Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
FIZICA
NOTE DE CURS
CUPRINS
1
I INTRODUCERE 7
1.1. Unităţi de măsură. Mărimi fizice fundamentale 10
1.2. Formule dimensionale 12
1.3. Analiză dimensională 13
II ELEMENTE DE MECANICĂ CLASICĂ 16
2.1. Conceptele fundamentale ale mecanicii clasice 16
2.1.1. Elementele mişcării: traiectoria, viteza, acceleraţia
18
2.2. Principiile mecanicii clasice 21
2.3 Lucrul mecanic. Puterea 26
2.4. Energia cinetică 28
2.5. Energia potenţială 31
2.6. Teoremele generale ale mecanicii 35
2.6.1. Teorema impulsului 37
2.6.2. Teorema momentului cinetic 38
2.6.3 Teorema energiei 40
2.7. Oscilaţii şi unde elastice
44
2.7.1. Oscilaţii armonice
45
2.7.2. Compunerea oscilaţiilor armonice
47
2.7.3. Oscilaţii amortizate
51
2.7.4. Oscilaţii forţate şi rezonanţa 53
2.7.5. Unde elastice. Ecuaţia undei plane
56
2.7.6. Viteza de propagare a undelor. Dispersia undelor
59
2.7.7. Unde sferice 61
2.7.8. Energia undei. Intensitatea undei. Atenuarea undelor
62
2.7.9. Elemente de acustică 65
2
2.7.10. Ultrasunetele şi aplicaţiile lor
68
III TEORIA RELATIVITĂŢII 70
3.1. Relativitatea clasică 70
3.2. Teoria relativităţii restrânse (speciale) 73
3.2.1. Principiile relativităţii restrânse 74
3.2.2. Grupul de transformări Lorentz 75
3.2.3. Consecinţe cinematice ale grupului de transformări
Lorentz 78
3.2.3.1. Contracţia lungimilor 78
3.2.3.2. Dilatarea duratelor 79
3.2.3.3. Compunerea relativistă a vitezelor 80
3.2.3.4. Universul cvadridimensional 82
3.2.4. Elemente de dinamică relativistă 84
3.2.4.1. Dependenţa masei de viteză 84
3.2.4.2. Relaţia dintre masă şi energie 87
3.2.4.3. Relaţia dintre energie şi impuls 89
IV TERMODINAMICA 92
4.1. Noţiuni termodinamice de bază 92
4.2. Sisteme termodinamice 94
4.2.1. Gazul ideal 94
4.2.2. Teoria cinetico - moleculară a gazului ideal 96
4.2.2.1. Calculul cinetic al presiunii unui gaz ideal 96
4.2.2.2. Interpretarea cinetico - moleculară a temperaturii 99
4.2.2.3. Viteza termică a moleculelor 100
4.2.3. Gazul real 101
4.3. Legea barometrică şi distribuţia moleculelor din
atmosferă după altitudine 105
4.4. Distribuţia moleculelor unui gaz după modulul
vitezei – funcţia de distribuţie Maxwell 107
4.5. Principiile termodinamici
109
4.5.1. Energie internă, lucrul mecanic, căldura 109
3
4.5.2 Principiul întâi al termodinamicii 111
4.5.2.1. Coeficienţi calorici 112
4.5.2.2 Relaţia Robert Mayer pentru gazul ideal 112
4.5.2.3. Transformări politropice ale gazului ideal 114
4.5.3. Principiul al doilea al termodinamicii 117
4.5.3.1. Maşini termice. Ciclul Carnot
117
4.5.3.2. Entropia 120
4.5.4. Principiul al treilea al termodinamicii
124
V ELECTRICITATE ŞI MAGNETISM 126
5.1. Electrostatica 126
5.1.1. Saricina electrică. Legea Coulomb 126
5.1.2. Câmpul electric 129
5.1.2.1. Intensitatea câmpului electrostatic 129
5.1.2.2. Potenţialul electric . Relaţia dintre intensitatea
câmpului electric şi potenţialul electric 131
5.1.2.3. Fluxul câmpului electric. Teorema Gauss pentru medii
omogene. Ecuaţia Poisson 134
5.1.3. Capacitatea electrică a corpurilor conductoare.
Condensatoare 136
5.1.4. Medii dielectrice 140
5.1.5. Energia câmpului electrostatic 144
5.2. Mărimi si legi de bază în electrocinetică 146
5.2.1. Noţiuni introductive 146
5.2.2. Ecuaţia de continuitate 147
5.2.3. Curentul continuu în conductori metalici. Expresiile
locale ale legii Ohm şi legii Joul
148
5.2.4. Tensiunea electromotoare 151
5.3. Electromagnetism 153
5.3.1. Câmpul magnetic. Inducţia câmpului magnetic 153
5.3.2. Legea Biot-Savart-Laplace 155
4
5.3.3. Fluxul inducţiei câmpului magnetic 156
5.3.4. Legea circuitului magnetic (legea circuitală Ampère)
157
5.3.5. Inducţia electromagnetică 158
5.3.6. Autoinducţia. Energia câmpului magnetic 162
5.3.7. Curentul de deplasare. Inducţia magnetoelectrică 164
5.3.8. Câmpul electromagnetic. Ecuaţiile Maxwell 166
5.4. Unde electromagnetice 169
5.4.1. Ecuaţia undelor electromagnetice 169
5.4.2. Proprietăţile undelor electromagnetice 171
5.4.3. Energia transportată de undele electromagnetice 173
5.4.4. Spectrul undelor electromagnetice 176
VI OPTICA 178
6.1. Elemente de fotometrie 178
6.1.1. Mărimi şi unităţi fotometrice
180
6.2. Optica geometrică 183
6.2.1. Legile fundamentale ale opticii geometrice
183
6.2.2. Reflexia totală a luminii. Fibre optice
185
6.2.3. Aproximaţia gaussiană 186
6.2.4. Dioptrul sferic. Dioptrul plan 187
6.2.5. Oglinda sferică. Oglinda plană
191
6.2.6. Lentila subţire 193
6.2.7. Prisma optică 197
6.2.8. Aberaţiile sistemelor optice
202
6.2.9. Aparate optice 205
6.2.9.1. Caracteristicile aparatelor optice
206
5
6.2.9.2. Aparate optice cu imagini reale
207
6.2.9.3. Aparate optice cu imagini virtuale
212
6.3. Optica ondulatorie
215
6.3.1. Interferenţa luminii 215
6.3.1.1. Noţiuni despre condiţia de coerenţă 218
6.3.1.2. Dispozitive de interferenţă
221
6.3.2. Difracţia luminii
228
6.3.2.1. Difracţia Fraunhofer pe o fantă dreptunghiulară
229
6.3.2.2. Difracţia Fraunhofer pe o reţea de difracţie plană
233
6.3.3. Polarizarea luminii
238
6.3.3.1. Polarizarea luminii prin reflexie
239
6.3.3.2. Polarizarea luminii prin dublă refracţie
241
6.3.3.3. Dispozitive pentru obţinerea luminii liniar polarizae
243
6.3.3.4. Birefingenţă artificială
245
6.3.3.5. Polarizaţia rotatorie 248
6.4. Optica fotonică 250
6.4.1. Efectul fotoelectric 251
6.4.2. Teoria fotonică a luminii
254
6.4.3. Explicarea legilor efectului fotoelectric
256
6
6.4.4. Efectul Compton 257
6.5. Absorbţia şi dispersia luminii 261
6.5.1. Absorbţia luminii 261
6.5.2. Dispersia luminii 263
VII LASERI 266
7.1. Absorbţia, emisia spontană şi emisia stimulată
266
7.2. Amplificarea radiaţiei 270
7.3. Inversia de populaţie 271
7.4. Proprietăţile radiaţiei laser 273
7.5. Tipuri de laseri 275
VIII RADIAŢIA TERMICĂ 278
8.1. Legile experimentale ale radiaţiei termice a corpului negru
280
IX RADIAŢIA X 285
X HOLOGRAFIA 289
Bibliografie 294
Capitolul 1: Introducere
7
Fizica studiază cele mai generale forme de mişcare ale materiei (mecanice,
termice, electromagnetice, etc). Prin materie se înţelege realitatea obiectivă care există în
fundamental al materiei, modul său de existenţă, este mişcarea. Prin mişcare se înţelege
orice schimbare sau proces: deplasare mecanică în spaţiu, reacţie chimică, radiaţie
participă întotdeauna şi la formele mai complexe (biologice, sociale), fără a epuiza însă
esenţa lor calitativă. Astfel, legea conservării energiei se aplică tuturor proceselor:
chimice, biologice, etc; legea atracţiei universale se aplică tuturor corpurilor: simple sau
a le putea folosi şi stăpâni. Dezvoltarea fizicii a fost stimulată de necesităţile practice ale
oamenilor. La rândul lor descoperirile şi realizările fizicii stau la baza dezvoltării tehnicii;
exprimă legătura necesară şi esenţială între fenomene, legătura dintre cauză şi efect, care
Legile fizicii pot fi stabilite (descoperite sau formulate) numai într-o anumită etapă
de exemplu, legea mişcării planetelor (J. Kepler 1609,1619), legile mecanicii (I. Newton
8
1687), legea atracţiei universale (I. Newton 1687), legile mecanicii relativiste (A. Einstein
atomică şi nucleară.
fizicii; însă cantitatea se determină prin măsurări, de aceea măsurarea este un proces
fundamental în fizică.
care rolul practicii este hotărâtor, iar rolul teoriei conducător. Practica fără teorie este
fundamentale, numite de obicei principii, care sunt extrase din experienţă. Din acest
sistem de legi fundamentale sunt deduse teoretic toate legile cunoscute care privesc
mărimile fizice nu sunt creaţii subiective arbitrare, ci reflectă realitatea obiectivă, tot mai
treptată, ducând la un moment dat la crearea prin salt a unor teorii noi, care reflectă mai
bine realitatea obiectivă, conţinând ca un caz particular sau caz limită teoriile precedente şi
9
Materia este infinită şi inepuizabilă în proprietăţile sale, în formele sale de
ar putea folosi aparatul matematic, n-ar avea o teorie, n-ar putea conferi experienţei un
necaracteristice. Numai astfel se pot stabili legile şi relaţiile cantitative. Arta cercetătorului
fizicii, modelele sau schemele sunt perfecţionate cantitativ şi chiar schimbate calitativ,
pentru a putea exprima mai fidel realitatea obiectivă. Exemple de schematizări şi modele:
punctul material, solidul rigid, gazul ideal, gazul Van der Waals, lichidul ideal, atomul lui
însemnătate practică. Rezultatele fizicii, împreună cu cele ale altor ştiinţe ale naturii, au
schimbat nu numai condiţiile de viaţă ale omenirii dar au creat noi moduri de gândire.
10
Măsurarea este procesul fundamental în fizică. A măsura o mărime fizică înseamnă
a stabili de câte ori se cuprinde în ea o altă mărime de aceeaşi natură, bine definită şi
Nici o măsurare fizică nu este perfectă; orice măsurare fizică implică întotdeauna
erori de măsurare mai mari sau mai mici. Odată cu dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii se
În principiu, pentru fiecare mărime fizică se poate alege o unitate proprie arbitrară,
dar atunci legile fizicii s-ar exprima prin formule care ar conţine coeficienţi numerici
între diferite mărimi fizice, se alege întotdeauna un număr mic de mărimi fizice, numite
unităţi de măsură, astfel încât în cele mai frecvente şi mai importante formule fizice să
dispară coeficienţii numerici paraziţi. Celelalte mărimi fizice şi unităţile lor de măsură,
legate de cele fundamentale prin legi ale fizicii, se numesc mărimi fizice derivate,
Nu există vreo lege a naturii care să ne impună alegerea anumitor mărimi drept
- unităţi fundamentale
- unităţi derivate
11
- unităţi suplimentare
masă, M kilogram kg
timp, T secundă s
derivate să se exprime prin unităţi fundamentale şi eventual prin unităţi suplimentare. Este
clar că o mărime derivată nu se exprimă prin toate cele nouă mărimi, fundamentale sau
suplimentare, stabilite de SI. Practic toate mărimile derivate, întâlnite în cadrul mecanicii,
se exprimă numai prin trei mărimi fundamentale şi anume: lungimea L, masa M şi timpul
T.
Multe din aceste unităţi au denumiri speciale şi simbol particular (N – Newton), mai
12
comod de folosit decât în exprimarea prin unităţile mărimilor fundamentale (kg.m/s2
pentru newton).
prefixe:
exemplu: kilogramul-forţă (kgf), litrul (l), calul-putere (CP), torrul (sau mm Hg).
(tabel 1.1) atunci pentru orice mărime fizică derivată x, se defineşte dimensiunea sa [x], ca
fiind monomul algebric format din puteri ale simbolurilor mărimilor fizice fundamentale,
exponentul fiecărui simbol fiind egal cu valoarea puterii la care respectiva mărime
[x] = (1.1)
13
Coeficienţii , care pot fi întregi sau fracţionari, pozitivi sau
fundamentale corespunzătoare.
Analiza dimensională este o metodă care studiază structura relaţiilor fizice pornind
pe principiul omogenităţii dimensionale. Deoarece nu se pot aduna sau egala decât mărimi
fizice de aceeaşi natură, fiecare formulă fizică trebuie să fie omogenă din punct de vedere
dimensional, adică ambii membri ai egalităţii, cât şi fiecare termen al unei sume algebrice,
trebuie să aibă aceleaşi dimensiuni, altfel formula nu are sens. Acestă formulare reprezintă
chiar principiul omogenităţii dimensionale a formulelor fizice. Altfel spus, dacă mărimile
[x] =
[y] =
x=y
; ; ; ………
14
Aceste relaţii exprimă tocmai condiţia de omogenitate a formulelor fizice,
forma unor legi fizice. Presupunem că o anumită mărime fizică y depinde de alte mărimi
fizice a1, a2,....….an. Mărimea y se poate exprima faţă de de celelate n mărimi astfel:
y = const.
[y] = [ ] = =
(1.2)
[y] =
[a1] =
[a2] =
.
.
.
[an] =
15
.
.
.
Prin determinarea necunoscutelor xi se poate cunoaşte deci, prin metoda analizei
dimensionale, legea fizică dintre y şi cele n mărimi fizice a 1, a2,….an, mărimi de care ştim
Prezentăm mai jos un exemplu de lucru cu metoda lui Rayleigh pentru deducerea
formulei perioadei pendulului gravitaţional. Ştiind din experienţă că perioada unui pendul
T = const.
[T] = [ ]=
deci: T=
0 = x1 + x2
1 = -2x2
T = const.
unde: const.- este o constantă adimensională care nu poate fi dedusă prin metoda analizei
dimensionale.
16
Capitolul 2: Elemente de mecanică clasică
Mecanica studiază mişcarea cea mai simplă a sistemelor fizice, anume deplasarea
lor în spaţiu şi timp, precum şi cauzele care o produc. Cinematica studiază mişcarea în
sistemelor fizice ţinând seama de cauzele care o produc iar statica studiază echilibrul
sistemelor fizice sub acţiunea forţelor. Sistemele fizice pot fi discrete sau continue. În
mecanică cel mai utilizat sistem – un model – este punctul material, punctul geometric în
care este concentrată masa sistemului. Un model mult utilizat este şi sistemul de puncte
materiale.
acţiunilor reciproce, etc. – se aplică în toate celelalte capitole ale fizicii. Mecanica este cea
Mecanica şi-a elaborat un sistem de concepte, axiome şi principii care permit, prin
cunoaşterea stării de mişcare a unui sistem fizic la un moment dat, să poată fi determinată
Studiul mişcării unui sistem fizic înseamnă studiul evoluţiei sistemului în spaţiu şi
timp. Spaţiul şi timpul sunt considerate în mecanica clasică mărimi absolute. Newton
afirmă despre spaţiu că “ spaţiul absolut considerat în însăşi estenţa lui şi fără nici o
legătură cu ceva extern, rămâne întotdeauna asemenea şi imobil” iar despre timp că “
17
timpul absolut, adevărat şi matematic în sine şi după natura sa, curge în mod uniform fără
nici o legătură cu ceva extern”. Spaţiul şi timpul sunt considerate în mecanica clasică
mărimi fizice, şi sunt deci supuse măsurării. În accepţiunea mecanicii clasice spaţiul este
tridimensional, nelimitat şi fără structură, adică este omogen (toate punctele spaţiului sunt
echivalente) şi izotrop (toate direcţiile sunt echivalente). Timpul este considerat universal,
Sistemele fizice sunt sisteme materiale. Una din proprietăţile materiei este masa.
mişcare, măsura reacţiei sistemului fizic la schimbarea stării de mişcare fiind masa
forţa de interacţiune fiind proporţională cu masa, numită masa gravitaţională mg). Toate
experienţele au arătat, cu o foarte bună aproximaţie, că masa inerţială a unui sistem fizic
este egală cu masa sa gravitaţională. Prin urmare oricărui sistem fizic i se asociază o
mărime fizică numită masă, mărime reală şi pozitivă. Pentru mecanica clasică masa este o
Deplasarea unui sistem are loc în raport cu alte corpuri. Fără aceste “alte corpuri“
absolută fără raportare la alte corpuri este lipsită de sens. Relativitatea mişcării este legată
corpurile aflate în el, ci numai de poziţie faţă de alte corpuri. Corpul care se consideră prin
convenţie fix şi faţă de care se studiază mişcarea unui sistem fizic, se numeşte corp de
sistem cartezian de 3 axe ortogonale. Pentru măsurarea timpului trebuie ales un proces
18
periodic, de exemplu oscilaţiile unui pendul. Sistemul de coordonate pentru măsurarea
referenţial.
Poziţia unui punct material în raport cu acest referenţial este determinată prin
poziţie. Proiecţiile vectorului de poziţie pe cele trei axe ortogonale sunt x, y, z, iar x , y ,
(2.1)
sau r2 = x2 + y2 +z2
Din relaţia anterioară rezultă că poziţia unui punct este determinată de sau de
proiecţiile x, y, z ale punctului pe cele trei axe ortogonale. În multe situaţii în locul
Se numeşte traiectorie linia sau curba descrisă de mobil în timpul mişcării sale,
adică locul geometric al punctelor prin care trece mobilul. Traiectoria poate fi rectilinie
sau curbilinie (în particular circulară). Forma traiectoriei depinde de referenţialul folosit.
19
Dependenţa reprezintă legea mişcării. A cunoaşte relaţia este
Aceste relaţii se numesc ecuaţiile parametrice ale mişcării. Eliminând timpul t între
Viteza mişcării
Considerăm un punct material aflat în mişcare faţă de un referenţial ales care trece
cu:
P’
Prin definiţie: P
Se observă ca dacă , diferenţa tinde să devină egală cu arcul PP’, iar direcţia lui
vectorul viteză este tangent în orice punct la traiectorie şi îndreptat în sensul mişcării.
obţinem:
sau:
20
unde vx, vy, vz sunt componentele vitezei pe cele trei axe de coordonate.
Deci componenta vitezei pe o axă este egală cu derivata în raport cu timpul a coordonatei
Acceleraţia mişcării
Prin definiţie:
Acceleraţia este egală cu derivata întâi a vitezei sau derivata a doua a vectorului
În coordonate carteziene:
sau
unde ax, ay, az sunt componentele acceleraţiei pe cele trei axe de coordonate.
raport cu timpul, sau cu derivatele de ordinul doi ale coordonatelor respective (faţă de un
referenţial cartezian).
21
În timp ce viteza este întotdeauna tangentă la traiectorie şi are sensul mişcării,
adică spre partea concavă a traiectoriei, partea spre care se roteşte vectorul viteză tangent
la traiectorie.
sistem mecanic ştiind starea de mişcare (poziţie şi viteză) a sistemului la un moment dat
cât şi relaţia dintre sistemul studiat cu exteriorul (ceea ce nu aparţine sistemului studiat).
Valabilitatea acestor principii a fost confirmată în mod foarte clar de către experimente.
Principiile mecanicii clasice elaborate de către Newton sunt valabile pentru mişcări
ale sistemelor fizice macroscopice cu viteze mici în raport cu viteza luminii în vid.
Principiul inerţiei
Experienţa arată că un corp în repaus faţă de Pământ rămâne în repaus atâta timp
cât asupra sa nu acţionează alte corpuri care să-i modifice această stare. De asemenea,
experienţe efectuate cu bile netede şi dure lansate pe suprafeţe orizontale netede şi dure
(de exemplu, pe gheaţă) când greutatea bilei este anulată de către reacţiunea normală a
planului şi forţele de frecare sunt mici, arată că mişcarea bilei se apropie tot mai bine de
22
Un corp îşi păstrează starea de repaus sau de mişcare rectilinie uniformă atâta
timp cât asupra sa nu acţionează alte corpuri care să-i schimbe această stare de repaus
poate fi sustras complet acţiunii altor corpuri, dar acest principiu este verificat prin toate
consecinţele sale.
reacţionează. Proprietatea unui corp de a-şi menţine starea de repaus sau de mişcare
exterioară care caută să-i schimbe starea de mişcare, se numeşte inerţie. Astfel, corpurile
sunt inerte în sensul că nu-şi pot schimba de la sine starea lor de repaus sau de mişcare
acţiunilor exterioare şi datorită inerţiei tind să-şi menţină această stare de mişcare,
adică nu este necesară nici o cauză exterioară pentru menţinerea ei. Dimpotrivă, orice
acţiune exterioară strică o astfel de mişcare, curbând traiectoria şi modificând viteza, adică
Dar, evident că mişcarea rectilinie uniformă faţă de un referenţial nu mai este astfel faţă de
alte referenţiale care sunt în mişcare accelerată faţă de primul. Prin urmare, principiul
inerţiei nu poate fi valabil faţă de orice referenţial ales. Dacă însă principiul inerţiei este
valabil într-un referenţial dat, atunci el va fi automat valabil în toate referenţialele care se
23
mişcă rectiliniu uniform faţă de acesta. Sistemele de referinţă în care este valabil principiul
sunt absolut echivalente, nici unul din ele nu poate fi considerat fix sau absolut.
accelerat este necesară introducerea unor forţe fictive, numite forţe de inerţie (cum ar fi
forţele centrifuge sau forţele Coriolis). Mecanica clasică presupune că este posibil
Newton a definit ca măsură a mişcării o mărime fizică numită impuls sau cantitate
de mişcare. Impulsul este egal cu produsul dintre masă şi viteză şi este un vector coliniar
cu viteza:
exteriorul, deci asupra sistemului acţionează o forţă. Forţa este o măsură a interacţiunii şi
(2.2)
Derivata impulsului unui corp în raport cu timpul este egală cu rezultanta forţelor
24
Deoarece în mecanica clasică masa corpului m se consideră constantă, deci
Relaţia este un caz particular al relaţiei (2.2). Această relaţie este valabilă
Când asupra unui corp acţionează una sau mai multe forţe, calculul variaţiei
Dacă asupra corpului nu acţionează nici o forţă (corpul se consideră izolat), din
adică corpul se poate mişca doar rectiliniu uniform. Din acest lucru se poate deduce că
principiul inerţiei este inclus în principiul fundamental al dinamicii. Acest lucru este însă
adevărat doar în cazul mecanicii clasice pentru care masa este constantă. În cazul
mecanicii relativiste masa corpurilor nu mai este constantă ci depinde de viteza corpului
ceea ce înseamnă că în acest caz mişcarea poate să nu mai fie rectilinie şi uniformă.
altul, deoarece nici mărimea forţei nici mărimea acceleraţiei nu se schimbă în acest caz.
25
Experienţa arată că acţiunea unui corp asupra altui corp poartă întotdeauna
caracterul unei interacţiuni, adică acţiunea unui corp asupra altuia naşte simultan o
reacţiune, egală în modul şi de sens contrar, sau altfel spus, acţiunile reciproce a două
corpuri sunt întotdeauna egale în modul şi orientate în sensuri contrare. Cele două forţe,
două corpuri, ci şi în cazul interacţiunii prin intermediul unui câmp, de exemplu, atracţia
gravitaţională reciprocă dintre două corpuri sau interacţiunea dintre două corpuri cu sarcini
Newton a dedus acest principiu tot din experienţă. În urma acţiunii asupra unui
corp a două forţe s-a constatat că acest corp se va deplasa pe direcţia diagonalei
paralelogramului determinat de cele două forţe, ceea ce nu reprezintă altceva decât regula
de compunere a două forţe cunoscută sub numele de regula paralelogramului. Acest lucru
exprimă tocmai principiul independenţei acţiunii celor două forţe. Pentru cazul acţiunii
asupra unui corp a mai multor forţe principiul independenţei forţelor poate fi generalizat
astfel: dacă asupra unui corp acţionează simultan mai multe forţe, acţiunea fiecărei forţe
26
Ecuaţiile de mişcare ale unui sistem fizic obţinute prin aplicarea principiului
fundamental al dinamicii sunt ecuaţii diferenţiale de ordinul al doilea, iar pentru stabilirea
constantelor de integrare este necesară cunoaşterea poziţiei relative şi a vitezei relative ale
inţiale poate fi enunţat astfel: evoluţia unui sistem fizic în spaţiu şi timp este determinată
dacă sunt cunoscute poziţia relativă şi viteza relativă ale sistemului la un moment dat.
efectului util al forţei în acest proces este dată de lucrul mecanic definit prin produsul
normală a forţei nu poate contribui la deplasarea dată. Astfel, lucrul mecanic elementar
este definit prin produsul scalar dintre forţa care acţionează asupra corpului şi
dL = (2.3)
L= (2.4)
În general lucrul mecanic depinde atât de stările iniţială (i) şi finală (f) precum şi
de toate stările intermediare prin care trece corpul, motiv pentru care lucrul mecanic este o
mărime de proces.
27
relaţia (2.4) devine:
L= =
Pentru a putea calcula lucrul mecanic este necesară cunoaşterea expresiei explicite a forţei
Newton) ;
magnetice de inducţie , ;
- forţe dependente de timp, aşa cum sunt forţele dezvoltate de rachete, motoare,
etc.
Dacă forţa este tot timpul perpendiculară pe direcţia deplasării, lucrul mecanic
efectuat de forţă este nul. Prin urmare într-o mişcare curbilinie numai componenta
mecanic la timp:
P=
Dacă lucrul mecanic este efectuat uniform, relaţia de definiţie a puterii devine:
28
P= =
adică puterea dezvoltată de o forţă este egală cu produsul scalar dintre forţă şi viteză.
O forţă care acţionează asupra unui corp îl deplasează, efectuând un lucru mecanic,
dar în acelaşi timp forţa produce şi modificarea stării de mişcare a corpului. Pornind de la
dL =
Ştiind că în mecanica clasică masa este constantă relaţia de mai sus devine:
dL = = = dEc
unde se defineşte:
Ec =
Relaţia (2.5):
L= Ec
29
reprezintă teorema energiei cinetice: Lucrul mecanic efectuat de rezultanta forţelor care
acţionează asupra unui corp este egal cu variaţia energiei cinetice a corpului.
Dacă rezultanta forţelor aplicate corpului este permanent nulă, energia cinetică a
Energia cinetică este o mărime fizică scalară a mişcării. Existenţa mărimii fizice
Vom da mai departe expresia energiei cinetice a mişcării de rotaţie a unui corp.
Considerăm un corp solid rigid de volum V, omogen, a cărui densitate este . Mişcarea
de rotaţie a solidului este acea mişcare în care toate punctele solidului descriu cu aceeaşi
viteză unghiulară cercuri paralele ale căror centre sunt situate pe o dreaptă, numită axă de
rotaţie. Fie axa de rotaţie în jurul căreia solidul execută o mişcare de rotaţie uniformă
cu viteza unghiulară . Viteza unghiulară este aceeaşi pentru toate punctele solidului şi se
poate reprezenta printr-un vector de modul , situat de-a lungul axei de rotaţie, în sensul
30
dat de regula burghiului. Vectorul este vector alunecător, al cărui punct de aplicaţie
rotaţie are viteza v = r astfel încât energia cinetică a acestui element de masă se poate
scrie:
dEc =
Având în vedere că viteza unghiulară este aceeaşi pentru toate punctele solidului,
Ec =
unde:
Aşa cum masa unui corp este o măsură a inerţiei sale în mişcarea de translaţie, tot
astfel momentul de inerţie faţă de o axă este o măsură a inerţiei corpului la mişcarea de
de modul cum sunt distribuite particulele corpului, adică de distanţele lor faţă de axa de
rotaţie. La aceeaşi masă totală, corpul care are masele părţilor componente mai depărtate
31
de axă va avea un moment de inerţie mai mare. De exemplu, momentul de inerţie al unui
inel (cilindru gol) este de două ori mai mare decât al unui disc (cilindru plin) omogen, din
acelaşi material şi de aceeaşi masă, faţă de axa lor de simetrie. Pentru a obţine un moment
de inerţie cât mai mare, materialul corpului trebuie distribuit cât mai departe de axa de
rotaţie.
Pentru orice solid rigid se poate defini o rază de inerţie (sau de giraţie) astfel:
adică raza de inerţie reprezintă distanţa de la axa de rotaţie unde ar trebui concentrată
toată masa corpului pentru a da un moment de inerţie faţă de acea axă egal cu momentul
Fie un punct material care se găseşte într-un câmp de forţe. Există câmpuri de forţe
care lucrul mecanic efectuat de forţele câmpului asupra unui punct material nu depinde de
traiectoria sau de viteza punctului material, ci numai de poziţiile iniţială şi finală. Atunci
lucrul mecanic efectuat de câmp asupra punctului material pe o traiectorie închisă este nul:
L= = 0.
Un câmp de forţe este conservativ dacă lucrul mecanic efectuat de forţele câmpului
Pentru astfel de câmpuri în care lucrul mecanic este o diferenţială totală exactă
(lucrul mecanic pe o traiectorie închisă este nul) se poate defini o mărime numită energie
32
potenţială: diferenţiala energiei potenţiale a unui punct material este egală cu lucrul
dEp = - dL
Înlocuind în relaţia de mai sus formula lucrului mecanic elementar şi integrând obţinem:
; L = - Ep
de unde rezultă că energia potenţială a punctului material într-o anumită stare este
referinţă Ep ref.
dEp = -
dEp = (2.8)
; ;
33
adică forţa care se exercită asupra punctului material este egală cu gradientul luat cu
semn schimbat al energiei potenţiale (gradientul unui scalar este un vector ale cărui
câmpuri de forţe:
Ep (x) =
Ep (z) = mgz
= Ep ref +
Ep(r) =
34
- câmp electric radial:
= Ep ref +
Ep(r) =
întotdeauna negativă, energia potenţială în câmp electric radial poate fi pozitivă sau
Cele trei teoreme generale ale mecanicii clasice: teorema impulsului, teorema
momentului cinetic şi teorema energiei le vom trata în două situaţii: pentru un punct
materiale este un ansamblu finit de puncte materiale care nu sunt independente ci supuse la
legături reciproce, astfel încât să formeze un întreg mai mult sau mai puţin deformabil.
35
particule (molecule, ioni), o maşină ale cărei părţi pot fi aproximate prin puncte materiale,
materiale ale sistemului şi, pe de altă parte, forţe externe din partea corpurilor
externe care nu fac parte din sistem. Forţele interne sunt forţe de interacţiune dintre
particula de masă m l asupra particulei de masă m k este egală în modul şi de sens opus cu
=- , sau + =0
adică forţele interne sunt întotdeauna perechi, două câte două egale în modul şi de sens
opus, de aceea când sunt însumate pentru întregul sistem dau o rezultantă nulă.
şi prin însumare asupra tuturor particulelor se obţine zero pentru rezultanta forţelor
interne:
vectorial dinte vectorul de poziţie care uneşte acel punct cu originea forţei, şi forţă:
36
Modulul momentului forţei este dat de relaţia:
unde b este braţul forţei, şi reprezintă distanţa de la punctul O până la direcţia forţei.
Punctul de aplicaţie al momentului forţei este în punctul ales O, direcţia sa este normală pe
planul determinat de vectorii şi , iar sensul momentului forţei este dat de regula
burghiului.
Alegând un pol oarecare O, deoarece forţele interne sunt întotdeauna perechi, două
câte două egale în modul şi de sens opus, momentul rezultant faţă de polul O al celor două
forţe este zero pentru că ele au module si braţe egale faţă de O dar au sensuri diferite. Deci
momentul rezultant al tututor forţelor interne faţă de un pol oarecare este nul.
rezultanta forţelor interne şi momentul rezultant al forţelor interne faţă de orice pol
sunt nule.
Cu acest rezultat vom trece la tratarea celor trei teoreme generale ale mecanicii, în
cele două situaţii – pentru punctul material şi pentru un sistem de puncte materiale.
, unde
afirmă că forţa aplicată punctului material (sau rezultanta mai multor forţe) este egală cu
37
iar prin integrare:
= (2.10)
tocmai teorema impulsului pentru punctul material: Impulsul forţei rezultante aplicate
Dacă rezultanta forţelor aplicate punctului material este nulă, impulsul punctului
material se conservă, adică punctul material rămâne în repaus sau în mişcare rectilinie
uniformă.
material al sistemului:
sau:
38
Această relaţie exprimă matematic tocmai teorema impulsului pentru un sistem
Dacă rezultanta forţelor externe este permanent nulă, impulsul total al sistemului
se conservă. Sistemul nu-şi poate schimba impulsul său total decât sub acţiunea unei forţe
rezultante externe, forţele interne nu pot schimba impulsul total al unui sistem de puncte
materiale ci pot doar redistribui impulsul între părţile componente ale sistemului.
(2.11)
Momentul forţei şi momentul cinetic se consideră faţă de acelaşi pol fix într-un sistem de
referinţă inerţial.
39
Analog, ca la teorema impulsului, se obţine teorema momentului cinetic pentru
punctul material:
adică: impulsul momentului forţei rezultante aplicate punctului material este egal cu
punctului material se conservă sau altfel spus un punct material nu-şi poate schimba
sau:
orice pol este nul) şi notând cu momentul cinetic total al sistemului faţă de un
pol, obţinem:
40
Această relaţie exprimă matematic tocmai teorema momentului cinetic pentru
sistemului de puncte materiale faţă de un pol dat este egală cu momentul rezultant al
L= Ec = - Ep (deoarece L = - Ep)
câmp de forţe conservative are loc în timpul mişcării o transformare reciprocă a energiei
energie nemecanice. De exemplu, în cazul forţelor de frecare, când lucrul mecanic depinde
căldură.
41
Să presupunem acum că punctul material se află într-un câmp de forţe conservative
şi este supus în acelaşi timp la o forţă neconservativă (disipativă) . Aplicând din nou
Ec sau Ec = Ep + L’
deci rezultă:
L’ = (Ec + Ep) = E
deoarece forţele de frecare sunt orientate în sens contrar sensului de mişcare, produce o
= Ec =
Ec =
42
Forţele interne pot mări sau micşora energia cinetică totală a sistemului pe seama
În cazul solidului rigid , alcătuit dintr-un sistem de puncte materiale care formează
un întreg nedeformabil, lucrul mecanic al forţelor interne este nul şi numai forţele externe
Un alt caz important este acela în care forţele interne sunt consevative. În acest caz
L= Ep
Ec = - Ep +
Prin urmare, variaţia energiei mecanice a unui sistem conservativ este egală cu
lucrul mecanic al forţelor externe aplicate. De aici rezultă teorema conservării energiei
43
2.7. Oscilaţii şi unde elastice
Prin mişcare oscilatorie se înţelege orice transformare a energiei unui sistem dintr-
o formă în alta, periodic sau cvasiperiodic, reversibil sau parţial reversibil. Pe scurt,
sistemul care oscilează se numeşte oscilator, iar mişcarea ca atare-oscilaţie. Oscilaţia este
periodică, dacă oscilatorul revine în aceeaşi stare după un interval de timp T numit
perioadă, iar dacă perioadele diferă puţin, deci nu sunt strict egale, oscilaţia este
reversibil, iar dacă oscilatorul pierde o parte din energia sa, cedând-o mediului ambiant,
mişcarea oscilatorie este un proces parţial reversibil, energia fiind pierdută printr-un
proces ireversibil.
Toate mediile materiale (solide, lichide, gazoase) sunt medii deformabile. Supuse
unor solicitări (întindere sau comprimare) aceste medii îşi modifică dimensiunile. Dacă în
44
mediu, în urma deformării, apar forţe care tind să aducă particulele mediului în stare
nedeformată, mediul se numeşte elastic. Elasticitatea unui mediu este caracterizată prin
modulul de elasticitate (E) sau prin inversul lui, numit coeficient de compresibilitate ( ).
Procesul de propagare a unei oscilaţii într-un astfel de mediul elastic se numeşte undă. Şi
unda este un fenomen periodic, iar din punct de vedere energetic are aceleeaşi tipuri de
caracteristici ca şi oscilaţia, energia undei putând rămâne constantă sau putându-se pierde
de timp (numită elongaţie), iar pentru caracterizarea unei unde este necesară o funcţie care
să depindă atât de timp, cât şi de variabilele spaţiale (numită funcţie de undă). Aceste
funcţii trebuie să fie funcţii periodice atât în raport cu timpul, cât şi în raport cu variabilele
spaţiale.
Cele mai importante oscilaţii sunt oscilaţiile armonice, adică acele oscilaţii în care
complexă).
Acest tip de oscilaţii este cauzat de acţiunea forţelor elastice Fe, forţe care sunt
un moment t):
Dacă un corp de masă m este supus numai acţiunii forţei elastice, el va executa oscilaţii
armonice liniare. Oscilaţiile armonice liniare se fac după o singură direcţie, iar asupra
45
Aceasta este o ecuaţie diferenţială de ordinul doi, cu coeficienţi constanţi şi omogenă (fără
(2.13)
caracteristice fiind: ,
şi
soluţia ecuaţiei diferenţiale se poate scrie în forma mai comodă şi mai des utilizată:
46
unde apar două constante de integrare: A – amplitudinea oscilaţiilor (distanţa sau
mărime care precizează poziţia iniţială (la momentul t = 0) a oscilatorului, faţă de poziţia
sa de echilibru.
Constantele de integrare se pot determina doar dacă se cunosc cele două condiţii iniţiale
Această relaţie reprezintă legea conservării energiei în cazul oscilatorului armonic liniar.
transformându-se una în alta, dar în aşa fel încât suma lor (energia mecanică totală) să
rămână constantă.
47
Dacă un oscilator participă simultan la două sau mai multe mişcări oscilatorii
armonice, mişcarea lui este compusă, el executând o mişcare dată de rezultanta mişcărilor
metode:
viteza unghiulară ω0 şi la momentul iniţial se află orientat sub unghiul φ faţă de axa Ox.
partea care conţine faza iniţială, fapt ce revine la utilizarea formulelor trigonometrice:
(2.14)
Există multe situaţii de compunere a oscilaţiilor armonice, iar dintre acestea vom aminti
următoarele:
deci: = +
scop vom dezvolta funcţiile sinus din relaţiile precedente, utilizând formula trigonometrică
48
indicată mai sus (2.14) şi vom egala factorii din faţa funcţiilor sinus şi cosinus de
valoarea ei minimă fiind zero dacă amplitudinile oscilaţiilor iniţiale sunt egale, iar
şi
atunci fazele iniţiale ale oscilaţiilor individuale sunt (se observă că faza iniţială a celei de a
şi
Putem aplica raţionamentul din paragraful anterior, astfel încât amplitudinea oscilaţiei
În cazul particular, când amplitudinile oscilaţiilor iniţiale sunt egale (A1 = A2), expresia de
49
În acest caz, oscilaţia rezultantă poate fi considerată o oscilaţie armonică de pulsaţie , dar
modulată în amplitudine de funcţia cosinus având argumentul de mai sus, iar faza ei iniţială
depinde foarte uşor de timp. Perioada Tb de modificare în timp a amplitudinii este dată de
intervalul dintre momentele de timp în care aceasta devine zero, adică intervalul de timp în care
Acest fenomen poartă numele de fenomen de bătăi, prin analogie cu cazul din acustică, în
care intensitatea sunetului prezintă întăriri şi slăbiri succesive. Fenomenul este cu atat mai
evident şi mai uşor de observat, cu cât diferenţa celor două pulsaţii este mai mică,
Dacă un oscilator este supus acţiunii a două forţe elastice de direcţii perpendiculare, adică
unde:
diferenţa de fază
atunci are loc compunerea celor două oscilaţii armonice de aceeaşi pulsaţie, dar pe direcţii
perpendiculare.
50
Dezvoltând funcţia sinus şi înlocuind din a doua relatie cu valoarea sa din prima
Forma ei depinde atât de diferenţa de fază dintre cele două oscilaţii individuale, cât şi de
, forma traiectoriei devine mai simplă, aşa cum este redată în figura de mai jos (fig.
2.2).
fig. 2.2
sunt, în general, nişte curbe deschise. Numai dacă raportul pulsaţiilor este un număr
Dacă asupra unui corp (oscilator) de masă m acţionează, în afară de forţa elastică, o
51
cu
(2.15)
de amortizare.
Dacă frecarea este mare, deci soluţia ecuaţiei diferenţiale a mişcării (2.15) nu este
specifică unei mişcări amortizate, elongaţia se atenuează exponenţial în timp, pană când
mişcarea corpului încetează, acest tip de mişcare numindu-se mişcare aperiodică (sau
În schimb, dacă frecarea este mică, deci < , şi urmăm aceleaşi etape de rezolvare a
Aici apare o nouă pulsaţie, numită pulsaţia oscilaţiilor amortizate, care depinde de coeficientul
de amortizare astfel:
52
Oscilaţiile sunt amortizate deoarece amplitudinea acestora scade exponenţial în timp, după
iar oscilatorul, datorită frecării cu mediul, îşi micşorează în mod continuu energia, cedând-
o mediului.
fig. 2.3
Oscilatorul amortizat are o perioadă de oscilaţie T mai mare (oscilează mai lent, deci cu o
53
Pentru a compensa pierderile de energie datorită amortizării oscilaţiilor, asupra
determină oscilatorul să execute un nou tip de oscilaţii, numite oscilaţii forţate. Sistemul
oscilant (oscilatorul) va intra în regim de oscilaţii forţate dacă forţa exterioară este
periodică.
Se ştie că orice funcţie periodică poate fi descompusă într-o serie Fourier de funcţii
iar ecuaţia diferenţială corespunzătoare în acest caz se poate obţine în mod analog ca şi
(care are termen liber). Soluţia ei generală este o sumă dintre soluţia generală a ecuaţiei
omogene (ecuaţia conţinută în membrul stâng, care este chiar ecuaţia oscilaţiilor
amortizate) şi soluţia
Se observă că soluţia ecuaţiei omogene (primul termen), care scade exponenţial în timp,
caracterizează regimul tranzitoriu şi, după un timp teoretic infinit, dar practic finit, ea
devine egală cu zero. După acest moment soluţia va conţine doar termenul al doilea, iar
mişcarea va intra într-un regim staţionar de oscilaţii forţate, adică nişte oscilaţii armonice
54
perturbatoare ωp . Solutia ecuaţiei oscilaţiilor întreţinute (oscilaţiilor forţate) în regim
stationar este:
Deoarece acestă soluţie trebuie să fie valabilă în orice moment al regimului staţionar,
momente de timp convenabile, se obţine un sistem de două ecuaţii algebrice din care se
Cele două mărimi şi pot fi de asemenea deduse şi prin metoda fazorială descrisă în
paginile anterioare.
Aceste două mărimi care caracterizează oscilaţiile forţate depind esenţial de pulsaţia ωp a
foarte mult. Acest fenomen poartă numele de fenomen de rezonanţă, iar oscilaţia cu
Totuşi, acest fapt nu se întâmplă în mod practic deoarece, întotdeauna, frecarea este
prezentă, chiar dacă β are valori foarte mici. În anumite cazuri, când ωp se apropie foarte
55
proiectarea podurilor, clădirilor, a dispozitivelor mecanice sau electronice, trebuie ţinut
grafic
fig. 2.4
Pentru a compensa pierderile de energie prin frecare, trebuie introdusă periodic din
Mediile continue (gaze, lichide şi solide) sunt sisteme de particule legate, adică
particule (molecule, atomi sau ioni) care interacţionează între ele. De aceea, dacă una din
56
la particulă la particulă. Procesul de propagare a unei oscilaţii în mediul ambiant se
numeşte undă. În decursul propagării undei, fiecare particulă a mediului oscilează în jurul
poziţiei sale de echilibru, mişcarea oscilatorie propagându-se din aproape în aproape, dar
moment dat t, puncte care oscilează în fază, se numeşte suprafaţă de undă. Cea mai
depărtată suprafaţă de undă la un moment dat faţă de sursa undelor se numeşte front de
undă.
Forma geometrică a frontului de undă determină denumirea undei (undă plană, undă
După relaţia dintre direcţia deplasării particulelor mediului (direcţia de oscilaţie) şi direcţia
Aceste unde se propagă doar în solide, deoarece solidele sunt singurele medii care pot
În continuare ne vom ocupa de studiul undelor plane. Pentru a deduce ecuaţia undei plane,
57
este o funcţie doar de variabila timp, pe când funcţia de undă depinde atât de timp cât şi de
coordonatele spaţiale x, z, y.
Un punct M din mediu, situat la distanţa x de sursă, va intra în oscilaţie mai târziu, după un
interval de timp:
adică exact timpul necesar ca unda, care se propagă cu viteza u, să străbată distanţa x
Ţinând cont că lungimea de undă λ a undei reprezintă distanţa străbătută de undă în timpul
sau: ,
distanţa x, obţinem:
58
şi împarţind cele două derivate:
Prin generalizare, considerând că unda se propagă pe toate cele trei direcţii în spaţiu, se
(2.16)
condiţia ca faza să fie constantă şi apoi diferenţiind faza undei. Deoarece faza undei
variabile:
59
Viteza de fază a undelor armonice monocromatice plane depinde de mediul prin
Pentru undele longitudinale în solide viteza de fază a acestora este dată de relaţia:
iar în lichide:
(2.17)
net de la undă la mediu) astfel că în relaţia (2.17) pentru gaze trebuie considerat
şi deci:
deoarece
Pentru undele transversale într-o coardă, dacă T este tensiunea (forţa) din coardă şi este
60
Iar în medii tridimensionale de densitate şi modul de elasticitate la forfecare G:
Însă, unda armonică monocromatică plană este un concept idealizat, în sensul că o undă
sinusoidală, cu o întidere infinită în spaţiu şi timp nu poate purta cu sine nici o informaţie.
Numai semnalele, adică perturbaţiile mărginite în spaţiu şi timp pot purta o informaţie.
frecvenţe (mai multe frecvenţe apropiate ca valoare), deoarece orice proces perturbator
care este sursa unei unde are o durată şi o întindere spaţială finită.
frecvenţe foarte apropiate se numeşte grup de unde sau pachet de unde, iar viteza cu care
deci:
undă: u = u(λ). Acesta este fenomenul de dispersie a undelor: undele care au lungimi de
61
undă diferite se propagă în acelaşi mediu cu viteze diferite. Cu alte cuvinte, derivata
vitezei de fază în raport cu lungimea de undă λ este diferită de zero. Dacă undele cu
lungimi de undă mai lungi se propagă mai repede decât undele cu lungimi de undă mai
scurte, atunci dispersia se numeşte normală, iar dacă undele cu lungimi de undă mai lungi
se propagă mai încet decât undele cu lungimi de undă mai scurte, atunci dispersia se
numeşte anomală.
. În acest caz este recomandabil a se exprima laplacianul din ecuaţia (2.16) în coordonate
sferice:
(2.18)
sau:
notând:
ecuaţia devine:
62
care este o ecuaţie diferenţială de acelaşi tip ca şi cea a undelor plane, deci soluţia este:
Se observă că amplitudinea oscilaţiilor în unda sferică scade cu distanţa 1/r faţă de locul în
particulelor mediului, deci a fiecărui volum elementar din mediul de propagare al undei, în
jurul poziţiei sale de echilibru. Deci, unda elastică posedă energie mecanică, sub formă de
energie cinetică şi energie potenţială elastică. Într-un interval de timp oarecare dt, fiecare
şi, datorită propagării undei elastice, îşi modifică energia cinetică cu valoarea , iar
energia potenţială cu valoarea . Într-un mediu conservativ, deci care nu are pierderi de
energie, energia mecanică totală primită de mediu este egală cu energia mecanică totală
transportată de undă.
În concluzie, unda elastică transportă energie, iar această energie este transmisă de la sursa
plane. Pentru S şi dx mici, putem considera că toate punctele mediului aflat în acest
puncte este:
63
Energia oscilatorie din volumul este:
(2.19)
unde: (2.20)
şi: (2.21)
aici k este constanta elastică pe care o atribuim mediului din cilindrul de volulm dV, cu
(2.22)
În cursul propagării undelor prin aria S este transferată energie. Energia transferată prin
Dacă unda se propagă printr-un mediu absorbant, atunci are loc absorbţia treptată a
energiei undei de către particulele mediului, iar amplitudinea undei scade după o lege
exponenţială:
64
unde A0 este amplitudinea undei la distanţa d = 0 iar γ este coeficientul de atenuare.
Cum intensitatea undei este proporţională cu amplitudinea, în cazul unui mediu absorbant
obţinem:
Care reprezintă legea de atenuare a undelor. Ea permite aflarea expresiei intensităţii undei
mediului.
senzaţie auditivă şi se numesc unde sonore sau sunete. Acustica se ocupă cu studiul
auditivă produsă, sunetele se deosebesc după înălţime, timbru şi intensitate auditivă (tăria).
Înălţimea este calitatea sunetelor de a fi mai "înalte" (mai "ascuţite") sau mai "joase" (mai
"grave"), după cum frecvenţa lor ν este mai înaltă sau mai joasă.
Timbrul este proprietatea sunetelor prin care pot fi deosebite două sunete de aceeaşi
cu frecvenţe care sunt multiplii întregi ai unei frecvenţe minime, dar cu intensitatea cea
65
mai mare, numită frecvenţă fundamentală ν0 sau sunet fundamental. Frecvenţele care sunt
Timbrul sunetelor se datorează prezenţei sau absenţei anumitor armonice din spectrul
armonice prezente.
Intensitatea auditivă sau tăria este legată de faptul că urechea poate percepe un sunet de o
anumită frecvenţă numai dacă acesta are o intensitate cuprinsă între o valoare minimă,
dureroase (P.S.D.) (fig. 2.5). În afara acestor limite, care depind de frecvenţă, sunetul nu
poate fi perceput ca atare, deoarece este fie prea slab şi nu poate fi perceput, fie pentru
Urechea omenească are cea mai mare sensibilitate acustică în domeniul de frecvenţe între
1000 Hz şi 4000 Hz, domeniu în care intensitatea sonoră minimă ( intensitatea energetică
minimă a undei) pentru care urechea mai aude sunetul, şi care este aproximativ constantă
în acest interval de frecvenţe, are valoarea Is0 =10-12 W / m2. De aceea, frecvenţa ν0 = 1000
auditiv superior este Is,max = 102 W / m2 . Deci intervalul de intensităţi sonore este foarte
larg, adică 14 ordine de mărime. De aceea, s-a întrodus o mărime nouă numită nivel de
(dB)
Unitatea de măsură a nivelului de intensitate sonoră se numeşte decibel şi are simbolul dB:
66
fig. 2.5
de la 0 la 140 dB.
Dacă intensitatea sonoră a unui sunet reprezintă chiar intensitatea energetică a undei, deci
este o mărime obiectivă, tăria unui sunet recepţionat este o mărime subiectivă, care
experimental s-a constatat că există o legătură între intensitatea sonoră şi senzaţia produsă
asupra urechii.
dacă intensitatea sonoră creşte de 100 de ori, senzaţia auditivă (tăria sunetului) creşte abia
cu 2 unităţi.
Datorită diferenţelor cu care sunt percepute diferite sunete de către ureche, în sensul că
asupra urechii ele produc senzaţii diferite, se impune ordonarea sunetelor după senzaţia pe
care acestea o produc. Pentru aceasta, se impune introducerea unei mărimi noi, numită
Prin definiţie, intensitatea auditivă Ia a unui sunet de frecvenţă ν este egală cu intensitatea
are maximum de sensibilitate), care produce aceeaşi senzaţie auditivă ca şi sunetul dat. Din
67
această definiţie a intensităţii auditive rezultă evident că intensitatea auditivă a unui sunet
Se poate defini nivelul intensităţii auditive, ca fiind egal cu de 10 ori logaritmul raportului
ν0=1000 Hz (Is0):
(fon)
Ultrasunetele sunt unde elastice a căror frecvenţă este mai mare decât 20 kHz,
limita aceasta, desigur, nu trebuie înţeleasă în mod strict, frecvenţele maxime atinse în
următoarele: dacă o plăcuţă cristalină (cuarţ sau titanat de bariu), tăiată în mod convenabil,
de-a lungul anumitor axe, este supusă unei comprimări mecanice, plăcuţa se polarizează,
Efectul piezoelectric invers constă în aplicarea pe feţele plăcuţei cristaline a unui câmp
electric alternativ, drept rezultat, plăcuţa va suferi deformaţii mecanice (se va alungi sau
transmite în mediul ambiant sub formă de unde ultrasonore. Dacă plăcuţa are grosimea d,
68
în ea se vor induce unde mecanice staţionare, la capetele plăcuţei fiind situate nodurile
undei. Pentru unda cu frecvenţa fundamentală, condiţia este ca grosimea plăcuţei să fie
egală cu o semilungime de undă. Ţinând cont de expresia vitezei undelor în medii solide,
bară de nichel) de a se deforma mecanic (comprima sau dilata) atunci când sunt supuse
acţiunii unui camp magnetic alternativ. Deformaţiile mecanice ale barei se transmit în
acestora.
- Având frecvenţe foarte mari şi, deci, lungimi de undă foarte mici, fenomenul de difracţie
este foarte puţin prezent pentru obstacolele obişnuite şi, în consecinţă, undele ultrasonore
- Frecvenţa lor fiind în afara domeniului de audibilitate, undele ultrasonore nu se aud, deci
69
Aplicaţiile pasive cele mai importante ale ultrasunetelor sunt următoarele: defectoscopia
Aplicaţiile active cele mai importante ale ultrasunetelor sunt următoarele: cavitaţia,
(prin micşorarea granulaţiei acestora), obţinerea de aliaje a unor metale nemiscibile, lipirea
Studiul mişcării unui sistem fizic se face în raport cu un referenţial. Prin referenţial
raport cu fiecare din ele vor fi diferite, ceea ce arată că nu toate referenţialele sunt la fel de
adecvate pentru stabilirea legilor de mişcare. Vom studia în continuare doar mişcarea
sistemelor fizice faţă de referenţiale inerţiale, adică faţă de acele referenţiale care se mişcă
Fie un referenţial (R) format dintr-un sistem cartezian ortogonal de trei axe şi un
ceasornic, referenţial în raport cu care la momentul t poziţia unui punct este determinată
70
caracterizat prin ansamblul (x’, y’, z’, t’). Relaţiile care exprimă variabilile x’, y’, z’, t’ ca
viteză mică faţă de viteza luminii în vid s-a stabilit grupul de transformări, valabil în
semnalele se transmit cu viteză infinită. Această ipoteză face posibilă sincronizarea tuturor
ceasornicelor, avînd drept consecinţă faptul că ceasornice sincrone măsoară aceeaşi durată
t – t 0 = t’ – t’0
t = t’ (3.1)
Fie (R) şi (R’) două referenţiale, având originile O şi respectiv O’, aflate în
mişcare relativă cu viteza unul în raport cu celălalt. Spaţiul fiind euclidian, între vectorii
de poziţie ai unui punct oarecare P în raport cu cele două referenţiale există relaţia:
(3.2)
71
Relaţiile (3.1) şi (3.2) constituie grupul de transformări Galilei. În coordonate
x = x’ + Vxt’ + x0
y = y’ + Vyt’ + y0
z = z’ + Vzt’ + z0
t = t’
un singur eveniment în (R’)), reciprocă (se exprimă la fel x’, y’, z’, t’ în funcţie de x, y, z,
consideraţi la t1= t2. Utilizând relaţia (3.2), distanţa dintre cele două puncte este:
de unde rezultă că distanţa este invariantă în raport cu transformarea Galilei, adică este
seama că se obţine:
(3.3)
, se obţine:
72
(3.4)
mici în raport cu viteza luminii masa corpurilor este constantă. Ţinând cont de relaţia (3.4)
rezultă:
şi (3.5)
Altfel spus, legile mecanicii clasice trebuie astfel formulate încât să-şi păstreze forma la
trecerea de la un referenţial la altul, iar transformarea care asigură această invarianţă este
transformarea Galilei.
cosmic, universal. Ceea ce n-a permis mecanica, ar permite optica. Dar, nenumăratele
73
mişcarea unui referenţial inerţial. Astfel, s-a găsit că viteza luminii în vid este
independentă de mişcarea inerţială a sursei sau a observatorului, deci este aceeaşi faţă de
diferite referenţiale. Acest lucru contrazice legea clasică de compunere a vitezelor (3.3),
Contradicţia ivită a fost rezolvată clar şi precis în 1905 de către Albert Einstein
sunt echivalente pentru toate legile fizicii. Acest lucru înseamnă că echivalenţa
principiu de relativitate universal pentru toată fizica. Prin urmare, referenţialele fiind
inerţial la altul, iar grupul de transformări care asigură această invarianţă este grupul
referinţă inerţiale, în sensul că, nici o experienţă de fizică efectuată în interiorul unui
referenţial inerţial nu poate să pună în evidenţă mişcarea acestui sistem în raport cu un alt
viteza luminii are aceeaşi valoare în raport cu orice referenţial inerţial, în contradicţie cu
74
legea compunerii vitezelor în mecanica clasică. Pe de altă parte acest principiu subliniază
clasică şi cea relativistă: Legile fizice deduse pe baza primelor două principii ale
relativităţii restrânse trebuie astfel formulate încât pentru viteze relativ mici (v/c 0) să
cuprindă drept cazuri particulare legile fizicii clasice. În consecinţă legile clasice nu sunt
Fie P un eveniment de
y y’
coordonate x’, y’, z’, t’ în raport cu
P
(R’) şi de coordonate x, y, z, t, în
y’ şi z z’, rezultă: O O’ x x’
75
Noile transformări trebuie să fie liniare, la fel ca şi transformările Galilei. De
valori mici ale vitezei relative . În aceste condiţii pentru coordonatele x’ şi x trebuie să
avem:
x’ = (x - Vt) (3.6)
Relaţia (3.6) trebuie să fie liniară iar pentru punctele x = Vt din planul O’y’z’
trebuie să rezulte x’ = 0 în (R’), deci polinomul liniar al lui x’ trebuie să fie divizibil cu x –
deoarece pentru punctele x’ = -Vt’ din planul Oxy trebuie să rezulte x = 0 în (R), deci
coordonatele din (R) vor fi considerate cu accent, iar cele din (R’) fără accent, deci trecerea
emite un semnal luminos din origine în sensul axei comune Ox. Un punct oarecare în care
luminii (am ţinut cont de al doilea principiu al teoriei relativităţii restrânse). Aplicând
transformările (3.6) şi (3.7) pentru punctul în care ajunge semnalul luminos, obţinem:
76
ct’ = (c – V)t, ct = (c+V)t’,
deci: şi
transformarea timpului:
şi
la un referenţial inerţial, la altul care se mişcă faţă de primul cu viteza constantă V, de-a
y’ = y, z’ = z, y = y’, z = z’
Lorentz, considerând .
că acest grup lasă invariantă ecuaţia undelor electromagnetice, şi deci ecuaţiile lui
H. Pointcaré, a propus ca toate legile fizice să fie astfel formulate încât să rămână
77
Grupul de transformări Lorentz satisface toate cele trei principii ale teoriei
relativităţii restrânse.
oarecare se află în repaus, iar mărimilor care caractrizează sistemul fizic în raport cu acest
propriu, iar durata dintre două evenimente care au loc în acelaşi punct al sistemului (în
Fie (R) şi (R’) două referenţiale inerţiale în mişcare relativă cu viteza orientată
cu (R’).
78
Obsevatorul legat de (R) reperează simultan (t1 = t2 = t) abscisele celor două puncte,
găsind:
deci:
(3.8)
Distanţa dintre două puncte fixate este maximă în raport cu sistemul propriu de referinţă;
în raport cu orice alt sistem, în mişcare faţă de sistemul propriu, distanţa este mai mică.
Doar dimensiunea sistemului fizic pe direcţia mişcării (x) este modificată faţă de
y’, z = z’), de aceea volumul sistemului fizic apare contractat faţă de volumul propriu în
79
În raport cu (R) durata dintre evenimente este:
Relaţia arată că, în general, duratele în raport cu cele două referenţiale sunt diferite.
Prin urmare, evenimentele simultane în (R’) dar care au loc în puncte diferite nu mai sunt
simultane în nici un alt referenţial aflat în mişcare faţă de (R’), ceea ce înseamnă că
acest caz (R’) este referenţial propriu, iar este durată proprie.
rezultat cunoscut sub numele de dilatarea duratelor (deoarece > ): durata proprie
dintre două evenimente este minimă în raport cu durata dintre aceleaşi evenimente
Ne vom referi la acelaşi caz particular al celor două referenţiale în mişcare relativă
cu viteza după axa Ox O’x’ pentru care trecerea de la (R’) la (R) se face cu grupul de
trasformări Lorentz:
80
y = y’
z = z’
Proiecţiile vitezei mişcării pe cele trei axe de coordonate în raport cu (R) sunt:
= = = (3.9)
= = = (3.10)
Diferenţiind grupul Lorentz, făcând rapoartele cerute de relaţia (3.9) şi ţinând seama de
(3.10) se obţine:
81
Formulele de compunere relativistă a vitezelor satisfac principiul de corespondenţă,
cvadridimensional (în prezent numit şi spaţiul Minkowski) în care, în afara celor trei
coordonate spaţiale:
x1 = x, x2 = y, x3 = z
x4 = ict
s2 =
82
Cu alte cuvinte, intervalul s reprezintă distanţa dintre două puncte în spaţiul
fel cum în fizica clasică faţă de grupul de tansformări Galilei este invariantă mărimea:
materiei, nu pot fi izolate unul de altul. Prin izolarea noţiunilor de spaţiu şi timp se ajunge
la spaţiul absolut şi timpul absolut, care sunt noţiuni aproximative şi valabile doar pentru
este imaginară. Prin urmare în acest univers, fiecărui eveniment i se atribuie patru
coordonate (x,y,z,ict), iar evoluţia unui sistem fizic descrie o traiectorie numită linie de
univers. Dacă intervalul s2 dintre două evenimente din acest univers este pozitiv (s 2>0)
atunci evenimentele sunt separate printr-un interval de tip spaţial. Două evenimente
separate print-un interval de tip spaţial sunt absolut separate spaţial sau absolut
independente şi nu pot fi legate cauzal între ele, deoarece nici un semnal nu le poate uni,
viteza necesară fiind mai mare decât viteza luminii în vid. Dacă s2 < 0 atunci evenimentele
sunt separate printr-un interval de tip temporal. Două evenimente separate printr-un
interval de tip temporal sunt absolut separate temporal sau în succesiune temporală
absolută şi pot fi legate cauzal între ele. În sfârsit există cazul în care intervalul s2 = 0. În
acest caz cele două evenimente sunt legate prin propagarea luminii.
83
În dinamica relativistă rămâne valabilă afirmaţia că derivata impulsului în raport cu
timpul este egală cu forţa care acţionează asupra punctului material. De asemenea, sunt
când corpurile se află în repus fată de (R) (fig. 3.3). În referenţialul (R’) corpurile se
deplasează, unul spre celălalt cu vitezele (paralele cu axa O’x’), iar după ciocnire
Referenţialul (R’) se
y y’
deplasează cu viteza faţă de (R)
m = m 1 + m2 z z’ fig. 3.3
se conservă.
Pentru obsevatorul din (R) legea conservării impulsului se scrie sub forma:
unde:
(3.11)
84
deci:
de unde: (3.12)
În referenţialul aflat în repaus masa celor două corpuri este aceeaşi . Corpul cu
masa se află în repaus faţă de (R) deoarece viteza sa faţă de acest sistem este:
deci: sau
reprezintă masa de repaus, iar m reprezintă masa faţă de referenţialul în raport cu care
mişcare.
85
Se observă că dacă v creşte, masa corpului creşte, acesta fiind un efect relativist.
Pentru viteze v mult mai mici decât viteza luminii în vid c, masa de mişcare se poate
mecanicii clasice care afirmă că la viteze mult mai mici decât viteza luminii în vid masa
valabilă afirmaţia că derivata impulsului în raport cu timpul este egală cu forţa care
însă această relaţie diferă de cea clasică prin faptul că . Se remarcă de asemenea că
spre deosebire de mecanica clasică în mecanica relativistă forţa şi acceleraţia nu mai sunt
coliniare.
86
Fie un corp cu masa proprie m0 supus acţiunii forţei . Presupunând corpul iniţial
astfel încât:
dL = dEc
Pentru situaţia considerată, energia cinetică iniţială este nulă. Fie E c energia cinetică a
se obţine:
Ec = mc2 – m0c2
Termenul
E0 = m0c2
87
este numit energie de repaus, iar
E = m0c2 + Ec = mc2
Relaţia:
E = mc2
are valabilitate generală în sensul că orice sistem fizic de masă m are energia E = mc 2 şi
reprezintă cunoscuta formulă a lui Einstein care a stat la baza dezvoltării fizicii nucleare.
masei. Deci variaţia de energie a unui punct material sau a unui sistem de puncte materiale
În cazul vitezelor mici, energia cinetică dată de diferenţa celor doi termeni:
Ec = mc2 – m0c2
88
Considerăm un sistem cu masa de repaus m0, în mişcare cu viteza v în raport cu
(R). În raport cu acest referenţial impulsul sistemului şi energia lui totală sunt:
p = mv
E = m c2
unde: (3.13)
v=
Înlocuind această ultimă relaţie şi m = E/c2 în relaţia (3.13), după ridicarea la pătrat
se obţine:
sau:
E/E0
I
E/E0. II
89
- ramura superioară (I) :
care corespunde valorilor negative ale energiei totale; potrivit acestei ramuri, pe măsură ce
creşte impulsul sistemului energia sa totală scade. Acest rezultat a fost ignorat de fizica
sisteme există, şi deoarece energia totală a sistemului este negativă, înseamnă că aceste
sisteme sunt în stări “legate”, pe când sistemele cu energia totală pozitivă se află în stări
“libere”. Este evident că pentru a trece un sistem din starea “legată” în starea “liberă” la
cu
energia cinetică a pozitronului. Se observă că procesul nu poate avea loc decât dacă
90
, fiind o energie de prag ( = 2 Eo,e =1,022 MeV, unde Eo,e este
rezultând doi fotoni de aceeaşi energie = 0,511 MeV = Eo,e , şi direcţii opuse, situaţie
Capitolul 4: Termodinamică
91
Termodinamica studiază proprietăţile fizice ale sistemelor macroscopice, scoţând
şi ca atare, în obiectul său de studiu nu intră consideraţii privind natura intimă a materiei.
Termodinamica stabileşte pe baza unor principii generale, legi şi relaţii între parametrii
fizici ai unui sistem, indiferent de natura acestuia. Ca urmare, consecinţele care decurg din
legile termodinamicii sunt aplicabile în mod obligatoriu orcărui sistem fizic macroscopic.
molecule, electroni, nucleoni, nuclee atomice, fotoni, dipoli electrici, oscilatori, goluri
într-un cristal, etc. Tot ce nu face parte din sistem, formează mediul exterior.
Sistemul se numeşte izolat dacă acesta nu schimbă nici masă, nici energie cu
exterior.
Sistemul se numeşte deschis, dacă între el şi mediul înconjurător există atât schimb
Starea unui sistem este definită printr-un ansamblu de proprietăţi pe care le are
92
sistemului termodinamic în acel moment. Exemple de parametri de stare: masa, densitatea,
particule, etc.
stare.
Procesul în urma căruia sistemul trece dintr-o stare iniţială de echilibru într-o stare
de echilibru finală fără a trece succesiv prin stări intermediare de echilibru se numeşte
proces necvasistatic.
sistemul evoluează de la starea finală spre cea iniţială trecând prin aceleaşi stări
intermediare de echilibru prin care a trecut în procesul iniţial, de la starea inţială la cea
93
finală, fără ca în mediul exterior să se fi produs vreo modificare, se numeşte proces
reversibil .
Prin definiţie toate procesele care nu sunt reversibile se numesc ireversibile. Toate
Gazul ideal este cel mai simplu model cinetico-molecular folosit pentru gaze.
- gazul este format dintr-un număr foarte mare de particule (molecule sau atomi).
- ciocnirile dintre molecule gazului şi pereţii vasului în care se află sunt perfect
elastice.
trei parametri macroscopici de stare: presiune (p), volum (V), temperatură absolută (T), şi
94
m
pV = RT RT (ecuaţia Clapeyron – Mendeleev) (4.1)
Dacă sistemul trece dintr-o stare de echilibru iniţială, într-o altă stare de echilibru
finală, cu modificarea celor trei parametri p,V,T, spunem că a avut loc o transformare
generală.
simple şi sunt:
pV = constant (4.2)
V
= constant (4.3)
T
p
= constant (4.4)
T
95
1 V
1) p = V T - coeficient de dilatare izobară
p
1 p
2) V = - coeficientul termic al presiunii
p T V
1 1
p = V = , T = p ,
T
deci de volum V = l3, în care se află închis un gaz ideal alcătuit din N molecule identice,
fiecare de masă m.
Dacă se notează cu v1, v2, .....vN, modulele vitezelor pe care le au la un moment dat
=
v v ..... v
2
1
2
2
2
N
= v
1
2
i
N
N
96
Să considerăm o moleculă de masă “m” care se deplasează cu viteza “v”, paralel cu
latura Ox a cubului.
Întrucât ciocnirea fiecărei molecule cu peretele vasului este perfect elastică, ea îşi
unde teprezintă timpul cât durează ciocnirea dintre molecule şi perete, iar f forţa
reacţionează la rândul lui cu o forţă egală şi de sens contrar. În urma ciocnirii molecula se
întoarce spre peretele opus cu care se ciocneşte tot perfect elastic după care revine la
primul perete. Timpul dintre două ciocniri consecutive ale unei molecule cu acelaşi perete
este:
2l
t= (4.6)
v
2mv = fm t
de unde rezultă:
2mv
fm = (4.7)
t
mv 2
fm = (4.8)
l
97
Se consideră că cele N molecule se distribuie uniform după cele trei direcţii, astfel
că pe fiecare din direcţiile Ox, Oy, şi Oz acţionează N/3 molecule. Cele N/3 molecule vor
2
1 N 1 N mv mN 2
F= f mi = i = v (4.9)
3 1 3 1 l 3l
F F 1 N 1 N 1
p= = 2 = 3 m
v2 = 2
m v = nm v
2
(4.10)
S l 3l 3V 3
N
unde: = n - concentraţia moleculelor (numărul de molecule din unitatea de volum).
V
1 2
Formula: p= nm v
3
2 mv 2 2
p= n = n t (4.11)
3 2 3
translaţie a moleculelor unui gaz aflat la echilibru este o măsură a temperaturii sistemului
98
şi invers, temperatura unui gaz ideal este o măsură a intensităţii mişcării termice a
moleculelor.
3
t = kT (4.12)
2
unde k = 1,38 . 10-23 J/K, este o constantă universală şi se numeşte constanta lui
Boltzmann.
p = nkT (4.13)
energia internă se exprimă prin suma energiilor cinetice medii de translaţie ale moleculelor
acelui gaz:
3 3 3
U = N . t = NA kT = NA k T = R T (4.14)
2 2 2
Pentru un gaz ideal cu un număr oarecare de atomi în moleculă relaţia de mai sus
se poate generaliza:
i
U= R T (4.15)
2
99
6 - pentru gazele poliatomice
vT = v2
Egalând expresiile pentru energia medie de translaţie din relaţiile (4.11) şi (4.12)
rezultă:
mv 2 3 3kT
= kT vT = (4.16)
2 2 m
3RT
sau: vT = (4.17)
100
Aşa cum am constatat la modelul utilizat pentru gazul ideal, acest model nu ţine
moleculele punctiforme.
Wan der Waals (1837 - 1923) aduce corecţii modelului de gaz ideal, obţinând o
gazului din vas, şi numeşte acest termen suplimentar presiune internă (pi).
gazului).
a
pi = (4.18)
V2
aşa cum rezultă din ecuaţia gazului ideal. Din acestă cauză Wan der Waals a considerat că
(b) volumul ocupat de toate moleculele dintr-un mol de gaz, găsind pentru acesta formula:
b = 4 NA v (4.19)
Introducând cele două corecţii în ecuaţia gazului ideal, scrisă pentru un mol de
substanţă, prin înlocuirea termenilor: p prin p + pi, şi V prin V - b, se obtine ecuaţia Wan
101
a
( p + V 2 ) ( V - b ) = RT (4.20)
RT a ab
V - (b + p ) V + p V - p = 0
3 2
(4.21)
RT a
p= V b V2
pentru T >Tc
VµC Vµ
fig. 4.1
temperatură critică. Această izotermă are un punct de inflexiune (C). Izotermele pentru
care T > Tc sunt hiperbole identice cu cele ale gazului perfect (izotermele Boyle-
Mariotte).
102
Pentru punctul critic se pot calcula valorile p c şi Tc ale presiunii si temperaturii: în
astfel:
(V - V c )3 = V - 3V c V + 3V c V - V c = 0
3 2 2 3
(4.22)
Comparând această ecuaţie cu ecuaţia gazului real (4.21) scrisă în punctul critic:
RTc a ab
V c -
3 2
V c - (b + ) V c + =0 (4.23)
pc pc pc
RTc
b+ = 3 V c V c = 3b
pc
a a
2
= 3 V c pc = (4.24)
pc 27b 2
ab 3 8a
= V c Tc =
pc 27 Rb
Parametrii critici pot fi deduşi într-un mod foarte general din condiţiile ca tangenta
dp
la izoterma prin punctul critic să fie orizontală ( dV =0) şi ca punctul critic să fie un punct
d2p
de inflexiune ( 2 =0).
dV
dp 2a
dV
= - + V3 =0
d2p 2 RT
şi 2 =
V b - =0
3
dV
103
Cu ajutorul acestor ecuaţii şi înlocuind pe T şi V cu Tc şi Vc obtinem aceeaşi
Valorile constantelor "a" şi "b" sunt caracteristice fiecărui gaz în parte. Ele se pot
Putem transforma ecuaţia Wan der Waals (4.20) introducând în locul coordonatelor
adimensionale:
p V T
= pc
; = ; = Tc
V c
2 V c 8 p cV c
a = 3 p c V c ; b = ; R =
3 3 Tc
obţinem:
3
( + )(3 - 1) = 8 (4.25)
2
104
4.3. Legea barometrică şi distribuţia moleculelor din
termic (temperatura scade cu altitudinea) şi ca atare mişcarea datorită agitaţiei termice este
mai complicată.
dh. Presiunea în partea superioară o notam cu p1 iar în partea inferioară cu p2 > p1. Se
poate scrie:
dp = - g dh (4.26)
două nivele, iar semnul minus se adaugă deoarece dp este negativă (presiunea scade cu
presiunii dp).
pV = RT
m
= p
RT
p
dp = - g dh
RT
dp g
sau: p
= - dh
RT
Integrând relaţia:
105
p
dp p
p0
p
=-
RT
p p g
ln = - h p = p0 h (4.27)
p0 RT e RT
formulă cunoscută sub numele de legea barometrică. Această formulă arată că presiunea
p = nkT
g g
nkT = n0kT h n = n0 h (4.28)
e RT
e RT
Dacă exprimăm masa molară în funcţie de masa unei molecule "m" obţinem:
= m NA
mgh
n = n0
e kT
(4.29)
care reprezintă formula de distribuţie a moleculelor din atmosferă dupa energia potenţială
106
Se ştie că moleculele unui gaz au viteze diferite chiar şi la echilibru termic şi deci
dintr-un număr N foarte mare de molecule (deci alcătuind un sistem termodinamic) având
vitezele v1, v2, .... vn. Distribuţia Maxwell, arată că din acest număr total N de molecule,
unde f(v) reprezintă funcţia de distribuţie a vitezei moleculelor, iar raportul dN V/N
m 3/2 2 mv 2
f(v) = 4 ( ) v (4.31)
2kT e 2 kT
care reprezintă funcţia de distribuţie a moleculelor după modulul vitezei sau funcţia de
distribuţie Maxwell.
m 3/2 2 mv 2
dNV = 4 N ( ) v dv (4.32)
2kT e 2 kT
este trasată în fig.4.2. Viteza care corespunde maximului funcţiei de distribuţie se numeşte
viteza cea mai probabilă vp, adică viteza pentru care numărul dNV este maxim.
107
vP v
pentru funcţia de distribuţie,
adică:
fig. 4.2
d 2 mv 2
[ (v )] v v p = 0
dv e 2 kT
de unde:
2 m 2kT
1 - vp =0 sau vp = (4.33)
2 kT m
De asemenea din grafic se mai observă că pentru temperaturi din ce în ce mai mari,
maximul curbelor se deplasează spre regiunea vitezelor mai mari; adică pentru temperaturi
mai mari numărul moleculelor cu viteze mici scade, iar numărul moleculelor cu viteze
mari creşte.
Orice sistem termodinamic este alcătuit dintr-un număr foarte mare de particule
aflate într-o mişcare continuă, dezordonată, care interacţionează între ele. Fiecare
moleculă are o anumită energie. Prin însumarea energiilor tuturor moleculelor care
108
alcătuiesc sistemul, se obţine energia internă a sistemului U. Deci, energia internă a
sistemului termodinamic se defineşte ca fiind suma dintre energiile cinetice ale tuturor
moleculelor datorată mişcării de agitaţie termică şi energiile potenţiale ale lor determinate
Ca exemplu, pentru gazul ideal energia internă este formată doar din suma
U = U ( V, T ) (4.35)
U U
dU = ( ) dV + ( ) dT
V T T V
(4.36)
consecinţă când sistemul trece dintr-o stare (1), într-o stare (2), variaţia energiei interne
prin care a trecut sistemul (ceea ce este echivalent cu a spune că energia internă este o
109
- prin variaţia parametrilor externi ai sistemului, ceea ce implică un schimb de
Trebuie remarcat că energia internă este o mărime care se referă la starea unui
sistem, pe când lucrul mecanic şi căldura sunt mărimi care se referă la o transformare a
sistemului. Din acest motiv, lucrul mecanic şi căldura sunt forme ale schimbului de
Q şi L nu sunt funcţii de stare, ele sunt mărimi de proces, în sensul că valoarea lor
admit diferenţiale totale exacte, deci nu au sens notaţiile dQ şi dL, în locul cărora vom
L < 0 dacă lucrul mecanic este efectuat din exterior asupra sistemului
presiune se scrie :
L = p dV (4.37)
Q = C dT (4.38)
110
4.5.2. Principiul întâi al termodinamicii
infinitezimală a sistemului:
Q = dU + L (4.39)
Q= U+L (4.40)
U=0 Q=L
L=0 QV = U
c) În cazul în care sistemul evoluează izolat, deci fără schimb de căldură şi fără
U=0 U = const.
Q
C= , [C] = J/K
dT
111
Se numeşte căldură specifică a unui sistem mărimea definită prin relaţia:
C 1 Q
c= = , [c] = J/Kg K
m m dT
Q
C= c= , [C ] = J/mol K
m dT
1 Q
sau : C= ; unde = numărul de moli
dT
unei transformări izobare faţă de cei dintr-o transformare izocoră. Pentru gazul ideal
relaţia dintre aceşti coeficienţi este o relaţie simplă, numită relaţia Robert Mayer.
principiu al termodinamicii:
1 Q
CV = ( )V
dT
1 Q 1 U
ţinând cont de principiul întâi CV = ( )V = ( )V
dT T
1 Q
Cp = ( )p
dT
1 Q 1 U V
ţinând cont de principiul întâi Cp = ( )p = [ ( ) + p( ) ]
dT T p T p
U U
Dar pentru gazul ideal: ( )p = ( ) deoarece energia internă a gazului ideal
T T V
112
V
Din ecuaţia de stare a gazului ideal: ( ) =
T p
p R
Cp = CV + = CV + R
p
deci : Cp = CV + R (4.41)
care reprezintă chiar relaţia Robert Mayer între căldurile molare ale unui gaz ideal.
R
cp = cV + (4.42)
Cp = CV + R
Pentru gazele ideale căldura molară la volum constant este dată de relaţia:
i
CV = R ; unde: i = 3 pentru gazele monoatomice, 5 pentru gazele
2
C = constant
Q = CdT
dU = CV dT
CdT = CV dT + pdV
113
pdV + Vdp = RdT (4.44)
(C - CV - R)pdV + (C - CV)Vdp = 0
(C - Cp)pdV + (C - CV)Vdp = 0
C C p dV dp
+ p =0 (4.45)
C CV V
C Cp
n= (4.46)
C CV
pV n = const. (4.47)
valori particulare pentru indicele politropic vom regăsi legile transformărilor cunoscute:
C Cp
n= = C=0
C CV
Ecuaţia acestui proces, aşa cum rezultă şi din ecuaţia transformărilor politropice
este:
pV = const. (4.48)
114
numită ecuaţia Poisson.
TV 1 = const. (4.49)
Lucrul mecanic într-o transformare adiabatică din starea (1) în starea (2) este:
V2 V2
dV k
L= pdV
V1
=k V
V1
= 1 ( V21 V11 )
p1V1 p 2V2
L =
1
(4.50)
C Cp
din: n= =1 C
C CV
Lucrul mecanic într-o transformare izotermă din starea (1) în starea (2) este:
V2 V2
dV V2
L =
V1
pdV = RT
V1
V
= RT ln
V1
(4.51)
C Cp
din: n= C =CV
C CV
În acest caz lucrul mecanic este zero, variaţia energiei interne fiind o consecinţă a
115
d) n = 0 p = const. - Transformarea izobară
C Cp
din: n= =0 C =Cp
C CV
Lucrul mecanic într-o transformare izobară din starea (1) în starea (2) este:
V2
L= pdV
V1
= p (V2 - V1) = p V (4.52)
p
V= const.
T=const.
Q=0
V
Izoterma şi adiabata sunt hiperbole echilatere, dar panta adiabatei este mai mare
deoarece > 1.
În procesul 123 gazul efectuează lucrul mecanic pozitiv, iar în procesul 341 gazul se
fig. 4.4 1
4
V
116
Aria unei transformări ciclice în planul de coordonate pV reprezintă
Dacă ciclul este parcurs în sensul 1234 lucrul mecanic efectuat de sistem este
pozitiv, deci o maşină care ar funcţiona după un astfel de ciclu ar produce în exterior lucru
L Q1 Q2
(4.53)
Q1 Q1
Q1
sistem în procesul ciclic de la o sursă de căldură
L
aflată la temperatura T1 ( termostatul de S. T.
fig. 4.5
temperatură superioară), respectiv Q2 (<0)
Q2
reprezintă căldura cedată de sistem în acel ciclu
T2
unei alte surse aflate la temperatura T2
(fig. 4.6).
T2
Q2
f (4.54)
L
117
Iar pompele termice sunt caracterizate prin eficienţa pompei definită asfel:
Q1
p (4.55)
L
Ciclul Carnot
Ciclul Carnot este un ciclu biterm, reversibil, care corespunde unei maşini termice
ideale a cărei substanţă de lucru este un gaz ideal. Ciclul este constituit din două izoterme
VB VD
Q1 = RT1ln şi Q2 = RT2 ln (4.56)
VA VC
VC
T2 ln
L Q1 Q2 VD
C =1-
Q1 Q1 V
T1 ln B
VA
1 1 1 1
T 1V B = T 2V C şi T1V A = T2V D (4.57)
VB VC
=
VA VD
118
T2
C = 1 - (4.58)
T1
În concluzie randamentul unei maşini termice care funcţionează după un ciclu ideal
Carnot este independent de natura agentului termic; el depinde doar de temperatura celor
două surse de căldură (termostate). Randamentul oricărei maşini termice care ar funcţiona
4.5.3.2. Entropia
Q2 T2
C 1 1 ; Q2 Q2 ( Q2 <0 )
Q1 T1
şi deci:
Q1 Q2
0
T1 T2
(4.59)
119
Acest rezultat poate fi generalizat: toate procesele ciclice reversibile efectuate de
un sistem oarecare, pot fi descompuse într-o sumă de cicluri Carnot infinitezimal mici
(fig.4.8), pentru fiecare astfel de ciclu infinitezimal fiind valabilă relaţia 4.59.
p
fig. 4.8
V
În fig. 4.8 ciclul reversibil reprezentat prin curba (efectuat în sens orar) este
descompus în cicluri elementare prin trasarea unui număr mare de adiabate. Pentru fiecare
(i = )
unde este căldura elementară primită pe izoterma de temperatură T1i, iar este
n
Q1i Q2 i
i 1 T1i
0
T2 i
Q
T
= 0
(4.60)
120
Această relaţie constituie expresia cea mai generală a principiului II al
termodinamicii pentru procesele reversibile. Acest din urmă rezultat arată că luând
Q
integrala între două stări 1 şi 2, mărimea este independentă de drumul de integrare sau
T
Q
altfel spus este o diferenţială totală exactă (deci o funcţie de stare ).
T
Q
dS = (4.61)
T
Pentru trecerea sistemului din starea (1) în starea (2) variaţia entropiei este:
Q
S= T
+ S0 (4.63)
Procesele reale sunt în general ireversibile. Într-un ciclu Carnot ireversibil sistemul
ar ceda sursei reci o cantitate mai mare de căldură decât în condiţii de reversibilitate, de
aceea irev < rev , astfel încât egalitatea lui Clausius devine o inegalitate:
Qirev
T
<0 (4.64)
121
Pentru procesele ireversibile, entropia nu se defineşte. În acelaşi timp entropia
fiind o funcţie de stare, trebuie să putem determina variaţia ei între două stări (1) şi (2) în
Fie un proces ciclic care este constituit din procese reversibile cât şi din procese
1 2
fig. 4.9
rev
V
Deci ciclul întreg este ireversibil şi putem scrie inegalitatea lui Clausius:
Qirev
2
Qirev 1
Q
T
=
1
T
2
T
<0
2
Qirev
sau :
1
T
S1 - S 2 < 0
2
Qirev
sau în sfârşit :
1
T
< S2 - S1 = S
2
Qirev
deci : S >
1
T
(4.65)
S>0 (4.66)
S=0 (4.67)
122
S 0 (4.68)
Q dU pdV dT dV
dS = = CV p
T T T T
S = CV ln T R ln V + S0 (4.69)
T V
S CV ln 2 R ln 2 (4.70)
T1 V1
temperatura absolută a unui sistem tinde către zero entropia sa tinde către o valoare
sau
123
Deci pentru T 0 K, entropia sistemului nu poate fi modificată prin nici un fel de
T 0K
când T 0K
Q T
= T
=
Q S
= T
=0
fig. 4.10
124
Se obţine că Q1/T1 = 0, deşi Q1 primită de la sursa caldă este nenulă. Această
Capitolul 5: Electricitate şi
magnetism
5.1. Electrostatica
125
electrici în conductori metalici, electroliţi şi gaze, structura cristalină a substanţei,
structura atomului şi apoi a nucleului, a fost pusă în evidenţă existenţa a doua tipuri de
sarcini electrice, pozitive (+) şi negative (-). Sarcina electrică cea mai mică, determinată pe
electrice: într-un sistem izolat sarcina electrică totală, adică suma algebrică a
Conform acestui principiu sarcina electrică totală într-un astfel de sistem se poate
modifica numai aducând sarcini electrice din exterior sau luând din acel sistem sarcini
electrice.
întâlnirea unui pozitron (e+) cu un electron (e-) are loc transformarea acestora în radiaţie
cuante de radiaţie în acord cu relaţia lui Einstein, E=mc2. Sarcina totală este zero atât
e- + e+ +
experimentale.
suprafaţă sau în interiorul unui volum, în aşa fel încât oricât de mic ar fi elementul de
curbă, de suprafaţă sau de volum, pe el se vor afla un număr foarte mare de particule
încărcte (electroni sau ioni ). Aşadar, practic se poate considera o distribuţie continuă a
126
sarcinii electrice pe elementul respectiv, neglijând structura discontinuă a sarcinilor
integralei:
q=
dq
dS
integralei:
q=
dq
dV
q=
Legea Coulomb
127
Forţa de interacţiune dintre două sarcini electrice punctuale (a căror dimensiuni
sunt foarte mici în raport cu distanţa pe care le separă ) q1 si q2, aşezate în vid, se exercită
de-a lungul dreptei care le uneşte, este proporţională cu produsul sarcinilor şi invers
q1 q 2
F12 =k r12 = -
r123
(5.1)
unde r12 este distanţa dintre sarcinile punctuale iar k este o mărime a cărei valoare depinde
1
unităţi k= , în care 0 = 8,85. 10-12 F/m şi reprezintă permitivitatea electrică a
4 0
Într-un sistem format din mai multe sarcini electrice punctuale forţa care
acţionează asupra unei sarcini este egală cu suma vectorială a forţelor care se exercită din
forţă:
d2 F = (5.2)
1 dq 1 dq 2
F
4 0
V1 V2
r123
r12 dV1 dV2
(5.3)
unde dV1 şi dV2 reprezintă cele două elemente de volum în care se află distribuite continuu
128
5.1.2. Câmpul electric
Câmpul electric este o stare a materiei care există în jurul sarcinii electrice, având
ca sursă sarcina electrică şi mijlocind interacţia dintre sarcini. Când corpurile încărcate cu
sarcină electrică sunt în repaus şi sarcina lor se află în echilibru, câmpul electric produs
raportul dintre forţa electrică care se exercită asupra unui corp electrizat de probă, aflat
într-un anumit punct al câmpului electric, şi valoarea sarcinii electrice q a acestui corp.
evidenţă forţa , trebuie sa aibă o valoare foarte mică pentru ca să nu fie perturbat câmpul
electric ce se determină.
=q (5.4)
Conform relaţiei (5.2) intensitatea câmpului electric în jurul unei sarcini punctuale q1 ia
forma:
= = (5.5)
129
unde r12 este distanţa de la sarcina punctuală q 1 pană în locul unde este calculată
intensitatea a câmpului electric creat de această sarcină. Sarcina punctuală q 2 joacă rolul
sarcinii de probă.
= (5.6)
= (5.7)
Integrala se calculează pe volumul, suprafaţa sau linia pe care sunt distribuite sarcinile ce
Lucrul mecanic efectuat împotriva forţei electrice (sau de către forţa electrică), la
dL = ·d (5.8)
dL = q · d
de unde se obţine:
= ·d (5.9)
130
Se notează:
= - dV
deci rezultă:
dV = - · d (5.10)
V = - + constantă arbitrară
(5.11)
V2 – V1 = V=- (5.12)
integrala fiind calculată pe un drum finit între punctele 1 şi 2 de coordonate (x1, y1, z1) şi
Utilizând relaţia (5.12), formula de calcul a tensiunii electrice dintre două puncte este:
U =
(5.13)
V1 = V2
=0 (5.14)
131
Utilizând formula Stokes, integrala curbilinie pe drumul închis l se poate
această curbă:
= = 0
(5.15)
Se ştie că operatorul gradient, notat cu “grad” sau “ “ (nabla), este dat de expresia:
rot =0 (5.16)
care este o relaţie de bază în elecrostatică. Această relaţie este echivalentă din punct de
coordonatelor carteziene:
dV = - ( ) (5.17)
dV = (5.18)
132
Confruntând relaţiile (5.17) şi (5.18) se obţin pentru componentele intensităţii câmpului
electric expresiile:
Ex = - , Ey = - , Ez = - (5.19)
Pe baza acestor relaţii intensitatea câmpului electric se poate exprima vectorial astfel:
(5.20)
= - grad V
intensităţii câmpului electric într-un punct în care este cunoscut potenţialul electric.
(5.21)
x
133
Prin suprafaţa S fluxul câmpului electric
fig. 5.1
se va calcula cu ajutorul integralei:
y
(5.22)
Teorema Gauss: Fluxul câmpului electric printr-o suprafaţă oarecare închisă este
Când suprafaţa închide un sistem de sarcini punctuale, teorema lui Gauss capată
forma matematică:
(5.23)
(5.24)
(5.25)
unde: div = ( )· ( )=
134
(5.26)
(5.26) devine:
În situaţia în care densitatea de sarcină este zero, dar există câmp electric, putem scrie:
(5.28)
Aceste ecuaţii, fie în formă diferenţială, fie în formă integrală, sunt ecuaţiile Maxwell
135
5.1.3. Capacitatea electrică a corpurilor conductoare.
Condensatoare
(5.29)
unde r este distanţa dintre elementul de sarcină de pe suprafaţa dS, pe care se află
(5.30)
Unitatea de măsură pentru capacitate în S.I. este faradul (F). În practică se folosesc
Vom da mai jos, ca exemplu, calculul capacităţii electrice a unui conductor sferic
136
unde q este sarcina distribuită pe suprafaţa conductorului sferic iar R este raza
conductorului.
= (5.31)
Capacitatea electrică a unei sfere conductoare cu raza egală cu raza pământului are
Fie doi conductori oarecare apropiaţi unul de altul, încărcaţi cu sarcinile electrice Q
si respectiv –Q, având potenţialele V1, respectiv V2. Aceşti doi conductori formează un
(5.32)
Condensatorul plan este un sistem format din doi conductori plani, paraleli şi
cei doi conductori plani (armături) se află sarcini egale şi de semn opus Q, respectiv +Q,
iar intensitatea câmpului dintre armături determinată cu ajutorul teoremei Gauss este dată
de expresia:
E=
unde σ este densitatea superficială de sarcină de pe cele două armături (σ = Q/S, S este
aria unei armături). este orientat perpendicular pe armături, cu sensul spre armătura
negativă.
137
dV = -
= (5.33)
Condensatorul sferic este format din doi conductori sferici încărcaţi cu sarcinile
expresia pentru din relaţia de mai sus, se obţine diferenţa de potenţial dintre armăturile
sferice:
cu r
[R1, R2]
= (5.34)
Condensatorul cilindric este format din doi conductori cilindrici, aşezaţi coaxial,
încărcaţi cu sarcinile electrice Q, respectiv -Q, de raze R1 şi R2, fiecare de lungime l, între
138
poate fi considerată atât de mică încât să putem scrie pentru acest conductor o densitate
liniară de sarcină λ.
Utilizând teorema Gauss valoarea intensităţii câmpului electric într-un punct situat
cu r [R1, R2]
pentru din relaţia de mai sus, se obţine diferenţa de potenţial dintre armăturile
cilindrice:
= (5.35)
Unele proprietăţi ale mediilor dielectrice pot fi studiate umplând cu ele spaţiul
(5.36)
139
unde S este aria feţei interioare a uneia dintre plăci, d distanţa dintre armături şi
q0 = C0U0 (5.37)
de unde rezultă:
C= (5.38)
(5.39)
140
de unde, se obţine pentru inducţia câmpului electric:
(5.40)
dintre armături.
q0 = C0U0
q = CU0
în situaţia cu dielectric.
141
în situaţia fără dielectric şi:
sau
în situaţia cu dielectric.
inducţia câmpului este mai mare în spaţiul ocupat de dielectric decât atunci când era vid.
unde cu P s-a notat mărimea numită intensitate de polarizare sau polarizarea dielectricului.
Densitatea de sarcină:
se regăseşte pe oricare din cele două feţe ale dielectricului şi constituie manifestarea
P=
Obsevăm că:
142
Deci polarizarea electrică se mai poate scrie:
Să considerăm un condensator plan, încărcat, care are una dintre plăci (1) legată la
pământ. Cealaltă placă (2) va avea potenţialul V = q/C, unde q este sarcina de pe această
placă, iar C capacitatea condensatorului. În acest caz tensiunea dintre plăci U = V = q/C.
mecanic elementar:
dL = Udq =
Dacă se porneşte de la starea când sarcina plăcii 2 este egală cu zero şi se ajunge la
starea cănd sarcina acestei plăci este q, lucrul mecanic efectuat este:
143
unde W reprezintă energia câmpului electrostatic dintre plăcile condensatorului.
electric este W = Wf = L
(5.41)
Dacă utilizăm formulele deduse pentru condensatorul plan, relaţia de mai sus
devine:
unde: V = Sd, volumul dintre cele două lăci, deci volumul în care există câmp
(5.42)
Formula de mai sus se poate gerneraliza pentru orice conductor izolat, încarcat cu
144
(5.43)
sarcinilor electrice.
într-un sens ia naştere un curent electric. Curenţii electrici sunt de două tipuri, de
conducţie şi de convecţie.
dar aceste sarcini aparţin unui corp macroscopic care este în mişcare. De exemplu, un
145
curent de convecţie ia naştere în mişcarea de revoluţie a Pământului dat fiind că acesta este
Existenţa unui curent electric este pusă în evidenţă prin efectele termice, chimice şi
sarcinilor pozitive.
Dacă printr-o spurafaţă oarecare S, în intervalul de timp dt, trece sarcina dq,
(5.44)
În orice punct din spaţiu unde există un curent electric se poate defini un vector ,
numit densitate de curent, care are aceeaşi direcţie şi acelaşi sens cu direcţia si sensul de
mişcare ale sarcinilor pozitive. Modulul densităţii de curent este dat de relaţia:
electrice.
146
Pornind de la relaţia anterioară, intensitatea curentului printr-o suprafaţă finită S se
exprimă:
(5.45)
S
V
unde este densitatea volumică de sarcină.
sau:
(5.46)
147
La stabilirea acestei ecuaţii, aşa cum se poate constata din cele prezentate mai sus,
Vom considera că, într-un astfel de conductor, purtătorii de sarcină ‘liberi” sunt
electronii.
(5.47)
exprimă:
148
unde este rezistivitatea electrică, o mărime care depinde de natura conductorului şi de
Acum putem trece la stabilirea expresiei locale a legii Ohm. Pentru aceasta
(5.48)
pentru acest tip de conductor. Pe de altă parte se poate exprima densitatea de curent .
Întrucât în cazul unui conductor omogen şi izotrop este un scalar iar are sensul
(5.49)
Q = RI2t (5.50)
unde R este rezistenţa conductorului iar t este durata curentului prin conductor. Pentru a
stabili forma locală a legii Joule vom introduce noţiunea de densitate a puterii termice w:
149
mărime numeric egală cu căldura care se degajă în unitatea de volum a conductorului, în
unitatea de timp.
(5.51)
deoarece câmpul produce un lucru mecanic total nul asupra unei sarcini care urmează un
Când la bornele unei surse de energie electrică este conectat un rezistor, în rezistor
Lucrul mecanic efectuat asupra sarcinii în interiorul sursei îl putem asocia unui
câmpului coulombian şi a cărui existenţă este legată de conversia unei forme de energie,
150
în energie electrică (în sursa galvanică - energia chimică, în termoelement - energia
acţiunii câmpului:
unde este câmpul electric coulombian iar este câmpul electromotor din interiorul
sursei. Câmpul electromotor, de regulă, este nul în unele puncte, sau chiar pe porţiuni
Circulaţia vectorului de-a lungul unei linii de circuit închis (când circuitul este
Prima integrală din membrul drept este nulă, deoarece circulaţia câmpului
coulombian pe un drum închis este nulă. Integrala a doua din membrul drept este diferită
de zero când în circuit se găseşte o sursă de energie electrică. Cu ajutorul acestei integrale
E=
de câmpul electromotor asupra unei sarcini pozitive unitare pe porţiunea de circuit (de
sursă) în care acest câmp există. Câmpul electromotor acţionează asupra sarcinii pozitive
exterior sursei.
151
Luând în considerare forma locală a legii Ohm dedusă în paragraful anterior,
tensiunea electromotoare definită mai sus, cât şi principiul conservării sarcinii electrice, se
pot deduce uşor, ca aplicaţii directe, legea Ohm generalizată şi teoremele Kirchhoff.
5.3. Electromagnetism
În spaţiul din jurul unui curent electric (sau din jurul sarcinilor electrice ce se
deplasează cu viteză constantă) cât şi din jurul magneţilor permanenţi se stabileşte o stare
Existenţa câmpului magnetic este pusă în evidenţă prin intermediul forţei cu care
acţionează câmpul magnetic asupra unui curent (altul decât cel care ar putea eventual
(5.52)
Această forţă este numită forţă electromagnetică şi este dată deci de produsul
vectorial (fig. 5.3) dintre factorul , unde I este intensitatea curentului ce străbate
152
Modulul forţei se va scrie:
Pentru a afla forţa electromagnetică care acţionează asupra întegului circuit de lungime l
(5.53)
acţiunea câmpului magnetic asupra sarcinilor electrice în mişcare. Forţa cu care un câmp
magnetic acţionează asupra unei sarcini electrice în mişcare se numeşte forţa Lorentz.
intervalul de timp dt de-a lungul conductorului dl. Viteza de transport a sarcinii electrice
este:
dF = (Idl)·Bsin = dq·v·B·sinα
153
Deoarece pentru sarcina pozitivă, vectorul are aceeaşi orientare cu ,
direcţia inducţiei câmpului magnetic. Datorită forţei Lorentz, o particulă încărcată electric
(5.54)
fig. 5.4
(5.55)
154
(5.56)
şi
(5.57)
unde V este volumul ocupat de curentul electric, în particular, de conductorul în care s-a
(fig. 5.5):
(5.58)
exprima:
ds
(5.59) fig. 5.5
Unitatea de măsură pentru fluxul câmpului magnetic în S.I. este weberul (Wb).
1Wb = 1T·1m2.
(5.60)
155
Pe baza teoremei Gauss – Ostrogradski se poate scrie:
Deci se obţine:
(5.61)
care reprezintă una din ecuaţiile diferenţiale ale lui Maxwell. Faţă de electrostatică unde
S
fig. 5.6
156
(5.62)
diferenţială care constituie totodată una dintre ecuaţiile Maxwell în formă particulară,
(5.63)
unde S este o suprafaţă oarecare care se sprijină pe drumul închis l (fig. 5.6).
Pe de altă parte, membrul drept al relaţiei (5.62) poate fi scris sub forma:
(5.64)
(5.65)
(5.66)
care reprezintă o formă particulară a uneia din ecuaţiile Maxwell, cu valabilitate doar în
De asemenea, ecuaţia de mai sus, care exprimă forma diferenţială a legii circuitale
Ampère, pune în evidenţă caracterul rotaţional al câmpului magnetic (în jurul curenţilor
157
5.3.5. Inducţia electromagnetică
poate fi pus în evidenţă prin nenumărate experienţe simple care arată că în orice circuit, în
cazul variaţiei fluxului inducţiei magnetice prin suprafaţa delimitată de acel circuit, apare
considerăm circuitul din figura 5.7, cu o latură de lungime l mobilă, latură care se
de un câmp electric E:
eE = evB sau E = vB
158
Acest câmp este de origine neelectrostatică, este un câmp imprimat (electromotor)
inducţie în intervalul de timp dt (fig. 5.7). În calculul integralei s-a ţinut seama că E 0
(5.67)
unde semnul minus indică sensul t.e.m. induse în funcţie de variaţia fluxului (legea lui
Lenz).
t.e.m. indusă într-un circuit este egală cu viteza de variaţie a fluxului inducţiei
Se poate arăta că legea lui Faraday este independentă de modul în care s-a produs
variaţia fluxului magnetic prin circuit: prin schimbarea formei circuitului, prin rotirea lui,
prin deplasarea într-un câmp magnetic neuniform sau prin însăşi variaţia în timp a
câmpului magnetic.
A doua lege a inducţiei electromagnetice este legea lui Lenz, lege care indică
sensul t.e.m. induse: curentul indus are sensul pentru care fluxul inducţiei magnetice
induse se opune variaţiei fluxului magnetic inductor. Aceasta înseamnă că dacă fluxul
magnetic inductor scade ( < 0), sensul curentului de inducţie este astfel încât să creeze
un câmp magnetic propriu, de acelaşi sens cu câmpul magnetic inductor, iar dacă fluxul
159
magnetic inductor creşte ( > 0), curentul indus are acel sens care determină un câmp
existenţa unui conductor electric; conductorul nu face decât să pună în evidenţă existenţa
electrostatic, câmpul electrodinamic este rotaţional. Într-adevăr, din legea lui Faraday şi
( )
(5.68)
deosebeşte câmpul electrodinamic de câmpul electrostatic al sarcinilor fixe, ale cărui linii
160
câmpului electrostatic, cât şi rotaţional ( ), ca în cazul câmpului
limitată de circuit va exista un flux magnetic . Când curentul din circuit capătă o
Această relaţie este o formă particulară a legii inducţiei electromagnetice, numită şi legea
Fie un circuit a carui inductanţă este L, prin care circulă un curent i(t)= . În
161
d =
Ştiind că: = , unde Wmag reprezintă energia câmpului magnetic din jurul
circuitului când în circuit s-a stabilit un curent I, rezultă că = Wmag. - Wmag. iniţial = Wmag.
(deoarece curentul iniţial în circuit era zero şi deci Wmag. iniţial =0).
Wmag. = (5.69)
Introducând acestă ultimă relaţie în relaţia (5.69) obţinem pentru energia câmpului
magnetic:
Wmag =
162
Definim densitatea de energie a câmpului magnetic din interiorul bobinei ca fiind
energia câmpului magnetic din unitatea de volum: wmag = Wmag/V. Deci densitatea de
unde este o relaţie de material, iar este vectorul intensiatea câmpului magnetic.
(5.71)
(5.72)
163
Aspectul particular al acestei ultime ecuaţii poate fi dovedit uşor printr-o
dar cum
Astfel, în cazul curenţilor nestaţionari, în legea Ampère trebuie considerat în locul lui ,
curentul total , care este constituit din doi curenţi: - curentul de conducţie şi
În această situaţie ecuaţia (5.72), care a fost demonstrată în cazul unui câmp
deplasare:
(5.73)
164
(5.74)
ceea ce înseamnă că liniile curentului total trebuie să fie închise, deci, acolo unde se
curentului de deplasare. Aşa cum rezultă din (5.73) sau (5.74), curentul de deplasare
(5.75)
Rezultă deci că orice câmp electric variabil, indiferent dacă este în vid, într-un mediu
dielectric sau într-un conductor, creează un curent de deplasare şi deci, un câmp magnetic.
joasă) curenţii de deplasare sunt mici. În cazul proceselor cu variaţie rapidă în timp (de
curenţii de conducţie.
165
În concluzie, curentul de deplasare există oriunde există un câmp electric variabil
în timp, deci el există şi în interiorul conductorilor parcurşi de curent electric variabil însă
are valori mult mai mici decât curentul de conducţie. Curentul de deplasare creează în
jurul lui un cîmp magnetic la fel ca şi curentul de conducţie. Deosebirea esenţială între
caldură.
a câmpului electric generează un câmp magnetic. Dar, un câmp electric variabil, creează
Astfel, spaţiul ocupat de un câmp electric variabil este ocupat în acelaşi timp şi de
, şi în acest caz câmpul electric produs este de asemenea variabil. Deci, spaţiul ocupat
166
magnetic , respectiv, prin intermediul relaţiilor de material, de catre şi . Aceste
mărimi sunt legate între ele printr-un sistem complet de ecuaţii liniare cu derivate parţiale
magnetic
electromagnetice
Luând aceste ecuaţii drept postulate, cu ajutorul lor pot fi stabilite legile şi relaţiile
167
acestor ecuaţii se poate trece uşor la formele particulare, proprii diferitelor domenii ale
electromagnetismului.
electrică şi magnetică:
restul spaţiului cu o viteză finită. Pentru a demonstra această afirmaţie în modul cel mai
simplu, vom considera cazul particular al unui mediu omogen, izotrop şi fară sarcini
curenţi de conducţie ( ).
168
sau
sau
(5.76)
(5.77)
169
Printr-o demonstraţie asemănătoare, pornind de la treia ecuaţie Maxwell şi folosind
forma:
(5.78)
Astfel, din sistemul ecuaţiilor lui Maxwell, rezultă că atât câmpul electric cât şi
câmpul magnetic nu sunt localizate în spaţiu, ci se propagă sub formă de unde cu aceeaşi
v m/s
170
a) Transversalitatea undelor electromagnetice
deoarece la distanţă mare de sursă o porţiune dintr-o undă sferică poate fi considerată
practic plană. Deci soluţia ecuaţiei unelor electromagnetice care se propagă pe o singură
sau sub formă complexă, şi alegând de asemenea axa Ox drept direcţie de propagare:
(5.79)
(5.80)
= = - (ik)
(5.81)
unde este versorul direcţiei de propagare Ox, iar i este unitatea imaginară. Considerând o
(5.82)
171
şi deci ecuaţiile (5.80) se scriu:
Considerăm ecuaţia:
(5.83)
funcţiei respective cu .
Ţinând cont de această menţiune cât şi de (5.82), ecuaţia (5.83) se scrie sub forma:
v (5.84)
drept.
deci E şi B (respectiv E şi H) se află într-un raport constant, ceea ce înseamnă că cei doi
vectori au aceeaşi fază, variază sincron atingând simultan valorile maxime şi minime.
172
5.4.3. Energia transportată de undele electromagnetice
Una din proprietăţile importante ale undelor electromagnetice este aceea că unda
w sau w (5.86)
w=
energiei magnetice, iar densitatea totală este deci de doua ori mai mare decât densitatea de
w=
I vw=
fiind deci direct proporţională cu pătratul amplitudinii oscilaţiei vectorului electric. Ţinând
I= =
173
Vectorul , numit vectorul Poynting, este egal în modul cu intensitatea
direcţia de propagare.
(5.87)
sau:
(5.88)
174
(s-a folosit ecuaţia cunoscută din analiza vectorială: )
sau:
(5.89)
Ecuaţia (5.89) exprimă tocmai variaţia în timp a energiei electromagnetice W care se află
energia disipată prin efect termic (efect Joule) plus energia transportată de undele
tranziţia electronilor de la periferia atomului între stări energetice vecine. Aceste tipuri de
175
unde sunt produse fie în instalaţii electronice (circuite oscilante LC, cavităţi rezonante) fie
de către corpurile încălzite. Undele radio se clasifică în: unde lungi (30 km ÷ 750 m), unde
medii (750 ÷ 50 m), unde scurte (50 ÷ 10 m) şi unde ultrascurte (10 m ÷ 30 cm).
Razele X sunt unde electromagnetice penetrante care iau naştere când electronii din
păturile interne, mai apropiate de nucleu, trec în pături mai profunde, eliberând surplusul
de energie obţinut din tranziţie (radiaţia X cu spectru de linii). De asemenea razele X mai
pot lua naştere prin frânarea electronilor puternic acceleraţi pe anticatod, proces în care
radiaţie de frânare).
printr-o energie foarte mare, energie rezultată prin dezexcitarea nucleelor. Razele de
176
Capitolul 6: Optica
anume pentru radiaţii din domeniul situat aproximativ între 400 şi 780 nm. Energia radiată
în acest domeniu se numeşte radiaţie vizibilă sau lumină, în sensul obişnuit al cuvântului.
(mărime reprezentând energia emisă de sursa de lumină în unitatea de timp) care cade pe
acesteia. Ochiul este un receptor care are sensibilitate diferită pentru diferite lungimi de
177
suprafaţă vecină, cu aceleaşi caracteristici ca şi prima, cu o lumină de altă culoare,
constatăm că, pentru ca ochiului cele două suprafeţe să pară la fel de luminoase este
nevoie ca fluxul de energie radiantă al acestei surse ( ) sa crească mult peste cel al sursei
de lumină verde. Acest lucru arată ca ochiul este mult mai sensibil pentru lumina verde şi
devine din ce în ce mai puţin sensibil pentru lumina cu lungimi de undă aflate spre capătul
Vλ =
Vλ
1,o
0,9
0,8
0,7
0,6
0,5
0,4
0,3
0,2
0,1
sensibilitatea spectrală relativă Vλ are valoarea 1 pentru lumina de 550 nm şi scade la zero
nocturnă şi, se vede cum ea se deplasează evident spre violet faţă de cea din lumina diurnă.
178
6.1.1. Mărimi şi unităţi fotometrice
fotometrie se foloseşte un sistem propriu de mărimi fizice şi de unităţi de masură, care este
1. Fluxul luminos
unde K este echivalentul fotometric al radiaţiei, mărime care în cazul vederii diurne are
Dacă fluxul energetic radiant al sursei de lumina este complex, adică este suma
Dacă, la descompunerea spectrală, fluxul radiant are un spectru continuu între două
179
2. Intesitatea luminoasă I
defineşte ca fiind egală cu raportul dintre fluxul luminos emis în unghiul solid elementar
3. Luminanţa L
Luminanţa unei surse de lumină într-un punct al său şi într-o direcţie dată, care
unde este fluxul luminos emis în unghiul solid , dS este aria elementului de
considerată.
Unitatea de măsură pentru luminanţă este cd/m2 sau, cu denumirea anterioară, nit (nt).
4. Iluminarea E
180
Iluminarea unei suprafeţe, într-un punct dat, este raportul dintre fluxul luminos
unde r este distanţa de la sursa de lumină până la punctul în care calculăm iluminarea, iar i
Emitanţa luminoasă a unei surse întinse, într-un punct al sau, este raportul dintre
fluxul luminos emis de către un element de suprafaţă din jurul acelui punct şi aria acelui
element de suprafaţă:
există relaţia:
M= L
6. Eficacitatea luminoasă
Eficacitatea luminoasă a unei surse este raporul dintre fluxul lumins emis de o
181
Lămpile cu incandescenţă au eficacitatea luminoasă cuprinsă între 7 şi 18 lm/W
pentru puteri cuprinse între 25 şi 1000 W, în timp ce lămpile cu descărcari în gaze ajung la
fotometre. Fotometrul Lummer –Brodhun este unul din cele mai utilizate fotometre. De
propagarea unei unde electromagnetice cu lungimea de undă cuprinsă între 400 şi 780 nm.
Asupra unor receptori (ochi, emulsie fotografică, etc.) lumina acţionează prin intermediul
câmpului electric al undei electromagnetice. Totuşi multe dintre fenomenele optice pot fi
înţelese şi numeroase instrumente optice pot fi concepute fară a fi nevoie să se ţină seama
fascicul de lumină cât se poate de îngust. Optica geometrică s-a constituit pe baza unor
Aceste observaţii şi relaţii le vom denumi legile fundamentale ale opticii geometrice.
2. Legea independenţei mersului razelor de lumină: Dacă mai multe raze de lumină se
ramânând neschimbate.
182
3. Legea reversibilităţii mersului razelor de lumină: Mersul unei raze de lumină este
4. Legile reflexiei: daca o rază de lumină ajunge la suprafaţa de separare a două medii
transparente diferite, o parte din lumină se întoarce din mediul din care a venit, adică se
reflectă, iar altă parte se refractă, adică pătrunde în al doilea mediu schimbându-şi
direcţia de propagare.
reflectată fiind situate de cele două parţi ale normalei în punctul de incidentă.
n1sin i = n2 sin r
unde n1 şi n2 sunt indicii de refracţie absoluţi (sau simplu spus, indici de refracţie) ai
mediilor 1 şi 2 prin care trece lumina; i este unghiul de incidenţă şi r unghiul de refracţie.
Atât i cât şi r se măsoară faţă de normala care trece prin punctul de incidenţă.
(1626), relaţia respectivă fiind publicată ulterior de către Descartes (1637) şi de aceea ea
Legile reflexiei cât şi legile refracţiei, stabilite iniţial experimental, pot fi uşor
183
“Drumul real parcurs de lumină între două puncte fixate este acela pentru care timpul de
distanţa dintre cel două puncte din considerente geometrice, iar cu ajutorul principiului lui
Fermat se pune condiţia ca între cele două puncte prin care trece lumina timpul de
propagare să fie minim, adică derivata distanţei dintre cele două puncte la timp sa fie
nulă. În urma acestor calcule vom obţine tocmai legile reflexiei şi refracţiei.
indici de refracţie diferiţi, atunci când indicile de refracţie al celui de-al doilea mediu este
mai mic decât al primului. În aceste condiţii raza refractată se departează de normală,
existând un unghi de inchidenţă pentru care unghiul de refracţie devine 90 o. Numim acest
sin l = n2 /n1
La incidenţa luminii peste unghiul limită, întreg fasciculul de lumină suferă doar reflexie,
totale a luminii. Dacă lumina pătrunde într-o bară dintr-un mediu transparent cu indicele
de refracţie mai mare decât al mediului înconjurător, ea poate suferi o serie de reflexii
totale astfel încât fasciculul de lumină urmăreşte curburile barei fară ca lumina să poată
ieşi din ea. Un conductor de lumină poate fi constituit dintr-un mănunchi de fibre optice
subţiri. Fiecare fibră constă dintr-un miez mai refringent şi un înveliş exterior mai puţin
refringent. Acest lucru se realizează prin introducerea unei bare subţiri de sticlă într-un tub
184
de sticlă mai puţin refringent. Prin încălzire sticlele se înmoaie şi diametrul barei acoperite
poate fi redus la câţiva micrometri. Un mănunchi de astfel de fibre sudate între ele prin-o
nouă înmuiere la cald poate conduce la realizarea unui conductor de lumină subţire,
traseu curbat, cu foarte mici pierderi de intensitate a luminii. Progresele recente au dus la
obţinerea de fibre optice suficient de pure şi omogene care au permis realizarea de cabluri
Optica geometrică s-a dezvoltat în principal pe baza cecetărilor având drept scop
imaginile unor obiecte la care să se poată distinge cât mai multe detalii. Evident s-a
urmărit obţinerea de imagini cât mai clare şi mai asemănatoare obiectelor observate.
de mici care alcătuiesc obiectul, claritatea acesteia ar putea fi perfectă dacă imaginea unui
condiţie se numeşte stigmatic, iar punctul obiect şi punctul imagine se numesc puncte
conjugate.
Cele mai simple sisteme optice sunt oglinda (o suparafaţă reflectatoare) şi dioptrul
Deşi aceste sisteme optice sunt simple, nici prin aceste sisteme imaginea unui
punct nu este total stigmatică decat în anumite condiţii. Orice abatere de la stigmatism o
numim “aberaţie”. Aceste aberaţii sunt de doua tipuri: geometrice si cromatice. Cele
185
geometrice constituie abateri de la stigmatism în lumină monocromatică, ele se datorează
formei şi lărgimii fascicului de lumină, pe când cele cromanice apar datorită dependenţei
stigmatică. Cel mai important caz de stigmatism aproximativ, sau apropiat, apare în cazul
formării imaginii cu raze de lumină foarte apropiate de axa optică, paraxiale. Aceasta
Suprafaţa sferică este suprafaţa cea mai uşor de confecţionat cu suficientă precizie
pentru a se realiza piesele optice, numite lentile, din care se confecţionează sistemele
optice. Două medii cu indicii de refracţie diferiţi, separaţi printr-o suprafaţă sferică,
formează sistemul optic cel mai simplu. Acest sistem optic poartă numele de dioptru
dioptrului C – centrul suprafeţei sferice; vârful dioptrului V- este centrul calotei sferice a
dioptrului; axa principală a dioptrului CV – axa care uneşte vârful cu centrul dioptrului;
dioptrul. Orice dreaptă care trece prin centrul dioptrului se numeşte axă optică secundară.
Sistemele optice sunt formate în cazul general din mai mulţi dioptri sferici.
La un dioptru sferic vom distinge un spaţiu obiect, care reprezintă spaţiul în care se
găseşte obiectul, cât şi spaţiul imgine, care reprezintă spaţiul în care se formează imaginea.
186
Distanţa de la obiect până la vârful dioptrului o numim distanţă obiect şi o notăm cu p1, iar
pe cea de la imagine până la vârful dioptrului o numim distanţă imagine şi o notăm cu p2.
În figura 6.2 este prezentat mersul razelor de lumină prin-un dioptru sferic:
P1 V C P2
fig. 6.2
optic. Considerăm raza de lumină P 1I, izvorâtă din P1, care atinge dioptrul sub unghiul de
incidenţă i şi se refractă sub unghiul de refracţie r. Raza refractată intersectează axul optic
principal în punctul P2. Raza incidentă în V trece nedeviată, pentru această rază unghiurile
de incidenţă şi de refracţie sunt zero. În P2 se intersectează deci două raze izvorâte din P1.
p1 = VP1, p2 = VP2, R = VC
Adoptând un sens pozitiv în lungul axului dioptrului, mărimile p 1, p2 şi R pot avea valori
pozitive sau negative, după cum sunt orientate în sensul ales drept pozitiv sau în sens opus.
Un segment de dreaptă se consideră pozitiv daca el este orientat, fată de vârful dioptrului,
în sensul de mers al luminii prin dioptru. În cazul ales (figura 6.2) lumina se propagă de la
condiţiile în care dioptrul sferic poate fi considerat un sistem optic aproximativ stigmatic.
187
În condiţii de stigmatism considerăm fasciculul de lumină care pleacă din P 1 ca
fiind un fascicul îngust, paraxial (aproximaţia lui Gauss), deci punctul de incidenţă I se
P1I P1V= - p1 şi P2 I P2 V = p2
Ţinând cont de aproximaţia lui Gauss şi de convenţia de semne, relaţiile de mai sus devin:
Împarţind relaţiile de mai sus membru cu membru şi ţinând cont de legea refracţiei, după
(6.1)
Conform acestei relaţii toate razele din P 1 se vor intersecta după refracţie în P 2,
deci putem spune că în aproximaţia opticii geometrice (aproximaţia lui Gauss) dioprul
sferic este un sistem optic stigmatic. Pentru un astfel de sistem stigmatic, constatăm că în
(ortoscopică).
188
Ţinând cont de aproximaţia opticii geometrice se poate arăta uşor că mărirea
(6.2)
Se numeşte focar imagine F2 punctul de pe axul optic în care s-ar forma imaginea unui
obiect aşezat tot pe acest ax dar foarte îndepărtat de dioptrul sferic, practic la infinit.
Analog, focarul obiect F1 este punctul de pe axul optic, în care dacă am aşeza un obiect
imaginea sa se formează practic la infinit, iar VF1, reprezintă distanţa focală obiect f1.
Conform acestor definiţii din (6.1) se obţin formulele pentru distanţele focale f1 şi
f2 :
(6.3)
Se poate arată uşor că între cele două distanţe focale există relaţia:
Pentru a obţine relaţiile dioptrului plan este suficient ca în relaţiile dioptrului sferic
(6.4)
189
(6.5)
Dioptrul plan nu are focare (acestea sunt practic la infinit). Într-un dioptru plan se
formează deci o imagine dreaptă, virtuală şi egală în mărime cu obiectul, a cărei poziţie se
reflectatoare puternice. În marea majoritate a cazurilor această suprafaţă este realizată prin
depunerea unui strat metalic subţire, de argint, de mercur sau de aluminiu, pe o suprafaţă
de sticlă bine şlefuită şi lustruită. După forma suprafeţei, oglinzile se împart în plane şi
curbe. Oglinzile curbe pot fi sferice, parabolice sau cilindrice. După cum suprafaţa
reflectatoare este interioară sau exterioară, oglinzile curbe se numesc concave, respectiv
C, vârful oglinzii V, axul optic principal, axe secundare - elemente geometrice definite
Relaţiile care dau poziţia şi mărimea imaginii formate de o oglindă sferică se pot
n2 = - n1
Din relaţiile (6.1), (6.2), (6.3), folosind condiţia de mai sus obţinem relaţiile oglinzilor
sferice:
190
(6.6)
(6.7)
Pentru oglinda sferică cele două focare coincid, focarul comun F fiind situat pe
axul optic, la mijlocul distanţei dintre vârful V şi centrul C al oglinzii. Deci în cazul
f = R/2.
(6.8)
Tinând seama de aceasta, relaţia (6.6) se transformă în relaţia mai frecvent folosită:
(6.9)
luminii pe oglindă. Pentru a construi imaginea unui obiect plan, aştezat perpendicular pe
- raza de lumină care pleacă dintr-un punct al obiectului şi trece prin centrul C al oglinzii,
- raza de lumină care pleacă dintr-un punct al obiectului şi se propagă spre oglindă paralel
cu axul optic, se reflectă pe oglindă astfel încât se întoarce prin focarul oglinzii F.
- raza de lumină care pleacă dintr-un punct al obiectului şi se propagă spre oglindă trecând
prin focarul F al oglinzii, se reflectă pe oglindă astfel încât se întoarce paralel cu axul
optic principal.
Cu ajutorul celor trei raze de lumină particulare se poate construi foarte uşor imaginea
unui obiect atât în oglinzile concave cât şi în cele convexe. Se poate remarca că imaginea
unui obiect într-o oglindă concavă poate fi reală, dar şi virtuală, mărită, dar şi micşorată,
191
dreaptă, dar şi răsturnată – toate aceste situaţii depinzând de poziţia pe care o are obiectul
faţă de oglindă, în schimb, pentru o oglindă convexă, dacă obiectul este real, imaginea este
Oglinda plană poate fi considerată o oglindă sferică pentru care raza poate fi
P2 = - p 1
virtulală, dacă obiectul este real şi invers). Imaginea este evident dreaptă şi egală în
mărime cu obiectul.
Lentila este un sistem optic sub forma unui mediu transparent, limitat de doi
Dacă ambii dioptri sunt sferici, axele lor optice coincid (dioptri centraţi),
constituind axul optic al lentilei. Pentru stabilirea relaţiilor privind poziţia şi mărimea
imaginii formate de o lentilă ţinem seama că imaginea formată de primul dioptru pe care
cade lumina devine obiect pentru cel de-al doilea dioptru, imaginea dată de acesta din
urmă constituind imaginea formată de lentilă. Dacă distanţa dintre vârfurile celor doi
dioptri care constituie lentila este mică, putem aproxima această distanţă cu un punct,
numit centrul optic al lentilei O. Lentilele pentru care se poate face această aproximaţie
192
poartă numele de lentile subţiri. Tot ce vom spune în continuare despre lentile se va referi
Formulele lentilelor subţiri se pot obţine din formulele dioptrului sferic, aplicate de
două ori pentru cei doi dioptri ai lentilei. Dupa efectuarea calculelor şi aproximarea
distanţei V1V2 dintre vârfurile dioptrilor cu zero se obţin formulele lentilelor subţiri:
(6.10)
unde: (6.11)
refracţie al mediului exterior, iar R1 şi R2 sunt razele celor doi dioptri ai lentilei.
Mărirea transversală se obţine ca fiind un produs al măririlor în cei doi dioptri care
mărginesc lentila:
(6.12)
formula 6.11), dar de fapt lentila are două focare aşezate simetric faţă de lentila, F 1 –
Din punct de vedere geometric lentilele pot avea formele schiţate în figura 6.3.
193
fig. 6.3
1 2 3 4 5 6
Lentile convergente Lentile divergente
Lentilele convergente au distanţa focală pozitivă, iar focarele lor sunt reale şi aşezate
simetric faţă de centrul optic al lentilei, cu F 1 aflat de aceeaşi parte a lentilei ca şi obiectul,
Lentilele divergente au distanţa focala negativă, iar focarele lor sunt virtuale şi aşezate
simetric faţă de centrul optic al lentilei, cu F 2 aflat de aceeaşi parte a lentilei ca şi obiectul,
Întrucât dupa străbaterea lentilei razele dintr-un fascicul paralel cu axul optic au
luminii pe cei doi dioptri ai lentilei. Pentru a construi imaginea unui obiect plan, aşezat
194
- raza de lumină care trece prin centrul optic al lentilei trece nedeviată.
- raza de lumină care pleacă dintr-un punct al obiectului şi se propagă spre lentilă paralel
- raza de lumină care pleacă dintr-un punct al obiectului şi se propagă spre lentilă trecând
prin focarul obiect F1 al lentilei, se refractă astfel încât trece de lentilă paralel cu axul optic
principal.
- raza de lumină care trece prin centrul optic al lentilei trece nedeviată.
- raza de lumină care pleacă dintr-un punct al obiectului şi se propagă spre lentilă paralel
cu axul optic, se refractă astfel încât prelungirea ei sa treacă prin focarul imagine F2 al
lentilei.
- raza de lumină care pleacă dintr-un punct al obiectului şi se propagă spre lentilă pe
direcţia focarului obiect F1 al lentilei, se refractă astfel încât trece de lentilă paralel cu axul
optic principal.
Cu ajutorul celor trei raze de lumină particulare se poate construi foarte uşor
imaginea unui obiect atât în lentilele convergente cât şi în cele divergente. Se poate
remarca că imaginea unui obiect într-o lentilă convergentă poate fi reală, dar şi virtuală,
mărită, dar şi micşorată, dreaptă, dar şi răsturnată – toate aceste situaţii depinzând de
poziţia pe care o are obiectul faţă de lentilă, în schimb, pentru o lentilă divergentă, dacă
obiectul este real, imaginea este întotdeauna virtuală, micşorată şi dreaptă, indiferent de
imaginilor într-o lentilă, în cazul unei lentile convergente, cu obiectul aşezat mai departe
195
fig. 6.4
F2
O
F1
În acest caz imaginea obiectului prin lentila convergentă este o imagine reală, micşorată şi
răsturnată.
De obicei un sistem optic este constituit din mai multe lentile, iar un caz special
pentru un sistem optic cu mai multe lentile îl constituie cazul în care aceste lentile sunt
sistemului:
Prisma optică este un mediu transparent, delimitat de doi dioptri plani, a căror
o secţiune principală prin prismă (figura 6.5). Cea de-a treia latură a prismei geometrice
Unghiul diedru A este numit unghi refringent al prismei. Practic, în toate aplicaţiile
indicele de refracţie n al materialului din care este făcută prisma este mai mare decât al
mediului înconjurător, de obicei aerul. Mersul unei raze de lumină monocromatice prin
prismă este arătat în figura (6. 5), unde i şi i’ reprezintă unghiurile de incidenţă şi respectiv
de emergenţă, iar reprezintă unghiul de deviaţie prin prismă al razei de lumină incidente.
196
A
fig. 6.5
B C
Raza incidentă se refractă prima dată într-un punct I de pe faţa AB sub unghiul de
incidenţă i dupa care intră în prismă. La ieşirea din prismă suferă o noua refracţie în
punctul de pe faţa AC, după care părăseşte prisma cu unghiul de emergenţă . Notăm
cele două puncte de incidenţă. Prin străbaterea prismei, raza de lumină este deviată cu
unghiul faţă de de direcţia iniţială. Din considerente geometrice (fig. 6.5) unghiul de
deviaţie este:
dar:
(6.13)
trecând prin primul punct de incidenţă, astfel încât unghiul de incidenţă să ia valori
, se constată că acesta scade până la o valoare minimă , după care începe să crească,
remarcându-se că deviaţia are valoare minimă când raza de lumină străbate prisma după o
197
Din legea refracţiei sin i = n sin r , de unde:
(6.14)
din care este realizată prisma măsurând cu un goniometru, unghiul de deviaţie minimă
Se obţine:
la minim de deviaţie:
de unde:
, ,
198
Din împarţirea membru cu membru a ultimelor două relaţii se obţine:
de unde:
sau:
minimă:
În cazul unei prisme de unghi refingent mic şi dacă unghiul de incidenţă este de
Deci, pentru prisme de unghi refringent mic şi la incidenţă practic normală, unghiul de
Dacă unghiul este mai mare decât unghiul limită l la interfaţa prismă - mediul
Deci, pentru ca o rază de lumină pătrunsă în prismă să mai poată ieşi din ea
199
n fiind indicele de refracţie relativ al materialului prismei în raport cu al mediului
pentru care lumina mai poate străbate prisma la deviaţie minimă, fară a se produce reflexie
situaţie în care lumina pătrunde razant pe faţa AB şi iese razant pe faţa AC.
(frecvent de 900 sau 1800) ceea ce se poate realiza prin refelxie totală în interiorul prismei.
fig. 6.6
Dacă în schimb raza de lumină este o rază de lumină albă, la intrarea în prismă se produce
de lungimea de undă a luminii care trece prin ea), care conduce la apariţia prin prismă şi la
ieşirea din aceasta, a unei succesiuni de raze de lumină colorate, de direcţii diferite, ceea
undă a luminii. Figura (6.7) ilustrează dispersia în domeniul vizibil a luminii care străbate
o prismă, indicându-se mersul razelor pentru o lungime de undă mare (roşu R) şi mică
(violet V).
200
R
fig. 6.7
V
adiacente, numite linii spectrale, fiecare dintre acestea corespunzând unei radiaţii
luminii. Unul dintre cele mai simple aparate spectrale cu prisma este spectroscopul.
Până acum s-a tratat formarea imaginilor cu ajutorul sistemelor optice în limita
obiect plan, perpendicular pe axul optic al sistemului este practic stigmatică - fiecărui
şi obţinerea mărimii imaginii formate cu ajutorul unui sistem optic, dar, în cazul
201
instrumentelor optice, la formarea imaginii contribuie şi razele neparaxiale şi, ca urmare,
imaginile se abat mai mult sau mai puţin de la stigmatism, planeitate şi ortoscopie. Aceste
În plus, aşa cum s-a arătat în paragraful precedent, indicele de refracţie al unui
aberaţia cromatică.
Cunoaşterea aberaţiilor unui sistem optic prezintă interes pentru a vedea dacă sistemul
Aberaţii geometrice:
lumină larg şi simetric faţă de axul optic. Corectarea aberaţiei de sfericitate a unui
unui sistem centrat de lentile convergente şi divergente; 3. prin alegerea cât mai
2. Coma. Apare în cazul fasciculelor largi, puţin înclinate faţă de axul optic. Ea apare
datorită faptului că puterea de refracţie a sistemului optic este diferită pentru diferite
conveargă în acelaşi punct imagine. În planul care secţionează fasciculul se obţin figuri
caracteristice de forma unei comete sau chiar mai complicate. Prin întrebuinţarea unei
aberaţiei de comă.
202
3. Aberaţia de astigmatism. Această aberaţie geometrică se manifestă atunci când
imaginea unui obiect punctiform este formată de către un fascicul îngust de lumină, mult
înclinat faţă de axul optic al sistemului. În aceste condiţii fasciculul emergent nu se mai
astigmatism este strâns legată şi de cea de curbură a câmpului. Astigmatismul unui sistem
sistemului optic nu are aceeaşi valoare pentru toate regiunile obiectului plan, imaginea
influenţată de lărgimea sau de înclinarea faţă de axul optic a fasciculelor de lumină care
prezenţa în sistemul optic a unor diafragme şi care sunt uzual introduse pentru micşorarea
altor aberaţii. Prin faptul că distorsiunile sunt contrare pentru diafragma plasată după sau
înaintea sistemului optic, această aberaţie poate fi eliminată alcătuind un sistem optic din
două jumătaţi simetrice şi plasând diafragma (necesară din alte considerente) la mijlocul
Aberaţia cromatică
sistemul optic şi are drept consecinţă formarea unor imagini cu contururi irizate în diferite
culori. Întrucât mărirea imaginii produse de o lentilă depinde de distanţa focală a acesteia,
203
mărimile imaginilor vor fi diferite pentru diverse culori. Ştim că pentru o lentilă formula
unde , care este indicele de refracţie al materialului din care este confecţionată
lentila, depinde de lungimea de undă a luminii care o străbate. Datorită acestui fapt în
cazul unei lentile convergente focarul razelor violete se formează mai aproape de lentilă
decât focarul razelor roşii, iar în cazul unei lentile divergente poziţia focarelor
corespunzătoare razelor violete şi roşii este inversă. Acest lucru este folosit la eliminarea
realizarea unor sisteme, numite sisteme acromate. O asemenea asociere se obţine dacă pe o
lentilă biconvexă din sticlă de crown (pe bază de calciu) se lipeşte o lentilă divergentă din
sticlă de flint (pe bază de plumb). Această asociere compensează aberaţiile celor două
ansamblu unitar, destinate observării şi măsurării unor mărimi optice. Ele se clasifică în
(oculare).
obiectelor pe un receptor fizic (placă sau film fotografic). Dintre aceste tipuri de aparate
204
fotografică sau un strat fotosensibil. Un astfel de strat este şi retina ochiului, de aceea, fară
sa fie pe deplin justificat, şi ochiul omenesc poate sa fie considerat un aparat optic care
Instrumentele sau aparatele optice sunt caracterizate prin anumite mărimi care
permit sa se facă comparaţia dintre două aparate de acelaşi tip şi să se poată alege care
dintre ele îndeplineşte anumite cerinţe. Principalele mărimi caracteristice ale aparatelor
optice sunt:
reale pot să aibă dimensiuni liniare măsurabile direct, rezultă că mărirea liniară se
2. Puterea
unde reprezintă unghiul sub care se vede prin instrument obiectul liniar de mărime .
3. Grosismentul
205
unde reprezintă unghiul sub care se vede prin instrument obiectul, iar unghiul cu
care se vede cu ochiul liber acelaşi obiect, situat la distanţa optimă de vedere .
distinct prin el două puncte apropiate ale obiectului. În cazul microscopului, puterea
separatoare este cea mai mică distanţă dintre două puncte ale obiectului pentru ca ele să se
vadă distinct prin aparat – putere separatoare liniară. Dacă punctele sunt prea apropiate
ele se suprapun. În cazul lunetei puterea separatoare este determinată de unghiul minim
dintre două raze care vin de la două puncte luminoase (de exemplu de la două stele) pentru
ca ele sa dea imagini separate - în acest caz putem vorbi de putere separatoare unghiulară.
5. Câmpul unui aparat. Este regiunea din spaţiu pe care o poate explora aparatul. Se poate
din obiect şi din imagine. La aparatele cu putere mică pentru îmbunătăţirea clarităţii se
1. Ochiul poate fi socotit foarte bine un sistem optic, deoarece el formează imagini reale
pe retină, dar ochiul este un sistem optic complicat, iar pentru a putea compara sistemul
ochiului, sistem numit ochiul redus. Acesta se consideră a fi un dioptru sferic, având raza
206
de curbură şi indicele de refracţie potriviţi asfel încât să formeze imaginea în dreptul
retinei ochiului. Ochiul redus are lungimea de 22 mm, raza 5,7 mm, indicele de refracţie
1,33, raza de curbură a retinei 9,7 mm, frontifocalele anterior şi posterior 17, 1 mm şi 22,
Imaginea reală de pe retină este formată de către cristalin, acesta fiind alcătuit din
straturi suprapuse, flexibile. Sub acţiunea muşchilor ciliari suprafeţele limitatoare ale
poate vedea clar obiecte situate între infinit şi 15 cm. Neacomodat, deci relaxat, ochiul se
acomodarea este puternică, devenind obositoare dacă este menţinută un timp îndelungat.
De aceea se consideră drept distanţă minimă de vedere acea distanţă pe care ochiul o poate
menţine, fară efort, un timp îndelungat. Pentru ochiul normal se adoptă drept distanţă
Punctul cel mai îndepărtat vizibil (M )se numeşte punctum remotum, iar punctul cel
mai apropiat vizibil fară oboseală (m), punctum proximum. Pentru ochiul normal M se află
retinei, ochiul este miop, distanţa cristalin - retină fiind mai mare decât cea
corespunzătoare ochiului normal, iar dacă, tot fără acomodare, imaginea unui obiect de la
infinit s-ar forma în spatele retinei, ochiul este hipermetrop, distanţa cristalin - retină fiind
mai mică decât la ochiul normal. Miopul vede clar, fară acomodare, obiectele situate la o
distanţă mai mică decât infinit şi, cu acomodare, obiecte situate la o distanţă mai mică
decât . Pentru miop punctele M şi m sunt mai apropiate de ochi decât pentru o persoană
207
cu ochi normal. Hipermetropul vede, cu acomodare, obiecte situate între infinit şi o
distanţă mai mare decât , punctum proximum al hipermetropului fiind mai îndepărtat de
cazul miopiei, şi convergente, în cazul hipermetropiei. Lentilele pentru ochelari se fac sub
formă de menisc divergent, respectiv convergent, suprafaţa convexă fiind îndreptată spre
două stele, apropiate unghiular, mai apar separate la observarea cu ochiul liber, dacă
unghiul format de fasciculele paralele provenite de la acestea este de cel puţin un minut.
asemănătoare obiectului.
208
exterior pentru a micşora astigmatismul şi curbura câmpului, nu însă şi distorsiunea.
simple sau acromate montate simetric faţă de diafragmă practic sunt înlăturate coma,
acestuia.
Cu cât obiectul de fotografiat este mai îndepărtat, cu atât imaginea sa este mai
mică. Pe o imagine de mici dimensiuni unele detalii se pierd din cauza dimensiunilor
dimensiunea imaginii se poate mări prin creşterea distanţei focale a obiectivului. Aceasta
teleobiectivului, distanţă de care depinde mărirea imaginii, este mult mai mare decât
lungimea aparatului.
fotografierea unor ansambluri, deci să modifice fără dificultate mărirea imaginii, fără a
209
obiectivului. În acest scop se folosesc în prezent obiective fotografice numite zoom
(obiective transfocatoare). Un astfel de obiectiv transfocator este alcatuit din trei lentile,
dintre care cele marginale au poziţii fixe în interiorul obiectivului, iar cea centrală se poate
deplasa între acestea în lungul axului optic comun. Prin această deplasare se schimbă
distanţa focală a obiectivului şi deci mărirea imaginii. Cuplarea deplasării lentilei centrale
cu deplasarea întregului obiectiv faţă de film permite ca filmul să rămână în planul focal al
imaginii unei figuri, a unui clişeu prin transparenţă - dispozitiv numit diascop, sau a unui
text de pe o carte, plan, fotografie - dispozitiv numit episcop. Sunt aparate care întrunesc
în ele cele două funcţii şi se numesc epidiascoape. La orice aparat de proiecţie se disting
iluminarea uniformă a filmului. El este în general constituit din două lentile plan convexe,
iar clişeul se aşează alături de faţa posterioară a condensorului pentru a fi cât mai uniform
razele.
ceea ce este scris sau desenat pe o folie transparentă. Deosebirile faţă de aparatul de
proiecţie constau în aceea că în cazul retroproiectorului obiectivul are dimensiuni mult mai
210
6.2.9.3. Aparate optice cu imagini virtuale
1. Lupa este cel mai simplu instrument ocular (cu imagini virtuale) şi este de obicei o
lentilă simplă convergentă cu distanţă focală mică. Imaginea virtuală formată de lupă
trebuie să se formeze la o distanţă mai mare decât distanţa optimă de vedere , de preferat
la infinit, distanţă pentru care ochiul nu are nevoie de acomodare. Puterea lupei este data
Lupa prezintă aberaţii care se pot observa mai ales de la distanţe focale f mai mici
de 30 mm. Pentru aceasta s-au confecţionat lupe formate din mai multe lentile, alipite sau
depărtate.
2. Microscopul. Acest aparat serveşte la observarea obiectelor foarte mici care nu pot fi
distinse cu ochiul liber. Este un aparat optic ocular compus din două parţi: obiectivul,
Ambele părţi ale microscopului sunt sisteme optice mai mult sau mai puţin complexe.
axului optic al instrumentului. Imaginea dată de obiectiv trebuie sa fie corectată în special
şi obiective cu imersie, după cum staţiul dintre lentila frontală a obiectivului şi lama cu
fascicul îngust, dar care poate fi mult înclinat faţă de axul optic. Ca urmare, ocularul
trebuie să fie corijat mai ales pentru astigmatism, curbura câmpului, distorsiune şi aberaţia
211
devine obiect pentru ocular; imaginea dată de ocular, care are rolul de lupă, fiind virtuală.
Distanţa focală a obiectivului microscopului este de câţiva milimetri, iar cea a ocularului
unde f1 şi f2 sunt distanţele focale ale obiectivului, respectiv ocularului, iar e – interstiţiul,
Preparatul microscopic este iluminat puternic de un condensor format fie dintr-o oglindă
diametrului aparent sub care apar imaginile obiectelor îndepartate. Dacă obiectivul este de
regulă o oglindă, aparatul se numeşte telescop; în cazul unui obiectiv format din lentile,
aparatul se numeşte lunetă. În ambele cazuri privim imaginea reală formată de obiectiv cu
Lunetele sunt de dpuă tipuri: lunete terestre care formează o imagine dreaptă a
obiectelor cereşti.
Pentru evitarea acestei aberaţii s-au construit telescoape cu oglindă parabolică în care, prin
faptul că avem doar reflexie, nu apare aberaţia cromatică. În plus, în cazul fasciculului
paralel cu axa optică, oglinda parabolică strânge razele în focarul ei, fără a prezenta
abereţia de sfericitate. Oglinzile realizate pot avea diametre mari, s-a ajuns până la 6 m,
care atrage după sine şi o micşorare a efectelor de difracţie, deci o putere separatoare mai
212
Diferitele tipuri de telescoape funcţionează după acelaşi principiu: imaginea
obiectului care este situat la infinit (foarte îndepartat), se formează în focarul oglinzii. Se
interpune în mersul razelor fie o oglindă plană – telescopul lui Newton, fie o oglindă
obiectivului şi ocularului:
213
Prin interferenţă se înţelege efectul suprapunerii a două sau mai multe unde de
frecvenţe egale şi coerente. În prezentul capitol sunt tratate fenomenele care apar la
suprapunera unor unde luminoase, unde care în cadrul opticii ondulatorii sunt tratate ca
fiind unde de natură electromagnetică. Astfel conform teoriei electromagnetice lumina este
câmpul electric şi câmpul magnetic. Aceste două componente sunt perpendiculare între
undei. Totuşi, din cele două componente ale câmpului electromagnetic doar componenta
electrică este sesizată de către ochi, celulă fotografică sau emulsie fotografică şi, deci,
vectorul câmp electric al undei trebuie considerat drept vector luminos, oscilaţiile
În cele ce urmează vom înţelege prin intensitatea luminii energia luminoasă care
suprapunerea undelor de natură elastică. Conform acestui principiu, deplasarea unui punct
al mediului, în zona în care se suprapun cele două unde, este suma vectorială a deplasărilor
produse de fiecare undă în parte. Deci efectul suprapunerii mai multor unde se obţine
respectiv.
214
Principiul superpoziţiei poate fi aplicat imediat la interferenţa undelor luminoase,
înlocuindu-se vectorii deplasare cu vectorii câmp electric ai undei în locul unde are loc
în anumite condiţii pe care le vom preciza în continuare, apar aşa numitele franje de
undei. O astfel de undă care se propagă pe o singură direcţie, poarta numele de undă plană.
În optică, în afara de undele plane, se operează şi cu unde sferice care se pot descrie cu
expresia:
La o undă oarecare atât amplitudinea undei cât şi faza pot depinde de timp.
215
Să considerăm pentru simplificare două unde plane şi de frecvenţe egale, ale
căror direcţii de vibraţie sunt paralele şi care se suprapun într-o anumită regiune din
spaţiu:
şi este de forma:
(6.15)
Din relaţia de mai sus rezultă că amplitudinea undei rezultante nu depinde doar de
Ochiul sau oricare alt receptor optic nu poate urmări o variaţie rapidă ca cea a
amplitudinii undei luminoase rezultante. Frecvenţa medie a undelor din domeniul optic
este de ordinul 1015 Hz, pe care detectorii optici nu o pot înregistra, ci o pot doar media.
< >
216
unde termenul < > reprezintă termenul de interferenţă.
Dacă acest termen este nul nu apare fenomenul de interferenţă şi în acest caz ,
deci avem o simplă suprapunere a celor două unde luminoase, intensitatea luminii având
aceeaşi valoare în întrega zonă în care cele două unde luminoase se suprapun.
Dacă acest termen este nenul, apare ceea ce numim fenomenul de interferenţă şi în acest
este aceeaşi, ea se modifică de la punct la punct şi apar aşa numitele franje de interferenţă,
interferenţă termenul < > trebuie să rămână constant în timp. Numim această
Lumina este generată în interiorul unui microsistem (atom, ion, moleculă) care emite
continuu doar un interval foarte scurt, de ordinal 10-8 s. Se va genera astfel un tren de undă
de lungime finită, care se propagă în spaţiu. Numim lungimea trenului de undă, lungime
de coerenţă. Următoarea emisie din atom apare după un oarecare interval de timp, faza
217
corespunzători diferitelor emisii, vectorul luminos putând avea orice orientare în planul
radiaţii monocromatice cu aceleaşi lungime de undă. Într-un punct din spaţiu, unde se
întâlnesc undele luminoase emise de cele două surse, vectorii luminoşi vor forma între ei
un unghi care va lua toate valorile posibile, în timpul observaţiei, nefiind îndeplinită
impusă, folosindu-se lumină liniar polarizată, interferenţa tot nu ar fi observabilă din cauza
diferenţei de fază a oscilaţiilor componente, care poate lua de asemenea, statistic, toate
Deci cu două surse de lumină diferite nu se poate obţine o figură de interferenţă pentru că
Pentru a se realize condiţia de coerenţă facem ca cele două fascicule de lumină care
undelor difractate (aşa cum se procedează la dispozitivul Young) sau împărţind fasciculul
iniţial în două porţiuni - metoda divizării de amplitudine, care apoi pot fi aduse la
suprapunere (de ex. prin reflexie sau refracţie), ca în unele dispozitive de interferenţă
În cele două fascicule care interferă, raze provenite de la acelaşi punct al sursei ar
transporta trenuri de unde obţinute prin separarea în două a aceloraşi trenuri de unde
între ele din punct de vedere al fazei şi a orientării vectorului luminos. Dar trenurile de
unde din fasciculele care interferă şi care provin din dedublarea aceluiaşi tren de unde
218
reflectă aceleaşi schimbări care au avut în atomul emiţător. În locul de întâlnire al acestora
suprapun, deşi emisiile din diferite puncte ale sursei de lumină transportă oscilaţii
incoerente, din fiecare punct al sursei de lumină există două raze care transportă oscilaţii
coerente, astfel încât condiţia de coerenţă este îndeplinită pentru tot fasciculul, cu condiţia
întâlnirii în punctul de interferenţă a câte două trenuri de unde provenind din acelaşi tren
razele de lumină de la separarea lor până în punctul unde se produce o nouă intersecţie.
condiţiile de excitare în sursa de lumină. Cu cât linia spectrală este mai fină, mai aproape
de monocromatism riguros, cu atât trenul de unde este mai lung şi deci, cu atât poate fi
mai mare distanţa dintre drumurile strabătute de razele de lumină care interferă, de la
separarea până la reîntâlnirea lor, fără ca interferenţa să dispară. Cu alte cuvinte, pentru ca
fenomenul de interferenţă să aibă loc, diferenţa de drum optic dintre undele care interferă
lor de oscilaţie să fie paralele, trebuie să fie coerente, iar diferenţa de drum optic dintre
Dispozitivul Young
219
La acest dispozitiv obţinerea celor două unde coerente se face prin divizarea
frontului de undă. Acest dispozitiv are o importanţă istorică, deoarece cu ajutorul său s-a
ondulatorii a luminii. Dispozitivul Young, extrem de simplu, este schiţat în figura 6.8.
Dispozitivul constă din două fante dreptunghiulare şi înguste, paralele. O altă fantă, la fel
ca şi cele două şi paralelă cu ele, iluminată puternic de către o sursă de lumină, iluminează
P
r1
F1
r2
xm
F
*
O
S 2l
F2
fig. 6.8 D
O sursă de lumină liniară sau o fantă îngustă, cum este cazul fantei F generează
printr-un arc de cerc (desenat punctat în figura 6.8) unda cilindrică emisă de fanta F,
fantele F1 şi F2. Intersecţia celor două unde cilindrice este o dreaptă, în consecinţă franjele
sunt drepte.
Pentru calcularea interfranjei, notăm cu xm distanţa OP, iar din figura 6.8 obţinem:
220
,
dar:
unde s-a făcut aproximarea =D deoarece distanţa D (de ordinal metrului) este
xm are valoarea:
Dar franjele sunt echidistante şi interfranja, adica distanţa dintre două franje consecutive,
este:
(6.17)
Pentru m = 0 se obţine maximul situat în punctual O, numit maximul central sau franja
luminoasă centrală, de ambele părţi a acestui maxim situându-se maximele de ordinile ±1,
undă îşi va forma propria figură de interferenţă. Poziţia maximului central nu depinde de
lungimea de undă, asfel că, în lumină albă maximul central va fi întotdeauna o franjă albă.
221
Cu ajutorul dispozitivului Young se observă franje de interferenţă pentru diferite
poziţii ale ecranului faţă de planul fantelor, însă bineînţeles că valoarea intrefranjei
diferită. Din acest motiv se spune că franjele obţinute cu acest dispozitiv sunt nelocalizate.
Mai există şi alte dispozitive care produc franje nelocalizate. Dintre acestea
amintim pe scurt:
- Oglinzile Fresnel. Dispozitivul este format din două oglinzi plane care fac între ele un
unghi foarte mic, deci sunt practic aproape una în prelungirea celeilalte. O sursă de lumină
(de regulă o fantă paralelă cu muchia comună a celor două oglinzi) aflată în faţa oglinzilor
va forma două imagini virtuale, exchivalente cu două surse de lumină coerente. Lumina
provenită de la cele două surse coerente virtuale, în fapt fasciculele de lumină reflectate pe
cele două oglinzi, se va suprapune într-o anumită zonă, deci se va produce fenomenul de
- Biprisma Fresnel. Dispozitivul este format din două prisme identice de unghi refringent
foarte mic, realizate din sticlă cu acelaşi indice de refracţie şi care au baza comună. De la o
sursă de lumină aşezată în faţa biprismei porneşte un fascicul de lumină care va fi deviat
cu un unghi întru-un anumit sens de către o jumatate din biprismă şi în sens opus cu
acelaşi de către partea cealaltă de biprismă, astfel încât, într-o anumită regiune din spaţiu
- Bilentilele Billet. În cazul acestui dispozitiv de interferenţă cele două surse coerente sunt
constituite din imaginile reale ale unei surse de lumină formate de către două jumătăţi ale
unei lentile convergente subţiri. Cele două jumătăţi de lentilă sunt depărtate una de alta,
spaţiul dintre ele fiind umplut cu o substanţă opacă. Sursa de lumină este situată în planul
222
de simetrie al dispozitivului, iar fenomenul de interferenţă are loc în zona de suprapunere
- Oglinda Lloyd. Acest dispozitiv este constituit dintr-o oglindă plană, astfel aşezată, încât
Cele două surse de lumină, sursa de lumină reală şi imaginea sa virtuală în oglinda plană,
când sursa era de dimensiuni mici, răspândite într-o regiune întinsă din spaţiu, deci
nelocalizate, adică nu se observau doar într-un singur loc. Prin iluminarea însă a unei
pelicule, un strat subţire de ulei întins pe apa, a băşicilor de săpun, a straturilor subţiri de
oxizi de pe o lama de oţel, etc., se observă coloraţii în lumină albă şi franje luminoase şi
întunecoase în lumină monocromatică. Aceste franje se observă pe pelicula sau lama însăşi
şi de aceea ele se numesc franje localizate. Prezentăm mai jos câteva tipuri de dispozitive
- Lama cu feţe plane şi paralele. Într-o astfel de lamă cele două raze de lumină provin din
despicarea aceleiaşi raze de lumină incidente, deci ele sunt coerente. Aceste raze se
întâlnesc la infinit, sau dacă străbat un sistem convergent, în planul focal imagine al
acestuia. În figura 6.9 este prezentat mersul razelor de lumină prin lamă. Intensitatea
drumurilor optice. Până în punctul A razele străbat acelaşi drum. Conform principiului lui
egale. Diferenţa de drum este deci cea care se produce între punctul A, unde are loc
223
I
R R'
D
A C
fig. 6.9
d
lentilă convergentă, aşezată asfel încât să aibă axul optic perpendicular pe lamă. În acest
caz razele şi vor fi concentrate într-un punct din planul focal al lentilei. Intensitatea
luminoasă în acel punct depinde de diferenţa de drum . Din formula precedentă reiese că,
pentru o lamă dată şi o anumită lungime de undă , diferenţa de drum este funcţie doar de r,
224
deci de înclinarea razelor incidente pe lamă. O franjă de interferenţă din planul focal al
lentilei va avea deci forma locului geometric al punctelor corespunzătoare aceleiaşi valori
În centrul cercurilor interferă razele care cad normal pe lamă, pentru care i = r = 0,
Centrul figurii corespunde în general unei stări de interferenţă oarecare, diferită de maxim
sau minim.
- Pana optică. Ea constă dintr-un material transparent, delimitat de două suprafeţe plane
care formează între ele un unghi mic (de ordinul minutelor). Pana optică este în fond o
prismă de unghi foarte mic. Dacă pe pană ajunge un fascicul de lumină monocromatică se
formează chiar pe suprafaţa sa franje de interferenţă a căror formă este o dreaptă paralelă
în care stratul subţire are aceeaşi grosime. Din acest motiv franjele obţinute la suprafaţa
Relaţia de mai sus se obţine astfel: se consideră două puncte de pe suprafaţa penei în care
grosimea ei are valorile d şi şi presupunem că aceste două puncte aparţin la două franje
paralele vecine. Diferenţa de drum în fiecare din cele cele două puncte, la incidenţă
normală, va fi:
225
Franjele din cele două puncte fiind învecinate rezultă că , de unde:
unde i reprezintă distanţa dintre cele două puncte, deci după modul în care au fost
Diferenţa de drum în cazul franjelor formate pe pana optică fiind mică, face ca
fenomenul să poată fi observat şi în lumină albă, când apar franje de diferite culori.
Coloraţiile strălucitoare ale baloanelor de săpun sau cele care apar după ploaie, când un
strat subţire de ulei se întinde peste apa care mai acoperă asfaltul, sunt datorate franjelor
Este de remarcat, acum la sfârsitul discuţiei despre interferenţă că, în cazul unui surse de
lumină înguste (punct sau fantă), figura de interferenţă este nelocalizată, pe când, în cazul
unor surse întinse, figura de interferenţă este localizată (cazul franjelor de egală înclinare,
Una din legile fundamentale ale opticii geometrice este legea propagării rectilinii a
luminii într-un mediu omogen. Conform acestei legi, umbra pe un ecran a unui corp opac
226
pe care cade lumina ar trebui să fie net separată de regiunea iluminată. Experienţa arată că
acest rezultat este adevărat doar într-o primă aproximaţie şi că în unele cazuri lumina
pătrunde în regiunea umbrei geometrice, iar în afara umbrei apar regiuni luminoase
sens mai larg, prin difracţie se înţelege orice fenomen produs de unde când acestea
întâlnesc în calea lor neomogenităţi ale mediului (de exemplu, ocolirea fantelor,
obstacolelor, etc.).
interpreta calitativ prin aplicarea principiului lui Huygens cu privire la propagarea undelor
în spaţiu. Conform acestui principiu, fiecare punct al suprafeţei sferice, care reprezintă
suprafaţa unei unde plecate dintr-un izvor de unde punctiform, este o sursă de unde
într-un nou front de undă care se propagă în spaţiu, direcţia de propagare fiind normală la
frontal de undă. Principiul lui Huygens explică pătrunderea luminii în regiunea umbrei
Problemele de difracţie sunt printere cele mai dificile probleme din optică. Datorită
Fenomenul de difracţie care se produce în cazul când sursa de lumină este foarte
îndepărtată, astfel încât razele de lumină sunt practic paralele, se numeşte difracţie în
lumină paralelă sau difracţie Fraunhofer. Difracţia luminii produsă când sursa
227
punctiformă de lumină este apropiată de obstacol sau fantă (unde sferice), se numeste
difracţie în lumină divergentă sau difracţie Fresnel. În cele ce urmează vom studia doar
planul figurii 6.10) plasată în planul focal al lentilei C (colimator) este transformat în
fascicul paralel de către aceasta, frontul său de undă fiind plan (undă plană). Acest fascicul
paralel cade normal pe un ecran opac în care s-a practicat fanta de lărgime a, ale cărei
C L
F
a
O
*
S P
fig. 6.10
sediul izvoarelor elementare care emit unde elementare coerente şi în fază, astfel că prin
lentila L, se pot focaliza în punctual P din planul focal E razele paralele după direcţia .
228
Diferenţa de drum între razele marginale care pornesc de la fanta F de lărgime a este:
(6.18)
suprafaţa fantei F în mici fâşii înguste, paralele cu fanta sursei S şi de lăţimi egale. Fiecare
Pentru calculul efectiv al intensităţii în punctul P vom folosi metoda fazorială a lui
aceeaşi direcţie , vom avea un lanţ de vectori. Lungimile ale vectorilor vor fi
aceleaşi deoarece fâşiile au dimensiuni egale, iar doi vectori succesivi vor face între ei
acelaşi unghi (fig. 6.11 a). Ultimul vector va determina cu primul vector unghiul dat
de relaţia (6.18). Amplitudinea rezultantă este dată de mărimea vectorului OA care uneşte
infinitezimali, ceea ce corespunde unui numar foarte mare de fâşii, lanţul de vectori se
vectori paraleli între ei , a caror amplitudine rezultantă este A0 (fig. 6.11 c).
229
A
C A
O
A0
O
fig. 6.11
0, 0
a b c
Mărimea acestei amplitudini corespunde arcului de cerc OA din figura 6.11 b şi, ca
urmare, raza cercului din care face parte arcul de cerc este:
(6.19)
unde s-a ţinut cont de relaţia (6.18), iar reprezintă depărtarea faţă de punctual O a
(6.20)
230
I
I0
fig. 6.12
adică: cu =± 1, ± 2,± 3,
şi ca urmare I= I0
dublă faţă de maximile secundare, lărgimea maximelor (atât a celui central cât şi a celor
minimelor depinde de lungimea de undă. În cazul luminii albe vom avea un ansamblu de
astfel de figuri de difracţie, corespunzând diferitelor culori. Maximul central este comun
Numim reţea de difracţie sistemul construit dintr-un număr foarte mare de fante
fine, paralele, egale ca lăţime şi echidistante, situate în acelaşi plan. Aceste fante le numim
231
în mod obişnuit trăsăturile reţelei. Reţeaua de difracţie se realizează cu ajutorul unui vârf
de diamant. Fie o astfel de reţea a cărei porţiune striată are lungimea L (lungimea reţelei)
şi a cărei număr total de trăsături este N. Vom nota cu l constanta reţelei, adică distanţa
care separă două puncte omologe a două fante vecine. Ea este dată de formula: l = L/N, iar
În aparatele spectrale care folosesc reţele de difracţie plane, asupra acestora cade
lumina sub forma unui fascicul paralel provenit de la obiectivul colimator, iar lumina
difractată de reţea este concentrată de o lentilă în planul său focal, unde se observă figura
de difracţie. Fasciculul de lumină paralel cade sub unghiul de incidenţă i faţă de reţeaua de
al lentilei, în punctual P.
i
S l
P
O
E
fig. 6.13
Diferenţa de drum dintre două raze de lumină difractate de două trăsături vecine
ale reţelei, în cazul în care razele incidente şi cele difractate sunt de aceeaşi parte a
(6.21)
iar în cazul în care razele incidente sunt de o parte a normalei, iar cele difractate sunt de
(6.22)
232
Pentru cazul incidenţei normale pe reţea , din ambele relaţii se obţine aceeaşi
(6.23)
În cazul reţelei plane avem N fascicule difractate care interferă. Pe ecranul E se vor
intensitatea rezultantă vom folosi construcţia grafică a lui Fresnel: toate cele N trăsături,
identice ca dimensiuni vor interfera în punctual P din planul focal al lentilei cu vibraţii
coerente de amplitudini egale a, unghiul de difracţie fiind acelaşi. Diferenţa de fază între
undele care provin de la oricare două fante succesive, între care există o diferenţă de drum
Prin urmare, diagrama fazorială conduce la un lanţ format din N vectori, lungimea fiecărui
vector fiind egală cu amplitudinea vibraţiei transportate de raza difractată de către o fantă
a reţelei, iar unghiul dintre direcţiile a doi vectori consecutivi este egal cu diferenţa de
Diferenţa de fază între oscilaţiile din prima şi a N-a rază va fi . Lungimea vectorului
componenţi.
C
N
fig. 6.14
O D
233
Din triunghiul OCA care are unghiul din C egal cu , se obţine pentru
amplitudinea rezultantă:
Cea mai mare valoare a lui A se obţine când cei N vectori sunt coliniari. Vom nota
(6.24)
Din relaţia 6.24 este uşor de văzut că pentru N finit se obţin minime nule de câte ori se
0, ± , ± , …..±
234
fig. 6.15
În figura de difracţie (fig. 6.15) vom întâlni atât maxime principale de intensitate mare,
maxime secundare de intensitate slabă, cât si minime nule. Între două maxime principale
Cu cât numărul de trasături ale reţelei este mai mare şi reţeaua are o lungime L mai
mare, cu atât maximile principale vor fi mai intense şi mai subţiri, observabile pe un fond
întunecos, în sensul că maximile secundare devin atât de puţin intense încât în figura de
principal central (k = 0) se poate calcula din condiţia ca diferenţa de drum să aibă valoarea
central.
va forma în acelaşi loc pentu toate lungimile de undă, deci el va avea o culoare albă.
235
Pentru toate celelalte ordine se obţin spectre de diferite ordine, de ambele părţi ale
maximului principal central, lungimile de undă scurte fiind situate mai aproape de
maximul central.
electromagnetice este că intensitatea câmului electric (pe care îl vom numi în continuare
vectorul luminos, deoarece el este cel care produce senzaţia de vedere) şi inducţia
236
magnetică sunt perpendiculari între ei, iar fiecare dintre ei este în acelaşi timp
Lumina, aşa cum apare în general în natură, este nepolarizată sau naturală. În
cazul luminii naturale toate direcţiile de vibraţie din planul perpendicular pe direcţia undei
aceeaşi. Acest rezultat este explicabil dacă ţinem seama că lumina captată de un receptor
lungimea de undă respectivă, pentru care vectorul luminos are o anumită orientare în
La o nouă emisie orientarea vectorului luminos, precum şi faza vibraţiei la un moment dat
nu are nici o legătură cu cele corespunzătoare emisiei precedente, nici cu cele ale emisiilor
simultane provenite de la alţi atomi. Întrucât toate direcţiile din planul perpendicular pe
prezintă nici o direcţie privilegiată a vectorului luminos. În figura 6.16 a, planul figurii
dreaptă cu săgeţi la capete indică amplitudinea vectorului luminos având această direcţie.
fig. 6.16
a b c
237
Spunem că lumina este liniar polarizată (sau total polarizată) atunci cand printr-un
procedeu oarecare a fost selectată pentru vectorul luminos o singură direcţie de vibraţie în
direcţiile, existând două direcţii, una pe care amplitudinea vectorului luminos este minimă
şi una pe care aceasta este maximă, spunem ca lumina este parţial polarizată (fig. 6.16 c).
Evident lumina liniar polarizată reprezintă cazul extrem, pentru care amplitudinea minimă
este nulă. Se defineşte gradul de polarizare P al luminii parţial polarizate conform relaţiei:
Conform acestei formule gradul de polarizare este nul în cazul luminii naturale şi are
valoarea 1 pentru lumina liniar polarizată. Lumina parţial polarizată poate fi considerată
Polarizarea luminii prin reflexie este cea mai simplă metodă de obţinere a luminii
diferă, existând un unghi de incidenţă pentru care lumina reflectată este total polarizată.
Pentru reflexia aer - sticlă se constată că polarizarea totală prin reflexie se produce la
238
unde n reprezintă indicele de refracţie relativ al mediului pe care se face reflexia (sticla),
şi
de unde
şi deci
ceea ce arată că în aceste condiţii fasciculul reflectat este perpendicular pe cel refractat.
plan paralelă) cu n = 1,5, la incidenţă brewsteriană, în fasciculul refractat trece 100 % din
lumina care vibrează paralel cu planul de incidenţă şi 85 % din cea care vibrează
239
conţinut în fasciculul reflectat. Prin urmare gradul de polarizare al luminii refractate este
mic dacă se utilizează o singura placă. Utilizând un set de placi plan paralele, şi paralele
între ele, se poate obţine şi în fasciculul refractat un grad de polarizare mult mai mare, iar
refractată se poate considera egal cu unitatea, deci lumina este practic total polarizată.
refracţie, fenomen care are loc în corpurile transparente şi anizotrope (corpuri ale căror
proprietăţi variază cu direcţia). Trecera luminii prin aceste cristale duce la dedublarea razei
poate fi imaginat ca provenind dintr-un cub care a fost turtit după după o diagonală
astfel încât cele şase feţe pătrate au devenit romburi. Dreapta constituie o axă de
readuce cristalul în poziţie identică cu cea iniţială. Această axă cristalografică are şi
Alte cristale cu mai puţine elemente de simetrie, prezintă două axe optice şi din
această cauză se numesc cristale optice biaxe (cum sunt mica, gipsul, etc.)
240
perpendicular pe o faţă rombică a cristalului, ca în figura 6.17, în care planul desenului
A E
fig. 6.17
S
I O
A’
cristalul respectând legea refracţiei, pe când fasciculul IE este deviat în cristal. Rotind
cristalul în jurul incidentei SI, fasciculul IO rămâne pe loc, pe când fasciculul IE se roteşte
în jurul lui IO, rămânând mereu în planul determinat de normala la faţa de intrare (care
coincide cu direcţia razei incidente) şi axa optică , plan numit, planul secţiunii
principale al cristalului.
= , cele două fascicule care corespund aceleiaşi raze incidente, propagându-se după
241
aceeaşi direcţie. În aceste condiţii dispare dubla refracţie, deci birefringenţa cristalului
devine nulă.
Dacă fasciculul SI este suficient de îngust şi cristalul suficient de gros, cele două
fascicule IO şi IE ies din cristal deplaste şi chiar separate complet, fiind paralele între ele
dacă faţa de ieşire a cristalului este paralelă cu cea de intrare a luminii în cristal, ca şi în
figura 6. 17.
ambele fascicule sunt liniar polarizate, având planele de vibraţie perpendiculare între ele.
Vibraţiile ordinare sunt perpendiculare pe planul principal al razei ordinare, iar vibraţiile
extraordinare sunt conţinute în planul principal ar razei extraordinare. Prin plan principal
al razei ordinare se înţelege planul determinat de axa optică şi de raza ordinară, iar prin
plan principal al razei extraordinare cel determinat de axa optică şi de raza extraordinară.
Prisme polarizatoare
Este dificil de reuşit cu un singur cristal birefringent să separăm complet cele două
fascicule de lumină emergente total polarizate, cel ordinar şi cel extraordinar, chiar dacă
fasciculul de lumină este suficient de îngust şi utilizăm cristale mai groase. Din acest
- prisme care transmit ambele fascicule liniar polarizate, atât cel ordinar cât şi cel
extraordinar, dar în direcţii suficient de diferite pentru a putea fi utilizat doar un fascicul.
242
- prisme care transmit doar unul dintre fasciculele liniar polarizate, eliminându-l pe
celălalt.
Pentru exemplificare, vom descrie, din prima categorie, prisma Rochon, iar din a
1. Prisma Rochon este confecţionată din spat de Islanda sau din cuarţ. Se compune din
două jumătăţi tăiate astfel încât se aibă axele optice orientate în direcţii perpendiculare.
Cele două jumătăţi sunt alipite cu glicerină sau ulei de ricin. Dacă un fascicul de lumină
albă cade normal pe faţa de intrare a prismei pătrunzând în cristal în lungul axei optice,
suferă fenomenul de dublă refracţie la suprafaţa de separare a celor două prisme ale
dispozitivului. Fasciculul ordinar, liniar polarizat, iese nedeviat prin prisma Rochon, iar
2. Prisma Nicol este obţinută dintr-un cristal de spat de Islanda alungit. Mai întâi, prin
şlefuire şi polişare, se modifică uşor orientarea feţelor, astfel încât feţele să formeze
unghiuri de 48o cu axa optică a cristalului. Apoi se taie cristalul în două. Pentru o lungime
convenabil aleasă a cristalului planul tăieturii este perpendicular pe feţele şlefuite. Se obţin
are o valoare cuprinsă între şi . Raza ordinară se reflectă total pe stratul de balsam de
Canada, pe când raza extraordinară, mai puţin deviată şi corespunzându-i alt indice de
refracţie, străbate mai departe prisma, ieşind singură din ea. Se obţine astfel un fascicul de
Polaroizi
243
Polaroizii (geamurile polaroizi) sunt geamuri pe care s-a depus un strat de gelatină,
în care sunt înglobate cristale fine de herapatit (iodosulfat de chinină) orientate în acelaşi
sens prin metode mecanice sau electrice. Aceste cristale prezintă fenomenul de dicroism
(ca şi cristalele de turmalină): raza incidentă se descompune în cele două raze, ordinară şi
extraordinară, însă din cristal iese doar raza extraordinară, cea ordinară fiind puternic
extreme ale spectrului vizibil ca şi prismele polarizatoare, sunt totuşi mult întrebuinţaţi
deoarece se pot construi uşor pe suprafeţe mari, obţinându-se fascicule largi de lumină
liniar polarizate.
Unor materiale natural izotrope li se pot provoca pe diferite căi o anizotropie, care
în general, nu are aceeaşi valoare în orice punct al mediului, materialul devenind astfel
anizotrop, dar, în acelaşi timp materialul este şi neomogen. Dacă o acţiune exterioară
creează o direcţie pronunţat preferenţială într-un material iniţial izotrop, pe cale mecanică,
electrică sau magnetică, această direcţie poate deveni axă optică a materialului, devenit
devenit anizotrop din punct de vedere optic şi se comportă ca şi un cristal uniax, având axa
optică îndreptată după direcţia efortului maxim. Orice piesă supusă unor solicitări
efortul maxim P şi, perpendicular pe acesta, efortul minim Q, care se numesc şi tensiunile
244
principale. Birefringenţa provocată ( - ) este proporţională cu diferenţa tensiunilor
principale:
( - )=
întrebuinţate.
aceleaşi valori ale birefingenţei, deci la aceleaşi valori ale diferenţei tensiunilor principale
P – Q. În felul acesta se pot dimensiona în mod raţional piesele mecanice ale căror modele
realizate din plexiglas se studiază prin această metodă, numită fotoelasticitate. Şi piesele
de sticlă prost răcite, având tensiuni interioare, sau masele plastice, se pot cerceta cu
dispozitive fotoelastice.
(lichide şi gaze) sub acţiunea unui câmp electric. Efectul câmpului electric (sau efectul
Kerr) decurge practic fără inerţie, ceea ce a condus la numeroase aplicaţii ale celulelor
Celula Kerr este de regulă umplută cu nitrobenzen, în care sunt cufundaţi doi
electrozi plani, constituind un condensator plan, putându-se astfel aplica un câmp electric
uniform. Între nicoli încrucişaţi, în absenţa câmpului electric, lumina nu trece prin sistem.
un cristal uniax, cu direcţia axei optice în direcţia câmpului electric, lumina fiind lăsată să
245
încrucişaţi. Experienţa arată că birefingenţa provocată este proporţionlă cu pătratul
sau:
Pentru majoritatea lichidelor birefingenţa este pozitivă, deşi există şi unele (eter
eticlic, unii alcooli sau unele uleiuri) pentru care birefingenţa este negativă.
artificială şi prin aplicarea unor câmpuri magnetice exterioare. Aplicarea unui câmp
cele ale unui cristal uniax, cu direcţia axei optice pe direcţia câmpului magnetic.
raportul este numită constanta Cotton – Mouton a materialului, după numele celor
246
6.3.3.5. Polarizaţia rotatorie
luminii pe ea. Dacă introducem o astfel de lamă între nicoli încrucişaţi (polarizatori
în lungul axei optice. Aşa se petrec lucrurile în cazul marii majorităţi a cristalelor uniaxe,
însă dacă lama este din cuarţ, tăiată perpendicular pe axa optică, introdusă între nicoli
încrucişaţi, se constată experimental că o parte din lumină trece prin sistem. Acest lucru se
explică prin faptul că lama de cuarţ a rotit planul de vibraţie a luminii liniar polarizate
transmisă de primul nicol, astfel încat cei doi nicoli se comportă ca şi cum nu ar mai fi
încrucişaţi, şi deci, o parte din lumina provenită de la primul nicol poate trece prin al
doilea nicol.
Acest fenomen prin care unele medii rotesc planul de vibraţie al luminii liniar
este şi cazul cuarţului, dar şi la alte cristale din sistemul cubic, ca de exemplu cloratul de
sodiu, la anumite solide amorfe, la unele lichide pure sau la soluţiile unor substanţe
organice.
planului de vibraţie este proporţional cu distanţa strabătută de lumină prin acel mediu l,
care la rândul ei depinde puternic de lungimea de undă a luminii liniar polarizate care
trece prin mediul dat. De exemplu, pentru cuarţ polarizaţiea rotatorie specifică este de
247
aproximativ 15o/mm pentru roşu şi de 51o/mm pentru violet. În soluţia de zahăr, unghiul
rotaţie şi concentraţia de zahăr în apă, numită şi legea lui Biot (1831) este:
optic active dextrogire, sau spre stânga – substanţe optic active levogire.
rotaţie produs de soluţiile de zahăr sau alte substanţe optic active; cu ajutorul acestora se
active.
248
emisiei şi absorbţiei luminii, în cel al efectului fotoelectric, etc, apar serioase dificultăţi. În
aceste cazuri nu apar numai uşoare deosebiri între teorie şi experiment, care sunt
detectabile prin determinări cantitative, ci teoria prevede rezultate radical diferite decât
ceea ce a impus introducerea unor noi concepte, pe baza cărora s-a constituit mai târziu
teoria fotonică a luminii. Amintim aici eforturile facute pentru explicarea distribuţiei de
energie în spectrul corpului negru, eforturi care au condus în 1900 la introducerea de către
energie reprezintă începutul unei noi teorii asupra luminii, teorie care va evidenţia
caracterul discontinuu al luminii, având la bază noţiunea de foton. Acestată nouă teorie
presiunea luminii, etc. Tocmai la aceste fenomene ne vom referi în cele ce urmează,
explicarea acestora.
acţiunea luminii. Descoperirea efectului fotoelectric i se atribuie lui Hertz (1888) care a
249
observat că producerea scânteii electrice între doi electrozi de Zn este mult uşurată dacă
- intern, în care creşte energia electronilor care interacţionează cu lumina, dar aceştia nu
În cele ce urmează ne vom referi la efectul fotoelectric extern. Figura 6.18 indică
K A
fig. 6.18
Într-un tub de curaţ vidat T sunt introduşi doi electrozi. Catodul K constă dintr-o
placă metalică iar anodul A este de obicei un inel de nichel. Montajul electric permite
măsoară cu voltmetrul V iar intensitatea curentului care circulă între aceşti electrozi este
250
atâta vreme cât fotocelula este la întuneric, galvanometrul nu indică existenţa unui curent.
galvanometrul G. Aceasta arată că sub acţiunea luminii electronii sunt scoşi din metalul
fotoelectric de tensiunea aplicată electrozilor se obţine o curbă de felul celei din figura
6. 19. Mărind fluxul incident, curentul prin fotocelulă se măreşte, obţinându-se curbele
IS3
IS2
U0 0 U
concluzii:
- pentru tensiunea zero între electrozi (U = 0), fotocurentul I este diferit de zero. Acest
lucru arată că o parte din cei mai rapizi electroni reuşesc sa ajungă la anod fară nici o
tensiune de accelerare.
- pentru a anula curentul este necesară aplicarea unei tensiuni inverse pe electrozi (catodul
mai pozitiv decât anodul) de mărime U0, numită tensiune de frânare. Valoarea tensiunii de
251
(6.25)
deoarece câmpul electric dintre electrozi, din ce în ce mai intens, antrenează un număr din
ce în ce mai mare de electroni către anod. La valori suficient de mari ale tensiunii,
luminos pe catod (fig. 6.19). Curentul de saturaţie corespunde situaţiei în care toţi
U0 Ec,max 1 2 3
maximă a elecronilor, calculată cu (6.25) creşte liniar cu creşterea frecvenţei (fig. 6.21)
pentru orice valoare a fluxului incident. În figură, familia de drepte paralele (1, 2, 3)
252
prezintă o astfel de dependenţă pentru catozi din materiale diferite. Rezultă cea de-a doua
II. Energia cinetică a fotoelectronilor emişi creşte liniar cu frecvenţa luminii incidente şi
III. Efectul fotoelectric se poate produce numai dacă frecvenţa luminii incidente este cel
până la apariţia fenomenului, s-a găsit că el este mai mic decăt 10 -9 s şi, ca urmare, s-a
Legile experimentale ale efectului fotoelectric enunţate mai sus sunt în contradicţie
proporţionlă cu amplitudinea undei incidente. Dacă forţele care ţin electronii în interiorul
asemenea, ar trebui să existe un decalaj între momentul iluminării suprafeţei emisive şi cel
253
al emisiei, timp în care electronul ar trebui să acumuleze energie suficientă pentru a parăsi
metalul.
La baza teoriei fotonice a luminii stă conceptul de foton. În anul 1905, Albert
Einstein a arătat că toate legile efectului fotoelectric se pot explica imediat dacă
presupunem că lumina este formată dintr-un flux de particule de energie foarte mică,
numite fotoni.
(6.26)
unde este frecvenţa luminii, iar h = 6,625.10 -34 J.s, este o constantă universală, cunoscută
Ţinând seama de relaţia (din teoria relativităţii) care dă echivalenţa dintre masă şi energie:
E = mc2
Dacă avem în vedere relaţia dintre masa de mişcare m şi masa de repaus m0:
şi tinând sema de faptul că fotonul se deplasează în vid cu viteza luminii, rezultă că:
deci noţiunea de masă de repaus a fotonului nu are sens, fotonul neavând referenţial
254
unde este lungimea de undă.
o parte din energia primită pentru a ieşi din metal, iar restul se regăseşte sub formă de
(6.27)
În această relaţie, cunoscută sub numele de ecuaţia lui Einstein, este energia
lucrul mecanic de extracţie al electronului din catod, mărime ce depinde de materialul din
Cu ajutorul ecuaţiei lui Einstein se pot explica uşor legile efectului fotoelectric. Fiind
energie, ceea ce duce la creşterea numărului de fotoelectroni emişi şi, implicit, la creşterea
255
ceea ce arată ca energia cinetică a electronilor emişi variază liniar cu valoarea frecvenţei
Energia a fotonilor este cu atât mai mică cu cât frecvenţa este mai mică, ceea ce
conform ecuaţiei lui Einstein, duce la micşorarea energiei cinetice a electronilor emişi.
Pentru o anumită frecvenţă , de parg, energia cinetică a fotoelectronilor este nulă. Pentru
Energia absorbită în acest caz serveşte doar pentru efectuarea lucrului mecanic de
extracţie. Deci pentru frecvenţe < efectul fotoelectric nu se mai produce (legea a III-a).
Cu tot acest succes obţinut prin explicarea efectului fotoelectric, teoria fotonică a
X efectuate de Compton.
Compton în anul 1923 prin descoperirea efectului care-i poartă numele. În 1923 Compton
lungimea cunoscută , cade pe o ţintă de grafit (sau o altă ţintă). Razele X împrăştiate
sub un unghi faţă de direcţia iniţială sunt analizate pentru a li se cunoaşte lungimea de
- pe lângă radiaţia cu lungimea de undă incidentă , mai apare a doua radiaţie de lungime
de undă , cu atât mai mare decât , cu cât unghiul de împrăştiere este mai mare.
256
unde a este o constantă cu valoarea 2,426 pm.
că la împraştierea razelor X are loc o interacţiune între foton şi electronul substanţei ţintă,
(6.28)
unde este energia fotonului incident, este energia fotonului împrăştiat, energia
materialul ţintei.
Ţinând seama că energia fotonului incident este mult mai mare decât lucrul
mecanic de ieşire (în experienţa lui Compton de 1550 ori), în relaţia 6.28, L poate fi
sau:
(6.29)
257
unde şi reprezintă impulsurile fotonului înainte şi după ciocnire, fotonul fiind
împrăştiat sub unghiul , iar este impulsul electronului după interacţiune, el fiind
sau
(6.30)
(6.31)
care se poate scrie sub altă formă dacă se ţine seama de relaţia dintre masă şi viteză din
sau:
258
sau
Compton are valoarea pm, aşa cum s-a stabilit şi experimental. Pentru alte
particule cu mase de repaus mai mari decât ale electronului, lungimea de undă Compton ia
valori foarte mici, de cele mai multe ori neglijabile faţă de lungimea de undă a radiaţiei
incidente.
Lumina este absorbită mai mult sau mai puţin prin trecerea ei printr-un mediu
oarecare. Absorbţia nu este aceeaşi pentru toate radiaţiile, deci este selectivă. Astfel, sticla
259
este transparentă şi incoloră în vizibil deoarece absoarbe radiaţiile în vizibil mai puţin, în
strat de substanţă cu grosimea infinit mică dx. Dacă la intrarea în strat intensitatea luminii
Semnul minus arată ca lumina este slăbită prin fenomenul de absorbţie în substanţa
străbătută. Slăbirea provocată de străbaterea unui strat de grosime finită x poate fi obţinută
luminii la intrarea în strat, iar intensitatea la ieşirea din strat. Constanta de material
datorată transformării energiei luminoase în altă formă de energie, caz în care avem de-a
face cu fenomenul de absorbţie propru zisă, sau împrăştierii luminii în alte direcţii decât
260
Dacă substanţa absorbantă este dizolvată într-un solvent transparent, slăbirea
vizibil. Astfel, dacă lumina emisă de un filament incandescent este lăsată să trecă printr-o
placă de sticlă verde, aceasta va absorbi în oarecare măsură radiaţiile din domeniile roşu şi
verde.
unui material. Gazele atomice rarefiate au spectre de absorbţie de linii, lungimile de undă
absorbite fiind egale cu unele dintre lungimile de undă pe care gazul respectiv le emite
când este excitat (prin producerea unor descărcări electrice, aducerea la temperatură înaltă,
etc.). Spectrul de absorbţie al unui gaz atomic are însă mai puţine linii decât cel de emisie
261
al aceluiaşi gaz, deoarece sunt absorbite numai radiaţii care corespund tranziţiilor de pe
de emisie cuprinde şi linii care corespund unor tranziţii între diverse nivele excitate.
Gazele moleculare rarefiate dau spectre de absorbţie de benzi, fiecare bandă fiind
În spectrele de absorbţie ale gazelor la presiune mai mare şi, în special, în cele ale
lichidelor şi solidelor apar benzi complicate care nu pot fi uşor descompuse în linii.
regiuni spectrale.
proporţie pentru toate lungimile de undă, cu ajutorul unei suspensii de particule de negru
de fum sau cu ajutorul unei plăci de sticlă acoperită cu un strat subţire semitransparent de
facută de către Newton constă în trimiterea printr-o prismă a unei raze de lumină albă.
Această rază trecând prin prismă se descompune, asfel încât pe un ecran aşezat în faţa
fasciculului de lumină care iese din prismă în loc de o pată luminoasă albă se vede o pată
colorată, numită de către Newton spectru. Culorile se succed în mod continuu, de la roşu
până la violet. Dacă se trece printr-o altă prismă fiecare culoare din spectru, se constată că
aceasta nu se mai descompune, deci spectrul care iese din prima prismă este compus din
262
radiaţii simple monocromatice (cu o singură lungime de undă ). Prin amestecarea tuturor
Descompunera luminii albe prin prismă arată că indicele de refracţie n al mediului din care
este confecţionată prisma nu este acelaşi pentru toate radiaţiile cu lungimi de undă diferite.
Prin dispersia luminii se înţelege fenomenul care rezultă din variaţia indicelui de refracţie
n al unui mediu în funcţie de lungimea de undă a lumini care trece prin el: .
Dispersia normală este cazul de dispersie în care indicele de refracţie n creşte monoton o
dispersie normală pe domenii nu prea întinse, în care materialul este transparent, este:
în care reprezintă lungimea de undă, iar constantele de material A > B > C..... pot fi
determinate experimental prin măsurători ale indicelui de refracţie pentru diferite radiaţii
monocromatice.
Prin prismele umplute cu iod se constată că radiaţiile dinspre albastru sunt deviate
mai puţin decât cele dinspre roşu (invers decât la dispersia normală), iar alte radiaţii sunt
corpurile care absorb lumina foarte puternic într-un anumit domeniu (sau domenii) de
este incolor, deci nu absoarbe în vizibil, el poate absorbi în ultraviolet sau infraroşu şi în
263
este întâlnită la orice substanţă, în vecinătatea benzilor de absorbţie s-au menţinut
fig. 6.23
apropierea benzii de absorbţie. Chiar în dreptul acesteia, substanţa nu mai este transparentă
şi, în general, nu se mai poate determina valoarea indicelui de refracţie. De cealaltă parte a
benzii de absorbţie (spre lungimi de undă mai mici) valoarea indicelui de refracţie este mai
mică decât era la lungimi de undă mai mari decât a benzii de absorbţie. Este tocmai zona
dispersie anormale. Continuând deplasarea spre lungimi de undă mai mici se găseşte un
mers normal al dispersiei cu o creştere rapidă a lui n cu descreşterea lui . Creşterea din
nou rapidă a lui n din stânga figurii indică apropierea de o nouă bandă de absorbţie situată
mai dispersive, are loc o variaţie mai rapidă a indicelui de refracţie pentru variaţii mici ale
lungimii de undă.
Capitolul 7: Laseri
264
7.1. Absorbţia, emisia spontană şi emisia stimulată
Efectul de amplificare a radiaţiei (efectul maser sau laser), care stă la baza
fenomenul de emisie stimulată sau indusă, care este inversul fenomenului de absorbţie a
radiaţiei. Când un foton este absorbit, energia lui este transferată în energie internă a
sistemului atomic (atom, moleculă, etc.) şi acesta din urmă trece într-o stare energetică
starea fundamentală n, cu valoarea energetică cea mai mică, pe o anumită stare energetică
eliberarea energiei câştigate sub formă de radiaţie cu frecvenţa dată de condiţia lui
Bohr:
(7.1)
Emisia de radiaţie cu frecvenţa dată de relaţia de mai sus poate avea în două
moduri:
- trecerea de la starea excitată pe cea fundamentală se face fără intervenţie din afară, în
- dacă asupra sistemului atomic aflat în stare excitată acţionează câmpul unei unde
sistemul atomic va emite o undă care se găseşte într-o relaţie bine determinată cu unda
incidentă. Acest process se numeşte emisie stimulată sau emisie indusă. La rândul său
unda emisă în acest mod este capabilă să stimuleze un alt sistem mecanic, ş.a.m.d..
265
Procesul conduce la amplificarea undei incidente, idee care stă la baza principiului de
incintei în care se află. Datorită acestui echilibru, Einstein postulează că radiaţia emisă şi
absorbită de către sisteme prin tranziţii între nivelele energetice trebuie sa se supună legii
corespunde energia Em, iar celui inferior n, energia En. Tranziţiile posibile între cele două
E
m
n fig. 7.1
tranziţii efectuate în fiecare caz în unitatea de timp. Să considerăm un sistem atomic aflat
sistem este capabil să absoarbă o anumită cantitate din energia radiaţiei prezente, trecând
266
unde este o constantă numită coeficient Einstein de absorbţie, şi ea dă probabilitatea
(7.2)
m, el va reveni sub influenţa acestei radiaţii pe starea n, emiţând energia câştigată prin
excitaţie sub formă de radiaţie cu frecvenţa (relaţia 7.1) şi în fază cu unda care a
provocat tranziţia. Dat fiind că această tranzaţie se face sub influenţa radiaţiei prezente,
fenomenul a fost numit emisie stimulată sau emisie indusă. În fenomenul de emisie
(7.3)
267
reprezentând numărul de sisteme atomice din unitatea de volum, aflate în starea m, iar
timp, radiaţia emisă spontan fiind incoerentă şi distribuită într-un interval de frecvenţe
(nemonocromatică).
Deci: (7.4)
numărul sistemelor care emit trebuie să fie egal cu cel al celor care absorb energie, deci,
(7.5)
(7.6)
268
În legea Boltzman şi sunt ponderile statistice ale nivelelor de energie considerate.
(7.7)
prin tranziţii între ele să coincidă cu cea a câmpului electromagnetic cu care sistemele
atomice se află în echilibru. Menţionăm că nu toate tranziţiile (între diferite nivele) sunt
269
Pentru a obţine amplificarea trebuie ca energia emisă să fie mai mare decât energia
absorbită, adică:
Dacă această condiţie este îndeplinită, un foton cu frecvenţa , care întâlneşte un sistem
atomic în starea m va induce emisia de către acesta a unui nou foton cu aceeaşi frecvenţă şi
fază ca ale celui incident. Cei doi fotoni existenţi, repetând procesul, vor induce emiterea
altor doi fotoni, ş.a.m.d. Pe măsura propagării în mediu, unda este amplificată. Dacă
nu are loc.
În mod natural condiţia > nu este îndeplinită. Aşa cum am mai precizat, la
echilibru termodinamic raportul numărului de sisteme atomice în cele două stări este dat
de distribuţia Boltzman, care arată că la orice valoare a lui T numărul de sisteme aflate pe
un nivel scade cu creşterea energiei nivelului. Deci pe nivelele superioare se află mai
puţine sisteme atomice decât pe cele joase. Deşi probabilităţile de absorbţie şi emisie
indusă sunt egale, numărul fotonilor absorbiţi depăşeşte numărul celor emişi, deoarece
majoritatea sistemelor atomice se află pe stările joase de energie şi, ca urmare, condiţia de
270
Pentru a realiza condiţia > vor trebui create condiţii speciale de mărire a
(7.8)
Ansamblul de sisteme atomice pentru care s-a realizat inversia de populaţie şi care
posedă temperatură negativă în raport cu aceste nivele, este capabil de amplificare (acţiune
sunt necesare mai multe condiţii. Dintre acestea cea mai importantă este necesitatea unui
timp de viaţă mediu lung al nivelului superior al tranziţiei laser - nivelul trebuie să fie
metastabil. În aceste condiţii se pot acumula, pe acest nivel, un număr cât mai mare de
sisteme atomice, încât acesta să depăşească mult numărul de sisteme atomice de pe nivelul
inferior, dacă acesta este tot un nivel excitat, sau de pe nivelul fundamental, dacă acesta
este nivelul inferior al tranziţiei laser. Acest proces de transfer al sistemelor atomice din
271
pompaj. Realizarea pompajului depinde, printre altele, de natura substanţei utilizate ca
mediu, astfel:
- dacă mediul activ este solid, mijlocul cel mai eficace de pompaj este iradiera acestuia cu
- dacă mediul activ este un gaz (sau amestecuri de gaze), pompajul cu randamentul cel mai
bun se realizează cu ajutorul unei descărcări electrice în gazul respectiv sau prin ciocniri
Funcţionarea unui laser este legată şi de prezenţa unei cavităţi de rezonanţă, care
conţine mediul activ. O astfel de cavitate (de obicei de tip etalon Fabry-Perot) este
construită în aşa fel încât drumul optic dus-întors al radiaţiei prin cavitate sa fie un
multiplu întreg al lungimii de undă . Alegând potrivit distanţa dintre plăcile etalonului
(deci lungimea cavităţii) se pot selecta, de la o sursă bogată în radiaţii, una sau mai multe
Excitarea mediului activ, care umple cavitatea, într-un mod oarecare (iradiera cu
lumină, descărcare în gaz sau ciocniri cu electroni) cu lungimea de undă selectată, conduce
Pentru apariţia fenomenului laser, realizarea inversiei de populaţie este numai condiţie
pierdută în cavitate. Pentru a realiza aceasta, trebuie depăşită o putere de prag a radiaţiei
272
Coerenţa. Radiaţia spontană este emisă de sistemele atomice în mod întâmplător, la
momente diferite; ca urmare, această radiaţie este necoerentă, faza ei variind întâmplator.
stimulatoare şi, prin urmare, este coerentă. După cum am arătat, efectul laser este
declanşat de primii fotoni emişi în mod spontan. Să presupunem că a fost emis spontan un
singur foton, care, prin stimulare, va obliga unul din sistemele atomice acumulate pe
nivelul superior al tranziţiei laser să emită un foton. Acesta este coerent cu cel care l-a
produs, la rezonanţă (care este cea mai probabilă), fiind în fază cu el, iar în afara
rezonanţei, în avans sau în întârziere de fază cu o cantitate finită. Deci faza radiaţiei
stimula, la rândul său, un alt sistem atomic, ş.a.m.d. Ca urmare, radiaţia indusă va fi în
emis este extrem de direcţional. În acest caz, datorită formei speciale a cavităţii rezonante
(de tip etalon Fabry-Perot) undele se reflectă de un număr mare de ori pe oglinzile de la
capete, fiind amplificate numai acele unde care se propagă de-a lungul axei cavităţii.
Undele care formează un unghi cu acestă direcţie se reflectă de un număr mic de ori şi
apoi părăsesc cavitatea prin pereţii laterali fără să participle la amplificare. Unghiul de
divergenţă este cuprins între 0,10 şi 10 pentru laserii cu mediu activ solid şi sub un minut
Monocromaticitatea. Una dintre cele mai importante proprietăţi ale radiaţiei laser este
calităţile cavităţii rezonante şi de procesul de emisie stimulată care are loc în interiorul
273
Intensitatea. Cea mai imprtantă limitare a surselor de lumină obişnuite pare a fi luminanţa
lor foarte mică pentru diferite aplicaţii. Emisia stimulată, care stă la baza efectului laser,
forţează sistemele atomice excitate să emită mai rapid decât ar face-o în mod normal, fapt
care, corelat cu direcţionalitatea foarte bună, conduce la luminanţe foarte mari ale surselor
laser. Ca exemplu, laserul cu rubin conduce la luminanţe de 5.10 9 ori mai mari decât o arie
echivalentă a suprafeţei solare. Această valoare este şi mai mare la laserii cu gaz deoarece
rubin (mediu solid) cavitatea rezonantă este constituită din însuşi mediul activ(rubinul), iar
mediului gazos prin ciocniri electronice, produse de descărcarea electrică în gaz (dar s-au
realizat şi laseri care folosec ambele metode de excitare, atât optică, cât şi prin descărcare
electrică), iar cavitatea rezonantă este formată de însuşi tubul de descărcare umplut cu
mediul activ, care se termină cu două oglinzi plane şi paralele, aşezate perpendicular pe
274
Laserul cu He-Ne, realizat pentru prima dată în 1959, conţine ca mediu activ un amestec
gazos de He-Ne în raportul 10:1, cu presiunea totală de 1,1 Torr. Acest amestec gazos se
află într-un tub de descărcare, care constituie împreună cu oglinzile reflectatoare, cavitatea
atomii, şi a atomilor exitaţi cu cei neexcitaţi, apar stări metastabile ale neonului care
servesc la obţinerea radiaţiei stimulate respective. La aceste tipuri de laseri se obţin radiaţii
lungimea de undă de 632,8 nm. Laserul cu He-Ne emite în mod continuu cu o putere de 10
– 15 mW.
Laserul cu He-Ne a fost realizat pentru prima data în România, la Bucuresti în anul 1961,
Laserul cu Rubin are ca mediu activ un cristal de rubin (Al 2O3+0,05 0/00 Cr) şi a fost
realizat în 1960 de către T. H. Maiman. Cristalul de rubin este tăiat sub formă de bară
cilindrică astfel încât axa optică a cristalului să coincidă cu axa cilindrului. Prin iradierea
cristalului de rubin cu radiaţia de 560 nm, care se face cu un tub de descărcare în Xe sau
pompajul optic. Pentru a concentra toată lumina emisă de lampă pe cristal, pereţii incintei
în care se află dispozitivul sunt acoperiţi cu un strat difuzant de oxid de magneziu. Laserul
astfel construit emite lumina stimultă cu lungimile de undă de 694,3 nm şi 692,9 nm.
Laserul cu rubin funcţionează în pulsuri (durata unui puls este de aproximativ 10 -8 s), iar
Alte tipuri de laseri utilizează diferite alte medii active solide, lichide şi gazoase:
275
- laserul cu coloranţi organici în soluţie, de exemplu rodamina dizolvată în alcool, care a
500 – 600 nm; iar cu alţi coloranţi, între 330 – 1176 nm.
Un alt tip interesant de laser este laserul cu electroni liberi realizat in 1977, în care
electronii liberi (relativişti) traversează un câmp magnetic periodic sau câmpul unor unde
discipline noi, de mare importanţă pentru ştiintă şi tehnică, cum ar fi optica neliniară,
holografia, etc.
276
Capitolul 8: Radiaţia termică
S-a constatat pe cale experimentală că toate corpurile din natură sunt surse de
temperatura la care acestea se află. Din acest motiv, acest tip de radiaţie a primit
Dacă se plasează un corp încălzit într-o incintă vidată cu pereţii perfect reflectatori
termică emisă de corp şi radiaţia pe care acesta o absoarbe din incintă. Corpul primeşte în
emite sub formă de radiaţie termică. Distribuţia de energie între corp şi radiaţie nu variază
- este nepolarizată
277
Radiaţia termică are proprietăţile comune tuturor undelor: se reflectă, se refractă,
este absorbită.
incident:
incident:
Aceşti trei coeficienţi depind de lungimea de undă a radiaţie incidente, precum şi de natura
întâlni corpuri negre absolute, însă există şi unele corpuri cu o comportare apropiată de cea
278
(W/m2)
Pentru toate lungimile de undă emitanţa energetică totală este dată de relaţia:
Aşa cum am precizat anterior, în natură nu exista corpuri negre absolut, dar se pot
poate realiza un corp negru cu ajutorul unei incinte opace cu pereţii interiori foarte
absorbanţi (de ex. o incintă de cupru cu oxid de cupru negru) având un orificiu foarte mic.
O radiaţie termică care pătrunde în incinta va suferi reflexii succesive însoţite de absorbţii
parţiale pe pereţii interiori ai incintei, astfel încât radiaţia este practic complet absorbită.
introduce într-un cuptor, deci se poate încalzi incinta la o temperatură oarecare T şi atunci
orificiul va emite o radiaţie termică care are proprietaţile corpului negru aflat la aceeaşi
temperatură. Se poate astfel cerceta repartiţia spectrală a energiei radiaţiei termice emise
279
1. Legea lui Kirchhoff: “emitanţa energetică spectrală a unui corp negru depinde doar de
Legea Kirchhoff se mai poate enunţa astfel: “emitanţa energetică a corpului negru este o
Boltzman:
lege cunoscută sub numele de legea Stefan-Boltzmann, iar este o constantă universală a
3. Legea de deplasare Wien. Distribuţia spectrală a energiei emise sub formă de radiaţie
280
m
T2>T1
fig. 8.1
T1
Se observă că pe măsura creşterii temperaturii, maximul curbelor se deplasează
spre lungimi de undă mai mici. Această modificare a distribuţiei spectrale a energiei
2,8978 .10-3 m.K. În aceste condiţii, la temperaturile atinse în mod curent, maximul
emisiei se găseşte în infraroşu. La 5000 K acest maxim intră în regiunea galbenului din
În cadrul fizicii clasice, s-a încercat fără succes explicarea legilor experimentale ale
(8.1)
281
Această formulă a fost confirmată experimental numai la lungimi de undă mari, fiind în
contradicţie cu experienţa spre lungi de undă mici. Această divergenţă dintre formula
lungimi mici de undă, Wien a găsit valabilă o altă formulă pentru emitanţa spectrală a
corpului negru:
(8.2)
Atât formula 8.1 cât şi formula 8.2, conduc la valori infinite pentru emitanţa
energetică integrală M.
experimentale:
(8.3)
unde h este constanta lui Planck. În figura 8.2 sunt reprezentate grafic formulele 8.1 (curba
m W
P
R-J
fig. 8.2
Se poate vedea imediat că formulele Rayleigh-Jeans şi Wien constituie cazuri
particulare ale formulei Planck. Într-adevăr, pentru >> 1 (unde cu lungimi de undă
282
, adică formula Rayleigh-Jeans. Pentru << 1 (unde cu lungimi de undă
scurte sau temperaturi foarte joase) formula lui Planck devine: , adică
negru, se comportă ca nişte oscilatori electromagnetici foarte mici care emit şi absorb
- un oscilator nu poate avea orice energie E, ci doar numai un multiplu întreg al unei
cantităţi distincte :
E=
- oscilatorul nu emite radiaţiile în mod continuu, ci numai în “salturi”, sau cuante, sau
fotoni. Aceste cuante de energie se emit atunci când oscilatorul trece de la o stare
cuantificată de energie la alta. Atâta timp cât oscilatorul rămâne în una din stările sale
fizica modernă. Legile radiaţiei corpului negru dau pentru această constantă valoarea
6, 62 .10-34 Js.
radiaţiei termice (pe baza căreia se calculează energia medie a unui mod de vibraţie) este
utilizată în acelaşi timp cu ipoteza ondulatorie (pe baza căreia calculează numărul
283
radiaţia electromagnetică exclusiv ca o undă. Einstein, studiind legile efectului
fotoelectric, a arătat pentru prima dată însuficienţa în anumite condiţii a acestei descrieri
ondulatorii a radiaţiei, elaborănd teoria fotonică a luminii, teorie prezentată deja într-un
capitol anterior.
Capitolul 9: Radiaţia X
mult mai mari. Domeniul de lungimi de undă corespunzătoare radiaţiilor X se întinde între
În anul 1895, W.K. Röngen lucrând cu razele catodice (cunoscute astăzi ca fiind
electrică
- elementele mai uşoare sunt mai transparente la razele X decât elementele mai grele
284
- posedă proprietăţile caracteristice radiaţiei luminoase: se reflectă, se refractă, se
electromagnetică a radiaţiei X.
descărcare în care electronii emişi de un catod încălzit sunt acceleraţi către anod de o
Într-un tub de raze X iau naştere două tipuri de astfel de raze: radiaţii X cu spectru
aproape de un nucleu din anodul ţintă, deci cu cât parametrul de ciocnire este mai mic, cu
atât el este mai puternic frânat şi energia fotonului emis este mai mare. Există fotoni care
sunt frânaţi până la oprire, în acest caz energia fotonului este maximă. Fotonii emişi de un
ansamblu de astfel de electroni frânaţi pot avea orice energie între zero şi energia maximă
egală cu energia electronilor incidenţi, deci spectrul radiaţiei de frânare este un spectru
continuu. Experimental s-a găsit că spectrul continuu este net delimitat spre lungimi mici
fotonice, energia maximă a unui foton este determinată de tensiunea de accelerare conform
realţiei:
285
de unde: (9.1)
În figura 9.1 se prezintă spectrul radiaţiei X de frânare pentru diferite valori ale
Cu cât tensiunile de accelerare sunt mai mari, peste spectrul continuu de frânare se
Acest spectru de raze X are doar câteva lungimi de undă, lungimi caracteristice
Intensitatea relativă
50 KV
10
8 40 KV
fig. 9.1
6 30 KV
4
2 20 KV
0
0 0,2 0,4 0,6 0,8 1 (Å)
cu atomii anodului, electronii puternic acceleraţi smulg acestora electroni din păturile
pătura M, etc.). Electronii atomului tind să se rearanjeze pentru a aduce atomul în starea de
energie minimă, deci locurile rămase libere sunt ocupate de electroni din păturile
286
superioare cu numărul cunantic principal n mai mare, tranziţiile respective fiind însoţite
de emisia de raze X cu lungimi de undă bine deterninate, grupate în serii. Deoarece fiecare
tip de atom are un anumit spectru energetic rezultă că radiaţia X caracteristică depinde în
unde R este constanta Rydberg, Z este numărul atomic al elementului emiţător, n şi k sunt
numerele cuantice principale ale nivelelor între care are loc tranziţia, este o constantă,
Din legea lui Moseley se vede că lungimile de undă emise depind prin intermediul
lui Z de tipul elementului emiţător. Această dependenţă a dus spectrului de linii al radiaţiei
X denumirea de spectru caracteristic. Legea lui Moseley ne mai arată că între mecanismul
dezexcitare pe nivele interioare, spectrul razelor X se găseşte la lungimi de undă mai mici
(deci frecvenţe şi energii mult mai mari decât pentru lumină) şi are mai puţine linii decât
Din cauza acestei din urmă caracteristici, spectrele de raze X se utilizează pentru
287
Trebuie de asemenea remarcată deosebita importanţă a utilizării radiaţiei X în
folosi un obiectiv. Holografia a fost concepută de fizicianul D. Gabor în 1947 însă datorită
lipsei la acea vreme a unui surse de lumină coerentă – cerinţă absolut necesară în
Leith şi Upatnicks, care au obţinut holograme cu ajutorul unui laser He –Ne. Denis Gabor
Metoda lui Denis Gabor constă în obţinerea imaginii unui obiect din figura
generală de difracţie Fresnel, produsă de acel obiect. Această metodă a fost numită
288
- holograma fotografică se iluminează cu un fascicul de lumină paralelă, monocromatică şi
mare. Să analizăm în continuare mai amănunţit modul de realizare a acestor două etape.
luminii provenite din diferite puncte ale obiectului, holograma înregistrează şi informaţia
cuprinsă în faza undei optice transmise sau reflectate de obiect. Dar mediile de înregistrare
disponibile (filme, plăci, detectori foto, etc.), răspund numai la intensitatea luminii
interferometrie, unda transmisă sau reflectată de obiect este suprapusă peste o undă de
referinţă care provine de la acelaşi laser, iar figura de interferenţă rezultantă este
Principiul holografiei este deci simplu. Pentru a putea înregistra şi faza undei sosite
de la un obiect, se foloseşte încă o undă coerentă cu cea obiect, care interferă cu aceasta.
Figura de interferenţă obţinută depinde deci, atât de amplitudinile celor două unde, cât şi
Metoda cea mai simplă de a obţine o hologramă este redată în figura 10.1.
289
Placă
fotografică H-
Obiect
Laser
O
fig. 10.1
scindat în două: o parte din fascicul cade pe o oglindă (O) şi cealaltă parte din fascicul
referinţă, iar fasciculul reflectat de obiect constituie fasciculul obiect. Ambele fascicule
determinat atât de amplitudinea cât şi de fazele relative ale undelor reflectate de obiect
( holograma H-).
laserii folosiţi curent sunt cei de heliu-neon sau cei cu argon ionizat.
290
Placa
fotografică H+
cu
holograma
Imagine
E conjugată
Imagine reală
primară
virtuală Laser
O
fig. 10.2
reţea de difracţie complicată şi ca atare apar unde având aceeaşi structură ca şi undele
printr-un proces de modulare. Undele produse prin difracţie, formează o imagine virtuală a
obiectului în poziţia în care a fost înregistrat; această imagine clară, nedistorsionată, poate
fi văzută de observator, care are senzaţia că priveşte însuşi obiectul real. În afară de
conjugată reală, care apare neclară şi puternic distorsionată. Dacă fasciculul laser de
iluminare este dirijat în sens invers fasciculului iniţial, acesta iluminând partea inversă a
imagine care poate fi înregistrată direct pe o placă fotografică fără a fi necesare lentile.
291
- o porţiune dintr-o hologramă dă prin iluminare aceeaşi imagine pe care o dă holograma
întreagă, însă cu cât este mai mic fragmentul folosit pentru reconstituirea imaginii, cu atât
Această proprietate se explică prin faptul că orice porţinue a unei holograme conţine
- pe aceeaşi placă fotografică se pot înregistra mai multe holograme folosind fascicule
laser orientate sub diverse unghiuri. Se poate obţine astfel stocajul optic al informaţiilor.
Este de menţionat că hologramele, care sunt obţinute de regulă pe plăci fotografice, pot fi
ultraacustică.
rapid acces la informaţiile stocate. Cu ajutorul holografiei (bi sau tridimensionale) se pot
prezent, în multe centre de cercetare din lume se fac cercetări pentru obţinerea de memorii
calculator. Desigur, încă sunt probleme de rezolvat, dar rezultatele obţinute până în
292
La reconstituirea holografică apare un efect de difracţie, ca şi în imaginea
imaginea imaginea dă impresia că este acoperit de o structură granulară foarte fină. S-a
sistemele optice se poate realiza recunoaşterea formelor, identificarea optică a unui semnal
(de exemplu, de câte ori apare o literă dată într-un text tipărit).
Bibliografie
8. I.A. Friş, K.V. Timoreva: Curs de fizică generală, Editura Tehnică 1964
293
9. D. Halliday, R. Resnick: Fizica, Editura Didactică şi Pedagogică, 1975
11. Ch. Kitell, W.D. Knight, M.A. Rudermann: Cursul de fizică Berkeley, Editura
1989
13. I. Newton: Principiile matematice ale filosofiei naturale, Editura Academiei 1969
17. F.W. Sears, M.W. Zemanskz, H.D. Young: Fizica, Editura Didactică şi Pedagogică,
1983
24. Şt. Levai, M Bulinski, O. Toma: Optica, Editura Universităţi Bucuresti, 2002
294