CHIMIE GENERALA - CURS

-

Cuprins
1

INTRODUCERE

1.Baze teoretice ale chimiei
1.1. Definiţie şi ramuri ale chimiei 1.2. Unităţi de măsură 1.3. Materia şi substanţele chimice 1.4 Elemente chimice 1.5. Reprezentarea substanţelor chimice 1.6. Legi fundamentale ale chimiei 1.6.1. Legea conservării masei 1.6.2. Legea proporţiilor definite 1.6.3. Legea proporţiilor multiple 1.6.4. Legea proporţiilor echivalente 1.6.5. Legea lui Avogadro 2. Teoria atomică a materiei 2.1. Structura atomului 2.2. Modele atomice 2.2.1. Modele atomice precuantice 2.2.2. Modele atomice cuantice 2.3. Orbitali atomici 2.3.1. Orbitali atomici de tip s 2.3.2. Orbitali atomici de tip p 2.3.3. Orbitali atomici de tip d 2.3.4 .Orbitali atomici de tip f 2.4. Ocuparea cu electroni a orbitalilor atomici 2.4.1. Principiul ocupării succesive a orbitalilor cu electroni 2.4.2. Principiul de excludere al lui Pauli 2.4.3. Regula lui Hund 3. Sistemul periodic al elementelor 3.1. Generalităţi privind tabelul periodic al elementelo 3.2.Structura tabelului periodic al elementelor 3.3. Corelaţii între structura învelişului de electroni şi poziţia elementelor în sistemul periodic 3.4. Periodicitatea proprietăţilor elementelor chimice 3.4.1. Proprietăţi neperiodice ale elementelor chimice 3.4.2. Proprietăţi periodice ale elementelor chimice 4. Legături chimice 4.1 Legături chimice intramoleculare 4.1.1. Legătura ionică 4.1.2. Legătura covalentă 4.1.3. Legătura metalică 4.2 Legături chimice intermoleculare 4.2.1. Legătura de hidrogen 4.2.2. Legături prin forţe van der Waals 5. Stoechiometria reacţiilor chimice 5.1. Stoechiometria – definiţie şi instrumente de lucru 5.2. Reacţii chimice 5.2.1.Reacţii chimice fără modificarea stării de oxidare 5.2.2.Reacţii chimice cu modificarea stării de oxidare 5.2.3. Aspecte cinetice şi termochimice ale reacţiilor chimice 6. Componenţi anorganici ai materiei vii 6.1. Apa - metabolit universal 6.2. Caracterizare generală şi importanţa biologică a elementelor din sistemul periodic

1 1 1 2 3 4 4 5 5 5 6 6 6 6 7 7 7 10 10 10 10 11 11 11 11 11 12 12 12 14 14 14 14 15 15 15 16 20 21 21 21 22 22 22 22 24 25 25 25 27
2

6.2.1. Hidrogen 6.2.2. Grupa IA (1) 6.2.3. Grupa IIA (2) 6.2.4. Metale tranziţionale 6.2.5. Grupa IIIA (13) 6.2.6. Grupa IVA (14) 6.2.7. Grupa VA (15) 6.2.8. Grupa VIA (16) 6.2.9. Grupa VIIA (17) 7. Noţiuni fundamentale de chimie organică 7.1. Efecte electronice în compuşi organici 7.1.1. Efectul inductiv 7.1.2. Efectul electromer 7.2. Noţiuni de izomerie 7.2.1. Izomeria plană 7.2.2. Izomeria spaţială sau stereoizomeria 8. Hidrocarburi 8.1. Hidrocarburi saturate 8.1.1. Alcani şi izoalcani 8.1.2. Cicloalcani 8.2. Hidrocarburi nesaturate 8.2.1. Alchene 8.2.2. Alcadiene 8.2.3. Alchine 8.3. Hidrocarburi aromatice 8.3.1. Hidrocarburi aromatice mononucleare 8.3.2. Hidrocarburi aromatice polinucleare 9. Compuşi organici cu funcţiuni simple 9.1. Compuşi hidroxilici 9.1.1. Alcooli 9.1.2. Enoli 9.1.3. Fenoli 9.2. Amine 9.3. Compuşi carbonilici 9.3.1. Glucide 9.4. Compuşi carboxilici 9.4.1. Acizi monocarboxilici saturaţi 9.4.2. Acizi dicarboxilici saturaţi 9.4.3. Acizi monocarboxilici nesaturaţi 9.4.4. Acizi carboxilici aromatici 9.5. Derivaţi funcţionali ai acizilor carboxilici 9.5.1. Halogenuri ale acizilor carboxilici 9.5.2. Anhidride ale acizilor carboxilici 9.5.3. Amide 9.5.4. Esteri 9.5.5. Acizi fenolici 9.5.6. Acizi carbonilici 9.5.7. Aminoacizi 9.5.8. Peptide BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ INTRODUCERE

27 28 29 31 33 35 36 38 39 42 42 42 42 43 43 44 45 45 45 46 47 47 48 49 49 49 51 53 53 53 54 55 56 57 58 62 62 63 64 64 64 64 64 64 65 66 66 66 68

3

interpretarea naturii substanţelor pe baza structurii lor. Principalele ramuri ale chimiei sunt: Chimia anorganică . cu excepţia hidrocarburilor şi a derivaţilor lor. Studiul chimiei generale are drept scop stimularea interesului pentru chimie şi furnizarea de informaţii utile. arată implicarea acestei discipline în lumea reală şi dezvoltă aptitudini de rezolvare a problemelor pe care le implică această disciplină. în vederea abordării la un nivel superior a disciplinelor cuprinse în programele analitice ale anilor de studii. cu proprietăţi specifice. Textul introduce o serie de noţiuni fundamentale utilizate pentru descrierea comportării materiei. 1.Chimia este ştiinţa fundamentală a naturii. reactivitatea. compoziţia şi proprietăţile substanţelor.Definiţie şi ramuri ale chimiei CHIMIA este ştiinţa fundamentală a naturii care studiază în mod sistematic: structura. Cursul ajută la înţelegerea modelelor fundamentale ale chimiei. transformările pe care le suferă substanţele. legi. producerea de energie prin reacţii chimice. Baze teoretice ale chimiei 1. precum şi legile care guvernează aceste procese. Biochimia . uneori complexe. Chimia fizică – ramura care relizează studii ale legilor şi fenomenelor chimice. se constată o evoluţie rapidă în cunoaşterea chimică. metode. Chimia organică . pe care le pune chimia nu se rezolvă prin simplă memorizare. precum şi a structurii combinaţiilor chimice prin metode teoretice şi experimentale ale fizicii. ci prin abordarea lor critică şi creativă.ştiinţa care se ocupă cu studiul structurii şi funcţiilor compuşilor prezenţi în organismele vii. modele cu care operează chimia etc. În ultimele decenii. Problemele. controlează evenimentele din lumea înconjurătoare şi este vitală pentru cele mai multe activităţi. proprietăţi ale substanţelor. precum şi cu funcţionarea şi transformările acestora în cursul vieţii. care se află la baza proceselor ce susţin viaţa..studiul elementelor chimice şi al compuşilor acestora. modelarea. utilizând noţiunile de bază. conexiunile dintre lumea cotidiană şi cea moleculară. mijloace si metodologii de obţinere a informaţiilor legate de compoziţia şi natura substanţelor.ramura descriptivă a chimiei care se ocupă cu sinteza. sinteza de noi substanţe. precum şi cu reacţiile compuşilor care conţin carbon legat chimic de hidrogen. subliniind importanţa acestei discipline pentru lumea vie. Chimia analitică – ramura care elaborează şi foloseşte metode. precum şi utilizările substanţelor în diferite domenii de activitate.1. 4 . prin numărul mare de substanţe descoperite în natură sau sintetizate în laboratoarele de cercetare şi prin perfecţionarea aparaturii utilizate în laboratoarele de cercetare ştiinţifică. identificarea.

două caracteristici care depind de cantitatea de substanţă studiată. 1. masa se poate considera egală cu greutatea. Intensitate luminoasă Unitate de măsură metru kilogram secundă amper Kelvin candelă Simbol m kg s A K cd Mărimi fizice importante pentru chimie sunt volumul. Unitatea utilizată în laborator este mililitrul (ml). toţi atomii constitutivi au acelaşi număr de protoni.). Mai târziu. În biochimie şi biologia moleculară. Dacă tăria câmpului gravitaţional se consideră relativ constantă. În Sistemul Internaţional.2. ora. transportul şi transformările chimice ale substanţelor naturale şi sintetice prezente în mediul înconjurător. Lungime 2. indiferent de locul unde se consideră determinarea (pe pământ. În sistemul internaţional.1. radianul (rad) şi steradianul (sr). Greutatea specifică este un număr fără unitate de măsură.). considerată iniţial. Unitatea de măsură este m3. din cauza mărimii variabile). ziua sau anul (nu se foloseşte luna. neutroni şi electroni. Masa atomică a unui element 5 . cât şi de raportul între aceştia. Al etc. et al. Prin convenţie internaţională unitatea de masă atomică a fost definită ca fiind a 12-a parte din masa izotopului 12C. Valoarea sa depinde de scara termometrică în care este exprimată (Dima. ambele componente ale valorii măsurabile conferind semnificaţie determinării. Volumul reprezintă spaţiul pe care îl ocupă o substanţă sau un obiect oarecare. (1dm3=1l. Pentru un element oarecare. fapt ce explică apariţia izotopilor. P. Greutatea unui obiect este răspunsul masei la gravitaţie şi variază în raport cu tăria câmpului gravitaţional. se ţine seama atât de numărul de izotopi stabili. 1cm3=1ml). Pentru timp.Chimia ecologică .1. crt. Sistemul Internaţional de unităţi (SI) conţine şase unităţi fundamentale (tabelul 1. Unitatea de măsură a densităţii este raportul unităţilor de masură ale masei şi volumului (g/cm3 sau g/ml). dar este acceptată în acest sistem sub denumirea de unitate unificată de masă atomică şi se desemnează cu simbolul “u”. temperatura se măsoară în grade Kelvin. Masele atomilor reprezintă. Masa unui obiect nu este influenţată de câmpul gravitaţional şi reprezintă cantitatea de materie pe care o conţine acesta. cu aproximaţie. Această unitate de măsură nu este inclusă în Sistemul Internaţional. pe lună etc.ştiinţa care se ocupă cu detecţia. La stabilirea masei atomice a unui element. Masa atomică este un număr ce reprezintă de câte ori masa unui atom este mai mare decât unitatea de masă atomică. timpul. de către Dalton.Na. masele atomice se scriu fără unitate de măsură.660539x10-27[kg]. Timp 4. Temperatură 6. Multiplii şi submultiplii zecimali ai unităţilor de măsură se denumesc cu ajutorul unor prefixe. unitate derivată din unitatea de lungime. suma maselor protonilor şi neutronilor. Intensitate curent electric 5. unitatea pentru masă este kilogramul (kg). unde NA reprezintă numărul lui Avogadro) Atomii sunt alcătuiţi din protoni. Greutatea specifică este raportul dintre densitatea substanţei studiate şi densitatea unei substanţe de referinţă (în mod obişnuit apa la temperatura de 4oC a cărei densitate este egală cu unitatea). 1. două unităţi suplimentare. monitorizarea. precum şi un mare număr de unităţi derivate. a utilizat drept unitate de masă atomică a 16-a parte din masa atomului de oxigen. Masă 3. Densitatea unei substanţe este raportul dintre masă şi volum. Mărime fizică 1. cu precădere în cazul proteinelor.. 1972). se mai folosesc şi unităţi cum ar fi minutul. Tabelul nr. se utilizează unitatea numită Dalton (1u=1Da=1/NA[g]=1/1000xNA[kg]=1. a fi masa atomului de hidrogen. masa.). dar cele mai multe există sub formă de amestecuri de izotopi. dar este destul de frecventă şi exprimarea temperaturii în grade Celsius (oC) sau grade Fahrenheit (oF). cantitatea de substanţă etc. . Numărul de neutroni este variabil. Temperatura caracterizează starea de încălzire a unui sistem fizic.Unităţi de bază în Sistemul Internaţional Nr. unitatea din Sistemul Internaţional este secunda (s) dar. Aston. temperatura.Unităţi de măsură Observaţia ştiinţifică cantitativă are drept rezultat un număr şi o unitate de măsură. În general. În natură există elemente compuse din atomi de acelaşi fel (monoizotopice .

spargerea. la rândul lor. Gazele se caracterizează prin aceea că nu au volum şi formă proprii. trecerea substanţelor solide în stare lichidă sau gazoasă). Atomii. Acele proprietăţi care descriu substanţa însăşi. au formă şi volum definite şi nu suportă compresiuni apreciabile.m. S-a determinat că un mol din orice substanţă conţine 6. O2 etc. motiv pentru care iau forma vaselor în care sunt depozitate. reprezintă schimbări ale aspectului fizic care nu afectează identitatea. Elementele constitutive se află. mol electronic – echivalent cu electronul gram. Lichidele nu suportă comprimări avansate. 1974).Cl-35 (34. Solidele sunt rigide. îşi pierd proprietăţile caracteristice. fizice şi chimice. H2. cum ar fi modificările de stare (tăierea. în proporţii de masă definite. Materia şi substanţele chimice Materia este definită ca substanţa din care sunt alcătuite obiectele fizice. masa moleculară absolută are valori extrem de mici şi se determină prin împărţirea moleculei gram la numărul lui Avogadro. clorul are masa atomică 35. deoarece este compus din 76%. Substanţele pot suferi schimbări ale proprietăţilor. Materia poate exista în trei stări de agregare: gazoasă.3. Gazele pot fi comprimate sau se pot dilata pentru a ocupa diferite volume. mol molecular – echivalent cu molecula gram. care reprezintă acele caracteristici ale substanţei ce servesc pentru a o identifica şi a o diferenţia de alte substanţe. motiv pentru care masele atomice nu au întotdeauna valori reprezentate prin numere întregi [spre exemplu. Aceeaşi situaţie este şi în cazul atomilor şi moleculelor. Modificările fizice. Valoarea masei atomice absolute se stabileşte raportând valoarea atomului gram la numărul de atomi dintr-un atom gram. exprimată în grame. dar nu implică transformări prin reacţii chimice. Noţiunea de mol se referă şi la alte tipuri de particule: mol atomic – echivalent cu atomul gram. Cele mai utilizate proprietăţi pentru identificarea unei substanţe sunt acelea care pot fi măsurate şi exprimate numeric. fiind alcătuite din elemente chimice combinate în rapoarte de masă bine definite. Ca şi masa atomică. reprezentând universul observabil.023x1023 particule. reprezintă transformarea unor substanţe în alte substanţe.m. Materia ocupă spaţiu şi are masă. Substanţele chimice reprezintă compuşi a căror compoziţie şi structură sunt constante şi invariabile (Albu et al. Ele capătă proprietăţi diferite de ale fiecărui element component în parte iar elementele. Molecula gram (mol) reprezintă cantitatea de substanţă simplă sau compusă.a. Ca şi masa atomică absolută. Substanţele compuse sunt alcătuite din atomi diferiţi şi pot fi transformate prin metode chimice în două sau mai multe substanţe simple. mol ionic – echivalent cu ionul gram.96u. topirea. cunoscute şi sub numele de reacţii chimice. egală numeric cu masa moleculară.). ocupând întreg volumul şi luând forma recipientului în care se află. aceste modificări putând fi clasificate la rândul lor în modificări fizice şi modificări chimice. este o mărime relativă. având existenţă fizică definită. au masă proprie numită masă atomică absolută. Chimia se ocupă cu studiul unor specii materiale bine definite din punct de vedere structural. diferite din punct de vedere chimic.reprezintă o valoare medie a maselor izotopilor stabili ai elementului respectiv. denumite substanţe chimice. se numesc proprietăţi fizice. Substanţele chimice pot fi simple şi compuse. masele atomice absolute nu pot fi utilizate în practică.. Datorită valorii lor extrem de mici. 6 . Masa moleculară reprezintă suma maselor atomice relative ale atomilor ce alcătuiesc molecula unei substanţe.023x10 23). Lichidele au volum propriu.a.) şi 24% Cl-37 (36. care este numărul lui Avogadro (6. Modurile caracteristice în care o substanţă participă la reacţii chimice în urma cărora îşi schimbă compoziţia sunt denumite proprietăţi chimice. adimensională. Substanţele chimice se deosebesc între ele prin proprietăţi. Atomul gram reprezintă cantitatea în grame dintr-un element egală numeric cu masa atomică a acestuia. Substanţele simple sau elementare sunt acele substanţe care sunt formate din atomi ai aceluiaşi element şi nu pot fi descompuse prin mijloace chimice în substanţe mai simple (Cl2. din punct de vedere chimic. 1. lichidă şi solidă. dar nu au formă specifică. Br2.45u. Modificările chimice.97u.)].

Separarea şi purificarea substanţelor se realizează prin diferite metode. Kr. se numesc izotopi şi ocupă acelaşi loc în sistemul periodic al elementelor. Fiecare substanţă din amestec îşi păstrează identitatea şi ca urmare proprietăţile. Formula structurală este o reprezentare simbolică a modului de legare a atomilor componenţi într-o moleculă indicând succesiunea legării lor precum şi locul pe care îl ocupă în moleculă o anumită particularitate structurală. ca şi în cazul simbolurilor elementelor chimice. N. temperatura de fierbere etc. Amestecurile pot fi omogene şi heterogene. aliajele soluţii solide). cât şi cantitativă. iar restul elemente chimice artificiale. Reprezentarea substanţelor chimice Compuşii chimici se reprezintă în scris prin formule chimice care. sunt alcătuite din substanţe miscibile. Ea reprezintă un multiplu de numere întregi al formulei brute (se poate ca formula moleculară să coincidă cu formula brută). O. exprimată prin numărul de legături simple pe care le poate forma atomul respectiv cu ceilalţi atomi sau prin numărul de electroni pe care un element îi cedează sau îi acceptă când reacţionează pentru a forma un compus. care se numesc soluţii.5. vinul . după numărul legăturilor pe care le formează. Speciile de atomi ai unui element care au acelaşi număr atomic. fapt pentru care au aceeaşi compoziţie şi aceleaşi proprietăţi în toată masa (aerul . izotopii au proprietăţi aproape identice. solidă . filtrare. Ne.). Elementele sunt cunoscute prin denumiri uzuale şi prin abrevieri care constau în simboluri unice. lichide sau gazoase. He. Amestecurile heterogene sunt alcătuite din substanţe nemiscibile şi. 1. compoziţia şi proprietăţile lor nu sunt aceleaşi în toată masa amestecului (nisip în apă. Elementele chimice cele mai noi sunt cele cu numerele de ordine sau numerele atomice (Z) între 112 şi 118. identificate în natură. Ele au semnificaţie atât calitativă.Br. moleculară şi de structură. cromatografie. deosebindu-se între ei prin numărul diferit de neutroni din nucleele lor atomice. În natură. au semnificaţie calitativă şi cantitativă. Ar. numite impurităţi. obţinute în laborator. F. Caracteristica principală a amestecurilor este aceea că au compoziţie variabilă ce determină variaţia proprietăţilor lor fizice (densitate. di-. Cl. Formula brută indică natura elementelor şi proporţia relativă între numărul atomilor elementelor componente. Hg. Analiza formulelor chimice a condus la ideea capacităţilor diferite de combinare a elementelor chimice. Rn.restul elementelor chimice din tabelul periodic). Valenţa reprezintă capacitatea de combinare a unui element. Simbolurile elementelor chimice sunt utilizate internaţional. extracţie etc. tetravalenţi. amestecuri de atomi cu acelaşi număr atomic (Z). pe baza proprietăţilor diferite ale componenţilor şi implică numai modificări fizice. substanţele chimice conţin mici cantităţi de substanţe străine. lichidă . dar cu numere de masă (A) diferite. cum ar fi: distilare (simplă sau fracţionată). Xe.4 Elemente chimice Elementul chimic sau substanţa elementară reprezintă totalitatea atomilor care au acelaşi număr atomic (Z) (provine din cuvântul latinesc elementum care înseamnă component al materiei). Elementele chimice se găsesc în natură sub cele trei stări de agregare (gazoasă . Din cele 118 elemente descoperite până în prezent. Formula chimică poate fi brută. recristalizare.). 7 . Formula moleculară indică tipul şi numărul de atomi de fiecare fel dintr-un compus chimic. putând fi separată de celelalte prin metode fizice sau mecanice. 1. Acestea sunt reprezentate prin simboluri temporare. formate din una sau două litere alese pentru a reprezenta elementul respectiv. Elementele chimice reprezintă. Atomii sunt denumiţi mono-. Având acelaşi număr atomic. Valenţa multor elemente este determinată de abilitatea lor de a se combina cu hidrogenul sau de a-l înlocui din diferiţi compuşi. substanţele există sub formă de amestecuri de substanţe pure solide.amestec omogen sau soluţie de gaze. introducându-se noţiunea de valenţă.În general. tri-. antrenare cu vapori. dar numere de masă diferite. Substanţele sunt răspândite în proporţii diferite în scoarţa terestră. sublimare.H. în cea mai mare parte. Amestecurile omogene.soluţie lichidă complexă. 90 sunt elemente chimice naturale. ca urmare. praf suspendat în aer etc.

). legea lui Charles.1. • numărul de oxidare al oxigenului este. Cs). superoxizii şi combinaţiile cu elemente mai electronegative. Starea de oxidare este un număr atribuit unui element dintr-un compus. • într-un ion poliatomic. în general. excepţii fiind cazurile în care este legat de un metal ca ion negativ (hidruri metalice . • metalele alcaline au numărul de oxidare +1 (Li. –2. • metalele alcalino-pământoase au numărul de oxidare +2 (Be. suma algebrică a numerelor de oxidare a elementelor este (-2) + (+1) = -1. LiH. Diferitele reacţii studiate au condus la un enunţ al legii care a căpătat diferite formulări dintre care cea mai adecvată este: masa unui sistem chimic care evoluează rămâne constantă. • numărul de oxidare al aluminiului este întotdeauna +3. Legea conservării masei Legea generală a chimiei este legea conservării masei. cînd oxigenul are numărul de oxidare –1. au numărul de oxidare –1 faţă de hidrogen. Legi fundamentale ale chimiei • • Legile care guvernează procesele chimice pot fi împărţite în: legi ponderale – se referă la masele substanţelor care participă la reacţii chimice (legea conservării masei. Rb. suma algebrică a numerelor de oxidare a elementelor trebuie să fie egală cu sarcina efectivă a ionului [în ionul biatomic hidroxid (OH-). • într-o moleculă neutră suma stărilor de oxidare este zero. legea GayLussac. 1. 1. într-un sistem închis.6. chimiştii au studiat reacţiile chimice. K. Ba). descoperită şi formulată Lavoisier.are numărul de oxidare –1 etc. Na. 8 .2. în care variaţia de masă are valori foarte mici. legea proporţiilor multiple. Principiul constanţei compoziţiei compuşilor este cunoscut ca legea proporţiilor definite sau constante. Proust a arătat că un compus dat conţine întotdeauna exact aceeaşi proporţie de elemente considerată în termeni de greutate.6.NaH. Se poate spune prin urmare că suma maselor reactanţilor şi produşilor dintr-o reacţie chimică. cu excepţia situaţiilor când formează compuşi unul cu celălalt sau cu oxigenul. De aceea termenul de valenţă a fost înlocuit cu noţiunea de stare de oxidare sau număr de oxidare. 1. Ca. excepţii sunt peroxizii.) când starea de oxidare a hidrogenului este +1. legea proporţiilor echivalente). • numărul de oxidare al ionilor monoatomici este egal cu sarcina ionilor respectivi (Zn 2+ are numărul de oxidare +2.În legătură cu valenţa. Utilizarea conceptului de valenţă nu este întotdeauna satisfăcătoare deoarece multe dintre elemente au valenţe multiple sau pot participa la formarea unor combinaţii complexe. Există reacţii chimice (reacţii nucleare) care se desfăşoară cu micşorarea considerabilă a masei reactanţilor când legea conservării masei se poate enunţa astfel: suma maselor reactanţilor este egală cu suma maselor produşilor de reacţie plus deficitul de masă dat de formula lui Einstein (dm = dE/c2). Sr. Acest enunţ al legii conservării maselor este valabil pentru reacţiile chimice obişnuite. • halogenii. Mg. în scopul de a determina compoziţia diferitelor substanţe chimice. Legea proporţiilor definite După anul 1800. CaH 2 etc. Br. legi volumetrice – se referă la relaţiile care se stabilesc între volumele de gaze implicate în reacţii chimice şi diferite proprietăţi ale gazelor (legea Boyle-Mariotte. este constantă. prin experimentele lor. legea lui Avogadro). valoare egală cu sarcina ionului hidroxid). • numărul de oxidare al hidrogenului este în general +1. legea proporţiilor definite sau constante. ţinând cont de următoarele reguli: • numărul de oxidare al oricărui element în stare necombinată sau substanţă elementară este zero. se definesc electronii de valenţă ca fiind electronii care pot participa la realizarea legăturilor chimice cu alţi atomi.6.

. pe de altă parte. echivalentul chimic se calculează în funcţie de natura substanţei. prin combinarea a două elemente.6. rezultă o serie de compuşi. x3. Din această lege derivă noţiunea de echivalent chimic. echivalentul chimic este raportul dintre masa atomică a elementului respectiv (A) şi valenţa sa (n): pentru substanţe chimice. pe de o parte. Echivalentul gram sau valul reprezintă cantitatea dintr-un element chimic sau dintr-o substanţă compusă. Dalton a formulat legea proporţiilor multiple arătând că atunci când. rezultă că raportul a:b/a’:b’ este un raport de numere întregi şi mici. în funcţie de starea de oxidare: • când substanţa nu participă la reacţii de oxido-reducere. echivalentul chimic se calculează prin raportul dintre masa moleculară a bazei (M) şi numărul grupelor hidroxil ionizabile (OH-): În cazul sărurilor echivalentul chimic se calculează de la caz la caz.4. cantităţile x2.). precum şi de proporţia reactanţilor. caz în care nu se modifică starea de oxidare. x2. compusul respectiv are întotdeauna aceeaşi compoziţie. Legea proporţiilor echivalente ÎRichter a formulat legea proporţiilor echivalente sau reciproce care statutează că proporţiile în care masele a două sau mai multe elemente diferite. ceea ce înseamnă că. Substanţele simple sau compuse reacţionează între ele în 9 . 1.……. pe de altă parte. Echivalenţii chimici sunt folosiţi în calculele stoechiometrice din analiza cantitativă. echivalentul chimic se calculează prin raportul dintre masa moleculară a sării (M) şi numărul de echivalenţi de metal din sare (care este egal cu produsul dintre numărul atomilor de metal şi valenţa metalului) • când substanţa participă la reacţii de oxido-reducere echivalentul chimic se calculează prin raportul dintre masa moleculară a substanţei (M) şi diferenţa dintre stările de oxidare ale elementului implicat. Dacă aceleaşi două substanţe simple se combină în cantităţi notate cu a’ şi b’ cu o cantitate definită dintr-o a treia substanţă simplă. când o cantitate constantă dintr-un element I se combină cu diferite cantităţi notate x1. ale căror mase se notează cu a şi b.. Pentru elemente. care se combină fiecare în parte cu o greutate definită a unui alt element. S-au efectuat comparaţii ponderale între substanţe simple care se combină între ele. 1. În reacţiile de neutralizare: • pentru acizi echivalentul chimic se calculează prin raportul dintre masa moleculară a acidului (M) şi numărul de atomi de hidrogen ionizabili (protoni. Din consideraţiile de mai sus se deduce legea echivalenţilor. măsurată în grame. adică numărul de electroni cedaţi sau acceptaţi în reacţiile de oxido-reducere considerate. Legea proporţiilor multiple Prin combinarea a două elemente se pot obţine una sau mai multe substanţe compuse.Elementele şi substanţele chimice reacţionează între ele în raporturi de combinare bine definite. şi cu o aceeaşi cantitate din altă substanţă simplă.xn dintr-un alt element II. raportul lor de combinare este a:b. şi de tipul reacţiei la care participă aceasta. H+): • pentru baze.. pe de o parte. x3. Altfel spus.3. indiferent de calea pe care se obţine un compus. Dacă se consideră două substanţe simple. Echivalentul chimic reprezintă cantitatea dintr-un element sau dintr-o substanţă compusă care se poate combina cu 1g de hidrogen sau cu 8g de oxigen sau care poate înlocui cantităţile menţionate din aceste elemente în oricare dintre compuşii lor (Albu et al.. numeric egală cu echivalentul chimic respectiv. conform căreia reacţiile chimice au loc de la echivalent la echivalent. raporturile de masă diferite corespund întotdeauna unor numere întregi şi mici.…….xn sunt multipli întregi ai cantităţii x1.6. vor trebui să fie aceleaşi sau multipli întregi ai proporţiilor greutăţilor elementelor diferite când acestea se combină între ele. Legea proporţiilor definite sau constante se aplică numai în cazul compuşilor stoechiometrici (care au o compoziţie constantă).

în aceleaşi condiţii de temperatură şi presiune. Structura atomului Atomul reprezintă cea mai mică particulă a unui element. Teoria atomică a materiei 2. Cu ajutorul legii lui Avogadro s-a putut calcula volumul unui mol (moleculă gram) de gaz. iar masa electronului are o valoare mult mai mică. Masa protonului şi masa neutronului sunt aproape identice. alcătuită dintr-un nucleu central dens. stă la baza multor proprietăţi ale atomilor. încărcat pozitiv. conţin acelaşi număr de molecule. Cercetările efectuate la începutul secolului XX au arătat că atomul este o formaţiune complexă. Dacă se consideră 2 substanţe ai căror echivalenţi sunt E1 şi E2 şi ale căror mase sunt m1 şi m2. ion-gram. dar sunt şi cazuri în care atomii conţin un număr de neutroni diferit de cel de protoni (izotopi).2. 5. se poate scrie relaţia care defineşte legea echivalenţilor: E1/E2 = m1/m2 1. care nu poate fi divizată prin metode fizice şi chimice obişnuite. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. Comparaţi şi discutaţi stările de agregare ale materiei. Forţa de atracţie dintre electroni şi protoni. Pentru a explica proprietăţile constatate experimental ale atomilor s-a dezvoltat teoria structurii atomului elaborându-se mai multe modele.) care se găsesc într-o cantitate echivalentă (atom-gram. molecule etc. Numărul lui Avogadro este o constantă universală de cea mai mare însemnătate şi reprezintă numărul de molecule conţinute în 22. acizi. Deoarece atomii au un număr de protoni egal cu numărul de electroni ei sunt neutri din punct de vedere electric.41 l din orice gaz. Suma protonilor şi neutronilor (n) din nucleu se numeşte număr de masă (A). Cei mai importanţi nucleoni sunt protonii şi neutronii. 3. numărul de protoni este egal cu numărul de neutroni. indiferent de starea de agregare şi are valoarea aproximativă 6. Definiţi noţiunile de masă atomică şi masă moleculară. Atomii pot exista în stare liberă sau în combinaţie cu alţi atomi identici sau diferiţi. 2.baze şi săruri. Volumul ocupat de un mol de gaz în condiţii normale (0oC şi 1 atm=760 mm col. Au fost propuse mai multe modele atomice. alcătuind molecule.41 l sau 22.5.6.41 dm3 (volum molar). Modele atomice Modelele atomice reprezintă concepte prin care autorii care le propun încearcă să explice proprietăţile atomilor. ioni. Protonii sunt particule subatomice încărcate pozitiv. Enunţaţi diferenţele dintre formulele brută.023 x 1023 particule/mol. iar neutronii sunt neutri din punct de vedere electric. 2. în condiţii normale de temperatură şi presiune. şi care păstrează toate proprietăţile chimice ale elementului respectiv. Enumeraţi regulile pentru stabilirea stării de oxidare a unui element. 4. numărul lui Avogadro reprezintă numărul de particule (atomi. În nucleu este concentrată sarcina pozitivă şi aproape toată masa atomului. În general. 2. care s-au perfecţionat de-a lungul timpului. iar electronii au un rol major în desfăşurarea reacţiilor chimice. Nucleul este alcătuit din particule elementare numite nucleoni. Legea lui Avogadro Avogadro a emis o ipoteză în conformitate cu care volume egale de gaze ideale sau perfecte diferite. 10 . în cazul unor atomi diferiţi. Suma protonilor (p) din nucleu se numeşte număr atomic (Z).1. moleculă-gram) de substanţă. Calculul echivalenţilor chimici pentru elemente. Prin urmare numărul de molecule dintr-un volum specific de gaz este independent de mărimea sau masa moleculelor de gaz. Modelele pot fi împărţite în modele atomice precuantice şi modele atomice cuantice. în jurul căruia gravitează un număr de electroni încărcaţi negativ.cantităţi proporţionale cu echivalenţii lor chimici. Prin generalizare. moleculară şi structurală. Hg) este de 22.

permise. presupunând că: • în stare staţionară. pe care le-a observat când atomii sunt excitaţi într-un tub cu descărcare în gaz. nu cad pe nucleul situat în centrul modelului. Sarcina electrică pozitivă este uniform distribuită în tot volumul său. Prin experimentele sale. fenomen care se petrece cu absorbţie de energie. şi concepţia cuantică asupra emisiei radiaţiei electromagnetice. dens. elaborată de Rutherford. Diferenţa de energie dintre orbita cu rază mai mare şi cea cu raza mai mică este cedată sau acceptată prin intermediul unei singure cuante de energie. încărcat pozitiv. cunoscută sub numele de constanta lui Plank -34 (6. pe o traiectorie circulară (orbită) cu rază r.2. oscilează în interiorul atomului. şi este negativâ când un electron trece într-o stare energetică mai joasă.6256⋅ 10 J⋅ s). iar electronul. atomii constau dintr-un nucleu central mic.1. precum şi pentru liniile spectrale. care se roteşte cu viteza v. Modele atomice cuantice Modelul atomic Bohr a fost enunţat în anul 1913 de Niels Bohr. elaborată de Max Planck. J. • când un electron face un salt de pe o orbită pe alta. număr care este atribuit fiecărui nivel energetic. încărcat negativ. 2πmvr = n h. Nivelurile energetice spectrale corespund. Energiile exacte ale orbitelor permise depind de atomul studiat. a fost elaborat în anul 1911 de către Ernest Rutherford şi propune o structură planetară pentru atom. proprii fiecărui element. Numărul cuantic principal indică. 3. ΔE = diferenţa de energie dintre cei doi orbitali. momentul cinetic L este: L = mvr Pentru întreaga orbită circulară valoarea devine: L = 2πmvr • în conformitate cu postulatul lui Bohr. datorită câmpului electric care se creează. Teoria lui Bohr propune un model de tip „planetar”. conform teoriei lui Bohr. adică sunt cuantificate. Aceasta va avea o frecvenţă direct proporţională cu diferenţa de energie dintre cei doi orbitali: ΔE = hν ν = ΔE/h unde: ν = frecvenţa radiaţiei emise. h = constantă de proporţionalitate. electronii nu emit şi nu absorb energie.2.2. În conformitate cu acest model. prin emiterea de energie radiantă. Electronul se menţine pe orbită datorită compensării forţei centrifuge cu forţa de atracţie coulombiană. nu se aplică legile mecanicii clasice. 2. în mişcarea lor. În conformitate cu această teorie. sau mvr = n h/2π Definind ħ = h/2π drept constantă redusă a lui Plank sau cuantă de acţiune se poate scrie: mvr = n ħ 11 . Modele atomice precuantice Modelul atomic Thomson sau modelul atomic static a fost elaborat în anul 1898 de către J. Bohr a încercat să găsească explicaţii pentru faptul că electronii. Acest prim model cuantic are la bază concepţia nucleară a atomului. atomul are formă sferică.2. electronii se mişcă pe orbite specifice presupuse circulare. În mişcarea pe orbitele permise. înconjurat de electroni încărcaţi negativ care se mişcă pe orbite circulare. În mişcarea sa pe orbite circulare. prin urmare.…………. rangul orbitei. 2. electronul are un moment cinetic (cantitatea de mişcare x raza orbitei). sunt permise numai acele orbite ale căror momente cinetice sunt multipli ai constantei lui Plank: L = nh în care n = 1. Diferenţa de energie este pozitivă când un electron face saltul de pe o orbită inferioară pe una superioară. care au energii restricţionate la anumite valori. Modelul atomic Rutherford sau modelul planetar. energiei electronului care se mişcă pe orbite cu raze din ce în ce mai mari.n şi este denumit număr cuantic principal. Thomson. Pentru o particulă de masă m.

l = 1 → p.2.).): r x e x φ F1 F2 Fig. şi orbita permisă este circulară. Reprezentarea deplasării unui electron pe o orbită eliptică Datorită acestor două variabile. În cazul în care electronul (e-) se deplasează pe o orbită circulară. în care nφ este numărul cuantic azimutal. exprimată prin unghiul φ. Modelul atomic Sommerfeld Acest al doilea model atomic cuantic reprezintă o dezvoltare a modelului atomic Bohr şi a fost realizat în anul 1915 de către Sommerfeld care a încercat să explice structura fină a liniilor spectrale. stabilind condiţiile de cuantificare: 2π ∫mvrd 0 ϕ = nϕh . unde: dφ = variaţia unghiului φ. nr = numărul cuantic radial rm ax r min ∫ mvrdr Între numerele cuantice principal.2. o mărime cuantificabilă. poziţia electronului pe orbită. care este dată de variaţia unghiului ϕ (figura 2.1.Momentul cinetic al electronilor trebuie să fie un număr întreg de cuante de acţiune şi. l = 2 → d. Prin urmare. cunoscută sub numele de raza Bohr (0. pe care raza focală îl face cu axa mare a elipsei (a-axa mare a elipsei. nr. numărul cuantic azimutal (nφ) şi numărul cuantic radial (nr).n-1) şi determină forma geometrică a unui set de orbitali. numărul cuantic azimutal este înlocuit cu numărul cuantic orbital sau secundar (l = nφ-1). F2). şi explică de ce electronul. prin urmare. regiune care conţine maximum 2 electroni cu spin opus. Cea mai mică valoare a numărului cuantic principal n este 1. e ϕ Fig. rezultă că nφ = n. b-axa mică a elipsei) şi. Subnivelurile energetice se desemnează prin următoarele simboluri:l = 0 → s. staţionară. 2. Dacă nr = 0. Un orbital reprezintă o regiune specifică dintr-un subnivel. Această valoare corespunde celei mai mici raze posibile. 0 Când deplasarea electronului se face pe o orbită eliptică permisă. În mecanica cuantică. pe de altă parte. Energia orbitalilor din acelaşi strat creşte de la subnivelul s la subnivelul f (s<p<d<f). ……. Reprezentarea deplasării unui electron pe o orbită circulară În această situaţie regula de cuantificare este: 2π ∫ mvrd ϕ = nh .0529nm). nφ ≥ n. l = 3 → f. Sommerfeld a introdus două numere cuantice. admiţând că electronul parcurge în jurul nucleului nu numai traiectorii circulare. ci şi traiectorii eliptice. Numărul cuantic secundar are valori cuprinse între 0 şi n-1 (0. nu cade pe nucleu şi ca urmare atomii sunt stabili. în jurul nucleului situat în unul din focarele elipsei (F1. 1. 2. există două variabile. 12 . variază numai poziţia sa în raport cu nucleul. azimutal şi radial există relaţia: n=nφ+nr. 2. Pe de o parte. nr.1. în care. = nrh . în mişcarea sa. egală cu raza focală (r) (figura 2. distanţa dintre electron şi nucleu care.

În mişcarea sa în jurul nucleului. i se asociază o undă. Aceste niveluri energetice nu pot fi caracterizate de cele două numere cuantice descrise până acum. h = constanta lui Plank. o microparticulă cum este şi electronul. Toţi orbitalii unui subnivel au aceeaşi energie. Prin urmare. care generează un moment magnetic de spin. orientarea în spaţiu şi interacţiunile sale posibile cu alţi electroni. m = masa particulei. elaborând pentru unda tridimensională asociată electronului o expresie matematică. Teoria atomică a lui Sommerfeld admite că electronii se deplasează în jurul nucleului pe traiectorii circulare şi eliptice. electronul generează câmp magnetic. cât şi viteza de deplasare a unei particule. şi proprietăţi specifice unei particule. mişcare de spin. Funcţia de undă se obţine prin rezolvarea 13 . denumit număr cuantic magnetic (m). cu precizie absolută. iar electronii un înveliş electronic. Pentru o anumită valoare a numărului cuantic principal. căpătând el însuşi proprietăţi magnetice. atât poziţia. Modelele atomice anterioare nu au putut calcula intensitatea liniilor spectrale şi energia atomilor multielectronici. Starea energetică a unui atom poate fi descrisă dacă se cunosc toate cele patru numere cuantice pentru fiecare electron al său. În mişcarea sa. se comportă atât ca particulă. denumit număr cuantic magnetic de spin (ms) sau numărul cuantic de spin. Fiecărei particule (electron). Pentru caracterizarea completă a nivelurilor energetice ale electronului a fost necesară introducerea unui al treilea număr cuantic. având în vedere natura ondulatorie a microparticulelor. elimină noţiunea de traiectorie a unei microparticule. Numărul cuantic magnetic poate lua 2l + 1 valori care variază între –l şi +l şi dă informaţii referitoare la orientarea în spaţiu a orbitalilor. Numărul cuantic de spin poate lua valorile ±1/2. Pauli a introdus al patrulea număr cuantic. În afară de mişcarea de rotaţie în jurul nucleului. Toate orbitele cu acelaşi număr cuantic principal au aceeaşi energie şi formează un strat electronic. Energia electronilor depinde numai de numărul cuantic principal. Heisenberg a arătat că este imposibil să se cunoască simultan. proprietate specifică unei unde. Lungimea de undă este într-o relaţie de inversă proporţionalitate cu masa şi viteza particulei: λ = h/mv în care: λ = lungimea de undă. Undele sunt caracterizate de lungime de undă şi amplitudine. subnivelul p conţine 3 orbitali. deci şi a electronului. când se constată apariţia mai multor subniveluri energetice rezultate prin scindarea liniilor spectrale. Schrödinger. kg v = viteza de deplasare a particulei. iar subnivelul f conţine 7 orbitali. a tratat atomul ca un sistem de unde staţionare. Toate acestea conduc la ideea unui model care să ia în consideraţie probabilitatea ca un electron să se afle într-un anumit punct. Acest principiu numit principiul de incertitudine al lui Heisenberg. cum sunt masa şi viteza de deplasare. subnivelul d conţine 5 orbitali. Fiecare dintre orbitali poate să fie ocupat sau nu cu electroni. care este denumită funcţie de undă (ψ). există o singură traiectorie circulară şi n-1 traiectorii eliptice. În anul 1924 Louis de Broglie a emis ideea dualităţii de comportare a microparticulelor. Pentru caracterizarea acestei mişcări. Cele n-1 subniveluri determinate de numărul cuantic secundar au aceeaşi energie. m/s Această relaţie stabileşte legătura între lungimea de undă. Acest câmp magnetic poate fi pus în evidenţă prin interacţiunea sa cu un câmp magnetic aplicat din exterior sau în relaţie cu câmpul altui electron. la un moment dat. electronul are şi o mişcare de rotaţie în jurul axei sale. În anul 1927. cât şi ca undă.Subnivelul s conţine un singur orbital. W. fiecărui electron dintr-un atom i se atribuie patru numere cuantice care definesc energia sa.

m = 0.5. v) cu cele ondulatorii date de amplitudinea vibraţiei într-un punct caracterizat de coordonatele x. nr. y.3. m = 0 este orbitalul 3s etc. Pătratul funcţiei de undă reprezintă probabilitatea de a găsi o particulă (electron) într-o anumită regiune a spaţiului.sb.3. m = 0 este orbitalul 2s.3.ecuaţiei de undă a lui Schrödinger. Orbitali atomici de tip s Orbitalii de tip s apar de la n ≥ 1 şi se caracterizează prin l = 0.2. Orbitali atomici de tip p Orbitalii de tip p apar la n ≥ 2 şi sunt caracterizaţi de l = 1 şi m = ±1.arizona.3. orbitalii p se notează în funcţie de sistemul de axe x. Ecuaţia de undă a lui Schrödinger este ecuaţia fundamentală a mecanicii cuantice şi corelează caracteristicile de corpuscul ale electronului (E. 2. 2. ±2. Orbitalii d au două planuri nodale care împart norul de electroni în patru secţiuni şi ca urmare prezintă structură mai complicată.edu) În fiecare strat electronic va exista câte un orbital s. l = 0. Trei orbitali d sunt aşezaţi sub unghiuri de 45 o faţă de axele de coordonate şi sunt notaţi dxy. l = 0.wine1.fsu. www. 0.). tetralobară. În cazul celorlalţi doi orbitali. 2.3. dxz (figura 2. z de-a lungul cărora se dirijează lobii (figura 2. Orbitali atomici 2. Fig. probabilitatea de existenţă a electronilor este de-a lungul axelor de coordonate. www. fiind în număr de cinci. Orbitali atomici de tip d Orbitalii de tip d apar la n ≥ 3 şi sunt caracterizaţi de l = 2 şi m = ± 1. 14 . Fig. În fiecare strat electronic există trei orbitali p cu simetrie bilobară. n = 3.edu) 2.3.4.geo. z. nr. sunt situaţi de o parte şi de alta a nucleului având. 2.4.). m = 0 este orbitalul 1s. care reprezintă regiunile de probabilitate maximă de prezenţă a electronului.1. Cei doi lobi ai fiecărui orbital p. m. un singur plan nodal (plan în care electronul nu poate fi găsit niciodată). al cărui diametru va fi din ce în ce mai mare. Convenţional. Orbitalii s au simetrie sferică (figura 2. prin urmare. dyz. l = 0.0. Diagramă a orbitalilor atomici de tip p (d. Diagramă individuală a unui orbital atomic de tip s (d.. y. Astfel: n = 1.). n = 2.3..

cu spin opus.4 .5.6. Orbitalii se ocupă cu electroni succesiv. ±2.Fig. care se numesc electroni cuplaţi.arizona. Această regulă nu se aplică.3.4. fz(x2-y2). E6s < 4f etc. 0. Diagramă a orbitalilor atomici de tip f (d. se constată că: E4s < E3d.). adică 1s 2s 2p 3s 3p 3d 4s 4p 4d 4f etc. fz3]. Într-un orbital pot exista maximum 2 electroni.6.com) 2. Principiul ocupării succesive a orbitalilor cu electroni Stabilirea structurii electronice a elementelor nu ar pune probleme. Regula lui Hund 15 .1. Ocuparea cu electroni a orbitalilor atomici 2. proces care conduce la o succesiune diferită faţă de cea normală.geo.4. 2. Principiul de excludere al lui Pauli Acest principiu stabileşte repartiţia electronilor pe orbitali.4. Dacă se notează cu E energia reală a substraturilor. Pentru nivelurile energetice superioare are loc o întrepătrundere a substratelor din diferite straturi. în ordinea crescătoare a energiei. www. 2. www.2. fx3.4.leandraganko.Orbitali atomici de tip f Orbitalii f apar la n ≥ 4 şi sunt caracterizaţi de l = 3 şi m = ±1. Doi electroni dintr-un atom nu pot avea toate numerele cuantice identice. fiind în număr de şapte [fxyz. 2. 2. decât pentru primele 3 perioade din sistemul periodic al elementelor. Diagramă a orbitalilor atomici de tip d (d. ±3. nr. dacă succesiunea energetică a substraturilor ar fi aceeaşi cu ordinea lor normală. fy3. Structura lor este complicată deoarece aceşti orbitali au trei planuri nodale care trec prin nucleu şi au formă octalobară (figura 2. fx(z2-y2). fy(x2-z2). Fig. nr. E5s < E4d.3.edu) 2. E6s < E5d. însă.

16 . perioada 5 conţine tot optsprezece elemente (de la Rb la Xe). perioada 3 conţine tot opt elemente (de la Na la Ar). Kr. astfel: • • • perioada 1 – elementele au numai stratul electronic K perioada 2 – elementele au straturile electronice K. în perioada 6. după care este completat cu cel de-al doilea electron. Moseley introduce un nou criteriu de clasificare al elementelor în sistemul periodic. IIB. legea periodicităţii se enunţă astfel: proprietăţile elementelor variază periodic în funcţie de sarcinile lor nucleare. Gazele rare au doi (He) sau opt (Ne.Structura tabelului periodic al elementelor Sistemul periodic al elementelor este format din 7 perioade şi 18 grupe (tabelul 3.. VIIIB. iar ultimul. numărul atomic (Z). una dintre legile fundamentale ale naturii.. prin modul de aşezare. mai întâi de un singur electron. L. M • perioada 4 – elementele au straturile electronice K.. Primul element din fiecare perioadă este un metal alcalin. Toate grupele secundare conţin câte patru elemente (metale – cele descoperite recent completează perioada 7) cu excepţia grupei IIIB care conţine 32 elemente (metale). Tipuri de orbitali atomici caracterizaţi prin numere cuantice. adică au configuraţie stabilă de dublet sau octet. dovedindu-se. notate IB. Generalităţi privind tabelul periodic al elementelor Sistemul periodic al elementelor a fost descoperit de omul de ştiinţă rus Mendeleev.. 3.. care se termină cu elementul 118. Grupele principale conţin metale. L. Reguli de ocupare a orbitalilor cu electroni... Definiţi cele mai importante particule elementare care alcătuiesc un atom. Fiecare orbital este ocupat succesiv. Grupele secundare conţin metale tranziţionale. paralele. Sistemul periodic al elementelor 3. Această concluzie referitoare la faptul că proprietăţile elementelor variază periodic în funcţie de masa lor atomică este expresia legii periodicităţii descoperită de Mendeleev. Cele 62 elemente cunoscute la acea vreme au fost aşezate într-un tabel. Lantanidele şi actinidele sunt două familii de câte paisprezece elemente care se intercalează. şi a ultimei perioade.. semimetale şi nemetale. Perioada 1 conţine două elemente (H şi He). Perioadele sunt notate cu cifre arabe de la 1 la 7 (o perioadă este alcătuită dintr-un şir de elemente cuprins între două gaze rare succesive.... Numărul perioadei indică numărul straturilor electronice ale atomilor elementelor din perioada respectivă.. perioada 6 conţine 3treizeci şi două elemente (de la Cs la Rn) iar perioada 7 începe cu elementul Fr şi conţine douăzeci şi cinci elemente caracterizate şi încă şapte elemente care deocamdată au simboluri temporare. După anul 1986 s-a introdus o notaţie nouă a grupelor care utilizează cifre arabe. perioada 2 conţine opt elemente (de la Li la Ne). revenirea periodică a proprietăţilor.) şi cuprinde 118 elemente. notate IA. perioada 4 conţine optsprezece elemente (de la K la Kr). prima după lantan.. în perioada 7. L perioada 3 – elementele au straturile electronice K. 2. iar numărul său desemnează numărul straturilor ocupate cu electroni). Enumeraţi şi comparaţi modelele atomice precuantice şi cuantice. În conformitate cu acest criteriu. un gaz rar. cu excepţia primei perioade..Xe.Regula lui Hund se referă la modul de completare cu electroni a orbitalilor atomici. Aceste elemente sunt aşezate în partea de jos a tabelului în două şiruri orizontale. Cele 16 grupe sunt împărţite în 8 grupe principale. VIIIA şi 8 grupe secundare. Rn) electroni de valenţă.1. M.2. 3. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1... în ordinea greutăţii lor atomice. care consolidează succesiunea elementelor stabilită de Mendeleev.1. Ocuparea cu electroni a orbitalilor atomici se realizează în aşa fel încât energia întregului sistem să fie minimă.. N etc. Ar. care începe cu hidrogenul (H). a doua după actiniu. 3.. 4. IIA.

10) 27 Co 45 Rh 77 Ir 109 Mt 63 Eu 95 Am IB (11) 29 Cu 47 Ag 79 Au 111 Rg 65 Tb 97 Bk IIB (12) 30 Zn 48 Cd 80 Hg 112 Uub 66 Dy 98 Cf IIA (2) IIIA (13) 5 B 13 Al 31 Ga 49 In 81 Tl 113 Uut 67 Ho 99 Es IVA (14) 6 C 14 Si 32 Ge 50 Sn 82 Pb 114 Uuq 68 Er 100 Fm 7 N 15 P 33 As 51 Sb 83 Bi 115 Uup 69 Tm 101 Md VA (15) 8 O 16 S 34 Se 52 Te 84 Po 116 Uuh 70 Yb 102 No VIA (16) VIIA (17) 9 F 17 Cl 35 Br 53 I 85 At 117 Uus 71 Lu 103 Lr VIIIA (18) 2 He 10 Ne 18 Ar 36 Kr 54 Xe 86 Rn 118 Uuo 28 Ni 46 Pd 78 Pt 110 Ds 64 Gd 96 Cm . 9. 3.1.Tabelul nr. Sistemul periodic al elementelor IA (1) K/1 L/2 M/3 N/4 O/5 P/6 Q/7 1 H 3 Li 11 Na 19 K 37 Rb 55 Cs 87 Fr 4 Be 12 Mg 20 Ca 38 Sr 56 Ba 88 Ra IIIB (3) 21 Sc 39 Y 57 La 89 Ac IVB (4) 22 Ti 40 Zr 72 Hf 104 Rf 58 Lantanide 90 Actinide Th Ce VB (5) 23 V 41 Nb 73 Ta 105 Db 59 Pr 91 Pa 92 U VIB (6) 24 Cr 42 Mo 74 W 106 Sg 60 Nd 93 Np VIIB (7) 25 Mn 43 Tc 75 Re 107 Bh 61 Pm 26 Fe 44 Ru 76 Os 108 Hs 62 Sm 94 Pu VIIIB (8..

Baze teoretice ale chimiei 16 .

În termeni de fizică atomică sau chimie cuantică. 3. trecând în ioni negativi.4. 6 (VIB). pot prevedea cum vor reacţiona atomii. astfel încât notaţia interioară se poate înlocui cu simbolul gazului nobil anterior scrise între paranteze pătrate. 7 (VIIB). Utilizând principiile fizicii.3. Stabilirea configuraţiei electronice se constituie într-un instrument util care conduce la înţelegerea structurii tabelului periodic al elementelor. ultimul strat are structura electronică ns2(n1-10 1)d (n-2)f1-14. configuraţia electronică reprezintă aranjarea electronilor într-un atom. spectrele optice. Corelaţii între structura învelişului de electroni şi poziţia elementelor în sistemul periodic Având în vedere principiile enunţate anterior. 10 (VIIIB). ultimul strat electronic are structura ns1-2 [elementele grupelor 1 (IA) şi 2 (IIA)]. Proprietăţi periodice ale elementelor chimice Aceste proprietăţi sunt determinate de structura învelişului electronic exterior şi configuraţia electronică a elementelor. elemente care au electronul distinctiv într-un orbital de tip s. 15 (VA). 11 (IB).1. adică se poate stabili configuraţia lor electronică. precum şi proprietăţi cum ar fi stabilitatea.2. se 17 . • blocul d – cuprinde elemente tranziţionale. punctul de fierbere. Tendinţele periodice se manifestă atât asupra proprietăţilor fizice. Caracterul electrochimic este proprietatea elementelor de a ceda sau de a accepta electroni pentru a trece în ioni. se poate construi învelişul electronic al diferitelor elemente. conductivitatea etc.Baze teoretice ale chimiei 3. 17 (VIIA) 18 (VIIIA)]. Proprietăţi neperiodice sunt: numărul atomic Z. energia de ionizare. raza ionică. 12 (IIB)].4.4. 4 (IVB). masa atomică relativă. raza atomică. densitatea. afinitatea pentru electroni. Proprietăţile fizice periodice sunt volumul atomic. 3. în chimie. 14 (IVA). 8 (VIIIB). moleculă sau altă structură fizică. spectrele Röntgen ale elementelor cu Z > 10 (acestea depind numai de numerele atomice). elemente care au electronul distinctiv într-un orbital de tip d. Elementele care au tendinţa de a accepta electroni. 16 (VIA). Proprietăţi neperiodice ale elementelor chimice Proprietăţile neperiodice variază continuu şi sunt determinate de nucleele atomice ale elementelor. elementele chimice pot fi grupate în 4 blocuri: • blocul s – cuprinde metalele alcaline şi alcalino-pământoase. deoarece după fiecare gaz rar începe un strat electronic nou. • blocul p – cuprinde elemente care au electronul distinctiv într-un orbital de tip p. chimiştii pot descrie legăturile chimice. ultimul strat electronic are structura ns2(n-1)d1-10 [elementele grupelor 3 (IIIB). temperaturile de fierbere şi de topire. 5 (VB). legate de ocuparea cu electroni a orbitalilor. • blocul f – cuprinde lantanidele şi actinidele. 9 (VIIIB). După tipul de orbital în care se plasează electronul distinctiv. cât şi asupra proprietăţilor chimice. Este o metodă care simplifică descrierea configuraţiei electronice pentru elementele cu masă atomică mare. contează numai electronii de pe ultimul strat. Electronii de pe ultimul strat energetic sunt denumiţi electroni de valenţă. ultimul strat are structura ns2np1-6 [elementele grupelor 13 (IIIA). Periodicitatea proprietăţilor elementelor chimice 3. Tipic. Proprietăţile chimice ale elementelor sunt strâns legate de configuraţia electronilor.

caracterul bazic scade de la stânga la dreapta. În grupe tăria acizilor oxigenaţi scade de sus în jos. până la distanţa minimă permisă de repulsiile între învelişurile lor electronice. prin intermediul legăturilor chimice între atomi. şi scade de la grupa IVA la grupa VIIA. În perioade. care se atrag prin forţe electrostatice (conform legii lui Coulomb). În urma transferului de electroni de la un element electropozitiv reactiv la un element electronegativ iau naştere ioni de semn contrar. Faţă de fluor. Elementele din grupele 1(IA) şi 2(IIA).Modul în care se realizează legăturile chimice are un efect important asupra proprietăţilor unităţilor funcţionale care rezultă.1 Legături chimice intramoleculare 4. electronegativitatea scade de sus în jos. Valenţa elementelor este strâns legată de diferitele tendinţe privind reactivitatea elementelor din sistemul periodic. ioni sau molecule.Baze teoretice ale chimiei numesc elemente electronegative iar cele care au tendinţa de a ceda electroni. Atomii elementelor sunt mai stabili dacă au stratul electronic exterior complet ocupat cu electroni. Structura tabelului periodic al elementelor 2. precum şi asupra reacţiilor chimice la care acestea participă. Faţă de hidrogen. Proprietăţi ale elementelor chimice determinate de structura învelişului electronic. În perioade. în perioade. În grupe. conducînd la formarea unor unităţi funcţionale. reacţii uneori vitale pentru organismele vii. odată cu creşterea caracterului electropozitiv al metalelor. valenţa elementelor creşte în perioade de la grupa IA la grupa IVA. caracterul electropozitiv (metalic) scade de la stânga la dreapta şi creşte cel electronegativ (nemetalic). fiind egală cu numărul grupei. 4. se numesc elemente electropozitive. valenţa elementelor creşte de la 1 la 8 şi este egală cu numărul grupei. Legătura ionică Teoria electronică a valenţei subliniază realizarea unei configuraţii electronice stabile a stratului de valenţă (dublet sau octet). în timp ce electropozitivitatea creşte în acelaşi sens. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. 4. 18 .1. În perioade. hidrogenul şi halogenii. Caracterul bazic al hidroxizilor creşte de sus în jos în grupele principale.1. Legături chimice Legătura chimică reprezintă un ansamblu de interacţiuni care se exercită între atomi. respectiv doi electroni realizând configuraţii stabile de octet. Valenţa maximă faţă de oxigen creşte şi este egală cu numărul grupei principale din care face parte elementul. Elementele din aceeaşi grupă principală au aceeaşi valenţă maximă în combinaţie cu oxigenul. pentru ca treptat să apară caracterul acid. Tăria acizilor oxigenaţi creşte. Caracterul acid al compuşilor cu hidrogen creşte în grupă de sus în jos. trecând în ioni pozitivi. pierd uşor unul respectiv doi electroni în timp ce elementele grupelor 17(VIIA) şi 16(VIA) câştigă unul. Cu excepţia hidrogenului şi heliului (care au în stratul electronic exterior maximum doi electroni) un strat electronic complet ocupat conţine opt electroni adică un octet. mai reactive. caracterul acid creşte o dată cu numărul grupei. elementul cel mai electronegativ din sistemul periodic. de la stânga la dreapta.

datorită atracţiei electrostatice dintre ioni. polară sau coordinativă. . deoarece dubletele de electroni rezultate le aparţin în egală măsură. se formează două sau trei covalenţe adică legături duble sau triple. În aceste cazuri. NaCl. Se formează molecule nepolare. MgO) şi unele baze (NaOH.2. În funcţie de natura atomilor participanţi. denumită în mod obişnuit legătură simplă. + . procesele de formare a ionilor pozitivi şi negativi nu sunt independente ci au loc simultan în timpul procesului de formare a legăturilor ionice. . care determină ansamblul să adopte o dispoziţie regulată corespunzătoare reţelei cristaline. conduce la obţinerea clorurii de sodiu.H H . Ea rezultă prin punerea în comun a unui acelaşi număr de electroni necuplaţi de către fiecare dintre cei doi participanţi la legătură. pe de o parte. NaF.etc.). Astfel. KOH.) 19 .. NaF. Ca(OH)2. Structura stabilă de octet se poate realiza şi prin participarea mai multor electroni necuplaţi. KCl.Baze teoretice ale chimiei În general. Perechea de electroni de legătură se numeşte pereche de electroni participanţi. SrCl2). dizolvarea compuşilor ionici în solvenţi polari şi. înlocuirea uşoară a ionilor din reţea cu alţi ioni. deplasându-se pe orbite care cuprind amândouă nucleele. Na+ + Cl - Na+Cl- În cazul combinaţiilor ionice nu se formează molecule.. La formarea legăturilor ionice sunt implicate. Ionii se află în nodurile reţelei cristaline şi fiecare ion tinde să se înconjoare cu un număr maxim de ioni de semn opus. cum ar fi moleculele diatomice (H2.1. combinaţie ionică: Na. KBr. în urma unei reacţieii exoterme. Norul electronic este distribuit simetric între cele două nuclee.H . conducând la formarea moleculei de hidrogen în care densitatea de electroni este concentrată între cei doi nuclei H. ci reţele ionice tridimensionale. CaO. + . doi atomi de hidrogen pot pune în comun electronii necuplaţi. KF. CaCl2 etc) nu reprezintă compoziţia adevărată a substanţei. ci raportul de combinare a ionilor constitutivi. unii oxizi bazici (Na2O. conducând la formarea de molecule sau reţele atomice. Legătura covalentă Legătura covalentă este legătura care se realizează între atomii elementelor identice sau puţin diferite din punct de vedere al caracterului electrochimic. pe de altă parte. Legătura covalentă nepolară se caracterizează prin aceea că atomii participanţi la realizarea legăturii sunt de acelaşi fel. Combinaţiile ionice tipice sunt sărurile (LiF. Legătura ionică nu este dirijată în spaţiu şi nu este rigidă. NaI. Punerea în comun a unei perechi de electroni conduce la formarea unei singure legături covalente. CCl4. în mod tipic. Ambii atomi participanţi realizează o configuraţie electronică stabilă. Spre exemplu. KI. permiţând. Cl2 etc.NO3-.) sau moleculele care prezintă simetrie geometrică (CH4. legătura covalentă poate fi nepolară. Perechea de electroni participanţi nu aparţine întotdeauna în egală măsură celor doi atomi ai moleculei rezultate. motiv pentru care perechea de electroni de legătură aparţine în egală măsură ambilor atomi. un metal şi un nemetal. LiI. Cl . K2O. SO42. H H În procesul de unire orbitalii atomici se întrepătrund dând naştere unui orbital molecular de legătură. . Ionii participanţi la legătura ionică pot fi monoatomici (formaţi din atomi de un singur tip) sau poliatomici (HO-. sodiul metalic reacţionează energic cu clorul în stare gazoasă şi. CO2 etc. Formulele brute atribuite combinaţiilor ionice (NaCl. 4. forţe fizice nedirijate în spaţiu.

spre exemplu. specii moleculare cu un număr total de electroni de valenţă impar (specii moleculare. cea mai stabilă structură (figura 4. Se realizează astfel coordinarea unei perechi de electroni neparticipanţi a unui atom sau a unei molecule la un orbital vacant al altui atom. nu poate da explicaţii satisfăcătoare pentru tipurile de covalenţe şi proprietăţile substanţelor cu legătură covalentă. conduc la obţinerea funcţiei de undă a orbitalilor moleculari. explicând saturaţia reciprocă şi simultană a covalenţei şi orientarea sa în spaţiu. se realizează suprapunerea maximă a orbitalilor atomici 1s în spaţiul internuclear rezultând molecula de hidrogen. rezultând perechi de electroni cu spin antiparalel. starea cu cea mai scăzută energie şi. Ambele metode se bazează pe combinarea liniară a funcţiilor de undă ale orbitalilor atomici care. ca urmare. Numărul de covalenţe posibile pentru un atom este egal cu numărul cuplărilor pe care le poate realiza până la obţinerea unei configuraţii electronice stabile. fapt pentru care perechea de electroni de legătură este atrasă mai puternic de atomul cu electronegativitate mai mare. 20 . se manifestă forţe de respingere electrostatică. În această idee există trei tipuri de excepţii: - specii moleculare cu mai mult de opt electroni în jurul unui atom (elementele din perioada a treia şi mai departe la care sunt implicaţi în realizarea legăturilor chimice şi electroni de pe orbitalii d). Orbitalul comun care rezultă este orbitalul molecular cu doi electroni cu spin opus ce aparţine ambilor atomi. Există compuşi chimici în care nu este respectată regula octetului. cei doi atomi participă cu număr egal de electroni. orbitalii atomici se acoperă reciproc pe o suprafaţă limitată de respingerile electrostatice. dintre care două sunt mai importante. O interpretare cantitativă a legăturii covalente realizează teoria mecanic cuantică. care conţin unul sau mai mulţi electroni neîmperecheaţi extrem de reactivi). metoda legăturii de valenţă (MLV) şi metoda orbitalilor moleculari (MOM).1. înmulţite cu anumiţi coeficienţi. iar dacă spinii sunt antiparaleli. Această pereche de electroni este pusă în comun cu un alt atom care este deficitar în electroni (atom acceptor). deşi nu realizează structura electronică de octet. De asemenea. teorie care elucidează natura fizică a legăturii. La realizarea acestei legături. Metoda legăturii de valenţă consideră legătura covalentă ca rezultat al suprapunerii orbitalilor atomici nedeformaţi.). molecula rezultată este alungită şi prezintă doi poli (un dipol) apărând astfel sarcini electrice parţiale: + δ δ H2 + Cl2 → 2H – Cl Legătura covalentă coordinativă sau semiionică se realizează printr-o pereche de electroni neparticipanţi ai unuia dintre atomii participanţi la legătură (atom donor).Baze teoretice ale chimiei Legătură covalentă polară este legătura covalentă în care atomii participanţi la realizarea legăturii sunt diferiţi. În cazul combinării a doi atomi izolaţi de hidrogen. dacă electronii au spini paraleli. specii moleculare cu mai puţin de opt electroni în jurul unui atom (compuşi care sunt în general foarte reactivi).. Teoria electronică a covalenţei nu poate explica existenţa acestor specii moleculare cu deficit sau excedent de electroni care. În cazul apropierii a doi atomi cu electroni neîmperecheaţi. Dezvoltarea teoretică a legăturii covalente dintre atomi se bazează pe metode de aproximare. Densitatea norului electronic este mai mare în jurul atomului mai electronegativ. sunt totuşi combinaţii stabile.

Această legătură rezultă din suprapunerea z z orbitalilor p. Legătura covalentă σ este legătura care se stabileşte între electroni ce intră în rezonanţă dea lungul axei de legătură. 4. Legăturile σ sunt legături de bază într-o moleculă. Legătura π reduce distanţele interatomice. Electronii care realizează această legătură se numesc electroni σ. de exemplu. conduce la creşterea rigidităţii moleculei. după formarea legăturii σ. Legătura π are o energie mai mare decât legătura σ. rezultată din suprapunerea orbitalilor 2px. Astfel de comportări au fost explicate de Pauling care a demonstrat că funcţiile de undă ale electronilor în orbitalii unui atom pot fi combinate matematic. rezultate din suprapunerea orbitalilor 2py şi 2pz (figura 4. De asemenea. Hibridizarea este procesul de combinare liniară a orbitalilor atomici puri din stratul exterior. B. proces în urma căruia rezultă orbitali hibrizi. modificaţi din punct de vedere al formei.2.1. În cazul moleculei de azot. x π σ π π π Fig. ca urmare. Pauling a propus modelul hibridizării orbitalilor atomici. 1931). covalenţa σsp (suprapunerea unui orbital atomic s cu un lob al unui orbital atomic p). Legătura covalentă π se realizează în cazul în care. orientarea spaţială a covalenţelor din molecule nu corespunde cu orientarea spaţială a orbitalilor atomilor componenţi. d sau f prin câte doi lobi dând naştere legăturilor duble sau triple. determinând configuraţia acesteia. care se numesc orbitali atomici hibrizi. Reprezentarea schematică a formării orbitalului molecular de hidrogen În funcţie de modul de suprapunere a orbitalilor atomici participanţi la realizarea covalenţei. şi două covalenţe π. C) formează mai multe covalenţe decât numărul de electroni necuplaţi din stratul lor de valenţă. al stării 21 . care este dată de oriantarea covalenţelor σ.+ H H Baze teoretice ale chimiei H 2. nr. la ambii atomi participanţi la legătură rămân electroni necuplaţi. există mai multe tipuri de covalenţe: covalenţa σss (suprapunerea a doi orbitali atomici de tip s). deosebim legătura covalentă σ şi legătura covalentă π. legarea atomilor se realizează printr-o covalenţă σ. covalenţa σpd (suprapunerea unui orbital atomic p cu un orbital atomic d prin câte un lob). Există cazuri în care. s-a constatat că unele elemente (Be. măreşte unghiul de valenţă şi. orbital molecular orbitali atomici Fig. utilizând ecuaţiile de undă (Pauling. După tipul de orbitali participanţi la realizarea legăturii σ. Din această combinaţie rezultă seturi echivalente de funcţii de undă Schrödinger. Covalenţele σ au simetrie cilindrică şi nu y y sunt întretăiate de nici un plan nodal. Reprezentare schematică a covalenţei σpd Covalenţa π este întretăiată de planul nodal al legăturii σ pe care este perpendiculară. nr. 4. covalenţa σpp (suprapunerea a doi orbitali atomici p prin câte un lob).). dar prezenţa sa nu determină forma spaţială a moleculei.2. Legătura σ este cea mai stabilă legătură covalentă.

CS2. Experimental. Unghiurile dintre orbitalii hibrizi sunt de 120o (figura 4. 4. Atomul de carbon în stare fundamentală are configuraţia electronică a ultimului strat 2s22p2.). datorită 22 . Există un număr limitat de tipuri de hibridizare. nr. HCN. Ca urmare. ar trebui să funcţioneze ca element divalent. Hibridizarea digonală (sp) se întâlneşte la elemente din perioada 2.Electronii de pe orbitalul s se decuplează.. s-a dovedit configuraţia tetraedrică a atomului de carbon. N2O. Reprezentare schematică a beriliului în stare fundamentală (A) şi în stare hibridizată sp (B) Hibridizarea trigonală (sp2) se realizează prin combinarea unui orbital s cu doi orbitali p. CO2. cu energii egale şi simetrie trigonală. Hibridizarea sp se realizează prin combinarea unui orbital s cu un orbital p. 2px 2s 120o 2py 2pz hibridizare A B Fig.3. Elementele din perioada a doua au volum mic.4. nr.). intermediare ca valoare faţă de energiile orbitalilor atomici participanţi. Dacă luăm în considerare exemplul atomului de beriliu orbitalii hibrizi rezultaţi au simetrie digonală. în compuşi de tipul BeH2. Hibridizarea are loc în momentul formării legăturilor chimice. rezultând trei orbitali hibrizi sp2. CS). cu aceeaşi formă. Ca rezultat al hibridizării. combinaţiile de acest tip fiind puţine (CO.Baze teoretice ale chimiei energetice şi distribuţiei spaţiale. putând realiza o întrepătrundere accentuată a orbitalilor atomici. Densitatea norului electronic este simetric distribuită. 4. 2px 2s 2py 2pz hibridizare 180o A B Fig.3. când atomii trec într-o stare excitată (stare de valenţă). În cazul borului hibridizarea conduce la obţinerea a trei orbitali hibrizi sp2.4. având drept rezultat doi orbitali hibrizi sp de energii egale. BeCl2. Reprezentare schematică a borului în stare fundamentală (A) şi în stare hibridizată sp (B) Hibridizarea tetraedrică (sp3) este cel mai cunoscut tip de hibridizare şi este caracteristic atomului de carbon. orientare liniară şi formează între ei un unghi de 180o (figura 4. molecula devine mai stabilă. deoarece aranjamentul spaţial al perechilor de electroni de legătură în orbitalii de valenţă se realizează în aşa fel încât repulsiile care se manifestă între electroni sunt minime. unul dintre ei promovând pe orbitalul p.

apar două tipuri de orbitali moleculari. Nucleele atomice formează scheletul moleculei. Electronii se diferenţiază între ei din punct de vedere energetic în: • electroni de legătură (lianţi). .5. La combinarea orbitalilor atomici se produc trei tipuri de orbitali moleculari: . Cei 4 orbitali rezultaţi. în care se află perechi de electroni neimplicaţi în legătura chimică. ci sunt delocalizaţi. Reprezentare schematică a carbonului în stare fundamentală (A) şi în stare hibridizată sp (B) Metoda orbitalilor moleculari consideră edificiul molecular ca un tot unitar. Completarea cu electroni a orbitalilor moleculari se face cu respectarea regulilor şi principiilor de completare cu electroni a orbitalilor atomici şi începe cu orbitalul de legătură. În condiţiile în care pentru formarea unei molecule interacţionează orbitali atomici din subnivelul p. fiecare cu câte un electron se amestecă între ei formând 4 orbitali hibrizi. cu energii diminuate comparativ cu orbitalii atomici puri şi densitate electronică suprapusă. • electroni de antilegătură (antilianţi). în timp ce electronii aflaţi în câmpul electric nuclear se repartizează în orbitalii moleculari pe niveluri energetice succesive existente sau apărute odată cu formarea moleculei. orbitali σ (de legătură şi de antilegătură) şi orbitali π (de legătură şi de antilegătură). deoarece un orbital molecular poate fi ocupat şi de un singur electron. care se ocupă cu maximum doi electroni cu spin opusi continuând cu cel de antilegătură.orbitali de nelegătură. unul mai sărac în energie.orbitali de antilegătură σ* sau π*. Unghiurile dintre orbitalii hibrizi sp3 sunt de 109o28’ (figura 4.5.Baze teoretice ale chimiei diferenţei mici de energie dintre orbitalii s şi p. • electroni de nelegătură (nelianţi). 2px 2s 2py 2pz 109o28' hibridizare A B Fig. . Electronii nu mai sunt localizaţi la o legătură sau alta. Metoda orbitalilor moleculari se deosebeşte de metoda legăturii de valenţă prin aceea că nu condiţionează formarea legăturilor chimice de prezenţa unei perechi de electroni cuplaţi. aparţin edificiului molecular în întregul lui. mai puţin stabil (orbital de antilegătură). rezultând doi orbitali moleculari. nr. putem spune că prin combinarea liniară a n orbitali atomici se formează n orbitali moleculari. 4.).orbitali de legătură σ sau π. a căror energie se diminuează la formarea legăturii. cu energii superioare orbitalilor atomici puri şi densitate electronică nesuprapusă. din care jumătate sunt orbitali moleculari de legătură şi jumătate orbitali moleculari de antilegătură. a căror energie creşte la formarea moleculei. Calcule matematice arată că o covalenţă se realizează prin combinarea a doi orbitali atomici (de aceeaşi simetrie). egali din punct de vedere energetic. 23 . ca urmare mai stabil (orbital molecular de legătură) şi altul mai bogat în energie. care nu îşi modifică energia la formarea moleculei (aceştia sunt electronii straturilor inferioare). orientaţi spre vârfurile unui tetraedru regulat. Generalizând.

Diagrama benzilor de energie într-un cristal de sodiu (1 – bandă de valenţă. nu este localizată sau saturată. 4. 3 – bandă de energie) La aplicarea unei diferenţe de potenţial sau la încălzire.Baze teoretice ale chimiei În conformitate cu metoda orbitalilor moleculari. nr. Această bandă se împarte. au o tendinţă puternică de a ceda electronii de valenţă pentru a forma ioni pozitivi. Prezenţa electronilor mobili comuni ai reţelei metalice care reflectă lumina explică proprietăţi precum opacitatea şi luciul metalic. electronii pot trece din banda de valenţă în banda de conducţie.3. 2 – bandă de conducţie.6. În cazul unui cristal de sodiu. este cel descris de metoda orbitalilor moleculari. care tinde să fie acceptat şi aplicat de majoritatea cercetătorilor.). legătura covalentă este o legătură puternică. cele mai electronegative elemente din tabelul periodic. Electronii din stratul exterior se află la distanţe egale de nuclee. iar electronii din orbitalul 3s există într-o bandă superioară numită bandă de energie (figura 4. Orbitalii moleculari formează benzi de energie. la rîndul ei. în banda de valenţă (cuprinde electronii 3s dispuşi în orbitali moleculari de legătură) şi banda de conducţie (cuprinde orbitalii moleculari de antilegătură). Prin această comportare se explică conductibilitatea electrică şi termică a metalelor. o moleculă este stabilă dacă numărul perechilor de electroni din orbitalii moleculari de legătură este mai mare decât numărul perechilor de electroni din orbitalii moleculari de antilegătură. Legătura metalică nu este orientată în spaţiu. Tăria acestei legături de tip special ce se stabileşte între atomii unui metal în reţeaua cristalină a acestuia depinde de natura metalului. putându-se forma în număr nelimitat. Această teorie consideră legătura metalică drept o legătură covalentă puternic delocalizată în câmpul tuturor nucleelor. orientată în spaţiu. ceea ce conduce la o structură cristalină stabilă. 4. orbitalii atomici se transformă în totalitate în orbitali moleculari de legătură şi orbitali moleculari de antilegătură neîntrepătrunşi. saturată. Modelul mecanismului legăturii metalice. ceea ce explică proprietatea metalelor de a adopta structuri foarte compacte. a cărui structură electronică este Na: 1s22s22p63s1. denumită şi teoria benzilor de energie. La atomul izolat de sodiu. Legătura covalentă este caracteristică anumitor substanţe anorganice şi compuşilor organici. Privită prin prisma caracteristicilor sale. 3s1 2p6 2s2 1s 2 Na Na Na 2 3 1 Fig. sunt slab atraşi de către acestea şi se mişcă liber printre şi în jurul cationilor metalici. 24 . electronii orbitalilor 1s2s2p sunt localizaţi la fiecare atom în orbitali de legătură şi antilegătură. rigidă. bandă care de obicei este liberă.6. Existenţa particulelor încărcate diferit din punct de vedere electric determină apariţia unor forţe electrostatice de atracţie între ionii pozitivi şi electronii delocalizaţi. denumită legătură metalică. Electronii de valenţă sunt descrişi adesea ca electroni delocalizaţi (nu au o poziţie fixă) şi formează aşa numitul gaz electronic.1. spre exemplu. Legătura metalică Metalele.

hidroxid de aluminiu etc. În momentul apropierii. Hidrogenul. Legătura de hidrogen intermoleculară se realizează între molecule. După modul de realizare.2. polare. Astfel. conducând la formarea de asociaţii moleculare anorganice (acid fosforic. Legătura de hidrogen intramoleculară poate exista în interiorul diferitelor părţi ale unei molecule. până la o distanţă care să permită influenţarea reciprocă a două astfel de molecule. Această legătură este prezentă în combinaţii care conţin în moleculă atomi de hidrogen. În aceste condiţii. δ δ δ δ δ+ δδ+ δδδ+ δδ+ δ+ δδ+ Fig. acid oxalic etc. norul de electroni σ este atras mai puternic de elementul electronegativ. nr. există tendinţa ca electronii moleculei nepolare să fie atraşi de sarcina parţială pozitivă a moleculei polare. între grupe carboxil şi apă. între două lanţiri peptidice sau între două perechi de baze complementare din structura ADN-ului. datorită acţiunii reciproce între dipolii permanenţi. datorită atracţiilor şi respingerilor+ electrostatice dipol-dipol. Drept consecinţă.7.) şi organice (alcool metilic. 25 .). Între cei doi dipoli apar forţe de atracţie de natură electrostatică dipoldipol. de stabilitate mică. legaţi covalent de atomi puternic electronegativi. molecula polară induce un moment electric moleculei nepolare care devine dipol (figura 4.dipoli (figura 4. 4. aflat în poziţii care să permită interacţiunea. care este responsabilă pentru rolul fiziologic sau biochimic al macromoleculelor respective.2 Legături chimice intermoleculare 4. În cazul acestor macromolecule legăturile care se realizează între anumite porţiuni ale aceleiaşi macromolecule determină o anumită configuraţie.7. Reprezentare schematică a legăturii van der Waals prin forţe de orientare legături prin forţe de inducţie. care conduce la δ.8. are loc o orientare a poziţiilor reciproce a moleculelor polare. Importanţă biologică prezintă legăturile de hidrogen care se realizează între grupe hidroxil şi apă. 4.). ce se exercită între molecule nepolare. care se manifestă între o moleculă polară şi una nepolară. ceea ce conferă legăturii un caracter parţial ionic. Legături prin forţe van der Waals Forţele van der Waals sunt forţe de natură fizică. exercită atracţie asupra unei perechi de electroni neparticipanţi de la un element electronegativ vecin.1. în cazul substanţelor care conţin în moleculă hidrogen şi un element ce poate genera legături de hidrogen. Legătura de hidrogen Legătura de hidrogen este o formă de atracţie intermoleculară relativ puternică ce se manifestă datorită unor forţe de natură electrostatică. legătura de hidrogen poate fi intermoleculară şi intramoleculară.δ + + asocierea moleculelor în mici grupuri de.2. Prezenţa legăturilor de hidrogen completează explicaţiile legate de uşurinţa cu care se transformă proteinele şi acizii nucleici.2.).Baze teoretice ale chimiei 4. precum şi între atomii gazelor monoatomice lichefiate sau solidificate. încărcat parţial pozitiv. Legătura de hidrogen are un rol important în determinarea configuraţiei spaţiale adoptate de proteine şi acizi nucleici. acid boric. Acest tip de legătură conduce la formarea heterociclurilor. Aceste forţe care apar ca urmare a polarizării mutuale şi acţionează la distanţă mică se clasifică în: • legături dipol-dipol prin forţe de orientare care se manifestă între molecule polare.

forţe exercitate între molecule nepolare. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. deoarece nu sunt condiţionate de transferul unor electroni de la un atom la altul sau de la o moleculă la alta.reacţii chimice de combinare CaO + H2O = Ca(OH)2 .1. 5. În urma desfăşurării reacţiei chimice se obţin substanţe cu proprietăţi diferite de ale reactanţilor.2. Stoechiometria reacţiilor chimice 5. Reprezentare schematică a legăturii van der Waals prin forţe de inducţie Forţele van der Waals sunt forţe de natură electrostatică. 4. Tipuri de legături covalente. Reacţii chimice Reacţia chimică este un proces în urma căruia are loc transformarea uneia sau mai multor substanţe chimice (reactanţi) în una sau mai multe substanţe noi (produşi de reacţie). nesaturate. reacţiile sunt: reacţii chimice fără modificarea stării de oxidare şi reacţii chimice cu modificarea stării de oxidare. 5.• legături prin forţe de dispersie .8. diminuând odată cu creşterea distanţei dintre molecule. Etape în procesul de realizare al legăturii ionice. Dacă luăm în considerare criteriul chimic.2. Diversitatea largă a reacţiilor chimice face extrem de dificilă clasificarea acestora. 3. greutăţile atomice şi greutăţile moleculare. Enumeraţi şi comparţi din punct de vedere energetic tipurile de legături chimice intermoleculare.1. În consecinţă apar atracţii dipol-dipol. 5. Tipuri de hibridizare. Stoechiometria – definiţie şi instrumente de lucru Stoechiometria este o ramură a chimiei care se ocupă cu studiul raporturilor cantitative dintre elemente în combinaţiile chimice sau în reacţiile chimice la care acestea participă şi se bazează pe legile fundamentale ale chimiei. neorientate. 5. 4. Substanţa sau substanţele implicate iniţial într-o reacţie chimică se numesc. 2. Comparaţi cele mai i8mportante metode de aproximare utilizate în dezvoltarea teoretică a legăturii covalente. ecuaţiile chimice. δ- δ+ δ- δ+ δ- δ+ Baze teoretice ale chimiei Fig nr.reacţii chimice de descompunere CaCO3 = CaO + CO2 .Instrumentele cu care operează stoechiometria sunt formulele chimice. Această comportare conduce la apariţia unui moment de dipol temporar care induce în molecula vecină un dipol orientat contrar. Energia acestor interacţiuni este dependentă de dimensiunea şi forma moleculelor implicate.Reacţii chimice fără modificarea stării de oxidare Aceste reacţii sunt: .reacţii chimice cu transfer de protoni: a) reacţii de ionizare b) reacţii de hidroliză c) reacţii de neutralizare 26 . care se numesc. Datorită vibraţiei moleculelor pot apărea modificări temporare ale orbitei electronice faţă de nucleu. Se manifestă între atomi neutri sau între molecule cu învelişuri electronice stabile.reacţii chimice cu formare de precipitat Pb(NO3)2 + H2S = PbS↓ + HNO3 .

cum ar fi carbonatul de sodiu (Na2CO3). conduce la obţinerea unei soluţii cu caracter bazic: (2Na+ + CO32-) + HOH H2CO3 + (2Na+ + 2HO-) 27 . pH-ul reprezintă logaritmul cu semn schimbat al concentraţiei ionilor hidroniu (H3O+) sau al activităţii ionilor hidroniu: pH = -lg [H3O+] sau pH = -lg aHO pOH-ul. Atunci când [H3O+] = [HO-] = 10-7. conduce la obţinerea unei soluţii cu caracter acid deoarece hidroxidul de amoniu rezultat fiind o bază slabă se ionizează puţin. Determinarea calitativă a pH-ului se realizează cu ajutorul indicatorilor de pH. În soluţie rămân ioni de hidrogen (H+).Baze teoretice ale chimiei a) Reacţiile de ionizare sau proteolitice (disociere electrolitică) sunt reacţiile chimice care se desfăşoară cu transferarea unui proton care provine de la un acid. În exemplele noastre. care conferă caracter acid soluţiei: (NH4+ + Cl-) + HOH NH4OH + (H+ + Cl-) • hidroliza unei sări provenite dintr-un acid slab şi o bază tare. acidul clorhidric. reprezintă logaritmul cu semn schimbat al concentraţiei ionilor hidroxil (HO-) sau al activităţii ionilor de hidroxil: pOH = -lg [HO-] pOH = -lg aHO În apa pură. rezultă că [H3O+] > 10-7 adică pH < 7.+ H2O H3O+ +SO42+ H + HOH H3O+ sau: NH3 + HCl (NH4+ + Cl-) NH3 + HOH (NH4+ + OH-) H+ + NH3 NH4+ Teoria proteolitică admite că reacţiile acido-bazice au loc cu transfer de protoni. concentraţia ionilor hidroniu este egală cu concentraţia ionilor hidroxil: [H3O+] = [HO-] = 10-7 Din această egalitate rezultă că: pH = pOH = 7. Soluţia rezultată capătă caracter chimic de acid sau de bază. s-au introdus noţiunile de pH şi pOH. soluţia are caracter bazic. anionul clor. Pentru ca o sare să hidrolizeze. în funcţie de componentul cu grad maxim de ionizare. a căror culoare depinde de pH-ul soluţiei în care sunt dizolvate. În condiţiile în care [H3O+] > [HO-]. ionul amoniu. substanţe organice. Spre exemplu: • hidroliza unei sări provenite dintr-un acid tare şi o bază slabă. comparativ cu acidul clorhidric. acizi sunt acidul acetic. cât şi bazic. baza fiind acceptorul de proton. anioni şi cationi. opus pH-ului. apa. prin urmare. b) Reacţiile de hidroliză se desfăşoară între ionii unei sări dizolvate şi apă. la moleculele apei (care poate funcţiona ca bază) sau la moleculele unei baze (alta decît apa): H2SO4 + H2O H3O+ +HSO4HSO4. Măsurători precise se efectuează prin utilizarea indicatorilor de pH în combinaţie cu metode spectrofotometrice sau prin utilizarea unor aparate de măsură speciale numite pH-metre. ionul hidroniu. CH3-COOH + H2O CH3-COO. soluţia are caracter acid.+ H3O+ acid bază bază acid Conform acestei teorii. anionul sulfat acid. trebuie să provină dintr-o reacţie de neutralizare în care cel puţin unul din reactanţi să fie un electrolit slab. rezultă că [H3O+] < 10-7. să aibă atât caracter acid. apa. Dacă [H3O+] < [HO-]. adică pH + pOH = 14. Pentru măsurarea acidităţii şi bazicităţii substanţelor. Tăria acizilor şi bazelor se apreciază prin constanta de aciditate (Ka) şi respectiv constanta de bazicitate (Kb). adică pH > 7. cum ar fi clorura de amoniu (NH4Cl). Apa poate. iar baze sunt amoniacul. anionul sulfat acid. condiţie care conduce la pH = pOH = 7 soluţia respectivă are caracter neutru. acizii şi bazele pot fi molecule neutre.

Baze teoretice ale chimiei • hidroliza unei sări rezultate dintr-un acid slab şi o bază slabă. iar cei care cedează electroni sunt agenţi reducători. în condiţiile menţionate. Capacitatea de menţinere a pH-ului a soluţiilor tampon este diferită şi se exprimă prin indicele de tamponare. cât şi ca reducător se numesc amfoliţi redox. îşi menţin pH-ul datorită proprietăţii de a opune rezistenţă elastică la mărirea sau micşorarea concentraţiei ionilor de hidrogen. agricultură (comportarea îngrăşămintelor în sol) etc. caracteristic acestor reacţii. Combinaţiile în care elementul care participă la un proces redox este la starea minimă de oxidare au caracter reducător. 5. Ele sunt formate din amestecuri ale unui acid slab şi o sare a acestuia cu o bază tare sau dintr-o bază slabă şi o sare a acestuia cu un acid tare. chimia anorganică. c) Reacţiile de neutralizare se desfăşoară între un acid (HA) şi o bază (BOH). conduce la obţinerea unei soluţii al cărei caracter va depinde de gradele de ionizare ale acidului şi bazei rezultate: (CH3COO.+ 6e. mărindu-şi numărul de oxidare. reacţiile redox se clasifică în: • reacţii redox intramoleculare. Aceste soluţii au un pH determinat. Aceste soluţii se numesc soluţii tampon. Avem în vedere faptul că reacţiile enzimatice care controlează metabolismul celular se desfăşoară normal în condiţii extrem de precise. reacţiile de oxidare şi reducere au loc concomitent. un exemplu îl constituie descompunerea cloratului de potasiu (KClO3): 2KClO3 = 2KCl + 3O2 ClO3. când schimbul de electroni se face între atomi identici.→ O + 2e• reacţii redox de dismutaţie (disproporţionare). raportată la variaţia corespunzătoare a pH-ului. Există soluţii care. caz în care are loc scăderea numărului de oxidare. mărime care caracterizează soluţiile tampon.Reacţii chimice cu modificarea stării de oxidare Acest tip de reacţii poartă numele de reacţii de oxidoreducere şi reprezintă acele reacţii în care are loc o modificare netă a numărului de oxidare al unuia sau mai multor componenţi participanţi la reacţie. Combinaţiile în care elementul implicat într-un proces redox este la starea maximă de oxidare au caracter oxidant. moleculele sau ionii care în reacţiile redox acceptă electroni sunt agenţi oxidanţi. care aparţin aceluiaşi tip de molecule: Cl2 + 2KOH = KCl + KOCl + H2O 28 . Rezistenţa la modificarea pH-ului a soluţiilor tampon este vitală pentru organismele vegetale şi animale.+ NH4+) + HOH CH3COOH + NH4OH Gradul de hidroliză. când schimbul de electroni se face între atomi diferiţi. Combinaţiile care au capacitatea de a se comporta atât ca oxidant. având drept rezultat o sare (AB) şi apă: HA + BOH AB + H2O Soluţiile de acizi şi baze îşi modifică pH-ul la diluare sau prin adaos de acid sau bază. se defineşte ca fiind raportul dintre numărul de molecule hidrolizate şi numărul de molecule dizolvate şi creşte odată cu diluţia şi temperatura. Oxidarea este procesul prin care un atom sau un ion cedează electroni.2. care aparţin aceleiaşi molecule. Hidroliza are aplicaţii în biochimie (multe reacţii implicate în metabolismul organismelor vii decurg în prezenţa unor enzime numite hidrolaze).2.+ O2O2.→ Cl. la o valoare a pH-ului numită pH optim de acţiune. Indicele de tamponare. Numărul de electroni acceptaţi de oxidant este egal cu numărul de electroni cedaţi de reducător. Reducerea este un proces de acceptare de electroni. După elementele care cedează sau acceptă electroni. În procesele de oxidoreducere (redox). chimia organică. cu limite foarte apropiate şi dependent de valorile lui extracelulare. cum ar fi acetatul de amoniu (CH3COONH4). Atomii. este cantitatea de acid tare sau bază tare adăugate (exprimate în echivalenţi la litru). industria chimică. care variază puţin la adăugarea unor cantităţi mici de acid sau bază.

În organismele vii. deoarece intră în alcătuirea celulelor şi constituie mediul de desfăşurare al reacţiilor biochimice implicate în desfăşurarea normală a proceselor metabolice. Cantitatea de căldură degajată sau absorbită în aceste reacţii este numită entalpie de reacţie (ΔH) şi reprezintă o măsură a căldurii produsă sau consumată în proces. Majoritatea reacţiilor chimice se desfăşoară la presiune constantă. în cazul animalelor.Baze teoretice ale chimiei Cl + 1e → Cl Cl → Cl1+ + 1e• reacţii redox intermoleculare. Din punct de vedere termochimic. Este. Componenţi anorganici ai materiei vii Manifestările metabolice ale organismelor vii sunt dependente de constituţia chimică a celulelor şi. Apa . Aspecte cinetice şi termochimice ale reacţiilor chimice Criteriul fizic de clasificare a reacţiilor chimice are în vedere aspectele cinetic şi termochimic al reacţiilor.→ S + 2eFenomenul redox este important pentru lumea vie. bioelemente şi biomolecule. Diferenţe între reacţiile redox intramoleculare.1. de proprietăţile constituenţilor. drept consecinţă a proprietăţilor sale speciale. implicit. 6. Aceste reacţii mai sunt denumite reacţii spobntane sau favorabile.2. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. de asemenea.metabolit universal Apa este cea mai abundentă biomoleculă din celule.3.+ 8H+ + 5e. reacţiile sunt exoterme (se petrec cu degajare de căldură) şi endoterme (se petrec cu absorbţie de căldură). energia considerată este energia calorică. în cazul plantelor) sau endogenă (din oxidarea compuşilor care conţin hidrogen – 29 .→ Mn2+ + 4H2O S2. Aspectul cinetic se referă la sensul reacţiilor chimice şi numărul de faze prezente în mediul de reacţie. când schimbul de electroni se face între atomi diferiţi din molecule diferite: 2KMnO4 + 5H2S + 3H2SO4 = K2SO4 + 2MnSO4 + 5S + 8H2O MnO4. După numărul de faze prezente în mediul de reacţie. Reacţiile ireversibile sunt reacţiile care se desfăşoară într-o singură direcţie. deoarece cele mai obişnuite reacţii de cuplare în sistemele biologice sunt reacţii de oxidoreducere. 2. Reacţiile chimice implică modificări energetice care înseamnă absorbţie sau eliberare de energie. Schimburile de căldură care au loc în cursul desfăşurării unor reacţii chimice respectă legea conservării energiei. Definiţi noţiunile de reacţie chimică reversibilă şi ireversibilă. de dismutaţie şi intermoleculare 3. 5. apa poate fi de provenienţă exogenă (din alimente. reacţiile chimice sunt reacţii omogene şi reacţii heterogene. Apa este un metabolit cu rol fundamental în funcţionarea organismelor vii. adică produşii de reacţie pot reacţiona pentru a produce reactanţii iniţiali. Din punct de vedere termodinamic. Reacţiile reversibile sunt acele reacţii care se desfăşoară în ambele direcţii. - 6. din organisme în întregul lor şi de pe Pământ. Tipuri de reacţii chimice cu transfer de protoni. Distribuţia elementelor în lumea vie este foarte diversă şi selectată de organisme pentru realizarea funcţiilor biologice. şi din sol. cel mai important component al lumii vii. După sensul reacţiilor chimice acestea pot fi reversibile şi ireversibile. Reacţiile chimice omogene se mai numesc reacţii într-o singură fază în timp ce reacţiile chimice heterogene se mai numesc reacţii în faze diferite.

care se datorează legăturilor de hidrogen ce se stabilesc între moleculele sale. 104 o5' δδ+ δ+ Fig. fără ca temperatura sa să crească sau să scadă foarte mult. plasmă etc. Apa are o constantă dielectrică mare. Căldura eliberată în unele reacţii implicate în căile metabolice ar denatura. în lipsa apei. compartimente separate prin membrane celulare cu permeabilitate selectivă. lipide. cum ar fi proteinele spre exemplu. determinând o distribuire inegală a lor. prin perii absorbanţi ai rădăcinilor. fluvii etc. 6. este de foarte mare importanţă biologică. prin aceea că este singura substanţă naturală care se află în cele trei stări de agregare. Această proprietate termică reprezintă un mecanism foarte eficient de răcire utilizat de organismele vii. deoarece atunci când apa se evaporă se eliberează o cantitate mare de energie. Molecula de apă este un dipol electric (figura 6. deoarece proprietăţile speciale ale apei fac din aceasta un mediu ideal. Fiecare moleculă de apă este capabilă să se asocieze prin legături de hidrogen cu alte patru molecule de apă vecine fapt ce explică marea coeziune a apei lichide. Preluarea substanţelor minerale din sol de către plante. lacuri. Această comportare este importantă din punct de vedere biologic. deoarece determină un efect osmotic care conduce la transportul acestor molecule. Importanţa apei pentru organismele vii este corelată cu particularităţile structurale ale moleculei sale. Astfel. Această biomoleculă este repartizată în organismele vii intracelular şi extracelular. esenţiale pentru funcţionarea normală a organismelor vii. nu se dizolvă în apă. oceane. cu forţe intramoleculare puternice. sânge. nr. deoarece le permite menţinerea unei temperaturi optime. adică să existe în stare de suspensie coloidală. cât şi faţă de compuşii covalenţi cu masă moleculară mică. şi anume cele care au zone încărcate electric. sunt transportate în stare de soluţii. Datorită caracterului electronegativ al oxigenului şi electropozitiv al hidrogenului. din cauza incidenţei mari a legăturilor de hidrogen. Este de menţionat că toate fluidele de transport din organismele animale (citoplasmă. care îi conferă proprietăţi unice în raport cu alţi solvenţi. Apa are proprietăţi termice unice. manifestă forţe de atracţie asupra moleculelor de apă. proprietate care favorizează disocierea în ioni. Anumite molecule mari. Aceasta este o proprietate crucială pentru organismele vii. mări. conducînd la formarea unui strat de apă pe suprafaţa lor. Căldura de vaporizare a apei este mare. Apa este unică. are loc prin intermediul soluţiilor în apă ale acestor nutrienţi. proteine).). în legătura covalentă dintre aceste două elemente. Capacitatea apei de a dizolva mai multe substanţe dacât oricare alt solvent.).) sunt pe bază de apă. proprietate care i-a conferit şi numele de solvent universal. sub formă coloidală. enzime sau acizi nucleici). Schema de reprezentare a moleculei de apă cu planurile de simetrie şi axa de rotaţie Prezenţa a două perechi de electroni neparticipanţi la atomul de oxigen conferă apei capacitatea de a se uni prin legături de hidrogen. care le determină sa fie dispersate. pentru funcţionarea normală. particulară pentru fiecare organism în parte. lichidă (apa din precipitaţii. electronii sunt atraşi de oxigen. reacţiile chimice implicate în procesele metabolice se desfăşoară în soluţii apoase. solidă (gheaţă. zăpadă) şi gazoasă (vapori). căldura specifică mare îi permite apei să primească sau să cedeze o cantitate mare de căldură. Toate substanţele cu rol biologic. Apa pură conduce slab electricitatea din cauza tendinţei reduse de a disocia în ioni: 30 . compuşi care disociază în apă. Se poate spune că apa acţionează în organismele vii ca un tampon de temperatură.Baze teoretice ale chimiei glucide.1. Proprietatea de dipol îi conferă moleculei de apă posibilitatea de a funcţiona ca un excelent solvent atât faţă de compuşii ionici. ceea ce ar conduce la pierderea unor funcţii biologice. De asemenea. unele macromolecule celulare (proteine. Unele dintre acestea.1.

Baze teoretice ale chimiei 2H2O H3O + HO În natură. oxizii bazici. gaze vulcanice. apa nu se găseşte în stare pură. Ea poate fi descompusă la temperaturi de peste 10000C sau cu ajutorul curentului electric: 2H2O = 2H2 + O2 Molecula de apă prezintă caracter amfoter comportându-se: • ca un acid faţă de bazele mai puternice decît ea H2O + NH3 NH4+ + HO• ca o bază faţă de acizii mai puternici decât ea H2O +HCl H3O+ + ClDin punct de vedere chimic. H2O + Cl2 = HCl + HClO HClO → HCl + [O] H2O + C = CO + H2 Apa reacţionează cu oxizii multor metale. atât liber (Soare.).1. În condiţii normale. fiind cel mai uşor dintre toate gazele (ρ = 0. cum ar fi de exemplu clorul şi carbonul (la temperaturi foarte ridicate). argintul nu reacţionează cu apa. Datorită masei sale moleculare mici. respectiv. 1975). inodor. Se găseşte în stare naturală.2. Hidrogenul este mai uşor de 14. unele metale se corodează. rezultând hidroxizi bazici: H2O + CaO = Ca(OH)2 H2O + Na2O = 2NaOH Din reacţia apei cu oxizii nemetalelor rezultă oxoacizi: H2O + SO2 = H2SO3 H2O + SO3 = H2SO4 6. Experimental. Caracterizare generală şi importanţa biologică a elementelor din sistemul periodic 6. cuprul. În prezenţa apei. astfel încât. Astfel. compuşi organici etc. În stare combinată. s-a demonstrat că apa este o combinaţie chimică foarte stabilă. Hidrogen Hidrogenul este primul element din sistemul periodic al elementelor.06952g/cm3). aurul. insipid. Puţin solubil în apă. la care se adaugă totalitatea sărurilor calciului şi magneziului cu unii acizi minerali (cloruri. dependente de natura metalului. comparativ cu celelalte substanţe gazoase. ci conţine diferite cantităţi de substanţe dizolvate.38 ori decât aerul. gaze naturale). dar procesul este accelerat de prezenţa oxigenului şi a dioxidului de carbon. conducând la obţinerea apei de clor şi. mercurul. hidrogenul este solubil în alcool şi benzen. Hidrogenul are conductibilitate termică şi conductibilitate electrică mari. care formează duritatea permanentă. Reacţia cu metalele alcaline este puternic exotermă şi se desfăşoară la temperatură obişnuită: 2H2O + 2Na = 2NaOH + H2 Reacţia cu metalele alcalino-pămîntoase are loc la temperaturi în jur de 100oC: 2H2O + Mg = Mg(OH)2 + H2 Apa reacţionează cu aluminiul după îndepărtarea stratului de oxid de de pe suprafaţa sa: 6H2O + 2Al = 2Al(OH)3 + 3H2 Apa în stare de vapori reacţionează cu ferul încălzit puternic. unele săruri etc. Apa reacţionează cu unele nemetale. apa reacţionează cu metalele în condiţii diferite. conducând la obţinerea oxidului feroferic: 4H2O + 3Fe = Fe3O4 + 4H2 Plumbul. stele.2. este absorbit în cantitate mare de metale (Fe. hidrogenul molecular este incolor. Pt). Se lichefiază la temperatura de + - 31 . hidrogenul reprezintă aproximativ 11% din scoarţa terestră (Chambers et Holliday. hidrogenul are cea mai mare putere de difuziune. a gazului de apă. nebuloase. care formează duritatea temporară. iar cele care conţin cantităţi mari de săruri (în special săruri de calciu şi magneziu) se numesc ape dure. la temperaturi înalte. Apele care conţin cantităţi mici de săruri se numesc ape moi. nemetalele. cât şi combinat (apă. Duritatea totală a unei ape este dată de totalitatea bicarbonaţilor de calciu şi magneziu dizolvaţi. oxizii acizi. apa este foarte reactivă şi participă la multe reacţii chimice cu metalele. sulfaţi).

11H). datorită caracterului bazic pronunţat al hidroxizilor lor. Reactivitatea acestor elemente este motivul pentru care ele se găsesc în natură sub formă de combinaţii şi numai rareori în stare liberă. şi la temperaturi de peste 550oC. elementele grupei au tendinţă accentuată de a ceda electronul. • compuşi interstiţiali cu metalele tranziţionale. de a ceda singurul său electron. metalele alcaline au cea mai accentuată tendinţă de a forma legături ionice. se formează prin reacţia cu elementele grupelor VIA (16) şi VIIA (17). adică prezintă luciu argintiu în tăietură proaspătă (cu excepţia Cs. Csalbastru) (Jurcă. pentru fiecare în parte. în cele mai multe cazuri. 31H) Ca urmare a structurii sale electronice (1s1). SiH4). hidrogenul manifestă tendinţele de a accepta un electron (H-). K-violet. şi anume protiul sau hidrogenul uşor (masa atomică=1. deuteriul sau hidrogenul greu (masa atomică=2. rezultând o soluţie de culoare albastră. iar la temperatura de -259. care este auriu). se formează cu metalele alcaline şi alcalino-pământoase. 0 şi +1. et Goldberg. la formarea de legături covalente. în sinteza amoniacului. C. maleabile. ductile. sodiul (Na). litiul (Li). potasiul (K). 6. CeH2. azotului şi oxigenului din substanţe organice etc. et al. 1984) Reactivitatea metalelor alcaline este foarte mare şi creşte de la litiu la franciu (cele mai reactive sunt cesiul şi franciul). când reacţia este foarte energică. Hidrogenul are. sunt moi. transformându-se într-o masă cristalizată în sistem hexagonal. cu formule care depind de metodele de preparare (TiH 1. Na-galben. bună conducătoare de electricitate. pentru a dobândi configuraţia gazului rar cel mai apropiat.. în hidrogenarea uleiurilor vegetale. Rb-roz.77 C. Hidrogenul reacţionează cu oxigenul numai în prezenţa catalizatorilor (Pt. trecînd în protonul H+.73. Hidrogenul are trei izotopi. Hidrogenul are importante aplicaţii practice în domeniul energetic (component al unor combustibili gazoşi). Determinarea calitativă a metalelor alcaline şi a combinaţiilor lor volatile se efectuează prin reacţia de coloraţie a flăcării incolore a unui bec de gaz (Li-roşu.. când reacţia se desfăşoară lent. Metalele alcaline se dizolvă în amoniac lichid la temperatura de -33oC. trecând în cationi monovalenţi. reacţia conduce la obţinerea amidei metalului alcalin implicat în reacţie: o o 32 . aproximativ 1% din vaporii metalelor alcaline conţin molecule diatomice. rubidiul (Rb). la temperaturi de 180-300oC. capacitatea de a reacţiona cu toate elementele.2. Elementele din această grupă au caracteristici tipice de metale. Compuşii săi binari sunt de patru tipuri (Dillard. Ca urmare hidrogenul prezintă trei stări de oxidare -1. H3O+. transparentă şi incoloră. cele mai mari din perioada căreia aparţin şi ca urmare prezintă temperaturi de topire şi fierbere scăzute (cu excepţia Li). nu au compoziţie stoechiometrică. în anumite condiţii. V. practic. ZrH1. 2Li + H2 → 2Li+H• hidruri cu caracter acid.R. La cald. 21H) şi tritiul sau hidrogenul supragreu (masa atomică=3. Grupa IA (1) Elementele din această grupă.E.2. în obţinerea metanolului prin hidrogenarea monoxidului de carbon. ceea ce înseamnă că participă. bune conducătoare de căldură şi electricitate.9. PrH2. cesiul (Cs) şi franciul (Fr). în care un proton este disponibil pentru transfer. care nu apare liber în reacţiile chimice (apare legat de specii care posedă perechi libere de electroni.7). raza atomică şi raza ionică a metalelor alcaline sunt. H2 + I2 → 2HI • compuşi covalenţi cu caracter indiferent (CH4. care. D. Peste punctul de fierbere. la îndepărtarea sulfului. Grupa metalelor alcaline este o grupă omogenă din punct de vedere al proprietăţilor fizice şi chimice. NH4+) şi de a participa la legături covalente. pentru a realiza configuraţia stabilă de dublet a heliului.23 C se solidifică. se numesc metale alcaline.Baze teoretice ale chimiei -252.8. Pd). AsH3. Configuraţia generală a ultimului strat electronic este ns1 şi ca urmare. Volumul atomic. Dintre toate elementele sistemului periodic. 1978) şi se corelează cu electronegativitatea elementelor: • hidrurile ionice conţin în reţea ioni hidrură (H-) şi ioni metalici.

Absorbţia sodiului în intestinul subţire joacă un rol important în absorbţia clorului. glucozei şi apei. este implicat în transportul. participând la absorbţia apei prin rădăcini. calciu (Ca). Rubidiul şi cesiul. cesiul şi franciul în fiole de sticlă vidate. potasiul participă la reglarea potenţialului de membrană şi a pH-ului celular. Potasiul este principalul cation din lichidul intracelular. Ca urmare. Litiul nu se găseşte în mod normal în organismele vii. Sodiul şi potasiul se oxidează în aer mai rapid decât litiul. ceea ce conduce la reducerea intensităţii procesului de transpiraţie. Elementele grupei a II-a. Sărurile de litiu sunt utilizate în psihiatrie pentru tratarea depresiei maniace. ce conduce la obţinerea de hidroxizi alcalini puternici şi respectiv alcoxizi. În organismele multicelulare. Sodiul este determinant primar al volumului lichidului extracelular. echilibrele acido . stimulează fotosinteza şi reglează permeabilitatea membranelor citoplasmatice. deoarece oxizii şi hidroxizii reprezentanţilor caracteristici ai acestei grupe au o comportare intermediară între cei ai metalelor alcaline şi ai aluminiului. 6. Grupa IIA (2) Grupa a doua din sistemul periodic este alcătuită din elemente care se mai numesc elemente alcalino-pământoase. împreună cu anionii de clor. în general. RbO2. Rolul fiziologic principal al potasiului în organismele vegetale este de osmoreglator. cu o abundenţă naturală mai scăzută. Potasiul este activator al multor enzime. bariu (Ba) şi radiu (Ra). De asemenea. sub formă de săruri anorganice localizate în organele tinere şi în ţesuturile de susţinere ale plantelor mature (Zamfirache. precum şi în biosinteza substanţelor proteice. Potasiul este elementul care se găseşte în cantitatea cea mai mare în plante.Baze teoretice ale chimiei 2Na + 2NH3 = 2NaNH2 + H2 Metalele din grupa IA (1) a sistemului periodic reacţionează cu hidrogenul.2. rezultând hidruri: 2Na + H2 = 2NaH Reacţia metalelor alcaline cu apa sau alcoolii este o reacţie energică (reacţia creşte în violenţă odată cu coborârea în grupă). În reacţia cu oxigenul. Un număr de mecanisme fiziologice care reglează volumul şi presiunea sângelui funcţionează în sensul ajustării conţinutului de sodiu prin bioreceptori din sistemul circulator. pompa ionică Na/K este cel mai important mecanism pentru controlul potenţialului electrochimic. Din punct de vedere fiziologic sodiul intervine în: creşterea presiunii osmotice a sucului vacuolar.3. în cantităţi mici sub formă de săruri anorganice (cloruri. stimularea absorbţiei ionilor de potasiu la unele plante. nu au fost găsite în sistemele biologice. sodiul este cel mai răspândit cation din lichidul extracelular. prezente în plasma celulară şi în electroliţi. În organismul uman. Se găseşte în cantităţi mici în lichidul extracelular şi în plasma sanguină. citraţi. depozitarea şi biosinteza glucidelor. aminoacizilor. magneziu (Mg). CsO2) Ionii metalelor alcaline sunt foarte importanţi pentru funcţionarea normală a sistemelor biologice. în general. 2005). la cald. carbonaţi. 1974). toxic pentru organismele vii. stimulează biosinteza proteinelor şi activitatea unor enzime (fosfoenolpiruvat). Na2O). datorită efectului său asupra balanţei hidrice. Este motivul pentru care litiul. metalele alcaline conduc la obţinerea de oxizi (Li2O.bazic şi osmotic din organismul uman. Controlul fin al potenţialului membranelor celulare este important pentru multe funcţii importante ale organismului. Sodiul se găseşte în organismele vegetale. transportul dioxidului de carbon. tartraţi) care se acumulează în apoplast. sulfaţi. fosfaţi) şi organice (oxalaţi. inclusiv al volumului sângelui. Aceste două elemente sunt considerate moderat toxice Franciul este un element radioactiv. iar rubidiul. reprezentantul unei grupe de oxizi cunoscuţi sub denumirea de „pământuri” (Albu et Brezeanu. sodiul şi potasiul se păstrează sub parafină sau petrol. vacuole şi citoplasmă. stimularea creşterii. Indispensabil pentru viaţa plantelor. peroxizi (Na2O2) şi superoxizi (KO2. în cantităţi mici. au 2 33 . Din punct de vedere biologic. iar rubidiul şi cesiul iau foc. beriliu (Be). Ele sunt. stronţiu (Sr). cele mai importante elemente dintre matalele alcaline sunt sodiul şi potasiul. cationii de sodiu menţin în limite normale balanţa hidrică.

magneziul activează procesele de formare ale organelor de rezervă. precum şi a pompei ionice Mg/Ca. beriliul este un element toxic. pentru a dobândi configuraţia stabilă de gaz rar. beriliul este foarte greu accesibil sistemelor biologice. Este necesar. precum calciul şi potasiul. Toate elementele alcalino-pământoase au starea de oxidare +2. 2 34 . cum ar fi insulina. necesită prezenţa magneziului pentru biosinteză. Activitatea unor enzime şi sisteme enzimatice este dependentă de prezenţa magneziului. cu nemetalele: M + X2 = MX2 (X-halogen) 2M + O2 = 2MO (în cazul Ba. Astfel de reacţii sunt cele din metabolismele glucidic. Magneziul şi calciul sunt elemente foarte răspândite. cu degajare de hidrogen. precum şi temperaturile de topire şi de fierbere. rezultând hidroxizii corespunzători. care participă la multe reacţii de sinteză. printre care sinteza acizilor nucleici şi sinteza proteinelor. Ba în galben-berzui) Elementele alcalino-pământoase sunt foarte reactive. stronţiul şi bariul reacţionează cu apa. contracţia musculară şi ritmul cardiac. Magneziul este implicat în transportul activ al ionilor. fiecare la altă temperatură. Elementele acestei grupe au tendinţa accentuată de a ceda cei doi electroni de pe ultimul strat electronic. Calciul este extrem de important pentru organismele animale reprezentând un element structural major în ţesutul dinamic osos. la rece. transmiterea impulsurilor nervoase. esenţiale pentru organismele vii. ceea ce le face extrem de reactive şi de aceea doar beriliul şi magneziul se pot păstra în aer. în lichidul cefalo-rahidian etc.Baze teoretice ale chimiei electroni în stratul de valenţă şi configuraţia electronică ns . cochiliile scoicilor sau membranele celulare. În cazul organismelor vegetale. smalţul dinţilor. rezultă BaO2) M + S = MS 3M + N2 = M3X2 6M + P4 = 2M3P2 M + 2C = MC2 (în cazul Be. prin membranele celulare şi ca urmare. care nu respectă tendinţa de variaţie continuă a proprietăţilor). elementele grupei a doua nu se găsesc în natură în stare liberă. pentru activitatea optimă a unor proteine şi enzime. Elementele alcalino-pământoase sunt argintii în stare neoxidată (cu excepţia beriliului). celelalte elemente din grupă se păstrează doar sub ulei de parafină sau petrol. sunt superioare metalelor alcaline şi scad in grupă (excepţie face magneziul. În general. Magneziul joacă un rol important în structura şi funcţionarea organismului uman. intră în structura clorofilei. menţinerea presiunii sanguine. Sărurile volatile ale metalelor alcalino-pământoase colorează flacăra incoloră a unui bec de gaz (Ca în roşu-cărămiziu. Conductibilitatea electrică a cestor elemente este redusă. Spencer et al. Calciul. există sub formă de complex cu magneziul (MgATP). iar beriliul şi magneziul participă la această reacţie la cald. Sr în roşu-carmin. fiind prezent în sistemul osos. fiind implicat în mai mult de trei sute de reacţii metabolice esenţiale (Shils. lipidic şi proteic. M + 2H2O = M(OH)2 + H2 Metalele alcalino-pământoase se combină. rezultă Be2C) Din cauza solubilităţii sale extrem de scăzute. este activator al unor enzime. este implicat în reglarea pH-ului celular. din punct de vedere fiziologic. 1994). care sunt baze puternice. molecula care furnizează energie pentru cele mai multe procese metabolice.. în plasma sanguină. ATP-ul. Acest element are rol structural. Datorită reactivităţii mari. în conducerea impulsurilor nervoase. Concentraţia sa în sânge şi lichidele extracelulare trebuie menţinută între anumite limite. sunt mai dure decât elementele alcaline şi prezintă densităţi mai mari decât ale acestora. în membrane celulare şi în cromozomi. 1999. Calciul controlează activitatea musculară. şi reprezintă un factor important în activarea factorilor de coagulare a sângelui. de asemenea. De asemenea glutationul. secreţia de hormoni. Energiile de ionizare. pentru funcţionarea normală a organismului. cedând cei doi electroni de valenţă şi formând compuşi ionici care conţin cationi de forma M2+ (M-simbolizare generală a unui metal). antioxidant important. în ţesutul muscular.

conducând la obţinerea de oxizi care funcţionează uneori ca o peliculă protectoare (Cr. Ag. toxici pentru organismele vii. compuşii lor fiind utilizaţi în medicină. şi au configuraţia electronică a stratului de valenţă (n-1)d1÷10ns2. primele elemente ale fiecărei serii formează mai uşor compuşi stabili comparativ cu ultimele elemente. prezintă luciu metalic şi duritate superioară metalelor din grupele principale. în raport de 3/1).Baze teoretice ale chimiei Funcţiile calciului în plante sunt legate de relaţia dintre factorii de mediu şi creşterea şi dezvoltarea acestora. Tranziţionalele de tip d sunt dispuse în patru serii. catalizatori sau medicamente. care prezintă numeroase particularităţi. În aceste combinaţii. deoarece reprezintă structuri ideale pentru stocarea oxigenului. Majoritatea elementelor tranziţionale prezintă mai multe stări de valenţă. Metalele tranziţionale reacţionează cu nemetalele. are izotopii radioactivi. ceea ce permite împărţirea lor în metale tranziţionale d şi metale tranziţionale f. care au substraturile d şi s complet ocupate cu electroni. Calciul are efect stimulator asupra proceselor biosintetice de la nivelul mitocondriilor (Carnieri. IB (11) şi IIB (12) situate între grupele IIA (2) şi IIIA (13). Pd) nu reacţionează cu oxigenul. Compuşii coordinativi sunt importanţi din punct de vedere biologic. 6. Unele dintre elementele tranziţionale reacţionează cu oxigenul. E.4. Ni. iar alteori acţionează continuu (Fe). aur (Au are +I şi +III). În general. Elementele tranziţionale f formează două serii de câte 14 elemente numite lantanide şi respectiv. Oxizii şi hidroxizii metalelor tranziţionale au caracter bazic în stări de oxidare mici. funcţionează ca elemente divalente. caracter amfoter în stări de oxidare medii şi caracter acid în stări de oxidare superioare. are rol de activator al unor enzime şi sisteme enzimatice. urmat de cupru).G. Se caracterizează prin prezenţa orbitalilor d sau f. 35 . care sunt combinaţii complexe stabile. Compuşii ionici ai metalelor tranziţionale au proprietăţi paramagnetice (prezintă magnetizaţie proporţională şi de acelaşi sens cu intensitatea câmpului magnetic în care se află). în care ionii metalelor tranziţionale sunt înconjuraţi de un anumit număr de molecule sau ioni care se numesc liganzi. VIIIB (8). Stronţiul şi bariul nu se întâlnesc în sistemele biologice. et al.2. parţial ocupaţi cu electroni. sunt bune conducătoare de căldură şi electricitate (cel mai bun conducător termic şi electric este argintul. rezultând compuşi ionici. VIIIB (9). Elementele tranziţionale sunt metale tipice. VIIB (10). au temperaturi de fierbere şi de topire mari. Metalele tranziţionale din grupa IIB (12) zinc (Zn). 1987). Radiul este un element rar. mercur (Hg). VIB (6). conducând la fărâmiţarea metalului. VIIB (7). care sunt mai puţin reactive. Cu excepţia elementelor din grupa IB (11). argint (Ag are +I şi mai rar +II). actinide. Co). cupru (Cu are +I şi +II). Elementele tranziţionale formează compuşi de coordinaţie. are rol important în osmoreglare etc. Metale tranziţionale Metalele tranziţionale alcătuiesc grupele IIIB (3). cum ar fi apa regală (amestec de acizi clorhidric şi azotic concentraţi. Reactivitatea chimică a metalelor tranziţionale variază semnificativ. cationii sunt de multe ori ioni complecşi. cadmiu (Cd). IVB (4). Pt. fiind atacate numai de agenţi oxidanţi puternici. agenţi de transfer ai electronilor.. VB (5). valoarea maximă a stării de oxidare a elementelor tranziţionale este dată de numărul grupei din care fac parte (notaţia cu cifre romane). Metalele nobile (Au. Mulţi dintre compuşii de acest tip sunt coloraţi datorită posibilităţilor de tranziţie a electronilor d care determină capacitatea de a absorbi în spectrul vizibil la anumite lungimi de undă. Configuraţia ultimului strat electronic este (n-2)f1÷14(n-1)d1ns2.

În organismul uman. (Zamfirache. xantinoxidaza. cuprul şi fierul activează biosinteza clorofilei. de asemenea. care este implicată în metabolismul aminoacizilor cu sulf. Fierul participă la oxidarea carbohidraţilor. Organismul uman utilizează cromul. evidenţiem rolul unora dintre ele în organismele vii. iar ribonucleotid reductaza este implicată în sinteza ADN-ului. nitrogenaza. de biosinteză a clorofilei şi pigmenţilor carotenoidici. Titanul se pare că are efecte benefice minore în organismele vegetale. 1978). intră în structura unor enzime şi proteine complexe. precum şi în cel de biosinteză a clorofilei la algele verzi unicelulare (Meisch. utili în procesele oxidoreducătoare. enzime şi sisteme enzimatice (Fairbanks. participă la transportul (prin intermediul hemoglobinei) şi stocarea (în molecule numite mioglobină) oxigenului în sângele şi ţesuturile mamiferelor. 1985). Pentru plante. Manganul are rol de cofactor al multor enzime implicate în metabolismul organismelor vegetale. sporirea efectelor insulinei (Vincent. proteinelor şi lipidelor prin intermediul citocromilor (specii alcătuite dintr-un complex cu fier. cu rol important în îndepărtarea unor specii reactive de oxigen. De asemenea. şi aldehidoxidaza. Beard et Dawson. împreună cu zincul. şi o proteină) din calea transportoare de electroni. xantinoxidaza). care catalizează scindarea nucleotidelor şi care contribuie la capacitatea antioxidantă a sîngelui. molibdenul este cofactor pentru trei enzime: sulfitoxidaza. Se sugerează. ca ultramicroelement. Cromul este un element care are influenţe benefice în cantităţi extrem de mici.Baze teoretice ale chimiei Considerând elementele tranziţionale în ordinea din tabelul periodic. cât şi al animalelor. datorită capacităţii lor de a trece reversibil dintr-o stare de oxidare în alta. posibilitatea ca vanadiul să înlocuiască molibdenul în procesul de fixare a azotului pe cale microbiologică (Singht et al. Molibdenul este un microelement care funcţionează drept cofactor pentru enzime care catalizează transformări chimice importante. Astfel. manganul are rol important în anumite procese fiziologice. 1997). 2005). deficienţa în vanadiu conduce la încetinirea procesului de creştere. de asemenea. În cazul organismelor animale. In plante. drept stimulator al activităţii miocardului şi creşterii masei musculare în general. molibdenul este un ultramicroelement util. drept constituent al unor enzime şi activator al altora. 36 . care poate să apară în sistemele biologice în mai multe stări de oxidare. aminoacizilor şi colesterolului (Nielsen. 1999). atât animalelor. Benzschawel. 2000). catalaza şi peroxidaza sunt enzime Fe-dependente. vanadiul este implicat în dezvoltarea oaselor. precum şi la deteriorarea procesului de reproducere. enzime cu rol important în metabolismul carbohidraţilor. În organismul uman este component esenţial a sute de proteine complexe. a cărei structură nu este deocamdată cunoscută. o formă biologic activă a cromului. cu rol în metabolismul medicamentelor şi toxinelor (Beedham.. Manganul. Fierul este activator unor enzime şi. fiind implicat în metabolismul glucozei. De exemplu. superoxid dismutaza Mn-dependentă este principala enzimă antioxidantă din mitocondrii. participă la reacţiile de oxido-reducere. participă la intensificarea procesului respirator etc. fierul este absorbit sub formă de ioni (Fe2+ sau Fe3+). 2002). determină. favorizează acumularea azotului în nodozităţile radiculare de la plantele leguminoese. cunoscut ca element care influenţează pozitiv procesul de fotosinteză şi. La plante. Fierul este un micronutrient cu rol major in celulele organismelor vii. atât în cazul plantelor. Este implicat în biosintezele clorofilei şi pigmenţilor carotenoidici şi în procesele de fotosinteză şi de fixare a azotului. cât şi plantelor. precum şi acumularea proteinelor în frunze. Lipsa sau slaba aprovizionare a plantei cu mangan are drept consecinţă diminuarea rezistenţei rădăcinilor la infecţii patogene (Marschner. 1969). 1999. literatura de specialitate menţionează implicarea vanadiului în procesele de creştere. odată cu creşterea conţinutului de glucoză din sânge. La anumite specii. Vanadiul este un microelement important pentru unele specii animale şi vegetale. Este. este un microelement important şi util. ca urmare. cele mai vulnerabile organite celulare la stresul oxidativ. În cazul organismelor animale. În cazul organismului uman. în special drept cofactor enzimatic (nitratreductaza. denumit hem. de asemenea.

şi implicit. Zn-Cu superoxiddismutaza). enolaza. vitamina B12. de asemenea. De asemenea. în biosinteza triptofanului şi acidului indolilacetic 37 . arginaza etc. Alături de vitamina C. în special în cazul leguminoaselor. mulţi oameni de ştiinţă consideră nichelul un micronutrient indispensabil sănătăţii omului. Este cunoscut. La om. cum ar fi insulina sau hormoni gonadotropi hipofizari. De asemenea. rolul său stimulator în procesele de creştere la orz şi tomate ( Burzo et al. aminopeptidaza. intră în structura cobalaminei. esenţială pentru metabolismul carbohidraţilor. În cazul plantelor. hexokinaza etc. dopamin-hidroxilaza. Cuprul participă la funcţionarea normală a organismelor vii. ARN-polimeraza. aldolaza). lactatdehidrogenaza. Cercetări recente evidenţiază faptul că acest element este asociat cu metabolismul lipidic şi este implicat în mecanismele protective împotriva cancerului. Este bioconstituent al unor metaloenzime (carboxipeptidaza. Zincul este un element indispensabil pentru plante. menţine elasticitatea vaselor de sânge şi pielii şi. cu rol activator al unor alte enzime (arginaza. 1996). participă la producerea de substanţe care reglează presiunea sanguină şi pulsul. cum ar fi proteinele de transport (ceruloplasmina sau Cu-albumina). lizil-oxidaza. de asemenea. o protejează de degradarea timpurie.). fiind un metal cheie în activitatea unor enzime. precum şi datorită abilităţii sale de a accepta şi ceda cu uşurinţă electroni (Linder et Hazegh-Azam. prin întărirea sistemului imunitar (Gissen. glutamatdehidrogenaza. 1982).Baze teoretice ale chimiei Cobaltul este un microelement esenţial pentru multe specii animale şi vegetale.. nichelul este component al unor enzime. deoarece are efecte benefice asupra funcţionării ficatului şi rinichilor.003%. cobaltul este necesar formării fixatoare de azot atmosferic şi. Este cofactor al unor enzime (carbonic anhidraza. precum şi în menţinerea sănătăţii cardiovasculare. de asemenea. catalaza. 1994). ca urmare a faptului că este component al Cu-Zn superoxid dismutazei şi ceruloplasminei. în formă disponibilă din punct de vedere biologic. El. acest element este implicat în activitatea fotosintetică a plantelor. intră în structura unor enzime (ascorbat oxidaza) şi stimulează activitatea altora (polifenoloxidaza). precum şi cofactor. deoarece un număr de reacţii esenţiale pentru funcţionarea normală a creierului şi sistemului nervos sunt catalizate de enzime cupru-dependente. enolaza. 1999). superoxid dismutaza. tirozinaza. cobaltul sunt importante pentru funcţionarea normală a celulelor. De asemenea. vitamină care este un complex de coordinare al cobaltului. Ca şi manganul. precum şi asupra sistemelor osos şi nervos. în plus. fosfataza alcalină. Cuprul îndeplineşte funcţii antioxidante în diferite ţesuturi şi fluide. precum şi de stimulator al activităţii altora (peroxidaza. Pentru plantele stimulator al creşterii nodozităţilor radiculare sub formă ionică sau (Zamfirache. superioare. cuprul este legat într-o varietate de proteine cu funcţii metabolice specifice. unde concentraţia normală de zinc este de 0. În cazul organismelor animale. 1996). Zincul este un microelement esenţial pentru organismele vii. lipidelor şi proteinelor. în care ionul metalic este înconjurat de un ligand cu şase atomi donori (Cojocaru. izomeraza. unde există ca microelement sub forma ionilor cuproşi şi cuprici. Cuprul participă la funcţionarea mecanismelor de protecţie a organismelor animale de efectele dăunătoare ale unor substanţe chimice. stimulează metabolismul animal şi vegetal. În cazul organismelor vegetale. Vitamina B12. şobolani) supuse unei diete lipsite de nichel au evidenţiat faptul că acestea prezintă probleme de sănătate. alcooldehidrogenaza. în funcţionarea sistemului nervos central. fosfataza alcalină. ADN-polimeraza . în sensul de “efector metabolic”.). cum ar fi ureaza sau hidrogenaza. Cercetări efectuate pe anumite animale (pui de găină. proteinele de depozitare (metalotioneinele) sau metaloenzimele care conţin cupru (cuproenzime. iar excesul activează declanşarea bolii canceroase. oxalacetatdecarboxilaza. 2005). în special legate de proasta funcţionare a ficatului. previn deteriorarea nervilor prin contribuţia la formarea tecii protective a acestora etc. este un element cu rol catalitic în procesele de oxidoreducere. participă de chelaţi la intensificarea activităţii unor enzime specifice nodozităţilor Nichelul este un microelement care.. Este important. cum ar fi citocrom oxidaza. susţin vitamina C în îndeplinirea rolului său. intervine în biosinteza clorofilei pe care. cobaltul este un element indispensabil datorită rolului său de (Milică et al. carenţa acestui element favorizează apariţia şi dezvoltarea TBC-ului. intervine în acţiunea unor hormoni.

în general. Caracterul oxizilor variază în grupă. taliu (Tl). trioxizii de aluminiu şi galiu (Al2O3. proteic. elementele grupei prezintă în combinaţiile lor (în special halogenate şi oxigenate) valenţa maximă. Formarea cationilor trivalenţi (E3+) necesită o energie de ionizare mare. borul prezentând caracter de nemetal asemănător siliciului. galiul şi indiul se dizolvă în acizi diluaţi.Baze teoretice ale chimiei (auxină). caracterul metalic creşte de sus în jos. Toate elementele grupei reacţionează energic cu moleculele de halogeni (X2). este implicată în glicoliză (Mukund et Adams. Tl2O. conducând la obţinerea de halogenuri trivalente (excepţie TlX): 2M + 3X2 = 2MX3 Taliul poate funcţiona şi ca element monovalent formînd TlX. In2O. Aceste enzime. care pot funcţiona în unii compusi şi cu valenta unu (InCl. trei. astfel încât trioxidul de bor prezintă caracter acid (B2O3). O proprietate interesantă a galiului este temperatura sa de topire forte scăzută (29. 1995). Aluminiul. Studii experimentale recente evidenţiază rolul acestui element în metabolismul unui organism marin care trăieşte într-un mediu tipic. care au drept cofactor wolframul. Cadmiul nu este cunoscut. protector. Metalele din grupa prezintă luciu caracteristic. indiul şi taliul au puncte de topire inferioare aluminiului şi greutăţi specifice superioare acestuia. bor (B). Ga2O3) prezintă caracter amfoter. Reactivitatea elementelor din această grupă este mai scăzută. al acizilor nucleici. din cauză că numărul de electroni de pe stratul de valenţă este mai mare. galiu (Ga). aluminiu (Al). Este vorba de studiul unei anhidraze carbonice Cd-dependente (Lane et Morel. In mod constant. În privinţa borului. TlCl). În plus. acesta formează cu oxigenul combinaţii covalente.5. rezultând soluţii care conţin ioni metalici trivalenţi. Galiul.2. ca având funcţii biologice. La temperaturi ridicate reacţia este energică: 4M + 3O2 = 2M2O3 Încălzit la roşu. 6. 2M + 6H+ = 2M3+ + 3H2 Taliul este singurul metal din grupă care se găseşte sub formă de ioni monovalenţi în soluţiile acide. cu excepţia indiului şi taliului. sărac în zinc (Thalassiosira weissflogii).8oC). deoarece este utilizat de un număr mic de enzime care fac parte din familia aldehidferedoxin-oxidoreductază (Kletzin et Adams. comparativ cu elementele din primele două grupe principale. Comportarea sa în raport cu oxigenul din aer este dependentă de cristalinitatea probei. 1996). taliul formează un oxid toxic (Tl2O) în care metalul este monovalent. trioxidul de indiu (In2O3) prezintă caracter bazic. 2005). enzimă care aparţine acestei famili. indiu (In). au pe ultimul strat 3 electroni. Aluminiul şi galiul reacţionează cu hidroxizii alcalini în soluţii apoase formînd anioni hidroxilici complecşi: 2M + 2OH. Este motivul pentru care borul funcţionează tricovalent prin hibridizare de tip sp2. în reglarea metabolismelor glucidic. În grupă.+ 3H2 Aluminiul este singurul element din grupă care reacţionează la temperatură ridicată cu azotul. iar trioxidul de taliu (Tl2O3) prezintă caracter puternic bazic. acoperindu-se cu un strat subţire. cercetări recente consideră că gliceraldehid-3-fosfatferedoxin-oxidoreductaza. rezultând nitrură de aluminiu: 2Al + N2 = 2AlN 38 . conductibilitate electrică şi conductibilitate termică. cu configuraţia electronică generală ns 2np1. precum şi în procesele pe care le implică fixarea azotului la plantele leguminoase (Zamfirache. Wolframul (tungsten) are rol biologic limitat. dimensiunile particulelor.+ 6H2O = 2M(OH)4. catalizează interconversia aldehidelor la carboxilaţi. temperatură şi puritate. Metalele din grupă (M) reacţionează cu oxigenul din aer. de oxid. În privinţa proprietăţilor fizice există deosebiri între elementele grupei. 2000). Grupa IIIA (13) Elementele din această grupă. prin participarea unui orbital 2p vacant. Elementul bor mai poate funcţiona şi în stare de hibridizare sp3. al unor vitamine.

tirozinază). a principalelor procese fiziologice legate de utilizarea de către plante a acestor elemente..2. deoarece prezenţa sa este asociată cu o bună funcţionare a sistemului osos. este implicat în reducerea toxicităţii altor elemente minerale (P sau Cu). până la staniu şi plumb. care sunt toxici pentru plante. În organismele animale şi în special în organismul uman. băuturi. Cl2). Similar cu grupa 13 (IIIA). acizilor nucleici clorofilei. având rol de acceptori de electroni. borul este necesar în cantităţi mici. Aluminiul. Odată cu creşterea numărului atomic. Prin alimente.se întâlneşte numai în două carburi metalice. în mică măsură. siliciu (Si). Grupa IVA (14) Elementele din această grupă. În cantitate mare. sunt borul şi. intervine în modificarea raportului monoglucide/diglucide în favoarea monoglucidelor. nemetal tipic. organismul uman este expus continuu acţiunii acestui element. a cărui configuraţie electronică este ns2np2. La elementele cu număr atomic mare se accentuează tendinţa de a forma cationi. Starea de oxidare maximă este IV şi se manifestă în combinaţiile halogenate (EX4) şi în oxizii superiori cum ar fi CO 2 sau SiO2. germaniu (Ge). efectele sale benefice fiind de ordin secundar. datorită capacităţii sale de a hibridiza sp2 şi sp. în cazul unor compuşi ai germaniului şi siliciului (H3SiO4). P. urmat de siliciu în stare hibridizată (în special în compuşii săi cu oxigenul). precum şi în acumularea auxinelor libere. [Pb(OH)6]2-. De asemenea. care se deosebeşte de celelalte elemente ale grupei prin compuşii pe care îi formează. până la 6 în cazul unor ioni complecşi ai staniului. cantitatea de aluminiu este redusă. În cazul plantelor superioare. Borul este un microelement necesar tuturor plantelor. staniu (Sn) şi plumb (Pb) au 4 electroni pe ultimul strat. deoarece este implicat în fixarea ionilor de calciu. fără rol important în chimia carbonului (Be2C şi Al4C3). Creşterea caracterului metalic se manifestă prin modificarea stabilităţii hidrurilor. alterează bariera membranară care reglează schimburile între sistemul nervos central şi sistemul circulator periferic (Banks. Carbonul este singurul element din grupă care poate forma legături duble sau triple. în cazul unor compuşi ai carbonului (H2CO3). Ca) şi diminuarea absorbţiei altora (S. în stimularea activităţii unor enzime (invertază. dar cel mai pronunţat se manifestă la carbon în stare hibridizată (mai importante sunt covalenţele cu el însuşi şi cu hidrogenul).Baze teoretice ale chimiei Elementele grupei. mangan. magneziu şi fosfor. cu excepţia carbonului.6. implicit. 6. Borul inhibă. Elementele grupei pot realiza legături coordinative. Cationul C 4+ este foarte instabil. zinc şi. prezenţa borului este legată de funcţionarea normală a metabolismului animal. Elementele grupei au tendinţa de a forma covalenţe. deoarece perturbă absorbţia ionilor de calciu. considerate semimetale. Are rol important în biosinteza glucidelor. magneziu. Numărul maxim de coordinaţie al elementelor faţă de oxigen creşte de la 3. cresc razele atomice şi ionice ale elementelor precum şi densitatea. proteinelor. formarea compuşilor fenolici. elemente cu caracter metalic. prin prezenţa sa în cantităţi mici. Aluminiul este cel mai abundent ion metalic din biosferă. 39 . odată cu creşterea numărului atomic. Efecte pozitive asupra creşterii sunt semnalate la speciile cu toleranţă ridicată la aluminiu. legarea fructelor şi formarea seminţelor. în creşterea rezistenţei plantelor la secetă şi ger. Se găseşte în plantele superioare sub formă de compuşi ai acidului boric şi complecşi organoborici. De asemenea. precum şi înflorirea. la siliciu şi germaniu. produse farmaceutice etc. 1989). aluminiul. borul influenţează permeabilitatea membranelor plasmatice şi este implicat în transportul glucidelor. în fixarea azotului. carbon (C). şi în această grupă. În cele mai multe organisme vegetale. în intensificarea absorbţiei unor elemente (K. pectinază. la 4. importante din punct de vedere biologic. este toxic pentru plante. considerat o neurotoxină. Aluminiul este de interes în metabolismul criptogamelor. caracterul metalic creşte de la carbon. Se pare că acest element nu are efecte benefice asupra organismelor animale. iar anionul C4. Acceptarea de electroni pentru realizarea configuraţiei stabile este posibilă din punct de vedere energetic pentru elementele acestei grupe. punctul de fierbere. punctul de topire. Prezenţa borului în organismele vegetale favorizează procesele de respiraţie şi fotosinteză.şi plumbului. Mg. precum şi a creierului (îmbunătăţirea performanţelor legate de atenţie şi memoria de scurtă durată). stimulează activitatea unor enzime etc. [Sn(OH)6]2. care are valoarea cea mai mare în cazul hidrocarburilor.

7. Staniul este implicat ca microelement în funcţionarea normală a unui număr restrâns de organisme animale. care se găsesc în patru rezervoare majore interconectate: atmosfera. În cantităţi mici. hidro-ecosfera şi litosfera. biosfera terestră. Dioxidul de plumb (PbO 2.5 x 10 11t în dioxidul de carbon atmosferic. În reacţie cu hidrogenul. proprietate întâlnită şi în cazul germaniului (acid foarte slab). Circulaţia complexă a carbonului între aceste rezervoare este un ciclu biogeochimic. iar în straturile superioare ale mărilor şi oceanelor.Baze teoretice ale chimiei Fiind nemetale. iar monoxidul de staniu (SnO. geologică şi biologică. 6. Este important pentru organismele animale. deoarece intră în constituţia oaselor. părului. efectele sale pozitive asupra cancerului şi artritei (Asai. putând exista în soluţie numai cationi Sb3+ şi Bi3+. este esenţial pentru toate sistemele vii. numai în cazul unor derivaţi halogenaţi de forma EX5 (E = element). stare de oxidare II+) are caracter bazic. Acţiunea sa este legată de reducerea transpiraţiei cuticulare. Atomii elementelor din această grupă nu formează combinaţii ionice. Elementele grupei reacţionează. carbonul şi siliciul pot forma acizi. Elementele grupei au rol biologic important. în anumite condiţii. deoarece repulsia datorată electronilor atomilor 40 . bismut (Bi). precum şi protecţia organismelor de radiaţiile UV. rezultând tetrahalogenuri (în cazul plumbului rezultă PbX2): M + 2X2 = MX4 În aer sau în oxigen. în general. El este un metal toxic ce poate distruge conexiunile nervoase. Acest element este prezent în natură sub formă de combinaţii anorganice şi organice. stibiu (Sb). Carbonul. stare de oxidare IV+) are caracter acid. Germaniul este un microelement implicat în eliminarea şi neutralizarea substanţelor toxice. Plumbul are acţiune inhibitoare asupra unor enzime implicate în biosinteza hemului(α-aminolevulinat dehidrataza şi ferochelataza) determinând apariţia anemiei. Ultimul strat conţine cinci electroni. siliciul este esenţial din punct de vedere fiziologic şi metabolic. în anumite condiţii. rezultă oxizi: 2M + O2 = 2MO M + O2 = MO2 În cazul staniului. având configuraţia ns2np3. de intensificarea procesului de fotosinteză etc. arsen (As). siliciul este implicat în desfăşurarea normală a reacţiilor implicate în metabolismul vegetal. unghiilor etc. rolul de a reduce efectele negative ale aluminiului. cum ar fi metalele grele şi radicalii liberi. de stimularea proceselor de germinaţie şi creştere pe substrate saline. Starea de oxidare maximă este V+ şi se manifestă rar. de 420 x 10 11t (Öpik. de asemenea. unul dintre cele mai răspândite elemente din natură. de creşterea rezistenţei pasive a plantelor la agenţi patogeni. manifestarea tendinţei de a forma ioni negativi. datorat numărului mare de straturi electronice.2. care se datorează unor procese active de natură chimică. în particular. cu halogenii. Rezervele enorme de carbon sunt estimate a fi de 7. Cercetări la nivel molecular au evidenţiat rolul acestui element de stimulator al sistemului imunitar şi. stare de oxidare IV+) are caracter slab acid. fizică. stare de oxidare II+) are caracter amfoter. dioxidul de staniu (SnO2. şi are. Informaţiile legate de rolul biologic al plumbului sunt foarte puţine. iar monoxidul de plumb (PbO. ligamentelor. fosfor (P). 1989). Poziţia elementelor din grupa VA în raport cu gazele rare nu permite. deoarece în cazul acestor două elemente (elemente grele) se manifestă fenomenul de ecranare a nucleului. elementele din această grupă formează hidruri. Siliciul este al doilea element ca abundenţă în scoarţa terestră (după oxigen). Grupa VA (15) În această grupă sunt cuprinse elementele azot (N). în funcţie de condiţiile de reacţie. implicit. a căror stabilitate scade de la carbon la plumb. 2005). de creşterea rezistenţei mecanice. în special în organismele tinere. Expunerea îndelungată la săruri solubile sau compuşi cu proprietăţi oxidante ale plumbului determină apariţia de nefropatii şi suferinţe abdominale. de stimularea absorbţiei de dioxid de carbon şi. Pentru anumite bacterii şi alte forme de viaţă.

Atât fosforul organic. N2O3 şi P2O3 sunt anhidride. care există ca agregate mari ce conţin legături simple. punctul de topire. încât nucleul nu mai poate atrage alţi trei electroni necesari completării învelişului electronic exterior. Azotul. fosfuri şi arseniuri metalice. deoarece intră în alcătuirea aminoacizilor. El trebuie transformat în compuşi utilizabili sau fixat pentru a putea fi folosit. Ionii N3-. tăria lor diminuând de la azot la arsen. fosforul nu se găseşte decât în sol. azotul are numărul maxim de coordinaţie 3 (HNO3). Azotul nu prezintă modificaţii alotropice. anhidridele azotoasă (N2O3) şi azotică (N2O5) reacţionează cu apa. raza atomică. iar Bi2O3 are caracter bazic. Bismutul în stare solidă are structură metalică. unităţi structurale fundamentale ale moleculelor de proteine şi acizilor nucleici. în stare hibridizată poate realiza legături duble sau triple. PH4+). a proteinelor membranare. azotul este al patrulea element mineral ca abundenţă şi unul dintre cele mai importante ca implicare în nutriţia minerală. punctul de fierbere. dacă azotul se află în raport optim cu fosforul şi potasiul. raza ionică. cum ar fi azotul sau carbonul. a proteinelor de rezervă. În organismele vegetale. proprietate mai accentuată în cazul azotului. cu participarea celor trei electroni p de valenţă.există numai în stare solidă în unele azoturi. Solubilizarea este realizată de 41 . As3. rezultând acid azotos (HNO2) şi acid azotic (HNO3).Baze teoretice ale chimiei este atât de mare. Contrar celorlalte elemente. Odată cu creşterea numărului atomic. a căror stabilitate scade de la azot la arsen. As2O3 şi Sb2O3 au caracter amfoter. rezultând ioni oniu (NH4+. având rol de donori de electroni. As3PO4). combinaţii care în soluţie hidrolizează: Mg3N2 + 6H2O = 3Mg(OH)2 + 2NH3 Co3P2 + 6H2O = 3Co(OH)2 + 2PH3 Atomii elementelor din această grupă au tendinţa de a forma legături covalente. P3-. cresc densitatea. care poate coordina H+. important pentru creşterea şi dezvoltarea organismelor vii. Bazicitatea hidrurilor scade în grupă de la azot la arsen. În stare de oxidare 5. oxoacizii sunt oxidanţi. Electronegativitatea scade in grupă de la azot la bismut. în stare solidă. care se realizează în citoplasmă. In urma reacţiei cu hidrogenul. azotul este implicat în biosinteza proteinelor. Fosforul este un alt element al grupei. În metabolismul vegetal. a clorofilelor etc. denumit ciclul azotului. deoarece poate să formeze compuşi în toate stările de oxidare de la 1 la 5. odată cu creşterea numărului de ordine. prezintă multe astfel de modificaţii. arsenul şi stibiul. Faţă de hidrogen şi radicali organici. Azotul este un element esenţial în organismele vii. Astfel. Capacitatea de a forma legături triple explică existenţa moleculelor N2. combinaţii de tipul: 4E + 3O2 = 2E2O3 4E + 5O2 = 2E2O5 Prin reacţia anhidridelor cu apa rezultă acizi: E2O3 + H2O = 2HEO2 E2O5 + H2O = 2HEO3 În cazul azotului. Elementele fosfor şi arsen prezintă în oxiacizii lor număr de coordinaţie 4 (H3PO4. a enzimelor. în timp ce fosforul. cât şi cel mineral sunt insolubili. cloroplaste şi mitocondrii. singurul element gazos din grupă. Oxiacizii în care elementele se află în stare de oxidare 3 sunt agenţi reducători. Azotul molecular din atmosferă nu poate fi utilizat direct de organismele vii. a acizilor nucleici. În oxizii sau oxiacizii săi. spre deosebire de celelalte elemente ale grupei. macromolecule biochimice care transportă informaţia genetică. Procesele de creştere şi dezvoltare ale organismelor vegetale se desfăşoară în condiţii normale. numărul maxim de coordinaţie al azotului este 4. caracterul nemetalic scade odată cu scăderea caracterului acid al oxizilor. elementele grupei VA formează combinaţii de tipul EH3 (hidruri). În grupă. Prezenţa perechii de electroni neparticipanţi determină capacitatea elementelor din această grupă de a realiza legături coordinative. Transformările azotului şi compuşilor săi în natură se realizează printr-un proces biochimic ciclic. se deosebeşte de celelalte elemente ale grupei. El intră în structura proteinelor citoplasmatice. în săruri de amoniu sau tetraalchilamoniu. Reacţia cu oxigenul a elementelor grupei conduce la obţinerea de anhidride. La atomul central există o pereche de electroni neparticipanţi.

Sub formă de fosfaţi. Datorită potenţialului mare de ionizare (314 kcal/mol). intră în constituţia nucleotidelor. conţin şi orbitali de tip d. acizilor nucleici şi altor biomolecule simple sau complexe. În grupă. păstrează şi transportă energia liberă (în procese de fosforilare oxidativă. Omologii oxigenului. Fosforul este recunoscut. De la plante. pentru realizarea configuraţiei stabile a celui mai apropiat gaz rar din sistemul periodic al elementelor. în care sulful are rol de acceptor de electroni. cu excepţia fluorului (singurul element mai electronegativ decât oxigenul) unde este în stările de oxidare +1 sau +2 (F2O. componenţi structurali principali ai membranelor celulare. seleniul (Se). acest element stimulează procesele de înflorire. Cu excepţia oxigenului. punctele de fierbere. arsenul este toxic pentru organismul animal. este datorată faptului că electronii de pe ultimul strat sunt legaţi puternic. Tendinţa de a trece de la caracterul nemetalic (oxigen. fosforul este preluat de animale. Comportarea diferită a oxigenului. FO). caz în care intervin cei doi electroni p necuplaţi. Este motivul pentru care combinaţiile în care elementele grupei prezintă covalenţe mai mari decât 2 nu provin din stări fundamentale ale atomilor. Atomii elementelor îşi pot completa octetul şi prin formarea a două covalenţe.2. Configuraţia electronică a ultimului strat este ns2np4.8. din cauza sarcinii nucleare mari în raport cu raza atomică relativ mică. fiind implicaţi. oxigenul reacţionează cu toate elementele. formînd tioacizi. în care elementele grupei sunt divalent negative. atât în stare elementară. Anionii fosfat şi unii esteri ai acidului fosforic sunt prezenţi în toate celulele animale. Compuşii cu fosfor trivalent sunt toxici pentru organismul animal. Sub formă de anion fosfat. în sistemul tampon sanguin.bazic al organismului. sau prin intermediul microorganismelor care excretă acizi organici sau chelaţi. fosforul intră în structura fosfolipidelor. carbon) oxigenul poate forma legături simple şi duble. Grupa VIA (16) Elementele acestei grupe. punctele de topire. proprietate care se manifestă în cazul oxoacizilor. Atomii elementelor sulf. de asemenea. 6. sulful poate înlocui oxigenul. În plus. având rol de donori de electroni. Atomii elementelor din această grupă. Arsenul se găseşte în cantităţi mici în toate ţesuturile animale şi vegetale. există în ţesutul muscular al vertebratelor. cât şi în combinaţiile sale. În stare de oxidare III. fructificare. la semimetalic (seleniu. la care numărul cuantic principal este mai mare decât 2. enzime prezente în rădăcini. în cazul plantelor. sulful (S). masele atomice. Cu elementele electropozitive. prin intermediul acidului adenozin trifosforic (ATP) care captează. scăzând în acelaşi sens caracterul electronegativ al elementelor. razele atomice şi razele ionice cresc de la oxigen la telur. Perechile de electroni care participă la realizarea acestui tip de legături sunt perechile de electroni din orbitalii exteriori s sau p şi uneori d. în special ai oxigenului. ci hibridizate. Tendinţa generală este de acceptare a doi electroni. Fosforul este un element de importanţă vitală pentru metabolismul celular al tuturor formelor de viaţă. Anionii fosfat reprezintă constituenţi minerali ai ţesutului osos (sub formă de fosfaţi de calciu). De asemenea. Celulele vii utilizează fosforul pentru transferul energiei celulare de la procese exergonice la procese endergonice. fosforul este preluat din sol de către plante. glicoliză sau fotofosforilare). pentru participarea sa la menţinerea echilibrului acido. şi poloniul (Po) au pe stratul de valenţă şase electroni. maturare a fructelor etc. elementele grupei pot prezenta starea de oxidare maximă şase. telur) şi metalic (poloniu) se observă în multe dintre proprietăţile acestor elemente. de asemenea. fiind absolut necesari desfăşurării normale a proceselor metabolice. 42 .Baze teoretice ale chimiei fosfataze. translocat prin tulpini şi depozitat în organele tinere şi seminţe. formând compuşi în care funcţionează în starea de oxidare –2. pot avea şi rol de accepori de electroni. oxigenul (O2). seleniu. pe care pot fi promovaţi electronii exteriori. În aceste combinaţii. sulf). corespunzătoare numărului grupei. Cu elementele vecine din perioada 2 (azot. şi telur pot forma legături coordinative. formează combinaţii ionice. telurul (Te).

care are rolul de a proteja organismele vii de efectele nocive ale radiaţiilor cu lungimi de undă mici. alcaloizi şi uleiuri eterice. de unde plantele pot să le absoarbă prin frunză. Prin acţiunea radiaţiilor UV asupra moleculei de oxigen se formează. În organismele animale. importanţa sulfului în biosinteza cofactorilor şi situsurilor active vitale din proteine şi. sulful este prezent în structura aminoacizilor cisteină şi metionină. aceşti compuşi prezintă caracter slab acid. proces în urma căruia se petrece oxidarea anumitor substanţe organice. În stare liberă. în cazul elementelor în stare solidă. se petrec tot în prezenţa oxigenului. direct. rezultând dioxid de carbon. anhidride acide. oxizi. precum şi putrezirea organismelor după moarte. rezultă compuşi de forma EO2 şi EO3. cu toate celelalte elemente din sistemul periodic. cu care nu reacţionează. Elementele grupei reacţionează cu hidrogenul. rolul său în mecanismele complexe în care este implicat (Akabayov et al. Sulful este un element esenţial pentru organismele vii. în cazul proteinei-hormon insulină). Plantele verzi. în straturile superioare ale atmosferei. Cercetări recente evidenţiază. apă şi energie. utilizată de organisme pentru diferite funcţii vitale. ozonul (O3). Diferitele tipuri de combustii. iar în apă reprezintă aproximativ 88%. proteinele şi enzimele care conţin aceşti aminoacizi. au o tendinţă pronunţată de a participa la realizarea de legături de hidrogen. biosfera şi litosfera. şi prin variaţia structurii cristaline. pe de altă parte. În urma acestui proces se eliberează oxigen în atmosferă. oxigenul există în stare diatomică. Importante în structura proteinelor sunt punţile disulfidice dintre reziduurile de cisteină (de exemplu. care se petrec în strânsă legătură cu circulaţia carbonului în natură. Oxigenul este un element esenţial pentru viaţa pe planetă. Urme de sulf se găsesc în atmosferă. în funcţionarea normală a ficatului şi în încetinirea procesului de îmbătrânire. în cazul oxigenului. biotina). Cel mai mare conţinut de sulf îl au keratinele prezente în epidermă. în timp ce această stare este realizată de celelalte elemente ale grupei la temperaturi mai mari decât punctele lor de fierbere. Sulful are rolul de a proteja celulele împotriva factorilor dăunători. reprezentând în acelaşi timp şi o barieră termică. existând sub formă de apă. Echilibrul dintre producerea şi consumul de oxigen este controlat prin procese biologice şi geologice.Baze teoretice ale chimiei În condiţii normale de temperatură şi presiune. cu care nu se combină în mod direct. de asemenea. păr şi unghii. silicaţi. 43 . care EO2 + HOH = H2EO3 (H 2SO3) prin reacţia cu apa conduc la obţinerea de acizi: EO3 + HOH = H2EO4 (H2SO4) Reacţia elementelor grupei cu metalele alcaline şi alcalino-pământoase conduce la obţinerea de compuşi ionici: oxizi. pe de o parte. sulfaţi.. substanţele organice se transformă în substanţe simple precum apa. spre deosebire de hidrurile celorlalte elemente din grupă. Ciclul oxigenului este un ciclu biogeochimic între cele trei mari rezervoare de oxigen: atmosfera. 2005). asigurând respiraţia organismelor aerobe. este prezent în toate polipeptidele. oxigenul formeză oxizi. din punct de vedere cantitativ. Sulful participă la reacţii de oxido-reducere implicate în metabolismul organismelor vii prin grupările tiolice libere sau eliberate în prezenţa biocatalizatorilor din compuşi organici (-SH din glutation de exemplu). pentru biosinteză de glucide. carbonaţi etc. Moleculele de apă. formând compuşi de forma EH2. substanţe care reintră în circuitul general al substanţelor naturale. a halogenilor şi a metalelor nobile. care se manifestă prin diferite forme moleculare. Cu excepţia gazelor rare. sub formă de dioxid de sulf. dioxidul de carbon. Cu excepţia apei. pe care îl utilizează în procesul de fotosinteză. caracter care se intensifică în grupă odată cu creşterea volumului atomic. seleniuri şi telururi Oxigenul este. hidrogenul sulfurat sau amoniac. Este implicat. În urma reacţiei cu oxigenul. Ca urmare. Prin putrezire. Toate elementele grupei există în mai multe forme alotropice. sulfuri. unul dintre cele mai abundente elemente de pe Pământ. cum ar fi poluarea şi radiaţiile dăunătoare. oxigenul reprezintă aproximativ 20% din atmosfera terestră. algele şi anumite microorganisme preiau dioxidul de carbon. a căror stabilitate diminuează în grupă de sus în jos. Sulful intră în structura unor vitamine (tiamina.

proprietate care diminuează în grupă de sus în jos. cum ar fi selenoproteinele P din plasmă.+ Br2 Pe măsură ce scade afinitatea pentru electroni a ionilor simpli în grupă. atunci cînd seleniul este prezent în sol. Mustacich. plantele încorporează acest element în compuşi care conţin sulf.9. Grupa VIIA (17) Elementele grupei sunt fluor (F). iodul solid cenuşiu-violet. Numărul maxim de coordinaţii este 3. şi selenoproteinele W din muşchi. participând la reducerea efectelor nocive ale speciilor reactive de oxigen (Ursini et al. 1999. Cu excepţia fluorului. brom (Br). Fluorul nu se dizolvă în apă.Baze teoretice ale chimiei În viaţa plantelor. reacţionează cu apa conform reacţiei: X2 + HOH = HOX + HX Fluorul şi iodul au unele caractere mai diferite. mecanisme cu implicaţii directe asupra metabolismului. cu posibil rol în metabolismul muscular. Reacţionează cu toate metalele. iod. puternic electronegativ. afinitatea pentru electroni scade de la fluor la iod. până la această dată. sulful este un element indispensabil. punctele de fierbere şi de topire cresc. penta. et Powis. clorul este un gaz galben-verzui. starea de agregare a halogenilor variază de la gaz. Halogenii au miros caracteristic şi sufocant. care la încălzire sublimează). care să coreleze necesarul cu disponibilul. iar altele (tioredoxin reductazele). clor (Cl). Majoritatea fluorurilor sunt compuşi ionici. posibil şi ale vitaminei C (Holben et Smith. Larsen. în sensul că fluorul are tendinţă mai mare de ionizare. halogenii sunt înlocuiţi în ordinea fluor. 44 .2. atomii halogenilor manifestă tendinţa de completare a octetului prin acceptarea unui electron formînd anioni monovalenţi. Ca urmare. sunt în studiu. seleniu-dependente. Densitatea. halogenii sunt oxidanţi foarte energici.+ Cl2 = 2Na+Cl. De aceea stabilitatea acizilor oxigenaţi creşte în grupă de la fluor la iod. plantele nu necesită seleniu pentru supravieţuire deşi. iar stabilitatea lor diminuează de la clor la iod. în general. Solubilitatea halogenilor în apă scade odată cu creşterea masei atomice. proteine de transport capabile de protecţie antioxidantă a celulelor epiteliale.şi heptacovalenţi. Selenoproteine. În grupă. unsprezece astfel de enzime). astatin (At) şi au pe ultimul strat şapte electroni. halogenii se înlocuiesc în ordinea inversă decât în cele ionice: 2KClO3 + I2 = 2KIO3 + Cl2 Toţi halogenii. în combinaţiile covalente. Seleniul este un microelement esenţial pentru funcţionarea enzimelor seleniu-dependente. 2Na+Br. 1999. Datorită poziţiei în sistemul periodic. pot acţiona asupra hormonilor tiroidieni activându-i sau dezactivându-i. cunoscute sub numele de selenoproteine (sunt caracterizate. Datorită acestui caracter. la regenerarea unor sisteme antioxidante. Legăturile dintre atomi sunt legături covalente nepolare. şi asupra proceselor de creştere şi dezvoltare. Spre deosebire de animale. brom. În combinaţiile ionice. Cu elementele electropozitive formează combinaţii ionice. EX. 6. în special (Holben et Smith. 2000). Unele dintre aceste enzime sunt antioxidante (glutation peroxidazele). cu excepţia fluorului. iar culoarea se închide (fluorul este un gaz de culoare galben-deschis.. clor. Trei enzime diferite. Moleculele halogenilor sunt biatomice. chiar aur şi platină. Atomii elementelor îşi pot completa octetul şi prin participarea unui electron (necuplat) la formarea unei covalenţe cu elemente electronegative (EXn). Configuraţia electronică a stratului de valenţă este ns2np5. deosebirile fiind determinate de sistemele lor de detoxifiere în legătură cu acest element. bromul este un lichid brun. Elementele pot realiza şi legături coordinative prin perechea de electroni s şi perechile de electroni p din stratul exterior. odată cu creşterea masei atomice. la lichid şi apoi la solid. ci reacţionează energic cu aceasta: 2F2 + 2H2O = 4HF + O2 Halogenii prezintă caracter nemetalic pronunţat. 1999). pe când iodul are tendinţă mare de a forma combinaţii covalente. Fluorul este cel mai reactiv dintre toate elementele cunoscute. imediat înaintea gazelor rare. Toleranţa plantelor la seleniu este diferită. pentru aprovizionarea căruia acestea şi-au perfecţionat mecanisme specifice. iod (I). elemente având rol de donori de electroni. În grupă. 1998). halogenii pot forma compuşi tri-. se accentuează afinitatea pentru electroni a ionilor complecşi.

ci numai sub formă de combinaţii. unghii şi copite. fiind un element foarte reactiv. Iodul este un microelement important. atât pentru plante. halogenii nu se găsesc liberi. Importanţa biologică a elementelor din grupele V A şi VI A din tabelul lui Mendeleev. halogenii exogeni în stare gazoasă au acţiune toxică şi atacă ochii şi căile respiratorii. Rolul său este de stimulator al creşterii şi dezvoltării organismelor vegetale. iodul se găseşte în cantităţi mici în toate organele. Pe parcursul perioadei de vegetaţie a plantelor. Bromul în stare lichidă atacă pielea. reglează echilibrul acido-bazic din organismul animal precum şi presiunea osmotică a sângelui. Anionii de fluor. Se cunoaşte că este implicat în procesele de osmoreglare. Necesarul de fluor pentru organismele animale este asigurat din plante şi apă. în concentraţii scăzute putând influenţa pozitiv dezvoltarea organismelor vegetale. 2005). sânge. dar rolul său nu este pe deplin elucidat. Alături de ionii de sodiu. 3. este implicat în procesele de coagulare a sângelui. 7.0. inhibitor al biosintezei aminoacizilor şi proteinelor. în reglarea permeabilităţii celulare. Rolul său este puţin important. Rolul unor metale tranziţionale în organismele vii.4%). şi activator al unor enzime (peroxidaza. esenţiali pentru funcţionarea normală a glandei tiroide. cât şi pentru animale. Cele mai mari cantităţi se înregistrează în unele alge marine şi în unele specii de spongieri (Zamfirache. ci sub formă de halogenuri. În cazul plantelor. invertaza). în special a celor horticole.Baze teoretice ale chimiei În natură. este un microelement nemetalic necesar în sinteza hormonilor tiroidieni. fluorul se acumulează în frunze în doze diferite. 2. clor. asigurând pH-ul acid necesar desfăşurării reacţiilor enzimatice specifice. brom. α-amilază). Clorul. Proprietăţi ale halogenilor determinate de poziţia lor în Sistemul Periodic. nu apare liber în natură. păr. 6. Caracteristici generale ale elementelor din grupa metalelor alcaline. Pentru organismul animal. dar se mai găseşte în oase. În cantitate mare se găseşte în organismele merine inferioare. Fluorul este considerat un microelement important în organismul animal. manifestînd efect anticoagulant. prin translocarea sa din sistemul radicular. în intensificarea procesului de diviziune celulară la nivel foliar etc. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. 45 .3 . Bromul se găseşte în unele plante şi organisme marine. intră în compoziţia sucului gastric (0. De asemenea. 5. De semenea. iod au rol important în organismele animale şi vegetale. În general. 4. clorul este activator al unor enzime (adenozintrifosfatază. manifestă efecte stimulatoare ale sistemului respirator al plantelor. intervenind şi în inhibarea procesului de sinteză a pigmenţilor fotoasimilatori (Zamfirache. Reactivitatea metalelor alcalino-pămîntoase. inhibitor al absorbţiei şi metabolizării azotului. în special pentru menţinerea sănătăţii dinţilor. Proprietăţi care conferă unicitate apei. Proprietăţi determinate de structura electronică a elementelor din grupa IV A a Sistemului Periodic al elementelor. Prezenţa clorului a fost evidenţiată în numeroase plante inferioare şi superioare. 2005). În concentraţii mici. care deţine un rol important în metabolismul iodului. în deschiderea şi închiderea stomatelor. Sub formă de acid clorhidric.

Existenţa unui număr mare şi variat de compuşi organici este legată pe de o parte de proprietăţile atomilor de C şi H de a forma legături covalente σ stabile şi pe de altă parte pe proprietatea unică a atomilor de C de a se uni între ei în număr nelimitat pentru a forma catene stabile. Efectul inductiv poate fi permanent. Efectul inductiv pozitiv (+I) este determinat de X prezenţa înY moleculă a unor atomi sau grupe de atomi respingătoare de electroni iar C C cel negativ de prezenţa unor atomi sau grupe de atomi atrăgătoare de electroni: -Is +Is Elementele din aceeaşi perioadă produc un efect inductiv negativ cu atât mai mare cu cât numărul atomic (Z) este mai mare.1. După maximum 4 atomi de C acest efect devine nul. R-H. existent în starea activă a unor molecule. Efectul inductiv Proprietăţile compuşilor organici sunt determinate de interacţiunile care se manifestă între R şi X. caz în care se numeşte efect inductiv static (Is) sau temporar. liniare. pot fi înlocuiţi cu atomi sau grupe de atomi ai altor elemente.1. R-X. terţiari şi cuaternari.1. Rezultă astfel derivaţi funcţionali. ramificate.Baze teoretice ale chimiei 7. Efectul electromer 46 . În funcţie de poziţia atomilor de carbon în catene aceştia pot fi primari. caz în care se numeşte efect inductiv dinamic (Id). Efecte electronice în compuşi organici Unul sau mai mulţi atomi de hidrogen dintr-o hidrocarbură. în compuşi nesaturaţi. Acest efect se numeşte efect inductiv (I). se reprezintă grafic printr-o săgeată îndreptată spre atomul atrăgător de electroni şi scade odată cu creşterea distanţei faţă de atomul care-l determină. în compuşi saturaţi şi prin legături duble sau triple. Noţiuni fundamentale de chimie organică În combinaţiile organice alături de C participă şi H. În compuşii organici care au în moleculă doar legături σ pot avea loc deplasări ale electronilor σ. 7.1. secundari. în care X reprezintă gruparea funcţională ce conferă moleculelor o reactivitate specifică. existent în starea fundamentală a unor molecule. efectul inductiv negativ scade odată cu creşterea numărului atomic (Z). Efectul inductiv static poate fi pozitiv sau negativ. în care R reprezintă radicalul hidrocarbonat. printr-un mecanism de inducţie electromagnetică. În grupă. Atomii de carbon pot fi legaţi într-o catenă prin legături simple de tip σ. 7. spre unul din atomii prezenţi în moleculă. ciclice sau mixte: Existenţa acestor tipuri de catene a condus la împărţirea compuşilor organici în compuşi aciclici şi ciclici.2. 7.

Efectul electromer static determină polarizarea permanentă a moleculei spre deosebire de cel dinamic care dă o polarizare temporară.1. izomerie spaţială în care formulele sunt reprezentate spaţial 7. Izomeria poate fi.). respingător de electroniC (-EsC (R R radical hidrocarbonat): ) – Y C C C R X H H H H H +Es -Es 7. secundar. Este o interacţiune electronică intramoleculară datorată: • atracţiei electronilor π de către un atom din moleculă • conjugării adică interacţiunii electronilor π cu alţi electroni π dintr-un sistem cu duble legături conjugate sau cu electroni p neparticipanţi ai unui element. izomerie plană în care reprezentarea formulelor este plană 2.2. CH3 CH3 CH2 CH2 CH2 CH3 CH3 CH CH2 CH3 CH3 C CH3 CH3 izopentan • pentan CH3 neopentan • Izomeria de poziţie – determinată de poziţia unei particularităţi structurale într-o moleculă organică (legătură multiplă. 1. terţiar şi cuaternar. Efectul electromer se reprezintă prin săgeţi curbe care indică sensul de deplasare a electronilor. radical organic. Substanţele se deosebesc numai prin structura catenei care poate fi liniară sau ramificată. Această comportare este datorată formulelor structurale diferite. ca şi efectul inductiv. Efectul electromer poate fi. fenomen denumit efect electromer.2. heteroatom etc. Noţiuni de izomerie Izomeria este un fenomen specific unor compuşi organici şi combinaţii complexe care au aceeaşi formulă brută dar proprietăţi fizice şi chimice diferite.are loc în cursul desfăşurării unei reacţii şi este determinat de un reactant).deplasare permanentă a electronilor π. static (Es . atrăgător de electroni (+Es) şi negativ. Izomeria plană Izomeria de catenă – determinată de atomul de C ce poate fi primar. CH2 CH CH2 1-petenă CH2 CH3 OH CH3 CH CH CH3 CH2 CH3 2-pentenă CH3 CH2 CH2 CH CH2 OH 2-propanol 1-propanol • Izomeria de funcţiune sau epimeria – datorată faptului că substanţe cu funcţiuni organice diferite au aceeaşi formulă moleculară.Baze teoretice ale chimiei În moleculele compuşilor organici nesaturaţi pot avea loc deplasări ale electronilor π. Substanţele cu aceeaşi formulă brută dar cu proprietăţi diferite se numesc izomeri. Spre exemplu compusul C3H6O: CH2 CH CH2 OH CH3 CH3 CH2 CHO C CH3 alcool alilic aldehidă propionică 47 O . Efectul electromer static poate fi pozitiv. grupare funcţională. existentă în starea fundamentală a moleculei) şi dinamic (E d .

Substanţele care prezintă izomerie optică cu C asimetric rotesc planul de vibraţie al luminii polarizate. Una roteşte planul luminii polarizate spre dreapta şi este denumită dextrogiră (+ sau d) şi cealaltă spre stânga şi este denumită levogiră (. cele două forme tautomere fiind greu de separat datorită vitezelor mari de transformare a unei forme în cealaltă: CH C enol CH2 CH CH3 OH CH2 C O compus carbonilic Izomerie de compensare sau metamerie – determinată de modificarea reciprocă şi simultană a unor radicali dintr-o moleculă organică. CH3 CH2 CH2 NH2 CH3 CH2 NH CH3 CH3 N CH3 propilamină (I) metil-etilamină (II) trimetilamină (III) CH3 • 7. caracteristică derivaţilor etenei H C Cl C Cl Cl H H C C H Cl cis trans Cele două forme izomere sunt rezultatul dispunerii celor 4 substituienţi coplanari pe planul perpendicular al orbitalului π ( în legătura dublă atomii de C sunt în stare de hibridizare sp 2 iar condiţia existenţei acestui tip de izomerie este ca substituienţii de la un atom de C să fie diferiţi).2. Tautomeria este un proces de echilibrare. structură ciclică). secundare şi terţiare sunt izomere. • Izomeria optică – este consecinţă a asimetriei structurale a moleculelor şi poate fi de două feluri: izometrie optică cu carbon asimetric şi izomerie optică fără C asimetric.sau l).Baze teoretice ale chimiei acetonă CH3 O CH CH2 metil-vinil eter oxid de propilenă • Izomerie dinamică sau tautomerie – determinată de deplasarea simultană a unui proton şi a O unei legături duble într-o moleculă organică nesaturată. Spre exemplu aminele primare. Un exemplu este izomeria cis-trans. De exemplu acidul α-Br-propionic este un amestec al celor două structuri corespunzătoare perechii de enantiomeri: COOH Br C* CH3 H H COOH C* CH3 Br În cazul substanţelor cu n atomi de C asimetrici numărul maxim de enantiomeri este 2n.2. Izomeria spaţială sau stereoizomeria • Izomeria geometrică – datorată prezenţei în molecula organicăa unei particularităţi structurale care blochează rotirea liberă a doi atomi de C în jurul legăturii care îi uneşte (legătură dublă. Pentru o substanţă optic activă există două structuri denumite enantiomeri. • Izomeria de rotaţie sau de conformaţie – este determinată de rotirea liberă a doi atomi de C H în jurul unei legături H simple σ. C C H H În conformaţia intercalată atomii de hidrogen au o poziţionare corespunzătoare unei rotiri H H H o cu 60 în jurul legăturii C-C faţă de conformaţia eclipsată. H Unghiurile de valenţă se conservă la valori normale. Izomeria optică fără carbon asimetric este determinată de particularităţi structurale ale moleculelor organice. scaun sau baie. C H H C H 120o H 60o 48 . conducând la conformaţii eclipsate sau intercalate.

Denumirea alcanilor se face prin adăugarea sufixului an la un prefix care desemnează numărul atomilor de C din moleculă. Asemănări şi deosebiri între efectele inductiv şi electromer. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. în limba greacă. Conformaţia intercalată este mai săracă în energie şi ca urmare mai stabilă iar conformaţia eclipsată este mai bogată în energie deci mai instabilă. Reacţia de halogenare poate fi declanşată termic. Trecerea conformerilor din unul în celălalt scade o dată cu scăderea temperaturii. Formula generală a alcanilor este CnH2n+2. a1. Reacţii de substituţie .1. fotochimic sau catalitic. Diferenţa energetică între aceşti doi conformeri este mică. Substituienţii se pot citi în ordine alfabetică sau în ordinea creşterii complexităţii lor. izoalcani. propan. a.la numele hidrocarburii.1. Pentru hidrocarburile cu două grupe metil la sfârşitul unei catene liniare se foloseşte prefixul izo. etan. Trecerea de la o formă la alta se realizează prin rotaţie. iar când catena este ramificată cu trei grupe metil la unul din capetele catenei se foloseşte prefixul neo-. butan). La temperatura de 25oC manifestă inerţie chimică. învingând anumite bariere de energie.1. De exemplu clorurarea metanului conduce la obţinerea unui amestec de derivaţi cloruraţi: 49 . 8. Hidrocarburi saturate 8. Reactivitatea alcanilor se manifestă în condiţii speciale. Celelalte valenţe sunt satisfăcute de atomi de H.Baze teoretice ale chimiei Aceste stări corespund unei conformaţii a moleculelor în care atomii ocupă temporar sau permanent anumite poziţii în spaţiu. În moleculele alcanilor apar numai legături σ. -iliden în cazul radicalilor divalenţi cu cele două valenţe libere la acelaşi atom de carbon. în aşa fel încât substituienţii să aibă cele mai mici numere. -ilen în cazul radicalilor divalenţi cu cele două valenţe libere la doi atomi de carbon vecini. Radicalii se denumesc prin înlocuirea sufixului an cu: -il în cazul radicalilor monovalenţi. Izoalcanii se denumesc prin numerotarea catenei celei mai lungi.un atom de H este înlocuit de un alt atom sau grupare de atomi. Mişcarea de rotaţie în jurul legăturii σ poate fi determinată de energia termică. Excepţie fac primii patru alcani din seria omologă (metan. Alcani şi izoalcani Alcanii sun hidrocarburi saturate aciclice formate din catene de atomi de carbon uniţi între ei prin legături simple. Tipuri de izomerie plană şi spaţială. 2. Hidrocarburi 8. în care lanţul atomilor de C este liniar. în care lanţul atomilor de C este ramificat. Alcanii se clasifică în: alcani normali. Proprietăţi chimice Alcanii sunt substanţe organice cu reactivitate scăzută datorită pe de o parte prezenţei în moleculă a legăturilor relativ puternice C-C şi C-H şi pe de altă parte faptului că sunt compuşi saturaţi. -in în cazul radicalilor trivalenţi.

Radicalii cicloalcanilor se denumesc asemănător cu cei ai alcanilor Proprietăţi chimice Reacţii de adiţie În ciclurile de 3 şi 4 atomi de carbon.CH4 +Cl2 -HCl CH3Cl +Cl2 -HCl CH 2Cl2 +Cl2 -HCl CHCl3 +Cl2 -HCl CCl4 Baze teoretice ale chimiei a2. AlBr3 de fum: CH2 CH2 CH2 CH3 CH3 CH3 CH CH2 CH 3 500oC c. Descompunerea termică a alcanilor cu doi sau mai mulţi atomi de C în moleculă se realizează CH3 temperaturi a căror valori sunt invers proporţionale cu lungimea catenei. Grupa nitro se +HNO poate lega la oricare din atomii de C din catenă. În condiţiile energice ale reacţiei se pot obţine. aldehide sau acizi organici Oxidarea totală pune în libertate o cantitate mare de energie şi de aceea alcanii sunt utilizaţi drept combustibili.1. în anumite condiţii de temperatură şi în prezenţa catalizatorilor. 8.CH3 rezultând hidrocarburi nesaturate: CH3 H3C CH2OH d) CH3 Reacţia de CH3 CHO izomerizare se desfăşoară la temperatură. Cicloalcani Cicloalcanii sunt hidrocarburi saturate ciclice. În timpul la +Cr2O3 H3C H2C CH2 + H2 o acestui proces500 C produce ruperea unor legături C-C rezultând un amestec complex de alcani şi se alchene inferioare (reacţie de cracare) precum şi reacţii de dehidrogenare. datorită tensiunii mari din cicluri.2. Poziţia substituenţilor se reprezintă prin cifre. în prezenţa catalizatorilor şi CH3 COOH conduce la izoalcanii corespunzători: e) Reacţia de oxidare se desfăţoară în condiţii diferite. în fază gazoasă. reacţia de adiţie are loc cu deschiderea ciclurilor şi adiţionarea la capetele catenei. alcanului CH -H2 3 2 3 3 H3C H2 C CH3 +HNO 3 H3C H2 C CH2NO2 NO2 b. După numărul de cicluri aceste hidrocarburi pot fi monociclice cu formula generală CnH2n şi biciclice cu formula generală CnH2n-2: Denumirea cicloalcanilor se face prin adăugarea prefixului ciclo. Reacţia de nitrare se realizează la temperaturi ridicate. În cazul ciclopropanului: 50 . în funcţie de care se pot obţine alcooli. Dehidrogenarea constă în eliminarea atomilor de hidrogen.la numele alcanului cu acelaşi număr de atomi de carbon. La temperatura de 1200oC alcanii suferă un proces de dehidrogenare obţinându-se negrul AlCl 3. -H H datorită scindării catenei H C C şi nitroderivaţi ai omologilor inferiori ai alcanului supus nitrării.

Denumirea alchenelor se face prin înlocuirea sufixului -an din numele alcanului cu sufixul – enă.2. fiind mai stabil. Reacţii chimice specifice alcanilor şi izoalcanilor. este acelaşi. Alchene Sunt hidrocarburi aciclice nesaturate cu o legătură dublă în moleculă şi cu formula generală CnH2n. 7. indiferent de cicloalcanul de la care se pleacă. participă numai la reacţii de hidrogenare care se desfăţoară cu deschiderea ciclului: Reacţii de Izomerizare Au loc în prezenţa catalizatorilor AlCl3.1. CH 3 ciclohexan (75%) metilciclopentan (25%) TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 6.2. Adiţia reactanţilor heterogeni este legată de efectul inductiv al radicalilor alchil legaţi de atomul de C care poate să fie atrăgător (-I) sau respingător de electroni (+I). În funcţie de aceasta adiţia este orientată în mod diferit.H2 H 3C H2 C OSO3H CH3 Baze teoretice ale chimiei Ciclobutanul. Hidrocarburi nesaturate 8. R C R CH2 + X + Y + - R C R X CH2 Y -I 51 . Raportul între reactant şi produsul de reacţie. 8. AlBr3. Reactivitatea cicloalcanilor. la echilibru. Dubla legătură se notează în catenă cu cele mai mici cifre. Radicalii monovalenţi derivaţi de la alchene au terminaţia –enil Proprietăţi chimice Reacţia de adiţie are loc prin desfacerea legăturii π şi adiţionarea reactanţilor printr-un mecanism de adiţie electrofilă.

2-diol Reacţia de oxidare se desfăşoară: -în prezenţa peracizilor când se obţin eteri ciclici. R C R CH R1 + 3 O KMnO4 H 2SO4 R R C O + R1 C OH O cetonă acid carboxilic Reacţia de polimerizare decurge cu formarea unor compuşi macromoleculari numişi polimeri (n este gradul mediu de polimerizare). Formula generală este CnH2n-2.2. conduc la compuşi carbonilici O CH3 O CH CH CH 3 + O 3 CH3 H C O H C O CH 3 HOH 2CH3 C H +H2O2 ozonida 2-butenei aldehidă acetică -în prezenţa oxidanţilor (KMnO4). Acestea. rezultă compuşi carbonilici şi acizi carboxilici în funcţie de structura alchenei. în prezenţa apei. 52 . apa etc. în prezenţa KMnO4 sau pentoxidului de osmiu: H2C C C + 2HOH OsO4 OH HO Os OH OH C OH O C OH CH2 + H2OsO 4 osmiatul alchenei O 1.Baze teoretice ale chimiei R C R CH2 + X+ + YR Y X R C CH2 +I Alchenele pot participa la reacţii de adiţie cu bromul. la temperaturi scăzute se obţin ozonide instabile. nCH2 CH2 CH2 CH3 n etenă (monomer) polietenă (polimer) 8. acidul sulfuric. conjugate şi izolate. Electronii π sunt delocalizaţi la nivelul celor 4 atomi de carbon din catenă. numiţi epoxizi O C C + CH3 C C O O H C + CH3 COOH acid peracetic O epoxid -în prezenţa ozonului când. în mediu acid. Reacţia de hidroxilare a alchenelor se petrece în condiţii blânde. La hidrocarburile de acest tip apar proprietăţi chimice caracteristice. Legăturile duble pot fi: cumulate. acidul hipocloros. Alcadienele au numele format din numele alcanului la care se adaugă sufixul -dienă cu precizarea poziţiei legăturilor duble prin cele mai mici numere. Hidrocarburile cu mai multe legături duble se numesc cumulene.2. acidul bromhidric. La alcadienele cu legături duble conjugate există interacţiune între electronii π ai celor două legături. Alcadiene Sunt hidrocarburi nesaturate aciclice cu două legături duble în moleculă.

a cauciucului natural etc. Adiţia 1-4 poate fi cis sau trans. Reacţia decurge în două etape. adiţie 1-4.2-diclorbutenă Adiţia acidului clorhidric decurge după acelaşi mecanism iar a hidrogenului este o adiţie 1-4. cât şi la capetele sistemului. 8. Proprietăţi chimice Reacţii de adiţie La legătura triplă se adiţionează aceeaşi reactivi ca la legătura dublă.4-diclorbutenă Cl Cl 1. Reacţia de polimerizare are loc în poziţiile 1-2.Baze teoretice ale chimiei Proprietăţi chimice Reacţia de adiţie Adiţia clorului se poate realiza atât la una din dublele legături. adiţie 1-2.2. Cel mai simplu termen al seriei este etina (acetilenă).3. 4 H2C n 1 H2C 3 CH 2 CH H 2C H2C CH sau CH HC CH2 n H CH2 CH CH CH2 H 3C H 2C C H trans C CH 2 C cis C CH3 H H HC CH2 Un reprezentant important al alcadienelor este butadiena care intră în structura terpenelor. 1-4 şi conduce la formarea de polimeri. 53 . pănă la saturaţi. deoarece intermediar se formează ioni alilici care vor reacţiona cu ionul clor nucleofil (Cl-) în poziţia 2 sau în poziţia 4: Cl CH2 + _ H2C + CH CH CH 2 + Cl Cl CH ion alilic CH CH 2 Cl + H2C CH C CH 2 + Cl- CH2 CH CH CH 2 CH2 Cl CH CH CH 2 Cl 1. Alcadienele cu mai multe legături duble conjugate importante din punct de vedere biologic sunt hidrocarburile carotenoidice prezente în special în organismele vegetale şi mai puţin în cele animale. 3-4. Alchine Alchinele au numele format din numele alcanului corespunzător la care se adaugă sufixul -ină. steroidelor. Formula generală a seriei omologe este CnH2n-2.

Atomii de H pot fi înlocuiţi cu metale. Dacă benzenul este substituit cu 2 radicali diferiţi denumirea se face în ordinea lor alfabetică. para (p). Reacţii ale grupelor metinice au loc datorită hibridizării sp a atomului de carbon triplu legat. se izomerizează conducând la obţinerea acetaldehidei. Hidrocarburi aromatice mononucleare Aceste hidrocarburi au denumirea generică arene.) au loc în condiţii blânde prin atacul unor reactanţi electrofili (x+) sau a unor molecule polarizabile x+-y-. 3. Astfel la temperaturi de 600-800oC produsul principal al reacţiei de polimerizare a etinei este benzenul iar în prezenţa catalizatorilor polimerizarea condice la obţinerea vinilacetilenei.Baze teoretice ale chimiei Hidrogenarea poate decurge parţial sau total C C + H2 C H C H + H2 H2 C H2 C Halogenarea decurge direct iar hidracizii reacţionează sub acţiunea catalitică a clorurii mercurice Adiţia apei se face prin intermediarul alcoolului vinilic care.3. 2. 8. Reacţii de adiţie la legătura triplă. Hidrocarburi aromatice 8.3. Câteva exemple de radicali ai hidrocarburilor aromatice sunt: CH2 CH CH3 CH3 fenil o-fenilen benzil benziliden o-tolil p-tolil Proprietăţi chimice Reacţiile de substituţie (nitrare. Cea mai simplă hidrocarbură din această clasă este benzenul cu atomul de carbon în stare de hibridizare sp2. formula generală CnH2n-6 iar denumirea lor nu urmează o anumită regulă. alchilare etc. Influenţa prezenţei a două legături duble asupra reactivităţii alcadienelor. HC CH + Na HC CHNa + 1/ 2H2 C H O TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. sulfonare.1. HC CH + H 2O H 2C CHOH + H 2 H3 C Adiţia alcoolilor şi acizilor se face asemănător cu adiţia apei Reacţia de polimerizare conduce la obţinerea unor produşi diferiţi în funcţie de condiţiile de reacţie. Reacţia de nitrare a benzenului conduce la obţinerea nitrobenzenului: + HO-NO2 -H2O NO 2 Reacţia de sulfonare a benzenului conduce la obţinerea acidului benzensulfonic: + HO-SO 3H -H2O SO3H Reacţia de clorurare a benzenului conduce la obţinerea clorbenzenului: 54 . fiind un enol. meta (m). În general denumirea se face prin adăugarea numelor substituenţilor la terminaţia benzen. Arenele conţin în moleculă unul sau mai multe cicluri cu 6 atomi de carbon. clorurare. Reacţii chimice datorate prezenţei dublei legături în moleculele compuşilor organici. Derivaţii disubstituiţi ai benzenului se denumesc în mod obişnuit prin intermediul prefixelor orto (o).

Ca la temperatura de 100oC se petrece la atomul de carbon legat de inelul aromatic conducând la obţinerea de cetone: CH2-CH3 + O2 100oC -H 2O C O CH3 Prin oxidarea xilenilor (o-xilen.Baze teoretice ale chimiei + Cl-Cl -HCl Cl Reacţia de alchilare se petrece în prezenţă de catalizatori. + 3Cl2 lumina H Cl H Cl Cl H Cl H Cl H Reacţia de adiţie a ozonului la benzen conduce la obţinerea intermediară a ozonidei benzenului. Substituenţii respingători de electroni conduc la o reactivitate mai mare a nucleului aromatic comparativ cu reactivitatea benzenului. -OH. mărind preferenţial reactivitatea în poziţiile o şi p. Astfel. preferenţial în poziţiile o şi p. În funcţie de agentul de alchilare. acidul izoftalic. acidul tereftalic): CH3 CH3 +6O KMnO4. -X. produsul final fiind glioxalul. H2SO4 -2H2O COOH COOH CH3 KMnO4. O O + 3O 3 O O O O O O O +3H2O -3H2O 2 HC HC O O HCl Reacţia de oxidare în prezenţa sărurilor de Mg. H2SO4 -2H2O COOH +6O CH3 COOH 55 . un substituent de ordinul I (-NH2. O + CH3-C Cl AlCl3 -HCl C O CH3 Un substituent preexistent în nucleul aromatic poate influenţa repartiţia electronilor prin efect electromer şi prin efect inductiv. Substituenţii de ordinul II au la atomul legat direct de nucleu legături duble sau triple (NO2. -R=radical alchil) orientează un al II-lea substituent sau substituţia în poziţiile o şi p Substituenţii atrăgători de electroni vor diminua activitatea nucleului benzenic. Ca urmare substituţia are loc în poziţia m. în cazul benzenului. Co. 250 oC Reacţia de adiţie a halogenilor are loc în prezenţa luminii şi conduce în cazul benzenului la obţinerea unui amestec de cinci izomeri ai hexaclorciclohexanului. NO. p-xilen) se obţin acizii aromatici dicarboxilici corespunzători (acidul ftalic. se obţine etilbenzen sau fenil-metil-cetonă. m-xilen. CN) Reacţiile de adiţie se desfăşoară în condiţii energice Hidrogenarea se petrece la temperaturi ridicate şi în prezenţa catalizatorilor: + 3H 2 Pt.

acetil naftalină. 6.3. 5. 4. Este considerat benzen substiuit cu un inel aromatic.2. 3. Caracterul aromatic este diminuat comparativ cu arenele mononucleare. Reacţii de substituţie . 7 – poziţii β. 2 700oC -H2 Difenilul participă la reacţii de substituţie electrofilă. 2. în funcţie de temperatura la care se desfăşoară. Difenilmetanul şi trifenilmetanul sunt hidrocarburi care stau la baza structurii unor coloranţi: CH2 CH Naftalina este o hidrocarbură aromatică poliucleară cu două inele condensate liniar. Poziţiile α sunt mai reactive decât β. Proprietăţi chimice Legăturile C-C sunt inegale în naftalină. anhidrida ftalică): 56 . Poate prezenta izomeri de poziţie: 1. H2SO4 -2H2O COOH COOH +6O CH3 La temperaturi ridicate şi în prezenţa catalizatorului V2O5 benzenul se oxidează până la anhidridă malică: 8.naftalina participă la reacţii de substituţie în condiţii energice.4-naftochinona. Sulfonarea conduce.Baze teoretice ale chimiei CH3 KMnO4. Hidrocarburi aromatice polinucleare Difenilul (bifenil) este o hidrocarbură aromatică polinucleară cu inele izolate care se obţine din benzen prin dehidrogenare la temperatura de 700oC. adiţie şi oxidare. Reacţiile de adiţie se desfăşoară în condiţii blânde Hidrogenarea de exemplu conduce la obţinerea tetrahidronaftalinei (tetralina) şi decahidronaftalinei (decalina): + 2H 2 Ni + 3H2 Ni Reacţiile de oxidare decurg mai uşor decât în cazul benzenului şi conduc la compuşi diferiţi în funcţie de condiţiile de reacţie (1. 8 – poziţii α. la acid α sau βnaftalinsulfonic: 8 7 6 5 SO 3H 9 1 2 3 4 + HO-SO 3H 140oC -H 2O -H2O 160oC SO 3H 10 Nitrarea naftalinei conduce la obţinerea α-nitronaftalinei iar alchilarea la un amestec de α şi β.

enoli şi fenoli. 9. Poziţia grupelor OH se specifică 57 . 9. 7. Compuşi organici cu funcţiuni simple Cea mai mare parte a moleculelor organice conţin şi alte elemente pe lângă C şi H.1. CH3COOH -2CO 2. porţiunii saturate a unei alchene sau catenei laterale a unei arene. 7 – izomeri β. Antracenul poate participa la reacţii de adiţie şi oxidare fiind important în structura unor coloranţi antrachinonici. Radicali ai hidrocarburilor aromatice mononucleare.Baze teoretice ale chimiei O C +3O Cr2O3. 9. Atomii sau grupele de atomi denumite grupe funcţionale se află în structura substanţelor organice numite derivaţi funcţionali. Alcooli Au gruparea –OH legată de un atom de C hibridizat sp 3 care aparţine catenei unui alcan sau izoalcan. -H2O COOH -H2O C O O C O Antracenul este o hidrocarbură aromatică polinucleară cu trei cicluri aromatice condensate: 8 7 6 5 10 4 9 1 2 3 Antracenul poate prezenta mai mulţi izomeri de poziţie:1.1. Fenantrenul este o hidrocarbură aromatică polinucleară cu inele condensate angular. 6. 5. Compuşi hidroxilici Sunt compuşi organici care conţin în moleculă gruparea funcţională hidroxil (-OH). Reacţia de oxidare a hidrocarburilor aromatice mononucleare. codeină). 3. 4. 9. 2. În natură fenantrenul apare în structura unor alcaloizi (morfină.1. CH3COOH -H2O C O COOH +3O Cr2O3. Denumirea alcoolilor se face prin adaugarea sufixului –ol la numele alcanului sau a sufixului – ic la numele radicalului monovalent precedat de cuvântul alcool. izomer al antracenului: 12 11 1 9 10 5 13 8 7 6 14 2 3 4 Poziţiile reactive sunt 6. 3. Reactivitatea izomerilor hidrocarburilor aromatice polinucleare. Fenantrenul are caracter aromatic mai pronunţat decât al naftalinei motiv pentru care reacţiile de adiţie şi oxidare se desfăşoară în condiţii mai blânde. 10 – izomeri mezo. 2. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. 8 – izomeri α. În funcţie de starea de hibridizare a atomilor de carbon de care este legată gruparea funcţională se împart în alcooli. Poziţiile cele mai reactive sunt poziţiile mezo. în unele steroide etc.

Reacţii la legătura C-OH Substituţia grupei OH se realizează în reacţie cu halogenuri de alchil sau acid clorhidric rezultând derivaţi halogenaţi: Reacţia de eliminare a apei se realizează intramolecular în prezenţa acizilor tari rezultând esteri care. Cu acizii anorganici alcoolii reacţionează formând esteri anorganici. Radicalii proveniţi din alcooli se numesc radicali alcoxil. elimină acidul rezultând alchena corespunzătoare: C 2H5-OH + CH3Cl C2H5-Cl +CH3OH 58 . prin deshidratare intramoleculară. a. conduce la o aldehidă nesaturată numită acroleină: CH2 CH CH2 OH OH OH H 2SO4 -H2O CH2 CH CH OH OH CH2 CH2 O C H OH -H2O CH2 CH O C H Reacţiile de esterificare conduc la obţinerea de esteri. prin eliminare de apă intramolecular conduc la obţinerea intermediară a unui enol instabil care trece în compuşi carbonilici: O CH2-CH2 OH OH H2SO4 (ZnCl2) -H2O H2C CH OH CH3 C H Diolii superiori prin deshidratare intramoleculară conduc la obţinerea de eteri ciclici CH2 CH2 CH2 CH2 OH OH -H2O CH2 CH2 CH2 O CH2 Glicerina. Proprietăţi chimice Alcoolii au caracter amfoter adică se comportă atât ca acizi slabi cât şi ca baze slabe în funcţie de condiţiile de reacţie. Esterificarea glicerinei cu acid stearic conduce la obţinerea tristearinei iar dacă procesul se conduce simultan cu acizi graşi şi acid fosforic rezultă esteri numiţi acizi fosfatidici. în prezenţa acizilor concentraţi. de exemplu cu sodiul metalic rezultând etoxid de sodiu: C 2H5-OH + Na Reacţii de eliminare a apei Când alcoolii sunt încălziţi până la temperatura de 140 oC. H3PO 4 140oC C 2H5-O-C2H 5 +H2O C2H5-ONa +1/2H2 Diolii. b.Baze teoretice ale chimiei printr-un număr ales în aşa fel încât să fie cel mai mic număr de ordine. Reacţia de esterificare a glicerinei cu acid fosforic duce la obţinerea acidului α-glicerinfosforic R CH2OH + HO-SO 3H -H2O +H2O R CH2-O-SO3H OH OH CH2 CH CH2 OH OH OH + HO P OH OH -H2O CH2 CH CH2 O OH OH P OH OH Cu acizii organici alcoolii reacţionează formând esteri organici. în prezenţa acidului sulfuric. Reacţii la legătura O-H Reacţii de substituţie a atomului de H Alcoolul etilic poate să reacţioneze. la temperatura de 170 oC. elimină apă intermolecular rezultând eteri: 2C2H5-OH H 2SO4.

reacţia de oxidare a alcoolilor primari conduce la aldehide iar a alcoolilor secundari la cetone: O R R CH2OH + O CHOH + O R -H2O -H2O R R C C H O R Oxidarea în condiţii blânde a glicerinei.2. Enoli Reprezintă compuşi hidroxilici în care grupa OH este legată de un atom de C care aparţine unei legături duble: R Enolii simpli nu sunt substanţe stabile ci se transformă în aldehide sau cetone. Ca şi în cazul alcoolilor fenolii pot fi monohidroxilici (monofenoli) dihidroxilici (difenoli) polihidroxilici (polifenoli).1. Ca urmare legătura O-H se scindează mai uşor. R CH2OH + O H2SO4 (ZnCl2) -H2O CH3-COOH Reacţia de dehidrogenare catalitică a alcoolilor. Transformarea se datorează polarităţii grupei OH care permite desprinderea H de O (tautomerie). daca în reacţie este implicat un alcool primar sau. cu sistemul oxidant permanganat de potasiu şi acid sulfuric rezultă acizi carboxilici. în prezenţa catalizatorilor metale sau oxizi de metale. C H CH OH 9.Baze teoretice ale chimiei C2H5-OH + HO-SO3H -H2O C2H5-O-SO3H 170 C -H2SO 4 o H 2C CH2 Reacţia de oxidare În condiţii blânde. Metilfenolii se numesc cresoli iar dimetilfenolii se numesc xilenoli Proprietăţi chimice a. cu apă de brom. fenolii reacţionează cu metalele alcaline şi cu hidroxizii alcalini. enolul este mult mai stabil putând fi evidenţiat alături de tautomerul carbonilic. respectiv. parţial hidrolizaţi în soluţie apoasă (au reacţie bazică) compuşi din care fenolii pot fi puşi în libertate prin acidulare cu acizi slabi (acid carbonic). C6H5-OH + NaOH C6H5-O-Na + + H 2O Acilarea grupelor –OH din moleculele fenolilor se realizează cu acizi carboxilici sau derivaţi funcţionali ai acestora cum ar fi anhidride sau cloruri acide: 59 . conduce la compuşi carbonilici. grupări care stabilizează legătura dublă. aldehide sau cetone. Determinate de prezenţa grupei –OH Fenolii au caracter acid mai pronunţat decât alcoolii. fapt care conduce la ionizarea mai accentuată a fenolilor comparativ cu alcoolii. nitro sau carbonil. Astfel.3. secundar: H3C H3C CH2OH CH OH Cu O H3C H3C -H2 ZnO CH3 -H2 C C O H CH 3 9. Dacă de al doilea atom de C al dublei legături este legată o grupare carboxil. dar mult mai slab decât acizii organici datorită conjugării electronilor neparticipanţi ai oxigenului cu electronii π din sistemul aromatic. conduce la dihidroxiacetonă: În condiţii energice. Fenoli Fenolii sunt derivaţi hidroxilici în care gruparea –OH este legată de un atom de C dintr-un nucleu aromatic hibridizat sp2. conducând la fenoxizi.1.

Peroxizii sunt consideraţi derivaţi ai apei oxigenate rezultaţi în urma înlocuirii unui atom de H cu un metal. Spre exemplu hidrochinona se oxidează uşor la p-benzochinonă: OH +O O -H2O OH O Derivaţii funcţionali ai compuşilor hidroxilici rezultaţi prin înlocuirea atomului de hidrogen hidroxilic cu un radical hidrocarbonat poartă numele de eteri şi au formula generală R-O-R. Tioeterii (sulfurile) sunt consideraţi derivaţi ai hidrogenului sulfurat în care ambii atomi de hidrogen sunt înlocuiţi cu radicali hidrocarbonaţi. Nitrarea se realizează în condiţii mai blânde decât la hidrocarburile aromatice. OH. Amine Sunt compuşi organici care conţin în moleculă una sau mai multe grupări aminice (-NH2). Compuşii de acest tip conţin în moleculă în moleculă gruparea peroxi (-O-O-). radical alchil sau radical acil. Cei doi radicali pot fi alifatici sau aromatici. Determinate de prezenţa nucleului aromatic Caracteristice sunt reacţiile de substituţie care se desfăşoară mult mai uşor decât la hidrocarburile aromatice datorită efectului electromer pozitiv (+Es) al grupei OH care activează nucleul aromatic.2. 60 . Mulţi dintre aceşti compuşi organici au denumiri tehnice. Pot fi considerate derivaţi ai amoniacului rezultaţi prin înlocuirea parţială sau totală a hidrogenului cu radicali hidrocarbonaţi. 9. cu acid azotic diluat: OH + HO-NO2 OH OH NO2 + OH NO 2 OH NO2 + HO-NO2 O2N NO 2 NO2 Alchilarea are loc în prezenţa catalizatorilor: OH + CH3 CH2 Cl AlCl3 -HCl OH C2H5 Oxidarea fenolilor şi difenolilor se realizează mai uşor decât în cazul hidrocarburilor aromatice corespunzătoare. uzuale. Denumirea aminelor se face adăugând cuvântul amină la numele radicalului monovalent. substituent de ordinul I. identici (eteri simetrici) sau diferiţi (eteri asimetrici sau micşti).Baze teoretice ale chimiei O CH3 OH + CH3 C O O OH + CH3 C C O O O C CH3 + CH3 COOH O O C CH3 + HCl Cl b. Spre deosebire de eteri în locul atomului de oxigen se află se află atomul de sulf. orientează substituţia electrofilă în poziţiile o şi p.

În soluţii apoase aminele formează hidroxizi complet ionizaţi: CH 3 NH2 + HOH În prezenţa acizilor minerali rezultă săruri solubile: C6 H 5 C2 H 5 CH 3 NH3 + HO + + C O CH 3 NH2 + HCl NH2 + Cl C O CH 3 C6 H 5 Acilarea aminelor se realizează cu acizi organici sau derivaţi funcţionali ai acestora: -HCl NH3 + Cl NH C2 H 5 Reacţia cu acidul azotos Aminele alifatice primare formează cu acidul azotos alcooli: Aminele aromatice primare formează cu acidul azotos în mediu de HCl săruri de diazoniu instabile la temperatură: C6 H 5 CH 3 CH 3 NH2 + ONOH CH 3 OH + H 2O + N2 - NH2 + ONOH + HCl NH2 + HONO -H O 2 C6 H 5 -2H2O C6 H 5 N N N Cl- + T oC. Proprietăţi chimice Atomul de azot hibridizat sp3 din gruparea aminică este legat prin legături σ de atomul de hidrogen şi de radicalul hidrocarbonat. Această comportare uşurează desfăşurarea reacţiilor de adiţie ale unor reactanţi polari. Compuşi carbonilici Combinaţiile care conţin grupa carbonil sunt aldehide (grupa carbonil se leagă de un radical organic şi un atom de H) şi cetone (grupa carbonil se leagă de doi radicali organici identici sau diferiţi). atrage electronii π ai legăturii duble.Baze teoretice ale chimiei Compuşii cu N tetracovalent care sunt derivaţi de substituţie ai ionului de amoniu se denumesc ca săruri cuaternare de amoniu. Bazicitatea aminelor alifatice este mai mare decât a amoniacului şi aceasta creşte în sensul amină primară. mai electronegativ. secundară. Denumirea aldehidelor se face prin adăugarea sufixului -al la numele alcanului corespunzător iar a cetonelor prin adăugarea sufixului –onă la numele alcanului corespunzător. Reactivitatea aldehidelor este superioară cetonelor. Această comportare este datorată efectului +Is al radicalului alchil care măreşte densitatea de electroni la atomul de azot. H2O C6 H 5 OH + HCl + N2 Aminele secundare reacţionează cu acidul azotos formând nitrozoderivaţi: CH 3 NHO C 6H 5 NH 2 + CH 3Cl AlCl3 CH 3 +HCl Reacţia de substituţie (alchilare) la nucleul aromatic are loc în poziţiile o şi p: NH 2 9. Reacţii de adiţie 61 . Oxigenul. terţiară. Proprietăţi chimice Grupa carbonil are o reactivitate mare datorită diferenţei de electronegativitate dintre oxigen şi carbon. Atomul de azot are o pereche de electroni neparticipanţi care conferă aminelor caracter bazic. Bazicitatea aminelor aromatice este mai mică decât a celor alifatice datorită efectului de conjugare dintre electronii p neparticipanţi cu electronii π ai sistemului aromatic.3. determinând polarizarea legăturii C-O.

Compuşii carbonilici se condensează cu derivaţi funcţionali care conţin în moleculă azot. Adiţia hidrogenului se realizează în prezenţa catalizatorilor (Ni. Reacţiile de condensare conduc la o nouă legătură C-C rezultată ca urmare a unor adiţii şi substituţii între un compus cu grupă carbonil (componenta carbonilică) şi substanţe care conţin o grupă CH. obţinându-se hidraţi stabili care pot fi izolaţi. La T=80100oC sau în prezenţa catalizatorilor acizi sau baze.HOH R Semiacetalizarea şi semicetalizarea prezintă interes în cazul monozaharidelor unde procesul se realizează între funcţia carbonil şi una din grupele oxidril din moleculă. Un exemplu este condensarea aldehidei benzoice cu anilina care conduce la Nbenziliden anilina. 62 . NO2). Pd-fin divizate.HOH H3C H C O CH C H Se pot condensa între ele aldehide identice sau diferite.HOH R OR' C H OR' OR' C R OR' O R C R + HOR ' R + HOR' . Două molecule de acetaldehidă spre exemplu. COOH. a. Aceste reacţii sunt de mai multe tipuri. deoarece la îndepărtarea excesului de apă trec din nou în compuşii carbonilici iniţiali: O R C H + HOH R C OH H H În cazul în care compuşii carbonilici conţin grupe cu efect inductiv negativ în poziţia α faţă de grupa carbonil. Are loc adiţia componentei metilenice la grupa carbonil. se deshidratează intramolecular conducând la o aldehidă nesaturată. amalgam de sodiu) rezultând alcooli primari sau secundari după cum adiţia are loc la aldehide sau respectiv cetone. b.În urma reacţiei de condensare între aldehide şi amine rezultă imine substituite (baze Schiff). Na metalic. O H3C C R + HCH2 O C H H3C OH C H CH2 C O T oC H . se manifestă o tendinţă mai accentuată de a adiţiona apa comparativ cu aldehidele şi cetonele alifatice simple. Condensarea compuşilor carbonilici între ei se petrece în cataliză acidă sau bazică. Pt. Adiţia disulfitului de sodiu la toate aldehidele şi la cetonele alifatice conduce la obţinerea de săruri ale unor acizi sulfonici frumos cristalizate. aldehida crotonică (condensare crotonică). Reacţia se petrece cu exces de alcool. Aldehidele aromatice se pot condensa numai cu aldehide alifatice. folosite pentru separarea aldehidelor şi cetonelor din amestecurile lor cu alte substanţe: O R C H + NaHSO 3 R C ONa H SO3H Adiţia acidului cianhidric este o reacţie reversibilă care se realizează în cataliză bazică rezultând cianhidrine ale aldehidelor sau cetonelor. cum ar fi amine şi nitroderivaţi: . în cataliză acidă sau bazică: O R C H + HOR ' R OH C H OR OH C R OR' ' + HOR' . CN. CH2 sau CH3 (componenta metilenică) cu reactivitate mărită de vecinătatea unei grupe reactivante (CO.Baze teoretice ale chimiei Aldehidele şi cetonele inferiare reacţionează cu apa formând hidraţi care nu pot fi izolaţi. Adiţia alcoolilor la aldehide şi cetone conduce la formarea semiacetalilor şi respectiv semicetalilor. se condensează dând naştere unui aldol (reacţia se numeşte condensare aldolică).

HOH R C H + NH2 OH . Monoglucidele (oze) sunt combinaţii naturale polihidroxicarbonilice.HOH R C H N NH 2 + O H O R C R . O R C H O R C R + NH 2 OH .4-dinitrofenilhidrazina şi semicarbazida este o reacţie specifică pentru identificarea şi dozarea compuşilor carbonilici care conduce la 2. se reduce în prezenţa aldehidelor cu depunere de Ag metalic.1.HOH R C R N OH N OH Aldehidele şi cetonele se condensează cu hidrazina rezultând hidrazone. După numărul atomilor de carbon din moleculă monoglucidele pot fi trioze. Reacţia se poate desfăşura în prezenţa. substanţe utilizate pentru identificarea şi caracterizarea compuşilor carbonilici. unde reprezintă surse de energie şi au rol structural (plastic). glucidele reprezintă cea mai importantă clasă de substanţe organice naturale. heptoze etc.Baze teoretice ale chimiei O C6H5 C H + HCH2 C6H5 .HOH C6H5 H C N C 6H 5 Aldehidele şi cetonele se condensează cu hidroxilamina rezultând oxime (aldoxime şi cetoxime).3. În cazul aldehidelor reacţia este: R C H + NH 2 NH 2 . iodoform) O O H3C C + 3Br2 CH3 lumina . a unor combinaţii complexe ale unor metale tranziţionale (Cu. După natura grupării carbonilice monoglucidele pot fi aldoze (au în moleculă gruparea aldehidică) şi cetoze (au în moleculă gruparea cetonică): 63 . Din punct de vedere structural glucidele se împart în monoglucide. Glucide Din punct de vedere cantitativ. se află în compoziţia oricărui organism viu. alcalinizată. Soluţia amoniacală de azotat de argint (reactiv Tollens).3HBr H3C C CBr 3 NaOH CHBr 3 + H3C COOH Reacţii specifice aldehidelor Una din aceste reacţii este reacţia de oxidare care conduce la acizi. În ultimul caz funcţia carbonil se oxidează la carboxil iar combinaţia complexă se reduce. aldazine şi cetazine. De asemenea. Libere sau sub formă de derivaţi. aldehidele reduc soluţiile alcaline ale ionului cupric precipitând oxidul cupros de culoare roşu-cărămiziu. cu lanţ C-C neîntrerupt şi formula brută CnH2nOn. acidului azotic. bicromatului de potasiu. permanganatului de potasiu. Ag).4-dinitrofenilhidrazone colorate în galben-orange până la roşu cu spectre UV caracteristice Reacţii de substituţie în poziţia α faţă de grupa carbonil Compuşii carbonilici pot reacţiona cu halogenii în prezenţa luminii rezultând derivaţi de substituţie care în mediu alcalin se descompun cu formare de haloform (bromoform. oligoglucide şi poliglucide. hexoze. pentoze. În condiţiile unui exces de componentă carbonilică rezultă azine. polihidroxialdehide sau polixidroxicetone. compuşi cristalizaţi care pot fi utilizaţi pentru caracterizarea şi dozarea compuşilor carbonilici. Condensarea cu 2. 9.HOH R C H N N C H Condensarea cu fenilhidrazina se realizează uşor atât cu aldehide cât şi cu cetone conducând la fenilhidrazone. tetroze. cloroform.

Baze teoretice ale chimiei H C CH O OH n CH 2 C CH O OH CH 2 OH OH n aldoză cetoză CH 2 OH Cele mai simple monoglucide sunt triozele. Ozele mai prezintă un tip special de izomerie numită epimerie.sau L-glicerică. Toate monoglucidele care. în cazul glucozei: H H HO H H C C C C C O OH H OH OH H H HO H H C C C C C CH 2OH OH OH H OH O În structura astfel rezultată. Ciclul cu 5 atomi se numeşte ciclu furanozic iar ciclul cu 6 atomi se numeşte ciclu piranozic. însă nu reflectă unele proprietăţi ale acestora. Două oze epimere diferă structural prin configuraţia unui singur atom de carbon asimetric. Reprezentarea monoglucidelor prin formule liniare (aciclice) este utilă pentru compararea structurii diferitelor monoglucide. Marea majoritate a monoglucidelor descoperite în natură fac parte din seria D deoarece organismele vii nu conţin enzimele capabile să metabolizeze ozele seriei L.şi β-anomeri. toate ozele conţin cel puţin un atom de carbon asimetric (chiral) ceea ce înseamnă că prezintă izomerie optică. are aceeaşi configuraţie ca şi atomul de carbon asimetric din aldehida D. teoretic. Monoglucidele provenite pe aceeaşi cale din L-gliceraldehidă constituie seria L. iar β-anomerul are configuraţia opusă la cei doi atomi de carbon. pot fi obţinute din aldehida D-glicerică prin creşterea succesivă a catenei atomilor de carbon de la capătul cu grupa aldehidică. Se cunoaşte o aldotrioză (aldehida glicerică sau gliceraldehida) şi o cetotrioză (dihidroxiacetona). Un tablou mai complet asupra stării reale a moleculelor de monoglucide se obţine dacă formulele ciclice se reprezintă prin formule de perspectivă. Ciclul piranozic sau furanozic este imaginat perpendicular pe planul hârtiei. monoglucidele aparţin seriei D sau L dacă atomul de carbon asimetric. Aldozele cu peste 4 atomi de C în moleculă şi cetozele cu peste 5 atomi de C în moleculă pot da reacţii de ciclizare intramoleculară cu formare de semiacetali. respectiv semicetali (formule ciclice). cel mai îndepărtat de grupa carbonil. Legăturile dinspre observator se trasează cu linie groasă. în locul grupei carbonil apare o nouă grupă –OH numită hidroxil glicozidic sau semiacetalic (semicetalic) care are o reactivitate mărită faţă de celelalte grupe -OH din moleculă. De exemplu. Substituenţii orientaţi în formele ciclice la dreapta liniei verticale se plasează în formulele de perspectivă sub CH 2 OH 64 . formează seria D. atomul de oxigen aflându-se la distanţa cea mai mare în raport cu observatorul. Anomerul α desemnează forma în care orientarea hidroxilului glicozidic este identică cu cea a hidroxilului de la atomul de carbon asimetric şi determină apartenenţa monoglucidei respective la seria D sau L. Prezenţa acestui nou centru asimetric în molecula monoglucidelor face posibilă existenţa a doi stereoizomeri numiţi α. Prin urmare. H C CH O OH CH 2 C O OH CH 2 OH gliceraldehida dihidroxiacetona CH 2 OH Cu excepţia dihidroxiacetonei. Prin ciclizarea monoglucidelor apare un nou centru de asimetrie la atomul de carbon care a aparţinut grupei carbonil. La grupa carbonil din aldoze şi cetoze se adiţionează o grupă –OH din aceeaşi moleculă rezultând cicluri cu 5 sau 6 atomi dintre care unul de oxigen.

fructoza se ciclizează cu formarea unui ciclu furanozic. a pentozelor la pentitoli. Proprietăţi chimice Reacţia de reducere a monoglucidelor se petrece la nivelul grupei carbonil rezultând polioli. sunt protejate (prin esterificare).glucopiranoza H OH β – D glucopiranoza În mod similar. substanţe nutritive cu gust dulce. iar cei dispuşi la stânga deasupra.Baze teoretice ale chimiei planul heterociclului. dacă atomul menţionat are configuraţie D şi sub acest plan în cazul în care atomul are configuraţia L. Reducerea triozelor conduce la trioli. oxidarea se petrece la nivelul funcţiei alcoolice terminale cu obţinerea de acizi uronici: H H HO H H C C C C C O OH H OH OH +2O -H2O H H HO H H C C C C C O OH H OH OH CH 2 OH COOH acid D-glucuronic • În prezenţa acidului azotic concentrat oxidarea are loc la nivelulo funcţiilor carbonil din aldoze şi alcoolică terminală cu obţinerea de acizi aldarici: 65 . sunt prezenţi în organismele vegetale: H H HO H H C C C C C O OH H OH OH +2H CH 2OH H HO H H C C C C OH H OH OH CH 2 OH D-glucoza CH 2OH D-glucitol Reacţia de oxidare conduce la produşi diferiţi în funcţie de condiţiile în care se realizează: • Oxidarea blândă cu apă de brom sau acizi diluaţi a aldozelor are loc la nivelul grupei carbonil şi conduce la obţinerea de acizi aldonici: H H HO H H C C C C C O OH H OH OH +O COOH H HO H H C C C C OH H OH OH CH 2 OH CH 2OH acid D-gluconic • Dacă grupa carbonil şi toate grupele OH. a tetrozelor la tetritoli. Aceeaşi regulă se aplică şi pentru grupa alcoolică primară legată la C-2 în piranozele sau furanozele provenite din cetoze. sau restul catenei de la atomul de carbon asimetric cu cel mai mare număr de ordine din ciclul piranozic sau furanozic se înscrie deasupra planului moleculei. Unii dintre poliolii rezultaţi pe această cale. 6 CH 2OH H 4 CH 2OH O H 2 1 H OH 3 5 H H OH O H OH OH OH OH H OH H α – D. Grupa alcoolică primară. a hexozelor la hexitoli. cu excepţia celei de la C6.

CH 2OH H H OH OH H OH O H OH H + H2SO4 HCl . În funcţie de natura atomului prin care se leagă cele două componente. substanţe cristalizate.H 2O CH 2OH H H OH OH O H O CH 3 H α-O-metilglucozid H OH Fragmentul de monoglucidă din molecula glicozidică se numeşte rest glicozidic sau glicon iar cealaltă componentă se numeşte aglicon. N-glicozide. marea lor majoritate fiind toxice pentru om şi animale. H H HO H H C C C C C O OH H OH OH + H 2N-OH .Glicozidele sunt răspândite în natură.Baze teoretice ale chimiei H H HO H H C C C C C O OH H OH OH +3O -H 2O COOH H HO H H C C C C OH H OH OH CH 2 OH COOH acid glucaric Cetonele se oxidează în condiţii energice cu ruperea catenei reacţia conducând la obţinerea unui amestec de acizi. Are loc un proces de deshidratare intramoleculară când pentozele se transformă în furfurol iar hexozele în hidroximetil-furfurol: HOHC H2 C OH HO CHOH HC C H OH HC H2SO4 -3H2O CH C O C O HC H furfurol Reacţia de eterificare a glucidelor se petrece la oxidrilul glicozidic care este mai reactiv decât celelalte grupe OH din moleculă. glicozidele sunt de mai multe tipuri: O-glicozide. Rezultă compuşi care se numesc glicozide.H 2O H H HO H H C C C C C N OH H OH OH OH CH 2 OH CH 2 OH oxima glucozei Condensarea cu fenilhidrazina conduce la fenilhidrazone şi osazone. fructozide. 66 . Forma cristalelor este specifică pentru fiecare oză şi de aceea această reacţie este utilizată la identificarea monoglucidelor. Sglicozide. Glicozidele glucozei se numesc glucozide iar ale fructozei. Eterificarea se realizează prin tratare cu alcool în prezenţă de HCl. Reacţia cu acizii minerali stă la baza identificării şi dozării monozaharidelor şi se desfăşoară cu acizi relativ concentraţi şi la temperatură. Reacţia de condensare a aldozelor şi cetozelor cu hidroxilamina se petrece la nivelul funcţiei carbonil şi conduce la obţinerea de oxime.

Legătura dintre cele două monoglucide se realizează prin intermediul oxidrililor glicozidici. Acizi monocarboxilici saturaţi Proprietăţi chimice datorate grupei –OH În comparaţie cu acizii minerali. carbonaţi. Ionii rezultaţi după îndepărtarea H hidroxilic se denumesc înlocuind sufixul –ic cu –at: După natura radicalilor de care se leagă grupa carboxil acizii pot fi monocarboxilici saturaţi. carboxilici aromatici. carboxilici saturaţi. bicarbonaţi rezultând săruri 2HCOOH + Zn 2HCOOH + CaO (HCOO)2Zn + H2 (HCOO)2Ca + H 2O Reacţii la atomul de carbon carboxilic conduc la obţinerea de derivaţi funcţionali. conduce la obţinerea de esteri: O H3C C + OH O C2H5 H3C C + H 2O OH O-C 2H5 67 . Acidul formic este cel mai tare acid din seria acizilor monocarboxilici. echilibrul proteolitic fiind deplasat spre stânga.5HCl C C C C C O O H O CO CO CH 3 CH 3 O O CH 3 CO H O H H CO CH 3 Interes prezintă esterii fosforici ai monozaharidelor care sunt intermediari metabolici Aldozele reacţionează cu combinaţii complexe ale metalelor tranziţionale oxidându-se la acizii aldonici corespunzători în timp ce combinaţia complexă este redusă.şi policarboxilici saturaţi. Se mai folosesc de asemenea denumiri uzuale. di. trehaloza. CH 2 O CO CH 3 9. în cataliză acidă. lactoza etc.4. Oligoglucidele conţin de la două până la opt resturi de monoglucide.). reacţia cu alcoolii.). Prezenţa substituenţilor în moleculele acizilor monocarboxilici produce efecte inductive care pot influenţa ionizarea şi ca urmare tăria acizilor Acizii monocarboxilici reacţionează cu metale reactive. caz în care diglucida rezultată nu are proprietăţi reducătoare (zaharoza. baze. Exemple sunt reacţiile cu reactivul Tollens şi reactivul Fehling folosite pentru recunoaşterea monoglucidelor naturale.Baze teoretice ale chimiei Reacţia de esterificare are loc în prezenţa acizilor carboxilici sau a derivaţilor lor funcţionali precum şi în prezenţa acizilor anorganici (H3PO4). caz în care diglucida rezultată are proprietăţi reducătoare (maltoza. acizii carbocilici sunt mai slabi. 9. Compuşi carboxilici Sunt compuşi organici care conţin gruparea funcţională carboxill. celobioza. Poziţia substituenţilor se desemnează prin cifre începând cu atomul de carbon carboxilic sau litere ale alfabetului grecesc începând cu poziţia vecină grupei carboxil. cele mai importante fiind diglucidele care se formează prin eliminarea unei molecule de apă între două molecule de hexoză. Radicalii rezultaţi din acizi după îndepărtarea grupei –OH se numesc radicali acil. În urma reacţiei rezultă esterii corespunzători. H H HO H H C C C C C CH 2 OH OH H OH H OH O + 5CH3 C Cl . În structura poliglucidelor pot intra acelaşi tip de monoglucide (homopoliglucide) sau mai multe tipuri de poliglucide (heteropoliglucide). În soluţie apoasă acizii carboxilici sunt ionizaţi. rafinoza etc. sau între oxidrilul glicozidic şi unul din oxidrilii neglicozidici.4. oxizi bazici. Acizii carboxilici se denumesc prin adăugarea sufixului -oic la numele catenei de bază.1. Poliglucidele sunt compuşi macromoleculari formaţi dintr-un număr mare de resturi de monoglucide legate între ele prin legături glicozidice.

şi pentandioici (succinic şi glutaric) se deshidratează intramolecular la temperatură conducând la obţinerea de anhidride O CH2 CH2 C C OH OH O TC -H2O o O CH2 CH2 C O C O Acizii hexan. Cel mai tare acid din serie este acidul oxalic deoarece influenţa acidifiantă a unei grupe carboxil asupra celeilalte este invers proporţională cu distanţa dintre ele. Acizii dicarboxilici dau reacţii caracteristice grupei carboxil formând derivaţi funcţionali cum ar fi esteri. la diluţii mai mari.hidrazidele acizilor carboxilici se obţin din esteri ai acizilor carboxilici cu hidrazina Decarboxilarea acizilor carboxilici este procesul de eliminare a dioxidului de carbon din moleculele acizilor organici. respectiv nitrili: O H3C C + NH 3 O H3 C C 220oC -H2O O H3C C NH2 P2O 5 -H2O H3C C N OH O-NH 4 reacţia cu pentaclorura de fosfor conduce la obţinerea de cloruri acide care pot reacţiona cu sărurile acizilor minocarboxilici rezultând anhidride: - O H3 C C + PCl5 O H3 C C Cl +POCl3 + HCl OH . la încălzire. rezultând cetone ciclice: O H2C H2C CH2 CH2 C C OH OH O T oC -H2O -CO2 CH2 CH2 C C C O O • O 68 . anhidride. Datorită prezenţei celor două grupe funcţionale. Pe lângă aceste denumiri există şi denumiri uzuale. Reacţia este condusă fotochimic: CH3-COOH + Cl2 lumina -HCl ClCH2-COOH + Cl2 lumina -HCl Cl2CH-COOH + Cl2 lumina -HCl Cl3C-COOH 9. Astfel: • Acizii cu 2 şi 3 atomi de C în moleculă (oxalic şi malonic) se decarboxilează la încălzire conducând la obţinerea de acizi monocarboxilici cu un atom de C mai puţin în moleculă HOOC-COOH T oC -CO 2 HCOOH • Acizii butan.Baze teoretice ale chimiei reacţia cu amoniacul la temperatură ridicată conduce la obţinerea unor săruri de amoniu care prin deshidratare intramoleculară dau amine. Denumirea se face prin adăugarea la cuvântul acid a numelui hidrocarburii cu acelaşi număr de atomi de carbon şi a sufixul –dioic. are loc ionizarea celei de-a doua grupe carboxil. În prima etapă în soluţie concentrată. cloruri acide. amide. Halogenarea Atomii de H din poziţia α faţă de grupa carboxil pot fi substituiţi prin tratarea acidului carboxilic cu clor sau brom.şi heptandioici adipic şi pimelic) se deshidratează şi se decarboxilează intramolecular. Acizi dicarboxilici saturaţi Conţin în moleculă două grupe carboxil grefate pe o catenă hidrocarbonată.4. Proprietăţi chimice Grupele carboxil disociază independent. În a doua etapă datorită atracţiei electrostatice exercitate de anionul carboxilat asupra hidrogenului. acizii dicarboxilici prezintă şi proprietăţi speciale determinate de poziţia celor două grupe carboxil una faţă de cealaltă.2. este favorizată ionizarea unei grupe datorită efectului inductiv negativ manifestat de cealaltă grupă carboxil.

Acizi monocarboxilici nesaturaţi Conţin grupa carboxil legată de o catenă nesaturată. De asemenea se hidrolizează mai greu decât clorurile acide dar mai uşor decât esterii. Amidele secundare ciclice se numesc imide. Anhidride ale acizilor carboxilici Pot fi considerate derivaţi funcţionali rezultaţi prin eliminarea unei molecule de apă între două grupe carboxil. Aceşti compuşi sunt denumiţi halogenuri de acil. Ca urmare. Efectul este diminuat odată cu depărtarea grupei COOH de dubla legătură. Atomii din grupa amidică pot fi înlocuiţi cu radicali organici dând naştere amidelor substituite. Anhidridele sunt folosite drept agenţi de acilare precum şi în industria de medicamente. 9. pot fi primare.5. Acizi carboxilici aromatici Gruparea COOH poate fi legată direct de inelul aromatic sau prin intermediul unor catene care pot fi saturate sau nesaturate.5. Acizii monocarboxilici nesaturaţi dau reacţii la grupa carboxil rezultând derivaţi funcţionali şi reacţii de adiţie la dubla legătură.1. Amide Sunt derivaţi funcţionali rezultaţi prin înlocuirea grupei -OH din grupa -COOH cu grupa aminică. Poziţia legăturii duble faţă de grupa COOH se notează prin litere ale alfabetului grecesc sau prin cifre. Halogenuri ale acizilor carboxilici Se formează prin înlocuirea grupei -OH din -COOH cu un atom de halogen. fenolii şi aminele reacţionează mai puţin energic decât clorurile acide. Este motivul pentru care halogenurile acizilor carboxilici sunt utilizate ca agenţi de acilare. Dubla legătură şi grupa carboxil se influenţează reciproc. datorită influenţei dublei legături.4. 9. Ca urmare acizii carboxilici aromatici pot fi saturaţi sau nesaturaţi: 9. reacţia de hidroliză se petrece mai greu decât în cazul halogenurilor acide şi numai în mediu acid sau bazic. după numărul de substituenţi de la atomul de azot. 9.3. Rezultă derivaţi funcţionali care au proprietatea comună că prin hidroliză generează acidul din care au provenit. ambele din structura grupei carboxilice.5.4.5. Adiţia compuşilor nesimetrici este contrară regulii Markovnikov din cauza efectului inductiv atrăgător de electroni (-Is) al grupei COOH în raport cu legătura dublă. 9. Atomul de halogen din aceşti compuşi este foarte reactiv şi poate fi substituit cu alţi atomi sau grupe de atomi. secundare şi terţiare. 9.3. sunt mai tari decât acizii monocarboxilici cu acelaşi număr de atomi de carbon în moleculă. Reactivitatea amidelor este legată de conjugarea electronilor p neparticipanţi de la atomul de azot cu electronii π ai dublei legături C=O. Acizii din această clasă. Derivaţi funcţionali ai acizilor carboxilici Provin prin modificarea grupei OH sau înlocuirea oxigenului carbonilic.5.4. Cu alcoolii.2. Esteri 69 .4.Baze teoretice ale chimiei 9. Acestea.

Hidroliza esterilor are loc prin acţiunea catalitică a acizilor sau bazelor. Deosebit de importante sunt reacţiile de adiţie la dublele legături din moleculele acilglicerolilor. Din punct de vedere structural. lipidele se clasifică în lipide simple (ceride. În natură. pe lângă componenta lipidică şi o componentă glucidică. rol de substanţe de rezervă. acilgliceroli. cele mai răspândite lipide în ţesuturile plantelor (uleiuri) şi animalelor (grăsimi). Sub acţiunea oxigenului. Hidroliza acidă este o reacţie reversibilă care conduce la un acid şi un alcool. în grame. 9. acilglicerolii pot fi hidrolizaţi prin fierbere cu acizi sau baze. Cantitatea de I2 sau Br2. Întrucât glicerina este un alcool trihidroxilic. amestecuri care poartă numele de ceruri.5. Acizi fenolici Conţin în moleculă grupările -OH şi -COOH legate de un nucleu aromatic direct sau prin intermediul unei catene. rol plastic precum şi rol de material izolant. Glicolipidele sunt lipide complexe care conţin în moleculă. acizi graşi liberi. Cantitatea în mg de hidroxid de sodiu sau de potasiu necesară pentru saponificarea unui gram de triacilglicerol se numeşte indice de saponificare. Esterii acizilor inferiori sunt lichide cu miros plăcut de fructe sau flori. ceridele apar în amestec cu alcooli primar. Proprietăţile esterilor depind de natura acidului şi alcoolului din care provin. răşini. după gradul de acilare al grupelor OH se deosebesc monoacilgliceroli. steride) şi lipide complexe (fosfolipide. Ca esteri. un aminoalcool dihidroxilic nesaturat. Sunt insolubili în apă şi solubili în solvenţi organici. uleiurile vegetale se solidifică. diacilgliceroli şi triacilgliceroli.5. Lipidele complexe conţin în molecula lor.Baze teoretice ale chimiei Sunt derivaţi funcţionali ai acizilor carboxilici în care gruparea -OH din -COOH este înlocuită cu o grupă alcoxil prin esterificare directă. gliceride. Hidroliza bazică este o reacţie ireversibilă care conduce la săruri ale acizilor carboxilici şi alcooli. Procesul se numeşte rîncezire şi are consecinţe nedorite în industria alimentară. Moleculele esterilor nu sunt asociate prin legături de H şi de aceea constantele fizice au valori mai mici decât ale acizilor din care provin. Steridele sunt esteri ai acizilor graşi superiori cu alcooli tetraciclici monohidroxilici numiţi steroli a căror unitate structurală de bază este steranul. Esterii participă la reacţii de substituţie prin care se înlocuieşte grupa alcoxil cu alte grupe funcţionale. glicolipide). Prin hidrogenare. Reacţia se desfăşoară cu viteză superioară hidrolizei acide. Aceştia. adiţionată la dublele legături ale acizilor graşi din 100g acilglicerol se numeşte indice de iod. Reacţia cu amoniacul conduce la amide iar reacţia cu aminele conduce la amide substituite la atomul de azot Lipidele constituie o grupă de substanţe bioorganice larg răspândite în organismele vii. pe lângă componenta lipidică şi o componentă de altă natură. Acilglicerolii. sub acţiunea oxigenului. sunt esteri ai acizilor graşi monocarboxilici saturaţi sau nesaturaţi cu număr par de atomi de carbon şi catenă normală cu glicerina. sfingolipide. Hidroliza acilglicerolilor sub acţiunea hidroxizilor alcalini se numeşte saponificare. Ionii carboxilaţi eliberaţi în urma acestei reacţii formează cu cationii sărurile corespunzătoare numite săpunuri. se oxidează la nivelul legăturilor duble rezultând peroxizi toxici care se pot scinda prin ruperea catenei hidrocarbonate rezultând compuşi carbonilici ce conferă produsului miros şi gust neplăcut. Ceridele sunt esteri ai acizilor graşi superiori (C14 – C34) cu alcooli monohidroxilici superiori şi număr par de atomi de carbon. unde au rol energetic. În condiţii de umiditate lipazele naturale determină hidroliza parţială a acilglicerolilor conducând la eliberarea de acizi graşi care conferă un gust specific. 70 . Sfingolipidele sunt lipide complexe care conţin în moleculă sfingozina. steride . Sterolii sunt răspândiţi în ţesuturile animale (zoosteroli). Fosfolipidele (fosfatide) sunt lipide complexe în care una din grupările hidroxil primare ale glicerolului este esterificată cu acid fosforic. proces folosit la prepararea margarinei. plante (fitosteroli) şi ciuperci (micosteroli). umidităţii şi luminii acilglicerolii naturali capătă miros neplăcut şi gust iute.

Baze teoretice ale chimiei
Acizii fenolici au proprietăţi ale acizilor carboxilici şi fenolilor. Când cele două grupe sunt în poziţie orto se manifestă efectul inductiv negativ (-Is) al grupei -OH care conduce la formarea unei structuri închise numite chelat. Această structură influenţează mobilitatea ionilor H+ care se desprind mai uşor decât în cazul acidului benzoic. 9.5.6. Acizi carbonilici Conţin în moleculă grupele -COOH şi carbonil. În funcţie de tipul grupei carbonil acizii carbonilici pot fi acizi aldehidici sau acizi cetonici. Poziţia grupelor carbonil faţă de grupa carboxil se notează cu litere ale alfabetului grecesc. 9.5.7. Aminoacizi Sunt compuşi organici care conţin în moleculă una sau mai multe grupe aminice precum şi una sau mai multe grupe carboxil. După natura radicalului de care se leagă grupele funcţionale aminoacizii sunt alifatici, aromatici şi heterociclici. După poziţia reciprocă a celor două grupe funcţionale aminoacizii pot fi α, β, γ, δ-aminoacizi. Denumirea aminoacizilor se face: poziţia grupei aminice faţă de gruparea COOH indicată prin litere greceşti la care se adaugă numele acidului Cu excepţia glicocolului care nu are în moleculă atom de carbon asimetric, toţi ceilalţi aminoacizi au şi ca urmare prezintă activitate optică. Izomerii optici sunt D, şi L putând exista şi sub formă de racemic. S-a constatat că din cei 20 aminoacizi naturali cu răspândire universală care intră în structura proteinelor şi care sunt metabolizaţi în organisme vii fac parte din seria L (numărul aminoacizilor este mai mare unii dintre ei gasindu-se rar în unele proteine sau liberi în plante) Proprietăţi chimice Datorită prezenţei în moleculă a funcţiunilor acidă şi bazică, aminoacizii există în soluţie apoasă sub formă de ioni bipolari: În mediu acid aminoacizii se comportă ca baze (acceptă H+) iar în mediu bazic, ca acizi (cedează H+). Datorită acestei proprietăţi aminoacizii migrează în câmp electric. Dacă în soluţia unui aminoacid se adaugă o mică cantitate de acid sau bază, aceasta va fi neutralizată fără a se modifica apreciabil pH-ul. Pe această proprietate se bazează funcţia tampon a aminoacizilor în organismele vii. Proprietăţi chimice Proprietăţile aminoacizilor se datorează prezenţei grupelor -NH2 sau -COOH precum şi prezenţei lor simultane. Proprietăţi datorate prezenţei grupării -COOH Aminoacizii reacţionează cu hidroxizii alcalini formând săruri:
H 2N R COOH + NaOH
H+

H3N+

R

COO-

H 2N

R

COONa + H2O

Aminoacizii reacţionează cu alcoolii, în cataliză acidă, formând esteri:
H 2N R COOH + HOR' H 2N R

Aminoacizii reacţionează cu PCl5 rezultând cloruri acide, stabile sub formă de clorhidraţi:
O H 2N R COOH + PCl 5 H2N R C O H3N
+

COOR' + H2O

+ POCl3 + HCl Cl HOCl

R

C

Decarboxilarea aminoacizilor conduce la obţinerea de amine fiziologic active. În organismele vii reacţia se desfăşoară enzimatic:

71

Baze teoretice ale chimiei
H 2N R CH 2 COOH -CO2 H 2N R CH3

Reducerea aminoacizilor conduce la aminoalcooli
H2N R CH2 COOH + 2H2 H 2N R CH2 CH2 OH + H2O

În prezenţa amoniacului, aminoacizii conduc la formarea amidelor. Spre exemplu acidul αaminosuccinic (acid aspartic) în reacţie cu amoniacul conduce la obţinerea amidei acidului aspartic, asparagina:
HOOC CH NH2 COOH + 2NH3 COOH H C NH2 O CH 2 C NH2 + H2O

Reacţia este foarte importantă pentru că reglează conţinutul de amoniac din organismele vegetale deoarece o concentraţie prea mare de amoniac este toxică pentru plante. Prin formarea amidelor, plantele blochează amoniacul în exces care în caz de nevoie este eliberat prin reacţia inversă. Proprietăţi datorate prezenţei grupei -NH2 Aminoacizii reacţionează cu acizi minerali conducând la formarea de săruri. Alchilarea aminoacizilor la gruparea aminică se realizează cu iodură sau sulfit de metil, în mediu alcalin, rezultând săruri cuaternare de amoniu numite betaine. Reprezentantul clasei este derivatul trimetilat al glicocolului, betaina propriu-zisă care se găseşte în sfecla de zahăr:
H3N+ H2 C COO- + 3CH3I (CH3)N+

Acilarea grupelor aminice se realizează cu cloruri acide sau anhidride rezultând aminoacizi acilaţi. De exemplu, glicocolul se acilează cu clorura de benzil rezultând benzilglicocol:
O HOOC CH 2 NH2 + Cl C C6H5 HOOC CH 2 NH O C C6H5

CH2

COO-

Dacă reacţia este condusă în prezenţa clorurii unui aminoacid rezultă peptide
O HOOC CH2 NH2 + C Cl CH2 NH2 O HOOC CH2 NH C CH2 NH2

Reacţia cu acidul azotos se petrece în mediu acid şi determină dezaminarea aminoacidului conducând la hidroxiacizii corespunzători cu degajare de azot. De exemplu, alanina se dezaminează în prezenţa acidului azotos rezultând acid lactic:
CH3 CH NH 2 + HONO CH 3 CH COOH OH + N2 + H2O HOOC

Reacţia de transaminare se desfăşoară între un cetoacid şi un aminoacid rezultând aminoacidul cetoacidului şi cetoacidul aminoacidului. În organismul viu aceste reacţii se petrec sub acţiunea transaminazelor când are loc transferul unei grupării -NH2 de la un aminoacid la un cetoacid rezultând un nou aminoacid şi un nou cetoacid: Dezaminarea aminoacizilor se realizează oxidativ, hidrolitic sau reductiv, reacţia fiind importantă în metabolismul organismelor vii.. Dezaminarea oxidativă conduce la α-aminoacizi:
R CH NH2 + 1/2O 2 R C O + NH3

Dezaminarea hidrolitică conduce la α-hidroxiacizi:
R CH NH2 + HOH R H C OH + NH3 HOOC COOH

HOOC

COOH

Dezaminarea reductivă conduce la acizi carboxilici:
R CH NH2 + H2 R H2 C COOH + NH3 HOOC

Proprietăţi determinate de prezenţa simultană a celor două grupe funcţionale Reacţia de dezaminare şi decarboxilare are loc la obţinerea alcoolilor prin procese de fermentaţie alcoolică ale cerealelor sau cartofilor sub acţiunea enzimelor din drojdia de bere. Spre exemplu leucina din cartof prin fermentaţie alcoolică conduce la alcool izoamilic:

72

Baze teoretice ale chimiei
CH 3 H C CH3 CH2 CH NH 2 COOH + HOH CH 3 H C CH3 CH2 CH 2 OH + CO 2 +NH 3

Aminoacizii formează cu metalele grele (Ni, Pb, Cu) săruri complexe frumos colorate, proprietate utilizată în chimia analitică pentru identificarea cationilor respectivi. Aminoacizii participă la reacţii de condensare cu eliminare de apă între grupele -NH2 şi – COOH, rezultând peptide sau proteine, în funcţie de numărul de aminoacizi care participă la reacţie. Legătura dintre aminoacizi se numeşte legătură amidică sau peptidică. De exemplu, glicina şi alanina se condensează formînd o trpeptidă numită glicil-alanil-glicina:
H 2N CH 2 COOH + H 2N CH CH 3 COOH +H 2N CH 2 COOH H2 N CH 2 C O NH CH2 C O NH CH2 COOH

Aminoacizii se împart în mai multe grupe: • Aminoacizi monoamino monocarboxilici (acid α-aminoacetic sau glicocol sau glicina; acid αaminopropionic sau α-alanina; acid α-aminoizovalerianic sau valina; acid α-aminoizocapronic sau leucina); • Aminoacizi hidroxilaţi (acid α-amino-β-hidroxipropionic sau serina; acid α-amino-β-hidroxibutiric sau treonina); • Aminoacizi tiolici conţin grupa tiolică (SH) sau tiolică substituită (acid α-amino-β-tiol propionic sau cisteina; acid α-amino-γ-metil-tiobutiric sau metionina); • Aminoacizi monoamino dicarboxilici (acid α-amino-succinic sau acid aspartic; acid α-aminoglutaric sau acid glutamic); • Aminoacizi diamino monocarboxilici (acid α,δ-diaminovalerianic sau ornitina; acid α,ε-diaminocapronic sau lizina; acid α-amino-δ-guanidin-valerianic sau arginina; acid α-amino-δ-carbamid (ureid)-valerianic sau citrulina); • Aminoacizi aromatici (acid α-amino, β-fenil propionic sau fenilalanina; p-hidroxifenilalanina sau tirozina); • Aminoacizi heterociclici (acid α-amino,β-indol propionic sau triptofan; acid α-amino,β-imidazol propionic sau histidina. 9.5.8. Peptide Sunt combinaţii organice care pot fi considerate ca amide substituite ce rezultă prin eliminarea de apă între doi sau mai mulţi aminoacizi (între o grupă carboxil a unui aminoacid şi o grupă amino a altuia). Resturile de aminoacizi din peptide sunt legate covalent prin legături peptidice: Datele experimentale indică faptul că legătura peptidică -CO-NH- constituie un sistem simplu conjugat, în care conjugarea se realizează între perechea de electroni π a grupării carbonilice şi perechea de electroni neparticipanţi de la atomul de N vecin. În urma delocalizării electronilor, legătura peptidică manifestă un caracter pronunţat de legătură dublă. Peptidele cu un număr mai mic de 10-20 resturi de aminoacizi în moleculă sunt denumite oligopeptide. Peptidele cu număr mai mare de resturi de aminoacizi în moleculă sunt numite polipeptide. Polipeptidele a căror secvenţă specifică este mai mare de 50 reziduuri sunt numite în mod obişnuit proteine dar cercetătorii au păreri diferite legate de numărul de reziduuri de aminoacizi de la care se foloseşte acest termen. Când doi sau mai mulţi aminoacizi se combină pentru a forma peptide, ceea ce rămâne din fiecare aminoacid după îndepărtarea apei este denumit reziduu al aminoacidului. Reziduul care are o grupă amino liberă se numeşte N-terminal iar cel care are o grupare carboxil liberă se numeşte C-terminal. Reziduurile se denumesc după numele aminoacidului eliminându-se cuvântul acid. Pentru a denumi peptidele se începe cu numele grupei acil reprezentând reziduul Nterminal urmat, în ordine, de numele grupelor acil reprezentând reziduurile interne. Numai reziduul C-terminal este denumit cu numele aminoacidului de la care provine şi acesta reprezintă sfârşitul numelui peptidei.
CO NH

73

Bazicitatea aminelor alifatice şi aromatice. 4.J. 1973 . 7. • rol în contracţia musculară (actina şi miozina din muşchi). Drug. enoli şi fenoli.. Rev. Chişinău. 1997 . rezultat al asocierii a două sau mai multe catene polipeptidice numite protomeri. North East Wales. împotriva substanţelor străine şi celulelor provenite din alte organisme (sub formă de anticorpi.newi. 2001 . această reacţie de apărare a organismului viu se numeşte imunitate . Reacţii de condensare a aminoacizilor – legătura peptidică. 10.Molybdenum hydroxylases as drug-metabolizing enzymes. Bibliografie selectivă 1. I.A. H. Akabayov. C. – 1989. Marcel Dekker.. 5.J. J.. Reacţii ale alcoolilor la legătura oxidrilică. I.. 12: 392-401.. • rol de transport activ a unor substanţe micromoleculare şi al ionilor anorganici.. animalelor şi microorganismelor).Mecanisme de reacţie în chimia organică. New York.. 47-53. 1999 . Metab. A. C.N.uk/buckleyc/atomic. Proprietăţi speciale ale acizilor dicarboxilici.. TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR 1. • rol hormonal participând la reglarea proceselor biochimice (unele proteine sau polipeptide pot acţiona ca hormoni).W. S. I. Buckley. Burzo. Republica Moldova. http://www. 4. 16(1-2): 119-156. Jones L. Japan Publications Inc.Using softer X-ray absorption spectroscopy to probe biological systems.. • rol de apărare a organismului. Ştiinţifică. Proteinele îndeplinesc multe funcţii importante în organismul viu: • rol structural împreună cu lipidele şi glucidele (reprezintă suportul chimic structural al tuturor formaţiunilor morfologice evidenţiate în celulele şi organele plantelor.. 6.nivelul de organizare structurală cel mai înalt.. C.imunoglobuline). fiecare cu structura sa primară. Synchrotron Rad.Procesele fiziologice din plantele de cultură.J. Banks. Dawson. Ed. secundară şi terţiară într-un conglomerat spaţial complex. E. • structura terţiară .H. Bucureşti.. Reacţii ale acizilor monocarboxilici pentru obţinerea unor derivaţi funcţionali. ciclice sau de perspectivă. Delian.. Reacţii ale fenolilor determinate de prezenţa nucleului benzenic. 2nd edition. Crăciun. Pickering. Kastin.orientarea spaţială a catenei polipeptidice ( variante ale structurii secundare sunt structura α-helicoidală) şi structura β-pliată). 9. • structura secundară . Intreprinderea Editorial-Poligrafică Stiinţa. 3. 2. W. K. Reacţii de dezaminare a aminoacizilor. Asai... G.. P. Sagi. Biobehav. Condensarea compuşilor carbonilici.Chemical principles: The Quest for Insight.htm#Atomic Structure. 5. Proteinele se caracterizează prin patru nivele de organizare structurală care indică: • structura primară . Atkins. B.ac. Institute of Higher Education. A. Toma.. 3.L. George. 7. Doonan..Introduction to Atomic Structure. 74 . • structura cuaternară . 6.Handbook of nutritionally essential minerals. W.. 1989 .. 8. natura şi succesiunea resturilor de aminoacizi. Beard. C. Beedham.numărul.Miracle cure organic germanium. 1985 .D. Semnificaţii ale reprezentării glucidelor prin formule liniare. 2005 . Badea. Diferenţe structurale între alcooli.. F. Aluminum-induced neurotoxicity: alterations in membrane function at the blood-brain barrier. Inc. Rev.. 13(1). Neurosci. Freeman & Company. 2005 . 2. Dobrescu.Baze teoretice ale chimiei Proteinele şi acizii nucleici sunt cei mai importanţi componenţi chimici ai materiei vii. • rol de catalizatori ai reacţiilor chimice în sistemele biologice (aceste proteine se numesc enzime).replierea şi înfăşurarea segmentelor α-helicoidale şi β-pliate într-o organizare spaţială complexă sub formă de ghem sau globulă. J. 8.

eds. Ed.. Didactică şi Pedagogică. I... Coll. structure and properties.. 9th ed. and Fluoride.. Nielsen. P. J.W. Acford..G. Ed. Spencer. 27. 19. Shike.. M. Biol..F. D. H.W.. W. Neniţescu.. silicon. Washington DC..Inhibitory effects of zinc on magnesium balance and magnesium absorption in man. T. Diet. 34.Elemente de chimie generală. Kiess.Magnesium. 1999 . Asachi”.M.Calcium... A. Gobat.D. Enciclopedică Română. National Academy Press. eds. 1991 . 2007 . Institute of Medicine. . D.. Iaşi. 9th ed. Braz. Humelnicu. Elucidating a biological role for chromium at a molecular level..E. Hay. vol...B.C. Davies. D. H. – 1989. National Academy Press. Aragno. – 2002. 16.I. Bucureşti.W. Olson. Wilson.S.Le sol vivant. 15. Nutrition in Health and Disease. Baltimore. Ed Azimuth. 63(5): 797S-811S. şi Pedag..R. S.. Shils. Nutrition in Health and Disease.1997 .. Washington DC.C. F. J. Influence on cell division of Chlorella. Shike.Tratat de chimie anorganică. 1999 . Chemistry. 285(5432): 1393-1396. Philadelphia... A. 75 . Gh.F. 1982 Fiziologia plantelor. D. Am. Science.. Assoc. S. P. D.. A. Williams & Wilkins. Carnieri. molybdenum. I. 1948 . Smith.. Vercesi.. Linder.A. Food and Nutrition Board. M.S. 1972 . J. Dillard. Olson. Lane. M. Ed.Molecular orbital method and molecular ionization potentials. P. Chem. Ciobotaru. E. V. J. R. Saunders Company. Presses Polytechniques et Universitaires Romandes. 9th ed. Williams Textbook of Endocrinology. Univ.. 14. J. 10. S. 38. I. 21.. a novel tungstencontaining enzyme with a potential glycolytic role in the hyperthermophilic archaeon Pyrococcus furiosus.The physiology of flowering plants.C. 23. 31. Benzschawel..H.. 17. 24.Ultratrace minerals.. 33(7): 503-510. Am. Phosphorus.D. Zumdahl. Goldberg. Baltimore.. M. H. Univ.W. Biochemistry. Holliday. Duca. Muscalu.. D. Z.Chimie analitică generală. GAMA. M. Sussex. 32. Mülliken. France..Fiziologie vegetală..Iron in Medicine and Nutrition. 12.. I.. 29. Cambridge University Press. Shils.Biochimia vitaminelor.. 25. D. Res.Glyceraldehyde3phosphate ferredoxin oxidoreductase. Mustacich.The mechanism and biological role of calcium transport by plant mitochondria.. H. Tehnică. 2000 . Vitamin D. Ed. A. Bucureşti. 346(1): 1-8. Arch Microbiol. 13. Kronenberg. 1999 .E.. Phys. III. 2005 .Dual function of the selenoprotein PHGPx during sperm maturation. Foster.. 26. Nedelcu. Norris. Biol.The role of vanadium in green plants..A biological function for cadmium in marine diatoms. G. Meisch.M.. 1985 . C.. N. Massachusetts. 35. A. Chambers.. J. 2000 . A. M..R. New York. Rolfe. Res. V.E. Dima. 1978 . Iaşi. 36. J. Iaşi. Did.. eds.. Heath and Company. J.M. F.Copper biochemistry and molecular biology. 2005 . Hazegh-Azam. Olson.. 1980 . D.R. 1995 . 97(9): 4627-4631. 37. C. F. Negoiu.. T. 270: 8389-8392. Rev. 20. Tehnopress. didactică şi pedagogică. Powis. Magnesium. Iaşi. Marcu. Shils.. R.. 28. “Alexandru Ioan Cuza”.k 1996 . F. Chem. Vasiliu.Thioredoxin reductase.Baze teoretice ale chimiei 9.The diverse role of selenium within selenoproteins: a review. 74: 736738.Chimie generală. 9th ed. Tehnice “Gh. M. Olteanu. Vincent. Nutr. 1999 .. S.. M. Larsen. nickel. Industrial Estate. 33. Fairbanks. 30. 1987 .. M. Shils. Suciu. and zinc. Cojocaru. 1998 . 1999 .M.. boron.Dietary reference intakes for vitamin A. 22. D.S. Bucureşti. Molea.... Heim. T. Ed.2001 . Acc.. Martins. H.. Ed. Adams. copper. I. I. C.. 1978 . Ross. vol. Introducere în chimia anorganică. Matthey. 116(1): 91-95. Biochem.C. Nutr. Med. chromium..2000. Dorobanţu.A.. D..C.The thyroid gland. Inc.... Baia. iron.A. manganese. C. W.U. J.. Ltd.K. J. Food and Nutrition Board. 1975 .J. G. Öpik.... Milică. Ursini. Ed. eds.. M. Baltimore.. 11. A. 1996 .Chemistry – reactions.M. vitamin K.. Teşu.. Ed.Dicţionar de fizică. Popescu. 13(5):479-484. Bucureşti. Ross. vanadium. ***** .. J. Macmillan Publishing Co. Larsen.D. Anglia.. M. Clin. M. Zamfirache. . Iaşi.Modern inorganic chemistry. Shike. ***** . M. 99(7): 836-843. Williams.B. Ed. Morel.. vol. Am. C. V. Mukund. I. 18.. J. Williams & Wilkins.. Ross.. 1994 . 1998 .H. Holben. iodine. Institute of Medicine. Şt. 20(5): 635-638.Chimie anorganică.. 1972 .

Baze teoretice ale chimiei 76 .