CHIMIE GENERALA - CURS

-

Cuprins
1

INTRODUCERE

1.Baze teoretice ale chimiei
1.1. Definiţie şi ramuri ale chimiei 1.2. Unităţi de măsură 1.3. Materia şi substanţele chimice 1.4 Elemente chimice 1.5. Reprezentarea substanţelor chimice 1.6. Legi fundamentale ale chimiei 1.6.1. Legea conservării masei 1.6.2. Legea proporţiilor definite 1.6.3. Legea proporţiilor multiple 1.6.4. Legea proporţiilor echivalente 1.6.5. Legea lui Avogadro 2. Teoria atomică a materiei 2.1. Structura atomului 2.2. Modele atomice 2.2.1. Modele atomice precuantice 2.2.2. Modele atomice cuantice 2.3. Orbitali atomici 2.3.1. Orbitali atomici de tip s 2.3.2. Orbitali atomici de tip p 2.3.3. Orbitali atomici de tip d 2.3.4 .Orbitali atomici de tip f 2.4. Ocuparea cu electroni a orbitalilor atomici 2.4.1. Principiul ocupării succesive a orbitalilor cu electroni 2.4.2. Principiul de excludere al lui Pauli 2.4.3. Regula lui Hund 3. Sistemul periodic al elementelor 3.1. Generalităţi privind tabelul periodic al elementelo 3.2.Structura tabelului periodic al elementelor 3.3. Corelaţii între structura învelişului de electroni şi poziţia elementelor în sistemul periodic 3.4. Periodicitatea proprietăţilor elementelor chimice 3.4.1. Proprietăţi neperiodice ale elementelor chimice 3.4.2. Proprietăţi periodice ale elementelor chimice 4. Legături chimice 4.1 Legături chimice intramoleculare 4.1.1. Legătura ionică 4.1.2. Legătura covalentă 4.1.3. Legătura metalică 4.2 Legături chimice intermoleculare 4.2.1. Legătura de hidrogen 4.2.2. Legături prin forţe van der Waals 5. Stoechiometria reacţiilor chimice 5.1. Stoechiometria – definiţie şi instrumente de lucru 5.2. Reacţii chimice 5.2.1.Reacţii chimice fără modificarea stării de oxidare 5.2.2.Reacţii chimice cu modificarea stării de oxidare 5.2.3. Aspecte cinetice şi termochimice ale reacţiilor chimice 6. Componenţi anorganici ai materiei vii 6.1. Apa - metabolit universal 6.2. Caracterizare generală şi importanţa biologică a elementelor din sistemul periodic

1 1 1 2 3 4 4 5 5 5 6 6 6 6 7 7 7 10 10 10 10 11 11 11 11 11 12 12 12 14 14 14 14 15 15 15 16 20 21 21 21 22 22 22 22 24 25 25 25 27
2

6.2.1. Hidrogen 6.2.2. Grupa IA (1) 6.2.3. Grupa IIA (2) 6.2.4. Metale tranziţionale 6.2.5. Grupa IIIA (13) 6.2.6. Grupa IVA (14) 6.2.7. Grupa VA (15) 6.2.8. Grupa VIA (16) 6.2.9. Grupa VIIA (17) 7. Noţiuni fundamentale de chimie organică 7.1. Efecte electronice în compuşi organici 7.1.1. Efectul inductiv 7.1.2. Efectul electromer 7.2. Noţiuni de izomerie 7.2.1. Izomeria plană 7.2.2. Izomeria spaţială sau stereoizomeria 8. Hidrocarburi 8.1. Hidrocarburi saturate 8.1.1. Alcani şi izoalcani 8.1.2. Cicloalcani 8.2. Hidrocarburi nesaturate 8.2.1. Alchene 8.2.2. Alcadiene 8.2.3. Alchine 8.3. Hidrocarburi aromatice 8.3.1. Hidrocarburi aromatice mononucleare 8.3.2. Hidrocarburi aromatice polinucleare 9. Compuşi organici cu funcţiuni simple 9.1. Compuşi hidroxilici 9.1.1. Alcooli 9.1.2. Enoli 9.1.3. Fenoli 9.2. Amine 9.3. Compuşi carbonilici 9.3.1. Glucide 9.4. Compuşi carboxilici 9.4.1. Acizi monocarboxilici saturaţi 9.4.2. Acizi dicarboxilici saturaţi 9.4.3. Acizi monocarboxilici nesaturaţi 9.4.4. Acizi carboxilici aromatici 9.5. Derivaţi funcţionali ai acizilor carboxilici 9.5.1. Halogenuri ale acizilor carboxilici 9.5.2. Anhidride ale acizilor carboxilici 9.5.3. Amide 9.5.4. Esteri 9.5.5. Acizi fenolici 9.5.6. Acizi carbonilici 9.5.7. Aminoacizi 9.5.8. Peptide BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ INTRODUCERE

27 28 29 31 33 35 36 38 39 42 42 42 42 43 43 44 45 45 45 46 47 47 48 49 49 49 51 53 53 53 54 55 56 57 58 62 62 63 64 64 64 64 64 64 65 66 66 66 68

3

4 . precum şi a structurii combinaţiilor chimice prin metode teoretice şi experimentale ale fizicii.ştiinţa care se ocupă cu studiul structurii şi funcţiilor compuşilor prezenţi în organismele vii. uneori complexe. Principalele ramuri ale chimiei sunt: Chimia anorganică . arată implicarea acestei discipline în lumea reală şi dezvoltă aptitudini de rezolvare a problemelor pe care le implică această disciplină. conexiunile dintre lumea cotidiană şi cea moleculară. legi. care se află la baza proceselor ce susţin viaţa. modele cu care operează chimia etc. Chimia fizică – ramura care relizează studii ale legilor şi fenomenelor chimice. sinteza de noi substanţe. Baze teoretice ale chimiei 1. utilizând noţiunile de bază. precum şi legile care guvernează aceste procese. modelarea.. interpretarea naturii substanţelor pe baza structurii lor.1. Biochimia . precum şi cu funcţionarea şi transformările acestora în cursul vieţii. producerea de energie prin reacţii chimice. precum şi utilizările substanţelor în diferite domenii de activitate. 1.studiul elementelor chimice şi al compuşilor acestora. reactivitatea. subliniind importanţa acestei discipline pentru lumea vie.ramura descriptivă a chimiei care se ocupă cu sinteza. prin numărul mare de substanţe descoperite în natură sau sintetizate în laboratoarele de cercetare şi prin perfecţionarea aparaturii utilizate în laboratoarele de cercetare ştiinţifică. ci prin abordarea lor critică şi creativă. identificarea. transformările pe care le suferă substanţele. Textul introduce o serie de noţiuni fundamentale utilizate pentru descrierea comportării materiei. Chimia analitică – ramura care elaborează şi foloseşte metode. precum şi cu reacţiile compuşilor care conţin carbon legat chimic de hidrogen. Studiul chimiei generale are drept scop stimularea interesului pentru chimie şi furnizarea de informaţii utile.Chimia este ştiinţa fundamentală a naturii. pe care le pune chimia nu se rezolvă prin simplă memorizare. mijloace si metodologii de obţinere a informaţiilor legate de compoziţia şi natura substanţelor. în vederea abordării la un nivel superior a disciplinelor cuprinse în programele analitice ale anilor de studii. controlează evenimentele din lumea înconjurătoare şi este vitală pentru cele mai multe activităţi. se constată o evoluţie rapidă în cunoaşterea chimică. cu proprietăţi specifice. metode. Cursul ajută la înţelegerea modelelor fundamentale ale chimiei. proprietăţi ale substanţelor. Chimia organică . compoziţia şi proprietăţile substanţelor. cu excepţia hidrocarburilor şi a derivaţilor lor.Definiţie şi ramuri ale chimiei CHIMIA este ştiinţa fundamentală a naturii care studiază în mod sistematic: structura. În ultimele decenii. Problemele.

Multiplii şi submultiplii zecimali ai unităţilor de măsură se denumesc cu ajutorul unor prefixe. 1cm3=1ml).). Masa atomică a unui element 5 . Greutatea unui obiect este răspunsul masei la gravitaţie şi variază în raport cu tăria câmpului gravitaţional. Sistemul Internaţional de unităţi (SI) conţine şase unităţi fundamentale (tabelul 1. a utilizat drept unitate de masă atomică a 16-a parte din masa atomului de oxigen. Masa atomică este un număr ce reprezintă de câte ori masa unui atom este mai mare decât unitatea de masă atomică. Timp 4. unitate derivată din unitatea de lungime. Masă 3. . et al. temperatura se măsoară în grade Kelvin. Unitatea utilizată în laborator este mililitrul (ml). masa. Intensitate luminoasă Unitate de măsură metru kilogram secundă amper Kelvin candelă Simbol m kg s A K cd Mărimi fizice importante pentru chimie sunt volumul. Dacă tăria câmpului gravitaţional se consideră relativ constantă.Na. considerată iniţial. (1dm3=1l. dar este acceptată în acest sistem sub denumirea de unitate unificată de masă atomică şi se desemnează cu simbolul “u”. La stabilirea masei atomice a unui element. radianul (rad) şi steradianul (sr). ambele componente ale valorii măsurabile conferind semnificaţie determinării.1. se mai folosesc şi unităţi cum ar fi minutul. ziua sau anul (nu se foloseşte luna.ştiinţa care se ocupă cu detecţia. unitatea din Sistemul Internaţional este secunda (s) dar. Această unitate de măsură nu este inclusă în Sistemul Internaţional.Unităţi de măsură Observaţia ştiinţifică cantitativă are drept rezultat un număr şi o unitate de măsură. precum şi un mare număr de unităţi derivate. 1972). În Sistemul Internaţional.Chimia ecologică .). a fi masa atomului de hidrogen. Aston. Valoarea sa depinde de scara termometrică în care este exprimată (Dima. crt. fapt ce explică apariţia izotopilor. unde NA reprezintă numărul lui Avogadro) Atomii sunt alcătuiţi din protoni. temperatura. Densitatea unei substanţe este raportul dintre masă şi volum. Temperatură 6.2.Unităţi de bază în Sistemul Internaţional Nr. se utilizează unitatea numită Dalton (1u=1Da=1/NA[g]=1/1000xNA[kg]=1. Mărime fizică 1.. Greutatea specifică este un număr fără unitate de măsură. cu precădere în cazul proteinelor.). Al etc. Mai târziu. În biochimie şi biologia moleculară. cu aproximaţie. cantitatea de substanţă etc.1. În natură există elemente compuse din atomi de acelaşi fel (monoizotopice . Unitatea de măsură a densităţii este raportul unităţilor de masură ale masei şi volumului (g/cm3 sau g/ml). cât şi de raportul între aceştia. masele atomice se scriu fără unitate de măsură. din cauza mărimii variabile). Temperatura caracterizează starea de încălzire a unui sistem fizic. indiferent de locul unde se consideră determinarea (pe pământ. suma maselor protonilor şi neutronilor. pe lună etc. Masa unui obiect nu este influenţată de câmpul gravitaţional şi reprezintă cantitatea de materie pe care o conţine acesta. 1. monitorizarea. masa se poate considera egală cu greutatea. Tabelul nr. dar cele mai multe există sub formă de amestecuri de izotopi. timpul. Pentru timp. În general. toţi atomii constitutivi au acelaşi număr de protoni. Greutatea specifică este raportul dintre densitatea substanţei studiate şi densitatea unei substanţe de referinţă (în mod obişnuit apa la temperatura de 4oC a cărei densitate este egală cu unitatea). unitatea pentru masă este kilogramul (kg). ora. Lungime 2. În sistemul internaţional. două unităţi suplimentare. neutroni şi electroni. Pentru un element oarecare. se ţine seama atât de numărul de izotopi stabili.660539x10-27[kg]. Intensitate curent electric 5. transportul şi transformările chimice ale substanţelor naturale şi sintetice prezente în mediul înconjurător. 1. Prin convenţie internaţională unitatea de masă atomică a fost definită ca fiind a 12-a parte din masa izotopului 12C. Masele atomilor reprezintă. P. de către Dalton. Unitatea de măsură este m3. Numărul de neutroni este variabil. dar este destul de frecventă şi exprimarea temperaturii în grade Celsius (oC) sau grade Fahrenheit (oF). două caracteristici care depind de cantitatea de substanţă studiată. Volumul reprezintă spaţiul pe care îl ocupă o substanţă sau un obiect oarecare.

Substanţele chimice se deosebesc între ele prin proprietăţi. topirea. egală numeric cu masa moleculară. Atomul gram reprezintă cantitatea în grame dintr-un element egală numeric cu masa atomică a acestuia.Cl-35 (34. motiv pentru care masele atomice nu au întotdeauna valori reprezentate prin numere întregi [spre exemplu. Noţiunea de mol se referă şi la alte tipuri de particule: mol atomic – echivalent cu atomul gram. masele atomice absolute nu pot fi utilizate în practică. H2. S-a determinat că un mol din orice substanţă conţine 6.m.a. la rândul lor. 1. Br2. se numesc proprietăţi fizice. mol ionic – echivalent cu ionul gram. aceste modificări putând fi clasificate la rândul lor în modificări fizice şi modificări chimice.023x1023 particule. O2 etc. masa moleculară absolută are valori extrem de mici şi se determină prin împărţirea moleculei gram la numărul lui Avogadro. Lichidele nu suportă comprimări avansate. fizice şi chimice. reprezentând universul observabil. au formă şi volum definite şi nu suportă compresiuni apreciabile.)]. Chimia se ocupă cu studiul unor specii materiale bine definite din punct de vedere structural. Datorită valorii lor extrem de mici. Materia poate exista în trei stări de agregare: gazoasă. Gazele se caracterizează prin aceea că nu au volum şi formă proprii. mol electronic – echivalent cu electronul gram. Acele proprietăţi care descriu substanţa însăşi. care este numărul lui Avogadro (6. fiind alcătuite din elemente chimice combinate în rapoarte de masă bine definite. Substanţele chimice pot fi simple şi compuse. deoarece este compus din 76%. îşi pierd proprietăţile caracteristice. trecerea substanţelor solide în stare lichidă sau gazoasă). dar nu implică transformări prin reacţii chimice. denumite substanţe chimice.96u. care reprezintă acele caracteristici ale substanţei ce servesc pentru a o identifica şi a o diferenţia de alte substanţe. Substanţele pot suferi schimbări ale proprietăţilor. Valoarea masei atomice absolute se stabileşte raportând valoarea atomului gram la numărul de atomi dintr-un atom gram. Molecula gram (mol) reprezintă cantitatea de substanţă simplă sau compusă. adimensională. lichidă şi solidă. dar nu au formă specifică. diferite din punct de vedere chimic. Aceeaşi situaţie este şi în cazul atomilor şi moleculelor.). având existenţă fizică definită. Solidele sunt rigide. Modurile caracteristice în care o substanţă participă la reacţii chimice în urma cărora îşi schimbă compoziţia sunt denumite proprietăţi chimice. au masă proprie numită masă atomică absolută. Elementele constitutive se află. Materia şi substanţele chimice Materia este definită ca substanţa din care sunt alcătuite obiectele fizice. reprezintă schimbări ale aspectului fizic care nu afectează identitatea. Atomii. ocupând întreg volumul şi luând forma recipientului în care se află. este o mărime relativă. Materia ocupă spaţiu şi are masă. mol molecular – echivalent cu molecula gram.023x10 23).97u.reprezintă o valoare medie a maselor izotopilor stabili ai elementului respectiv. în proporţii de masă definite.) şi 24% Cl-37 (36. Substanţele simple sau elementare sunt acele substanţe care sunt formate din atomi ai aceluiaşi element şi nu pot fi descompuse prin mijloace chimice în substanţe mai simple (Cl2. Cele mai utilizate proprietăţi pentru identificarea unei substanţe sunt acelea care pot fi măsurate şi exprimate numeric.a. spargerea. Substanţele compuse sunt alcătuite din atomi diferiţi şi pot fi transformate prin metode chimice în două sau mai multe substanţe simple. 1974).45u. cunoscute şi sub numele de reacţii chimice. Gazele pot fi comprimate sau se pot dilata pentru a ocupa diferite volume. motiv pentru care iau forma vaselor în care sunt depozitate. Modificările fizice.. Ca şi masa atomică. Ca şi masa atomică absolută. 6 . cum ar fi modificările de stare (tăierea. Lichidele au volum propriu. reprezintă transformarea unor substanţe în alte substanţe.m. din punct de vedere chimic. exprimată în grame. Modificările chimice.3. Ele capătă proprietăţi diferite de ale fiecărui element component în parte iar elementele. Masa moleculară reprezintă suma maselor atomice relative ale atomilor ce alcătuiesc molecula unei substanţe. clorul are masa atomică 35. Substanţele chimice reprezintă compuşi a căror compoziţie şi structură sunt constante şi invariabile (Albu et al.

identificate în natură. Amestecurile pot fi omogene şi heterogene. Atomii sunt denumiţi mono-.4 Elemente chimice Elementul chimic sau substanţa elementară reprezintă totalitatea atomilor care au acelaşi număr atomic (Z) (provine din cuvântul latinesc elementum care înseamnă component al materiei). izotopii au proprietăţi aproape identice. Reprezentarea substanţelor chimice Compuşii chimici se reprezintă în scris prin formule chimice care. Ea reprezintă un multiplu de numere întregi al formulei brute (se poate ca formula moleculară să coincidă cu formula brută). moleculară şi de structură. cum ar fi: distilare (simplă sau fracţionată). Speciile de atomi ai unui element care au acelaşi număr atomic. 90 sunt elemente chimice naturale. tri-. obţinute în laborator.5. Elementele chimice se găsesc în natură sub cele trei stări de agregare (gazoasă . Ar. F. Formula moleculară indică tipul şi numărul de atomi de fiecare fel dintr-un compus chimic.În general. Kr.H. în cea mai mare parte. extracţie etc. aliajele soluţii solide). compoziţia şi proprietăţile lor nu sunt aceleaşi în toată masa amestecului (nisip în apă.Br. Hg. dar cu numere de masă (A) diferite. solidă . se numesc izotopi şi ocupă acelaşi loc în sistemul periodic al elementelor. Xe. filtrare. cromatografie. lichide sau gazoase. după numărul legăturilor pe care le formează. substanţele există sub formă de amestecuri de substanţe pure solide. O. ca şi în cazul simbolurilor elementelor chimice. exprimată prin numărul de legături simple pe care le poate forma atomul respectiv cu ceilalţi atomi sau prin numărul de electroni pe care un element îi cedează sau îi acceptă când reacţionează pentru a forma un compus.soluţie lichidă complexă. Elementele sunt cunoscute prin denumiri uzuale şi prin abrevieri care constau în simboluri unice. Valenţa multor elemente este determinată de abilitatea lor de a se combina cu hidrogenul sau de a-l înlocui din diferiţi compuşi. praf suspendat în aer etc. Ele au semnificaţie atât calitativă. 1. Având acelaşi număr atomic. Formula chimică poate fi brută. introducându-se noţiunea de valenţă. au semnificaţie calitativă şi cantitativă. amestecuri de atomi cu acelaşi număr atomic (Z). Valenţa reprezintă capacitatea de combinare a unui element. substanţele chimice conţin mici cantităţi de substanţe străine. Amestecurile omogene.restul elementelor chimice din tabelul periodic). Din cele 118 elemente descoperite până în prezent. sunt alcătuite din substanţe miscibile. Separarea şi purificarea substanţelor se realizează prin diferite metode. Cl. Formula structurală este o reprezentare simbolică a modului de legare a atomilor componenţi într-o moleculă indicând succesiunea legării lor precum şi locul pe care îl ocupă în moleculă o anumită particularitate structurală. cât şi cantitativă. iar restul elemente chimice artificiale. recristalizare. deosebindu-se între ei prin numărul diferit de neutroni din nucleele lor atomice. putând fi separată de celelalte prin metode fizice sau mecanice. În natură. Elementele chimice reprezintă. Substanţele sunt răspândite în proporţii diferite în scoarţa terestră. Ne. sublimare. vinul . Formula brută indică natura elementelor şi proporţia relativă între numărul atomilor elementelor componente. temperatura de fierbere etc. ca urmare. formate din una sau două litere alese pentru a reprezenta elementul respectiv. Rn.amestec omogen sau soluţie de gaze. 7 . Analiza formulelor chimice a condus la ideea capacităţilor diferite de combinare a elementelor chimice. Elementele chimice cele mai noi sunt cele cu numerele de ordine sau numerele atomice (Z) între 112 şi 118. lichidă . care se numesc soluţii. Simbolurile elementelor chimice sunt utilizate internaţional. fapt pentru care au aceeaşi compoziţie şi aceleaşi proprietăţi în toată masa (aerul . He.). numite impurităţi. 1. Acestea sunt reprezentate prin simboluri temporare. antrenare cu vapori. Fiecare substanţă din amestec îşi păstrează identitatea şi ca urmare proprietăţile. pe baza proprietăţilor diferite ale componenţilor şi implică numai modificări fizice. di-. dar numere de masă diferite.). N. Caracteristica principală a amestecurilor este aceea că au compoziţie variabilă ce determină variaţia proprietăţilor lor fizice (densitate. Amestecurile heterogene sunt alcătuite din substanţe nemiscibile şi. tetravalenţi.

are numărul de oxidare –1 etc. • într-un ion poliatomic. • numărul de oxidare al oxigenului este. Mg. Ba). • numărul de oxidare al aluminiului este întotdeauna +3. în scopul de a determina compoziţia diferitelor substanţe chimice. –2. legea GayLussac. Cs).). • într-o moleculă neutră suma stărilor de oxidare este zero. ţinând cont de următoarele reguli: • numărul de oxidare al oricărui element în stare necombinată sau substanţă elementară este zero. • metalele alcalino-pământoase au numărul de oxidare +2 (Be. Proust a arătat că un compus dat conţine întotdeauna exact aceeaşi proporţie de elemente considerată în termeni de greutate.6. în care variaţia de masă are valori foarte mici. chimiştii au studiat reacţiile chimice. Legea conservării masei Legea generală a chimiei este legea conservării masei. Legea proporţiilor definite După anul 1800. • halogenii. 1. legea proporţiilor multiple. cu excepţia situaţiilor când formează compuşi unul cu celălalt sau cu oxigenul. descoperită şi formulată Lavoisier. suma algebrică a numerelor de oxidare a elementelor este (-2) + (+1) = -1.NaH.În legătură cu valenţa. Na.) când starea de oxidare a hidrogenului este +1. • numărul de oxidare al hidrogenului este în general +1. Starea de oxidare este un număr atribuit unui element dintr-un compus.6.2. suma algebrică a numerelor de oxidare a elementelor trebuie să fie egală cu sarcina efectivă a ionului [în ionul biatomic hidroxid (OH-). • numărul de oxidare al ionilor monoatomici este egal cu sarcina ionilor respectivi (Zn 2+ are numărul de oxidare +2. De aceea termenul de valenţă a fost înlocuit cu noţiunea de stare de oxidare sau număr de oxidare.6. 8 . CaH 2 etc. Se poate spune prin urmare că suma maselor reactanţilor şi produşilor dintr-o reacţie chimică. Br. excepţii sunt peroxizii. valoare egală cu sarcina ionului hidroxid). excepţii fiind cazurile în care este legat de un metal ca ion negativ (hidruri metalice . în general. Există reacţii chimice (reacţii nucleare) care se desfăşoară cu micşorarea considerabilă a masei reactanţilor când legea conservării masei se poate enunţa astfel: suma maselor reactanţilor este egală cu suma maselor produşilor de reacţie plus deficitul de masă dat de formula lui Einstein (dm = dE/c2). este constantă. Sr. Acest enunţ al legii conservării maselor este valabil pentru reacţiile chimice obişnuite. au numărul de oxidare –1 faţă de hidrogen. într-un sistem închis. Rb. legea proporţiilor definite sau constante. 1. Legi fundamentale ale chimiei • • Legile care guvernează procesele chimice pot fi împărţite în: legi ponderale – se referă la masele substanţelor care participă la reacţii chimice (legea conservării masei. legea proporţiilor echivalente). superoxizii şi combinaţiile cu elemente mai electronegative. Ca. Principiul constanţei compoziţiei compuşilor este cunoscut ca legea proporţiilor definite sau constante. 1. Utilizarea conceptului de valenţă nu este întotdeauna satisfăcătoare deoarece multe dintre elemente au valenţe multiple sau pot participa la formarea unor combinaţii complexe. Diferitele reacţii studiate au condus la un enunţ al legii care a căpătat diferite formulări dintre care cea mai adecvată este: masa unui sistem chimic care evoluează rămâne constantă. • metalele alcaline au numărul de oxidare +1 (Li. LiH. legea lui Charles. K.1. legi volumetrice – se referă la relaţiile care se stabilesc între volumele de gaze implicate în reacţii chimice şi diferite proprietăţi ale gazelor (legea Boyle-Mariotte. cînd oxigenul are numărul de oxidare –1. legea lui Avogadro). se definesc electronii de valenţă ca fiind electronii care pot participa la realizarea legăturilor chimice cu alţi atomi. prin experimentele lor.

4.……. precum şi de proporţia reactanţilor.3..). pe de o parte. când o cantitate constantă dintr-un element I se combină cu diferite cantităţi notate x1.6. Altfel spus. H+): • pentru baze. caz în care nu se modifică starea de oxidare. x3. şi cu o aceeaşi cantitate din altă substanţă simplă. Pentru elemente. în funcţie de starea de oxidare: • când substanţa nu participă la reacţii de oxido-reducere. conform căreia reacţiile chimice au loc de la echivalent la echivalent. numeric egală cu echivalentul chimic respectiv.. echivalentul chimic se calculează în funcţie de natura substanţei. Dalton a formulat legea proporţiilor multiple arătând că atunci când. Echivalenţii chimici sunt folosiţi în calculele stoechiometrice din analiza cantitativă. echivalentul chimic se calculează prin raportul dintre masa moleculară a bazei (M) şi numărul grupelor hidroxil ionizabile (OH-): În cazul sărurilor echivalentul chimic se calculează de la caz la caz.. raporturile de masă diferite corespund întotdeauna unor numere întregi şi mici. Legea proporţiilor echivalente ÎRichter a formulat legea proporţiilor echivalente sau reciproce care statutează că proporţiile în care masele a două sau mai multe elemente diferite. Din consideraţiile de mai sus se deduce legea echivalenţilor. cantităţile x2. rezultă o serie de compuşi. Legea proporţiilor definite sau constante se aplică numai în cazul compuşilor stoechiometrici (care au o compoziţie constantă). 1. indiferent de calea pe care se obţine un compus. prin combinarea a două elemente. Substanţele simple sau compuse reacţionează între ele în 9 . S-au efectuat comparaţii ponderale între substanţe simple care se combină între ele. echivalentul chimic se calculează prin raportul dintre masa moleculară a sării (M) şi numărul de echivalenţi de metal din sare (care este egal cu produsul dintre numărul atomilor de metal şi valenţa metalului) • când substanţa participă la reacţii de oxido-reducere echivalentul chimic se calculează prin raportul dintre masa moleculară a substanţei (M) şi diferenţa dintre stările de oxidare ale elementului implicat. adică numărul de electroni cedaţi sau acceptaţi în reacţiile de oxido-reducere considerate. echivalentul chimic este raportul dintre masa atomică a elementului respectiv (A) şi valenţa sa (n): pentru substanţe chimice. ale căror mase se notează cu a şi b. Echivalentul chimic reprezintă cantitatea dintr-un element sau dintr-o substanţă compusă care se poate combina cu 1g de hidrogen sau cu 8g de oxigen sau care poate înlocui cantităţile menţionate din aceste elemente în oricare dintre compuşii lor (Albu et al. şi de tipul reacţiei la care participă aceasta. ceea ce înseamnă că. Legea proporţiilor multiple Prin combinarea a două elemente se pot obţine una sau mai multe substanţe compuse. compusul respectiv are întotdeauna aceeaşi compoziţie. raportul lor de combinare este a:b. Din această lege derivă noţiunea de echivalent chimic. Dacă se consideră două substanţe simple. care se combină fiecare în parte cu o greutate definită a unui alt element.xn dintr-un alt element II. măsurată în grame. pe de altă parte.. Dacă aceleaşi două substanţe simple se combină în cantităţi notate cu a’ şi b’ cu o cantitate definită dintr-o a treia substanţă simplă. pe de o parte.Elementele şi substanţele chimice reacţionează între ele în raporturi de combinare bine definite. În reacţiile de neutralizare: • pentru acizi echivalentul chimic se calculează prin raportul dintre masa moleculară a acidului (M) şi numărul de atomi de hidrogen ionizabili (protoni. rezultă că raportul a:b/a’:b’ este un raport de numere întregi şi mici. vor trebui să fie aceleaşi sau multipli întregi ai proporţiilor greutăţilor elementelor diferite când acestea se combină între ele. 1.…….xn sunt multipli întregi ai cantităţii x1. pe de altă parte. Echivalentul gram sau valul reprezintă cantitatea dintr-un element chimic sau dintr-o substanţă compusă. x3. x2.6.

2. stă la baza multor proprietăţi ale atomilor. în jurul căruia gravitează un număr de electroni încărcaţi negativ. 3. Cu ajutorul legii lui Avogadro s-a putut calcula volumul unui mol (moleculă gram) de gaz. ioni. Suma protonilor şi neutronilor (n) din nucleu se numeşte număr de masă (A). Prin urmare numărul de molecule dintr-un volum specific de gaz este independent de mărimea sau masa moleculelor de gaz. moleculară şi structurală. Forţa de atracţie dintre electroni şi protoni. Structura atomului Atomul reprezintă cea mai mică particulă a unui element. Masa protonului şi masa neutronului sunt aproape identice. Volumul ocupat de un mol de gaz în condiţii normale (0oC şi 1 atm=760 mm col. indiferent de starea de agregare şi are valoarea aproximativă 6. şi care păstrează toate proprietăţile chimice ale elementului respectiv. 10 . 2. Pentru a explica proprietăţile constatate experimental ale atomilor s-a dezvoltat teoria structurii atomului elaborându-se mai multe modele. Numărul lui Avogadro este o constantă universală de cea mai mare însemnătate şi reprezintă numărul de molecule conţinute în 22. Suma protonilor (p) din nucleu se numeşte număr atomic (Z). Prin generalizare.6. Protonii sunt particule subatomice încărcate pozitiv. Atomii pot exista în stare liberă sau în combinaţie cu alţi atomi identici sau diferiţi. Teoria atomică a materiei 2. Enunţaţi diferenţele dintre formulele brută. se poate scrie relaţia care defineşte legea echivalenţilor: E1/E2 = m1/m2 1. încărcat pozitiv. 5. acizi. Nucleul este alcătuit din particule elementare numite nucleoni. Modele atomice Modelele atomice reprezintă concepte prin care autorii care le propun încearcă să explice proprietăţile atomilor.cantităţi proporţionale cu echivalenţii lor chimici. molecule etc. Hg) este de 22. iar electronii au un rol major în desfăşurarea reacţiilor chimice. moleculă-gram) de substanţă. În nucleu este concentrată sarcina pozitivă şi aproape toată masa atomului. iar masa electronului are o valoare mult mai mică. ion-gram. Calculul echivalenţilor chimici pentru elemente. Cei mai importanţi nucleoni sunt protonii şi neutronii. 4. alcătuind molecule.41 l sau 22. numărul de protoni este egal cu numărul de neutroni. în condiţii normale de temperatură şi presiune. în aceleaşi condiţii de temperatură şi presiune.5. În general. Enumeraţi regulile pentru stabilirea stării de oxidare a unui element. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. Au fost propuse mai multe modele atomice. Comparaţi şi discutaţi stările de agregare ale materiei. 2. iar neutronii sunt neutri din punct de vedere electric. numărul lui Avogadro reprezintă numărul de particule (atomi. care nu poate fi divizată prin metode fizice şi chimice obişnuite. alcătuită dintr-un nucleu central dens.1. conţin acelaşi număr de molecule.) care se găsesc într-o cantitate echivalentă (atom-gram.41 dm3 (volum molar). care s-au perfecţionat de-a lungul timpului. Definiţi noţiunile de masă atomică şi masă moleculară. în cazul unor atomi diferiţi. Deoarece atomii au un număr de protoni egal cu numărul de electroni ei sunt neutri din punct de vedere electric. Modelele pot fi împărţite în modele atomice precuantice şi modele atomice cuantice. Cercetările efectuate la începutul secolului XX au arătat că atomul este o formaţiune complexă.baze şi săruri.41 l din orice gaz. dar sunt şi cazuri în care atomii conţin un număr de neutroni diferit de cel de protoni (izotopi). 2. Legea lui Avogadro Avogadro a emis o ipoteză în conformitate cu care volume egale de gaze ideale sau perfecte diferite. Dacă se consideră 2 substanţe ai căror echivalenţi sunt E1 şi E2 şi ale căror mase sunt m1 şi m2.023 x 1023 particule/mol.

Electronul se menţine pe orbită datorită compensării forţei centrifuge cu forţa de atracţie coulombiană. iar electronul. presupunând că: • în stare staţionară.2. prin urmare. În mişcarea pe orbitele permise. atomii constau dintr-un nucleu central mic. Modele atomice precuantice Modelul atomic Thomson sau modelul atomic static a fost elaborat în anul 1898 de către J. sau mvr = n h/2π Definind ħ = h/2π drept constantă redusă a lui Plank sau cuantă de acţiune se poate scrie: mvr = n ħ 11 . încărcat pozitiv. Prin experimentele sale. Thomson.2. Acest prim model cuantic are la bază concepţia nucleară a atomului. 3.6256⋅ 10 J⋅ s).2. momentul cinetic L este: L = mvr Pentru întreaga orbită circulară valoarea devine: L = 2πmvr • în conformitate cu postulatul lui Bohr. electronul are un moment cinetic (cantitatea de mişcare x raza orbitei). număr care este atribuit fiecărui nivel energetic. fenomen care se petrece cu absorbţie de energie. Modelul atomic Rutherford sau modelul planetar. proprii fiecărui element. nu cad pe nucleul situat în centrul modelului. electronii se mişcă pe orbite specifice presupuse circulare. Sarcina electrică pozitivă este uniform distribuită în tot volumul său. încărcat negativ. Teoria lui Bohr propune un model de tip „planetar”. Aceasta va avea o frecvenţă direct proporţională cu diferenţa de energie dintre cei doi orbitali: ΔE = hν ν = ΔE/h unde: ν = frecvenţa radiaţiei emise.1. cunoscută sub numele de constanta lui Plank -34 (6.n şi este denumit număr cuantic principal. Diferenţa de energie dintre orbita cu rază mai mare şi cea cu raza mai mică este cedată sau acceptată prin intermediul unei singure cuante de energie. electronii nu emit şi nu absorb energie.…………. • când un electron face un salt de pe o orbită pe alta. Numărul cuantic principal indică. energiei electronului care se mişcă pe orbite cu raze din ce în ce mai mari. adică sunt cuantificate. Nivelurile energetice spectrale corespund. şi este negativâ când un electron trece într-o stare energetică mai joasă. datorită câmpului electric care se creează. 2. precum şi pentru liniile spectrale. Bohr a încercat să găsească explicaţii pentru faptul că electronii. în mişcarea lor. Diferenţa de energie este pozitivă când un electron face saltul de pe o orbită inferioară pe una superioară. Modele atomice cuantice Modelul atomic Bohr a fost enunţat în anul 1913 de Niels Bohr. În conformitate cu această teorie. 2. Pentru o particulă de masă m. În conformitate cu acest model. elaborată de Max Planck. şi concepţia cuantică asupra emisiei radiaţiei electromagnetice. Energiile exacte ale orbitelor permise depind de atomul studiat. atomul are formă sferică. prin emiterea de energie radiantă. rangul orbitei. pe o traiectorie circulară (orbită) cu rază r.2. h = constantă de proporţionalitate. sunt permise numai acele orbite ale căror momente cinetice sunt multipli ai constantei lui Plank: L = nh în care n = 1. În mişcarea sa pe orbite circulare. ΔE = diferenţa de energie dintre cei doi orbitali. înconjurat de electroni încărcaţi negativ care se mişcă pe orbite circulare. elaborată de Rutherford. oscilează în interiorul atomului. permise. a fost elaborat în anul 1911 de către Ernest Rutherford şi propune o structură planetară pentru atom. nu se aplică legile mecanicii clasice. care au energii restricţionate la anumite valori. 2πmvr = n h. J. pe care le-a observat când atomii sunt excitaţi într-un tub cu descărcare în gaz. care se roteşte cu viteza v. dens. conform teoriei lui Bohr.

nφ ≥ n. nr. 0 Când deplasarea electronului se face pe o orbită eliptică permisă. 1. numărul cuantic azimutal (nφ) şi numărul cuantic radial (nr). în mişcarea sa. care este dată de variaţia unghiului ϕ (figura 2. distanţa dintre electron şi nucleu care. Subnivelurile energetice se desemnează prin următoarele simboluri:l = 0 → s.n-1) şi determină forma geometrică a unui set de orbitali. l = 2 → d. azimutal şi radial există relaţia: n=nφ+nr. e ϕ Fig. Numărul cuantic secundar are valori cuprinse între 0 şi n-1 (0.Momentul cinetic al electronilor trebuie să fie un număr întreg de cuante de acţiune şi. = nrh .2.2. Sommerfeld a introdus două numere cuantice. Dacă nr = 0. poziţia electronului pe orbită. în jurul nucleului situat în unul din focarele elipsei (F1.0529nm). 2. Modelul atomic Sommerfeld Acest al doilea model atomic cuantic reprezintă o dezvoltare a modelului atomic Bohr şi a fost realizat în anul 1915 de către Sommerfeld care a încercat să explice structura fină a liniilor spectrale. În mecanica cuantică. cunoscută sub numele de raza Bohr (0. prin urmare. exprimată prin unghiul φ.1. l = 1 → p. Un orbital reprezintă o regiune specifică dintr-un subnivel. Pe de o parte.): r x e x φ F1 F2 Fig. Această valoare corespunde celei mai mici raze posibile. l = 3 → f. există două variabile. rezultă că nφ = n. Reprezentarea deplasării unui electron pe o orbită eliptică Datorită acestor două variabile.). 12 . b-axa mică a elipsei) şi. 2. F2). variază numai poziţia sa în raport cu nucleul. ……. Prin urmare. numărul cuantic azimutal este înlocuit cu numărul cuantic orbital sau secundar (l = nφ-1). unde: dφ = variaţia unghiului φ. şi explică de ce electronul. staţionară. pe de altă parte. Cea mai mică valoare a numărului cuantic principal n este 1. nr. admiţând că electronul parcurge în jurul nucleului nu numai traiectorii circulare. nu cade pe nucleu şi ca urmare atomii sunt stabili. în care nφ este numărul cuantic azimutal. ci şi traiectorii eliptice. 2. Energia orbitalilor din acelaşi strat creşte de la subnivelul s la subnivelul f (s<p<d<f).1. stabilind condiţiile de cuantificare: 2π ∫mvrd 0 ϕ = nϕh . egală cu raza focală (r) (figura 2. regiune care conţine maximum 2 electroni cu spin opus. pe care raza focală îl face cu axa mare a elipsei (a-axa mare a elipsei. şi orbita permisă este circulară. nr = numărul cuantic radial rm ax r min ∫ mvrdr Între numerele cuantice principal. În cazul în care electronul (e-) se deplasează pe o orbită circulară. în care. o mărime cuantificabilă. Reprezentarea deplasării unui electron pe o orbită circulară În această situaţie regula de cuantificare este: 2π ∫ mvrd ϕ = nh .

denumit număr cuantic magnetic de spin (ms) sau numărul cuantic de spin. elaborând pentru unda tridimensională asociată electronului o expresie matematică. m = masa particulei. m/s Această relaţie stabileşte legătura între lungimea de undă. Fiecare dintre orbitali poate să fie ocupat sau nu cu electroni. În mişcarea sa. iar electronii un înveliş electronic. şi proprietăţi specifice unei particule. i se asociază o undă. Energia electronilor depinde numai de numărul cuantic principal. Lungimea de undă este într-o relaţie de inversă proporţionalitate cu masa şi viteza particulei: λ = h/mv în care: λ = lungimea de undă. Heisenberg a arătat că este imposibil să se cunoască simultan. Fiecărei particule (electron). electronul generează câmp magnetic. având în vedere natura ondulatorie a microparticulelor. Acest câmp magnetic poate fi pus în evidenţă prin interacţiunea sa cu un câmp magnetic aplicat din exterior sau în relaţie cu câmpul altui electron. cât şi viteza de deplasare a unei particule. În afară de mişcarea de rotaţie în jurul nucleului. kg v = viteza de deplasare a particulei. o microparticulă cum este şi electronul. căpătând el însuşi proprietăţi magnetice. W. Pentru caracterizarea acestei mişcări. elimină noţiunea de traiectorie a unei microparticule. fiecărui electron dintr-un atom i se atribuie patru numere cuantice care definesc energia sa. orientarea în spaţiu şi interacţiunile sale posibile cu alţi electroni. deci şi a electronului. subnivelul d conţine 5 orbitali. În anul 1927. care generează un moment magnetic de spin.Subnivelul s conţine un singur orbital. Funcţia de undă se obţine prin rezolvarea 13 . Pentru caracterizarea completă a nivelurilor energetice ale electronului a fost necesară introducerea unui al treilea număr cuantic. cât şi ca undă. Schrödinger. care este denumită funcţie de undă (ψ). Pauli a introdus al patrulea număr cuantic. Aceste niveluri energetice nu pot fi caracterizate de cele două numere cuantice descrise până acum. cum sunt masa şi viteza de deplasare. mişcare de spin. cu precizie absolută. există o singură traiectorie circulară şi n-1 traiectorii eliptice. la un moment dat. proprietate specifică unei unde. Pentru o anumită valoare a numărului cuantic principal. se comportă atât ca particulă. Teoria atomică a lui Sommerfeld admite că electronii se deplasează în jurul nucleului pe traiectorii circulare şi eliptice. Numărul cuantic de spin poate lua valorile ±1/2. În mişcarea sa în jurul nucleului. Prin urmare. Toate acestea conduc la ideea unui model care să ia în consideraţie probabilitatea ca un electron să se afle într-un anumit punct. denumit număr cuantic magnetic (m). Acest principiu numit principiul de incertitudine al lui Heisenberg. iar subnivelul f conţine 7 orbitali. Starea energetică a unui atom poate fi descrisă dacă se cunosc toate cele patru numere cuantice pentru fiecare electron al său. subnivelul p conţine 3 orbitali. Numărul cuantic magnetic poate lua 2l + 1 valori care variază între –l şi +l şi dă informaţii referitoare la orientarea în spaţiu a orbitalilor. a tratat atomul ca un sistem de unde staţionare. h = constanta lui Plank. Toate orbitele cu acelaşi număr cuantic principal au aceeaşi energie şi formează un strat electronic. Undele sunt caracterizate de lungime de undă şi amplitudine. Cele n-1 subniveluri determinate de numărul cuantic secundar au aceeaşi energie. când se constată apariţia mai multor subniveluri energetice rezultate prin scindarea liniilor spectrale. Toţi orbitalii unui subnivel au aceeaşi energie. atât poziţia. electronul are şi o mişcare de rotaţie în jurul axei sale. Modelele atomice anterioare nu au putut calcula intensitatea liniilor spectrale şi energia atomilor multielectronici. În anul 1924 Louis de Broglie a emis ideea dualităţii de comportare a microparticulelor.

m = 0.4.3.). 2.arizona. n = 3. sunt situaţi de o parte şi de alta a nucleului având. z. În fiecare strat electronic există trei orbitali p cu simetrie bilobară.edu) În fiecare strat electronic va exista câte un orbital s. 0. l = 0. Diagramă individuală a unui orbital atomic de tip s (d. Fig. Trei orbitali d sunt aşezaţi sub unghiuri de 45 o faţă de axele de coordonate şi sunt notaţi dxy. z de-a lungul cărora se dirijează lobii (figura 2. probabilitatea de existenţă a electronilor este de-a lungul axelor de coordonate.3. l = 0. v) cu cele ondulatorii date de amplitudinea vibraţiei într-un punct caracterizat de coordonatele x. Ecuaţia de undă a lui Schrödinger este ecuaţia fundamentală a mecanicii cuantice şi corelează caracteristicile de corpuscul ale electronului (E. care reprezintă regiunile de probabilitate maximă de prezenţă a electronului.ecuaţiei de undă a lui Schrödinger. l = 0. Orbitalii d au două planuri nodale care împart norul de electroni în patru secţiuni şi ca urmare prezintă structură mai complicată.edu) 2. nr.3. dyz.3. m = 0 este orbitalul 2s.1. 2. ±2. m = 0 este orbitalul 3s etc. y.3. dxz (figura 2. Orbitali atomici 2. m.0.sb. y.wine1. nr. un singur plan nodal (plan în care electronul nu poate fi găsit niciodată). 2. Orbitalii s au simetrie sferică (figura 2. 14 . Pătratul funcţiei de undă reprezintă probabilitatea de a găsi o particulă (electron) într-o anumită regiune a spaţiului.). 2.geo.2. fiind în număr de cinci. www.. Diagramă a orbitalilor atomici de tip p (d. Orbitali atomici de tip p Orbitalii de tip p apar la n ≥ 2 şi sunt caracterizaţi de l = 1 şi m = ±1. prin urmare. n = 2.3. În cazul celorlalţi doi orbitali. www.5. Astfel: n = 1. Cei doi lobi ai fiecărui orbital p. tetralobară.fsu.. orbitalii p se notează în funcţie de sistemul de axe x.4. Fig. m = 0 este orbitalul 1s.). Orbitali atomici de tip d Orbitalii de tip d apar la n ≥ 3 şi sunt caracterizaţi de l = 2 şi m = ± 1. al cărui diametru va fi din ce în ce mai mare. Convenţional.3. Orbitali atomici de tip s Orbitalii de tip s apar de la n ≥ 1 şi se caracterizează prin l = 0.

Ocuparea cu electroni a orbitalilor atomici 2. fiind în număr de şapte [fxyz.Orbitali atomici de tip f Orbitalii f apar la n ≥ 4 şi sunt caracterizaţi de l = 3 şi m = ±1. Principiul ocupării succesive a orbitalilor cu electroni Stabilirea structurii electronice a elementelor nu ar pune probleme. Fig. 0.4 . www. E5s < E4d.4.4. Pentru nivelurile energetice superioare are loc o întrepătrundere a substratelor din diferite straturi. adică 1s 2s 2p 3s 3p 3d 4s 4p 4d 4f etc.Fig. nr.com) 2.geo.).2. în ordinea crescătoare a energiei. fy(x2-z2). Diagramă a orbitalilor atomici de tip f (d. cu spin opus. Diagramă a orbitalilor atomici de tip d (d. dacă succesiunea energetică a substraturilor ar fi aceeaşi cu ordinea lor normală.edu) 2. Această regulă nu se aplică. Principiul de excludere al lui Pauli Acest principiu stabileşte repartiţia electronilor pe orbitali.4. care se numesc electroni cuplaţi. Dacă se notează cu E energia reală a substraturilor. Regula lui Hund 15 . 2. ±3.6. Structura lor este complicată deoarece aceşti orbitali au trei planuri nodale care trec prin nucleu şi au formă octalobară (figura 2. proces care conduce la o succesiune diferită faţă de cea normală. E6s < E5d. www. 2. fx3.5.1.4. 2. 2. fy3.6. E6s < 4f etc. însă. Într-un orbital pot exista maximum 2 electroni. fz3]. decât pentru primele 3 perioade din sistemul periodic al elementelor. fz(x2-y2). se constată că: E4s < E3d.arizona. Orbitalii se ocupă cu electroni succesiv.3.3. ±2. fx(z2-y2). Doi electroni dintr-un atom nu pot avea toate numerele cuantice identice.leandraganko. nr.

. una dintre legile fundamentale ale naturii. Enumeraţi şi comparaţi modelele atomice precuantice şi cuantice.... M • perioada 4 – elementele au straturile electronice K. Fiecare orbital este ocupat succesiv. prin modul de aşezare. care consolidează succesiunea elementelor stabilită de Mendeleev..) şi cuprinde 118 elemente. perioada 6 conţine 3treizeci şi două elemente (de la Cs la Rn) iar perioada 7 începe cu elementul Fr şi conţine douăzeci şi cinci elemente caracterizate şi încă şapte elemente care deocamdată au simboluri temporare. mai întâi de un singur electron. astfel: • • • perioada 1 – elementele au numai stratul electronic K perioada 2 – elementele au straturile electronice K. 3... notate IA. perioada 5 conţine tot optsprezece elemente (de la Rb la Xe). Sistemul periodic al elementelor 3. care se termină cu elementul 118. dovedindu-se. în perioada 7. Primul element din fiecare perioadă este un metal alcalin.Regula lui Hund se referă la modul de completare cu electroni a orbitalilor atomici. M. iar numărul său desemnează numărul straturilor ocupate cu electroni). după care este completat cu cel de-al doilea electron.1. 4. notate IB. numărul atomic (Z).. cu excepţia primei perioade. a doua după actiniu. Generalităţi privind tabelul periodic al elementelor Sistemul periodic al elementelor a fost descoperit de omul de ştiinţă rus Mendeleev. revenirea periodică a proprietăţilor.. Tipuri de orbitali atomici caracterizaţi prin numere cuantice. În conformitate cu acest criteriu. şi a ultimei perioade. IIA.... După anul 1986 s-a introdus o notaţie nouă a grupelor care utilizează cifre arabe. L. Reguli de ocupare a orbitalilor cu electroni. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1.. Grupele principale conţin metale. adică au configuraţie stabilă de dublet sau octet. legea periodicităţii se enunţă astfel: proprietăţile elementelor variază periodic în funcţie de sarcinile lor nucleare. prima după lantan. Kr. Toate grupele secundare conţin câte patru elemente (metale – cele descoperite recent completează perioada 7) cu excepţia grupei IIIB care conţine 32 elemente (metale). în ordinea greutăţii lor atomice. 16 . Perioadele sunt notate cu cifre arabe de la 1 la 7 (o perioadă este alcătuită dintr-un şir de elemente cuprins între două gaze rare succesive. perioada 3 conţine tot opt elemente (de la Na la Ar). Numărul perioadei indică numărul straturilor electronice ale atomilor elementelor din perioada respectivă. Perioada 1 conţine două elemente (H şi He). Moseley introduce un nou criteriu de clasificare al elementelor în sistemul periodic. Aceste elemente sunt aşezate în partea de jos a tabelului în două şiruri orizontale.Structura tabelului periodic al elementelor Sistemul periodic al elementelor este format din 7 perioade şi 18 grupe (tabelul 3. perioada 4 conţine optsprezece elemente (de la K la Kr). IIB. VIIIA şi 8 grupe secundare.. iar ultimul.. Grupele secundare conţin metale tranziţionale. semimetale şi nemetale. Cele 62 elemente cunoscute la acea vreme au fost aşezate într-un tabel. Definiţi cele mai importante particule elementare care alcătuiesc un atom. paralele. un gaz rar.. Ocuparea cu electroni a orbitalilor atomici se realizează în aşa fel încât energia întregului sistem să fie minimă.Xe. Gazele rare au doi (He) sau opt (Ne. N etc.2.1. Rn) electroni de valenţă. Cele 16 grupe sunt împărţite în 8 grupe principale.. 3. care începe cu hidrogenul (H). 2. L perioada 3 – elementele au straturile electronice K. Lantanidele şi actinidele sunt două familii de câte paisprezece elemente care se intercalează. în perioada 6. Ar. L.. 3. Această concluzie referitoare la faptul că proprietăţile elementelor variază periodic în funcţie de masa lor atomică este expresia legii periodicităţii descoperită de Mendeleev. perioada 2 conţine opt elemente (de la Li la Ne). VIIIB.

3. 10) 27 Co 45 Rh 77 Ir 109 Mt 63 Eu 95 Am IB (11) 29 Cu 47 Ag 79 Au 111 Rg 65 Tb 97 Bk IIB (12) 30 Zn 48 Cd 80 Hg 112 Uub 66 Dy 98 Cf IIA (2) IIIA (13) 5 B 13 Al 31 Ga 49 In 81 Tl 113 Uut 67 Ho 99 Es IVA (14) 6 C 14 Si 32 Ge 50 Sn 82 Pb 114 Uuq 68 Er 100 Fm 7 N 15 P 33 As 51 Sb 83 Bi 115 Uup 69 Tm 101 Md VA (15) 8 O 16 S 34 Se 52 Te 84 Po 116 Uuh 70 Yb 102 No VIA (16) VIIA (17) 9 F 17 Cl 35 Br 53 I 85 At 117 Uus 71 Lu 103 Lr VIIIA (18) 2 He 10 Ne 18 Ar 36 Kr 54 Xe 86 Rn 118 Uuo 28 Ni 46 Pd 78 Pt 110 Ds 64 Gd 96 Cm . 9. Sistemul periodic al elementelor IA (1) K/1 L/2 M/3 N/4 O/5 P/6 Q/7 1 H 3 Li 11 Na 19 K 37 Rb 55 Cs 87 Fr 4 Be 12 Mg 20 Ca 38 Sr 56 Ba 88 Ra IIIB (3) 21 Sc 39 Y 57 La 89 Ac IVB (4) 22 Ti 40 Zr 72 Hf 104 Rf 58 Lantanide 90 Actinide Th Ce VB (5) 23 V 41 Nb 73 Ta 105 Db 59 Pr 91 Pa 92 U VIB (6) 24 Cr 42 Mo 74 W 106 Sg 60 Nd 93 Np VIIB (7) 25 Mn 43 Tc 75 Re 107 Bh 61 Pm 26 Fe 44 Ru 76 Os 108 Hs 62 Sm 94 Pu VIIIB (8.Tabelul nr..1.

Baze teoretice ale chimiei 16 .

8 (VIIIB). 6 (VIB). spectrele optice. 11 (IB). Periodicitatea proprietăţilor elementelor chimice 3. energia de ionizare. raza atomică. 16 (VIA). astfel încât notaţia interioară se poate înlocui cu simbolul gazului nobil anterior scrise între paranteze pătrate. contează numai electronii de pe ultimul strat.1. configuraţia electronică reprezintă aranjarea electronilor într-un atom. • blocul d – cuprinde elemente tranziţionale.3. • blocul f – cuprinde lantanidele şi actinidele. se 17 . 4 (IVB). în chimie.4. masa atomică relativă. 12 (IIB)]. Este o metodă care simplifică descrierea configuraţiei electronice pentru elementele cu masă atomică mare. cât şi asupra proprietăţilor chimice. elemente care au electronul distinctiv într-un orbital de tip s. Proprietăţi neperiodice sunt: numărul atomic Z. spectrele Röntgen ale elementelor cu Z > 10 (acestea depind numai de numerele atomice). elementele chimice pot fi grupate în 4 blocuri: • blocul s – cuprinde metalele alcaline şi alcalino-pământoase. conductivitatea etc. 3. punctul de fierbere. 15 (VA). Tipic. pot prevedea cum vor reacţiona atomii. 14 (IVA). ultimul strat are structura electronică ns2(n1-10 1)d (n-2)f1-14. Proprietăţile chimice ale elementelor sunt strâns legate de configuraţia electronilor. ultimul strat are structura ns2np1-6 [elementele grupelor 13 (IIIA).4. După tipul de orbital în care se plasează electronul distinctiv. Electronii de pe ultimul strat energetic sunt denumiţi electroni de valenţă.4. adică se poate stabili configuraţia lor electronică.Baze teoretice ale chimiei 3. Corelaţii între structura învelişului de electroni şi poziţia elementelor în sistemul periodic Având în vedere principiile enunţate anterior. raza ionică. 5 (VB). Proprietăţi neperiodice ale elementelor chimice Proprietăţile neperiodice variază continuu şi sunt determinate de nucleele atomice ale elementelor. • blocul p – cuprinde elemente care au electronul distinctiv într-un orbital de tip p. 10 (VIIIB). 3. 17 (VIIA) 18 (VIIIA)]. precum şi proprietăţi cum ar fi stabilitatea. Stabilirea configuraţiei electronice se constituie într-un instrument util care conduce la înţelegerea structurii tabelului periodic al elementelor.2. 9 (VIIIB). temperaturile de fierbere şi de topire. Tendinţele periodice se manifestă atât asupra proprietăţilor fizice. ultimul strat electronic are structura ns2(n-1)d1-10 [elementele grupelor 3 (IIIB). Proprietăţile fizice periodice sunt volumul atomic. Proprietăţi periodice ale elementelor chimice Aceste proprietăţi sunt determinate de structura învelişului electronic exterior şi configuraţia electronică a elementelor. deoarece după fiecare gaz rar începe un strat electronic nou. densitatea. Utilizând principiile fizicii. se poate construi învelişul electronic al diferitelor elemente. Caracterul electrochimic este proprietatea elementelor de a ceda sau de a accepta electroni pentru a trece în ioni. chimiştii pot descrie legăturile chimice. trecând în ioni negativi. 7 (VIIB). legate de ocuparea cu electroni a orbitalilor. În termeni de fizică atomică sau chimie cuantică. elemente care au electronul distinctiv într-un orbital de tip d. Elementele care au tendinţa de a accepta electroni. afinitatea pentru electroni. moleculă sau altă structură fizică. ultimul strat electronic are structura ns1-2 [elementele grupelor 1 (IA) şi 2 (IIA)].

Valenţa maximă faţă de oxigen creşte şi este egală cu numărul grupei principale din care face parte elementul. Proprietăţi ale elementelor chimice determinate de structura învelişului electronic. în perioade. 4. şi scade de la grupa IVA la grupa VIIA. Cu excepţia hidrogenului şi heliului (care au în stratul electronic exterior maximum doi electroni) un strat electronic complet ocupat conţine opt electroni adică un octet. prin intermediul legăturilor chimice între atomi. mai reactive. odată cu creşterea caracterului electropozitiv al metalelor. Valenţa elementelor este strâns legată de diferitele tendinţe privind reactivitatea elementelor din sistemul periodic. trecând în ioni pozitivi. valenţa elementelor creşte în perioade de la grupa IA la grupa IVA. 4. reacţii uneori vitale pentru organismele vii. se numesc elemente electropozitive. electronegativitatea scade de sus în jos. Faţă de hidrogen. Caracterul bazic al hidroxizilor creşte de sus în jos în grupele principale. hidrogenul şi halogenii. În perioade. pentru ca treptat să apară caracterul acid. pierd uşor unul respectiv doi electroni în timp ce elementele grupelor 17(VIIA) şi 16(VIA) câştigă unul. Elementele din grupele 1(IA) şi 2(IIA). În perioade. caracterul bazic scade de la stânga la dreapta. Legături chimice Legătura chimică reprezintă un ansamblu de interacţiuni care se exercită între atomi. caracterul electropozitiv (metalic) scade de la stânga la dreapta şi creşte cel electronegativ (nemetalic). conducînd la formarea unor unităţi funcţionale. Legătura ionică Teoria electronică a valenţei subliniază realizarea unei configuraţii electronice stabile a stratului de valenţă (dublet sau octet). până la distanţa minimă permisă de repulsiile între învelişurile lor electronice. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. Elementele din aceeaşi grupă principală au aceeaşi valenţă maximă în combinaţie cu oxigenul.1 Legături chimice intramoleculare 4. ioni sau molecule.1. Structura tabelului periodic al elementelor 2. caracterul acid creşte o dată cu numărul grupei.Baze teoretice ale chimiei numesc elemente electronegative iar cele care au tendinţa de a ceda electroni. de la stânga la dreapta. care se atrag prin forţe electrostatice (conform legii lui Coulomb). precum şi asupra reacţiilor chimice la care acestea participă. valenţa elementelor creşte de la 1 la 8 şi este egală cu numărul grupei. în timp ce electropozitivitatea creşte în acelaşi sens.Modul în care se realizează legăturile chimice are un efect important asupra proprietăţilor unităţilor funcţionale care rezultă. În grupe. Caracterul acid al compuşilor cu hidrogen creşte în grupă de sus în jos. Atomii elementelor sunt mai stabili dacă au stratul electronic exterior complet ocupat cu electroni. fiind egală cu numărul grupei. Tăria acizilor oxigenaţi creşte. 18 .1. Faţă de fluor. În urma transferului de electroni de la un element electropozitiv reactiv la un element electronegativ iau naştere ioni de semn contrar. elementul cel mai electronegativ din sistemul periodic. În grupe tăria acizilor oxigenaţi scade de sus în jos. respectiv doi electroni realizând configuraţii stabile de octet. În perioade.

MgO) şi unele baze (NaOH. deplasându-se pe orbite care cuprind amândouă nucleele. Ca(OH)2. Spre exemplu.) 19 . care determină ansamblul să adopte o dispoziţie regulată corespunzătoare reţelei cristaline. Legătura ionică nu este dirijată în spaţiu şi nu este rigidă. + .2. + . CO2 etc. KI.Baze teoretice ale chimiei În general.NO3-. Perechea de electroni de legătură se numeşte pereche de electroni participanţi. Perechea de electroni participanţi nu aparţine întotdeauna în egală măsură celor doi atomi ai moleculei rezultate. Astfel. KBr. NaI. ci reţele ionice tridimensionale. se formează două sau trei covalenţe adică legături duble sau triple. unii oxizi bazici (Na2O. înlocuirea uşoară a ionilor din reţea cu alţi ioni. LiI. NaF. Cl2 etc. legătura covalentă poate fi nepolară.H . . Ionii participanţi la legătura ionică pot fi monoatomici (formaţi din atomi de un singur tip) sau poliatomici (HO-.. motiv pentru care perechea de electroni de legătură aparţine în egală măsură ambilor atomi. polară sau coordinativă. permiţând. Legătura covalentă nepolară se caracterizează prin aceea că atomii participanţi la realizarea legăturii sunt de acelaşi fel.etc. Structura stabilă de octet se poate realiza şi prin participarea mai multor electroni necuplaţi. . K2O. denumită în mod obişnuit legătură simplă. În aceste cazuri. Formulele brute atribuite combinaţiilor ionice (NaCl. cum ar fi moleculele diatomice (H2. sodiul metalic reacţionează energic cu clorul în stare gazoasă şi.H H . Cl .) sau moleculele care prezintă simetrie geometrică (CH4. CaCl2 etc) nu reprezintă compoziţia adevărată a substanţei. ci raportul de combinare a ionilor constitutivi. în urma unei reacţieii exoterme. conduce la obţinerea clorurii de sodiu. un metal şi un nemetal. KOH. KF. CCl4. În funcţie de natura atomilor participanţi. . Combinaţiile ionice tipice sunt sărurile (LiF. NaF. doi atomi de hidrogen pot pune în comun electronii necuplaţi. pe de o parte. combinaţie ionică: Na. în mod tipic. Norul electronic este distribuit simetric între cele două nuclee. Legătura covalentă Legătura covalentă este legătura care se realizează între atomii elementelor identice sau puţin diferite din punct de vedere al caracterului electrochimic. datorită atracţiei electrostatice dintre ioni. pe de altă parte. CaO. Ambii atomi participanţi realizează o configuraţie electronică stabilă. 4. H H În procesul de unire orbitalii atomici se întrepătrund dând naştere unui orbital molecular de legătură. Ionii se află în nodurile reţelei cristaline şi fiecare ion tinde să se înconjoare cu un număr maxim de ioni de semn opus.). conducând la formarea de molecule sau reţele atomice. Punerea în comun a unei perechi de electroni conduce la formarea unei singure legături covalente.. conducând la formarea moleculei de hidrogen în care densitatea de electroni este concentrată între cei doi nuclei H. KCl. deoarece dubletele de electroni rezultate le aparţin în egală măsură. SrCl2). La formarea legăturilor ionice sunt implicate. Ea rezultă prin punerea în comun a unui acelaşi număr de electroni necuplaţi de către fiecare dintre cei doi participanţi la legătură. procesele de formare a ionilor pozitivi şi negativi nu sunt independente ci au loc simultan în timpul procesului de formare a legăturilor ionice. NaCl. Se formează molecule nepolare. Na+ + Cl - Na+Cl- În cazul combinaţiilor ionice nu se formează molecule. dizolvarea compuşilor ionici în solvenţi polari şi. forţe fizice nedirijate în spaţiu. SO42.1.

cea mai stabilă structură (figura 4. sunt totuşi combinaţii stabile. 20 . De asemenea. specii moleculare cu un număr total de electroni de valenţă impar (specii moleculare. se manifestă forţe de respingere electrostatică. La realizarea acestei legături. ca urmare. conduc la obţinerea funcţiei de undă a orbitalilor moleculari. metoda legăturii de valenţă (MLV) şi metoda orbitalilor moleculari (MOM).Baze teoretice ale chimiei Legătură covalentă polară este legătura covalentă în care atomii participanţi la realizarea legăturii sunt diferiţi. O interpretare cantitativă a legăturii covalente realizează teoria mecanic cuantică. fapt pentru care perechea de electroni de legătură este atrasă mai puternic de atomul cu electronegativitate mai mare. nu poate da explicaţii satisfăcătoare pentru tipurile de covalenţe şi proprietăţile substanţelor cu legătură covalentă. În această idee există trei tipuri de excepţii: - specii moleculare cu mai mult de opt electroni în jurul unui atom (elementele din perioada a treia şi mai departe la care sunt implicaţi în realizarea legăturilor chimice şi electroni de pe orbitalii d). În cazul combinării a doi atomi izolaţi de hidrogen. Numărul de covalenţe posibile pentru un atom este egal cu numărul cuplărilor pe care le poate realiza până la obţinerea unei configuraţii electronice stabile..).1. În cazul apropierii a doi atomi cu electroni neîmperecheaţi. iar dacă spinii sunt antiparaleli. starea cu cea mai scăzută energie şi. deşi nu realizează structura electronică de octet. înmulţite cu anumiţi coeficienţi. se realizează suprapunerea maximă a orbitalilor atomici 1s în spaţiul internuclear rezultând molecula de hidrogen. molecula rezultată este alungită şi prezintă doi poli (un dipol) apărând astfel sarcini electrice parţiale: + δ δ H2 + Cl2 → 2H – Cl Legătura covalentă coordinativă sau semiionică se realizează printr-o pereche de electroni neparticipanţi ai unuia dintre atomii participanţi la legătură (atom donor). Ambele metode se bazează pe combinarea liniară a funcţiilor de undă ale orbitalilor atomici care. explicând saturaţia reciprocă şi simultană a covalenţei şi orientarea sa în spaţiu. Se realizează astfel coordinarea unei perechi de electroni neparticipanţi a unui atom sau a unei molecule la un orbital vacant al altui atom. Metoda legăturii de valenţă consideră legătura covalentă ca rezultat al suprapunerii orbitalilor atomici nedeformaţi. rezultând perechi de electroni cu spin antiparalel. Orbitalul comun care rezultă este orbitalul molecular cu doi electroni cu spin opus ce aparţine ambilor atomi. cei doi atomi participă cu număr egal de electroni. dacă electronii au spini paraleli. orbitalii atomici se acoperă reciproc pe o suprafaţă limitată de respingerile electrostatice. Teoria electronică a covalenţei nu poate explica existenţa acestor specii moleculare cu deficit sau excedent de electroni care. Densitatea norului electronic este mai mare în jurul atomului mai electronegativ. Dezvoltarea teoretică a legăturii covalente dintre atomi se bazează pe metode de aproximare. dintre care două sunt mai importante. specii moleculare cu mai puţin de opt electroni în jurul unui atom (compuşi care sunt în general foarte reactivi). Există compuşi chimici în care nu este respectată regula octetului. Această pereche de electroni este pusă în comun cu un alt atom care este deficitar în electroni (atom acceptor). teorie care elucidează natura fizică a legăturii. spre exemplu. care conţin unul sau mai mulţi electroni neîmperecheaţi extrem de reactivi).

Legătura covalentă π se realizează în cazul în care. rezultată din suprapunerea orbitalilor 2px. şi două covalenţe π. proces în urma căruia rezultă orbitali hibrizi. covalenţa σpp (suprapunerea a doi orbitali atomici p prin câte un lob). Legătura σ este cea mai stabilă legătură covalentă.+ H H Baze teoretice ale chimiei H 2. conduce la creşterea rigidităţii moleculei. x π σ π π π Fig. măreşte unghiul de valenţă şi. Hibridizarea este procesul de combinare liniară a orbitalilor atomici puri din stratul exterior.2. orbital molecular orbitali atomici Fig. Legătura π reduce distanţele interatomice. covalenţa σsp (suprapunerea unui orbital atomic s cu un lob al unui orbital atomic p). Există cazuri în care. Legătura covalentă σ este legătura care se stabileşte între electroni ce intră în rezonanţă dea lungul axei de legătură. Legăturile σ sunt legături de bază într-o moleculă. determinând configuraţia acesteia. În cazul moleculei de azot. ca urmare. Reprezentarea schematică a formării orbitalului molecular de hidrogen În funcţie de modul de suprapunere a orbitalilor atomici participanţi la realizarea covalenţei. nr. orientarea spaţială a covalenţelor din molecule nu corespunde cu orientarea spaţială a orbitalilor atomilor componenţi. care este dată de oriantarea covalenţelor σ. nr. Din această combinaţie rezultă seturi echivalente de funcţii de undă Schrödinger. Electronii care realizează această legătură se numesc electroni σ. al stării 21 .2. Astfel de comportări au fost explicate de Pauling care a demonstrat că funcţiile de undă ale electronilor în orbitalii unui atom pot fi combinate matematic. 4. legarea atomilor se realizează printr-o covalenţă σ. rezultate din suprapunerea orbitalilor 2py şi 2pz (figura 4. Această legătură rezultă din suprapunerea z z orbitalilor p. de exemplu. la ambii atomi participanţi la legătură rămân electroni necuplaţi.1. care se numesc orbitali atomici hibrizi. utilizând ecuaţiile de undă (Pauling. modificaţi din punct de vedere al formei. C) formează mai multe covalenţe decât numărul de electroni necuplaţi din stratul lor de valenţă. După tipul de orbitali participanţi la realizarea legăturii σ. Legătura π are o energie mai mare decât legătura σ.). deosebim legătura covalentă σ şi legătura covalentă π. Covalenţele σ au simetrie cilindrică şi nu y y sunt întretăiate de nici un plan nodal. există mai multe tipuri de covalenţe: covalenţa σss (suprapunerea a doi orbitali atomici de tip s). 4. Reprezentare schematică a covalenţei σpd Covalenţa π este întretăiată de planul nodal al legăturii σ pe care este perpendiculară. covalenţa σpd (suprapunerea unui orbital atomic p cu un orbital atomic d prin câte un lob). d sau f prin câte doi lobi dând naştere legăturilor duble sau triple. B. De asemenea. dar prezenţa sa nu determină forma spaţială a moleculei. s-a constatat că unele elemente (Be. după formarea legăturii σ. Pauling a propus modelul hibridizării orbitalilor atomici. 1931).

Densitatea norului electronic este simetric distribuită.). rezultând trei orbitali hibrizi sp2. Hibridizarea digonală (sp) se întâlneşte la elemente din perioada 2. s-a dovedit configuraţia tetraedrică a atomului de carbon. În cazul borului hibridizarea conduce la obţinerea a trei orbitali hibrizi sp2. combinaţiile de acest tip fiind puţine (CO. Unghiurile dintre orbitalii hibrizi sunt de 120o (figura 4. Reprezentare schematică a borului în stare fundamentală (A) şi în stare hibridizată sp (B) Hibridizarea tetraedrică (sp3) este cel mai cunoscut tip de hibridizare şi este caracteristic atomului de carbon.4. CS2. CS). unul dintre ei promovând pe orbitalul p. N2O. 2px 2s 2py 2pz hibridizare 180o A B Fig. Atomul de carbon în stare fundamentală are configuraţia electronică a ultimului strat 2s22p2. putând realiza o întrepătrundere accentuată a orbitalilor atomici. 4. intermediare ca valoare faţă de energiile orbitalilor atomici participanţi. orientare liniară şi formează între ei un unghi de 180o (figura 4.).. Experimental. Reprezentare schematică a beriliului în stare fundamentală (A) şi în stare hibridizată sp (B) Hibridizarea trigonală (sp2) se realizează prin combinarea unui orbital s cu doi orbitali p. datorită 22 . deoarece aranjamentul spaţial al perechilor de electroni de legătură în orbitalii de valenţă se realizează în aşa fel încât repulsiile care se manifestă între electroni sunt minime. 2px 2s 120o 2py 2pz hibridizare A B Fig. ar trebui să funcţioneze ca element divalent. CO2. Hibridizarea sp se realizează prin combinarea unui orbital s cu un orbital p. când atomii trec într-o stare excitată (stare de valenţă). cu energii egale şi simetrie trigonală. Ca rezultat al hibridizării. BeCl2.Electronii de pe orbitalul s se decuplează. cu aceeaşi formă. având drept rezultat doi orbitali hibrizi sp de energii egale.Baze teoretice ale chimiei energetice şi distribuţiei spaţiale. în compuşi de tipul BeH2. Ca urmare. 4.4.3. molecula devine mai stabilă. Există un număr limitat de tipuri de hibridizare. Dacă luăm în considerare exemplul atomului de beriliu orbitalii hibrizi rezultaţi au simetrie digonală. nr. Hibridizarea are loc în momentul formării legăturilor chimice. nr.3. Elementele din perioada a doua au volum mic. HCN.

aparţin edificiului molecular în întregul lui. putem spune că prin combinarea liniară a n orbitali atomici se formează n orbitali moleculari. 23 . cu energii superioare orbitalilor atomici puri şi densitate electronică nesuprapusă. • electroni de antilegătură (antilianţi).5. orbitali σ (de legătură şi de antilegătură) şi orbitali π (de legătură şi de antilegătură). orientaţi spre vârfurile unui tetraedru regulat. 2px 2s 2py 2pz 109o28' hibridizare A B Fig.5. cu energii diminuate comparativ cu orbitalii atomici puri şi densitate electronică suprapusă.). ca urmare mai stabil (orbital molecular de legătură) şi altul mai bogat în energie. care nu îşi modifică energia la formarea moleculei (aceştia sunt electronii straturilor inferioare). egali din punct de vedere energetic. Generalizând.orbitali de nelegătură. Electronii se diferenţiază între ei din punct de vedere energetic în: • electroni de legătură (lianţi). unul mai sărac în energie. . apar două tipuri de orbitali moleculari. din care jumătate sunt orbitali moleculari de legătură şi jumătate orbitali moleculari de antilegătură. . rezultând doi orbitali moleculari. Calcule matematice arată că o covalenţă se realizează prin combinarea a doi orbitali atomici (de aceeaşi simetrie). în care se află perechi de electroni neimplicaţi în legătura chimică. fiecare cu câte un electron se amestecă între ei formând 4 orbitali hibrizi. Metoda orbitalilor moleculari se deosebeşte de metoda legăturii de valenţă prin aceea că nu condiţionează formarea legăturilor chimice de prezenţa unei perechi de electroni cuplaţi. a căror energie creşte la formarea moleculei. nr. ci sunt delocalizaţi. Unghiurile dintre orbitalii hibrizi sp3 sunt de 109o28’ (figura 4. Nucleele atomice formează scheletul moleculei. a căror energie se diminuează la formarea legăturii. 4. În condiţiile în care pentru formarea unei molecule interacţionează orbitali atomici din subnivelul p. Electronii nu mai sunt localizaţi la o legătură sau alta. mai puţin stabil (orbital de antilegătură). Reprezentare schematică a carbonului în stare fundamentală (A) şi în stare hibridizată sp (B) Metoda orbitalilor moleculari consideră edificiul molecular ca un tot unitar. care se ocupă cu maximum doi electroni cu spin opusi continuând cu cel de antilegătură. în timp ce electronii aflaţi în câmpul electric nuclear se repartizează în orbitalii moleculari pe niveluri energetice succesive existente sau apărute odată cu formarea moleculei. • electroni de nelegătură (nelianţi).Baze teoretice ale chimiei diferenţei mici de energie dintre orbitalii s şi p. La combinarea orbitalilor atomici se produc trei tipuri de orbitali moleculari: . deoarece un orbital molecular poate fi ocupat şi de un singur electron. Completarea cu electroni a orbitalilor moleculari se face cu respectarea regulilor şi principiilor de completare cu electroni a orbitalilor atomici şi începe cu orbitalul de legătură.orbitali de legătură σ sau π. Cei 4 orbitali rezultaţi.orbitali de antilegătură σ* sau π*.

Orbitalii moleculari formează benzi de energie.1. cele mai electronegative elemente din tabelul periodic. electronii orbitalilor 1s2s2p sunt localizaţi la fiecare atom în orbitali de legătură şi antilegătură.Baze teoretice ale chimiei În conformitate cu metoda orbitalilor moleculari. nr. Existenţa particulelor încărcate diferit din punct de vedere electric determină apariţia unor forţe electrostatice de atracţie între ionii pozitivi şi electronii delocalizaţi. Această bandă se împarte. sunt slab atraşi de către acestea şi se mişcă liber printre şi în jurul cationilor metalici. Electronii din stratul exterior se află la distanţe egale de nuclee. putându-se forma în număr nelimitat. Diagrama benzilor de energie într-un cristal de sodiu (1 – bandă de valenţă. orientată în spaţiu. denumită şi teoria benzilor de energie. Legătura metalică nu este orientată în spaţiu. o moleculă este stabilă dacă numărul perechilor de electroni din orbitalii moleculari de legătură este mai mare decât numărul perechilor de electroni din orbitalii moleculari de antilegătură. care tinde să fie acceptat şi aplicat de majoritatea cercetătorilor. este cel descris de metoda orbitalilor moleculari. La atomul izolat de sodiu. ceea ce explică proprietatea metalelor de a adopta structuri foarte compacte. electronii pot trece din banda de valenţă în banda de conducţie. Prin această comportare se explică conductibilitatea electrică şi termică a metalelor. bandă care de obicei este liberă. 4. Privită prin prisma caracteristicilor sale. Prezenţa electronilor mobili comuni ai reţelei metalice care reflectă lumina explică proprietăţi precum opacitatea şi luciul metalic. nu este localizată sau saturată.). au o tendinţă puternică de a ceda electronii de valenţă pentru a forma ioni pozitivi. Această teorie consideră legătura metalică drept o legătură covalentă puternic delocalizată în câmpul tuturor nucleelor. în banda de valenţă (cuprinde electronii 3s dispuşi în orbitali moleculari de legătură) şi banda de conducţie (cuprinde orbitalii moleculari de antilegătură). orbitalii atomici se transformă în totalitate în orbitali moleculari de legătură şi orbitali moleculari de antilegătură neîntrepătrunşi. spre exemplu.6. 3 – bandă de energie) La aplicarea unei diferenţe de potenţial sau la încălzire. Modelul mecanismului legăturii metalice. În cazul unui cristal de sodiu. a cărui structură electronică este Na: 1s22s22p63s1. rigidă.6. Legătura covalentă este caracteristică anumitor substanţe anorganice şi compuşilor organici. ceea ce conduce la o structură cristalină stabilă. iar electronii din orbitalul 3s există într-o bandă superioară numită bandă de energie (figura 4. Tăria acestei legături de tip special ce se stabileşte între atomii unui metal în reţeaua cristalină a acestuia depinde de natura metalului. Electronii de valenţă sunt descrişi adesea ca electroni delocalizaţi (nu au o poziţie fixă) şi formează aşa numitul gaz electronic.3. la rîndul ei. saturată. 2 – bandă de conducţie. 24 . 4. denumită legătură metalică. 3s1 2p6 2s2 1s 2 Na Na Na 2 3 1 Fig. Legătura metalică Metalele. legătura covalentă este o legătură puternică.

polare. Hidrogenul. Astfel.Baze teoretice ale chimiei 4.8. până la o distanţă care să permită influenţarea reciprocă a două astfel de molecule.). 4. În momentul apropierii. aflat în poziţii care să permită interacţiunea. Legătura de hidrogen intramoleculară poate exista în interiorul diferitelor părţi ale unei molecule. datorită acţiunii reciproce între dipolii permanenţi.2. între grupe carboxil şi apă. legaţi covalent de atomi puternic electronegativi. Acest tip de legătură conduce la formarea heterociclurilor. Legătura de hidrogen Legătura de hidrogen este o formă de atracţie intermoleculară relativ puternică ce se manifestă datorită unor forţe de natură electrostatică. are loc o orientare a poziţiilor reciproce a moleculelor polare. Prezenţa legăturilor de hidrogen completează explicaţiile legate de uşurinţa cu care se transformă proteinele şi acizii nucleici. hidroxid de aluminiu etc. Această legătură este prezentă în combinaţii care conţin în moleculă atomi de hidrogen. În cazul acestor macromolecule legăturile care se realizează între anumite porţiuni ale aceleiaşi macromolecule determină o anumită configuraţie. Reprezentare schematică a legăturii van der Waals prin forţe de orientare legături prin forţe de inducţie. δ δ δ δ δ+ δδ+ δδδ+ δδ+ δ+ δδ+ Fig. acid oxalic etc. care conduce la δ. de stabilitate mică. există tendinţa ca electronii moleculei nepolare să fie atraşi de sarcina parţială pozitivă a moleculei polare. care se manifestă între o moleculă polară şi una nepolară. molecula polară induce un moment electric moleculei nepolare care devine dipol (figura 4. Aceste forţe care apar ca urmare a polarizării mutuale şi acţionează la distanţă mică se clasifică în: • legături dipol-dipol prin forţe de orientare care se manifestă între molecule polare.dipoli (figura 4. nr.7. Importanţă biologică prezintă legăturile de hidrogen care se realizează între grupe hidroxil şi apă. legătura de hidrogen poate fi intermoleculară şi intramoleculară.2 Legături chimice intermoleculare 4. 25 . Legătura de hidrogen are un rol important în determinarea configuraţiei spaţiale adoptate de proteine şi acizi nucleici. încărcat parţial pozitiv. datorită atracţiilor şi respingerilor+ electrostatice dipol-dipol.) şi organice (alcool metilic.1. 4. Drept consecinţă.7.2. Legături prin forţe van der Waals Forţele van der Waals sunt forţe de natură fizică. care este responsabilă pentru rolul fiziologic sau biochimic al macromoleculelor respective. ceea ce conferă legăturii un caracter parţial ionic.).). exercită atracţie asupra unei perechi de electroni neparticipanţi de la un element electronegativ vecin.δ + + asocierea moleculelor în mici grupuri de. După modul de realizare.2. norul de electroni σ este atras mai puternic de elementul electronegativ. în cazul substanţelor care conţin în moleculă hidrogen şi un element ce poate genera legături de hidrogen. precum şi între atomii gazelor monoatomice lichefiate sau solidificate. între două lanţiri peptidice sau între două perechi de baze complementare din structura ADN-ului. acid boric. Între cei doi dipoli apar forţe de atracţie de natură electrostatică dipoldipol. În aceste condiţii. Legătura de hidrogen intermoleculară se realizează între molecule. ce se exercită între molecule nepolare. conducând la formarea de asociaţii moleculare anorganice (acid fosforic.

Se manifestă între atomi neutri sau între molecule cu învelişuri electronice stabile. 4. Energia acestor interacţiuni este dependentă de dimensiunea şi forma moleculelor implicate. deoarece nu sunt condiţionate de transferul unor electroni de la un atom la altul sau de la o moleculă la alta.Instrumentele cu care operează stoechiometria sunt formulele chimice. Substanţa sau substanţele implicate iniţial într-o reacţie chimică se numesc.reacţii chimice cu formare de precipitat Pb(NO3)2 + H2S = PbS↓ + HNO3 . care se numesc. reacţiile sunt: reacţii chimice fără modificarea stării de oxidare şi reacţii chimice cu modificarea stării de oxidare. În consecinţă apar atracţii dipol-dipol.reacţii chimice cu transfer de protoni: a) reacţii de ionizare b) reacţii de hidroliză c) reacţii de neutralizare 26 .• legături prin forţe de dispersie . δ- δ+ δ- δ+ δ- δ+ Baze teoretice ale chimiei Fig nr.forţe exercitate între molecule nepolare.2. nesaturate. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. Datorită vibraţiei moleculelor pot apărea modificări temporare ale orbitei electronice faţă de nucleu. Reprezentare schematică a legăturii van der Waals prin forţe de inducţie Forţele van der Waals sunt forţe de natură electrostatică.1. Enumeraţi şi comparţi din punct de vedere energetic tipurile de legături chimice intermoleculare.Reacţii chimice fără modificarea stării de oxidare Aceste reacţii sunt: .reacţii chimice de descompunere CaCO3 = CaO + CO2 . Tipuri de hibridizare. Această comportare conduce la apariţia unui moment de dipol temporar care induce în molecula vecină un dipol orientat contrar. 4.reacţii chimice de combinare CaO + H2O = Ca(OH)2 . greutăţile atomice şi greutăţile moleculare. Comparaţi cele mai i8mportante metode de aproximare utilizate în dezvoltarea teoretică a legăturii covalente. 3.1. Diversitatea largă a reacţiilor chimice face extrem de dificilă clasificarea acestora. 5.2. Stoechiometria reacţiilor chimice 5. ecuaţiile chimice. Reacţii chimice Reacţia chimică este un proces în urma căruia are loc transformarea uneia sau mai multor substanţe chimice (reactanţi) în una sau mai multe substanţe noi (produşi de reacţie). Tipuri de legături covalente. neorientate. 5. Stoechiometria – definiţie şi instrumente de lucru Stoechiometria este o ramură a chimiei care se ocupă cu studiul raporturilor cantitative dintre elemente în combinaţiile chimice sau în reacţiile chimice la care acestea participă şi se bazează pe legile fundamentale ale chimiei. Etape în procesul de realizare al legăturii ionice. Dacă luăm în considerare criteriul chimic. 5. 2. În urma desfăşurării reacţiei chimice se obţin substanţe cu proprietăţi diferite de ale reactanţilor. diminuând odată cu creşterea distanţei dintre molecule.8. 5.

conduce la obţinerea unei soluţii cu caracter bazic: (2Na+ + CO32-) + HOH H2CO3 + (2Na+ + 2HO-) 27 . cum ar fi clorura de amoniu (NH4Cl). conduce la obţinerea unei soluţii cu caracter acid deoarece hidroxidul de amoniu rezultat fiind o bază slabă se ionizează puţin.Baze teoretice ale chimiei a) Reacţiile de ionizare sau proteolitice (disociere electrolitică) sunt reacţiile chimice care se desfăşoară cu transferarea unui proton care provine de la un acid. Pentru măsurarea acidităţii şi bazicităţii substanţelor. prin urmare. rezultă că [H3O+] > 10-7 adică pH < 7. anionul sulfat acid. reprezintă logaritmul cu semn schimbat al concentraţiei ionilor hidroxil (HO-) sau al activităţii ionilor de hidroxil: pOH = -lg [HO-] pOH = -lg aHO În apa pură. Soluţia rezultată capătă caracter chimic de acid sau de bază. acizi sunt acidul acetic. anionul clor. comparativ cu acidul clorhidric. CH3-COOH + H2O CH3-COO. trebuie să provină dintr-o reacţie de neutralizare în care cel puţin unul din reactanţi să fie un electrolit slab. b) Reacţiile de hidroliză se desfăşoară între ionii unei sări dizolvate şi apă. soluţia are caracter bazic. anioni şi cationi. opus pH-ului. care conferă caracter acid soluţiei: (NH4+ + Cl-) + HOH NH4OH + (H+ + Cl-) • hidroliza unei sări provenite dintr-un acid slab şi o bază tare. În condiţiile în care [H3O+] > [HO-]. adică pH + pOH = 14. Dacă [H3O+] < [HO-]. anionul sulfat acid. baza fiind acceptorul de proton. În exemplele noastre. ionul hidroniu. Determinarea calitativă a pH-ului se realizează cu ajutorul indicatorilor de pH. Măsurători precise se efectuează prin utilizarea indicatorilor de pH în combinaţie cu metode spectrofotometrice sau prin utilizarea unor aparate de măsură speciale numite pH-metre. În soluţie rămân ioni de hidrogen (H+). s-au introdus noţiunile de pH şi pOH. Pentru ca o sare să hidrolizeze. acizii şi bazele pot fi molecule neutre. iar baze sunt amoniacul. ionul amoniu. în funcţie de componentul cu grad maxim de ionizare. substanţe organice.+ H2O H3O+ +SO42+ H + HOH H3O+ sau: NH3 + HCl (NH4+ + Cl-) NH3 + HOH (NH4+ + OH-) H+ + NH3 NH4+ Teoria proteolitică admite că reacţiile acido-bazice au loc cu transfer de protoni.+ H3O+ acid bază bază acid Conform acestei teorii. Apa poate. să aibă atât caracter acid. la moleculele apei (care poate funcţiona ca bază) sau la moleculele unei baze (alta decît apa): H2SO4 + H2O H3O+ +HSO4HSO4. rezultă că [H3O+] < 10-7. Tăria acizilor şi bazelor se apreciază prin constanta de aciditate (Ka) şi respectiv constanta de bazicitate (Kb). concentraţia ionilor hidroniu este egală cu concentraţia ionilor hidroxil: [H3O+] = [HO-] = 10-7 Din această egalitate rezultă că: pH = pOH = 7. adică pH > 7. cât şi bazic. apa. soluţia are caracter acid. cum ar fi carbonatul de sodiu (Na2CO3). Atunci când [H3O+] = [HO-] = 10-7. a căror culoare depinde de pH-ul soluţiei în care sunt dizolvate. acidul clorhidric. Spre exemplu: • hidroliza unei sări provenite dintr-un acid tare şi o bază slabă. pH-ul reprezintă logaritmul cu semn schimbat al concentraţiei ionilor hidroniu (H3O+) sau al activităţii ionilor hidroniu: pH = -lg [H3O+] sau pH = -lg aHO pOH-ul. apa. condiţie care conduce la pH = pOH = 7 soluţia respectivă are caracter neutru.

îşi menţin pH-ul datorită proprietăţii de a opune rezistenţă elastică la mărirea sau micşorarea concentraţiei ionilor de hidrogen. cât şi ca reducător se numesc amfoliţi redox. reacţiile redox se clasifică în: • reacţii redox intramoleculare. Aceste soluţii au un pH determinat. în condiţiile menţionate. caracteristic acestor reacţii. mărime care caracterizează soluţiile tampon. Atomii. care aparţin aceleiaşi molecule. Indicele de tamponare. cum ar fi acetatul de amoniu (CH3COONH4). industria chimică. caz în care are loc scăderea numărului de oxidare.2.2. raportată la variaţia corespunzătoare a pH-ului. care variază puţin la adăugarea unor cantităţi mici de acid sau bază. reacţiile de oxidare şi reducere au loc concomitent. iar cei care cedează electroni sunt agenţi reducători.→ Cl. Combinaţiile în care elementul implicat într-un proces redox este la starea maximă de oxidare au caracter oxidant. care aparţin aceluiaşi tip de molecule: Cl2 + 2KOH = KCl + KOCl + H2O 28 . c) Reacţiile de neutralizare se desfăşoară între un acid (HA) şi o bază (BOH). După elementele care cedează sau acceptă electroni. Oxidarea este procesul prin care un atom sau un ion cedează electroni. Combinaţiile care au capacitatea de a se comporta atât ca oxidant. când schimbul de electroni se face între atomi diferiţi. la o valoare a pH-ului numită pH optim de acţiune. Combinaţiile în care elementul care participă la un proces redox este la starea minimă de oxidare au caracter reducător. 5.+ NH4+) + HOH CH3COOH + NH4OH Gradul de hidroliză. se defineşte ca fiind raportul dintre numărul de molecule hidrolizate şi numărul de molecule dizolvate şi creşte odată cu diluţia şi temperatura. moleculele sau ionii care în reacţiile redox acceptă electroni sunt agenţi oxidanţi. având drept rezultat o sare (AB) şi apă: HA + BOH AB + H2O Soluţiile de acizi şi baze îşi modifică pH-ul la diluare sau prin adaos de acid sau bază.+ O2O2. chimia anorganică. Hidroliza are aplicaţii în biochimie (multe reacţii implicate în metabolismul organismelor vii decurg în prezenţa unor enzime numite hidrolaze). Reducerea este un proces de acceptare de electroni. cu limite foarte apropiate şi dependent de valorile lui extracelulare. Numărul de electroni acceptaţi de oxidant este egal cu numărul de electroni cedaţi de reducător. Aceste soluţii se numesc soluţii tampon. chimia organică. Avem în vedere faptul că reacţiile enzimatice care controlează metabolismul celular se desfăşoară normal în condiţii extrem de precise. când schimbul de electroni se face între atomi identici.Baze teoretice ale chimiei • hidroliza unei sări rezultate dintr-un acid slab şi o bază slabă.Reacţii chimice cu modificarea stării de oxidare Acest tip de reacţii poartă numele de reacţii de oxidoreducere şi reprezintă acele reacţii în care are loc o modificare netă a numărului de oxidare al unuia sau mai multor componenţi participanţi la reacţie.+ 6e. Capacitatea de menţinere a pH-ului a soluţiilor tampon este diferită şi se exprimă prin indicele de tamponare. Ele sunt formate din amestecuri ale unui acid slab şi o sare a acestuia cu o bază tare sau dintr-o bază slabă şi o sare a acestuia cu un acid tare. este cantitatea de acid tare sau bază tare adăugate (exprimate în echivalenţi la litru). un exemplu îl constituie descompunerea cloratului de potasiu (KClO3): 2KClO3 = 2KCl + 3O2 ClO3. Există soluţii care.→ O + 2e• reacţii redox de dismutaţie (disproporţionare). mărindu-şi numărul de oxidare. conduce la obţinerea unei soluţii al cărei caracter va depinde de gradele de ionizare ale acidului şi bazei rezultate: (CH3COO. agricultură (comportarea îngrăşămintelor în sol) etc. În procesele de oxidoreducere (redox). Rezistenţa la modificarea pH-ului a soluţiilor tampon este vitală pentru organismele vegetale şi animale.

→ S + 2eFenomenul redox este important pentru lumea vie. În organismele vii. în cazul plantelor) sau endogenă (din oxidarea compuşilor care conţin hidrogen – 29 . Aceste reacţii mai sunt denumite reacţii spobntane sau favorabile. deoarece cele mai obişnuite reacţii de cuplare în sistemele biologice sunt reacţii de oxidoreducere. energia considerată este energia calorică. deoarece intră în alcătuirea celulelor şi constituie mediul de desfăşurare al reacţiilor biochimice implicate în desfăşurarea normală a proceselor metabolice. şi din sol. Majoritatea reacţiilor chimice se desfăşoară la presiune constantă. reacţiile chimice sunt reacţii omogene şi reacţii heterogene. Cantitatea de căldură degajată sau absorbită în aceste reacţii este numită entalpie de reacţie (ΔH) şi reprezintă o măsură a căldurii produsă sau consumată în proces. Distribuţia elementelor în lumea vie este foarte diversă şi selectată de organisme pentru realizarea funcţiilor biologice.3. Reacţiile chimice implică modificări energetice care înseamnă absorbţie sau eliberare de energie. Apa . drept consecinţă a proprietăţilor sale speciale. cel mai important component al lumii vii. Componenţi anorganici ai materiei vii Manifestările metabolice ale organismelor vii sunt dependente de constituţia chimică a celulelor şi. apa poate fi de provenienţă exogenă (din alimente. 5.Baze teoretice ale chimiei Cl + 1e → Cl Cl → Cl1+ + 1e• reacţii redox intermoleculare.metabolit universal Apa este cea mai abundentă biomoleculă din celule. implicit. 2. Din punct de vedere termodinamic. Schimburile de căldură care au loc în cursul desfăşurării unor reacţii chimice respectă legea conservării energiei. Reacţiile chimice omogene se mai numesc reacţii într-o singură fază în timp ce reacţiile chimice heterogene se mai numesc reacţii în faze diferite. După numărul de faze prezente în mediul de reacţie. din organisme în întregul lor şi de pe Pământ. După sensul reacţiilor chimice acestea pot fi reversibile şi ireversibile. bioelemente şi biomolecule. Definiţi noţiunile de reacţie chimică reversibilă şi ireversibilă. Diferenţe între reacţiile redox intramoleculare. Aspecte cinetice şi termochimice ale reacţiilor chimice Criteriul fizic de clasificare a reacţiilor chimice are în vedere aspectele cinetic şi termochimic al reacţiilor. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. Reacţiile reversibile sunt acele reacţii care se desfăşoară în ambele direcţii.→ Mn2+ + 4H2O S2.1. de proprietăţile constituenţilor. 6. adică produşii de reacţie pot reacţiona pentru a produce reactanţii iniţiali. în cazul animalelor.+ 8H+ + 5e. - 6. Este. reacţiile sunt exoterme (se petrec cu degajare de căldură) şi endoterme (se petrec cu absorbţie de căldură). când schimbul de electroni se face între atomi diferiţi din molecule diferite: 2KMnO4 + 5H2S + 3H2SO4 = K2SO4 + 2MnSO4 + 5S + 8H2O MnO4. de dismutaţie şi intermoleculare 3. Din punct de vedere termochimic. Aspectul cinetic se referă la sensul reacţiilor chimice şi numărul de faze prezente în mediul de reacţie. Reacţiile ireversibile sunt reacţiile care se desfăşoară într-o singură direcţie. Tipuri de reacţii chimice cu transfer de protoni.2. de asemenea. Apa este un metabolit cu rol fundamental în funcţionarea organismelor vii.

Datorită caracterului electronegativ al oxigenului şi electropozitiv al hidrogenului. compartimente separate prin membrane celulare cu permeabilitate selectivă.) sunt pe bază de apă. determinând o distribuire inegală a lor. Preluarea substanţelor minerale din sol de către plante. enzime sau acizi nucleici). nr. nu se dizolvă în apă. care se datorează legăturilor de hidrogen ce se stabilesc între moleculele sale. şi anume cele care au zone încărcate electric. oceane. sânge. pentru funcţionarea normală. particulară pentru fiecare organism în parte. sunt transportate în stare de soluţii. deoarece atunci când apa se evaporă se eliberează o cantitate mare de energie.). Toate substanţele cu rol biologic. 104 o5' δδ+ δ+ Fig. compuşi care disociază în apă. Aceasta este o proprietate crucială pentru organismele vii. Importanţa apei pentru organismele vii este corelată cu particularităţile structurale ale moleculei sale. Căldura eliberată în unele reacţii implicate în căile metabolice ar denatura. Se poate spune că apa acţionează în organismele vii ca un tampon de temperatură. unele macromolecule celulare (proteine. care îi conferă proprietăţi unice în raport cu alţi solvenţi. 6. Este de menţionat că toate fluidele de transport din organismele animale (citoplasmă. De asemenea. fluvii etc. mări. deoarece le permite menţinerea unei temperaturi optime. manifestă forţe de atracţie asupra moleculelor de apă. conducînd la formarea unui strat de apă pe suprafaţa lor. deoarece determină un efect osmotic care conduce la transportul acestor molecule. proprietate care i-a conferit şi numele de solvent universal. Unele dintre acestea. reacţiile chimice implicate în procesele metabolice se desfăşoară în soluţii apoase.). Apa este unică. este de foarte mare importanţă biologică. Schema de reprezentare a moleculei de apă cu planurile de simetrie şi axa de rotaţie Prezenţa a două perechi de electroni neparticipanţi la atomul de oxigen conferă apei capacitatea de a se uni prin legături de hidrogen. în lipsa apei. Această proprietate termică reprezintă un mecanism foarte eficient de răcire utilizat de organismele vii. căldura specifică mare îi permite apei să primească sau să cedeze o cantitate mare de căldură. lichidă (apa din precipitaţii. proprietate care favorizează disocierea în ioni. cum ar fi proteinele spre exemplu. plasmă etc. adică să existe în stare de suspensie coloidală. fără ca temperatura sa să crească sau să scadă foarte mult. Apa pură conduce slab electricitatea din cauza tendinţei reduse de a disocia în ioni: 30 . Fiecare moleculă de apă este capabilă să se asocieze prin legături de hidrogen cu alte patru molecule de apă vecine fapt ce explică marea coeziune a apei lichide. lipide. zăpadă) şi gazoasă (vapori).1. din cauza incidenţei mari a legăturilor de hidrogen. Anumite molecule mari. Capacitatea apei de a dizolva mai multe substanţe dacât oricare alt solvent. esenţiale pentru funcţionarea normală a organismelor vii. Apa are o constantă dielectrică mare. solidă (gheaţă. Proprietatea de dipol îi conferă moleculei de apă posibilitatea de a funcţiona ca un excelent solvent atât faţă de compuşii ionici.Baze teoretice ale chimiei glucide.1. electronii sunt atraşi de oxigen. Astfel. Această comportare este importantă din punct de vedere biologic. sub formă coloidală. prin aceea că este singura substanţă naturală care se află în cele trei stări de agregare. cu forţe intramoleculare puternice. ceea ce ar conduce la pierderea unor funcţii biologice. deoarece proprietăţile speciale ale apei fac din aceasta un mediu ideal. Apa are proprietăţi termice unice. în legătura covalentă dintre aceste două elemente. care le determină sa fie dispersate. Căldura de vaporizare a apei este mare. proteine). are loc prin intermediul soluţiilor în apă ale acestor nutrienţi. prin perii absorbanţi ai rădăcinilor. Această biomoleculă este repartizată în organismele vii intracelular şi extracelular. cât şi faţă de compuşii covalenţi cu masă moleculară mică. lacuri. Molecula de apă este un dipol electric (figura 6.

Pt). atât liber (Soare. conducând la obţinerea apei de clor şi. hidrogenul este solubil în alcool şi benzen. la care se adaugă totalitatea sărurilor calciului şi magneziului cu unii acizi minerali (cloruri. Datorită masei sale moleculare mici. Apa reacţionează cu unele nemetale. cum ar fi de exemplu clorul şi carbonul (la temperaturi foarte ridicate). rezultând hidroxizi bazici: H2O + CaO = Ca(OH)2 H2O + Na2O = 2NaOH Din reacţia apei cu oxizii nemetalelor rezultă oxoacizi: H2O + SO2 = H2SO3 H2O + SO3 = H2SO4 6. iar cele care conţin cantităţi mari de săruri (în special săruri de calciu şi magneziu) se numesc ape dure. gaze vulcanice.2. Se lichefiază la temperatura de + - 31 .2. Reacţia cu metalele alcaline este puternic exotermă şi se desfăşoară la temperatură obişnuită: 2H2O + 2Na = 2NaOH + H2 Reacţia cu metalele alcalino-pămîntoase are loc la temperaturi în jur de 100oC: 2H2O + Mg = Mg(OH)2 + H2 Apa reacţionează cu aluminiul după îndepărtarea stratului de oxid de de pe suprafaţa sa: 6H2O + 2Al = 2Al(OH)3 + 3H2 Apa în stare de vapori reacţionează cu ferul încălzit puternic. hidrogenul reprezintă aproximativ 11% din scoarţa terestră (Chambers et Holliday. care formează duritatea permanentă.). apa este foarte reactivă şi participă la multe reacţii chimice cu metalele. argintul nu reacţionează cu apa. Caracterizare generală şi importanţa biologică a elementelor din sistemul periodic 6. Puţin solubil în apă.Baze teoretice ale chimiei 2H2O H3O + HO În natură. unele metale se corodează.38 ori decât aerul. mercurul. unele săruri etc. dar procesul este accelerat de prezenţa oxigenului şi a dioxidului de carbon. sulfaţi). În condiţii normale. fiind cel mai uşor dintre toate gazele (ρ = 0. stele. oxizii bazici. inodor. În prezenţa apei. astfel încât. Apele care conţin cantităţi mici de săruri se numesc ape moi. Ea poate fi descompusă la temperaturi de peste 10000C sau cu ajutorul curentului electric: 2H2O = 2H2 + O2 Molecula de apă prezintă caracter amfoter comportându-se: • ca un acid faţă de bazele mai puternice decît ea H2O + NH3 NH4+ + HO• ca o bază faţă de acizii mai puternici decât ea H2O +HCl H3O+ + ClDin punct de vedere chimic. apa nu se găseşte în stare pură. H2O + Cl2 = HCl + HClO HClO → HCl + [O] H2O + C = CO + H2 Apa reacţionează cu oxizii multor metale. comparativ cu celelalte substanţe gazoase. gaze naturale). aurul. cât şi combinat (apă. Hidrogen Hidrogenul este primul element din sistemul periodic al elementelor. Hidrogenul are conductibilitate termică şi conductibilitate electrică mari. Duritatea totală a unei ape este dată de totalitatea bicarbonaţilor de calciu şi magneziu dizolvaţi. cuprul. Experimental. Se găseşte în stare naturală.1. Astfel. hidrogenul molecular este incolor. la temperaturi înalte. a gazului de apă. În stare combinată. ci conţine diferite cantităţi de substanţe dizolvate. care formează duritatea temporară. oxizii acizi. este absorbit în cantitate mare de metale (Fe. Hidrogenul este mai uşor de 14. insipid. apa reacţionează cu metalele în condiţii diferite. nebuloase. nemetalele. respectiv. compuşi organici etc. s-a demonstrat că apa este o combinaţie chimică foarte stabilă. 1975).06952g/cm3). hidrogenul are cea mai mare putere de difuziune. conducând la obţinerea oxidului feroferic: 4H2O + 3Fe = Fe3O4 + 4H2 Plumbul. dependente de natura metalului.

et Goldberg. Rb-roz. bună conducătoare de electricitate. Csalbastru) (Jurcă. Hidrogenul are trei izotopi. • compuşi interstiţiali cu metalele tranziţionale. când reacţia este foarte energică. de a ceda singurul său electron. în hidrogenarea uleiurilor vegetale. pentru a dobândi configuraţia gazului rar cel mai apropiat. iar la temperatura de -259. maleabile. 2Li + H2 → 2Li+H• hidruri cu caracter acid. care este auriu). cu formule care depind de metodele de preparare (TiH 1. 6. se formează prin reacţia cu elementele grupelor VIA (16) şi VIIA (17). Grupa IA (1) Elementele din această grupă. Na-galben. care nu apare liber în reacţiile chimice (apare legat de specii care posedă perechi libere de electroni.8. 31H) Ca urmare a structurii sale electronice (1s1). Hidrogenul reacţionează cu oxigenul numai în prezenţa catalizatorilor (Pt. H3O+. sodiul (Na). reacţia conduce la obţinerea amidei metalului alcalin implicat în reacţie: o o 32 . ceea ce înseamnă că participă. NH4+) şi de a participa la legături covalente. pentru a realiza configuraţia stabilă de dublet a heliului. Grupa metalelor alcaline este o grupă omogenă din punct de vedere al proprietăţilor fizice şi chimice. 1978) şi se corelează cu electronegativitatea elementelor: • hidrurile ionice conţin în reţea ioni hidrură (H-) şi ioni metalici. se formează cu metalele alcaline şi alcalino-pământoase. în care un proton este disponibil pentru transfer.. ZrH1. ductile. Determinarea calitativă a metalelor alcaline şi a combinaţiilor lor volatile se efectuează prin reacţia de coloraţie a flăcării incolore a unui bec de gaz (Li-roşu. SiH4).R.E. 1984) Reactivitatea metalelor alcaline este foarte mare şi creşte de la litiu la franciu (cele mai reactive sunt cesiul şi franciul).23 C se solidifică. Hidrogenul are importante aplicaţii practice în domeniul energetic (component al unor combustibili gazoşi).2. deuteriul sau hidrogenul greu (masa atomică=2. trecînd în protonul H+. Metalele alcaline se dizolvă în amoniac lichid la temperatura de -33oC. CeH2. potasiul (K). raza atomică şi raza ionică a metalelor alcaline sunt. Dintre toate elementele sistemului periodic. practic.9. aproximativ 1% din vaporii metalelor alcaline conţin molecule diatomice. cesiul (Cs) şi franciul (Fr). Pd). Volumul atomic. sunt moi. pentru fiecare în parte. transformându-se într-o masă cristalizată în sistem hexagonal. în sinteza amoniacului. 21H) şi tritiul sau hidrogenul supragreu (masa atomică=3. PrH2. D. elementele grupei au tendinţă accentuată de a ceda electronul. şi la temperaturi de peste 550oC. şi anume protiul sau hidrogenul uşor (masa atomică=1. nu au compoziţie stoechiometrică. trecând în cationi monovalenţi. când reacţia se desfăşoară lent. Compuşii săi binari sunt de patru tipuri (Dillard. capacitatea de a reacţiona cu toate elementele. hidrogenul manifestă tendinţele de a accepta un electron (H-). K-violet. în anumite condiţii. rubidiul (Rb). la îndepărtarea sulfului. et al. La cald. bune conducătoare de căldură şi electricitate.7).Baze teoretice ale chimiei -252. 0 şi +1. Peste punctul de fierbere. Elementele din această grupă au caracteristici tipice de metale. litiul (Li). AsH3. adică prezintă luciu argintiu în tăietură proaspătă (cu excepţia Cs. rezultând o soluţie de culoare albastră. cele mai mari din perioada căreia aparţin şi ca urmare prezintă temperaturi de topire şi fierbere scăzute (cu excepţia Li). Configuraţia generală a ultimului strat electronic este ns1 şi ca urmare. Ca urmare hidrogenul prezintă trei stări de oxidare -1. V. azotului şi oxigenului din substanţe organice etc. Reactivitatea acestor elemente este motivul pentru care ele se găsesc în natură sub formă de combinaţii şi numai rareori în stare liberă. la temperaturi de 180-300oC.. transparentă şi incoloră.73. în obţinerea metanolului prin hidrogenarea monoxidului de carbon. C. la formarea de legături covalente. Hidrogenul are. 11H). se numesc metale alcaline. H2 + I2 → 2HI • compuşi covalenţi cu caracter indiferent (CH4. metalele alcaline au cea mai accentuată tendinţă de a forma legături ionice. care.77 C. în cele mai multe cazuri.2. datorită caracterului bazic pronunţat al hidroxizilor lor.

ceea ce conduce la reducerea intensităţii procesului de transpiraţie. Ele sunt. În organismele multicelulare. Este motivul pentru care litiul. RbO2. Aceste două elemente sunt considerate moderat toxice Franciul este un element radioactiv. depozitarea şi biosinteza glucidelor. carbonaţi. cesiul şi franciul în fiole de sticlă vidate. bariu (Ba) şi radiu (Ra). calciu (Ca). cationii de sodiu menţin în limite normale balanţa hidrică. iar rubidiul. rezultând hidruri: 2Na + H2 = 2NaH Reacţia metalelor alcaline cu apa sau alcoolii este o reacţie energică (reacţia creşte în violenţă odată cu coborârea în grupă). stronţiu (Sr). 1974).3. Potasiul este principalul cation din lichidul intracelular. tartraţi) care se acumulează în apoplast. Potasiul este elementul care se găseşte în cantitatea cea mai mare în plante. sodiul este cel mai răspândit cation din lichidul extracelular. CsO2) Ionii metalelor alcaline sunt foarte importanţi pentru funcţionarea normală a sistemelor biologice. sub formă de săruri anorganice localizate în organele tinere şi în ţesuturile de susţinere ale plantelor mature (Zamfirache. Rubidiul şi cesiul. 6. iar rubidiul şi cesiul iau foc. precum şi în biosinteza substanţelor proteice. Grupa IIA (2) Grupa a doua din sistemul periodic este alcătuită din elemente care se mai numesc elemente alcalino-pământoase. Din punct de vedere biologic. Sodiul este determinant primar al volumului lichidului extracelular. Se găseşte în cantităţi mici în lichidul extracelular şi în plasma sanguină. Controlul fin al potenţialului membranelor celulare este important pentru multe funcţii importante ale organismului. prezente în plasma celulară şi în electroliţi. stimulează biosinteza proteinelor şi activitatea unor enzime (fosfoenolpiruvat). Din punct de vedere fiziologic sodiul intervine în: creşterea presiunii osmotice a sucului vacuolar. cu o abundenţă naturală mai scăzută. este implicat în transportul. au 2 33 . cele mai importante elemente dintre matalele alcaline sunt sodiul şi potasiul. Rolul fiziologic principal al potasiului în organismele vegetale este de osmoreglator. glucozei şi apei. în cantităţi mici. stimularea absorbţiei ionilor de potasiu la unele plante. Na2O).bazic şi osmotic din organismul uman. vacuole şi citoplasmă. beriliu (Be). toxic pentru organismele vii. De asemenea. Elementele grupei a II-a. Potasiul este activator al multor enzime. participând la absorbţia apei prin rădăcini. reprezentantul unei grupe de oxizi cunoscuţi sub denumirea de „pământuri” (Albu et Brezeanu. sulfaţi. Litiul nu se găseşte în mod normal în organismele vii. datorită efectului său asupra balanţei hidrice. magneziu (Mg). peroxizi (Na2O2) şi superoxizi (KO2. împreună cu anionii de clor. transportul dioxidului de carbon. Sărurile de litiu sunt utilizate în psihiatrie pentru tratarea depresiei maniace. Absorbţia sodiului în intestinul subţire joacă un rol important în absorbţia clorului. Un număr de mecanisme fiziologice care reglează volumul şi presiunea sângelui funcţionează în sensul ajustării conţinutului de sodiu prin bioreceptori din sistemul circulator. În reacţia cu oxigenul. deoarece oxizii şi hidroxizii reprezentanţilor caracteristici ai acestei grupe au o comportare intermediară între cei ai metalelor alcaline şi ai aluminiului. inclusiv al volumului sângelui. stimulează fotosinteza şi reglează permeabilitatea membranelor citoplasmatice. stimularea creşterii. metalele alcaline conduc la obţinerea de oxizi (Li2O. aminoacizilor. în general. în general. nu au fost găsite în sistemele biologice.2. la cald. Indispensabil pentru viaţa plantelor. Sodiul şi potasiul se oxidează în aer mai rapid decât litiul. echilibrele acido . pompa ionică Na/K este cel mai important mecanism pentru controlul potenţialului electrochimic. Sodiul se găseşte în organismele vegetale. În organismul uman. sodiul şi potasiul se păstrează sub parafină sau petrol. Ca urmare. în cantităţi mici sub formă de săruri anorganice (cloruri. fosfaţi) şi organice (oxalaţi. potasiul participă la reglarea potenţialului de membrană şi a pH-ului celular. ce conduce la obţinerea de hidroxizi alcalini puternici şi respectiv alcoxizi.Baze teoretice ale chimiei 2Na + 2NH3 = 2NaNH2 + H2 Metalele din grupa IA (1) a sistemului periodic reacţionează cu hidrogenul. 2005). citraţi.

Calciul controlează activitatea musculară. Toate elementele alcalino-pământoase au starea de oxidare +2. stronţiul şi bariul reacţionează cu apa. În general. precum şi temperaturile de topire şi de fierbere. cedând cei doi electroni de valenţă şi formând compuşi ionici care conţin cationi de forma M2+ (M-simbolizare generală a unui metal). care participă la multe reacţii de sinteză. Este necesar. 1994). Calciul este extrem de important pentru organismele animale reprezentând un element structural major în ţesutul dinamic osos. contracţia musculară şi ritmul cardiac. Sărurile volatile ale metalelor alcalino-pământoase colorează flacăra incoloră a unui bec de gaz (Ca în roşu-cărămiziu. rezultând hidroxizii corespunzători. cu nemetalele: M + X2 = MX2 (X-halogen) 2M + O2 = 2MO (în cazul Ba. esenţiale pentru organismele vii. Calciul. transmiterea impulsurilor nervoase. este implicat în reglarea pH-ului celular. Magneziul este implicat în transportul activ al ionilor. de asemenea. lipidic şi proteic. Conductibilitatea electrică a cestor elemente este redusă. la rece. în plasma sanguină. fiind implicat în mai mult de trei sute de reacţii metabolice esenţiale (Shils. antioxidant important. cochiliile scoicilor sau membranele celulare. care sunt baze puternice. sunt mai dure decât elementele alcaline şi prezintă densităţi mai mari decât ale acestora. M + 2H2O = M(OH)2 + H2 Metalele alcalino-pământoase se combină. intră în structura clorofilei. secreţia de hormoni. menţinerea presiunii sanguine. Sr în roşu-carmin. Elementele alcalino-pământoase sunt argintii în stare neoxidată (cu excepţia beriliului). printre care sinteza acizilor nucleici şi sinteza proteinelor. este activator al unor enzime. În cazul organismelor vegetale. Concentraţia sa în sânge şi lichidele extracelulare trebuie menţinută între anumite limite. fiind prezent în sistemul osos. pentru activitatea optimă a unor proteine şi enzime. De asemenea glutationul. din punct de vedere fiziologic. în lichidul cefalo-rahidian etc. în conducerea impulsurilor nervoase. 2 34 . precum calciul şi potasiul. celelalte elemente din grupă se păstrează doar sub ulei de parafină sau petrol. rezultă BaO2) M + S = MS 3M + N2 = M3X2 6M + P4 = 2M3P2 M + 2C = MC2 (în cazul Be. şi reprezintă un factor important în activarea factorilor de coagulare a sângelui. care nu respectă tendinţa de variaţie continuă a proprietăţilor). prin membranele celulare şi ca urmare. iar beriliul şi magneziul participă la această reacţie la cald. molecula care furnizează energie pentru cele mai multe procese metabolice. ATP-ul. Elementele acestei grupe au tendinţa accentuată de a ceda cei doi electroni de pe ultimul strat electronic. Astfel de reacţii sunt cele din metabolismele glucidic. sunt superioare metalelor alcaline şi scad in grupă (excepţie face magneziul. beriliul este foarte greu accesibil sistemelor biologice. Datorită reactivităţii mari. există sub formă de complex cu magneziul (MgATP). necesită prezenţa magneziului pentru biosinteză. beriliul este un element toxic. fiecare la altă temperatură. Energiile de ionizare.. smalţul dinţilor. pentru funcţionarea normală a organismului. Activitatea unor enzime şi sisteme enzimatice este dependentă de prezenţa magneziului. în membrane celulare şi în cromozomi. Acest element are rol structural. magneziul activează procesele de formare ale organelor de rezervă. Magneziul joacă un rol important în structura şi funcţionarea organismului uman. elementele grupei a doua nu se găsesc în natură în stare liberă. ceea ce le face extrem de reactive şi de aceea doar beriliul şi magneziul se pot păstra în aer. cum ar fi insulina. rezultă Be2C) Din cauza solubilităţii sale extrem de scăzute. 1999. Magneziul şi calciul sunt elemente foarte răspândite. cu degajare de hidrogen. în ţesutul muscular.Baze teoretice ale chimiei electroni în stratul de valenţă şi configuraţia electronică ns . Spencer et al. precum şi a pompei ionice Mg/Ca. Ba în galben-berzui) Elementele alcalino-pământoase sunt foarte reactive. pentru a dobândi configuraţia stabilă de gaz rar.

IVB (4). Se caracterizează prin prezenţa orbitalilor d sau f. cupru (Cu are +I şi +II). conducând la obţinerea de oxizi care funcţionează uneori ca o peliculă protectoare (Cr. Metalele nobile (Au. ceea ce permite împărţirea lor în metale tranziţionale d şi metale tranziţionale f. aur (Au are +I şi +III). sunt bune conducătoare de căldură şi electricitate (cel mai bun conducător termic şi electric este argintul. E. în care ionii metalelor tranziţionale sunt înconjuraţi de un anumit număr de molecule sau ioni care se numesc liganzi. are rol de activator al unor enzime şi sisteme enzimatice. are izotopii radioactivi. care sunt combinaţii complexe stabile. Elementele tranziţionale sunt metale tipice. Compuşii coordinativi sunt importanţi din punct de vedere biologic. în raport de 3/1). Reactivitatea chimică a metalelor tranziţionale variază semnificativ. Elementele tranziţionale formează compuşi de coordinaţie. 1987). Metalele tranziţionale din grupa IIB (12) zinc (Zn). prezintă luciu metalic şi duritate superioară metalelor din grupele principale. valoarea maximă a stării de oxidare a elementelor tranziţionale este dată de numărul grupei din care fac parte (notaţia cu cifre romane). Metale tranziţionale Metalele tranziţionale alcătuiesc grupele IIIB (3). fiind atacate numai de agenţi oxidanţi puternici. Metalele tranziţionale reacţionează cu nemetalele. parţial ocupaţi cu electroni. Ni. cationii sunt de multe ori ioni complecşi. primele elemente ale fiecărei serii formează mai uşor compuşi stabili comparativ cu ultimele elemente. Pt. deoarece reprezintă structuri ideale pentru stocarea oxigenului. care prezintă numeroase particularităţi. VIIB (10). caracter amfoter în stări de oxidare medii şi caracter acid în stări de oxidare superioare. argint (Ag are +I şi mai rar +II). Compuşii ionici ai metalelor tranziţionale au proprietăţi paramagnetice (prezintă magnetizaţie proporţională şi de acelaşi sens cu intensitatea câmpului magnetic în care se află). Oxizii şi hidroxizii metalelor tranziţionale au caracter bazic în stări de oxidare mici. care au substraturile d şi s complet ocupate cu electroni.Baze teoretice ale chimiei Funcţiile calciului în plante sunt legate de relaţia dintre factorii de mediu şi creşterea şi dezvoltarea acestora. În aceste combinaţii.G. IB (11) şi IIB (12) situate între grupele IIA (2) şi IIIA (13). VIB (6). Mulţi dintre compuşii de acest tip sunt coloraţi datorită posibilităţilor de tranziţie a electronilor d care determină capacitatea de a absorbi în spectrul vizibil la anumite lungimi de undă. Pd) nu reacţionează cu oxigenul. care sunt mai puţin reactive. Co). Configuraţia ultimului strat electronic este (n-2)f1÷14(n-1)d1ns2. actinide. mercur (Hg). VB (5). catalizatori sau medicamente. Tranziţionalele de tip d sunt dispuse în patru serii.4. conducând la fărâmiţarea metalului. agenţi de transfer ai electronilor. 35 . În general. Unele dintre elementele tranziţionale reacţionează cu oxigenul. are rol important în osmoreglare etc. VIIB (7). compuşii lor fiind utilizaţi în medicină. funcţionează ca elemente divalente. Calciul are efect stimulator asupra proceselor biosintetice de la nivelul mitocondriilor (Carnieri. cadmiu (Cd). Cu excepţia elementelor din grupa IB (11). şi au configuraţia electronică a stratului de valenţă (n-1)d1÷10ns2. Ag. rezultând compuşi ionici. Stronţiul şi bariul nu se întâlnesc în sistemele biologice.2. urmat de cupru). Radiul este un element rar. toxici pentru organismele vii. 6.. cum ar fi apa regală (amestec de acizi clorhidric şi azotic concentraţi. Majoritatea elementelor tranziţionale prezintă mai multe stări de valenţă. et al. VIIIB (9). au temperaturi de fierbere şi de topire mari. iar alteori acţionează continuu (Fe). VIIIB (8). Elementele tranziţionale f formează două serii de câte 14 elemente numite lantanide şi respectiv.

1978). În organismul uman este component esenţial a sute de proteine complexe. De asemenea.Baze teoretice ale chimiei Considerând elementele tranziţionale în ordinea din tabelul periodic. Organismul uman utilizează cromul. 2002). Molibdenul este un microelement care funcţionează drept cofactor pentru enzime care catalizează transformări chimice importante. xantinoxidaza. şi aldehidoxidaza. molibdenul este cofactor pentru trei enzime: sulfitoxidaza. Este. de asemenea. ca urmare. o formă biologic activă a cromului. precum şi acumularea proteinelor în frunze. participă la intensificarea procesului respirator etc. La plante. 36 . cu rol important în îndepărtarea unor specii reactive de oxigen. literatura de specialitate menţionează implicarea vanadiului în procesele de creştere. 2005). Benzschawel. ca ultramicroelement. aminoacizilor şi colesterolului (Nielsen. împreună cu zincul. În organismul uman. Lipsa sau slaba aprovizionare a plantei cu mangan are drept consecinţă diminuarea rezistenţei rădăcinilor la infecţii patogene (Marschner. În cazul organismului uman. cunoscut ca element care influenţează pozitiv procesul de fotosinteză şi. xantinoxidaza). atât în cazul plantelor. fiind implicat în metabolismul glucozei. nitrogenaza. Este implicat în biosintezele clorofilei şi pigmenţilor carotenoidici şi în procesele de fotosinteză şi de fixare a azotului. de asemenea. cât şi plantelor. favorizează acumularea azotului în nodozităţile radiculare de la plantele leguminoese. sporirea efectelor insulinei (Vincent. utili în procesele oxidoreducătoare. cuprul şi fierul activează biosinteza clorofilei. deficienţa în vanadiu conduce la încetinirea procesului de creştere. Fierul este un micronutrient cu rol major in celulele organismelor vii. de asemenea. este un microelement important şi util. Beard et Dawson. atât animalelor. cât şi al animalelor.. care este implicată în metabolismul aminoacizilor cu sulf. molibdenul este un ultramicroelement util. participă la transportul (prin intermediul hemoglobinei) şi stocarea (în molecule numite mioglobină) oxigenului în sângele şi ţesuturile mamiferelor. precum şi în cel de biosinteză a clorofilei la algele verzi unicelulare (Meisch. La anumite specii. 1999. Astfel. superoxid dismutaza Mn-dependentă este principala enzimă antioxidantă din mitocondrii. Se sugerează. şi o proteină) din calea transportoare de electroni. evidenţiem rolul unora dintre ele în organismele vii. (Zamfirache. odată cu creşterea conţinutului de glucoză din sânge. Manganul. proteinelor şi lipidelor prin intermediul citocromilor (specii alcătuite dintr-un complex cu fier. precum şi la deteriorarea procesului de reproducere. datorită capacităţii lor de a trece reversibil dintr-o stare de oxidare în alta. Fierul este activator unor enzime şi. 1997). fierul este absorbit sub formă de ioni (Fe2+ sau Fe3+). Vanadiul este un microelement important pentru unele specii animale şi vegetale. enzime şi sisteme enzimatice (Fairbanks. In plante. vanadiul este implicat în dezvoltarea oaselor. De exemplu. Manganul are rol de cofactor al multor enzime implicate în metabolismul organismelor vegetale. în special drept cofactor enzimatic (nitratreductaza. participă la reacţiile de oxido-reducere. determină. a cărei structură nu este deocamdată cunoscută. Titanul se pare că are efecte benefice minore în organismele vegetale. denumit hem. cu rol în metabolismul medicamentelor şi toxinelor (Beedham. 1999). manganul are rol important în anumite procese fiziologice. care catalizează scindarea nucleotidelor şi care contribuie la capacitatea antioxidantă a sîngelui. de biosinteză a clorofilei şi pigmenţilor carotenoidici. Fierul participă la oxidarea carbohidraţilor. intră în structura unor enzime şi proteine complexe. cele mai vulnerabile organite celulare la stresul oxidativ. catalaza şi peroxidaza sunt enzime Fe-dependente. 2000). 1969). În cazul organismelor animale. În cazul organismelor animale. care poate să apară în sistemele biologice în mai multe stări de oxidare. enzime cu rol important în metabolismul carbohidraţilor. posibilitatea ca vanadiul să înlocuiască molibdenul în procesul de fixare a azotului pe cale microbiologică (Singht et al. iar ribonucleotid reductaza este implicată în sinteza ADN-ului. drept constituent al unor enzime şi activator al altora. Pentru plante. 1985). drept stimulator al activităţii miocardului şi creşterii masei musculare în general. Cromul este un element care are influenţe benefice în cantităţi extrem de mici.

şi implicit. Cuprul participă la funcţionarea mecanismelor de protecţie a organismelor animale de efectele dăunătoare ale unor substanţe chimice. proteinele de depozitare (metalotioneinele) sau metaloenzimele care conţin cupru (cuproenzime. superioare. aldolaza). este un element cu rol catalitic în procesele de oxidoreducere. în special în cazul leguminoaselor. carenţa acestui element favorizează apariţia şi dezvoltarea TBC-ului. În cazul plantelor. Este important. unde există ca microelement sub forma ionilor cuproşi şi cuprici. mulţi oameni de ştiinţă consideră nichelul un micronutrient indispensabil sănătăţii omului.003%. Este cunoscut. oxalacetatdecarboxilaza. tirozinaza. unde concentraţia normală de zinc este de 0. Cuprul îndeplineşte funcţii antioxidante în diferite ţesuturi şi fluide. în plus. Pentru plantele stimulator al creşterii nodozităţilor radiculare sub formă ionică sau (Zamfirache. lactatdehidrogenaza. El. previn deteriorarea nervilor prin contribuţia la formarea tecii protective a acestora etc. rolul său stimulator în procesele de creştere la orz şi tomate ( Burzo et al. cum ar fi insulina sau hormoni gonadotropi hipofizari.Baze teoretice ale chimiei Cobaltul este un microelement esenţial pentru multe specii animale şi vegetale. deoarece are efecte benefice asupra funcţionării ficatului şi rinichilor. De asemenea. ca urmare a faptului că este component al Cu-Zn superoxid dismutazei şi ceruloplasminei. De asemenea. Este cofactor al unor enzime (carbonic anhidraza. enolaza. Zn-Cu superoxiddismutaza). iar excesul activează declanşarea bolii canceroase. fosfataza alcalină. arginaza etc. ARN-polimeraza. enolaza. precum şi în menţinerea sănătăţii cardiovasculare. participă de chelaţi la intensificarea activităţii unor enzime specifice nodozităţilor Nichelul este un microelement care. nichelul este component al unor enzime. cobaltul sunt importante pentru funcţionarea normală a celulelor. De asemenea. fiind un metal cheie în activitatea unor enzime. cuprul este legat într-o varietate de proteine cu funcţii metabolice specifice. hexokinaza etc. susţin vitamina C în îndeplinirea rolului său. prin întărirea sistemului imunitar (Gissen. în formă disponibilă din punct de vedere biologic. aminopeptidaza. cum ar fi ureaza sau hidrogenaza. de asemenea. Ca şi manganul. Alături de vitamina C. în special legate de proasta funcţionare a ficatului. intervine în acţiunea unor hormoni. de asemenea. în funcţionarea sistemului nervos central. în sensul de “efector metabolic”. cum ar fi proteinele de transport (ceruloplasmina sau Cu-albumina).. precum şi cofactor. Zincul este un element indispensabil pentru plante. intervine în biosinteza clorofilei pe care. cobaltul este necesar formării fixatoare de azot atmosferic şi. 1982). 1996). glutamatdehidrogenaza. Cercetări recente evidenţiază faptul că acest element este asociat cu metabolismul lipidic şi este implicat în mecanismele protective împotriva cancerului. cu rol activator al unor alte enzime (arginaza. ADN-polimeraza . izomeraza. alcooldehidrogenaza. lipidelor şi proteinelor. participă la producerea de substanţe care reglează presiunea sanguină şi pulsul. În cazul organismelor animale. în biosinteza triptofanului şi acidului indolilacetic 37 . Cercetări efectuate pe anumite animale (pui de găină. 1999). cobaltul este un element indispensabil datorită rolului său de (Milică et al. La om. cum ar fi citocrom oxidaza. dopamin-hidroxilaza. în care ionul metalic este înconjurat de un ligand cu şase atomi donori (Cojocaru. esenţială pentru metabolismul carbohidraţilor. vitamina B12. stimulează metabolismul animal şi vegetal.). fosfataza alcalină. Vitamina B12.). lizil-oxidaza. şobolani) supuse unei diete lipsite de nichel au evidenţiat faptul că acestea prezintă probleme de sănătate. precum şi asupra sistemelor osos şi nervos. 1996). precum şi de stimulator al activităţii altora (peroxidaza. vitamină care este un complex de coordinare al cobaltului. precum şi datorită abilităţii sale de a accepta şi ceda cu uşurinţă electroni (Linder et Hazegh-Azam.. de asemenea. deoarece un număr de reacţii esenţiale pentru funcţionarea normală a creierului şi sistemului nervos sunt catalizate de enzime cupru-dependente. acest element este implicat în activitatea fotosintetică a plantelor. intră în structura unor enzime (ascorbat oxidaza) şi stimulează activitatea altora (polifenoloxidaza). o protejează de degradarea timpurie. Este bioconstituent al unor metaloenzime (carboxipeptidaza. Zincul este un microelement esenţial pentru organismele vii. menţine elasticitatea vaselor de sânge şi pielii şi. Cuprul participă la funcţionarea normală a organismelor vii. În cazul organismelor vegetale. 1994). intră în structura cobalaminei. superoxid dismutaza. catalaza. 2005).

Metalele din grupă (M) reacţionează cu oxigenul din aer. TlCl). 2M + 6H+ = 2M3+ + 3H2 Taliul este singurul metal din grupă care se găseşte sub formă de ioni monovalenţi în soluţiile acide. cu configuraţia electronică generală ns 2np1. este implicată în glicoliză (Mukund et Adams. trioxizii de aluminiu şi galiu (Al2O3. temperatură şi puritate. Grupa IIIA (13) Elementele din această grupă. au pe ultimul strat 3 electroni. 1996). În grupă. galiul şi indiul se dizolvă în acizi diluaţi. caracterul metalic creşte de sus în jos. Studii experimentale recente evidenţiază rolul acestui element în metabolismul unui organism marin care trăieşte într-un mediu tipic. aluminiu (Al). Este vorba de studiul unei anhidraze carbonice Cd-dependente (Lane et Morel. astfel încât trioxidul de bor prezintă caracter acid (B2O3). comparativ cu elementele din primele două grupe principale. În privinţa proprietăţilor fizice există deosebiri între elementele grupei. În plus.5. La temperaturi ridicate reacţia este energică: 4M + 3O2 = 2M2O3 Încălzit la roşu. sărac în zinc (Thalassiosira weissflogii). enzimă care aparţine acestei famili. catalizează interconversia aldehidelor la carboxilaţi. acesta formează cu oxigenul combinaţii covalente. trioxidul de indiu (In2O3) prezintă caracter bazic.2. protector. Reactivitatea elementelor din această grupă este mai scăzută. Formarea cationilor trivalenţi (E3+) necesită o energie de ionizare mare. indiul şi taliul au puncte de topire inferioare aluminiului şi greutăţi specifice superioare acestuia. proteic. iar trioxidul de taliu (Tl2O3) prezintă caracter puternic bazic. 6. Aluminiul şi galiul reacţionează cu hidroxizii alcalini în soluţii apoase formînd anioni hidroxilici complecşi: 2M + 2OH. acoperindu-se cu un strat subţire. trei. ca având funcţii biologice.+ 3H2 Aluminiul este singurul element din grupă care reacţionează la temperatură ridicată cu azotul. care au drept cofactor wolframul. In2O. care pot funcţiona în unii compusi şi cu valenta unu (InCl. taliu (Tl). dimensiunile particulelor. în general. O proprietate interesantă a galiului este temperatura sa de topire forte scăzută (29. de oxid. galiu (Ga). În privinţa borului. 2000). Metalele din grupa prezintă luciu caracteristic. precum şi în procesele pe care le implică fixarea azotului la plantele leguminoase (Zamfirache.Baze teoretice ale chimiei (auxină). cu excepţia indiului şi taliului. Este motivul pentru care borul funcţionează tricovalent prin hibridizare de tip sp2. Ga2O3) prezintă caracter amfoter. indiu (In). Tl2O. deoarece este utilizat de un număr mic de enzime care fac parte din familia aldehidferedoxin-oxidoreductază (Kletzin et Adams. conductibilitate electrică şi conductibilitate termică. al unor vitamine. In mod constant. Toate elementele grupei reacţionează energic cu moleculele de halogeni (X2).8oC).+ 6H2O = 2M(OH)4. rezultând soluţii care conţin ioni metalici trivalenţi. bor (B). Aceste enzime. 2005). Elementul bor mai poate funcţiona şi în stare de hibridizare sp3. Wolframul (tungsten) are rol biologic limitat. prin participarea unui orbital 2p vacant. 1995). elementele grupei prezintă în combinaţiile lor (în special halogenate şi oxigenate) valenţa maximă. rezultând nitrură de aluminiu: 2Al + N2 = 2AlN 38 . al acizilor nucleici. borul prezentând caracter de nemetal asemănător siliciului. Comportarea sa în raport cu oxigenul din aer este dependentă de cristalinitatea probei. cercetări recente consideră că gliceraldehid-3-fosfatferedoxin-oxidoreductaza. Caracterul oxizilor variază în grupă. Cadmiul nu este cunoscut. taliul formează un oxid toxic (Tl2O) în care metalul este monovalent. în reglarea metabolismelor glucidic. Aluminiul. conducând la obţinerea de halogenuri trivalente (excepţie TlX): 2M + 3X2 = 2MX3 Taliul poate funcţiona şi ca element monovalent formînd TlX. din cauză că numărul de electroni de pe stratul de valenţă este mai mare. Galiul.

precum şi în acumularea auxinelor libere. pectinază. dar cel mai pronunţat se manifestă la carbon în stare hibridizată (mai importante sunt covalenţele cu el însuşi şi cu hidrogenul). punctul de topire. cresc razele atomice şi ionice ale elementelor precum şi densitatea. caracterul metalic creşte de la carbon. Borul este un microelement necesar tuturor plantelor. Numărul maxim de coordinaţie al elementelor faţă de oxigen creşte de la 3. urmat de siliciu în stare hibridizată (în special în compuşii săi cu oxigenul). Se găseşte în plantele superioare sub formă de compuşi ai acidului boric şi complecşi organoborici. care se deosebeşte de celelalte elemente ale grupei prin compuşii pe care îi formează. aluminiul. importante din punct de vedere biologic. borul este necesar în cantităţi mici. a principalelor procese fiziologice legate de utilizarea de către plante a acestor elemente. legarea fructelor şi formarea seminţelor. Similar cu grupa 13 (IIIA). Odată cu creşterea numărului atomic. proteinelor. La elementele cu număr atomic mare se accentuează tendinţa de a forma cationi. Ca) şi diminuarea absorbţiei altora (S. produse farmaceutice etc. mangan. în intensificarea absorbţiei unor elemente (K. este implicat în reducerea toxicităţii altor elemente minerale (P sau Cu). P. fără rol important în chimia carbonului (Be2C şi Al4C3). magneziu şi fosfor. 6. care sunt toxici pentru plante. implicit. zinc şi. alterează bariera membranară care reglează schimburile între sistemul nervos central şi sistemul circulator periferic (Banks. Borul inhibă. în mică măsură. Efecte pozitive asupra creşterii sunt semnalate la speciile cu toleranţă ridicată la aluminiu. Aluminiul. În organismele animale şi în special în organismul uman. [Sn(OH)6]2. Mg. În cele mai multe organisme vegetale. datorită capacităţii sale de a hibridiza sp2 şi sp. formarea compuşilor fenolici. [Pb(OH)6]2-. precum şi a creierului (îmbunătăţirea performanţelor legate de atenţie şi memoria de scurtă durată). tirozinază). Starea de oxidare maximă este IV şi se manifestă în combinaţiile halogenate (EX4) şi în oxizii superiori cum ar fi CO 2 sau SiO2. este toxic pentru plante. considerat o neurotoxină. cu excepţia carbonului. considerate semimetale. Creşterea caracterului metalic se manifestă prin modificarea stabilităţii hidrurilor. Cationul C 4+ este foarte instabil. Carbonul este singurul element din grupă care poate forma legături duble sau triple. până la 6 în cazul unor ioni complecşi ai staniului. staniu (Sn) şi plumb (Pb) au 4 electroni pe ultimul strat. Grupa IVA (14) Elementele din această grupă. odată cu creşterea numărului atomic. iar anionul C4. Aluminiul este cel mai abundent ion metalic din biosferă. prezenţa borului este legată de funcţionarea normală a metabolismului animal. cantitatea de aluminiu este redusă. Elementele grupei au tendinţa de a forma covalenţe. De asemenea. efectele sale benefice fiind de ordin secundar. băuturi. elemente cu caracter metalic. care are valoarea cea mai mare în cazul hidrocarburilor. Are rol important în biosinteza glucidelor. prin prezenţa sa în cantităţi mici. 39 . acizilor nucleici clorofilei. la siliciu şi germaniu. organismul uman este expus continuu acţiunii acestui element.Baze teoretice ale chimiei Elementele grupei. deoarece este implicat în fixarea ionilor de calciu. precum şi înflorirea. în creşterea rezistenţei plantelor la secetă şi ger. Cl2). intervine în modificarea raportului monoglucide/diglucide în favoarea monoglucidelor. magneziu. nemetal tipic. De asemenea. în cazul unor compuşi ai carbonului (H2CO3). În cazul plantelor superioare. Prin alimente. şi în această grupă. deoarece prezenţa sa este asociată cu o bună funcţionare a sistemului osos. Acceptarea de electroni pentru realizarea configuraţiei stabile este posibilă din punct de vedere energetic pentru elementele acestei grupe.se întâlneşte numai în două carburi metalice. Elementele grupei pot realiza legături coordinative.2. sunt borul şi.şi plumbului. 1989). având rol de acceptori de electroni. carbon (C). deoarece perturbă absorbţia ionilor de calciu.6. în cazul unor compuşi ai germaniului şi siliciului (H3SiO4). Aluminiul este de interes în metabolismul criptogamelor. stimulează activitatea unor enzime etc. germaniu (Ge). În cantitate mare. la 4. în stimularea activităţii unor enzime (invertază. siliciu (Si). borul influenţează permeabilitatea membranelor plasmatice şi este implicat în transportul glucidelor.. Se pare că acest element nu are efecte benefice asupra organismelor animale. până la staniu şi plumb. a cărui configuraţie electronică este ns2np2. punctul de fierbere. Prezenţa borului în organismele vegetale favorizează procesele de respiraţie şi fotosinteză. în fixarea azotului.

2. În cantităţi mici. stare de oxidare II+) are caracter bazic. Siliciul este al doilea element ca abundenţă în scoarţa terestră (după oxigen). Informaţiile legate de rolul biologic al plumbului sunt foarte puţine. de asemenea. Poziţia elementelor din grupa VA în raport cu gazele rare nu permite. rezultă oxizi: 2M + O2 = 2MO M + O2 = MO2 În cazul staniului. care se găsesc în patru rezervoare majore interconectate: atmosfera. Rezervele enorme de carbon sunt estimate a fi de 7. Grupa VA (15) În această grupă sunt cuprinse elementele azot (N). siliciul este esenţial din punct de vedere fiziologic şi metabolic. Este important pentru organismele animale. deoarece în cazul acestor două elemente (elemente grele) se manifestă fenomenul de ecranare a nucleului. cum ar fi metalele grele şi radicalii liberi. ligamentelor. de stimularea absorbţiei de dioxid de carbon şi. Plumbul are acţiune inhibitoare asupra unor enzime implicate în biosinteza hemului(α-aminolevulinat dehidrataza şi ferochelataza) determinând apariţia anemiei. Expunerea îndelungată la săruri solubile sau compuşi cu proprietăţi oxidante ale plumbului determină apariţia de nefropatii şi suferinţe abdominale. Germaniul este un microelement implicat în eliminarea şi neutralizarea substanţelor toxice. rezultând tetrahalogenuri (în cazul plumbului rezultă PbX2): M + 2X2 = MX4 În aer sau în oxigen. în anumite condiţii. bismut (Bi). stare de oxidare IV+) are caracter slab acid. Pentru anumite bacterii şi alte forme de viaţă. siliciul este implicat în desfăşurarea normală a reacţiilor implicate în metabolismul vegetal. deoarece repulsia datorată electronilor atomilor 40 . de creşterea rezistenţei mecanice. 6. Ultimul strat conţine cinci electroni. Elementele grupei au rol biologic important. în special în organismele tinere. elementele din această grupă formează hidruri. în anumite condiţii. Acest element este prezent în natură sub formă de combinaţii anorganice şi organice. 2005). în funcţie de condiţiile de reacţie. efectele sale pozitive asupra cancerului şi artritei (Asai.5 x 10 11t în dioxidul de carbon atmosferic. şi are. Dioxidul de plumb (PbO 2. implicit. Elementele grupei reacţionează. putând exista în soluţie numai cationi Sb3+ şi Bi3+. deoarece intră în constituţia oaselor. de 420 x 10 11t (Öpik. iar monoxidul de staniu (SnO. În reacţie cu hidrogenul. iar monoxidul de plumb (PbO. unghiilor etc. arsen (As). stare de oxidare II+) are caracter amfoter. stare de oxidare IV+) are caracter acid. numai în cazul unor derivaţi halogenaţi de forma EX5 (E = element). de stimularea proceselor de germinaţie şi creştere pe substrate saline. geologică şi biologică. precum şi protecţia organismelor de radiaţiile UV. fizică. fosfor (P). biosfera terestră. în particular. 1989). în general. proprietate întâlnită şi în cazul germaniului (acid foarte slab). a căror stabilitate scade de la carbon la plumb. rolul de a reduce efectele negative ale aluminiului. Acţiunea sa este legată de reducerea transpiraţiei cuticulare. unul dintre cele mai răspândite elemente din natură. Carbonul. de creşterea rezistenţei pasive a plantelor la agenţi patogeni. datorat numărului mare de straturi electronice. Atomii elementelor din această grupă nu formează combinaţii ionice. iar în straturile superioare ale mărilor şi oceanelor. Starea de oxidare maximă este V+ şi se manifestă rar. stibiu (Sb). carbonul şi siliciul pot forma acizi. Staniul este implicat ca microelement în funcţionarea normală a unui număr restrâns de organisme animale. cu halogenii. de intensificarea procesului de fotosinteză etc. manifestarea tendinţei de a forma ioni negativi. având configuraţia ns2np3. dioxidul de staniu (SnO2. hidro-ecosfera şi litosfera. El este un metal toxic ce poate distruge conexiunile nervoase.Baze teoretice ale chimiei Fiind nemetale.7. este esenţial pentru toate sistemele vii. părului. care se datorează unor procese active de natură chimică. Circulaţia complexă a carbonului între aceste rezervoare este un ciclu biogeochimic. Cercetări la nivel molecular au evidenţiat rolul acestui element de stimulator al sistemului imunitar şi.

rezultând ioni oniu (NH4+. Azotul este un element esenţial în organismele vii. As3. Azotul molecular din atmosferă nu poate fi utilizat direct de organismele vii. Faţă de hidrogen şi radicali organici. Ionii N3-. caracterul nemetalic scade odată cu scăderea caracterului acid al oxizilor. important pentru creşterea şi dezvoltarea organismelor vii. iar Bi2O3 are caracter bazic. anhidridele azotoasă (N2O3) şi azotică (N2O5) reacţionează cu apa. Bazicitatea hidrurilor scade în grupă de la azot la arsen. cloroplaste şi mitocondrii. a clorofilelor etc. odată cu creşterea numărului de ordine. în stare solidă. tăria lor diminuând de la azot la arsen. cum ar fi azotul sau carbonul. dacă azotul se află în raport optim cu fosforul şi potasiul. cât şi cel mineral sunt insolubili. El intră în structura proteinelor citoplasmatice. deoarece poate să formeze compuşi în toate stările de oxidare de la 1 la 5.Baze teoretice ale chimiei este atât de mare. numărul maxim de coordinaţie al azotului este 4. In urma reacţiei cu hidrogenul. Procesele de creştere şi dezvoltare ale organismelor vegetale se desfăşoară în condiţii normale. Prezenţa perechii de electroni neparticipanţi determină capacitatea elementelor din această grupă de a realiza legături coordinative. deoarece intră în alcătuirea aminoacizilor. El trebuie transformat în compuşi utilizabili sau fixat pentru a putea fi folosit. a enzimelor. Reacţia cu oxigenul a elementelor grupei conduce la obţinerea de anhidride. care se realizează în citoplasmă. Capacitatea de a forma legături triple explică existenţa moleculelor N2. elementele grupei VA formează combinaţii de tipul EH3 (hidruri). Azotul. a acizilor nucleici. singurul element gazos din grupă. PH4+). În stare de oxidare 5. fosforul nu se găseşte decât în sol. cu participarea celor trei electroni p de valenţă. oxoacizii sunt oxidanţi. Oxiacizii în care elementele se află în stare de oxidare 3 sunt agenţi reducători. În organismele vegetale. În grupă. în stare hibridizată poate realiza legături duble sau triple. care există ca agregate mari ce conţin legături simple. combinaţii care în soluţie hidrolizează: Mg3N2 + 6H2O = 3Mg(OH)2 + 2NH3 Co3P2 + 6H2O = 3Co(OH)2 + 2PH3 Atomii elementelor din această grupă au tendinţa de a forma legături covalente. Astfel. As2O3 şi Sb2O3 au caracter amfoter. proprietate mai accentuată în cazul azotului. Bismutul în stare solidă are structură metalică. a proteinelor de rezervă. Fosforul este un alt element al grupei. încât nucleul nu mai poate atrage alţi trei electroni necesari completării învelişului electronic exterior. azotul este al patrulea element mineral ca abundenţă şi unul dintre cele mai importante ca implicare în nutriţia minerală. azotul este implicat în biosinteza proteinelor. În oxizii sau oxiacizii săi. rezultând acid azotos (HNO2) şi acid azotic (HNO3). a proteinelor membranare. Odată cu creşterea numărului atomic. unităţi structurale fundamentale ale moleculelor de proteine şi acizilor nucleici. raza atomică. raza ionică.există numai în stare solidă în unele azoturi. denumit ciclul azotului. a căror stabilitate scade de la azot la arsen. prezintă multe astfel de modificaţii. Azotul nu prezintă modificaţii alotropice. cresc densitatea. se deosebeşte de celelalte elemente ale grupei. Transformările azotului şi compuşilor săi în natură se realizează printr-un proces biochimic ciclic. Atât fosforul organic. N2O3 şi P2O3 sunt anhidride. având rol de donori de electroni. macromolecule biochimice care transportă informaţia genetică. Solubilizarea este realizată de 41 . în timp ce fosforul. P3-. În metabolismul vegetal. azotul are numărul maxim de coordinaţie 3 (HNO3). La atomul central există o pereche de electroni neparticipanţi. spre deosebire de celelalte elemente ale grupei. Electronegativitatea scade in grupă de la azot la bismut. As3PO4). în săruri de amoniu sau tetraalchilamoniu. arsenul şi stibiul. combinaţii de tipul: 4E + 3O2 = 2E2O3 4E + 5O2 = 2E2O5 Prin reacţia anhidridelor cu apa rezultă acizi: E2O3 + H2O = 2HEO2 E2O5 + H2O = 2HEO3 În cazul azotului. Elementele fosfor şi arsen prezintă în oxiacizii lor număr de coordinaţie 4 (H3PO4. fosfuri şi arseniuri metalice. punctul de fierbere. care poate coordina H+. Contrar celorlalte elemente. punctul de topire.

păstrează şi transportă energia liberă (în procese de fosforilare oxidativă.Baze teoretice ale chimiei fosfataze. masele atomice. în sistemul tampon sanguin. telur) şi metalic (poloniu) se observă în multe dintre proprietăţile acestor elemente. corespunzătoare numărului grupei. Fosforul este recunoscut. oxigenul (O2). Sub formă de anion fosfat. Compuşii cu fosfor trivalent sunt toxici pentru organismul animal. Tendinţa de a trece de la caracterul nemetalic (oxigen. acizilor nucleici şi altor biomolecule simple sau complexe. carbon) oxigenul poate forma legături simple şi duble. 6. din cauza sarcinii nucleare mari în raport cu raza atomică relativ mică. formînd tioacizi. De asemenea. în cazul plantelor. seleniu. prin intermediul acidului adenozin trifosforic (ATP) care captează. cu excepţia fluorului (singurul element mai electronegativ decât oxigenul) unde este în stările de oxidare +1 sau +2 (F2O. având rol de donori de electroni. Datorită potenţialului mare de ionizare (314 kcal/mol).8. translocat prin tulpini şi depozitat în organele tinere şi seminţe. atât în stare elementară. Configuraţia electronică a ultimului strat este ns2np4. seleniul (Se). formând compuşi în care funcţionează în starea de oxidare –2. conţin şi orbitali de tip d. punctele de fierbere. În stare de oxidare III. fiind absolut necesari desfăşurării normale a proceselor metabolice. FO). Omologii oxigenului. fiind implicaţi. fructificare. Cu elementele electropozitive. acest element stimulează procesele de înflorire. Fosforul este un element de importanţă vitală pentru metabolismul celular al tuturor formelor de viaţă. Celulele vii utilizează fosforul pentru transferul energiei celulare de la procese exergonice la procese endergonice. arsenul este toxic pentru organismul animal. există în ţesutul muscular al vertebratelor.2. fosforul intră în structura fosfolipidelor. ci hibridizate. sulful (S). oxigenul reacţionează cu toate elementele. pentru participarea sa la menţinerea echilibrului acido. pe care pot fi promovaţi electronii exteriori. Atomii elementelor din această grupă. de asemenea. fosforul este preluat din sol de către plante. Atomii elementelor îşi pot completa octetul şi prin formarea a două covalenţe. glicoliză sau fotofosforilare). Arsenul se găseşte în cantităţi mici în toate ţesuturile animale şi vegetale. în special ai oxigenului. punctele de topire. În plus. telurul (Te). Comportarea diferită a oxigenului. cât şi în combinaţiile sale. de asemenea. Atomii elementelor sulf. Anionii fosfat reprezintă constituenţi minerali ai ţesutului osos (sub formă de fosfaţi de calciu). Perechile de electroni care participă la realizarea acestui tip de legături sunt perechile de electroni din orbitalii exteriori s sau p şi uneori d. sulful poate înlocui oxigenul. la care numărul cuantic principal este mai mare decât 2. razele atomice şi razele ionice cresc de la oxigen la telur. intră în constituţia nucleotidelor. caz în care intervin cei doi electroni p necuplaţi. pentru realizarea configuraţiei stabile a celui mai apropiat gaz rar din sistemul periodic al elementelor. 42 . este datorată faptului că electronii de pe ultimul strat sunt legaţi puternic. şi telur pot forma legături coordinative. Anionii fosfat şi unii esteri ai acidului fosforic sunt prezenţi în toate celulele animale. sau prin intermediul microorganismelor care excretă acizi organici sau chelaţi. maturare a fructelor etc. Cu elementele vecine din perioada 2 (azot. Grupa VIA (16) Elementele acestei grupe. sulf). pot avea şi rol de accepori de electroni. Cu excepţia oxigenului. fosforul este preluat de animale. De la plante. la semimetalic (seleniu. scăzând în acelaşi sens caracterul electronegativ al elementelor. Tendinţa generală este de acceptare a doi electroni. în care sulful are rol de acceptor de electroni. În grupă.bazic al organismului. În aceste combinaţii. formează combinaţii ionice. proprietate care se manifestă în cazul oxoacizilor. enzime prezente în rădăcini. în care elementele grupei sunt divalent negative. elementele grupei pot prezenta starea de oxidare maximă şase. şi poloniul (Po) au pe stratul de valenţă şase electroni. Este motivul pentru care combinaţiile în care elementele grupei prezintă covalenţe mai mari decât 2 nu provin din stări fundamentale ale atomilor. Sub formă de fosfaţi. componenţi structurali principali ai membranelor celulare.

în timp ce această stare este realizată de celelalte elemente ale grupei la temperaturi mai mari decât punctele lor de fierbere. este prezent în toate polipeptidele. În stare liberă. unul dintre cele mai abundente elemente de pe Pământ. pentru biosinteză de glucide. care EO2 + HOH = H2EO3 (H 2SO3) prin reacţia cu apa conduc la obţinerea de acizi: EO3 + HOH = H2EO4 (H2SO4) Reacţia elementelor grupei cu metalele alcaline şi alcalino-pământoase conduce la obţinerea de compuşi ionici: oxizi. algele şi anumite microorganisme preiau dioxidul de carbon. pe de o parte. 43 . care se manifestă prin diferite forme moleculare. care are rolul de a proteja organismele vii de efectele nocive ale radiaţiilor cu lungimi de undă mici. anhidride acide. oxigenul există în stare diatomică. Toate elementele grupei există în mai multe forme alotropice. Elementele grupei reacţionează cu hidrogenul. Oxigenul este un element esenţial pentru viaţa pe planetă. rolul său în mecanismele complexe în care este implicat (Akabayov et al. Echilibrul dintre producerea şi consumul de oxigen este controlat prin procese biologice şi geologice. în straturile superioare ale atmosferei. de unde plantele pot să le absoarbă prin frunză. a căror stabilitate diminuează în grupă de sus în jos. rezultă compuşi de forma EO2 şi EO3. seleniuri şi telururi Oxigenul este. hidrogenul sulfurat sau amoniac. oxigenul formeză oxizi. Cu excepţia apei. Ca urmare. cum ar fi poluarea şi radiaţiile dăunătoare. sub formă de dioxid de sulf. Sulful este un element esenţial pentru organismele vii. Urme de sulf se găsesc în atmosferă. aceşti compuşi prezintă caracter slab acid. se petrec tot în prezenţa oxigenului. Ciclul oxigenului este un ciclu biogeochimic între cele trei mari rezervoare de oxigen: atmosfera. oxizi. ozonul (O3). au o tendinţă pronunţată de a participa la realizarea de legături de hidrogen. care se petrec în strânsă legătură cu circulaţia carbonului în natură. iar în apă reprezintă aproximativ 88%. dioxidul de carbon. În urma acestui proces se eliberează oxigen în atmosferă. pe care îl utilizează în procesul de fotosinteză. formând compuşi de forma EH2. Sulful participă la reacţii de oxido-reducere implicate în metabolismul organismelor vii prin grupările tiolice libere sau eliberate în prezenţa biocatalizatorilor din compuşi organici (-SH din glutation de exemplu). Este implicat. biosfera şi litosfera. în cazul oxigenului. în funcţionarea normală a ficatului şi în încetinirea procesului de îmbătrânire. Importante în structura proteinelor sunt punţile disulfidice dintre reziduurile de cisteină (de exemplu. păr şi unghii. Cercetări recente evidenţiază. alcaloizi şi uleiuri eterice. existând sub formă de apă. în cazul proteinei-hormon insulină). Prin acţiunea radiaţiilor UV asupra moleculei de oxigen se formează. Cel mai mare conţinut de sulf îl au keratinele prezente în epidermă. oxigenul reprezintă aproximativ 20% din atmosfera terestră.. Cu excepţia gazelor rare. cu toate celelalte elemente din sistemul periodic. Diferitele tipuri de combustii. Plantele verzi. spre deosebire de hidrurile celorlalte elemente din grupă.Baze teoretice ale chimiei În condiţii normale de temperatură şi presiune. sulful este prezent în structura aminoacizilor cisteină şi metionină. 2005). proces în urma căruia se petrece oxidarea anumitor substanţe organice. silicaţi. rezultând dioxid de carbon. În urma reacţiei cu oxigenul. caracter care se intensifică în grupă odată cu creşterea volumului atomic. reprezentând în acelaşi timp şi o barieră termică. şi prin variaţia structurii cristaline. sulfuri. pe de altă parte. precum şi putrezirea organismelor după moarte. Sulful intră în structura unor vitamine (tiamina. asigurând respiraţia organismelor aerobe. importanţa sulfului în biosinteza cofactorilor şi situsurilor active vitale din proteine şi. carbonaţi etc. utilizată de organisme pentru diferite funcţii vitale. Prin putrezire. Sulful are rolul de a proteja celulele împotriva factorilor dăunători. de asemenea. În organismele animale. sulfaţi. în cazul elementelor în stare solidă. Moleculele de apă. substanţe care reintră în circuitul general al substanţelor naturale. cu care nu reacţionează. apă şi energie. direct. cu care nu se combină în mod direct. din punct de vedere cantitativ. substanţele organice se transformă în substanţe simple precum apa. a halogenilor şi a metalelor nobile. proteinele şi enzimele care conţin aceşti aminoacizi. biotina).

cum ar fi selenoproteinele P din plasmă. participând la reducerea efectelor nocive ale speciilor reactive de oxigen (Ursini et al. se accentuează afinitatea pentru electroni a ionilor complecşi. posibil şi ale vitaminei C (Holben et Smith. Atomii elementelor îşi pot completa octetul şi prin participarea unui electron (necuplat) la formarea unei covalenţe cu elemente electronegative (EXn). iar stabilitatea lor diminuează de la clor la iod. brom (Br). Elementele pot realiza şi legături coordinative prin perechea de electroni s şi perechile de electroni p din stratul exterior. Larsen.şi heptacovalenţi. care la încălzire sublimează). clorul este un gaz galben-verzui.9. Fluorul este cel mai reactiv dintre toate elementele cunoscute. Datorită poziţiei în sistemul periodic. Legăturile dintre atomi sunt legături covalente nepolare. Solubilitatea halogenilor în apă scade odată cu creşterea masei atomice. În combinaţiile ionice. EX. 1999. Ca urmare. care să coreleze necesarul cu disponibilul. sulful este un element indispensabil. pot acţiona asupra hormonilor tiroidieni activându-i sau dezactivându-i. 2Na+Br. pentru aprovizionarea căruia acestea şi-au perfecţionat mecanisme specifice. Datorită acestui caracter. atunci cînd seleniul este prezent în sol. deosebirile fiind determinate de sistemele lor de detoxifiere în legătură cu acest element. sunt în studiu. 6. În grupă. 1999. cu posibil rol în metabolismul muscular.+ Br2 Pe măsură ce scade afinitatea pentru electroni a ionilor simpli în grupă.+ Cl2 = 2Na+Cl. unsprezece astfel de enzime). seleniu-dependente. Toleranţa plantelor la seleniu este diferită. halogenii sunt înlocuiţi în ordinea fluor. iar altele (tioredoxin reductazele). Trei enzime diferite. chiar aur şi platină. bromul este un lichid brun. starea de agregare a halogenilor variază de la gaz. Seleniul este un microelement esenţial pentru funcţionarea enzimelor seleniu-dependente. punctele de fierbere şi de topire cresc. clor. cunoscute sub numele de selenoproteine (sunt caracterizate. Cu excepţia fluorului. astatin (At) şi au pe ultimul strat şapte electroni. et Powis. 1998). Moleculele halogenilor sunt biatomice.Baze teoretice ale chimiei În viaţa plantelor. reacţionează cu apa conform reacţiei: X2 + HOH = HOX + HX Fluorul şi iodul au unele caractere mai diferite. Cu elementele electropozitive formează combinaţii ionice. în combinaţiile covalente. Majoritatea fluorurilor sunt compuşi ionici. proprietate care diminuează în grupă de sus în jos. Unele dintre aceste enzime sunt antioxidante (glutation peroxidazele). şi asupra proceselor de creştere şi dezvoltare. 1999). în special (Holben et Smith. plantele nu necesită seleniu pentru supravieţuire deşi. În grupă. iar culoarea se închide (fluorul este un gaz de culoare galben-deschis. penta. Reacţionează cu toate metalele. 44 . în general. elemente având rol de donori de electroni. halogenii sunt oxidanţi foarte energici. Mustacich. Spre deosebire de animale. şi selenoproteinele W din muşchi. Halogenii au miros caracteristic şi sufocant. 2000). ci reacţionează energic cu aceasta: 2F2 + 2H2O = 4HF + O2 Halogenii prezintă caracter nemetalic pronunţat. Selenoproteine. iodul solid cenuşiu-violet. Grupa VIIA (17) Elementele grupei sunt fluor (F). cu excepţia fluorului. proteine de transport capabile de protecţie antioxidantă a celulelor epiteliale. puternic electronegativ. Densitatea. la lichid şi apoi la solid. mecanisme cu implicaţii directe asupra metabolismului. imediat înaintea gazelor rare. iod (I).. halogenii se înlocuiesc în ordinea inversă decât în cele ionice: 2KClO3 + I2 = 2KIO3 + Cl2 Toţi halogenii.2. Configuraţia electronică a stratului de valenţă este ns2np5. afinitatea pentru electroni scade de la fluor la iod. Fluorul nu se dizolvă în apă. Numărul maxim de coordinaţii este 3. De aceea stabilitatea acizilor oxigenaţi creşte în grupă de la fluor la iod. clor (Cl). atomii halogenilor manifestă tendinţa de completare a octetului prin acceptarea unui electron formînd anioni monovalenţi. în sensul că fluorul are tendinţă mai mare de ionizare. brom. halogenii pot forma compuşi tri-. odată cu creşterea masei atomice. pe când iodul are tendinţă mare de a forma combinaţii covalente. plantele încorporează acest element în compuşi care conţin sulf. iod. la regenerarea unor sisteme antioxidante. până la această dată.

Prezenţa clorului a fost evidenţiată în numeroase plante inferioare şi superioare. În general. α-amilază). Rolul unor metale tranziţionale în organismele vii. Fluorul este considerat un microelement important în organismul animal. iod au rol important în organismele animale şi vegetale. 7. 2005). fiind un element foarte reactiv. În cazul plantelor. inhibitor al absorbţiei şi metabolizării azotului. păr. Se cunoaşte că este implicat în procesele de osmoreglare. manifestă efecte stimulatoare ale sistemului respirator al plantelor. halogenii exogeni în stare gazoasă au acţiune toxică şi atacă ochii şi căile respiratorii. unghii şi copite. Pentru organismul animal. inhibitor al biosintezei aminoacizilor şi proteinelor. este un microelement nemetalic necesar în sinteza hormonilor tiroidieni. prin translocarea sa din sistemul radicular. 45 . halogenii nu se găsesc liberi. De asemenea. şi activator al unor enzime (peroxidaza. ci numai sub formă de combinaţii. sânge. nu apare liber în natură. invertaza). iodul se găseşte în cantităţi mici în toate organele. Bromul în stare lichidă atacă pielea. Iodul este un microelement important. Reactivitatea metalelor alcalino-pămîntoase. Rolul său este puţin important. fluorul se acumulează în frunze în doze diferite. În cantitate mare se găseşte în organismele merine inferioare. reglează echilibrul acido-bazic din organismul animal precum şi presiunea osmotică a sângelui. Alături de ionii de sodiu. în special a celor horticole. esenţiali pentru funcţionarea normală a glandei tiroide.4%). Importanţa biologică a elementelor din grupele V A şi VI A din tabelul lui Mendeleev. în intensificarea procesului de diviziune celulară la nivel foliar etc.3 . dar rolul său nu este pe deplin elucidat. 6. 3. 5. cât şi pentru animale. Anionii de fluor. 2005). Pe parcursul perioadei de vegetaţie a plantelor. Clorul. manifestînd efect anticoagulant.Baze teoretice ale chimiei În natură. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. în concentraţii scăzute putând influenţa pozitiv dezvoltarea organismelor vegetale. 4. Proprietăţi determinate de structura electronică a elementelor din grupa IV A a Sistemului Periodic al elementelor. Rolul său este de stimulator al creşterii şi dezvoltării organismelor vegetale. Necesarul de fluor pentru organismele animale este asigurat din plante şi apă. clor. brom. 2. asigurând pH-ul acid necesar desfăşurării reacţiilor enzimatice specifice. Bromul se găseşte în unele plante şi organisme marine. este implicat în procesele de coagulare a sângelui. ci sub formă de halogenuri. Caracteristici generale ale elementelor din grupa metalelor alcaline.0. atât pentru plante. Cele mai mari cantităţi se înregistrează în unele alge marine şi în unele specii de spongieri (Zamfirache. clorul este activator al unor enzime (adenozintrifosfatază. În concentraţii mici. Proprietăţi care conferă unicitate apei. în special pentru menţinerea sănătăţii dinţilor. intră în compoziţia sucului gastric (0. dar se mai găseşte în oase. care deţine un rol important în metabolismul iodului. intervenind şi în inhibarea procesului de sinteză a pigmenţilor fotoasimilatori (Zamfirache. în deschiderea şi închiderea stomatelor. în reglarea permeabilităţii celulare. Proprietăţi ale halogenilor determinate de poziţia lor în Sistemul Periodic. Sub formă de acid clorhidric. De semenea.

existent în starea activă a unor molecule.1. în care X reprezintă gruparea funcţională ce conferă moleculelor o reactivitate specifică. După maximum 4 atomi de C acest efect devine nul. secundari. Rezultă astfel derivaţi funcţionali. în care R reprezintă radicalul hidrocarbonat. Existenţa unui număr mare şi variat de compuşi organici este legată pe de o parte de proprietăţile atomilor de C şi H de a forma legături covalente σ stabile şi pe de altă parte pe proprietatea unică a atomilor de C de a se uni între ei în număr nelimitat pentru a forma catene stabile. Efectul inductiv poate fi permanent. Efectul inductiv pozitiv (+I) este determinat de X prezenţa înY moleculă a unor atomi sau grupe de atomi respingătoare de electroni iar C C cel negativ de prezenţa unor atomi sau grupe de atomi atrăgătoare de electroni: -Is +Is Elementele din aceeaşi perioadă produc un efect inductiv negativ cu atât mai mare cu cât numărul atomic (Z) este mai mare. printr-un mecanism de inducţie electromagnetică. 7. Acest efect se numeşte efect inductiv (I). 7. 7. Efecte electronice în compuşi organici Unul sau mai mulţi atomi de hidrogen dintr-o hidrocarbură. În compuşii organici care au în moleculă doar legături σ pot avea loc deplasări ale electronilor σ. R-X.1. ciclice sau mixte: Existenţa acestor tipuri de catene a condus la împărţirea compuşilor organici în compuşi aciclici şi ciclici. terţiari şi cuaternari. Atomii de carbon pot fi legaţi într-o catenă prin legături simple de tip σ. În funcţie de poziţia atomilor de carbon în catene aceştia pot fi primari.2.1. liniare.Baze teoretice ale chimiei 7. Efectul electromer 46 . se reprezintă grafic printr-o săgeată îndreptată spre atomul atrăgător de electroni şi scade odată cu creşterea distanţei faţă de atomul care-l determină. în compuşi nesaturaţi. în compuşi saturaţi şi prin legături duble sau triple.1. Noţiuni fundamentale de chimie organică În combinaţiile organice alături de C participă şi H. R-H. caz în care se numeşte efect inductiv static (Is) sau temporar. spre unul din atomii prezenţi în moleculă. Efectul inductiv static poate fi pozitiv sau negativ. ramificate. efectul inductiv negativ scade odată cu creşterea numărului atomic (Z). caz în care se numeşte efect inductiv dinamic (Id). pot fi înlocuiţi cu atomi sau grupe de atomi ai altor elemente. În grupă. existent în starea fundamentală a unor molecule. Efectul inductiv Proprietăţile compuşilor organici sunt determinate de interacţiunile care se manifestă între R şi X.

are loc în cursul desfăşurării unei reacţii şi este determinat de un reactant). Această comportare este datorată formulelor structurale diferite. Efectul electromer static poate fi pozitiv. izomerie plană în care reprezentarea formulelor este plană 2.1. Substanţele cu aceeaşi formulă brută dar cu proprietăţi diferite se numesc izomeri. Este o interacţiune electronică intramoleculară datorată: • atracţiei electronilor π de către un atom din moleculă • conjugării adică interacţiunii electronilor π cu alţi electroni π dintr-un sistem cu duble legături conjugate sau cu electroni p neparticipanţi ai unui element. terţiar şi cuaternar. CH3 CH3 CH2 CH2 CH2 CH3 CH3 CH CH2 CH3 CH3 C CH3 CH3 izopentan • pentan CH3 neopentan • Izomeria de poziţie – determinată de poziţia unei particularităţi structurale într-o moleculă organică (legătură multiplă. heteroatom etc. grupare funcţională. Efectul electromer se reprezintă prin săgeţi curbe care indică sensul de deplasare a electronilor. Izomeria plană Izomeria de catenă – determinată de atomul de C ce poate fi primar.). atrăgător de electroni (+Es) şi negativ. Efectul electromer poate fi. existentă în starea fundamentală a moleculei) şi dinamic (E d . Noţiuni de izomerie Izomeria este un fenomen specific unor compuşi organici şi combinaţii complexe care au aceeaşi formulă brută dar proprietăţi fizice şi chimice diferite. ca şi efectul inductiv.Baze teoretice ale chimiei În moleculele compuşilor organici nesaturaţi pot avea loc deplasări ale electronilor π. Izomeria poate fi. secundar. fenomen denumit efect electromer. respingător de electroniC (-EsC (R R radical hidrocarbonat): ) – Y C C C R X H H H H H +Es -Es 7. CH2 CH CH2 1-petenă CH2 CH3 OH CH3 CH CH CH3 CH2 CH3 2-pentenă CH3 CH2 CH2 CH CH2 OH 2-propanol 1-propanol • Izomeria de funcţiune sau epimeria – datorată faptului că substanţe cu funcţiuni organice diferite au aceeaşi formulă moleculară.deplasare permanentă a electronilor π. izomerie spaţială în care formulele sunt reprezentate spaţial 7. static (Es . Spre exemplu compusul C3H6O: CH2 CH CH2 OH CH3 CH3 CH2 CHO C CH3 alcool alilic aldehidă propionică 47 O . radical organic. Efectul electromer static determină polarizarea permanentă a moleculei spre deosebire de cel dinamic care dă o polarizare temporară. Substanţele se deosebesc numai prin structura catenei care poate fi liniară sau ramificată.2.2. 1.

Un exemplu este izomeria cis-trans. secundare şi terţiare sunt izomere. Izomeria spaţială sau stereoizomeria • Izomeria geometrică – datorată prezenţei în molecula organicăa unei particularităţi structurale care blochează rotirea liberă a doi atomi de C în jurul legăturii care îi uneşte (legătură dublă.2. Spre exemplu aminele primare. H Unghiurile de valenţă se conservă la valori normale. • Izomeria de rotaţie sau de conformaţie – este determinată de rotirea liberă a doi atomi de C H în jurul unei legături H simple σ. C H H C H 120o H 60o 48 . Izomeria optică fără carbon asimetric este determinată de particularităţi structurale ale moleculelor organice. C C H H În conformaţia intercalată atomii de hidrogen au o poziţionare corespunzătoare unei rotiri H H H o cu 60 în jurul legăturii C-C faţă de conformaţia eclipsată. caracteristică derivaţilor etenei H C Cl C Cl Cl H H C C H Cl cis trans Cele două forme izomere sunt rezultatul dispunerii celor 4 substituienţi coplanari pe planul perpendicular al orbitalului π ( în legătura dublă atomii de C sunt în stare de hibridizare sp 2 iar condiţia existenţei acestui tip de izomerie este ca substituienţii de la un atom de C să fie diferiţi).Baze teoretice ale chimiei acetonă CH3 O CH CH2 metil-vinil eter oxid de propilenă • Izomerie dinamică sau tautomerie – determinată de deplasarea simultană a unui proton şi a O unei legături duble într-o moleculă organică nesaturată.2.sau l). • Izomeria optică – este consecinţă a asimetriei structurale a moleculelor şi poate fi de două feluri: izometrie optică cu carbon asimetric şi izomerie optică fără C asimetric. Una roteşte planul luminii polarizate spre dreapta şi este denumită dextrogiră (+ sau d) şi cealaltă spre stânga şi este denumită levogiră (. Pentru o substanţă optic activă există două structuri denumite enantiomeri. CH3 CH2 CH2 NH2 CH3 CH2 NH CH3 CH3 N CH3 propilamină (I) metil-etilamină (II) trimetilamină (III) CH3 • 7. Tautomeria este un proces de echilibrare. Substanţele care prezintă izomerie optică cu C asimetric rotesc planul de vibraţie al luminii polarizate. De exemplu acidul α-Br-propionic este un amestec al celor două structuri corespunzătoare perechii de enantiomeri: COOH Br C* CH3 H H COOH C* CH3 Br În cazul substanţelor cu n atomi de C asimetrici numărul maxim de enantiomeri este 2n. structură ciclică). cele două forme tautomere fiind greu de separat datorită vitezelor mari de transformare a unei forme în cealaltă: CH C enol CH2 CH CH3 OH CH2 C O compus carbonilic Izomerie de compensare sau metamerie – determinată de modificarea reciprocă şi simultană a unor radicali dintr-o moleculă organică. scaun sau baie. conducând la conformaţii eclipsate sau intercalate.

Celelalte valenţe sunt satisfăcute de atomi de H. în aşa fel încât substituienţii să aibă cele mai mici numere. Tipuri de izomerie plană şi spaţială.1. Trecerea de la o formă la alta se realizează prin rotaţie. Mişcarea de rotaţie în jurul legăturii σ poate fi determinată de energia termică.1. butan). propan. a1. Formula generală a alcanilor este CnH2n+2. Pentru hidrocarburile cu două grupe metil la sfârşitul unei catene liniare se foloseşte prefixul izo. Izoalcanii se denumesc prin numerotarea catenei celei mai lungi. învingând anumite bariere de energie. -ilen în cazul radicalilor divalenţi cu cele două valenţe libere la doi atomi de carbon vecini. Reacţii de substituţie . în limba greacă. Denumirea alcanilor se face prin adăugarea sufixului an la un prefix care desemnează numărul atomilor de C din moleculă. 2. Trecerea conformerilor din unul în celălalt scade o dată cu scăderea temperaturii. Substituienţii se pot citi în ordine alfabetică sau în ordinea creşterii complexităţii lor. Proprietăţi chimice Alcanii sunt substanţe organice cu reactivitate scăzută datorită pe de o parte prezenţei în moleculă a legăturilor relativ puternice C-C şi C-H şi pe de altă parte faptului că sunt compuşi saturaţi. Reactivitatea alcanilor se manifestă în condiţii speciale. a.un atom de H este înlocuit de un alt atom sau grupare de atomi. La temperatura de 25oC manifestă inerţie chimică. Alcani şi izoalcani Alcanii sun hidrocarburi saturate aciclice formate din catene de atomi de carbon uniţi între ei prin legături simple. fotochimic sau catalitic. în care lanţul atomilor de C este ramificat. Reacţia de halogenare poate fi declanşată termic. 8.1.Baze teoretice ale chimiei Aceste stări corespund unei conformaţii a moleculelor în care atomii ocupă temporar sau permanent anumite poziţii în spaţiu. -iliden în cazul radicalilor divalenţi cu cele două valenţe libere la acelaşi atom de carbon. Asemănări şi deosebiri între efectele inductiv şi electromer. izoalcani. Radicalii se denumesc prin înlocuirea sufixului an cu: -il în cazul radicalilor monovalenţi. etan. De exemplu clorurarea metanului conduce la obţinerea unui amestec de derivaţi cloruraţi: 49 . Hidrocarburi saturate 8.la numele hidrocarburii. Diferenţa energetică între aceşti doi conformeri este mică. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. iar când catena este ramificată cu trei grupe metil la unul din capetele catenei se foloseşte prefixul neo-. Conformaţia intercalată este mai săracă în energie şi ca urmare mai stabilă iar conformaţia eclipsată este mai bogată în energie deci mai instabilă. În moleculele alcanilor apar numai legături σ. -in în cazul radicalilor trivalenţi. în care lanţul atomilor de C este liniar. Alcanii se clasifică în: alcani normali. Excepţie fac primii patru alcani din seria omologă (metan. Hidrocarburi 8.

2.CH4 +Cl2 -HCl CH3Cl +Cl2 -HCl CH 2Cl2 +Cl2 -HCl CHCl3 +Cl2 -HCl CCl4 Baze teoretice ale chimiei a2. În cazul ciclopropanului: 50 . La temperatura de 1200oC alcanii suferă un proces de dehidrogenare obţinându-se negrul AlCl 3. Grupa nitro se +HNO poate lega la oricare din atomii de C din catenă. datorită tensiunii mari din cicluri. 8. În condiţiile energice ale reacţiei se pot obţine. în funcţie de care se pot obţine alcooli. După numărul de cicluri aceste hidrocarburi pot fi monociclice cu formula generală CnH2n şi biciclice cu formula generală CnH2n-2: Denumirea cicloalcanilor se face prin adăugarea prefixului ciclo. Cicloalcani Cicloalcanii sunt hidrocarburi saturate ciclice. în anumite condiţii de temperatură şi în prezenţa catalizatorilor. aldehide sau acizi organici Oxidarea totală pune în libertate o cantitate mare de energie şi de aceea alcanii sunt utilizaţi drept combustibili. Dehidrogenarea constă în eliminarea atomilor de hidrogen. în fază gazoasă.1. alcanului CH -H2 3 2 3 3 H3C H2 C CH3 +HNO 3 H3C H2 C CH2NO2 NO2 b. AlBr3 de fum: CH2 CH2 CH2 CH3 CH3 CH3 CH CH2 CH 3 500oC c.la numele alcanului cu acelaşi număr de atomi de carbon. -H H datorită scindării catenei H C C şi nitroderivaţi ai omologilor inferiori ai alcanului supus nitrării. Radicalii cicloalcanilor se denumesc asemănător cu cei ai alcanilor Proprietăţi chimice Reacţii de adiţie În ciclurile de 3 şi 4 atomi de carbon. Reacţia de nitrare se realizează la temperaturi ridicate. În timpul la +Cr2O3 H3C H2C CH2 + H2 o acestui proces500 C produce ruperea unor legături C-C rezultând un amestec complex de alcani şi se alchene inferioare (reacţie de cracare) precum şi reacţii de dehidrogenare. în prezenţa catalizatorilor şi CH3 COOH conduce la izoalcanii corespunzători: e) Reacţia de oxidare se desfăţoară în condiţii diferite. Poziţia substituenţilor se reprezintă prin cifre. Descompunerea termică a alcanilor cu doi sau mai mulţi atomi de C în moleculă se realizează CH3 temperaturi a căror valori sunt invers proporţionale cu lungimea catenei. reacţia de adiţie are loc cu deschiderea ciclurilor şi adiţionarea la capetele catenei.CH3 rezultând hidrocarburi nesaturate: CH3 H3C CH2OH d) CH3 Reacţia de CH3 CHO izomerizare se desfăşoară la temperatură.

Hidrocarburi nesaturate 8. este acelaşi. indiferent de cicloalcanul de la care se pleacă. 7. R C R CH2 + X + Y + - R C R X CH2 Y -I 51 . Radicalii monovalenţi derivaţi de la alchene au terminaţia –enil Proprietăţi chimice Reacţia de adiţie are loc prin desfacerea legăturii π şi adiţionarea reactanţilor printr-un mecanism de adiţie electrofilă. la echilibru.H2 H 3C H2 C OSO3H CH3 Baze teoretice ale chimiei Ciclobutanul. CH 3 ciclohexan (75%) metilciclopentan (25%) TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 6. Adiţia reactanţilor heterogeni este legată de efectul inductiv al radicalilor alchil legaţi de atomul de C care poate să fie atrăgător (-I) sau respingător de electroni (+I). Reacţii chimice specifice alcanilor şi izoalcanilor.2. Reactivitatea cicloalcanilor. Raportul între reactant şi produsul de reacţie.2. participă numai la reacţii de hidrogenare care se desfăţoară cu deschiderea ciclului: Reacţii de Izomerizare Au loc în prezenţa catalizatorilor AlCl3. AlBr3. 8. În funcţie de aceasta adiţia este orientată în mod diferit.1. Dubla legătură se notează în catenă cu cele mai mici cifre. fiind mai stabil. Denumirea alchenelor se face prin înlocuirea sufixului -an din numele alcanului cu sufixul – enă. Alchene Sunt hidrocarburi aciclice nesaturate cu o legătură dublă în moleculă şi cu formula generală CnH2n.

Acestea.2-diol Reacţia de oxidare se desfăşoară: -în prezenţa peracizilor când se obţin eteri ciclici. R C R CH R1 + 3 O KMnO4 H 2SO4 R R C O + R1 C OH O cetonă acid carboxilic Reacţia de polimerizare decurge cu formarea unor compuşi macromoleculari numişi polimeri (n este gradul mediu de polimerizare). acidul sulfuric. Hidrocarburile cu mai multe legături duble se numesc cumulene. acidul hipocloros. Electronii π sunt delocalizaţi la nivelul celor 4 atomi de carbon din catenă. La hidrocarburile de acest tip apar proprietăţi chimice caracteristice. acidul bromhidric. Alcadiene Sunt hidrocarburi nesaturate aciclice cu două legături duble în moleculă. Reacţia de hidroxilare a alchenelor se petrece în condiţii blânde.Baze teoretice ale chimiei R C R CH2 + X+ + YR Y X R C CH2 +I Alchenele pot participa la reacţii de adiţie cu bromul.2. nCH2 CH2 CH2 CH3 n etenă (monomer) polietenă (polimer) 8. La alcadienele cu legături duble conjugate există interacţiune între electronii π ai celor două legături. în prezenţa apei. în mediu acid. Alcadienele au numele format din numele alcanului la care se adaugă sufixul -dienă cu precizarea poziţiei legăturilor duble prin cele mai mici numere. rezultă compuşi carbonilici şi acizi carboxilici în funcţie de structura alchenei. în prezenţa KMnO4 sau pentoxidului de osmiu: H2C C C + 2HOH OsO4 OH HO Os OH OH C OH O C OH CH2 + H2OsO 4 osmiatul alchenei O 1. conduc la compuşi carbonilici O CH3 O CH CH CH 3 + O 3 CH3 H C O H C O CH 3 HOH 2CH3 C H +H2O2 ozonida 2-butenei aldehidă acetică -în prezenţa oxidanţilor (KMnO4). numiţi epoxizi O C C + CH3 C C O O H C + CH3 COOH acid peracetic O epoxid -în prezenţa ozonului când. apa etc. conjugate şi izolate. la temperaturi scăzute se obţin ozonide instabile.2. Legăturile duble pot fi: cumulate. Formula generală este CnH2n-2. 52 .

2. deoarece intermediar se formează ioni alilici care vor reacţiona cu ionul clor nucleofil (Cl-) în poziţia 2 sau în poziţia 4: Cl CH2 + _ H2C + CH CH CH 2 + Cl Cl CH ion alilic CH CH 2 Cl + H2C CH C CH 2 + Cl- CH2 CH CH CH 2 CH2 Cl CH CH CH 2 Cl 1. adiţie 1-2. Alchine Alchinele au numele format din numele alcanului corespunzător la care se adaugă sufixul -ină. Cel mai simplu termen al seriei este etina (acetilenă). Proprietăţi chimice Reacţii de adiţie La legătura triplă se adiţionează aceeaşi reactivi ca la legătura dublă. Formula generală a seriei omologe este CnH2n-2. 53 . cât şi la capetele sistemului. 3-4. 1-4 şi conduce la formarea de polimeri. Adiţia 1-4 poate fi cis sau trans. Reacţia de polimerizare are loc în poziţiile 1-2. 4 H2C n 1 H2C 3 CH 2 CH H 2C H2C CH sau CH HC CH2 n H CH2 CH CH CH2 H 3C H 2C C H trans C CH 2 C cis C CH3 H H HC CH2 Un reprezentant important al alcadienelor este butadiena care intră în structura terpenelor.3. Alcadienele cu mai multe legături duble conjugate importante din punct de vedere biologic sunt hidrocarburile carotenoidice prezente în special în organismele vegetale şi mai puţin în cele animale. pănă la saturaţi. steroidelor. a cauciucului natural etc.2-diclorbutenă Adiţia acidului clorhidric decurge după acelaşi mecanism iar a hidrogenului este o adiţie 1-4. Reacţia decurge în două etape.4-diclorbutenă Cl Cl 1.Baze teoretice ale chimiei Proprietăţi chimice Reacţia de adiţie Adiţia clorului se poate realiza atât la una din dublele legături. 8. adiţie 1-4.

Reacţia de nitrare a benzenului conduce la obţinerea nitrobenzenului: + HO-NO2 -H2O NO 2 Reacţia de sulfonare a benzenului conduce la obţinerea acidului benzensulfonic: + HO-SO 3H -H2O SO3H Reacţia de clorurare a benzenului conduce la obţinerea clorbenzenului: 54 . Hidrocarburi aromatice 8. fiind un enol. meta (m). 3. În general denumirea se face prin adăugarea numelor substituenţilor la terminaţia benzen. Reacţii de adiţie la legătura triplă. Reacţii chimice datorate prezenţei dublei legături în moleculele compuşilor organici. HC CH + H 2O H 2C CHOH + H 2 H3 C Adiţia alcoolilor şi acizilor se face asemănător cu adiţia apei Reacţia de polimerizare conduce la obţinerea unor produşi diferiţi în funcţie de condiţiile de reacţie. Reacţii ale grupelor metinice au loc datorită hibridizării sp a atomului de carbon triplu legat. Câteva exemple de radicali ai hidrocarburilor aromatice sunt: CH2 CH CH3 CH3 fenil o-fenilen benzil benziliden o-tolil p-tolil Proprietăţi chimice Reacţiile de substituţie (nitrare. Dacă benzenul este substituit cu 2 radicali diferiţi denumirea se face în ordinea lor alfabetică. clorurare. se izomerizează conducând la obţinerea acetaldehidei. alchilare etc.3. Cea mai simplă hidrocarbură din această clasă este benzenul cu atomul de carbon în stare de hibridizare sp2.) au loc în condiţii blânde prin atacul unor reactanţi electrofili (x+) sau a unor molecule polarizabile x+-y-.1.3. sulfonare. formula generală CnH2n-6 iar denumirea lor nu urmează o anumită regulă. Arenele conţin în moleculă unul sau mai multe cicluri cu 6 atomi de carbon. Hidrocarburi aromatice mononucleare Aceste hidrocarburi au denumirea generică arene. 2. Derivaţii disubstituiţi ai benzenului se denumesc în mod obişnuit prin intermediul prefixelor orto (o). Astfel la temperaturi de 600-800oC produsul principal al reacţiei de polimerizare a etinei este benzenul iar în prezenţa catalizatorilor polimerizarea condice la obţinerea vinilacetilenei. Atomii de H pot fi înlocuiţi cu metale. Influenţa prezenţei a două legături duble asupra reactivităţii alcadienelor. HC CH + Na HC CHNa + 1/ 2H2 C H O TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1.Baze teoretice ale chimiei Hidrogenarea poate decurge parţial sau total C C + H2 C H C H + H2 H2 C H2 C Halogenarea decurge direct iar hidracizii reacţionează sub acţiunea catalitică a clorurii mercurice Adiţia apei se face prin intermediarul alcoolului vinilic care. 8. para (p).

NO. 250 oC Reacţia de adiţie a halogenilor are loc în prezenţa luminii şi conduce în cazul benzenului la obţinerea unui amestec de cinci izomeri ai hexaclorciclohexanului. O + CH3-C Cl AlCl3 -HCl C O CH3 Un substituent preexistent în nucleul aromatic poate influenţa repartiţia electronilor prin efect electromer şi prin efect inductiv. Astfel. -OH. acidul izoftalic. mărind preferenţial reactivitatea în poziţiile o şi p. acidul tereftalic): CH3 CH3 +6O KMnO4. un substituent de ordinul I (-NH2. În funcţie de agentul de alchilare.Baze teoretice ale chimiei + Cl-Cl -HCl Cl Reacţia de alchilare se petrece în prezenţă de catalizatori. preferenţial în poziţiile o şi p. în cazul benzenului. O O + 3O 3 O O O O O O O +3H2O -3H2O 2 HC HC O O HCl Reacţia de oxidare în prezenţa sărurilor de Mg. H2SO4 -2H2O COOH COOH CH3 KMnO4. + 3Cl2 lumina H Cl H Cl Cl H Cl H Cl H Reacţia de adiţie a ozonului la benzen conduce la obţinerea intermediară a ozonidei benzenului. Ca urmare substituţia are loc în poziţia m. m-xilen. Substituenţii respingători de electroni conduc la o reactivitate mai mare a nucleului aromatic comparativ cu reactivitatea benzenului. Ca la temperatura de 100oC se petrece la atomul de carbon legat de inelul aromatic conducând la obţinerea de cetone: CH2-CH3 + O2 100oC -H 2O C O CH3 Prin oxidarea xilenilor (o-xilen. H2SO4 -2H2O COOH +6O CH3 COOH 55 . -R=radical alchil) orientează un al II-lea substituent sau substituţia în poziţiile o şi p Substituenţii atrăgători de electroni vor diminua activitatea nucleului benzenic. Substituenţii de ordinul II au la atomul legat direct de nucleu legături duble sau triple (NO2. Co. -X. se obţine etilbenzen sau fenil-metil-cetonă. CN) Reacţiile de adiţie se desfăşoară în condiţii energice Hidrogenarea se petrece la temperaturi ridicate şi în prezenţa catalizatorilor: + 3H 2 Pt. p-xilen) se obţin acizii aromatici dicarboxilici corespunzători (acidul ftalic. produsul final fiind glioxalul.

Caracterul aromatic este diminuat comparativ cu arenele mononucleare. Hidrocarburi aromatice polinucleare Difenilul (bifenil) este o hidrocarbură aromatică polinucleară cu inele izolate care se obţine din benzen prin dehidrogenare la temperatura de 700oC. 8 – poziţii α.2. 7 – poziţii β. la acid α sau βnaftalinsulfonic: 8 7 6 5 SO 3H 9 1 2 3 4 + HO-SO 3H 140oC -H 2O -H2O 160oC SO 3H 10 Nitrarea naftalinei conduce la obţinerea α-nitronaftalinei iar alchilarea la un amestec de α şi β. 2. H2SO4 -2H2O COOH COOH +6O CH3 La temperaturi ridicate şi în prezenţa catalizatorului V2O5 benzenul se oxidează până la anhidridă malică: 8.Baze teoretice ale chimiei CH3 KMnO4. adiţie şi oxidare.3. 5. în funcţie de temperatura la care se desfăşoară. 3.acetil naftalină. 2 700oC -H2 Difenilul participă la reacţii de substituţie electrofilă. Poziţiile α sunt mai reactive decât β.naftalina participă la reacţii de substituţie în condiţii energice.4-naftochinona. anhidrida ftalică): 56 . Reacţii de substituţie . Reacţiile de adiţie se desfăşoară în condiţii blânde Hidrogenarea de exemplu conduce la obţinerea tetrahidronaftalinei (tetralina) şi decahidronaftalinei (decalina): + 2H 2 Ni + 3H2 Ni Reacţiile de oxidare decurg mai uşor decât în cazul benzenului şi conduc la compuşi diferiţi în funcţie de condiţiile de reacţie (1. Poate prezenta izomeri de poziţie: 1. 6. Este considerat benzen substiuit cu un inel aromatic. Proprietăţi chimice Legăturile C-C sunt inegale în naftalină. Sulfonarea conduce. Difenilmetanul şi trifenilmetanul sunt hidrocarburi care stau la baza structurii unor coloranţi: CH2 CH Naftalina este o hidrocarbură aromatică poliucleară cu două inele condensate liniar. 4.

TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. Compuşi organici cu funcţiuni simple Cea mai mare parte a moleculelor organice conţin şi alte elemente pe lângă C şi H. enoli şi fenoli. 8 – izomeri α. Fenantrenul are caracter aromatic mai pronunţat decât al naftalinei motiv pentru care reacţiile de adiţie şi oxidare se desfăşoară în condiţii mai blânde. 9. 7 – izomeri β. izomer al antracenului: 12 11 1 9 10 5 13 8 7 6 14 2 3 4 Poziţiile reactive sunt 6. Atomii sau grupele de atomi denumite grupe funcţionale se află în structura substanţelor organice numite derivaţi funcţionali. 5. CH3COOH -H2O C O COOH +3O Cr2O3. Compuşi hidroxilici Sunt compuşi organici care conţin în moleculă gruparea funcţională hidroxil (-OH). Fenantrenul este o hidrocarbură aromatică polinucleară cu inele condensate angular.1. -H2O COOH -H2O C O O C O Antracenul este o hidrocarbură aromatică polinucleară cu trei cicluri aromatice condensate: 8 7 6 5 10 4 9 1 2 3 Antracenul poate prezenta mai mulţi izomeri de poziţie:1. Reacţia de oxidare a hidrocarburilor aromatice mononucleare.1.1. în unele steroide etc. 9. 2. Alcooli Au gruparea –OH legată de un atom de C hibridizat sp 3 care aparţine catenei unui alcan sau izoalcan. 3. Antracenul poate participa la reacţii de adiţie şi oxidare fiind important în structura unor coloranţi antrachinonici. Poziţiile cele mai reactive sunt poziţiile mezo. 6. 3. 9. 2. Reactivitatea izomerilor hidrocarburilor aromatice polinucleare. codeină). În funcţie de starea de hibridizare a atomilor de carbon de care este legată gruparea funcţională se împart în alcooli. Poziţia grupelor OH se specifică 57 . CH3COOH -2CO 2. 7.Baze teoretice ale chimiei O C +3O Cr2O3. porţiunii saturate a unei alchene sau catenei laterale a unei arene. În natură fenantrenul apare în structura unor alcaloizi (morfină. 4. Denumirea alcoolilor se face prin adaugarea sufixului –ol la numele alcanului sau a sufixului – ic la numele radicalului monovalent precedat de cuvântul alcool. 9. Radicali ai hidrocarburilor aromatice mononucleare. 10 – izomeri mezo.

Proprietăţi chimice Alcoolii au caracter amfoter adică se comportă atât ca acizi slabi cât şi ca baze slabe în funcţie de condiţiile de reacţie.Baze teoretice ale chimiei printr-un număr ales în aşa fel încât să fie cel mai mic număr de ordine. elimină apă intermolecular rezultând eteri: 2C2H5-OH H 2SO4. H3PO 4 140oC C 2H5-O-C2H 5 +H2O C2H5-ONa +1/2H2 Diolii. prin eliminare de apă intramolecular conduc la obţinerea intermediară a unui enol instabil care trece în compuşi carbonilici: O CH2-CH2 OH OH H2SO4 (ZnCl2) -H2O H2C CH OH CH3 C H Diolii superiori prin deshidratare intramoleculară conduc la obţinerea de eteri ciclici CH2 CH2 CH2 CH2 OH OH -H2O CH2 CH2 CH2 O CH2 Glicerina. de exemplu cu sodiul metalic rezultând etoxid de sodiu: C 2H5-OH + Na Reacţii de eliminare a apei Când alcoolii sunt încălziţi până la temperatura de 140 oC. Reacţii la legătura C-OH Substituţia grupei OH se realizează în reacţie cu halogenuri de alchil sau acid clorhidric rezultând derivaţi halogenaţi: Reacţia de eliminare a apei se realizează intramolecular în prezenţa acizilor tari rezultând esteri care. Reacţii la legătura O-H Reacţii de substituţie a atomului de H Alcoolul etilic poate să reacţioneze. la temperatura de 170 oC. prin deshidratare intramoleculară. a. elimină acidul rezultând alchena corespunzătoare: C 2H5-OH + CH3Cl C2H5-Cl +CH3OH 58 . conduce la o aldehidă nesaturată numită acroleină: CH2 CH CH2 OH OH OH H 2SO4 -H2O CH2 CH CH OH OH CH2 CH2 O C H OH -H2O CH2 CH O C H Reacţiile de esterificare conduc la obţinerea de esteri. Radicalii proveniţi din alcooli se numesc radicali alcoxil. b. Reacţia de esterificare a glicerinei cu acid fosforic duce la obţinerea acidului α-glicerinfosforic R CH2OH + HO-SO 3H -H2O +H2O R CH2-O-SO3H OH OH CH2 CH CH2 OH OH OH + HO P OH OH -H2O CH2 CH CH2 O OH OH P OH OH Cu acizii organici alcoolii reacţionează formând esteri organici. Cu acizii anorganici alcoolii reacţionează formând esteri anorganici. Esterificarea glicerinei cu acid stearic conduce la obţinerea tristearinei iar dacă procesul se conduce simultan cu acizi graşi şi acid fosforic rezultă esteri numiţi acizi fosfatidici. în prezenţa acidului sulfuric. în prezenţa acizilor concentraţi.

parţial hidrolizaţi în soluţie apoasă (au reacţie bazică) compuşi din care fenolii pot fi puşi în libertate prin acidulare cu acizi slabi (acid carbonic). Ca urmare legătura O-H se scindează mai uşor. Metilfenolii se numesc cresoli iar dimetilfenolii se numesc xilenoli Proprietăţi chimice a. R CH2OH + O H2SO4 (ZnCl2) -H2O CH3-COOH Reacţia de dehidrogenare catalitică a alcoolilor.1. Fenoli Fenolii sunt derivaţi hidroxilici în care gruparea –OH este legată de un atom de C dintr-un nucleu aromatic hibridizat sp2. enolul este mult mai stabil putând fi evidenţiat alături de tautomerul carbonilic.2. nitro sau carbonil.1. conducând la fenoxizi. Ca şi în cazul alcoolilor fenolii pot fi monohidroxilici (monofenoli) dihidroxilici (difenoli) polihidroxilici (polifenoli).3. Determinate de prezenţa grupei –OH Fenolii au caracter acid mai pronunţat decât alcoolii. Astfel. fenolii reacţionează cu metalele alcaline şi cu hidroxizii alcalini. reacţia de oxidare a alcoolilor primari conduce la aldehide iar a alcoolilor secundari la cetone: O R R CH2OH + O CHOH + O R -H2O -H2O R R C C H O R Oxidarea în condiţii blânde a glicerinei. dar mult mai slab decât acizii organici datorită conjugării electronilor neparticipanţi ai oxigenului cu electronii π din sistemul aromatic. grupări care stabilizează legătura dublă. Dacă de al doilea atom de C al dublei legături este legată o grupare carboxil. secundar: H3C H3C CH2OH CH OH Cu O H3C H3C -H2 ZnO CH3 -H2 C C O H CH 3 9. în prezenţa catalizatorilor metale sau oxizi de metale. aldehide sau cetone. C6H5-OH + NaOH C6H5-O-Na + + H 2O Acilarea grupelor –OH din moleculele fenolilor se realizează cu acizi carboxilici sau derivaţi funcţionali ai acestora cum ar fi anhidride sau cloruri acide: 59 . C H CH OH 9. fapt care conduce la ionizarea mai accentuată a fenolilor comparativ cu alcoolii. cu apă de brom. daca în reacţie este implicat un alcool primar sau. cu sistemul oxidant permanganat de potasiu şi acid sulfuric rezultă acizi carboxilici. conduce la dihidroxiacetonă: În condiţii energice. Enoli Reprezintă compuşi hidroxilici în care grupa OH este legată de un atom de C care aparţine unei legături duble: R Enolii simpli nu sunt substanţe stabile ci se transformă în aldehide sau cetone. respectiv.Baze teoretice ale chimiei C2H5-OH + HO-SO3H -H2O C2H5-O-SO3H 170 C -H2SO 4 o H 2C CH2 Reacţia de oxidare În condiţii blânde. Transformarea se datorează polarităţii grupei OH care permite desprinderea H de O (tautomerie). conduce la compuşi carbonilici.

Amine Sunt compuşi organici care conţin în moleculă una sau mai multe grupări aminice (-NH2). cu acid azotic diluat: OH + HO-NO2 OH OH NO2 + OH NO 2 OH NO2 + HO-NO2 O2N NO 2 NO2 Alchilarea are loc în prezenţa catalizatorilor: OH + CH3 CH2 Cl AlCl3 -HCl OH C2H5 Oxidarea fenolilor şi difenolilor se realizează mai uşor decât în cazul hidrocarburilor aromatice corespunzătoare. identici (eteri simetrici) sau diferiţi (eteri asimetrici sau micşti). Tioeterii (sulfurile) sunt consideraţi derivaţi ai hidrogenului sulfurat în care ambii atomi de hidrogen sunt înlocuiţi cu radicali hidrocarbonaţi. Mulţi dintre aceşti compuşi organici au denumiri tehnice. orientează substituţia electrofilă în poziţiile o şi p.Baze teoretice ale chimiei O CH3 OH + CH3 C O O OH + CH3 C C O O O C CH3 + CH3 COOH O O C CH3 + HCl Cl b. Spre deosebire de eteri în locul atomului de oxigen se află se află atomul de sulf. Pot fi considerate derivaţi ai amoniacului rezultaţi prin înlocuirea parţială sau totală a hidrogenului cu radicali hidrocarbonaţi. radical alchil sau radical acil.2. Nitrarea se realizează în condiţii mai blânde decât la hidrocarburile aromatice. substituent de ordinul I. Determinate de prezenţa nucleului aromatic Caracteristice sunt reacţiile de substituţie care se desfăşoară mult mai uşor decât la hidrocarburile aromatice datorită efectului electromer pozitiv (+Es) al grupei OH care activează nucleul aromatic. Compuşii de acest tip conţin în moleculă în moleculă gruparea peroxi (-O-O-). 9. Peroxizii sunt consideraţi derivaţi ai apei oxigenate rezultaţi în urma înlocuirii unui atom de H cu un metal. Denumirea aminelor se face adăugând cuvântul amină la numele radicalului monovalent. Spre exemplu hidrochinona se oxidează uşor la p-benzochinonă: OH +O O -H2O OH O Derivaţii funcţionali ai compuşilor hidroxilici rezultaţi prin înlocuirea atomului de hidrogen hidroxilic cu un radical hidrocarbonat poartă numele de eteri şi au formula generală R-O-R. uzuale. Cei doi radicali pot fi alifatici sau aromatici. OH. 60 .

Proprietăţi chimice Atomul de azot hibridizat sp3 din gruparea aminică este legat prin legături σ de atomul de hidrogen şi de radicalul hidrocarbonat. Denumirea aldehidelor se face prin adăugarea sufixului -al la numele alcanului corespunzător iar a cetonelor prin adăugarea sufixului –onă la numele alcanului corespunzător. Oxigenul. H2O C6 H 5 OH + HCl + N2 Aminele secundare reacţionează cu acidul azotos formând nitrozoderivaţi: CH 3 NHO C 6H 5 NH 2 + CH 3Cl AlCl3 CH 3 +HCl Reacţia de substituţie (alchilare) la nucleul aromatic are loc în poziţiile o şi p: NH 2 9.3. Bazicitatea aminelor alifatice este mai mare decât a amoniacului şi aceasta creşte în sensul amină primară. Reacţii de adiţie 61 .Baze teoretice ale chimiei Compuşii cu N tetracovalent care sunt derivaţi de substituţie ai ionului de amoniu se denumesc ca săruri cuaternare de amoniu. terţiară. Bazicitatea aminelor aromatice este mai mică decât a celor alifatice datorită efectului de conjugare dintre electronii p neparticipanţi cu electronii π ai sistemului aromatic. atrage electronii π ai legăturii duble. determinând polarizarea legăturii C-O. Reactivitatea aldehidelor este superioară cetonelor. secundară. Proprietăţi chimice Grupa carbonil are o reactivitate mare datorită diferenţei de electronegativitate dintre oxigen şi carbon. Această comportare uşurează desfăşurarea reacţiilor de adiţie ale unor reactanţi polari. Atomul de azot are o pereche de electroni neparticipanţi care conferă aminelor caracter bazic. mai electronegativ. Această comportare este datorată efectului +Is al radicalului alchil care măreşte densitatea de electroni la atomul de azot. Compuşi carbonilici Combinaţiile care conţin grupa carbonil sunt aldehide (grupa carbonil se leagă de un radical organic şi un atom de H) şi cetone (grupa carbonil se leagă de doi radicali organici identici sau diferiţi). În soluţii apoase aminele formează hidroxizi complet ionizaţi: CH 3 NH2 + HOH În prezenţa acizilor minerali rezultă săruri solubile: C6 H 5 C2 H 5 CH 3 NH3 + HO + + C O CH 3 NH2 + HCl NH2 + Cl C O CH 3 C6 H 5 Acilarea aminelor se realizează cu acizi organici sau derivaţi funcţionali ai acestora: -HCl NH3 + Cl NH C2 H 5 Reacţia cu acidul azotos Aminele alifatice primare formează cu acidul azotos alcooli: Aminele aromatice primare formează cu acidul azotos în mediu de HCl săruri de diazoniu instabile la temperatură: C6 H 5 CH 3 CH 3 NH2 + ONOH CH 3 OH + H 2O + N2 - NH2 + ONOH + HCl NH2 + HONO -H O 2 C6 H 5 -2H2O C6 H 5 N N N Cl- + T oC.

În urma reacţiei de condensare între aldehide şi amine rezultă imine substituite (baze Schiff).HOH R Semiacetalizarea şi semicetalizarea prezintă interes în cazul monozaharidelor unde procesul se realizează între funcţia carbonil şi una din grupele oxidril din moleculă. cum ar fi amine şi nitroderivaţi: . Adiţia disulfitului de sodiu la toate aldehidele şi la cetonele alifatice conduce la obţinerea de săruri ale unor acizi sulfonici frumos cristalizate. NO2). se condensează dând naştere unui aldol (reacţia se numeşte condensare aldolică). CN. Na metalic. CH2 sau CH3 (componenta metilenică) cu reactivitate mărită de vecinătatea unei grupe reactivante (CO. Un exemplu este condensarea aldehidei benzoice cu anilina care conduce la Nbenziliden anilina.HOH H3C H C O CH C H Se pot condensa între ele aldehide identice sau diferite. obţinându-se hidraţi stabili care pot fi izolaţi. Compuşii carbonilici se condensează cu derivaţi funcţionali care conţin în moleculă azot. aldehida crotonică (condensare crotonică). Aceste reacţii sunt de mai multe tipuri. O H3C C R + HCH2 O C H H3C OH C H CH2 C O T oC H . Reacţiile de condensare conduc la o nouă legătură C-C rezultată ca urmare a unor adiţii şi substituţii între un compus cu grupă carbonil (componenta carbonilică) şi substanţe care conţin o grupă CH. Reacţia se petrece cu exces de alcool. COOH. se manifestă o tendinţă mai accentuată de a adiţiona apa comparativ cu aldehidele şi cetonele alifatice simple. 62 . deoarece la îndepărtarea excesului de apă trec din nou în compuşii carbonilici iniţiali: O R C H + HOH R C OH H H În cazul în care compuşii carbonilici conţin grupe cu efect inductiv negativ în poziţia α faţă de grupa carbonil. amalgam de sodiu) rezultând alcooli primari sau secundari după cum adiţia are loc la aldehide sau respectiv cetone.HOH R OR' C H OR' OR' C R OR' O R C R + HOR ' R + HOR' . La T=80100oC sau în prezenţa catalizatorilor acizi sau baze. se deshidratează intramolecular conducând la o aldehidă nesaturată. Două molecule de acetaldehidă spre exemplu. Adiţia alcoolilor la aldehide şi cetone conduce la formarea semiacetalilor şi respectiv semicetalilor. Condensarea compuşilor carbonilici între ei se petrece în cataliză acidă sau bazică. b. în cataliză acidă sau bazică: O R C H + HOR ' R OH C H OR OH C R OR' ' + HOR' . a. folosite pentru separarea aldehidelor şi cetonelor din amestecurile lor cu alte substanţe: O R C H + NaHSO 3 R C ONa H SO3H Adiţia acidului cianhidric este o reacţie reversibilă care se realizează în cataliză bazică rezultând cianhidrine ale aldehidelor sau cetonelor. Aldehidele aromatice se pot condensa numai cu aldehide alifatice. Adiţia hidrogenului se realizează în prezenţa catalizatorilor (Ni.Baze teoretice ale chimiei Aldehidele şi cetonele inferiare reacţionează cu apa formând hidraţi care nu pot fi izolaţi. Pt. Are loc adiţia componentei metilenice la grupa carbonil. Pd-fin divizate.

4-dinitrofenilhidrazina şi semicarbazida este o reacţie specifică pentru identificarea şi dozarea compuşilor carbonilici care conduce la 2. compuşi cristalizaţi care pot fi utilizaţi pentru caracterizarea şi dozarea compuşilor carbonilici. Glucide Din punct de vedere cantitativ.3. Soluţia amoniacală de azotat de argint (reactiv Tollens). După natura grupării carbonilice monoglucidele pot fi aldoze (au în moleculă gruparea aldehidică) şi cetoze (au în moleculă gruparea cetonică): 63 . De asemenea.HOH R C H N NH 2 + O H O R C R . se află în compoziţia oricărui organism viu.HOH R C R N OH N OH Aldehidele şi cetonele se condensează cu hidrazina rezultând hidrazone. aldazine şi cetazine. 9. Ag). În condiţiile unui exces de componentă carbonilică rezultă azine. După numărul atomilor de carbon din moleculă monoglucidele pot fi trioze. hexoze. Din punct de vedere structural glucidele se împart în monoglucide. acidului azotic.HOH C6H5 H C N C 6H 5 Aldehidele şi cetonele se condensează cu hidroxilamina rezultând oxime (aldoxime şi cetoxime). bicromatului de potasiu. Reacţia se poate desfăşura în prezenţa. pentoze. heptoze etc. oligoglucide şi poliglucide. unde reprezintă surse de energie şi au rol structural (plastic). cloroform.HOH R C H N N C H Condensarea cu fenilhidrazina se realizează uşor atât cu aldehide cât şi cu cetone conducând la fenilhidrazone. În cazul aldehidelor reacţia este: R C H + NH 2 NH 2 .Baze teoretice ale chimiei O C6H5 C H + HCH2 C6H5 . glucidele reprezintă cea mai importantă clasă de substanţe organice naturale. Condensarea cu 2. tetroze. substanţe utilizate pentru identificarea şi caracterizarea compuşilor carbonilici.4-dinitrofenilhidrazone colorate în galben-orange până la roşu cu spectre UV caracteristice Reacţii de substituţie în poziţia α faţă de grupa carbonil Compuşii carbonilici pot reacţiona cu halogenii în prezenţa luminii rezultând derivaţi de substituţie care în mediu alcalin se descompun cu formare de haloform (bromoform. Libere sau sub formă de derivaţi. alcalinizată. cu lanţ C-C neîntrerupt şi formula brută CnH2nOn. Monoglucidele (oze) sunt combinaţii naturale polihidroxicarbonilice. se reduce în prezenţa aldehidelor cu depunere de Ag metalic. aldehidele reduc soluţiile alcaline ale ionului cupric precipitând oxidul cupros de culoare roşu-cărămiziu.3HBr H3C C CBr 3 NaOH CHBr 3 + H3C COOH Reacţii specifice aldehidelor Una din aceste reacţii este reacţia de oxidare care conduce la acizi. permanganatului de potasiu. iodoform) O O H3C C + 3Br2 CH3 lumina .HOH R C H + NH2 OH . O R C H O R C R + NH 2 OH . În ultimul caz funcţia carbonil se oxidează la carboxil iar combinaţia complexă se reduce. polihidroxialdehide sau polixidroxicetone.1. a unor combinaţii complexe ale unor metale tranziţionale (Cu.

atomul de oxigen aflându-se la distanţa cea mai mare în raport cu observatorul. Monoglucidele provenite pe aceeaşi cale din L-gliceraldehidă constituie seria L. Toate monoglucidele care. Ciclul piranozic sau furanozic este imaginat perpendicular pe planul hârtiei. în cazul glucozei: H H HO H H C C C C C O OH H OH OH H H HO H H C C C C C CH 2OH OH OH H OH O În structura astfel rezultată. formează seria D. Prin urmare. însă nu reflectă unele proprietăţi ale acestora. toate ozele conţin cel puţin un atom de carbon asimetric (chiral) ceea ce înseamnă că prezintă izomerie optică. iar β-anomerul are configuraţia opusă la cei doi atomi de carbon.şi β-anomeri. Anomerul α desemnează forma în care orientarea hidroxilului glicozidic este identică cu cea a hidroxilului de la atomul de carbon asimetric şi determină apartenenţa monoglucidei respective la seria D sau L. De exemplu. are aceeaşi configuraţie ca şi atomul de carbon asimetric din aldehida D. Se cunoaşte o aldotrioză (aldehida glicerică sau gliceraldehida) şi o cetotrioză (dihidroxiacetona). Ciclul cu 5 atomi se numeşte ciclu furanozic iar ciclul cu 6 atomi se numeşte ciclu piranozic.Baze teoretice ale chimiei H C CH O OH n CH 2 C CH O OH CH 2 OH OH n aldoză cetoză CH 2 OH Cele mai simple monoglucide sunt triozele. Substituenţii orientaţi în formele ciclice la dreapta liniei verticale se plasează în formulele de perspectivă sub CH 2 OH 64 . cel mai îndepărtat de grupa carbonil. Reprezentarea monoglucidelor prin formule liniare (aciclice) este utilă pentru compararea structurii diferitelor monoglucide. monoglucidele aparţin seriei D sau L dacă atomul de carbon asimetric. în locul grupei carbonil apare o nouă grupă –OH numită hidroxil glicozidic sau semiacetalic (semicetalic) care are o reactivitate mărită faţă de celelalte grupe -OH din moleculă.sau L-glicerică. Prin ciclizarea monoglucidelor apare un nou centru de asimetrie la atomul de carbon care a aparţinut grupei carbonil. Marea majoritate a monoglucidelor descoperite în natură fac parte din seria D deoarece organismele vii nu conţin enzimele capabile să metabolizeze ozele seriei L. pot fi obţinute din aldehida D-glicerică prin creşterea succesivă a catenei atomilor de carbon de la capătul cu grupa aldehidică. Un tablou mai complet asupra stării reale a moleculelor de monoglucide se obţine dacă formulele ciclice se reprezintă prin formule de perspectivă. Prezenţa acestui nou centru asimetric în molecula monoglucidelor face posibilă existenţa a doi stereoizomeri numiţi α. Două oze epimere diferă structural prin configuraţia unui singur atom de carbon asimetric. Aldozele cu peste 4 atomi de C în moleculă şi cetozele cu peste 5 atomi de C în moleculă pot da reacţii de ciclizare intramoleculară cu formare de semiacetali. teoretic. H C CH O OH CH 2 C O OH CH 2 OH gliceraldehida dihidroxiacetona CH 2 OH Cu excepţia dihidroxiacetonei. Legăturile dinspre observator se trasează cu linie groasă. respectiv semicetali (formule ciclice). Ozele mai prezintă un tip special de izomerie numită epimerie. La grupa carbonil din aldoze şi cetoze se adiţionează o grupă –OH din aceeaşi moleculă rezultând cicluri cu 5 sau 6 atomi dintre care unul de oxigen.

Grupa alcoolică primară. sau restul catenei de la atomul de carbon asimetric cu cel mai mare număr de ordine din ciclul piranozic sau furanozic se înscrie deasupra planului moleculei. Proprietăţi chimice Reacţia de reducere a monoglucidelor se petrece la nivelul grupei carbonil rezultând polioli. Reducerea triozelor conduce la trioli.glucopiranoza H OH β – D glucopiranoza În mod similar. iar cei dispuşi la stânga deasupra. sunt protejate (prin esterificare). cu excepţia celei de la C6.Baze teoretice ale chimiei planul heterociclului. sunt prezenţi în organismele vegetale: H H HO H H C C C C C O OH H OH OH +2H CH 2OH H HO H H C C C C OH H OH OH CH 2 OH D-glucoza CH 2OH D-glucitol Reacţia de oxidare conduce la produşi diferiţi în funcţie de condiţiile în care se realizează: • Oxidarea blândă cu apă de brom sau acizi diluaţi a aldozelor are loc la nivelul grupei carbonil şi conduce la obţinerea de acizi aldonici: H H HO H H C C C C C O OH H OH OH +O COOH H HO H H C C C C OH H OH OH CH 2 OH CH 2OH acid D-gluconic • Dacă grupa carbonil şi toate grupele OH. fructoza se ciclizează cu formarea unui ciclu furanozic. Aceeaşi regulă se aplică şi pentru grupa alcoolică primară legată la C-2 în piranozele sau furanozele provenite din cetoze. 6 CH 2OH H 4 CH 2OH O H 2 1 H OH 3 5 H H OH O H OH OH OH OH H OH H α – D. a hexozelor la hexitoli. substanţe nutritive cu gust dulce. a tetrozelor la tetritoli. oxidarea se petrece la nivelul funcţiei alcoolice terminale cu obţinerea de acizi uronici: H H HO H H C C C C C O OH H OH OH +2O -H2O H H HO H H C C C C C O OH H OH OH CH 2 OH COOH acid D-glucuronic • În prezenţa acidului azotic concentrat oxidarea are loc la nivelulo funcţiilor carbonil din aldoze şi alcoolică terminală cu obţinerea de acizi aldarici: 65 . a pentozelor la pentitoli. Unii dintre poliolii rezultaţi pe această cale. dacă atomul menţionat are configuraţie D şi sub acest plan în cazul în care atomul are configuraţia L.

H 2O CH 2OH H H OH OH O H O CH 3 H α-O-metilglucozid H OH Fragmentul de monoglucidă din molecula glicozidică se numeşte rest glicozidic sau glicon iar cealaltă componentă se numeşte aglicon. substanţe cristalizate. Eterificarea se realizează prin tratare cu alcool în prezenţă de HCl. Reacţia de condensare a aldozelor şi cetozelor cu hidroxilamina se petrece la nivelul funcţiei carbonil şi conduce la obţinerea de oxime. 66 . Sglicozide. CH 2OH H H OH OH H OH O H OH H + H2SO4 HCl . Are loc un proces de deshidratare intramoleculară când pentozele se transformă în furfurol iar hexozele în hidroximetil-furfurol: HOHC H2 C OH HO CHOH HC C H OH HC H2SO4 -3H2O CH C O C O HC H furfurol Reacţia de eterificare a glucidelor se petrece la oxidrilul glicozidic care este mai reactiv decât celelalte grupe OH din moleculă. Reacţia cu acizii minerali stă la baza identificării şi dozării monozaharidelor şi se desfăşoară cu acizi relativ concentraţi şi la temperatură. Forma cristalelor este specifică pentru fiecare oză şi de aceea această reacţie este utilizată la identificarea monoglucidelor.Baze teoretice ale chimiei H H HO H H C C C C C O OH H OH OH +3O -H 2O COOH H HO H H C C C C OH H OH OH CH 2 OH COOH acid glucaric Cetonele se oxidează în condiţii energice cu ruperea catenei reacţia conducând la obţinerea unui amestec de acizi. Glicozidele glucozei se numesc glucozide iar ale fructozei. H H HO H H C C C C C O OH H OH OH + H 2N-OH . Rezultă compuşi care se numesc glicozide. marea lor majoritate fiind toxice pentru om şi animale. În funcţie de natura atomului prin care se leagă cele două componente.H 2O H H HO H H C C C C C N OH H OH OH OH CH 2 OH CH 2 OH oxima glucozei Condensarea cu fenilhidrazina conduce la fenilhidrazone şi osazone. fructozide. N-glicozide. glicozidele sunt de mai multe tipuri: O-glicozide.Glicozidele sunt răspândite în natură.

caz în care diglucida rezultată nu are proprietăţi reducătoare (zaharoza. di. carbonaţi. Exemple sunt reacţiile cu reactivul Tollens şi reactivul Fehling folosite pentru recunoaşterea monoglucidelor naturale.1. Radicalii rezultaţi din acizi după îndepărtarea grupei –OH se numesc radicali acil. lactoza etc. Prezenţa substituenţilor în moleculele acizilor monocarboxilici produce efecte inductive care pot influenţa ionizarea şi ca urmare tăria acizilor Acizii monocarboxilici reacţionează cu metale reactive.5HCl C C C C C O O H O CO CO CH 3 CH 3 O O CH 3 CO H O H H CO CH 3 Interes prezintă esterii fosforici ai monozaharidelor care sunt intermediari metabolici Aldozele reacţionează cu combinaţii complexe ale metalelor tranziţionale oxidându-se la acizii aldonici corespunzători în timp ce combinaţia complexă este redusă. În soluţie apoasă acizii carboxilici sunt ionizaţi. CH 2 O CO CH 3 9. Acidul formic este cel mai tare acid din seria acizilor monocarboxilici. baze.Baze teoretice ale chimiei Reacţia de esterificare are loc în prezenţa acizilor carboxilici sau a derivaţilor lor funcţionali precum şi în prezenţa acizilor anorganici (H3PO4). Compuşi carboxilici Sunt compuşi organici care conţin gruparea funcţională carboxill. echilibrul proteolitic fiind deplasat spre stânga. carboxilici aromatici. sau între oxidrilul glicozidic şi unul din oxidrilii neglicozidici. Acizi monocarboxilici saturaţi Proprietăţi chimice datorate grupei –OH În comparaţie cu acizii minerali. Poliglucidele sunt compuşi macromoleculari formaţi dintr-un număr mare de resturi de monoglucide legate între ele prin legături glicozidice. 9. Legătura dintre cele două monoglucide se realizează prin intermediul oxidrililor glicozidici. Oligoglucidele conţin de la două până la opt resturi de monoglucide. carboxilici saturaţi. În structura poliglucidelor pot intra acelaşi tip de monoglucide (homopoliglucide) sau mai multe tipuri de poliglucide (heteropoliglucide). acizii carbocilici sunt mai slabi. Poziţia substituenţilor se desemnează prin cifre începând cu atomul de carbon carboxilic sau litere ale alfabetului grecesc începând cu poziţia vecină grupei carboxil. cele mai importante fiind diglucidele care se formează prin eliminarea unei molecule de apă între două molecule de hexoză. celobioza. conduce la obţinerea de esteri: O H3C C + OH O C2H5 H3C C + H 2O OH O-C 2H5 67 . În urma reacţiei rezultă esterii corespunzători.şi policarboxilici saturaţi. Acizii carboxilici se denumesc prin adăugarea sufixului -oic la numele catenei de bază. reacţia cu alcoolii.4. Se mai folosesc de asemenea denumiri uzuale.). oxizi bazici. rafinoza etc. H H HO H H C C C C C CH 2 OH OH H OH H OH O + 5CH3 C Cl . trehaloza. în cataliză acidă. bicarbonaţi rezultând săruri 2HCOOH + Zn 2HCOOH + CaO (HCOO)2Zn + H2 (HCOO)2Ca + H 2O Reacţii la atomul de carbon carboxilic conduc la obţinerea de derivaţi funcţionali. caz în care diglucida rezultată are proprietăţi reducătoare (maltoza.).4. Ionii rezultaţi după îndepărtarea H hidroxilic se denumesc înlocuind sufixul –ic cu –at: După natura radicalilor de care se leagă grupa carboxil acizii pot fi monocarboxilici saturaţi.

amide. Reacţia este condusă fotochimic: CH3-COOH + Cl2 lumina -HCl ClCH2-COOH + Cl2 lumina -HCl Cl2CH-COOH + Cl2 lumina -HCl Cl3C-COOH 9. Astfel: • Acizii cu 2 şi 3 atomi de C în moleculă (oxalic şi malonic) se decarboxilează la încălzire conducând la obţinerea de acizi monocarboxilici cu un atom de C mai puţin în moleculă HOOC-COOH T oC -CO 2 HCOOH • Acizii butan. este favorizată ionizarea unei grupe datorită efectului inductiv negativ manifestat de cealaltă grupă carboxil. Acizii dicarboxilici dau reacţii caracteristice grupei carboxil formând derivaţi funcţionali cum ar fi esteri. acizii dicarboxilici prezintă şi proprietăţi speciale determinate de poziţia celor două grupe carboxil una faţă de cealaltă. Halogenarea Atomii de H din poziţia α faţă de grupa carboxil pot fi substituiţi prin tratarea acidului carboxilic cu clor sau brom. la încălzire.2.4.hidrazidele acizilor carboxilici se obţin din esteri ai acizilor carboxilici cu hidrazina Decarboxilarea acizilor carboxilici este procesul de eliminare a dioxidului de carbon din moleculele acizilor organici. În a doua etapă datorită atracţiei electrostatice exercitate de anionul carboxilat asupra hidrogenului. Cel mai tare acid din serie este acidul oxalic deoarece influenţa acidifiantă a unei grupe carboxil asupra celeilalte este invers proporţională cu distanţa dintre ele. respectiv nitrili: O H3C C + NH 3 O H3 C C 220oC -H2O O H3C C NH2 P2O 5 -H2O H3C C N OH O-NH 4 reacţia cu pentaclorura de fosfor conduce la obţinerea de cloruri acide care pot reacţiona cu sărurile acizilor minocarboxilici rezultând anhidride: - O H3 C C + PCl5 O H3 C C Cl +POCl3 + HCl OH . Datorită prezenţei celor două grupe funcţionale. cloruri acide.Baze teoretice ale chimiei reacţia cu amoniacul la temperatură ridicată conduce la obţinerea unor săruri de amoniu care prin deshidratare intramoleculară dau amine.şi pentandioici (succinic şi glutaric) se deshidratează intramolecular la temperatură conducând la obţinerea de anhidride O CH2 CH2 C C OH OH O TC -H2O o O CH2 CH2 C O C O Acizii hexan. anhidride. la diluţii mai mari. Proprietăţi chimice Grupele carboxil disociază independent.şi heptandioici adipic şi pimelic) se deshidratează şi se decarboxilează intramolecular. Pe lângă aceste denumiri există şi denumiri uzuale. rezultând cetone ciclice: O H2C H2C CH2 CH2 C C OH OH O T oC -H2O -CO2 CH2 CH2 C C C O O • O 68 . are loc ionizarea celei de-a doua grupe carboxil. Acizi dicarboxilici saturaţi Conţin în moleculă două grupe carboxil grefate pe o catenă hidrocarbonată. În prima etapă în soluţie concentrată. Denumirea se face prin adăugarea la cuvântul acid a numelui hidrocarburii cu acelaşi număr de atomi de carbon şi a sufixul –dioic.

9.5. după numărul de substituenţi de la atomul de azot. Adiţia compuşilor nesimetrici este contrară regulii Markovnikov din cauza efectului inductiv atrăgător de electroni (-Is) al grupei COOH în raport cu legătura dublă. fenolii şi aminele reacţionează mai puţin energic decât clorurile acide.Baze teoretice ale chimiei 9. Esteri 69 . Atomul de halogen din aceşti compuşi este foarte reactiv şi poate fi substituit cu alţi atomi sau grupe de atomi. Poziţia legăturii duble faţă de grupa COOH se notează prin litere ale alfabetului grecesc sau prin cifre.2. Aceşti compuşi sunt denumiţi halogenuri de acil. Ca urmare acizii carboxilici aromatici pot fi saturaţi sau nesaturaţi: 9. Acizii din această clasă. Amide Sunt derivaţi funcţionali rezultaţi prin înlocuirea grupei -OH din grupa -COOH cu grupa aminică. De asemenea se hidrolizează mai greu decât clorurile acide dar mai uşor decât esterii. Anhidride ale acizilor carboxilici Pot fi considerate derivaţi funcţionali rezultaţi prin eliminarea unei molecule de apă între două grupe carboxil. Derivaţi funcţionali ai acizilor carboxilici Provin prin modificarea grupei OH sau înlocuirea oxigenului carbonilic. Acizi carboxilici aromatici Gruparea COOH poate fi legată direct de inelul aromatic sau prin intermediul unor catene care pot fi saturate sau nesaturate. Acizii monocarboxilici nesaturaţi dau reacţii la grupa carboxil rezultând derivaţi funcţionali şi reacţii de adiţie la dubla legătură. Amidele secundare ciclice se numesc imide. pot fi primare. Rezultă derivaţi funcţionali care au proprietatea comună că prin hidroliză generează acidul din care au provenit.3.5. Acestea.4. Dubla legătură şi grupa carboxil se influenţează reciproc. Efectul este diminuat odată cu depărtarea grupei COOH de dubla legătură. Este motivul pentru care halogenurile acizilor carboxilici sunt utilizate ca agenţi de acilare. Reactivitatea amidelor este legată de conjugarea electronilor p neparticipanţi de la atomul de azot cu electronii π ai dublei legături C=O.4. Halogenuri ale acizilor carboxilici Se formează prin înlocuirea grupei -OH din -COOH cu un atom de halogen. Ca urmare. datorită influenţei dublei legături. 9. 9. secundare şi terţiare. reacţia de hidroliză se petrece mai greu decât în cazul halogenurilor acide şi numai în mediu acid sau bazic. Atomii din grupa amidică pot fi înlocuiţi cu radicali organici dând naştere amidelor substituite. 9.1.4.5. 9.3.5.5. ambele din structura grupei carboxilice. Anhidridele sunt folosite drept agenţi de acilare precum şi în industria de medicamente. Acizi monocarboxilici nesaturaţi Conţin grupa carboxil legată de o catenă nesaturată.4. Cu alcoolii. sunt mai tari decât acizii monocarboxilici cu acelaşi număr de atomi de carbon în moleculă.

rol de substanţe de rezervă. plante (fitosteroli) şi ciuperci (micosteroli). steride . Ca esteri. Din punct de vedere structural. Esterii participă la reacţii de substituţie prin care se înlocuieşte grupa alcoxil cu alte grupe funcţionale. acilglicerolii pot fi hidrolizaţi prin fierbere cu acizi sau baze. acilgliceroli. după gradul de acilare al grupelor OH se deosebesc monoacilgliceroli. se oxidează la nivelul legăturilor duble rezultând peroxizi toxici care se pot scinda prin ruperea catenei hidrocarbonate rezultând compuşi carbonilici ce conferă produsului miros şi gust neplăcut. Întrucât glicerina este un alcool trihidroxilic. umidităţii şi luminii acilglicerolii naturali capătă miros neplăcut şi gust iute. Sub acţiunea oxigenului. gliceride. 9. Fosfolipidele (fosfatide) sunt lipide complexe în care una din grupările hidroxil primare ale glicerolului este esterificată cu acid fosforic. proces folosit la prepararea margarinei. Hidroliza acilglicerolilor sub acţiunea hidroxizilor alcalini se numeşte saponificare. sunt esteri ai acizilor graşi monocarboxilici saturaţi sau nesaturaţi cu număr par de atomi de carbon şi catenă normală cu glicerina. amestecuri care poartă numele de ceruri. răşini. Proprietăţile esterilor depind de natura acidului şi alcoolului din care provin. sub acţiunea oxigenului. Sunt insolubili în apă şi solubili în solvenţi organici. Cantitatea de I2 sau Br2. lipidele se clasifică în lipide simple (ceride. Acizi fenolici Conţin în moleculă grupările -OH şi -COOH legate de un nucleu aromatic direct sau prin intermediul unei catene. Acilglicerolii. Prin hidrogenare. cele mai răspândite lipide în ţesuturile plantelor (uleiuri) şi animalelor (grăsimi). Hidroliza esterilor are loc prin acţiunea catalitică a acizilor sau bazelor. diacilgliceroli şi triacilgliceroli. adiţionată la dublele legături ale acizilor graşi din 100g acilglicerol se numeşte indice de iod. Sfingolipidele sunt lipide complexe care conţin în moleculă sfingozina. 70 . Hidroliza acidă este o reacţie reversibilă care conduce la un acid şi un alcool. sfingolipide. În natură. Reacţia se desfăşoară cu viteză superioară hidrolizei acide. În condiţii de umiditate lipazele naturale determină hidroliza parţială a acilglicerolilor conducând la eliberarea de acizi graşi care conferă un gust specific. Aceştia. Steridele sunt esteri ai acizilor graşi superiori cu alcooli tetraciclici monohidroxilici numiţi steroli a căror unitate structurală de bază este steranul. Moleculele esterilor nu sunt asociate prin legături de H şi de aceea constantele fizice au valori mai mici decât ale acizilor din care provin.Baze teoretice ale chimiei Sunt derivaţi funcţionali ai acizilor carboxilici în care gruparea -OH din -COOH este înlocuită cu o grupă alcoxil prin esterificare directă.5. Deosebit de importante sunt reacţiile de adiţie la dublele legături din moleculele acilglicerolilor. glicolipide). Hidroliza bazică este o reacţie ireversibilă care conduce la săruri ale acizilor carboxilici şi alcooli. Glicolipidele sunt lipide complexe care conţin în moleculă. Lipidele complexe conţin în molecula lor. Reacţia cu amoniacul conduce la amide iar reacţia cu aminele conduce la amide substituite la atomul de azot Lipidele constituie o grupă de substanţe bioorganice larg răspândite în organismele vii. în grame.5. pe lângă componenta lipidică şi o componentă de altă natură. Ionii carboxilaţi eliberaţi în urma acestei reacţii formează cu cationii sărurile corespunzătoare numite săpunuri. Cantitatea în mg de hidroxid de sodiu sau de potasiu necesară pentru saponificarea unui gram de triacilglicerol se numeşte indice de saponificare. steride) şi lipide complexe (fosfolipide. acizi graşi liberi. pe lângă componenta lipidică şi o componentă glucidică. uleiurile vegetale se solidifică. un aminoalcool dihidroxilic nesaturat. ceridele apar în amestec cu alcooli primar. Ceridele sunt esteri ai acizilor graşi superiori (C14 – C34) cu alcooli monohidroxilici superiori şi număr par de atomi de carbon. Esterii acizilor inferiori sunt lichide cu miros plăcut de fructe sau flori. Sterolii sunt răspândiţi în ţesuturile animale (zoosteroli). unde au rol energetic. rol plastic precum şi rol de material izolant. Procesul se numeşte rîncezire şi are consecinţe nedorite în industria alimentară.

Baze teoretice ale chimiei
Acizii fenolici au proprietăţi ale acizilor carboxilici şi fenolilor. Când cele două grupe sunt în poziţie orto se manifestă efectul inductiv negativ (-Is) al grupei -OH care conduce la formarea unei structuri închise numite chelat. Această structură influenţează mobilitatea ionilor H+ care se desprind mai uşor decât în cazul acidului benzoic. 9.5.6. Acizi carbonilici Conţin în moleculă grupele -COOH şi carbonil. În funcţie de tipul grupei carbonil acizii carbonilici pot fi acizi aldehidici sau acizi cetonici. Poziţia grupelor carbonil faţă de grupa carboxil se notează cu litere ale alfabetului grecesc. 9.5.7. Aminoacizi Sunt compuşi organici care conţin în moleculă una sau mai multe grupe aminice precum şi una sau mai multe grupe carboxil. După natura radicalului de care se leagă grupele funcţionale aminoacizii sunt alifatici, aromatici şi heterociclici. După poziţia reciprocă a celor două grupe funcţionale aminoacizii pot fi α, β, γ, δ-aminoacizi. Denumirea aminoacizilor se face: poziţia grupei aminice faţă de gruparea COOH indicată prin litere greceşti la care se adaugă numele acidului Cu excepţia glicocolului care nu are în moleculă atom de carbon asimetric, toţi ceilalţi aminoacizi au şi ca urmare prezintă activitate optică. Izomerii optici sunt D, şi L putând exista şi sub formă de racemic. S-a constatat că din cei 20 aminoacizi naturali cu răspândire universală care intră în structura proteinelor şi care sunt metabolizaţi în organisme vii fac parte din seria L (numărul aminoacizilor este mai mare unii dintre ei gasindu-se rar în unele proteine sau liberi în plante) Proprietăţi chimice Datorită prezenţei în moleculă a funcţiunilor acidă şi bazică, aminoacizii există în soluţie apoasă sub formă de ioni bipolari: În mediu acid aminoacizii se comportă ca baze (acceptă H+) iar în mediu bazic, ca acizi (cedează H+). Datorită acestei proprietăţi aminoacizii migrează în câmp electric. Dacă în soluţia unui aminoacid se adaugă o mică cantitate de acid sau bază, aceasta va fi neutralizată fără a se modifica apreciabil pH-ul. Pe această proprietate se bazează funcţia tampon a aminoacizilor în organismele vii. Proprietăţi chimice Proprietăţile aminoacizilor se datorează prezenţei grupelor -NH2 sau -COOH precum şi prezenţei lor simultane. Proprietăţi datorate prezenţei grupării -COOH Aminoacizii reacţionează cu hidroxizii alcalini formând săruri:
H 2N R COOH + NaOH
H+

H3N+

R

COO-

H 2N

R

COONa + H2O

Aminoacizii reacţionează cu alcoolii, în cataliză acidă, formând esteri:
H 2N R COOH + HOR' H 2N R

Aminoacizii reacţionează cu PCl5 rezultând cloruri acide, stabile sub formă de clorhidraţi:
O H 2N R COOH + PCl 5 H2N R C O H3N
+

COOR' + H2O

+ POCl3 + HCl Cl HOCl

R

C

Decarboxilarea aminoacizilor conduce la obţinerea de amine fiziologic active. În organismele vii reacţia se desfăşoară enzimatic:

71

Baze teoretice ale chimiei
H 2N R CH 2 COOH -CO2 H 2N R CH3

Reducerea aminoacizilor conduce la aminoalcooli
H2N R CH2 COOH + 2H2 H 2N R CH2 CH2 OH + H2O

În prezenţa amoniacului, aminoacizii conduc la formarea amidelor. Spre exemplu acidul αaminosuccinic (acid aspartic) în reacţie cu amoniacul conduce la obţinerea amidei acidului aspartic, asparagina:
HOOC CH NH2 COOH + 2NH3 COOH H C NH2 O CH 2 C NH2 + H2O

Reacţia este foarte importantă pentru că reglează conţinutul de amoniac din organismele vegetale deoarece o concentraţie prea mare de amoniac este toxică pentru plante. Prin formarea amidelor, plantele blochează amoniacul în exces care în caz de nevoie este eliberat prin reacţia inversă. Proprietăţi datorate prezenţei grupei -NH2 Aminoacizii reacţionează cu acizi minerali conducând la formarea de săruri. Alchilarea aminoacizilor la gruparea aminică se realizează cu iodură sau sulfit de metil, în mediu alcalin, rezultând săruri cuaternare de amoniu numite betaine. Reprezentantul clasei este derivatul trimetilat al glicocolului, betaina propriu-zisă care se găseşte în sfecla de zahăr:
H3N+ H2 C COO- + 3CH3I (CH3)N+

Acilarea grupelor aminice se realizează cu cloruri acide sau anhidride rezultând aminoacizi acilaţi. De exemplu, glicocolul se acilează cu clorura de benzil rezultând benzilglicocol:
O HOOC CH 2 NH2 + Cl C C6H5 HOOC CH 2 NH O C C6H5

CH2

COO-

Dacă reacţia este condusă în prezenţa clorurii unui aminoacid rezultă peptide
O HOOC CH2 NH2 + C Cl CH2 NH2 O HOOC CH2 NH C CH2 NH2

Reacţia cu acidul azotos se petrece în mediu acid şi determină dezaminarea aminoacidului conducând la hidroxiacizii corespunzători cu degajare de azot. De exemplu, alanina se dezaminează în prezenţa acidului azotos rezultând acid lactic:
CH3 CH NH 2 + HONO CH 3 CH COOH OH + N2 + H2O HOOC

Reacţia de transaminare se desfăşoară între un cetoacid şi un aminoacid rezultând aminoacidul cetoacidului şi cetoacidul aminoacidului. În organismul viu aceste reacţii se petrec sub acţiunea transaminazelor când are loc transferul unei grupării -NH2 de la un aminoacid la un cetoacid rezultând un nou aminoacid şi un nou cetoacid: Dezaminarea aminoacizilor se realizează oxidativ, hidrolitic sau reductiv, reacţia fiind importantă în metabolismul organismelor vii.. Dezaminarea oxidativă conduce la α-aminoacizi:
R CH NH2 + 1/2O 2 R C O + NH3

Dezaminarea hidrolitică conduce la α-hidroxiacizi:
R CH NH2 + HOH R H C OH + NH3 HOOC COOH

HOOC

COOH

Dezaminarea reductivă conduce la acizi carboxilici:
R CH NH2 + H2 R H2 C COOH + NH3 HOOC

Proprietăţi determinate de prezenţa simultană a celor două grupe funcţionale Reacţia de dezaminare şi decarboxilare are loc la obţinerea alcoolilor prin procese de fermentaţie alcoolică ale cerealelor sau cartofilor sub acţiunea enzimelor din drojdia de bere. Spre exemplu leucina din cartof prin fermentaţie alcoolică conduce la alcool izoamilic:

72

Baze teoretice ale chimiei
CH 3 H C CH3 CH2 CH NH 2 COOH + HOH CH 3 H C CH3 CH2 CH 2 OH + CO 2 +NH 3

Aminoacizii formează cu metalele grele (Ni, Pb, Cu) săruri complexe frumos colorate, proprietate utilizată în chimia analitică pentru identificarea cationilor respectivi. Aminoacizii participă la reacţii de condensare cu eliminare de apă între grupele -NH2 şi – COOH, rezultând peptide sau proteine, în funcţie de numărul de aminoacizi care participă la reacţie. Legătura dintre aminoacizi se numeşte legătură amidică sau peptidică. De exemplu, glicina şi alanina se condensează formînd o trpeptidă numită glicil-alanil-glicina:
H 2N CH 2 COOH + H 2N CH CH 3 COOH +H 2N CH 2 COOH H2 N CH 2 C O NH CH2 C O NH CH2 COOH

Aminoacizii se împart în mai multe grupe: • Aminoacizi monoamino monocarboxilici (acid α-aminoacetic sau glicocol sau glicina; acid αaminopropionic sau α-alanina; acid α-aminoizovalerianic sau valina; acid α-aminoizocapronic sau leucina); • Aminoacizi hidroxilaţi (acid α-amino-β-hidroxipropionic sau serina; acid α-amino-β-hidroxibutiric sau treonina); • Aminoacizi tiolici conţin grupa tiolică (SH) sau tiolică substituită (acid α-amino-β-tiol propionic sau cisteina; acid α-amino-γ-metil-tiobutiric sau metionina); • Aminoacizi monoamino dicarboxilici (acid α-amino-succinic sau acid aspartic; acid α-aminoglutaric sau acid glutamic); • Aminoacizi diamino monocarboxilici (acid α,δ-diaminovalerianic sau ornitina; acid α,ε-diaminocapronic sau lizina; acid α-amino-δ-guanidin-valerianic sau arginina; acid α-amino-δ-carbamid (ureid)-valerianic sau citrulina); • Aminoacizi aromatici (acid α-amino, β-fenil propionic sau fenilalanina; p-hidroxifenilalanina sau tirozina); • Aminoacizi heterociclici (acid α-amino,β-indol propionic sau triptofan; acid α-amino,β-imidazol propionic sau histidina. 9.5.8. Peptide Sunt combinaţii organice care pot fi considerate ca amide substituite ce rezultă prin eliminarea de apă între doi sau mai mulţi aminoacizi (între o grupă carboxil a unui aminoacid şi o grupă amino a altuia). Resturile de aminoacizi din peptide sunt legate covalent prin legături peptidice: Datele experimentale indică faptul că legătura peptidică -CO-NH- constituie un sistem simplu conjugat, în care conjugarea se realizează între perechea de electroni π a grupării carbonilice şi perechea de electroni neparticipanţi de la atomul de N vecin. În urma delocalizării electronilor, legătura peptidică manifestă un caracter pronunţat de legătură dublă. Peptidele cu un număr mai mic de 10-20 resturi de aminoacizi în moleculă sunt denumite oligopeptide. Peptidele cu număr mai mare de resturi de aminoacizi în moleculă sunt numite polipeptide. Polipeptidele a căror secvenţă specifică este mai mare de 50 reziduuri sunt numite în mod obişnuit proteine dar cercetătorii au păreri diferite legate de numărul de reziduuri de aminoacizi de la care se foloseşte acest termen. Când doi sau mai mulţi aminoacizi se combină pentru a forma peptide, ceea ce rămâne din fiecare aminoacid după îndepărtarea apei este denumit reziduu al aminoacidului. Reziduul care are o grupă amino liberă se numeşte N-terminal iar cel care are o grupare carboxil liberă se numeşte C-terminal. Reziduurile se denumesc după numele aminoacidului eliminându-se cuvântul acid. Pentru a denumi peptidele se începe cu numele grupei acil reprezentând reziduul Nterminal urmat, în ordine, de numele grupelor acil reprezentând reziduurile interne. Numai reziduul C-terminal este denumit cu numele aminoacidului de la care provine şi acesta reprezintă sfârşitul numelui peptidei.
CO NH

73

1985 . natura şi succesiunea resturilor de aminoacizi. Inc.H.. 8. C. 6. 13(1). 1989 . enoli şi fenoli. 3. 2nd edition.Molybdenum hydroxylases as drug-metabolizing enzymes.Procesele fiziologice din plantele de cultură. 1997 . TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. • structura terţiară . Reacţii ale alcoolilor la legătura oxidrilică. rezultat al asocierii a două sau mai multe catene polipeptidice numite protomeri. Kastin.L. A. Biobehav. Banks. – 1989. 74 . 2001 . 10. Neurosci.Miracle cure organic germanium. Proteinele se caracterizează prin patru nivele de organizare structurală care indică: • structura primară . ciclice sau de perspectivă. 2005 . Republica Moldova. W.Handbook of nutritionally essential minerals. Buckley.W.A.Mecanisme de reacţie în chimia organică. Toma. George..D. Diferenţe structurale între alcooli. C. Reacţii ale acizilor monocarboxilici pentru obţinerea unor derivaţi funcţionali. Bucureşti. Burzo. 7.Baze teoretice ale chimiei Proteinele şi acizii nucleici sunt cei mai importanţi componenţi chimici ai materiei vii. • rol hormonal participând la reglarea proceselor biochimice (unele proteine sau polipeptide pot acţiona ca hormoni). împotriva substanţelor străine şi celulelor provenite din alte organisme (sub formă de anticorpi. Metab.J. Intreprinderea Editorial-Poligrafică Stiinţa.Using softer X-ray absorption spectroscopy to probe biological systems. Bazicitatea aminelor alifatice şi aromatice. Semnificaţii ale reprezentării glucidelor prin formule liniare. Rev. 5. 1973 .. Proteinele îndeplinesc multe funcţii importante în organismul viu: • rol structural împreună cu lipidele şi glucidele (reprezintă suportul chimic structural al tuturor formaţiunilor morfologice evidenţiate în celulele şi organele plantelor. Reacţii de condensare a aminoacizilor – legătura peptidică. 3. • structura secundară ... • rol de apărare a organismului. P.. C. animalelor şi microorganismelor).imunoglobuline). Atkins. Sagi. B. • structura cuaternară . fiecare cu structura sa primară. Dobrescu.Introduction to Atomic Structure. G. Pickering. Doonan.Chemical principles: The Quest for Insight. F.J.. 7.. 5.. Aluminum-induced neurotoxicity: alterations in membrane function at the blood-brain barrier.N. Delian.J. această reacţie de apărare a organismului viu se numeşte imunitate . 16(1-2): 119-156. Ştiinţifică. Marcel Dekker. Institute of Higher Education... 2. 8.. A.numărul. Condensarea compuşilor carbonilici. Beedham. 2005 . Chişinău. J. secundară şi terţiară într-un conglomerat spaţial complex. Reacţii de dezaminare a aminoacizilor. Drug.ac. K... • rol în contracţia musculară (actina şi miozina din muşchi). 4. Proprietăţi speciale ale acizilor dicarboxilici. Jones L.. Beard. • rol de catalizatori ai reacţiilor chimice în sistemele biologice (aceste proteine se numesc enzime).orientarea spaţială a catenei polipeptidice ( variante ale structurii secundare sunt structura α-helicoidală) şi structura β-pliată). 12: 392-401. W. I. Freeman & Company. J. Dawson. • rol de transport activ a unor substanţe micromoleculare şi al ionilor anorganici. I. Crăciun. C. Asai. 9. Japan Publications Inc. 6. E. 4. Synchrotron Rad. New York. 47-53. North East Wales. H... Reacţii ale fenolilor determinate de prezenţa nucleului benzenic..uk/buckleyc/atomic.. Badea.. 2. I. Bibliografie selectivă 1. S.newi. Akabayov. Rev.htm#Atomic Structure.replierea şi înfăşurarea segmentelor α-helicoidale şi β-pliate într-o organizare spaţială complexă sub formă de ghem sau globulă.. http://www.nivelul de organizare structurală cel mai înalt. Ed. 1999 ..

. Milică. Industrial Estate.The mechanism and biological role of calcium transport by plant mitochondria. C. 9th ed. 1978 . vol.The thyroid gland. 1987 . H.. 20. vol. Hay. J. J. D.W. Anglia. Phys. manganese. Wilson. D. J. I. Spencer.. Didactică şi Pedagogică. 1996 . Zamfirache.W. Univ..I.. Bucureşti.The role of vanadium in green plants. Arch Microbiol. Nutrition in Health and Disease.. GAMA. Food and Nutrition Board. M. 1998 . Univ. Olteanu.G. Baltimore. M.S. copper. G.. Öpik. T.The diverse role of selenium within selenoproteins: a review. Holliday.R. eds. 9th ed. 38. Adams. 27. National Academy Press. Larsen. iron. Sussex.C. iodine. 1999 . Davies.Chemistry – reactions. 29. Chemistry. Popescu. 35. Ursini.Le sol vivant. 1982 Fiziologia plantelor. P. – 2002.. Vincent. J. 1995 . 26. 2005 . A.F. 21.. I.W. 37. Res. Ross. Smith.. 1999 . J. National Academy Press.. 19. A. S.... 23...Glyceraldehyde3phosphate ferredoxin oxidoreductase.. 33. H.. Influence on cell division of Chlorella. D.1997 . didactică şi pedagogică. Am. Presses Polytechniques et Universitaires Romandes. Nedelcu.D. ***** .C.. C. Shike. France. 1994 . J.. Williams Textbook of Endocrinology..2000.Iron in Medicine and Nutrition..C.Elemente de chimie generală. Shils. Did. 33(7): 503-510.R. Massachusetts. Vercesi.. S. D. 17. Assoc. Med. 346(1): 1-8. Matthey. Holben.D. Baia. New York. J.. P. D. Dorobanţu.. vanadium.. Muscalu.K.. Biol... Bucureşti. Morel. Olson.k 1996 . Shils. M. 63(5): 797S-811S..Ultratrace minerals. M. Aragno. H. Chem.. Shils. eds. Gobat. Powis... W. III. F. H. Ed. and zinc. eds. A. 75 . M..A.Magnesium. 1978 . Suciu.Biochimia vitaminelor. Saunders Company. T. Molea. Duca. “Alexandru Ioan Cuza”. Philadelphia. 9th ed. 74: 736738. Am.. Ciobotaru.. 1972 .. silicon. Ed. 30.B. Shike. – 1989. Teşu. Olson. 16. 99(7): 836-843. 1985 .. 1999 . Washington DC. D. 36. Marcu. Ed. C. Bucureşti. Coll. 24. M... Williams. Larsen. Biochem. I. I.A biological function for cadmium in marine diatoms. E. Food and Nutrition Board.. 97(9): 4627-4631. R. I. F.Chimie analitică generală.Thioredoxin reductase. Olson. R. 34. Williams & Wilkins..Modern inorganic chemistry.Chimie generală. .W. Biochemistry. 20(5): 635-638. 13(5):479-484. Mukund.... Dima.. molybdenum. D. and Fluoride. D..M. Ed. 1975 . 2000 . 2007 .. Foster... Carnieri. vol.M.Baze teoretice ale chimiei 9. Enciclopedică Română. Inc. 12. 13. Introducere în chimia anorganică. Ed.. Ltd. 1972 .Fiziologie vegetală.. Institute of Medicine.R. 28. A. 14. Tehnice “Gh.S.C. M. 1999 . Acford.. 1998 . 1980 .The physiology of flowering plants. C.Inhibitory effects of zinc on magnesium balance and magnesium absorption in man.M. Rolfe. Iaşi. 31. D. Dillard. Clin. Neniţescu. Vitamin D. Cambridge University Press. V. D. Vasiliu.. 18. Science. Mülliken.Dicţionar de fizică. Ross. M... Kiess. Shike. I. Ed...S. V. 116(1): 91-95. Chambers. Goldberg.F. Ross. Kronenberg. Humelnicu..H. F. Washington DC. Linder.Copper biochemistry and molecular biology.. A. M. Z. Iaşi. 9th ed..Tratat de chimie anorganică.A... N. vitamin K.E. Cojocaru.. Acc.. Norris. structure and properties.Molecular orbital method and molecular ionization potentials.. 1948 .M... S.E. chromium. Nutr.Chimie anorganică. Ed Azimuth.. Phosphorus. 11. Martins. Nutr.. J. Diet.M.Dual function of the selenoprotein PHGPx during sperm maturation. J.. W. G. eds.B. 22. Iaşi. Mustacich. boron. S. Res.. C. Shils.. 1991 .D.. M. Negoiu.. T.. Gh. Institute of Medicine. Baltimore.U. 285(5432): 1393-1396. M. Chem. Ed. A. F. 15. J. Şt.C. V. H. Ed. Benzschawel. Am. 270: 8389-8392.Dietary reference intakes for vitamin A.. A. Williams & Wilkins. Meisch. Zumdahl. Hazegh-Azam. Rev.Calcium. Bucureşti. a novel tungstencontaining enzyme with a potential glycolytic role in the hyperthermophilic archaeon Pyrococcus furiosus.J. 2000 ..H. nickel. J. şi Pedag. Asachi”... I. Baltimore.2001 . Macmillan Publishing Co. Braz. 32. 2005 . M. Fairbanks. M. Ed. Heim. . Nutrition in Health and Disease. ***** . Heath and Company.E. 25. 10.A.. Magnesium. Elucidating a biological role for chromium at a molecular level. Biol. Nielsen. Lane. J. 1999 . Iaşi. P.. Iaşi.. Tehnică. Tehnopress.

Baze teoretice ale chimiei 76 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful