând realiza o întrepătrundere accentuată a orbitalilor atomici. Ca rezultat al hibridizării. CS2. 4. având drept rezultat doi orbitali hibrizi sp de energii egale. intermediare ca valoare faţă de energiile orbitalilor atomici participanţi. cu energii egale şi simetrie trigonală.Baze teoretice ale chimiei energetice şi distribuţiei spaţiale. CS). când atomii trec într-o stare excitată (stare de valenţă).Electronii de pe orbitalul s se decuplează. Există un număr limitat de tipuri de hibridizare. HCN. Reprezentare schematică a borului în stare fundamentală (A) şi în stare hibridizată sp (B) Hibridizarea tetraedrică (sp3) este cel mai cunoscut tip de hibridizare şi este caracteristic atomului de carbon. 2px 2s 120o 2py 2pz hibridizare A B Fig. Densitatea norului electronic este simetric distribuită. 2px 2s 2py 2pz hibridizare 180o A B Fig. N2O.4. nr. Dacă luăm în considerare exemplul atomului de beriliu orbitalii hibrizi rezultaţi au simetrie digonală. cu aceeaşi formă.4. Experimental. molecula devine mai stabilă.). Reprezentare schematică a beriliului în stare fundamentală (A) şi în stare hibridizată sp (B) Hibridizarea trigonală (sp2) se realizează prin combinarea unui orbital s cu doi orbitali p. 4. s-a dovedit configuraţia tetraedrică a atomului de carbon.

care se ocupă cu maximum doi electroni cu spin opusi continuând cu cel de antilegătură. unul mai sărac în energie. a căror energie creşte la formarea moleculei. . mai puţin stabil (orbital de antilegătură). • electroni de antilegătură (antilianţi). Generalizând. nr.orbitali de legătură σ sau π.).5. fiecare cu câte un electron se amestecă între ei formând 4 orbitali hibrizi. egali din punct de vedere energetic. deoarece un orbital molecular poate fi ocupat şi de un singur electron. orbitali σ (de legătură şi de antilegătură) şi orbitali π (de legătură şi de antilegătură). 4. cu energii superioare orbitalilor atomici puri şi densitate electronică nesuprapusă. putem spune că prin combinarea liniară a n orbitali atomici se formează n orbitali moleculari. rezultând doi orbitali moleculari. ci sunt delocalizaţi. Completarea cu electroni a orbitalilor moleculari se face cu respectarea regulilor şi principiilor de completare cu electroni a orbitalilor atomici şi începe cu orbitalul de legătură. ca urmare mai stabil (orbital molecular de legătură) şi altul mai bogat în energie. • electroni de nelegătură (nelianţi). La combinarea orbitalilor atomici se produc trei tipuri de orbitali moleculari: . În condiţiile în care pentru formarea unei molecule interacţionează orbitali atomici din subnivelul p. Reprezentare schematică a carbonului în stare fundamentală (A) şi în stare hibridizată sp (B) Metoda orbitalilor moleculari consideră edificiul molecular ca un tot unitar. 23 . Unghiurile dintre orbitalii hibrizi sp3 sunt de 109o28’ (figura 4.5.orbitali de nelegătură. Nucleele atomice formează scheletul moleculei. din care jumătate sunt orbitali moleculari de legătură şi jumătate orbitali moleculari de antilegătură. în timp ce electronii aflaţi în câmpul electric nuclear se repartizează în orbitalii moleculari pe niveluri energetice succesive existente sau apărute odată cu formarea moleculei. care nu îşi modifică energia la formarea moleculei (aceştia sunt electronii straturilor inferioare). în care se află perechi de electroni neimplicaţi în legătura chimică. Metoda orbitalilor moleculari se deosebeşte de metoda legăturii de valenţă prin aceea că nu condiţionează formarea legăturilor chimice de prezenţa unei perechi de electroni cuplaţi. Cei 4 orbitali rezultaţi. Electronii se diferenţiază între ei din punct de vedere energetic în: • electroni de legătură (lianţi). apar două tipuri de orbitali moleculari. aparţin edificiului molecular în întregul lui. . Calcule matematice arată că o covalenţă se realizează prin combinarea a doi orbitali atomici (de aceeaşi simetrie). cu energii diminuate comparativ cu orbitalii atomici puri şi densitate electronică suprapusă.orbitali de antilegătură σ* sau π*. orientaţi spre vârfurile unui tetraedru regulat. Electronii nu mai sunt localizaţi la o legătură sau alta. 2px 2s 2py 2pz 109o28' hibridizare A B Fig.Baze teoretice ale chimiei diferenţei mici de energie dintre orbitalii s şi p. a căror energie se diminuează la formarea legăturii.

1.3. Prin această comportare se explică conductibilitatea electrică şi termică a metalelor.). bandă care de obicei este liberă. spre exemplu. ceea ce conduce la o structură cristalină stabilă. La atomul izolat de sodiu. orbitalii atomici se transformă în totalitate în orbitali moleculari de legătură şi orbitali moleculari de antilegătură neîntrepătrunşi. Orbitalii moleculari formează benzi de energie. 2 – bandă de conducţie. 24 . iar electronii din orbitalul 3s există într-o bandă superioară numită bandă de energie (figura 4. 3s1 2p6 2s2 1s 2 Na Na Na 2 3 1 Fig. este cel descris de metoda orbitalilor moleculari. Tăria acestei legături de tip special ce se stabileşte între atomii unui metal în reţeaua cristalină a acestuia depinde de natura metalului. Electronii de valenţă sunt descrişi adesea ca electroni delocalizaţi (nu au o poziţie fixă) şi formează aşa numitul gaz electronic. electronii orbitalilor 1s2s2p sunt localizaţi la fiecare atom în orbitali de legătură şi antilegătură.6. Această teorie consideră legătura metalică drept o legătură covalentă puternic delocalizată în câmpul tuturor nucleelor. rigidă. Electronii din stratul exterior se află la distanţe egale de nuclee. Legătura metalică nu este orientată în spaţiu. la rîndul ei. în banda de valenţă (cuprinde electronii 3s dispuşi în orbitali moleculari de legătură) şi banda de conducţie (cuprinde orbitalii moleculari de antilegătură). Această bandă se împarte. denumită legătură metalică. nr. sunt slab atraşi de către acestea şi se mişcă liber printre şi în jurul cationilor metalici. Legătura metalică Metalele. denumită şi teoria benzilor de energie. legătura covalentă este o legătură puternică. o moleculă este stabilă dacă numărul perechilor de electroni din orbitalii moleculari de legătură este mai mare decât numărul perechilor de electroni din orbitalii moleculari de antilegătură. Existenţa particulelor încărcate diferit din punct de vedere electric determină apariţia unor forţe electrostatice de atracţie între ionii pozitivi şi electronii delocalizaţi. electronii pot trece din banda de valenţă în banda de conducţie.6. Privită prin prisma caracteristicilor sale. 3 – bandă de energie) La aplicarea unei diferenţe de potenţial sau la încălzire. au o tendinţă puternică de a ceda electronii de valenţă pentru a forma ioni pozitivi. cele mai electronegative elemente din tabelul periodic. care tinde să fie acceptat şi aplicat de majoritatea cercetătorilor. În cazul unui cristal de sodiu. ceea ce explică proprietatea metalelor de a adopta structuri foarte compacte. 4. 4. a cărui structură electronică este Na: 1s22s22p63s1.Baze teoretice ale chimiei În conformitate cu metoda orbitalilor moleculari. saturată. Modelul mecanismului legăturii metalice. putându-se forma în număr nelimitat. Legătura covalentă este caracteristică anumitor substanţe anorganice şi compuşilor organici. Diagrama benzilor de energie într-un cristal de sodiu (1 – bandă de valenţă. Prezenţa electronilor mobili comuni ai reţelei metalice care reflectă lumina explică proprietăţi precum opacitatea şi luciul metalic. orientată în spaţiu. nu este localizată sau saturată.

conducând la formarea de asociaţii moleculare anorganice (acid fosforic. Astfel. acid boric. Aceste forţe care apar ca urmare a polarizării mutuale şi acţionează la distanţă mică se clasifică în: • legături dipol-dipol prin forţe de orientare care se manifestă între molecule polare. În momentul apropierii. care conduce la δ. Acest tip de legătură conduce la formarea heterociclurilor. precum şi între atomii gazelor monoatomice lichefiate sau solidificate. între două lanţiri peptidice sau între două perechi de baze complementare din structura ADN-ului. există tendinţa ca electronii moleculei nepolare să fie atraşi de sarcina parţială pozitivă a moleculei polare.8. 25 .).2. În aceste condiţii.dipoli (figura 4. norul de electroni σ este atras mai puternic de elementul electronegativ.) şi organice (alcool metilic. Legătura de hidrogen are un rol important în determinarea configuraţiei spaţiale adoptate de proteine şi acizi nucleici. Hidrogenul. în cazul substanţelor care conţin în moleculă hidrogen şi un element ce poate genera legături de hidrogen.2. polare. nr.1.7. are loc o orientare a poziţiilor reciproce a moleculelor polare. Între cei doi dipoli apar forţe de atracţie de natură electrostatică dipoldipol. între grupe carboxil şi apă. δ δ δ δ δ+ δδ+ δδδ+ δδ+ δ+ δδ+ Fig. hidroxid de aluminiu etc. de stabilitate mică.2 Legături chimice intermoleculare 4. Importanţă biologică prezintă legăturile de hidrogen care se realizează între grupe hidroxil şi apă. exercită atracţie asupra unei perechi de electroni neparticipanţi de la un element electronegativ vecin. până la o distanţă care să permită influenţarea reciprocă a două astfel de molecule. Această legătură este prezentă în combinaţii care conţin în moleculă atomi de hidrogen. aflat în poziţii care să permită interacţiunea. Legătura de hidrogen intermoleculară se realizează între molecule. molecula polară induce un moment electric moleculei nepolare care devine dipol (figura 4. care se manifestă între o moleculă polară şi una nepolară. Legătura de hidrogen intramoleculară poate exista în interiorul diferitelor părţi ale unei molecule. Prezenţa legăturilor de hidrogen completează explicaţiile legate de uşurinţa cu care se transformă proteinele şi acizii nucleici.δ + + asocierea moleculelor în mici grupuri de.7. 4. legaţi covalent de atomi puternic electronegativi. ce se exercită între molecule nepolare. Legătura de hidrogen Legătura de hidrogen este o formă de atracţie intermoleculară relativ puternică ce se manifestă datorită unor forţe de natură electrostatică. încărcat parţial pozitiv. 4. Drept consecinţă. ceea ce conferă legăturii un caracter parţial ionic.). care este responsabilă pentru rolul fiziologic sau biochimic al macromoleculelor respective. În cazul acestor macromolecule legăturile care se realizează între anumite porţiuni ale aceleiaşi macromolecule determină o anumită configuraţie. Legături prin forţe van der Waals Forţele van der Waals sunt forţe de natură fizică. După modul de realizare.). legătura de hidrogen poate fi intermoleculară şi intramoleculară. Reprezentare schematică a legăturii van der Waals prin forţe de orientare legături prin forţe de inducţie. acid oxalic etc.2. datorită atracţiilor şi respingerilor+ electrostatice dipol-dipol.Baze teoretice ale chimiei 4. datorită acţiunii reciproce între dipolii permanenţi.

În consecinţă apar atracţii dipol-dipol. Se manifestă între atomi neutri sau între molecule cu învelişuri electronice stabile.2. În urma desfăşurării reacţiei chimice se obţin substanţe cu proprietăţi diferite de ale reactanţilor. nesaturate. 2. ecuaţiile chimice.• legături prin forţe de dispersie .1. Substanţa sau substanţele implicate iniţial într-o reacţie chimică se numesc. δ- δ+ δ- δ+ δ- δ+ Baze teoretice ale chimiei Fig nr.2. 5. Stoechiometria reacţiilor chimice 5.1. 4. Diversitatea largă a reacţiilor chimice face extrem de dificilă clasificarea acestora. Datorită vibraţiei moleculelor pot apărea modificări temporare ale orbitei electronice faţă de nucleu. Stoechiometria – definiţie şi instrumente de lucru Stoechiometria este o ramură a chimiei care se ocupă cu studiul raporturilor cantitative dintre elemente în combinaţiile chimice sau în reacţiile chimice la care acestea participă şi se bazează pe legile fundamentale ale chimiei. 5.reacţii chimice cu formare de precipitat Pb(NO3)2 + H2S = PbS↓ + HNO3 . Reacţii chimice Reacţia chimică este un proces în urma căruia are loc transformarea uneia sau mai multor substanţe chimice (reactanţi) în una sau mai multe substanţe noi (produşi de reacţie).reacţii chimice cu transfer de protoni: a) reacţii de ionizare b) reacţii de hidroliză c) reacţii de neutralizare 26 . diminuând odată cu creşterea distanţei dintre molecule. Dacă luăm în considerare criteriul chimic. 5.reacţii chimice de combinare CaO + H2O = Ca(OH)2 . Reprezentare schematică a legăturii van der Waals prin forţe de inducţie Forţele van der Waals sunt forţe de natură electrostatică.Instrumentele cu care operează stoechiometria sunt formulele chimice. Această comportare conduce la apariţia unui moment de dipol temporar care induce în molecula vecină un dipol orientat contrar.Reacţii chimice fără modificarea stării de oxidare Aceste reacţii sunt: . 5. Tipuri de hibridizare. Enumeraţi şi comparţi din punct de vedere energetic tipurile de legături chimice intermoleculare. care se numesc.forţe exercitate între molecule nepolare. 3. reacţiile sunt: reacţii chimice fără modificarea stării de oxidare şi reacţii chimice cu modificarea stării de oxidare. deoarece nu sunt condiţionate de transferul unor electroni de la un atom la altul sau de la o moleculă la alta. neorientate. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. 4. Tipuri de legături covalente.8. Energia acestor interacţiuni este dependentă de dimensiunea şi forma moleculelor implicate. Etape în procesul de realizare al legăturii ionice. Comparaţi cele mai i8mportante metode de aproximare utilizate în dezvoltarea teoretică a legăturii covalente. greutăţile atomice şi greutăţile moleculare.reacţii chimice de descompunere CaCO3 = CaO + CO2 .

anionul clor.+ H3O+ acid bază bază acid Conform acestei teorii. soluţia are caracter acid. la moleculele apei (care poate funcţiona ca bază) sau la moleculele unei baze (alta decît apa): H2SO4 + H2O H3O+ +HSO4HSO4. cum ar fi clorura de amoniu (NH4Cl). cât şi bazic. rezultă că [H3O+] > 10-7 adică pH < 7. apa. conduce la obţinerea unei soluţii cu caracter bazic: (2Na+ + CO32-) + HOH H2CO3 + (2Na+ + 2HO-) 27 . a căror culoare depinde de pH-ul soluţiei în care sunt dizolvate. comparativ cu acidul clorhidric. acizii şi bazele pot fi molecule neutre. În soluţie rămân ioni de hidrogen (H+). iar baze sunt amoniacul. să aibă atât caracter acid. rezultă că [H3O+] < 10-7. adică pH > 7. Spre exemplu: • hidroliza unei sări provenite dintr-un acid tare şi o bază slabă. Soluţia rezultată capătă caracter chimic de acid sau de bază. pH-ul reprezintă logaritmul cu semn schimbat al concentraţiei ionilor hidroniu (H3O+) sau al activităţii ionilor hidroniu: pH = -lg [H3O+] sau pH = -lg aHO pOH-ul. trebuie să provină dintr-o reacţie de neutralizare în care cel puţin unul din reactanţi să fie un electrolit slab. Atunci când [H3O+] = [HO-] = 10-7. s-au introdus noţiunile de pH şi pOH. baza fiind acceptorul de proton.+ H2O H3O+ +SO42+ H + HOH H3O+ sau: NH3 + HCl (NH4+ + Cl-) NH3 + HOH (NH4+ + OH-) H+ + NH3 NH4+ Teoria proteolitică admite că reacţiile acido-bazice au loc cu transfer de protoni. Măsurători precise se efectuează prin utilizarea indicatorilor de pH în combinaţie cu metode spectrofotometrice sau prin utilizarea unor aparate de măsură speciale numite pH-metre. apa. anionul sulfat acid. Dacă [H3O+] < [HO-]. Pentru măsurarea acidităţii şi bazicităţii substanţelor. care conferă caracter acid soluţiei: (NH4+ + Cl-) + HOH NH4OH + (H+ + Cl-) • hidroliza unei sări provenite dintr-un acid slab şi o bază tare. reprezintă logaritmul cu semn schimbat al concentraţiei ionilor hidroxil (HO-) sau al activităţii ionilor de hidroxil: pOH = -lg [HO-] pOH = -lg aHO În apa pură. opus pH-ului. acizi sunt acidul acetic. b) Reacţiile de hidroliză se desfăşoară între ionii unei sări dizolvate şi apă. conduce la obţinerea unei soluţii cu caracter acid deoarece hidroxidul de amoniu rezultat fiind o bază slabă se ionizează puţin. În exemplele noastre. acidul clorhidric. substanţe organice. CH3-COOH + H2O CH3-COO. condiţie care conduce la pH = pOH = 7 soluţia respectivă are caracter neutru. cum ar fi carbonatul de sodiu (Na2CO3). în funcţie de componentul cu grad maxim de ionizare. ionul amoniu. ionul hidroniu. Determinarea calitativă a pH-ului se realizează cu ajutorul indicatorilor de pH. anionul sulfat acid. soluţia are caracter bazic. Tăria acizilor şi bazelor se apreciază prin constanta de aciditate (Ka) şi respectiv constanta de bazicitate (Kb).Baze teoretice ale chimiei a) Reacţiile de ionizare sau proteolitice (disociere electrolitică) sunt reacţiile chimice care se desfăşoară cu transferarea unui proton care provine de la un acid. În condiţiile în care [H3O+] > [HO-]. adică pH + pOH = 14. Pentru ca o sare să hidrolizeze. prin urmare. Apa poate. concentraţia ionilor hidroniu este egală cu concentraţia ionilor hidroxil: [H3O+] = [HO-] = 10-7 Din această egalitate rezultă că: pH = pOH = 7. anioni şi cationi.

Aceste soluţii se numesc soluţii tampon. Combinaţiile care au capacitatea de a se comporta atât ca oxidant. Atomii. conduce la obţinerea unei soluţii al cărei caracter va depinde de gradele de ionizare ale acidului şi bazei rezultate: (CH3COO.Reacţii chimice cu modificarea stării de oxidare Acest tip de reacţii poartă numele de reacţii de oxidoreducere şi reprezintă acele reacţii în care are loc o modificare netă a numărului de oxidare al unuia sau mai multor componenţi participanţi la reacţie.+ NH4+) + HOH CH3COOH + NH4OH Gradul de hidroliză. Combinaţiile în care elementul implicat într-un proces redox este la starea maximă de oxidare au caracter oxidant. agricultură (comportarea îngrăşămintelor în sol) etc. Aceste soluţii au un pH determinat. este cantitatea de acid tare sau bază tare adăugate (exprimate în echivalenţi la litru).Baze teoretice ale chimiei • hidroliza unei sări rezultate dintr-un acid slab şi o bază slabă. un exemplu îl constituie descompunerea cloratului de potasiu (KClO3): 2KClO3 = 2KCl + 3O2 ClO3. Reducerea este un proces de acceptare de electroni. mărime care caracterizează soluţiile tampon. iar cei care cedează electroni sunt agenţi reducători. După elementele care cedează sau acceptă electroni. care aparţin aceluiaşi tip de molecule: Cl2 + 2KOH = KCl + KOCl + H2O 28 . Există soluţii care. Combinaţiile în care elementul care participă la un proces redox este la starea minimă de oxidare au caracter reducător. îşi menţin pH-ul datorită proprietăţii de a opune rezistenţă elastică la mărirea sau micşorarea concentraţiei ionilor de hidrogen. caracteristic acestor reacţii. Capacitatea de menţinere a pH-ului a soluţiilor tampon este diferită şi se exprimă prin indicele de tamponare.+ O2O2. când schimbul de electroni se face între atomi identici. Numărul de electroni acceptaţi de oxidant este egal cu numărul de electroni cedaţi de reducător. mărindu-şi numărul de oxidare. Avem în vedere faptul că reacţiile enzimatice care controlează metabolismul celular se desfăşoară normal în condiţii extrem de precise. În procesele de oxidoreducere (redox). chimia anorganică. c) Reacţiile de neutralizare se desfăşoară între un acid (HA) şi o bază (BOH). caz în care are loc scăderea numărului de oxidare. 5. industria chimică.→ Cl.+ 6e.→ O + 2e• reacţii redox de dismutaţie (disproporţionare). în condiţiile menţionate. raportată la variaţia corespunzătoare a pH-ului. Indicele de tamponare. cu limite foarte apropiate şi dependent de valorile lui extracelulare. cât şi ca reducător se numesc amfoliţi redox. Oxidarea este procesul prin care un atom sau un ion cedează electroni.2. chimia organică. care variază puţin la adăugarea unor cantităţi mici de acid sau bază. reacţiile redox se clasifică în: • reacţii redox intramoleculare. Ele sunt formate din amestecuri ale unui acid slab şi o sare a acestuia cu o bază tare sau dintr-o bază slabă şi o sare a acestuia cu un acid tare. reacţiile de oxidare şi reducere au loc concomitent. Hidroliza are aplicaţii în biochimie (multe reacţii implicate în metabolismul organismelor vii decurg în prezenţa unor enzime numite hidrolaze). moleculele sau ionii care în reacţiile redox acceptă electroni sunt agenţi oxidanţi.2. Rezistenţa la modificarea pH-ului a soluţiilor tampon este vitală pentru organismele vegetale şi animale. cum ar fi acetatul de amoniu (CH3COONH4). se defineşte ca fiind raportul dintre numărul de molecule hidrolizate şi numărul de molecule dizolvate şi creşte odată cu diluţia şi temperatura. la o valoare a pH-ului numită pH optim de acţiune. când schimbul de electroni se face între atomi diferiţi. care aparţin aceleiaşi molecule. având drept rezultat o sare (AB) şi apă: HA + BOH AB + H2O Soluţiile de acizi şi baze îşi modifică pH-ul la diluare sau prin adaos de acid sau bază.

Aspectul cinetic se referă la sensul reacţiilor chimice şi numărul de faze prezente în mediul de reacţie.→ S + 2eFenomenul redox este important pentru lumea vie. în cazul plantelor) sau endogenă (din oxidarea compuşilor care conţin hidrogen – 29 . Este. Diferenţe între reacţiile redox intramoleculare. cel mai important component al lumii vii. Distribuţia elementelor în lumea vie este foarte diversă şi selectată de organisme pentru realizarea funcţiilor biologice.3. Din punct de vedere termodinamic. reacţiile chimice sunt reacţii omogene şi reacţii heterogene. Apa . Aceste reacţii mai sunt denumite reacţii spobntane sau favorabile. 5. când schimbul de electroni se face între atomi diferiţi din molecule diferite: 2KMnO4 + 5H2S + 3H2SO4 = K2SO4 + 2MnSO4 + 5S + 8H2O MnO4. 2. Aspecte cinetice şi termochimice ale reacţiilor chimice Criteriul fizic de clasificare a reacţiilor chimice are în vedere aspectele cinetic şi termochimic al reacţiilor. Majoritatea reacţiilor chimice se desfăşoară la presiune constantă. Cantitatea de căldură degajată sau absorbită în aceste reacţii este numită entalpie de reacţie (ΔH) şi reprezintă o măsură a căldurii produsă sau consumată în proces. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. Componenţi anorganici ai materiei vii Manifestările metabolice ale organismelor vii sunt dependente de constituţia chimică a celulelor şi. După numărul de faze prezente în mediul de reacţie. energia considerată este energia calorică. După sensul reacţiilor chimice acestea pot fi reversibile şi ireversibile. Reacţiile chimice implică modificări energetice care înseamnă absorbţie sau eliberare de energie. de asemenea. Din punct de vedere termochimic. Tipuri de reacţii chimice cu transfer de protoni.2.+ 8H+ + 5e. bioelemente şi biomolecule. şi din sol. deoarece cele mai obişnuite reacţii de cuplare în sistemele biologice sunt reacţii de oxidoreducere. de proprietăţile constituenţilor. Apa este un metabolit cu rol fundamental în funcţionarea organismelor vii.Baze teoretice ale chimiei Cl + 1e → Cl Cl → Cl1+ + 1e• reacţii redox intermoleculare. În organismele vii. în cazul animalelor. Reacţiile ireversibile sunt reacţiile care se desfăşoară într-o singură direcţie. 6.→ Mn2+ + 4H2O S2. - 6. de dismutaţie şi intermoleculare 3. drept consecinţă a proprietăţilor sale speciale. deoarece intră în alcătuirea celulelor şi constituie mediul de desfăşurare al reacţiilor biochimice implicate în desfăşurarea normală a proceselor metabolice. din organisme în întregul lor şi de pe Pământ. implicit. adică produşii de reacţie pot reacţiona pentru a produce reactanţii iniţiali.1. reacţiile sunt exoterme (se petrec cu degajare de căldură) şi endoterme (se petrec cu absorbţie de căldură). Definiţi noţiunile de reacţie chimică reversibilă şi ireversibilă. Reacţiile chimice omogene se mai numesc reacţii într-o singură fază în timp ce reacţiile chimice heterogene se mai numesc reacţii în faze diferite. Reacţiile reversibile sunt acele reacţii care se desfăşoară în ambele direcţii. Schimburile de căldură care au loc în cursul desfăşurării unor reacţii chimice respectă legea conservării energiei.metabolit universal Apa este cea mai abundentă biomoleculă din celule. apa poate fi de provenienţă exogenă (din alimente.

De asemenea. prin perii absorbanţi ai rădăcinilor. fluvii etc. Apa pură conduce slab electricitatea din cauza tendinţei reduse de a disocia în ioni: 30 . lacuri. pentru funcţionarea normală. nu se dizolvă în apă. solidă (gheaţă. Toate substanţele cu rol biologic. cât şi faţă de compuşii covalenţi cu masă moleculară mică. reacţiile chimice implicate în procesele metabolice se desfăşoară în soluţii apoase. proteine). are loc prin intermediul soluţiilor în apă ale acestor nutrienţi. fără ca temperatura sa să crească sau să scadă foarte mult. din cauza incidenţei mari a legăturilor de hidrogen. proprietate care i-a conferit şi numele de solvent universal. electronii sunt atraşi de oxigen.1. cum ar fi proteinele spre exemplu. 104 o5' δδ+ δ+ Fig. prin aceea că este singura substanţă naturală care se află în cele trei stări de agregare.Baze teoretice ale chimiei glucide. proprietate care favorizează disocierea în ioni. conducînd la formarea unui strat de apă pe suprafaţa lor. Fiecare moleculă de apă este capabilă să se asocieze prin legături de hidrogen cu alte patru molecule de apă vecine fapt ce explică marea coeziune a apei lichide. lipide. căldura specifică mare îi permite apei să primească sau să cedeze o cantitate mare de căldură. în lipsa apei. sub formă coloidală. Proprietatea de dipol îi conferă moleculei de apă posibilitatea de a funcţiona ca un excelent solvent atât faţă de compuşii ionici. Unele dintre acestea. sânge. deoarece le permite menţinerea unei temperaturi optime. Capacitatea apei de a dizolva mai multe substanţe dacât oricare alt solvent. deoarece atunci când apa se evaporă se eliberează o cantitate mare de energie. Preluarea substanţelor minerale din sol de către plante. şi anume cele care au zone încărcate electric. Apa are proprietăţi termice unice. deoarece determină un efect osmotic care conduce la transportul acestor molecule. Această comportare este importantă din punct de vedere biologic. unele macromolecule celulare (proteine. care se datorează legăturilor de hidrogen ce se stabilesc între moleculele sale. lichidă (apa din precipitaţii. 6. Apa este unică. ceea ce ar conduce la pierderea unor funcţii biologice. mări. compuşi care disociază în apă. adică să existe în stare de suspensie coloidală. Datorită caracterului electronegativ al oxigenului şi electropozitiv al hidrogenului. sunt transportate în stare de soluţii. este de foarte mare importanţă biologică. oceane. Această biomoleculă este repartizată în organismele vii intracelular şi extracelular. compartimente separate prin membrane celulare cu permeabilitate selectivă. Căldura eliberată în unele reacţii implicate în căile metabolice ar denatura. Se poate spune că apa acţionează în organismele vii ca un tampon de temperatură. Astfel. Apa are o constantă dielectrică mare. Anumite molecule mari. Este de menţionat că toate fluidele de transport din organismele animale (citoplasmă.). determinând o distribuire inegală a lor. plasmă etc. deoarece proprietăţile speciale ale apei fac din aceasta un mediu ideal.). Aceasta este o proprietate crucială pentru organismele vii. particulară pentru fiecare organism în parte. zăpadă) şi gazoasă (vapori). nr. care îi conferă proprietăţi unice în raport cu alţi solvenţi.1. care le determină sa fie dispersate. enzime sau acizi nucleici).) sunt pe bază de apă. esenţiale pentru funcţionarea normală a organismelor vii. Molecula de apă este un dipol electric (figura 6. Schema de reprezentare a moleculei de apă cu planurile de simetrie şi axa de rotaţie Prezenţa a două perechi de electroni neparticipanţi la atomul de oxigen conferă apei capacitatea de a se uni prin legături de hidrogen. cu forţe intramoleculare puternice. Căldura de vaporizare a apei este mare. în legătura covalentă dintre aceste două elemente. Importanţa apei pentru organismele vii este corelată cu particularităţile structurale ale moleculei sale. manifestă forţe de atracţie asupra moleculelor de apă. Această proprietate termică reprezintă un mecanism foarte eficient de răcire utilizat de organismele vii.

unele săruri etc. gaze naturale). hidrogenul molecular este incolor. hidrogenul este solubil în alcool şi benzen. În condiţii normale. a gazului de apă. Ea poate fi descompusă la temperaturi de peste 10000C sau cu ajutorul curentului electric: 2H2O = 2H2 + O2 Molecula de apă prezintă caracter amfoter comportându-se: • ca un acid faţă de bazele mai puternice decît ea H2O + NH3 NH4+ + HO• ca o bază faţă de acizii mai puternici decât ea H2O +HCl H3O+ + ClDin punct de vedere chimic. Puţin solubil în apă.Baze teoretice ale chimiei 2H2O H3O + HO În natură.2.2. conducând la obţinerea apei de clor şi. Hidrogen Hidrogenul este primul element din sistemul periodic al elementelor.1. stele. cuprul. astfel încât. apa nu se găseşte în stare pură. apa este foarte reactivă şi participă la multe reacţii chimice cu metalele. inodor. sulfaţi). la temperaturi înalte. iar cele care conţin cantităţi mari de săruri (în special săruri de calciu şi magneziu) se numesc ape dure. Hidrogenul este mai uşor de 14. care formează duritatea permanentă. Experimental.06952g/cm3). comparativ cu celelalte substanţe gazoase. Se lichefiază la temperatura de + - 31 . nebuloase.38 ori decât aerul. Hidrogenul are conductibilitate termică şi conductibilitate electrică mari. Astfel. În stare combinată. dependente de natura metalului. Apele care conţin cantităţi mici de săruri se numesc ape moi. s-a demonstrat că apa este o combinaţie chimică foarte stabilă. fiind cel mai uşor dintre toate gazele (ρ = 0. hidrogenul reprezintă aproximativ 11% din scoarţa terestră (Chambers et Holliday. atât liber (Soare. oxizii acizi. respectiv. mercurul. insipid. Datorită masei sale moleculare mici. Se găseşte în stare naturală. ci conţine diferite cantităţi de substanţe dizolvate. apa reacţionează cu metalele în condiţii diferite. 1975). rezultând hidroxizi bazici: H2O + CaO = Ca(OH)2 H2O + Na2O = 2NaOH Din reacţia apei cu oxizii nemetalelor rezultă oxoacizi: H2O + SO2 = H2SO3 H2O + SO3 = H2SO4 6. compuşi organici etc. conducând la obţinerea oxidului feroferic: 4H2O + 3Fe = Fe3O4 + 4H2 Plumbul.). dar procesul este accelerat de prezenţa oxigenului şi a dioxidului de carbon. argintul nu reacţionează cu apa. cum ar fi de exemplu clorul şi carbonul (la temperaturi foarte ridicate). unele metale se corodează. H2O + Cl2 = HCl + HClO HClO → HCl + [O] H2O + C = CO + H2 Apa reacţionează cu oxizii multor metale. cât şi combinat (apă. Pt). oxizii bazici. Duritatea totală a unei ape este dată de totalitatea bicarbonaţilor de calciu şi magneziu dizolvaţi. Reacţia cu metalele alcaline este puternic exotermă şi se desfăşoară la temperatură obişnuită: 2H2O + 2Na = 2NaOH + H2 Reacţia cu metalele alcalino-pămîntoase are loc la temperaturi în jur de 100oC: 2H2O + Mg = Mg(OH)2 + H2 Apa reacţionează cu aluminiul după îndepărtarea stratului de oxid de de pe suprafaţa sa: 6H2O + 2Al = 2Al(OH)3 + 3H2 Apa în stare de vapori reacţionează cu ferul încălzit puternic. hidrogenul are cea mai mare putere de difuziune. care formează duritatea temporară. Caracterizare generală şi importanţa biologică a elementelor din sistemul periodic 6. gaze vulcanice. nemetalele. este absorbit în cantitate mare de metale (Fe. la care se adaugă totalitatea sărurilor calciului şi magneziului cu unii acizi minerali (cloruri. În prezenţa apei. aurul. Apa reacţionează cu unele nemetale.

sunt moi. 21H) şi tritiul sau hidrogenul supragreu (masa atomică=3.2. care este auriu). V. azotului şi oxigenului din substanţe organice etc. sodiul (Na). AsH3. trecând în cationi monovalenţi.9. Rb-roz. transparentă şi incoloră. cesiul (Cs) şi franciul (Fr). 2Li + H2 → 2Li+H• hidruri cu caracter acid. 0 şi +1. care.. iar la temperatura de -259. pentru a realiza configuraţia stabilă de dublet a heliului. 1984) Reactivitatea metalelor alcaline este foarte mare şi creşte de la litiu la franciu (cele mai reactive sunt cesiul şi franciul). Hidrogenul are. 11H). când reacţia se desfăşoară lent. pentru fiecare în parte. reacţia conduce la obţinerea amidei metalului alcalin implicat în reacţie: o o 32 . La cald. transformându-se într-o masă cristalizată în sistem hexagonal. practic. deuteriul sau hidrogenul greu (masa atomică=2. Hidrogenul are importante aplicaţii practice în domeniul energetic (component al unor combustibili gazoşi). elementele grupei au tendinţă accentuată de a ceda electronul. Compuşii săi binari sunt de patru tipuri (Dillard. datorită caracterului bazic pronunţat al hidroxizilor lor.77 C. K-violet.23 C se solidifică. la formarea de legături covalente. şi la temperaturi de peste 550oC. Csalbastru) (Jurcă. raza atomică şi raza ionică a metalelor alcaline sunt. Hidrogenul reacţionează cu oxigenul numai în prezenţa catalizatorilor (Pt. SiH4). capacitatea de a reacţiona cu toate elementele. Grupa metalelor alcaline este o grupă omogenă din punct de vedere al proprietăţilor fizice şi chimice. nu au compoziţie stoechiometrică. cele mai mari din perioada căreia aparţin şi ca urmare prezintă temperaturi de topire şi fierbere scăzute (cu excepţia Li). pentru a dobândi configuraţia gazului rar cel mai apropiat.E. rubidiul (Rb). PrH2. în anumite condiţii. Ca urmare hidrogenul prezintă trei stări de oxidare -1. trecînd în protonul H+. ductile. Determinarea calitativă a metalelor alcaline şi a combinaţiilor lor volatile se efectuează prin reacţia de coloraţie a flăcării incolore a unui bec de gaz (Li-roşu.7). la îndepărtarea sulfului. 1978) şi se corelează cu electronegativitatea elementelor: • hidrurile ionice conţin în reţea ioni hidrură (H-) şi ioni metalici.73. aproximativ 1% din vaporii metalelor alcaline conţin molecule diatomice. C. Configuraţia generală a ultimului strat electronic este ns1 şi ca urmare.Baze teoretice ale chimiei -252. et Goldberg. 6. D. potasiul (K). CeH2. Reactivitatea acestor elemente este motivul pentru care ele se găsesc în natură sub formă de combinaţii şi numai rareori în stare liberă. NH4+) şi de a participa la legături covalente. la temperaturi de 180-300oC. cu formule care depind de metodele de preparare (TiH 1.8. Metalele alcaline se dizolvă în amoniac lichid la temperatura de -33oC. şi anume protiul sau hidrogenul uşor (masa atomică=1. în cele mai multe cazuri. în care un proton este disponibil pentru transfer. rezultând o soluţie de culoare albastră. în hidrogenarea uleiurilor vegetale. adică prezintă luciu argintiu în tăietură proaspătă (cu excepţia Cs. 31H) Ca urmare a structurii sale electronice (1s1). H2 + I2 → 2HI • compuşi covalenţi cu caracter indiferent (CH4. • compuşi interstiţiali cu metalele tranziţionale.. se formează cu metalele alcaline şi alcalino-pământoase. Na-galben. Volumul atomic. Hidrogenul are trei izotopi. de a ceda singurul său electron. bune conducătoare de căldură şi electricitate. maleabile. care nu apare liber în reacţiile chimice (apare legat de specii care posedă perechi libere de electroni. când reacţia este foarte energică. Pd). Dintre toate elementele sistemului periodic.2. se numesc metale alcaline. în sinteza amoniacului. metalele alcaline au cea mai accentuată tendinţă de a forma legături ionice. Elementele din această grupă au caracteristici tipice de metale.R. se formează prin reacţia cu elementele grupelor VIA (16) şi VIIA (17). ceea ce înseamnă că participă. Grupa IA (1) Elementele din această grupă. Peste punctul de fierbere. bună conducătoare de electricitate. litiul (Li). hidrogenul manifestă tendinţele de a accepta un electron (H-). H3O+. ZrH1. în obţinerea metanolului prin hidrogenarea monoxidului de carbon. et al.

datorită efectului său asupra balanţei hidrice. ceea ce conduce la reducerea intensităţii procesului de transpiraţie. în general. Un număr de mecanisme fiziologice care reglează volumul şi presiunea sângelui funcţionează în sensul ajustării conţinutului de sodiu prin bioreceptori din sistemul circulator. Litiul nu se găseşte în mod normal în organismele vii. RbO2. Sodiul este determinant primar al volumului lichidului extracelular. bariu (Ba) şi radiu (Ra). iar rubidiul şi cesiul iau foc.Baze teoretice ale chimiei 2Na + 2NH3 = 2NaNH2 + H2 Metalele din grupa IA (1) a sistemului periodic reacţionează cu hidrogenul. stimulează biosinteza proteinelor şi activitatea unor enzime (fosfoenolpiruvat). Ele sunt. peroxizi (Na2O2) şi superoxizi (KO2. toxic pentru organismele vii. precum şi în biosinteza substanţelor proteice. metalele alcaline conduc la obţinerea de oxizi (Li2O. Sodiul şi potasiul se oxidează în aer mai rapid decât litiul.bazic şi osmotic din organismul uman. stimularea absorbţiei ionilor de potasiu la unele plante. magneziu (Mg). tartraţi) care se acumulează în apoplast. Din punct de vedere biologic. 6. Elementele grupei a II-a. Din punct de vedere fiziologic sodiul intervine în: creşterea presiunii osmotice a sucului vacuolar. participând la absorbţia apei prin rădăcini. În organismele multicelulare. 2005). glucozei şi apei. la cald. rezultând hidruri: 2Na + H2 = 2NaH Reacţia metalelor alcaline cu apa sau alcoolii este o reacţie energică (reacţia creşte în violenţă odată cu coborârea în grupă). carbonaţi. calciu (Ca). În organismul uman. potasiul participă la reglarea potenţialului de membrană şi a pH-ului celular. stronţiu (Sr). au 2 33 . sulfaţi. aminoacizilor. nu au fost găsite în sistemele biologice. ce conduce la obţinerea de hidroxizi alcalini puternici şi respectiv alcoxizi. transportul dioxidului de carbon. stimulează fotosinteza şi reglează permeabilitatea membranelor citoplasmatice. vacuole şi citoplasmă. Indispensabil pentru viaţa plantelor. prezente în plasma celulară şi în electroliţi. inclusiv al volumului sângelui. Ca urmare. Aceste două elemente sunt considerate moderat toxice Franciul este un element radioactiv. Grupa IIA (2) Grupa a doua din sistemul periodic este alcătuită din elemente care se mai numesc elemente alcalino-pământoase.3. Sodiul se găseşte în organismele vegetale. Potasiul este principalul cation din lichidul intracelular. împreună cu anionii de clor. Sărurile de litiu sunt utilizate în psihiatrie pentru tratarea depresiei maniace. Potasiul este elementul care se găseşte în cantitatea cea mai mare în plante. Potasiul este activator al multor enzime. în cantităţi mici sub formă de săruri anorganice (cloruri. Absorbţia sodiului în intestinul subţire joacă un rol important în absorbţia clorului. este implicat în transportul. De asemenea. beriliu (Be). cu o abundenţă naturală mai scăzută. fosfaţi) şi organice (oxalaţi. sodiul este cel mai răspândit cation din lichidul extracelular. citraţi. În reacţia cu oxigenul. Rubidiul şi cesiul. Este motivul pentru care litiul. în cantităţi mici. sodiul şi potasiul se păstrează sub parafină sau petrol. Se găseşte în cantităţi mici în lichidul extracelular şi în plasma sanguină. 1974). echilibrele acido . Na2O). reprezentantul unei grupe de oxizi cunoscuţi sub denumirea de „pământuri” (Albu et Brezeanu. cesiul şi franciul în fiole de sticlă vidate. cele mai importante elemente dintre matalele alcaline sunt sodiul şi potasiul. deoarece oxizii şi hidroxizii reprezentanţilor caracteristici ai acestei grupe au o comportare intermediară între cei ai metalelor alcaline şi ai aluminiului. iar rubidiul. sub formă de săruri anorganice localizate în organele tinere şi în ţesuturile de susţinere ale plantelor mature (Zamfirache. cationii de sodiu menţin în limite normale balanţa hidrică. pompa ionică Na/K este cel mai important mecanism pentru controlul potenţialului electrochimic. CsO2) Ionii metalelor alcaline sunt foarte importanţi pentru funcţionarea normală a sistemelor biologice. depozitarea şi biosinteza glucidelor. Controlul fin al potenţialului membranelor celulare este important pentru multe funcţii importante ale organismului. în general. Rolul fiziologic principal al potasiului în organismele vegetale este de osmoreglator. stimularea creşterii.2.

De asemenea glutationul. şi reprezintă un factor important în activarea factorilor de coagulare a sângelui. iar beriliul şi magneziul participă la această reacţie la cald. 1999. este implicat în reglarea pH-ului celular. cochiliile scoicilor sau membranele celulare. fiind prezent în sistemul osos. Sărurile volatile ale metalelor alcalino-pământoase colorează flacăra incoloră a unui bec de gaz (Ca în roşu-cărămiziu. Magneziul joacă un rol important în structura şi funcţionarea organismului uman. celelalte elemente din grupă se păstrează doar sub ulei de parafină sau petrol. în lichidul cefalo-rahidian etc. cum ar fi insulina. 2 34 . sunt mai dure decât elementele alcaline şi prezintă densităţi mai mari decât ale acestora. în conducerea impulsurilor nervoase. smalţul dinţilor. în plasma sanguină. 1994). contracţia musculară şi ritmul cardiac. M + 2H2O = M(OH)2 + H2 Metalele alcalino-pământoase se combină. Activitatea unor enzime şi sisteme enzimatice este dependentă de prezenţa magneziului. pentru a dobândi configuraţia stabilă de gaz rar. ATP-ul.Baze teoretice ale chimiei electroni în stratul de valenţă şi configuraţia electronică ns . Elementele acestei grupe au tendinţa accentuată de a ceda cei doi electroni de pe ultimul strat electronic. Datorită reactivităţii mari. Conductibilitatea electrică a cestor elemente este redusă. pentru funcţionarea normală a organismului. Este necesar. Sr în roşu-carmin. beriliul este foarte greu accesibil sistemelor biologice. rezultă Be2C) Din cauza solubilităţii sale extrem de scăzute. esenţiale pentru organismele vii. Calciul controlează activitatea musculară. În cazul organismelor vegetale. precum şi a pompei ionice Mg/Ca. transmiterea impulsurilor nervoase. cu degajare de hidrogen. Calciul. Calciul este extrem de important pentru organismele animale reprezentând un element structural major în ţesutul dinamic osos. stronţiul şi bariul reacţionează cu apa. precum calciul şi potasiul. beriliul este un element toxic. există sub formă de complex cu magneziul (MgATP). Magneziul şi calciul sunt elemente foarte răspândite. secreţia de hormoni. elementele grupei a doua nu se găsesc în natură în stare liberă. fiind implicat în mai mult de trei sute de reacţii metabolice esenţiale (Shils. antioxidant important. cedând cei doi electroni de valenţă şi formând compuşi ionici care conţin cationi de forma M2+ (M-simbolizare generală a unui metal). lipidic şi proteic. molecula care furnizează energie pentru cele mai multe procese metabolice. care participă la multe reacţii de sinteză. menţinerea presiunii sanguine. este activator al unor enzime. prin membranele celulare şi ca urmare. în ţesutul muscular. care sunt baze puternice. Toate elementele alcalino-pământoase au starea de oxidare +2. la rece. magneziul activează procesele de formare ale organelor de rezervă. În general. fiecare la altă temperatură. Ba în galben-berzui) Elementele alcalino-pământoase sunt foarte reactive. pentru activitatea optimă a unor proteine şi enzime. Acest element are rol structural. printre care sinteza acizilor nucleici şi sinteza proteinelor. în membrane celulare şi în cromozomi. sunt superioare metalelor alcaline şi scad in grupă (excepţie face magneziul. Magneziul este implicat în transportul activ al ionilor. din punct de vedere fiziologic. necesită prezenţa magneziului pentru biosinteză. cu nemetalele: M + X2 = MX2 (X-halogen) 2M + O2 = 2MO (în cazul Ba. care nu respectă tendinţa de variaţie continuă a proprietăţilor). Spencer et al. Energiile de ionizare. rezultă BaO2) M + S = MS 3M + N2 = M3X2 6M + P4 = 2M3P2 M + 2C = MC2 (în cazul Be. ceea ce le face extrem de reactive şi de aceea doar beriliul şi magneziul se pot păstra în aer. Elementele alcalino-pământoase sunt argintii în stare neoxidată (cu excepţia beriliului). rezultând hidroxizii corespunzători. intră în structura clorofilei. de asemenea. Concentraţia sa în sânge şi lichidele extracelulare trebuie menţinută între anumite limite. precum şi temperaturile de topire şi de fierbere. Astfel de reacţii sunt cele din metabolismele glucidic..

Metale tranziţionale Metalele tranziţionale alcătuiesc grupele IIIB (3). funcţionează ca elemente divalente. Elementele tranziţionale f formează două serii de câte 14 elemente numite lantanide şi respectiv. Metalele tranziţionale reacţionează cu nemetalele. et al.Baze teoretice ale chimiei Funcţiile calciului în plante sunt legate de relaţia dintre factorii de mediu şi creşterea şi dezvoltarea acestora. În general. 35 . iar alteori acţionează continuu (Fe). Calciul are efect stimulator asupra proceselor biosintetice de la nivelul mitocondriilor (Carnieri. E. urmat de cupru). Unele dintre elementele tranziţionale reacţionează cu oxigenul. care prezintă numeroase particularităţi. Elementele tranziţionale sunt metale tipice. Ni. Elementele tranziţionale formează compuşi de coordinaţie. VIIB (7). VB (5). ceea ce permite împărţirea lor în metale tranziţionale d şi metale tranziţionale f. Oxizii şi hidroxizii metalelor tranziţionale au caracter bazic în stări de oxidare mici. caracter amfoter în stări de oxidare medii şi caracter acid în stări de oxidare superioare. are rol de activator al unor enzime şi sisteme enzimatice. 6. IB (11) şi IIB (12) situate între grupele IIA (2) şi IIIA (13). Reactivitatea chimică a metalelor tranziţionale variază semnificativ. care sunt mai puţin reactive..2. mercur (Hg). care sunt combinaţii complexe stabile. primele elemente ale fiecărei serii formează mai uşor compuşi stabili comparativ cu ultimele elemente. prezintă luciu metalic şi duritate superioară metalelor din grupele principale. deoarece reprezintă structuri ideale pentru stocarea oxigenului. Ag. Mulţi dintre compuşii de acest tip sunt coloraţi datorită posibilităţilor de tranziţie a electronilor d care determină capacitatea de a absorbi în spectrul vizibil la anumite lungimi de undă. Radiul este un element rar. Se caracterizează prin prezenţa orbitalilor d sau f. Compuşii coordinativi sunt importanţi din punct de vedere biologic. Compuşii ionici ai metalelor tranziţionale au proprietăţi paramagnetice (prezintă magnetizaţie proporţională şi de acelaşi sens cu intensitatea câmpului magnetic în care se află). cationii sunt de multe ori ioni complecşi. VIIIB (8). agenţi de transfer ai electronilor. în raport de 3/1). Cu excepţia elementelor din grupa IB (11). aur (Au are +I şi +III). au temperaturi de fierbere şi de topire mari. are izotopii radioactivi. Configuraţia ultimului strat electronic este (n-2)f1÷14(n-1)d1ns2. catalizatori sau medicamente. cupru (Cu are +I şi +II). valoarea maximă a stării de oxidare a elementelor tranziţionale este dată de numărul grupei din care fac parte (notaţia cu cifre romane).4. în care ionii metalelor tranziţionale sunt înconjuraţi de un anumit număr de molecule sau ioni care se numesc liganzi. care au substraturile d şi s complet ocupate cu electroni. Metalele nobile (Au. argint (Ag are +I şi mai rar +II). Co). IVB (4). Pd) nu reacţionează cu oxigenul. Majoritatea elementelor tranziţionale prezintă mai multe stări de valenţă. Metalele tranziţionale din grupa IIB (12) zinc (Zn). toxici pentru organismele vii. parţial ocupaţi cu electroni. cadmiu (Cd). are rol important în osmoreglare etc. actinide. sunt bune conducătoare de căldură şi electricitate (cel mai bun conducător termic şi electric este argintul. Tranziţionalele de tip d sunt dispuse în patru serii. rezultând compuşi ionici. VIIIB (9). În aceste combinaţii. Stronţiul şi bariul nu se întâlnesc în sistemele biologice. Pt. fiind atacate numai de agenţi oxidanţi puternici. VIB (6). conducând la obţinerea de oxizi care funcţionează uneori ca o peliculă protectoare (Cr.G. conducând la fărâmiţarea metalului. 1987). VIIB (10). cum ar fi apa regală (amestec de acizi clorhidric şi azotic concentraţi. compuşii lor fiind utilizaţi în medicină. şi au configuraţia electronică a stratului de valenţă (n-1)d1÷10ns2.

În cazul organismelor animale. care catalizează scindarea nucleotidelor şi care contribuie la capacitatea antioxidantă a sîngelui. 1999. enzime şi sisteme enzimatice (Fairbanks. de biosinteză a clorofilei şi pigmenţilor carotenoidici. cât şi plantelor. De asemenea. 1997). Este implicat în biosintezele clorofilei şi pigmenţilor carotenoidici şi în procesele de fotosinteză şi de fixare a azotului. participă la reacţiile de oxido-reducere. Se sugerează. datorită capacităţii lor de a trece reversibil dintr-o stare de oxidare în alta. odată cu creşterea conţinutului de glucoză din sânge. denumit hem. fierul este absorbit sub formă de ioni (Fe2+ sau Fe3+). molibdenul este un ultramicroelement util. evidenţiem rolul unora dintre ele în organismele vii. Pentru plante. cuprul şi fierul activează biosinteza clorofilei. 2005). utili în procesele oxidoreducătoare. Beard et Dawson. nitrogenaza. o formă biologic activă a cromului. In plante. a cărei structură nu este deocamdată cunoscută. precum şi acumularea proteinelor în frunze. În organismul uman. Fierul este activator unor enzime şi. determină. catalaza şi peroxidaza sunt enzime Fe-dependente. drept constituent al unor enzime şi activator al altora. deficienţa în vanadiu conduce la încetinirea procesului de creştere. cele mai vulnerabile organite celulare la stresul oxidativ. 2000). cu rol important în îndepărtarea unor specii reactive de oxigen. Manganul. în special drept cofactor enzimatic (nitratreductaza. xantinoxidaza. iar ribonucleotid reductaza este implicată în sinteza ADN-ului. superoxid dismutaza Mn-dependentă este principala enzimă antioxidantă din mitocondrii. proteinelor şi lipidelor prin intermediul citocromilor (specii alcătuite dintr-un complex cu fier. intră în structura unor enzime şi proteine complexe. precum şi în cel de biosinteză a clorofilei la algele verzi unicelulare (Meisch. În organismul uman este component esenţial a sute de proteine complexe. atât în cazul plantelor. cât şi al animalelor. drept stimulator al activităţii miocardului şi creşterii masei musculare în general. şi aldehidoxidaza. Organismul uman utilizează cromul. atât animalelor. Cromul este un element care are influenţe benefice în cantităţi extrem de mici. Lipsa sau slaba aprovizionare a plantei cu mangan are drept consecinţă diminuarea rezistenţei rădăcinilor la infecţii patogene (Marschner.Baze teoretice ale chimiei Considerând elementele tranziţionale în ordinea din tabelul periodic. (Zamfirache. În cazul organismelor animale. participă la intensificarea procesului respirator etc. ca urmare. 1985). aminoacizilor şi colesterolului (Nielsen. Fierul este un micronutrient cu rol major in celulele organismelor vii. De exemplu. 1999). fiind implicat în metabolismul glucozei. care este implicată în metabolismul aminoacizilor cu sulf. vanadiul este implicat în dezvoltarea oaselor. Molibdenul este un microelement care funcţionează drept cofactor pentru enzime care catalizează transformări chimice importante. posibilitatea ca vanadiul să înlocuiască molibdenul în procesul de fixare a azotului pe cale microbiologică (Singht et al. cunoscut ca element care influenţează pozitiv procesul de fotosinteză şi. 2002). care poate să apară în sistemele biologice în mai multe stări de oxidare. 36 . favorizează acumularea azotului în nodozităţile radiculare de la plantele leguminoese. Astfel. este un microelement important şi util. Vanadiul este un microelement important pentru unele specii animale şi vegetale. La plante. Fierul participă la oxidarea carbohidraţilor. şi o proteină) din calea transportoare de electroni. împreună cu zincul. xantinoxidaza). La anumite specii. sporirea efectelor insulinei (Vincent. molibdenul este cofactor pentru trei enzime: sulfitoxidaza. de asemenea. de asemenea. ca ultramicroelement. Benzschawel. În cazul organismului uman. manganul are rol important în anumite procese fiziologice. precum şi la deteriorarea procesului de reproducere. Titanul se pare că are efecte benefice minore în organismele vegetale. de asemenea. 1969). Este. 1978). participă la transportul (prin intermediul hemoglobinei) şi stocarea (în molecule numite mioglobină) oxigenului în sângele şi ţesuturile mamiferelor.. enzime cu rol important în metabolismul carbohidraţilor. Manganul are rol de cofactor al multor enzime implicate în metabolismul organismelor vegetale. literatura de specialitate menţionează implicarea vanadiului în procesele de creştere. cu rol în metabolismul medicamentelor şi toxinelor (Beedham.

La om. arginaza etc. precum şi cofactor. şobolani) supuse unei diete lipsite de nichel au evidenţiat faptul că acestea prezintă probleme de sănătate. precum şi datorită abilităţii sale de a accepta şi ceda cu uşurinţă electroni (Linder et Hazegh-Azam. Este bioconstituent al unor metaloenzime (carboxipeptidaza. previn deteriorarea nervilor prin contribuţia la formarea tecii protective a acestora etc. 1996).003%. de asemenea. enolaza. Cercetări recente evidenţiază faptul că acest element este asociat cu metabolismul lipidic şi este implicat în mecanismele protective împotriva cancerului. Este cofactor al unor enzime (carbonic anhidraza. Cercetări efectuate pe anumite animale (pui de găină. este un element cu rol catalitic în procesele de oxidoreducere. Este important. în plus. de asemenea. cum ar fi ureaza sau hidrogenaza. ARN-polimeraza. unde există ca microelement sub forma ionilor cuproşi şi cuprici. menţine elasticitatea vaselor de sânge şi pielii şi. Cuprul participă la funcţionarea normală a organismelor vii. cum ar fi insulina sau hormoni gonadotropi hipofizari. acest element este implicat în activitatea fotosintetică a plantelor. intră în structura cobalaminei. participă la producerea de substanţe care reglează presiunea sanguină şi pulsul. precum şi de stimulator al activităţii altora (peroxidaza. glutamatdehidrogenaza. carenţa acestui element favorizează apariţia şi dezvoltarea TBC-ului. deoarece un număr de reacţii esenţiale pentru funcţionarea normală a creierului şi sistemului nervos sunt catalizate de enzime cupru-dependente. cobaltul este necesar formării fixatoare de azot atmosferic şi. deoarece are efecte benefice asupra funcţionării ficatului şi rinichilor. proteinele de depozitare (metalotioneinele) sau metaloenzimele care conţin cupru (cuproenzime. În cazul plantelor. superoxid dismutaza. De asemenea. în biosinteza triptofanului şi acidului indolilacetic 37 . esenţială pentru metabolismul carbohidraţilor. hexokinaza etc.Baze teoretice ale chimiei Cobaltul este un microelement esenţial pentru multe specii animale şi vegetale. Vitamina B12. în care ionul metalic este înconjurat de un ligand cu şase atomi donori (Cojocaru. cum ar fi citocrom oxidaza. aminopeptidaza. stimulează metabolismul animal şi vegetal. în special legate de proasta funcţionare a ficatului. precum şi asupra sistemelor osos şi nervos.). fosfataza alcalină. 1999). De asemenea. 1996). participă de chelaţi la intensificarea activităţii unor enzime specifice nodozităţilor Nichelul este un microelement care. în special în cazul leguminoaselor. cobaltul sunt importante pentru funcţionarea normală a celulelor. Este cunoscut. catalaza. alcooldehidrogenaza. în formă disponibilă din punct de vedere biologic. şi implicit. vitamină care este un complex de coordinare al cobaltului. dopamin-hidroxilaza. De asemenea. susţin vitamina C în îndeplinirea rolului său. nichelul este component al unor enzime. cum ar fi proteinele de transport (ceruloplasmina sau Cu-albumina). cuprul este legat într-o varietate de proteine cu funcţii metabolice specifice. fiind un metal cheie în activitatea unor enzime. Cuprul îndeplineşte funcţii antioxidante în diferite ţesuturi şi fluide. enolaza. oxalacetatdecarboxilaza. în funcţionarea sistemului nervos central. lactatdehidrogenaza. o protejează de degradarea timpurie. ADN-polimeraza . 2005).. superioare. unde concentraţia normală de zinc este de 0. Zincul este un element indispensabil pentru plante. intervine în acţiunea unor hormoni. cobaltul este un element indispensabil datorită rolului său de (Milică et al. El. intră în structura unor enzime (ascorbat oxidaza) şi stimulează activitatea altora (polifenoloxidaza). 1982). intervine în biosinteza clorofilei pe care.. lizil-oxidaza. de asemenea. În cazul organismelor vegetale. mulţi oameni de ştiinţă consideră nichelul un micronutrient indispensabil sănătăţii omului. izomeraza. 1994). Zn-Cu superoxiddismutaza). iar excesul activează declanşarea bolii canceroase. rolul său stimulator în procesele de creştere la orz şi tomate ( Burzo et al. fosfataza alcalină. tirozinaza. în sensul de “efector metabolic”. cu rol activator al unor alte enzime (arginaza. precum şi în menţinerea sănătăţii cardiovasculare. Pentru plantele stimulator al creşterii nodozităţilor radiculare sub formă ionică sau (Zamfirache.). prin întărirea sistemului imunitar (Gissen. Alături de vitamina C. Zincul este un microelement esenţial pentru organismele vii. În cazul organismelor animale. Ca şi manganul. aldolaza). vitamina B12. lipidelor şi proteinelor. Cuprul participă la funcţionarea mecanismelor de protecţie a organismelor animale de efectele dăunătoare ale unor substanţe chimice. ca urmare a faptului că este component al Cu-Zn superoxid dismutazei şi ceruloplasminei.

conductibilitate electrică şi conductibilitate termică. borul prezentând caracter de nemetal asemănător siliciului.5. în reglarea metabolismelor glucidic. În privinţa borului. galiu (Ga). În privinţa proprietăţilor fizice există deosebiri între elementele grupei. cu configuraţia electronică generală ns 2np1. elementele grupei prezintă în combinaţiile lor (în special halogenate şi oxigenate) valenţa maximă. în general. caracterul metalic creşte de sus în jos. acoperindu-se cu un strat subţire. Aceste enzime. Caracterul oxizilor variază în grupă. În plus.+ 3H2 Aluminiul este singurul element din grupă care reacţionează la temperatură ridicată cu azotul. temperatură şi puritate. trei. catalizează interconversia aldehidelor la carboxilaţi. rezultând nitrură de aluminiu: 2Al + N2 = 2AlN 38 . care pot funcţiona în unii compusi şi cu valenta unu (InCl. In2O. conducând la obţinerea de halogenuri trivalente (excepţie TlX): 2M + 3X2 = 2MX3 Taliul poate funcţiona şi ca element monovalent formînd TlX. trioxidul de indiu (In2O3) prezintă caracter bazic. Galiul. al acizilor nucleici. rezultând soluţii care conţin ioni metalici trivalenţi. 2M + 6H+ = 2M3+ + 3H2 Taliul este singurul metal din grupă care se găseşte sub formă de ioni monovalenţi în soluţiile acide. din cauză că numărul de electroni de pe stratul de valenţă este mai mare. La temperaturi ridicate reacţia este energică: 4M + 3O2 = 2M2O3 Încălzit la roşu. indiul şi taliul au puncte de topire inferioare aluminiului şi greutăţi specifice superioare acestuia.8oC). protector. este implicată în glicoliză (Mukund et Adams. taliul formează un oxid toxic (Tl2O) în care metalul este monovalent. Toate elementele grupei reacţionează energic cu moleculele de halogeni (X2). proteic. 1995). Grupa IIIA (13) Elementele din această grupă. Metalele din grupa prezintă luciu caracteristic. prin participarea unui orbital 2p vacant. enzimă care aparţine acestei famili. Este vorba de studiul unei anhidraze carbonice Cd-dependente (Lane et Morel. cercetări recente consideră că gliceraldehid-3-fosfatferedoxin-oxidoreductaza.Baze teoretice ale chimiei (auxină). Elementul bor mai poate funcţiona şi în stare de hibridizare sp3. 1996). comparativ cu elementele din primele două grupe principale. precum şi în procesele pe care le implică fixarea azotului la plantele leguminoase (Zamfirache. ca având funcţii biologice. 2005). Tl2O. Aluminiul şi galiul reacţionează cu hidroxizii alcalini în soluţii apoase formînd anioni hidroxilici complecşi: 2M + 2OH. deoarece este utilizat de un număr mic de enzime care fac parte din familia aldehidferedoxin-oxidoreductază (Kletzin et Adams. acesta formează cu oxigenul combinaţii covalente. au pe ultimul strat 3 electroni. taliu (Tl).+ 6H2O = 2M(OH)4. cu excepţia indiului şi taliului. 6. Studii experimentale recente evidenţiază rolul acestui element în metabolismul unui organism marin care trăieşte într-un mediu tipic. Ga2O3) prezintă caracter amfoter. TlCl). al unor vitamine. 2000). care au drept cofactor wolframul. de oxid. Metalele din grupă (M) reacţionează cu oxigenul din aer. iar trioxidul de taliu (Tl2O3) prezintă caracter puternic bazic.2. dimensiunile particulelor. O proprietate interesantă a galiului este temperatura sa de topire forte scăzută (29. In mod constant. Formarea cationilor trivalenţi (E3+) necesită o energie de ionizare mare. Este motivul pentru care borul funcţionează tricovalent prin hibridizare de tip sp2. Comportarea sa în raport cu oxigenul din aer este dependentă de cristalinitatea probei. Cadmiul nu este cunoscut. indiu (In). trioxizii de aluminiu şi galiu (Al2O3. sărac în zinc (Thalassiosira weissflogii). În grupă. galiul şi indiul se dizolvă în acizi diluaţi. aluminiu (Al). bor (B). Reactivitatea elementelor din această grupă este mai scăzută. Wolframul (tungsten) are rol biologic limitat. Aluminiul. astfel încât trioxidul de bor prezintă caracter acid (B2O3).

dar cel mai pronunţat se manifestă la carbon în stare hibridizată (mai importante sunt covalenţele cu el însuşi şi cu hidrogenul). în fixarea azotului. iar anionul C4. sunt borul şi. Creşterea caracterului metalic se manifestă prin modificarea stabilităţii hidrurilor. este implicat în reducerea toxicităţii altor elemente minerale (P sau Cu). efectele sale benefice fiind de ordin secundar. la 4. stimulează activitatea unor enzime etc. deoarece perturbă absorbţia ionilor de calciu. Borul inhibă. Cl2). [Sn(OH)6]2. produse farmaceutice etc. Borul este un microelement necesar tuturor plantelor. carbon (C). având rol de acceptori de electroni. Acceptarea de electroni pentru realizarea configuraţiei stabile este posibilă din punct de vedere energetic pentru elementele acestei grupe.2. staniu (Sn) şi plumb (Pb) au 4 electroni pe ultimul strat. prezenţa borului este legată de funcţionarea normală a metabolismului animal. cresc razele atomice şi ionice ale elementelor precum şi densitatea. cantitatea de aluminiu este redusă. mangan. până la 6 în cazul unor ioni complecşi ai staniului. prin prezenţa sa în cantităţi mici. Prezenţa borului în organismele vegetale favorizează procesele de respiraţie şi fotosinteză. precum şi înflorirea. Numărul maxim de coordinaţie al elementelor faţă de oxigen creşte de la 3. aluminiul. până la staniu şi plumb. acizilor nucleici clorofilei.se întâlneşte numai în două carburi metalice. datorită capacităţii sale de a hibridiza sp2 şi sp. 39 . care sunt toxici pentru plante. La elementele cu număr atomic mare se accentuează tendinţa de a forma cationi. Aluminiul este cel mai abundent ion metalic din biosferă. nemetal tipic. precum şi în acumularea auxinelor libere. [Pb(OH)6]2-. este toxic pentru plante.6. la siliciu şi germaniu. magneziu şi fosfor. În cazul plantelor superioare. implicit. În organismele animale şi în special în organismul uman. legarea fructelor şi formarea seminţelor. 1989). Efecte pozitive asupra creşterii sunt semnalate la speciile cu toleranţă ridicată la aluminiu. în creşterea rezistenţei plantelor la secetă şi ger. considerate semimetale. Elementele grupei au tendinţa de a forma covalenţe. alterează bariera membranară care reglează schimburile între sistemul nervos central şi sistemul circulator periferic (Banks. Grupa IVA (14) Elementele din această grupă. proteinelor. Mg. Se pare că acest element nu are efecte benefice asupra organismelor animale. magneziu. P. pectinază. Ca) şi diminuarea absorbţiei altora (S. germaniu (Ge). importante din punct de vedere biologic. Aluminiul. punctul de fierbere. elemente cu caracter metalic.şi plumbului. De asemenea.. 6. Elementele grupei pot realiza legături coordinative. a cărui configuraţie electronică este ns2np2. care se deosebeşte de celelalte elemente ale grupei prin compuşii pe care îi formează. Carbonul este singurul element din grupă care poate forma legături duble sau triple. intervine în modificarea raportului monoglucide/diglucide în favoarea monoglucidelor. siliciu (Si). în cazul unor compuşi ai carbonului (H2CO3). Similar cu grupa 13 (IIIA). organismul uman este expus continuu acţiunii acestui element. În cele mai multe organisme vegetale. în stimularea activităţii unor enzime (invertază. În cantitate mare. şi în această grupă. Starea de oxidare maximă este IV şi se manifestă în combinaţiile halogenate (EX4) şi în oxizii superiori cum ar fi CO 2 sau SiO2. Are rol important în biosinteza glucidelor. De asemenea. punctul de topire. considerat o neurotoxină. deoarece prezenţa sa este asociată cu o bună funcţionare a sistemului osos. zinc şi. tirozinază). în intensificarea absorbţiei unor elemente (K. borul este necesar în cantităţi mici. a principalelor procese fiziologice legate de utilizarea de către plante a acestor elemente. Se găseşte în plantele superioare sub formă de compuşi ai acidului boric şi complecşi organoborici. formarea compuşilor fenolici. în mică măsură. caracterul metalic creşte de la carbon. deoarece este implicat în fixarea ionilor de calciu. borul influenţează permeabilitatea membranelor plasmatice şi este implicat în transportul glucidelor. Odată cu creşterea numărului atomic. băuturi. precum şi a creierului (îmbunătăţirea performanţelor legate de atenţie şi memoria de scurtă durată). în cazul unor compuşi ai germaniului şi siliciului (H3SiO4). care are valoarea cea mai mare în cazul hidrocarburilor. fără rol important în chimia carbonului (Be2C şi Al4C3). Cationul C 4+ este foarte instabil. cu excepţia carbonului.Baze teoretice ale chimiei Elementele grupei. Aluminiul este de interes în metabolismul criptogamelor. odată cu creşterea numărului atomic. Prin alimente. urmat de siliciu în stare hibridizată (în special în compuşii săi cu oxigenul).

Elementele grupei au rol biologic important. unghiilor etc. datorat numărului mare de straturi electronice. Poziţia elementelor din grupa VA în raport cu gazele rare nu permite. rezultând tetrahalogenuri (în cazul plumbului rezultă PbX2): M + 2X2 = MX4 În aer sau în oxigen. care se datorează unor procese active de natură chimică. Starea de oxidare maximă este V+ şi se manifestă rar. stare de oxidare IV+) are caracter slab acid. putând exista în soluţie numai cationi Sb3+ şi Bi3+. Plumbul are acţiune inhibitoare asupra unor enzime implicate în biosinteza hemului(α-aminolevulinat dehidrataza şi ferochelataza) determinând apariţia anemiei. siliciul este implicat în desfăşurarea normală a reacţiilor implicate în metabolismul vegetal.5 x 10 11t în dioxidul de carbon atmosferic. 6. precum şi protecţia organismelor de radiaţiile UV. rolul de a reduce efectele negative ale aluminiului. Atomii elementelor din această grupă nu formează combinaţii ionice. Staniul este implicat ca microelement în funcţionarea normală a unui număr restrâns de organisme animale. siliciul este esenţial din punct de vedere fiziologic şi metabolic. iar monoxidul de plumb (PbO. de creşterea rezistenţei mecanice. rezultă oxizi: 2M + O2 = 2MO M + O2 = MO2 În cazul staniului. în special în organismele tinere. în anumite condiţii. unul dintre cele mai răspândite elemente din natură. 2005). El este un metal toxic ce poate distruge conexiunile nervoase. stare de oxidare II+) are caracter bazic. fizică. Informaţiile legate de rolul biologic al plumbului sunt foarte puţine. având configuraţia ns2np3. cum ar fi metalele grele şi radicalii liberi. Siliciul este al doilea element ca abundenţă în scoarţa terestră (după oxigen). stare de oxidare II+) are caracter amfoter. Acest element este prezent în natură sub formă de combinaţii anorganice şi organice. fosfor (P). Elementele grupei reacţionează. de 420 x 10 11t (Öpik. elementele din această grupă formează hidruri. iar monoxidul de staniu (SnO. 1989). stare de oxidare IV+) are caracter acid. de stimularea absorbţiei de dioxid de carbon şi. în particular. Pentru anumite bacterii şi alte forme de viaţă. în anumite condiţii. este esenţial pentru toate sistemele vii. Acţiunea sa este legată de reducerea transpiraţiei cuticulare. În cantităţi mici. Grupa VA (15) În această grupă sunt cuprinse elementele azot (N). numai în cazul unor derivaţi halogenaţi de forma EX5 (E = element). deoarece în cazul acestor două elemente (elemente grele) se manifestă fenomenul de ecranare a nucleului. carbonul şi siliciul pot forma acizi. stibiu (Sb). de intensificarea procesului de fotosinteză etc. de asemenea. geologică şi biologică.2. deoarece repulsia datorată electronilor atomilor 40 . Dioxidul de plumb (PbO 2. Este important pentru organismele animale. în funcţie de condiţiile de reacţie. părului. Cercetări la nivel molecular au evidenţiat rolul acestui element de stimulator al sistemului imunitar şi. cu halogenii. proprietate întâlnită şi în cazul germaniului (acid foarte slab). Germaniul este un microelement implicat în eliminarea şi neutralizarea substanţelor toxice. şi are. ligamentelor. biosfera terestră. Ultimul strat conţine cinci electroni. care se găsesc în patru rezervoare majore interconectate: atmosfera. efectele sale pozitive asupra cancerului şi artritei (Asai. implicit. deoarece intră în constituţia oaselor. arsen (As). de creşterea rezistenţei pasive a plantelor la agenţi patogeni. hidro-ecosfera şi litosfera. în general. de stimularea proceselor de germinaţie şi creştere pe substrate saline.Baze teoretice ale chimiei Fiind nemetale. Circulaţia complexă a carbonului între aceste rezervoare este un ciclu biogeochimic. În reacţie cu hidrogenul. a căror stabilitate scade de la carbon la plumb. Rezervele enorme de carbon sunt estimate a fi de 7.7. bismut (Bi). iar în straturile superioare ale mărilor şi oceanelor. Expunerea îndelungată la săruri solubile sau compuşi cu proprietăţi oxidante ale plumbului determină apariţia de nefropatii şi suferinţe abdominale. Carbonul. manifestarea tendinţei de a forma ioni negativi. dioxidul de staniu (SnO2.

macromolecule biochimice care transportă informaţia genetică. Faţă de hidrogen şi radicali organici. punctul de fierbere. în săruri de amoniu sau tetraalchilamoniu. Solubilizarea este realizată de 41 . raza atomică. rezultând ioni oniu (NH4+. azotul este al patrulea element mineral ca abundenţă şi unul dintre cele mai importante ca implicare în nutriţia minerală. proprietate mai accentuată în cazul azotului. cu participarea celor trei electroni p de valenţă. combinaţii care în soluţie hidrolizează: Mg3N2 + 6H2O = 3Mg(OH)2 + 2NH3 Co3P2 + 6H2O = 3Co(OH)2 + 2PH3 Atomii elementelor din această grupă au tendinţa de a forma legături covalente. încât nucleul nu mai poate atrage alţi trei electroni necesari completării învelişului electronic exterior. Astfel.există numai în stare solidă în unele azoturi. PH4+). Prezenţa perechii de electroni neparticipanţi determină capacitatea elementelor din această grupă de a realiza legături coordinative. având rol de donori de electroni. azotul are numărul maxim de coordinaţie 3 (HNO3). se deosebeşte de celelalte elemente ale grupei. deoarece intră în alcătuirea aminoacizilor. Contrar celorlalte elemente. punctul de topire. As2O3 şi Sb2O3 au caracter amfoter. caracterul nemetalic scade odată cu scăderea caracterului acid al oxizilor. Transformările azotului şi compuşilor săi în natură se realizează printr-un proces biochimic ciclic. numărul maxim de coordinaţie al azotului este 4. Electronegativitatea scade in grupă de la azot la bismut. Ionii N3-. În oxizii sau oxiacizii săi. Oxiacizii în care elementele se află în stare de oxidare 3 sunt agenţi reducători. Azotul molecular din atmosferă nu poate fi utilizat direct de organismele vii. singurul element gazos din grupă. a căror stabilitate scade de la azot la arsen. Azotul. Atât fosforul organic. raza ionică. N2O3 şi P2O3 sunt anhidride. care poate coordina H+. odată cu creşterea numărului de ordine. denumit ciclul azotului. P3-.Baze teoretice ale chimiei este atât de mare. cât şi cel mineral sunt insolubili. în stare solidă. anhidridele azotoasă (N2O3) şi azotică (N2O5) reacţionează cu apa. a enzimelor. a proteinelor de rezervă. În grupă. Procesele de creştere şi dezvoltare ale organismelor vegetale se desfăşoară în condiţii normale. rezultând acid azotos (HNO2) şi acid azotic (HNO3). deoarece poate să formeze compuşi în toate stările de oxidare de la 1 la 5. El trebuie transformat în compuşi utilizabili sau fixat pentru a putea fi folosit. oxoacizii sunt oxidanţi. dacă azotul se află în raport optim cu fosforul şi potasiul. în stare hibridizată poate realiza legături duble sau triple. El intră în structura proteinelor citoplasmatice. Azotul este un element esenţial în organismele vii. In urma reacţiei cu hidrogenul. În stare de oxidare 5. La atomul central există o pereche de electroni neparticipanţi. Fosforul este un alt element al grupei. Azotul nu prezintă modificaţii alotropice. În metabolismul vegetal. As3PO4). Bazicitatea hidrurilor scade în grupă de la azot la arsen. prezintă multe astfel de modificaţii. cresc densitatea. Reacţia cu oxigenul a elementelor grupei conduce la obţinerea de anhidride. important pentru creşterea şi dezvoltarea organismelor vii. în timp ce fosforul. a clorofilelor etc. tăria lor diminuând de la azot la arsen. cum ar fi azotul sau carbonul. care există ca agregate mari ce conţin legături simple. În organismele vegetale. spre deosebire de celelalte elemente ale grupei. a proteinelor membranare. azotul este implicat în biosinteza proteinelor. Bismutul în stare solidă are structură metalică. As3. combinaţii de tipul: 4E + 3O2 = 2E2O3 4E + 5O2 = 2E2O5 Prin reacţia anhidridelor cu apa rezultă acizi: E2O3 + H2O = 2HEO2 E2O5 + H2O = 2HEO3 În cazul azotului. Elementele fosfor şi arsen prezintă în oxiacizii lor număr de coordinaţie 4 (H3PO4. Odată cu creşterea numărului atomic. care se realizează în citoplasmă. elementele grupei VA formează combinaţii de tipul EH3 (hidruri). arsenul şi stibiul. iar Bi2O3 are caracter bazic. Capacitatea de a forma legături triple explică existenţa moleculelor N2. unităţi structurale fundamentale ale moleculelor de proteine şi acizilor nucleici. a acizilor nucleici. cloroplaste şi mitocondrii. fosforul nu se găseşte decât în sol. fosfuri şi arseniuri metalice.

translocat prin tulpini şi depozitat în organele tinere şi seminţe. Grupa VIA (16) Elementele acestei grupe. sulful (S). prin intermediul acidului adenozin trifosforic (ATP) care captează. scăzând în acelaşi sens caracterul electronegativ al elementelor. în sistemul tampon sanguin. pentru participarea sa la menţinerea echilibrului acido. Atomii elementelor din această grupă. Sub formă de fosfaţi. maturare a fructelor etc. este datorată faptului că electronii de pe ultimul strat sunt legaţi puternic. Cu elementele vecine din perioada 2 (azot. există în ţesutul muscular al vertebratelor. elementele grupei pot prezenta starea de oxidare maximă şase. cu excepţia fluorului (singurul element mai electronegativ decât oxigenul) unde este în stările de oxidare +1 sau +2 (F2O. din cauza sarcinii nucleare mari în raport cu raza atomică relativ mică. seleniu. De asemenea. având rol de donori de electroni. sulful poate înlocui oxigenul. În grupă. păstrează şi transportă energia liberă (în procese de fosforilare oxidativă. pentru realizarea configuraţiei stabile a celui mai apropiat gaz rar din sistemul periodic al elementelor. De la plante. fosforul intră în structura fosfolipidelor. 42 . şi telur pot forma legături coordinative. Este motivul pentru care combinaţiile în care elementele grupei prezintă covalenţe mai mari decât 2 nu provin din stări fundamentale ale atomilor. Compuşii cu fosfor trivalent sunt toxici pentru organismul animal. arsenul este toxic pentru organismul animal. masele atomice. corespunzătoare numărului grupei. la semimetalic (seleniu. atât în stare elementară. caz în care intervin cei doi electroni p necuplaţi. carbon) oxigenul poate forma legături simple şi duble.bazic al organismului. acest element stimulează procesele de înflorire. pe care pot fi promovaţi electronii exteriori. Anionii fosfat şi unii esteri ai acidului fosforic sunt prezenţi în toate celulele animale. formînd tioacizi. Fosforul este recunoscut. conţin şi orbitali de tip d. telurul (Te). Fosforul este un element de importanţă vitală pentru metabolismul celular al tuturor formelor de viaţă.8. în care sulful are rol de acceptor de electroni. telur) şi metalic (poloniu) se observă în multe dintre proprietăţile acestor elemente.Baze teoretice ale chimiei fosfataze. de asemenea. Comportarea diferită a oxigenului. glicoliză sau fotofosforilare). razele atomice şi razele ionice cresc de la oxigen la telur. Cu excepţia oxigenului. proprietate care se manifestă în cazul oxoacizilor. În aceste combinaţii. Atomii elementelor sulf. acizilor nucleici şi altor biomolecule simple sau complexe. intră în constituţia nucleotidelor. Cu elementele electropozitive. oxigenul (O2). fosforul este preluat din sol de către plante. Arsenul se găseşte în cantităţi mici în toate ţesuturile animale şi vegetale. în cazul plantelor. enzime prezente în rădăcini. Celulele vii utilizează fosforul pentru transferul energiei celulare de la procese exergonice la procese endergonice. şi poloniul (Po) au pe stratul de valenţă şase electroni. de asemenea. sau prin intermediul microorganismelor care excretă acizi organici sau chelaţi. seleniul (Se). punctele de topire. componenţi structurali principali ai membranelor celulare. Datorită potenţialului mare de ionizare (314 kcal/mol). în care elementele grupei sunt divalent negative. În stare de oxidare III. formând compuşi în care funcţionează în starea de oxidare –2. În plus. oxigenul reacţionează cu toate elementele. 6. Anionii fosfat reprezintă constituenţi minerali ai ţesutului osos (sub formă de fosfaţi de calciu). FO). la care numărul cuantic principal este mai mare decât 2. Sub formă de anion fosfat.2. Omologii oxigenului. ci hibridizate. sulf). fosforul este preluat de animale. Tendinţa de a trece de la caracterul nemetalic (oxigen. cât şi în combinaţiile sale. Configuraţia electronică a ultimului strat este ns2np4. formează combinaţii ionice. Perechile de electroni care participă la realizarea acestui tip de legături sunt perechile de electroni din orbitalii exteriori s sau p şi uneori d. fiind absolut necesari desfăşurării normale a proceselor metabolice. Atomii elementelor îşi pot completa octetul şi prin formarea a două covalenţe. fiind implicaţi. pot avea şi rol de accepori de electroni. în special ai oxigenului. punctele de fierbere. Tendinţa generală este de acceptare a doi electroni. fructificare.

Diferitele tipuri de combustii. care are rolul de a proteja organismele vii de efectele nocive ale radiaţiilor cu lungimi de undă mici. iar în apă reprezintă aproximativ 88%. hidrogenul sulfurat sau amoniac. şi prin variaţia structurii cristaline. pe de o parte. Plantele verzi. apă şi energie. oxigenul reprezintă aproximativ 20% din atmosfera terestră. dioxidul de carbon. Toate elementele grupei există în mai multe forme alotropice. rezultă compuşi de forma EO2 şi EO3. Importante în structura proteinelor sunt punţile disulfidice dintre reziduurile de cisteină (de exemplu. Elementele grupei reacţionează cu hidrogenul. direct. asigurând respiraţia organismelor aerobe. este prezent în toate polipeptidele. În organismele animale. rezultând dioxid de carbon. substanţele organice se transformă în substanţe simple precum apa. ozonul (O3). se petrec tot în prezenţa oxigenului. a halogenilor şi a metalelor nobile. alcaloizi şi uleiuri eterice. sub formă de dioxid de sulf. oxigenul formeză oxizi. substanţe care reintră în circuitul general al substanţelor naturale. care se manifestă prin diferite forme moleculare. reprezentând în acelaşi timp şi o barieră termică. care se petrec în strânsă legătură cu circulaţia carbonului în natură. Sulful intră în structura unor vitamine (tiamina. Echilibrul dintre producerea şi consumul de oxigen este controlat prin procese biologice şi geologice. Cu excepţia apei. precum şi putrezirea organismelor după moarte. în timp ce această stare este realizată de celelalte elemente ale grupei la temperaturi mai mari decât punctele lor de fierbere. de asemenea. silicaţi.. existând sub formă de apă.Baze teoretice ale chimiei În condiţii normale de temperatură şi presiune. Cu excepţia gazelor rare. Sulful are rolul de a proteja celulele împotriva factorilor dăunători. cu care nu reacţionează. cum ar fi poluarea şi radiaţiile dăunătoare. Sulful participă la reacţii de oxido-reducere implicate în metabolismul organismelor vii prin grupările tiolice libere sau eliberate în prezenţa biocatalizatorilor din compuşi organici (-SH din glutation de exemplu). în cazul oxigenului. spre deosebire de hidrurile celorlalte elemente din grupă. din punct de vedere cantitativ. în cazul elementelor în stare solidă. În stare liberă. seleniuri şi telururi Oxigenul este. proteinele şi enzimele care conţin aceşti aminoacizi. În urma reacţiei cu oxigenul. în funcţionarea normală a ficatului şi în încetinirea procesului de îmbătrânire. de unde plantele pot să le absoarbă prin frunză. Ciclul oxigenului este un ciclu biogeochimic între cele trei mari rezervoare de oxigen: atmosfera. carbonaţi etc. proces în urma căruia se petrece oxidarea anumitor substanţe organice. biosfera şi litosfera. Moleculele de apă. sulful este prezent în structura aminoacizilor cisteină şi metionină. pe de altă parte. pentru biosinteză de glucide. oxizi. în straturile superioare ale atmosferei. biotina). În urma acestui proces se eliberează oxigen în atmosferă. rolul său în mecanismele complexe în care este implicat (Akabayov et al. Prin acţiunea radiaţiilor UV asupra moleculei de oxigen se formează. Prin putrezire. Ca urmare. importanţa sulfului în biosinteza cofactorilor şi situsurilor active vitale din proteine şi. cu care nu se combină în mod direct. Este implicat. păr şi unghii. caracter care se intensifică în grupă odată cu creşterea volumului atomic. au o tendinţă pronunţată de a participa la realizarea de legături de hidrogen. formând compuşi de forma EH2. în cazul proteinei-hormon insulină). unul dintre cele mai abundente elemente de pe Pământ. Oxigenul este un element esenţial pentru viaţa pe planetă. 2005). 43 . algele şi anumite microorganisme preiau dioxidul de carbon. Cercetări recente evidenţiază. sulfuri. aceşti compuşi prezintă caracter slab acid. oxigenul există în stare diatomică. utilizată de organisme pentru diferite funcţii vitale. Sulful este un element esenţial pentru organismele vii. sulfaţi. pe care îl utilizează în procesul de fotosinteză. Urme de sulf se găsesc în atmosferă. care EO2 + HOH = H2EO3 (H 2SO3) prin reacţia cu apa conduc la obţinerea de acizi: EO3 + HOH = H2EO4 (H2SO4) Reacţia elementelor grupei cu metalele alcaline şi alcalino-pământoase conduce la obţinerea de compuşi ionici: oxizi. anhidride acide. Cel mai mare conţinut de sulf îl au keratinele prezente în epidermă. a căror stabilitate diminuează în grupă de sus în jos. cu toate celelalte elemente din sistemul periodic.

În grupă. cum ar fi selenoproteinele P din plasmă. chiar aur şi platină. clor (Cl). la lichid şi apoi la solid. Datorită acestui caracter. et Powis. Seleniul este un microelement esenţial pentru funcţionarea enzimelor seleniu-dependente.. la regenerarea unor sisteme antioxidante. cu posibil rol în metabolismul muscular. şi selenoproteinele W din muşchi. atomii halogenilor manifestă tendinţa de completare a octetului prin acceptarea unui electron formînd anioni monovalenţi.+ Br2 Pe măsură ce scade afinitatea pentru electroni a ionilor simpli în grupă. Densitatea. Fluorul nu se dizolvă în apă. Cu elementele electropozitive formează combinaţii ionice.+ Cl2 = 2Na+Cl. 2Na+Br. ci reacţionează energic cu aceasta: 2F2 + 2H2O = 4HF + O2 Halogenii prezintă caracter nemetalic pronunţat. posibil şi ale vitaminei C (Holben et Smith. şi asupra proceselor de creştere şi dezvoltare. brom. pentru aprovizionarea căruia acestea şi-au perfecţionat mecanisme specifice. 1999. în sensul că fluorul are tendinţă mai mare de ionizare.2. care să coreleze necesarul cu disponibilul. Atomii elementelor îşi pot completa octetul şi prin participarea unui electron (necuplat) la formarea unei covalenţe cu elemente electronegative (EXn). clor. De aceea stabilitatea acizilor oxigenaţi creşte în grupă de la fluor la iod. Reacţionează cu toate metalele. Selenoproteine. starea de agregare a halogenilor variază de la gaz. pe când iodul are tendinţă mare de a forma combinaţii covalente. seleniu-dependente. cunoscute sub numele de selenoproteine (sunt caracterizate. unsprezece astfel de enzime). în special (Holben et Smith. până la această dată. astatin (At) şi au pe ultimul strat şapte electroni. brom (Br). sunt în studiu. clorul este un gaz galben-verzui. bromul este un lichid brun.Baze teoretice ale chimiei În viaţa plantelor. mecanisme cu implicaţii directe asupra metabolismului. iar stabilitatea lor diminuează de la clor la iod. halogenii se înlocuiesc în ordinea inversă decât în cele ionice: 2KClO3 + I2 = 2KIO3 + Cl2 Toţi halogenii. Elementele pot realiza şi legături coordinative prin perechea de electroni s şi perechile de electroni p din stratul exterior. puternic electronegativ. halogenii sunt oxidanţi foarte energici. Majoritatea fluorurilor sunt compuşi ionici. în combinaţiile covalente. reacţionează cu apa conform reacţiei: X2 + HOH = HOX + HX Fluorul şi iodul au unele caractere mai diferite. Ca urmare. odată cu creşterea masei atomice. iod (I). În grupă. În combinaţiile ionice. iodul solid cenuşiu-violet. iar altele (tioredoxin reductazele). proteine de transport capabile de protecţie antioxidantă a celulelor epiteliale. Moleculele halogenilor sunt biatomice.şi heptacovalenţi. punctele de fierbere şi de topire cresc. Fluorul este cel mai reactiv dintre toate elementele cunoscute. imediat înaintea gazelor rare. Toleranţa plantelor la seleniu este diferită. cu excepţia fluorului. Trei enzime diferite. penta. Datorită poziţiei în sistemul periodic. deosebirile fiind determinate de sistemele lor de detoxifiere în legătură cu acest element. în general. Legăturile dintre atomi sunt legături covalente nepolare. Unele dintre aceste enzime sunt antioxidante (glutation peroxidazele). 1998). pot acţiona asupra hormonilor tiroidieni activându-i sau dezactivându-i. participând la reducerea efectelor nocive ale speciilor reactive de oxigen (Ursini et al. 44 . plantele încorporează acest element în compuşi care conţin sulf. Larsen. iod.9. afinitatea pentru electroni scade de la fluor la iod. Mustacich. 2000). 6. plantele nu necesită seleniu pentru supravieţuire deşi. care la încălzire sublimează). 1999). halogenii sunt înlocuiţi în ordinea fluor. proprietate care diminuează în grupă de sus în jos. Spre deosebire de animale. 1999. se accentuează afinitatea pentru electroni a ionilor complecşi. EX. Halogenii au miros caracteristic şi sufocant. sulful este un element indispensabil. Configuraţia electronică a stratului de valenţă este ns2np5. elemente având rol de donori de electroni. Grupa VIIA (17) Elementele grupei sunt fluor (F). iar culoarea se închide (fluorul este un gaz de culoare galben-deschis. atunci cînd seleniul este prezent în sol. Solubilitatea halogenilor în apă scade odată cu creşterea masei atomice. Numărul maxim de coordinaţii este 3. Cu excepţia fluorului. halogenii pot forma compuşi tri-.

Rolul său este puţin important. Proprietăţi ale halogenilor determinate de poziţia lor în Sistemul Periodic. dar rolul său nu este pe deplin elucidat. manifestînd efect anticoagulant. prin translocarea sa din sistemul radicular. invertaza). 6. Anionii de fluor. iodul se găseşte în cantităţi mici în toate organele. Reactivitatea metalelor alcalino-pămîntoase. ci sub formă de halogenuri. inhibitor al absorbţiei şi metabolizării azotului. 2005). 5. Alături de ionii de sodiu. În cazul plantelor. manifestă efecte stimulatoare ale sistemului respirator al plantelor. esenţiali pentru funcţionarea normală a glandei tiroide. şi activator al unor enzime (peroxidaza. este implicat în procesele de coagulare a sângelui. intră în compoziţia sucului gastric (0. Clorul. ci numai sub formă de combinaţii. halogenii exogeni în stare gazoasă au acţiune toxică şi atacă ochii şi căile respiratorii. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. Cele mai mari cantităţi se înregistrează în unele alge marine şi în unele specii de spongieri (Zamfirache. Pentru organismul animal. Caracteristici generale ale elementelor din grupa metalelor alcaline. în special a celor horticole. cât şi pentru animale. 2. clorul este activator al unor enzime (adenozintrifosfatază. În general. De asemenea.3 . 7. Rolul unor metale tranziţionale în organismele vii. 45 . care deţine un rol important în metabolismul iodului. păr. Bromul în stare lichidă atacă pielea. dar se mai găseşte în oase. Sub formă de acid clorhidric. 2005). Bromul se găseşte în unele plante şi organisme marine. halogenii nu se găsesc liberi. Necesarul de fluor pentru organismele animale este asigurat din plante şi apă. Proprietăţi determinate de structura electronică a elementelor din grupa IV A a Sistemului Periodic al elementelor. clor. În concentraţii mici. brom. în special pentru menţinerea sănătăţii dinţilor. α-amilază). Proprietăţi care conferă unicitate apei. Prezenţa clorului a fost evidenţiată în numeroase plante inferioare şi superioare. unghii şi copite. Importanţa biologică a elementelor din grupele V A şi VI A din tabelul lui Mendeleev. În cantitate mare se găseşte în organismele merine inferioare. atât pentru plante. inhibitor al biosintezei aminoacizilor şi proteinelor. intervenind şi în inhibarea procesului de sinteză a pigmenţilor fotoasimilatori (Zamfirache. Iodul este un microelement important. Fluorul este considerat un microelement important în organismul animal. în intensificarea procesului de diviziune celulară la nivel foliar etc. Se cunoaşte că este implicat în procesele de osmoreglare.0. Rolul său este de stimulator al creşterii şi dezvoltării organismelor vegetale. Pe parcursul perioadei de vegetaţie a plantelor. în concentraţii scăzute putând influenţa pozitiv dezvoltarea organismelor vegetale. fiind un element foarte reactiv. în reglarea permeabilităţii celulare.4%). iod au rol important în organismele animale şi vegetale. 4.Baze teoretice ale chimiei În natură. fluorul se acumulează în frunze în doze diferite. 3. în deschiderea şi închiderea stomatelor. este un microelement nemetalic necesar în sinteza hormonilor tiroidieni. asigurând pH-ul acid necesar desfăşurării reacţiilor enzimatice specifice. De semenea. reglează echilibrul acido-bazic din organismul animal precum şi presiunea osmotică a sângelui. sânge. nu apare liber în natură.

Efectul inductiv pozitiv (+I) este determinat de X prezenţa înY moleculă a unor atomi sau grupe de atomi respingătoare de electroni iar C C cel negativ de prezenţa unor atomi sau grupe de atomi atrăgătoare de electroni: -Is +Is Elementele din aceeaşi perioadă produc un efect inductiv negativ cu atât mai mare cu cât numărul atomic (Z) este mai mare.1. Efecte electronice în compuşi organici Unul sau mai mulţi atomi de hidrogen dintr-o hidrocarbură. se reprezintă grafic printr-o săgeată îndreptată spre atomul atrăgător de electroni şi scade odată cu creşterea distanţei faţă de atomul care-l determină. R-H. ramificate. 7. După maximum 4 atomi de C acest efect devine nul. liniare. Efectul inductiv static poate fi pozitiv sau negativ. efectul inductiv negativ scade odată cu creşterea numărului atomic (Z).1. Atomii de carbon pot fi legaţi într-o catenă prin legături simple de tip σ. în compuşi saturaţi şi prin legături duble sau triple. 7. Acest efect se numeşte efect inductiv (I). R-X. în compuşi nesaturaţi. caz în care se numeşte efect inductiv dinamic (Id). În grupă. pot fi înlocuiţi cu atomi sau grupe de atomi ai altor elemente. spre unul din atomii prezenţi în moleculă. Existenţa unui număr mare şi variat de compuşi organici este legată pe de o parte de proprietăţile atomilor de C şi H de a forma legături covalente σ stabile şi pe de altă parte pe proprietatea unică a atomilor de C de a se uni între ei în număr nelimitat pentru a forma catene stabile. 7. În funcţie de poziţia atomilor de carbon în catene aceştia pot fi primari. în care X reprezintă gruparea funcţională ce conferă moleculelor o reactivitate specifică.Baze teoretice ale chimiei 7.1. ciclice sau mixte: Existenţa acestor tipuri de catene a condus la împărţirea compuşilor organici în compuşi aciclici şi ciclici.1. În compuşii organici care au în moleculă doar legături σ pot avea loc deplasări ale electronilor σ. secundari. Rezultă astfel derivaţi funcţionali. Efectul inductiv Proprietăţile compuşilor organici sunt determinate de interacţiunile care se manifestă între R şi X. Efectul electromer 46 . Efectul inductiv poate fi permanent. Noţiuni fundamentale de chimie organică În combinaţiile organice alături de C participă şi H. existent în starea fundamentală a unor molecule. în care R reprezintă radicalul hidrocarbonat. printr-un mecanism de inducţie electromagnetică. existent în starea activă a unor molecule.2. terţiari şi cuaternari. caz în care se numeşte efect inductiv static (Is) sau temporar.

Efectul electromer se reprezintă prin săgeţi curbe care indică sensul de deplasare a electronilor. Este o interacţiune electronică intramoleculară datorată: • atracţiei electronilor π de către un atom din moleculă • conjugării adică interacţiunii electronilor π cu alţi electroni π dintr-un sistem cu duble legături conjugate sau cu electroni p neparticipanţi ai unui element. existentă în starea fundamentală a moleculei) şi dinamic (E d . izomerie plană în care reprezentarea formulelor este plană 2.are loc în cursul desfăşurării unei reacţii şi este determinat de un reactant). Efectul electromer poate fi. Spre exemplu compusul C3H6O: CH2 CH CH2 OH CH3 CH3 CH2 CHO C CH3 alcool alilic aldehidă propionică 47 O . atrăgător de electroni (+Es) şi negativ. heteroatom etc. Substanţele se deosebesc numai prin structura catenei care poate fi liniară sau ramificată. CH2 CH CH2 1-petenă CH2 CH3 OH CH3 CH CH CH3 CH2 CH3 2-pentenă CH3 CH2 CH2 CH CH2 OH 2-propanol 1-propanol • Izomeria de funcţiune sau epimeria – datorată faptului că substanţe cu funcţiuni organice diferite au aceeaşi formulă moleculară. secundar.2. Izomeria poate fi. Izomeria plană Izomeria de catenă – determinată de atomul de C ce poate fi primar. static (Es . Efectul electromer static poate fi pozitiv. Noţiuni de izomerie Izomeria este un fenomen specific unor compuşi organici şi combinaţii complexe care au aceeaşi formulă brută dar proprietăţi fizice şi chimice diferite. radical organic.deplasare permanentă a electronilor π. izomerie spaţială în care formulele sunt reprezentate spaţial 7.2.Baze teoretice ale chimiei În moleculele compuşilor organici nesaturaţi pot avea loc deplasări ale electronilor π. ca şi efectul inductiv. 1. Această comportare este datorată formulelor structurale diferite. respingător de electroniC (-EsC (R R radical hidrocarbonat): ) – Y C C C R X H H H H H +Es -Es 7.). grupare funcţională.1. terţiar şi cuaternar. fenomen denumit efect electromer. CH3 CH3 CH2 CH2 CH2 CH3 CH3 CH CH2 CH3 CH3 C CH3 CH3 izopentan • pentan CH3 neopentan • Izomeria de poziţie – determinată de poziţia unei particularităţi structurale într-o moleculă organică (legătură multiplă. Substanţele cu aceeaşi formulă brută dar cu proprietăţi diferite se numesc izomeri. Efectul electromer static determină polarizarea permanentă a moleculei spre deosebire de cel dinamic care dă o polarizare temporară.

Substanţele care prezintă izomerie optică cu C asimetric rotesc planul de vibraţie al luminii polarizate. Izomeria spaţială sau stereoizomeria • Izomeria geometrică – datorată prezenţei în molecula organicăa unei particularităţi structurale care blochează rotirea liberă a doi atomi de C în jurul legăturii care îi uneşte (legătură dublă. Spre exemplu aminele primare. Izomeria optică fără carbon asimetric este determinată de particularităţi structurale ale moleculelor organice. • Izomeria optică – este consecinţă a asimetriei structurale a moleculelor şi poate fi de două feluri: izometrie optică cu carbon asimetric şi izomerie optică fără C asimetric.Baze teoretice ale chimiei acetonă CH3 O CH CH2 metil-vinil eter oxid de propilenă • Izomerie dinamică sau tautomerie – determinată de deplasarea simultană a unui proton şi a O unei legături duble într-o moleculă organică nesaturată. • Izomeria de rotaţie sau de conformaţie – este determinată de rotirea liberă a doi atomi de C H în jurul unei legături H simple σ. Tautomeria este un proces de echilibrare. Una roteşte planul luminii polarizate spre dreapta şi este denumită dextrogiră (+ sau d) şi cealaltă spre stânga şi este denumită levogiră (. C C H H În conformaţia intercalată atomii de hidrogen au o poziţionare corespunzătoare unei rotiri H H H o cu 60 în jurul legăturii C-C faţă de conformaţia eclipsată. H Unghiurile de valenţă se conservă la valori normale. Pentru o substanţă optic activă există două structuri denumite enantiomeri.sau l). structură ciclică).2. scaun sau baie. De exemplu acidul α-Br-propionic este un amestec al celor două structuri corespunzătoare perechii de enantiomeri: COOH Br C* CH3 H H COOH C* CH3 Br În cazul substanţelor cu n atomi de C asimetrici numărul maxim de enantiomeri este 2n.2. C H H C H 120o H 60o 48 . cele două forme tautomere fiind greu de separat datorită vitezelor mari de transformare a unei forme în cealaltă: CH C enol CH2 CH CH3 OH CH2 C O compus carbonilic Izomerie de compensare sau metamerie – determinată de modificarea reciprocă şi simultană a unor radicali dintr-o moleculă organică. CH3 CH2 CH2 NH2 CH3 CH2 NH CH3 CH3 N CH3 propilamină (I) metil-etilamină (II) trimetilamină (III) CH3 • 7. Un exemplu este izomeria cis-trans. conducând la conformaţii eclipsate sau intercalate. secundare şi terţiare sunt izomere. caracteristică derivaţilor etenei H C Cl C Cl Cl H H C C H Cl cis trans Cele două forme izomere sunt rezultatul dispunerii celor 4 substituienţi coplanari pe planul perpendicular al orbitalului π ( în legătura dublă atomii de C sunt în stare de hibridizare sp 2 iar condiţia existenţei acestui tip de izomerie este ca substituienţii de la un atom de C să fie diferiţi).

a. învingând anumite bariere de energie.1. Alcanii se clasifică în: alcani normali. Trecerea conformerilor din unul în celălalt scade o dată cu scăderea temperaturii. Radicalii se denumesc prin înlocuirea sufixului an cu: -il în cazul radicalilor monovalenţi. iar când catena este ramificată cu trei grupe metil la unul din capetele catenei se foloseşte prefixul neo-. Mişcarea de rotaţie în jurul legăturii σ poate fi determinată de energia termică. 8. Trecerea de la o formă la alta se realizează prin rotaţie. Reactivitatea alcanilor se manifestă în condiţii speciale. Denumirea alcanilor se face prin adăugarea sufixului an la un prefix care desemnează numărul atomilor de C din moleculă. -ilen în cazul radicalilor divalenţi cu cele două valenţe libere la doi atomi de carbon vecini. -in în cazul radicalilor trivalenţi. etan. Pentru hidrocarburile cu două grupe metil la sfârşitul unei catene liniare se foloseşte prefixul izo. în care lanţul atomilor de C este liniar.un atom de H este înlocuit de un alt atom sau grupare de atomi.la numele hidrocarburii. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. propan. În moleculele alcanilor apar numai legături σ. Formula generală a alcanilor este CnH2n+2. Diferenţa energetică între aceşti doi conformeri este mică. izoalcani. La temperatura de 25oC manifestă inerţie chimică.Baze teoretice ale chimiei Aceste stări corespund unei conformaţii a moleculelor în care atomii ocupă temporar sau permanent anumite poziţii în spaţiu. în care lanţul atomilor de C este ramificat. Proprietăţi chimice Alcanii sunt substanţe organice cu reactivitate scăzută datorită pe de o parte prezenţei în moleculă a legăturilor relativ puternice C-C şi C-H şi pe de altă parte faptului că sunt compuşi saturaţi. Hidrocarburi saturate 8. în limba greacă. De exemplu clorurarea metanului conduce la obţinerea unui amestec de derivaţi cloruraţi: 49 . Hidrocarburi 8.1. butan). Substituienţii se pot citi în ordine alfabetică sau în ordinea creşterii complexităţii lor. a1. Asemănări şi deosebiri între efectele inductiv şi electromer. Izoalcanii se denumesc prin numerotarea catenei celei mai lungi. Celelalte valenţe sunt satisfăcute de atomi de H. Alcani şi izoalcani Alcanii sun hidrocarburi saturate aciclice formate din catene de atomi de carbon uniţi între ei prin legături simple. fotochimic sau catalitic.1. Reacţii de substituţie . 2. Excepţie fac primii patru alcani din seria omologă (metan. -iliden în cazul radicalilor divalenţi cu cele două valenţe libere la acelaşi atom de carbon. Reacţia de halogenare poate fi declanşată termic. Conformaţia intercalată este mai săracă în energie şi ca urmare mai stabilă iar conformaţia eclipsată este mai bogată în energie deci mai instabilă. în aşa fel încât substituienţii să aibă cele mai mici numere. Tipuri de izomerie plană şi spaţială.

în fază gazoasă. Cicloalcani Cicloalcanii sunt hidrocarburi saturate ciclice.la numele alcanului cu acelaşi număr de atomi de carbon. Poziţia substituenţilor se reprezintă prin cifre. AlBr3 de fum: CH2 CH2 CH2 CH3 CH3 CH3 CH CH2 CH 3 500oC c. Reacţia de nitrare se realizează la temperaturi ridicate. datorită tensiunii mari din cicluri. Dehidrogenarea constă în eliminarea atomilor de hidrogen. aldehide sau acizi organici Oxidarea totală pune în libertate o cantitate mare de energie şi de aceea alcanii sunt utilizaţi drept combustibili. În condiţiile energice ale reacţiei se pot obţine. 8. Descompunerea termică a alcanilor cu doi sau mai mulţi atomi de C în moleculă se realizează CH3 temperaturi a căror valori sunt invers proporţionale cu lungimea catenei. reacţia de adiţie are loc cu deschiderea ciclurilor şi adiţionarea la capetele catenei.2.1. După numărul de cicluri aceste hidrocarburi pot fi monociclice cu formula generală CnH2n şi biciclice cu formula generală CnH2n-2: Denumirea cicloalcanilor se face prin adăugarea prefixului ciclo. în anumite condiţii de temperatură şi în prezenţa catalizatorilor. -H H datorită scindării catenei H C C şi nitroderivaţi ai omologilor inferiori ai alcanului supus nitrării. în funcţie de care se pot obţine alcooli. În timpul la +Cr2O3 H3C H2C CH2 + H2 o acestui proces500 C produce ruperea unor legături C-C rezultând un amestec complex de alcani şi se alchene inferioare (reacţie de cracare) precum şi reacţii de dehidrogenare. alcanului CH -H2 3 2 3 3 H3C H2 C CH3 +HNO 3 H3C H2 C CH2NO2 NO2 b. în prezenţa catalizatorilor şi CH3 COOH conduce la izoalcanii corespunzători: e) Reacţia de oxidare se desfăţoară în condiţii diferite. La temperatura de 1200oC alcanii suferă un proces de dehidrogenare obţinându-se negrul AlCl 3.CH3 rezultând hidrocarburi nesaturate: CH3 H3C CH2OH d) CH3 Reacţia de CH3 CHO izomerizare se desfăşoară la temperatură.CH4 +Cl2 -HCl CH3Cl +Cl2 -HCl CH 2Cl2 +Cl2 -HCl CHCl3 +Cl2 -HCl CCl4 Baze teoretice ale chimiei a2. În cazul ciclopropanului: 50 . Grupa nitro se +HNO poate lega la oricare din atomii de C din catenă. Radicalii cicloalcanilor se denumesc asemănător cu cei ai alcanilor Proprietăţi chimice Reacţii de adiţie În ciclurile de 3 şi 4 atomi de carbon.

2. Dubla legătură se notează în catenă cu cele mai mici cifre. participă numai la reacţii de hidrogenare care se desfăţoară cu deschiderea ciclului: Reacţii de Izomerizare Au loc în prezenţa catalizatorilor AlCl3. Reacţii chimice specifice alcanilor şi izoalcanilor. 8.H2 H 3C H2 C OSO3H CH3 Baze teoretice ale chimiei Ciclobutanul. Denumirea alchenelor se face prin înlocuirea sufixului -an din numele alcanului cu sufixul – enă. Reactivitatea cicloalcanilor. AlBr3. CH 3 ciclohexan (75%) metilciclopentan (25%) TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 6. 7. R C R CH2 + X + Y + - R C R X CH2 Y -I 51 . În funcţie de aceasta adiţia este orientată în mod diferit. Adiţia reactanţilor heterogeni este legată de efectul inductiv al radicalilor alchil legaţi de atomul de C care poate să fie atrăgător (-I) sau respingător de electroni (+I). Alchene Sunt hidrocarburi aciclice nesaturate cu o legătură dublă în moleculă şi cu formula generală CnH2n. Raportul între reactant şi produsul de reacţie.1. indiferent de cicloalcanul de la care se pleacă.2. fiind mai stabil. Radicalii monovalenţi derivaţi de la alchene au terminaţia –enil Proprietăţi chimice Reacţia de adiţie are loc prin desfacerea legăturii π şi adiţionarea reactanţilor printr-un mecanism de adiţie electrofilă. la echilibru. este acelaşi. Hidrocarburi nesaturate 8.

acidul hipocloros. Electronii π sunt delocalizaţi la nivelul celor 4 atomi de carbon din catenă. nCH2 CH2 CH2 CH3 n etenă (monomer) polietenă (polimer) 8. apa etc. Alcadiene Sunt hidrocarburi nesaturate aciclice cu două legături duble în moleculă. Formula generală este CnH2n-2. Alcadienele au numele format din numele alcanului la care se adaugă sufixul -dienă cu precizarea poziţiei legăturilor duble prin cele mai mici numere. conjugate şi izolate. acidul bromhidric. Legăturile duble pot fi: cumulate. la temperaturi scăzute se obţin ozonide instabile. Hidrocarburile cu mai multe legături duble se numesc cumulene. R C R CH R1 + 3 O KMnO4 H 2SO4 R R C O + R1 C OH O cetonă acid carboxilic Reacţia de polimerizare decurge cu formarea unor compuşi macromoleculari numişi polimeri (n este gradul mediu de polimerizare). conduc la compuşi carbonilici O CH3 O CH CH CH 3 + O 3 CH3 H C O H C O CH 3 HOH 2CH3 C H +H2O2 ozonida 2-butenei aldehidă acetică -în prezenţa oxidanţilor (KMnO4). Acestea. în prezenţa KMnO4 sau pentoxidului de osmiu: H2C C C + 2HOH OsO4 OH HO Os OH OH C OH O C OH CH2 + H2OsO 4 osmiatul alchenei O 1. în mediu acid. La alcadienele cu legături duble conjugate există interacţiune între electronii π ai celor două legături. în prezenţa apei. rezultă compuşi carbonilici şi acizi carboxilici în funcţie de structura alchenei. Reacţia de hidroxilare a alchenelor se petrece în condiţii blânde. 52 .2-diol Reacţia de oxidare se desfăşoară: -în prezenţa peracizilor când se obţin eteri ciclici. numiţi epoxizi O C C + CH3 C C O O H C + CH3 COOH acid peracetic O epoxid -în prezenţa ozonului când. La hidrocarburile de acest tip apar proprietăţi chimice caracteristice. acidul sulfuric.Baze teoretice ale chimiei R C R CH2 + X+ + YR Y X R C CH2 +I Alchenele pot participa la reacţii de adiţie cu bromul.2.2.

Alchine Alchinele au numele format din numele alcanului corespunzător la care se adaugă sufixul -ină. adiţie 1-4. pănă la saturaţi. Reacţia decurge în două etape.4-diclorbutenă Cl Cl 1. Cel mai simplu termen al seriei este etina (acetilenă). 8.2-diclorbutenă Adiţia acidului clorhidric decurge după acelaşi mecanism iar a hidrogenului este o adiţie 1-4. Proprietăţi chimice Reacţii de adiţie La legătura triplă se adiţionează aceeaşi reactivi ca la legătura dublă.2. 1-4 şi conduce la formarea de polimeri. steroidelor. Alcadienele cu mai multe legături duble conjugate importante din punct de vedere biologic sunt hidrocarburile carotenoidice prezente în special în organismele vegetale şi mai puţin în cele animale. Formula generală a seriei omologe este CnH2n-2. Reacţia de polimerizare are loc în poziţiile 1-2.3. a cauciucului natural etc.Baze teoretice ale chimiei Proprietăţi chimice Reacţia de adiţie Adiţia clorului se poate realiza atât la una din dublele legături. adiţie 1-2. cât şi la capetele sistemului. deoarece intermediar se formează ioni alilici care vor reacţiona cu ionul clor nucleofil (Cl-) în poziţia 2 sau în poziţia 4: Cl CH2 + _ H2C + CH CH CH 2 + Cl Cl CH ion alilic CH CH 2 Cl + H2C CH C CH 2 + Cl- CH2 CH CH CH 2 CH2 Cl CH CH CH 2 Cl 1. Adiţia 1-4 poate fi cis sau trans. 4 H2C n 1 H2C 3 CH 2 CH H 2C H2C CH sau CH HC CH2 n H CH2 CH CH CH2 H 3C H 2C C H trans C CH 2 C cis C CH3 H H HC CH2 Un reprezentant important al alcadienelor este butadiena care intră în structura terpenelor. 53 . 3-4.

sulfonare. Arenele conţin în moleculă unul sau mai multe cicluri cu 6 atomi de carbon. formula generală CnH2n-6 iar denumirea lor nu urmează o anumită regulă. 2. fiind un enol. se izomerizează conducând la obţinerea acetaldehidei. meta (m). Hidrocarburi aromatice mononucleare Aceste hidrocarburi au denumirea generică arene. Derivaţii disubstituiţi ai benzenului se denumesc în mod obişnuit prin intermediul prefixelor orto (o). Astfel la temperaturi de 600-800oC produsul principal al reacţiei de polimerizare a etinei este benzenul iar în prezenţa catalizatorilor polimerizarea condice la obţinerea vinilacetilenei.Baze teoretice ale chimiei Hidrogenarea poate decurge parţial sau total C C + H2 C H C H + H2 H2 C H2 C Halogenarea decurge direct iar hidracizii reacţionează sub acţiunea catalitică a clorurii mercurice Adiţia apei se face prin intermediarul alcoolului vinilic care. Hidrocarburi aromatice 8. HC CH + H 2O H 2C CHOH + H 2 H3 C Adiţia alcoolilor şi acizilor se face asemănător cu adiţia apei Reacţia de polimerizare conduce la obţinerea unor produşi diferiţi în funcţie de condiţiile de reacţie. Cea mai simplă hidrocarbură din această clasă este benzenul cu atomul de carbon în stare de hibridizare sp2. clorurare.3. În general denumirea se face prin adăugarea numelor substituenţilor la terminaţia benzen. alchilare etc.) au loc în condiţii blânde prin atacul unor reactanţi electrofili (x+) sau a unor molecule polarizabile x+-y-. Câteva exemple de radicali ai hidrocarburilor aromatice sunt: CH2 CH CH3 CH3 fenil o-fenilen benzil benziliden o-tolil p-tolil Proprietăţi chimice Reacţiile de substituţie (nitrare. 3.3. Reacţii ale grupelor metinice au loc datorită hibridizării sp a atomului de carbon triplu legat.1. Reacţii chimice datorate prezenţei dublei legături în moleculele compuşilor organici. Atomii de H pot fi înlocuiţi cu metale. Reacţii de adiţie la legătura triplă. para (p). 8. Dacă benzenul este substituit cu 2 radicali diferiţi denumirea se face în ordinea lor alfabetică. Influenţa prezenţei a două legături duble asupra reactivităţii alcadienelor. HC CH + Na HC CHNa + 1/ 2H2 C H O TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. Reacţia de nitrare a benzenului conduce la obţinerea nitrobenzenului: + HO-NO2 -H2O NO 2 Reacţia de sulfonare a benzenului conduce la obţinerea acidului benzensulfonic: + HO-SO 3H -H2O SO3H Reacţia de clorurare a benzenului conduce la obţinerea clorbenzenului: 54 .

acidul tereftalic): CH3 CH3 +6O KMnO4. mărind preferenţial reactivitatea în poziţiile o şi p. H2SO4 -2H2O COOH +6O CH3 COOH 55 . Ca urmare substituţia are loc în poziţia m.Baze teoretice ale chimiei + Cl-Cl -HCl Cl Reacţia de alchilare se petrece în prezenţă de catalizatori. Ca la temperatura de 100oC se petrece la atomul de carbon legat de inelul aromatic conducând la obţinerea de cetone: CH2-CH3 + O2 100oC -H 2O C O CH3 Prin oxidarea xilenilor (o-xilen. Astfel. -X. preferenţial în poziţiile o şi p. -R=radical alchil) orientează un al II-lea substituent sau substituţia în poziţiile o şi p Substituenţii atrăgători de electroni vor diminua activitatea nucleului benzenic. produsul final fiind glioxalul. + 3Cl2 lumina H Cl H Cl Cl H Cl H Cl H Reacţia de adiţie a ozonului la benzen conduce la obţinerea intermediară a ozonidei benzenului. NO. H2SO4 -2H2O COOH COOH CH3 KMnO4. În funcţie de agentul de alchilare. un substituent de ordinul I (-NH2. -OH. Substituenţii respingători de electroni conduc la o reactivitate mai mare a nucleului aromatic comparativ cu reactivitatea benzenului. p-xilen) se obţin acizii aromatici dicarboxilici corespunzători (acidul ftalic. acidul izoftalic. se obţine etilbenzen sau fenil-metil-cetonă. în cazul benzenului. 250 oC Reacţia de adiţie a halogenilor are loc în prezenţa luminii şi conduce în cazul benzenului la obţinerea unui amestec de cinci izomeri ai hexaclorciclohexanului. m-xilen. Co. O O + 3O 3 O O O O O O O +3H2O -3H2O 2 HC HC O O HCl Reacţia de oxidare în prezenţa sărurilor de Mg. CN) Reacţiile de adiţie se desfăşoară în condiţii energice Hidrogenarea se petrece la temperaturi ridicate şi în prezenţa catalizatorilor: + 3H 2 Pt. Substituenţii de ordinul II au la atomul legat direct de nucleu legături duble sau triple (NO2. O + CH3-C Cl AlCl3 -HCl C O CH3 Un substituent preexistent în nucleul aromatic poate influenţa repartiţia electronilor prin efect electromer şi prin efect inductiv.

H2SO4 -2H2O COOH COOH +6O CH3 La temperaturi ridicate şi în prezenţa catalizatorului V2O5 benzenul se oxidează până la anhidridă malică: 8.naftalina participă la reacţii de substituţie în condiţii energice. Caracterul aromatic este diminuat comparativ cu arenele mononucleare. la acid α sau βnaftalinsulfonic: 8 7 6 5 SO 3H 9 1 2 3 4 + HO-SO 3H 140oC -H 2O -H2O 160oC SO 3H 10 Nitrarea naftalinei conduce la obţinerea α-nitronaftalinei iar alchilarea la un amestec de α şi β. Poziţiile α sunt mai reactive decât β. 6. Proprietăţi chimice Legăturile C-C sunt inegale în naftalină.Baze teoretice ale chimiei CH3 KMnO4. Hidrocarburi aromatice polinucleare Difenilul (bifenil) este o hidrocarbură aromatică polinucleară cu inele izolate care se obţine din benzen prin dehidrogenare la temperatura de 700oC. 5. 2. Reacţiile de adiţie se desfăşoară în condiţii blânde Hidrogenarea de exemplu conduce la obţinerea tetrahidronaftalinei (tetralina) şi decahidronaftalinei (decalina): + 2H 2 Ni + 3H2 Ni Reacţiile de oxidare decurg mai uşor decât în cazul benzenului şi conduc la compuşi diferiţi în funcţie de condiţiile de reacţie (1. 2 700oC -H2 Difenilul participă la reacţii de substituţie electrofilă. 4.acetil naftalină. Reacţii de substituţie . adiţie şi oxidare. Sulfonarea conduce. 8 – poziţii α. Difenilmetanul şi trifenilmetanul sunt hidrocarburi care stau la baza structurii unor coloranţi: CH2 CH Naftalina este o hidrocarbură aromatică poliucleară cu două inele condensate liniar. Poate prezenta izomeri de poziţie: 1.4-naftochinona. anhidrida ftalică): 56 .3. 3.2. Este considerat benzen substiuit cu un inel aromatic. în funcţie de temperatura la care se desfăşoară. 7 – poziţii β.

9. În funcţie de starea de hibridizare a atomilor de carbon de care este legată gruparea funcţională se împart în alcooli. Poziţiile cele mai reactive sunt poziţiile mezo. Atomii sau grupele de atomi denumite grupe funcţionale se află în structura substanţelor organice numite derivaţi funcţionali. 10 – izomeri mezo. Radicali ai hidrocarburilor aromatice mononucleare. codeină). în unele steroide etc. 2. 3. Antracenul poate participa la reacţii de adiţie şi oxidare fiind important în structura unor coloranţi antrachinonici. 8 – izomeri α. 7. Fenantrenul este o hidrocarbură aromatică polinucleară cu inele condensate angular. În natură fenantrenul apare în structura unor alcaloizi (morfină. Poziţia grupelor OH se specifică 57 . izomer al antracenului: 12 11 1 9 10 5 13 8 7 6 14 2 3 4 Poziţiile reactive sunt 6. CH3COOH -H2O C O COOH +3O Cr2O3. 2. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1.1.Baze teoretice ale chimiei O C +3O Cr2O3. Reactivitatea izomerilor hidrocarburilor aromatice polinucleare. 5. 9. porţiunii saturate a unei alchene sau catenei laterale a unei arene. enoli şi fenoli. 4. CH3COOH -2CO 2.1. Alcooli Au gruparea –OH legată de un atom de C hibridizat sp 3 care aparţine catenei unui alcan sau izoalcan. 9. Compuşi hidroxilici Sunt compuşi organici care conţin în moleculă gruparea funcţională hidroxil (-OH). 7 – izomeri β. Reacţia de oxidare a hidrocarburilor aromatice mononucleare. Denumirea alcoolilor se face prin adaugarea sufixului –ol la numele alcanului sau a sufixului – ic la numele radicalului monovalent precedat de cuvântul alcool. Fenantrenul are caracter aromatic mai pronunţat decât al naftalinei motiv pentru care reacţiile de adiţie şi oxidare se desfăşoară în condiţii mai blânde. Compuşi organici cu funcţiuni simple Cea mai mare parte a moleculelor organice conţin şi alte elemente pe lângă C şi H. 6. 9. -H2O COOH -H2O C O O C O Antracenul este o hidrocarbură aromatică polinucleară cu trei cicluri aromatice condensate: 8 7 6 5 10 4 9 1 2 3 Antracenul poate prezenta mai mulţi izomeri de poziţie:1.1. 3.

în prezenţa acizilor concentraţi. b. Reacţia de esterificare a glicerinei cu acid fosforic duce la obţinerea acidului α-glicerinfosforic R CH2OH + HO-SO 3H -H2O +H2O R CH2-O-SO3H OH OH CH2 CH CH2 OH OH OH + HO P OH OH -H2O CH2 CH CH2 O OH OH P OH OH Cu acizii organici alcoolii reacţionează formând esteri organici. a. Reacţii la legătura C-OH Substituţia grupei OH se realizează în reacţie cu halogenuri de alchil sau acid clorhidric rezultând derivaţi halogenaţi: Reacţia de eliminare a apei se realizează intramolecular în prezenţa acizilor tari rezultând esteri care. Cu acizii anorganici alcoolii reacţionează formând esteri anorganici. Esterificarea glicerinei cu acid stearic conduce la obţinerea tristearinei iar dacă procesul se conduce simultan cu acizi graşi şi acid fosforic rezultă esteri numiţi acizi fosfatidici. Proprietăţi chimice Alcoolii au caracter amfoter adică se comportă atât ca acizi slabi cât şi ca baze slabe în funcţie de condiţiile de reacţie. de exemplu cu sodiul metalic rezultând etoxid de sodiu: C 2H5-OH + Na Reacţii de eliminare a apei Când alcoolii sunt încălziţi până la temperatura de 140 oC. elimină acidul rezultând alchena corespunzătoare: C 2H5-OH + CH3Cl C2H5-Cl +CH3OH 58 .Baze teoretice ale chimiei printr-un număr ales în aşa fel încât să fie cel mai mic număr de ordine. Reacţii la legătura O-H Reacţii de substituţie a atomului de H Alcoolul etilic poate să reacţioneze. conduce la o aldehidă nesaturată numită acroleină: CH2 CH CH2 OH OH OH H 2SO4 -H2O CH2 CH CH OH OH CH2 CH2 O C H OH -H2O CH2 CH O C H Reacţiile de esterificare conduc la obţinerea de esteri. prin eliminare de apă intramolecular conduc la obţinerea intermediară a unui enol instabil care trece în compuşi carbonilici: O CH2-CH2 OH OH H2SO4 (ZnCl2) -H2O H2C CH OH CH3 C H Diolii superiori prin deshidratare intramoleculară conduc la obţinerea de eteri ciclici CH2 CH2 CH2 CH2 OH OH -H2O CH2 CH2 CH2 O CH2 Glicerina. la temperatura de 170 oC. în prezenţa acidului sulfuric. prin deshidratare intramoleculară. elimină apă intermolecular rezultând eteri: 2C2H5-OH H 2SO4. Radicalii proveniţi din alcooli se numesc radicali alcoxil. H3PO 4 140oC C 2H5-O-C2H 5 +H2O C2H5-ONa +1/2H2 Diolii.

reacţia de oxidare a alcoolilor primari conduce la aldehide iar a alcoolilor secundari la cetone: O R R CH2OH + O CHOH + O R -H2O -H2O R R C C H O R Oxidarea în condiţii blânde a glicerinei. C H CH OH 9. daca în reacţie este implicat un alcool primar sau. nitro sau carbonil. C6H5-OH + NaOH C6H5-O-Na + + H 2O Acilarea grupelor –OH din moleculele fenolilor se realizează cu acizi carboxilici sau derivaţi funcţionali ai acestora cum ar fi anhidride sau cloruri acide: 59 . Determinate de prezenţa grupei –OH Fenolii au caracter acid mai pronunţat decât alcoolii. grupări care stabilizează legătura dublă. aldehide sau cetone. dar mult mai slab decât acizii organici datorită conjugării electronilor neparticipanţi ai oxigenului cu electronii π din sistemul aromatic. enolul este mult mai stabil putând fi evidenţiat alături de tautomerul carbonilic. cu sistemul oxidant permanganat de potasiu şi acid sulfuric rezultă acizi carboxilici. conducând la fenoxizi.1. fenolii reacţionează cu metalele alcaline şi cu hidroxizii alcalini.3. Ca urmare legătura O-H se scindează mai uşor. cu apă de brom. Dacă de al doilea atom de C al dublei legături este legată o grupare carboxil. Transformarea se datorează polarităţii grupei OH care permite desprinderea H de O (tautomerie). Enoli Reprezintă compuşi hidroxilici în care grupa OH este legată de un atom de C care aparţine unei legături duble: R Enolii simpli nu sunt substanţe stabile ci se transformă în aldehide sau cetone. R CH2OH + O H2SO4 (ZnCl2) -H2O CH3-COOH Reacţia de dehidrogenare catalitică a alcoolilor. conduce la dihidroxiacetonă: În condiţii energice. Ca şi în cazul alcoolilor fenolii pot fi monohidroxilici (monofenoli) dihidroxilici (difenoli) polihidroxilici (polifenoli). în prezenţa catalizatorilor metale sau oxizi de metale. Metilfenolii se numesc cresoli iar dimetilfenolii se numesc xilenoli Proprietăţi chimice a. conduce la compuşi carbonilici. Fenoli Fenolii sunt derivaţi hidroxilici în care gruparea –OH este legată de un atom de C dintr-un nucleu aromatic hibridizat sp2.2. secundar: H3C H3C CH2OH CH OH Cu O H3C H3C -H2 ZnO CH3 -H2 C C O H CH 3 9.1. fapt care conduce la ionizarea mai accentuată a fenolilor comparativ cu alcoolii. Astfel.Baze teoretice ale chimiei C2H5-OH + HO-SO3H -H2O C2H5-O-SO3H 170 C -H2SO 4 o H 2C CH2 Reacţia de oxidare În condiţii blânde. parţial hidrolizaţi în soluţie apoasă (au reacţie bazică) compuşi din care fenolii pot fi puşi în libertate prin acidulare cu acizi slabi (acid carbonic). respectiv.

9. Mulţi dintre aceşti compuşi organici au denumiri tehnice. Denumirea aminelor se face adăugând cuvântul amină la numele radicalului monovalent. OH. cu acid azotic diluat: OH + HO-NO2 OH OH NO2 + OH NO 2 OH NO2 + HO-NO2 O2N NO 2 NO2 Alchilarea are loc în prezenţa catalizatorilor: OH + CH3 CH2 Cl AlCl3 -HCl OH C2H5 Oxidarea fenolilor şi difenolilor se realizează mai uşor decât în cazul hidrocarburilor aromatice corespunzătoare. Cei doi radicali pot fi alifatici sau aromatici. 60 . Pot fi considerate derivaţi ai amoniacului rezultaţi prin înlocuirea parţială sau totală a hidrogenului cu radicali hidrocarbonaţi. Determinate de prezenţa nucleului aromatic Caracteristice sunt reacţiile de substituţie care se desfăşoară mult mai uşor decât la hidrocarburile aromatice datorită efectului electromer pozitiv (+Es) al grupei OH care activează nucleul aromatic. Tioeterii (sulfurile) sunt consideraţi derivaţi ai hidrogenului sulfurat în care ambii atomi de hidrogen sunt înlocuiţi cu radicali hidrocarbonaţi. radical alchil sau radical acil. Compuşii de acest tip conţin în moleculă în moleculă gruparea peroxi (-O-O-).Baze teoretice ale chimiei O CH3 OH + CH3 C O O OH + CH3 C C O O O C CH3 + CH3 COOH O O C CH3 + HCl Cl b. substituent de ordinul I.2. identici (eteri simetrici) sau diferiţi (eteri asimetrici sau micşti). Amine Sunt compuşi organici care conţin în moleculă una sau mai multe grupări aminice (-NH2). orientează substituţia electrofilă în poziţiile o şi p. Peroxizii sunt consideraţi derivaţi ai apei oxigenate rezultaţi în urma înlocuirii unui atom de H cu un metal. Spre deosebire de eteri în locul atomului de oxigen se află se află atomul de sulf. Nitrarea se realizează în condiţii mai blânde decât la hidrocarburile aromatice. Spre exemplu hidrochinona se oxidează uşor la p-benzochinonă: OH +O O -H2O OH O Derivaţii funcţionali ai compuşilor hidroxilici rezultaţi prin înlocuirea atomului de hidrogen hidroxilic cu un radical hidrocarbonat poartă numele de eteri şi au formula generală R-O-R. uzuale.

3. mai electronegativ. H2O C6 H 5 OH + HCl + N2 Aminele secundare reacţionează cu acidul azotos formând nitrozoderivaţi: CH 3 NHO C 6H 5 NH 2 + CH 3Cl AlCl3 CH 3 +HCl Reacţia de substituţie (alchilare) la nucleul aromatic are loc în poziţiile o şi p: NH 2 9. Proprietăţi chimice Grupa carbonil are o reactivitate mare datorită diferenţei de electronegativitate dintre oxigen şi carbon. În soluţii apoase aminele formează hidroxizi complet ionizaţi: CH 3 NH2 + HOH În prezenţa acizilor minerali rezultă săruri solubile: C6 H 5 C2 H 5 CH 3 NH3 + HO + + C O CH 3 NH2 + HCl NH2 + Cl C O CH 3 C6 H 5 Acilarea aminelor se realizează cu acizi organici sau derivaţi funcţionali ai acestora: -HCl NH3 + Cl NH C2 H 5 Reacţia cu acidul azotos Aminele alifatice primare formează cu acidul azotos alcooli: Aminele aromatice primare formează cu acidul azotos în mediu de HCl săruri de diazoniu instabile la temperatură: C6 H 5 CH 3 CH 3 NH2 + ONOH CH 3 OH + H 2O + N2 - NH2 + ONOH + HCl NH2 + HONO -H O 2 C6 H 5 -2H2O C6 H 5 N N N Cl- + T oC. Compuşi carbonilici Combinaţiile care conţin grupa carbonil sunt aldehide (grupa carbonil se leagă de un radical organic şi un atom de H) şi cetone (grupa carbonil se leagă de doi radicali organici identici sau diferiţi). secundară. atrage electronii π ai legăturii duble. terţiară. Atomul de azot are o pereche de electroni neparticipanţi care conferă aminelor caracter bazic. Această comportare este datorată efectului +Is al radicalului alchil care măreşte densitatea de electroni la atomul de azot. Această comportare uşurează desfăşurarea reacţiilor de adiţie ale unor reactanţi polari. Reactivitatea aldehidelor este superioară cetonelor. Bazicitatea aminelor aromatice este mai mică decât a celor alifatice datorită efectului de conjugare dintre electronii p neparticipanţi cu electronii π ai sistemului aromatic. Proprietăţi chimice Atomul de azot hibridizat sp3 din gruparea aminică este legat prin legături σ de atomul de hidrogen şi de radicalul hidrocarbonat. determinând polarizarea legăturii C-O. Reacţii de adiţie 61 . Oxigenul.Baze teoretice ale chimiei Compuşii cu N tetracovalent care sunt derivaţi de substituţie ai ionului de amoniu se denumesc ca săruri cuaternare de amoniu. Bazicitatea aminelor alifatice este mai mare decât a amoniacului şi aceasta creşte în sensul amină primară. Denumirea aldehidelor se face prin adăugarea sufixului -al la numele alcanului corespunzător iar a cetonelor prin adăugarea sufixului –onă la numele alcanului corespunzător.

Are loc adiţia componentei metilenice la grupa carbonil. se manifestă o tendinţă mai accentuată de a adiţiona apa comparativ cu aldehidele şi cetonele alifatice simple.HOH H3C H C O CH C H Se pot condensa între ele aldehide identice sau diferite. Adiţia alcoolilor la aldehide şi cetone conduce la formarea semiacetalilor şi respectiv semicetalilor. Adiţia disulfitului de sodiu la toate aldehidele şi la cetonele alifatice conduce la obţinerea de săruri ale unor acizi sulfonici frumos cristalizate. Reacţiile de condensare conduc la o nouă legătură C-C rezultată ca urmare a unor adiţii şi substituţii între un compus cu grupă carbonil (componenta carbonilică) şi substanţe care conţin o grupă CH. COOH. aldehida crotonică (condensare crotonică). deoarece la îndepărtarea excesului de apă trec din nou în compuşii carbonilici iniţiali: O R C H + HOH R C OH H H În cazul în care compuşii carbonilici conţin grupe cu efect inductiv negativ în poziţia α faţă de grupa carbonil. La T=80100oC sau în prezenţa catalizatorilor acizi sau baze. 62 . Două molecule de acetaldehidă spre exemplu. Adiţia hidrogenului se realizează în prezenţa catalizatorilor (Ni. cum ar fi amine şi nitroderivaţi: . O H3C C R + HCH2 O C H H3C OH C H CH2 C O T oC H . CN. folosite pentru separarea aldehidelor şi cetonelor din amestecurile lor cu alte substanţe: O R C H + NaHSO 3 R C ONa H SO3H Adiţia acidului cianhidric este o reacţie reversibilă care se realizează în cataliză bazică rezultând cianhidrine ale aldehidelor sau cetonelor. Condensarea compuşilor carbonilici între ei se petrece în cataliză acidă sau bazică. Reacţia se petrece cu exces de alcool. Pd-fin divizate. amalgam de sodiu) rezultând alcooli primari sau secundari după cum adiţia are loc la aldehide sau respectiv cetone.Baze teoretice ale chimiei Aldehidele şi cetonele inferiare reacţionează cu apa formând hidraţi care nu pot fi izolaţi.HOH R Semiacetalizarea şi semicetalizarea prezintă interes în cazul monozaharidelor unde procesul se realizează între funcţia carbonil şi una din grupele oxidril din moleculă. Pt. Aceste reacţii sunt de mai multe tipuri. Na metalic. obţinându-se hidraţi stabili care pot fi izolaţi.În urma reacţiei de condensare între aldehide şi amine rezultă imine substituite (baze Schiff). CH2 sau CH3 (componenta metilenică) cu reactivitate mărită de vecinătatea unei grupe reactivante (CO. se condensează dând naştere unui aldol (reacţia se numeşte condensare aldolică). în cataliză acidă sau bazică: O R C H + HOR ' R OH C H OR OH C R OR' ' + HOR' . a. Compuşii carbonilici se condensează cu derivaţi funcţionali care conţin în moleculă azot. NO2). Aldehidele aromatice se pot condensa numai cu aldehide alifatice. Un exemplu este condensarea aldehidei benzoice cu anilina care conduce la Nbenziliden anilina. se deshidratează intramolecular conducând la o aldehidă nesaturată.HOH R OR' C H OR' OR' C R OR' O R C R + HOR ' R + HOR' . b.

Libere sau sub formă de derivaţi. pentoze. tetroze. bicromatului de potasiu.4-dinitrofenilhidrazina şi semicarbazida este o reacţie specifică pentru identificarea şi dozarea compuşilor carbonilici care conduce la 2.HOH C6H5 H C N C 6H 5 Aldehidele şi cetonele se condensează cu hidroxilamina rezultând oxime (aldoxime şi cetoxime). aldazine şi cetazine. După natura grupării carbonilice monoglucidele pot fi aldoze (au în moleculă gruparea aldehidică) şi cetoze (au în moleculă gruparea cetonică): 63 .1.3HBr H3C C CBr 3 NaOH CHBr 3 + H3C COOH Reacţii specifice aldehidelor Una din aceste reacţii este reacţia de oxidare care conduce la acizi. După numărul atomilor de carbon din moleculă monoglucidele pot fi trioze. În condiţiile unui exces de componentă carbonilică rezultă azine. Ag).Baze teoretice ale chimiei O C6H5 C H + HCH2 C6H5 . acidului azotic. heptoze etc. alcalinizată. În ultimul caz funcţia carbonil se oxidează la carboxil iar combinaţia complexă se reduce. aldehidele reduc soluţiile alcaline ale ionului cupric precipitând oxidul cupros de culoare roşu-cărămiziu. Soluţia amoniacală de azotat de argint (reactiv Tollens). 9. glucidele reprezintă cea mai importantă clasă de substanţe organice naturale. O R C H O R C R + NH 2 OH . cu lanţ C-C neîntrerupt şi formula brută CnH2nOn.HOH R C H N NH 2 + O H O R C R . se află în compoziţia oricărui organism viu. Glucide Din punct de vedere cantitativ.HOH R C R N OH N OH Aldehidele şi cetonele se condensează cu hidrazina rezultând hidrazone. oligoglucide şi poliglucide. Monoglucidele (oze) sunt combinaţii naturale polihidroxicarbonilice. substanţe utilizate pentru identificarea şi caracterizarea compuşilor carbonilici. a unor combinaţii complexe ale unor metale tranziţionale (Cu. De asemenea. iodoform) O O H3C C + 3Br2 CH3 lumina .3. polihidroxialdehide sau polixidroxicetone. permanganatului de potasiu. cloroform. Reacţia se poate desfăşura în prezenţa. se reduce în prezenţa aldehidelor cu depunere de Ag metalic. Din punct de vedere structural glucidele se împart în monoglucide.4-dinitrofenilhidrazone colorate în galben-orange până la roşu cu spectre UV caracteristice Reacţii de substituţie în poziţia α faţă de grupa carbonil Compuşii carbonilici pot reacţiona cu halogenii în prezenţa luminii rezultând derivaţi de substituţie care în mediu alcalin se descompun cu formare de haloform (bromoform. unde reprezintă surse de energie şi au rol structural (plastic). compuşi cristalizaţi care pot fi utilizaţi pentru caracterizarea şi dozarea compuşilor carbonilici.HOH R C H + NH2 OH . hexoze.HOH R C H N N C H Condensarea cu fenilhidrazina se realizează uşor atât cu aldehide cât şi cu cetone conducând la fenilhidrazone. Condensarea cu 2. În cazul aldehidelor reacţia este: R C H + NH 2 NH 2 .

însă nu reflectă unele proprietăţi ale acestora. Ciclul piranozic sau furanozic este imaginat perpendicular pe planul hârtiei. atomul de oxigen aflându-se la distanţa cea mai mare în raport cu observatorul. cel mai îndepărtat de grupa carbonil. toate ozele conţin cel puţin un atom de carbon asimetric (chiral) ceea ce înseamnă că prezintă izomerie optică. respectiv semicetali (formule ciclice). Reprezentarea monoglucidelor prin formule liniare (aciclice) este utilă pentru compararea structurii diferitelor monoglucide. De exemplu. Anomerul α desemnează forma în care orientarea hidroxilului glicozidic este identică cu cea a hidroxilului de la atomul de carbon asimetric şi determină apartenenţa monoglucidei respective la seria D sau L. în locul grupei carbonil apare o nouă grupă –OH numită hidroxil glicozidic sau semiacetalic (semicetalic) care are o reactivitate mărită faţă de celelalte grupe -OH din moleculă. monoglucidele aparţin seriei D sau L dacă atomul de carbon asimetric. Ciclul cu 5 atomi se numeşte ciclu furanozic iar ciclul cu 6 atomi se numeşte ciclu piranozic. formează seria D. Legăturile dinspre observator se trasează cu linie groasă. în cazul glucozei: H H HO H H C C C C C O OH H OH OH H H HO H H C C C C C CH 2OH OH OH H OH O În structura astfel rezultată. Prin urmare. Un tablou mai complet asupra stării reale a moleculelor de monoglucide se obţine dacă formulele ciclice se reprezintă prin formule de perspectivă. Se cunoaşte o aldotrioză (aldehida glicerică sau gliceraldehida) şi o cetotrioză (dihidroxiacetona). Marea majoritate a monoglucidelor descoperite în natură fac parte din seria D deoarece organismele vii nu conţin enzimele capabile să metabolizeze ozele seriei L.şi β-anomeri. Prin ciclizarea monoglucidelor apare un nou centru de asimetrie la atomul de carbon care a aparţinut grupei carbonil. La grupa carbonil din aldoze şi cetoze se adiţionează o grupă –OH din aceeaşi moleculă rezultând cicluri cu 5 sau 6 atomi dintre care unul de oxigen. Substituenţii orientaţi în formele ciclice la dreapta liniei verticale se plasează în formulele de perspectivă sub CH 2 OH 64 . H C CH O OH CH 2 C O OH CH 2 OH gliceraldehida dihidroxiacetona CH 2 OH Cu excepţia dihidroxiacetonei. are aceeaşi configuraţie ca şi atomul de carbon asimetric din aldehida D. Prezenţa acestui nou centru asimetric în molecula monoglucidelor face posibilă existenţa a doi stereoizomeri numiţi α. Ozele mai prezintă un tip special de izomerie numită epimerie. Două oze epimere diferă structural prin configuraţia unui singur atom de carbon asimetric. Aldozele cu peste 4 atomi de C în moleculă şi cetozele cu peste 5 atomi de C în moleculă pot da reacţii de ciclizare intramoleculară cu formare de semiacetali.Baze teoretice ale chimiei H C CH O OH n CH 2 C CH O OH CH 2 OH OH n aldoză cetoză CH 2 OH Cele mai simple monoglucide sunt triozele.sau L-glicerică. Monoglucidele provenite pe aceeaşi cale din L-gliceraldehidă constituie seria L. pot fi obţinute din aldehida D-glicerică prin creşterea succesivă a catenei atomilor de carbon de la capătul cu grupa aldehidică. teoretic. iar β-anomerul are configuraţia opusă la cei doi atomi de carbon. Toate monoglucidele care.

iar cei dispuşi la stânga deasupra. 6 CH 2OH H 4 CH 2OH O H 2 1 H OH 3 5 H H OH O H OH OH OH OH H OH H α – D. a pentozelor la pentitoli. sunt protejate (prin esterificare). Unii dintre poliolii rezultaţi pe această cale. Reducerea triozelor conduce la trioli. Aceeaşi regulă se aplică şi pentru grupa alcoolică primară legată la C-2 în piranozele sau furanozele provenite din cetoze. substanţe nutritive cu gust dulce. dacă atomul menţionat are configuraţie D şi sub acest plan în cazul în care atomul are configuraţia L. a hexozelor la hexitoli. cu excepţia celei de la C6. oxidarea se petrece la nivelul funcţiei alcoolice terminale cu obţinerea de acizi uronici: H H HO H H C C C C C O OH H OH OH +2O -H2O H H HO H H C C C C C O OH H OH OH CH 2 OH COOH acid D-glucuronic • În prezenţa acidului azotic concentrat oxidarea are loc la nivelulo funcţiilor carbonil din aldoze şi alcoolică terminală cu obţinerea de acizi aldarici: 65 .Baze teoretice ale chimiei planul heterociclului. fructoza se ciclizează cu formarea unui ciclu furanozic. sau restul catenei de la atomul de carbon asimetric cu cel mai mare număr de ordine din ciclul piranozic sau furanozic se înscrie deasupra planului moleculei. a tetrozelor la tetritoli. Grupa alcoolică primară. sunt prezenţi în organismele vegetale: H H HO H H C C C C C O OH H OH OH +2H CH 2OH H HO H H C C C C OH H OH OH CH 2 OH D-glucoza CH 2OH D-glucitol Reacţia de oxidare conduce la produşi diferiţi în funcţie de condiţiile în care se realizează: • Oxidarea blândă cu apă de brom sau acizi diluaţi a aldozelor are loc la nivelul grupei carbonil şi conduce la obţinerea de acizi aldonici: H H HO H H C C C C C O OH H OH OH +O COOH H HO H H C C C C OH H OH OH CH 2 OH CH 2OH acid D-gluconic • Dacă grupa carbonil şi toate grupele OH.glucopiranoza H OH β – D glucopiranoza În mod similar. Proprietăţi chimice Reacţia de reducere a monoglucidelor se petrece la nivelul grupei carbonil rezultând polioli.

N-glicozide.Glicozidele sunt răspândite în natură.Baze teoretice ale chimiei H H HO H H C C C C C O OH H OH OH +3O -H 2O COOH H HO H H C C C C OH H OH OH CH 2 OH COOH acid glucaric Cetonele se oxidează în condiţii energice cu ruperea catenei reacţia conducând la obţinerea unui amestec de acizi. Eterificarea se realizează prin tratare cu alcool în prezenţă de HCl. Reacţia de condensare a aldozelor şi cetozelor cu hidroxilamina se petrece la nivelul funcţiei carbonil şi conduce la obţinerea de oxime.H 2O H H HO H H C C C C C N OH H OH OH OH CH 2 OH CH 2 OH oxima glucozei Condensarea cu fenilhidrazina conduce la fenilhidrazone şi osazone. Sglicozide. marea lor majoritate fiind toxice pentru om şi animale. Forma cristalelor este specifică pentru fiecare oză şi de aceea această reacţie este utilizată la identificarea monoglucidelor. Are loc un proces de deshidratare intramoleculară când pentozele se transformă în furfurol iar hexozele în hidroximetil-furfurol: HOHC H2 C OH HO CHOH HC C H OH HC H2SO4 -3H2O CH C O C O HC H furfurol Reacţia de eterificare a glucidelor se petrece la oxidrilul glicozidic care este mai reactiv decât celelalte grupe OH din moleculă. Rezultă compuşi care se numesc glicozide. Reacţia cu acizii minerali stă la baza identificării şi dozării monozaharidelor şi se desfăşoară cu acizi relativ concentraţi şi la temperatură. glicozidele sunt de mai multe tipuri: O-glicozide.H 2O CH 2OH H H OH OH O H O CH 3 H α-O-metilglucozid H OH Fragmentul de monoglucidă din molecula glicozidică se numeşte rest glicozidic sau glicon iar cealaltă componentă se numeşte aglicon. CH 2OH H H OH OH H OH O H OH H + H2SO4 HCl . Glicozidele glucozei se numesc glucozide iar ale fructozei. H H HO H H C C C C C O OH H OH OH + H 2N-OH . substanţe cristalizate. 66 . fructozide. În funcţie de natura atomului prin care se leagă cele două componente.

rafinoza etc. Radicalii rezultaţi din acizi după îndepărtarea grupei –OH se numesc radicali acil. Compuşi carboxilici Sunt compuşi organici care conţin gruparea funcţională carboxill. 9.4. Acizii carboxilici se denumesc prin adăugarea sufixului -oic la numele catenei de bază. Ionii rezultaţi după îndepărtarea H hidroxilic se denumesc înlocuind sufixul –ic cu –at: După natura radicalilor de care se leagă grupa carboxil acizii pot fi monocarboxilici saturaţi. caz în care diglucida rezultată are proprietăţi reducătoare (maltoza.). Poliglucidele sunt compuşi macromoleculari formaţi dintr-un număr mare de resturi de monoglucide legate între ele prin legături glicozidice. baze.şi policarboxilici saturaţi. În structura poliglucidelor pot intra acelaşi tip de monoglucide (homopoliglucide) sau mai multe tipuri de poliglucide (heteropoliglucide). Se mai folosesc de asemenea denumiri uzuale. În soluţie apoasă acizii carboxilici sunt ionizaţi. Prezenţa substituenţilor în moleculele acizilor monocarboxilici produce efecte inductive care pot influenţa ionizarea şi ca urmare tăria acizilor Acizii monocarboxilici reacţionează cu metale reactive. Legătura dintre cele două monoglucide se realizează prin intermediul oxidrililor glicozidici. celobioza. H H HO H H C C C C C CH 2 OH OH H OH H OH O + 5CH3 C Cl . Oligoglucidele conţin de la două până la opt resturi de monoglucide.). caz în care diglucida rezultată nu are proprietăţi reducătoare (zaharoza.1.5HCl C C C C C O O H O CO CO CH 3 CH 3 O O CH 3 CO H O H H CO CH 3 Interes prezintă esterii fosforici ai monozaharidelor care sunt intermediari metabolici Aldozele reacţionează cu combinaţii complexe ale metalelor tranziţionale oxidându-se la acizii aldonici corespunzători în timp ce combinaţia complexă este redusă. Acizi monocarboxilici saturaţi Proprietăţi chimice datorate grupei –OH În comparaţie cu acizii minerali. În urma reacţiei rezultă esterii corespunzători. echilibrul proteolitic fiind deplasat spre stânga. sau între oxidrilul glicozidic şi unul din oxidrilii neglicozidici. Acidul formic este cel mai tare acid din seria acizilor monocarboxilici. conduce la obţinerea de esteri: O H3C C + OH O C2H5 H3C C + H 2O OH O-C 2H5 67 . carbonaţi. lactoza etc. bicarbonaţi rezultând săruri 2HCOOH + Zn 2HCOOH + CaO (HCOO)2Zn + H2 (HCOO)2Ca + H 2O Reacţii la atomul de carbon carboxilic conduc la obţinerea de derivaţi funcţionali. reacţia cu alcoolii. oxizi bazici. Exemple sunt reacţiile cu reactivul Tollens şi reactivul Fehling folosite pentru recunoaşterea monoglucidelor naturale. Poziţia substituenţilor se desemnează prin cifre începând cu atomul de carbon carboxilic sau litere ale alfabetului grecesc începând cu poziţia vecină grupei carboxil. carboxilici saturaţi. CH 2 O CO CH 3 9.4. carboxilici aromatici. trehaloza. în cataliză acidă. acizii carbocilici sunt mai slabi. cele mai importante fiind diglucidele care se formează prin eliminarea unei molecule de apă între două molecule de hexoză.Baze teoretice ale chimiei Reacţia de esterificare are loc în prezenţa acizilor carboxilici sau a derivaţilor lor funcţionali precum şi în prezenţa acizilor anorganici (H3PO4). di.

Datorită prezenţei celor două grupe funcţionale. În a doua etapă datorită atracţiei electrostatice exercitate de anionul carboxilat asupra hidrogenului.Baze teoretice ale chimiei reacţia cu amoniacul la temperatură ridicată conduce la obţinerea unor săruri de amoniu care prin deshidratare intramoleculară dau amine. respectiv nitrili: O H3C C + NH 3 O H3 C C 220oC -H2O O H3C C NH2 P2O 5 -H2O H3C C N OH O-NH 4 reacţia cu pentaclorura de fosfor conduce la obţinerea de cloruri acide care pot reacţiona cu sărurile acizilor minocarboxilici rezultând anhidride: - O H3 C C + PCl5 O H3 C C Cl +POCl3 + HCl OH . are loc ionizarea celei de-a doua grupe carboxil. la diluţii mai mari. Proprietăţi chimice Grupele carboxil disociază independent.hidrazidele acizilor carboxilici se obţin din esteri ai acizilor carboxilici cu hidrazina Decarboxilarea acizilor carboxilici este procesul de eliminare a dioxidului de carbon din moleculele acizilor organici. anhidride. Pe lângă aceste denumiri există şi denumiri uzuale. Reacţia este condusă fotochimic: CH3-COOH + Cl2 lumina -HCl ClCH2-COOH + Cl2 lumina -HCl Cl2CH-COOH + Cl2 lumina -HCl Cl3C-COOH 9. Astfel: • Acizii cu 2 şi 3 atomi de C în moleculă (oxalic şi malonic) se decarboxilează la încălzire conducând la obţinerea de acizi monocarboxilici cu un atom de C mai puţin în moleculă HOOC-COOH T oC -CO 2 HCOOH • Acizii butan. Cel mai tare acid din serie este acidul oxalic deoarece influenţa acidifiantă a unei grupe carboxil asupra celeilalte este invers proporţională cu distanţa dintre ele. În prima etapă în soluţie concentrată. la încălzire. Acizii dicarboxilici dau reacţii caracteristice grupei carboxil formând derivaţi funcţionali cum ar fi esteri. rezultând cetone ciclice: O H2C H2C CH2 CH2 C C OH OH O T oC -H2O -CO2 CH2 CH2 C C C O O • O 68 . Denumirea se face prin adăugarea la cuvântul acid a numelui hidrocarburii cu acelaşi număr de atomi de carbon şi a sufixul –dioic.şi heptandioici adipic şi pimelic) se deshidratează şi se decarboxilează intramolecular. cloruri acide. acizii dicarboxilici prezintă şi proprietăţi speciale determinate de poziţia celor două grupe carboxil una faţă de cealaltă. amide.2. este favorizată ionizarea unei grupe datorită efectului inductiv negativ manifestat de cealaltă grupă carboxil.4. Acizi dicarboxilici saturaţi Conţin în moleculă două grupe carboxil grefate pe o catenă hidrocarbonată.şi pentandioici (succinic şi glutaric) se deshidratează intramolecular la temperatură conducând la obţinerea de anhidride O CH2 CH2 C C OH OH O TC -H2O o O CH2 CH2 C O C O Acizii hexan. Halogenarea Atomii de H din poziţia α faţă de grupa carboxil pot fi substituiţi prin tratarea acidului carboxilic cu clor sau brom.

Reactivitatea amidelor este legată de conjugarea electronilor p neparticipanţi de la atomul de azot cu electronii π ai dublei legături C=O. 9. Ca urmare.Baze teoretice ale chimiei 9.4. Aceşti compuşi sunt denumiţi halogenuri de acil. Rezultă derivaţi funcţionali care au proprietatea comună că prin hidroliză generează acidul din care au provenit. Esteri 69 . Acizii monocarboxilici nesaturaţi dau reacţii la grupa carboxil rezultând derivaţi funcţionali şi reacţii de adiţie la dubla legătură. pot fi primare.4. Dubla legătură şi grupa carboxil se influenţează reciproc. Acizi carboxilici aromatici Gruparea COOH poate fi legată direct de inelul aromatic sau prin intermediul unor catene care pot fi saturate sau nesaturate.3.5. Atomul de halogen din aceşti compuşi este foarte reactiv şi poate fi substituit cu alţi atomi sau grupe de atomi. secundare şi terţiare.5. 9. Adiţia compuşilor nesimetrici este contrară regulii Markovnikov din cauza efectului inductiv atrăgător de electroni (-Is) al grupei COOH în raport cu legătura dublă. Acizi monocarboxilici nesaturaţi Conţin grupa carboxil legată de o catenă nesaturată. Anhidride ale acizilor carboxilici Pot fi considerate derivaţi funcţionali rezultaţi prin eliminarea unei molecule de apă între două grupe carboxil. datorită influenţei dublei legături.4. Ca urmare acizii carboxilici aromatici pot fi saturaţi sau nesaturaţi: 9. Cu alcoolii.5.4. ambele din structura grupei carboxilice. Derivaţi funcţionali ai acizilor carboxilici Provin prin modificarea grupei OH sau înlocuirea oxigenului carbonilic. De asemenea se hidrolizează mai greu decât clorurile acide dar mai uşor decât esterii. Amide Sunt derivaţi funcţionali rezultaţi prin înlocuirea grupei -OH din grupa -COOH cu grupa aminică. 9. Poziţia legăturii duble faţă de grupa COOH se notează prin litere ale alfabetului grecesc sau prin cifre.2. sunt mai tari decât acizii monocarboxilici cu acelaşi număr de atomi de carbon în moleculă. 9.3. Halogenuri ale acizilor carboxilici Se formează prin înlocuirea grupei -OH din -COOH cu un atom de halogen. reacţia de hidroliză se petrece mai greu decât în cazul halogenurilor acide şi numai în mediu acid sau bazic. Acestea. Anhidridele sunt folosite drept agenţi de acilare precum şi în industria de medicamente. Este motivul pentru care halogenurile acizilor carboxilici sunt utilizate ca agenţi de acilare. fenolii şi aminele reacţionează mai puţin energic decât clorurile acide.1. Efectul este diminuat odată cu depărtarea grupei COOH de dubla legătură. 9. Acizii din această clasă.5.5. după numărul de substituenţi de la atomul de azot. Atomii din grupa amidică pot fi înlocuiţi cu radicali organici dând naştere amidelor substituite. Amidele secundare ciclice se numesc imide.

Hidroliza esterilor are loc prin acţiunea catalitică a acizilor sau bazelor. după gradul de acilare al grupelor OH se deosebesc monoacilgliceroli. diacilgliceroli şi triacilgliceroli. sunt esteri ai acizilor graşi monocarboxilici saturaţi sau nesaturaţi cu număr par de atomi de carbon şi catenă normală cu glicerina. În natură. gliceride. acilglicerolii pot fi hidrolizaţi prin fierbere cu acizi sau baze. 70 . rol plastic precum şi rol de material izolant. sub acţiunea oxigenului. Esterii acizilor inferiori sunt lichide cu miros plăcut de fructe sau flori. 9.Baze teoretice ale chimiei Sunt derivaţi funcţionali ai acizilor carboxilici în care gruparea -OH din -COOH este înlocuită cu o grupă alcoxil prin esterificare directă. amestecuri care poartă numele de ceruri.5. steride) şi lipide complexe (fosfolipide. Prin hidrogenare. plante (fitosteroli) şi ciuperci (micosteroli). Ceridele sunt esteri ai acizilor graşi superiori (C14 – C34) cu alcooli monohidroxilici superiori şi număr par de atomi de carbon. rol de substanţe de rezervă. în grame. adiţionată la dublele legături ale acizilor graşi din 100g acilglicerol se numeşte indice de iod. răşini. Ca esteri. proces folosit la prepararea margarinei. Moleculele esterilor nu sunt asociate prin legături de H şi de aceea constantele fizice au valori mai mici decât ale acizilor din care provin. Hidroliza acidă este o reacţie reversibilă care conduce la un acid şi un alcool. se oxidează la nivelul legăturilor duble rezultând peroxizi toxici care se pot scinda prin ruperea catenei hidrocarbonate rezultând compuşi carbonilici ce conferă produsului miros şi gust neplăcut. Acilglicerolii. Hidroliza bazică este o reacţie ireversibilă care conduce la săruri ale acizilor carboxilici şi alcooli. Aceştia. Esterii participă la reacţii de substituţie prin care se înlocuieşte grupa alcoxil cu alte grupe funcţionale. acizi graşi liberi. Sterolii sunt răspândiţi în ţesuturile animale (zoosteroli). unde au rol energetic. un aminoalcool dihidroxilic nesaturat. lipidele se clasifică în lipide simple (ceride. pe lângă componenta lipidică şi o componentă de altă natură. Sub acţiunea oxigenului. În condiţii de umiditate lipazele naturale determină hidroliza parţială a acilglicerolilor conducând la eliberarea de acizi graşi care conferă un gust specific.5. ceridele apar în amestec cu alcooli primar. glicolipide). Ionii carboxilaţi eliberaţi în urma acestei reacţii formează cu cationii sărurile corespunzătoare numite săpunuri. Deosebit de importante sunt reacţiile de adiţie la dublele legături din moleculele acilglicerolilor. Întrucât glicerina este un alcool trihidroxilic. cele mai răspândite lipide în ţesuturile plantelor (uleiuri) şi animalelor (grăsimi). Reacţia se desfăşoară cu viteză superioară hidrolizei acide. uleiurile vegetale se solidifică. Lipidele complexe conţin în molecula lor. Cantitatea de I2 sau Br2. Hidroliza acilglicerolilor sub acţiunea hidroxizilor alcalini se numeşte saponificare. Glicolipidele sunt lipide complexe care conţin în moleculă. Procesul se numeşte rîncezire şi are consecinţe nedorite în industria alimentară. pe lângă componenta lipidică şi o componentă glucidică. umidităţii şi luminii acilglicerolii naturali capătă miros neplăcut şi gust iute. Reacţia cu amoniacul conduce la amide iar reacţia cu aminele conduce la amide substituite la atomul de azot Lipidele constituie o grupă de substanţe bioorganice larg răspândite în organismele vii. steride . Proprietăţile esterilor depind de natura acidului şi alcoolului din care provin. sfingolipide. Fosfolipidele (fosfatide) sunt lipide complexe în care una din grupările hidroxil primare ale glicerolului este esterificată cu acid fosforic. Cantitatea în mg de hidroxid de sodiu sau de potasiu necesară pentru saponificarea unui gram de triacilglicerol se numeşte indice de saponificare. Steridele sunt esteri ai acizilor graşi superiori cu alcooli tetraciclici monohidroxilici numiţi steroli a căror unitate structurală de bază este steranul. Sfingolipidele sunt lipide complexe care conţin în moleculă sfingozina. Sunt insolubili în apă şi solubili în solvenţi organici. acilgliceroli. Din punct de vedere structural. Acizi fenolici Conţin în moleculă grupările -OH şi -COOH legate de un nucleu aromatic direct sau prin intermediul unei catene.

Baze teoretice ale chimiei
Acizii fenolici au proprietăţi ale acizilor carboxilici şi fenolilor. Când cele două grupe sunt în poziţie orto se manifestă efectul inductiv negativ (-Is) al grupei -OH care conduce la formarea unei structuri închise numite chelat. Această structură influenţează mobilitatea ionilor H+ care se desprind mai uşor decât în cazul acidului benzoic. 9.5.6. Acizi carbonilici Conţin în moleculă grupele -COOH şi carbonil. În funcţie de tipul grupei carbonil acizii carbonilici pot fi acizi aldehidici sau acizi cetonici. Poziţia grupelor carbonil faţă de grupa carboxil se notează cu litere ale alfabetului grecesc. 9.5.7. Aminoacizi Sunt compuşi organici care conţin în moleculă una sau mai multe grupe aminice precum şi una sau mai multe grupe carboxil. După natura radicalului de care se leagă grupele funcţionale aminoacizii sunt alifatici, aromatici şi heterociclici. După poziţia reciprocă a celor două grupe funcţionale aminoacizii pot fi α, β, γ, δ-aminoacizi. Denumirea aminoacizilor se face: poziţia grupei aminice faţă de gruparea COOH indicată prin litere greceşti la care se adaugă numele acidului Cu excepţia glicocolului care nu are în moleculă atom de carbon asimetric, toţi ceilalţi aminoacizi au şi ca urmare prezintă activitate optică. Izomerii optici sunt D, şi L putând exista şi sub formă de racemic. S-a constatat că din cei 20 aminoacizi naturali cu răspândire universală care intră în structura proteinelor şi care sunt metabolizaţi în organisme vii fac parte din seria L (numărul aminoacizilor este mai mare unii dintre ei gasindu-se rar în unele proteine sau liberi în plante) Proprietăţi chimice Datorită prezenţei în moleculă a funcţiunilor acidă şi bazică, aminoacizii există în soluţie apoasă sub formă de ioni bipolari: În mediu acid aminoacizii se comportă ca baze (acceptă H+) iar în mediu bazic, ca acizi (cedează H+). Datorită acestei proprietăţi aminoacizii migrează în câmp electric. Dacă în soluţia unui aminoacid se adaugă o mică cantitate de acid sau bază, aceasta va fi neutralizată fără a se modifica apreciabil pH-ul. Pe această proprietate se bazează funcţia tampon a aminoacizilor în organismele vii. Proprietăţi chimice Proprietăţile aminoacizilor se datorează prezenţei grupelor -NH2 sau -COOH precum şi prezenţei lor simultane. Proprietăţi datorate prezenţei grupării -COOH Aminoacizii reacţionează cu hidroxizii alcalini formând săruri:
H 2N R COOH + NaOH
H+

H3N+

R

COO-

H 2N

R

COONa + H2O

Aminoacizii reacţionează cu alcoolii, în cataliză acidă, formând esteri:
H 2N R COOH + HOR' H 2N R

Aminoacizii reacţionează cu PCl5 rezultând cloruri acide, stabile sub formă de clorhidraţi:
O H 2N R COOH + PCl 5 H2N R C O H3N
+

COOR' + H2O

+ POCl3 + HCl Cl HOCl

R

C

Decarboxilarea aminoacizilor conduce la obţinerea de amine fiziologic active. În organismele vii reacţia se desfăşoară enzimatic:

71

Baze teoretice ale chimiei
H 2N R CH 2 COOH -CO2 H 2N R CH3

Reducerea aminoacizilor conduce la aminoalcooli
H2N R CH2 COOH + 2H2 H 2N R CH2 CH2 OH + H2O

În prezenţa amoniacului, aminoacizii conduc la formarea amidelor. Spre exemplu acidul αaminosuccinic (acid aspartic) în reacţie cu amoniacul conduce la obţinerea amidei acidului aspartic, asparagina:
HOOC CH NH2 COOH + 2NH3 COOH H C NH2 O CH 2 C NH2 + H2O

Reacţia este foarte importantă pentru că reglează conţinutul de amoniac din organismele vegetale deoarece o concentraţie prea mare de amoniac este toxică pentru plante. Prin formarea amidelor, plantele blochează amoniacul în exces care în caz de nevoie este eliberat prin reacţia inversă. Proprietăţi datorate prezenţei grupei -NH2 Aminoacizii reacţionează cu acizi minerali conducând la formarea de săruri. Alchilarea aminoacizilor la gruparea aminică se realizează cu iodură sau sulfit de metil, în mediu alcalin, rezultând săruri cuaternare de amoniu numite betaine. Reprezentantul clasei este derivatul trimetilat al glicocolului, betaina propriu-zisă care se găseşte în sfecla de zahăr:
H3N+ H2 C COO- + 3CH3I (CH3)N+

Acilarea grupelor aminice se realizează cu cloruri acide sau anhidride rezultând aminoacizi acilaţi. De exemplu, glicocolul se acilează cu clorura de benzil rezultând benzilglicocol:
O HOOC CH 2 NH2 + Cl C C6H5 HOOC CH 2 NH O C C6H5

CH2

COO-

Dacă reacţia este condusă în prezenţa clorurii unui aminoacid rezultă peptide
O HOOC CH2 NH2 + C Cl CH2 NH2 O HOOC CH2 NH C CH2 NH2

Reacţia cu acidul azotos se petrece în mediu acid şi determină dezaminarea aminoacidului conducând la hidroxiacizii corespunzători cu degajare de azot. De exemplu, alanina se dezaminează în prezenţa acidului azotos rezultând acid lactic:
CH3 CH NH 2 + HONO CH 3 CH COOH OH + N2 + H2O HOOC

Reacţia de transaminare se desfăşoară între un cetoacid şi un aminoacid rezultând aminoacidul cetoacidului şi cetoacidul aminoacidului. În organismul viu aceste reacţii se petrec sub acţiunea transaminazelor când are loc transferul unei grupării -NH2 de la un aminoacid la un cetoacid rezultând un nou aminoacid şi un nou cetoacid: Dezaminarea aminoacizilor se realizează oxidativ, hidrolitic sau reductiv, reacţia fiind importantă în metabolismul organismelor vii.. Dezaminarea oxidativă conduce la α-aminoacizi:
R CH NH2 + 1/2O 2 R C O + NH3

Dezaminarea hidrolitică conduce la α-hidroxiacizi:
R CH NH2 + HOH R H C OH + NH3 HOOC COOH

HOOC

COOH

Dezaminarea reductivă conduce la acizi carboxilici:
R CH NH2 + H2 R H2 C COOH + NH3 HOOC

Proprietăţi determinate de prezenţa simultană a celor două grupe funcţionale Reacţia de dezaminare şi decarboxilare are loc la obţinerea alcoolilor prin procese de fermentaţie alcoolică ale cerealelor sau cartofilor sub acţiunea enzimelor din drojdia de bere. Spre exemplu leucina din cartof prin fermentaţie alcoolică conduce la alcool izoamilic:

72

Baze teoretice ale chimiei
CH 3 H C CH3 CH2 CH NH 2 COOH + HOH CH 3 H C CH3 CH2 CH 2 OH + CO 2 +NH 3

Aminoacizii formează cu metalele grele (Ni, Pb, Cu) săruri complexe frumos colorate, proprietate utilizată în chimia analitică pentru identificarea cationilor respectivi. Aminoacizii participă la reacţii de condensare cu eliminare de apă între grupele -NH2 şi – COOH, rezultând peptide sau proteine, în funcţie de numărul de aminoacizi care participă la reacţie. Legătura dintre aminoacizi se numeşte legătură amidică sau peptidică. De exemplu, glicina şi alanina se condensează formînd o trpeptidă numită glicil-alanil-glicina:
H 2N CH 2 COOH + H 2N CH CH 3 COOH +H 2N CH 2 COOH H2 N CH 2 C O NH CH2 C O NH CH2 COOH

Aminoacizii se împart în mai multe grupe: • Aminoacizi monoamino monocarboxilici (acid α-aminoacetic sau glicocol sau glicina; acid αaminopropionic sau α-alanina; acid α-aminoizovalerianic sau valina; acid α-aminoizocapronic sau leucina); • Aminoacizi hidroxilaţi (acid α-amino-β-hidroxipropionic sau serina; acid α-amino-β-hidroxibutiric sau treonina); • Aminoacizi tiolici conţin grupa tiolică (SH) sau tiolică substituită (acid α-amino-β-tiol propionic sau cisteina; acid α-amino-γ-metil-tiobutiric sau metionina); • Aminoacizi monoamino dicarboxilici (acid α-amino-succinic sau acid aspartic; acid α-aminoglutaric sau acid glutamic); • Aminoacizi diamino monocarboxilici (acid α,δ-diaminovalerianic sau ornitina; acid α,ε-diaminocapronic sau lizina; acid α-amino-δ-guanidin-valerianic sau arginina; acid α-amino-δ-carbamid (ureid)-valerianic sau citrulina); • Aminoacizi aromatici (acid α-amino, β-fenil propionic sau fenilalanina; p-hidroxifenilalanina sau tirozina); • Aminoacizi heterociclici (acid α-amino,β-indol propionic sau triptofan; acid α-amino,β-imidazol propionic sau histidina. 9.5.8. Peptide Sunt combinaţii organice care pot fi considerate ca amide substituite ce rezultă prin eliminarea de apă între doi sau mai mulţi aminoacizi (între o grupă carboxil a unui aminoacid şi o grupă amino a altuia). Resturile de aminoacizi din peptide sunt legate covalent prin legături peptidice: Datele experimentale indică faptul că legătura peptidică -CO-NH- constituie un sistem simplu conjugat, în care conjugarea se realizează între perechea de electroni π a grupării carbonilice şi perechea de electroni neparticipanţi de la atomul de N vecin. În urma delocalizării electronilor, legătura peptidică manifestă un caracter pronunţat de legătură dublă. Peptidele cu un număr mai mic de 10-20 resturi de aminoacizi în moleculă sunt denumite oligopeptide. Peptidele cu număr mai mare de resturi de aminoacizi în moleculă sunt numite polipeptide. Polipeptidele a căror secvenţă specifică este mai mare de 50 reziduuri sunt numite în mod obişnuit proteine dar cercetătorii au păreri diferite legate de numărul de reziduuri de aminoacizi de la care se foloseşte acest termen. Când doi sau mai mulţi aminoacizi se combină pentru a forma peptide, ceea ce rămâne din fiecare aminoacid după îndepărtarea apei este denumit reziduu al aminoacidului. Reziduul care are o grupă amino liberă se numeşte N-terminal iar cel care are o grupare carboxil liberă se numeşte C-terminal. Reziduurile se denumesc după numele aminoacidului eliminându-se cuvântul acid. Pentru a denumi peptidele se începe cu numele grupei acil reprezentând reziduul Nterminal urmat, în ordine, de numele grupelor acil reprezentând reziduurile interne. Numai reziduul C-terminal este denumit cu numele aminoacidului de la care provine şi acesta reprezintă sfârşitul numelui peptidei.
CO NH

73

Doonan.Chemical principles: The Quest for Insight. Metab. 16(1-2): 119-156. 1989 . Institute of Higher Education.. J. Marcel Dekker. Republica Moldova. Condensarea compuşilor carbonilici.. Ştiinţifică. Akabayov. George. Biobehav.Mecanisme de reacţie în chimia organică. • rol hormonal participând la reglarea proceselor biochimice (unele proteine sau polipeptide pot acţiona ca hormoni). J. F. Beard. I. 4. I. Reacţii ale alcoolilor la legătura oxidrilică. A.Introduction to Atomic Structure.J. Banks. Semnificaţii ale reprezentării glucidelor prin formule liniare. Reacţii ale fenolilor determinate de prezenţa nucleului benzenic. I.L. Chişinău.Molybdenum hydroxylases as drug-metabolizing enzymes.Using softer X-ray absorption spectroscopy to probe biological systems. 74 . 3.uk/buckleyc/atomic.W. împotriva substanţelor străine şi celulelor provenite din alte organisme (sub formă de anticorpi.Miracle cure organic germanium. Bibliografie selectivă 1. 5. E. Rev. C.numărul. 6. Sagi. Freeman & Company.Baze teoretice ale chimiei Proteinele şi acizii nucleici sunt cei mai importanţi componenţi chimici ai materiei vii. 7. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. ciclice sau de perspectivă.. 6. Jones L. 2005 . Badea. 3. Dawson. C. 2005 . W.J... • rol de apărare a organismului. Buckley.. Delian.. Inc. 1973 .replierea şi înfăşurarea segmentelor α-helicoidale şi β-pliate într-o organizare spaţială complexă sub formă de ghem sau globulă. Neurosci. C. Bazicitatea aminelor alifatice şi aromatice. Reacţii ale acizilor monocarboxilici pentru obţinerea unor derivaţi funcţionali. 1997 . • rol de catalizatori ai reacţiilor chimice în sistemele biologice (aceste proteine se numesc enzime). http://www.D. 9.. natura şi succesiunea resturilor de aminoacizi. 5. Kastin. • structura terţiară .. S. G. 8. Japan Publications Inc. C. Proteinele îndeplinesc multe funcţii importante în organismul viu: • rol structural împreună cu lipidele şi glucidele (reprezintă suportul chimic structural al tuturor formaţiunilor morfologice evidenţiate în celulele şi organele plantelor.htm#Atomic Structure. enoli şi fenoli. Synchrotron Rad. animalelor şi microorganismelor). Drug... 2. A.orientarea spaţială a catenei polipeptidice ( variante ale structurii secundare sunt structura α-helicoidală) şi structura β-pliată). Dobrescu.. Ed. • rol de transport activ a unor substanţe micromoleculare şi al ionilor anorganici.Handbook of nutritionally essential minerals. fiecare cu structura sa primară. W. 2.. Reacţii de dezaminare a aminoacizilor.. 10. Diferenţe structurale între alcooli. Intreprinderea Editorial-Poligrafică Stiinţa.nivelul de organizare structurală cel mai înalt.. această reacţie de apărare a organismului viu se numeşte imunitate . Pickering. 7.J. Bucureşti.imunoglobuline). Atkins. Asai. B. 47-53. • structura cuaternară . 4. Reacţii de condensare a aminoacizilor – legătura peptidică. 1985 . Toma.ac. 1999 .. North East Wales. • rol în contracţia musculară (actina şi miozina din muşchi).. Burzo. • structura secundară . Beedham.. New York. Crăciun... 8. 12: 392-401. H. Proprietăţi speciale ale acizilor dicarboxilici.N. 2nd edition. 2001 . – 1989. Rev. K.A. Aluminum-induced neurotoxicity: alterations in membrane function at the blood-brain barrier. 13(1)..Procesele fiziologice din plantele de cultură. Proteinele se caracterizează prin patru nivele de organizare structurală care indică: • structura primară . rezultat al asocierii a două sau mai multe catene polipeptidice numite protomeri. P..H. secundară şi terţiară într-un conglomerat spaţial complex.newi.

T. Olteanu.. Rolfe. structure and properties. H... 30. Acc.M. Olson.. Shils.C. Norris.k 1996 . D. 2005 . vol. Biol. 20.S.. Inc. T.Dicţionar de fizică. copper.Modern inorganic chemistry... Negoiu...D. P. Bucureşti.. Presses Polytechniques et Universitaires Romandes. I. Hay. ***** . Williams & Wilkins.. 9th ed. 15..1997 .E. Massachusetts. M. silicon. M. Mukund. 24. D. Washington DC. 1985 . Gh.. 32. Molea. Food and Nutrition Board.. 1982 Fiziologia plantelor. GAMA.2001 . Influence on cell division of Chlorella. 12. 99(7): 836-843. iron.Magnesium. Marcu. P.. 1948 . Lane. Am. 9th ed.Ultratrace minerals. Matthey. Ross. Cojocaru. Spencer.. Assoc. Biochemistry. Larsen. Ed Azimuth.. J.Inhibitory effects of zinc on magnesium balance and magnesium absorption in man. 75 . Nutr. Vasiliu. and Fluoride. Şt. 16. J.. D. 1995 . Didactică şi Pedagogică.The thyroid gland.. Rev. C.. C. Ed. Institute of Medicine.. S. “Alexandru Ioan Cuza”. 38. Clin.. Coll. Iaşi. Ed. Smith.Copper biochemistry and molecular biology. Shils..C. – 2002. Vincent. Nutrition in Health and Disease. Shike. 2000 . Diet.. Milică. M.M. 346(1): 1-8.J.F.. G. M. Iaşi. Phys... Asachi”.2000.H. C. boron. Dorobanţu. Arch Microbiol.Elemente de chimie generală. Med. Kronenberg. Ed.The mechanism and biological role of calcium transport by plant mitochondria. M.M..Baze teoretice ale chimiei 9. .H. National Academy Press. 21.Dietary reference intakes for vitamin A. F. Tehnice “Gh. Aragno. Davies. V. vanadium.D. Introducere în chimia anorganică. D.. W. M.D. I. Iaşi.W. 1999 . Dima. T. eds. 33. Ciobotaru.S. S. iodine. 2000 . Res.C. 35. a novel tungstencontaining enzyme with a potential glycolytic role in the hyperthermophilic archaeon Pyrococcus furiosus... D. H..The diverse role of selenium within selenoproteins: a review. Macmillan Publishing Co.W. I.Iron in Medicine and Nutrition.Chimie generală. Elucidating a biological role for chromium at a molecular level. 1972 .. Goldberg.Chimie analitică generală. ***** . Heath and Company. Acford. J. H. Am. 13(5):479-484. 116(1): 91-95. 9th ed. I. 14. W. Williams Textbook of Endocrinology. F. III... 270: 8389-8392. Z. Philadelphia. 9th ed. Zumdahl. 1999 .M. vol. J. Science. A. Chambers. Vercesi.A. Iaşi.B. Bucureşti. Baltimore. Shike. N. Bucureşti.. Ed. H. Tehnică.. A. Enciclopedică Română. 285(5432): 1393-1396. Washington DC. D. 74: 736738. Did.. C. Benzschawel. F..C. D.. 18.. A.Glyceraldehyde3phosphate ferredoxin oxidoreductase. 1987 .. Ltd. Heim. Suciu. chromium.. Humelnicu. manganese.W. Öpik. Williams. J. France. 20(5): 635-638. Ed.I. Fairbanks. and zinc. R.. Nedelcu. Ross.. Chem. Neniţescu. J. R. J. Sussex. Shils.. . eds. E. C. Zamfirache. 1998 . Meisch. Nutrition in Health and Disease. I.. Food and Nutrition Board. Powis. 13. Baia. J. M. 2007 ... 33(7): 503-510.Thioredoxin reductase.. Carnieri. Res. 34. Holben.B.Tratat de chimie anorganică.Fiziologie vegetală. 27. Bucureşti. Teşu. 28. Phosphorus. M. Kiess.. 25. 1998 .. M. 1991 . 1972 . S. Ed. 1999 . D.. Wilson.R.The role of vanadium in green plants. 22. M. Ed. Biol.A. A. eds... H.Le sol vivant. Vitamin D. 1978 . V.. 10. Cambridge University Press. Linder. 36.. 1975 . Hazegh-Azam. Larsen. Univ.... Chem. F.G. vitamin K.C. 97(9): 4627-4631. 1978 . Tehnopress.. Saunders Company.Calcium. Baltimore.. National Academy Press. 1999 .Dual function of the selenoprotein PHGPx during sperm maturation. Martins. J. Muscalu. Ed. Baltimore. Am.. 26. A. didactică şi pedagogică. Mustacich. P. vol. molybdenum. 2005 . Dillard. V. 29.. 19.A..Chemistry – reactions. 37.. A... 1980 . nickel. eds. A.. 23. Institute of Medicine. Biochem. Ross. 1996 .U.E. Duca. şi Pedag.. Holliday. Univ. Shils. J.Chimie anorganică. Mülliken.Molecular orbital method and molecular ionization potentials. 31.R. S.A biological function for cadmium in marine diatoms..Biochimia vitaminelor.. 63(5): 797S-811S.. Olson.. 17.. – 1989. M..F. Morel. Williams & Wilkins. I. Foster... Iaşi.The physiology of flowering plants. Gobat. Adams. M.S.. Chemistry. Anglia. M. J..M. Industrial Estate. Nutr.. D.W. G. Popescu.. D. 1994 .R. Ursini. Nielsen. Magnesium.. Braz. J.E. Shike. Ed. New York. I. 1999 . Olson.K. 11.

Baze teoretice ale chimiei 76 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful