CUPRINS

Prefaţă
CAPITOLUL 1 OBIECTUL CURSULUI
1.1 Introducere………………………………………………………………… ….11
1.2 Obiectul şi importanţa cursului……………………………………………. ….12
1.3 Scurt Istoric. Contribuţii româneşti. Preocupări actuale ............................... ….21
1.4 Teorii ale fenomenelor electromagnetice …………………………………. ….22
1.5 Mărimi de stare ale corpurilor şi ale câmpului electromagnetic…………….
CAPITOLUL 2 LEGILE GENERALE, LEGILE DE MATERIAL,
PRINCIPALELE TEOREME ALE FENOMENELOR
ELECTROMAGNETICE
2.1 Legi generale şi de material. Regimuri electromagnetice. Medii
electromagnetice…………………………………………………………… ….34
2.1.1 Legea fluxului electric…………………………………………….. ….36
2.1.2 Legea polarizaţiei electrice temporare…………………………….. ….37
2.1.3 Legea legăturii dintre D,E şi P…………………………………….. ….38
2.1.4 Legea fluxului magnetic…………………………………………… ….39
2.1.5 Legea magnetizaţiei temporare……………………………………. ….40
2.1.6 Legea legăturii dintre B,H şi M ...................................................... ….42
2.1.7 Legea conducţiei electrice (Legea lui Ohm)………………………. ….42
2.1.8 Legea transformării energiei în conductoare parcurse de curent
electric de conducţie (legea lui Joule-Lenz)………………………. ….45
2.1.9 Legea electrolizei (Faraday)……………………………... ….47
2.1.10 Legea conservării sarcinii electrice……………………………… .. ….48
2.1.11 Legea inducţiei electromagnetice (Faraday) ..................................... ….50
2.1.12 Legea circuitului magnetic (Ampere – Maxwell) ….52
2.2 Principalele teoreme ale fenomenelor electromagnetice…………………… ….55
2.2.1 Teoreme specifice regimului electrostatic………………………… ….55
2.2.2 Teoreme specifice regimului electrocinetic staţionar
(şi cvasistaţionar)…………………………………………………. ….61
2.2.3 Teoreme specifice regimului staţionar (şi cvasistaţionar) al
câmpului magnetic………………………………………………… ….64
CAPITOLUL 3 REGIMUL ELECTROSTATIC
3.1 Definire, caracterizare, legi şi teoreme specifice………………………….. ….65
3.2 Câmpul electrostatic. Potenţialul electrostatic coulombian……………….. ….68
3.3 Polarizarea dielectricilor…………………………………………………… ….82
3.4 Capacitate electrică. Condensatoare electrice. Calculul capacităţii unui
condensator………………………………………………………………… ….87
3.5 Energie şi forţe în câmpul electrostatic…………………………………….. ….101
3.6 Metode de calcul ale Electrostaticii. Prezentare succintă ………………….. …105
CAPITOLUL 4. REGIMUL ELECTROCINETIC STAŢIONAR
(REGIMUL CIRCUITELOR DE CURENT CONTINUU)
4.1 Definiţie, caracterizare, legi şi teoreme specifice…………………………… .…112
4.2 Curentul continuu. Sens de circulaţie fizic şi convenţional. T.e.m.
imprimate. Surse ideale de tensiune şi curent……………………………….. .…114

5
 4.3 Elemente de topologie ale circuitelor electrice. Circuitul simplu de curent
continuu. Asocierea sensurilor de referinţă pentru tensiuni, curenţi şi t.e.m... .…128
4.4 Teoreme şi metode utilizate pentru rezolvarea circuitelor de curent continuu ….134
4.4.1 Teoremele lui Kirchhoff……………………………………………. ….134
4.4.2 Metoda teoremelor lui Kirchhoff…………………………………… ….140
4.4.3 Teorema conservării puterilor……………………………………… ….143
4.4.4 Teorema transferului maxim de putere pe la bornele unui dipol........ ….145
4.4.5 Teorema rezistenţelor echivalente………………………………….. ….147
4.4.6 Metoda suprapunerii efectelor (metoda superpoziţiei)……………… ….151
4.4.7 Teoremele generatoarelor echivalente de tensiune
(Thevenin-Helmholtz) şi de curent (Norton)……………………….. ….152
4.4.8 Metode de transfigurare stea-triunghi şi triunghi-stea……………… ….155
4.4.9 Metoda curenţilor de ochiuri (ciclici)………………………………. ….157
4.4.10 Metoda potenţialelor de/la noduri ...................................................... ….163
4.4.11 Alte metode (teoreme): teorema reciprocităţii, teorema
compensaţiei………………………………………………………… ….168
4.5. Circuite neliniare de curent continuu……………………………………….. ….170
CAPITOLUL 5 CÂMPUL MAGNETIC STAŢIONAR ŞI
CVASISTAŢIONAR. INTERACŢIUNI
ELECTRODINAMICE ÎNTRE CIRCUITE. CIRCUITE
MAGNETICE
5.1 Câmpul magnetic. Producere, caracterizare, efecte……………………….. ….176
5.2 Forţa electrodinamică (forţa lui Ampere)…………………………………. ….179
5.3 Calcului intensităţii câmpului magnetic produs de circuite electrice……… ….180
5.4 Câmpul magnetic în interiorul corpurilor magnetizate. Circuite magnetice . ….187
5.5 Inductivităţi proprii şi mutuale. Calculul inductivităţilor………………….. ….195
5.6 Energie şi forţe în câmpul magnetic……………………………………….. ….208
CAPITOLUL 6 ECUAŢIILE LUI MAXWELL. PROPAGAREA
CÂMPULUI ELECTROMAGNETIC
6.1 Concluzii cu privire la legile generale şi de material. Legătura dintre
fenomenele electrice şi magnetice………………………………….. ….215
6.2 Ecuaţiile lui Maxwell în vid (şi în spaţiul liber)…………………………… ….216
6.3 Producerea şi propagarea câmpului electromagnetic………………………. ….218
6.4 Teorema energiei electromagnetice. Vectorul lui Poynting-Umov………… ….225
6.5 Transmiterea energiei electromagnetice prin conductoare…………………. ….227
REGIMUL PERMANENT SINUSOIDAL
CAPITOLUL 7 (CVASISTAŢIONAR). CIRCUITE DE CURENT
ALTERNATIV SINUSOIDAL MONOFAZAT
Caracterizare. Legi şi teoreme specifice. Elemente ideale de circuit. Surse
7.1
ideale………………………………………………………………………… ….231
7.2 Caracterizarea mărimilor sinusoidale. Studiul circuitelor de curent alternativ
sinusoidal prin metoda directă ……………………………………………… ….238
7.3 Caracterizarea circuitelor liniare în curent alternativ sinusoidal……………. ….248
7.4 Puteri în regim permanent sinusoidal. Factorul de putere şi ameliorarea
acestuia……………………………………………………………………… ….251

6
 7.5 Reprezentarea în complex a ecuaţiilor circuitelor de curent alternativ
sinusoidal liniare……………………………………………………………. ….259
7.6 Caracterizarea circuitelor simple de curent alternativ sinusoidal în complex ….265
7.7 Ecuaţia laturii de circuit în curent alternativ sinusoidal…………………….. ….270
7.8 Teoreme şi metode de rezolvare a circuitelor de curent alternativ sinusoidal ….275
7.8.1 Teoremele lui Kirchhoff………………………………………….. ….275
7.8.2 Metoda teoremelor lui Kirchhoff………………………………….. ….280
7.8.3 Teorema conservării puterilor……………………………………... ….281
7.8.4 Teorema transferului maxim de putere pe la bornele unui dipol ….294
7.8.5 Teoremele impedanţelor echivalente……………………………… ….295
7.8.6 Metoda suprapunerii efectelor…………………………………….. ….295
7.8.7 Metodele de transfigurare stea-triunghi şi triunghi-stea………….. ….296
7.8.8 Metodele generatoarelor de tensiune şi de curent echivalente…… ….296
7.8.9 Metoda curenţilor de ochiuri……………………………………… ….299
7.8.10. Metoda potenţialelor de / la noduri .................................................. ….302
7.8.11 Alte metode (teoreme): teorema reciprocităţii, teorema
compensaţiei………………………………………………………. ….306
7.9Fenomenul de rezonanţă electrică. Rezonanţa de tensiuni şi rezonanţa de
curenţi………………………………………………………………………. ….307
CAPITOLUL 8 REŢELE TRIFAZATE DE CURENT ALTERNATIV
SINUSOIDAL
8.1 Sisteme electrice trifazate. Caracterizare. Conexiunile sistemelor trifazate ….315
8.2 Producerea sistemului trifazat de t.e.m. Câmpul magnetic învârtitor………. ….321
8.3 Rezolvarea reţelelor de curent alternativ trifazate………………………….. ….324
8.3.1 Rezolvarea reţelelor trifazate simetrice şi echilibrate……………… ….325
8.3.2 Rezolvarea reţelelor trifazate simetrice dezechilibrate……………. ….333
8.3.3 Puteri în reţele trifazate……………………………………………. ….340
CAPITOLUL 9 CUADRIPOLI ŞI FILTRE ELECTRICE
9.1 Cuadripoli electrici. Caracterizare. Ecuaţiile cuadripolilor………………… ….342
Impedanţe de intrare, impedanţe caracteristice, impedanţe imagini.
9.2 Adaptarea……………………………………………………………………. ….351
Conexiunile cuadripolilor diporţi. Lanţ de
9.3 ….356
cuadripoli………………………………
9.4 Filtre electrice……………………………………………………………… ….360
CAPITOLUL 10 REGIMUL PERMANENT NESINUSOIDAL AL
CIRCUITELOR ELECTRICE LINIARE (REGIMUL
DEFORMANT)
10.1. Caracterizare. Surse de armonici……………………………………………. ….369
10.2. Analiza armonică a circuitelor în regim permanent nesinusoidal…………… ….369
CAPITOLUL 11 CIRCUITE NELINIARE ÎN REGIM PERMANENT
SINUSOIDAL
11.1 Circuite neliniare cu elemente redresoare…………………………………… ….377
11.2 Bobina cu miez de fier………………………………………………………. ….378
11.3 Condensatorul cu pierderi…………………………………………………… ….388

7
CAPITOLUL 12 CIRCUITE ELECTRICE ÎN REGIM TRANZITORIU
12.1 Regimul tranzitoriu al circuitelor liniare……………………………………. ….394
12.2 Metode de rezolvare a circuitelor liniare în regim tranzitoriu………………. ….395
12.2.1 Metoda directă a rezolvării ecuaţiilor integro-diferenţiale………… ….395
12.2.2 Metoda analizei spectrale (integrala / transformata Fourier) ........... ….396
12.2.3 Metoda răspunsului tranzitoriu (integrala Duhamel)……………… ….401
12.2.4 Metoda operaţională (transformata Laplace) ……………………… ….403
PĂTRUNDEREA CÂMPULUI MAGNETIC ÎN
CAPITOLUL 13
CONDUCTOARE MASIVE ŞI EFECTELE ACESTEIA
13.1 Ecuaţiile câmpului electromagnetic în conductoare masive……………….. ….411
13.2 Pătrunderea câmpului magnetic cvasistaţionar în conductoare masive.
Adâncimea de pătrundere ................................................................................ ….412
13.3 Pierderi în fier prin curenţi turbionari (Foucault)…………………………… ….421
13.4 Efectul pelicular…………………………………………………………….. ….422
CAPITOLUL 14 RADIAŢIA UNDELOR ELECTROMAGNETICE
14.1 Consideraţii generale……………………………………………................... ….426
14.2 Radiaţia antenei dipol electric ......................................................................... ….429
14.3 Radiaţia antenei dipol magnetic ...................................................................... ….435
14.4 Analiza ecuaţiilor antenelor dipol electric şi dipol magnetic .......................... ….436
14.5 Teorema energiei electromagnetice..................................................................
CAPITOLUL 15 SCURTĂ INTRODUCERE ÎN COMPATIBILITATEA
ELECTROMAGNETICĂ
15.1 Definiţie. Concepte utilizate……………………………………………….. ….443
15.2 Scopul domeniului…………………………………………………………. ….446
15.3 Norme şi standarde………………………………………………………… ….446
15.4 Interferenţe / cuplaje electromagnetice perturbatoare ................................... ….448
15.5 Compatibilizarea electromagnetică a echipamentelor electrice şi/sau
electronice…………………………………………………………………. ….449
Bibliografie………………………………………………………………… ….451

8
1.3 Câmpul electromagnetic. Mărimi de stare ale corpurilor şi ale
câmpului electromagnetic

În teoria macroscopică fenomenologică a Electromagnetismului, conceptul

de câmp electromagnetic are un rol esenţial. Acest concept a fost introdus odată
cu apariţia teoriei cuantice (1900-1905, M. Plank, A. Einstein), ca o formă
specială de existenţă a materiei. Astfel, câmpul electromagnetic reprezintă o
formă de existenţă a materiei, care are în comparaţie cu aceasta asemănări şi
deosebiri. Pintre asemănări se pot menţiona următoarele: are distribuţie spaţială,
evoluţie temporală, masă, energie, impuls şi moment cinetic; principalele
deosebiri fiind: se poate identifica şi descrie numai în sisteme de referinţă ataşate
corpurilor, nu are mişcare mecanică, asigură transmiterea prin contiguitate (din
aproape în aproape) a acţiunilor ponderomotoare (forţe şi cupluri), se poate
propaga în spaţiul liber sub formă de unde electromagnetice cu viteza luminii,
asupra sa nu se pot exercita acţiuni ponderomotoare.
Câmpul electromagnetic există atât în interiorul corpurilor, cât şi în spaţiul
din exteriorul acestora. Ca sistem fizic, câmpul electromagnetic se caracterizează
prin mărimile de stare: , respectiv: intensitatea câmpului electric,
inducţia electrică, inducţia magnetică, intensitatea câmpului magnetic; legătura cu
substanţa fiind făcută prin mărimile: şi , respectiv densitatea curentului
electric de conducţie şi rezistivitatea/conductivitatea corpurilor. Interacţiunile prin
câmp electromagnetic , numite şi interacţiuni de tip Dirac, sunt pe locul doi în
scara interacţiunilor fizice, a lui Gell-Mann şi Rosenbaum, după interacţiunile
puternice, de tip Yukava.
Vom numi stare mulţimea datelor esenţiale care caracterizează, la un
moment, dat comportamentul din punct de vedere electric şi/sau magnetic al
corpurilor şi/sau al câmpului electromagnetic.
Mărimile de stare sunt speciile de mărimi fizice care caracterizează stările
corpurilor sau ale câmpului. Cu ajutorul mărimilor de stare se descriu acele
proprietăţi ale sistemelor fizice care pot fi măsurate.
Introducerea unei mărimi fizice implică:
- prezentarea unităţii sale de măsură;
- indicarea procedeului de măsurare.
Pentru precizarea unităţilor de măsură se impune mai întâi alegerea sistemului de
unităţi de măsură. În cadrul acestui curs, sistemul de unităţi de măsură utilizat este
9
sistemul MKSA raţionalizat – partea pentru domeniul electromagnetismului a
Sistemului Internaţional (SI). Pe scurt, se va spune că sistemul utilizat este S.I.
Mărimile fizice se pot clasifica în funcţie de nivelul de referinţă în:
- mărimi primitive (de referinţă);
- mărimi derivate.
Mărimile primitive se definesc pe bază de experimentări. Mărimile
derivate se introduc cu ajutorul mărimilor primitive (indirect), fără a se apela la
experienţă; uneori aceste mărimi se mai numesc şi „mărimi de calcul”.
Din punct de vedere al localizării în spaţiu, respectiv al modului de
abordare a problemelor, se definesc:
- mărimi globale (integrale) – asociate unor regiuni (volume, suprafeţe,
curbe); acestea permit o abordare globală a problemelor de circuit sau de câmp;
- mărimi locale (de punct, diferenţiale) – asociate unor puncte
(volume/suprafeţe infinitezimale).
O abordare globală a unui câmp de vectori (câmpul electric, câmpul
magnetic) într-un domeniu din spaţiu se poate face cunoscând:
a. circulaţia vectorului câmp de-a lungul oricărei curbe închise
(de exemplu o tensiune electrică sau magnetică;

b. fluxul vectorului prin suprafaţă închisă dusă în câmp :

(de exemplu fluxul electric sau magnetic);
O abordare locală se poate face cunoscând:
a. divergenţa vectorului (div ) (de exemplu productivitatea liniilor de
câmp magnetic sau electric);
b. rotorul vectorului (rot ) (de exemplu pentru caracterizarea liniilor
închise ale curentului electric, ale câmpului magnetic sau ale t.e.m. induse),
ambele în fiecare punct al domeniului .+)
Mărimile de stare utilizate în electrotehnică se împart în:
1. mărimi primitive de stare ale corpurilor;
2. mărimi primitive de stare ale câmpului electromagnetic;
3. mărimi de stare derivate (ale corpurilor şi ale câmpului) .

1. Mărimile primitive de stare ale corpurilor

a. sarcina electrică adevărată q, mărime scalară introdusă pentru
caracterizarea stării de încărcare electrică a corpurilor;

+2)
Facem precizarea că pentru ambele abordări mai este necesară cunoaşterea condiţiilor de
frontieră, date prin componentele normale sau tangenţiale ale câmpului de vectori
în fiecare punct de pe frontiera domeniului .
10
 b. momentul electric , mărime vectorială introdusă pentru caracterizarea
stării de polarizare electrică;
c. intensitatea curentului electric de conducţie i, mărime scalară pentru
caracterizarea stării de conducţie electrică;
d. momentul magnetic , mărime vectorială introdusă pentru
caracterizarea stării de magnetizare (stare de polarizare magnetică) a corpurilor.

2. Mărimile primitive de stare ale câmpului electromagnetic în vid

(practic şi în aer)
a. intensitatea câmpului electric în vid, (forţa câmpului);
b. inducţia magnetică (densitatea de flux magnetic) în vid, .

 Introducerea mărimilor primitive de stare

- Introducerea mărimilor primitive q şi
Experienţa arată că forţade un câmp electric asupra
exercitată
unui mic corp de probă încărcat electric şi aflat în vid este
dată de relaţia:
(1.5.1)
care introduce simultan mărimile primitive q (de stare a corpurilor) şi (de stare
locală sau punctuală a câmpului electromagnetic).
Forţa electrică este 0 după cum este orientată în acelaşi sens sau opus
câmpului electric .
Sarcina electrică q este >0 când şi au acelaşi sens (sunt omoparalele) şi este
< 0 când şi sunt antiparalele.
Unităţile de măsură pentru q şi în SI sunt:
[q] = C (Coulomb);
[ ] = V/m (Volt/metru).
- Introducerea mărimii primitive
Dacă se introduce un mic corp de probă izolator (dielectric), neîncărcat cu
sarcină electrică dar polarizat electric, aflat în vid, într-un câmp electrostatic
exterior, asupra lui se exercită două tipuri de acţiuni:
- cupluri şi forţe (acţiuni ponderomotoare) - în câmpuri electrice
neomogene ( , );
- cupluri - în câmpuri electrice omogene ( ).

Observaţie
Un câmp electric neomogen este acela care depinde de distanţa faţă de
sursă, , pe când unul neomogen nu depinde de aceasta, având aceleaşi
valori în regiunea studiată. În practică, se poate aprecia că un câmp electric
11
omogen se găseşte între armăturile foarte apropiate ale unui condensator
electric.
Expresiile acestor cupluri şi forţe sunt:
(1.5.2)

(1.5.3)
Măsurând pe sau şi cunoscând pe se pot determina componentele px ,
py , pz , ale vectorului moment electric, , din relaţiile:
(1.5.4)

Fig.1.5.1 Momentul electric şi cuplul acestuia

Cuplul este un vector perpendicular pe vectorii şi , cu sensul de rotaţie ca
în figura 1.5.1.
Unitatea de măsură a momentului electric în SI este:
[ ] = 1 . (Coulomb metru)
- Introducerea mărimii primitive
Se poate face în mai multe moduri:
- cu ajutorul buclei de curent;
- cu ajutorul forţei Laplace;
- cu ajutorul forţei magnetice (Lorentz).
Luând în consideraţie cel de al treilea caz, forţa magnetică , care
acţionează asupra unui corp de probă aflat în vid şi încărcat cu sarcină q, corp care
se deplasează într-un câmp magnetic cu viteza , se poate determina experimental
cu relaţia:
1.5.5)
Cunoscând sarcina q, viteza de deplasare a acesteia şi măsurând pe se
poate determina - inducţia magnetică în vid, mărime dependentă numai de
starea locală a cîmpului magnetic în vid (figura 1.5.2).

12
 Fig.1.5.2 Determinarea inducţiei magnetice
Cum în produsul vectorial ordinea factorilor nu este fixată, experimental
este necesară o convenţie suplimentară pentru definirea lui şi anume: la
deplasarea unui corp de probă încărcat pozitiv, vectorii , şi formează un
triedru drept.
Unitatea de măsură a inducţiei magnetice în SI este :
[ ] = T (Tesla), unde 1T = 1Wb/m2.
În practică se utilizează şi unitatea G (Gauss) – unitatea de măsură din
sistemul CGSem. neraţionalizat.
Relaţia dintre G şi T este următoarea:
1G = 10-4T
- Introducerea mărimii primitive i
Intensitatea curentului electric de conducţie se poate introduce pe baza
efectelor mecanice ale curentului electric, respectiv pe baza forţei pe care o
exercită în vid un câmp magnetic asupra unui element de conductor ,
parcurs de curent. Această forţă este numită şi forţa Laplace şi are expresia:
(1.5.6)
Forţa îşi schimbă sensul odată cu schimbarea sensului inducţiei . Ea este
perpendiculară pe şi , având tendinţa de a-l deplasa pe în direcţia liniilor
de câmp (fig. 1.5.3).

13
 Fig. 1.5.3 Forţa lui Laplace

Sensul de referinţă al curentului electric de conducţie din circuitele

electrice este sensul convenţional pozitiv, respectiv sensul corespunzător mişcării
ordonate a purtătorilor de sarcină electrică pozitivă.
Unitatea de măsură a intensităţii curentului electric în SI este:

[I] = 1A (Ampere )

- Introducerea mărimii primitive

Momentul magnetic se introduce pe consideraţii similare cu acelea
privitoare la introducerea momentului electric (figura 1.5.4).

Fig. 1.5.4 Momentul magnetic

Astfel, dacă într-un punct oarecare aflat în vid sub influenţa unui câmp
magnetic de inducţie se aduce un mic corp de probă feromagnetic, având o
magnetizaţie oarecare, asupra lui se vor exercita:
- cupluri şi forţe, în cazul unui câmp magnetic neomogen/neuniform
- numai cupluri, în câmp magnetic omogen,
conform relaţiilor:
14
 (1.5.7)
Cunoscând pe şi măsurând forţa , se calculează .
Unitatea de măsură a momentului magnetic în SI este:
[ ] = 1A.m2 (Ampere.metru pătrat)
 Caracterizarea comportării câmpului electromagnetic în corpuri
Se face, cum s-a mai arătat, cu perechile de mărimi şi - pentru
câmpul electric, respectiv şi pentru câmpul magnetic, ţinând seama de
relaţiile: = şi = .

3. Mărimi de stare derivate

3.1 Mărimile de stare derivate ale câmpului electromagnetic în
corpuri
a. perechea – intensitatea câmpului electric şi inducţia electrică
(densitatea de flux electric) ;
b. perechea – inducţie magnetică (densitatea de flux magnetic) şi
intensitatea câmpului magnetic .

3.2. Alte mărimi de stare derivate ale câmpului şi corpurilor utilizate

în electromagnetism
a. densitatea de volum a sarcinii electrice , mărime scalară dată de
relaţia:

(1.5.8)
având unitatea de măsură în SI:
[ ] =1 C/m3.
b. densitatea de suprafaţă (superficială) a sarcinii electrice , mărime
scalară dată de relaţia:
(1.5.9)
având unitatea de măsură în SI: [ ] =1 C/m2.
c. densitatea de linie (lineică) a sarcinii electrice , mărime scalară dată
de relaţia:
(1.5.10.)
având unitatea de măsură în SI: [ ] = 1C/m.
d. polarizarea electrică , numită şi densitatea de volum a momentelor
electrice . Această mărime permite caracterizarea locală a stării de polarizare a
corpurilor (izolatoare) masive şi se defineşte cu relaţia:

15
 (1.5.11)

unde cu s-a notat suma vectorială a momentelor electrice dintr-un mic

domeniu de volum al corpului izolator.
Unitatea de măsură în SI este: [ ] = 1C/m2.
e. tensiunea electrică UAB, mărime scalară, definită în două puncte din
câmpul electric pe o curbă deschisă oarecare (C), ca integrala de linie (circulaţia)
intensităţii câmpului electric între două puncte din câmp (fig. 1.5.5):

(1.5.12)

Fig. 1.5.5 Tensiunea electrică

Unitatea de măsură în SI este: [U] = 1V (Volt).

f. tensiunea electromotoare de contur, , mărime scalară definită în
lungul unui contur închis (fig. 1.5.6) prin relaţia:
(1.5.13)

Fig. 1.5.6 Definirea t.e.m.pe contur închis

Unitatea de măsură în SI este:

[e] = 1V (Volt)

16
 g) fluxul electric printr-o suprafaţă în general deschisă , , mărime
scalară definită prin relaţia:
(1.5.14)
Cu s-a notat vectorul inducţiei electrice (densitate de flux electric) prin
suprafaţa considerată, iar elementul (vectorial) de arie orientat după
normala exterioară la suprafaţa , ţinând seama de sensul de circulaţie pe
curba închisă (regula burghiului drept) (fig. 1.5.7).

Fig. 1.5.7 Definirea fluxului electric

h. densitatea de flux electric, , mărime vectrorială definită cu ajutorul

aceleaşi relaţii ca la lit. g.
Unităţile de măsură pentru fluxul electric şi inducţia electrică sunt:
[ ] = 1C (Coulomb)
[D] = 1C/m2
Dacă suprafaţa corpului este închisă, relaţia de calcul a fluxului devine:

(1.5.15)

i. densitatea curentului electric de conducţie, , mărime cu ajutorul căreia

se caracterizează local starea electrocinetică a corpurilor conductoare. Relaţia de
definiţie a lui este:
(1.5.16)
unde:
(1.5.17)

Unitatea de măsură în SI este: [J] = 1A/m2 (fig.1.5.8).

17
 Fig,.1.5.8 Densitatea curentului electric de conducţie

Pentru conductoare filiforme, cum sunt cele utilizate în mod obişnuit în circuitele
electrice, vectorii şi = sunt omoparaleli; ca urmare se poate scrie:
.
j. magnetizaţia, , mărime vectorială ce permite caracterizarea stării
locale de magnetizare a corpurilor masive (de regulă - feromagnetice). Se
defineşte cu relaţia:

(1.5.18)

unde cu s-a notat suma vectorială a momentelor magnetice dintr-un

mic domeniu de volum .
Unitatea de măsură în SI este:
[M] = 1A/m
k. tensiunea magnetică, , între două puncte din câmpul magnetic sau
ale unui circuit magnetic. Se defineşte cu relaţia:
(1.5.19)
care exprimă circulaţia vectorului intensitate câmp magnetic de-a lungul unei
curbe deschise (C) în câmp magnetic.
Unitatea de măsură în SI este:
[ ] =1 A (Amper) sau 1A.sp.(Amper spiră).
l. tensiunea magnetomotoare , , care se defineşte pe un contur închis în
câmp magnetic cu relaţia:
(1.5.20)
Unitatea de măsură în SI este:

18
 [ ] = 1A sau 1A.sp
m. fluxul magnetic , , printr-o suprafaţă în general deschisă, , care se
sprijină pe curba închisă .
Se defineşte prin relaţia:

(1.5.21)
Dacă suprafaţa este închisă atunci:
(1.5.22)

Unitatea de măsură în SI este: [ ] = 1Wb (Weber).

n. capacitatea unui condensator electric, C. Se defineşte pe baza relaţiei:
(1.5.23)

unde q este sarcina unei armături, iar - diferenţa de potenţial dintre armături.
Mărimea C nu depinde de q şi de u, ci numai de raportul lor.
Pe de altă parte capacitatea C este o mărime geometrică şi de material. De
exemplu la condensatorul plan:
.
Unitatea de măsură în SI este: [C] = 1F (Farad).
o. inductivitatea proprie şi inductivitatea mutuală, Lj şi respectiv Lkj, mărimi
cu ajutorul cărora se pune în evidenţă fenomenul de inducţie electromagnetică în
circuite şi de cuplaj magnetic între circuite (fig.1.5.9).

Fig.1.5.9 Inductivităţi proprii şi mutuale

Aceste mărimi se definesc prin relaţiile:

(1.5.25)
19
 , (1.5.24), respectiv
Unitatea de măsură în SI este: [L] = 1H (Henry).
p. rezistenţa electrică, R, a unei porţiuni/laturi de circuit filiform, pasiv.
Aceasta se defineşte prin relaţia (fig. 1.5.10):
(1.5.26)
Rezistenţa electrică este o mărime care depinde de natura materialului, de
temperatură, presiune, precum şi de geometria materialului conductor:
(1.5.27)
Unitatea de măsură în SI este: [R] = 1 (Ohm).
q. conductanţa electrică ,G, a unei porţiuni de circuit pasiv. Se defineşte cu
relaţia:

Ca şi rezistenţa, conductanţa nu depinde, în circuitele liniare, de curent sau

de tensiune, ci numai de raportul lor.
Unitatea de măsură în SI este:

[G] = 1S (Siemens) (1.5.28)

CAPITOLUL 2
LEGILE GENERALE, LEGILE DE MATERIAL,
PRINCIPALELE TEOREME ALE FENOMENELOR
ELECTROMAGNETICE

2.1 Legile generale şi de material. Regimuri electromagnetice. Medii

electromagnetice

O lege este o relaţie analitică între mărimi fizice care descrie, sub forma
cea mai generală, cunoştinţele despre fenomenele unui domeniu al naturii, la un
moment dat. Legile sunt fundamentate pe experienţă, constituind rezultatul
generalizării unui număr mare de încercări. S-ar putea spune că legile unui

20
domeniu al ştiinţei constituie - făcând o paralelă cu Matematica – axiomele
acestuia.
Legile se pot clasifica în:
- legi generale - care nu conţin în expresiile lor mărimi de material/mediu,
deci sunt aplicabile în orice mediu;
- legi de material - care conţin în expresiile lor şi mărimi de material /
mediu şi la aplicarea lor trebuie să se ţină seama de parametri constitutivi (
) ai acestuia. Teorema este un enunţ adevărat, care se poate deduce, prin
demonstraţie, din alte adevăruri, presupuse cunoscute, cum ar fi legile. Regimurile
electromagnetice sunt caracterizate prin unele sau altele din legile utilizate.

 Regimuri electromagnetice
Prin regim electromagnetic de funcţionare se defineşte contextul în care
variază în timp mărimile electrice şi/sau magnetice. În Electrotehnică se întâlnesc
următoarele regimuri de funcţionare:
Regimul static. Este regimul în care mărimile electrice sunt invariabile în
timp , nu au loc transformări energetice, conductoarele nu sunt parcurse
de curent electric de conducţie şi sunt imobile .
Exemple: regimul electrostatic, regimul magnetostatic.
Regimul staţionar. În acest regim mărimile de stare sunt invariabile în
timp , au loc schimburi de energie cu mediul înconjurător,
conductoarele sunt parcurse de curenţi de conducţie , fiind imobile sau
mobile.
Exemple: regimul electrocinetic staţionar (regimul circuitelor de curent
continuu).
Regimul cvasistaţionar. Mărimile de stare variază suficient de lent în timp,
astfel încât curenţii de deplasare se pot neglija faţă de cei de conducţie, din punct
de vedere al producerii câmpului magnetic, peste tot, cu excepţia dielectricului
condensatoarelor electrice; conductoarele sunt imobile sau mobile. Este, în esenţă,
tot un regim staţionar.
Exemplu: regimul de curent alternativ sinusoidal (monofazat sau trifazat).
Regimul variabil. În acest regim, mărimile de stare variază rapid în timp,
au loc transformări energetice, conductoarele sunt parcurse de curenţi de
conducţie, curenţii de deplasare şi cei de pierderi în dielectric nu mai pot fi
neglijaţi, conductoarele putând fi imobile sau mobile.
Exemple: regimul permanent sinusoidal de medie şi înaltă frecvenţă, regimul
tranzitoriu, regimul de lucru în impulsuri.

Din punct de vedere al continuităţii în timp a formei mărimilor de stare, se

deosebesc:

21
 - regimuri permanente (exemple: regimul electrocinetic staţionar, regimul
permanent sinusoidal);
- regimuri nepermanente (exemple: regimul intermitent, regimul
tranzitoriu.
 Medii electromagnetice
Un mediu electromagnetic este definit prin totalitatea caracteristicilor
fizico – chimice ale spaţiului în care au loc fenomene de natură electromagnetică.
Parametrii constitutivi ai unui mediu electromagnetic, respectiv aceia care
caracterizează complet din punct de vedere electric şi/sau magnetic un mediu (sau
un material), sunt respectiv - permitivitatea electrică, permeabilitatea
magnetică şi conductivitatea / rezistivitatea electrică.
Mediile electromagnetice se pot clasifica după mai multe criterii, cum
sunt:
1. direcţia de susceptibilitate la acţiunea câmpului electromagnetic:
a. medii izotrope – care au aceleaşi proprietăţi în toate direcţiile. Astfel, un
mediu dielectric, conductor sau magnetic este izotrop dacă sub acţiunea unui
câmp (electric sau magnetic) se polarizează temporar în direcţia câmpului, oricare
ar fi acestă direcţie;
b. medii anizotrope – care au proprietăţi diferite pe diferite direcţii. Astfel,
polarizaţia temporară şi magnetizaţia temporară depind de direcţia şi sensul
câmpului exterior, în sensul că nu se produc decât pentru anumite direcţii
(exemple: solide amorfe - pentru pct. a şi solide cristaline - pentru b).
2. tipul polarizării sau magnetizării:
a. medii liniare – la care polarizaţia temporară sau magnetizaţia temporară
sunt proporţionale cu , respectiv . Altfel spus, şi respectiv nu depind de
, respectiv de , fiind constante;
b. medii neliniare – la care nu se mai regăseşte această proporţionalitate.
Între materialele neliniare pot fi exemplificate cele feroelectrice sau
feromagnetice, caracterizate prin fenomenul de histerezis.
3. uniformitatea structurii fizico-chimice:
a. medii omogene: materiale conductoare, materiale izolatoare, vid-ul,
spaţiul liber, apa de mare;
b) medii neomogene : surse electrice autonome în circuitele electrice (se
spune că aceste surse – de exemplu acumulatoarele electrice - introduc
neomogenităţi în circuit).
În continuare, vor fi prezentate legile generale şi cele de material ale
Electromagnetismului.

2.1.1 Legea fluxului electric

22
 Este o lege generală cu următorul enunţ: fluxul electric prin orice suprafaţă
închisă este proporţional cu sarcina electrică localizată în interiorul acelei
suprafeţe.
Relaţia de definiţie a fluxului electric este:
(2.1.1.1)
sau:
(2.1.1.2)
dacă sarcina electrică aflată în interiorul suprafeţei este dată sub forma
densităţii volumetrice. Aceaste relaţii exprimă forma integrală a legii fluxului
electric.
Fluxul electric este, prin convenţie, pozitiv când liniile de câmp ies din
suprafaţa şi invers. Acest sens este corelat cu sensul normalei exterioare la
suprafaţa , respectiv cu sensul lui
Dacă sarcina aflată în interiorul suprafeţei este dată sub forma unor
densităţii de sarcină diferite (de volum, de suprafaţă, de linie şi cu distribuţie
punctuală), atunci membrul doi al relaţiilor (2.1.1.) se mai poate scrie sub forma:

Se consideră, pentru simplificare, sarcina electrică din interiorul suprafeţei Σ doar

cu o distribuţie volumetrică, aşa cum este prezentată în fig. 2.1.1.2:
(2.1.2)
Pentru obţinerea formei locale, se aplică, mai întâi, teorema Gauss-
Ostrogradski primului termen al relaţiei (2.1.1.2):
(2.1.3)

Înlocuind (2.1.2) şi pe (2.1.3 în (2.1.1.2), se obţine, înlăturând integralele:

(2.1.4.1)
respectiv - forma locală a legii fluxului electric.
Cum inducţia electrică este un vector de forma relaţia de mai
sus se mai poate scrie, în coordonate carteziene:

(2.1.4.2)

Aşadar, în fiecare punct al domeniului considerat (a se înţelege prin

punct un domeniu infinitezimal), divergenţa vectorului inducţie electrică
(productivitatea liniilor de câmp/flux electric – ca sens fizic) este egală cu

23
densitatea volumetrică de sarcină (sau, altfel spus este dată/produsă de densitatea
volumetrică de sarcină electrică).
 Tub de linii de flux electric
Liniile inducţiei electrice încep din regiunile cu sarcini electrice pozitive şi
sfârşesc în cele cu sarcini electrice negative. Un mic volum închis străbătut de
liniile vectorului inducţiei electrice poartă numele de tub de linii de flux electric
( fig. 2.1.1).

Fig.2.1.1 Tub de linii de flux electric

Dacă se aplică legea fluxului electric la o suprafaţă care delimitează o
porţiune de tub de flux electric, se obţine:
= ct.
unde este fluxul la intrare, iar - fluxul la ieşire.
Cu alte cuvinte, fluxul electric are aceeaşi valoare în orice secţiune transversală a
unui tub de flux electric, în interiorul căruia nu există sarcini electrice.

2.1.2 Legea polarizaţiei electrice temporare

Enunţul legii este următorul: sub acţiunea unui câmp electric exterior un
corp izolator omogen şi izotrop se polarizează temporar în direcţia acestui câmp,
astfel încât polarizaţia lui este proporţională cu intensitatea câmpului electric. Sub
formă cantitativă legea se scrie:

(2.1.5)

unde: este o mărime de material adimensională, pozitivă şi se numeşte

susceptibilitate/susceptivitate electrică, iar este permitivitatea electrică a
vidului şi are valoarea: (F/m).
Mărimea nu depinde de , dar depinde de temperatură, presiune,
structura fizico - chimică a materialului.
24
 Este o lege de material ce caracterizează materialele izolatoare/dielectrice
liniare (metalele nu se polarizează electric).

2.1.3 Legea legăturii dintre şi

În orice moment şi în orice punct al unui corp izolator polarizat, inducţia
electrică este suma dintre intensitatea câmpului electric multiplicată cu
şi polarizaţia :
(2.1.6)
Este o lege generală. Mărimile , şi sunt definite în acelaşi punct al
corpului izolator. Ţinând seama de faptul că polarizaţia are o componentă
temporară şi una permanentă şi, cunoscând expresia lui din
(2.1.5), rezultă:

Cu notaţia: , se obţine:
(2.1.7)
unde este permitivitatea relativă a materialului/mediului – o mărime
adimensională care depinde de material, iar este permitivitatea absolută.
Dacă =0 se obţine:
(2.1.8)
relaţie valabilă în dielectricii (izolatorii) liniari. Această relaţie constituie legea
polarizaţiei temporare sub forma tehnică.

 Recunoaşterea izolatorilor
Se face o clasificare a corpurilor în conductori şi izolatori după următorul
criteriu: dacă un corp neîncărcat electric este adus în contact cu unul încărcat
(metalic sau metalizat) şi apoi lăsat liber nu este respins de acesta – corpul este
un izolator; dacă însă este respins instantaneu, corpul este un conductor.
Practic, un corp este considerat un bun izolant dacă el este respins după o durată
de ordinul zilelor şi un bun conductor dacă durata este de ordinul fracţiunilor de
microsecundă. Dacă durata este de ordinul fracţiunilor de secundă, corpul este un
semiconductor.

 Scurt comentariu cu privire la cei trei vectori ai câmpului electric ,

şi
Inducţia electrică (densitate de flux electric, deplasare) este legată doar
de sarcina electrică liberă. Liniile de câmp ale lui încep şi se termină pe
sarcinile electrice libere.

25
 Polarizaţia este legată doar de sarcina de polarizaţie şi se poate
reprezenta vectorial tot prin linii de câmp, care încep şi se sfârşesc pe sarcinile de
polarizare.
Intensitatea câmpului electric este legată de totalitatea sarcinilor
prezente, fie libere, fie de polarizare. Vectorul este o mărime primitivă.
Vectorii şi sunt mărimi derivate.
O prezentare sugestivă a relaţiei dintre cei trei vectori poate fi făcută în
cazul unui condensator electric plan (fig. 2.1.2).

Fig. 2.1.2 Cei trei vectori ai câmpului electric , şi

Se observă, din figur 2.1.2 că se defineşte numai de la sarcini libere de un semn

la cele de semn opus, pe când se defineşte şi între sarcini libere şi sarcini de
polarizare (acesta este sensul expresiei „ …este legat de...”).
M şi M’ sunt două puncte în spaţiul dintre armături (dielectric), caracterizate prin
şi respectiv prin

Observaţie:
Sensul vectorului de polarizaţie din dielectric este acelaşi cu sensul
vectorului sub acţiunea căruia s-a produs polarizarea dielectricului (vezi
polarizarea dielectricilor).

2.1.4 Legea fluxului magnetic

În orice moment fluxul magnetic prin orice suprafaţă închisă este nul:
(2.1.9)

26
 Este o lege generală. Legea fluxului magnetic exprimă, ca sens fizic,
inexistenţa sarcinilor magnetice.
Conform acesteia, fluxul magnetic ce intră printr-o parte a suprafeţei
este egal cu cel care iese prin altă parte, în acelaşi moment, cu condiţia ca în
interiorul suprafeţei să nu existe alte surse de câmp magnetic.
Relaţia (2.1.9) reprezintă forma generală (integrală) a legii. Pentru a obţine
forma locală, se aplică teorema divergenţei (teorema Gauss - Ostrogradski)
relaţiei (2.1.9) :

de unde rezultă:
sau (2.1.10)
Ca urmare, inducţia magnetică este un vector câmp solenoidal (fără
surse, rotaţional) de forma sau .
Mărimea se numeşte potenţial magnetic vector al câmpului magnetic,
fără a avea o semnificaţie fizică; este o mărime de calcul.
Fluxul magnetic devine în acest caz:

Aplicând teorema lui Stokes relaţiei de mai sus, aceasta capătă forma:
(2.1.11)
Relaţia (2.1.11) este o altă expresie a legii fluxului magnetic, care arată că
fluxul magnetic are aceeaşi valoare prin orice suprafaţă deschisă care se
sprijină pe un contur închis . Fluxul magnetic depinde numai de conturul şi
nu de forma suprafeţei care se sprijină pe el.
Precizare
La calculul lui cu , este necesar să se cunoască valorile
inducţiei în toate punctele suprafeţei .
La calculul lui cu , este suficient să se cunoască valorile lui
doar pe conturul care limitează suprafaţa , deci rezolvarea problemei se
simplifică.

2.1.5 Legea magnetizaţiei temporare

izotrop şi omogen şi în
În fiecare punct dintr-un corp (metalic)
fiecare moment, magnetizaţia temporară este proporţională cu
intensitatea câmpului magnetic:
27
 (2.1.12)
Este o lege de material ce caracterizează materialele liniare din punct de
vedere magnetic (Cu, Al, Zn, Fe; acesta din urmă-numai pe porţiunea
aproximativ liniară a caracteristicii de magnetizare).
Mărimea se numeşte susceptivitate magnetică şi este o mărime
adimensională, pozitivă, care depinde de starea materialului (temperatură,
presiune, deformare şi parametri fizico-chimici.
Pentru materialele feromagnetice dependenţa este neliniară,
deci nu se mai poate aplica relaţia (2.1.12), decât pe porţiuni aproximativ liniare
în jurul punctului de funcţionare, pentru simplificarea calculelor. Materialele
feromagnetice sunt materiale neliniare din punct de vedere magnetic.
În tehnică legea nu se utilizează sub această formă, ci combinată cu legea
legăturii dintre şi (cap. 2.1.6), astfel:
; dar pentru materiale cu
magnetizare liniară, deci:

Notând - permeabilitatea magnetică relativă a materialului,

adimensională, se obţine:

sau:
(2.1.13)

unde:
poartă numele de permeabilitate magnetică absolută, iar este
permeabilitatea magnetică a vidului: H/m. Pentru materialele
diamagnetice (cum este, de exemplu, aluminiul):
;
iar pentru cele paramagnetice (cum este, de exemplu, cuprul):
;
diferenţele în plus sau în minus faţă de 1 şi respectiv zero fiind nesemnificative.
Se poate spune că, practic, aceste materiale au şi ca urmare , iar
, ca în vid (sau aer).
Pentru aer se poate scrie, de asemenea, , deoarece .
În cazul materialelor feromagnetice, şi atunci , deci
, şi, în plus, (caracteristica magnetică este neliniară).

Notă

28
 Pentru a se putea utiliza, în proiectarea circuitelor magnetice ale
aparatelor electrice, maşinilor şi transformatoarelor, relaţia liniară (mai simplă)
, se alege punctul de funcţionare al acestora pe porţiunea liniară a
curbei de primă magnetizare, a ciclului de histerezis al materialului feromagnetic
– cu alte cuvinte, se aleg valorile nominale pentru inducţia B şi pentru
intensitatea câmpului H pe această porţiune.

1.6 Legea legăturii dintre , şi

În fiecare punct din câmp (unde există şi corpuri magnetizabile) şi în

fiecare moment, inducţia magnetică este suma dintre câmpul magnetic şi
magnetizaţia , înmulţite cu permeabilitatea vidului, :
(2.1.14)
Este o lege generală. Mărimile , şi sunt definite în acelaşi punct
(mărimi de punct/diferenţiale).
Dacă se ţine seama de faptul că magnetizaţia totală este dată de suma
dintre magnetizaţia temporară şi cea permanentă, , şi se înlocuieşte
magnetizaţia temporară cu expresia acesteia, relaţia de mai sus se mai poate scrie:

Cu s-a notat permeabilitatea relativă a materialului, adimensională, iar

cu - permeabilitatea sa absolută.
Dacă , se obţine relaţia cunoscută pentru materialele liniare din
punct de vedere magnetic, aşa după cum s-a arătat:
(2.1.15)
care exprimă o altă formă a legii magnetizaţiei temporare, formă utilizată curent în
tehnică (legea magnetizaţiei temporare sub forma tehnică).
În practică, pentru simplificarea calculelor circuitelor magnetice, (de
exemplu, la proiectarea unui electromagnet), relaţia (2.1.15) se utilizează şi pentru
materialele neliniare, alegând punctul de funcţionare al aparatelor (a se înţelege
punctul de funcţionare al circuitelor magnetice respective) pe porţiunea
aproximativ liniară a caracteristicii de magnetizare. Desigur, în cazul unor inducţii
mai mari, respectiv a funcţionării în zona apropiată de saturaţie, această relaţie
liniară nu mai poate fi aplicată, fiind utilizată caracteristica magnetică neliniară a
materialului feromagnetic, respectiv ciclul de histerezis (B=B(H)).

2.1.7 Legea conducţiei electrice (legea lui Ohm)

29
 Este o lege de material, ce poate fi exprimată, de asemenea, sub forma
locală sau integrală ( G.H. Ohm, 1826).
Forma locală: în orice punct dintr-un conductor aflat în stare de conducţie
electrică (caracterizată prin mişcarea ordonată a purtătorilor de sarcină sub
acţiunea unui câmp electric) şi în orice moment, suma dintre câmpul electric şi
câmpul electric imprimat este egală cu produsul dintre densitatea
curentului electric de conducţie şi rezistivitatea materialului.
Relaţia corespunzătoare este:
(2.1.16)
respectiv:
(2.1.17)
Cu s-a notat conductivitatea materialului (S(Siemens)/m), iar cu -
rezistivitatea acestuia ( ).
Câmpul electric , la rândul său, este dat de relaţia:
(2.1.17.1)

unde este intensitatea câmpului electric coulombian (de natură potenţială)

produs de repartiţia instantanee a sarcinii electrice în conductoare sub acţiunea
unui câmp electric (urmare a aplicării la borne a unei diferenţe de potenţial, de
exemplu de la un acumulator), iar - intensitatea câmpului electric indus
(solenoidal), produs de un flux magnetic variabil în timp, în conformitate cu legea
inducţiei electromagnetice. Spre deosebire de câmpul coulombian, ale cărui linii
de câmp sunt deschise, cu sensul (convenţional) de la sarcinile pozitive la cele
negative, cel solenoidal are liniile de câmp închise (se mai numeşte şi rotaţional).
Cu s-a notat intensitatea câmpului electric imprimat, un câmp electric
fictiv, de natură neelectrică (dependent de temperatură, concentraţie, presiune,
acceleraţie etc.) şi care se stabileşte în conductoarele neomogene (de exemplu, în
circuite care conţin surse electrochimice, cum sunt acumulatoarele electrice, care
întrerup omogenitatea conductoarelor), sau în conductoarele accelerate (cazul
maşinilor electrice, care conţin şi circuite în mişcare de rotaţie, pentru care
sau ). Cu ajutorul ei se exprimă acţiuni neelectrice în limbaj de mărimi
electrice.
Legea se referă, sub forma arătată, la conductoare
liniare, izotrope şi neomogene. Pentru conductoare omogene
(fără surse electrice) legea devine:
sau (2.1.18)

30
 În practica circuitelor electrice legea se utilizează cel mai des sub forma
integrală. În acest scop, se integrează expresia locală a legii conducţiei electrice
pentru o porţiune oarecare de circuit neramificat, constituit dintr-un conductor
liniar şi izotrop, având rezistenţa electrică R, alimentat la borne cu o tensiune
continuă şi conţinând şi o sursă electrică ei (o neomogenitate) (fig.2.1.3):

Fig. 2.1.3 Latură de circuit simplă, neramificată

(2.1.19)

unde , este densitatea curentului electric de conducţie din circuit, i –

intensitatea curentului electric de conducţie, A – aria secţiunii transversale a
conductorului; vectorii , şi sunt omoparaleli (fig. 2.1.3.). Cu R s-a notat
expresia :

, ( )

ce reprezintă rezistenţa electrică a porţiunii de conductor/laturii 1 – 2.

Cum şi A practic nu variază de-a lungul conductorului:

, (2.1.20)

unde este lungimea conductorului între punctele 1 şi 2.

Calculând pe porţiuni integrala din membrul stâng, se obţine:

31
unde:

este tensiunea electrică în lungul firului, iar

este t.e.m. a sursei din circuit. Ca urmare:

(2.1.21)
expresie care reprezintă forma integrală a legii conducţiei electrice.
În regim staţionar (curent continuu) şi se poate scrie:

deoarece integrala lui nu depinde de drum (a se vedea teorema potenţialului

electric).
Ca urmare, legea conducţiei electrice se poate scrie în regim
staţionar:
(2.1.22)
cu semnul (+) pentru cazul când se aplică regula de la receptoare (sensurile lui
şi faţă de borne coincid) şi cu semnul (-) când se aplică regula de la generatoare
(sensurile lui şi faţă de borne nu coincid).
Dacă , respectiv dacă latura de circuit este pasivă, se obţine:
(2.1.23)
expresie ce reprezintă legea lui Ohm, lege valabilă numai pentru laturi sau
segmente de circuit pasive, neramificate, parcurse de curent electric de conducţie.
Notă
Măsurarea rezistenţei de izolaţie a cablurilor din instalaţiile electrice de j.t. se
face cu megohmetrul, la tensiunea de cel puţin 500 V. Se determină atât rezistenţa
de izolaţie a cablurilor faţă de pământ, cât şi între ele, valoarea acesteia trebuind
să fie, în ambele cazuri, de min. 500 kΩ.

2.1.8 Legea transformării energiei în conductoare parcurse de curent

electric de conducţie (legea Joule- Lenz)

Este o lege generală, care se enunţă astfel:

Puterea instantanee a câmpului electromagnetic transformată în căldură pe
unitatea de volum a unui conductor parcurs de curent electric de conducţie este
dată de produsul scalar dintre intensitatea câmpului electric ( ) şi densitatea de

32
curent ( ) , din conductor, în punctul (volumul infinitezimal) în care se calculează
aceasta (această putere fiind transmisă circuitului care conţine conductorul de
reţeaua de alimentare şi/sau de o sursă a acestuia). Forma locală a legii este
următoarea:

(W/m2) (2.1.24)
În cazul conductoarelor liniare, izotrope şi omogene, fără surse, vectorii
şi sunt omoparaleli şi cum, conform legii conducţiei electrice , pentru
aceste conductoare se obţine expresia:

(2.1.25)
Mărimea se mai numeşte densitatea de volum a puterii transformate
ireversibil în căldură prin efect Joule – Lenz, în conductor.
Dacă conductorul este neomogen (conţine surse de energie electrică, de
tipul acumulatorului electric), din legea conducţiei electrice se
determină

Înlocuind pe în relaţia lui se obţine:

(2.1.26)
În această relaţie:

este partea din puterea electromagnetică primită de conductor de la reţea, în

unitatea de timp, şi transformată ireversibil în căldură pe unitatea de volum a
conductorului ( independent de sensul curentului), iar mărimea:

este partea din puterea electromagnetică schimbată între sursa din latură (când
această sursă există) şi câmpul electromagnetic. În cazul în care >0, vectorii
şi sunt omoparaleli (au acelaşi sens) şi este cedată de sursă şi primită de
latură. În cazul în care <0, vectorii şi sunt antiparaleli şi este primită
de sursă şi cedată de latură (cazul încărcării unui acumulator de la reţea). În acest
caz, în rel. (2.1.26) termenul intră cu semnul plus.
Sub formă integrală, legea se obţine integrând relaţia (2.1.24) pe întregul
volum (V) al unui conductor. Se obţine expresia puterii totale, , cedate de
câmpul electromagnetic unei laturi sau unui segment omogen de circuit
(fig.2.1.4):

33
 Fig.2.1.4 Segment de conductor

(W) (2.1.27)

unde:
- reprezintă puterea totală cedată de reţea şi/sau de sursele interne
circuitului.
În cazul în care în latura de circuit receptoare există şi o sursă de t.e.m.,
ţinând cont de ecuaţia laturii: , relaţia (2.1.19) devine:

(2.1.28)
unde: corespunde transformării ireversibile a energiei
electromagnetice în căldură prin efect Joule-Lenz, la nivelul întregii laturi de
circuit;
corespunde transformării energiei chimice a sursei în energie electrică
(sursa cedează energie), la nivelul întregii laturi de circuit.
Dacă , acest caz corespunde transformării energiei electrice din
conductor în energie chimică (sursa preia energie de la circuit, adică se încarcă) şi
relaţia (2.1.28) devine .
Sensul puterii în latura de circuit (în conductorul aparţinând unei laturi de
circuit) este dat de relaţia de sensuri dintre ei şi i:
- dacă şi au acelaşi sens, atunci >0 şi sursa cedează energie
laturii de circuit (fig. 2.1.5);

Fig. 2.1.5 Latură cu sursă care cedează energie

34
 - dacă şi au sensuri opuse, atunci <0 şi sursa primeşte energie de la
latură/circuit; este cazul încărcării unui acumulator (fig.2.1.6):

Fig. 2.1.6. Latură cu sursă care preia energie

2.1.9 Legea electrolizei (Faraday)

Această lege de material (M.Faraday, 1834) exprimă relaţia dintre masa

unui element care se depune la unul din electrozii unei băi electrolitice (electrodul
negativ/catod) şi intensitatea curentului electric de conducţie care trece prin baie:
masa de substanţă care se depune, în timpul , la unul din electrozii unei băi
electrolitice este proporţională cu sarcina electrică totală care trece prin baie şi
echivalentul electrochimic al elementului supus electrolizei:

(2.1.29)

unde: este echivalentul chimic al substanţei depuse prin electroliză ( este

valenţa elementului);

este sarcina electrică corespunzătoare curentului ce străbate baia;

este o constantă universală, numită constanta lui Faraday.

Unităţile de măsură ale acestor mărimi sunt:
gram – pentru m; gram/mol – pentru A;
Coulomb/echiv.gram – pentru .
Constanta nu depinde de natura electrolitului, fiind o constantă universală (
=96.490 C/echiv.gram).
Electroliza se utilizează în tehnică pentru obţinerea unor metale de înaltă puritate
(Cu, Al), pentru acoperirea unor metale cu straturi metalice subţiri (nichelare,
cromare, argintare) sau pentru reproducerea electrolitică a formei unor obiecte
(galvanoplastie).

2.1.10 Legea conservării sarcinii electrice

Este o lege generală. Pentru corpuri izolatoare este dată de rel. (2.1.30).
Astfel, dacă se consideră o suprafaţă închisă a unui corp izolator ( dielectric)

35
electrizat, astfel încât aceasta să nu fie străbătută de curent electric de conducţie,
se constată, experimental, că sarcina totală localizată în interiorul
suprafeţei rămâne constantă:
. (2.1.30)
Dacă însă suprafaţa este străbătută şi de conductoare parcurse de curenţi
electrici de conducţie, sarcina electrică variază în timp, conform interpretării
fizice date acestor curenţi, expresia legii fiind dată de rel. (2.1.31).
Să considerăm, de exemplu, un condensator electric încărcat cu sarcina q,
ale cărui armături se leagă printr-un conductor metalic (fig.
2.1.7). In interiorul conductorului potenţialul nu mai poate
rămâne constant (armăturile au potenţiale diferite) şi
echilibrul electrostatic nu se mai menţine la închiderea
circuitului. În timpul regimului tranzitoriu de descărcare a
condensatorului, prin conductor va trece un curent electric,
care este egal cu viteza de scădere în timp a sarcinii de pe
armăturile condensatorului.

Fig. 2.1.7 Descărcarea unui condensator electric

Generalizând problema, se poate enunţa legea conducţiei electrice sub

formă integrală: intensitatea a curentului electric de conducţie care iese dintr-o
suprafaţa închisă , ataşată conductoarelor parcurse de curent, este egală, în
fiecare moment, cu viteza de scădere a sarcinii , localizate în interiorul
suprafeţei.
Relaţia de definiţie a legii este următoarea:
(2.1.31)
Convenţie: curentul este considerat pozitiv dacă iese din suprafaţa şi
negativ dacă intră, fiind asociat, prin convenţie, cu sensul pozitiv al normalei
la suprafaţa elementară
36
Relaţia de mai sus poate fi pusă şi sub forma:

(2.1.32)

Pentru forma locală a legii se aplică teorema Gauss – Ostrogradski membrului I al

relaţiei (2.1.32):

(2.1.33)

Ţinând seama de expresia din membrul drept al aceleiaşi relaţii, se obţine:

(2.1.34)
Relaţia (2.1.34) reprezintă forma locală a legii conservării sarcinii electrice pentru
circuite imobile.
Dacă mediul analizat este în mişcare ( ), în conductoare apare un curent
suplimentar - curentul de convecţie, astfel încât legea sub forma
integrală devine:
(2.1.35)

2.1.11 Legea inducţiei electromagnetice (Faraday)

Este o lege generală şi se bazează pe fenomenul de inducţie

electromagnetică (M. Faraday, 24 nov., 1831): variaţia în timp a fluxului
magnetic ce străbate orice suprafaţă deschisă care se sprijină pe conturul închis
produce o t.e.m. de contur , numită şi t.e.m. indusă/solenoidală, al cărei sens
se opune cauzei care a produs-o (regula lui Lenz, 1834). Se poate scrie,
ca urmare:
(2.1.36)
relaţie care exprimă forma integrală a legii inducţiei electromagnetice şi care se
enunţă astfel: tensiunea electromotoare de contur ( ), produsă prin inducţie
electromagnetică în lungul unei curbe închise ( ), este egală cu viteza de scădere
a fluxului magnetic ( ) prin orice suprafaţă deschisă ( ) ce se sprijină pe curba

37
( ) (fig.2.1.8). În fig.2.1.8 variaţia fluxului magnetic este scăzătoare, conform
semnului minus din formula (2.1.36).
Punând cei doi membri ai relaţiei (2.1.36) se pun sub forma:

respectiv:

relaţia de mai înainte se mai poate scrie:

(2.1.37)

În expresia legii inducţiei electromagnetice fluxul este un flux total.

Dacă acest flux este produs de o bobină cu N spire, relaţia (2.1.36) devine:
(2.1.38)

unde reprezintă fluxul fascicular, adică fluxul produs de o singură spiră a

bobinei.

Fig. 2.1.8 Producerea tensiunii electromotoare induse

Cum, în general, un câmp electric este de forma: , unde :

Ec - câmpul coulombian, Ei - câmpul imprimat, Es - câmpul solenoidal/indus, iar
şi sunt nule în acest caz, rezultă că în expresia (2.1.37) câmpul
reprezintă numai câmp indus sau solenoidal ( ).

38
În cazul mai general, în care domeniul cuprins de este în mişcare cu viteza ,
membrul drept al relaţiei (2.1.37.) se descompune, pe baza noţiunii de derivată de
flux, în doi termeni, şi , unde:
(2.1.39)
şi poartă numele de t.e.m. de transformare indusă, produsă prin variaţia în timp a
fluxului magnetic prin spiră, iar:
(2.1.40)
şi poartă numele de t.e.m. de mişcare (de rotaţie sau translaţie), aceasta din urmă
apărând în cazul inducţiei variabilă sau constantă în timp şi a circuitului ( ) în
mişcare cu viteza .
În concluzie, t.e.m. apare în cazul inducţiei variabilă în timp şi a circuitului
( ) imobil, iar t.e.m. apare în cazul inducţiei variabilă sau constantă în timp
şi a circuitului ( ) mobil; prima fiind specifică funcţionării transformatoarelor
electrice, iar cea de-a doua – maşinilor electrice rotative, unde conturul ,
materializat de spirele bobinelor, taie în mişcare liniile câmpului magnetic
inductor.

 Deducerea analitică a t.e.m. de mişcare ( )

Se consideră un element al circuitului ( ) în mişcare de translaţie cu
viteza (fig. 2.1.9).

Fig. 2.1.9 Elementul al circuitului ( ) în mişcare de translaţie

Într-un interval dt, acest element se deplasează pe distanţa descriind

suprafaţa elementară . Calculând fluxul elementar prin această
suprafaţă, respectiv: , se obţine t.e.m. sub forma:

De unde, integrând pe întregul circuit ( ), se obţine relaţia:

39
 (2.1.41)
Ţinând seama de expresiile lui, legea inducţiei
şi
electromagnetice se mai poate scrie sub forma integrală
dezvoltată:
(2.1.42)
sau:
(2.1.43)

Forma locală a legii pentru medii imobile are forma:

(2.1.44)
şi reprezintă cea de a doua ecuaţie a lui Maxwell. Legea inducţiei
electromagnetice evidenţiază o primă legătură între câmpul electric şi cel
magnetic: variaţia în timp a câmpului magnetic produce câmp electric
solenoidal (cu linii de câmp închise, spre deosebire de câmpul electric produs de
sarcinile electrce libere care este format din linii electrice deschise). Legea este
generală, deoarece nu depinde de material; astfel, dacă curba este materializată
de o spiră închisă, prin ea va circula un curent electric indus, corespunzător legii
conducţiei ; dacă spira este deschisă, la bornele ei se va putea măsura o
tensiune electrică. Mai mult, liniile de câmp electric – închise, în acest caz - apar
şi în aer, în absenţa unui mediu conductor.

2.1.12 Legea circuitului magnetic (Ampere-Maxwell, 1820, 1863-1865)

Este o lege generală, elaborată de Maxwell prin generalizarea teoremei lui

Ampere, care, sub forma integrală, se enunţă astfel: tensiunea magnetomotoare
de-a lungul unui traseu închis, definit de o curbă , care trece prin porţiuni
de circuit magnetic şi prin dielectric, este dată/produsă de suma dintre solenaţia
curenţilor electrici de conducţie, , prin orice suprafaţă care se sprijină pe
curba , şi viteza de creştere a fluxului electric prin acea suprafaţă (fig. 2.1.10):

(2.1.45)

40
Ţinând seama că ; ; iar , relaţia

(2.1.45) devine:
(2.1.46)

Fig. 2.1.10 Producerea tensiunii magnetomotoare

Mai general, dacă mediul cuprins de este în mişcare, cu ajutorul

noţiunii de derivată de flux se demonstrează că membrul drept al relaţiei de mai
sus conţine, pe lângă solenaţie (curentul de conducţie total), alţi trei termeni şi
anume , , . Astfel:

(2.1.4.)

şi reprezintă curentul de deplasare, care apare în dielectrici în cazul inducţiei

electrice variabile în timp, curba şi fiind imobile (cu s-a notat
densitatea curentului de deplasare);
(2.1.48)
şi reprezintă curentul de convecţie, care apare în cazul deplasării cu viteza a
unui corp metalic încărcat cu sarcină electrică, având repartiţia volumetrică ;

(2.1.49)
şi reprezintă curentul Roentgen teoretic, care apare în cazul corpurilor izolatoare
polarizate electric, aflate în mişcare. Ca urmare, expresia integrală
dezvoltată a legii se mai poate scrie sub forma:
(2.1.50)
41
 ,

respectiv:

Punând:
(2.1.51)
se obţine, în final:
, (2.1.52)
unde poartă numele de curent hertzian.
Observaţie
Introdus, ca noţiune teoretică, de Maxwell, curentul de deplasare explică
continuitatea curentului electric variabil în timp prin condensatoarele electrice
din circuite - de exemplu - de curent alternativ sinusoidal (fig. 2.1.11); de
asemenea, contribuie la explicarea producerii şi propagării undelor
electromagnetice în spaţiul liber.

Fig. 2.1.11 Curentul de conducţie şi cel de deplasare

În conductoare ( ) este important numai curentul de conducţie, ,

curentul de deplasare fiind nul, iar în dielectricul condensatoarelor (mediu
izolator) este important curentul de deplasare, , curentul de conducţie fiind nul;
evident, ei au aceeaşi valoare. Ca urmare, pentru suprafaţa legea circuitului
magnetic va conţine în membrul drept numai termenul :
;
unde N este numărul de conductoare cuprins în , iar i – curentul total prin
acestea; pentru suprafaţa , legea circuitului magnetic va conţine în membrul
drept numai termenul :
42
 ( şi sunt nuli în medii imobile).
Forma locală a legii: se obţine din forma integrală (2.1.46) aplicând
teorema lui Stokes primului membru:
(2.1.53)
Această relaţie reprezintă prima ecuaţie a lui Maxwell şi pune în
evidenţă, şi la nivel local, faptul că liniile (închise/rotaţionale/solenoidale) de
câmp magnetic sunt produse în jurul conductoarelor parcurse de curent electric
staţionar/variabil în timp (având densitatea J) , precum şi în jurul condensatoarelor
parcurse de curent variabil în timp (având densitatea JD).
Legea circuitului magnetic evidenţiază o altă dependenţă dintre câmpul
magnetic şi cel electric: variaţia în timp a unui câmp electric produce un câmp
magnetic.
Legea inducţiei electromagnetice şi legea circuitului magnetic sunt două
legi fundamentale ale fenomenelor electromagnetice, care pun în evidenţă
intercondiţionările dintre câmpul electric variabil în timp şi câmpul magnetic
variabil în timp şi au un rol esenţial în explicarea producerii şi propagării la
distanţă a undelor electromagnetice.

2.2 Principalele teoreme ale fenomenelor electromagnetice

2.2.1 Teoreme specifice regimului electrostatic

 Teorema lui Coulomb

Această teoremă (Ch.Aug.Coulomb, 1875) arată că forţa de interacţiune

dintre două mici corpuri de probă încărcate cu sarcinile , respectiv , imobile,
aflate în vid la distanţa R una faţă de cealaltă, este dată de relaţia:
(2.2.1)

unde este, aşa după cum s-a mai arătat, permitivitatea electrică
a vidului.
Experienţa arată că corpurile încărcate cu sarcini de acelaşi semn se
resping, iar cele încărcate cu sarcini de semne contrare se atrag. Dacă se notează
cu , respectiv versorii distanţelor orientate de la corpul 1 la 2, respectiv de
la 2 la 1, reprezentările vectoriale ale forţei de interacţiune dintre corpuri, numită
şi forţa lui Coulomb, arată ca în fig. 2.2.1.
Scriind pe , relaţia (2.2.1) poate fi pusă şi sub forma:

43
 (2.2.2)

În modul, forţa devine:

(2.2.3)

F 21 q1  0 R q2  0 F 12
u12 u 21
q1  0 F 12 R F 21 q2  0
u 12 u 21
F 21 q1  0 q2  0 F 12
R
u 12 u 21
q1  0 F 12 R F 21 q2  0

u 12 u 21
Fig. 2.2.1 Forţa lui Coulomb

 Teorema lui Gauss

Teorema lui Gauss reprezintă un caz particular al legii fluxului electric şi se

exprimă sub forma:
(2.2.4)
Enunţ: Fluxul intensităţii câmpului electric printr-o suprafaţă închisă , în
vid, este egal cu raportul dintre sarcina electrică din interiorul suprafeţei şi
permitivitatea vidului, . Pentru obţinerea relaţiei (2.2.4) se pleacă de la relaţia:
, valabilă în vid, astfel încât legea fluxului electric devine:
(2.2.4.')
de unde rezultă relaţia (2.2.4).

 Teorema potenţialului electrostatic ( şi electric, pentru regim

staţionar)

44
 Enunţ: În regim electrostatic circulaţia vectorului câmp electric de-a
lungul oricărei curbe închise , dusă prin vid, este nulă:
(2.2.5.a)

Relaţia (2.2.5.a) reprezintă forma integrală a legii. Forma locală este dată de
relaţia:

(2.2.5.b)
Teorema reprezintă un caz particular al legii inducţiei electromagnetice.
Consecinţele teoremei potenţialului electrostatic sunt următoarele:
a. În regim (câmp) electrostatic tensiunea electrică dintre două puncte nu
depinde de drum.
Demonstraţie:
Fie două puncte, M şi N, într-un câmp electrostatic oarecare, în vid, şi
două drumuri oarecare între aceste puncte (fig. 2.2.2).

Fig. 2.2.2 Consecinţa a

Se vede că cele două drumuri (C1 şi C2) constituie împreună drumul închis :

Relaţia (2.2.5.a.) se mai poate scrie sub forma:

de unde:

b. Tensiunea electrică dintre două puncte aflate în câmp electrostatic este

egală cu diferenţa potenţialelor celor două puncte.

45
Deoarece , înseamnă că mărimea infinitezimală este o
diferenţială totală. Ca urmare se poate introduce o mărime scalară V, numită
potenţial electric, astfel încât se poate scrie: .
Semnul minus este introdus prin convenţie şi are semnificaţia fizică
următoare: deplasarea unei sarcini unitare în lungul unei linii de câmp, în sens
opus acesteia, de pe pământ (în general de la mare distanţă) spre sarcina sau
distribuţia de sarcini care produce câmpul, presupune învingerea forţei câmpului (
). Integrând pe pe un drum oarecare între cele două puncte din câmp, se
obţine o nouă mărime de stare şi anume tensiunea electrică:

(2.2.6)

sau:

Deşi este o mărime

scalară, se dă acesteia un sens
pozitiv, prin convenţie, orientat de la primul indice către cel
de-al doilea (fig. 2.2.3).

Fig. 2.2.3 Consecinţa b

Dacă se consideră că punctul , unde este situat la distanţă

mare ( ) de punctul N (de regulă - pe pământ), atunci se poate aprecia că
punctul N devine practic acelaşi cu M în raport cu această distanţă ( ) şi, în
aceste condiţii, se poate scrie:

46
Punând şi se obţine, în final:

sau:
(2.2.7)

Relaţia (2.2.7) constituie relaţia de definiţie a potenţialului electrostatic (

este potenţialul de referinţă, în mod obişnuit acesta fiind potenţialul
pământului: ). Teorema este valabilă în regim electrostatic şi regim
electrocinetic staţionar şi cvasistaţionar.
Observaţie
Relaţiile legate de cele două consecinţe a şi b sunt valabile atât în vid, cât
şi în aer, după cum arată experienţa.
 Teorema conservării componentelor normale ale inducţiei
electrice
Enunţ: La trecerea printr-o suprafaţă de discontinuitate, Sd, care separă
două medii imobile, neîncărcată cu sarcină electrică ( ), componentele
normale
ale inducţiei electrice se conservă (trec în mod continuu
dintr-un mediu în altul):
(2.2.8)
Demonstraţie
Se consideră o suprafaţă închisă , de forma unui paralelipiped, având
aria bazei şi grosimea foarte mică ( ), care înconjoară un punct oarecare
M aflat pe suprafaţa Sd. Se face o secţiune prin suprafaţa cu un plan care
conţine vectorii şi punctul (fig. 2.2.4).

Fig. 2.2.4 Conservarea componentelor normale ale lui

47
Normala , orientată dinspre mediul 1 spre mediul 2 se consideră pozitivă, iar
normala se consideră negativă ( ). Ca urmare şi
.
Aplicând legea fluxului electric suprafeţei închise şi ţinând seama că fluxul prin
suprafeţele laterale este practic nul, se obţine:
;
;
.
De unde rezultă: .
 Teorema conservării componentelor tangenţiale ale intensităţii
câmpului electric
Enunţ: La trecerea printr-o suprafaţă de discontinuitate, Sd, care separă
medii imobile, componentele tangenţiale ale intensităţii
câmpului electric se conservă (trec continuu dintr-un mediu
în celălalt) (fig. 2.2.5):
(2.2.9)
Se consideră o curbă închisă de formă dreptunghiulară, cu dimensiunea laterală
, care include punctul M, aflată în acelaşi plan cu vectorii câmpului electric
şi . Aplicând teorema potenţialului electric pe curba , se poate scrie:
;

de unde rezultă relaţia : (2.2.9.) .

Fig. 2.2.5 Conservarea componentelor tangenţiale ale lui

 Teorema refracţiei liniilor de câmp electric

Enunţ: La trecerea printr-o suprafaţă de discontinuitate, Sd, dintr-un mediu
cu permitivitate într-un mediu cu permitivitate , raportul dintre tangentele
unghiurilor de incidenţă şi de refracţie este egal cu raportul permitivităţilor
celor două medii:
48
 (2.2.10)
Demonstraţie. Din teoremele anterioare se observă că:

;
(2.2.11)
;
Pe de altă parte, conform legii polarizaţiei temporare – forma
tehnică, se pot scrie relaţiile:
; (2.2.12)
deoarece mediile (1) şi (2) sunt omogene şi izotrope; rezultă relaţia (2.2.10).

 Teorema energiei în câmpul electrostatic

Enunţ: energia înmagazinată în câmpul electrostatic al unui sistem de n
conductoare, încărcate cu sarcinile şi având potenţialele
, este dată de semi-suma produselor dintre sarcini şi potenţiale,
luate pentru fiecare conductor în parte.
Expresia formală a teoremei este:
(2.2.13)

De exemplu, energia înmagazinată în câmpul electric al unui condensator

electric, având armăturile încărcate cu sarcinile , şi potenţialele
şi este:

(2.2.14)

Dacă se ţine seama de teorema capacităţii electrice, , rezultă:

(2.2.15)
unde reprezintă tensiunea electrică la bornele condensatorului.
Expresia (2.2.13) reprezintă forma integrală a teoremei energiei.
Sub forma locală, aceasta se poate scrie:

(2.2.16)

49
unde cu s-a notat densitatea de volum a energiei înmagazinată în câmpul
electrostatic al sistemului de conductoare.
Pornind de la această densitate, energia câmpului electric mai
poate fi scrisă sub forma:
. (2.2.17)

2.2.2 Teoreme specifice regimului electrocinetic staţionar şi cvasistaţionar

 Teorema potenţialului electric staţionar
Enunţ: În regim electrocinetic staţionar (regimul de curent continuu) şi
cvasistaţionar (în practică – regimul de curent alternativ sinusoidal) circulaţia
intensităţii câmpului electric este nulă de-a lungul oricărui contur închis ( ),
oricum ar fi trasat acesta (prin conductoare sau, în parte prin conductoare şi în
parte prin dielectrici):
(2.2.18)
Rezultă că, în regim electrocinetic staţionar, ca şi în cazul regimului
electrostatic, circulaţia vectorului nu depinde de curba de integrare şi, deci, că
produsul este o diferenţială totală. Ca urmare, se poate defini, ca şi în cazul
regimului electrostatic, o funcţie scalară numită potenţial electric, respectiv o
diferenţă de potenţial, care poartă numele de tensiune electrică.

; (2.2.19)

În figura (2.2.6) este prezentat un conductor în regim electrostatic (a) şi în

regim electrocinetic (b).
În regim electrostatic potenţialul este constant în lungul conductorului, pe
când în regim electrocinetic potenţialul variază de la un punct la altul al
conductorului parcurs de curent.
Câmpul electric este nul în interiorul conductorului aflat în regim
electrostatic, dar este diferit de zero în interiorul conductorului parcurs de curent
continuu, conform legii conducţiei electrice ( ). La suprafaţa
conductorului parcurs de curent electric, liniile de câmp electric sunt înclinate,
această direcţie fiind rezultatul sumării vectoriale dintre câmpul , normal pe
suprafaţa conductorului (produs de distribuţia de sarcină electrică liberă de pe
suprafaţă) şi , tangent la suprafaţa conductorului (egal cu câmpul din interior,
, conform teoremei conservării componentelor tangenţiale la suprafaţa de
separaţie dintre două medii diferite).

50
 Fig. 2.2.6.a Conductor în regim Fig. 2.2.6.b Conductor în regim
electrostatic electrocinetic
Înclinările suprafeţelor echipotenţiale (Vi=ct , unde i=1,2,...n) sunt diferite
în cele două regimuri, aşa cum se observă în figură (liniile de potenţial constant
sunt perpendiculare pe vectorii câmp-electric).
 Teorema continuităţii liniilor de curent electric
Enunţ:
În regim electrocinetic staţionar liniile de curent (numite şi liniile
câmpului vectorial al densităţii de curent) se conservă în cazul unui tub de curent,
adică liniile care intră în tub sunt egale cu cele care ies din tub.
Sub altă formă teorema se enunţă astfel: intensitatea curentului electric
care trece printr-o suprafaţă închisă ( ) este nulă, respectiv curentul care iese din
suprafaţă este egal cu cel care intră; liniile de curent nu au început şi nici sfârşit,
ele circulând numai pe contururi închise (fig. 2.2.7). Se poate scrie:
(2.2.20)
sau :
. (2.2.21)
Aici suprafaţa s-a luat strâns în jurul segmentului de conductor analizat.

Fig.2.2.7 Continuitatea liniilor de curent electric de conducţie

Teorema este o consecinţă a legii conservării sarcinii electrice, cu specificarea
faptului că în regim staţionar i=ct., respectiv:

51
Demonstraţie:
Se observă din figură că :
,
unde :
.
Cum (datorită sensului normalei la suprafaţa ), iar:

şi:
,
( şi fiind perpendiculari), rezultă, ţinând cont de sensurile normalelor la
suprafeţele S1 şi S2, că: , respectiv .

2.2.3 Teoreme specifice regimului staţionar (şi cvasistaţionar) al

câmpului magnetic
 Teorema lui Ampere
Enunţ: Tensiunea magnetomotoare în lungul oricărui contur închis ,
, în regim staţionar este egală cu solenaţia a curentului total de conducţie
prin orice suprafaţă , care se sprijină pe curba :
(2.2.22)
unde:
(2.2.23)
Teorema este o consecinţă a legii circuitului magnetic pentru regimul
staţionar, regim în care curentul de deplasare în dielectric este nul ( ),
şi serveşte la calculul circuitelor magnetice ale maşinilor şi aparatelor electrice
care funcţionează în acest regim (relee, electromagneţi, maşini electrice de c.c.).

52
 CAPITOLUL 3
REGIMUL ELECTROSTATIC

3.1 Definire, caracterizare, legi şi teoreme specifice

Regimul electrostatic este regimul stărilor electrice invariabile în timp,

neînsoţite de curenţi electrici de conducţie şi de transformări energetice în
conductoare, fiind produs de sarcini electrice individuale sau de distribuţii de
sarcini electrice adevărate sau de polarizaţie (cazul practic).
Caracteristice acestui regim sunt stările de electrizare (şi cele de
polarizare electrică- o altă formă de electrizare) ale corpurilor şi existenţa
câmpului electrostatic.
Se numeşte stare de electrizare sau stare de încărcare electrică a unui
corp acea stare complet caracterizată de sarcina electrică adevărată liberă, q, în
general multiplu al sarcinii elementare ,care este sarcina electronului. +)
Se numeşte stare de polarizare a unui corp (exclusiv izolator) acea stare
determinată de existenţa sarcinilor electrice legate (dipoli) şi caracterizate
complet prin momentul electric .
Se numeşte câmp electrostatic câmpul produs de un corp (sau de un sistem
de corpuri) aflat(e) în stare de repaus şi încărcat(e) cu sarcini electrice adevărate
sau de polarizaţie.
Din punct de vedere al acţiunilor ponderomotoare (cupluri şi forţe)
exercitate asupra unui mic corp de probă din material izolator (dielectric), câmpul
electrostatic poate fi:
a. câmp electrostatic omogen, în care intensitatea acestuia, , nu depinde
de poziţia ( ) a punctului în câmp, şi care acţionează asupra corpului de probă

+3)
Sarcina electronului este considerată ca sarcină elementară (de referinţă) şi are valoarea:

53
numai prin forţe - cazul corpurilor electrizate - , sau numai prin cupluri - cazul
corpurilor polarizate;
b. câmp electrostatic neomogen, care acţionează asupra corpului de probă
atât prin forţe, cât şi prin cupluri.
Aşa cum s-a arătat, în cazul unui câmp electrostatic omogen, vectorul
câmp electric nu depinde de distanţa , fiind considerat constant în toate
punctele din câmp, pe când în cazul unui câmp electrostatic neomogen, acesta
depinde de ( ); practic un câmp electric se poate considera omogen
doar între armăturile foarte apropiate ale unui condensator electric.

 Evidenţierea stării de electrizare

Aceasta se poate pune în evidenţă introducând într-un câmp electric
omogen un mic corp de probă electrizat, de exemplu, prin frecare sau prin contact.
Experienţa arată că asupra corpului se exercită o forţă electrică
independentă de poziţia corpului ( ) şi orientarea acestuia, având direcţia
vectorului câmp electric şi fiind proporţională cu el:
. (3.1.1)
În această relaţie factorul de proporţionalitate q nu depinde de şi nici de
, aceasta definind starea de încărcare electrică adevărată (starea de
electrizare) a corpului de probă; q reprezintă sarcina electrică (adevărată) a
corpului de probă şi este, prin convenţie, pozitivă sau negativă:

după cum şi sunt omoparalele sau antiparalele.

Noţiunea de stare de încărcare electrică adevărată doreşte să evidenţieze
faptul că mai există, în afară de aceasta, o altă stare de electrizare, şi anume
electrizarea prin polarizare ( a se vedea capitolul referitor la polarizare).
Starea de electrizare se poate obţine prin: frecare, contact, iradiere,
introducerea corpului izolator într-un câmp electric.
În afara mărimii (primitive) q, sarcina electrică poate fi exprimată şi cu
ajutorul densităţilor de sarcină lineică, superficială, volumetrică, , –
care sunt mărimi derivate. Câştigarea stării de electrizare poartă numele de
încărcare electostatică, iar pierderea acesteia – descărcare electrostatică.Cu cât
suprafaţa unui corp este mai mare, cu atât poate acumula mai multă sarcină
electrică.
Din punct de vedere al modului de descărcare electrică se deosebesc:

54
 a) conductori şi semiconductori electrici: metale, cărbune, soluţii de
săruri organice, baze, acizi, apa etc. – cu descărcare practic instantanee (relaxare
electrostatică rapidă);
b) izolatori electrici (dielectrici): mătase, mică, marmură, porţelan,
cauciuc, răşini sintetice, mase plastice, textolit, pertinax, aer uscat, uleiuri
minerale, lemn, sticlă, vid etc. - cu descărcare practic foarte lentă în timp , dacă se
află într-un mediu izolator (relaxare în timp îndelungat).
Astfel, conductoarele descarcă prin contact corpurile electrizate, pe când
izolanţii nu-şi schimbă practic starea electrică în contact cu corpurile de
electrizate.
Pentru descărcarea unui corp electrizat, acesta se va pune în contact cu un
conductor sau cu pământul.
 Conservarea sarcinii electrice
Sarcina totală a unui sistem de corpuri izolat electric este constantă:

(3.1.2)
Această relaţie este o consecinţă, pentru corpuri izolate electric, a legii
conservării sarcinii electrice (care devine în acest caz: ).
Conservarea sarcinii electrice poate fi evidenţiată experimental în două
situaţii:
a) dacă două corpuri electrizate cu sarcini electrice adevărate în cantităţi
diferite vin în contact, se produce un transfer de sarcini între ele, astfel încât
sarcina totală rămâne constantă;
b) dacă se freacă două corpuri, dintre care unul se încarcă cu sarcină
pozitivă iar celălalt – negativă, valoarea absolută a sarcinii totale rămâne
constantă (frecarea nu aduce sarcini noi).
La frecarea a două corpuri izolatoare unul de celălalt, cel cu constanta
dielectrică mai mare se încarcă pozitiv, iar celălalt negativ (regula lui Cohen).
Densitatea sarcinii electrice superficiale din frecare este dată de relaţia lui Beach:
(C/m2).
 Interpretarea fizică a stării de electrizare
La nivel macroscopic, starea de încărcare electrică se defineşte ca un exces
sau un deficit de purtători de sarcină electrică liberă, cum sunt:
- electronii, în cazul metalelor;
- electronii şi golurile, în cazul dielectricilor.
Încărcarea sau descărcarea electrică a corpurilor este urmarea unui schimb de
purtători de sarcini electrice libere între acestea, sau între ele şi mediu.
 Unităţi de măsură. Raţionalizarea
Unitatea de măsură a sarcinii electrice este Coulombul(C). Un coulomb
este sarcina unui mic corp conductor care exercită o forţă de 9.109N asupra unui

55
alt corp conductor, încărcat cu aceeaşi cantitate de sarcină, situat în vid, la distanţa
de 1m, departe de alte corpuri (influenţe electrice).
Sistemul de unităţi de măsură utilizat este sistemul MKSA raţionalizat,
respectiv sistemul internaţional SI.
Raţionalizarea a condus la dispariţia factorului (sau ) din legile
generale şi, ca urmare, la simplificarea acestora, cu preţul apariţiei acestui factor
în alte relaţii mai puţin generale (de exemplu în teorema lui Coulomb).
În sistemul internaţional SI se aleg:
- sistemul MKS ca sistem mecanic de bază;
- constanta k= 1;
- amperul (A) ca unitate independentă,
aceasta din urmă corespunzând la alegerea lui drept constamtă universală. Ca
urmare, permitivitatea dielectrică a vidului, , va fi considerată ca o mărime
derivată în cadrul acestui sistem.
Exemplu – Definirea unităţii de sarcină electrică (Coulomb-ul) cu ajutorul
teoremei lui Coulomb:
; k=1;

; ; rezultă: q=1 Coulomb.

 Legi şi teoreme specifice

Principalele legi şi teoreme utilizate la studiul regimului electrostatic sunt:
- legea fluxului electric;
- legea polarizaţiei electrice temporare;
- legea legăturii dintre , şi ;
- legea conservării sarcinii electrice;
- legea echilibrului electrostatic (caz particular pentru regimul electrostatic
al legii conducţiei electrice);
- teorema lui Coulomb;
- teorema potenţialului electrostatic;
- teorema conservării componentelor tangenţiale şi respectiv normale ale
câmpului electric şi ale inducţiei electrice;
- teorema refracţiei liniilor de câmp electric la suprafaţa de separaţie a
două medii;
- teorema energiei în câmpul electrostatic.

3.2 Câmpul electrostatic şi potenţialul electrostatic coulombian

Un câmp electrostatic coulombian (câmp electric – în sens mai larg) este

acel câmp care este asociat unei repartiţii de sarcină electrică, invariabilă în timp,
ce se poate calcula cu ajutorul teoremei lui Coulomb.
56
  Câmpul electrostatic produs de un corp punctual (un mic corp de
probă) în vid
Fie un mic corp de probă punctiform (simulat printr-un mic corp izolator,
învelit într-o folie metalică subţire) încărcat cu sarcina electrică q.
Dacă în apropierea acestui corp se aduce un mic corp de probă identic,
încărcat cu aceeaşi cantitate de sarcină şi de acelaşi semn, între cele două corpuri
apar forţe de interacţiune prin câmpul electric produs de acestea, care pot fi
exprimate cu ajutorul formulei/teoremei lui Coulomb (prezentată în cap.2.) :

Pe de altă parte, se poate observa că primul corp acţionează asupra celui de

al doilea, situat în câmpul său, cu o forţă dată de relaţia cunoscută:
(3.2.1)
Din cele două relaţii rezultă, prin egalarea forţelor, expresia intensităţii
câmpului electric produs de un mic corp de probă încărcat cu sarcina q , într-un
punct F, situat la distanţa R de acesta, sub forma:
(3.2.2)

Dacă se scrie , unde versorul , relaţia (3.2.1) se mai poate pune sub
forma:
(3.2.2.1)
Pentru q>0 sensul câmpului este îndreptat, prin convenţie, dinspre corp spre
exterior (fig. 3.2.1.a).
Pentru q<0 sensul câmpului este îndreptat, prin convenţie, dinspre exterior
spre corpul de probă (fig. 3.2.1.b).

Fig. 3.2.1.a Sensul lui la q>0 Fig. 3.2.1.b Sensul lui la q<0

57
 Se observă că în cazul corpului punctiform distribuţia lui este radială,
câmpul electric având aceleaşi valori în toate direcţiile, în condiţiile mediului
înconjurător omogen şi izotrop.
Cum şi sunt coliniare, pentru o direcţie intensitatea câmpului
electric devine o mărime scalară:
(3.2.3)
Originea sistemului de coordonate carteziene care conţine corpurile
analizate poate să nu fie în punctul în care se află micul corp de probă încărcat cu
sarcina q (fig. 3.2.2).

Fig. 3.2.2 Corp de probă încărcat cu sarcina q

Într-un punct oarecare , câmpul electric se va calcula pornind de

la componentele sale (Ex, Ey, Ez), ţinând cont de faptul că:
; şi , respectiv:

Se obţin componentele:

(3.2.4)

În modul, intensitatea câmpului electric este dată de expresia:

(3.2.5)

Notă
58
 La nivel microscopic, interacţiile electrice se realizează prin intermediul
fotonilor, care apar, ca particule de radiaţie, în jurul sarcinilor electrice şi care
reprezintă esenţa câmpului electric. Aceşti fotoni nu pot fi detectaţi, fiind numiţi
fotoni virtuali. Existenţa lor a fost prevăzută, încă din anul 1930, de Enrico
Fermi, fiind puşi în evidenţă în diagramele Feynman.
De studiul fenomenelor de interacţiune a particulelor în câmpul
electromagnetic se ocupă Electrodinamica Cuantică (QED).
Constanta care măsoară intensitatea de cuplaj a doi electroni sau a doi
protoni, respectiv energia lor electrostatică, aceştia fiind situaţi la o distanţă
egală cu raza Bohr ( m) unul de celălalt, se numeşte ''constanta de cuplaj
electromagnetic'', , unde .

 Teorema lui Gauss

Teorema lui Gauss reprezintă un caz particular al legii fluxului
electric şi are formula:
(3.2.5.1)
Această formulă reprezintă expresia fluxului câmpului electric printr-o
suprafaţă închisă , în vid, flux produs de o distribuţie de sarcină electrică, q,
aflată în interiorul suprafeţei. Teorema este un caz particular al legii fluxului
electric şi se utilizează, în mod obişnuit, la calculul intensităţii câmpului electric al
corpurilor cu simetrie geometrică (plană, cilindrică, sferică).

 Câmpul electric produs de o sferă metalică încărcată cu distribuţia

superficială de sarcină .
Se consideră o sferă metalică de rază R şi suprafaţa S, încărcată cu
distribuţia superficială de sarcină (fig.3.2.3).

Fig. 3.2.3 Sferă metalică încărcată electrostatic

59
 Se pune problema determinării intensităţii câmpului electric în punctele P1
şi P2, aflate la distanţele R1, respectiv R2 de centrul sferei, unde aceste distanţe au
acelaşi ordin de mărime cu raza sferei.
Din motive de simetrie, liniile de câmp sunt radiale. La calculul intensităţii
câmpului electric pentru corpuri cu simetrie sferică, cilindrică sau plană se poate
utiliza teorema lui Gauss – un caz particular al legii fluxului electric:
(3.2.6)
Aceasta reprezintă expresia fluxului câmpului electric printr-o suprafaţă
închisă , ce conţine o distribuţie superficială de sarcină având densitatea .
În cazul de faţă şi sunt omoparalele, suprafaţa fiind o suprafaţă
sferică, concentrică cu sfera dată şi aflată la o distanţă oarecare de centrul 0.
Ca urmare, se poate scrie:
(3.2.7)

Pe de altă parte, aplicând teorema lui Gauss rezultă:

(3.2.8)
unde A reprezintă aria suprafeţei sferei de rază r, încărcată cu distribuţia de
sarcină .
Din egalitatea celor două relaţii se obţine expresia intensităţii câmpului electric
, la o distanţă oarecare de sfera dată:

; (3.2.9)
Particularizând acum relaţia pentru două puncte, unul în exterior şi unul în
interior, se obţine:

(P1) , sau:
(3.2.10)
(P2): .
În figura (3.2.4) se prezintă grafic variaţia cu distanţa r a câmpului .

60
 Fig. 3.2.4 Variaţia cu distanţa r a câmpului

S-a ales ca origine pentru reprezentarea grafică un punct pe suprafaţa sferei S.

Pe suprafaţa sferei câmpul electric are valoarea constantă:
(3.2.11)

Se observă că valoarea câmpului electric în interiorul unei sfere metalice

(în general în interiorul unei suprafeţe metalice închise), este egală cu zero
(indiferent dacă sfera este plină sau goală).

 Inducţia electrostatică
Dacă un baston de sticlă încărcat (prin frecare de o pânză de mătase) cu
sarcină electrică (pozitivă) este apropiat cu un capăt de un baston de metal izolat
(de alte corpuri metalice, sau de pământ), se constată o deplasare a electronilor
către un capăt al bastonului metalic, mişcarea acestora încetând apoi datorită forţei
electrice rezultante care se stabileşte între cele două corpuri.
Este exemplul unui fenomen tipic de inducţie prin câmp
electric (fig. 3.2.5).

Fig. 3.2.5 Inducţie prin câmp electrostatic

61
 Un astfel de fenomen se produce numai în cazul corpurilor conductoare
supuse câmpurilor electrice, pe suprafaţa acestor corpuri apăsând sarcini opuse
celor care produc câmp electric inductor.
La încetarea deplasării purtătorilor de sarcină electrică (electroni), se
restabileşte în conductor echilibrul electrostatic ( ).
Dacă bastonul se îndepărtează, conductorul revine la starea iniţială (neutră, din
punct de vedere electric).

 Distribuţia sarcinilor electrice depuse pe un conductor izolat

Când o sarcină electrică liberă este depusă pe un conductor izolat,
neîncărcat iniţial, într-un punct oarecare, această sarcină va produce un câmp
electric în interior, care va acţiona asupra purtătorilor de sarcină (electroni liberi),
producând deplasarea lor şi deci dând naştere unor curenţi interni. Acesti curenţi
redistribuie sarcina suplimentară depusă pe conductor, astfel încât câmpul intern
creat slăbeşte în intensitate într-un interval de timp practic neglijabil. Când
câmpul intern redevine zero, înseamnă că în interiorul conductorului curenţii au
încetat şi se revine la regimul electrostatic ( ).
Aşadar, sarcina electrică adusă din exterior pe un conductor aflat în regim
electrostatic se distribuie instantaneu pe toată suprafaţa acestuia, conductorul
revenind la condiţia de echilibru electrostatic.

 Superpoziţia câmpurilor coulombiene

Se constată experimental că asupra unui corp punctual (mic corp de probă
electrizat), care se găseşte simultan sub acţiunea mai multor corpuri punctuale,
încărcate cu sarcinile electrice , acţionează o forţă egală cu suma vectorială a
forţelor pe care le-ar exercita asupra corpului fiecare dintre corpurile punctuale
cu care interacţionează acesta, dacă ar acţiona singure asupra corpului de
probă (fig. 3.2.6).
(3.2.12)

62
 Fig. 3.2.6 Superpoziţia câmpurilor coulombiene

Acelaşi lucru se poate afirma şi despre câmpul electric rezultant, ,

produs de un ansamblu de n corpuri punctuale încărcate cu sarcină electrică, într-
un punct oarecare P (nu se ia în consideraţie contribuţia corpului de probă, aflat
chiar în punctul P).

Demonstraţie
Se ştie că forţele care se exercită de către fiecare corp punctual asupra
corpului de probă încărcat cu sarcina sunt de forma:
; ,
unde reprezintă câmpurile electrice produse în punctul P de fiecare corp
punctual , mediul considerat fiind vidul.
Ţinând seama de faptul că forţa rezultantă în punctul P se poate scrie sub
forma:
(3.2.13)

şi luând în consideraţie expresia (3.2.12) se obţine, înlocuind pe şi respectiv pe

, relaţia:
(3.2.14)

respectiv:
(3.2.15)

Vectorul intensitatea câmpului electric în vid, produs într-un punct P

oarecare de un ansamblu de sarcini punctiforme este suma vectorială a vectorilor
câmp electric produşi în punctul P de fiecare corp punctual în parte, ca şi cum
aceasta ar acţiona singur în sistem.
Ţinând seama de expresia intensităţii câmpului electric,
relaţia (3.2.15) se mai poate scrie:
(3.2.16)
S-ar putea spune că vectorul caracterizează un câmp electric (în vid sau într-un
mediu oarecare) în sens longitudinal, pe când vectorul îl caracterizează în sens
transversal.

 Câmpuri electrice în corpuri izolatoare (dielectrici)

63
 Studiul câmpului electrostatic în corpuri (izolatoare) se bazează pe
determinarea vectorilor şi respectiv în două fante înguste şi scurte,
practicate în aceste corpuri (fig. 3.3.7 a şi b).

Fig. 3.2.7.a Câmpul E Fig. 3.2.7.b Inducţia D

Astfel, intensitatea câmpului electric într-un punct din corp este egală
numeric cu vectorul câmp din vidul unui mic canal orientat în lungul
direcţiei polarizaţiei electrice , iar inducţia electrică într-un punct dintr-un
corp este o mărime de stare locală a câmpului electric, egală numeric cu produsul
dintre şi vectorul câmp din vidul unei mici fante, extrem de plate,
orientate transversal faţă de direcţia locală a polarizaţiei electrice .
În interiorul corpurilor metalice intensitatea câmpului electric este nulă.

 Potenţialul electrostatic
Aşa după cum s-a arătat la teorema potenţialului electrostatic (forma
integrală: ), câmpul electric coulombian este un câmp de vectori
căruia i se poate asocia o funcţie scalară de punct, V , prin relaţia:
(3.2.17)
produsul fiind, în acest caz, o diferenţială totală.
Funcţia poartă numele de potenţial (scalar) al câmpului electrostatic
sau potenţial electrostatic şi are forma: .
Relaţia (3.2.17) se mai poate scrie :
(3.2.17.1)
cu:
; ; (3.2.18)
deoarece:

64
iar:

Expresia:

reprezintă forma locală a teoremei potenţialului electrostatic, iar expresia:

este forma integrală a acesteia.

Alte moduri de scriere ale formei locale a teoremei, relaţia (3.2.17.1) sunt:
(3.2.19)
cu operatorul Nabla:
respectiv:
; (3.2.20)
Câmpul electric coulombian nu este rotaţional, respectiv are rotorul nul în orice
punct al domeniului analizat deoarece derivă dintr-un potenţial scalar, V.

 Expresia potenţialului electrostatic în câmp coulombian

Se porneşte de la relaţia (3.2.17.1) şi se integrează aceasta între două
puncte pe o curbă deschisă (C), în lungul unei linii de câmp electrostatic:

Fig.3.2.8 Circulaţia lui are loc în lungul unei linii de câmp (drumul P0P a fost
ales în lungul unei linii de câmp electric)

(3.2.21)

de unde:

65
 (3.2.21.1)

sau
(3.2.21.2)

În relaţia de mai înainte este potenţialul într-un punct oarecare P din câmp, iar
este potenţialul unui punct de referinţă Po, care se consideră, în mod obişnuit,
pe pământ, la distanţă mare de punctul P ( ). Cum potenţialul pământului
este, prin convenţie, nul, respectiv (în Electrotehnică, pământul se
consideră ca referinţă de potenţiale), expresia potenţialului electric coulombian
într-un punct oarecare P din câmpul electrostatic, în vid, devine:

(3.2.22)

Această relaţie arată că potenţialul (câmpului) electrostatic reprezintă energia

(potenţială) necesară învingerii forţei câmpului, E, în cursul deplasării unei sarcini
punctuale de la punctul P0 către punctul P, luându-se ca potenţial de referinţă
potenţialul pământului.
În cazul particular, al câmpului electric produs în vid de un corp
punctiform încărcat cu sarcina q, a cărui expresie, cum s-a mai arătat, este:

expresia potenţialului electrostatic devine:

(3.2.22.1)

Cum, la limită, , prin integrare rezultă:

(3.2.22.2)

respectiv:
(3.2.23)

Convenind alegerea potenţialului de referinţă (nul) la infinit, constanta

este nulă şi rezultă:

66
 , cu (3.2.24)

 Suprafeţe echipotenţiale
Se numesc suprafeţe echipotenţiale suprafeţele
caracterizate de ecuaţia:
V(x,y,z) = const. (3.2.25)
În raport cu liniile câmpului electric, suprafeţele echipotenţiale sunt
ortogonale.
Astfel, din relaţia , valabilă pentru orice curbă închisă
în câmpul electric, deci şi pentru curbele închise duse pe suprafeţele
echipotenţiale, scrisă sub forma:

rezultă ortogonalitatea vectorilor , conţinut de suprafaţa echipotenţială, şi grad

(fig. 3.2.9).

Fig. 3.2.9 Suprafeţe echipotenţiale

Liniile de câmp sunt, deci, normale la suprafeţele echipotenţiale.

Înaintând în sensul vectorului câmp , potenţialul scade.
Din relaţia se poate trage concluzia că vectorul este mai intens în
zone unde suprafeţele echipotenţiale sunt mai apropiate, adică este mai mic şi
invers.
 Calculul tensiunii electrice cu ajutorul potenţialului
Tensiunea electrică dintre două puncte şi aflate în câmp
electrostatic are expresia (fig. 3.2.10):
(3.2.26.1)

sau:
(3.2.26.2)
67
Rezultă că tensiunea electrică este egală cu diferenţa potenţialelor electrice din
cele două puncte, în ordinea indicilor.

Fig, 3.2.10 Tensiunea electrică dintre două puncte din câmp

 Potenţialul într-un punct al câmpului electrostatic dat de un

ansamblu de corpuri punctuale încărcate
În cazul unui ansamblu de corpuri punctuale încărcate cu sarcinile ,
utilizând principiul superpoziţiei se poate scrie:
(3.2.27)

unde sunt distanţele de la fiecare corp la punctul , potenţialul de referinţă

fiind potenţialul pământului ( ). În cazul unui corp cu distribuţie variată de
sarcină: volumetrică, superficială, lineică, dar şi sarcină electrică liberă,
potenţialul într-un punct exterior, aflat la faţă de corp este:

(3.2.28)

potenţialul de referinţă fiind de asemenea egal cu zero.

 Potenţialul şi câmpul electrostatic în interiorul conductoarelor
omogene
Din condiţia de echilibru electrostatic , cum este nul rezultă că
în interiorul conductoarelor omogene aflate în regim electrostatic (neparcurse de
curent de conducţie) câmpul electric (fig. 3.2.11).

68
 Fig. 3.2.11 Câmpul electric în interiorul conductoarelor omogene
Din relaţia rezultă că , adică toate punctele din interiorul
conductoarelor aflate în regim electrostatic au acelaşi potenţial ( ).
Sarcina electrică liberă din interiorul suprafeţei conductorului are rezultanta nulă,
existând o distribuţie de sarcină numai la suprafaţa conductorului (la interfaţa cu
aerul presiunea, temperatura, diferenţa de densitate variază de la un mediu la
altul).
Unitatea de măsură a potenţialului electrostatic în SI este
[V]=1V (Volt).
 Interpretarea fizică a noţiunii de potenţial
Conceptul potenţial a fost indus în fizică de Isac Newton pentru explicarea
atracţiei dintre corpurile cereşti, iar funcţia potenţial este introdusă în matematică
de Gauss, în 1840, relativ la suprafeţele echipotenţiale.
Interpretarea fizică a potenţialului electric: potenţialul electric într-un
punct oarecare P din câmpul electrostatic reprezintă lucrul mecanic efectuat
pentru a deplasa un corp punctiform de sarcină , între punctul
(situat la distanţă de domeniul de câmp analizat, de obicei - pe pământ) şi punctul
curent P din câmp, împotriva forţei câmpului, (vezi semnul minus):

(3.2.29)

Demonstraţie
Lucrul mecanic cheltuit pentru a efectua o astfel de deplasare
este dat de relaţia:
(3.2.30)

Lucrul mecanic este luat cu sensul minus, deoarece se consideră că acesta este
efectuat în sens opus forţei câmpului ( ), în care are loc experienţa. Din expresia

69
lucrului mecanic se vede că acesta exprimă chiar potenţialul electostatic în punctul
P:

 Condiţia de echilibru electrostatic

Starea de echilibru electrostatic este starea de anulare a mişcării ordonate a
electronilor liberi în conductoare neomogene (care conţin surse de t.e.m.) sau
accelerate, fiind caracterizată prin relaţia:
. (3.2.31)
Această relaţie reprezintă un caz particular al legii conducţiei electrice (
), valabilă în cazul în care densitatea de curent este nulă ( ).
Mărimea poartă numele de intensitatea câmpului electric imprimat şi apare în
conductoarele neomogene sau accelerate ca o consecinţă electrică a unor
fenomene de natură neelectrică, produse asupra acestora (acceleraţii, potenţiale
galvanice între metale şi electroliţi-cazul acumulatoarelor electrice, diferenţe de
temperatură, diferenţe de presiune etc.).
Din relaţia (3.2.31) rezultă , relaţie care arată că la atingerea stării de
echilibru electrostatic valoarea pe care o ia intensitatea câmpului electric într-un
conductor neomogen sau accelerat este egală cu valoarea intensităţii câmpului
electric imprimat, luată cu semnul minus.
În cazul conductoarelor omogene şi neaccelerate şi, ca urmare,
condiţia de echilibru electrostatic, în orice punct din interiorul acestora, devine
. Această relaţie are câteva consecinţe deosebit de importante şi anume:
a. Toate punctele din interiorul unui conductor au acelaşi potenţial.
Astfel, din rezultă că între două puncte oarecare din interior este
îndeplinită relaţia:

ca urmare, , respectiv .

b. Suprafaţa conductorului este echipotenţială.

Liniile de câmp electric la suprafaţa conductorului sunt perpendiculare pe această
suprafaţă (demonstraţia se bazează pe cele arătate la punctul a.).
c. Sarcina electrică din interiorul conductorului este nulă. Există o
distribuţie slabă de sarcină la suprafaţa conductorului, unde se schimbă condiţiile
de temperatură, presiune etc. în raport cu cele din interior.

70
 d. Liniile de câmp electric din exteriorul unui corp conductor gol şi etanş
nu pătrund în interiorul conductorului. Astfel, conductorul are rol de ecran
electrostatic (numit cuşca Faraday).

3.3 Polarizarea dielectricilor

Starea de încărcare cu sarcină electrică adevărată nu este singura stare de

electrizare, o alta fiind polarizarea dielectricilor (specifică numai materialelor
izolatoare).
Se numeşte stare de polarizare electrică acea stare a corpurilor izolatoare care
determină exercitarea asupra lor a unor forţe şi cupluri electrice suplimentare faţă
de cele condiţionate de eventuala lor stare de încărcare electrică, atunci când sunt
introduse în câmp electric.

 Identificarea stării de polarizare

În câmpuri electrice omogene ( nu depinde de ), un mic corp de probă

polarizat electric este supus numai unui cuplu, forţa de interacţiune fiind egală cu
zero.
Acest lucru poate fi evidenţiat prin următoarea experienţă: se aduc în
apropierea unui corp electrizat (încărcat cu sarcină adevărată) mici corpuri
izolatoare, foarte uşoare (mici bucăţele de hârtie), neîncărcate cu sarcini electrice;
acestea vor fi atrase de corpul electrizat, deşi iniţial nu erau încărcate electric.
Concluzia care se poate trage de aici este aceea că aceste corpuri s-au polarizat
sub acţiunea câmpului electric al corpului electrizat, între ele şi corpul electrizat
apărând interacţiuni sub formă de cupluri.
Aşadar, un corp este polarizat electric dacă produce câmp electric şi este
supus unor acţiuni ponderomotoare în câmp electric exterior, fără a avea
densitatea de sarcină electrică liberă.
O comparaţie între modurile de manifestare în câmp electric a corpurilor
electrizate şi a celor polarizate este prezentată mai jos:

a) corp electrizat în câmp electric omogen:

b) corp electrizat în câmp electric neomogen:

71
 c) corp polarizat în câmp electric omogen:

d) corp polarizat în câmp electric neomogen:

Observaţie
Câmpul electric omogen este acela în care nu depinde de distanţa r
( = const.); în câmp electric neomogen, intensitatea câmpului electric este o
funcţie de distanţă ( ).
Se poate vorbi de polarizare electrică numai în cazul corpurilor izolatoare;
metalele sunt practic nepolarizabile electric.

 Caracterizarea stării de polarizare electrică

Starea unui corp mic de probă polarizat se caracterizează complet prin

momentul electric (C.m). Starea unui corp izolator polarizat de dimensiuni mai
mari se caracterizează, în fiecare punct, prin vectorul polarizaţie .
este un vector de punct.
Polarizaţia corpurilor poate fi temporară sau permanentă.
Notă
Majoritatea materialelor izolatoare se polarizează temporar, respectiv se
conformează legii polarizaţiei temporare , atunci când sunt
introduse într-un câmp electric.
Doar unele materialelor izolatoare se polarizează permanent, cauzele polarizării
permanente fiind:
- deformarea mecanică a unor cristale (având drept consecinţă efectul
piezoelectric);
- încălzirea unor cristale;
- introducerea unor răşini, ceruri sau a plexiglasului, aflate în stare topită,
într-un câmp electric exterior intens, urmată de o răcire lentă în câmp.
Cele mai cunoscute materiale cu polarizaţie permanentă sunt cristalele de
cuarţ (se utilizează, de pildă, la realizarea de doze piezoelectrice).
Există şi un proces fizic invers efectului piezoelectric: prin excitarea pe
două feţe opuse a unui cristal de cuarţ cu o tensiune alternativă de o anumită
frecvenţă, cristalul capătă deformări elastice; acest fenomen fiind utilizat la
etaloanele de frecvenţă, la generatoarele de ultrasunete, la ceasurile cu cuarţ ş.a.

72
  Echivalenţa unui mic corp polarizat cu un dipol electric
Având în vedere faptul că moleculele unui corp izolator sunt în mod
natural neutre din punct de vedere electric, studiul fenomenelor electrice care au
loc în interiorul corpului polarizat se poate face, la nivel macroscopic, studiind
sarcina de dipol.
Se numeşte dipol electric un sistem de două sarcini electrice punctuale,
egale şi de semne contrare(q, -q), situate la distanţa l una faţă de alta ( ), astfel
încât produsul este finit (fig. 3.3.1).

Fig.3.3.1 Dipol electric în câmp omogen

Se defineşte un moment al dipolului (+q, -q):

(3.3.1)
unde , iar pentru ca produsul ( ) să fie finit (a se vedea definiţia
dipolului). Forţele care acţionează asupra dipolului electric sunt date de relaţia:

(3.3.2)

 Teorema echivalenţei
În regim electrostatic, un mic corp polarizat de moment electric este echivalent
cu un dipol electric de moment , din două puncte de vedere:
a) al câmpului electric produs de el în vid;
b) al acţiunilor ponderomotoare (cupluri şi forţe) exercitate asupra lui de
un câmp electric exterior.
Presupunând câmpul omogen (fig. 3.3.1), se observă că forţa şi cuplul
exercitate de acesta asupra dipolului sunt echivalente cu cele exercitate asupra
unui mic corp izolator:

(3.3.2.1)

73
Cuplul are o expresie similară cuplului , al corpului de probă polarizat:
(3.3.2.2)
Forţa rezultantă asupra dipolului introdus în câmp electric are aceeaşi valoare cu
forţa - asupra corpului de probă polarizat:

(3.3.3)

Teorema este demonstrată.

Studiul comportamentului unui corp polarizat cu ajutorul dipolului electric
este comod, considerând, în teoria macroscopică, sarcinile dipolare ca mărimi
fictive, de calcul (la scară atomică, sarcinile dipolare au corespondent în sarcinile
microscopice atomice).
 Interpretarea macroscopică a polarizaţiei electrice
În natură, corpurile sunt în mod normal neutre din punct de vedere electric,
conţinând particule cu sarcini pozitive şi negative în mod egal.
Se va considera, ca exemplu, un atom de hidrogen (fig. 3.3.2,
a şi b).

Fig. 3.3.2.a Atomul de hidrogen Fig. 3.3.2.b Atomul de hidrogen în câmp

În absenţa unui câmp electric exterior, momentul electric mijlociu, corespunzător

sarcinilor electrice (+q, proton şi –q, electron) este nul (fig. 3.3.2. a):
, pentru .
Momentul electric mijlociu se defineşte în condiţiile rotaţiei electronului în jurul
protonului.
Introducând atomul de hidrogen într-un câmp exterior are loc fenomenul de
polarizare, purtătorii de sarcini electrice deplasându-se puţin ( ), protonii în
sensul câmpului şi electronii în sens opus (fig. 3.3.2. b):

74
Se produce, astfel, o polarizare a atomului de prin deformare cvasielastică. Se
poate introduce noţiunea de polarizabilitate atomică, , care caracterizează
atomul din punct de vedere al deformării sale elastice în câmp electric:
Corpurile izolatoare la care predomină polarizaţia prin deformare se
numesc corpuri dielectrice (pe scurt, dielectrici), iar cele la care predomină
polarizarea prin orientare se numesc corpuri paraelectrice. Corpurile dielectrice
sunt predominante în tehnică. Atât corpurile dielectrice, cât şi cele paraelectrice
sunt corpuri care se polarizează temporar ( ).

 Potenţialul şi câmpul electric al unui mic corp polarizat

Pe baza măsurătorilor experimentale şi a calculelor s-a putut demonstra că
în cazul corpurilor polarizate câmpul electric scade cu distanţa la puterea a treia
(fiind un câmp electric neomogen), iar potenţialul – la puterea a doua,
pe măsura îndepărtării de aceste corpuri:
(3.3.4)
Mai mult, câmpul produs de un corp polarizat depinde nu numai de distanţă, ci şi
de direcţia razei vectoare, (fig. 3.3.2).

Fig. 3.3.2 Potenţialul şi câmpul electric al unui mic corp polarizat

Sub acţiunea câmpului electric corpurile izolatoare se polarizează, fiecare

atom devenind un dipol electric ( ).
Pentru dielectrici (izolatori) depinde de câmpul exterior, , (
), dar şi de valorile lui anterioare. Această dependenţă de valorile
anterioare se manifestă printr-o întârziere a procesului de polarizare faţă de
evoluţia câmpului electric şi poartă numele de histerezis dielectric:

Rezultă, de fapt, o întârziere a vectorului faţă de câmpul polarizant .

75
  Rigiditatea dielectrică
Proprietatea de izolant a unui corp se poate pierde dacă intensitatea câmpului
electric exterior, în care este introdus, depăşeşte o anumită valoare limită, numită
rigiditate dielectrică (Ed sau Estr); la atingerea acestei valori corpul (mediul)
izolator se străpunge. Rigiditatea dielectrică depinde de caracteristicile fizice ale
corpului/mediului, precum şi de temperatura şi presiunea mediului înconjurător.
Câteva valori ale rigidităţii dielectrice şi ale permitivităţii dielectrice relative
(după Manualul inginerului electrician - SIEMENS) sunt date în tabelul 3.1.

Tabelul 3.1 Rigiditatea dielectrică şi permitivitatea dielectrică relativă a unor

materiale
Materialul Rigiditate Permitivitate
izolator dielectrica, Ed/Estr relativă la 200 C, 50 Hz
(kV/cm=MV/m)
0
Ulei de transf., la 20 C, ≥15 2,4, la 200 C, 800 Hz
50 Hz
Hârtie de condensator 28-50 3,7
Preşpan 9-12 3-5
Pertinax 35 3,5-4
Răşini naturale 14-30 2,3-3,8
Polietilenă de 20-50 2,3
polimerizare
Polistiren de 50-70 2,2
polimerizare
Porţelan 20-30 5-7,5
Aer, 200 C, 1 atm 32 1,000594

Observaţii
1. În practică, se ia pentru aer , deci se poate scrie, ca şi pentru vid:
.
2. În memoratoarele româneşti de electrotehnică, valorile materialelor cu caracter
de exemplu prezentate în acest tabel nu corespund nici ca mărime, nici ca
unitate de măsură (kV/cm).
3.4 Capacitatea electrică. Condensatoare electrice. Calculul capacităţii unui
condensator

Se consideră un sistem de două conductoare omogene din acelaşi material,

încărcate cu sarcinile şi , între care se află un dielectric, în general
omogen, având permitivitatea relativă .
Cele două conductoare sunt menţinute la potenţialele , respectiv .

76
Raportul, întotdeauna pozitiv:

(3.4.1)

se numeşte capacitate electrică (fig. 3.4.1).

Fig. 3.4.1 Schema de principiu a condensatorului electric

Un astfel de sistem poartă numele de condensator electric şi se notează

simbolic în schemele electrice cu C.
Pentru a arăta că în cazul unui condensator electric , se aplică legea
fluxului electric unei suprafeţe închise ce trece prin
atmăturile condensatorului şi prin aer:
. (3.4.2)
Integrala este identic nulă deoarece, descompunând suprafaţa în
suprafeţe laterale şi suprafeţe prin armături, în primul caz (în aer), iar în cel
de-al doilea (în armături , respectiv sunt nule). Astfel spus, în
dielectric, deci în interiorul suprafeţei , este nulă şi corespunzător .
Dar :
, (3.4.3)
deci:
. (3.4.4)
Unitatea de măsură pentru capacitatea electrică este Faradul:[C] =1 F
(Farad), unde: .
Submultipli frecvent utilizaţi sunt:
; ; .
Pentru a avea o idee asupra mărimii capacităţii unui condensator electric
se dau trei exemple simple:
Exemplul 1.

77
 Capacitatea unui condensator plan format din două armături, având fiecare
suprafaţa de 100 cm2 (10 x 10 cm), situate la distanţa d = 1mm, între plăci fiind
aer, este de 88,33 pF.
Exemplul 2.
Capacitatea unui condensator plan format din două armături având suprafaţa
fiecare de 100 Km2 (10 x 10 Km), situate la distanţa d = 1 mm, în aer, este de 1F.
Exemplul 3.
Capacitatea pământului, considerat ca un condensator sferic, este de circa 5F.

 Teorema capacităţii electrice

Capacitatea electrică a unui condensator liniar (în sensul că dielectricul este
liniar, respectiv este ct., adică nu depinde de ) este independentă de q şi de
, depinzând numai de raportul acestora (fig. 3.4.2).
Astfel, din rezultă , relaţie ce reprezintă ecuaţia unei drepte prin
originea sistemului de coordonate ( ). În aceste condiţii se poate scrie:

unde k este factorul de scară, ( ), iar este unghiul pe care îl face

dreapta cu abscisa.

 Calculul capacităţii unui condensator

Pentru calculul capacităţii unui condensator electric se parcurg următorii

paşi:
a. Se presupune condensatorul încărcat cu sarcinile .
b. Se determină intensitatea câmpului electric dintre armături.
c. Se calculează tensiunea electrică între cele două borne ale
condensatorului
d. Se calculează capacitatea condensatorului.

Exemplu
Calculul capacităţii unui condensator plan.
Se consideră condensatorul plan din fig. 3.4.3. Dielectricul este, în mod
obişnuit, omogen şi izotrop, având parametrii: - permitivitatea relativă; d -
distanţa dintre armături, mult mai mică în raport cu dimensiunea armăturii; A -
aria unei armături a condensatorului.

78
 Fig. 3.4.3 Condensator plan-schemă de principiu

Se duce o suprafaţă închisă prin armătura pozitivă a condensatorului şi

prin dielectric, această suprafaţă având aria laterală perpendiculară pe liniile
de câmp. Se parcurg, pentru calculul capacităţii, etapele arătate mai sus.
a. Se presupune condensatorul încărcat cu sarcinile +q şi –q.
b. Pentru determinarea intensităţii câmpului electric se aplică legea
fluxului electric suprafeţei elementare închise :

(3.4.5)
deoarece şi sunt omoparalele pe faţa laterală inferioară a lui , iar
suprafaţa conţine în interior sarcina ; .
Ca urmare, se poate scrie:
(3.4.6)

sau, extinzând la întreaga suprafaţă a armăturii:

(3.4.7)
sarcina fiind uniform repartizată pe suprafaţa armăturii.
Dielectricul fiind considerat liniar, i se poate aplica relaţia vectorială ,
respectiv scalară , cei doi vectori fiind omoparaleli.
În aceste condiţii se poate calcula E:
; . (3.4.8)
c. Calculul tensiunii între armături se poate face acest în acest caz
utilizând relaţia (3.4.9), obţinută din forma locală a teoremei potenţialului
electrostatic:

(3.4.9)

79
 Pentru aceasta s-a considerat că originea sistemului de coordonate este pe
armătura 1, câmpul dezvoltându-se după direcţia Ox. Înlocuind pe E cu rel
(3.4.8) rezultă:
(3.4.9)

d. Capacitatea condensatorului plan devine în acest caz:

(3.4.10)
Capacitatea este o caracteristică de material (prin permitivitatea dielectricului) şi
de geometria condensatorului (prin A şi d )
 Teoremele capacităţilor echivalente
Se numeşte capacitate echivalentă mărimea , dată de expresia:

(3.4.11)
în care A şi B sunt bornele de acces ale condensatorului echivalent.
a. Capacitatea echivalentă a condensatoarelor legate în paralel (fig. 3.4.4)
În acest caz, sarcina totală este de forma:
(3.4.12)

Fig. 3.4.4 Condensatoare legate în paralel

Condensatorul echivalent cu care se poate înlocui ansamblul

paralel are capacitatea:
(3.4.13)

80
tensiunea la bornele celor n condensatoare în paralel fiind aceeaşi ( ).

Cum ; ş.a.m.d., rezultă că:

(3.4.14)

Capacitatea echivalentă a unor condensatoare conectate în paralel este suma

capacităţilor acestor condensatoare.
b. Capacitatea echivalentă a condensatoarelor legate în serie (fig. 3.4.5)

Fig. 3.4.5 Condensatoare legate în serie

În acest caz sarcina electrică este aceeaşi pentru toate condensatoarele, însă
tensiunea electrică se repartizează pe fiecare condensator astfel:
(3.4.15)
Cum:

rezultă:

Înlocuind în relaţia (3.4.15) ,se obţine:

(3.4.16)

Pe de altă parte, ansamblul de condensatoare serie poate fi

înlocuit cu capacitatea echivalentă:
(3.4.17)
Din egalitatea relaţiilor (3.4.16) şi (3.4.17), se obţine:

81
 (3.4.17.1)

relaţie pe baza căreia se calculează .

 Teoremele lui Kirchhoff pentru circuite/reţele cu

condensatoare electrice
În general, în circuitele cu condensatoare electrice în regim static sau
static – staţionar se cunosc valorile capacităţilor şi sursele de t.e.m şi se calculează
sarcinile electrice, tensiunile la bornele condensatoarelor şi energiile înmagazinate
în dielectricul condensatoarelor. În acest scop, se utilizează în mod frecvent aşa-
numitele teoreme ale lui Kirchhoff pentru circuite cu condensatoare.
Teorema întâi

Suma algebrică a sarcinilor cuprinse într-o suprafaţă închisă ∑ care

înconjoară un nod electrostatic este nulă. Teorema se aplică în (N-1) noduri
electrostatice independente ale reţelei. Nod electrostatic – un nod format prin
intersectarea a cel puţin trei laturi care conţin condensatoare şi , eventual, surse de
t.e.m.

Fig. 3.4.6 Nod electrostatic

Pentru nodul electrostatic „b”, din fig. 3.4.6, teorema întâi este de forma:

+ q1 + q2 – q3 – q4 = 0

Teorema a doua

Sau, ţinând seama de teorema capacităţii electrice:

82
 Suma algebrică a tensiunilor la bornele condensatoarelor din laturile unui
ochi de circuit este egală cu suma algebrică a t.e.m. din ochiul de circuit. Suma
algebrică se face în acord cu sensul parcurs pe ochi, ales arbitrar.

Fig. 3.4.7 Ochi electrostatic de circuit

Pentru ochiul electrostatic „p” din figura 2 se poate scrie:

+ UC1 – UC2 + UC3 + UC4 = E1 – E2

Sau :

În plus, condensatoarele C3 şi C4 fiind înseriate, apare o ecuaţie suplimentară:

Algoritmul (practic) de aplicare a metodei este următorul:

- Se determină numărul (N-1) de noduri electrostatice şi se scrie teorema
întâi a lui Kirchhoff pentru aceste noduri, adăugând ecuaţiile suplimentare pentru
condensatoarele legate în serie pe laturi.
- Se scriu atâtea ecuaţii pentru teorema a doua a lui Kirchhoff, câte mai
83
sunt necesare pentru restul necunoscutelor.
- Se rezolvă sistemul de ecuaţii determinând sarcinile qk. Dacă rezultă
sarcini negative se schimbă polaritatea acestora la condensatoarele respective.
- Se calculează apoi tensiunile la bornele condensatoarelor şi energiile
înmagazinate în condensatoare.

Notă
Dacă condensatoarele nu au indicate sarcinile pe armături, acestea se
indică arbitrar, de la început.

 Studiul încărcării unui condensator

Fie un circuit de c.c. care conţine o sursă de c.c., E, o rezistenţă R şi
condensatorul C. Se va analiza procesul de încărcare al condensatorului, începând
din momentul închiderii întrerupătorului K şi alimentării circuitului.

Fig. 3.4.8 Încărcarea unui condensator

Ecuaţia circuitului în momentul închiderii întrerupătorului K(t=0) este:

. (3.4.18.)
Regimul de încărcare este un regim variabil (tranzitoriu), astfel că
mărimile de stare, şi, , sunt variabile în timp pe întreaga durată a
acestui proces.
Se aplică legea conservării sarcinii electrice (pentru cazul încărcării unui
condensator):
(3.4.19)
care în cazul de faţă devine:
(3.4.20)
Se vede că pe durata încărcării condensatorului sarcina electrică de pe armături
creşte continuu (mai departe se va vedea că această creştere este exponenţială).
Ecuaţia (3.4.18.) devine:
(3.4.21)

84
deoarece , conform teoremei condensatorului, .
Soluţia ecuaţiei diferenţiale neomogene este :
, (3.4.22.)
unde:
- soluţia de regim liber, regim care are loc doar pe durata încărcării
condensatorului;
- soluţia de regim forţat sau permanent, valabilă după trecerea regimului
tranzitoriu, reprezentând sarcina maximă la care se încarcă condensatorul şi cu
care se calculează capacitatea acestuia.
Soluţia de regim liber este soluţia ecuaţiei diferenţiale omogene:
(3.4.23)
Pentru obţinerea acesteia se rezolvă ecuaţia caracteristică:
(3.4.24.)

obţinând . Ca urmare, soluţia ecuaţiei (3.4.21) devine :

(3.4.25)
unde soluţia de regim permanent este:
(3.4.26)
şi reprezintă cantitatea de sarcină pe fiecare armătură (evident, cu semnele plus şi
minus) când condensatorul este încărcat.
Determinarea constantei A se face punând condiţia iniţială privitoare la
asigurarea, pe considerente fizice, a continuităţii sarcinii pe armăturile
condensatorului în momentul închiderii întrerupătorului, deci în momentul
(ca o consecinţă a legii conservării sarcinii electrice):
(3.4.27)
Cu alte cuvinte, sarcina dinaintea închiderii întrerupătorului,
respectiv din momentul ( ) tinde să rămână
nemodificată pentru un interval de timp foarte scurt ( ), pe durata închiderii
întrerupătorului, până la momentul ( ). Este vorba de condiţii
iniţiale nule.
Acelaşi lucru se poate spune despre tensiunea de la bornele
condensatorului. Ca urmare , în condiţii iniţiale nule se poate scrie:
(3.4.28)
sau:
(3.4.29)
85
de unde rezultă că .
Aşadar soluţia ecuaţiei (3.4.21) devine:
, (3.4.30.)
unde, aşa cum s-a arătat, soluţia de regim permanent este:
. (3.4.31.)
Relaţia (3.4.3.1) reprezintă teorema capacităţii, valabilă după încărcarea
condensatorului, când nu mai circulă curent prin circuit şi .
În continuare se poate scrie:
(3.4.32)
relaţie care arată modul de evoluţie al sarcinii pe armăturile condensatorului pe
durata procesului de încărcare şi din care se pot deduce şi cazurile pentru
, respectiv .
Concluzii
1. Pe toată durata încărcării condensatorului (durata regimului liber,
tranzitoriu) sarcina creşte pe armăturile acestuia de la
2. Tensiunea la bornele condensatorului creşte şi ea conform relaţiei:

. (3.4.33.)

La terminarea încărcării (teoretic la ), tensiunea devine:

(3.4.34)
expresie obţinută din rel. anterioară pentru .
3. Capacitatea condensatorului creşte şi ea pe durata încărcării, de la
valoarea: la pentru (teoretic). Practic, încărcarea completă se
atinge după un interval de timp unde reprezintă constanta de timp a
circuitului.
(3.4.35)
Determinarea grafică a acestei constante este evidenţiată în figura 4.5.7.
4. Variaţia curentului prin circuit se obţine din legea conservării sarcinii
electrice (pentru cazul încărcării condensatorului):

(3.4.36)

Graficul evoluţiei tensiunii la bornele condensatorului şi a curentului ( de

deplasare) prin condensator, în valori normate, pe durata încărcării acestuia, sunt

86
prezentate în figura 3.4.9. a şi b. Graficul evoluţiei sarcinii este asemănător celui
al evoluţiei tensiunii la bornele condensatorului, la o altă scară.

Fig. 3.4.9.a Evoluţia tensiunii Fig. 3.4.9.b Evoluţia curentului

Constanta de timp a circuitului, , se determină grafic prin ducerea

tangentelor la cele două curbe în origine. Se observă din cele două grafice că
încărcarea completă se atinge după un interval de timp .

 Mărirea capacităţii unui condensator

Vom presupune acum că între armăturile unui condensator, al cărui
dielectric era iniţial aerul ( ), se introduce un alt dielectric cu permitivitatea
relativă . În asemenea condiţii, se poate arăta cum capacitatea
condensatorului creşte de ori:

, deoarece (3.4.37)

(3.4.38)
Ca urmare, raportul celor două capacităţi devine:
(3.4.39)
Se pune întrebarea: cum se explică această creştere?
Se va presupune că condensatorul rămâne conectat la sursa de alimentare
(un acumulator sau reţeaua de c.c.). Câmpul electric dintre armături după
introducerea noului dielectric, având , va avea expresia:

(3.4.40)
unde:
câmpul dintre armături în prezenţa dielectricului aer;

87
 câmpul de polarizaţie din noul dielectric (altul decât aerul);
Cele două situaţii sunt prezentate în figura 3.4.10 a. şi b.

Fig. 3.4.10.a Câmpul electric în Fig. 3.4.10.b Câmpul electric în

cond. cu aer cond. cu dielectric oarecare

Condensatorul rămânând conectat la sursa de alimentare, potenţialele celor

două armături rămân constante şi , ca urmare, tensiunile la borne:
(3.4.41)
unde:
- tensiunea la bornele condensatorului cu aer;
- tensiunea la bornele condensatorului cu noul dielectric.

Din relaţia (3.4.41) rezultă că în aceste condiţii:

(3.4.42)
Conform relaţiei (3.4.40), câmpul electric dintre armăturile
condensatorului cu noul dielectric tinde să scadă datorită lui . Acest lucru nu
este însă posibil deoarece condensatorul, conform ipotezei iniţiale, a rămas
conectat la sursă, iar aceasta forţează egalitatea (3.4.42). La introducerea noului
dielectric capacitatea condensatorului creşte de ori şi cum ( în cazul de

faţă , unde este t.e.m. a sursei), dacă creşterea

capacităţii se datorează creşterii cantităţii de sarcini pe armături (sursa trimite noi
sarcini).

 Energia electrostatică a unui condensator

Energia electrostatică a unui condensator este acumulată în dielectricul
acestuia şi poate fi calculată, de pildă, prin sumarea lucrurilor mecanice
elementare efectuate pentru transportul de sarcină elementară de la o armătură la
alta, la descărcarea pe o rezistenţă:
(3.4.42)

88
Rezultă:
(3.4.43)
Se poate calcula şi densitatea de energie înmagazinată în dielectric:
(3.4.44)
unde V este volumul dielectricului.
Cunoscând că:
; ; (3.4.45)
unde:
A - aria armăturii condensatorului;
V – volumul armăturii condensatorului;
d - distanţa dintre armături;
E - câmpul electric dintre armături ,
rezultă:
(3.4.46)

3.5. Energie şi forţe în câmpul electrostatic

3.6.
 Energia electrostatică a unui sistem de conductoare încărcate

Pentru a stabili un câmp electrostatic într-o regiune din spaţiu este necesar
a fi efectuat un lucru mecanic exterior (conform primului principiu al
termodinamicii, fiind vorba de o schimbare de stare).
Se consideră un sistem de n corpuri conductoare, iniţial neîncărcate cu
sarcini electrice, sistemul fiind izolat faţă de alte sisteme sau corpuri din mediu.
Se încarcă treptat cu sarcini electrice, aduse dintr-un punct exterior, , aflat
teoretic la infinit (practic – pe pământ), cele n conductoare ale sistemului. Energia
câmpului electrostatic care se stabileşte în final, când toate corpurile au fost
încărcate, este egală cu lucrul mecanic total efectuat de forţele exterioare pentru a
încărca cele n corpuri, iniţial neîncărcate (Fig. 3.5.1).

89
 Fig. 3.5.1 Sistem de corpuri conductoare

În continuare va fi determinată expresia acestei energii.

Transportul sarcinilor electrice pentru încărcarea fiecăruia din cele n
corpuri se face cu ajutorul unui mic corp de probă, deci în porţii infinitezimale,
astfel încât, la un moment dat, sarcina electrică pe un conductor oarecare k
reprezintă o fracţiune din valoarea ei finală, , pe acel conductor. Fie
sarcina electrică la un moment dat pe conductorul k. Pentru deplasarea micului
corp de probă de la până la corpul k, trebuie utilizată o forţă:
(3.5.1)
egală şi opusă celei exercitate de sarcina , depusă deja pe conductoare până în
momentul respectiv.
Lucrul mecanic al acestei forţe pe traseul ( ) este:

(3.5.2)
iar lucrul mecanic efectuat la un astfel de transport pentru toate corpurile devine:

(3.5.3)

Având în vedere că la un moment dat teorema potenţialului electrostatic sub

forma locală ( ) se mai poate scrie:

(3.5.4)

cu (punctul fiind luat pe pământ), va rezulta că lucrul mecanic

elementar la un transport, pentru toate cele n corpuri, se poate scrie sub forma:
(3.5.5)

Stările intermediare ale procesului de electrizare pot fi redate cu ajutorul unei

variabile de stare, , unde ,astfel:

90
 (3.5.6)

astfel încât devine:

. (3.5.7.)
Cum energia acumulată de câmpul electric care se creează este egală cu lucrul
mecanic consumat pentru producerea acesteia, relaţia (3.5.5) devine:
(3.5.8)
de unde:

(3.5.9)

Prin integrare rezultă expresia finală a energiei acumulate în câmpul electric al

celor n conductoare:

(J) (3.5.10)

Se poate defini şi o densitate de energie pe unitatea de volum

sub forma:
(J/m3) (3.5.11)
astfel încât:
(3.5.12)

O altă formă a energiei câmpului electrostatic este dată de

relaţia:
(3.5.13)
unde:
(3.5.131)
Exemplu
Energia câmpului electrostatic în dielectricul unui
condensator electric încărcat (sistem format în acest caz
numai din două corpuri conductoare) este:

deoarece şi .
91
Cum este tensiunea la bornele condensatorului, energia câmpului
devine:

Ţinând seama că , expresia energiei mai poate fi scrisă sub forma:

 Teoremele forţelor generalizate în câmpul electrostatic

Forţele care se exercită asupra corpurilor electrizate, situate în câmpul
electrostatic, nu se pot calcula întotdeauna cu relaţia lui Coulomb din următoarele
motive:
- relaţia lui Coulomb este valabilă numai pentru dielectricii omogeni;
- la un număr mai mare de corpuri, utilizarea acestei relaţii devine
incomodă.
Ca urmare, s-a trecut la elaborarea unor metode de calcul mai generale,
bazate pe lucrul mecanic care se efectuează la o deplasare oarecare a corpurilor,
asupra cărora câmpul electric acţionează printr-o forţă electrică medie, numită
forţa generalizată, notată cu X; deplasarea medie a corpurilor din sistem ca
urmare a acestei forţe punând numele de coordonata generalizată, notată cu x.
Pe baza acestor două noţiuni s-au emis teoremele forţelor generalizate, valabile în
cazul corpurilor conductoare încărcate cu sarcini şi situate în câmpul electrostatic.
 Prima teoremă a forţelor generalizate
Se presupune că după încărcarea conductoarelor acestea se deconectează
de la sursele externe, astfel că sarcinile corpurilor rămân constante.
Energia elementară primită de la sursele exterioare pentru creşterea sarcinii pe
conductoare ( ) trebuie să acopere atât creşterea de energie a conductoarelor,
cât şi lucrul mecanic efectuat de câmp pentru deplasarea corpurilor din sistem.
Deoarece la un moment dat şi , această energie devine egală cu
zero:
(3.5.14)
Din (3.5.14) rezultă:
(3.5.15)
sau:
(3.5.16)

Enunţul teoremei:

92
 Forţa generalizată X, corespunzătoare coordonatei generalizate x, este
egală cu derivata cu semn schimbat a energiei în raport cu coordonata
generalizată, la sarcini constante ale conductoarelor.
Interpretare fizică: când sursele exterioare sunt deconectate, un lucrul mecanic se
poate produce numai pe seama resurselor interne de energie ale sistemului,
respectiv prin scăderea acestei energii (de exemplu prin descărcarea unui
condensator).

 A doua teoremă a forţelor generalizate

Se presupune că toate corpurile conductoare sunt conectate la bornele unor
surse exterioare, de tensiune constantă ( ). Până la atingerea valorii
corespunzătoare lui , câmpul electric al corpurilor din sistem creşte, făcând
ca acestea să interacţioneze şi să modifice configuraţia geometrică a sistemului.
Rezultă că variază capacităţile dintre conductoare, deci variază şi sarcinile
acestora ( ), până la un nou echilibru electrostatic.
Energia elementară primită de la sursele exterioare duce
la variaţia energiei interne a sistemului şi la compensarea
lucrului mecanic efectuat pentru deplasarea corpurilor:
(3.5.17)

La , variaţia de energie a sistemului este:

(3.5.18)
şi reprezintă, după cum se vede, jumătate din energia elementară primită de la
sursele exterioare.
Rezultă că produsul din rel. (3.5.17) reprezintă cealaltă jumătate, adică:

Ca interpretare fizică, aportul de energie din exterior se împarte, în mod egal, între
creşterea energiei câmpului şi lucrul mecanic efectuat de forţele electrice asupra
corpurilor din sistem.
Ca urmare:
(3.5.19)
Enunţul teoremei:
Forţa generalizată X, corespunzătoare coordonatei generalizate x, este
egală cu derivata energiei în raport cu coordonata generalizată, la potenţiale
constante ale conductoarelor.

93
Cele două expresii, ale celor două teoreme, sunt echivalente, permiţând obţinerea
unor rezultate identice.

3.6 Metode de calcul ale Electrostaticii Prezentare succintă

Prin metodele electrostaticii se va înţelege metodele de determinare a

câmpurilor şi potenţialelor electrostatice în diferite medii sau corpuri.
Printre metodele mai importante se pot enumera: 1. metoda elementară; 2.
metoda imaginilor; 3. metoda ecuaţiei Laplace; 4. metoda diferenţelor finite.
În continuare vor fi prezentate, pe scurt, unele dintre aceste metode şi anume: 1.
metoda elementară, 3. metoda ecuaţiei Laplace şi 4. metoda diferenţelor finite.

 Metoda elementară
Această metodă constă în aplicarea legilor şi teoremelor specifice
regimului electrostatic sub formă integrală. Este uşor aplicabilă în cazul în care
corpurile, respectiv câmpul electric, prezintă proprietăţi de simetrie, care permit
stabilirea directă a formei liniilor de câmp.
Exemplu
Se va calcula câmpul electric şi potenţialul unui fir rectiliniu infinit, de
formă cilindrică, încărcat uniform cu densitatea de sarcină (fig. 3.6.1).
Se observă că în acest caz câmpul este radial şi identic în toate punctele pe
direcţia unei raze , aflate la egală distanţă de axul conductorului. Se va alege o
suprafaţă de forma unui cilindru care circumscrie o porţiune din conductor,
coaxial cu aceasta, şi se va aplica teorema lui Gauss acestei suprafeţe:
(3.6.1)
Dar:

şi
vectorii şi în acest fiind perpendiculari între ei.
Rămâne din integrală doar termenul referitor la suprafaţa
laterală, astfel că:
(3.6.2)
şi fiind omoparaleli.
Integrând relaţia (3.6.2) se obţine:
(3.6.3)

94
 Fig. 3.6.1 Fir rectiliniu infinit de formă cilindrică, încărcat uniform

Pe de altă parte, conform aceleiaşi teoreme se poate scrie:

(3.6.4)
Prin egalarea celor două expresii (3.6.3) şi (3.6.4) se obţine expresia câmpului
electric sub forma:

(3.6.5)

Cum , rezultă şi, înlocuind în (3.6.5), rezultă:

(3.6.6)

sau, vectorial:
(3.6.7)

Relaţia (3.6.7) exprimă intensitatea câmpului electric într-un punct oarecare P,

la distanţa de axul conductorului, considerând raza acestuia comparabilă cu
această distanţă ( ).
Potenţialul electric într-un punct oarecare P, situat în exteriorul
conductorului, este dat de relaţia:

95
 (3.6.8)

presupunând punctul chiar şi pe suprafaţa conductorului infinit.

Rezultă:

(3.6.9)

relaţie care se mai poate scrie sub forma:

(3.6.10)

 Metoda ecuaţiei Laplace

Pentru a obţine ecuaţia lui Laplace într-un dielectric omogen ( ), aflat

în câmp electric, se va înlocui expresia (forma locală a
teoremei potenţialului electrostatic) în expresia (forma locală a legii
fluxului electric), în condiţiile în care în dielectric nu există distribuţie de sarcină
electrică liberă ( ):
(3.6.11)
Dezvoltând relaţia (3.6.11), se obţine ecuaţia lui Laplace:

(3.6.12)

ce caracterizează în orice punct P un dielectric lipsit de sarcini electrice şi

străbătut de linii de câmp electrostatic (fig. 3.6.2)

Fig. 3.6.2 Dielectric omogen ( ), aflat în câmp electric

Exemplu

96
 Se va determina expresia potenţialului electrostatic în
orice punct din dielectricul unui condensator plan (fig. 3.6.3).

Fig.3.6.3 Condensator electric plan

În acest scop, se poate utiliza metoda ecuaţiei Laplace, deoarece în dielectric

şi dielectricul este omogen ( ).
Cum câmpul electric se dezvoltă numai după direcţia Ox,
ecuaţia Laplace se simplifică în acest caz, rămânând:
(3.6.13)

Integrând de două ori succesiv relaţia (3.6.13), se obţine:

(3.6.14)
constantele şi fiind determinate în următoarele condiţii:
a. se alege originea potenţialelor pe prima armătură, astfel că pentru x=0;
rezultă V(x)=V(0)=0 şi, de aici, ;
b. se consideră pe armătura din stânga sarcina +q şi se aplică legea
fluxului electric unei suprafeţe închisă care cuprinde această
armătură:
(3.6.15)

Cum , pentru dielectrici liniari, devine:

(3.6.16)

Se înlocuieşte din expresia:

(3.6.17)

în cea a fluxului electric, obţinând:

97
 (3.6.18)

Deoarece şi sunt omoparaleli, se mai poate scrie:

Suprafaţa armăturii condensatorului fiind A, rezultă:

(3.6.19)

Cum însă, din rel. (3.6.14) :

Înlocuind derivata în (3.6.19), se obţine:

De unde:
. (3.6.20)

Înlocuind pe în expresia potenţialului (3.6.14) ,rezultă, în

final:
(3.6.21)

Pentru x=o, V(0)=0, iar pentru x=d:

(3.6.22)

Verificarea se poate face prin calculul capacităţii electrice a

condensatorului plan, utilizând expresia potenţialului
(3.6.22):
(3.6.23)

 Metoda diferenţelor finite

O metodă aproximativă, utilizată în cazul corpurilor cu forme diferite, este

metoda diferenţelor finite – metodă cu eroare controlabilă care foloseşte în locul
ecuaţiilor cu derivate parţiale ale potenţialului ecuaţii cu diferenţe finite. Se
98
presupune, în acest caz, că potenţialul pe frontiera corpului analizat este dat
(cunoscut).
Fie un domeniu bidimensional , caracterizat printr-un câmp laplaceian
(fără distribuţie de sarcină electrică, conţinând numai linii de câmp). Se pune
problema determinării repartiţiei potenţialului electric în acest domeniu (fig.
3.6.4). Pentru aceasta se va împărţi domeniul în mici pătrate de latură h şi se vor
nota nodurile reţelei astfel obţinute cu (unde k = 1...n).
Fiecare punct are coordonatele ( ) şi potenţialul .

Fig. 3.6.4 Domeniu bidimensional de câmp electrostatic

Se dezvoltă în serie Taylor potenţialele din jurul fiecărui nod ,

unde i = 1....4, după care se scriu potenţialele punctelor în funcţie de potenţialul
:
;
(3.6.24)
;

(3.6.25)

Se adună aceste ecuaţii şi se obţine:

(3.6.26)

99
Fiind vorba de un câmp Laplaceian, potenţialul în fiecare punct al domeniului
va satisface ecuaţia lui Laplace, care în acest caz are forma:
(3.6.27)
Problema care se pune deci este de a găsi soluţia acestei ecuaţii care ia pe frontiera
a domeniului anumite valori (condiţiile de frontieră).
şi ţinând seama de ecuaţia
Neglijând în rel. (3.6.26) termenii în
(3.6.27), se obţine ecuaţia lui Laplace în diferenţe finite,
bidimensionale, de forma:
(3.6.28)
care se poate explicita în raport cu :
(3.6.29)
Concluzie: Potenţialul unui nod al reţelei este egal cu media aritmetică a
potenţialelor nodurilor vecine.
Scriind astfel de relaţii ( ) pentru toate nodurile şi ţinând seama de
valorile pe frontieră impuse potenţialului (considerate aceleaşi şi în nodurile din
vecinătatea frontierei), se obţine un sistem de n ecuaţii cu n necunoscute. Pentru
rezolvarea sistemului se poate utiliza metoda lui Cramer sau o metodă de
numerică, folosind calculatorul electronic.

100
 CAPITOLUL 4
REGIMUL ELECTROCINETIC STAŢIONAR
(REGIMUL CIRCUITELOR DE CURENT CONTINUU)

4.1 Definire, caracterizare, legi şi teoreme specifice

Se numeşte regim electrocinetic staţionar,

regimul circuitelor
electrice parcurse de curent de conducţie continuu,
caracterizate local prin legea conducţiei electrice:

Spre deosebire de regimul electrostatic, caracterizat prin condiţia de

echilibru electrostatic, , în cazul regimului electrocinetic staţionar
această relaţie nu mai este respectată, datorită circulaţiei curenţilor electrici de
conducţie.
Regimul electrocinetic staţionar – numit, în mod obişnuit, regimul
circuitelor electrice de curent continuu (c.c.) - se caracterizează prin următoarele
aspecte:
- conductoarele sunt parcurse de curenţii staţionari (densitatea de curent J
este acelaşi în fiecare punct al unui conductor aflat în regim de conducţie);
- au loc schimburi energetice cu exteriorul;
- conductoarele sunt omogene, neaccelerate sau accelerate (cazul maşinilor
rotative de c.c.).
Principalele teoreme şi legi caracteristice regimului circuitelor de c.c. sunt:
a. Teorema continuităţii liniilor de curent:
Forma integrală:
.
Consecinţele principale ale acesteia sunt:
- densitatea de curent are numai componentă tangenţială în conductoare
( )
- la suprafaţa de separaţie a două conductoare parcurse de curent electric
de conducţie componentele normale ale densităţii de curent se conservă:
.

101
Pe baza acestei teoreme se pot trage următoarele concluzii:
- conductoarele electrice se comportă ca nişte tuburi de linii de curent;
- curenţii care intră într-o suprafaţă închisă sunt egali cu cei care ies
din suprafaţă, primii fiind luaţi, prin convenţie, cu semnul (-), iar ceilalţi cu
semnul (+);
- liniile de curent nu au nici început, nici sfârşit; curentul electric se
menţine numai în circuite închise.

b. Legea transformării energiei în conductoare parcurse de curent electric

de conducţie:

care pune în evidenţă efectul Joule – Lenz, de transformare ireversibilă a energiei

electrice de conducţie în căldură.
c. Legea conducţiei electrice (legea lui Ohm):
– sub formă locală
şi:
– sub formă integrală
Pentru cazul unei laturi pasive de circuit.
d. Teorema potenţialului electric staţionar (consecinţă a legii inducţiei
electromagnetice);

cu consecinţele acesteia:
- câmpul electric în conductoarele parcurse de curent electric staţionar
este de natură potenţială, ca şi în regim electrostatic, deci provine dintr-un
potenţial:
;
- circulaţia câmpului electric de-a lungul unui traseu între două puncte ale
unui conductor în regim de conducţie staţionar (şi cvasistaţionar) este egală cu
diferenţa de potenţial dintre cele două puncte şi nu depinde de drum:

Mărimea se numeşte tensiunea electrică dintre cele două puncte.

 Aproximaţiile teoriei circuitelor de curent continuu. Topologia
circuitelor
La studiul tehnic al regimului circuitelor de curent continuu se fac
următoarele aproximaţii, pentru simplificarea calculelor:
a. Circuitele sunt realizate cu conductoare filiforme, d l, unde d este
diametrul conductorului, iar l – lungimea conductoarelor circuitului.
b. Circuitele electrice sunt considerate ca fiind liniare. Această trăsătură
este exprimată prin legea lui Ohm: .
102
Astfel, în fiecare punct, M , al caracteristicii liniare U(I) se poate scrie:

respectiv
.
Constanta k este dată de raportul scărilor utilizate pentru realizarea graficului:
.
Se face precizarea că mărimile de stare şi parametrii caracteristici circuitelor de
c.c. se notează în mod obişnuit cu litere mari: U, I, E (sau Ue ), respectiv R, G.

4.2 Curentul continuu. Sens de circulaţie fizic şi convenţional. T.e.m.

imprimate. Surse ideale de tensiune şi curent

Curentul continuu este curentul electric de conducţie caracterizat, în orice

moment şi în orice punct al circuitului, prin acelaşi sens de deplasare a purtătorilor
de sarcină şi aceeaşi densitate a curentului. El reprezintă, la nivel macroscopic
(tehnic/ingineresc), o mişcare ordonată a purtătorilor de sarcină electrică
(electroni - în metale, ioni - în electroliţi) sub acţiunea unui câmp electric ce ia
naştere ca urmare a unei diferenţe de potenţial creată între bornele de alimentare
ale circuitului/laturii respectiv. Liniile de curent nu au nici început nici sfârşit, ele
dezvoltându-se numai pe trasee/curbe închise.

 O succintă interpretare microscopică a conducţiei electrice în

metale [7]

În teoria microscopică (fizică, neinginerească) clasică expresia

curentuluielectric care străbate o porţiune de conductor AB, la un moment dat,
se determină pe baza teoremei următoare (derivată din legea conducţiei
electrice) :

unde reprezintă cantitatea de sarcină electrică existentă în porţiunea

respectivă de conductor, în acel moment. Dar:

unde: l – lungimea porţiunii de conductor; S – secţiunea transversală a acestuia;

n – numărul de electroni liberi aflaţi în volumul porţiunii de conductor, în acel
moment; - sarcina electrică a electronului ( ).
Rezultă:

103
Mărimea este viteza medie axială (viteza de drift) imprimată electronului
de câmpul electric aplicat conductorului şi are valori foarte mici, de ordinul
câtorva fracţiuni de mm pe secundă. Aceasta reprezintă media aritmetică între
viteza iniţială (nulă) şi viteza maximă a acestuia, înainte de ciocnirea de un ion
aflat în unul din nodurile reţelei cristaline a metalului, conform relaţiei:

Aici şi reprezintă componenta axială a acceleraţiei electronului, respectiv

durata medie între două ciocniri succesive.
Forţa axială imprimată electronului are expresia (în valoare absolută):

unde: E – intensitatea câmpului electric (axial ) din conductor; - intensitatea

câmpului electric imprimat, nulă în acest caz deoarece, în porţiunea considerată
de conductor, nu există o sursă de curent/un acumulator; u- tensiunea aplicată la
bornele conductorului; kg - masa electronului.
Scoţând acceleraţia din expresia de mai înainte şi înlocuind-o în cea a curentului
se obţine:

Ţinând cont de expresia rezistivităţii conductorului:

expresia curentului devine:

reprezentând chiar legea lui Ohm.

Observaţie
Deşi, practic, viteza medie axială , , este de ordinul a câţiva mm/s,
transmiterea energiei electrice de la un capăt la altul al conductorului se face cu
viteze egale cu 90-95% din viteza luminii - pentru linii aeriene - şi cu 40-45% din
viteza luminii – pentru cabluri, deoarece câmpul electric de-a lungul
conductoarelor se stabileşte cu o viteză apropiată de viteza luminii ( m/s).

Nota 1

104
 După M. Drăgănescu (Electronica corpului solid, Ed. Tehnică, Buc.,
1972), conducţia electrică în conductoare este, la nivel atomic, un efect al
perturbării distribuţiei electronilor. Această perturbare se poate produce pentru
una dintre stările energetice – cazul metalelor – sau pentru două – cazul
semiconductoarelor.
Este de aşteptat, atunci, ca expresiile curentului electric să fie deduse în
funcţie de distribuţiile perturbate ale electronilor din diferite benzi energetice.
Distibuţiile perturbate se pot obţine cu ajutorul ecuaţiei cinetice a lui Boltzman.
Astfel, fiind cunoscute distribuţiile perturbate se poate calcula curentul electric
prin corpul solid.

Nota 2
Teoria clasică a conducţiei electronilor în metale, elaborată în anul 1900
de Drude şi perfecţionată, în 1907, de H.Lorentz, explică apariţia curentului
electric în conductoare pe baza modelului gazului electronic ideal. Acesta
porneşte de la ipoteza că electronii liberi din metale se comportă ca moleculele
unui gaz ideal. Astfel , în lipsa unui câmp electric, mişcarea electronilor liberi
este dezordonată, fără a se realiza o deplasare netă de sarcină în conductor.
Apariţia unui câmp electric în conductor (ca urmare a aplicării unei diferenţe de
potenţial/tensiuni electrice între capetele acestuia - nota noastră) conduce la
apariţia unei mişcări ordonate de sarcină electrică în conductor, în sens invers
câmpului electric, semnificând apariţia curentului electric de conducţie.

Nota 3
A nu se confunda viteza axială/în curent a electronilor într-un conductor
metalic (care apare sub acţiunea unui câmp electric ca urmare a aplicării unei
diferenţe de potenţial), numită şi viteză de drift (a se vedea Teoria electronică a
conducţiei în metale, Drude şi Lorentz, 1907) cu viteza de transmitere a unui
semnal electric prin conductor. Astfel, viteza de transmitere a semnalului este
dată de viteza de instalare a câmpului electric în conductor, egală, practic, cu
viteza luminii în vid pe când viteza de drift este considerabil mai mică, şi anume
de ordinul a .

 Clasificarea curenţilor electrici

După tipul purtătorilor de sarcină electrică se poate face următoarea
clasificare a curenţilor electrici:
- curenţi electronici (de conducţie) – în metale; curenţi ionici – în
electroliţi; curenţi de goluri – în dielectrici şi semiconductoare.
După modul de mişcare relativă a sarcinii electrice se pot deosebi următoarele
tipuri de curenţi, la nivel macromolecular:

105
 - curent de conducţie, caracterizat prin deplasarea dirijată, relativă la
conductor, a sarcinii electrice libere sub acţiunea unui câmp electric;
- curent de convecţie, caracterizat prin deplasarea dirijată, relativă la
mediul înconjurător, a sarcinii electrice libere ca o consecinţă a unor acţiuni
ponderomotoare;
- curent de polarizaţie, caracterizat prin deplasarea dirijată, relativă la
corpurile dielectrice/izolatoare, a sarcinii electrice legate (dipoli electrici).
La nivel atomic există curenţii amperieni, caracterizaţi prin mişcarea pe
orbite închise, a particulelor elementare încărcate electric sau prin rotaţia în jurul
axelor proprii a unor astfel de particule.

 Sensuri de circulaţie pentru curent

Se definesc două sensuri de circulaţie pentru curent:
1. Sensul convenţional pozitiv (numit şi sens convenţional sau sens
pozitiv), definit ca sensul mişcării ordonate a unor purtători de sarcină pozitivi
care ar produce efecte (mecanice, termice etc.) similare mişcării electronilor; el
este opus sensului fizic al curentului; este sensul pozitiv indicat de ampermetre
(fig. 4.2.1).
2. Sensul fizic, definit ca sensul mişcării ordonate a purtătorilor de
sarcină (electroni liberi – în metale).
Sensul convenţional mai poate fi definit şi ca sensul de efectuare a integralei de
suprafaţă , respectiv ca sensul normalei pozitive la suprafaţa S, unde
este elementul de arie al suprafeţei străbătute de curentul electric,
iar - densitatea curentului de conducţie prin suprafaţa S (fig. 4.2.1).

Fig. 4.2.1 Definirea sensurilor curentului de conducţie

Sensul convenţional al curentului nu trebuie confundat cu sensul pozitiv al
laturii, respectiv sensul de parcurs al acesteia (sau sensul de parcurs al ochiului de
circuit), care este un sens de referinţă, ales arbitrar.
Dacă sensul convenţional şi sensul de referinţă coincid, curentul intră în
ecuaţiile circuitului cu semnul (+), altfel - cu semnul (-).

106
 Fig. 4.2.2 Sensul convenţional (pozitiv) al curentului şi al laturii

Înainte de a se trece la analiza (rezolvarea) unui circuit nu se cunosc, de

obicei, sensurile (convenţionale ale) curenţilor din laturile sale.
Din acest motiv, înaintea scrierii ecuaţiilor, se dotează fiecare latură cu un
sens de parcurs, ales arbitrar, numit sens pozitiv al laturii. Acest sens corespunde,
de regulă, cu sensul de parcurs al ochiului care conţine latura şi este un sens de
referinţă, deoarece semnele corespunzătoare ale termenilor din ecuaţiile circuitului
care conţin curenţii se determină în raport cu el (în mod obişnuit sensurile de
parcurs se aleg pentru ochiuri de circuit).
Sensul convenţional pozitiv al unui curent coincide cu sensul pozitiv al
laturii pe care o străbate când valoarea sa numerică, rezultată din calcul, este
pozitivă. În caz contrar, sensul convenţional pozitiv al curentului este opus
sensului pozitiv al laturii şi va trebui schimbat (acest lucru se face printr-o săgeată
cu linie întreruptă, dusă pe lângă latură).
Cum se stabileşte care este sensul convenţional pozitiv al curentului, când
acesta este necunoscut?
Deoarece acest lucru nu poate fi cunoscut de la început, sensul
convenţional pozitiv se indică pe laturi în mod arbitrar. Dacă în urma calculelor,
aşa cum se arăta mai sus, curentul prin latură a rezultat cu semnul (+), înseamnă
că sensul convenţional pozitiv este acelaşi cu sensul pozitiv (arbitrar ales) al
laturii; în caz contrar, sensul convenţional pozitiv va trebui inversat pe laturile în
cauză.
Pentru uşurinţa lucrului, în continuare sensul convenţional al curentului va
fi marcat direct pe laturi, în maniera clasică, iar sensul de referinţă (al laturii)
printr-o săgeată cu linie întreruptă pe lângă laturile ochiului de circuit.
 Sensul tensiunii electrice şi al t.e.m.
Pentru a se putea opera corect cu circuitele electrice, se vor prezenta, în
continuare, în acest subcapitol, şi sensurile convenţionale ale tensiunii electrice şi
t.e.m. din aceste circuite.
Sensul convenţional al tensiunii electrice este sensul orientat de la
potenţialul mai ridicat către cel scăzut, ambele fiind măsurate în raport cu un
potenţial de referinţă (comun); punctul/borna/linia electrică având acest
potenţial sau considerată, prin convenţie, ca având acest potenţial fiind
situat(ă), obligatoriu, în acelaşi circuit sau în aceeaşi reţea (fig. 4.2.5).
Când se trece la analiza unui circuit nu se cunosc, de obicei, sensurile
convenţionale ale tensiunilor pentru laturile sale. De aceea, înainte de scrierea
107
ecuaţiilor este necesar să se aleagă, în mod arbitrar, un sens convenţional pozitiv
pentru fiecare tensiune. În mod similar, se alege un sens de referinţă pentru
parcurgerea laturilor circuitului, respectiv pentru ochiurile de circuit. Cum
simbolul unei tensiuni are doi indici (de exemplu U12), se consideră ca sens
convenţional pozitiv cel orientat de la primul indice către al doilea. Tensiunile cu
sensul convenţional pozitiv vor avea semnul (+), iar cele cu sensul convenţional
negativ, semnul (-). Dacă în urma rezolvării circuitului unele tensiuni vor rezulta
cu semnul (-), înseamnă că sensurile lor convenţional pozitive sunt opuse.
Sensul convenţional pozitiv al unei t.e.m. este întotdeauna dirijat de la (-) la (+)
(fig. 4.2.3).

Fig. 4.2.3 Sensul convenţional pozitiv al t.e.m.

Acesta se poate defini ca sensul efectuării integralei:

respectiv ca sensul elementului liniar de circuit, .

Din punct de vedere fizic, sensul convenţional este şi în acest caz sensul
circulaţiei sarcinilor electrice pozitive prin conductoare (respectiv a ionilor
pozitivi în electrolitul unei pile electrice).
Fie pila electrochimică Cu –Zn din figura 4.2.4, având ca electrolit o
soluţie diluată de acid sulfuric.

Fig. 4.2.4 Pila electrochimică Cu-Zn

Datorită presiunii de dizolvare mai mari decât presiunea osmotică a

soluţiei, ionii pozitivi de Zn părăsesc electrodul de Zn, care rămâne încărcat

108
negativ; la electrodul de Cu fenomenul este invers; ca urmare, electrodul negativ
este cel de Zn, iar electrodul pozitiv – cel de Cu.
Sensul de circulaţie al ionilor pozitivi în soluţie dă sensul convenţional
(pozitiv) al t.e.m., acelaşi cu sensul curentului prin electrolit (fig. 4.2.3 şi 4.2.4).

Fig. 4.2.5 Sensul convenţional (pozitiv) al tensiunii

În cazul tensiunilor, săgeţile care indică sensul acestora, vor avea, conform
standardului, vârful plin.
Pentru simplificarea reprezentării, în prezentul suport de curs se va utiliza săgeata
clasică.
 Asocierea sensului pozitiv al curentului cu sensul pozitiv al
tensiunii
După cum s-a arătat, pentru orice latură a unui circuit electric, sensul
pozitiv al curentului poate fi ales în oricare din cele două sensuri ale laturii
respective, iar sensul pozitiv al tensiunii, de asemenea. Ca urmare, pentru o latură
sunt posibile patru asocieri diferite ale sensului pozitiv al curentului cu sensul
pozitiv al tensiunii. Apare, deci, necesitatea unui criteriu suplimentar de asociere.
Dacă se face referire la noţiunea de putere electrică, , se constată
că cele patru asocieri permit numai două interpretări fizice distincte, după cum se
poate vedea în continuare (fig. 4.2.6).

Fig. 4.2.6 Relaţia dintre asocierile permise între curent, tensiune şi putere

109
 În fig. 4.2.6.a sensul pozitiv al produsului se consideră orientat
spre circuit, iar acest produs reprezintă puterea absorbită (Pabs ) de circuit, fiind
vorba de un dipol receptor.
În fig. 4.2.6.b sensul pozitiv al produsului se consideră orientat
dinspre circuit, iar acest produs reprezintă puterea cedată (Pced) de circuit, fiind
vorba de un dipol generator.
Asocierea sensurilor tensiunii şi curentului din fig. 4.2.6.a. se numeşte
asocierea după convenţia de la receptoare, iar asocierea sensurilor din figura
4.2.6. b. se numeşte asocierea după convenţia de la generatoare.
În cazul convenţiei de la receptoare, legea lui Ohm se scrie cu semnul
plus: , iar în cazul celei de la generatoare, cu semnul minus:
(fig. 4.2.7), curentul şi tensiunea laturii având sensuri opuse.

Fig. 4.2.7 Asocierea curentului şi tensiunii în cele două convenţii

Această chestiune va fi dezvoltată mai pe larg în cadrul subcapitolului 4.3.

 Tensiuni electromotoare imprimate. Surse ideale de tensiune şi

curent

În expresia legii conducţiei electrice sub formă locală, , apare

mărimea electrică , numită câmp electric imprimat, care, integrată la nivelul
întregului circuit, reprezintă o t.e.m., aparţinând unei surse de tensiune (putere), ei.
Câmpul electric imprimat este un câmp electric produs de fenomene de natură
neelectrică (de exemplu - forţe de acceleraţie) ce acţionează asupra circuitului,
având ca efect producerea unui curent electric.
După natura lor fizico-chimică se deosebesc:
1. câmpuri imprimate de acceleraţie;
2. câmpuri imprimate termoelectrice;
3. câmpuri imprimate galvanice (electrolitice);
4. câmpuri imprimate voltaice (de contact);
5. câmpuri imprimate fotovoltaice.
În continuare, vor fi prezentate pe scurt câteva dintre aceste câmpuri şi
sursele asociate lor.
1. La rotirea unui disc metalic în jurul axei proprii, electronii vor fi supuşi
forţei centrifuge şi se vor deplasa către extremitatea axei (fig. 4.2.8), astfel că se
110
va produce o polarizare a sarcinilor electrice. Forţa centrifugă (neelectrică) ce
acţionează asupra unui electron are forma:

Fig. 4.2.8 Câmp imprimat de acceleraţie

Acestei forţe îi corespunde un câmp electric imprimat de forma:

Cum sarcina electrică este negativă (sarcina electronului), se poate scrie că

şi rezultă:

Ca urmare, câmpul electric imprimat asociat forţei centrifuge este dirijat în

sens opus acestei forţe.
Pe măsură ce se deplasează sarcina negativă spre periferia discului apare şi
un fenomen de reacţie, respectiv un câmp electric , care se va opune câmpului
. La echilibrul electrostatic se poate scrie:

Mişcarea ordonată de sarcini elementare este echivalentă unor curenţi de

conducţie, al cărui fizic este orientat de la centrul discului către periferie.
Aşadar discul devine o sursă de tensiune (de valoare foarte mică).
Exemplu
Un disc metalic care se roteşte cu 3000 rot/min va produce un câmp
imprimat :

(V),

unde:
- viteza unghiulară;
- turaţia discului; - masa
electronului; - sarcina electronului; - raza curentă .
Tensiunea câmpului electric , între axul şi periferia discului, este:

111
 Pentru un nor de electroni, masa şi sarcina sunt proporţionale cu cele ale
unui singur electron, astfel că raportul lor rămâne neschimbat în formula lui U.
2. Dacă se sudează la ambele capete două metale diferite şi se supun la
temperaturi diferite, , în circuit apare, ca efect, un curent electric de
conducţie (fig. 4.2.9); acesta este efectul Seebeck.

Fig. 4.2.9 Câmp imprimat termoelectric

Acest circuit devine un termocuplu şi poate fi utilizat ca termometru

industrial, cuplat cu un milivoltmetru. T.e.m care produce curentul electric prin
circuit este dată de relaţia:

unde şi respective sunt t.e.m. imprimate care apar la cele două suduri. Un
exemplu tipic este termocuplul fier-constantan, la care pentru fiecare
, t.e.m. mV. Acesta poate măsura până la . Un alt tip de câmp
termoelectric este cel bazat pe efectul Thomson, care constă în absorbţia sau
degajarea de căldură într-un conductor – bară de cupru – parcurs de curent electric
şi supus unei încălziri neuniforme.
3. Un câmp imprimat galvanic (electrolitic) este cel produs într-o pilă
galvanică (fig. 4.2.10), la contactul dintre un metal şi un electrolit.
Apariţia unei t.e.m imprimate, ca urmare unui câmp imprimat galvanic, se
poate explica pe baza diferenţei care există între presiunea de dizolvare a
metalului şi presiunea osmotică a soluţiei în care aceasta este introdus. De
exemplu în cazul electrodului de Zn, deoarece presiunea de dizolvare a Zn este
mai mare decât cea osmotică, ionii pozitivi de Zn părăsesc metalul care rămâne
încărcat negativ, iar în cazul electrodului de Cu procesul se petrece în sens invers.
Prin închiderea circuitului, diferenţa de potenţial care apare între cei doi electrozi
se anulează şi se va produce un curent electric de conducţie.

112
 Fig. 4.2.10 Pila galvanică clasică Cu-Zn
Pe lângă pilele cu electrolit în stare lichidă există şi pile uscate, una dintre
cele mai cunoscute fiind pila clasică Leclanche (fig. 4.2.11).

Fig. 4.2.11 Pila Leclanche

Caracteristicile pilei Leclanche sunt: tensiunea: 1,5V; rezistenţa internă: 0,3 .
Pilele electrice (de tipul bateriilor) constituie surse ireversibile
(nereîncărcabile) de energie electrică. Ele sunt caracterizate prin curenţi mici şi
rezistenţe interne mari, fiind utilizate ca surse de mică putere, în special în
aparatura electronică.
 Acumulatoare electrice
În afara pilelor electrice se construiesc, pe acelaşi principiu - al câmpului
imprimat galvanic, respectiv al potenţialelor galvanice (sau de electrod) - , şi surse
reversibile de energie electrică, numite acumulatoare electrice. Aceste surse au
rezistenţe interne foarte mici, curenţi mari şi au avantajul faţă de pile că pot
reînmagazina energie electrică printr-un proces electrochimic (surse reversibile/se
pot reîncărca). În practică, se utilizează două tipuri de acumulatoare:
acumulatoare acide (cu Pb); acumulatoare alcaline (bazice).
Acumulatoarele cu Pb au ambii electrozi confecţionaţi din plăci de Pb, în
formă de gratii, cel pozitiv având în alveole o pastă pe bază de Pb O2, iar cel
negativ - Pb poros. Electrolitul este o soluţie diluată de H2SO4, iar vasul este din
bachelită. Tensiunea de lucru a acumulatorului este de 2 V pe element, iar
randamentul acumulatorului de 85-90%. Acumulatorul cu Pb este greu, slab
rezistent mecanic, emană vapori vătămători şi are o slabă rezistă bine la
113
scurtcircuit. Rezistenţa internă a unui acumulator cu Pb este de ordinul a 0,001A,
crescând pe măsura descărcării acestuia de aproximativ două ori.
Acumulatoarele alcaline au cei doi electrozi metalici scufundaţi într-o
soluţie alcalină. De exemplu, un acumulator reprezentativ, tip Fe- Ni , are
electrodul pozitiv sub forma unui grătar din oţel nichelat având în alveole NiOH3,
iar cel negativ - de asemenea dintr-un grătar de oţel nichelat având în alveole
pulbere de fier. Soluţia este constituită din hidrat de potasiu (KOH), iar vasul – din
fier nichelat. Tensiunea de lucru a acumulatorului este de 1,45V pe element, iar
randamentul acestuia de 52-55%. Capacul acumulatorului este de regulă sudat.
Deşi are caracteristici electrice mai slabe în raport cu acumulatorul cu Pb, cel
alcalin este mai uşor, rezistent mecanic, nu emană vapori vătămători şi suportă
mult mai bine scurtcircuitele, având o rezistenţă internă mai mare (de cca 10 ori
mai mare faţă de cele acide).
O caracteristică energetică specifică unui acumulator electric este
capacitatea acestuia, în Ah (amper-ore). Capacitatea unui acumulator cu Pb arată
curentul pe care îl poate furniza un acumulator în regim continuu de descărcare,
timp de 10 ore, durată în care se presupune că descărcarea acumulatorului este
completă. Acest timp corespunde şi încărcării complete a unui acumulator nou.
Evident, la o aceeaşi capacitate, dar la un curent de descărcare mai redus, durata
de utilizare a unui acumulator creşte. La acumulatoarele alcaline timpul de
încărcare completă este de 5 ore.
4. La contactul a două metale diferite, aflate la aceeaşi temperatură şi fără
a fi supuse vreunui agent exterior (câmp, radiaţii) apare un câmp electric imprimat
de contact (voltaic) , depinzând de natura metalelor şi de temperatură (fig. 4.2.12).

Fig. 4.2.12 Câmp imprimat voltaic

Câmpurile electrice care se produc la contactul celor două conductoare

sunt vizibile în fig. 4.2.13, unde zona de contact este mărită exagerat, în scopul
explicării fenomenului. Conductorii metalici pot fi ordonaţi într-un şir, astfel că
orice metal din şir adus în contact cu un metal precedent se încarcă pozitiv, iar cu
unul următor, se încarcă negativ. Se recomandă a se ţine seama de aceste
potenţiale la îmbinarea mecanică a două metale diferite, cum este cazul unui raft

114
metalic, care poate duce la degradarea prin arc electric (ca urmare a curenţilor de
circulaţie la contact) a acestei îmbinări şi, astfel, la defecţiuni sau chiar la
accidente.
De menţionat însă faptul că, în conformitate cu teorema potenţialului
electric staţionar, t.e.m. totală este nulă de-a lungul unui traseu/circuit închis,
format prin punerea în contact a mai multor metale diferite, aflate la aceeaşi
temperatură:

Explicaţie fizică: pe baza celui de-al doilea principiu al termodinamicii

este imposibil de a se produce lucru mecanic într-un proces ciclic, la aceeaşi
temperatură.
Ca urmare, un astfel de circuit nu constituie o sursă de curent.

 Surse ideale de curent continuu

În multe probleme, atât de curenţi tari (energetică, electrotehnică), dar şi

de curenţi slabi (electronică), se utilizează frecvent noţiunea de sursă ideală.
Aceste surse sunt de două tipuri:
1. surse (generatoare) ideale de tensiune;
2. surse (generatoare) ideale de curent.
1. Generatorul ideal de tensiune
Un generator ideal de tensiune are proprietatea că tensiunea la borne, Ub,
este constantă indiferent de mărimea curentului debitat (indiferent de sarcină).
Un astfel de generator şi caracteristica de sarcină, U(I), a acestuia este prezentată
în fig. 4.2.13.

Fig. 4.2.13 Generatorul ideal de tensiune

Tensiunea la borne, Ub, este egală în acest caz cu t.e.m. a generatorului ideal:
(4.2.1)
iar rezistenţa internă a sursei ideale este nulă ( r = 0).
Generatorul ideal de tensiune nu poate exista totuşi în realitate, deoarece,
conform legii lui Ohm: , la alimentarea unei sarcini R, în condiţiile în
care , deci în regim de scurtcircuit, curentul ar trebui să tindă către ; ca
115
urmare şi puterea furnizată de generator pe la borne: ar trebui să
tindă către infinit; or, acest lucru nu este posibil.
Prin urmare, un generator real debitează o putere finită pe la borne şi are o
rezistenţă internă (fig. 4.2.14).

Fig. 4.2.14 Generatorul real de tensiune

Tensiunea la bornele generatorului real este :
(4.2.2)
caracteristica U(I) fiind căzătoare, ca în fig. 4.2.14. Această caracteristică
intersectează abscisa ( ) în punctul M, în care curentul ia valoarea de
scurtcircuit:
(4.2.3)
Din ecuaţia (4.2.2) se vede că se ajunge la cazul ideal (sursa ideală), când
2. Generatorul ideal de curent
Un generator ideal de curent se bucură de proprietatea că intensitatea
curentului debitat este riguros constatată şi nu depinde de variaţiile tensiunii la
borne (fig. 4.2.15).
În acest caz se poate scrie că:
(4.2.4)
Curentul se mai notează cu J.
Caracteristica U(I) arată ca o dreaptă paralelă cu axa ordonatelor.

Fig. 4.2.15 Generatorul ideal de curent

116
 În realitate un astfel de generator nu poate exista deoarece, conform legii
lui Ohm: , aplicată laturii AB care conţine sarcina R, dacă
(generatorul este la mers în gol), tensiunea şi, deci, şi puterea debitată de
generator pe la borne: ar tinde către infinit; or, nu se pot realiza în
practică astfel de generatoare, cele reale având o putere finită, respectiv o
rezistenţă internă finită (fig. 4.2.16).
Schema echivalentă a generatorului real de curent conţine rezistenţa
(conductanţa) echivalentă în paralel cu generatorul.

Fig. 4.2.16 Generatorul real de curent

În acest caz curentul debitat de generator devine:

(4.2.5)
Se vede din relaţia (4.2.5) că în cazul absenţei rezistenţei interne r ( ) se
revine la cazul generatorului ideal de curent.
Menţiunea 1

Sursele reale de tensiune şi curent sunt echivalente dacă se îndeplinesc

condiţiile:
şi
Unde r este rezistenţa internă a sursei reale de tensiune, iar g este
conductanţa internă a sursei reale de curent.
Menţiunea 2
Sursele de t.e.m. se pot conecta în serie şi în paralel, obţinându-se circuite
echivalente serie, pentru obţinerea unor tensiuni mai mari, sau în paralel, pentru
obţinerea unor curenţi mai mari.
Circuit echivalent serie:
;

117
Circuitul echivalent paralel:

unde: - suma curenţilor de scurtcircuit ai laturilor conectate în

paralel;
; - rezistenţa, respectiv conductanţa echivalentă.

În cazul unor asemenea conexiuni se recomandă ca sursele să aibă

caracteristici electrice asemănătoare.

4.3 Elemente de topologia circuitelor electrice. Circuitul simplu de curent

continuu. Asocierea sensurilor de referinţă pentru tensiuni, curenţi şi
t.e.m.

Un circuit electric este un ansamblu de generatoare (surse de energie

electrică) şi elemente de circuit receptoare (numai rezistoare, în curent continuu)
interconectate prin legături galvanice (prin fir) (fig. 4.3.1).

Fig .4.3.1 Parte de circuit de c.c

Un astfel de circuit se compune prin noduri, laturi şi ochiuri. O reţea este un
circuit electric complex, cu un număr mare de noduri şi ochiuri.
Un nod este dat de intersecţia a cel puţin trei laturi. Se deosebesc:
- noduri independente (obţinute prin intersecţia a minimum 3 laturi (nodul
A, nodul D, fig. 4.3.1).
- noduri degenerate, obţinute prin intersecţia a două laturi (nodul B, fig.
4.3.1).
Laturile sunt segmente de circuit, cuprinse între două noduri vecine,
parcurse de curenţii ochiurilor alăturate. Ele pot fi active (lat. BC, AD, MN) sau
118
pasive (lat. AB, CD). Dacă o reţea conţine cel puţin o latură activă, reţeaua se
numeşte activă. În caz contrar, reţeaua este pasivă.
Un ochi de reţea este un circuit închis, realizat din laturi adiacente,
parcurse o singură dată la scrierea teoremei a doua a lui Kirchhoff.
Se deosebesc:
- ochiuri fundamentale (Om, Os, fig. 4.3.1), care se caracterizează prin
faptul că ecuaţiile corespunzătoare teoremei a II-a a lui Kirchhoff pentru acele
ochiuri nu se deduc pe baza ecuaţiilor altor ochiuri;
- ochiuri nefundamentale (Op, fig. 4.3.1), pentru care ecuaţiile
corespunzătoare teoremei a II-a rezultă din ecuaţiile altor ochiuri.
Numărul de ochiuri fundamentale al unei reţele electrice de c.c. este dat de
relaţia lui Euler (din topologia matematică):

O = L –( N -1)=L-N+1 (4.3.1)
unde:
L – numărul de laturi al reţelei (egal cu numărul curenţilor);
(N-1) - numărul de noduri independente ale reţelei.

 Circuitul simplu de curent continuu. Asocierea sensurilor de

referinţă pentru tensiuni, curenţi şi t.e.m.
Se consideră circuitul simplu de c.c. din fig. 4.3.2, compus din două laturi
cuplate galvanic:
- o latură generatoare (stânga) conţinând sursa de t.e.m. , , şi rezistenţa
sa internă r;
- o latură receptoare (dreapta) conţinând rezistenţa de sarcină R.

Fig. 4.3.2 Circuitul simplu de curent continuu

Se aplică acestui circuit legea conducţiei electrice, curba de integrare

fiind dusă de-a lungul celor două laturi, astfel încât , unde şi

119
respectiv sunt curbele de-a lungul laturilor generatoare (de la B la A, prin
stânga) şi receptoare (de la A la B, prin dreapta):
(4.3.2)

Dezvoltând integrala se obţine:

(4.3.3)
unde:
, conform teoremei potenţialului electric staţionar;

În aceste condiţii, ecuaţia circuitului simplu de c.c. devine:

(4.3.4)
relaţie care reprezintă teorema a doua a lui Kirchhoff pentru un circuit/ochi de
circuit simplu de c.c.
Se rescrie acum legea conducţiei electrice, descompunând curba în cele
două curbe care o compun, şi :

(4.3.5)

Separând egalitatea în două părţi, pentru curba , respectiv pentru curba , se

obţine:
(4.3.6)

sau

(4.3.7)

Integrând termen cu termen, relaţia (4.2.7) devine:

(4.3.8)
respectiv
(4.3.9)
Această relaţie reprezintă ecuaţia laturii generatoare, care conţine o sursă de
t.e.m. , , având rezistenţa internă r, şi care are la borne tensiunea .

120
Sub altă formă, şi anume , ecuaţia laturii generatoare evidenţiază
faptul că tensiunea la bornele acestei laturi (a unei surse de c.c, în general) este
egală cu t.e.m. a sursei de tensiune, mai puţin căderea de tensiune internă pe sursă.
Se va scrie acum egalitatea corespunzătoare termenilor laturii din dreapta (curba
C2):

(4.3.10)

sau:

(4.3.11)

Înlocuind integralele cu valorile lor, se obţine:

(4.3.12)

respectiv:
(4.3.13)

deoarece , aceasta însemnând că latura receptoare nu conţine sursă.

Relaţia (4.3.13) reprezintă ecuaţia laturii receptoare, respectiv legea lui

Ohm pentru o latură pasivă de circuit.
Dacă latura receptoare ar conţine şi o sursă (fig. 4.3.3.), ecuaţia acesteia ar fi :
(4.3.14)
unde E reprezintă t.e.m. a sursei, în acest caz sursa având acelaşi sens cu curentul.

Fig. 4.3.3 Ecuaţia laturii receptoare active

Spre deosebire de ecuaţia laturii generatoare, în cazul laturii receptoare

tensiunea Ub intră cu semnul (+). În acest caz, se vede că atât reţeaua (prin U), cât
şi sursa de t.e.m. (prin E) contribuie la căderea de tensiune pe rezistenţa R.
121
  Asocierea sensurilor de referinţă
Scrierea ecuaţiilor circuitelor sau reţelelor de curent continuu presupune o
anumită asociere a sensurilor de referinţă ale mărimilor electrice şi anume aceea
care a fost folosită la enunţarea legilor regimului electrocinetic staţionar.
Regulile se referă la curenţi, tensiuni şi t.e.m.
Aceste reguli sunt:
a. Mărimile i şi e au acelaşi sens de referinţă în lungul unei laturi de
circuit, aşa cum s-a folosit la scrierea legii lui Ohm . Dacă e are sens
opus curentului , t.e.m. va purta numele de tensiune contraelectromotoare
(de exemplu, în cazul încărcării unui acumulator cu un curent i de la o reţea de
tensiune , t.e.m. schimbă de semn);
b. Mărimile şi au sensuri de referinţă asociate prin adoptarea unei
convenţii suplimentare, care se apreciază în cazul fiecărei probleme pe schema
circuitului, prin indicarea cu săgeţi a sensurilor tensiunii la borne şi curentului. Se
pot stabili astfel două convenţii (sau reguli) şi anume:
- convenţia/regula de la receptoare;
- convenţia/regula de la generatoare.
 Convenţia de la receptoare
Dacă (fig. 4.3.5 – latura din dreapta), atunci .
Dacă (pe aceeaşi latură receptoare, din dreapta), atunci .
Denumirea convenţiei provine de la faptul că puterea la borne este
pozitivă când este primită de latură.
 Convenţia de la generatoare
Dacă (fig. 4.3.4 – latura din stânga), atunci .
Dacă (pe aceeaşi latură generatoare, din stânga ), atunci .
Denumirea convenţiei provine de la faptul că puterea la borne este pozitivă
când este cedată de latură.
Cele două convenţii se pot întâlni concomitent pentru laturi diferite ale aceluiaşi
circuit, aşa cum se vede din fig. 4.3.2.
În figurile 4.3.4. şi 4.3.5. sunt redate grafic cele două convenţii pentru câte o
latură de circuit.
În scrierea convenţiilor s-au utilizat litere mici şi nu litere mari aşa cum se
procedează în c.c., deoarece ele sunt valabile, în principiu, şi în regim variabil.

122
 Fig. 4.3.4 Regula de la generatoare în două variante: a şi b.

Fig. 4.3.5 Regula de la receptoare, în trei variante: a, b şi c.

În figura 4.3.6 se reprezintă cazul particular al unei laturi receptoare conţinând o

sursă care se încarcă (cazul încărcării unui acumulator de la reţeaua de c.c. ).

Fig. 4.3.6 Latură receptoare conţinând o sursă care se încarcă

În acest caz (este vorba de ecuaţia laturii receptoare) sensul t.e.m. este inversat
(tensiune contraelectromotoare), conform ecuaţiei:

123
Observaţie
În cazul circuitului din fig (4.3.2), puterea electrică pe la bornele A şi B
este cedată de latura generatoare şi primită de latura receptoare. În ambele
situaţii puterea este pozitivă.

4.4 Teoreme şi metode utilizate pentru rezolvarea circuitelor de curent

continuu

În scopul rezolvării circuitelor sau reţelelor de curent continuu se

utilizează mai multe teoreme şi metode, între care cele mai importante vor fi
prezentate în continuare. O importanţă deosebită între acestea o are metoda
teoremelor lui Kirchhoff, aplicabilă în orice situaţie, din aceasta derivând toate
celelalte metode.

4.4.1 Teoremele lui Kirchhoff

Având în vedere faptul că la rezolvarea circuitelor şi reţelelor de curent

continuu metoda de bază utilizată este metoda teoremelor lui Kirchhoff, în cadrul
acestui subcapitol vor fi prezentate cele două teoreme celebre, elaborate de
fizicianul german R. Kirchhoff, în anul 1847.
 Teorema I
Suma algebrică a curenţilor electrici de conducţie din laturile care concură
într-un nod independent oarecare al unui circuit (sau al unei reţele) de curent
continuu este egală cu zero. Astfel spus, suma (aritmetică - de această dată) a
curenţilor care intră în nod este egală cu suma curenţilor care ies din nodul
respectiv.
Fie un astfel de nod b al unei reţele de curent continuu, în care se intersectează
mai multe laturi (minim 3) şi o suprafaţă închisă care înconjoară acest nod.
Considerând normala la suprafaţă ca fiind pozitivă când iese din aceasta şi
raportând sensurile curenţilor care străbat suprafaţa la această normală (fig. 4.4.1),
teorema întâi a lui Kirchhoff se poate scrie sub forma:

(4.4.1)

124
 Fig.4.4.1 Nod independent de circuit

Teorema întâi a lui Kirchhoff este o consecinţă directă a teoremei

continuităţii liniilor de curent (aceasta fiind, la rândul ei, o consecinţă directă a
legii conservării sarcinii electrice).
Curenţii care ies din nod se consideră pozitivi (au acelaşi sens cu normala pozitivă
la suprafaţa închisă ), iar cei care intră în nod – negativi.
Prima teoremă a lui Kirchhoff se aplică în (N-1) noduri ale circuitului/reţelei, unde
(N-1) este numărul nodurilor independente.

 Teorema a II-a
Suma algebrică a tensiunilor de a bornele laturilor care alcătuiesc un ochi
al unui circuit (sau al unei reţele) de curent continuu este nulă. Teorema a doua a
lui Kirchhoff este o consecinţă directă a teoremei potenţialului electric staţionar,
respectiv a legii inducţiei electromagnetice.
Fie un ochi p al unei reţele electrice, acest ochi având k laturi (fig. 4.4.2).

125
 Fig. 4.4.2 Ochi fundamental de circuit

Se trasează curba de integrare de-a lungul laturilor unui ochi de circuit şi i se

atribuie acesteia un sens de parcurs, care reprezintă sensul de referinţă pentru
tensiunile laturilor ochiului.
Aplicând teorema potenţialului electric staţionar pe curba se poate scrie:
(4.4.2)

relaţie care descompusă pe porţiuni (laturi) devine:

(4.4.3)

respectiv
(VA-VB) + (VB-VC) + .......+ (VF-VA) = 0 (4.4.4)
Relaţia (4.4.4) se mai poate scrie sub forma:
(4.4.5)
care exprimă teorema a doua a lui Kirchhoff, ţinând seama că (VA-VB) = Ub1
reprezintă tensiunea la bornele laturii 1, (VB-VC) – la bornele laturii 2 ş.a.m.d.
Tensiunile la bornele laturilor, , se introduc în suma de mai sus cu semnul plus
când sensurile acestora coincid cu sensul arbitrar ales de parcurgere al ochiului şi
cu semnul minus, în caz contrar.
Teorema a II-a furnizează O ecuaţii independente, unde O=L-N+1(regula lui
Euler, din topologie), reprezintă numărul de ochiuri fundamentale ale reţelei.
Teorema a II-a are şi o altă formă (forma duală) şi anume:
, (4.4.6)
care se enunţă astfel:
Suma algebrică a căderilor de tensiune pe rezistenţele laturilor unui ochi este
egală cu suma algebrică a t.e.m. din toate laturile care formează acel ochi.
Forma duală provine din rel. (4.4.5), dacă se înlocuiesc tensiunile cu
expresiile lor corespunzătoare din ecuaţiile laturilor, scrise fie conform convenţiei
de la receptoare, fie conform convenţiei de la generatoare
Termenii şi respectiv, se iau cu semnul (+) sau (-) după cum semnul
curenţilor prin laturi, respectiv semnul t.e.m., coincid sau nu cu sensul de parcurs
al ochiului respectiv.

Exemplu
Se cere să se aplice teorema a doua a lui Kirchhoff pe ochi în ambele
variante şi să se demonstreze validitatea acestora.
126
 Pentru verificarea primei forme şi pentru obţinerea formei duale din prima
formă a teoremei a doua se poate proceda astfel :
Se consideră ochiul de circuit „p”, care face parte dintr-un circuit liniar de c.c.

• Forma întâi
Se duce un sens arbitrar de parcurs pe ochi şi se scrie prima formă teoremei a
doua:

Aceasta se mai poate scrie sub forma:

unde tensiunile la borne sunt scrise ca diferenţe de potenţial între bornele laturilor.
Astfel, forma întâi a teoremei a doua este verificată. Trebuie precizat faptul că
ducerea sensurilor tensiunilor pe laturile ochiului „p” este arbitrară.

• Forma a doua (forma duală) a teoremei a doua:

Se scriu ecuaţiile laturilor, generatoare sau receptoare, după caz:
Latura 1 (receptoare, activă):
Latura 2 (receptoare, pasivă):
Latura 3 (generatoare):
Latura 4 (receptoare, pasivă):
Se face suma algebrică a tensiunilor pe ochi, în acord cu sensul de parcurs
şi se egalează cu zero (conform primei forme a teoremei):

Sau:

Separând termenii se obţine forma duală a teoremei pe ochiul „p” :

127
  Forma matriceală a teoremei I

Pentru reţele de dimensiuni mai mari (cu un mare număr de noduri şi

ochiuri), rezolvarea acestora se simplifică atunci când se aplică teoremele lui
Kirchhoff sub formă matriceală.
Astfel, forma matriceală a teoremei I este:
(4.4.7)

unde:
[A] reprezintă matricea de incidenţă, sau de apartenenţă a laturilor la noduri.
Este o matrice dreptunghiulară cu dimensiunile L X (N-1), unde L este numărul
laturilor incidente în nodurile reţelei, iar (N-1) este numărul nodurilor în care se
aplică teorema întâi.
[A]t este transpusa matricei [A];

este matricea curenţilor din laturile care concură în

nodurile reţelei.

Matricea [A] este de forma:

, în care
un element are valorile:

când curentul aparţinând laturii k iese din nodul

b, latura fiind concurentă în nod

când curentul aparţinând laturii k intră din nodul b, latura

fiind concurentă în nod

când latura k nu concură în nodul b

 Forma matriceală a teoremei a II-a

128
 Sub formă matriceală, teorema a II-a a lui Kirchhoff poate fi scrisă
astfel:
(4.4.8)
Sau, sub forma duală:
(4.4.9)
unde matricea B se numeşte matricea de apartenenţă a laturilor la ochiuri sau
matricea de conexiune a reţelei şi este o matrice dreptunghiulară de dimensiuni
(LXO), unde L este numărul laturilor reţelei, iar 0 este numărul ochiurilor
fundamentale ale acesteia.
Matricea B are forma:

având termenii cu următoarele valori:

când latura k aparţine ochiului p, iar sensul de

referinţă al ochiului coincide cu sensul
convenţional al curentului (ambele alese arbitrar);

când latura k aparţine ochiului p, iar sensul de referinţă al ochiului nu

coincide cu sensul convenţional al curentului
(este opus);

când latura k nu aparţine ochiului p

Matricea [E] a t.e.m. din laturile reţelei este o matrice vector – coloană de
dimensiuni L X 1. Matricea [B]t este transpusa matricei [B].

4.4.2 Metoda teoremelor lui Kirchhoff

Utilizarea metodei teoremelor lui Kirchhoff la rezolvarea unui circuit sau a
unei reţele de c.c. presupune parcurgerea următoarelor etape:
a. caracterizarea topologică a circuitului/reţelei, respectiv stabilirea
numărului de laturi (L), noduri independente (N) şi ochiuri fundamentale (O= L -
N+1);
b. adoptarea (în mod arbitrar) de sensuri de parcurgere a ochiurilor
(sensuri de referinţă), precum şi de sensuri convenţionale (pozitive) pentru t.e.m.,
curenţi şi tensiuni;
c. scrierea ecuaţiilor corespunzătoare teoremelor lui Kirchhof, şi anume
(N-1) ecuaţii pentru teorema I, şi O= L - N+1 ecuaţii pentru teorema a II-a.

129
 Numărul total al ecuaţiilor sistemului va fi egal cu L, respectiv cu numărul
curenţilor din laturi;
d. rezolvarea sistemului de ecuaţii algebrice liniare, respectiv determinarea
curenţilor din laturile circuitului.
Pe baza curenţilor se pot determina apoi tensiunile la bornele laturilor, utilizând,
pentru fiecare latură în parte, ecuaţia laturii, scrisă fie după convenţia de la
generatoare, fie după cea de la receptoare.
Dacă rezultă curenţi negativi, se schimbă sensurile acestora pe laturile respective
ale circuitului.
e. verificarea rezultatelor obţinute, în care scop se pot utiliza ca metode:
metoda bilanţului de puteri; calculul unei tensiuni între două noduri oarecare pe
drumuri diferite.
Menţiuni
1. Calculul tensiunilor între două noduri nealăturate ale unui ochi de
circuit se face scriind ecuaţiile laturilor cuprinse între cele două noduri, fie după
regula de la generatoare, fie după cea de la receptoare. Astfel, dacă cele două
noduri sunt A şi M, aplicând regula de la receptoare se obţine:

(4.4.12)

unde m este numărul laturilor cuprinse între cele două noduri.

2. Pentru efectuarea bilanţului puterilor se va vedea subcap. 4.5.
3. Soluţiile ecuaţiilor lui Kirchhoff sunt univoc determinate.

Aplicaţie
Se consideră circuitul din fig. 4.4.3, pentru care se cunosc: E1 = 48V; E2 =
15V; E4 = 6V; R1 = R5 = 2 ; R3 = R4 = 3 ; R6 = 4 ; R2 = 5 .
Să se determine curenţii din laturi şi să se verifice rezultatul prin metoda
bilanţului de puteri.

Fig. 4.4.3

130
Rezolvare
Se va utiliza metoda teoremelor lui Kirchhoff sub formă matriceală. Se
evaluează mai întâi elementele de topologie ale circuitului:
N = 4; L = 6; 0 = L – N + 1 = 3 .
Se aleg sensuri de parcurs arbitrare pe ochiurile OI, OII, OIII (sensuri de
referinţă), precum şi sensuri convenţionale pentru curenţii laturilor (I1,.....I6).
Se scriu matricele:
; ;

Se aplică prima teoremă:

1) ;

Se aplică a doua teoremă:

2)

Cele două matrice conduc la sistemul:

131
ale cărui soluţii sunt: I1 = 5A; I2 = 3A; I3 = 4A; I4 = -7A; I5 = -8A; I6 = 1A.
Verificarea rezultatelor se face cu ajutorul teoremei de bilanţ a puterilor.
Se calculează:

Se vede că şi, ca urmare, rezultatele obţinute sunt corecte.

4.4.3 Teorema conservării puterilor

Numită şi teorema bilanţului de puteri, această teoremă se enunţă altfel:

suma algebrică a puterilor primite şi cedate de toate laturile unei reţele electrice
izolate (autonome) pe la borne este nulă (fig. 4.4.4).
Expresia teoremei este dată de relaţia:
(4.4.13)

132
 Fig. 4.4.4 Reţea izolată (autonomă)
Teorema conservării puterilor este o consecinţă a primei teoreme a lui
Kirchhoff. Astfel, dacă expresia corespunzătoare primei teoreme a lui Kirchhoff
se înmulţeşte cu potenţialul nodului pentru care este scrisă
teorema şi se sumează expresia obţinută pentru toate nodurile
reţelei, se obţine:
(4.4.14)

Curentul din fiecare latură intervine în această sumă de două ori: mai
întâi cu semnul (+), pentru nodul din care iese (b), apoi cu semnul (–), pentru
nodul în care intră (c).
Regrupând termenii după laturi, se poate scrie:

unde ( ) este diferenţa de potenţial la bornele laturii k.

Astfel, teorema este demonstrată.
 Forma de bilanţ a teoremei
Suma algebrică a puterilor debitate de sursele din laturile reţelei izolate este egală
cu suma puterilor consumate în rezistenţele laturilor.
Observaţie
Dacă o sursă de t.e.m. are sens opus curentului într-o latură, aceasta va
intra în expresie cu semnul minus.
Sub formă de bilanţ teorema se exprimă prin relaţia:
(4.4.15. a)
respectiv :
(4.4.15.b.)

133
 Relaţia (4.4.15.b)
se obţine pornind de la ecuaţia laturii de
circuit, care se înmulţeşte cu curentul din latura respectivă şi
se sumează pentru toate laturile reţelei, ţinând cont că:
( conform primei forme a teoremei conservării).

Se obţine:

(4.4.15.c)

4.4.4 Teorema transferului maxim de putere pe la borne

Un generator de t.e.m. E, având internă RG, transferă o putere maximă PS

sarcinii RS a unui dipol cu condiţia că rezistenţa RS să fie egală cu Rg; randamentul
transferului maxim de putere este de 50%( ).
Fie circuitul de tip dipol din fig. 4.4.5., în care rezistenţa de sarcină RS este
variabilă.

Fig. 4.4.5 Transfer de putere pe la borne

Puterea primită de la receptor pe la bornele AB este dată de relaţia:

(4.4.16)
unde:
(4.4.17)

Ca urmare:
134
 (4.4.18)
a cărei valoare maximă se obţine prin anularea derivatei:

Condiţia transferului maxim de putere este îndeplinită pentru Rg = RS .

Aşadar, sarcina RS absoarbe o putere maximă de la sursă dacă rezistenţa de sarcină
devine egală cu rezistenţa internă a sursei.
Cu această condiţie, puterea maximă transferată sarcinii devine:

(4.4.19)

Curba de variaţie a puterii cerute de sarcină şi a

randamentului transmisiei la variaţia rezistenţei acesteia este
arătată în fig. 4.4.6.

Fig. 4.4.6 Curba de variaţie a puterii cu sarcina

Puterea furnizată de sursă în acest caz devine:

(4.4.20)

unde s-a ţinut cont de expresia curentului:

135
Randamentul transferului maxim de putere este în acest caz:
(4.4.21)

În cazul transferului maxim de putere (RG = RS) se spune că sarcina este adaptată
la generator.
De exemplu, o bună recepţie din partea unui radioreceptor se asigură dacă
se realizează adaptarea între antenă şi aparat, respectiv dacă impedanţa antenei
este egală cu impedanţa de intrare a radioreceptorului.
În continuare, sunt comentate două exemple de transfer de putere, unul la
randamentul maxim de 50 % şi altul la randament mai mare.
Exemplul 1
Fie : .

Rezultă: - puterea furnizată de

generator; - puterea consumată de receptor;

Randamentul transferului: (maxim).

Acest caz se întâlneşte la transmisia semnalelor, unde condiţia principală constă în
asigurarea adaptării, respectiv a nedistorsionării semnalelor transmise ( ).
Exemplul 2
Fie, acum: .
Rezultă: ;

; .
Observaţie
Puterea maximă teoretic furnizată de generator pe sarcina
este ( la ):

Mărind pe , puterea transmisă de generator sarcinii scade (fig. 4.4.6). Această

situaţie se întâlneşte în Energetică, unde se cere ca transportul energiei electrice de
la generator la receptor să se facă la un randament cât mai mare, respectiv cu

136
pierderi cât mai mici. Evident, în acest caz nu mai interesează problema adaptării,
ca în Electronică, unde este necesar ca semnalele să nu fie distorsionate, ci
transferul unei puteri cât mai mari către consumatori.

4.4.5 Teoremele rezistenţelor echivalente

Se numeşte rezistenţă echivalentă a unui circuit de tip dipol pasiv, o expresie

de tipul :
(4.4.22)
unde Ub (tensiunea la borne) şi I (curentul la borne) sunt asociate după regula de
la receptoare (fig. 4.4.7).

Fig. 4.4.7 Dipol receptor pasiv

Notă:
Un dipol este un circuit cu două borne de acces în exterior.

Conexiunile rezistoarelor în circuitele electrice pot fi de tipul serie, paralel sau

mixt.
 Conexiunea serie
În cazul a n rezistoare conectate în serie, curentul electric este acelaşi, iar
tensiunea la bornele circuitului este dată de suma tensiunilor la bornele fiecărui
rezistor (fig. 4.4.8). În aceste condiţii se poate scrie:

Făcând echivalenţa cu schema (4.4.9) se obţine egalitatea:

de unde rezultă:
137
 (4.4.23)

Fig. 4.4.8 Conexiunea serie Fig. 4.4.9 Schema echivalentă

 Conexiunea derivaţie
În cazul a n rezistoare conectate în paralel, tensiunea la borne este aceeaşi
pentru toate rezistoarele, iar curentul total prin circuit este suma curenţilor prin
fiecare rezistor în parte (fig. 4.4.10.a).
În aceste condiţii se poate scrie:
(4.4.24)

Cum:

făcând echivalenţa schemei (4.4.10.a) cu (4.4.10.b) se obţine:

de unde rezultă:
(4.4.25)

138
 Fig.4.4.10.a Conexiunea paralel Fig. 4.4.10.b Schema echivalentă

Evident, în cazul unei conexiuni mixte, rezistenţa totală va fi o combinaţie

a celor două variante.
Ca aplicaţii ale teoremelor rezistenţelor echivalente se prezintă divizorul de
tensiune şi divizorul de curent.
 Divizorul de tensiune
Este un circuit care permite la ieşire obţinerea unor valori dorite din
tensiunea de intrare, funcţie de valoarea rezistenţelor înseriate (fig. 4.4.11).

Fig. 4.4.11 Divizor de tensiune

Se poate scrie:
şi tensiunile devin:

(4.4.26)

139
 (4.4.27)

 Divizorul de curent
Este un circuit care permite divizarea curentului de intrare în orice valori
dorite pe laturile circuitului, în funcţie de valoarea rezistoarelor utilizate (fig.
4.4.12).

Fig. 4.4.12 Divizor de curent

Se poate scrie: şi curenţii devin:

(4.4.28.1)

(4.4.28.2)

4.4.6 Metoda suprapunerii efectelor (superpoziţiei)

Enunţul metodei (teoremei) este următorul: intensitatea curentului electric

din orice latură a unei reţele electrice liniare, în care acţionează mai multe surse,
este suma algebrică a intensităţilor curenţilor pe care i-ar stabili prin latura
respectivă fiecare sursă, dacă ar funcţiona singură în reţea.
Metoda se aplică numai circuitelor (reţelelor) liniare şi poate
fi exprimată prin relaţia:
(4.4.29)

140
 Pentru determinarea curenţilor Ij din laturi se determină mai întâi curenţii
din laturile circuitelor modificate, rezultate prin descompunerea circuitului
iniţial, care vor trebui să conţină numai câte o sursă, utilizând una din metodele de
rezolvare cunoscute; după care, fiecare curent de latură se calculează sumând
algebric curenţii din latura corespunzătoare aparţinând circuitelor în care a fost
descompusă reţeaua dată.

Aplicaţie
Se dă circuitul din figura 4.4.13 în care se cunosc valorile surselor E1, E2 şi
ale rezistoarelor R1, R2 şi R3. Se cere să se determine valorile curenţilor în cele trei
cazuri, utilizând teorema superpoziţiei.

Fig. 4.4.13 Circuit liniar autonom cu două surse

Rezolvare
Circuitul iniţial a se poate considera, datorită proprietăţii de liniaritate, ca
fiind format printr-o suprapunere a două circuite, b şi c, în care se păstrează, pe
rând, câte o sursă.
În aceste condiţii, expresiile curenţilor, ţinând cont de sensuri, devin:

; ; , unde:

; ;

; ;

141
Curenţii Iij de mai sus s-au calculat utilizând, de pildă, teorema divizorului de
curent. Evident că se pot folosi şi alte metode cunoscute pentru determinarea lor
(de exemplu metoda teoremelor lui Kirchhoff).

4.4.7 Metodele generatoarelor echivalente de tensiune

(Thevenin - Helmholtz) şi de curent (Norton)

Metodele generatoarelor echivalente se bazează pe teoremele

generatoarelor echivalente de tensiune şi curent, respectiv pe teorema lui
Thevenin - Helmholtz şi pe teorema lui Norton şi reprezintă, în esenţă, metode de
transfigurare.

 Metoda (teorema) generatorului de tensiune echivalent

Intensitatea IAB a curentului electric debitat de o reţea activă liniară pe un rezistor
de rezistenţă R, aparţinând unei laturi oarecare AB, este dată de relaţia:

(4.4.30)

unde este tensiunea la mers în gol ( ) a reţelei între bornele A şi B, iar

- rezistenţa echivalentă a reţelei pasivizate (Ek = 0), calculată între bornele A
şi B (fig. 4.4.14).
Pentru demonstraţie se introduc în reţeaua dată sursele identice E’ şi respectiv E”,
având valoarea UAB0 şi sensurile opuse, astfel încât să-şi anuleze reciproc efectele
asupra reţelei; reţeaua liniară se poate descompune astfel în două subreţele, b şi c,
ca în fig. (4.4.14), conform teoremei superpoziţiei:
(4.4.31)

142
 Fig. 4.4.14 Metoda generatorului de tensiune echivalent
Din schema b rezultă:
(4.4.32.1)
conform convenţiei de la receptoare, scrisă pentru latura AB, iar din schema c:
(4.4.32.2)
conform aceleaşi convenţii, scrisă pentru aceeaşi latură activă AB.
Pe de altă parte, pentru reţeaua din schema c se poate scrie legea lui Ohm:
(4.4.32.3)
şi cum , , rezultă pentru cei
doi curenţi, şi respectiv , valorile:
;
(4.4.33)

Ca urmare, curentul devine:

Reţeaua dată poate fi înlocuită astfel, în raport cu două borne AB, printr-un
generator de tensiune echivalent, având t.e.m. şi rezistenţa internă
(fig. 4.4.15).

Dacă , atunci .

Fig. 4.4.15 Generatorul de tensiune echivalent

 Metoda (teorema) generatorului de curent echivalent

Tensiunea UAB produsă de o reţea liniară activă pe rezistenţa a unei laturi
oarecare AB este dată de relaţia:

143
 (4.4.34)

unde IABsc este curentul de scurtcircuit al reţelei faţă de bornele AB (R=0), GAB0
este conductanţa echivalentă a reţelei pasivizate (GAB0 =l/ RAB0) faţă de aceleaşi
borne AB, iar G - conductanţa laturii AB (G =l/ R) (fig. 4.4.16).

Fig. 4.4.16 Generatorul de curent echivalent reţelei liniare

Teorema se demonstrează pe baza teoremei precedente,

observând că:

(4.4.35)

Dacă se împart atât numărătorul cât şi numitorul cu , se obţine:

(4.4.36)

unde:
se obţine din relaţia (4.4.30), făcând pe .
Reţeaua dată poate fi înlocuită în raport cu două borne, A şi B, printr-un
generator de curent echivalent, având curentul şi conductanţa internă

Dacă , deci >> , atunci .

O asemenea situaţie se întâlneşte în cazul generatoarelor de mică putere
(cum ar fi, de exemplu, tranzistoarele din circuitele electronice), când curentul din
latura AB este practic constant, nedepinzând practic de . Ca urmare, schema
generatorului de curent echivalent se va folosi, cu precădere, în cazul
generatoarelor de mică putere, deoarece ea pune în evidenţă, cu claritate, faptul că

144
astfel de generatoare injectează practic un curent constant sub o tensiune la borne
variabilă şi astfel calculele sunt mai simple.

Exemplu
Ca exemplu, se prezintă un tranzistor bipolar comandat în tensiune(a),
precum şi schema generatorului de curent echivalent în regim de semnal mic şi
joasă frecvenţă(b).

a. Tranzistor bipolar b. Generatorul de curent echivalent

4.4.8 Metodele de transfigurare stea - triunghi şi triunghi - stea

În multe aplicaţii intervin conexiuni de tip stea sau triunghi ale

rezistenţelor din circuite, care impun, pentru o rezolvare mai comodă,
transfigurarea dintr-una în cealaltă, în condiţiile asigurării echivalenţei schemei
electrice atât în ceea ce priveşte potenţialele nodurilor, cât şi curenţii din noduri.
a. Transfigurarea triunghi-stea
Orice subschemă având conexiune în triunghi, de rezistenţe R12, R23, R31,
admite o schemă echivalentă unică în stea, ale cărei laturi vor avea
rezistenţele (fig. 4.4.17.a.):
; ; (4.4.37)

145
 Fig. 4.4.17.a Transfigurarea triunghi-stea

Schemele a şi b sunt echivalente când tensiunile între noduri şi curenţii din

noduri sunt aceiaşi, respectiv puterile absorbite de cele două subreţele sunt
identice.
Demonstraţia teoremei se face presupunând bornele 1,2 şi 3 izolate pe rând
câte una, astfel încât dipolii rămaşi să aibă rezistenţele echivalente, calculate între
celelalte două borne, egale pentru schemele în stea şi triunghi.

b. Transfigurarea stea – triunghi

Orice subschemă electrică cu conexiune în stea, de rezistenţe R1, R2, R3,

admite o schemă echivalentă unică în triunghi, ale cărei laturi vor avea rezistenţele
(fig. 4.4.17.b):

;
(4.4.38)

Fig. 4.4.17.b Transfigurarea stea – triunghi

146
 Demonstraţia teoremei se face presupunând pe rând bornele scurtcircuitate
două câte două şi punând condiţia ca rezistenţele echivalente la conexiunea stea şi
triunghi pentru dipolii obţinuţi să fie egale.

4.4.9 Metoda curenţilor de ochiuri (ciclici)

Metoda curenţilor de ochiuri, numită şi metoda curenţilor ciclici (Maxwell)

prezintă avantajul că operează cu un număr mai mic de variabile faţă de metoda
teoremelor lui Kirchhoff şi anume, cu O < L, unde O este numărul de ochiuri
fundamentale ale reţelei.
Mărimile variabile în ecuaţiile reţelei vor fi în acest caz curenţii de ochiuri
(ciclici) - curenţi fictivi atribuiţi ochiurilor fundamentale, astfel
încât curentul real din fiecare latură k să fie egal cu suma algebrică a curenţilor
ciclici ai ochiurilor care conţin latura respectivă:
, q = 1,2,.......,O (4.4.39)
Sumarea se efectuează pentru toţi curenţii ochiurilor q cărora le aparţine
latura k.
Matematic, relaţia (4.4.39) reprezintă o schimbare liniară de variabilă de la
L necunoscute (curenţii laturilor) la O necunoscute (curenţii fictivi atribuiţi
ochiurilor fundamentale). Acest lucru este posibil numai în condiţiile asigurării
compatibilităţii cu sistemul ecuaţiilor lui Kirchhoff. Astfel, cele (N-1) ecuaţii date
de prima teoremă a lui Kirchhoff sunt identic satisfăcute, deoarece
fiecare curent ciclic intră şi iese odată în fiecare nod, aducând
o contribuţie nulă la curentul total prin suprafaţa închisă care
cuprinde nodul:
, q = 1,2,....O (4.4.40)

Restul de O variabile vor fi univoc determinate de cele L - (N-1) = O ecuaţii

rămase, date de cea de-a doua teoremă a lui Kirchhoff:
, (4.4.41)

unde:
, conform relaţiei (4.4.39)
Ordonând relaţia (4.4.41) după curenţi, se mai poate scrie:
, q = 1,2,....,O (4.4.42)

147
unde:
(4.4.42.a)

este rezistenţa proprie a ochiului p, respectiv suma aritmetică a rezistenţelor

laturilor care alcătuiesc ochiul p;

(4.4.42.b)

este rezistenţa de cuplaj dintre ochiurile p şi q, pozitivă dacă şi au acelaşi

sens prin laturile comune şi negativă dacă au sensuri contrare; în cazul în care
ochiurile p şi q nu au laturi comune, rezultă că ;
(4.4.42.c)
este t.e.m. fictivă de ochi, egală cu suma algebrică a t.e.m. din laturile care
alcătuiesc ochiul de circuit p; t.e.m. se iau cu (+) dacă sensurile lor coincid cu
sensul de parcurs pe ochi ( sens de referinţă), respectiv - cu sensurile curenţilor de
ochiuri, şi cu (-) în caz contrar.
Dezvoltat, sistemul de ecuaţii se scrie sub forma:

(4.4.43)

Prin rezolvarea sistemului (4.4.43) se obţin curenţii de ochiuri ( ).

Utilizând transformarea liniară (4.4.39) se calculează apoi curenţii de laturi (
).
Etapele care trebuie parcurse la rezolvarea unei reţele de c.c. prin aplicarea
acestei metode sunt:
1. Determinarea ochiurilor fundamentale şi alegerea arbitrară a
sensurilor curenţilor ciclici ale acestora, care reprezintă, de regulă,
şi sensurile de referinţă pe ochiuri.
2. Calculul rezistenţelor proprii şi de cuplaj ale ochiurilor, respectiv al
t.e.m. de ochiuri.
3. Scrierea sistemului de ecuaţii ale curenţilor ciclici şi determinarea
acestora.
4. Alegerea arbitrară a sensurilor curenţilor din laturi, dacă acestea nu
au fost date de la început.
5. Calculul curenţilor din laturi cu relaţia (4.4.39), sumarea fiind
făcută pentru toţi curenţii ochiurilor q, cărora le aparţine latura k.
148
 6. Verificarea rezultatelor obţinute (de exemplu cu teorema de bilanţ
a puterilor).

 Forma matriceală a metodei

Această formă se utilizează pentru reţele de dimensiuni mari.
Sub forma matriceală, sistemul de ecuaţii (4.4.43) se poate
scrie:
(4.4.44)
unde:
(4.4.45)

Matricea este de forma:

(4.4.46)

Matricea are forma:

, fiind o matrice vector-coloană. (4.4.47)

Prin rezolvarea sistemului (4.4.44) se obţine:

(4.4.48)
unde este inversa matricii .
Matricea curenţilor ciclici este un vector coloană de forma:
(4.4.49)

Curenţii reali din laturile reţelei se determină cu relaţia:

(4.4.50)
Aplicarea metodei sub formă matriceală se face după următorul algoritm:
1. Se aleg sensurile curenţilor ciclici din ochiurile fundamentale
ale relaţiei (de obicei aceleaşi cu sensurile de parcurs pe ochiuri).
2. Se formează matricele - de apartenenţă a laturilor la ochiuri
( matricea de conexiune a reţelei) şi - transpusa acesteia.

149
 3. Se formează matricele şi .
4. Se calculează matricele şi , cu relaţiile (4.4.46) şi
(4.4.47).
5. Se calculează matricea inversă .
6. Se calculează matricea .
7. Se calculează matricea .
8. Se verifică rezultatele. În acest scop se poate utiliza, de pildă,
teorema bilanţului puterilor sub formă matriceală:
(4.4.51)
respectiv:
(4.4.52)

Aplicaţie
Se dă circuitul din fig. 4.4.18 pentru care se cunosc ;
; ; ; ; ; . Să se determine curenţii din
laturi folosind metoda curenţilor ciclici, sub formă matriceală.

Fig. 4.4.18 Aplicaţie

Rezolvare:
Se aleg sensurile indicate pe figură pentru curenţii ciclici .
Se formează matricea de conexiune şi transpusa acesteia:

150
 ;

Se formează matricele şi şi se calculează matricele şi .

Ca urmare, curenţii ciclici pot fi calculaţi cu matricea:

Curenţii din laturi sunt:

Verificare

151
Se vede că se verifică relaţia de bilanţ:

4.4.10 Metoda potenţialelor de/la noduri

În cazul metodei potenţialelor de noduri se operează cu (N-1) variabile,

mai puţine faţă de cele utilizate în cazul metodei curenţilor de ochiuri, respectiv,
al metodei teoremelor lui Kirchhoff:
(N-1) < O < L
Noile variabile sunt potenţialele nodurilor independente, egale cu diferenţele de
potenţial dintre fiecare nod al reţelei şi al N-lea nod, ales arbitrar ca referinţă de
potenţiale. Acesta este considerat ca fiind legat la pământ (VN = 0).

Fig. 4.4.19 O latură de circuit şi nodul de referinţă

Fie latura de circuit din figura 4.4.19, aparţinând nodurilor (b) şi (c) şi
nodul N al reţelei, cu rol de referinţă. Conform primei teoreme a lui Kirchhoff se
poate scrie pentru nodul (b):

152
 , b = 1,2,....,N-1
Ecuaţia de funcţionare a laturii k este:
(4.4.53)
unde semnele din faţa lui arată că poate fi utilizată fie convenţia de la
receptoare, fie cea de la generatoare după cum latura este rec. sau gen.
Din relaţia de mai sus curentul rezultă sub forma:
(4.4.54)

Se notează cu curentul de scurtcircuit al laturii k, având

semnul (+) când iese dintr-un nod al laturii (nodul b) şi cu (-) când intră (nodul c),
şi având acelaşi sens prin latura k; în caz contrar semnele de mai sus se
inversează. Ca urmare:
(4.4.55)
Înlocuind pe în ecuaţia corespunzătoare primei teoreme a lui Kirchhoff, se
poate scrie:

de unde:

(4.4.56)
Tensiunea , la bornele laturii k, este dată de diferenţa de preferenţial dintre
cele două noduri, b şi c:

relaţie ce poate fi folosită ca o schimbare de variabilă, astfel încât sistemul să se

reducă la ( ) necunoscute, care sunt potenţialele nodurilor independente.
Este necesar însă ca schimbarea de variabilă să fie compatibilă cu sistemul de
ecuaţii al teoremelor lui Kirchhoff.
Astfel, se constată că cele O ecuaţii date de teorema a II-a sunt identic satisfăcute
de relaţia , deoarece fiecare potenţial de nod intră în această relaţie
de două ori: întâi cu (+), când latura iese din nod şi apoi cu (–), când latura intră
în nod. Ca atare:
, respectiv
Rezultă că cele ( ) variabile căutate (potenţialele de noduri) vor fi univoc
determinate de cele ( ) ecuaţii rămase, date de teorema I.
În aceste condiţii, sistemul de ecuaţii (4.4.56) devine:
153
 (4.4.57)
luând, de exemplu, ecuaţia laturii după convenţia de la receptoare.
Ordonând după potenţialele nodurilor, relaţia (4.4.57) se mai
poate scrie sub forma:
, (4.4.58)

unde:
este conductanţa proprie a nodului b, egală cu suma
aritmetică a conductanţelor laturilor concurente în nodul b;
este conductanţa de cuplaj,dintre nodurile b şi c,
egală cu suma, luată cu semn schimbat, o conductanţelor laturilor care leagă
nemijlocit (direct) cele două noduri, b şi c.
Dacă cele două noduri nu sunt unite nemijlocit, atunci ;
este curentul de scurtcircuit injectat în nodul b, format din
suma algebrică a curenţilor de scurtcircuit ai laturilor active, , legate la nodul
b, luată cu semnul schimbat; în această relaţie .
Dezvoltat, sistemul (4.4.58) se scrie sub forma:

(4.4.59)

Algoritmul de aplicare a metodei este următorul:

1. Se aleg nodurile independente ( ) şi nodul de
referinţă, N, pentru care se scriu ecuaţiile potenţialelor de noduri.
2. Se calculează conductanţele laturilor ( ).
3. Se calculează conductanţele proprii şi de cuplaj şi
curenţii de scurtcircuit injectaţi în noduri ( ).
4. Se scrie sistemul de ecuaţii al potenţialelor şi se
rezolvă în raport cu acestea.
5. Se calculează tensiunile la bornele
laturilor:

154
 6. Se calculează curenţii din laturi,
pornind de la ecuaţiile laturilor. De exemplu, în cazul
utilizării convenţiei de la receptoare se poate scrie:

sau:
unde este, cum s-a arătat, curentul de scurtcircuit al laturii k.
7. Se face verificarea rezultatelor, de exemplu, cu
ajutorul teoremei bilanţului puterilor.
Notă
Curentul de scurtcircuit al unei laturi (active), , nu trebuie
confundat cu cel de scurtcircuit al unui nod al reţelei, la care este conectată
latura respectivă: , acesta din urmă fiind constituit, aşa cum s-a
arătat, din suma algebrică a curenţilor de scurtcircuit ai laturilor active, legate la
nodul (b), luată cu semn schimbat.

Aplicaţie

reţeaua liniară de c.c. din figura (4.4.20),

Se consideră
pentru care se cunosc:

155
 ; ; ; ; ; ; ;
; ; .

Fig. 4.4.20 Reţea liniară de c.c.

Să se calculeze curenţii cu ajutorul metodei potenţialelor de noduri şi să se

verifice rezultatele.
Rezolvare
Se alege arbitrar nodul (4) ca referinţă de potenţiale (V4 = 0), respectiv se
consideră acesta legat la pământ.
Se calculează conductanţele proprii şi de cuplaj ale laturilor şi
curenţii de scurtcircuit din nodurile reţelei:

Curenţii de scurtcircuit injectaţi în noduri sunt:

Se scrie sistemul de ecuaţii în potenţiale şi se rezolvă:

156
Înlocuind valorile conductanţelor şi curenţilor se obţine:

de unde:
; ;
Se calculează curenţii din laturi:

Curentul va avea sensul opus celui ales arbitrar (iniţial), respectiv sensul
săgeţii punctate.
Curentul va avea, de asemenea, sens opus celui ales iniţial, motiv pentru care i
se va schimba sensul pe schema electrică (săgeata punctată). Se vede că în acest
caz curentul nu va mai avea acelaşi sens cu , deci sursa se încarcă, respectiv
absoarbe energie din reţea.

Verificare:

157
Se vede că: .
Notă
La calculul lui termenul se scade, deoarece sursa , aşa cum s-a
arătat, absoarbe energie de la reţea în loc să-i cedeze energie acesteia ( are
semnul opus lui ).
4.4.11 Alte teoreme/metode: teorema reciprocităţii, teorema compensaţiei

 Teorema reciprocităţii (Maxwell)

Enunţ:
Curentul electric produs într-o latură j a unei reţele electrice liniare de o
sursă situată într-o latură k, fără să mai existe alte surse în reţea, este egal cu
curentul pe care l-ar produce în latura k aceeaşi sursă, situată în latura j,
rezistenţele laturilor rămânând neschimbate (fig. 4.4.21):
(4.4.60)
Pentru demonstraţie se consideră o reţea liniară având o singură latură activă (k),
sursa fiind apoi mutată în latura (j).

Fig. 4.4.21 Reţea liniară de c.c.

Dacă se scriu ecuaţiile teoremelor lui Kirchhoff pentru cele două reţele, cum
, se obţine uşor relaţia (4.4.60).
Aplicaţie
Se dă circuitul din fig. (4.4.22) cu valorile parametrilor indicate pe figură.
Să se aplice teorema reciprocităţii.
Fig. 4.4.22 Circuitul supus teoremei
158
 a)

b)

Se vede că:

 Teorema compensaţiei
Enunţ:
Orice latură pasivă a unei reţele liniare având rezistenţa R şi fiind parcursă
de curentul I, poate fi înlocuită cu o sursă ideală de t.e.m. , având
sensul opus curentului, fără a se schimba curenţii din restul
reţelei (fig. 4.4.23).

Fig. 4.4.23 Latură de reţea liniară compensată

Demonstraţie
În cazul figurii a se poate scrie , conform legii lui Ohm. În cazul
figurii b, din ecuaţia laturii care a fost scrisă utilizând, de exemplu, convenţia de
la receptoare, se obţine . Cum , rezultă că ecuaţia laturii rămâne
neschimbată: , iar teorema este demonstrată.

4.5 Circuite neliniare de curent continuu

159
 Circuitele neliniare de c.c. sunt circuite care conţin elemente (rezistenţe)
neliniare, respectiv dispozitive a căror rezistenţă depinde continuu de curent sau
tensiunea aplicată la borne şi, ca urmare, caracteristica nu mai este o
dreaptă (este neliniară). Ca urmare, acestor elemente (şi circuite) nu li se mai
poate aplica legea lui Ohm.
În continuare se prezintă câteva elemente neliniare tipice de circuit, cum sunt:.
a. Lampa cu incandescenţă
Lampa cu incandescenţă este un rezistor termic.
Datorită încălzirii filamentului, rezistenţa lămpii variază, ducând la creşterea
curentului (fig. 4.5.1). În figură, cele două curbe reprezintă:
1. lampa cu filament metalic;
2. lampa cu filament de cărbune.

Fig. 4.5.1 Caracteristica de sarcină a lămpii

b. Termistorul
Este un rezistor termic pe bază de oxizi metalici (Mn, Ni, Co, Cr, Zn) cu
proprietăţi semiconductoare, a căror rezistenţă scade puternic cu creşterea
temperaturii (fig. 4.5.2).

Fig. 4.5.2 Caracteristica de sarcină a termistorului

Termistorul se utilizează în tehnica frecvenţelor înalte ca stabilizator de tensiune
sau de curent, precum şi ca circuit de protecţie la suprasarcină (supracurent) sau la
temperatură.
160
 c. Rezistorul cu tirit
Tiritul este un material ceramic (carbură de siliciu) a cărui
rezistenţă scade brusc cu creşterea tensiunii(fig. 4.5.3).
Ecuaţia caracteristicii de sarcină este:
. (4.5.1)
Rezistorul cu tirit se utilizează ca descărcător la protecţia instalaţiilor de înaltă
tensiune.

Fig. 4.5.3 Caracteristica de sarcină a tiritului

d. Tubul cu descărcări luminiscente

Este un tub cu doi electrozi metalici, având un conţinut de gaz inert (fig. 4.5.4).
Se utilizează ca stabilizator de tensiune datorită zonei de funcţionare stabilă a
arcului electric ( ).
În fig. 4.5.4, reprezentând caracteristica de sarcină a tubului, tensiunea
reprezintă tensiunea de aprindere a tubului (amorsarea arcului electric dintre
electrozi).

Fig. 4.5.4 Caracteristica de sarcină a tubului

e. Arcul electric
Este un fenomen specific sudurii electrice, cuptoarelor electrice cu arc, tăierii
electrice a metalelor, lămpilor cu descărcări în arc (vezi pct. d), lămpilor cu raze
ultraviolete (fig. 4.5.5). La alimentarea cu tensiune constantă funcţionarea arcului

161
electric este stabilă numai dacă se conectează în serie o rezistenţă adiţională de
protecţie.

Fig. 4.5.5 Caracteristica de sarcină a arcului electric

f. Redresorul cu semiconductoare (Se, Ge, Si)

Acest element neliniar se caracterizează printr-o conductanţă
mare într-un sens (sensul direct) şi una foarte mică în sens
contrar (fig. 4.5.6).

Fig. 4.5.6 Caracteristica redresorului

Redresoarele cu semiconductoare se utilizează pe larg în Electronică şi în

Electronica de putere (dioda, dioda de putere). Se definesc:
- Rezistenţa statică a diodei pentru un punct de funcţionare M care este:

Rezistenţa dinamică, dată de relaţia:

În cele două relaţii k este raportul scărilor grafice ale tensiunii (V/cm) şi curentului
(A/cm).
 Caracterizarea rezistenţelor neliniare
Rezistenţele neliniare se pot caracteriza prin :
162
 1. curba tensiune – curent U(I), numită şi curba de sarcină;
2. rezistenţa statică,
3. rezistenţa dinamică, .
Rezistenţele statică şi dinamică se determină în condiţiile unor variaţii
infinitezimale ale punctului de funcţionare, aşa cum se arată în fig. 4.5.7.

Fig. 4.5.7 Rezistenţa statică şi dinamică

Dacă punctul de funcţionare a unui rezistor neliniar este pe porţiunea coborâtoare

a caracteristicii tensiune – curent (cazul unui arc electric), se spune că rezistenţa
este negativă.

 Teoremele lui Kirchhoff pentru circuite neliniare de curent

continuu
În cazul circuitelor neliniare de c.c. ecuaţiile corespunzătoare teoremelor
lui Kirchhoff sunt:
, b = 1,2,....,N-1 (4.5.2)

, p = 1,2,....,O (4.5.3)

unde sunt caracteristicile neliniare ale elementelor circuitului

analizat.
Ecuaţia (4.5.3) este aplicabilă în această formă dacă toate
elementele de circuit sunt neliniare. În cazul în care în circuit
există şi elemente liniare, teorema a doua a lui Kirchhoff
devine:
(4.5.4)

163
unde reprezintă suma algebrică a tensiunilor la bornele elementelor de

circuit neliniare, iar este suma algebrică a tensiunilor la bornele

elementelor de circuit liniare.
La rezolvarea circuitelor cu elemente neliniare se iau în consideraţie atât
ecuaţiile corespunzătoare teoremei a doua a lui Kirchhoff, cât şi caracteristicile
elementelor neliniare fie sub formă analitică, fie, mai ales, sub formă grafo-
analitică.

Aplicaţii
1. Să se calculeze curentul de regim nominal al circuitului din figura
(4.5.8), constituit prin conectarea în serie a două rezistoare, unul liniar şi altul
neliniar. Se cunosc: R, E şi caracteristica U(I) a elementului neliniar.

Fig.4.5.8 Circuit cu elemente neliniare

Rezolvare
Se utilizează metoda grafo – analitică (fig. 4.5.9). Ecuaţia circuitului este
, iar ecuaţia rezistorului neliniar:

Soluţia ecuaţiei (curentul I) este dată de punctul P, respectiv punctul de intersecţie

al celor două curbe:

şi

164
 Fig. 4.5.9 Metoda grafo –analitică

2. Să se determine curentul printr-un circuit format prin conectarea în serie

a două circuite neliniare de tip rezistor (fig. 4.5.10). Se cunosc: ;
; .

Fig. 4.5.10 Circuit cu elemente neliniare

Rezolvare:
Se trasează caracteristicile neliniare şi şi se adună
grafic, punct cu punct, cele două tensiuni. Se obţine . Cunoscând
valoarea tensiunii , se calculează curentul corespunzător acesteia, ducând o
paralelă la abscisă prin punctul de tensiune , până la punctul de intersecţie cu
caracteristica . Curentul corespunzător ordonatei prin punctul de intersecţie
este cel căutat.

Notă
Termistoarele utilizate în receptoarele TV sunt rezistenţe cu coeficient de
temperatură negativ (R scade cu creşterea temperaturii) şi de valori ridicate. Sunt
confecţionate din oxizi de fier aliaţi cu Cr, Mg, Co, Ni şi au rezistenţe cuprinse
între 300 şi 600 , la temperatura de 200C.

165