P. 1
Chimie Generala

Chimie Generala

|Views: 18,527|Likes:
Published by candi7

More info:

Published by: candi7 on Oct 08, 2010
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

01/26/2015

pdf

text

original

CHIMIE GENERALA - CURS

-

Cuprins
1

INTRODUCERE

1.Baze teoretice ale chimiei
1.1. Definiţie şi ramuri ale chimiei 1.2. Unităţi de măsură 1.3. Materia şi substanţele chimice 1.4 Elemente chimice 1.5. Reprezentarea substanţelor chimice 1.6. Legi fundamentale ale chimiei 1.6.1. Legea conservării masei 1.6.2. Legea proporţiilor definite 1.6.3. Legea proporţiilor multiple 1.6.4. Legea proporţiilor echivalente 1.6.5. Legea lui Avogadro 2. Teoria atomică a materiei 2.1. Structura atomului 2.2. Modele atomice 2.2.1. Modele atomice precuantice 2.2.2. Modele atomice cuantice 2.3. Orbitali atomici 2.3.1. Orbitali atomici de tip s 2.3.2. Orbitali atomici de tip p 2.3.3. Orbitali atomici de tip d 2.3.4 .Orbitali atomici de tip f 2.4. Ocuparea cu electroni a orbitalilor atomici 2.4.1. Principiul ocupării succesive a orbitalilor cu electroni 2.4.2. Principiul de excludere al lui Pauli 2.4.3. Regula lui Hund 3. Sistemul periodic al elementelor 3.1. Generalităţi privind tabelul periodic al elementelo 3.2.Structura tabelului periodic al elementelor 3.3. Corelaţii între structura învelişului de electroni şi poziţia elementelor în sistemul periodic 3.4. Periodicitatea proprietăţilor elementelor chimice 3.4.1. Proprietăţi neperiodice ale elementelor chimice 3.4.2. Proprietăţi periodice ale elementelor chimice 4. Legături chimice 4.1 Legături chimice intramoleculare 4.1.1. Legătura ionică 4.1.2. Legătura covalentă 4.1.3. Legătura metalică 4.2 Legături chimice intermoleculare 4.2.1. Legătura de hidrogen 4.2.2. Legături prin forţe van der Waals 5. Stoechiometria reacţiilor chimice 5.1. Stoechiometria – definiţie şi instrumente de lucru 5.2. Reacţii chimice 5.2.1.Reacţii chimice fără modificarea stării de oxidare 5.2.2.Reacţii chimice cu modificarea stării de oxidare 5.2.3. Aspecte cinetice şi termochimice ale reacţiilor chimice 6. Componenţi anorganici ai materiei vii 6.1. Apa - metabolit universal 6.2. Caracterizare generală şi importanţa biologică a elementelor din sistemul periodic

1 1 1 2 3 4 4 5 5 5 6 6 6 6 7 7 7 10 10 10 10 11 11 11 11 11 12 12 12 14 14 14 14 15 15 15 16 20 21 21 21 22 22 22 22 24 25 25 25 27
2

6.2.1. Hidrogen 6.2.2. Grupa IA (1) 6.2.3. Grupa IIA (2) 6.2.4. Metale tranziţionale 6.2.5. Grupa IIIA (13) 6.2.6. Grupa IVA (14) 6.2.7. Grupa VA (15) 6.2.8. Grupa VIA (16) 6.2.9. Grupa VIIA (17) 7. Noţiuni fundamentale de chimie organică 7.1. Efecte electronice în compuşi organici 7.1.1. Efectul inductiv 7.1.2. Efectul electromer 7.2. Noţiuni de izomerie 7.2.1. Izomeria plană 7.2.2. Izomeria spaţială sau stereoizomeria 8. Hidrocarburi 8.1. Hidrocarburi saturate 8.1.1. Alcani şi izoalcani 8.1.2. Cicloalcani 8.2. Hidrocarburi nesaturate 8.2.1. Alchene 8.2.2. Alcadiene 8.2.3. Alchine 8.3. Hidrocarburi aromatice 8.3.1. Hidrocarburi aromatice mononucleare 8.3.2. Hidrocarburi aromatice polinucleare 9. Compuşi organici cu funcţiuni simple 9.1. Compuşi hidroxilici 9.1.1. Alcooli 9.1.2. Enoli 9.1.3. Fenoli 9.2. Amine 9.3. Compuşi carbonilici 9.3.1. Glucide 9.4. Compuşi carboxilici 9.4.1. Acizi monocarboxilici saturaţi 9.4.2. Acizi dicarboxilici saturaţi 9.4.3. Acizi monocarboxilici nesaturaţi 9.4.4. Acizi carboxilici aromatici 9.5. Derivaţi funcţionali ai acizilor carboxilici 9.5.1. Halogenuri ale acizilor carboxilici 9.5.2. Anhidride ale acizilor carboxilici 9.5.3. Amide 9.5.4. Esteri 9.5.5. Acizi fenolici 9.5.6. Acizi carbonilici 9.5.7. Aminoacizi 9.5.8. Peptide BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ INTRODUCERE

27 28 29 31 33 35 36 38 39 42 42 42 42 43 43 44 45 45 45 46 47 47 48 49 49 49 51 53 53 53 54 55 56 57 58 62 62 63 64 64 64 64 64 64 65 66 66 66 68

3

Textul introduce o serie de noţiuni fundamentale utilizate pentru descrierea comportării materiei. controlează evenimentele din lumea înconjurătoare şi este vitală pentru cele mai multe activităţi. legi. producerea de energie prin reacţii chimice. În ultimele decenii. Chimia fizică – ramura care relizează studii ale legilor şi fenomenelor chimice. utilizând noţiunile de bază. precum şi cu funcţionarea şi transformările acestora în cursul vieţii. precum şi cu reacţiile compuşilor care conţin carbon legat chimic de hidrogen. subliniind importanţa acestei discipline pentru lumea vie. transformările pe care le suferă substanţele. Cursul ajută la înţelegerea modelelor fundamentale ale chimiei. Problemele. prin numărul mare de substanţe descoperite în natură sau sintetizate în laboratoarele de cercetare şi prin perfecţionarea aparaturii utilizate în laboratoarele de cercetare ştiinţifică. metode. Chimia analitică – ramura care elaborează şi foloseşte metode. cu proprietăţi specifice. sinteza de noi substanţe. precum şi a structurii combinaţiilor chimice prin metode teoretice şi experimentale ale fizicii. în vederea abordării la un nivel superior a disciplinelor cuprinse în programele analitice ale anilor de studii. compoziţia şi proprietăţile substanţelor. Baze teoretice ale chimiei 1. precum şi legile care guvernează aceste procese.Definiţie şi ramuri ale chimiei CHIMIA este ştiinţa fundamentală a naturii care studiază în mod sistematic: structura. care se află la baza proceselor ce susţin viaţa.studiul elementelor chimice şi al compuşilor acestora. Studiul chimiei generale are drept scop stimularea interesului pentru chimie şi furnizarea de informaţii utile. pe care le pune chimia nu se rezolvă prin simplă memorizare. modele cu care operează chimia etc. Principalele ramuri ale chimiei sunt: Chimia anorganică . Chimia organică . interpretarea naturii substanţelor pe baza structurii lor. Biochimia . identificarea.1.ramura descriptivă a chimiei care se ocupă cu sinteza.Chimia este ştiinţa fundamentală a naturii. arată implicarea acestei discipline în lumea reală şi dezvoltă aptitudini de rezolvare a problemelor pe care le implică această disciplină. ci prin abordarea lor critică şi creativă. conexiunile dintre lumea cotidiană şi cea moleculară. mijloace si metodologii de obţinere a informaţiilor legate de compoziţia şi natura substanţelor. cu excepţia hidrocarburilor şi a derivaţilor lor.ştiinţa care se ocupă cu studiul structurii şi funcţiilor compuşilor prezenţi în organismele vii. modelarea. reactivitatea. se constată o evoluţie rapidă în cunoaşterea chimică. uneori complexe. 4 . proprietăţi ale substanţelor. precum şi utilizările substanţelor în diferite domenii de activitate. 1..

Volumul reprezintă spaţiul pe care îl ocupă o substanţă sau un obiect oarecare.1.. Densitatea unei substanţe este raportul dintre masă şi volum. Lungime 2. indiferent de locul unde se consideră determinarea (pe pământ.2. Greutatea unui obiect este răspunsul masei la gravitaţie şi variază în raport cu tăria câmpului gravitaţional. Al etc. Pentru timp.Na. considerată iniţial.Chimia ecologică . Temperatura caracterizează starea de încălzire a unui sistem fizic. a utilizat drept unitate de masă atomică a 16-a parte din masa atomului de oxigen. Temperatură 6. unitatea pentru masă este kilogramul (kg). Masa atomică a unui element 5 . În general. temperatura. transportul şi transformările chimice ale substanţelor naturale şi sintetice prezente în mediul înconjurător. 1. suma maselor protonilor şi neutronilor. cantitatea de substanţă etc. Masa atomică este un număr ce reprezintă de câte ori masa unui atom este mai mare decât unitatea de masă atomică. timpul. Valoarea sa depinde de scara termometrică în care este exprimată (Dima. Tabelul nr. 1.Unităţi de bază în Sistemul Internaţional Nr. se ţine seama atât de numărul de izotopi stabili.1. Greutatea specifică este un număr fără unitate de măsură. . neutroni şi electroni. Unitatea utilizată în laborator este mililitrul (ml). cu precădere în cazul proteinelor. Masa unui obiect nu este influenţată de câmpul gravitaţional şi reprezintă cantitatea de materie pe care o conţine acesta. masa.). Masă 3. et al. radianul (rad) şi steradianul (sr). ziua sau anul (nu se foloseşte luna. dar cele mai multe există sub formă de amestecuri de izotopi. masa se poate considera egală cu greutatea. cât şi de raportul între aceştia. dar este acceptată în acest sistem sub denumirea de unitate unificată de masă atomică şi se desemnează cu simbolul “u”. crt. 1cm3=1ml). Intensitate luminoasă Unitate de măsură metru kilogram secundă amper Kelvin candelă Simbol m kg s A K cd Mărimi fizice importante pentru chimie sunt volumul.Unităţi de măsură Observaţia ştiinţifică cantitativă are drept rezultat un număr şi o unitate de măsură. masele atomice se scriu fără unitate de măsură. Dacă tăria câmpului gravitaţional se consideră relativ constantă. Aston. Multiplii şi submultiplii zecimali ai unităţilor de măsură se denumesc cu ajutorul unor prefixe. Unitatea de măsură a densităţii este raportul unităţilor de masură ale masei şi volumului (g/cm3 sau g/ml). Sistemul Internaţional de unităţi (SI) conţine şase unităţi fundamentale (tabelul 1. a fi masa atomului de hidrogen. se mai folosesc şi unităţi cum ar fi minutul. două caracteristici care depind de cantitatea de substanţă studiată. Mărime fizică 1. două unităţi suplimentare. (1dm3=1l. dar este destul de frecventă şi exprimarea temperaturii în grade Celsius (oC) sau grade Fahrenheit (oF). Pentru un element oarecare. toţi atomii constitutivi au acelaşi număr de protoni. pe lună etc. Mai târziu. Această unitate de măsură nu este inclusă în Sistemul Internaţional. unitatea din Sistemul Internaţional este secunda (s) dar. din cauza mărimii variabile). În Sistemul Internaţional. La stabilirea masei atomice a unui element. P. temperatura se măsoară în grade Kelvin. În biochimie şi biologia moleculară. Intensitate curent electric 5.).). Greutatea specifică este raportul dintre densitatea substanţei studiate şi densitatea unei substanţe de referinţă (în mod obişnuit apa la temperatura de 4oC a cărei densitate este egală cu unitatea). În natură există elemente compuse din atomi de acelaşi fel (monoizotopice . Prin convenţie internaţională unitatea de masă atomică a fost definită ca fiind a 12-a parte din masa izotopului 12C. unitate derivată din unitatea de lungime. ambele componente ale valorii măsurabile conferind semnificaţie determinării. unde NA reprezintă numărul lui Avogadro) Atomii sunt alcătuiţi din protoni.ştiinţa care se ocupă cu detecţia. ora. În sistemul internaţional. Masele atomilor reprezintă.660539x10-27[kg]. se utilizează unitatea numită Dalton (1u=1Da=1/NA[g]=1/1000xNA[kg]=1. 1972). de către Dalton. precum şi un mare număr de unităţi derivate. Timp 4. cu aproximaţie. fapt ce explică apariţia izotopilor. monitorizarea. Unitatea de măsură este m3. Numărul de neutroni este variabil.

H2. Ele capătă proprietăţi diferite de ale fiecărui element component în parte iar elementele.023x10 23). din punct de vedere chimic. Substanţele chimice pot fi simple şi compuse.3. exprimată în grame. Substanţele pot suferi schimbări ale proprietăţilor. au masă proprie numită masă atomică absolută. Molecula gram (mol) reprezintă cantitatea de substanţă simplă sau compusă. 6 .023x1023 particule. adimensională. Modificările chimice. diferite din punct de vedere chimic. Substanţele simple sau elementare sunt acele substanţe care sunt formate din atomi ai aceluiaşi element şi nu pot fi descompuse prin mijloace chimice în substanţe mai simple (Cl2. Lichidele nu suportă comprimări avansate.96u. reprezintă schimbări ale aspectului fizic care nu afectează identitatea. denumite substanţe chimice. masele atomice absolute nu pot fi utilizate în practică. 1. la rândul lor. având existenţă fizică definită. ocupând întreg volumul şi luând forma recipientului în care se află. fiind alcătuite din elemente chimice combinate în rapoarte de masă bine definite. Elementele constitutive se află. O2 etc. Ca şi masa atomică.) şi 24% Cl-37 (36. Substanţele chimice se deosebesc între ele prin proprietăţi. Gazele pot fi comprimate sau se pot dilata pentru a ocupa diferite volume. Br2. Noţiunea de mol se referă şi la alte tipuri de particule: mol atomic – echivalent cu atomul gram. Materia poate exista în trei stări de agregare: gazoasă. reprezintă transformarea unor substanţe în alte substanţe.m. spargerea. Datorită valorii lor extrem de mici. mol molecular – echivalent cu molecula gram. clorul are masa atomică 35. topirea. Materia şi substanţele chimice Materia este definită ca substanţa din care sunt alcătuite obiectele fizice. dar nu implică transformări prin reacţii chimice. se numesc proprietăţi fizice. au formă şi volum definite şi nu suportă compresiuni apreciabile. Aceeaşi situaţie este şi în cazul atomilor şi moleculelor. S-a determinat că un mol din orice substanţă conţine 6. Modurile caracteristice în care o substanţă participă la reacţii chimice în urma cărora îşi schimbă compoziţia sunt denumite proprietăţi chimice.97u. motiv pentru care iau forma vaselor în care sunt depozitate. Atomul gram reprezintă cantitatea în grame dintr-un element egală numeric cu masa atomică a acestuia.. îşi pierd proprietăţile caracteristice. care reprezintă acele caracteristici ale substanţei ce servesc pentru a o identifica şi a o diferenţia de alte substanţe. Ca şi masa atomică absolută. dar nu au formă specifică. fizice şi chimice. Chimia se ocupă cu studiul unor specii materiale bine definite din punct de vedere structural. este o mărime relativă.).a. Valoarea masei atomice absolute se stabileşte raportând valoarea atomului gram la numărul de atomi dintr-un atom gram. Acele proprietăţi care descriu substanţa însăşi. mol ionic – echivalent cu ionul gram. egală numeric cu masa moleculară. Solidele sunt rigide. cunoscute şi sub numele de reacţii chimice.reprezintă o valoare medie a maselor izotopilor stabili ai elementului respectiv. în proporţii de masă definite. Modificările fizice. Gazele se caracterizează prin aceea că nu au volum şi formă proprii. Substanţele compuse sunt alcătuite din atomi diferiţi şi pot fi transformate prin metode chimice în două sau mai multe substanţe simple. cum ar fi modificările de stare (tăierea. Lichidele au volum propriu. aceste modificări putând fi clasificate la rândul lor în modificări fizice şi modificări chimice.45u. reprezentând universul observabil. Masa moleculară reprezintă suma maselor atomice relative ale atomilor ce alcătuiesc molecula unei substanţe. Atomii. mol electronic – echivalent cu electronul gram. trecerea substanţelor solide în stare lichidă sau gazoasă). lichidă şi solidă.)]. motiv pentru care masele atomice nu au întotdeauna valori reprezentate prin numere întregi [spre exemplu. care este numărul lui Avogadro (6. Substanţele chimice reprezintă compuşi a căror compoziţie şi structură sunt constante şi invariabile (Albu et al. masa moleculară absolută are valori extrem de mici şi se determină prin împărţirea moleculei gram la numărul lui Avogadro. deoarece este compus din 76%. 1974).Cl-35 (34.m. Cele mai utilizate proprietăţi pentru identificarea unei substanţe sunt acelea care pot fi măsurate şi exprimate numeric. Materia ocupă spaţiu şi are masă.a.

temperatura de fierbere etc. F. 7 . se numesc izotopi şi ocupă acelaşi loc în sistemul periodic al elementelor. cromatografie.4 Elemente chimice Elementul chimic sau substanţa elementară reprezintă totalitatea atomilor care au acelaşi număr atomic (Z) (provine din cuvântul latinesc elementum care înseamnă component al materiei). numite impurităţi. Caracteristica principală a amestecurilor este aceea că au compoziţie variabilă ce determină variaţia proprietăţilor lor fizice (densitate.). care se numesc soluţii.Br. Formula moleculară indică tipul şi numărul de atomi de fiecare fel dintr-un compus chimic. He. ca şi în cazul simbolurilor elementelor chimice.5. au semnificaţie calitativă şi cantitativă. identificate în natură. Formula chimică poate fi brută. Reprezentarea substanţelor chimice Compuşii chimici se reprezintă în scris prin formule chimice care. exprimată prin numărul de legături simple pe care le poate forma atomul respectiv cu ceilalţi atomi sau prin numărul de electroni pe care un element îi cedează sau îi acceptă când reacţionează pentru a forma un compus. recristalizare. obţinute în laborator. Acestea sunt reprezentate prin simboluri temporare. izotopii au proprietăţi aproape identice. aliajele soluţii solide). Cl.În general. di-. Valenţa multor elemente este determinată de abilitatea lor de a se combina cu hidrogenul sau de a-l înlocui din diferiţi compuşi. O. tri-. Formula structurală este o reprezentare simbolică a modului de legare a atomilor componenţi într-o moleculă indicând succesiunea legării lor precum şi locul pe care îl ocupă în moleculă o anumită particularitate structurală. iar restul elemente chimice artificiale. vinul . Ne. după numărul legăturilor pe care le formează. cum ar fi: distilare (simplă sau fracţionată). pe baza proprietăţilor diferite ale componenţilor şi implică numai modificări fizice. Hg. Rn.soluţie lichidă complexă. sunt alcătuite din substanţe miscibile. Fiecare substanţă din amestec îşi păstrează identitatea şi ca urmare proprietăţile. În natură.). Ea reprezintă un multiplu de numere întregi al formulei brute (se poate ca formula moleculară să coincidă cu formula brută). Formula brută indică natura elementelor şi proporţia relativă între numărul atomilor elementelor componente. 1. 1. în cea mai mare parte. putând fi separată de celelalte prin metode fizice sau mecanice. tetravalenţi. moleculară şi de structură. filtrare. deosebindu-se între ei prin numărul diferit de neutroni din nucleele lor atomice. extracţie etc. formate din una sau două litere alese pentru a reprezenta elementul respectiv. compoziţia şi proprietăţile lor nu sunt aceleaşi în toată masa amestecului (nisip în apă. Din cele 118 elemente descoperite până în prezent. antrenare cu vapori. Substanţele sunt răspândite în proporţii diferite în scoarţa terestră. Amestecurile omogene. dar numere de masă diferite. Elementele sunt cunoscute prin denumiri uzuale şi prin abrevieri care constau în simboluri unice. Valenţa reprezintă capacitatea de combinare a unui element. introducându-se noţiunea de valenţă. Separarea şi purificarea substanţelor se realizează prin diferite metode. lichidă . substanţele chimice conţin mici cantităţi de substanţe străine.amestec omogen sau soluţie de gaze. sublimare. Ar. ca urmare. Analiza formulelor chimice a condus la ideea capacităţilor diferite de combinare a elementelor chimice. Atomii sunt denumiţi mono-. Kr.H. cât şi cantitativă. fapt pentru care au aceeaşi compoziţie şi aceleaşi proprietăţi în toată masa (aerul . solidă . lichide sau gazoase. Xe.restul elementelor chimice din tabelul periodic). Amestecurile heterogene sunt alcătuite din substanţe nemiscibile şi. Speciile de atomi ai unui element care au acelaşi număr atomic. amestecuri de atomi cu acelaşi număr atomic (Z). substanţele există sub formă de amestecuri de substanţe pure solide. 90 sunt elemente chimice naturale. Simbolurile elementelor chimice sunt utilizate internaţional. Elementele chimice cele mai noi sunt cele cu numerele de ordine sau numerele atomice (Z) între 112 şi 118. praf suspendat în aer etc. Amestecurile pot fi omogene şi heterogene. Având acelaşi număr atomic. Elementele chimice se găsesc în natură sub cele trei stări de agregare (gazoasă . dar cu numere de masă (A) diferite. Elementele chimice reprezintă. N. Ele au semnificaţie atât calitativă.

• numărul de oxidare al hidrogenului este în general +1. chimiştii au studiat reacţiile chimice. se definesc electronii de valenţă ca fiind electronii care pot participa la realizarea legăturilor chimice cu alţi atomi. cînd oxigenul are numărul de oxidare –1. Starea de oxidare este un număr atribuit unui element dintr-un compus. Mg. –2. Br. • halogenii.). • numărul de oxidare al ionilor monoatomici este egal cu sarcina ionilor respectivi (Zn 2+ are numărul de oxidare +2. în scopul de a determina compoziţia diferitelor substanţe chimice.1. Rb. Se poate spune prin urmare că suma maselor reactanţilor şi produşilor dintr-o reacţie chimică. legea proporţiilor definite sau constante. legea proporţiilor echivalente). K.6. prin experimentele lor. cu excepţia situaţiilor când formează compuşi unul cu celălalt sau cu oxigenul.6. LiH.are numărul de oxidare –1 etc. Ba). • metalele alcaline au numărul de oxidare +1 (Li. suma algebrică a numerelor de oxidare a elementelor este (-2) + (+1) = -1. legea proporţiilor multiple. este constantă. Diferitele reacţii studiate au condus la un enunţ al legii care a căpătat diferite formulări dintre care cea mai adecvată este: masa unui sistem chimic care evoluează rămâne constantă. excepţii fiind cazurile în care este legat de un metal ca ion negativ (hidruri metalice . legi volumetrice – se referă la relaţiile care se stabilesc între volumele de gaze implicate în reacţii chimice şi diferite proprietăţi ale gazelor (legea Boyle-Mariotte. excepţii sunt peroxizii. legea GayLussac. CaH 2 etc. Principiul constanţei compoziţiei compuşilor este cunoscut ca legea proporţiilor definite sau constante. în general. De aceea termenul de valenţă a fost înlocuit cu noţiunea de stare de oxidare sau număr de oxidare. descoperită şi formulată Lavoisier. ţinând cont de următoarele reguli: • numărul de oxidare al oricărui element în stare necombinată sau substanţă elementară este zero. Sr. Cs). 1. Na.NaH.În legătură cu valenţa.2. Legea conservării masei Legea generală a chimiei este legea conservării masei.) când starea de oxidare a hidrogenului este +1. într-un sistem închis. • într-un ion poliatomic. 1. Acest enunţ al legii conservării maselor este valabil pentru reacţiile chimice obişnuite. • într-o moleculă neutră suma stărilor de oxidare este zero. în care variaţia de masă are valori foarte mici. • numărul de oxidare al oxigenului este. 8 . valoare egală cu sarcina ionului hidroxid). • numărul de oxidare al aluminiului este întotdeauna +3. legea lui Avogadro).6. Există reacţii chimice (reacţii nucleare) care se desfăşoară cu micşorarea considerabilă a masei reactanţilor când legea conservării masei se poate enunţa astfel: suma maselor reactanţilor este egală cu suma maselor produşilor de reacţie plus deficitul de masă dat de formula lui Einstein (dm = dE/c2). Legi fundamentale ale chimiei • • Legile care guvernează procesele chimice pot fi împărţite în: legi ponderale – se referă la masele substanţelor care participă la reacţii chimice (legea conservării masei. au numărul de oxidare –1 faţă de hidrogen. suma algebrică a numerelor de oxidare a elementelor trebuie să fie egală cu sarcina efectivă a ionului [în ionul biatomic hidroxid (OH-). Ca. Legea proporţiilor definite După anul 1800. Utilizarea conceptului de valenţă nu este întotdeauna satisfăcătoare deoarece multe dintre elemente au valenţe multiple sau pot participa la formarea unor combinaţii complexe. • metalele alcalino-pământoase au numărul de oxidare +2 (Be. Proust a arătat că un compus dat conţine întotdeauna exact aceeaşi proporţie de elemente considerată în termeni de greutate. legea lui Charles. superoxizii şi combinaţiile cu elemente mai electronegative. 1.

6. x3. şi cu o aceeaşi cantitate din altă substanţă simplă. echivalentul chimic se calculează prin raportul dintre masa moleculară a sării (M) şi numărul de echivalenţi de metal din sare (care este egal cu produsul dintre numărul atomilor de metal şi valenţa metalului) • când substanţa participă la reacţii de oxido-reducere echivalentul chimic se calculează prin raportul dintre masa moleculară a substanţei (M) şi diferenţa dintre stările de oxidare ale elementului implicat. care se combină fiecare în parte cu o greutate definită a unui alt element. când o cantitate constantă dintr-un element I se combină cu diferite cantităţi notate x1. 1. ale căror mase se notează cu a şi b. Legea proporţiilor multiple Prin combinarea a două elemente se pot obţine una sau mai multe substanţe compuse. indiferent de calea pe care se obţine un compus.. echivalentul chimic este raportul dintre masa atomică a elementului respectiv (A) şi valenţa sa (n): pentru substanţe chimice. Dacă aceleaşi două substanţe simple se combină în cantităţi notate cu a’ şi b’ cu o cantitate definită dintr-o a treia substanţă simplă.). Dacă se consideră două substanţe simple. conform căreia reacţiile chimice au loc de la echivalent la echivalent.4.. Din consideraţiile de mai sus se deduce legea echivalenţilor.6. H+): • pentru baze. raportul lor de combinare este a:b. Pentru elemente.xn sunt multipli întregi ai cantităţii x1. pe de altă parte. Echivalenţii chimici sunt folosiţi în calculele stoechiometrice din analiza cantitativă. echivalentul chimic se calculează în funcţie de natura substanţei. măsurată în grame. 1. Altfel spus.Elementele şi substanţele chimice reacţionează între ele în raporturi de combinare bine definite.. în funcţie de starea de oxidare: • când substanţa nu participă la reacţii de oxido-reducere. Dalton a formulat legea proporţiilor multiple arătând că atunci când. caz în care nu se modifică starea de oxidare. echivalentul chimic se calculează prin raportul dintre masa moleculară a bazei (M) şi numărul grupelor hidroxil ionizabile (OH-): În cazul sărurilor echivalentul chimic se calculează de la caz la caz. x3.xn dintr-un alt element II. compusul respectiv are întotdeauna aceeaşi compoziţie. rezultă că raportul a:b/a’:b’ este un raport de numere întregi şi mici.3.. Din această lege derivă noţiunea de echivalent chimic. prin combinarea a două elemente. ceea ce înseamnă că. vor trebui să fie aceleaşi sau multipli întregi ai proporţiilor greutăţilor elementelor diferite când acestea se combină între ele. pe de altă parte. şi de tipul reacţiei la care participă aceasta. Echivalentul chimic reprezintă cantitatea dintr-un element sau dintr-o substanţă compusă care se poate combina cu 1g de hidrogen sau cu 8g de oxigen sau care poate înlocui cantităţile menţionate din aceste elemente în oricare dintre compuşii lor (Albu et al. rezultă o serie de compuşi. Substanţele simple sau compuse reacţionează între ele în 9 . pe de o parte. pe de o parte. În reacţiile de neutralizare: • pentru acizi echivalentul chimic se calculează prin raportul dintre masa moleculară a acidului (M) şi numărul de atomi de hidrogen ionizabili (protoni. Legea proporţiilor echivalente ÎRichter a formulat legea proporţiilor echivalente sau reciproce care statutează că proporţiile în care masele a două sau mai multe elemente diferite. x2. cantităţile x2. Echivalentul gram sau valul reprezintă cantitatea dintr-un element chimic sau dintr-o substanţă compusă. precum şi de proporţia reactanţilor. numeric egală cu echivalentul chimic respectiv. raporturile de masă diferite corespund întotdeauna unor numere întregi şi mici. Legea proporţiilor definite sau constante se aplică numai în cazul compuşilor stoechiometrici (care au o compoziţie constantă).……. S-au efectuat comparaţii ponderale între substanţe simple care se combină între ele. adică numărul de electroni cedaţi sau acceptaţi în reacţiile de oxido-reducere considerate.…….

2. Suma protonilor (p) din nucleu se numeşte număr atomic (Z). Suma protonilor şi neutronilor (n) din nucleu se numeşte număr de masă (A). iar electronii au un rol major în desfăşurarea reacţiilor chimice. în jurul căruia gravitează un număr de electroni încărcaţi negativ. Prin generalizare. Definiţi noţiunile de masă atomică şi masă moleculară. Cercetările efectuate la începutul secolului XX au arătat că atomul este o formaţiune complexă. indiferent de starea de agregare şi are valoarea aproximativă 6.6. Numărul lui Avogadro este o constantă universală de cea mai mare însemnătate şi reprezintă numărul de molecule conţinute în 22. Enumeraţi regulile pentru stabilirea stării de oxidare a unui element. în cazul unor atomi diferiţi.2.) care se găsesc într-o cantitate echivalentă (atom-gram. Legea lui Avogadro Avogadro a emis o ipoteză în conformitate cu care volume egale de gaze ideale sau perfecte diferite. molecule etc. numărul lui Avogadro reprezintă numărul de particule (atomi.5. iar neutronii sunt neutri din punct de vedere electric. Nucleul este alcătuit din particule elementare numite nucleoni. Au fost propuse mai multe modele atomice. Protonii sunt particule subatomice încărcate pozitiv. acizi. Hg) este de 22. moleculară şi structurală. Deoarece atomii au un număr de protoni egal cu numărul de electroni ei sunt neutri din punct de vedere electric. în condiţii normale de temperatură şi presiune. alcătuind molecule. ioni. Calculul echivalenţilor chimici pentru elemente. ion-gram. Enunţaţi diferenţele dintre formulele brută. Cu ajutorul legii lui Avogadro s-a putut calcula volumul unui mol (moleculă gram) de gaz. Cei mai importanţi nucleoni sunt protonii şi neutronii. Modele atomice Modelele atomice reprezintă concepte prin care autorii care le propun încearcă să explice proprietăţile atomilor. Comparaţi şi discutaţi stările de agregare ale materiei. Modelele pot fi împărţite în modele atomice precuantice şi modele atomice cuantice. Forţa de atracţie dintre electroni şi protoni. şi care păstrează toate proprietăţile chimice ale elementului respectiv.41 l sau 22.1.baze şi săruri. iar masa electronului are o valoare mult mai mică. Pentru a explica proprietăţile constatate experimental ale atomilor s-a dezvoltat teoria structurii atomului elaborându-se mai multe modele. Structura atomului Atomul reprezintă cea mai mică particulă a unui element.023 x 1023 particule/mol. Masa protonului şi masa neutronului sunt aproape identice. Volumul ocupat de un mol de gaz în condiţii normale (0oC şi 1 atm=760 mm col. se poate scrie relaţia care defineşte legea echivalenţilor: E1/E2 = m1/m2 1. În general. 2. Atomii pot exista în stare liberă sau în combinaţie cu alţi atomi identici sau diferiţi. care s-au perfecţionat de-a lungul timpului. dar sunt şi cazuri în care atomii conţin un număr de neutroni diferit de cel de protoni (izotopi). stă la baza multor proprietăţi ale atomilor. încărcat pozitiv. Prin urmare numărul de molecule dintr-un volum specific de gaz este independent de mărimea sau masa moleculelor de gaz.cantităţi proporţionale cu echivalenţii lor chimici. numărul de protoni este egal cu numărul de neutroni. moleculă-gram) de substanţă. În nucleu este concentrată sarcina pozitivă şi aproape toată masa atomului. 3. 4. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. conţin acelaşi număr de molecule. alcătuită dintr-un nucleu central dens. 10 . 2. care nu poate fi divizată prin metode fizice şi chimice obişnuite. Teoria atomică a materiei 2. în aceleaşi condiţii de temperatură şi presiune. 5.41 l din orice gaz.41 dm3 (volum molar). Dacă se consideră 2 substanţe ai căror echivalenţi sunt E1 şi E2 şi ale căror mase sunt m1 şi m2.

prin urmare. adică sunt cuantificate. • când un electron face un salt de pe o orbită pe alta.2. dens. ΔE = diferenţa de energie dintre cei doi orbitali. Nivelurile energetice spectrale corespund. iar electronul. În conformitate cu această teorie. nu se aplică legile mecanicii clasice. Prin experimentele sale. În conformitate cu acest model.2. momentul cinetic L este: L = mvr Pentru întreaga orbită circulară valoarea devine: L = 2πmvr • în conformitate cu postulatul lui Bohr. şi este negativâ când un electron trece într-o stare energetică mai joasă. care au energii restricţionate la anumite valori.n şi este denumit număr cuantic principal. în mişcarea lor. fenomen care se petrece cu absorbţie de energie. 3. electronii se mişcă pe orbite specifice presupuse circulare. Acest prim model cuantic are la bază concepţia nucleară a atomului. Modele atomice cuantice Modelul atomic Bohr a fost enunţat în anul 1913 de Niels Bohr. elaborată de Rutherford. Sarcina electrică pozitivă este uniform distribuită în tot volumul său. şi concepţia cuantică asupra emisiei radiaţiei electromagnetice. sau mvr = n h/2π Definind ħ = h/2π drept constantă redusă a lui Plank sau cuantă de acţiune se poate scrie: mvr = n ħ 11 . Energiile exacte ale orbitelor permise depind de atomul studiat.6256⋅ 10 J⋅ s). care se roteşte cu viteza v. J. presupunând că: • în stare staţionară. Modelul atomic Rutherford sau modelul planetar. nu cad pe nucleul situat în centrul modelului. Numărul cuantic principal indică. oscilează în interiorul atomului.………….2. În mişcarea pe orbitele permise. 2. h = constantă de proporţionalitate. energiei electronului care se mişcă pe orbite cu raze din ce în ce mai mari. pe care le-a observat când atomii sunt excitaţi într-un tub cu descărcare în gaz. pe o traiectorie circulară (orbită) cu rază r. Electronul se menţine pe orbită datorită compensării forţei centrifuge cu forţa de atracţie coulombiană. încărcat negativ. cunoscută sub numele de constanta lui Plank -34 (6. proprii fiecărui element. Aceasta va avea o frecvenţă direct proporţională cu diferenţa de energie dintre cei doi orbitali: ΔE = hν ν = ΔE/h unde: ν = frecvenţa radiaţiei emise. 2πmvr = n h. datorită câmpului electric care se creează. înconjurat de electroni încărcaţi negativ care se mişcă pe orbite circulare. conform teoriei lui Bohr. sunt permise numai acele orbite ale căror momente cinetice sunt multipli ai constantei lui Plank: L = nh în care n = 1. precum şi pentru liniile spectrale. Thomson. electronul are un moment cinetic (cantitatea de mişcare x raza orbitei). Diferenţa de energie dintre orbita cu rază mai mare şi cea cu raza mai mică este cedată sau acceptată prin intermediul unei singure cuante de energie. 2. rangul orbitei. Diferenţa de energie este pozitivă când un electron face saltul de pe o orbită inferioară pe una superioară.2. electronii nu emit şi nu absorb energie.1. atomii constau dintr-un nucleu central mic. În mişcarea sa pe orbite circulare. permise. prin emiterea de energie radiantă. număr care este atribuit fiecărui nivel energetic. Pentru o particulă de masă m. atomul are formă sferică. Modele atomice precuantice Modelul atomic Thomson sau modelul atomic static a fost elaborat în anul 1898 de către J. elaborată de Max Planck. Teoria lui Bohr propune un model de tip „planetar”. a fost elaborat în anul 1911 de către Ernest Rutherford şi propune o structură planetară pentru atom. Bohr a încercat să găsească explicaţii pentru faptul că electronii. încărcat pozitiv.

Numărul cuantic secundar are valori cuprinse între 0 şi n-1 (0. l = 2 → d. ci şi traiectorii eliptice. nr.1. admiţând că electronul parcurge în jurul nucleului nu numai traiectorii circulare. 2. F2).). nr = numărul cuantic radial rm ax r min ∫ mvrdr Între numerele cuantice principal. regiune care conţine maximum 2 electroni cu spin opus. poziţia electronului pe orbită.2. l = 3 → f. e ϕ Fig. în care. Pe de o parte. nr. 1. există două variabile. variază numai poziţia sa în raport cu nucleul. cunoscută sub numele de raza Bohr (0. rezultă că nφ = n. 0 Când deplasarea electronului se face pe o orbită eliptică permisă. 12 . Prin urmare.1. staţionară. şi orbita permisă este circulară. stabilind condiţiile de cuantificare: 2π ∫mvrd 0 ϕ = nϕh . prin urmare. 2. Dacă nr = 0.Momentul cinetic al electronilor trebuie să fie un număr întreg de cuante de acţiune şi.n-1) şi determină forma geometrică a unui set de orbitali. nφ ≥ n. Energia orbitalilor din acelaşi strat creşte de la subnivelul s la subnivelul f (s<p<d<f). Reprezentarea deplasării unui electron pe o orbită circulară În această situaţie regula de cuantificare este: 2π ∫ mvrd ϕ = nh . Această valoare corespunde celei mai mici raze posibile. În mecanica cuantică. l = 1 → p. Sommerfeld a introdus două numere cuantice. egală cu raza focală (r) (figura 2. azimutal şi radial există relaţia: n=nφ+nr. Subnivelurile energetice se desemnează prin următoarele simboluri:l = 0 → s. Cea mai mică valoare a numărului cuantic principal n este 1. numărul cuantic azimutal (nφ) şi numărul cuantic radial (nr). unde: dφ = variaţia unghiului φ. distanţa dintre electron şi nucleu care. numărul cuantic azimutal este înlocuit cu numărul cuantic orbital sau secundar (l = nφ-1). nu cade pe nucleu şi ca urmare atomii sunt stabili. exprimată prin unghiul φ. în mişcarea sa. care este dată de variaţia unghiului ϕ (figura 2.2. În cazul în care electronul (e-) se deplasează pe o orbită circulară. în care nφ este numărul cuantic azimutal. în jurul nucleului situat în unul din focarele elipsei (F1. şi explică de ce electronul. = nrh . 2. b-axa mică a elipsei) şi. …….): r x e x φ F1 F2 Fig. o mărime cuantificabilă. pe de altă parte. Modelul atomic Sommerfeld Acest al doilea model atomic cuantic reprezintă o dezvoltare a modelului atomic Bohr şi a fost realizat în anul 1915 de către Sommerfeld care a încercat să explice structura fină a liniilor spectrale.0529nm). Un orbital reprezintă o regiune specifică dintr-un subnivel. pe care raza focală îl face cu axa mare a elipsei (a-axa mare a elipsei. Reprezentarea deplasării unui electron pe o orbită eliptică Datorită acestor două variabile.

i se asociază o undă. Energia electronilor depinde numai de numărul cuantic principal. În anul 1927. Undele sunt caracterizate de lungime de undă şi amplitudine. având în vedere natura ondulatorie a microparticulelor. cu precizie absolută. Acest câmp magnetic poate fi pus în evidenţă prin interacţiunea sa cu un câmp magnetic aplicat din exterior sau în relaţie cu câmpul altui electron. Teoria atomică a lui Sommerfeld admite că electronii se deplasează în jurul nucleului pe traiectorii circulare şi eliptice. kg v = viteza de deplasare a particulei. o microparticulă cum este şi electronul.Subnivelul s conţine un singur orbital. electronul generează câmp magnetic. subnivelul p conţine 3 orbitali. Lungimea de undă este într-o relaţie de inversă proporţionalitate cu masa şi viteza particulei: λ = h/mv în care: λ = lungimea de undă. m/s Această relaţie stabileşte legătura între lungimea de undă. Pentru o anumită valoare a numărului cuantic principal. În afară de mişcarea de rotaţie în jurul nucleului. cât şi ca undă. Toate acestea conduc la ideea unui model care să ia în consideraţie probabilitatea ca un electron să se afle într-un anumit punct. Modelele atomice anterioare nu au putut calcula intensitatea liniilor spectrale şi energia atomilor multielectronici. iar subnivelul f conţine 7 orbitali. Fiecare dintre orbitali poate să fie ocupat sau nu cu electroni. căpătând el însuşi proprietăţi magnetice. Toate orbitele cu acelaşi număr cuantic principal au aceeaşi energie şi formează un strat electronic. m = masa particulei. elimină noţiunea de traiectorie a unei microparticule. În anul 1924 Louis de Broglie a emis ideea dualităţii de comportare a microparticulelor. denumit număr cuantic magnetic (m). Prin urmare. W. În mişcarea sa. Fiecărei particule (electron). Pentru caracterizarea completă a nivelurilor energetice ale electronului a fost necesară introducerea unui al treilea număr cuantic. subnivelul d conţine 5 orbitali. mişcare de spin. orientarea în spaţiu şi interacţiunile sale posibile cu alţi electroni. cât şi viteza de deplasare a unei particule. Pauli a introdus al patrulea număr cuantic. care este denumită funcţie de undă (ψ). h = constanta lui Plank. care generează un moment magnetic de spin. a tratat atomul ca un sistem de unde staţionare. elaborând pentru unda tridimensională asociată electronului o expresie matematică. şi proprietăţi specifice unei particule. se comportă atât ca particulă. Pentru caracterizarea acestei mişcări. fiecărui electron dintr-un atom i se atribuie patru numere cuantice care definesc energia sa. proprietate specifică unei unde. Starea energetică a unui atom poate fi descrisă dacă se cunosc toate cele patru numere cuantice pentru fiecare electron al său. Numărul cuantic de spin poate lua valorile ±1/2. Schrödinger. există o singură traiectorie circulară şi n-1 traiectorii eliptice. În mişcarea sa în jurul nucleului. Funcţia de undă se obţine prin rezolvarea 13 . Heisenberg a arătat că este imposibil să se cunoască simultan. deci şi a electronului. Aceste niveluri energetice nu pot fi caracterizate de cele două numere cuantice descrise până acum. Cele n-1 subniveluri determinate de numărul cuantic secundar au aceeaşi energie. la un moment dat. atât poziţia. când se constată apariţia mai multor subniveluri energetice rezultate prin scindarea liniilor spectrale. electronul are şi o mişcare de rotaţie în jurul axei sale. cum sunt masa şi viteza de deplasare. denumit număr cuantic magnetic de spin (ms) sau numărul cuantic de spin. Toţi orbitalii unui subnivel au aceeaşi energie. iar electronii un înveliş electronic. Acest principiu numit principiul de incertitudine al lui Heisenberg. Numărul cuantic magnetic poate lua 2l + 1 valori care variază între –l şi +l şi dă informaţii referitoare la orientarea în spaţiu a orbitalilor.

orbitalii p se notează în funcţie de sistemul de axe x.ecuaţiei de undă a lui Schrödinger.).3. prin urmare. 2. sunt situaţi de o parte şi de alta a nucleului având. m = 0 este orbitalul 1s. 2.fsu.0.3. Fig. Cei doi lobi ai fiecărui orbital p.5. 2. 14 . Orbitalii s au simetrie sferică (figura 2..3. Orbitali atomici de tip d Orbitalii de tip d apar la n ≥ 3 şi sunt caracterizaţi de l = 2 şi m = ± 1. www. ±2. z. l = 0. Orbitali atomici de tip p Orbitalii de tip p apar la n ≥ 2 şi sunt caracterizaţi de l = 1 şi m = ±1. În cazul celorlalţi doi orbitali.2. 2. tetralobară.geo.4. Fig.3. Pătratul funcţiei de undă reprezintă probabilitatea de a găsi o particulă (electron) într-o anumită regiune a spaţiului. Convenţional. n = 3.3. Orbitali atomici 2. Ecuaţia de undă a lui Schrödinger este ecuaţia fundamentală a mecanicii cuantice şi corelează caracteristicile de corpuscul ale electronului (E. y. n = 2. dyz. nr. m.edu) 2. Trei orbitali d sunt aşezaţi sub unghiuri de 45 o faţă de axele de coordonate şi sunt notaţi dxy.arizona. Diagramă a orbitalilor atomici de tip p (d.edu) În fiecare strat electronic va exista câte un orbital s. m = 0. www. Astfel: n = 1. fiind în număr de cinci. un singur plan nodal (plan în care electronul nu poate fi găsit niciodată). al cărui diametru va fi din ce în ce mai mare. Diagramă individuală a unui orbital atomic de tip s (d. l = 0.3. dxz (figura 2.sb. m = 0 este orbitalul 3s etc.). l = 0. Orbitalii d au două planuri nodale care împart norul de electroni în patru secţiuni şi ca urmare prezintă structură mai complicată. probabilitatea de existenţă a electronilor este de-a lungul axelor de coordonate. 0.). nr. m = 0 este orbitalul 2s. z de-a lungul cărora se dirijează lobii (figura 2. care reprezintă regiunile de probabilitate maximă de prezenţă a electronului. y.3. Orbitali atomici de tip s Orbitalii de tip s apar de la n ≥ 1 şi se caracterizează prin l = 0.4.. v) cu cele ondulatorii date de amplitudinea vibraţiei într-un punct caracterizat de coordonatele x.1. În fiecare strat electronic există trei orbitali p cu simetrie bilobară.wine1.

arizona. dacă succesiunea energetică a substraturilor ar fi aceeaşi cu ordinea lor normală. Fig. Într-un orbital pot exista maximum 2 electroni. se constată că: E4s < E3d.4. Orbitalii se ocupă cu electroni succesiv. Diagramă a orbitalilor atomici de tip f (d. fx3.). 2. fy3. 2. Pentru nivelurile energetice superioare are loc o întrepătrundere a substratelor din diferite straturi. adică 1s 2s 2p 3s 3p 3d 4s 4p 4d 4f etc. nr.4.5.6. în ordinea crescătoare a energiei.2.leandraganko. Dacă se notează cu E energia reală a substraturilor. www. fx(z2-y2). Regula lui Hund 15 . Ocuparea cu electroni a orbitalilor atomici 2. Această regulă nu se aplică.3.Orbitali atomici de tip f Orbitalii f apar la n ≥ 4 şi sunt caracterizaţi de l = 3 şi m = ±1. Principiul ocupării succesive a orbitalilor cu electroni Stabilirea structurii electronice a elementelor nu ar pune probleme. cu spin opus.3. 0. 2. decât pentru primele 3 perioade din sistemul periodic al elementelor. fz3]. însă. Structura lor este complicată deoarece aceşti orbitali au trei planuri nodale care trec prin nucleu şi au formă octalobară (figura 2. proces care conduce la o succesiune diferită faţă de cea normală. ±2. fiind în număr de şapte [fxyz.4. 2.com) 2.edu) 2.6. ±3. Diagramă a orbitalilor atomici de tip d (d. E6s < 4f etc. Principiul de excludere al lui Pauli Acest principiu stabileşte repartiţia electronilor pe orbitali.4.Fig. care se numesc electroni cuplaţi. www. fz(x2-y2).4 . nr.1.geo. Doi electroni dintr-un atom nu pot avea toate numerele cuantice identice. fy(x2-z2). E5s < E4d. E6s < E5d.

în perioada 6. Primul element din fiecare perioadă este un metal alcalin. Lantanidele şi actinidele sunt două familii de câte paisprezece elemente care se intercalează.. Enumeraţi şi comparaţi modelele atomice precuantice şi cuantice.Regula lui Hund se referă la modul de completare cu electroni a orbitalilor atomici. Rn) electroni de valenţă... 2. care începe cu hidrogenul (H). mai întâi de un singur electron. Ar. Toate grupele secundare conţin câte patru elemente (metale – cele descoperite recent completează perioada 7) cu excepţia grupei IIIB care conţine 32 elemente (metale). Generalităţi privind tabelul periodic al elementelor Sistemul periodic al elementelor a fost descoperit de omul de ştiinţă rus Mendeleev. N etc. Cele 62 elemente cunoscute la acea vreme au fost aşezate într-un tabel. perioada 3 conţine tot opt elemente (de la Na la Ar). M. IIA. VIIIA şi 8 grupe secundare. 16 .. în ordinea greutăţii lor atomice. IIB... perioada 6 conţine 3treizeci şi două elemente (de la Cs la Rn) iar perioada 7 începe cu elementul Fr şi conţine douăzeci şi cinci elemente caracterizate şi încă şapte elemente care deocamdată au simboluri temporare. adică au configuraţie stabilă de dublet sau octet. 3. Ocuparea cu electroni a orbitalilor atomici se realizează în aşa fel încât energia întregului sistem să fie minimă. notate IA. Cele 16 grupe sunt împărţite în 8 grupe principale.1. Perioada 1 conţine două elemente (H şi He).. 3.. legea periodicităţii se enunţă astfel: proprietăţile elementelor variază periodic în funcţie de sarcinile lor nucleare. În conformitate cu acest criteriu. iar ultimul. una dintre legile fundamentale ale naturii. perioada 5 conţine tot optsprezece elemente (de la Rb la Xe). Grupele secundare conţin metale tranziţionale. după care este completat cu cel de-al doilea electron. Grupele principale conţin metale. prin modul de aşezare. Kr. notate IB. Tipuri de orbitali atomici caracterizaţi prin numere cuantice. semimetale şi nemetale.) şi cuprinde 118 elemente. 4. Gazele rare au doi (He) sau opt (Ne. a doua după actiniu. Definiţi cele mai importante particule elementare care alcătuiesc un atom..2. Aceste elemente sunt aşezate în partea de jos a tabelului în două şiruri orizontale. numărul atomic (Z).. Fiecare orbital este ocupat succesiv.Structura tabelului periodic al elementelor Sistemul periodic al elementelor este format din 7 perioade şi 18 grupe (tabelul 3. dovedindu-se. Numărul perioadei indică numărul straturilor electronice ale atomilor elementelor din perioada respectivă. L perioada 3 – elementele au straturile electronice K. L. L.. Reguli de ocupare a orbitalilor cu electroni. paralele. revenirea periodică a proprietăţilor. perioada 4 conţine optsprezece elemente (de la K la Kr). iar numărul său desemnează numărul straturilor ocupate cu electroni). care consolidează succesiunea elementelor stabilită de Mendeleev. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. perioada 2 conţine opt elemente (de la Li la Ne). VIIIB. cu excepţia primei perioade.. în perioada 7. Sistemul periodic al elementelor 3. După anul 1986 s-a introdus o notaţie nouă a grupelor care utilizează cifre arabe. Moseley introduce un nou criteriu de clasificare al elementelor în sistemul periodic.. Perioadele sunt notate cu cifre arabe de la 1 la 7 (o perioadă este alcătuită dintr-un şir de elemente cuprins între două gaze rare succesive.. şi a ultimei perioade. un gaz rar. Această concluzie referitoare la faptul că proprietăţile elementelor variază periodic în funcţie de masa lor atomică este expresia legii periodicităţii descoperită de Mendeleev..Xe.. astfel: • • • perioada 1 – elementele au numai stratul electronic K perioada 2 – elementele au straturile electronice K. prima după lantan.1.. 3.. M • perioada 4 – elementele au straturile electronice K. care se termină cu elementul 118.

Sistemul periodic al elementelor IA (1) K/1 L/2 M/3 N/4 O/5 P/6 Q/7 1 H 3 Li 11 Na 19 K 37 Rb 55 Cs 87 Fr 4 Be 12 Mg 20 Ca 38 Sr 56 Ba 88 Ra IIIB (3) 21 Sc 39 Y 57 La 89 Ac IVB (4) 22 Ti 40 Zr 72 Hf 104 Rf 58 Lantanide 90 Actinide Th Ce VB (5) 23 V 41 Nb 73 Ta 105 Db 59 Pr 91 Pa 92 U VIB (6) 24 Cr 42 Mo 74 W 106 Sg 60 Nd 93 Np VIIB (7) 25 Mn 43 Tc 75 Re 107 Bh 61 Pm 26 Fe 44 Ru 76 Os 108 Hs 62 Sm 94 Pu VIIIB (8. 3.Tabelul nr. 9. 10) 27 Co 45 Rh 77 Ir 109 Mt 63 Eu 95 Am IB (11) 29 Cu 47 Ag 79 Au 111 Rg 65 Tb 97 Bk IIB (12) 30 Zn 48 Cd 80 Hg 112 Uub 66 Dy 98 Cf IIA (2) IIIA (13) 5 B 13 Al 31 Ga 49 In 81 Tl 113 Uut 67 Ho 99 Es IVA (14) 6 C 14 Si 32 Ge 50 Sn 82 Pb 114 Uuq 68 Er 100 Fm 7 N 15 P 33 As 51 Sb 83 Bi 115 Uup 69 Tm 101 Md VA (15) 8 O 16 S 34 Se 52 Te 84 Po 116 Uuh 70 Yb 102 No VIA (16) VIIA (17) 9 F 17 Cl 35 Br 53 I 85 At 117 Uus 71 Lu 103 Lr VIIIA (18) 2 He 10 Ne 18 Ar 36 Kr 54 Xe 86 Rn 118 Uuo 28 Ni 46 Pd 78 Pt 110 Ds 64 Gd 96 Cm ..1.

Baze teoretice ale chimiei 16 .

temperaturile de fierbere şi de topire. 6 (VIB). 9 (VIIIB). 10 (VIIIB). Proprietăţi neperiodice sunt: numărul atomic Z. elementele chimice pot fi grupate în 4 blocuri: • blocul s – cuprinde metalele alcaline şi alcalino-pământoase. masa atomică relativă. Corelaţii între structura învelişului de electroni şi poziţia elementelor în sistemul periodic Având în vedere principiile enunţate anterior. Proprietăţi periodice ale elementelor chimice Aceste proprietăţi sunt determinate de structura învelişului electronic exterior şi configuraţia electronică a elementelor. 4 (IVB). Caracterul electrochimic este proprietatea elementelor de a ceda sau de a accepta electroni pentru a trece în ioni.4. în chimie. 8 (VIIIB). Proprietăţile chimice ale elementelor sunt strâns legate de configuraţia electronilor. afinitatea pentru electroni. chimiştii pot descrie legăturile chimice. 15 (VA). Stabilirea configuraţiei electronice se constituie într-un instrument util care conduce la înţelegerea structurii tabelului periodic al elementelor. 16 (VIA). Proprietăţile fizice periodice sunt volumul atomic. Tendinţele periodice se manifestă atât asupra proprietăţilor fizice. raza atomică. Utilizând principiile fizicii. • blocul f – cuprinde lantanidele şi actinidele. cât şi asupra proprietăţilor chimice.4.1. trecând în ioni negativi. raza ionică. 12 (IIB)]. energia de ionizare. • blocul d – cuprinde elemente tranziţionale. 7 (VIIB). spectrele Röntgen ale elementelor cu Z > 10 (acestea depind numai de numerele atomice). Proprietăţi neperiodice ale elementelor chimice Proprietăţile neperiodice variază continuu şi sunt determinate de nucleele atomice ale elementelor. 14 (IVA). • blocul p – cuprinde elemente care au electronul distinctiv într-un orbital de tip p.4. 3. spectrele optice. Este o metodă care simplifică descrierea configuraţiei electronice pentru elementele cu masă atomică mare. moleculă sau altă structură fizică.2. ultimul strat electronic are structura ns2(n-1)d1-10 [elementele grupelor 3 (IIIB). ultimul strat are structura electronică ns2(n1-10 1)d (n-2)f1-14. Elementele care au tendinţa de a accepta electroni. elemente care au electronul distinctiv într-un orbital de tip s. astfel încât notaţia interioară se poate înlocui cu simbolul gazului nobil anterior scrise între paranteze pătrate. Periodicitatea proprietăţilor elementelor chimice 3. Electronii de pe ultimul strat energetic sunt denumiţi electroni de valenţă. ultimul strat electronic are structura ns1-2 [elementele grupelor 1 (IA) şi 2 (IIA)]. pot prevedea cum vor reacţiona atomii. conductivitatea etc.Baze teoretice ale chimiei 3. adică se poate stabili configuraţia lor electronică. configuraţia electronică reprezintă aranjarea electronilor într-un atom. În termeni de fizică atomică sau chimie cuantică.3. densitatea. deoarece după fiecare gaz rar începe un strat electronic nou. După tipul de orbital în care se plasează electronul distinctiv. 17 (VIIA) 18 (VIIIA)]. contează numai electronii de pe ultimul strat. ultimul strat are structura ns2np1-6 [elementele grupelor 13 (IIIA). elemente care au electronul distinctiv într-un orbital de tip d. 5 (VB). 11 (IB). se poate construi învelişul electronic al diferitelor elemente. 3. punctul de fierbere. legate de ocuparea cu electroni a orbitalilor. Tipic. se 17 . precum şi proprietăţi cum ar fi stabilitatea.

trecând în ioni pozitivi. Atomii elementelor sunt mai stabili dacă au stratul electronic exterior complet ocupat cu electroni. fiind egală cu numărul grupei. În perioade.1. 18 . odată cu creşterea caracterului electropozitiv al metalelor. caracterul bazic scade de la stânga la dreapta. În urma transferului de electroni de la un element electropozitiv reactiv la un element electronegativ iau naştere ioni de semn contrar. 4.Baze teoretice ale chimiei numesc elemente electronegative iar cele care au tendinţa de a ceda electroni.1 Legături chimice intramoleculare 4. ioni sau molecule. Structura tabelului periodic al elementelor 2. Legături chimice Legătura chimică reprezintă un ansamblu de interacţiuni care se exercită între atomi. Tăria acizilor oxigenaţi creşte. valenţa elementelor creşte în perioade de la grupa IA la grupa IVA. În grupe. valenţa elementelor creşte de la 1 la 8 şi este egală cu numărul grupei. Elementele din aceeaşi grupă principală au aceeaşi valenţă maximă în combinaţie cu oxigenul. Caracterul acid al compuşilor cu hidrogen creşte în grupă de sus în jos. reacţii uneori vitale pentru organismele vii. se numesc elemente electropozitive. Proprietăţi ale elementelor chimice determinate de structura învelişului electronic. În grupe tăria acizilor oxigenaţi scade de sus în jos. prin intermediul legăturilor chimice între atomi. mai reactive. hidrogenul şi halogenii. respectiv doi electroni realizând configuraţii stabile de octet. Caracterul bazic al hidroxizilor creşte de sus în jos în grupele principale. electronegativitatea scade de sus în jos. elementul cel mai electronegativ din sistemul periodic. care se atrag prin forţe electrostatice (conform legii lui Coulomb). Cu excepţia hidrogenului şi heliului (care au în stratul electronic exterior maximum doi electroni) un strat electronic complet ocupat conţine opt electroni adică un octet. pierd uşor unul respectiv doi electroni în timp ce elementele grupelor 17(VIIA) şi 16(VIA) câştigă unul. Faţă de hidrogen. şi scade de la grupa IVA la grupa VIIA. În perioade. de la stânga la dreapta. În perioade. Faţă de fluor. Elementele din grupele 1(IA) şi 2(IIA). Legătura ionică Teoria electronică a valenţei subliniază realizarea unei configuraţii electronice stabile a stratului de valenţă (dublet sau octet). TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. în timp ce electropozitivitatea creşte în acelaşi sens. pentru ca treptat să apară caracterul acid. caracterul electropozitiv (metalic) scade de la stânga la dreapta şi creşte cel electronegativ (nemetalic). 4. Valenţa maximă faţă de oxigen creşte şi este egală cu numărul grupei principale din care face parte elementul.Modul în care se realizează legăturile chimice are un efect important asupra proprietăţilor unităţilor funcţionale care rezultă. în perioade.1. Valenţa elementelor este strâns legată de diferitele tendinţe privind reactivitatea elementelor din sistemul periodic. conducînd la formarea unor unităţi funcţionale. caracterul acid creşte o dată cu numărul grupei. până la distanţa minimă permisă de repulsiile între învelişurile lor electronice. precum şi asupra reacţiilor chimice la care acestea participă.

doi atomi de hidrogen pot pune în comun electronii necuplaţi. dizolvarea compuşilor ionici în solvenţi polari şi. CO2 etc. motiv pentru care perechea de electroni de legătură aparţine în egală măsură ambilor atomi. Cl . în mod tipic. . Legătura covalentă nepolară se caracterizează prin aceea că atomii participanţi la realizarea legăturii sunt de acelaşi fel. . CaO. NaI. în urma unei reacţieii exoterme. Cl2 etc. . Na+ + Cl - Na+Cl- În cazul combinaţiilor ionice nu se formează molecule. Legătura covalentă Legătura covalentă este legătura care se realizează între atomii elementelor identice sau puţin diferite din punct de vedere al caracterului electrochimic. pe de o parte.Baze teoretice ale chimiei În general.) sau moleculele care prezintă simetrie geometrică (CH4. conduce la obţinerea clorurii de sodiu. forţe fizice nedirijate în spaţiu. SrCl2). sodiul metalic reacţionează energic cu clorul în stare gazoasă şi. Ionii participanţi la legătura ionică pot fi monoatomici (formaţi din atomi de un singur tip) sau poliatomici (HO-.2.NO3-. legătura covalentă poate fi nepolară. înlocuirea uşoară a ionilor din reţea cu alţi ioni.1. Ambii atomi participanţi realizează o configuraţie electronică stabilă. MgO) şi unele baze (NaOH. Perechea de electroni participanţi nu aparţine întotdeauna în egală măsură celor doi atomi ai moleculei rezultate. polară sau coordinativă. La formarea legăturilor ionice sunt implicate. Ea rezultă prin punerea în comun a unui acelaşi număr de electroni necuplaţi de către fiecare dintre cei doi participanţi la legătură. KF. CaCl2 etc) nu reprezintă compoziţia adevărată a substanţei. permiţând. LiI. deplasându-se pe orbite care cuprind amândouă nucleele. KCl. + . ci raportul de combinare a ionilor constitutivi. CCl4. Norul electronic este distribuit simetric între cele două nuclee. KI.H H .. KBr. 4. care determină ansamblul să adopte o dispoziţie regulată corespunzătoare reţelei cristaline. unii oxizi bazici (Na2O. conducând la formarea de molecule sau reţele atomice. Ionii se află în nodurile reţelei cristaline şi fiecare ion tinde să se înconjoare cu un număr maxim de ioni de semn opus. NaF.) 19 . ci reţele ionice tridimensionale. Formulele brute atribuite combinaţiilor ionice (NaCl. combinaţie ionică: Na. Punerea în comun a unei perechi de electroni conduce la formarea unei singure legături covalente. Astfel. NaF. un metal şi un nemetal. pe de altă parte. conducând la formarea moleculei de hidrogen în care densitatea de electroni este concentrată între cei doi nuclei H. Combinaţiile ionice tipice sunt sărurile (LiF. datorită atracţiei electrostatice dintre ioni. Spre exemplu. se formează două sau trei covalenţe adică legături duble sau triple. deoarece dubletele de electroni rezultate le aparţin în egală măsură.. Structura stabilă de octet se poate realiza şi prin participarea mai multor electroni necuplaţi. + . denumită în mod obişnuit legătură simplă.etc. procesele de formare a ionilor pozitivi şi negativi nu sunt independente ci au loc simultan în timpul procesului de formare a legăturilor ionice. În funcţie de natura atomilor participanţi. Legătura ionică nu este dirijată în spaţiu şi nu este rigidă. NaCl. Se formează molecule nepolare. Perechea de electroni de legătură se numeşte pereche de electroni participanţi. H H În procesul de unire orbitalii atomici se întrepătrund dând naştere unui orbital molecular de legătură. SO42. KOH.H . cum ar fi moleculele diatomice (H2. K2O. Ca(OH)2.). În aceste cazuri.

ca urmare. În cazul apropierii a doi atomi cu electroni neîmperecheaţi. Ambele metode se bazează pe combinarea liniară a funcţiilor de undă ale orbitalilor atomici care. deşi nu realizează structura electronică de octet. dacă electronii au spini paraleli. Dezvoltarea teoretică a legăturii covalente dintre atomi se bazează pe metode de aproximare. specii moleculare cu un număr total de electroni de valenţă impar (specii moleculare. molecula rezultată este alungită şi prezintă doi poli (un dipol) apărând astfel sarcini electrice parţiale: + δ δ H2 + Cl2 → 2H – Cl Legătura covalentă coordinativă sau semiionică se realizează printr-o pereche de electroni neparticipanţi ai unuia dintre atomii participanţi la legătură (atom donor). metoda legăturii de valenţă (MLV) şi metoda orbitalilor moleculari (MOM).). O interpretare cantitativă a legăturii covalente realizează teoria mecanic cuantică.1. orbitalii atomici se acoperă reciproc pe o suprafaţă limitată de respingerile electrostatice. se manifestă forţe de respingere electrostatică. cei doi atomi participă cu număr egal de electroni. cea mai stabilă structură (figura 4.. 20 .Baze teoretice ale chimiei Legătură covalentă polară este legătura covalentă în care atomii participanţi la realizarea legăturii sunt diferiţi. Această pereche de electroni este pusă în comun cu un alt atom care este deficitar în electroni (atom acceptor). Metoda legăturii de valenţă consideră legătura covalentă ca rezultat al suprapunerii orbitalilor atomici nedeformaţi. Densitatea norului electronic este mai mare în jurul atomului mai electronegativ. Teoria electronică a covalenţei nu poate explica existenţa acestor specii moleculare cu deficit sau excedent de electroni care. se realizează suprapunerea maximă a orbitalilor atomici 1s în spaţiul internuclear rezultând molecula de hidrogen. conduc la obţinerea funcţiei de undă a orbitalilor moleculari. sunt totuşi combinaţii stabile. specii moleculare cu mai puţin de opt electroni în jurul unui atom (compuşi care sunt în general foarte reactivi). În această idee există trei tipuri de excepţii: - specii moleculare cu mai mult de opt electroni în jurul unui atom (elementele din perioada a treia şi mai departe la care sunt implicaţi în realizarea legăturilor chimice şi electroni de pe orbitalii d). La realizarea acestei legături. Orbitalul comun care rezultă este orbitalul molecular cu doi electroni cu spin opus ce aparţine ambilor atomi. explicând saturaţia reciprocă şi simultană a covalenţei şi orientarea sa în spaţiu. iar dacă spinii sunt antiparaleli. În cazul combinării a doi atomi izolaţi de hidrogen. Se realizează astfel coordinarea unei perechi de electroni neparticipanţi a unui atom sau a unei molecule la un orbital vacant al altui atom. Există compuşi chimici în care nu este respectată regula octetului. spre exemplu. care conţin unul sau mai mulţi electroni neîmperecheaţi extrem de reactivi). De asemenea. teorie care elucidează natura fizică a legăturii. fapt pentru care perechea de electroni de legătură este atrasă mai puternic de atomul cu electronegativitate mai mare. nu poate da explicaţii satisfăcătoare pentru tipurile de covalenţe şi proprietăţile substanţelor cu legătură covalentă. dintre care două sunt mai importante. starea cu cea mai scăzută energie şi. Numărul de covalenţe posibile pentru un atom este egal cu numărul cuplărilor pe care le poate realiza până la obţinerea unei configuraţii electronice stabile. înmulţite cu anumiţi coeficienţi. rezultând perechi de electroni cu spin antiparalel.

Legătura covalentă π se realizează în cazul în care. x π σ π π π Fig.2.2. Legătura π reduce distanţele interatomice. De asemenea. proces în urma căruia rezultă orbitali hibrizi. C) formează mai multe covalenţe decât numărul de electroni necuplaţi din stratul lor de valenţă. dar prezenţa sa nu determină forma spaţială a moleculei. Legăturile σ sunt legături de bază într-o moleculă. În cazul moleculei de azot. B. nr. orientarea spaţială a covalenţelor din molecule nu corespunde cu orientarea spaţială a orbitalilor atomilor componenţi. Din această combinaţie rezultă seturi echivalente de funcţii de undă Schrödinger. de exemplu. 4. deosebim legătura covalentă σ şi legătura covalentă π. conduce la creşterea rigidităţii moleculei. Legătura σ este cea mai stabilă legătură covalentă. rezultate din suprapunerea orbitalilor 2py şi 2pz (figura 4. s-a constatat că unele elemente (Be. După tipul de orbitali participanţi la realizarea legăturii σ.). care se numesc orbitali atomici hibrizi. legarea atomilor se realizează printr-o covalenţă σ. orbital molecular orbitali atomici Fig. d sau f prin câte doi lobi dând naştere legăturilor duble sau triple. al stării 21 . măreşte unghiul de valenţă şi. Electronii care realizează această legătură se numesc electroni σ. determinând configuraţia acesteia. Reprezentarea schematică a formării orbitalului molecular de hidrogen În funcţie de modul de suprapunere a orbitalilor atomici participanţi la realizarea covalenţei. Astfel de comportări au fost explicate de Pauling care a demonstrat că funcţiile de undă ale electronilor în orbitalii unui atom pot fi combinate matematic. Pauling a propus modelul hibridizării orbitalilor atomici. Această legătură rezultă din suprapunerea z z orbitalilor p. covalenţa σpd (suprapunerea unui orbital atomic p cu un orbital atomic d prin câte un lob). există mai multe tipuri de covalenţe: covalenţa σss (suprapunerea a doi orbitali atomici de tip s). Reprezentare schematică a covalenţei σpd Covalenţa π este întretăiată de planul nodal al legăturii σ pe care este perpendiculară. Există cazuri în care. care este dată de oriantarea covalenţelor σ. Legătura covalentă σ este legătura care se stabileşte între electroni ce intră în rezonanţă dea lungul axei de legătură. modificaţi din punct de vedere al formei. 4. la ambii atomi participanţi la legătură rămân electroni necuplaţi. Legătura π are o energie mai mare decât legătura σ. după formarea legăturii σ. nr. 1931). rezultată din suprapunerea orbitalilor 2px.1. covalenţa σpp (suprapunerea a doi orbitali atomici p prin câte un lob). Hibridizarea este procesul de combinare liniară a orbitalilor atomici puri din stratul exterior. Covalenţele σ au simetrie cilindrică şi nu y y sunt întretăiate de nici un plan nodal. utilizând ecuaţiile de undă (Pauling. covalenţa σsp (suprapunerea unui orbital atomic s cu un lob al unui orbital atomic p). şi două covalenţe π. ca urmare.+ H H Baze teoretice ale chimiei H 2.

cu energii egale şi simetrie trigonală. rezultând trei orbitali hibrizi sp2. datorită 22 .3. Experimental.). putând realiza o întrepătrundere accentuată a orbitalilor atomici. HCN. Reprezentare schematică a borului în stare fundamentală (A) şi în stare hibridizată sp (B) Hibridizarea tetraedrică (sp3) este cel mai cunoscut tip de hibridizare şi este caracteristic atomului de carbon. unul dintre ei promovând pe orbitalul p.Electronii de pe orbitalul s se decuplează. 4. când atomii trec într-o stare excitată (stare de valenţă). Atomul de carbon în stare fundamentală are configuraţia electronică a ultimului strat 2s22p2. 2px 2s 2py 2pz hibridizare 180o A B Fig. Elementele din perioada a doua au volum mic. Hibridizarea sp se realizează prin combinarea unui orbital s cu un orbital p. Hibridizarea are loc în momentul formării legăturilor chimice. Dacă luăm în considerare exemplul atomului de beriliu orbitalii hibrizi rezultaţi au simetrie digonală.. Reprezentare schematică a beriliului în stare fundamentală (A) şi în stare hibridizată sp (B) Hibridizarea trigonală (sp2) se realizează prin combinarea unui orbital s cu doi orbitali p. Ca urmare. molecula devine mai stabilă. CS2. Hibridizarea digonală (sp) se întâlneşte la elemente din perioada 2. 4. s-a dovedit configuraţia tetraedrică a atomului de carbon.Baze teoretice ale chimiei energetice şi distribuţiei spaţiale. ar trebui să funcţioneze ca element divalent. nr. 2px 2s 120o 2py 2pz hibridizare A B Fig. Unghiurile dintre orbitalii hibrizi sunt de 120o (figura 4. Ca rezultat al hibridizării.3.4. orientare liniară şi formează între ei un unghi de 180o (figura 4. intermediare ca valoare faţă de energiile orbitalilor atomici participanţi. având drept rezultat doi orbitali hibrizi sp de energii egale.). combinaţiile de acest tip fiind puţine (CO. În cazul borului hibridizarea conduce la obţinerea a trei orbitali hibrizi sp2. CS). BeCl2.4. Există un număr limitat de tipuri de hibridizare. CO2. cu aceeaşi formă. Densitatea norului electronic este simetric distribuită. în compuşi de tipul BeH2. deoarece aranjamentul spaţial al perechilor de electroni de legătură în orbitalii de valenţă se realizează în aşa fel încât repulsiile care se manifestă între electroni sunt minime. nr. N2O.

în timp ce electronii aflaţi în câmpul electric nuclear se repartizează în orbitalii moleculari pe niveluri energetice succesive existente sau apărute odată cu formarea moleculei. . aparţin edificiului molecular în întregul lui. nr. unul mai sărac în energie. ca urmare mai stabil (orbital molecular de legătură) şi altul mai bogat în energie.5. 2px 2s 2py 2pz 109o28' hibridizare A B Fig. • electroni de nelegătură (nelianţi). fiecare cu câte un electron se amestecă între ei formând 4 orbitali hibrizi. 4. La combinarea orbitalilor atomici se produc trei tipuri de orbitali moleculari: . din care jumătate sunt orbitali moleculari de legătură şi jumătate orbitali moleculari de antilegătură. a căror energie creşte la formarea moleculei.).Baze teoretice ale chimiei diferenţei mici de energie dintre orbitalii s şi p. Calcule matematice arată că o covalenţă se realizează prin combinarea a doi orbitali atomici (de aceeaşi simetrie). în care se află perechi de electroni neimplicaţi în legătura chimică. Completarea cu electroni a orbitalilor moleculari se face cu respectarea regulilor şi principiilor de completare cu electroni a orbitalilor atomici şi începe cu orbitalul de legătură.orbitali de legătură σ sau π. cu energii superioare orbitalilor atomici puri şi densitate electronică nesuprapusă. care se ocupă cu maximum doi electroni cu spin opusi continuând cu cel de antilegătură. putem spune că prin combinarea liniară a n orbitali atomici se formează n orbitali moleculari. rezultând doi orbitali moleculari. .5.orbitali de nelegătură.orbitali de antilegătură σ* sau π*. 23 . Metoda orbitalilor moleculari se deosebeşte de metoda legăturii de valenţă prin aceea că nu condiţionează formarea legăturilor chimice de prezenţa unei perechi de electroni cuplaţi. deoarece un orbital molecular poate fi ocupat şi de un singur electron. mai puţin stabil (orbital de antilegătură). • electroni de antilegătură (antilianţi). În condiţiile în care pentru formarea unei molecule interacţionează orbitali atomici din subnivelul p. Nucleele atomice formează scheletul moleculei. Unghiurile dintre orbitalii hibrizi sp3 sunt de 109o28’ (figura 4. a căror energie se diminuează la formarea legăturii. Generalizând. care nu îşi modifică energia la formarea moleculei (aceştia sunt electronii straturilor inferioare). ci sunt delocalizaţi. Electronii se diferenţiază între ei din punct de vedere energetic în: • electroni de legătură (lianţi). apar două tipuri de orbitali moleculari. Electronii nu mai sunt localizaţi la o legătură sau alta. cu energii diminuate comparativ cu orbitalii atomici puri şi densitate electronică suprapusă. Reprezentare schematică a carbonului în stare fundamentală (A) şi în stare hibridizată sp (B) Metoda orbitalilor moleculari consideră edificiul molecular ca un tot unitar. Cei 4 orbitali rezultaţi. orientaţi spre vârfurile unui tetraedru regulat. egali din punct de vedere energetic. orbitali σ (de legătură şi de antilegătură) şi orbitali π (de legătură şi de antilegătură).

6. 4. 3s1 2p6 2s2 1s 2 Na Na Na 2 3 1 Fig. Modelul mecanismului legăturii metalice. electronii orbitalilor 1s2s2p sunt localizaţi la fiecare atom în orbitali de legătură şi antilegătură. au o tendinţă puternică de a ceda electronii de valenţă pentru a forma ioni pozitivi. Electronii de valenţă sunt descrişi adesea ca electroni delocalizaţi (nu au o poziţie fixă) şi formează aşa numitul gaz electronic. putându-se forma în număr nelimitat. Prezenţa electronilor mobili comuni ai reţelei metalice care reflectă lumina explică proprietăţi precum opacitatea şi luciul metalic. electronii pot trece din banda de valenţă în banda de conducţie. a cărui structură electronică este Na: 1s22s22p63s1. Electronii din stratul exterior se află la distanţe egale de nuclee. Această bandă se împarte. cele mai electronegative elemente din tabelul periodic. Existenţa particulelor încărcate diferit din punct de vedere electric determină apariţia unor forţe electrostatice de atracţie între ionii pozitivi şi electronii delocalizaţi. Prin această comportare se explică conductibilitatea electrică şi termică a metalelor. care tinde să fie acceptat şi aplicat de majoritatea cercetătorilor. 24 . Legătura metalică Metalele. Privită prin prisma caracteristicilor sale. ceea ce explică proprietatea metalelor de a adopta structuri foarte compacte. Această teorie consideră legătura metalică drept o legătură covalentă puternic delocalizată în câmpul tuturor nucleelor.3. denumită legătură metalică. nr. ceea ce conduce la o structură cristalină stabilă. bandă care de obicei este liberă. în banda de valenţă (cuprinde electronii 3s dispuşi în orbitali moleculari de legătură) şi banda de conducţie (cuprinde orbitalii moleculari de antilegătură).6. Orbitalii moleculari formează benzi de energie. o moleculă este stabilă dacă numărul perechilor de electroni din orbitalii moleculari de legătură este mai mare decât numărul perechilor de electroni din orbitalii moleculari de antilegătură. saturată. iar electronii din orbitalul 3s există într-o bandă superioară numită bandă de energie (figura 4. este cel descris de metoda orbitalilor moleculari. orientată în spaţiu. Diagrama benzilor de energie într-un cristal de sodiu (1 – bandă de valenţă. Tăria acestei legături de tip special ce se stabileşte între atomii unui metal în reţeaua cristalină a acestuia depinde de natura metalului. În cazul unui cristal de sodiu. 2 – bandă de conducţie. rigidă.Baze teoretice ale chimiei În conformitate cu metoda orbitalilor moleculari. spre exemplu. 3 – bandă de energie) La aplicarea unei diferenţe de potenţial sau la încălzire. legătura covalentă este o legătură puternică. 4. orbitalii atomici se transformă în totalitate în orbitali moleculari de legătură şi orbitali moleculari de antilegătură neîntrepătrunşi. sunt slab atraşi de către acestea şi se mişcă liber printre şi în jurul cationilor metalici. La atomul izolat de sodiu.1. denumită şi teoria benzilor de energie. Legătura metalică nu este orientată în spaţiu. la rîndul ei.). Legătura covalentă este caracteristică anumitor substanţe anorganice şi compuşilor organici. nu este localizată sau saturată.

dipoli (figura 4.2.2.Baze teoretice ale chimiei 4. δ δ δ δ δ+ δδ+ δδδ+ δδ+ δ+ δδ+ Fig. După modul de realizare. polare. legaţi covalent de atomi puternic electronegativi.) şi organice (alcool metilic. ceea ce conferă legăturii un caracter parţial ionic. Acest tip de legătură conduce la formarea heterociclurilor. conducând la formarea de asociaţii moleculare anorganice (acid fosforic. Legătura de hidrogen intramoleculară poate exista în interiorul diferitelor părţi ale unei molecule. În momentul apropierii. acid oxalic etc. norul de electroni σ este atras mai puternic de elementul electronegativ. Drept consecinţă. Legătura de hidrogen are un rol important în determinarea configuraţiei spaţiale adoptate de proteine şi acizi nucleici. între grupe carboxil şi apă. până la o distanţă care să permită influenţarea reciprocă a două astfel de molecule.1. molecula polară induce un moment electric moleculei nepolare care devine dipol (figura 4. 4. între două lanţiri peptidice sau între două perechi de baze complementare din structura ADN-ului. în cazul substanţelor care conţin în moleculă hidrogen şi un element ce poate genera legături de hidrogen. Legătura de hidrogen Legătura de hidrogen este o formă de atracţie intermoleculară relativ puternică ce se manifestă datorită unor forţe de natură electrostatică. care se manifestă între o moleculă polară şi una nepolară. exercită atracţie asupra unei perechi de electroni neparticipanţi de la un element electronegativ vecin. care conduce la δ. acid boric.8. datorită atracţiilor şi respingerilor+ electrostatice dipol-dipol. încărcat parţial pozitiv. În aceste condiţii. datorită acţiunii reciproce între dipolii permanenţi. Aceste forţe care apar ca urmare a polarizării mutuale şi acţionează la distanţă mică se clasifică în: • legături dipol-dipol prin forţe de orientare care se manifestă între molecule polare. Hidrogenul.2. Importanţă biologică prezintă legăturile de hidrogen care se realizează între grupe hidroxil şi apă. În cazul acestor macromolecule legăturile care se realizează între anumite porţiuni ale aceleiaşi macromolecule determină o anumită configuraţie. Această legătură este prezentă în combinaţii care conţin în moleculă atomi de hidrogen.7. 25 . există tendinţa ca electronii moleculei nepolare să fie atraşi de sarcina parţială pozitivă a moleculei polare.δ + + asocierea moleculelor în mici grupuri de. legătura de hidrogen poate fi intermoleculară şi intramoleculară. Legături prin forţe van der Waals Forţele van der Waals sunt forţe de natură fizică. Prezenţa legăturilor de hidrogen completează explicaţiile legate de uşurinţa cu care se transformă proteinele şi acizii nucleici. care este responsabilă pentru rolul fiziologic sau biochimic al macromoleculelor respective.2 Legături chimice intermoleculare 4. ce se exercită între molecule nepolare.). de stabilitate mică. Reprezentare schematică a legăturii van der Waals prin forţe de orientare legături prin forţe de inducţie. aflat în poziţii care să permită interacţiunea. nr.). 4. Între cei doi dipoli apar forţe de atracţie de natură electrostatică dipoldipol. Legătura de hidrogen intermoleculară se realizează între molecule.7. precum şi între atomii gazelor monoatomice lichefiate sau solidificate. Astfel. are loc o orientare a poziţiilor reciproce a moleculelor polare.). hidroxid de aluminiu etc.

Comparaţi cele mai i8mportante metode de aproximare utilizate în dezvoltarea teoretică a legăturii covalente.reacţii chimice de combinare CaO + H2O = Ca(OH)2 .reacţii chimice cu formare de precipitat Pb(NO3)2 + H2S = PbS↓ + HNO3 .2.Instrumentele cu care operează stoechiometria sunt formulele chimice. 5. deoarece nu sunt condiţionate de transferul unor electroni de la un atom la altul sau de la o moleculă la alta.Reacţii chimice fără modificarea stării de oxidare Aceste reacţii sunt: . Dacă luăm în considerare criteriul chimic. 5. δ- δ+ δ- δ+ δ- δ+ Baze teoretice ale chimiei Fig nr. Diversitatea largă a reacţiilor chimice face extrem de dificilă clasificarea acestora. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. greutăţile atomice şi greutăţile moleculare. Tipuri de hibridizare.1.1. Datorită vibraţiei moleculelor pot apărea modificări temporare ale orbitei electronice faţă de nucleu.2. Etape în procesul de realizare al legăturii ionice. Stoechiometria – definiţie şi instrumente de lucru Stoechiometria este o ramură a chimiei care se ocupă cu studiul raporturilor cantitative dintre elemente în combinaţiile chimice sau în reacţiile chimice la care acestea participă şi se bazează pe legile fundamentale ale chimiei.forţe exercitate între molecule nepolare. Tipuri de legături covalente. 4. Stoechiometria reacţiilor chimice 5.8. 5. reacţiile sunt: reacţii chimice fără modificarea stării de oxidare şi reacţii chimice cu modificarea stării de oxidare. În urma desfăşurării reacţiei chimice se obţin substanţe cu proprietăţi diferite de ale reactanţilor. Reacţii chimice Reacţia chimică este un proces în urma căruia are loc transformarea uneia sau mai multor substanţe chimice (reactanţi) în una sau mai multe substanţe noi (produşi de reacţie).reacţii chimice cu transfer de protoni: a) reacţii de ionizare b) reacţii de hidroliză c) reacţii de neutralizare 26 . Această comportare conduce la apariţia unui moment de dipol temporar care induce în molecula vecină un dipol orientat contrar. Substanţa sau substanţele implicate iniţial într-o reacţie chimică se numesc.• legături prin forţe de dispersie . 3. Se manifestă între atomi neutri sau între molecule cu învelişuri electronice stabile. ecuaţiile chimice. Energia acestor interacţiuni este dependentă de dimensiunea şi forma moleculelor implicate. În consecinţă apar atracţii dipol-dipol. nesaturate. Enumeraţi şi comparţi din punct de vedere energetic tipurile de legături chimice intermoleculare. neorientate. care se numesc. 4.reacţii chimice de descompunere CaCO3 = CaO + CO2 . diminuând odată cu creşterea distanţei dintre molecule. 2. Reprezentare schematică a legăturii van der Waals prin forţe de inducţie Forţele van der Waals sunt forţe de natură electrostatică. 5.

anioni şi cationi.+ H2O H3O+ +SO42+ H + HOH H3O+ sau: NH3 + HCl (NH4+ + Cl-) NH3 + HOH (NH4+ + OH-) H+ + NH3 NH4+ Teoria proteolitică admite că reacţiile acido-bazice au loc cu transfer de protoni. acidul clorhidric. cum ar fi clorura de amoniu (NH4Cl). Dacă [H3O+] < [HO-].+ H3O+ acid bază bază acid Conform acestei teorii. comparativ cu acidul clorhidric. reprezintă logaritmul cu semn schimbat al concentraţiei ionilor hidroxil (HO-) sau al activităţii ionilor de hidroxil: pOH = -lg [HO-] pOH = -lg aHO În apa pură. anionul sulfat acid. conduce la obţinerea unei soluţii cu caracter acid deoarece hidroxidul de amoniu rezultat fiind o bază slabă se ionizează puţin. apa. a căror culoare depinde de pH-ul soluţiei în care sunt dizolvate. Atunci când [H3O+] = [HO-] = 10-7. Măsurători precise se efectuează prin utilizarea indicatorilor de pH în combinaţie cu metode spectrofotometrice sau prin utilizarea unor aparate de măsură speciale numite pH-metre. anionul sulfat acid. trebuie să provină dintr-o reacţie de neutralizare în care cel puţin unul din reactanţi să fie un electrolit slab. opus pH-ului. prin urmare. ionul hidroniu. cum ar fi carbonatul de sodiu (Na2CO3). CH3-COOH + H2O CH3-COO. rezultă că [H3O+] < 10-7. Apa poate. b) Reacţiile de hidroliză se desfăşoară între ionii unei sări dizolvate şi apă. cât şi bazic. acizi sunt acidul acetic. substanţe organice. s-au introdus noţiunile de pH şi pOH. Determinarea calitativă a pH-ului se realizează cu ajutorul indicatorilor de pH. în funcţie de componentul cu grad maxim de ionizare. Pentru ca o sare să hidrolizeze. soluţia are caracter acid. În exemplele noastre. iar baze sunt amoniacul. adică pH > 7. adică pH + pOH = 14.Baze teoretice ale chimiei a) Reacţiile de ionizare sau proteolitice (disociere electrolitică) sunt reacţiile chimice care se desfăşoară cu transferarea unui proton care provine de la un acid. baza fiind acceptorul de proton. să aibă atât caracter acid. care conferă caracter acid soluţiei: (NH4+ + Cl-) + HOH NH4OH + (H+ + Cl-) • hidroliza unei sări provenite dintr-un acid slab şi o bază tare. Tăria acizilor şi bazelor se apreciază prin constanta de aciditate (Ka) şi respectiv constanta de bazicitate (Kb). ionul amoniu. pH-ul reprezintă logaritmul cu semn schimbat al concentraţiei ionilor hidroniu (H3O+) sau al activităţii ionilor hidroniu: pH = -lg [H3O+] sau pH = -lg aHO pOH-ul. condiţie care conduce la pH = pOH = 7 soluţia respectivă are caracter neutru. anionul clor. Pentru măsurarea acidităţii şi bazicităţii substanţelor. rezultă că [H3O+] > 10-7 adică pH < 7. Spre exemplu: • hidroliza unei sări provenite dintr-un acid tare şi o bază slabă. acizii şi bazele pot fi molecule neutre. În condiţiile în care [H3O+] > [HO-]. În soluţie rămân ioni de hidrogen (H+). Soluţia rezultată capătă caracter chimic de acid sau de bază. soluţia are caracter bazic. apa. la moleculele apei (care poate funcţiona ca bază) sau la moleculele unei baze (alta decît apa): H2SO4 + H2O H3O+ +HSO4HSO4. concentraţia ionilor hidroniu este egală cu concentraţia ionilor hidroxil: [H3O+] = [HO-] = 10-7 Din această egalitate rezultă că: pH = pOH = 7. conduce la obţinerea unei soluţii cu caracter bazic: (2Na+ + CO32-) + HOH H2CO3 + (2Na+ + 2HO-) 27 .

cum ar fi acetatul de amoniu (CH3COONH4). la o valoare a pH-ului numită pH optim de acţiune. Există soluţii care. este cantitatea de acid tare sau bază tare adăugate (exprimate în echivalenţi la litru). având drept rezultat o sare (AB) şi apă: HA + BOH AB + H2O Soluţiile de acizi şi baze îşi modifică pH-ul la diluare sau prin adaos de acid sau bază.Reacţii chimice cu modificarea stării de oxidare Acest tip de reacţii poartă numele de reacţii de oxidoreducere şi reprezintă acele reacţii în care are loc o modificare netă a numărului de oxidare al unuia sau mai multor componenţi participanţi la reacţie.+ 6e.→ Cl. chimia organică. Hidroliza are aplicaţii în biochimie (multe reacţii implicate în metabolismul organismelor vii decurg în prezenţa unor enzime numite hidrolaze). În procesele de oxidoreducere (redox). cu limite foarte apropiate şi dependent de valorile lui extracelulare. Aceste soluţii au un pH determinat. mărime care caracterizează soluţiile tampon. un exemplu îl constituie descompunerea cloratului de potasiu (KClO3): 2KClO3 = 2KCl + 3O2 ClO3.Baze teoretice ale chimiei • hidroliza unei sări rezultate dintr-un acid slab şi o bază slabă.2. Ele sunt formate din amestecuri ale unui acid slab şi o sare a acestuia cu o bază tare sau dintr-o bază slabă şi o sare a acestuia cu un acid tare. După elementele care cedează sau acceptă electroni. Atomii. Indicele de tamponare. Avem în vedere faptul că reacţiile enzimatice care controlează metabolismul celular se desfăşoară normal în condiţii extrem de precise. raportată la variaţia corespunzătoare a pH-ului. moleculele sau ionii care în reacţiile redox acceptă electroni sunt agenţi oxidanţi.→ O + 2e• reacţii redox de dismutaţie (disproporţionare). conduce la obţinerea unei soluţii al cărei caracter va depinde de gradele de ionizare ale acidului şi bazei rezultate: (CH3COO. Oxidarea este procesul prin care un atom sau un ion cedează electroni. Combinaţiile care au capacitatea de a se comporta atât ca oxidant. chimia anorganică. reacţiile de oxidare şi reducere au loc concomitent. Aceste soluţii se numesc soluţii tampon. caz în care are loc scăderea numărului de oxidare. Rezistenţa la modificarea pH-ului a soluţiilor tampon este vitală pentru organismele vegetale şi animale. agricultură (comportarea îngrăşămintelor în sol) etc. reacţiile redox se clasifică în: • reacţii redox intramoleculare. Combinaţiile în care elementul implicat într-un proces redox este la starea maximă de oxidare au caracter oxidant. când schimbul de electroni se face între atomi identici. în condiţiile menţionate.+ O2O2. când schimbul de electroni se face între atomi diferiţi. mărindu-şi numărul de oxidare. cât şi ca reducător se numesc amfoliţi redox.2. c) Reacţiile de neutralizare se desfăşoară între un acid (HA) şi o bază (BOH). Reducerea este un proces de acceptare de electroni. iar cei care cedează electroni sunt agenţi reducători. se defineşte ca fiind raportul dintre numărul de molecule hidrolizate şi numărul de molecule dizolvate şi creşte odată cu diluţia şi temperatura. Capacitatea de menţinere a pH-ului a soluţiilor tampon este diferită şi se exprimă prin indicele de tamponare. 5. care aparţin aceluiaşi tip de molecule: Cl2 + 2KOH = KCl + KOCl + H2O 28 . care aparţin aceleiaşi molecule. îşi menţin pH-ul datorită proprietăţii de a opune rezistenţă elastică la mărirea sau micşorarea concentraţiei ionilor de hidrogen. caracteristic acestor reacţii. Numărul de electroni acceptaţi de oxidant este egal cu numărul de electroni cedaţi de reducător. Combinaţiile în care elementul care participă la un proces redox este la starea minimă de oxidare au caracter reducător.+ NH4+) + HOH CH3COOH + NH4OH Gradul de hidroliză. industria chimică. care variază puţin la adăugarea unor cantităţi mici de acid sau bază.

După numărul de faze prezente în mediul de reacţie. Schimburile de căldură care au loc în cursul desfăşurării unor reacţii chimice respectă legea conservării energiei. În organismele vii. Apa este un metabolit cu rol fundamental în funcţionarea organismelor vii. Reacţiile chimice implică modificări energetice care înseamnă absorbţie sau eliberare de energie. Reacţiile ireversibile sunt reacţiile care se desfăşoară într-o singură direcţie. Reacţiile chimice omogene se mai numesc reacţii într-o singură fază în timp ce reacţiile chimice heterogene se mai numesc reacţii în faze diferite. Componenţi anorganici ai materiei vii Manifestările metabolice ale organismelor vii sunt dependente de constituţia chimică a celulelor şi. din organisme în întregul lor şi de pe Pământ. Distribuţia elementelor în lumea vie este foarte diversă şi selectată de organisme pentru realizarea funcţiilor biologice. reacţiile sunt exoterme (se petrec cu degajare de căldură) şi endoterme (se petrec cu absorbţie de căldură). Cantitatea de căldură degajată sau absorbită în aceste reacţii este numită entalpie de reacţie (ΔH) şi reprezintă o măsură a căldurii produsă sau consumată în proces. în cazul plantelor) sau endogenă (din oxidarea compuşilor care conţin hidrogen – 29 . bioelemente şi biomolecule. Definiţi noţiunile de reacţie chimică reversibilă şi ireversibilă. 6. deoarece cele mai obişnuite reacţii de cuplare în sistemele biologice sunt reacţii de oxidoreducere. Este. şi din sol. Din punct de vedere termochimic. După sensul reacţiilor chimice acestea pot fi reversibile şi ireversibile. de proprietăţile constituenţilor. deoarece intră în alcătuirea celulelor şi constituie mediul de desfăşurare al reacţiilor biochimice implicate în desfăşurarea normală a proceselor metabolice. Reacţiile reversibile sunt acele reacţii care se desfăşoară în ambele direcţii.metabolit universal Apa este cea mai abundentă biomoleculă din celule.3. drept consecinţă a proprietăţilor sale speciale. Aceste reacţii mai sunt denumite reacţii spobntane sau favorabile. 2. energia considerată este energia calorică. reacţiile chimice sunt reacţii omogene şi reacţii heterogene.→ S + 2eFenomenul redox este important pentru lumea vie. adică produşii de reacţie pot reacţiona pentru a produce reactanţii iniţiali. - 6. Majoritatea reacţiilor chimice se desfăşoară la presiune constantă.2. implicit. Tipuri de reacţii chimice cu transfer de protoni.1.Baze teoretice ale chimiei Cl + 1e → Cl Cl → Cl1+ + 1e• reacţii redox intermoleculare. cel mai important component al lumii vii. Aspectul cinetic se referă la sensul reacţiilor chimice şi numărul de faze prezente în mediul de reacţie. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. în cazul animalelor. Diferenţe între reacţiile redox intramoleculare. 5.+ 8H+ + 5e. de asemenea. de dismutaţie şi intermoleculare 3.→ Mn2+ + 4H2O S2. Din punct de vedere termodinamic. când schimbul de electroni se face între atomi diferiţi din molecule diferite: 2KMnO4 + 5H2S + 3H2SO4 = K2SO4 + 2MnSO4 + 5S + 8H2O MnO4. apa poate fi de provenienţă exogenă (din alimente. Apa . Aspecte cinetice şi termochimice ale reacţiilor chimice Criteriul fizic de clasificare a reacţiilor chimice are în vedere aspectele cinetic şi termochimic al reacţiilor.

oceane. cât şi faţă de compuşii covalenţi cu masă moleculară mică.Baze teoretice ale chimiei glucide. esenţiale pentru funcţionarea normală a organismelor vii. determinând o distribuire inegală a lor. căldura specifică mare îi permite apei să primească sau să cedeze o cantitate mare de căldură. solidă (gheaţă. este de foarte mare importanţă biologică. sânge. Se poate spune că apa acţionează în organismele vii ca un tampon de temperatură. Aceasta este o proprietate crucială pentru organismele vii. Această proprietate termică reprezintă un mecanism foarte eficient de răcire utilizat de organismele vii. fluvii etc. are loc prin intermediul soluţiilor în apă ale acestor nutrienţi. Apa este unică. plasmă etc. proteine). proprietate care i-a conferit şi numele de solvent universal. proprietate care favorizează disocierea în ioni. Astfel. ceea ce ar conduce la pierderea unor funcţii biologice. deoarece le permite menţinerea unei temperaturi optime. compuşi care disociază în apă. nr. cum ar fi proteinele spre exemplu. fără ca temperatura sa să crească sau să scadă foarte mult. Preluarea substanţelor minerale din sol de către plante. 104 o5' δδ+ δ+ Fig. deoarece determină un efect osmotic care conduce la transportul acestor molecule.). conducînd la formarea unui strat de apă pe suprafaţa lor. Anumite molecule mari. Fiecare moleculă de apă este capabilă să se asocieze prin legături de hidrogen cu alte patru molecule de apă vecine fapt ce explică marea coeziune a apei lichide.1. Căldura de vaporizare a apei este mare. electronii sunt atraşi de oxigen. sunt transportate în stare de soluţii. Capacitatea apei de a dizolva mai multe substanţe dacât oricare alt solvent. Unele dintre acestea. Toate substanţele cu rol biologic. cu forţe intramoleculare puternice. lichidă (apa din precipitaţii. Această comportare este importantă din punct de vedere biologic. care le determină sa fie dispersate.). 6. în lipsa apei. lipide.1. prin perii absorbanţi ai rădăcinilor. Apa pură conduce slab electricitatea din cauza tendinţei reduse de a disocia în ioni: 30 . deoarece proprietăţile speciale ale apei fac din aceasta un mediu ideal. Apa are o constantă dielectrică mare.) sunt pe bază de apă. zăpadă) şi gazoasă (vapori). mări. Datorită caracterului electronegativ al oxigenului şi electropozitiv al hidrogenului. care se datorează legăturilor de hidrogen ce se stabilesc între moleculele sale. particulară pentru fiecare organism în parte. Această biomoleculă este repartizată în organismele vii intracelular şi extracelular. Apa are proprietăţi termice unice. Căldura eliberată în unele reacţii implicate în căile metabolice ar denatura. manifestă forţe de atracţie asupra moleculelor de apă. şi anume cele care au zone încărcate electric. sub formă coloidală. pentru funcţionarea normală. lacuri. compartimente separate prin membrane celulare cu permeabilitate selectivă. De asemenea. care îi conferă proprietăţi unice în raport cu alţi solvenţi. Schema de reprezentare a moleculei de apă cu planurile de simetrie şi axa de rotaţie Prezenţa a două perechi de electroni neparticipanţi la atomul de oxigen conferă apei capacitatea de a se uni prin legături de hidrogen. Proprietatea de dipol îi conferă moleculei de apă posibilitatea de a funcţiona ca un excelent solvent atât faţă de compuşii ionici. nu se dizolvă în apă. adică să existe în stare de suspensie coloidală. unele macromolecule celulare (proteine. Importanţa apei pentru organismele vii este corelată cu particularităţile structurale ale moleculei sale. Este de menţionat că toate fluidele de transport din organismele animale (citoplasmă. prin aceea că este singura substanţă naturală care se află în cele trei stări de agregare. reacţiile chimice implicate în procesele metabolice se desfăşoară în soluţii apoase. în legătura covalentă dintre aceste două elemente. enzime sau acizi nucleici). din cauza incidenţei mari a legăturilor de hidrogen. Molecula de apă este un dipol electric (figura 6. deoarece atunci când apa se evaporă se eliberează o cantitate mare de energie.

cum ar fi de exemplu clorul şi carbonul (la temperaturi foarte ridicate).). cât şi combinat (apă. Se lichefiază la temperatura de + - 31 . unele săruri etc. Datorită masei sale moleculare mici. dar procesul este accelerat de prezenţa oxigenului şi a dioxidului de carbon. Apele care conţin cantităţi mici de săruri se numesc ape moi. 1975).1. argintul nu reacţionează cu apa. Ea poate fi descompusă la temperaturi de peste 10000C sau cu ajutorul curentului electric: 2H2O = 2H2 + O2 Molecula de apă prezintă caracter amfoter comportându-se: • ca un acid faţă de bazele mai puternice decît ea H2O + NH3 NH4+ + HO• ca o bază faţă de acizii mai puternici decât ea H2O +HCl H3O+ + ClDin punct de vedere chimic. stele. În prezenţa apei. hidrogenul reprezintă aproximativ 11% din scoarţa terestră (Chambers et Holliday. inodor. Duritatea totală a unei ape este dată de totalitatea bicarbonaţilor de calciu şi magneziu dizolvaţi.06952g/cm3). la temperaturi înalte. Puţin solubil în apă. nebuloase. iar cele care conţin cantităţi mari de săruri (în special săruri de calciu şi magneziu) se numesc ape dure. conducând la obţinerea oxidului feroferic: 4H2O + 3Fe = Fe3O4 + 4H2 Plumbul. hidrogenul are cea mai mare putere de difuziune. rezultând hidroxizi bazici: H2O + CaO = Ca(OH)2 H2O + Na2O = 2NaOH Din reacţia apei cu oxizii nemetalelor rezultă oxoacizi: H2O + SO2 = H2SO3 H2O + SO3 = H2SO4 6. nemetalele. ci conţine diferite cantităţi de substanţe dizolvate. dependente de natura metalului. insipid. conducând la obţinerea apei de clor şi. H2O + Cl2 = HCl + HClO HClO → HCl + [O] H2O + C = CO + H2 Apa reacţionează cu oxizii multor metale. Hidrogenul are conductibilitate termică şi conductibilitate electrică mari. comparativ cu celelalte substanţe gazoase. hidrogenul este solubil în alcool şi benzen. apa este foarte reactivă şi participă la multe reacţii chimice cu metalele. respectiv. Hidrogenul este mai uşor de 14. apa nu se găseşte în stare pură. Experimental. unele metale se corodează. apa reacţionează cu metalele în condiţii diferite. Astfel. Apa reacţionează cu unele nemetale. gaze vulcanice. este absorbit în cantitate mare de metale (Fe. Caracterizare generală şi importanţa biologică a elementelor din sistemul periodic 6. Hidrogen Hidrogenul este primul element din sistemul periodic al elementelor. atât liber (Soare.2. sulfaţi). aurul. cuprul.38 ori decât aerul. compuşi organici etc. oxizii bazici. Se găseşte în stare naturală. fiind cel mai uşor dintre toate gazele (ρ = 0. care formează duritatea temporară. oxizii acizi. În stare combinată.2. la care se adaugă totalitatea sărurilor calciului şi magneziului cu unii acizi minerali (cloruri. În condiţii normale. care formează duritatea permanentă.Baze teoretice ale chimiei 2H2O H3O + HO În natură. gaze naturale). astfel încât. Pt). hidrogenul molecular este incolor. s-a demonstrat că apa este o combinaţie chimică foarte stabilă. mercurul. a gazului de apă. Reacţia cu metalele alcaline este puternic exotermă şi se desfăşoară la temperatură obişnuită: 2H2O + 2Na = 2NaOH + H2 Reacţia cu metalele alcalino-pămîntoase are loc la temperaturi în jur de 100oC: 2H2O + Mg = Mg(OH)2 + H2 Apa reacţionează cu aluminiul după îndepărtarea stratului de oxid de de pe suprafaţa sa: 6H2O + 2Al = 2Al(OH)3 + 3H2 Apa în stare de vapori reacţionează cu ferul încălzit puternic.

nu au compoziţie stoechiometrică. maleabile. capacitatea de a reacţiona cu toate elementele. de a ceda singurul său electron. cesiul (Cs) şi franciul (Fr).9. 31H) Ca urmare a structurii sale electronice (1s1). azotului şi oxigenului din substanţe organice etc. et al. raza atomică şi raza ionică a metalelor alcaline sunt. pentru a realiza configuraţia stabilă de dublet a heliului.73. D. bune conducătoare de căldură şi electricitate. Na-galben. Elementele din această grupă au caracteristici tipice de metale. în hidrogenarea uleiurilor vegetale. practic. Grupa IA (1) Elementele din această grupă.77 C. Csalbastru) (Jurcă. care. şi anume protiul sau hidrogenul uşor (masa atomică=1. Hidrogenul reacţionează cu oxigenul numai în prezenţa catalizatorilor (Pt. La cald.2. Determinarea calitativă a metalelor alcaline şi a combinaţiilor lor volatile se efectuează prin reacţia de coloraţie a flăcării incolore a unui bec de gaz (Li-roşu. H3O+. şi la temperaturi de peste 550oC. transformându-se într-o masă cristalizată în sistem hexagonal. în care un proton este disponibil pentru transfer. NH4+) şi de a participa la legături covalente. pentru fiecare în parte. hidrogenul manifestă tendinţele de a accepta un electron (H-). aproximativ 1% din vaporii metalelor alcaline conţin molecule diatomice. deuteriul sau hidrogenul greu (masa atomică=2. Reactivitatea acestor elemente este motivul pentru care ele se găsesc în natură sub formă de combinaţii şi numai rareori în stare liberă. reacţia conduce la obţinerea amidei metalului alcalin implicat în reacţie: o o 32 . Pd).Baze teoretice ale chimiei -252. 6. PrH2. 11H). Hidrogenul are. CeH2. la formarea de legături covalente. 1984) Reactivitatea metalelor alcaline este foarte mare şi creşte de la litiu la franciu (cele mai reactive sunt cesiul şi franciul). et Goldberg. Hidrogenul are importante aplicaţii practice în domeniul energetic (component al unor combustibili gazoşi). rubidiul (Rb).23 C se solidifică.7). Configuraţia generală a ultimului strat electronic este ns1 şi ca urmare.. la temperaturi de 180-300oC.2. 21H) şi tritiul sau hidrogenul supragreu (masa atomică=3. în obţinerea metanolului prin hidrogenarea monoxidului de carbon. adică prezintă luciu argintiu în tăietură proaspătă (cu excepţia Cs. ZrH1. Volumul atomic. potasiul (K). Compuşii săi binari sunt de patru tipuri (Dillard. trecând în cationi monovalenţi. pentru a dobândi configuraţia gazului rar cel mai apropiat.R. elementele grupei au tendinţă accentuată de a ceda electronul.E. se formează cu metalele alcaline şi alcalino-pământoase. cu formule care depind de metodele de preparare (TiH 1. în cele mai multe cazuri. datorită caracterului bazic pronunţat al hidroxizilor lor. SiH4). care nu apare liber în reacţiile chimice (apare legat de specii care posedă perechi libere de electroni. AsH3. 0 şi +1. • compuşi interstiţiali cu metalele tranziţionale. V. Rb-roz.. Peste punctul de fierbere. se formează prin reacţia cu elementele grupelor VIA (16) şi VIIA (17). 1978) şi se corelează cu electronegativitatea elementelor: • hidrurile ionice conţin în reţea ioni hidrură (H-) şi ioni metalici. metalele alcaline au cea mai accentuată tendinţă de a forma legături ionice.8. bună conducătoare de electricitate. cele mai mari din perioada căreia aparţin şi ca urmare prezintă temperaturi de topire şi fierbere scăzute (cu excepţia Li). litiul (Li). Ca urmare hidrogenul prezintă trei stări de oxidare -1. care este auriu). iar la temperatura de -259. H2 + I2 → 2HI • compuşi covalenţi cu caracter indiferent (CH4. când reacţia este foarte energică. Hidrogenul are trei izotopi. C. ceea ce înseamnă că participă. rezultând o soluţie de culoare albastră. K-violet. în anumite condiţii. Dintre toate elementele sistemului periodic. 2Li + H2 → 2Li+H• hidruri cu caracter acid. când reacţia se desfăşoară lent. se numesc metale alcaline. la îndepărtarea sulfului. transparentă şi incoloră. sunt moi. trecînd în protonul H+. în sinteza amoniacului. Grupa metalelor alcaline este o grupă omogenă din punct de vedere al proprietăţilor fizice şi chimice. sodiul (Na). Metalele alcaline se dizolvă în amoniac lichid la temperatura de -33oC. ductile.

Grupa IIA (2) Grupa a doua din sistemul periodic este alcătuită din elemente care se mai numesc elemente alcalino-pământoase. În organismul uman. prezente în plasma celulară şi în electroliţi. inclusiv al volumului sângelui.Baze teoretice ale chimiei 2Na + 2NH3 = 2NaNH2 + H2 Metalele din grupa IA (1) a sistemului periodic reacţionează cu hidrogenul. 2005). Sodiul şi potasiul se oxidează în aer mai rapid decât litiul. Litiul nu se găseşte în mod normal în organismele vii. cationii de sodiu menţin în limite normale balanţa hidrică. cu o abundenţă naturală mai scăzută. datorită efectului său asupra balanţei hidrice. Absorbţia sodiului în intestinul subţire joacă un rol important în absorbţia clorului. Rubidiul şi cesiul. la cald. vacuole şi citoplasmă. Potasiul este activator al multor enzime. 6. De asemenea. Indispensabil pentru viaţa plantelor. Aceste două elemente sunt considerate moderat toxice Franciul este un element radioactiv. fosfaţi) şi organice (oxalaţi. sodiul şi potasiul se păstrează sub parafină sau petrol. Un număr de mecanisme fiziologice care reglează volumul şi presiunea sângelui funcţionează în sensul ajustării conţinutului de sodiu prin bioreceptori din sistemul circulator. cesiul şi franciul în fiole de sticlă vidate. transportul dioxidului de carbon. tartraţi) care se acumulează în apoplast. stimulează biosinteza proteinelor şi activitatea unor enzime (fosfoenolpiruvat). pompa ionică Na/K este cel mai important mecanism pentru controlul potenţialului electrochimic. în cantităţi mici sub formă de săruri anorganice (cloruri. deoarece oxizii şi hidroxizii reprezentanţilor caracteristici ai acestei grupe au o comportare intermediară între cei ai metalelor alcaline şi ai aluminiului. Elementele grupei a II-a. Rolul fiziologic principal al potasiului în organismele vegetale este de osmoreglator. reprezentantul unei grupe de oxizi cunoscuţi sub denumirea de „pământuri” (Albu et Brezeanu. sodiul este cel mai răspândit cation din lichidul extracelular. Este motivul pentru care litiul. rezultând hidruri: 2Na + H2 = 2NaH Reacţia metalelor alcaline cu apa sau alcoolii este o reacţie energică (reacţia creşte în violenţă odată cu coborârea în grupă). aminoacizilor. CsO2) Ionii metalelor alcaline sunt foarte importanţi pentru funcţionarea normală a sistemelor biologice. nu au fost găsite în sistemele biologice. precum şi în biosinteza substanţelor proteice. glucozei şi apei. Controlul fin al potenţialului membranelor celulare este important pentru multe funcţii importante ale organismului. metalele alcaline conduc la obţinerea de oxizi (Li2O. iar rubidiul. iar rubidiul şi cesiul iau foc. în general. în general. toxic pentru organismele vii. bariu (Ba) şi radiu (Ra).bazic şi osmotic din organismul uman. Potasiul este elementul care se găseşte în cantitatea cea mai mare în plante. Sodiul este determinant primar al volumului lichidului extracelular.2. Din punct de vedere fiziologic sodiul intervine în: creşterea presiunii osmotice a sucului vacuolar. sulfaţi. 1974). Din punct de vedere biologic. stimularea absorbţiei ionilor de potasiu la unele plante. RbO2. participând la absorbţia apei prin rădăcini. în cantităţi mici. cele mai importante elemente dintre matalele alcaline sunt sodiul şi potasiul. Potasiul este principalul cation din lichidul intracelular. stronţiu (Sr). calciu (Ca). este implicat în transportul. echilibrele acido . depozitarea şi biosinteza glucidelor. magneziu (Mg). au 2 33 . În organismele multicelulare. împreună cu anionii de clor. peroxizi (Na2O2) şi superoxizi (KO2. potasiul participă la reglarea potenţialului de membrană şi a pH-ului celular.3. ceea ce conduce la reducerea intensităţii procesului de transpiraţie. Se găseşte în cantităţi mici în lichidul extracelular şi în plasma sanguină. Na2O). carbonaţi. Sărurile de litiu sunt utilizate în psihiatrie pentru tratarea depresiei maniace. sub formă de săruri anorganice localizate în organele tinere şi în ţesuturile de susţinere ale plantelor mature (Zamfirache. stimularea creşterii. În reacţia cu oxigenul. stimulează fotosinteza şi reglează permeabilitatea membranelor citoplasmatice. beriliu (Be). Sodiul se găseşte în organismele vegetale. citraţi. Ca urmare. Ele sunt. ce conduce la obţinerea de hidroxizi alcalini puternici şi respectiv alcoxizi.

molecula care furnizează energie pentru cele mai multe procese metabolice. celelalte elemente din grupă se păstrează doar sub ulei de parafină sau petrol. este implicat în reglarea pH-ului celular. stronţiul şi bariul reacţionează cu apa. cu nemetalele: M + X2 = MX2 (X-halogen) 2M + O2 = 2MO (în cazul Ba. Calciul.. iar beriliul şi magneziul participă la această reacţie la cald. Activitatea unor enzime şi sisteme enzimatice este dependentă de prezenţa magneziului. fiecare la altă temperatură. de asemenea. în membrane celulare şi în cromozomi. care participă la multe reacţii de sinteză. cu degajare de hidrogen. 1999. Spencer et al. sunt mai dure decât elementele alcaline şi prezintă densităţi mai mari decât ale acestora. pentru funcţionarea normală a organismului. Magneziul este implicat în transportul activ al ionilor. Toate elementele alcalino-pământoase au starea de oxidare +2. Sărurile volatile ale metalelor alcalino-pământoase colorează flacăra incoloră a unui bec de gaz (Ca în roşu-cărămiziu. este activator al unor enzime. Calciul este extrem de important pentru organismele animale reprezentând un element structural major în ţesutul dinamic osos. Concentraţia sa în sânge şi lichidele extracelulare trebuie menţinută între anumite limite. contracţia musculară şi ritmul cardiac. antioxidant important. 1994). există sub formă de complex cu magneziul (MgATP). În cazul organismelor vegetale. rezultând hidroxizii corespunzători. smalţul dinţilor. Elementele alcalino-pământoase sunt argintii în stare neoxidată (cu excepţia beriliului). în plasma sanguină. menţinerea presiunii sanguine. din punct de vedere fiziologic. sunt superioare metalelor alcaline şi scad in grupă (excepţie face magneziul. magneziul activează procesele de formare ale organelor de rezervă. Elementele acestei grupe au tendinţa accentuată de a ceda cei doi electroni de pe ultimul strat electronic. intră în structura clorofilei. M + 2H2O = M(OH)2 + H2 Metalele alcalino-pământoase se combină. ceea ce le face extrem de reactive şi de aceea doar beriliul şi magneziul se pot păstra în aer. la rece. În general. printre care sinteza acizilor nucleici şi sinteza proteinelor. Datorită reactivităţii mari. Sr în roşu-carmin. esenţiale pentru organismele vii. pentru a dobândi configuraţia stabilă de gaz rar.Baze teoretice ale chimiei electroni în stratul de valenţă şi configuraţia electronică ns . şi reprezintă un factor important în activarea factorilor de coagulare a sângelui. prin membranele celulare şi ca urmare. Magneziul joacă un rol important în structura şi funcţionarea organismului uman. De asemenea glutationul. necesită prezenţa magneziului pentru biosinteză. fiind prezent în sistemul osos. elementele grupei a doua nu se găsesc în natură în stare liberă. precum şi temperaturile de topire şi de fierbere. cedând cei doi electroni de valenţă şi formând compuşi ionici care conţin cationi de forma M2+ (M-simbolizare generală a unui metal). rezultă BaO2) M + S = MS 3M + N2 = M3X2 6M + P4 = 2M3P2 M + 2C = MC2 (în cazul Be. Este necesar. Ba în galben-berzui) Elementele alcalino-pământoase sunt foarte reactive. pentru activitatea optimă a unor proteine şi enzime. Conductibilitatea electrică a cestor elemente este redusă. rezultă Be2C) Din cauza solubilităţii sale extrem de scăzute. transmiterea impulsurilor nervoase. beriliul este foarte greu accesibil sistemelor biologice. 2 34 . în conducerea impulsurilor nervoase. beriliul este un element toxic. precum şi a pompei ionice Mg/Ca. secreţia de hormoni. Calciul controlează activitatea musculară. lipidic şi proteic. care sunt baze puternice. fiind implicat în mai mult de trei sute de reacţii metabolice esenţiale (Shils. Acest element are rol structural. care nu respectă tendinţa de variaţie continuă a proprietăţilor). cum ar fi insulina. Magneziul şi calciul sunt elemente foarte răspândite. cochiliile scoicilor sau membranele celulare. în lichidul cefalo-rahidian etc. ATP-ul. Astfel de reacţii sunt cele din metabolismele glucidic. precum calciul şi potasiul. în ţesutul muscular. Energiile de ionizare.

iar alteori acţionează continuu (Fe). Oxizii şi hidroxizii metalelor tranziţionale au caracter bazic în stări de oxidare mici. 1987). are rol important în osmoreglare etc. rezultând compuşi ionici. Pd) nu reacţionează cu oxigenul.G. conducând la fărâmiţarea metalului. Stronţiul şi bariul nu se întâlnesc în sistemele biologice. Co). Metalele nobile (Au. agenţi de transfer ai electronilor. Ni. toxici pentru organismele vii. cationii sunt de multe ori ioni complecşi. 35 . E. catalizatori sau medicamente. urmat de cupru). ceea ce permite împărţirea lor în metale tranziţionale d şi metale tranziţionale f.2. aur (Au are +I şi +III). Metalele tranziţionale din grupa IIB (12) zinc (Zn). primele elemente ale fiecărei serii formează mai uşor compuşi stabili comparativ cu ultimele elemente. au temperaturi de fierbere şi de topire mari. deoarece reprezintă structuri ideale pentru stocarea oxigenului. are rol de activator al unor enzime şi sisteme enzimatice. Reactivitatea chimică a metalelor tranziţionale variază semnificativ. Cu excepţia elementelor din grupa IB (11). argint (Ag are +I şi mai rar +II). care sunt mai puţin reactive. Calciul are efect stimulator asupra proceselor biosintetice de la nivelul mitocondriilor (Carnieri. care au substraturile d şi s complet ocupate cu electroni. sunt bune conducătoare de căldură şi electricitate (cel mai bun conducător termic şi electric este argintul. În aceste combinaţii. are izotopii radioactivi. Compuşii coordinativi sunt importanţi din punct de vedere biologic. Configuraţia ultimului strat electronic este (n-2)f1÷14(n-1)d1ns2.4.Baze teoretice ale chimiei Funcţiile calciului în plante sunt legate de relaţia dintre factorii de mediu şi creşterea şi dezvoltarea acestora. caracter amfoter în stări de oxidare medii şi caracter acid în stări de oxidare superioare. Elementele tranziţionale sunt metale tipice. care sunt combinaţii complexe stabile. Elementele tranziţionale formează compuşi de coordinaţie. actinide.. Metalele tranziţionale reacţionează cu nemetalele. conducând la obţinerea de oxizi care funcţionează uneori ca o peliculă protectoare (Cr. Se caracterizează prin prezenţa orbitalilor d sau f. Mulţi dintre compuşii de acest tip sunt coloraţi datorită posibilităţilor de tranziţie a electronilor d care determină capacitatea de a absorbi în spectrul vizibil la anumite lungimi de undă. fiind atacate numai de agenţi oxidanţi puternici. VB (5). Radiul este un element rar. et al. IVB (4). cum ar fi apa regală (amestec de acizi clorhidric şi azotic concentraţi. Tranziţionalele de tip d sunt dispuse în patru serii. Compuşii ionici ai metalelor tranziţionale au proprietăţi paramagnetice (prezintă magnetizaţie proporţională şi de acelaşi sens cu intensitatea câmpului magnetic în care se află). funcţionează ca elemente divalente. În general. cadmiu (Cd). şi au configuraţia electronică a stratului de valenţă (n-1)d1÷10ns2. VIB (6). Ag. VIIB (7). Majoritatea elementelor tranziţionale prezintă mai multe stări de valenţă. parţial ocupaţi cu electroni. prezintă luciu metalic şi duritate superioară metalelor din grupele principale. Pt. compuşii lor fiind utilizaţi în medicină. valoarea maximă a stării de oxidare a elementelor tranziţionale este dată de numărul grupei din care fac parte (notaţia cu cifre romane). în care ionii metalelor tranziţionale sunt înconjuraţi de un anumit număr de molecule sau ioni care se numesc liganzi. care prezintă numeroase particularităţi. VIIB (10). VIIIB (8). cupru (Cu are +I şi +II). în raport de 3/1). 6. IB (11) şi IIB (12) situate între grupele IIA (2) şi IIIA (13). Unele dintre elementele tranziţionale reacţionează cu oxigenul. Metale tranziţionale Metalele tranziţionale alcătuiesc grupele IIIB (3). mercur (Hg). VIIIB (9). Elementele tranziţionale f formează două serii de câte 14 elemente numite lantanide şi respectiv.

împreună cu zincul. a cărei structură nu este deocamdată cunoscută. (Zamfirache. cât şi al animalelor. participă la intensificarea procesului respirator etc. sporirea efectelor insulinei (Vincent. care catalizează scindarea nucleotidelor şi care contribuie la capacitatea antioxidantă a sîngelui. 1999. molibdenul este un ultramicroelement util. în special drept cofactor enzimatic (nitratreductaza. precum şi în cel de biosinteză a clorofilei la algele verzi unicelulare (Meisch. enzime cu rol important în metabolismul carbohidraţilor. 2002). 36 . drept constituent al unor enzime şi activator al altora. de biosinteză a clorofilei şi pigmenţilor carotenoidici. aminoacizilor şi colesterolului (Nielsen. este un microelement important şi util. determină. atât în cazul plantelor. La anumite specii. 1969). de asemenea. Lipsa sau slaba aprovizionare a plantei cu mangan are drept consecinţă diminuarea rezistenţei rădăcinilor la infecţii patogene (Marschner. Vanadiul este un microelement important pentru unele specii animale şi vegetale. participă la transportul (prin intermediul hemoglobinei) şi stocarea (în molecule numite mioglobină) oxigenului în sângele şi ţesuturile mamiferelor. ca ultramicroelement. molibdenul este cofactor pentru trei enzime: sulfitoxidaza. cu rol în metabolismul medicamentelor şi toxinelor (Beedham. xantinoxidaza). În organismul uman. care este implicată în metabolismul aminoacizilor cu sulf. În cazul organismelor animale. Fierul este un micronutrient cu rol major in celulele organismelor vii. 2005). Cromul este un element care are influenţe benefice în cantităţi extrem de mici. utili în procesele oxidoreducătoare. ca urmare. Benzschawel. Se sugerează. vanadiul este implicat în dezvoltarea oaselor. odată cu creşterea conţinutului de glucoză din sânge. La plante. enzime şi sisteme enzimatice (Fairbanks. denumit hem. În cazul organismelor animale. manganul are rol important în anumite procese fiziologice. Titanul se pare că are efecte benefice minore în organismele vegetale. favorizează acumularea azotului în nodozităţile radiculare de la plantele leguminoese. participă la reacţiile de oxido-reducere.. În organismul uman este component esenţial a sute de proteine complexe. 1978). iar ribonucleotid reductaza este implicată în sinteza ADN-ului. literatura de specialitate menţionează implicarea vanadiului în procesele de creştere. cuprul şi fierul activează biosinteza clorofilei. În cazul organismului uman. atât animalelor. Astfel. evidenţiem rolul unora dintre ele în organismele vii. cele mai vulnerabile organite celulare la stresul oxidativ. 2000). posibilitatea ca vanadiul să înlocuiască molibdenul în procesul de fixare a azotului pe cale microbiologică (Singht et al. de asemenea. intră în structura unor enzime şi proteine complexe. şi aldehidoxidaza.Baze teoretice ale chimiei Considerând elementele tranziţionale în ordinea din tabelul periodic. 1985). 1997). Este implicat în biosintezele clorofilei şi pigmenţilor carotenoidici şi în procesele de fotosinteză şi de fixare a azotului. o formă biologic activă a cromului. Fierul participă la oxidarea carbohidraţilor. superoxid dismutaza Mn-dependentă este principala enzimă antioxidantă din mitocondrii. fiind implicat în metabolismul glucozei. cunoscut ca element care influenţează pozitiv procesul de fotosinteză şi. care poate să apară în sistemele biologice în mai multe stări de oxidare. Molibdenul este un microelement care funcţionează drept cofactor pentru enzime care catalizează transformări chimice importante. Este. deficienţa în vanadiu conduce la încetinirea procesului de creştere. Manganul are rol de cofactor al multor enzime implicate în metabolismul organismelor vegetale. Beard et Dawson. 1999). cât şi plantelor. proteinelor şi lipidelor prin intermediul citocromilor (specii alcătuite dintr-un complex cu fier. datorită capacităţii lor de a trece reversibil dintr-o stare de oxidare în alta. şi o proteină) din calea transportoare de electroni. de asemenea. Manganul. precum şi la deteriorarea procesului de reproducere. precum şi acumularea proteinelor în frunze. nitrogenaza. Pentru plante. cu rol important în îndepărtarea unor specii reactive de oxigen. Organismul uman utilizează cromul. catalaza şi peroxidaza sunt enzime Fe-dependente. De exemplu. In plante. fierul este absorbit sub formă de ioni (Fe2+ sau Fe3+). Fierul este activator unor enzime şi. drept stimulator al activităţii miocardului şi creşterii masei musculare în general. xantinoxidaza. De asemenea.

participă la producerea de substanţe care reglează presiunea sanguină şi pulsul. precum şi asupra sistemelor osos şi nervos. Cuprul participă la funcţionarea normală a organismelor vii. acest element este implicat în activitatea fotosintetică a plantelor. Alături de vitamina C. fiind un metal cheie în activitatea unor enzime. intră în structura cobalaminei. proteinele de depozitare (metalotioneinele) sau metaloenzimele care conţin cupru (cuproenzime. în special în cazul leguminoaselor. precum şi cofactor. Este important. cu rol activator al unor alte enzime (arginaza. 1999). oxalacetatdecarboxilaza. În cazul organismelor animale. Cuprul participă la funcţionarea mecanismelor de protecţie a organismelor animale de efectele dăunătoare ale unor substanţe chimice. hexokinaza etc. cum ar fi proteinele de transport (ceruloplasmina sau Cu-albumina). catalaza. cobaltul este un element indispensabil datorită rolului său de (Milică et al. în special legate de proasta funcţionare a ficatului. este un element cu rol catalitic în procesele de oxidoreducere. participă de chelaţi la intensificarea activităţii unor enzime specifice nodozităţilor Nichelul este un microelement care. 1982). de asemenea. 2005). cobaltul este necesar formării fixatoare de azot atmosferic şi. De asemenea. mulţi oameni de ştiinţă consideră nichelul un micronutrient indispensabil sănătăţii omului.Baze teoretice ale chimiei Cobaltul este un microelement esenţial pentru multe specii animale şi vegetale. fosfataza alcalină. esenţială pentru metabolismul carbohidraţilor. Este cofactor al unor enzime (carbonic anhidraza. El. ca urmare a faptului că este component al Cu-Zn superoxid dismutazei şi ceruloplasminei. De asemenea. La om. în sensul de “efector metabolic”. menţine elasticitatea vaselor de sânge şi pielii şi. previn deteriorarea nervilor prin contribuţia la formarea tecii protective a acestora etc. cobaltul sunt importante pentru funcţionarea normală a celulelor. cuprul este legat într-o varietate de proteine cu funcţii metabolice specifice. ARN-polimeraza. superoxid dismutaza. fosfataza alcalină. superioare. vitamină care este un complex de coordinare al cobaltului. Zincul este un microelement esenţial pentru organismele vii. Este cunoscut. cum ar fi ureaza sau hidrogenaza. de asemenea. cum ar fi citocrom oxidaza. 1996). în care ionul metalic este înconjurat de un ligand cu şase atomi donori (Cojocaru. de asemenea. vitamina B12. izomeraza. De asemenea. în plus. Ca şi manganul. carenţa acestui element favorizează apariţia şi dezvoltarea TBC-ului. precum şi de stimulator al activităţii altora (peroxidaza. nichelul este component al unor enzime. deoarece un număr de reacţii esenţiale pentru funcţionarea normală a creierului şi sistemului nervos sunt catalizate de enzime cupru-dependente. dopamin-hidroxilaza. unde există ca microelement sub forma ionilor cuproşi şi cuprici. ADN-polimeraza . iar excesul activează declanşarea bolii canceroase.003%. şobolani) supuse unei diete lipsite de nichel au evidenţiat faptul că acestea prezintă probleme de sănătate. lipidelor şi proteinelor.. Zn-Cu superoxiddismutaza). rolul său stimulator în procesele de creştere la orz şi tomate ( Burzo et al. în biosinteza triptofanului şi acidului indolilacetic 37 . deoarece are efecte benefice asupra funcţionării ficatului şi rinichilor. 1994). intră în structura unor enzime (ascorbat oxidaza) şi stimulează activitatea altora (polifenoloxidaza). aminopeptidaza.. precum şi în menţinerea sănătăţii cardiovasculare. unde concentraţia normală de zinc este de 0. Cercetări recente evidenţiază faptul că acest element este asociat cu metabolismul lipidic şi este implicat în mecanismele protective împotriva cancerului. Zincul este un element indispensabil pentru plante. În cazul plantelor. Pentru plantele stimulator al creşterii nodozităţilor radiculare sub formă ionică sau (Zamfirache. enolaza. În cazul organismelor vegetale. glutamatdehidrogenaza. intervine în biosinteza clorofilei pe care. precum şi datorită abilităţii sale de a accepta şi ceda cu uşurinţă electroni (Linder et Hazegh-Azam. cum ar fi insulina sau hormoni gonadotropi hipofizari. aldolaza). alcooldehidrogenaza. lizil-oxidaza.).). Este bioconstituent al unor metaloenzime (carboxipeptidaza. Cercetări efectuate pe anumite animale (pui de găină. susţin vitamina C în îndeplinirea rolului său. arginaza etc. intervine în acţiunea unor hormoni. Cuprul îndeplineşte funcţii antioxidante în diferite ţesuturi şi fluide. în funcţionarea sistemului nervos central. enolaza. o protejează de degradarea timpurie. 1996). şi implicit. tirozinaza. prin întărirea sistemului imunitar (Gissen. în formă disponibilă din punct de vedere biologic. stimulează metabolismul animal şi vegetal. lactatdehidrogenaza. Vitamina B12.

caracterul metalic creşte de sus în jos. al acizilor nucleici. au pe ultimul strat 3 electroni. Comportarea sa în raport cu oxigenul din aer este dependentă de cristalinitatea probei. Aceste enzime. Studii experimentale recente evidenţiază rolul acestui element în metabolismul unui organism marin care trăieşte într-un mediu tipic. Formarea cationilor trivalenţi (E3+) necesită o energie de ionizare mare. conducând la obţinerea de halogenuri trivalente (excepţie TlX): 2M + 3X2 = 2MX3 Taliul poate funcţiona şi ca element monovalent formînd TlX. trioxidul de indiu (In2O3) prezintă caracter bazic. temperatură şi puritate. Reactivitatea elementelor din această grupă este mai scăzută. care au drept cofactor wolframul. La temperaturi ridicate reacţia este energică: 4M + 3O2 = 2M2O3 Încălzit la roşu. Este motivul pentru care borul funcţionează tricovalent prin hibridizare de tip sp2. conductibilitate electrică şi conductibilitate termică. In mod constant. În privinţa borului. galiul şi indiul se dizolvă în acizi diluaţi. taliul formează un oxid toxic (Tl2O) în care metalul este monovalent. din cauză că numărul de electroni de pe stratul de valenţă este mai mare. este implicată în glicoliză (Mukund et Adams. Galiul. rezultând soluţii care conţin ioni metalici trivalenţi. cu excepţia indiului şi taliului. astfel încât trioxidul de bor prezintă caracter acid (B2O3). Ga2O3) prezintă caracter amfoter. Tl2O. În grupă. precum şi în procesele pe care le implică fixarea azotului la plantele leguminoase (Zamfirache. ca având funcţii biologice. 1996). TlCl). galiu (Ga). Aluminiul şi galiul reacţionează cu hidroxizii alcalini în soluţii apoase formînd anioni hidroxilici complecşi: 2M + 2OH. dimensiunile particulelor. taliu (Tl). In2O. deoarece este utilizat de un număr mic de enzime care fac parte din familia aldehidferedoxin-oxidoreductază (Kletzin et Adams. Wolframul (tungsten) are rol biologic limitat. Este vorba de studiul unei anhidraze carbonice Cd-dependente (Lane et Morel. enzimă care aparţine acestei famili. de oxid. comparativ cu elementele din primele două grupe principale. al unor vitamine. iar trioxidul de taliu (Tl2O3) prezintă caracter puternic bazic. În plus. în reglarea metabolismelor glucidic. cu configuraţia electronică generală ns 2np1. borul prezentând caracter de nemetal asemănător siliciului. indiu (In).+ 6H2O = 2M(OH)4. aluminiu (Al). proteic. indiul şi taliul au puncte de topire inferioare aluminiului şi greutăţi specifice superioare acestuia.8oC). protector.5. Metalele din grupă (M) reacţionează cu oxigenul din aer. în general. Caracterul oxizilor variază în grupă. elementele grupei prezintă în combinaţiile lor (în special halogenate şi oxigenate) valenţa maximă. care pot funcţiona în unii compusi şi cu valenta unu (InCl.Baze teoretice ale chimiei (auxină). prin participarea unui orbital 2p vacant. trei.+ 3H2 Aluminiul este singurul element din grupă care reacţionează la temperatură ridicată cu azotul. 2005). bor (B). 2M + 6H+ = 2M3+ + 3H2 Taliul este singurul metal din grupă care se găseşte sub formă de ioni monovalenţi în soluţiile acide. Elementul bor mai poate funcţiona şi în stare de hibridizare sp3. Aluminiul. acoperindu-se cu un strat subţire. Cadmiul nu este cunoscut. catalizează interconversia aldehidelor la carboxilaţi. acesta formează cu oxigenul combinaţii covalente. trioxizii de aluminiu şi galiu (Al2O3. Metalele din grupa prezintă luciu caracteristic. O proprietate interesantă a galiului este temperatura sa de topire forte scăzută (29. În privinţa proprietăţilor fizice există deosebiri între elementele grupei. sărac în zinc (Thalassiosira weissflogii).2. 2000). 6. Grupa IIIA (13) Elementele din această grupă. Toate elementele grupei reacţionează energic cu moleculele de halogeni (X2). cercetări recente consideră că gliceraldehid-3-fosfatferedoxin-oxidoreductaza. rezultând nitrură de aluminiu: 2Al + N2 = 2AlN 38 . 1995).

borul influenţează permeabilitatea membranelor plasmatice şi este implicat în transportul glucidelor. Aluminiul este de interes în metabolismul criptogamelor. nemetal tipic. deoarece prezenţa sa este asociată cu o bună funcţionare a sistemului osos. În organismele animale şi în special în organismul uman. stimulează activitatea unor enzime etc. alterează bariera membranară care reglează schimburile între sistemul nervos central şi sistemul circulator periferic (Banks. Prin alimente. legarea fructelor şi formarea seminţelor. până la 6 în cazul unor ioni complecşi ai staniului. importante din punct de vedere biologic. P. implicit.6. 6. a cărui configuraţie electronică este ns2np2. prezenţa borului este legată de funcţionarea normală a metabolismului animal. Borul este un microelement necesar tuturor plantelor. În cantitate mare. prin prezenţa sa în cantităţi mici.Baze teoretice ale chimiei Elementele grupei. deoarece perturbă absorbţia ionilor de calciu. magneziu. În cazul plantelor superioare. precum şi în acumularea auxinelor libere. care are valoarea cea mai mare în cazul hidrocarburilor. Se găseşte în plantele superioare sub formă de compuşi ai acidului boric şi complecşi organoborici. în mică măsură. până la staniu şi plumb. tirozinază). [Pb(OH)6]2-. Aluminiul. la siliciu şi germaniu. Ca) şi diminuarea absorbţiei altora (S. odată cu creşterea numărului atomic. zinc şi. 1989).se întâlneşte numai în două carburi metalice. în fixarea azotului. care sunt toxici pentru plante. deoarece este implicat în fixarea ionilor de calciu. este toxic pentru plante. punctul de fierbere. magneziu şi fosfor. borul este necesar în cantităţi mici. în stimularea activităţii unor enzime (invertază. Similar cu grupa 13 (IIIA). intervine în modificarea raportului monoglucide/diglucide în favoarea monoglucidelor. iar anionul C4. în cazul unor compuşi ai carbonului (H2CO3). care se deosebeşte de celelalte elemente ale grupei prin compuşii pe care îi formează. efectele sale benefice fiind de ordin secundar. aluminiul. Creşterea caracterului metalic se manifestă prin modificarea stabilităţii hidrurilor. germaniu (Ge). staniu (Sn) şi plumb (Pb) au 4 electroni pe ultimul strat. formarea compuşilor fenolici. siliciu (Si). având rol de acceptori de electroni. Elementele grupei pot realiza legături coordinative. Borul inhibă. în intensificarea absorbţiei unor elemente (K. carbon (C). în cazul unor compuşi ai germaniului şi siliciului (H3SiO4). cantitatea de aluminiu este redusă. considerate semimetale. caracterul metalic creşte de la carbon. fără rol important în chimia carbonului (Be2C şi Al4C3). a principalelor procese fiziologice legate de utilizarea de către plante a acestor elemente. organismul uman este expus continuu acţiunii acestui element.. Cationul C 4+ este foarte instabil. Efecte pozitive asupra creşterii sunt semnalate la speciile cu toleranţă ridicată la aluminiu. La elementele cu număr atomic mare se accentuează tendinţa de a forma cationi. [Sn(OH)6]2. Odată cu creşterea numărului atomic. acizilor nucleici clorofilei. este implicat în reducerea toxicităţii altor elemente minerale (P sau Cu). mangan. la 4. Se pare că acest element nu are efecte benefice asupra organismelor animale. punctul de topire. băuturi. Carbonul este singurul element din grupă care poate forma legături duble sau triple. De asemenea. în creşterea rezistenţei plantelor la secetă şi ger. produse farmaceutice etc. Elementele grupei au tendinţa de a forma covalenţe. Grupa IVA (14) Elementele din această grupă. şi în această grupă. proteinelor. În cele mai multe organisme vegetale. Numărul maxim de coordinaţie al elementelor faţă de oxigen creşte de la 3. Prezenţa borului în organismele vegetale favorizează procesele de respiraţie şi fotosinteză. dar cel mai pronunţat se manifestă la carbon în stare hibridizată (mai importante sunt covalenţele cu el însuşi şi cu hidrogenul). precum şi înflorirea. De asemenea. sunt borul şi. Are rol important în biosinteza glucidelor.şi plumbului. urmat de siliciu în stare hibridizată (în special în compuşii săi cu oxigenul). elemente cu caracter metalic. Aluminiul este cel mai abundent ion metalic din biosferă.2. Acceptarea de electroni pentru realizarea configuraţiei stabile este posibilă din punct de vedere energetic pentru elementele acestei grupe. Cl2). cu excepţia carbonului. datorită capacităţii sale de a hibridiza sp2 şi sp. considerat o neurotoxină. Starea de oxidare maximă este IV şi se manifestă în combinaţiile halogenate (EX4) şi în oxizii superiori cum ar fi CO 2 sau SiO2. 39 . Mg. pectinază. precum şi a creierului (îmbunătăţirea performanţelor legate de atenţie şi memoria de scurtă durată). cresc razele atomice şi ionice ale elementelor precum şi densitatea.

datorat numărului mare de straturi electronice. Plumbul are acţiune inhibitoare asupra unor enzime implicate în biosinteza hemului(α-aminolevulinat dehidrataza şi ferochelataza) determinând apariţia anemiei. iar în straturile superioare ale mărilor şi oceanelor. este esenţial pentru toate sistemele vii.5 x 10 11t în dioxidul de carbon atmosferic. rolul de a reduce efectele negative ale aluminiului. Atomii elementelor din această grupă nu formează combinaţii ionice. de stimularea absorbţiei de dioxid de carbon şi. În cantităţi mici. care se datorează unor procese active de natură chimică. iar monoxidul de staniu (SnO. cum ar fi metalele grele şi radicalii liberi. de creşterea rezistenţei pasive a plantelor la agenţi patogeni. implicit. în particular. fosfor (P). biosfera terestră. stare de oxidare II+) are caracter amfoter. numai în cazul unor derivaţi halogenaţi de forma EX5 (E = element). ligamentelor. 6. Elementele grupei reacţionează. fizică. precum şi protecţia organismelor de radiaţiile UV. a căror stabilitate scade de la carbon la plumb. Circulaţia complexă a carbonului între aceste rezervoare este un ciclu biogeochimic. carbonul şi siliciul pot forma acizi.7. Germaniul este un microelement implicat în eliminarea şi neutralizarea substanţelor toxice. stare de oxidare II+) are caracter bazic. 1989). care se găsesc în patru rezervoare majore interconectate: atmosfera. Grupa VA (15) În această grupă sunt cuprinse elementele azot (N). bismut (Bi). în special în organismele tinere. părului. unul dintre cele mai răspândite elemente din natură. şi are. siliciul este implicat în desfăşurarea normală a reacţiilor implicate în metabolismul vegetal.2. deoarece repulsia datorată electronilor atomilor 40 . dioxidul de staniu (SnO2. de intensificarea procesului de fotosinteză etc. hidro-ecosfera şi litosfera. unghiilor etc. siliciul este esenţial din punct de vedere fiziologic şi metabolic. Expunerea îndelungată la săruri solubile sau compuşi cu proprietăţi oxidante ale plumbului determină apariţia de nefropatii şi suferinţe abdominale. Cercetări la nivel molecular au evidenţiat rolul acestui element de stimulator al sistemului imunitar şi. Dioxidul de plumb (PbO 2. Pentru anumite bacterii şi alte forme de viaţă. iar monoxidul de plumb (PbO. de asemenea. În reacţie cu hidrogenul. Informaţiile legate de rolul biologic al plumbului sunt foarte puţine. de 420 x 10 11t (Öpik. Ultimul strat conţine cinci electroni. 2005). Este important pentru organismele animale. elementele din această grupă formează hidruri. deoarece în cazul acestor două elemente (elemente grele) se manifestă fenomenul de ecranare a nucleului. El este un metal toxic ce poate distruge conexiunile nervoase. Poziţia elementelor din grupa VA în raport cu gazele rare nu permite.Baze teoretice ale chimiei Fiind nemetale. putând exista în soluţie numai cationi Sb3+ şi Bi3+. de stimularea proceselor de germinaţie şi creştere pe substrate saline. având configuraţia ns2np3. stare de oxidare IV+) are caracter acid. rezultă oxizi: 2M + O2 = 2MO M + O2 = MO2 În cazul staniului. Carbonul. stibiu (Sb). Acţiunea sa este legată de reducerea transpiraţiei cuticulare. Starea de oxidare maximă este V+ şi se manifestă rar. Acest element este prezent în natură sub formă de combinaţii anorganice şi organice. stare de oxidare IV+) are caracter slab acid. de creşterea rezistenţei mecanice. Rezervele enorme de carbon sunt estimate a fi de 7. rezultând tetrahalogenuri (în cazul plumbului rezultă PbX2): M + 2X2 = MX4 În aer sau în oxigen. deoarece intră în constituţia oaselor. în anumite condiţii. manifestarea tendinţei de a forma ioni negativi. în funcţie de condiţiile de reacţie. Elementele grupei au rol biologic important. geologică şi biologică. Siliciul este al doilea element ca abundenţă în scoarţa terestră (după oxigen). arsen (As). efectele sale pozitive asupra cancerului şi artritei (Asai. Staniul este implicat ca microelement în funcţionarea normală a unui număr restrâns de organisme animale. în anumite condiţii. proprietate întâlnită şi în cazul germaniului (acid foarte slab). cu halogenii. în general.

P3-. a clorofilelor etc. În organismele vegetale. Contrar celorlalte elemente. rezultând acid azotos (HNO2) şi acid azotic (HNO3). As3PO4). macromolecule biochimice care transportă informaţia genetică. El intră în structura proteinelor citoplasmatice. a enzimelor. PH4+). proprietate mai accentuată în cazul azotului. încât nucleul nu mai poate atrage alţi trei electroni necesari completării învelişului electronic exterior. fosfuri şi arseniuri metalice. în timp ce fosforul. numărul maxim de coordinaţie al azotului este 4. azotul este implicat în biosinteza proteinelor. Faţă de hidrogen şi radicali organici. Fosforul este un alt element al grupei. Solubilizarea este realizată de 41 . combinaţii care în soluţie hidrolizează: Mg3N2 + 6H2O = 3Mg(OH)2 + 2NH3 Co3P2 + 6H2O = 3Co(OH)2 + 2PH3 Atomii elementelor din această grupă au tendinţa de a forma legături covalente. cloroplaste şi mitocondrii. se deosebeşte de celelalte elemente ale grupei. fosforul nu se găseşte decât în sol. Procesele de creştere şi dezvoltare ale organismelor vegetale se desfăşoară în condiţii normale. Atât fosforul organic. Capacitatea de a forma legături triple explică existenţa moleculelor N2. important pentru creşterea şi dezvoltarea organismelor vii. singurul element gazos din grupă. caracterul nemetalic scade odată cu scăderea caracterului acid al oxizilor. În metabolismul vegetal. Prezenţa perechii de electroni neparticipanţi determină capacitatea elementelor din această grupă de a realiza legături coordinative. tăria lor diminuând de la azot la arsen. Ionii N3-. a proteinelor membranare. Bazicitatea hidrurilor scade în grupă de la azot la arsen. cresc densitatea. N2O3 şi P2O3 sunt anhidride. odată cu creşterea numărului de ordine. Azotul nu prezintă modificaţii alotropice. Oxiacizii în care elementele se află în stare de oxidare 3 sunt agenţi reducători. oxoacizii sunt oxidanţi. a proteinelor de rezervă. punctul de topire. în stare solidă. În oxizii sau oxiacizii săi. rezultând ioni oniu (NH4+. cât şi cel mineral sunt insolubili. Odată cu creşterea numărului atomic.Baze teoretice ale chimiei este atât de mare. deoarece poate să formeze compuşi în toate stările de oxidare de la 1 la 5. punctul de fierbere. anhidridele azotoasă (N2O3) şi azotică (N2O5) reacţionează cu apa. In urma reacţiei cu hidrogenul. în stare hibridizată poate realiza legături duble sau triple. Elementele fosfor şi arsen prezintă în oxiacizii lor număr de coordinaţie 4 (H3PO4. în săruri de amoniu sau tetraalchilamoniu. arsenul şi stibiul. La atomul central există o pereche de electroni neparticipanţi. Bismutul în stare solidă are structură metalică. As3. dacă azotul se află în raport optim cu fosforul şi potasiul. având rol de donori de electroni.există numai în stare solidă în unele azoturi. raza atomică. denumit ciclul azotului. elementele grupei VA formează combinaţii de tipul EH3 (hidruri). cum ar fi azotul sau carbonul. Azotul molecular din atmosferă nu poate fi utilizat direct de organismele vii. Astfel. azotul are numărul maxim de coordinaţie 3 (HNO3). deoarece intră în alcătuirea aminoacizilor. Electronegativitatea scade in grupă de la azot la bismut. care există ca agregate mari ce conţin legături simple. Transformările azotului şi compuşilor săi în natură se realizează printr-un proces biochimic ciclic. spre deosebire de celelalte elemente ale grupei. care se realizează în citoplasmă. iar Bi2O3 are caracter bazic. raza ionică. prezintă multe astfel de modificaţii. As2O3 şi Sb2O3 au caracter amfoter. cu participarea celor trei electroni p de valenţă. a acizilor nucleici. Azotul este un element esenţial în organismele vii. azotul este al patrulea element mineral ca abundenţă şi unul dintre cele mai importante ca implicare în nutriţia minerală. a căror stabilitate scade de la azot la arsen. Azotul. El trebuie transformat în compuşi utilizabili sau fixat pentru a putea fi folosit. combinaţii de tipul: 4E + 3O2 = 2E2O3 4E + 5O2 = 2E2O5 Prin reacţia anhidridelor cu apa rezultă acizi: E2O3 + H2O = 2HEO2 E2O5 + H2O = 2HEO3 În cazul azotului. Reacţia cu oxigenul a elementelor grupei conduce la obţinerea de anhidride. unităţi structurale fundamentale ale moleculelor de proteine şi acizilor nucleici. În stare de oxidare 5. În grupă. care poate coordina H+.

punctele de topire. şi poloniul (Po) au pe stratul de valenţă şase electroni. Tendinţa generală este de acceptare a doi electroni. seleniu. de asemenea. Atomii elementelor îşi pot completa octetul şi prin formarea a două covalenţe. Atomii elementelor din această grupă. Este motivul pentru care combinaţiile în care elementele grupei prezintă covalenţe mai mari decât 2 nu provin din stări fundamentale ale atomilor. 42 . oxigenul (O2). Perechile de electroni care participă la realizarea acestui tip de legături sunt perechile de electroni din orbitalii exteriori s sau p şi uneori d. fosforul este preluat din sol de către plante. telur) şi metalic (poloniu) se observă în multe dintre proprietăţile acestor elemente. componenţi structurali principali ai membranelor celulare. În aceste combinaţii. acizilor nucleici şi altor biomolecule simple sau complexe. Fosforul este un element de importanţă vitală pentru metabolismul celular al tuturor formelor de viaţă. păstrează şi transportă energia liberă (în procese de fosforilare oxidativă. oxigenul reacţionează cu toate elementele. sau prin intermediul microorganismelor care excretă acizi organici sau chelaţi. pentru participarea sa la menţinerea echilibrului acido.Baze teoretice ale chimiei fosfataze. Atomii elementelor sulf. Sub formă de anion fosfat. este datorată faptului că electronii de pe ultimul strat sunt legaţi puternic. în cazul plantelor. Grupa VIA (16) Elementele acestei grupe. Cu elementele vecine din perioada 2 (azot. la semimetalic (seleniu. pentru realizarea configuraţiei stabile a celui mai apropiat gaz rar din sistemul periodic al elementelor. ci hibridizate. În stare de oxidare III. din cauza sarcinii nucleare mari în raport cu raza atomică relativ mică. seleniul (Se). Arsenul se găseşte în cantităţi mici în toate ţesuturile animale şi vegetale. elementele grupei pot prezenta starea de oxidare maximă şase. formează combinaţii ionice. la care numărul cuantic principal este mai mare decât 2. în care elementele grupei sunt divalent negative. Fosforul este recunoscut. proprietate care se manifestă în cazul oxoacizilor. maturare a fructelor etc. prin intermediul acidului adenozin trifosforic (ATP) care captează. cu excepţia fluorului (singurul element mai electronegativ decât oxigenul) unde este în stările de oxidare +1 sau +2 (F2O. translocat prin tulpini şi depozitat în organele tinere şi seminţe. caz în care intervin cei doi electroni p necuplaţi. intră în constituţia nucleotidelor. sulful poate înlocui oxigenul. fiind implicaţi. există în ţesutul muscular al vertebratelor. Celulele vii utilizează fosforul pentru transferul energiei celulare de la procese exergonice la procese endergonice. Tendinţa de a trece de la caracterul nemetalic (oxigen. 6. atât în stare elementară. în sistemul tampon sanguin. Datorită potenţialului mare de ionizare (314 kcal/mol). formând compuşi în care funcţionează în starea de oxidare –2. În grupă. FO). scăzând în acelaşi sens caracterul electronegativ al elementelor. fructificare. şi telur pot forma legături coordinative.8. Anionii fosfat şi unii esteri ai acidului fosforic sunt prezenţi în toate celulele animale. în special ai oxigenului. enzime prezente în rădăcini. pot avea şi rol de accepori de electroni. fiind absolut necesari desfăşurării normale a proceselor metabolice. telurul (Te). Configuraţia electronică a ultimului strat este ns2np4. Anionii fosfat reprezintă constituenţi minerali ai ţesutului osos (sub formă de fosfaţi de calciu). carbon) oxigenul poate forma legături simple şi duble. arsenul este toxic pentru organismul animal. de asemenea. masele atomice. În plus. corespunzătoare numărului grupei. De la plante. Comportarea diferită a oxigenului. punctele de fierbere.bazic al organismului. pe care pot fi promovaţi electronii exteriori. De asemenea. fosforul este preluat de animale. fosforul intră în structura fosfolipidelor. având rol de donori de electroni. Compuşii cu fosfor trivalent sunt toxici pentru organismul animal. sulf). sulful (S). Cu elementele electropozitive.2. formînd tioacizi. acest element stimulează procesele de înflorire. cât şi în combinaţiile sale. razele atomice şi razele ionice cresc de la oxigen la telur. în care sulful are rol de acceptor de electroni. Sub formă de fosfaţi. glicoliză sau fotofosforilare). Cu excepţia oxigenului. conţin şi orbitali de tip d. Omologii oxigenului.

de asemenea. 43 . pe care îl utilizează în procesul de fotosinteză. a halogenilor şi a metalelor nobile. Prin putrezire. Este implicat. Importante în structura proteinelor sunt punţile disulfidice dintre reziduurile de cisteină (de exemplu. sub formă de dioxid de sulf. existând sub formă de apă.Baze teoretice ale chimiei În condiţii normale de temperatură şi presiune. biosfera şi litosfera. utilizată de organisme pentru diferite funcţii vitale. de unde plantele pot să le absoarbă prin frunză. în cazul oxigenului. Cu excepţia gazelor rare. dioxidul de carbon. sulfuri. care are rolul de a proteja organismele vii de efectele nocive ale radiaţiilor cu lungimi de undă mici. au o tendinţă pronunţată de a participa la realizarea de legături de hidrogen. substanţele organice se transformă în substanţe simple precum apa. se petrec tot în prezenţa oxigenului. în timp ce această stare este realizată de celelalte elemente ale grupei la temperaturi mai mari decât punctele lor de fierbere. În urma acestui proces se eliberează oxigen în atmosferă. care EO2 + HOH = H2EO3 (H 2SO3) prin reacţia cu apa conduc la obţinerea de acizi: EO3 + HOH = H2EO4 (H2SO4) Reacţia elementelor grupei cu metalele alcaline şi alcalino-pământoase conduce la obţinerea de compuşi ionici: oxizi. Urme de sulf se găsesc în atmosferă. hidrogenul sulfurat sau amoniac. oxigenul reprezintă aproximativ 20% din atmosfera terestră. oxigenul există în stare diatomică. algele şi anumite microorganisme preiau dioxidul de carbon. Oxigenul este un element esenţial pentru viaţa pe planetă. care se petrec în strânsă legătură cu circulaţia carbonului în natură. biotina). Cu excepţia apei. Elementele grupei reacţionează cu hidrogenul. sulfaţi. Sulful are rolul de a proteja celulele împotriva factorilor dăunători. şi prin variaţia structurii cristaline. precum şi putrezirea organismelor după moarte. unul dintre cele mai abundente elemente de pe Pământ. păr şi unghii. alcaloizi şi uleiuri eterice. Cel mai mare conţinut de sulf îl au keratinele prezente în epidermă. În urma reacţiei cu oxigenul. iar în apă reprezintă aproximativ 88%. substanţe care reintră în circuitul general al substanţelor naturale. pe de o parte. în straturile superioare ale atmosferei. caracter care se intensifică în grupă odată cu creşterea volumului atomic. pentru biosinteză de glucide. rezultă compuşi de forma EO2 şi EO3. Sulful intră în structura unor vitamine (tiamina. oxizi. anhidride acide. Echilibrul dintre producerea şi consumul de oxigen este controlat prin procese biologice şi geologice.. Cercetări recente evidenţiază. în cazul elementelor în stare solidă. Plantele verzi. În organismele animale. carbonaţi etc. rolul său în mecanismele complexe în care este implicat (Akabayov et al. cum ar fi poluarea şi radiaţiile dăunătoare. Ciclul oxigenului este un ciclu biogeochimic între cele trei mari rezervoare de oxigen: atmosfera. rezultând dioxid de carbon. asigurând respiraţia organismelor aerobe. cu care nu se combină în mod direct. oxigenul formeză oxizi. cu toate celelalte elemente din sistemul periodic. aceşti compuşi prezintă caracter slab acid. pe de altă parte. 2005). cu care nu reacţionează. importanţa sulfului în biosinteza cofactorilor şi situsurilor active vitale din proteine şi. a căror stabilitate diminuează în grupă de sus în jos. formând compuşi de forma EH2. apă şi energie. silicaţi. seleniuri şi telururi Oxigenul este. Prin acţiunea radiaţiilor UV asupra moleculei de oxigen se formează. Sulful este un element esenţial pentru organismele vii. ozonul (O3). reprezentând în acelaşi timp şi o barieră termică. Diferitele tipuri de combustii. Moleculele de apă. Ca urmare. În stare liberă. care se manifestă prin diferite forme moleculare. direct. în cazul proteinei-hormon insulină). proces în urma căruia se petrece oxidarea anumitor substanţe organice. din punct de vedere cantitativ. spre deosebire de hidrurile celorlalte elemente din grupă. Sulful participă la reacţii de oxido-reducere implicate în metabolismul organismelor vii prin grupările tiolice libere sau eliberate în prezenţa biocatalizatorilor din compuşi organici (-SH din glutation de exemplu). în funcţionarea normală a ficatului şi în încetinirea procesului de îmbătrânire. sulful este prezent în structura aminoacizilor cisteină şi metionină. este prezent în toate polipeptidele. Toate elementele grupei există în mai multe forme alotropice. proteinele şi enzimele care conţin aceşti aminoacizi.

Selenoproteine.+ Cl2 = 2Na+Cl. Unele dintre aceste enzime sunt antioxidante (glutation peroxidazele). în special (Holben et Smith. în combinaţiile covalente. participând la reducerea efectelor nocive ale speciilor reactive de oxigen (Ursini et al. Fluorul nu se dizolvă în apă. 44 . care la încălzire sublimează). deosebirile fiind determinate de sistemele lor de detoxifiere în legătură cu acest element. plantele încorporează acest element în compuşi care conţin sulf. se accentuează afinitatea pentru electroni a ionilor complecşi. cu excepţia fluorului.. iar stabilitatea lor diminuează de la clor la iod. cu posibil rol în metabolismul muscular. et Powis. pentru aprovizionarea căruia acestea şi-au perfecţionat mecanisme specifice. iod (I). sulful este un element indispensabil. punctele de fierbere şi de topire cresc.şi heptacovalenţi.2. brom. Larsen. Halogenii au miros caracteristic şi sufocant. clor (Cl). Grupa VIIA (17) Elementele grupei sunt fluor (F). halogenii se înlocuiesc în ordinea inversă decât în cele ionice: 2KClO3 + I2 = 2KIO3 + Cl2 Toţi halogenii. şi asupra proceselor de creştere şi dezvoltare.Baze teoretice ale chimiei În viaţa plantelor. halogenii sunt înlocuiţi în ordinea fluor. până la această dată. atunci cînd seleniul este prezent în sol. pot acţiona asupra hormonilor tiroidieni activându-i sau dezactivându-i. Cu excepţia fluorului.9. mecanisme cu implicaţii directe asupra metabolismului. proteine de transport capabile de protecţie antioxidantă a celulelor epiteliale. Seleniul este un microelement esenţial pentru funcţionarea enzimelor seleniu-dependente. reacţionează cu apa conform reacţiei: X2 + HOH = HOX + HX Fluorul şi iodul au unele caractere mai diferite. 1999). puternic electronegativ. sunt în studiu. clor. în general. Majoritatea fluorurilor sunt compuşi ionici. Ca urmare. iar altele (tioredoxin reductazele). Atomii elementelor îşi pot completa octetul şi prin participarea unui electron (necuplat) la formarea unei covalenţe cu elemente electronegative (EXn). Solubilitatea halogenilor în apă scade odată cu creşterea masei atomice. unsprezece astfel de enzime). cum ar fi selenoproteinele P din plasmă. Moleculele halogenilor sunt biatomice. Spre deosebire de animale. Cu elementele electropozitive formează combinaţii ionice. În grupă. Configuraţia electronică a stratului de valenţă este ns2np5. penta. Trei enzime diferite. Legăturile dintre atomi sunt legături covalente nepolare. la lichid şi apoi la solid. halogenii pot forma compuşi tri-. 2000). 1999. 1999. plantele nu necesită seleniu pentru supravieţuire deşi. afinitatea pentru electroni scade de la fluor la iod. În grupă. Datorită acestui caracter. elemente având rol de donori de electroni. 1998). posibil şi ale vitaminei C (Holben et Smith. chiar aur şi platină. brom (Br). în sensul că fluorul are tendinţă mai mare de ionizare.+ Br2 Pe măsură ce scade afinitatea pentru electroni a ionilor simpli în grupă. care să coreleze necesarul cu disponibilul. seleniu-dependente. Densitatea. la regenerarea unor sisteme antioxidante. 6. astatin (At) şi au pe ultimul strat şapte electroni. bromul este un lichid brun. halogenii sunt oxidanţi foarte energici. iod. şi selenoproteinele W din muşchi. proprietate care diminuează în grupă de sus în jos. Fluorul este cel mai reactiv dintre toate elementele cunoscute. În combinaţiile ionice. clorul este un gaz galben-verzui. starea de agregare a halogenilor variază de la gaz. Toleranţa plantelor la seleniu este diferită. Mustacich. Elementele pot realiza şi legături coordinative prin perechea de electroni s şi perechile de electroni p din stratul exterior. iar culoarea se închide (fluorul este un gaz de culoare galben-deschis. EX. ci reacţionează energic cu aceasta: 2F2 + 2H2O = 4HF + O2 Halogenii prezintă caracter nemetalic pronunţat. odată cu creşterea masei atomice. atomii halogenilor manifestă tendinţa de completare a octetului prin acceptarea unui electron formînd anioni monovalenţi. imediat înaintea gazelor rare. Datorită poziţiei în sistemul periodic. iodul solid cenuşiu-violet. pe când iodul are tendinţă mare de a forma combinaţii covalente. 2Na+Br. cunoscute sub numele de selenoproteine (sunt caracterizate. De aceea stabilitatea acizilor oxigenaţi creşte în grupă de la fluor la iod. Reacţionează cu toate metalele. Numărul maxim de coordinaţii este 3.

Bromul în stare lichidă atacă pielea. Proprietăţi care conferă unicitate apei. În concentraţii mici. intră în compoziţia sucului gastric (0. Proprietăţi ale halogenilor determinate de poziţia lor în Sistemul Periodic.0. brom. în deschiderea şi închiderea stomatelor. manifestînd efect anticoagulant. este un microelement nemetalic necesar în sinteza hormonilor tiroidieni. intervenind şi în inhibarea procesului de sinteză a pigmenţilor fotoasimilatori (Zamfirache. iod au rol important în organismele animale şi vegetale. iodul se găseşte în cantităţi mici în toate organele. dar se mai găseşte în oase. păr. 2005).Baze teoretice ale chimiei În natură. α-amilază). 45 . Rolul său este de stimulator al creşterii şi dezvoltării organismelor vegetale. în intensificarea procesului de diviziune celulară la nivel foliar etc. manifestă efecte stimulatoare ale sistemului respirator al plantelor. halogenii nu se găsesc liberi. unghii şi copite. clor. Anionii de fluor. 4. 7. esenţiali pentru funcţionarea normală a glandei tiroide. Bromul se găseşte în unele plante şi organisme marine. În cantitate mare se găseşte în organismele merine inferioare. Iodul este un microelement important. fiind un element foarte reactiv. Clorul. Prezenţa clorului a fost evidenţiată în numeroase plante inferioare şi superioare.4%). şi activator al unor enzime (peroxidaza. Fluorul este considerat un microelement important în organismul animal. halogenii exogeni în stare gazoasă au acţiune toxică şi atacă ochii şi căile respiratorii. Caracteristici generale ale elementelor din grupa metalelor alcaline. 3. Importanţa biologică a elementelor din grupele V A şi VI A din tabelul lui Mendeleev. 2. prin translocarea sa din sistemul radicular. De semenea. sânge. atât pentru plante. Pe parcursul perioadei de vegetaţie a plantelor. inhibitor al biosintezei aminoacizilor şi proteinelor. invertaza). inhibitor al absorbţiei şi metabolizării azotului. De asemenea. Proprietăţi determinate de structura electronică a elementelor din grupa IV A a Sistemului Periodic al elementelor. reglează echilibrul acido-bazic din organismul animal precum şi presiunea osmotică a sângelui. 2005). clorul este activator al unor enzime (adenozintrifosfatază. 6. În general. ci sub formă de halogenuri. este implicat în procesele de coagulare a sângelui. dar rolul său nu este pe deplin elucidat. Reactivitatea metalelor alcalino-pămîntoase. Pentru organismul animal. în special a celor horticole. Sub formă de acid clorhidric. cât şi pentru animale. ci numai sub formă de combinaţii. Se cunoaşte că este implicat în procesele de osmoreglare. Alături de ionii de sodiu. în concentraţii scăzute putând influenţa pozitiv dezvoltarea organismelor vegetale. În cazul plantelor. Rolul unor metale tranziţionale în organismele vii. fluorul se acumulează în frunze în doze diferite. în special pentru menţinerea sănătăţii dinţilor. Necesarul de fluor pentru organismele animale este asigurat din plante şi apă. Rolul său este puţin important. 5. Cele mai mari cantităţi se înregistrează în unele alge marine şi în unele specii de spongieri (Zamfirache. în reglarea permeabilităţii celulare. care deţine un rol important în metabolismul iodului. nu apare liber în natură.3 . asigurând pH-ul acid necesar desfăşurării reacţiilor enzimatice specifice. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1.

Efectul inductiv Proprietăţile compuşilor organici sunt determinate de interacţiunile care se manifestă între R şi X. secundari. Noţiuni fundamentale de chimie organică În combinaţiile organice alături de C participă şi H. Efectul electromer 46 . se reprezintă grafic printr-o săgeată îndreptată spre atomul atrăgător de electroni şi scade odată cu creşterea distanţei faţă de atomul care-l determină. existent în starea fundamentală a unor molecule. Efectul inductiv static poate fi pozitiv sau negativ. După maximum 4 atomi de C acest efect devine nul. ramificate. în care R reprezintă radicalul hidrocarbonat. printr-un mecanism de inducţie electromagnetică.Baze teoretice ale chimiei 7. existent în starea activă a unor molecule. în care X reprezintă gruparea funcţională ce conferă moleculelor o reactivitate specifică. În grupă.1. 7. liniare. Rezultă astfel derivaţi funcţionali. Efectul inductiv pozitiv (+I) este determinat de X prezenţa înY moleculă a unor atomi sau grupe de atomi respingătoare de electroni iar C C cel negativ de prezenţa unor atomi sau grupe de atomi atrăgătoare de electroni: -Is +Is Elementele din aceeaşi perioadă produc un efect inductiv negativ cu atât mai mare cu cât numărul atomic (Z) este mai mare. R-H. ciclice sau mixte: Existenţa acestor tipuri de catene a condus la împărţirea compuşilor organici în compuşi aciclici şi ciclici.1. Efecte electronice în compuşi organici Unul sau mai mulţi atomi de hidrogen dintr-o hidrocarbură.2. R-X. efectul inductiv negativ scade odată cu creşterea numărului atomic (Z). În compuşii organici care au în moleculă doar legături σ pot avea loc deplasări ale electronilor σ. în compuşi nesaturaţi. în compuşi saturaţi şi prin legături duble sau triple. pot fi înlocuiţi cu atomi sau grupe de atomi ai altor elemente. Atomii de carbon pot fi legaţi într-o catenă prin legături simple de tip σ.1. În funcţie de poziţia atomilor de carbon în catene aceştia pot fi primari. spre unul din atomii prezenţi în moleculă. Existenţa unui număr mare şi variat de compuşi organici este legată pe de o parte de proprietăţile atomilor de C şi H de a forma legături covalente σ stabile şi pe de altă parte pe proprietatea unică a atomilor de C de a se uni între ei în număr nelimitat pentru a forma catene stabile. 7. Acest efect se numeşte efect inductiv (I).1. Efectul inductiv poate fi permanent. caz în care se numeşte efect inductiv dinamic (Id). 7. terţiari şi cuaternari. caz în care se numeşte efect inductiv static (Is) sau temporar.

Efectul electromer static determină polarizarea permanentă a moleculei spre deosebire de cel dinamic care dă o polarizare temporară. Această comportare este datorată formulelor structurale diferite. Efectul electromer poate fi.2.2.are loc în cursul desfăşurării unei reacţii şi este determinat de un reactant). 1.deplasare permanentă a electronilor π. terţiar şi cuaternar. Izomeria poate fi. Substanţele cu aceeaşi formulă brută dar cu proprietăţi diferite se numesc izomeri.).1. atrăgător de electroni (+Es) şi negativ. Substanţele se deosebesc numai prin structura catenei care poate fi liniară sau ramificată. CH2 CH CH2 1-petenă CH2 CH3 OH CH3 CH CH CH3 CH2 CH3 2-pentenă CH3 CH2 CH2 CH CH2 OH 2-propanol 1-propanol • Izomeria de funcţiune sau epimeria – datorată faptului că substanţe cu funcţiuni organice diferite au aceeaşi formulă moleculară. static (Es . Este o interacţiune electronică intramoleculară datorată: • atracţiei electronilor π de către un atom din moleculă • conjugării adică interacţiunii electronilor π cu alţi electroni π dintr-un sistem cu duble legături conjugate sau cu electroni p neparticipanţi ai unui element. existentă în starea fundamentală a moleculei) şi dinamic (E d . Noţiuni de izomerie Izomeria este un fenomen specific unor compuşi organici şi combinaţii complexe care au aceeaşi formulă brută dar proprietăţi fizice şi chimice diferite. Efectul electromer se reprezintă prin săgeţi curbe care indică sensul de deplasare a electronilor. CH3 CH3 CH2 CH2 CH2 CH3 CH3 CH CH2 CH3 CH3 C CH3 CH3 izopentan • pentan CH3 neopentan • Izomeria de poziţie – determinată de poziţia unei particularităţi structurale într-o moleculă organică (legătură multiplă. fenomen denumit efect electromer. Spre exemplu compusul C3H6O: CH2 CH CH2 OH CH3 CH3 CH2 CHO C CH3 alcool alilic aldehidă propionică 47 O . Efectul electromer static poate fi pozitiv. Izomeria plană Izomeria de catenă – determinată de atomul de C ce poate fi primar.Baze teoretice ale chimiei În moleculele compuşilor organici nesaturaţi pot avea loc deplasări ale electronilor π. ca şi efectul inductiv. respingător de electroniC (-EsC (R R radical hidrocarbonat): ) – Y C C C R X H H H H H +Es -Es 7. radical organic. heteroatom etc. izomerie plană în care reprezentarea formulelor este plană 2. secundar. izomerie spaţială în care formulele sunt reprezentate spaţial 7. grupare funcţională.

C H H C H 120o H 60o 48 .2. Substanţele care prezintă izomerie optică cu C asimetric rotesc planul de vibraţie al luminii polarizate. scaun sau baie. H Unghiurile de valenţă se conservă la valori normale. • Izomeria de rotaţie sau de conformaţie – este determinată de rotirea liberă a doi atomi de C H în jurul unei legături H simple σ. Tautomeria este un proces de echilibrare. Izomeria spaţială sau stereoizomeria • Izomeria geometrică – datorată prezenţei în molecula organicăa unei particularităţi structurale care blochează rotirea liberă a doi atomi de C în jurul legăturii care îi uneşte (legătură dublă. De exemplu acidul α-Br-propionic este un amestec al celor două structuri corespunzătoare perechii de enantiomeri: COOH Br C* CH3 H H COOH C* CH3 Br În cazul substanţelor cu n atomi de C asimetrici numărul maxim de enantiomeri este 2n. cele două forme tautomere fiind greu de separat datorită vitezelor mari de transformare a unei forme în cealaltă: CH C enol CH2 CH CH3 OH CH2 C O compus carbonilic Izomerie de compensare sau metamerie – determinată de modificarea reciprocă şi simultană a unor radicali dintr-o moleculă organică.Baze teoretice ale chimiei acetonă CH3 O CH CH2 metil-vinil eter oxid de propilenă • Izomerie dinamică sau tautomerie – determinată de deplasarea simultană a unui proton şi a O unei legături duble într-o moleculă organică nesaturată.2. C C H H În conformaţia intercalată atomii de hidrogen au o poziţionare corespunzătoare unei rotiri H H H o cu 60 în jurul legăturii C-C faţă de conformaţia eclipsată. Una roteşte planul luminii polarizate spre dreapta şi este denumită dextrogiră (+ sau d) şi cealaltă spre stânga şi este denumită levogiră (. Spre exemplu aminele primare. secundare şi terţiare sunt izomere. Izomeria optică fără carbon asimetric este determinată de particularităţi structurale ale moleculelor organice. Pentru o substanţă optic activă există două structuri denumite enantiomeri. conducând la conformaţii eclipsate sau intercalate. • Izomeria optică – este consecinţă a asimetriei structurale a moleculelor şi poate fi de două feluri: izometrie optică cu carbon asimetric şi izomerie optică fără C asimetric. CH3 CH2 CH2 NH2 CH3 CH2 NH CH3 CH3 N CH3 propilamină (I) metil-etilamină (II) trimetilamină (III) CH3 • 7. caracteristică derivaţilor etenei H C Cl C Cl Cl H H C C H Cl cis trans Cele două forme izomere sunt rezultatul dispunerii celor 4 substituienţi coplanari pe planul perpendicular al orbitalului π ( în legătura dublă atomii de C sunt în stare de hibridizare sp 2 iar condiţia existenţei acestui tip de izomerie este ca substituienţii de la un atom de C să fie diferiţi). Un exemplu este izomeria cis-trans. structură ciclică).sau l).

a. Radicalii se denumesc prin înlocuirea sufixului an cu: -il în cazul radicalilor monovalenţi. În moleculele alcanilor apar numai legături σ. De exemplu clorurarea metanului conduce la obţinerea unui amestec de derivaţi cloruraţi: 49 . Asemănări şi deosebiri între efectele inductiv şi electromer. 8. Trecerea conformerilor din unul în celălalt scade o dată cu scăderea temperaturii. etan. -iliden în cazul radicalilor divalenţi cu cele două valenţe libere la acelaşi atom de carbon. Mişcarea de rotaţie în jurul legăturii σ poate fi determinată de energia termică. Denumirea alcanilor se face prin adăugarea sufixului an la un prefix care desemnează numărul atomilor de C din moleculă. butan). a1. Conformaţia intercalată este mai săracă în energie şi ca urmare mai stabilă iar conformaţia eclipsată este mai bogată în energie deci mai instabilă. Diferenţa energetică între aceşti doi conformeri este mică. La temperatura de 25oC manifestă inerţie chimică. Celelalte valenţe sunt satisfăcute de atomi de H. iar când catena este ramificată cu trei grupe metil la unul din capetele catenei se foloseşte prefixul neo-. în aşa fel încât substituienţii să aibă cele mai mici numere.1. Reactivitatea alcanilor se manifestă în condiţii speciale. în limba greacă. Alcani şi izoalcani Alcanii sun hidrocarburi saturate aciclice formate din catene de atomi de carbon uniţi între ei prin legături simple. în care lanţul atomilor de C este liniar. Hidrocarburi saturate 8. Formula generală a alcanilor este CnH2n+2.1. Reacţii de substituţie . TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. fotochimic sau catalitic.Baze teoretice ale chimiei Aceste stări corespund unei conformaţii a moleculelor în care atomii ocupă temporar sau permanent anumite poziţii în spaţiu. Hidrocarburi 8. Pentru hidrocarburile cu două grupe metil la sfârşitul unei catene liniare se foloseşte prefixul izo. Reacţia de halogenare poate fi declanşată termic. 2. propan.1. învingând anumite bariere de energie. -in în cazul radicalilor trivalenţi. Trecerea de la o formă la alta se realizează prin rotaţie. în care lanţul atomilor de C este ramificat. -ilen în cazul radicalilor divalenţi cu cele două valenţe libere la doi atomi de carbon vecini. Excepţie fac primii patru alcani din seria omologă (metan. Izoalcanii se denumesc prin numerotarea catenei celei mai lungi. Tipuri de izomerie plană şi spaţială.un atom de H este înlocuit de un alt atom sau grupare de atomi.la numele hidrocarburii. Alcanii se clasifică în: alcani normali. izoalcani. Substituienţii se pot citi în ordine alfabetică sau în ordinea creşterii complexităţii lor. Proprietăţi chimice Alcanii sunt substanţe organice cu reactivitate scăzută datorită pe de o parte prezenţei în moleculă a legăturilor relativ puternice C-C şi C-H şi pe de altă parte faptului că sunt compuşi saturaţi.

La temperatura de 1200oC alcanii suferă un proces de dehidrogenare obţinându-se negrul AlCl 3. Radicalii cicloalcanilor se denumesc asemănător cu cei ai alcanilor Proprietăţi chimice Reacţii de adiţie În ciclurile de 3 şi 4 atomi de carbon. aldehide sau acizi organici Oxidarea totală pune în libertate o cantitate mare de energie şi de aceea alcanii sunt utilizaţi drept combustibili.la numele alcanului cu acelaşi număr de atomi de carbon.1.CH3 rezultând hidrocarburi nesaturate: CH3 H3C CH2OH d) CH3 Reacţia de CH3 CHO izomerizare se desfăşoară la temperatură. în funcţie de care se pot obţine alcooli. reacţia de adiţie are loc cu deschiderea ciclurilor şi adiţionarea la capetele catenei. Poziţia substituenţilor se reprezintă prin cifre. Dehidrogenarea constă în eliminarea atomilor de hidrogen. AlBr3 de fum: CH2 CH2 CH2 CH3 CH3 CH3 CH CH2 CH 3 500oC c. în anumite condiţii de temperatură şi în prezenţa catalizatorilor. Descompunerea termică a alcanilor cu doi sau mai mulţi atomi de C în moleculă se realizează CH3 temperaturi a căror valori sunt invers proporţionale cu lungimea catenei.CH4 +Cl2 -HCl CH3Cl +Cl2 -HCl CH 2Cl2 +Cl2 -HCl CHCl3 +Cl2 -HCl CCl4 Baze teoretice ale chimiei a2. în fază gazoasă. În cazul ciclopropanului: 50 . -H H datorită scindării catenei H C C şi nitroderivaţi ai omologilor inferiori ai alcanului supus nitrării. După numărul de cicluri aceste hidrocarburi pot fi monociclice cu formula generală CnH2n şi biciclice cu formula generală CnH2n-2: Denumirea cicloalcanilor se face prin adăugarea prefixului ciclo. Grupa nitro se +HNO poate lega la oricare din atomii de C din catenă.2. alcanului CH -H2 3 2 3 3 H3C H2 C CH3 +HNO 3 H3C H2 C CH2NO2 NO2 b. datorită tensiunii mari din cicluri. Reacţia de nitrare se realizează la temperaturi ridicate. În condiţiile energice ale reacţiei se pot obţine. 8. Cicloalcani Cicloalcanii sunt hidrocarburi saturate ciclice. În timpul la +Cr2O3 H3C H2C CH2 + H2 o acestui proces500 C produce ruperea unor legături C-C rezultând un amestec complex de alcani şi se alchene inferioare (reacţie de cracare) precum şi reacţii de dehidrogenare. în prezenţa catalizatorilor şi CH3 COOH conduce la izoalcanii corespunzători: e) Reacţia de oxidare se desfăţoară în condiţii diferite.

indiferent de cicloalcanul de la care se pleacă.2. 8. Hidrocarburi nesaturate 8. la echilibru. Raportul între reactant şi produsul de reacţie.1.2. CH 3 ciclohexan (75%) metilciclopentan (25%) TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 6. În funcţie de aceasta adiţia este orientată în mod diferit. Radicalii monovalenţi derivaţi de la alchene au terminaţia –enil Proprietăţi chimice Reacţia de adiţie are loc prin desfacerea legăturii π şi adiţionarea reactanţilor printr-un mecanism de adiţie electrofilă. Denumirea alchenelor se face prin înlocuirea sufixului -an din numele alcanului cu sufixul – enă. Adiţia reactanţilor heterogeni este legată de efectul inductiv al radicalilor alchil legaţi de atomul de C care poate să fie atrăgător (-I) sau respingător de electroni (+I). 7. Dubla legătură se notează în catenă cu cele mai mici cifre. R C R CH2 + X + Y + - R C R X CH2 Y -I 51 . Alchene Sunt hidrocarburi aciclice nesaturate cu o legătură dublă în moleculă şi cu formula generală CnH2n. Reacţii chimice specifice alcanilor şi izoalcanilor. AlBr3. fiind mai stabil.H2 H 3C H2 C OSO3H CH3 Baze teoretice ale chimiei Ciclobutanul. este acelaşi. participă numai la reacţii de hidrogenare care se desfăţoară cu deschiderea ciclului: Reacţii de Izomerizare Au loc în prezenţa catalizatorilor AlCl3. Reactivitatea cicloalcanilor.

conjugate şi izolate. La alcadienele cu legături duble conjugate există interacţiune între electronii π ai celor două legături. Hidrocarburile cu mai multe legături duble se numesc cumulene.Baze teoretice ale chimiei R C R CH2 + X+ + YR Y X R C CH2 +I Alchenele pot participa la reacţii de adiţie cu bromul. R C R CH R1 + 3 O KMnO4 H 2SO4 R R C O + R1 C OH O cetonă acid carboxilic Reacţia de polimerizare decurge cu formarea unor compuşi macromoleculari numişi polimeri (n este gradul mediu de polimerizare). în prezenţa apei. acidul sulfuric. acidul hipocloros. Alcadienele au numele format din numele alcanului la care se adaugă sufixul -dienă cu precizarea poziţiei legăturilor duble prin cele mai mici numere. Legăturile duble pot fi: cumulate. în prezenţa KMnO4 sau pentoxidului de osmiu: H2C C C + 2HOH OsO4 OH HO Os OH OH C OH O C OH CH2 + H2OsO 4 osmiatul alchenei O 1. 52 . Electronii π sunt delocalizaţi la nivelul celor 4 atomi de carbon din catenă. La hidrocarburile de acest tip apar proprietăţi chimice caracteristice. Alcadiene Sunt hidrocarburi nesaturate aciclice cu două legături duble în moleculă. Acestea. Reacţia de hidroxilare a alchenelor se petrece în condiţii blânde. în mediu acid. nCH2 CH2 CH2 CH3 n etenă (monomer) polietenă (polimer) 8. numiţi epoxizi O C C + CH3 C C O O H C + CH3 COOH acid peracetic O epoxid -în prezenţa ozonului când. conduc la compuşi carbonilici O CH3 O CH CH CH 3 + O 3 CH3 H C O H C O CH 3 HOH 2CH3 C H +H2O2 ozonida 2-butenei aldehidă acetică -în prezenţa oxidanţilor (KMnO4). rezultă compuşi carbonilici şi acizi carboxilici în funcţie de structura alchenei.2.2-diol Reacţia de oxidare se desfăşoară: -în prezenţa peracizilor când se obţin eteri ciclici. la temperaturi scăzute se obţin ozonide instabile. acidul bromhidric. apa etc.2. Formula generală este CnH2n-2.

Baze teoretice ale chimiei Proprietăţi chimice Reacţia de adiţie Adiţia clorului se poate realiza atât la una din dublele legături. cât şi la capetele sistemului.2-diclorbutenă Adiţia acidului clorhidric decurge după acelaşi mecanism iar a hidrogenului este o adiţie 1-4. 4 H2C n 1 H2C 3 CH 2 CH H 2C H2C CH sau CH HC CH2 n H CH2 CH CH CH2 H 3C H 2C C H trans C CH 2 C cis C CH3 H H HC CH2 Un reprezentant important al alcadienelor este butadiena care intră în structura terpenelor. adiţie 1-4. pănă la saturaţi. Reacţia decurge în două etape. Alcadienele cu mai multe legături duble conjugate importante din punct de vedere biologic sunt hidrocarburile carotenoidice prezente în special în organismele vegetale şi mai puţin în cele animale. 3-4. a cauciucului natural etc. Alchine Alchinele au numele format din numele alcanului corespunzător la care se adaugă sufixul -ină. steroidelor.3. 8. 53 . Reacţia de polimerizare are loc în poziţiile 1-2. deoarece intermediar se formează ioni alilici care vor reacţiona cu ionul clor nucleofil (Cl-) în poziţia 2 sau în poziţia 4: Cl CH2 + _ H2C + CH CH CH 2 + Cl Cl CH ion alilic CH CH 2 Cl + H2C CH C CH 2 + Cl- CH2 CH CH CH 2 CH2 Cl CH CH CH 2 Cl 1.4-diclorbutenă Cl Cl 1. Adiţia 1-4 poate fi cis sau trans. 1-4 şi conduce la formarea de polimeri. Proprietăţi chimice Reacţii de adiţie La legătura triplă se adiţionează aceeaşi reactivi ca la legătura dublă. Cel mai simplu termen al seriei este etina (acetilenă).2. adiţie 1-2. Formula generală a seriei omologe este CnH2n-2.

Câteva exemple de radicali ai hidrocarburilor aromatice sunt: CH2 CH CH3 CH3 fenil o-fenilen benzil benziliden o-tolil p-tolil Proprietăţi chimice Reacţiile de substituţie (nitrare.Baze teoretice ale chimiei Hidrogenarea poate decurge parţial sau total C C + H2 C H C H + H2 H2 C H2 C Halogenarea decurge direct iar hidracizii reacţionează sub acţiunea catalitică a clorurii mercurice Adiţia apei se face prin intermediarul alcoolului vinilic care. Hidrocarburi aromatice 8. Derivaţii disubstituiţi ai benzenului se denumesc în mod obişnuit prin intermediul prefixelor orto (o). HC CH + H 2O H 2C CHOH + H 2 H3 C Adiţia alcoolilor şi acizilor se face asemănător cu adiţia apei Reacţia de polimerizare conduce la obţinerea unor produşi diferiţi în funcţie de condiţiile de reacţie. sulfonare. 3. Reacţia de nitrare a benzenului conduce la obţinerea nitrobenzenului: + HO-NO2 -H2O NO 2 Reacţia de sulfonare a benzenului conduce la obţinerea acidului benzensulfonic: + HO-SO 3H -H2O SO3H Reacţia de clorurare a benzenului conduce la obţinerea clorbenzenului: 54 . Reacţii ale grupelor metinice au loc datorită hibridizării sp a atomului de carbon triplu legat. În general denumirea se face prin adăugarea numelor substituenţilor la terminaţia benzen.) au loc în condiţii blânde prin atacul unor reactanţi electrofili (x+) sau a unor molecule polarizabile x+-y-. HC CH + Na HC CHNa + 1/ 2H2 C H O TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. Cea mai simplă hidrocarbură din această clasă este benzenul cu atomul de carbon în stare de hibridizare sp2. formula generală CnH2n-6 iar denumirea lor nu urmează o anumită regulă.3. clorurare. Dacă benzenul este substituit cu 2 radicali diferiţi denumirea se face în ordinea lor alfabetică. Influenţa prezenţei a două legături duble asupra reactivităţii alcadienelor. fiind un enol. 2. se izomerizează conducând la obţinerea acetaldehidei. alchilare etc. Arenele conţin în moleculă unul sau mai multe cicluri cu 6 atomi de carbon.1. Hidrocarburi aromatice mononucleare Aceste hidrocarburi au denumirea generică arene. 8.3. Reacţii de adiţie la legătura triplă. meta (m). Astfel la temperaturi de 600-800oC produsul principal al reacţiei de polimerizare a etinei este benzenul iar în prezenţa catalizatorilor polimerizarea condice la obţinerea vinilacetilenei. Atomii de H pot fi înlocuiţi cu metale. para (p). Reacţii chimice datorate prezenţei dublei legături în moleculele compuşilor organici.

un substituent de ordinul I (-NH2. acidul tereftalic): CH3 CH3 +6O KMnO4. preferenţial în poziţiile o şi p. Co. În funcţie de agentul de alchilare. Ca urmare substituţia are loc în poziţia m. mărind preferenţial reactivitatea în poziţiile o şi p.Baze teoretice ale chimiei + Cl-Cl -HCl Cl Reacţia de alchilare se petrece în prezenţă de catalizatori. acidul izoftalic. + 3Cl2 lumina H Cl H Cl Cl H Cl H Cl H Reacţia de adiţie a ozonului la benzen conduce la obţinerea intermediară a ozonidei benzenului. Astfel. -X. NO. 250 oC Reacţia de adiţie a halogenilor are loc în prezenţa luminii şi conduce în cazul benzenului la obţinerea unui amestec de cinci izomeri ai hexaclorciclohexanului. Substituenţii de ordinul II au la atomul legat direct de nucleu legături duble sau triple (NO2. p-xilen) se obţin acizii aromatici dicarboxilici corespunzători (acidul ftalic. Substituenţii respingători de electroni conduc la o reactivitate mai mare a nucleului aromatic comparativ cu reactivitatea benzenului. H2SO4 -2H2O COOH COOH CH3 KMnO4. în cazul benzenului. O + CH3-C Cl AlCl3 -HCl C O CH3 Un substituent preexistent în nucleul aromatic poate influenţa repartiţia electronilor prin efect electromer şi prin efect inductiv. -OH. -R=radical alchil) orientează un al II-lea substituent sau substituţia în poziţiile o şi p Substituenţii atrăgători de electroni vor diminua activitatea nucleului benzenic. m-xilen. H2SO4 -2H2O COOH +6O CH3 COOH 55 . se obţine etilbenzen sau fenil-metil-cetonă. Ca la temperatura de 100oC se petrece la atomul de carbon legat de inelul aromatic conducând la obţinerea de cetone: CH2-CH3 + O2 100oC -H 2O C O CH3 Prin oxidarea xilenilor (o-xilen. CN) Reacţiile de adiţie se desfăşoară în condiţii energice Hidrogenarea se petrece la temperaturi ridicate şi în prezenţa catalizatorilor: + 3H 2 Pt. O O + 3O 3 O O O O O O O +3H2O -3H2O 2 HC HC O O HCl Reacţia de oxidare în prezenţa sărurilor de Mg. produsul final fiind glioxalul.

2. la acid α sau βnaftalinsulfonic: 8 7 6 5 SO 3H 9 1 2 3 4 + HO-SO 3H 140oC -H 2O -H2O 160oC SO 3H 10 Nitrarea naftalinei conduce la obţinerea α-nitronaftalinei iar alchilarea la un amestec de α şi β. Difenilmetanul şi trifenilmetanul sunt hidrocarburi care stau la baza structurii unor coloranţi: CH2 CH Naftalina este o hidrocarbură aromatică poliucleară cu două inele condensate liniar.3. Poziţiile α sunt mai reactive decât β. 2. Reacţii de substituţie . Hidrocarburi aromatice polinucleare Difenilul (bifenil) este o hidrocarbură aromatică polinucleară cu inele izolate care se obţine din benzen prin dehidrogenare la temperatura de 700oC. Reacţiile de adiţie se desfăşoară în condiţii blânde Hidrogenarea de exemplu conduce la obţinerea tetrahidronaftalinei (tetralina) şi decahidronaftalinei (decalina): + 2H 2 Ni + 3H2 Ni Reacţiile de oxidare decurg mai uşor decât în cazul benzenului şi conduc la compuşi diferiţi în funcţie de condiţiile de reacţie (1.naftalina participă la reacţii de substituţie în condiţii energice. Proprietăţi chimice Legăturile C-C sunt inegale în naftalină.4-naftochinona. 7 – poziţii β. Caracterul aromatic este diminuat comparativ cu arenele mononucleare. 4. 5.Baze teoretice ale chimiei CH3 KMnO4. Sulfonarea conduce. în funcţie de temperatura la care se desfăşoară. 3. 8 – poziţii α. 2 700oC -H2 Difenilul participă la reacţii de substituţie electrofilă. Este considerat benzen substiuit cu un inel aromatic. adiţie şi oxidare.acetil naftalină. anhidrida ftalică): 56 . H2SO4 -2H2O COOH COOH +6O CH3 La temperaturi ridicate şi în prezenţa catalizatorului V2O5 benzenul se oxidează până la anhidridă malică: 8. Poate prezenta izomeri de poziţie: 1. 6.

izomer al antracenului: 12 11 1 9 10 5 13 8 7 6 14 2 3 4 Poziţiile reactive sunt 6.Baze teoretice ale chimiei O C +3O Cr2O3. 4. în unele steroide etc. CH3COOH -H2O C O COOH +3O Cr2O3. -H2O COOH -H2O C O O C O Antracenul este o hidrocarbură aromatică polinucleară cu trei cicluri aromatice condensate: 8 7 6 5 10 4 9 1 2 3 Antracenul poate prezenta mai mulţi izomeri de poziţie:1. 8 – izomeri α. 6. 5. 9. Alcooli Au gruparea –OH legată de un atom de C hibridizat sp 3 care aparţine catenei unui alcan sau izoalcan. Fenantrenul este o hidrocarbură aromatică polinucleară cu inele condensate angular. Poziţiile cele mai reactive sunt poziţiile mezo. porţiunii saturate a unei alchene sau catenei laterale a unei arene.1. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. 9. 9. 7. 3. 9.1. 3. Radicali ai hidrocarburilor aromatice mononucleare. enoli şi fenoli. Fenantrenul are caracter aromatic mai pronunţat decât al naftalinei motiv pentru care reacţiile de adiţie şi oxidare se desfăşoară în condiţii mai blânde. 10 – izomeri mezo. Compuşi hidroxilici Sunt compuşi organici care conţin în moleculă gruparea funcţională hidroxil (-OH). Compuşi organici cu funcţiuni simple Cea mai mare parte a moleculelor organice conţin şi alte elemente pe lângă C şi H.1. 2. CH3COOH -2CO 2. 2. 7 – izomeri β. Atomii sau grupele de atomi denumite grupe funcţionale se află în structura substanţelor organice numite derivaţi funcţionali. Poziţia grupelor OH se specifică 57 . În natură fenantrenul apare în structura unor alcaloizi (morfină. Reactivitatea izomerilor hidrocarburilor aromatice polinucleare. Antracenul poate participa la reacţii de adiţie şi oxidare fiind important în structura unor coloranţi antrachinonici. Denumirea alcoolilor se face prin adaugarea sufixului –ol la numele alcanului sau a sufixului – ic la numele radicalului monovalent precedat de cuvântul alcool. În funcţie de starea de hibridizare a atomilor de carbon de care este legată gruparea funcţională se împart în alcooli. Reacţia de oxidare a hidrocarburilor aromatice mononucleare. codeină).

prin eliminare de apă intramolecular conduc la obţinerea intermediară a unui enol instabil care trece în compuşi carbonilici: O CH2-CH2 OH OH H2SO4 (ZnCl2) -H2O H2C CH OH CH3 C H Diolii superiori prin deshidratare intramoleculară conduc la obţinerea de eteri ciclici CH2 CH2 CH2 CH2 OH OH -H2O CH2 CH2 CH2 O CH2 Glicerina. de exemplu cu sodiul metalic rezultând etoxid de sodiu: C 2H5-OH + Na Reacţii de eliminare a apei Când alcoolii sunt încălziţi până la temperatura de 140 oC. elimină apă intermolecular rezultând eteri: 2C2H5-OH H 2SO4. în prezenţa acizilor concentraţi. Radicalii proveniţi din alcooli se numesc radicali alcoxil. la temperatura de 170 oC. în prezenţa acidului sulfuric. Esterificarea glicerinei cu acid stearic conduce la obţinerea tristearinei iar dacă procesul se conduce simultan cu acizi graşi şi acid fosforic rezultă esteri numiţi acizi fosfatidici. Cu acizii anorganici alcoolii reacţionează formând esteri anorganici.Baze teoretice ale chimiei printr-un număr ales în aşa fel încât să fie cel mai mic număr de ordine. prin deshidratare intramoleculară. Proprietăţi chimice Alcoolii au caracter amfoter adică se comportă atât ca acizi slabi cât şi ca baze slabe în funcţie de condiţiile de reacţie. elimină acidul rezultând alchena corespunzătoare: C 2H5-OH + CH3Cl C2H5-Cl +CH3OH 58 . conduce la o aldehidă nesaturată numită acroleină: CH2 CH CH2 OH OH OH H 2SO4 -H2O CH2 CH CH OH OH CH2 CH2 O C H OH -H2O CH2 CH O C H Reacţiile de esterificare conduc la obţinerea de esteri. Reacţii la legătura O-H Reacţii de substituţie a atomului de H Alcoolul etilic poate să reacţioneze. a. Reacţia de esterificare a glicerinei cu acid fosforic duce la obţinerea acidului α-glicerinfosforic R CH2OH + HO-SO 3H -H2O +H2O R CH2-O-SO3H OH OH CH2 CH CH2 OH OH OH + HO P OH OH -H2O CH2 CH CH2 O OH OH P OH OH Cu acizii organici alcoolii reacţionează formând esteri organici. Reacţii la legătura C-OH Substituţia grupei OH se realizează în reacţie cu halogenuri de alchil sau acid clorhidric rezultând derivaţi halogenaţi: Reacţia de eliminare a apei se realizează intramolecular în prezenţa acizilor tari rezultând esteri care. H3PO 4 140oC C 2H5-O-C2H 5 +H2O C2H5-ONa +1/2H2 Diolii. b.

Ca urmare legătura O-H se scindează mai uşor. conduce la compuşi carbonilici. reacţia de oxidare a alcoolilor primari conduce la aldehide iar a alcoolilor secundari la cetone: O R R CH2OH + O CHOH + O R -H2O -H2O R R C C H O R Oxidarea în condiţii blânde a glicerinei. enolul este mult mai stabil putând fi evidenţiat alături de tautomerul carbonilic. Transformarea se datorează polarităţii grupei OH care permite desprinderea H de O (tautomerie). C6H5-OH + NaOH C6H5-O-Na + + H 2O Acilarea grupelor –OH din moleculele fenolilor se realizează cu acizi carboxilici sau derivaţi funcţionali ai acestora cum ar fi anhidride sau cloruri acide: 59 . conducând la fenoxizi. nitro sau carbonil. secundar: H3C H3C CH2OH CH OH Cu O H3C H3C -H2 ZnO CH3 -H2 C C O H CH 3 9. Astfel. fenolii reacţionează cu metalele alcaline şi cu hidroxizii alcalini.Baze teoretice ale chimiei C2H5-OH + HO-SO3H -H2O C2H5-O-SO3H 170 C -H2SO 4 o H 2C CH2 Reacţia de oxidare În condiţii blânde. Dacă de al doilea atom de C al dublei legături este legată o grupare carboxil. respectiv. cu sistemul oxidant permanganat de potasiu şi acid sulfuric rezultă acizi carboxilici. cu apă de brom.1. daca în reacţie este implicat un alcool primar sau. conduce la dihidroxiacetonă: În condiţii energice.3. Fenoli Fenolii sunt derivaţi hidroxilici în care gruparea –OH este legată de un atom de C dintr-un nucleu aromatic hibridizat sp2. grupări care stabilizează legătura dublă. Ca şi în cazul alcoolilor fenolii pot fi monohidroxilici (monofenoli) dihidroxilici (difenoli) polihidroxilici (polifenoli). parţial hidrolizaţi în soluţie apoasă (au reacţie bazică) compuşi din care fenolii pot fi puşi în libertate prin acidulare cu acizi slabi (acid carbonic). Enoli Reprezintă compuşi hidroxilici în care grupa OH este legată de un atom de C care aparţine unei legături duble: R Enolii simpli nu sunt substanţe stabile ci se transformă în aldehide sau cetone.2. în prezenţa catalizatorilor metale sau oxizi de metale. aldehide sau cetone. Determinate de prezenţa grupei –OH Fenolii au caracter acid mai pronunţat decât alcoolii. C H CH OH 9. Metilfenolii se numesc cresoli iar dimetilfenolii se numesc xilenoli Proprietăţi chimice a. dar mult mai slab decât acizii organici datorită conjugării electronilor neparticipanţi ai oxigenului cu electronii π din sistemul aromatic. fapt care conduce la ionizarea mai accentuată a fenolilor comparativ cu alcoolii.1. R CH2OH + O H2SO4 (ZnCl2) -H2O CH3-COOH Reacţia de dehidrogenare catalitică a alcoolilor.

9. Cei doi radicali pot fi alifatici sau aromatici. Amine Sunt compuşi organici care conţin în moleculă una sau mai multe grupări aminice (-NH2). Spre exemplu hidrochinona se oxidează uşor la p-benzochinonă: OH +O O -H2O OH O Derivaţii funcţionali ai compuşilor hidroxilici rezultaţi prin înlocuirea atomului de hidrogen hidroxilic cu un radical hidrocarbonat poartă numele de eteri şi au formula generală R-O-R. Pot fi considerate derivaţi ai amoniacului rezultaţi prin înlocuirea parţială sau totală a hidrogenului cu radicali hidrocarbonaţi. orientează substituţia electrofilă în poziţiile o şi p. radical alchil sau radical acil. uzuale. Mulţi dintre aceşti compuşi organici au denumiri tehnice. Spre deosebire de eteri în locul atomului de oxigen se află se află atomul de sulf. identici (eteri simetrici) sau diferiţi (eteri asimetrici sau micşti). substituent de ordinul I. Nitrarea se realizează în condiţii mai blânde decât la hidrocarburile aromatice. Tioeterii (sulfurile) sunt consideraţi derivaţi ai hidrogenului sulfurat în care ambii atomi de hidrogen sunt înlocuiţi cu radicali hidrocarbonaţi.2. OH. Denumirea aminelor se face adăugând cuvântul amină la numele radicalului monovalent. Compuşii de acest tip conţin în moleculă în moleculă gruparea peroxi (-O-O-). cu acid azotic diluat: OH + HO-NO2 OH OH NO2 + OH NO 2 OH NO2 + HO-NO2 O2N NO 2 NO2 Alchilarea are loc în prezenţa catalizatorilor: OH + CH3 CH2 Cl AlCl3 -HCl OH C2H5 Oxidarea fenolilor şi difenolilor se realizează mai uşor decât în cazul hidrocarburilor aromatice corespunzătoare. 60 .Baze teoretice ale chimiei O CH3 OH + CH3 C O O OH + CH3 C C O O O C CH3 + CH3 COOH O O C CH3 + HCl Cl b. Determinate de prezenţa nucleului aromatic Caracteristice sunt reacţiile de substituţie care se desfăşoară mult mai uşor decât la hidrocarburile aromatice datorită efectului electromer pozitiv (+Es) al grupei OH care activează nucleul aromatic. Peroxizii sunt consideraţi derivaţi ai apei oxigenate rezultaţi în urma înlocuirii unui atom de H cu un metal.

Reacţii de adiţie 61 . Denumirea aldehidelor se face prin adăugarea sufixului -al la numele alcanului corespunzător iar a cetonelor prin adăugarea sufixului –onă la numele alcanului corespunzător. Reactivitatea aldehidelor este superioară cetonelor. Bazicitatea aminelor aromatice este mai mică decât a celor alifatice datorită efectului de conjugare dintre electronii p neparticipanţi cu electronii π ai sistemului aromatic. Compuşi carbonilici Combinaţiile care conţin grupa carbonil sunt aldehide (grupa carbonil se leagă de un radical organic şi un atom de H) şi cetone (grupa carbonil se leagă de doi radicali organici identici sau diferiţi). Proprietăţi chimice Atomul de azot hibridizat sp3 din gruparea aminică este legat prin legături σ de atomul de hidrogen şi de radicalul hidrocarbonat. Oxigenul. mai electronegativ. Atomul de azot are o pereche de electroni neparticipanţi care conferă aminelor caracter bazic. Bazicitatea aminelor alifatice este mai mare decât a amoniacului şi aceasta creşte în sensul amină primară. terţiară. Această comportare este datorată efectului +Is al radicalului alchil care măreşte densitatea de electroni la atomul de azot. atrage electronii π ai legăturii duble.3. Proprietăţi chimice Grupa carbonil are o reactivitate mare datorită diferenţei de electronegativitate dintre oxigen şi carbon. H2O C6 H 5 OH + HCl + N2 Aminele secundare reacţionează cu acidul azotos formând nitrozoderivaţi: CH 3 NHO C 6H 5 NH 2 + CH 3Cl AlCl3 CH 3 +HCl Reacţia de substituţie (alchilare) la nucleul aromatic are loc în poziţiile o şi p: NH 2 9. determinând polarizarea legăturii C-O.Baze teoretice ale chimiei Compuşii cu N tetracovalent care sunt derivaţi de substituţie ai ionului de amoniu se denumesc ca săruri cuaternare de amoniu. secundară. Această comportare uşurează desfăşurarea reacţiilor de adiţie ale unor reactanţi polari. În soluţii apoase aminele formează hidroxizi complet ionizaţi: CH 3 NH2 + HOH În prezenţa acizilor minerali rezultă săruri solubile: C6 H 5 C2 H 5 CH 3 NH3 + HO + + C O CH 3 NH2 + HCl NH2 + Cl C O CH 3 C6 H 5 Acilarea aminelor se realizează cu acizi organici sau derivaţi funcţionali ai acestora: -HCl NH3 + Cl NH C2 H 5 Reacţia cu acidul azotos Aminele alifatice primare formează cu acidul azotos alcooli: Aminele aromatice primare formează cu acidul azotos în mediu de HCl săruri de diazoniu instabile la temperatură: C6 H 5 CH 3 CH 3 NH2 + ONOH CH 3 OH + H 2O + N2 - NH2 + ONOH + HCl NH2 + HONO -H O 2 C6 H 5 -2H2O C6 H 5 N N N Cl- + T oC.

se deshidratează intramolecular conducând la o aldehidă nesaturată. b. Un exemplu este condensarea aldehidei benzoice cu anilina care conduce la Nbenziliden anilina. La T=80100oC sau în prezenţa catalizatorilor acizi sau baze. deoarece la îndepărtarea excesului de apă trec din nou în compuşii carbonilici iniţiali: O R C H + HOH R C OH H H În cazul în care compuşii carbonilici conţin grupe cu efect inductiv negativ în poziţia α faţă de grupa carbonil.HOH R Semiacetalizarea şi semicetalizarea prezintă interes în cazul monozaharidelor unde procesul se realizează între funcţia carbonil şi una din grupele oxidril din moleculă. folosite pentru separarea aldehidelor şi cetonelor din amestecurile lor cu alte substanţe: O R C H + NaHSO 3 R C ONa H SO3H Adiţia acidului cianhidric este o reacţie reversibilă care se realizează în cataliză bazică rezultând cianhidrine ale aldehidelor sau cetonelor. CN. 62 .Baze teoretice ale chimiei Aldehidele şi cetonele inferiare reacţionează cu apa formând hidraţi care nu pot fi izolaţi. se condensează dând naştere unui aldol (reacţia se numeşte condensare aldolică). obţinându-se hidraţi stabili care pot fi izolaţi. Aldehidele aromatice se pot condensa numai cu aldehide alifatice. amalgam de sodiu) rezultând alcooli primari sau secundari după cum adiţia are loc la aldehide sau respectiv cetone. Adiţia disulfitului de sodiu la toate aldehidele şi la cetonele alifatice conduce la obţinerea de săruri ale unor acizi sulfonici frumos cristalizate. Reacţia se petrece cu exces de alcool. Compuşii carbonilici se condensează cu derivaţi funcţionali care conţin în moleculă azot.HOH H3C H C O CH C H Se pot condensa între ele aldehide identice sau diferite. în cataliză acidă sau bazică: O R C H + HOR ' R OH C H OR OH C R OR' ' + HOR' . Are loc adiţia componentei metilenice la grupa carbonil. Pd-fin divizate. se manifestă o tendinţă mai accentuată de a adiţiona apa comparativ cu aldehidele şi cetonele alifatice simple.În urma reacţiei de condensare între aldehide şi amine rezultă imine substituite (baze Schiff). Aceste reacţii sunt de mai multe tipuri. Na metalic. Două molecule de acetaldehidă spre exemplu. Adiţia hidrogenului se realizează în prezenţa catalizatorilor (Ni. Condensarea compuşilor carbonilici între ei se petrece în cataliză acidă sau bazică. COOH. aldehida crotonică (condensare crotonică). NO2). a. CH2 sau CH3 (componenta metilenică) cu reactivitate mărită de vecinătatea unei grupe reactivante (CO.HOH R OR' C H OR' OR' C R OR' O R C R + HOR ' R + HOR' . Adiţia alcoolilor la aldehide şi cetone conduce la formarea semiacetalilor şi respectiv semicetalilor. cum ar fi amine şi nitroderivaţi: . Reacţiile de condensare conduc la o nouă legătură C-C rezultată ca urmare a unor adiţii şi substituţii între un compus cu grupă carbonil (componenta carbonilică) şi substanţe care conţin o grupă CH. O H3C C R + HCH2 O C H H3C OH C H CH2 C O T oC H . Pt.

Monoglucidele (oze) sunt combinaţii naturale polihidroxicarbonilice. De asemenea. După numărul atomilor de carbon din moleculă monoglucidele pot fi trioze. Condensarea cu 2.4-dinitrofenilhidrazina şi semicarbazida este o reacţie specifică pentru identificarea şi dozarea compuşilor carbonilici care conduce la 2.HOH R C H + NH2 OH . În condiţiile unui exces de componentă carbonilică rezultă azine. alcalinizată. compuşi cristalizaţi care pot fi utilizaţi pentru caracterizarea şi dozarea compuşilor carbonilici.3. hexoze. bicromatului de potasiu. unde reprezintă surse de energie şi au rol structural (plastic). a unor combinaţii complexe ale unor metale tranziţionale (Cu. În cazul aldehidelor reacţia este: R C H + NH 2 NH 2 .HOH C6H5 H C N C 6H 5 Aldehidele şi cetonele se condensează cu hidroxilamina rezultând oxime (aldoxime şi cetoxime).HOH R C R N OH N OH Aldehidele şi cetonele se condensează cu hidrazina rezultând hidrazone.HOH R C H N N C H Condensarea cu fenilhidrazina se realizează uşor atât cu aldehide cât şi cu cetone conducând la fenilhidrazone.HOH R C H N NH 2 + O H O R C R . O R C H O R C R + NH 2 OH . aldazine şi cetazine. cloroform. polihidroxialdehide sau polixidroxicetone.1. aldehidele reduc soluţiile alcaline ale ionului cupric precipitând oxidul cupros de culoare roşu-cărămiziu. Soluţia amoniacală de azotat de argint (reactiv Tollens). pentoze. 9. În ultimul caz funcţia carbonil se oxidează la carboxil iar combinaţia complexă se reduce. se reduce în prezenţa aldehidelor cu depunere de Ag metalic. Libere sau sub formă de derivaţi. substanţe utilizate pentru identificarea şi caracterizarea compuşilor carbonilici. heptoze etc. acidului azotic.4-dinitrofenilhidrazone colorate în galben-orange până la roşu cu spectre UV caracteristice Reacţii de substituţie în poziţia α faţă de grupa carbonil Compuşii carbonilici pot reacţiona cu halogenii în prezenţa luminii rezultând derivaţi de substituţie care în mediu alcalin se descompun cu formare de haloform (bromoform. permanganatului de potasiu. glucidele reprezintă cea mai importantă clasă de substanţe organice naturale. Reacţia se poate desfăşura în prezenţa. Din punct de vedere structural glucidele se împart în monoglucide. iodoform) O O H3C C + 3Br2 CH3 lumina . tetroze. oligoglucide şi poliglucide. Glucide Din punct de vedere cantitativ. cu lanţ C-C neîntrerupt şi formula brută CnH2nOn.3HBr H3C C CBr 3 NaOH CHBr 3 + H3C COOH Reacţii specifice aldehidelor Una din aceste reacţii este reacţia de oxidare care conduce la acizi. se află în compoziţia oricărui organism viu. După natura grupării carbonilice monoglucidele pot fi aldoze (au în moleculă gruparea aldehidică) şi cetoze (au în moleculă gruparea cetonică): 63 . Ag).Baze teoretice ale chimiei O C6H5 C H + HCH2 C6H5 .

pot fi obţinute din aldehida D-glicerică prin creşterea succesivă a catenei atomilor de carbon de la capătul cu grupa aldehidică. Un tablou mai complet asupra stării reale a moleculelor de monoglucide se obţine dacă formulele ciclice se reprezintă prin formule de perspectivă. are aceeaşi configuraţie ca şi atomul de carbon asimetric din aldehida D. H C CH O OH CH 2 C O OH CH 2 OH gliceraldehida dihidroxiacetona CH 2 OH Cu excepţia dihidroxiacetonei. în cazul glucozei: H H HO H H C C C C C O OH H OH OH H H HO H H C C C C C CH 2OH OH OH H OH O În structura astfel rezultată. De exemplu. toate ozele conţin cel puţin un atom de carbon asimetric (chiral) ceea ce înseamnă că prezintă izomerie optică. monoglucidele aparţin seriei D sau L dacă atomul de carbon asimetric. Două oze epimere diferă structural prin configuraţia unui singur atom de carbon asimetric. Prin ciclizarea monoglucidelor apare un nou centru de asimetrie la atomul de carbon care a aparţinut grupei carbonil. respectiv semicetali (formule ciclice). iar β-anomerul are configuraţia opusă la cei doi atomi de carbon. Anomerul α desemnează forma în care orientarea hidroxilului glicozidic este identică cu cea a hidroxilului de la atomul de carbon asimetric şi determină apartenenţa monoglucidei respective la seria D sau L. în locul grupei carbonil apare o nouă grupă –OH numită hidroxil glicozidic sau semiacetalic (semicetalic) care are o reactivitate mărită faţă de celelalte grupe -OH din moleculă. Reprezentarea monoglucidelor prin formule liniare (aciclice) este utilă pentru compararea structurii diferitelor monoglucide.sau L-glicerică. Marea majoritate a monoglucidelor descoperite în natură fac parte din seria D deoarece organismele vii nu conţin enzimele capabile să metabolizeze ozele seriei L.Baze teoretice ale chimiei H C CH O OH n CH 2 C CH O OH CH 2 OH OH n aldoză cetoză CH 2 OH Cele mai simple monoglucide sunt triozele. însă nu reflectă unele proprietăţi ale acestora. Ciclul cu 5 atomi se numeşte ciclu furanozic iar ciclul cu 6 atomi se numeşte ciclu piranozic. Prezenţa acestui nou centru asimetric în molecula monoglucidelor face posibilă existenţa a doi stereoizomeri numiţi α. Ciclul piranozic sau furanozic este imaginat perpendicular pe planul hârtiei. Toate monoglucidele care. Se cunoaşte o aldotrioză (aldehida glicerică sau gliceraldehida) şi o cetotrioză (dihidroxiacetona). Ozele mai prezintă un tip special de izomerie numită epimerie. Legăturile dinspre observator se trasează cu linie groasă. Aldozele cu peste 4 atomi de C în moleculă şi cetozele cu peste 5 atomi de C în moleculă pot da reacţii de ciclizare intramoleculară cu formare de semiacetali. formează seria D. cel mai îndepărtat de grupa carbonil. teoretic.şi β-anomeri. Substituenţii orientaţi în formele ciclice la dreapta liniei verticale se plasează în formulele de perspectivă sub CH 2 OH 64 . atomul de oxigen aflându-se la distanţa cea mai mare în raport cu observatorul. Monoglucidele provenite pe aceeaşi cale din L-gliceraldehidă constituie seria L. La grupa carbonil din aldoze şi cetoze se adiţionează o grupă –OH din aceeaşi moleculă rezultând cicluri cu 5 sau 6 atomi dintre care unul de oxigen. Prin urmare.

dacă atomul menţionat are configuraţie D şi sub acest plan în cazul în care atomul are configuraţia L. oxidarea se petrece la nivelul funcţiei alcoolice terminale cu obţinerea de acizi uronici: H H HO H H C C C C C O OH H OH OH +2O -H2O H H HO H H C C C C C O OH H OH OH CH 2 OH COOH acid D-glucuronic • În prezenţa acidului azotic concentrat oxidarea are loc la nivelulo funcţiilor carbonil din aldoze şi alcoolică terminală cu obţinerea de acizi aldarici: 65 . Reducerea triozelor conduce la trioli. Unii dintre poliolii rezultaţi pe această cale. a hexozelor la hexitoli. cu excepţia celei de la C6. iar cei dispuşi la stânga deasupra. a tetrozelor la tetritoli. a pentozelor la pentitoli. Proprietăţi chimice Reacţia de reducere a monoglucidelor se petrece la nivelul grupei carbonil rezultând polioli. substanţe nutritive cu gust dulce.Baze teoretice ale chimiei planul heterociclului. fructoza se ciclizează cu formarea unui ciclu furanozic.glucopiranoza H OH β – D glucopiranoza În mod similar. Aceeaşi regulă se aplică şi pentru grupa alcoolică primară legată la C-2 în piranozele sau furanozele provenite din cetoze. 6 CH 2OH H 4 CH 2OH O H 2 1 H OH 3 5 H H OH O H OH OH OH OH H OH H α – D. Grupa alcoolică primară. sunt prezenţi în organismele vegetale: H H HO H H C C C C C O OH H OH OH +2H CH 2OH H HO H H C C C C OH H OH OH CH 2 OH D-glucoza CH 2OH D-glucitol Reacţia de oxidare conduce la produşi diferiţi în funcţie de condiţiile în care se realizează: • Oxidarea blândă cu apă de brom sau acizi diluaţi a aldozelor are loc la nivelul grupei carbonil şi conduce la obţinerea de acizi aldonici: H H HO H H C C C C C O OH H OH OH +O COOH H HO H H C C C C OH H OH OH CH 2 OH CH 2OH acid D-gluconic • Dacă grupa carbonil şi toate grupele OH. sau restul catenei de la atomul de carbon asimetric cu cel mai mare număr de ordine din ciclul piranozic sau furanozic se înscrie deasupra planului moleculei. sunt protejate (prin esterificare).

Forma cristalelor este specifică pentru fiecare oză şi de aceea această reacţie este utilizată la identificarea monoglucidelor.H 2O H H HO H H C C C C C N OH H OH OH OH CH 2 OH CH 2 OH oxima glucozei Condensarea cu fenilhidrazina conduce la fenilhidrazone şi osazone. Reacţia cu acizii minerali stă la baza identificării şi dozării monozaharidelor şi se desfăşoară cu acizi relativ concentraţi şi la temperatură. În funcţie de natura atomului prin care se leagă cele două componente. glicozidele sunt de mai multe tipuri: O-glicozide. 66 . N-glicozide.Baze teoretice ale chimiei H H HO H H C C C C C O OH H OH OH +3O -H 2O COOH H HO H H C C C C OH H OH OH CH 2 OH COOH acid glucaric Cetonele se oxidează în condiţii energice cu ruperea catenei reacţia conducând la obţinerea unui amestec de acizi. Rezultă compuşi care se numesc glicozide. fructozide. Are loc un proces de deshidratare intramoleculară când pentozele se transformă în furfurol iar hexozele în hidroximetil-furfurol: HOHC H2 C OH HO CHOH HC C H OH HC H2SO4 -3H2O CH C O C O HC H furfurol Reacţia de eterificare a glucidelor se petrece la oxidrilul glicozidic care este mai reactiv decât celelalte grupe OH din moleculă. Glicozidele glucozei se numesc glucozide iar ale fructozei. CH 2OH H H OH OH H OH O H OH H + H2SO4 HCl . Reacţia de condensare a aldozelor şi cetozelor cu hidroxilamina se petrece la nivelul funcţiei carbonil şi conduce la obţinerea de oxime.H 2O CH 2OH H H OH OH O H O CH 3 H α-O-metilglucozid H OH Fragmentul de monoglucidă din molecula glicozidică se numeşte rest glicozidic sau glicon iar cealaltă componentă se numeşte aglicon. Eterificarea se realizează prin tratare cu alcool în prezenţă de HCl. substanţe cristalizate. H H HO H H C C C C C O OH H OH OH + H 2N-OH .Glicozidele sunt răspândite în natură. marea lor majoritate fiind toxice pentru om şi animale. Sglicozide.

reacţia cu alcoolii. H H HO H H C C C C C CH 2 OH OH H OH H OH O + 5CH3 C Cl . Acizii carboxilici se denumesc prin adăugarea sufixului -oic la numele catenei de bază. în cataliză acidă. carbonaţi. caz în care diglucida rezultată nu are proprietăţi reducătoare (zaharoza. cele mai importante fiind diglucidele care se formează prin eliminarea unei molecule de apă între două molecule de hexoză. Se mai folosesc de asemenea denumiri uzuale. carboxilici saturaţi.Baze teoretice ale chimiei Reacţia de esterificare are loc în prezenţa acizilor carboxilici sau a derivaţilor lor funcţionali precum şi în prezenţa acizilor anorganici (H3PO4).1. sau între oxidrilul glicozidic şi unul din oxidrilii neglicozidici. oxizi bazici. Poliglucidele sunt compuşi macromoleculari formaţi dintr-un număr mare de resturi de monoglucide legate între ele prin legături glicozidice.4. conduce la obţinerea de esteri: O H3C C + OH O C2H5 H3C C + H 2O OH O-C 2H5 67 . Poziţia substituenţilor se desemnează prin cifre începând cu atomul de carbon carboxilic sau litere ale alfabetului grecesc începând cu poziţia vecină grupei carboxil. acizii carbocilici sunt mai slabi. 9.).). Exemple sunt reacţiile cu reactivul Tollens şi reactivul Fehling folosite pentru recunoaşterea monoglucidelor naturale.5HCl C C C C C O O H O CO CO CH 3 CH 3 O O CH 3 CO H O H H CO CH 3 Interes prezintă esterii fosforici ai monozaharidelor care sunt intermediari metabolici Aldozele reacţionează cu combinaţii complexe ale metalelor tranziţionale oxidându-se la acizii aldonici corespunzători în timp ce combinaţia complexă este redusă. Prezenţa substituenţilor în moleculele acizilor monocarboxilici produce efecte inductive care pot influenţa ionizarea şi ca urmare tăria acizilor Acizii monocarboxilici reacţionează cu metale reactive. trehaloza. celobioza.şi policarboxilici saturaţi. echilibrul proteolitic fiind deplasat spre stânga. Acidul formic este cel mai tare acid din seria acizilor monocarboxilici. CH 2 O CO CH 3 9. Compuşi carboxilici Sunt compuşi organici care conţin gruparea funcţională carboxill. baze. di. lactoza etc.4. În soluţie apoasă acizii carboxilici sunt ionizaţi. Ionii rezultaţi după îndepărtarea H hidroxilic se denumesc înlocuind sufixul –ic cu –at: După natura radicalilor de care se leagă grupa carboxil acizii pot fi monocarboxilici saturaţi. bicarbonaţi rezultând săruri 2HCOOH + Zn 2HCOOH + CaO (HCOO)2Zn + H2 (HCOO)2Ca + H 2O Reacţii la atomul de carbon carboxilic conduc la obţinerea de derivaţi funcţionali. Radicalii rezultaţi din acizi după îndepărtarea grupei –OH se numesc radicali acil. Acizi monocarboxilici saturaţi Proprietăţi chimice datorate grupei –OH În comparaţie cu acizii minerali. carboxilici aromatici. Oligoglucidele conţin de la două până la opt resturi de monoglucide. rafinoza etc. În structura poliglucidelor pot intra acelaşi tip de monoglucide (homopoliglucide) sau mai multe tipuri de poliglucide (heteropoliglucide). În urma reacţiei rezultă esterii corespunzători. Legătura dintre cele două monoglucide se realizează prin intermediul oxidrililor glicozidici. caz în care diglucida rezultată are proprietăţi reducătoare (maltoza.

amide. Pe lângă aceste denumiri există şi denumiri uzuale. cloruri acide. respectiv nitrili: O H3C C + NH 3 O H3 C C 220oC -H2O O H3C C NH2 P2O 5 -H2O H3C C N OH O-NH 4 reacţia cu pentaclorura de fosfor conduce la obţinerea de cloruri acide care pot reacţiona cu sărurile acizilor minocarboxilici rezultând anhidride: - O H3 C C + PCl5 O H3 C C Cl +POCl3 + HCl OH . Astfel: • Acizii cu 2 şi 3 atomi de C în moleculă (oxalic şi malonic) se decarboxilează la încălzire conducând la obţinerea de acizi monocarboxilici cu un atom de C mai puţin în moleculă HOOC-COOH T oC -CO 2 HCOOH • Acizii butan. Acizi dicarboxilici saturaţi Conţin în moleculă două grupe carboxil grefate pe o catenă hidrocarbonată. la încălzire. rezultând cetone ciclice: O H2C H2C CH2 CH2 C C OH OH O T oC -H2O -CO2 CH2 CH2 C C C O O • O 68 . Cel mai tare acid din serie este acidul oxalic deoarece influenţa acidifiantă a unei grupe carboxil asupra celeilalte este invers proporţională cu distanţa dintre ele.şi pentandioici (succinic şi glutaric) se deshidratează intramolecular la temperatură conducând la obţinerea de anhidride O CH2 CH2 C C OH OH O TC -H2O o O CH2 CH2 C O C O Acizii hexan. este favorizată ionizarea unei grupe datorită efectului inductiv negativ manifestat de cealaltă grupă carboxil. anhidride. În a doua etapă datorită atracţiei electrostatice exercitate de anionul carboxilat asupra hidrogenului.hidrazidele acizilor carboxilici se obţin din esteri ai acizilor carboxilici cu hidrazina Decarboxilarea acizilor carboxilici este procesul de eliminare a dioxidului de carbon din moleculele acizilor organici. În prima etapă în soluţie concentrată.şi heptandioici adipic şi pimelic) se deshidratează şi se decarboxilează intramolecular. la diluţii mai mari. Halogenarea Atomii de H din poziţia α faţă de grupa carboxil pot fi substituiţi prin tratarea acidului carboxilic cu clor sau brom.2. Reacţia este condusă fotochimic: CH3-COOH + Cl2 lumina -HCl ClCH2-COOH + Cl2 lumina -HCl Cl2CH-COOH + Cl2 lumina -HCl Cl3C-COOH 9. Denumirea se face prin adăugarea la cuvântul acid a numelui hidrocarburii cu acelaşi număr de atomi de carbon şi a sufixul –dioic.Baze teoretice ale chimiei reacţia cu amoniacul la temperatură ridicată conduce la obţinerea unor săruri de amoniu care prin deshidratare intramoleculară dau amine. Datorită prezenţei celor două grupe funcţionale. Proprietăţi chimice Grupele carboxil disociază independent. Acizii dicarboxilici dau reacţii caracteristice grupei carboxil formând derivaţi funcţionali cum ar fi esteri. acizii dicarboxilici prezintă şi proprietăţi speciale determinate de poziţia celor două grupe carboxil una faţă de cealaltă.4. are loc ionizarea celei de-a doua grupe carboxil.

datorită influenţei dublei legături.5. Ca urmare. Este motivul pentru care halogenurile acizilor carboxilici sunt utilizate ca agenţi de acilare. Esteri 69 . Acizi carboxilici aromatici Gruparea COOH poate fi legată direct de inelul aromatic sau prin intermediul unor catene care pot fi saturate sau nesaturate. 9. Acizii din această clasă. ambele din structura grupei carboxilice. 9.4. Rezultă derivaţi funcţionali care au proprietatea comună că prin hidroliză generează acidul din care au provenit. Atomii din grupa amidică pot fi înlocuiţi cu radicali organici dând naştere amidelor substituite. Poziţia legăturii duble faţă de grupa COOH se notează prin litere ale alfabetului grecesc sau prin cifre.1.3.5. Amidele secundare ciclice se numesc imide. Acestea. Dubla legătură şi grupa carboxil se influenţează reciproc. Ca urmare acizii carboxilici aromatici pot fi saturaţi sau nesaturaţi: 9. Acizi monocarboxilici nesaturaţi Conţin grupa carboxil legată de o catenă nesaturată. De asemenea se hidrolizează mai greu decât clorurile acide dar mai uşor decât esterii. Aceşti compuşi sunt denumiţi halogenuri de acil. fenolii şi aminele reacţionează mai puţin energic decât clorurile acide. Adiţia compuşilor nesimetrici este contrară regulii Markovnikov din cauza efectului inductiv atrăgător de electroni (-Is) al grupei COOH în raport cu legătura dublă. sunt mai tari decât acizii monocarboxilici cu acelaşi număr de atomi de carbon în moleculă.3. 9. Atomul de halogen din aceşti compuşi este foarte reactiv şi poate fi substituit cu alţi atomi sau grupe de atomi. secundare şi terţiare.5. Amide Sunt derivaţi funcţionali rezultaţi prin înlocuirea grupei -OH din grupa -COOH cu grupa aminică. Reactivitatea amidelor este legată de conjugarea electronilor p neparticipanţi de la atomul de azot cu electronii π ai dublei legături C=O.4.5. Halogenuri ale acizilor carboxilici Se formează prin înlocuirea grupei -OH din -COOH cu un atom de halogen. pot fi primare.Baze teoretice ale chimiei 9.5. 9. Efectul este diminuat odată cu depărtarea grupei COOH de dubla legătură. reacţia de hidroliză se petrece mai greu decât în cazul halogenurilor acide şi numai în mediu acid sau bazic.4. Anhidride ale acizilor carboxilici Pot fi considerate derivaţi funcţionali rezultaţi prin eliminarea unei molecule de apă între două grupe carboxil. Acizii monocarboxilici nesaturaţi dau reacţii la grupa carboxil rezultând derivaţi funcţionali şi reacţii de adiţie la dubla legătură. după numărul de substituenţi de la atomul de azot.2. Derivaţi funcţionali ai acizilor carboxilici Provin prin modificarea grupei OH sau înlocuirea oxigenului carbonilic. Anhidridele sunt folosite drept agenţi de acilare precum şi în industria de medicamente. 9. Cu alcoolii.4.

Acilglicerolii.Baze teoretice ale chimiei Sunt derivaţi funcţionali ai acizilor carboxilici în care gruparea -OH din -COOH este înlocuită cu o grupă alcoxil prin esterificare directă. rol de substanţe de rezervă. Fosfolipidele (fosfatide) sunt lipide complexe în care una din grupările hidroxil primare ale glicerolului este esterificată cu acid fosforic. se oxidează la nivelul legăturilor duble rezultând peroxizi toxici care se pot scinda prin ruperea catenei hidrocarbonate rezultând compuşi carbonilici ce conferă produsului miros şi gust neplăcut. acilgliceroli. steride . Hidroliza acidă este o reacţie reversibilă care conduce la un acid şi un alcool. în grame.5. Sub acţiunea oxigenului. Hidroliza esterilor are loc prin acţiunea catalitică a acizilor sau bazelor. În natură. după gradul de acilare al grupelor OH se deosebesc monoacilgliceroli. Sfingolipidele sunt lipide complexe care conţin în moleculă sfingozina. Lipidele complexe conţin în molecula lor. unde au rol energetic. Reacţia cu amoniacul conduce la amide iar reacţia cu aminele conduce la amide substituite la atomul de azot Lipidele constituie o grupă de substanţe bioorganice larg răspândite în organismele vii. acizi graşi liberi. Hidroliza bazică este o reacţie ireversibilă care conduce la săruri ale acizilor carboxilici şi alcooli. Glicolipidele sunt lipide complexe care conţin în moleculă. Esterii participă la reacţii de substituţie prin care se înlocuieşte grupa alcoxil cu alte grupe funcţionale. ceridele apar în amestec cu alcooli primar. gliceride. Sterolii sunt răspândiţi în ţesuturile animale (zoosteroli). acilglicerolii pot fi hidrolizaţi prin fierbere cu acizi sau baze. umidităţii şi luminii acilglicerolii naturali capătă miros neplăcut şi gust iute. sub acţiunea oxigenului. Prin hidrogenare. Ionii carboxilaţi eliberaţi în urma acestei reacţii formează cu cationii sărurile corespunzătoare numite săpunuri. glicolipide). sfingolipide. Moleculele esterilor nu sunt asociate prin legături de H şi de aceea constantele fizice au valori mai mici decât ale acizilor din care provin. Sunt insolubili în apă şi solubili în solvenţi organici. cele mai răspândite lipide în ţesuturile plantelor (uleiuri) şi animalelor (grăsimi). Cantitatea de I2 sau Br2. steride) şi lipide complexe (fosfolipide. amestecuri care poartă numele de ceruri. În condiţii de umiditate lipazele naturale determină hidroliza parţială a acilglicerolilor conducând la eliberarea de acizi graşi care conferă un gust specific. Reacţia se desfăşoară cu viteză superioară hidrolizei acide. Întrucât glicerina este un alcool trihidroxilic. Cantitatea în mg de hidroxid de sodiu sau de potasiu necesară pentru saponificarea unui gram de triacilglicerol se numeşte indice de saponificare. pe lângă componenta lipidică şi o componentă de altă natură. uleiurile vegetale se solidifică. răşini. adiţionată la dublele legături ale acizilor graşi din 100g acilglicerol se numeşte indice de iod. Procesul se numeşte rîncezire şi are consecinţe nedorite în industria alimentară. Din punct de vedere structural. Aceştia. Ca esteri. sunt esteri ai acizilor graşi monocarboxilici saturaţi sau nesaturaţi cu număr par de atomi de carbon şi catenă normală cu glicerina. Proprietăţile esterilor depind de natura acidului şi alcoolului din care provin.5. Steridele sunt esteri ai acizilor graşi superiori cu alcooli tetraciclici monohidroxilici numiţi steroli a căror unitate structurală de bază este steranul. diacilgliceroli şi triacilgliceroli. 70 . pe lângă componenta lipidică şi o componentă glucidică. plante (fitosteroli) şi ciuperci (micosteroli). rol plastic precum şi rol de material izolant. Esterii acizilor inferiori sunt lichide cu miros plăcut de fructe sau flori. Deosebit de importante sunt reacţiile de adiţie la dublele legături din moleculele acilglicerolilor. Ceridele sunt esteri ai acizilor graşi superiori (C14 – C34) cu alcooli monohidroxilici superiori şi număr par de atomi de carbon. proces folosit la prepararea margarinei. lipidele se clasifică în lipide simple (ceride. 9. Hidroliza acilglicerolilor sub acţiunea hidroxizilor alcalini se numeşte saponificare. Acizi fenolici Conţin în moleculă grupările -OH şi -COOH legate de un nucleu aromatic direct sau prin intermediul unei catene. un aminoalcool dihidroxilic nesaturat.

Baze teoretice ale chimiei
Acizii fenolici au proprietăţi ale acizilor carboxilici şi fenolilor. Când cele două grupe sunt în poziţie orto se manifestă efectul inductiv negativ (-Is) al grupei -OH care conduce la formarea unei structuri închise numite chelat. Această structură influenţează mobilitatea ionilor H+ care se desprind mai uşor decât în cazul acidului benzoic. 9.5.6. Acizi carbonilici Conţin în moleculă grupele -COOH şi carbonil. În funcţie de tipul grupei carbonil acizii carbonilici pot fi acizi aldehidici sau acizi cetonici. Poziţia grupelor carbonil faţă de grupa carboxil se notează cu litere ale alfabetului grecesc. 9.5.7. Aminoacizi Sunt compuşi organici care conţin în moleculă una sau mai multe grupe aminice precum şi una sau mai multe grupe carboxil. După natura radicalului de care se leagă grupele funcţionale aminoacizii sunt alifatici, aromatici şi heterociclici. După poziţia reciprocă a celor două grupe funcţionale aminoacizii pot fi α, β, γ, δ-aminoacizi. Denumirea aminoacizilor se face: poziţia grupei aminice faţă de gruparea COOH indicată prin litere greceşti la care se adaugă numele acidului Cu excepţia glicocolului care nu are în moleculă atom de carbon asimetric, toţi ceilalţi aminoacizi au şi ca urmare prezintă activitate optică. Izomerii optici sunt D, şi L putând exista şi sub formă de racemic. S-a constatat că din cei 20 aminoacizi naturali cu răspândire universală care intră în structura proteinelor şi care sunt metabolizaţi în organisme vii fac parte din seria L (numărul aminoacizilor este mai mare unii dintre ei gasindu-se rar în unele proteine sau liberi în plante) Proprietăţi chimice Datorită prezenţei în moleculă a funcţiunilor acidă şi bazică, aminoacizii există în soluţie apoasă sub formă de ioni bipolari: În mediu acid aminoacizii se comportă ca baze (acceptă H+) iar în mediu bazic, ca acizi (cedează H+). Datorită acestei proprietăţi aminoacizii migrează în câmp electric. Dacă în soluţia unui aminoacid se adaugă o mică cantitate de acid sau bază, aceasta va fi neutralizată fără a se modifica apreciabil pH-ul. Pe această proprietate se bazează funcţia tampon a aminoacizilor în organismele vii. Proprietăţi chimice Proprietăţile aminoacizilor se datorează prezenţei grupelor -NH2 sau -COOH precum şi prezenţei lor simultane. Proprietăţi datorate prezenţei grupării -COOH Aminoacizii reacţionează cu hidroxizii alcalini formând săruri:
H 2N R COOH + NaOH
H+

H3N+

R

COO-

H 2N

R

COONa + H2O

Aminoacizii reacţionează cu alcoolii, în cataliză acidă, formând esteri:
H 2N R COOH + HOR' H 2N R

Aminoacizii reacţionează cu PCl5 rezultând cloruri acide, stabile sub formă de clorhidraţi:
O H 2N R COOH + PCl 5 H2N R C O H3N
+

COOR' + H2O

+ POCl3 + HCl Cl HOCl

R

C

Decarboxilarea aminoacizilor conduce la obţinerea de amine fiziologic active. În organismele vii reacţia se desfăşoară enzimatic:

71

Baze teoretice ale chimiei
H 2N R CH 2 COOH -CO2 H 2N R CH3

Reducerea aminoacizilor conduce la aminoalcooli
H2N R CH2 COOH + 2H2 H 2N R CH2 CH2 OH + H2O

În prezenţa amoniacului, aminoacizii conduc la formarea amidelor. Spre exemplu acidul αaminosuccinic (acid aspartic) în reacţie cu amoniacul conduce la obţinerea amidei acidului aspartic, asparagina:
HOOC CH NH2 COOH + 2NH3 COOH H C NH2 O CH 2 C NH2 + H2O

Reacţia este foarte importantă pentru că reglează conţinutul de amoniac din organismele vegetale deoarece o concentraţie prea mare de amoniac este toxică pentru plante. Prin formarea amidelor, plantele blochează amoniacul în exces care în caz de nevoie este eliberat prin reacţia inversă. Proprietăţi datorate prezenţei grupei -NH2 Aminoacizii reacţionează cu acizi minerali conducând la formarea de săruri. Alchilarea aminoacizilor la gruparea aminică se realizează cu iodură sau sulfit de metil, în mediu alcalin, rezultând săruri cuaternare de amoniu numite betaine. Reprezentantul clasei este derivatul trimetilat al glicocolului, betaina propriu-zisă care se găseşte în sfecla de zahăr:
H3N+ H2 C COO- + 3CH3I (CH3)N+

Acilarea grupelor aminice se realizează cu cloruri acide sau anhidride rezultând aminoacizi acilaţi. De exemplu, glicocolul se acilează cu clorura de benzil rezultând benzilglicocol:
O HOOC CH 2 NH2 + Cl C C6H5 HOOC CH 2 NH O C C6H5

CH2

COO-

Dacă reacţia este condusă în prezenţa clorurii unui aminoacid rezultă peptide
O HOOC CH2 NH2 + C Cl CH2 NH2 O HOOC CH2 NH C CH2 NH2

Reacţia cu acidul azotos se petrece în mediu acid şi determină dezaminarea aminoacidului conducând la hidroxiacizii corespunzători cu degajare de azot. De exemplu, alanina se dezaminează în prezenţa acidului azotos rezultând acid lactic:
CH3 CH NH 2 + HONO CH 3 CH COOH OH + N2 + H2O HOOC

Reacţia de transaminare se desfăşoară între un cetoacid şi un aminoacid rezultând aminoacidul cetoacidului şi cetoacidul aminoacidului. În organismul viu aceste reacţii se petrec sub acţiunea transaminazelor când are loc transferul unei grupării -NH2 de la un aminoacid la un cetoacid rezultând un nou aminoacid şi un nou cetoacid: Dezaminarea aminoacizilor se realizează oxidativ, hidrolitic sau reductiv, reacţia fiind importantă în metabolismul organismelor vii.. Dezaminarea oxidativă conduce la α-aminoacizi:
R CH NH2 + 1/2O 2 R C O + NH3

Dezaminarea hidrolitică conduce la α-hidroxiacizi:
R CH NH2 + HOH R H C OH + NH3 HOOC COOH

HOOC

COOH

Dezaminarea reductivă conduce la acizi carboxilici:
R CH NH2 + H2 R H2 C COOH + NH3 HOOC

Proprietăţi determinate de prezenţa simultană a celor două grupe funcţionale Reacţia de dezaminare şi decarboxilare are loc la obţinerea alcoolilor prin procese de fermentaţie alcoolică ale cerealelor sau cartofilor sub acţiunea enzimelor din drojdia de bere. Spre exemplu leucina din cartof prin fermentaţie alcoolică conduce la alcool izoamilic:

72

Baze teoretice ale chimiei
CH 3 H C CH3 CH2 CH NH 2 COOH + HOH CH 3 H C CH3 CH2 CH 2 OH + CO 2 +NH 3

Aminoacizii formează cu metalele grele (Ni, Pb, Cu) săruri complexe frumos colorate, proprietate utilizată în chimia analitică pentru identificarea cationilor respectivi. Aminoacizii participă la reacţii de condensare cu eliminare de apă între grupele -NH2 şi – COOH, rezultând peptide sau proteine, în funcţie de numărul de aminoacizi care participă la reacţie. Legătura dintre aminoacizi se numeşte legătură amidică sau peptidică. De exemplu, glicina şi alanina se condensează formînd o trpeptidă numită glicil-alanil-glicina:
H 2N CH 2 COOH + H 2N CH CH 3 COOH +H 2N CH 2 COOH H2 N CH 2 C O NH CH2 C O NH CH2 COOH

Aminoacizii se împart în mai multe grupe: • Aminoacizi monoamino monocarboxilici (acid α-aminoacetic sau glicocol sau glicina; acid αaminopropionic sau α-alanina; acid α-aminoizovalerianic sau valina; acid α-aminoizocapronic sau leucina); • Aminoacizi hidroxilaţi (acid α-amino-β-hidroxipropionic sau serina; acid α-amino-β-hidroxibutiric sau treonina); • Aminoacizi tiolici conţin grupa tiolică (SH) sau tiolică substituită (acid α-amino-β-tiol propionic sau cisteina; acid α-amino-γ-metil-tiobutiric sau metionina); • Aminoacizi monoamino dicarboxilici (acid α-amino-succinic sau acid aspartic; acid α-aminoglutaric sau acid glutamic); • Aminoacizi diamino monocarboxilici (acid α,δ-diaminovalerianic sau ornitina; acid α,ε-diaminocapronic sau lizina; acid α-amino-δ-guanidin-valerianic sau arginina; acid α-amino-δ-carbamid (ureid)-valerianic sau citrulina); • Aminoacizi aromatici (acid α-amino, β-fenil propionic sau fenilalanina; p-hidroxifenilalanina sau tirozina); • Aminoacizi heterociclici (acid α-amino,β-indol propionic sau triptofan; acid α-amino,β-imidazol propionic sau histidina. 9.5.8. Peptide Sunt combinaţii organice care pot fi considerate ca amide substituite ce rezultă prin eliminarea de apă între doi sau mai mulţi aminoacizi (între o grupă carboxil a unui aminoacid şi o grupă amino a altuia). Resturile de aminoacizi din peptide sunt legate covalent prin legături peptidice: Datele experimentale indică faptul că legătura peptidică -CO-NH- constituie un sistem simplu conjugat, în care conjugarea se realizează între perechea de electroni π a grupării carbonilice şi perechea de electroni neparticipanţi de la atomul de N vecin. În urma delocalizării electronilor, legătura peptidică manifestă un caracter pronunţat de legătură dublă. Peptidele cu un număr mai mic de 10-20 resturi de aminoacizi în moleculă sunt denumite oligopeptide. Peptidele cu număr mai mare de resturi de aminoacizi în moleculă sunt numite polipeptide. Polipeptidele a căror secvenţă specifică este mai mare de 50 reziduuri sunt numite în mod obişnuit proteine dar cercetătorii au păreri diferite legate de numărul de reziduuri de aminoacizi de la care se foloseşte acest termen. Când doi sau mai mulţi aminoacizi se combină pentru a forma peptide, ceea ce rămâne din fiecare aminoacid după îndepărtarea apei este denumit reziduu al aminoacidului. Reziduul care are o grupă amino liberă se numeşte N-terminal iar cel care are o grupare carboxil liberă se numeşte C-terminal. Reziduurile se denumesc după numele aminoacidului eliminându-se cuvântul acid. Pentru a denumi peptidele se începe cu numele grupei acil reprezentând reziduul Nterminal urmat, în ordine, de numele grupelor acil reprezentând reziduurile interne. Numai reziduul C-terminal este denumit cu numele aminoacidului de la care provine şi acesta reprezintă sfârşitul numelui peptidei.
CO NH

73

Ed. Proprietăţi speciale ale acizilor dicarboxilici. această reacţie de apărare a organismului viu se numeşte imunitate . P. 74 . C. Dawson.Molybdenum hydroxylases as drug-metabolizing enzymes. 2.orientarea spaţială a catenei polipeptidice ( variante ale structurii secundare sunt structura α-helicoidală) şi structura β-pliată). 2005 . Bucureşti.. 16(1-2): 119-156. 3.A.. C. 1973 . Chişinău..replierea şi înfăşurarea segmentelor α-helicoidale şi β-pliate într-o organizare spaţială complexă sub formă de ghem sau globulă.. ciclice sau de perspectivă. 12: 392-401. Inc.. Aluminum-induced neurotoxicity: alterations in membrane function at the blood-brain barrier. • structura terţiară . • rol hormonal participând la reglarea proceselor biochimice (unele proteine sau polipeptide pot acţiona ca hormoni). • rol de catalizatori ai reacţiilor chimice în sistemele biologice (aceste proteine se numesc enzime). Diferenţe structurale între alcooli. – 1989. C. 10. Banks. 13(1).... 9. Sagi.Procesele fiziologice din plantele de cultură. Doonan...H.htm#Atomic Structure. Synchrotron Rad.. Neurosci. A. 2nd edition.uk/buckleyc/atomic.newi. G. Reacţii de dezaminare a aminoacizilor. 4.L. • structura cuaternară . Burzo. 6. Freeman & Company. I. Beedham. George.numărul.Handbook of nutritionally essential minerals. • structura secundară . Metab. 2005 .imunoglobuline).W. animalelor şi microorganismelor).. Beard. Reacţii de condensare a aminoacizilor – legătura peptidică. Proteinele se caracterizează prin patru nivele de organizare structurală care indică: • structura primară . J. 1989 . 7. North East Wales. Japan Publications Inc. W. Reacţii ale fenolilor determinate de prezenţa nucleului benzenic. Reacţii ale alcoolilor la legătura oxidrilică. fiecare cu structura sa primară. Biobehav. 1999 .J... A. E. împotriva substanţelor străine şi celulelor provenite din alte organisme (sub formă de anticorpi. New York. Rev. • rol de transport activ a unor substanţe micromoleculare şi al ionilor anorganici. 1997 . Semnificaţii ale reprezentării glucidelor prin formule liniare. Condensarea compuşilor carbonilici.Using softer X-ray absorption spectroscopy to probe biological systems. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. 3. I. 5... I. Marcel Dekker.N. natura şi succesiunea resturilor de aminoacizi. Dobrescu. Drug. secundară şi terţiară într-un conglomerat spaţial complex. Badea.nivelul de organizare structurală cel mai înalt. 2. Proteinele îndeplinesc multe funcţii importante în organismul viu: • rol structural împreună cu lipidele şi glucidele (reprezintă suportul chimic structural al tuturor formaţiunilor morfologice evidenţiate în celulele şi organele plantelor.Introduction to Atomic Structure.. Crăciun. 8. rezultat al asocierii a două sau mai multe catene polipeptidice numite protomeri. K. J.J. B. • rol în contracţia musculară (actina şi miozina din muşchi). Institute of Higher Education. Toma. Reacţii ale acizilor monocarboxilici pentru obţinerea unor derivaţi funcţionali. Ştiinţifică. H.D. Akabayov. 8. Delian.. Asai. Bazicitatea aminelor alifatice şi aromatice. Bibliografie selectivă 1. Jones L. 7. Buckley.... S. 47-53.J. 1985 .. C.ac. W. F. 6.Chemical principles: The Quest for Insight.Mecanisme de reacţie în chimia organică. enoli şi fenoli. Republica Moldova. Rev. 4. Pickering. http://www. Intreprinderea Editorial-Poligrafică Stiinţa. Kastin.Baze teoretice ale chimiei Proteinele şi acizii nucleici sunt cei mai importanţi componenţi chimici ai materiei vii. 5. 2001 .Miracle cure organic germanium. • rol de apărare a organismului. Atkins.

. Milică.... Res. Olson. Olson. G. Olson. Univ.. Goldberg. silicon. 27..... 2000 .. 1978 . 346(1): 1-8.. 1996 . Acc. chromium. Aragno. III..G. D..2000. Larsen. 23. 29. C. Baltimore. S.A.S. I. I. Nutr. Cambridge University Press.. 15.Dietary reference intakes for vitamin A.E. Rolfe. A. Am. New York. M. H. 20(5): 635-638. Vercesi. D. Adams. D. vol. 10...W. 2005 . Institute of Medicine. 14.... M. Benzschawel. France. Molea.Copper biochemistry and molecular biology. 1995 . eds.S. Olteanu. Nutrition in Health and Disease. Ross.Glyceraldehyde3phosphate ferredoxin oxidoreductase. vitamin K. “Alexandru Ioan Cuza”.... 63(5): 797S-811S. Larsen. 74: 736738. F. N. A.. Bucureşti.. M. 19. Am.. 28.. Didactică şi Pedagogică. 20. 9th ed. 1999 . Meisch. boron. nickel. Dorobanţu. Hazegh-Azam.. Williams. T. 1978 .The diverse role of selenium within selenoproteins: a review..Chimie generală. 270: 8389-8392.. J. A. Williams & Wilkins.. M. R. J. D.R... structure and properties. Iaşi. H... Fairbanks. Dillard.H.Baze teoretice ale chimiei 9. Food and Nutrition Board. 2005 .D. Öpik. Ed. Ed. 1980 . Bucureşti. Heath and Company. vol.. Hay.K.Thioredoxin reductase. Cojocaru. Assoc. Duca. Nedelcu.C.Dicţionar de fizică. Bucureşti..B.. I. GAMA. 17. National Academy Press. H. C... 1999 . 1985 . Shils. Norris.Chimie anorganică. Am. Ed. Elucidating a biological role for chromium at a molecular level. A. 18.Chimie analitică generală. M.. J.Chemistry – reactions.The role of vanadium in green plants. copper.F.. Coll. iodine.. D. H. Tehnică. 13. M..W. 97(9): 4627-4631. V.M. Saunders Company.. Kiess.Elemente de chimie generală.. M. Zamfirache.. didactică şi pedagogică.. şi Pedag.. Neniţescu.Dual function of the selenoprotein PHGPx during sperm maturation. Iaşi. Linder.1997 . Marcu. Gh. eds. Ed. Asachi”. F. D.. Ed.. Morel. 36. 1972 . 26.M. P. Shils. 12.C. Massachusetts. 1999 .. 34. M. Davies. Shils. C. molybdenum. V. Chemistry. Matthey. 32. Ed. a novel tungstencontaining enzyme with a potential glycolytic role in the hyperthermophilic archaeon Pyrococcus furiosus. Wilson. and Fluoride.Iron in Medicine and Nutrition... S. D.C. Sussex. 24. vanadium. Anglia. 99(7): 836-843. Arch Microbiol.M. I. Chem. Holben. Kronenberg.C. 11. Gobat. Philadelphia. A.M. and zinc. 1991 ... J. P.E. Macmillan Publishing Co. Enciclopedică Română.. Baltimore. I.Modern inorganic chemistry. Spencer.I. Did. Med.. M. Mustacich. 37. 35. 9th ed. S.J.. J. Iaşi. Diet.W..H. Inc. Popescu. ***** . M. Williams Textbook of Endocrinology. Phosphorus. W.E. Rev..C.. J. 1948 .Magnesium.Inhibitory effects of zinc on magnesium balance and magnesium absorption in man. 33(7): 503-510. 1998 . Z. A. 1987 . 1999 . Tehnice “Gh. Univ. Biol. Nielsen. ***** . J. J.. Heim. manganese. Williams & Wilkins. Res..k 1996 . Bucureşti.Calcium. 1998 .D. Ed Azimuth. T. T. 38. Biochemistry.Biochimia vitaminelor. S. D.. Clin. Teşu. 1999 . Influence on cell division of Chlorella. C. Acford. . Lane.. Mukund. Şt. Ed. Holliday. D. F. Ed. 31.U. 1982 Fiziologia plantelor. 30. Negoiu. Shils. Iaşi. Dima..F.. 1994 . A. H.. Foster.Tratat de chimie anorganică. 33. Baltimore.A biological function for cadmium in marine diatoms. Washington DC.W. J. Vasiliu. Shike. Nutrition in Health and Disease. V. vol.. 25.R.Le sol vivant. Biochem. 2000 . M. Vincent..2001 . Magnesium. 1975 . Ross.R.The mechanism and biological role of calcium transport by plant mitochondria. Ross..B. 285(5432): 1393-1396. E. Nutr.D. 21. Martins.. Science. I... 2007 .. Braz. 22. Shike. Muscalu.S. Introducere în chimia anorganică. Smith. eds. Suciu. Ed. D. 9th ed. F. Institute of Medicine. Ltd. Chambers.A.. W. J. 75 . – 1989.. Phys.. J. – 2002. G. Tehnopress. Presses Polytechniques et Universitaires Romandes. .M. 116(1): 91-95.Fiziologie vegetală. M.. iron. Zumdahl. C. Baia. 9th ed.Molecular orbital method and molecular ionization potentials. 13(5):479-484. Shike. J. M..A.. Industrial Estate. eds. Vitamin D. Chem.The physiology of flowering plants. Food and Nutrition Board. Powis.. Carnieri. National Academy Press. I. Mülliken. Ciobotaru. 16.. R. Iaşi. Ursini. P. Biol. Washington DC. Humelnicu.Ultratrace minerals. 1972 .The thyroid gland.

Baze teoretice ale chimiei 76 .

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->