Prof. univ. em. Dr.

ing
Alexandru SOTIR

BAZELE ELECTROTEHNICII

Elemente de teoria circuitelor electrice

si teoria câmpului electromagnetic
Versiunea a 6-a

ACADEMIA NAVALĂ "MIRCEA CEL BĂTRÂN"

CONSTANŢA
2017

1
Referenţi

Cdor (r) Prof. univ. Dr. ing. Vasile DOBREF

Cdor (r) Conf. univ. Dr. ing. Mircea CONSTANTINESCU

Tehnoredactare:

Corectura: Ozana CHAKARIAN

……………………………………………………

2
 Colecţia „Ştiinţe militare”
Prof. univ. emerit
Dr. ing. Alexandru SOTIR

BAZELE ELECTROTEHNICII

Elemente de teoria circuitelor electrice

si teoria câmpului electromagnetic
Versiunea a 6-a

ACADEMIA NAVALĂ "MIRCEA CEL BĂTRÂN"

CONSTANŢA
2017

3
 Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
ISBN:

Editura Academiei Navale „Mircea cel Bătrân”

Str. Fulgerului nr. 1, 900218, Constanţa
Tel. 0241/626200/1219, fax 0241/643096
Email: editura@anmb.ro

4
 CUPRINS

Prefaţă........................................................................................................................... ….11

CAPITOLUL 1 OBIECTUL DISCIPLINEI. SCURT ISTORIC. ELEMENTE

INTRODUCTIVE

1.1 Introducere………………………………………………………………… ….14

1.2 Obiectul şi importanţa disciplinei…………………………………………... ….15
1.3 Scurt Istoric. Contribuţii româneşti. Preocupări actuale ............................... ….16
1.4 Teorii ale fenomenelor electromagnetice …………………………………. ….25
1.5 Câmpul electromagnetic. Mărimi de stare…………………………………. .....26

CAPITOLUL 2 LEGILE GENERALE, LEGILE DE MATERIAL,

PRINCIPALELE TEOREME ALE FENOMENELOR
ELECTROMAGNETICE

2.1 Legi generale şi de material. Regimuri electromagnetice. Medii

electromagnetice…………………………………………………………… ….39
2.1.1 Legea fluxului electric………………………………………………. ….41
2.1.2 Legea polarizaţiei electrice temporare………………………………. ….43
2.1.3 Legea legăturii dintre D,E şi P………………………………………. ….43
2.1.4 Legea fluxului magnetic…………………………………………….. ….46
2.1.5 Legea magnetizaţiei temporare……………………………………… ….47
2.1.6 Legea legăturii dintre B,H şi M ......................................................... ….48
2.1.7 Legea conducţiei electrice (Legea lui Ohm)………………………… ….49
2.1.8 Legea transformării energiei în conductoare parcurse de curent
electric de conducţie (legea lui Joule-Lenz)………………………… ….52
2.1.9 Legea electrolizei (legea lui Faraday)……………………………...... ….55
2.1.10 Legea conservării sarcinii electrice………………………………… .. ….56
2.1.11 Legea inducţiei electromagnetice (Faraday) ..................................... ….57
Legea circuitului magnetic (legea Ampere –
2.1.12 ….61
Maxwell).............................
2.2 Principalele teoreme ale fenomenelor electromagnetice…………………… ….64
2.2.1 Teoreme specifice regimului electrostatic………………………… ….64
2.2.2 Teoreme specifice regimului electrocinetic staţionar
(şi cvasistaţionar)…………………………………………………. ….71
2.2.3 Teoreme specifice regimului staţionar (şi cvasistaţionar) al câmpului
magnetic………………………………………………… ….73

5
CAPITOLUL 3 REGIMUL ELECTROSTATIC
3.1 Definire, caracterizare, legi şi teoreme specifice………………………….. ….74
3.2 Câmpul electrostatic. Potenţialul electrostatic coulombian……………….. ….77
3.3 Polarizarea dielectricilor…………………………………………………… ….92
3.4 Capacitate electrică. Condensatoare electrice. Calculul capacităţii unui
condensator………………………………………………………………… ….98
3.5 Energie şi forţe în câmpul electrostatic…………………………………….. ….111
3.6 Metode de calcul ale Electrostaticii. Prezentare succintă ………………….. ….116

CAPITOLUL 4. REGIMUL ELECTROCINETIC STAŢIONAR

(REGIMUL CIRCUITELOR DE CURENT CONTINUU)

4.1 Definiţie, caracterizare, legi şi teoreme specifice…………………………… .…123

4.2 Curentul continuu. Sens de circulaţie fizic şi convenţional. T.e.m.
imprimate. Surse ideale de tensiune şi curent……………………………….. .…125
4.3 Elemente de topologie ale circuitelor electrice. Circuitul simplu de curent
continuu. Ecuaţiile laturilor. Asocierea sensurilor de referinţă pentru
tensiuni, curenţi şi t.e.m.................................................................................. .…140
4.4 Teoreme şi metode utilizate pentru rezolvarea circuitelor de curent continuu ….146
4.4.1 Teoremele lui Kirchhoff....................................................................... ….147
4.4.2 Metoda teoremelor lui Kirchhoff………………………………….. ….152
4.4.3 Teorema conservării puterilor…………………………………… ….156
4.4.4 Teorema transferului maxim de putere pe la bornele unui dipol........ ….157
4.4.5 Teoremele rezistenţelor echivalente…………………………………. ….160
4.4.6 Metoda suprapunerii efectelor (metoda superpoziţiei)……………… ….164
4.4.7 Teoremele generatoarelor echivalente de tensiune
(Thevenin-Helmholtz) şi de curent (Norton)……………………….. ….165
4.4.8 Metode de transfigurare stea-triunghi şi triunghi-stea……………… ….169
4.4.9 Metoda curenţilor de ochiuri (ciclici)………………………………. ….170
4.4.10 Metoda potenţialelor de/la noduri ...................................................... ….176
4.4.11 Alte teoreme: teorema reciprocităţii, teorema compensaţiei,
teoremele divizoarelor de tensiune şi curent………………………… ….182
4.5. Circuite neliniare de curent continuu……………………………………….. ….184

CAPITOLUL 5. CÂMPUL MAGNETIC STAŢIONAR (ŞI

CVASISTAŢIONAR). INTERACŢIUNI
ELECTRODINAMICE ŞI ELECTROMAGNETICE ÎNTRE
CIRCUITE. CIRCUITE MAGNETICE

5.1 Câmpul magnetic. Producere, caracterizare, efecte……………………….. ….191

5.2 Forţa electrodinamică şi forţa electromagnetică............................................. .....195
5.3 Calcului intensităţii câmpului magnetic produs de circuite electrice……… ….196
5.4 Câmpul magnetic în interiorul corpurilor magnetizate. Circuite magnetice . ….203

6
 5.5 Inductivităţi proprii şi mutuale. Calculul inductivităţilor………………….. ….212
5.6 Energie şi forţe în câmpul magnetic……………………………………….. ….226

CAPITOLUL 6 ECUAŢIILE LUI MAXWELL. PRODUCEREA ŞI

PROPAGAREA CÂMPULUI ELECTROMAGNETIC.
PRINCIPIUL CONSERVĂRII ENERGIEI CU APLICAŢII
ÎN ELECTROMAGNETISM. TEOREMA ENERGIEI
ELECTROMAGNETICE. VECTORUL LUI POYNTING

6.1 Concluzii cu privire la legile generale şi de material. Legătura dintre

fenomenele electrice şi magnetice…………………………………............. ….233
6.2 Ecuaţiile lui Maxwell în vid (şi în spaţiul liber)…………………………… ….235
6.3 Producerea şi propagarea câmpului electromagnetic………………………. ….237
6.4 Principiul conservării energiei cu aplicaţii în Electromagnetism.
Teorema energiei electromagnetice. Vectorul lui Poynting........................... .....245
6.4.1. Principiul conservării energiei cu aplicaţii în Electromagnetism.......... ….245
6.4.2. Teorema energiei electromagnetice...................................................... .....246
6.4.3. Explicitarea termenilor din expresia teoremei energiei........................ .....248
6.4.4. Determinarea fluxului de putere propagat în interiorul suprafeţei
sigma. Vectorul lui Poynting................................................................ .....249
6.4.5. Interpretarea teoremei energiei electromagnetice în cazul unui
conductor parcurs de curent................................................................ .....252
6.4.6. Concluzii.............................................................................................. .....258

REGIMUL PERMANENT SINUSOIDAL

CAPITOLUL 7 (CVASISTAŢIONAR ). CIRCUITE DE CURENT
ALTERNATIV SINUSOIDAL MONOFAZATE

7.1 Caracterizare. Legi şi teoreme specifice. Elemente ideale de circuit. Surse

ideale………………………………………………………………………… ….260
7.2 Caracterizarea mărimilor sinusoidale. Studiul circuitelor de curent alternativ
sinusoidal prin metoda directă ……………………………………………… ….267
7.3 Caracterizarea circuitelor liniare în curent alternativ sinusoidal……………. ….277
7.4 Puteri în regim permanent sinusoidal. Factorul de putere şi ameliorarea
acestuia............................................................................................................ ….281
7.4.1 Puterea activă ........................................................................................ ….282
7.4.2 Puterea aparentă .................................................................................... ….283
7.4.3 Puterea reactivă...................................................................................... ….283
7.4.4 Unele precizări importante referitoare la interpretarea fizică a puterilor
active, reactive şi aparente.................................................................... ….284
7.4.5 Interpretarea fizică a puterii reactive şi a energiei reactive................... ….285
7.4.6 Factorul de putere. Ameliorarea factorului de putere........................... ….285
7.4.7 Puterile instantanee în circuite simple. Compensarea factorului de
putere la un consumator
….289

7
 7.5 Metode simbolice utilizate la rezolvarea circuitelor liniare de curent
alternativ sinusoidal …………………………………………………………. ….302
7.6 Caracterizarea circuitelor de curent alternativ sinusoidal în complex ….309
7.7 Ecuaţia laturii de circuit în curent alternativ sinusoidal…………………….. ….314
7.8 Teoreme şi metode de rezolvare a circuitelor de curent alternativ sinusoidal ….320
7.8.1 Teoremele lui Kirchhoff………………………………………….. ….320
7.8.2 Metoda teoremelor lui Kirchhoff………………………………….. ….325
7.8.3 Teorema conservării puterilor……………………………………... ….326
7.8.4 Teorema transferului maxim de putere pe la bornele unui dipol ….339
7.8.5 Teoremele impedanţelor echivalente……………………………… ….340
7.8.6 Metoda suprapunerii efectelor…………………………………….. ….340
7.8.7 Metodele de transfigurare stea-triunghi şi triunghi-stea………….. ….341
7.8.8 Metodele generatoarelor de tensiune şi de curent echivalente…… ….341
7.8.9 Metoda curenţilor de ochiuri……………………………………… ….344
7.8.10. Metoda potenţialelor de / la noduri .................................................. ….347
7.8.11 Alte teoreme: teorema reciprocităţii, teorema
compensaţiei………………………………………………………. ….351
7.9 Fenomenul de rezonanţă electrică. Rezonanţa de tensiuni şi rezonanţa de
curenţi………………………………………………………………………. ….352

CAPITOLUL 8 REŢELE TRIFAZATE DE CURENT ALTERNATIV

SINUSOIDAL

8.1 Sisteme electrice trifazate. Caracterizare. Conexiunile sistemelor trifazate ….360

8.2 Producerea sistemului trifazat de t.e.m. Câmpul magnetic învârtitor………. ….366
8.3 Rezolvarea reţelelor de curent alternativ sinusoidal trifazate......................... .....371
8.3.1 Rezolvarea reţelelor trifazate simetrice şi echilibrate……………… ….371
8.3.2 Rezolvarea reţelelor trifazate simetrice dezechilibrate……………. ….379
8.3.3 Puteri în reţele trifazate……………………………………………. ….387

CAPITOLUL 9 CUADRIPOLI ŞI FILTRE ELECTRICE

9.1 Cuadripoli electrici. Caracterizare. Ecuaţiile cuadripolilor………………… ….391

9.2 Impedanţe de intrare, impedanţe caracteristice, impedanţe imagini.
Adaptarea……………………………………………………………………. ….400
9.3 Conexiunile cuadripolilor diporţi. Lanţ de cuadripoli.................................. .....405
9.4 Filtre electrice……………………………………………………………… ….410

CAPITOLUL 10 REGIMUL PERMANENT NESINUSOIDAL AL

CIRCUITELOR ELECTRICE LINIARE (REGIMUL
DEFORMANT)

10.1. Caracterizare. Formalizare. Surse de armonici…………………………… ….419

10.2. Analiza armonică a circuitelor în regim permanent nesinusoidal…………… ….420

8
CAPITOLUL 11 CIRCUITE NELINIARE ÎN REGIM PERMANENT
SINUSOIDAL. BOBINA CU MIEZ DE FIER.
CONDENSATORUL CU PIERDERI (REAL)

11.1 Circuite neliniare cu elemente redresoare…………………………………… ….429

11.2 Bobina cu miez de fier………………………………………………………. ….430
11.3 Condensatorul cu pierderi…………………………………………………… ….440

CAPITOLUL 12 CIRCUITE ELECTRICE ÎN REGIM TRANZITORIU

12.1 Regimul tranzitoriu al circuitelor electrice liniare………………………… ….446
12.2 Metode de rezolvare a circuitelor liniare în regim tranzitoriu………………. ….446
12.2.1 Metoda directă a rezolvării ecuaţiilor integro-diferenţiale………… ….448
12.2.2 Metoda analizei spectrale (integrala Fourier) .................................. ….449
12.2.3 Metoda răspunsului tranzitoriu (integrala Duhamel)……………… ….454
12.2.4 Metoda operaţională (transformata Laplace) ……………………… ….456

CAPITOLUL 13 PĂTRUNDEREA CÂMPULUI MAGNETIC ÎN

CONDUCTOARE MASIVE ŞI EFECTELE ACESTEIA

13.1 Ecuaţiile câmpului electromagnetic cvasistaţionar în conductoare

masive………………..................................................................................... ….466
13.2 Pătrunderea câmpului magnetic cvasistaţionar în conductoare masive şi
efectele acesteia ................................................................................ ….468
13.3 Pierderi în fier prin curenţi turbionari (Foucault)…………………………… ….480
13.4 Efectul pelicular…………………………………………………………….. ….481

RADIAŢIA UNDELOR ELECTROMAGNETICE.

CAPITOLUL 14
POTENŢIALE ELECTRODINAMICE

14.1 Consideraţii generale……………………………………………................... ….486

14.2 Radiaţia antenei dipol electric ......................................................................... ….489
14.3 Radiaţia antenei dipol magnetic ...................................................................... ….495
14.4 Analiza ecuaţiilor antenelor dipol electric şi dipol magnetic ........................ ….496
14.5 Ecuaţiile câmpului în potenţiale electrodinamice .................................... ….502

CAPITOLUL 15 SCURTĂ INTRODUCERE ÎN COMPATIBILITATEA

ELECTROMAGNETICĂ

15.1 Definiţie. Concepte utilizate……………………………………………….. ….506

15.2 Scopul domeniului…………………………………………………………. ….509
15.3 Norme şi standarde………………………………………………………… ….509
15.4 Interferenţe / cuplaje electromagnetice perturbatoare ................................... ….511

9
15.5 Compatibilizarea electromagnetică a echipamentelor electrice şi/sau
electronice…………………………………………………………………. ….512
Bibliografie………………………………………………………………… ….515

10
 PREFAŢĂ

Cartea de faţă, aflată la versiunea a 6-a, este dedicată studenţilor Academiei Navale
„Mircea cel Bătrân” având specializarea Electromecanică, a cărei programă analitică conţine
disciplinele “Teoria circuitelor electrice” şi „Teoria câmpului electromagnetic”, reprezentând
ultima versiune îmbunătăţită şi adăugită a celor care au fost elaborate şi editate de autor
începând cu anul 1995. Conţinutul său acoperă principalele elemente ale fundamentelor
teoretice (fizico-matematice) ale Electrotehnicii, ca parte a Ingineriei Electrice pentru domeniul
naval, dar şi pentru cel portuar; ca urmare, aceasta poate fi utilizată, în mod selectiv, şi de
studenţii de la specializările Electromecanică Navală, Navigaţie şi Exploatări Portuare, care
studiază disciplinele “Bazele Teoretice ale Electrotehnicii”, „Electrotehnică şi Maşini Electrice”,
„Electrotehnică Generală”.
Problema dificilă care a stat în faţa autorului a constat în abordarea problematicii de bază
a domeniului într-un număr de capitole relativ limitat, astfel încât să poată fi asigurată o bază de
studiu temeinică pentru disciplinele de profil electric care se studiază în continuare: Măsurări
Electrice, Aparate Electrice Navale, Maşini şi Acţionări Electrice, Convertoare Statice, Aparate
Electrice de Bord, Aparate Electrice de Navigaţie, Dispozitive Electronice analogice şi digitale,
Automatizări Electronice Navale, Sisteme de comunicaţii ş.a.

Capitolul 1 prezintă obiectul disciplinei, făcând o amplă incursiune în istoria

Electrotehnicii, precum şi câteva elemente introductive necesare explicării fenomenelor
prezentate.
Pentru o bună înţelegere a acestor fenomene, capitolul 2 a fost dedicat axiomaticii
disciplinei, respectiv - prezentării principalelor legi şi teoreme ale Electrotehnicii şi mărimilor de
stare corespunzătoare; adâncirea studiului acestora la nivelul necesar fiind făcută în cadrul
regimurilor electromagnetice specifice, obiect al capitolelor de la 3 la 14, inclusiv.
Ţinând seama de apariţia şi dezvoltarea impetuoasă, la începutul anilor ’70, a noului
domeniu al ştiinţei – Compatibilitatea Electromagnetică, în cadrul capitolului 15 se face o scurtă
introducere în acest domeniu, cei interesaţi putând a-şi completa documentarea din alte lucrări de
specialitate, cum ar fi, de exemplu, [16] şi [17], din lista bibliografică; scopul acestei introduceri
fiind acela de a oferi viitorilor specialişti un minim de cunoştinţe referitoare la acest nou
domeniu interdisciplinar, de maximă actualitate, cu implicaţii majore în Electrotehnică,
Electroenergetică, Electronică şi Automatică, Comunicaţii, Tehnică de calcul, inclusiv în
domeniul tehnicii militare.
Astfel, în cele 15 capitole ale cărţii se acoperă principalele elemente teoretice necesare
pregătirii inginereşti a specialiştilor cu profilul menţionat mai înainte, un accent deosebit fiind
pus pe interpretarea fizică a fenomenelor din spatele formulelor.
Dezvoltarea unor probleme speciale, legate, de exemplu, de analiza şi sinteza circuitelor,
precum şi de analiza prin metode moderne a câmpului electromagnetic, va face obiectul unui al
doilea volum, care va avea ca obiectiv tratarea unor chestiuni speciale de Electrotehnică şi care,
împreună cu cel de faţă, va fi dedicat cu precădere, studenţilor de la specializarea
Electromecanică (ingineri electricieni şi electronişti navali).
Aşa cum s-a arătat, în cadrul versiunii de faţă autorul a pus un accent deosebit pe
explicarea şi interpretarea fenomenelor fizice pentru o bună înţelegere a acestora, demers util

11
disciplinelor de profil electric şi electronic din anii următori, dar şi în scopul de a-l ajuta pe
viitorul specialist să înţeleagă mai bine problemele cu care se va confrunta în practică.
De subliniat în acest sens contribuţia autorului la interpretarea unor chestiuni importante tratate
în volum, cum sunt cele referitoare la teorema energiei electromagnetice, la studiul puterilor în
circuite de curent alternativ, la pătrunderea câmpului magnetic în conductoare masive, la
propagarea câmpului electromagnetic, la cuplajul inductiv.
Într-o exprimare sintetică, se poate afirma că manualul de faţă acoperă cerinţele de bază
din domeniul Electrotehnicii, cerinţe necesare înţelegerii funcţionării şi exploatării
echipamentelor şi instalaţiilor electrice şi electronice navale şi portuare.
Pregătirea teoretică în domeniul Electrotehnicii va putea fi aprofundată prin studierea
unor titluri bibliografice prezentate la sfârşitul cărţii, precum şi prin utilizarea manualului Sinteze
şi Teste de Bazele Electrotehnicii, Editura Academiei Navale '' Mircea cel Bătrân'', Constanţa,
2005, elaborat, sub coordonarea autorului, în maniera pregătire asistată de calculator; acesta
fiind disponibil atât ca suport scris, cât şi ca suport magnetic.

*
Menţiune specială

Dorim să precizăm faptul că pentru redactarea subcapitolului 1.3 Scurt istoric.

Contribuţii româneşti. Preocupări actuale, s-au utilizat, cu precădere, informaţii din lucrările:
Lecţii de Bazele Electrotehnicii, autori: Timotin, A., Hortopan, V., Ifrim, A., Preda, M., Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970; Teoria modernă a câmpului electromagnetic şi
aplicaţii, autori: Gavrilă, H., Centea, O., Editura All, Bucureşti, 1998; A doua revoluţie
industrială. Microelectronica, automatica, informatica – factori determinanţi, autor
Drăgănescu, M., Editura Tehnică, Bucureşti, 1980, Istoria electronicii şi radiocomunicaţiilor în
Romania (până la 1940), autor Teodorescu, H. N., Editura AIT Laboratories S.R.L., Bucureşti,
1997.

Mulţumiri

Calde mulţumiri şi aleasă preţuire spirituală adresează autorul distinşilor Profesori Florin
MANEA – U.P.B., Gheorghe GAVRILĂ – ATM, Horia GAVRILĂ – U.P.B., Hugo ROSMAN
– U.P. „Gheorghe Asachi” Iaşi , personalităţi de prim rang în domeniul Electrotehnicii, pentru
sfaturile date şi pentru amabilitatea de a discuta cu autorul unele chestiuni de fineţe; mulţumiri
studenţilor şi colectivului de specialişti din cadrul Editurii Academiei Navale care au contribuit,
prin efortul şi dăruirea lor, la tehnoredactarea şi editarea acestei noi lucrări; mulţumiri speciale
D-nei corector Ozana CHAKARIAN pentru înaltul profesionalism şi răbdarea cu care s-a aplecat
asupra acestei noi versiuni.
Autorul

Lucrarea a fost analizată şi avizată în Comisia didactică nr. 1 – Eletrotehnică şi

Electronică Navală, din cadrul Departamentului Inginerie Electrică şi Electronică Navală,
Facultatea de I nginerie Marină, a Academiei Navale şi a fost aprobată de Consiliul facultăţii şi
Senatul universitar, în cursul lunii februarie 2017.

12
 CAPITOLUL 1
OBIECTUL CURSULUI

1.1 Introducere

Utilizarea energiei electrice şi a semnalelor electrice în majoritatea domeniilor de activitate

care se bazează pe fenomenele electrice, magnetice sau mixte – electromagnetice, precum şi
diseminarea acestora într-o varietate extrem de largă de aplicaţii au la bază calităţile deosebite
ale acestora, şi anume:
 transmiterea practic instantanee a energiei la distanţe oricât de mari, cu pierderi minime,
prin linii de medie şi înaltă tensiune;
 transmiterea din aproape în aproape cu viteză foarte mare, dar finită a semnalelor, la
distanţe oricât de mari, prin câmp de radiaţii/ de unde (propagarea undelor);
 distribuirea uşoară la utilizatori cu ajutorul reţelelor electrice de joasă tensiune;
 asigurarea unui număr nelimitat de funcţii–utilizator cu ajutorul circuitelor şi
dispozitivelor specializate, electrice şi electronice;
 calitatea de „resursă curată” din punct de vedere ecologic.
Într-o caracterizare foarte generală, aplicaţiile Electrotehnicii (aparţinând domeniului
Inginerie Electrică) pot fi împărţite în două mari categorii:
1. aplicaţii în curenţi tari – care vizează producerea, transmiterea, distribuţia şi utilizarea
energiei electrice în instalaţiile de forţă şi iluminat;
2. aplicaţii în curenţi slabi – referitoare la comanda/telecomanda, controlul, reglarea,
protecţia, măsurarea şi semnalizarea funcţionării instalaţiilor electrice.
Cele două tipuri de aplicaţii se regăsesc în mod obişnuit împreună în instalaţii, inclusiv pe
nave şi în instalaţiile portuare, iar înţelegerea funcţionării acestora presupune înţelegerea
fenomenelor electromagnetice care le guvernează.
În esenţă, prezentarea, demonstrarea, analizarea şi interpretarea acestor fenomene din punct de
vedere al aplicaţiilor lor inginereşti constituie obiectul disciplinei de faţă.
Bazele Electrotehnicii, respectiv cele două subdomenii ale sale care fac obiectul acestei
cărţi: Teoria Circuitelor Electrice şi Teoria Câmpului Electromagnetic, reprezintă disciplina
care are ca obiect studiul sub raport tehnic/ingineresc (respectiv-la nivel macroscopic) al
fenomenelor electrice, magnetice şi electromagnetice ce guvernează aparatele, echipamentele şi
instalaţiile electrice, în scopul proiectării, fabricaţiei, utilizării/exploatării, întreţinerii şi
modernizării acestora; de asemenea, în scopul cercetării pentru realizarea de noi echipamente şi
instalaţii.

1.2 Obiectul şi importanţa disciplinei

13
 Prezenta disciplină are ca obiect, aşa cum se arăta mai înainte, studiul teoretic (fizico-
matematic) al fenomenelor electrice, magnetice şi electromagnetice din punct de vedere al
aplicaţiilor lor tehnice (inginereşti) şi se bazează pe Teoria macroscopică fenomenologică a
Electromagnetismului, fundamentată prin lucrările lui J.C. Maxwell şi H. Hertz. Reprezintă
fundamentul teoretic al Ingineriei Electrice. Teoria la care ne referim face abstracţie de structura
microscopică a sistemelor fizice studiate, considerând corpurile ca fiind medii continue,
macroscopice şi are un caracter fenomenologic deoarece studiază stările sistemelor fizice şi
evoluţia lor în timp numai din punctul de vedere al fenomenelor care se produc legat de acestea,
acordând acestor fenomene rolul principal în stabilirea legilor, teoremelor şi în introducerea
mărimilor fizice.
Sunt prezentate şi analizate elemente fundamentale ale Teoriei Circuitelor Electrice şi
Teoriei Câmpului Electromagnetic, în diferite regimuri de funcţionare (static, staţionar şi
cvasistaţionar, variabil), precum şi implicaţiile acestora în practica inginerească.
Importanţa disciplinei este dată de gradul înalt de utilizare a energiei electrice în toate
domeniile de activitate, de asemenea - de posibilităţile nebănuite de conexiune ale domeniului
Electrotehnicii cu alte domenii ale ştiinţei, care au condus la apariţia tot mai multe domenii
interdisciplinare, cum sunt, de pildă, Electrochimia, Magnetohidrodinamica,
Bioelectromagnetismul sau Compatibilitatea Electromagnetică.
Ţinând seama de cerinţele exploatării echipamentelor de la bordul navelor sau din cadrul
instalaţiilor portuare, manualul a fost organizat în 15 capitole, care prezintă atât chestiuni
teoretice esenţiale ale domeniului, cât şi unele probleme noi, la nivel de prezentare, cum ar fi cea
referitoare la Compatibilitatea Electromagnetică (CEM).
Apreciindu-se rolul deosebit de important al instruirii asistate de calculator a viitorilor
specialişti, a fost elaborat şi un manual de Sinteze şi teste, cu facilităţi de lucru interactiv şi
nivele de dificultate graduală, care poate fi utilizat atât pentru fixarea, cât şi pentru aprofundarea
cunoştinţelor de Electrotehnică.
Exemplele prezentate şi comentate din prezenta carte au fost alese în scopul de a face
mai accesibile metodele utilizate pentru rezolvarea problemelor referitoare la circuitele electrice
şi magnetice.
Pornind de la necesitatea de prim ordin a înţelegerii sensului fizic al fenomenelor
analizate, în manual s-a insistat asupra acestui aspect, văzut ca o cerinţă de bază pentru formarea
unui bun inginer pentru domeniul naval şi/sau portuar.

1.3 Scurt istoric. Contribuţii româneşti. Preocupări actuale

Unele fenomene de natură electrică şi magnetică au fost observate încă din antichitate.
Astfel, electrizarea prin frecare a chihlimbarului („elektron” – în limba greacă) a fost descrisă de
Thales din Milet, în secolul VI î.e.n., iar magnetismul natural al oxidului de fier (magnetita) era
cunoscut mai înainte, în Asia Mică. Studiul teoretic şi practic al acestor fenomene s-a făcut, însă,
mult mai târziu faţă de cel al fenomenelor mecanice, termice sau optice. Astfel, în Evul Mediu
nu se poate vorbi decât de utilizarea busolei în navigaţie şi de constatarea că orice parte a unui
magnet este tot un magnet.
Prima lucrare referitoare la electricitate şi magnetism apare abia în anul 1600. Este vorba
de lucrarea „De magnete” („Despre magneţi”), al cărei autor a fost medicul şi fizicianul englez
W. Gilbert, cel care a pus bazele studiului experimental al fenomenelor electrice şi magnetice.

14
Gilbert a introdus termenul electricitate, a studiat magnetismul terestru şi a observat, primul, că
fierul încălzit la roşu îşi pierde proprietăţile magnetice.
Prima maşină de electrizare prin frecare este realizată de Otto von Guericke la începutul
sec. 18. În 1745 este realizat primul condensator electric, sub forma buteliei de Leyda, explicarea
acestuia fiind făcută de americanul B. Franklin.
Tot în prima jumătate a secolului al XVIII – lea, B. Franklin stabileşte natura electrică a
descărcărilor atmosferice, inventează paratrăznetul (1752) şi introduce termenii electricitate
pozitivă şi negativă. Se poate aprecia că lui i se datorează prima teorie unitară a electricităţii,
bazată pe cunoştinţele de până atunci.
În 1778, Anton Brugmans descoperă diamagnetismul, descoperire care va rămâne mult
timp uitată.
În anul 1785, francezul Ch.A. Columb stabileşte relaţiile de interacţiune dintre particulele
încărcate cu electricitate şi, prin analogie, între polii magneţilor permanenţi, putând fi considerat,
prin acestea, ca părinte al Electrostaticii şi Magnetostaticii. De menţionat însă că introducerea
unităţii de măsură pentru sarcina electrică i se datorează lui Gauss.
Descoperirea lui Coulomb avea să stimuleze dezvoltarea unui instrument matematic de mare
utilitate în Electrotehnică - prin cercetările lui S. D. Poisson, G Green şi C.F. Gauss – teoria
potenţialului.
Acţiunea fiziologică a curentului electric (contracţia muşchilor unei broaşte la atingerea
cu un cleşte realizat din două metale diferite) a fost experimentată de medicul italian Luigi
Galvani, în anul 1792. Se descoperea astfel primul element galvanic, în care piciorul broaştei era
simultan electrolit şi detector de curent. Tot lui i se datorează descoperirea potenţialelor de
electrod care apar la contactul dintre un metal şi un electrolit, numite potenţiale galvanice (de
exemplu, la contactul dintre un electrod de Cu sau Zn şi o soluţie slab acidă de H2SO4).
Italianul Alessandro Volta demonstra practic, în 1796, că într-un lanţ închis, format din
conductoare metalice (de prima speţă) şi un conductor electrolitic (de speţa a doua) circulă curent
electric, descoperind astfel curentul electric de conducţie şi prima sursă de curent - pila
galvanică (1800). Acesteia i-a dat numele de pilă galvanică în cinstea descoperitorului
potenţialelor galvanice, conaţionalul său, Luigi Galvani. Este vorba despre pila electrică pe
principiul căreia funcţionează bateriile electrice bine-cunoscute. Tot Volta a pus în evidenţă
diferenţele de potenţial care apar în mod natural la contactul dintre două metale diferite (şi care
duc, cu timpul, la degradarea acestor metale în zona de contact), cunoscute sub numele de
potenţiale Volta. În acelaşi timp, el a observat că într-un lanţ închis, format din metale diferite,
aflate în aceleaşi condiţii fizice (de temperatură, presiune, umiditate etc.), nu circulă curent
electric, deoarece se stabileşte un echilibru electric, care constă în egalizarea potenţialelor Volta.
În anul 1821, T.J. Seebeck observă că se poate obţine un curent electric şi într-un astfel
de lanţ, dacă sudurile sunt supuse la temperaturi diferite.
Fenomenul de electroliză este descoperit, în anul 1797, de A. von Humboldt, iar în 1807,
H. Davy reuşeşte să obţină separarea galvanică a metalelor alcaline, pregătind calea pentru
descoperirea, în 1834, a legilor Electrolizei, de către M. Faraday.
În 1887, S. Arrhenius emite celebra teorie a disociaţiei electrolitice, iar în 1889, W.
Nernst explică natura t.e.m. imprimate.
Prima descoperire în domeniul Electromagnetismului a fost făcută de fizicianul danez
H. Oersted, în 1820, prin punerea în evidenţă a interacţiunii dintre un ac magnetic şi un
conductor parcurs de curent electric. Este deosebit de important acest moment în evoluţia
Electrotehnicii pentru faptul că, pentru prima dată, s-a evidenţiat că fenomenele electrice şi

15
magnetice nu sunt distincte, ci într-o strânsă interacţiune. Este prima descoperire în domeniul
Electromagnetismului. O primă aplicaţie practică a acestei descoperiri a fost un electromagnet,
realizat de către D. Arago şi Gay-Lussac, în anul 1820.
Tot în acelaşi an, fizicianul francez A. M. Ampere descoperă forţa electrodinamică
dintre două conductoare parcurse de curenţi electrici de conducţie. Tot el stabileşte regula
privitoare la sensul câmpului magnetic asociat curenţilor electrici şi enunţă teorema care-i poartă
numele şi care constituie o particularizare a legii circuitului magnetic pentru curenţi staţionari. În
1821-1822, emite celebra ipoteză cu privire la cauza magnetismului, care constă în curenţii
moleculari, conţinuţi în anumite domenii microscopice (ipoteză bazată pe analogia dintre câmpul
magnetic al unui magnet permanent şi cel al unui solenoid parcurs de curent).
În acelaşi an, J. Biot, F. Savart şi P. Laplace studiază acţiunea unui câmp magnetic asupra
unui conductor filiform parcurs de curent, precum şi expresia acestuia într-un punct situat la o
distanţă comparabilă cu raza medie geometrică a circuitului, stabilind relaţia ce le poartă numele.
Anul 1826 este un an de referinţă pentru teoria circuitelor electrice, fiind anul în care
Georg Simon Ohm descoperă legea care îi poartă numele: legea legăturii dintre tensiunea
electrică (U) şi intensitatea curentului electric (I) pentru o porţiune de circuit neramificată,
liniară şi pasivă.
În anul 1847, G.R. Kirchhoff (1824-1887), fizician german ca şi Ohm, stabileşte
teoremele referitoare la circulaţia curenţilor electrici în circuitele ramificate.
Anul 1831 este un an de referinţă pentru domeniul electromagnetismului. Este anul în
care englezul Michael Faraday (asistentul lui Sir Humphrey Davy, inventatorul lămpii cu arc
electric) descoperă legea inducţiei electromagnetice şi introduce noţiunea câmp1, noţiune care a
permis explorarea corectă, în continuare, a fenomenelor electrice şi magnetice în strânsă
interdependenţă; regula pentru determinarea sensului curentului indus fiind dată de E. H. Lenz,
în anul 1833. În aceeaşi perioadă, Faraday emite ideea că fenomenele electromagnetice se
transmit din aproape în aproape prin spaţiul/mediul dintre corpuri, mediu care devine, în acest
caz, sediul câmpului electromagnetic, concept fundamental pentru apariţia şi dezvoltarea teoriei
macroscopice fenomenologice a electromagnetismului (Maxwell). Astfel, în 1836, M. Faraday
introduce noţiunea de câmp, dezvoltând aşa-numita teorie a liniilor de forţă electrice şi
magnetice. Faraday este şi inventatorul primului generator de curent continuu, realizând un
generator experimental cu disc. Tot el este cel care formulează cele două relaţii cantitative ale
legii electrolizei (1834).
În anul 1843, J. P. Joule descoperă, împreună cu E. Lenz, legea efectelor electrocalorice
(efectele calorice ale curentului electric de conducţie).
Acumulatorul cu plumb – prima pilă electrică reversibilă - este descoperit, în anul 1860,
de G. Plante.
În anul 1851, H.D.Ruhmkorff descoperă bobina de inducţie, care a rămas multă vreme
cel mai important mijloc de producere a tensiunilor înalte.
Toate aceste acumulări cantitative, realizate până la jumătatea secolului al XIX- lea,
impuneau un salt calitativ iminent. Acest salt este făcut începând cu anii 1855, când fizicianul
englez James Clark Maxwell, pe baza descoperirilor de până atunci, în mod special ale lui

1
)
Câmp electromagnetic: stare fizică a materiei, prin care se transmit acţiuni ponderomotoare (forţe şi cupluri) din
aproape în aproape (prin contiguitate) în mediul înconjurător, diferit de câmpul newtonian, caracterizat prin acţiuni
la distanţă într-un mediu numit eter (teorie depăşită prin contribuţia lui Faraday).

16
Ampere, Faraday şi Oersted, precum şi a cercetărilor şi ideilor proprii, pune bazele Teoriei
macroscopice a fenomenelor electromagnetice, elaborând Teoria macroscopică
fenomenologică a câmpului electromagnetic pentru medii imobile (1868-1871). În acest scop,
Maxwell a folosit analogia cu fizica fluidelor incompresibile pentru a exprima liniile de forţă a
lui Faraday, stabilind faimoasele ecuaţii care-i poartă numele. Această teorie a fost expusă în
lucrarea „Tratat despre electricitate şi magnetism”, apărută în anul 1873. Maxwell a prevăzut
(între anii 1862-1865) existenţa curentului de deplasare, precum şi existenţa şi propagarea la
distanţă, din aproape în aproape, cu viteză foarte mare, dar finită (viteza luminii – în vid), a
undelor electromagnetice, fenomen pus în evidenţă de germanul H. Hertz, în anul 1888, cu
ajutorul celebrului său dispozitiv oscilator – rezonator. În ce priveşte transmiterea acţiunilor în
câmpul electromagnetic, Maxwell le explică cu ajutorul tensiunilor maxwelliene, manifestate ca
tracţiuni în lungul liniilor de câmp, numite de Faraday linii de forţă (vezi E , H ) şi ca presiuni
normale pe acestea (vezi inducţiile magnetică şi electrică: B, D ). Părerea noastră este că de aici
se trage dubla caracterizare a câmpului electromagnetic (mult discutată şi astăzi) – pe de o
parte prin intensităţile de câmp electric şi magnetic: E , H , manifestate în lungul liniilor de
câmp ca forţe ale câmpului, iar pe de alta prin inducţiile B, D sau densităţile liniilor de
câmp, asimilate unor presiuni ale câmpului.
În anul 1865, J.C. Maxwell elaborează Teoria electromagnetică a luminii, punând în
evidenţă faptul că lumina are aceeaşi natură ca şi câmpul electromagnetic.

Notă
Matematicianul Oliver Heaviside a demonstrat cum pot fi reduse ecuaţiile integrale a lui
Maxwell la ecuaţii diferenţiale, mult mai uşor de utilizat (formele locale ale ecuaţiilor).

Împreună, J. Cl. Maxwell şi H. Hertz au dezvoltat ulterior teoria câmpului

electromagnetic şi pentru medii în mişcare newtoniană (1890).
Formularea de către J.H. Poynting, în 1884, a densităţii de putere transmisă de câmpul
electromagnetic, cunoscută sub numele de vectorul lui Poynting, a validat conceptul transmiterii
acţiunilor din aproape în aproape în câmpul electromagnetic; mai târziu, acest concept fiind
utilizat de Max Plank la extinderea principiului inerţiei energiei, datorat lui Einstein, conform
căruia oricărui flux de energie i se poate asocia un anumit impuls. Validarea practică este adusă
de P. Lebedev, în 1899, prin măsurarea presiunii luminii – ca radiaţie electromagnetică – asupra
corpurilor.
Dovezile în sprijinul revoluţionarei teorii a lui Maxwell nu au întârziat să apară. Astfel, în
anul 1876, H. Rowland arată că efectele curenţilor de convecţie, produşi de corpurile în mişcare,
sunt similare celor ale curenţilor de conducţie, iar W.C. Roentgen evidenţiază acelaşi lucru, în
anul 1888. Aceste experienţe celebre constituie o strălucită validare a legii circuitului magnetic,
propusă de Maxwell prin dezvoltarea teoremei lui Ampere.
Confirmarea cea mai strălucită a teoriei lui Maxwell avea să o aducă descoperirea de
către H. Hertz, în anul 1888, a undelor electromagnetice, precum şi a fenomenelor de
polarizaţie, reflexie, refracţie şi interferenţă a undelor. Mai mult, măsurând lungimea de undă şi
viteza de propagare a undelor electromagnetice în vid şi în spaţiul liber, le găseşte aşa cum a
prezis Maxwell, respectiv - egale cu cele ale luminii.

17
 Între 1898 şi 1900, A.M. Lienard şi E. Wiechert validează, încă odată, propagarea cu
viteză finită a acţiunilor câmpului, conform concepţiei lui Faraday şi teoriei lui Maxwell, prin
introducerea potenţialelor retardate.
O altă categorie de descoperiri se referă la descărcările electrice în gaze şi efectele
acestora. Astfel, razele catodice, purtătoare de sarcină negativă şi deviate de câmpul magnetic şi
cel electric, sunt descoperite, în 1858, de J. Plucker, iar razele canal, complementare acestora –
de Goldstein, în 1886; experienţele dovedind natura corpusculară a acestora.
Legat de acestea, trebuie să evidenţiem descoperirea electronului, între 1895 şi 1900 (J.J.
Thomson, 1897), ca particulă elementară fundamentală constituentă a materiei, descoperire care
a avut un impact major şi asupra evoluţiei ulterioare a electromagnetismului.
Existau, însă, şi probleme la care teoria lui Maxwell nu putea da răspunsuri
satisfăcătoare. Astfel, unele proprietăţi de material care nu-şi găseau o explicaţie corespunzătoare
în teoria lui Maxwell, cum ar fi polarizarea dielectricilor, magnetizarea corpurilor, dispersia
normală şi anormală a indicelui de refracţie, rotirea în câmp magnetic a planului de polarizaţie a
luminii, despicarea în câmp magnetic a liniilor spectrale (efectul Zeeman, 1896), despicarea în
câmp electric a liniilor spectrale (efectul Stark, 1913), au putut fi explicate pe baza noii teorii a
lui J. Larmor şi H. A. Lorentz, numită teoria electronilor, în care se ţine seama de structura
discretă (corpusculară) a substanţei, şi se extinde teoria macroscopică la scară microscopică, în
vid. Mai mult, teoria electronilor a adus o contribuţie decisivă la clarificarea problemei dificile a
sistemului de referinţă, dovada de necontestat a faptului că viteza luminii este aceeaşi în orice
sistem de referinţă fiind adusă de celebra experienţă a lui A.A. Michelson, de determinare a
vitezei luminii.
Totuşi, au rămas şi alte probleme care nu şi-au putut găsi un răspuns în teoria lui
Maxwell, printre acestea numărându-se supraconductibilitatea, descoperită de H. K. Onnes, în
1908, prin care se arăta faptul că, sub un prag de temperatură foarte scăzut, unele metale îşi
anulează practic rezistenţa, iar la o anumită temperatură, sub punctul critic, aplicarea unui câmp
magnetic de o anumită intensitate poate readuce semiconductorul în starea normală de
conductibilitate; sau feromagnetismul, care evidenţia faptul că fierul, nichelul, cobaltul, precum
şi oxizi şi aliaje ale acestora capătă, în câmp magnetic, o magnetizare mult mai intensă decât
celelalte substanţe, magnetizarea lor depinzând de stările lor magnetice anterioare (histerezis
magnetic – E. Warburg şi J.A. Ewing, 1880-1882); adăugându-se la acestea pierderea
proprietăţilor magnetice ale fierului la o temperatură ridicată (cca 700 grade C), numită punctul
Curie (P.J. Curie).
Soluţionarea unor astfel de probleme a fost făcută de fizica cuantică (W. Heisenberg,
1925), prin descoperirea spinului electronului (S. Goudsmit şi G.E. Uhlenbeck, 1925) şi a
interacţiunii de schimb (W. Heitler şi Fritz London, 1927), aceste fenomene aparţinând fizicii
particulelor elementare.
În anul 1870, belgianul Zenobe Gramme construieşte primul dinam electric pentru
utilizări industriale (gen. de c.c. cu magneţi permanenţi), fiind urmat de Alexander Siemens, în
Germania, şi de Emil Burgin, în Belgia. În anul 1882, M. Duprez elaborează teoria transmisiei
energiei electrice cu ajutorul liniilor de înaltă tensiune la distanţe mari, în c.c., moment care
marchează apariţia Electroenergeticii. Primele centrale electrice pentru producerea curentului
continuu au fost construite, începând cu anul 1885, de Sebastian Ziani de Ferranti, în Anglia, şi
de George Westinghouse, în SUA, la Niagara Falls.
Unul din paşii decisivi către trecerea la utilizarea curentului alternativ, pe lângă
necesitatea reducerii pierderilor pe liniile de transport în c.c., a constat în formalizarea şi

18
realizarea transformatorului electric static monofazat (Gaulard şi Gibs, 1882). Se simţea, însă,
şi nevoia imperioasă a unui motor de curent alternativ practic şi uşor de utilizat, soluţia teoretică
fiind dată de N.Tesla, în 1888, prin formularea principiului câmpului magnetic învârtitor (ing.
american de origine croată, emigrat în SUA, în 1884, 112 brevete de invenţii doar în SUA). Ca
urmare, au apărut imediat o serie de invenţii de mare însemnătate practică, cum sunt:
- construirea primei maşini reversibile de curent alternativ bifazat de către N.Tesla, în 1888, cu
posibilitatea extinderii soluţiei la orice alt sistem de curent alternativ polifazat şi realizarea
primelor reţele electroenergetice, în c.a. bifazat;
- construirea primului generator de curent trifazic (1888), a motorului asincron trifazat (1889), a
primului transformator trifazic (1891), şi a primei linii trifazate (1891) de către M.O. Dolivo-
Dobrovolski;
- perfecţionarea transformatorului trifazic, prin construirea circuitului său magnetic din pachete
de tole pentru reducerea curenţilor turbionari, respectiv – a încălzirii (Westinghouse, 1890),
precum şi cufundarea acestuia într-o cuvă cu ulei (Swinburne, 1890);
- înlocuirea reţelelor electrice de transport a energiei electrice în c.c. şi c.a. bifazat cu reţele
trifazate şi larga răspândirea acestora, cu avantaje deosebite pe linia producerii şi transportului
energiei electrice în condiţii economice, la orice distanţă;
- introducerea tracţiunii electrice (tramvaiul, 1881; locomotiva electrică, 1883; metroul, 1890);
- construirea cuptoarelor cu arc electric pentru minereuri (E. Stassano, 1898) şi oţeluri
(P.Heroult, 1900).

În fine, trebuie amintit şi faptul că de descoperirile Electrotehnicii au beneficiat şi

Electronica (Telecomunicaţiile, Radiocomunicaţiile, Electronica Industrială), precum şi
Automatica şi Tehnica de calcul, desprinse tot din trunchiul acesteia şi devenind, cu timpul,
ştiinţe de sine stătătoare.
Astfel, cercetările şi descoperirile teoretice din anii 1831 (inducţia electromagnetică,
câmpul electromagnetic – M. Faraday), 1863 (prevederea teoretică a existenţei şi propagării
undelor electromagnetice – J.C. Maxwell), 1888 (evidenţierea experimentală a propagării
câmpului electromagnetic sub formă de unde – H. Hertz) au avut o contribuţie decisivă la
apariţia Electronicii. Adăugând şi etapele pregătitoare privind:
- evidenţierea trecerii curentului electric prin vid (T. A. Edison,1883);
- descoperirea electronului (J.J. Thomson, 1897),
se poate considera că terenul era pregătit pentru apariţia unuia dintre cele mai importante
domenii ale tehnicii moderne.

În concluzie, la dezvoltarea Electrotehnicii, principalul beneficiar al descoperirilor din

domeniul Electromagnetismului, au avut un rol deosebit descoperirile practice, printre care
menţionăm:
- descoperirea pilei galvanice ( A. Volta, 1800);
- descoperirea arcului electric ( V.V. Petrov, 1802, H. Davy, 1812);
- topirea electrică a metalelor (V.V. Petrov, 1802);
- apariţia Electrochimiei, prin cercetările lui Davy şi Faraday asupra electrolizei;
- galvanoplastia (acoperirile metalice cu ajutorul Electrolizei, Spencer şi B.S. Jacobi,
1838);
- descoperirea şi studierea efectului termoelectric (T.J. Seebeck, 1821, J. Peltier 1834);
- descoperirea electromagnetului (W.Sturgeon, 1823, J. Henry, 1831);

19
- descoperirea şi perfecţionarea telegrafului electric (1834 - 1835, Samuel Morse; 1855,
Hughes; Edison, 1874);
- descoperirea acumulatorului cu plumb (G. Plante);
- descoperirea bobinei de inducţie – primul dispozitiv pentru producerea de tensiuni înalte
(H.D. Ruhmkorff);
- instalarea primelor cabluri telegrafice submarine (Ch. Wheatstone, W. Thomson/lord
Kelvin, 1857), prilej cu care W. Thomson constată deformarea (atenuarea şi dispersia)
undelor la propagarea pe linii lungi, iar R. Kirchhoff (1857) şi, mai târziu, O Heaviside
(1876) stabilesc ecuaţiile telegrafiştilor;
- inventarea primelor motoare electrice (P. Barlow, 1822; Jacobi, 1834-1838);
- inventarea primelor generatoare electrice (primul generator electric de c.c., M. Faraday,
1831; descoperirea primului generator de curent alternativ, N.C. Pixii şi Salvatore del
Negro, 1832; înlocuirea magneţilor permanenţi cu electromagneţi, Page, 1838,
Poggendorf, 1851);
- intrarea în funcţiune a primului telegraf electric bazat pe codul Morse, 1844;
-inventarea primei maşini electrice cu excitaţie independentă (H.Wilde, 1866),
perfecţionată mai târziu de ing. fiz. german W.Siemens (1823-1883) şi Ch. Wheatstone
(1867), care vor folosi curentul indus în maşină pentru excitarea acesteia, obţinând
maşinile cu excitaţie serie, respectiv derivaţie;
- inventarea primelor maşini electrice moderne, ca motor şi generator în egală măsură, cu
utilizare industrială (Z. Gramme, 1870; Heffner-Alteneck, 1872);
- inventarea lămpii cu filament incandescent şi perfecţionările acesteia (Iablocikov, 1877;
J. Swann şi I.N. Lodîghin, 1872; Edison, 1878; I. Langmuir, Coolidge, 1910) – aceştia
din urmă realizând becul cu filament de wolfram, dublu spiralat, introdus într-o atmosferă
de gaz inert, aşa cum îl utilizăm astăzi);
- construirea primei centrale electrice şi realizarea primei reţele de iluminat public
(Edison, 1882, New York);
- apariţia primelor reţele electroenergetice, în c.c., folosind ca generator maşina inventată
de Gramme;
- inventarea transformatorului electric static monofazat (Gaulard şi Gibbs, 1882);
- construirea primei maşini reversibile de curent alternativ bifazat de către N.Tesla, în
1888, cu posibilitatea extinderii soluţiei la orice alt sistem de curent alternativ polifazat şi
realizarea primelor reţele electroenergetice, în c.a. bifazat;
- construirea primului generator de curent trifazic (1888), a motorului asincron trifazat
(1889), a primului transformator trifazic (1891), şi a primei linii trifazate (1891) de către
M.O. Dolivo-Dobrovolski;
- perfecţionarea transformatorului trifazic, prin construirea circuitului său magnetic din
pachete de tole pentru reducerea curenţilor turbionari, respectiv – a încălzirii
(Westinghouse, 1890), precum şi cufundarea acestuia într-o cuvă cu ulei (Swinburne,
1890);
- înlocuirea reţelelor electrice de transport a energiei electrice în c.c. şi c.a. bifazat cu
reţele trifazate şi larga răspândirea acestora, cu avantaje deosebite pe linia producerii şi
transportului energiei electrice în condiţii economice, la orice distanţă;
- introducerea tracţiunii electrice (tramvaiul, 1881; locomotiva electrică, 1883; metroul,
1890);

20
 - apariţia cuptoarelor cu arc electric pentru minereuri (E. Stassano, 1898) şi oţeluri
(P.Heroult, 1900);
- inventarea telefonului (G. Bell şi E. Gray, 1875).

În ceea ce priveşte Electronica, principalii paşi în apariţia şi dezvoltarea acesteia ca ştiinţă

de sine stătătoare au fost:
- apariţia Erei radioului, prin contribuţiile lui Popov şi Marconi, acesta din urmă
realizând şi primul sistem de radiocomunicaţii;
- construirea primelor receptoare de unde hertziene ( E.Branly, 1890 şi O.Lodge, 1894);
inventarea antenei şi construirea primelor receptoare de mare putere (A.Popov,1894-
1895), respectiv a primelor emiţătoare de mare putere (G. Marconi, 1896); realizarea
primei transmisii la distanţă (50km) prin unde hertziene (G. Marconi, 1896);
- descoperirea,în anul 1904, de către J. A. Fleming, a diodei cu vid, acest an putând fi
considerat ca anul apariţiei Electronicii practice;
- descoperirea,în anul 1907, de către Lee de Forest, a triodei cu vid, dispozitiv cu rol de
amplificator şi comutator de semnale, care a condus la o dezvoltare fără precedent a
Electronicii în următorii ani;
- în 1909, are loc prima radiodifuziune a unui concert, de la Metropolitan Opera, din New
York;
- în 1913, germanul A. Meissner descoperă principiul reacţiei (negative), asigurând
astfel mărirea sensibilităţii şi stabilităţii în funcţionare a radioreceptoarelor;
- în 1930, Hartley descoperă reacţia pozitivă, care stă la baza fenomenelor de amplificare;
- E.H. Armstrong, recunoscut, în anii `20, ca cel mai important savant al timpului din
domeniul radiocomunicaţiilor, inventează principiul superreacţiei (1914), receptorul
superheterodină (1918), detectorul cu super-reacţie (1922), transmisia radio cu
modulaţie de frecvenţă (1933), şi, simultan, multiplexarea, descoperiri care aveau să
revoluţioneze acest domeniu;
- primele staţii de radiodifuziune sunt instalate în Anglia(1912), SUA(1919),
Franţa(1922), Germania(1923), România(1926);
- în 1948, Brattain, Bardeen şi Shockeley descoperă tranzistorul (trioda
semiconductoare), deschizând larg porţile tehnologiilor microelectronice;
- anul 1958 aduce descoperirea, de către firma Fairchaild, a circuitului integrat,
component esenţial al dispozitivelor microelectronice moderne;
- în anul 1971, M. E. Hoff ,de la firma Intel, descoperă microprocesorul, element de bază
al microcalculatoarelor electronice moderne, în general a echipamentelor electronice
programabile.

Între preocupările actuale din domeniul Electrotehnicii se pot enumera cele legate de:
- supraconductibilitate;
- magnetohidrodinamică (studiul şi aplicaţiile comportării fluidelor electroconductoare
(metal topit, plasmă) în câmp magnetic;
- sursele neconvenţionale de energie electrică (soare, vânt, valuri);
- maşinile electrice speciale (pas cu pas, cu rotor disc, liniare);
- electronica de putere;
- tehnica microundelor;
- compatibilitatea electromagnetică (CEM).

21
 De asemenea, nu trebuie uitate cercetările şi aplicaţiile de graniţă între domenii, cum sunt
cele electrochimice, bioelectrice, biomagnetice ş.a.

Cu toate că cercetările în domeniul Electromagnetismului din ţara noastră au apărut mai

târziu, respectiv - în ultima sută de ani, odată cu organizarea învăţământului tehnic superior,
specialiştii români au adus o contribuţie importantă la dezvoltarea Electrotehnicii, Şcoala
românească de Electrotehnică, prin profesorii şi cercetătorii săi, căpătând o faimă şi o
recunoaştere mondială.
Printre cei mai prestigioşi profesori români cu realizări remarcabile în domeniul
Electrotehnicii menţionăm pe:
- Dragomir Hurmuzescu, întemeietorul învăţământului superior electrotehnic din
România, pentru contribuţiile aduse în domeniile magnetostricţiunii, supraconductibilităţii
metalelor, studiului proprietăţilor electrice ale razelor X, descoperirii electroscopului;
- Ştefan Procopiu, pentru descoperirea momentului magnetic al electronului – unitatea
elementară de energie magnetică, numită şi magneton (1913), înaintea lui N. Bohr (1914), a
efectului circular al discontinuităţilor de magnetism (1910), a fenomenului Procopiu de
depolarizare a luminii (1921); de asemenea, pentru rezultatele cercetărilor efectuate în domeniul
electroliţilor, al electroforezei, precum şi pentru contribuţiile aduse la elaborarea teoriei moderne
a electromagnetismului;
- Nicolae Vasilescu-Karpen, pentru contribuţiile aduse la teoria macroscopică a
electromagnetismului, pentru teoria electronică modernă a lichidelor, pentru descoperirea cauzei
care determină reacţia indusului la maşinile electrice şi pentru inventarea primei pile de
combustie - pila Karpen (1908), care funcţionează neîntrerupt de peste 100 de ani, folosind
exclusiv căldura mediului ambiant;
- Augustin Maior, pentru realizările deosebite în domeniul transmisiei semnalelor prin
curenţii de înaltă frecvenţă, precum şi pentru fundamentarea telefoniei multiple şi realizarea,
pentru prima dată în lume, a unei transmisii multiple pe o linie telefonică (a reuşit, în anul 1906,
să transmită simultan, pe o singură linie telefonică de 15 km, 5 convorbiri telefonice fără ca
semnalele să interfereze);
- M. Konteschweller, pentru contribuţiile aduse la dezvoltarea radiofoniei şi la apariţia
telecomenzii prin radio;
- Th.V. Ionescu, pentru realizările remarcabile în domeniul ionizării gazelor, precum şi
pentru cercetările în domeniul propagării undelor radio;
- Aretin Corciovei, pentru cercetările efectuate asupra corpurilor feromagnetice, precum
şi pentru cele privind peliculele feromagnetice;
- Constantin Budeanu, Aurel Avramescu şi Ion S. Antoniu, pentru cercetările de
avangardă în domeniul regimului deformant;
- Ion S. Gheorghiu, pentru elaborarea unei teorii generale a maşinilor electrice;
- C.A. Parteni, pentru realizările privind proiectarea maşinilor de c.c. cu excitaţii multiple
şi asupra problemei comutaţiei;
- T. Tănăsescu, pentru contribuţiile aduse la promovarea în ţara noastră şi dezvoltarea
telefoniei şi radiocomunicaţiilor, precum şi pentru promovarea şi dezvoltarea învăţământului
Electronicii şi Telecomunicaţiilor;
- acad. Remus Răduleţ, fost preşedinte al Comisiei Electrotehnice Internaţionale, pentru
contribuţiile deosebite la aprofundarea teoriei generale a câmpului electromagnetic, precum şi
pentru formularea şi dezvoltarea unei teorii moderne a circuitelor electrice cu parametri

22
tranzitorii. Tot remarcabilului om de ştiinţă i se datorează, în mare măsură, crearea unei Şcoli de
Electrotehnică de reputaţie mondială [1], [2], [3], [5], .

1.4 Teorii ale fenomenelor electromagnetice

Principalele teorii elaborate in vederea explicării fenomenelor electromagnetice sunt:

1. Teoria acţiunii la distanţă, conform căreia acţiunile ponderomotoare (forţe de cupluri)
se transmit prin spaţiu la orice distanţă, instantaneu, cu viteză infinită. Această teorie este
depăşită, având doar un interes istoric.
2. Teoria acţiunii din aproape în aproape (prin contiguitate), conform căreia acţiunile
ponderomotoare (cupluri şi forţe) se transmit din aproape în aproape în spaţiu şi timp, cu viteză
foarte mare (în vid – cu viteza luminii), dar finită.
Este o teorie macroscopică fenomenologică, iniţiată de Faraday - prin introducerea
noţiunii de câmp electromagnetic (1831) - şi desăvârşită de Maxwell şi Hertz (se mai numeşte şi
„Teoria macroscopică clasică a lui Maxwell şi Hertz”). Această teorie face abstracţie de
structura microscopică a sistemelor fizice, considerând corpurile ca fiind medii continue,
macroscopice şi are un caracter fenomenologic deoarece studiază stările sistemelor fizice şi
evoluţia lor în timp numai din punctul de vedere al fenomenelor care se produc legate de acestea
şi acordându-le acestora rolul principal în stabilirea legilor, teoremelor şi în introducerea
mărimilor fizice. Tot în cadrul acestei teorii se arată că, în regim variabil, la variaţii suficient de
rapide (respectiv la frecvenţe suficient de ridicate), câmpul electromagnetic poate exista şi
independent, desprins de corpuri, propagându-se la distanţă, în spaţiul liber, cu viteză foarte
mare, dar finită, sub formă de unde electromagnetice.
Această teorie, unanim acceptată de specialişti, stă la baza prezentului suport de
curs, explicarea la nivel macroscopic a fenomenelor electromagnetice fiind adecvată utilizărilor
tehnice ale acestor fenomene (chiar cu unele limitări, care constau în imposibilitatea explicării la
această scară (macroscopică, continuă) a unor fenomene ca: electroliza, polarizaţia electrică şi
magnetică, interacţiunile la energii şi impulsuri foarte mici).
3. Teoria microscopică clasică (H.A. Lorenz, 1853-1928), care ia în consideraţie structura
discontinuă a substanţei, dar modelul continuu al câmpului electromagnetic.
4. Teoria relativităţii restrânse (Electrodinamica relativistă – A. Einstein, 1905), conform
căreia pentru orice observator aflat într-un sistem inerţial, viteza de propagare a undelor
electromagnetice în vid este aceeaşi: c=3,108 m/s – viteza luminii, oricare ar fi viteza relativă a
sistemului de referinţă inerţial în raport cu celelalte sisteme.
5. Teoria cuantică, prin care s-a introdus cuantizarea (discretizarea) câmpului
electromagnetic.

1.5 Câmpul electromagnetic. Mărimi de stare utilizate în Electromagnetism

În teoria macroscopică fenomenologică a Electromagnetismului, conceptul de câmp

electromagnetic are un rol esenţial. Acest concept a fost introdus de Faraday în 1836, dar a
căpătat accepţiunea modernă odată cu apariţia teoriei cuantice (1900-1905, M. Plank, A.
Einstein), fiind considerat ca o formă specială de existenţă a materiei. Astfel, câmpul
electromagnetic reprezintă o formă de existenţă a materiei, care are, în comparaţie cu substanţa,
asemănări şi deosebiri. Printre asemănări se pot menţiona următoarele: are distribuţie spaţială,
evoluţie temporală, masă, energie, impuls şi moment cinetic; principalele deosebiri fiind: se

23
poate exteriorul acestora. Ca sistem fizic, câmpul electromagnetic se caracterizează prin
mărimile de stare: E , D, B , H , respectiv: intensitatea câmpului electric, inducţia electrică,
inducţia magnetică, intensitatea câmpului magnetic; legătura cu substanţa fiind făcută prin
mărimile: J ,  /  , 𝜀, 𝜇, respectiv densitatea curentului electric de conducţie,
rezistivitatea/conductivitatea corpurilor, permitivitatea electrică, permeabilitatea magnetică a
corpurilor/mediilor.
Interacţiunile prin câmp electromagnetic , numite şi interacţiuni de tip Dirac, sunt pe locul doi în
scara interacţiunilor fizice, a lui Gell-Mann şi Rosenbaum, după interacţiunile puternice, de tip
Yukava.
Stare: Vom numi stare mulţimea datelor esenţiale care caracterizează, la un moment, dat
comportamentul din punct de vedere electric şi/sau magnetic al corpurilor şi/sau al câmpului
electromagnetic.
Mărimile de stare sunt speciile de mărimi fizice care caracterizează stările corpurilor sau
ale câmpului. Cu ajutorul mărimilor de stare se descriu acele proprietăţi ale sistemelor fizice care
pot fi măsurate.
Introducerea unei mărimi fizice implică:
- prezentarea unităţii sale de măsură;
- indicarea procedeului de măsurare.
Pentru prezentarea unităţilor de măsură se impune mai întâi alegerea sistemului de unităţi de
măsură. În cadrul acestui curs, sistemul de unităţi de măsură utilizat este sistemul MKSA
raţionalizat – partea pentru domeniul electromagnetismului a Sistemului Internaţional (SI). Pe
scurt, se va spune că sistemul utilizat este S.I.
Mărimile fizice se pot clasifica în funcţie de nivelul de referinţă în:
- mărimi primitive (de referinţă);
- mărimi derivate.
Mărimile primitive se definesc pe bază de experienţă. Mărimile derivate se introduc cu
ajutorul mărimilor primitive (indirect), fără a se apela la experienţă; uneori aceste mărimi se mai
numesc şi „mărimi de calcul”.
Din punct de vedere al localizării în spaţiu, respectiv al modului de abordare a
problemelor, se definesc:
- mărimi globale (integrale) – asociate unor regiuni (volume, suprafeţe, curbe); acestea
permit o abordare globală a problemelor de circuite sau de câmp;
- mărimi locale (de punct, diferenţiale) – asociate unor puncte (volume/suprafeţe
infinitezimale).
O abordare globală a unui câmp de vectori (câmpul electric, câmpul magnetic, câmpul
electromagnetic) într-un domeniu V din spaţiu se poate face cunoscând:
a. circulaţia vectorului câmp F de-a lungul oricărei curbe închise  F ds (de exemplu o


tensiune electromotoare: e   E  ds sau magnetomotoare: u


mm   H  ds );


b. fluxul vectorului F prin suprafaţă închisă  dusă în câmp :  F  dA (de exemplu



fluxul electric:     E  dA sau magnetic 


   B  dA );

O abordare locală se poate face cunoscând:

24
 a. divergenţa vectorului F (div F ) (de exemplu productivitatea liniilor de câmp
magnetic: div B sau electric: div D ) în puncte ale domeniului V +);
b. rotorul vectorului F (rot F ) (de exemplu pentru caracterizarea liniilor închise ale
câmpului magnetic: rot H sau ale t.e.m. induse: rot E )în puncte al domeniului V +).
Mărimile de stare utilizate în electrotehnică se împart în:
1. mărimi primitive de stare ale corpurilor;
2. mărimi primitive de stare ale câmpului electromagnetic în vid;
3. mărimi de stare derivate (ale corpurilor şi ale câmpului electromagnetic).
1. Mărimile primitive de stare ale corpurilor
sarcina electrică adevărată q (C), mărime scalară introdusă pentru caracterizarea stării de
încărcare electrică adevărată a corpurilor;
b. momentul electric p (C.m) mărime vectorială introdusă pentru caracterizarea stării de
polarizare electrică a corpurilor izolatoare;
c. intensitatea curentului electric de conducţie i (A) mărime scalară pentru caracterizarea
stării de conducţie electrică;
d. momentul magnetic m (A.mp) mărime vectorială introdusă pentru caracterizarea stării
de magnetizare de ansamblu (stare de polarizare magnetică) a corpurilor metalice.

2. Mărimile primitive de stare ale câmpului electromagnetic în vid (practic şi în

aer)
Acestea sunt:
a. intensitatea câmpului electric în vid, EV (forţa câmpului);
b. inducţia magnetică (densitatea linilor de flux magnetic) în vid, BV .

 Introducerea mărimilor primitive de stare

- Introducerea mărimilor primitive q şi EV
Experienţa arată că forţa F exercitată de un câmp electric asupra unui mic corp de probă
încărcat electric şi aflat în vid este dată de relaţia:
F  q EV (r )  0 (1.5.1)
care introduce simultan mărimile primitive q (de stare a corpurilor) şi EV (de stare locală sau
punctuală a câmpului electromagnetic).
Forţa electrică polară F este  0 după cum este orientată în acelaşi sens sau opus câmpului
electric EV .
Sarcina electrică q este >0 când EV şi F au acelaşi sens (sunt omoparalele) şi este < 0 când EV
şi F sunt antiparalele.

2)
Facem precizarea că pentru ambele abordări mai este necesară cunoaşterea condiţiilor de frontieră, date prin
componentele normale ( Fn ) sau tangenţiale ( Ft ) ale câmpului de vectori (F ) în fiecare punct de pe frontiera
domeniului V .

25
Unităţile de măsură pentru q şi E în SI sunt:
[q] = C (Coulomb);
[ E ] = V/m (Volt/metru).
- Introducerea mărimii primitive p
Dacă se introduce un mic corp de probă izolator (dielectric), neîncărcat cu sarcină
electrică dar polarizat electric, aflat în vid, într-un câmp electrostatic (exterior), asupra lui se
exercită două tipuri de acţiuni:
- cupluri şi forţe (acţiuni ponderomotoare) - în câmpuri electrice neomogene ( C P , F P );
- cupluri - în câmpuri electrice omogene ( C P ).

Observaţie
Un câmp electric neomogen este acela care depinde de poziţia punctului în care acesta
se măsoară faţă de sursă sau faţă de originea sistemului de referinţă, E  E (r ) , pe când unul
omogen nu depinde de acestea, fiind constant, respectiv - având aceleaşi valori în întreaga
regiune studiată. În practică, se poate aprecia că un câmp electric omogen se găseşte între
armăturile foarte apropiate ale unui condensator electric.
Expresiile acestor cupluri şi forţe sunt:
CP  p  EV (1.5.2)

FP  grad( p , EV ) (1.5.3)
Măsurând pe FP sau C P şi cunoscând pe EV se pot determina componentele px , py , pz , ale
vectorului moment electric, p , din relaţiile:
 E vx E vy E vz
 Fx  p x  py  pz
 x x x
 E vx E vy E vz
 Fy  p x  py  pz (1.5.4)
 y y y
 E E vy E vz
 Fz  p x vx  p y  pz
 z z z

Fig.1.5.1 Momentul electric şi cuplul acestuia

26
Cuplul C P este un vector perpendicular pe vectorii p şi EV , cu sensul de rotaţie ca în figura
1.5.1.
Unitatea de măsură a momentului electric p în SI este:
[ p ] = 1 C . m (Coulomb metru)
- Introducerea mărimii primitive BV
Se poate face în mai multe moduri:
- cu ajutorul buclei de curent;
- cu ajutorul forţei lui Laplace;
- cu ajutorul forţei magnetice (forţa lui Lorentz).
Luând în consideraţie cel de al treilea caz, forţa magnetică Fm , care acţionează asupra
unui corp de probă aflat în vid şi încărcat cu sarcină q, corp care se deplasează într-un câmp
magnetic cu viteza v , se poate determina experimental cu relaţia:
Fm  q(v  BV ) 1.5.5)
Această relaţie reprezintă forţa lui Lorentz.
Cunoscând sarcina q, viteza de deplasare a acesteia şi măsurând pe Fm se poate determina BV -
inducţia magnetică în vid, mărime dependentă numai de starea locală a cîmpului magnetic în vid
(figura 1.5.2).

Fig.1.5.2 Inducţia magnetică

Cum în produsul vectorial ordinea factorilor nu este fixată, experimental este necesară o
convenţie suplimentară pentru definirea lui BV şi anume: la deplasarea unui corp de probă
încărcat pozitiv, vectorii v , BV şi Fm formează un triedru drept.
Unitatea de măsură a inducţiei magnetice în SI este :
[ B ] = 1Te sau 1T(Tesla), unde 1Te = 1Wb/m2.
Un Tesla (Te sau T) reprezintă inducţia unui câmp magnetic omogen care exercită forţa de un
Newton asupra unui corp încărcat cu sarcina electrică adevărată de un Coulomb, ce se deplasează
cu viteza de un metru pe secundă în vid, pe o distanţă având direcţia perpendiculară pe liniile de
câmp(forţa lui Lorentz).
În practică se utilizează şi unitatea G (Gauss) – unitatea de măsură din sistemul CGSem.
neraţionalizat.
Unitatea de măsură a inducţiei magnetice 1Wb/m2 provine de la interpretarea fizică a
inducţiei magnetice ca fiind densitatea liniilor de flux magnetic dintr-un domeniu de câmp; ori,
fluxul magnetic se măsoară în Weber (de la numele savantului german Eduard Wilhelm Weber
(1804-1891), care, împreună cu Gauss, a contribuit la elaborarea sistemelor de unităţi CGS
electrostatic şi CGS electromagnetic).

27
 Relaţia dintre G şi T este următoarea:
1G = 10-4Te
- Introducerea mărimii primitive i
Intensitatea curentului electric de conducţie se poate introduce pe baza efectelor
mecanice ale curentului electric, respectiv pe baza forţei  F pe care o exercită în vid un câmp
magnetic BV asupra unui element de conductor l , parcurs de curent. Această forţă este numită
şi forţa Laplace şi are expresia:
 F  i(l  BV ) (1.5.6)
Forţa  F îşi schimbă sensul odată cu schimbarea sensului inducţiei BV . Ea este perpendiculară
pe l şi BV , având tendinţa de a-l deplasa pe l în direcţia liniilor de câmp (fig. 1.5.3).

Fig. 1.5.3 Forţa lui Laplace

Sensul de referinţă al curentului electric de conducţie din circuitele electrice este sensul
convenţional pozitiv, respectiv sensul corespunzător mişcării ordonate a purtătorilor de sarcină
electrică pozitivă.
Unitatea de măsură a intensităţii curentului electric în SI este:

[I] = 1A (Ampere )

- Introducerea mărimii primitive m

Momentul magnetic m se introduce pe consideraţii similare cu acelea privitoare la
introducerea momentului electric p (figura 1.5.4).

28
 Fig. 1.5.4 Momentul magnetic m

Astfel, dacă într-un punct oarecare aflat în vid sub influenţa unui câmp magnetic de
inducţie BV se aduce un mic corp de probă feromagnetic, având o magnetizaţie oarecare, asupra
lui se vor exercita:
- cupluri şi forţe, în cazul unui câmp magnetic neomogen/neuniform
- numai cupluri, în câmp magnetic omogen,
conform relaţiilor:

Cm  m  BV
 (1.5.7)

 Fm  grad( m  BV )
Cunoscând pe BV şi măsurând forţa Fm , se calculează m .
Unitatea de măsură a momentului magnetic m în SI este:
[ m ] = 1Am2 (Ampere.metru pătrat)
Precizare
Caracterizarea comportării câmpului electromagnetic în corpuri se face cu perechile de
mărimi D şi E - pentru câmpul electric, respectiv B şi H pentru câmpul magnetic, ţinând
seama de relaţiile: D =  E şi B =  H , cum se va vedea în continuare.

3. Mărimi de stare derivate

3.1 Mărimile de stare derivate ale câmpului electromagnetic în corpuri
a. perechea – intensitatea câmpului electric E şi inducţia electrică (densitatea de flux
electric) D ;
b. perechea – inducţie magnetică B (densitatea de flux magnetic) şi intensitatea câmpului
magnetic H .

3.2. Alte mărimi de stare derivate ale câmpului şi corpurilor utilizate în

electromagnetism
În continuare, se vor prezenta unele dintre mărimile de stare utilizate frecvent, altele
urmând a fi introduse la studiul regimurilor electromagnetice care le impun.
a. densitatea de volum a sarcinii electrice  V , mărime scalară dată de relaţia:

q dq
V  lim  (1.5.8)
v 0 v dv

29
având unitatea de măsură în SI:
[  V ] =1 C/m3.
b. densitatea de suprafaţă (superficială) a sarcinii electrice  S , mărime scalară dată de
relaţia:
q dq
 S  lim  (1.5.9)
v 0 A dA
având unitatea de măsură în SI: [  S ] =1 C/m2.
c. densitatea de linie (lineică) a sarcinii electrice  l , mărime scalară dată de relaţia:
q dq
 l  lim  (1.5.10.)
v 0 S dS
având unitatea de măsură în SI: [  l ] = 1C/m.
d. polarizarea electrică P , numită şi densitatea de volum a momentelor electrice p .
Această mărime permite caracterizarea locală a stării de polarizare a corpurilor (izolatoare)
masive şi se defineşte cu relaţia:
p dp
P  lim  (1.5.11)
v 0 v dv
unde cu  P   pi s-a notat suma vectorială a momentelor electrice dintr-un mic domeniu de
n
volum v al corpului izolator.
Unitatea de măsură în SI este: [ P ] = 1C/m2.
e. tensiunea electrică UAB, mărime scalară, definită în două puncte din câmpul electric pe
o curbă deschisă oarecare (C), ca integrala de linie (circulaţia) intensităţii câmpului electric între
două puncte din câmp (fig. 1.5.5):
B
U AB   E  ds (1.5.12)
A

Fig. 1.5.5 Tensiunea electrică

Unitatea de măsură în SI este: [U] = 1V (Volt).

f. tensiunea electromotoare de contur, e , mărime scalară definită în lungul unui contur
închis (fig. 1.5.6) prin relaţia:

30
 e   E  ds

(1.5.13)

Fig. 1.5.6 Definirea t.e.m.pe contur închis

Unitatea de măsură în SI este:

[e] = 1V (Volt)
g) fluxul electric printr-o suprafaţă în general deschisă , S , mărime scalară definită prin
relaţia:
 S   D  dA   D  n  dA (1.5.14)
S S

Cu D s-a notat vectorul inducţiei electrice (densitate de flux electric) prin suprafaţa
considerată, iar dA  n  dA elementul (vectorial) de arie orientat după normala exterioară n la
suprafaţa S  , ţinând seama de sensul de circulaţie pe curba închisă  (regula burghiului drept)
(fig. 1.5.7).

Fig. 1.5.7 Definirea fluxului electric

h. densitatea de flux electric, D , mărime vectorială definită cu ajutorul aceleaşi relaţii ca

la lit. g.
Unităţile de măsură pentru fluxul electric şi inducţia electrică sunt:
[ S ] = 1C (Coulomb)
[D] = 1C/m2
Dacă suprafaţa corpului este închisă, relaţia de calcul a fluxului devine:

   D  dA   D  n  dA (1.5.15)
 

31
 i. densitatea curentului electric de conducţie, J , mărime cu ajutorul căreia se
caracterizează local starea electrocinetică a corpurilor conductoare. Relaţia de definiţie a lui J
este:
i   J  dA   J n  dA (1.5.16)
S S
unde:
i di
J uJ  uJ (1.5.17)
 AA0 dA

Unitatea de măsură în SI este: [J] = 1A/m2 (fig.1.5.8).

Fig,.1.5.8 Densitatea curentului electric de conducţie

Pentru conductoare filiforme, cum sunt cele utilizate în mod obişnuit în circuitele electrice,
i
vectorii J şi d A = n  dA sunt omoparaleli; ca urmare se poate scrie: J  .
A
j. magnetizaţia, M , mărime vectorială ce permite caracterizarea stării locale de
magnetizare a corpurilor masive (de regulă - feromagnetice). Se defineşte cu relaţia:

m d m
M  lim  (1.5.18)
v 0 v dv
unde cu  m   mi s-a notat suma vectorială a momentelor magnetice dintr-un mic domeniu de
n
volum v .
Unitatea de măsură în SI este:
[M] = 1A/m
k. tensiunea magnetică, umAB , între două puncte din câmpul magnetic sau ale unui circuit
magnetic. Se defineşte cu relaţia:
B
umAB   H  ds (1.5.19)
A

care exprimă circulaţia vectorului intensitate câmp magnetic H de-a lungul unei curbe deschise
(C) în câmp magnetic.
Unitatea de măsură în SI este:
[ um ] =1 A (Amper) sau 1A.sp.(Amper spiră).
AB

32
 l. tensiunea magnetomotoare , umm , care se defineşte pe un contur închis în câmp


magnetic cu relaţia:
umm   H  ds

(1.5.20)
Unitatea de măsură în SI este:

[ umm ] = 1A sau 1A.sp



m. fluxul magnetic ,  S , printr-o suprafaţă în general deschisă, S  , care se sprijină pe

curba închisă  .
Se defineşte prin relaţia:

 S   B  dA   B  n  dA
 (1.5.21)
S S
Dacă suprafaţa este închisă atunci:
    B  dA (1.5.22)


Unitatea de măsură în SI este: [  S ] = 1Wb (Weber).

n. capacitatea unui condensator electric, C. Se defineşte pe baza relaţiei:
q
C 0 (1.5.23)
U12
unde q este sarcina unei armături, iar u12 - diferenţa de potenţial dintre armături.
Mărimea C nu depinde de q şi de u, ci numai de raportul lor.
Pe de altă parte capacitatea C este o mărime geometrică şi de material. De exemplu la
condensatorul plan:
A
C .
d
Unitatea de măsură în SI este: [C] = 1F (Farad).
o. inductivitatea proprie şi inductivitatea mutuală, Lj şi respectiv Lkj, mărimi cu ajutorul
cărora se pune în evidenţă fenomenul de inducţie electromagnetică în circuite şi de cuplaj
magnetic între circuite (fig.1.5.9).

Fig.1.5.9 Inductivităţi proprii şi mutuale

Aceste mărimi se definesc prin relaţiile:
33
 j  jk
LJ   0 , (1.5.24), respectiv LJK 0 
 (1.5.25)
Ij IK
Unitatea de măsură în SI este: [L] = 1H (Henry).
p. rezistenţa electrică, R, a unei porţiuni/laturi de circuit filiform, pasiv. Aceasta se
defineşte prin relaţia (fig. 1.5.10):
U12
R 0 (1.5.26)
I
Rezistenţa electrică este o mărime care depinde de natura materialului, de temperatură,
presiune, precum şi de geometria materialului conductor:
l
R  0 () (1.5.27)
A
Unitatea de măsură în SI este: [R] = 1  (Ohm).
q. conductanţa electrică ,G, a unei porţiuni de circuit pasiv. Se defineşte cu relaţia:
I 1
G  (S )
U12 R
Ca şi rezistenţa, conductanţa nu depinde, în circuitele liniare, de curent sau de tensiune, ci
numai de raportul lor, fiind o mărime constantă.
Unitatea de măsură în SI este:
[G] = 1S (Siemens) (1.5.28)

CAPITOLUL 2
LEGILE GENERALE, LEGILE DE MATERIAL,
PRINCIPALELE TEOREME ALE FENOMENELOR
ELECTROMAGNETICE

2.1 Legile generale şi de material. Regimuri electromagnetice. Medii electromagnetice

O lege este o relaţie analitică între mărimi fizice care descrie, sub forma cea mai
generală, cunoştinţe despre fenomenele unui domeniu al naturii. Legile sunt fundamentate pe
experienţă, constituind rezultatul generalizării unui număr mare de încercări. S-ar putea spune că
legile unui domeniu al ştiinţei constituie - făcând o paralelă cu Matematica – axiomele acestuia.
Legile se pot clasifica în:
- legi generale - care nu conţin în expresiile lor mărimi de material/mediu, deci sunt
aplicabile în orice mediu;
- legi de material - care conţin în expresiile lor şi mărimi de material / mediu şi la
aplicarea lor trebuie să se ţină seama de parametri constitutivi (  , ,  ) ai acestuia. Teorema este
un enunţ adevărat, care se poate deduce, prin demonstraţie, din alte adevăruri, presupuse
cunoscute, cum ar fi legile. Regimurile electromagnetice sunt caracterizate prin unele sau altele
din legile utilizate.

 Regimuri electromagnetice
Prin regim electromagnetic de funcţionare se defineşte contextul în care variază în timp
mărimile electrice şi/sau magnetice. În Electrotehnică se întâlnesc următoarele regimuri de
funcţionare:
34
 Regimul static. Este regimul în care mărimile electrice sunt invariabile în timp
( / t  0) , nu au loc transformări energetice, conductoarele nu sunt parcurse de curent electric
de conducţie ( J  0) şi sunt imobile ( v  0 ) .
Exemple: regimul electrostatic, regimul magnetostatic.
 ...
Regimul staţionar. În acest regim mărimile de stare sunt invariabile în timp (  0),
t
au loc schimburi de energie cu mediul înconjurător, conductoarele sunt parcurse de curenţi de
conducţie ( J  0) , fiind imobile sau mobile.
Exemple: regimul electrocinetic staţionar (regimul circuitelor de curent continuu).
Regimul cvasistaţionar. Mărimile de stare variază suficient de lent în timp, astfel încât
curenţii de deplasare se pot neglija faţă de cei de conducţie, din punct de vedere al producerii
câmpului magnetic, peste tot, cu excepţia dielectricului condensatoarelor electrice; conductoarele
sunt imobile sau mobile. Este, în esenţă, tot un regim staţionar.
Exemplu: regimul de curent alternativ sinusoidal (monofazat sau trifazat).
Regimul variabil. În acest regim, mărimile de stare variază rapid în timp, au loc
transformări energetice, conductoarele sunt parcurse de curenţi de conducţie, curenţii de
deplasare şi cei de pierderi în dielectric nu mai pot fi neglijaţi, conductoarele putând fi imobile
sau mobile.
Exemple: regimul permanent sinusoidal de medie şi înaltă frecvenţă, regimul tranzitoriu, regimul
de lucru în impulsuri.

Din punct de vedere al continuităţii în timp a formei mărimilor de stare, se deosebesc:

- regimuri permanente (exemple: regimul electrocinetic staţionar, regimul permanent
sinusoidal);
- regimuri nepermanente (exemple: regimul intermitent, regimul tranzitoriu.
 Medii electromagnetice
Legile Electromagnetismului acţionează în medii electromagnetice. Un mediu
electromagnetic este definit prin totalitatea caracteristicilor fizico – chimice ale spaţiului în care
au loc fenomene de natură electromagnetică. Parametrii constitutivi ai unui mediu
electromagnetic, respectiv aceia care caracterizează complet din punct de vedere electric şi/sau
magnetic un mediu (sau un material), sunt  ,  , /  , respectiv - permitivitatea electrică,
permeabilitatea magnetică şi conductivitatea / rezistivitatea electrică.
Mediile electromagnetice se pot clasifica după mai multe criterii, cum sunt:
1. direcţia de susceptibilitate la acţiunea câmpului electromagnetic:
a. medii izotrope – care au aceleaşi proprietăţi în toate direcţiile. Astfel, un mediu
dielectric, conductor sau magnetic este izotrop dacă sub acţiunea unui câmp (electric sau
magnetic) se polarizează temporar în direcţia câmpului, oricare ar fi acestă direcţie;
b. medii anizotrope – care au proprietăţi diferite pe diferite direcţii. Astfel, polarizaţia
temporară şi magnetizaţia temporară depind de direcţia şi sensul câmpului exterior, în sensul că
nu se produc decât pentru anumite direcţii (exemple: solide amorfe - pentru pct. a şi solide
cristaline - pentru b).
2. tipul polarizării sau magnetizării:
a. medii liniare – la care polarizaţia temporară sau magnetizaţia temporară sunt
proporţionale cu E , respectiv H . Altfel spus,  şi respectiv  nu depind de E , respectiv de H
, fiind constante;

35
 b. medii neliniare – la care nu se mai regăseşte această proporţionalitate. Între
materialele neliniare pot fi exemplificate cele feroelectrice sau feromagnetice, caracterizate prin
fenomenul de histerezis.
3. uniformitatea structurii fizico-chimice:
a. medii omogene– sunt acelea pentru care parametrii constitutivi sunt constanţi:
materiale conductoare, materiale izolatoare, vid-ul, spaţiul liber, apa de mare;
b) medii neomogene – sunt acelea pentru care parametrii constitutivi diferă de la un punct
la altul: surse electrice autonome în circuitele electrice (se spune că aceste surse – de exemplu
acumulatoarele electrice - introduc neomogenităţi în circuit).
În continuare, vor fi prezentate legile generale şi cele de material ale
Electromagnetismului.

2.1.1 Legea fluxului electric

Este o lege generală cu următorul enunţ: fluxul electric prin orice suprafaţă închisă  este
proporţional cu sarcina electrică localizată în interiorul acelei suprafeţe.
Relaţia de definiţie a fluxului electric este:
   q (2.1.1.1)
sau:
 D  d A   v dv
 v
(2.1.1.2)

dacă sarcina electrică aflată în interiorul suprafeţei  este dată sub forma densităţii volumetrice.
Aceaste relaţii exprimă forma integrală a legii fluxului electric.
Fluxul electric este, prin convenţie, pozitiv când liniile de câmp ies din suprafaţa  şi
invers. Acest sens este corelat cu sensul normalei exterioare la suprafaţa  , respectiv cu sensul

lui d A  n  dA.
Dacă sarcina aflată în interiorul suprafeţei  este dată sub forma unor densităţii de
sarcină diferite (de volum, de suprafaţă, de linie şi cu distribuţie punctuală), atunci membrul doi
al relaţiilor (2.1.1.) se mai poate scrie sub forma:
n
q   v dv 
v
 S dA   l  ds   qk
 l k 1

Se consideră, pentru simplificare, sarcina electrică din interiorul suprafeţei Σ doar cu o distribuţie
volumetrică, aşa cum este prezentată în fig. 2.1.1.2:
q    dv
v
v (2.1.2)
Pentru obţinerea formei locale, se aplică, mai întâi, teorema Gauss-Ostrogradski primului
termen al relaţiei (2.1.1.2):
 D  d A   divD dv
 V
(2.1.3)
Înlocuind (2.1.2) şi pe (2.1.3 în (2.1.1.2), se obţine, înlăturând integralele:
div D   v (2.1.4.1)
respectiv - forma locală a legii fluxului electric.
Cum inducţia electrică este un vector de forma D  D( Dx , D y , Dz ), relaţia de mai sus se mai
poate scrie, în coordonate carteziene:

36
 D D D D Dy Dz
i j k  v ( x, y, z ) sau x    v ( x, y, z ) (2.1.4.2)
x y z x y z
Aşadar, în fiecare punct al domeniului V considerat (a se înţelege prin punct un domeniu
infinitezimal), divergenţa vectorului inducţie electrică (productivitatea liniilor de câmp electric /
expansiunea câmpului în orice punct din domeniu – ca sens fizic) este egală cu densitatea
volumetrică de sarcină ( altfel spus – are drept cauză sarcina electrică localizată în acel
punct/densitatea volumetrică de sarcină electrică).
 Tub de linii de flux electric
Liniile inducţiei electrice încep din regiunile cu sarcini electrice pozitive şi sfârşesc în
cele cu sarcini electrice negative. Un mic volum închis străbătut de liniile vectorului inducţiei
electrice poartă numele de tub de linii de flux electric ( fig. 2.1.1).

Fig.2.1.1 Tub de linii de flux electric

Dacă se aplică legea fluxului electric la o suprafaţă  care delimitează o porţiune de tub
de flux electric, se obţine:
1   2 = ct.
unde 1 este fluxul la intrare, iar  2 - fluxul la ieşire.
Cu alte cuvinte, fluxul electric are aceeaşi valoare în orice secţiune transversală a unui tub de
flux electric, în interiorul căruia nu există sarcini electrice.

2.1.2 Legea polarizaţiei electrice temporare

Enunţul legii este următorul: sub acţiunea unui câmp electric exterior un corp izolator
omogen şi izotrop se polarizează temporar în direcţia acestui câmp, astfel încât polarizaţia lui
este proporţională cu intensitatea câmpului electric. Sub formă cantitativă legea se scrie:

Pt   0   e  E (2.1.5)
unde:  e este o mărime de material adimensională, pozitivă şi se numeşte
susceptibilitate/susceptivitate electrică, iar  0 este permitivitatea (di)electrică a vidului şi are
1
valoarea:  0  (F/m).
4  9  10 9
Mărimea  e nu depinde de E , dar depinde de temperatură, presiune, structura fizico -
chimică a materialului.
Este o lege de material ce caracterizează materialele izolatoare liniare, respectiv -
majoritatea materialelor izolatoare (metalele nu se polarizează electric). Un corp este polarizat

37
temporar dacă se află în această stare numai sub influenţa unui câmp electric. Materialele care se
polarizează liniar se numesc dielectrici.

2.1.3 Legea legăturii dintre D , E şi P

În orice moment şi în orice punct al unui corp izolator polarizat, inducţia electrică D
este suma dintre intensitatea câmpului electric multiplicată cu  0 şi polarizaţia P :
D  0 E  P (2.1.6)
Este o lege generală. Mărimile D , E şi P sunt definite în acelaşi punct al corpului
izolator. Ţinând seama de faptul că polarizaţia P are o componentă temporară şi una
permanentă ( P  Pt  PP ) şi, cunoscând expresia lui Pt din (2.1.5), rezultă:
D   0 E  ( Pt  PP )   0 E  0 e E  PP   0 ( 1  e )E  PP   0 r E  PP .
Cu notaţia:    0   r , se obţine:
D   E  Pp (2.1.7)
unde  r este permitivitatea relativă a materialului/mediului – o mărime adimensională de
material şi ale cărei valori sunt date, sub formă de tabel, în cataloage de materiale electrotehnice
sau în Manualul Inginerului Electrician, iar    0   r este permitivitatea absolută. De exemplu,
la 200 C şi 760torr : pentru aer r  1 ; pentru apă (inclusiv pentru apă de mare) r  81 ; pentru
diamant r  16,5 ; pentru parafine r  2,1 ; pentru polietilenă, poliamidă r  2,3  2, 4 ; pentru
bachelită r  4,5  5,5 ; pentru cauciuc r  3  6 ; pentru izolaţie de hârtie în ulei pentru cabluri
r  3  4,3 ; pentru preşpan r  3  5 ; pentru sticlă r  3, 4  6 ; pentru ulei de transformator
r  2, 2  2,5 ; pentru porţelan de izolatori r  5,5  6 ; Pentru metale r  1 .
Dacă PP =0 se obţine:
D E (2.1.8)
relaţie valabilă în dielectricii (izolatorii) liniari. Această relaţie constituie legea polarizaţiei
temporare sub forma tehnică.

 Recunoaşterea izolatorilor
Se face o clasificare a corpurilor în conductori şi izolatori după următorul criteriu: dacă un
corp de probă neîncărcat electric este adus în contact cu unul încărcat (metalic sau metalizat) şi
apoi lăsat liber nu este respins de acesta – corpul este un izolator; dacă însă este respins
instantaneu, corpul este un conductor. Practic, un corp este considerat un bun izolant dacă el
este respins după o durată mare de timp, de ordinul zilelor, şi un bun conductor dacă durata este
de ordinul fracţiunilor de microsecundă. Dacă durata este de ordinul fracţiunilor de secundă,
corpul este un semiconductor.

O altă clasificare se poate face în funcţie de constanta de relaxaţie: r  ( s) .


38
Astfel, materialele se pot clasifica în: 1. Conductori perfecţi – cu r  0 ; conductori reali - cu
r  1017 (s) pentru metale şi r  1011 ( s) pentru grafit; semiconductori – cu r  (106  10) (s)
; izolanţi/dielectrici reali – cu r  60 (s)  36 106 ( s) ; izolanţi perfecţi - r   ( s ) .

Notă
t

r
Conform teoremei relaxaţiei, v (t )  v (t0 )  e , într-un corp care are permitivitatea 
şi conductivitatea  densitatea de sarcină electrică scade exponenţial în timp. În cazul
dielectricilor ideali   0 şi r   , repartiţia de sarcină rămânând, practic, invariabilă în timp.
1
În cazul metalelor   106 ,   0 r  0  F / m şi r  1017 (s) ; practic, după un
49 10 9

interval de 3-4  r densitatea de volum a sarcinii electrice poate fi considerată nulă, ceea ce
înseamnă că sarcina electrică adusă într-un punct din interiorul unui conductor, se repartizează
instantaneu la suprafaţa acestuia.

 Scurt comentariu cu privire la cei trei vectori ai câmpului electric D , E şi P

Inducţia electrică D (densitate de flux electric, deplasare) este legată doar de sarcina
electrică liberă. Liniile de câmp ale lui D încep şi se termină pe sarcinile electrice libere.
Polarizaţia P este legată doar de sarcina de polarizaţie şi se poate reprezenta vectorial
tot prin linii de câmp, care încep şi se sfârşesc pe sarcinile de polarizare.
Intensitatea câmpului electric E este legată de totalitatea sarcinilor prezente, fie libere,
fie de polarizare. Vectorul E este o mărime primitivă. Vectorii D şi P sunt mărimi derivate.
O prezentare sugestivă a relaţiei dintre cei trei vectori poate fi făcută în cazul unui
condensator electric plan (fig. 2.1.2).

Fig. 2.1.2 Cei trei vectori ai câmpului electric D , E şi P

Se observă, din figur 2.1.2 că D se defineşte numai de la sarcini libere de un semn la cele de
semn opus, pe când E se defineşte şi între sarcini libere şi sarcini de polarizare (acesta este
sensul expresiei „ …este legat de...”).

39
M şi M’ sunt două puncte în spaţiul dintre armături (dielectric), caracterizate prin D   0 E şi
respectiv prin D   0  E  P.

Observaţie:
Sensul vectorului de polarizaţie P din dielectric este acelaşi cu sensul vectorului E sub
acţiunea căruia s-a produs polarizarea dielectricului (vezi polarizarea dielectricilor).

2.1.4 Legea fluxului magnetic

În orice moment fluxul magnetic prin orice suprafaţă închisă  este nul:
   B  d A  0

(2.1.9)
Este o lege generală. Legea fluxului magnetic exprimă, ca sens fizic, inexistenţa
sarcinilor magnetice.
Conform acesteia, fluxul magnetic ce intră printr-o parte a suprafeţei  este egal cu cel
care iese prin altă parte, în acelaşi moment, cu condiţia ca în interiorul suprafeţei să nu existe alte
surse de câmp magnetic.
Relaţia (2.1.9) reprezintă forma generală (integrală) a legii. Pentru a obţine forma locală,
se aplică teorema divergenţei (teorema Gauss - Ostrogradski) relaţiei (2.1.9) :
 B  d A   divB  dv  0
 V

de unde rezultă:
div B  0 sau  B  0 (2.1.10)
Ca urmare, inducţia magnetică B este un vector câmp solenoidal (fără surse, rotaţional)
de forma B  rot A sau B    A .
Mărimea A se numeşte potenţial magnetic vector al câmpului magnetic, fără a avea o
semnificaţie fizică; este o mărime de calcul.
Fluxul magnetic devine în acest caz:
   B  d A   rot A  d A
 

Aplicând teorema lui Stokes relaţiei de mai sus, aceasta capătă forma:
   A d s

(2.1.11)
Relaţia (2.1.11) este o altă expresie a legii fluxului magnetic, care arată că fluxul
magnetic are aceeaşi valoare prin orice suprafaţă deschisă S  care se sprijină pe un contur închis
 . Fluxul magnetic depinde numai de conturul  şi nu de forma suprafeţei care se sprijină pe
el.
Precizare
La calculul lui  cu  B  d A , este necesar să se cunoască valorile inducţiei B în toate

punctele suprafeţei  .
La calculul lui  cu  Ads , este suficient să se cunoască valorile lui A doar pe

conturul care limitează suprafaţa S  , deci rezolvarea problemei se simplifică.

40
2.1.5 Legea magnetizaţiei temporare

În fiecare punct dintr-un corp (metalic) izotrop şi omogen şi în fiecare moment,

magnetizaţia temporară este proporţională cu intensitatea câmpului magnetic:
Mt  m H (2.1.12)
Este o lege de material ce caracterizează materialele liniare din punct de vedere magnetic
(Cu, Al, Zn, Fe; acesta din urmă-numai pe porţiunea aproximativ liniară a caracteristicii de
magnetizare).
Mărimea  m se numeşte susceptivitate magnetică şi este o mărime adimensională,
pozitivă, care depinde de starea materialului (temperatură, presiune, deformare şi parametri
fizico-chimici.
Pentru materialele feromagnetice dependenţa M t  f ( H ) este neliniară, deci nu se mai
poate aplica relaţia (2.1.12), decât pe porţiuni aproximativ liniare în jurul punctului de
funcţionare, pentru simplificarea calculelor. Materialele feromagnetice sunt materiale neliniare
din punct de vedere magnetic.
În tehnică legea nu se utilizează sub această formă, ci combinată cu legea legăturii dintre
B, M şi H (cap. 2.1.6), astfel:
B   0 ( H  M ) ; dar M  M t   m H pentru materiale cu magnetizare
liniară, deci:
B   0 ( H   m H )   0 (1   m ) H .
Notând (1   m )   r - permeabilitatea magnetică relativă a materialului,
adimensională, se obţine:
B  0 r H
sau:
B   H (2.1.13)

unde:
   0   r poartă numele de permeabilitate magnetică absolută, iar  0 este permeabilitatea
magnetică a vidului: 0  4  10 7 H/m. Pentru materialele diamagnetice (cum este, de
exemplu, aluminiul):
r  1 ;  m  0
iar pentru cele paramagnetice (cum este, de exemplu, cuprul):
r  1 ;  m  0
diferenţele în plus sau în minus faţă de 1 şi respectiv zero fiind nesemnificative. Se poate spune
că, practic, aceste materiale au  r  1 şi ca urmare    0 , iar B   0 H , ca în vid (sau aer).
Pentru aer se poate scrie, de asemenea, B   0  H , deoarece  raer  1 .
În cazul materialelor feromagnetice,  r  1 şi atunci    0   r , deci B    H , şi, în
plus,   f (H ) (caracteristica magnetică este neliniară).

41
Notă
Pentru a se putea utiliza, în proiectarea circuitelor magnetice ale aparatelor electrice,
maşinilor şi transformatoarelor, relaţia liniară (mai simplă) B    H , se alege punctul de
funcţionare al acestora pe porţiunea liniară a curbei de primă magnetizare, a ciclului de
histerezis al materialului feromagnetic – cu alte cuvinte, se aleg valorile nominale pentru
inducţia B şi pentru intensitatea câmpului H pe această porţiune.

2.1.6 Legea legăturii dintre B , H şi M

În fiecare punct din câmp (unde există şi corpuri (metalice) magnetizabile) şi în fiecare
moment, inducţia magnetică B este suma dintre câmpul magnetic H şi magnetizaţia M ,
înmulţite cu permeabilitatea vidului,  0 :
B  0 (H  M ) (2.1.14)
Este o lege generală. Mărimile B , H şi M sunt definite în acelaşi punct (mărimi de
punct/diferenţiale).
Dacă se ţine seama de faptul că magnetizaţia totală M este dată de suma dintre
magnetizaţia temporară şi cea permanentă, M  M t  M p , şi se înlocuieşte magnetizaţia
temporară cu expresia acesteia, relaţia de mai sus se mai poate scrie:
B   0 H   0 M t   0 M p   0 H   0  m H   0 M p   0 (1   m ) H   0 M p 
 0 r H  0 M p   H  0 M p .
Cu  r  1   m s-a notat permeabilitatea relativă a materialului, adimensională, iar cu
   0   r - permeabilitatea sa absolută.
Dacă M p  0 , se obţine relaţia cunoscută pentru materialele/mediile liniare din punct de
vedere magnetic (Cu, Al, aer, ulei de transformator), aşa după cum s-a arătat:
B  H (2.1.15)
care exprimă o altă formă a legii magnetizaţiei temporare, formă utilizată curent în tehnică (legea
magnetizaţiei temporare sub forma tehnică). Aşadar, pentru materialele liniare din punct de
vedere magnetic legea (2.1.14) are forma concretă B  0 ( H  M t )   H , iar pentru cele
neliniare, cum sunt materialele feromagnetice: B  0 ( H  M p ) . În vid (practic, şi în aer) legea
devine: B0  0 H 0 sau B  0 H .
În practică, pentru simplificarea calculelor circuitelor magnetice, (de exemplu, la
proiectarea unei maşini electrice, a unui transformator sau a unui electromagnet), relaţia (2.1.15)
se utilizează şi pentru materialele neliniare, cum sunt materialele feromagnetice, alegând punctul
de funcţionare de regim normal al echipamentelor respective (a se înţelege punctul
corespunzător valorii inducţiei a circuitelor magnetice respective) pe porţiunea aproximativ
liniară a caracteristicii de magnetizare. Desigur, în cazul unor inducţii mai mari, respectiv a
funcţionării în zona apropiată de saturaţie, această relaţie liniară nu mai poate fi aplicată, fiind
utilizată caracteristica magnetică neliniară a materialului feromagnetic, respectiv ciclul de
histerezis (B=B(H)).

42
2.1.7 Legea conducţiei electrice (legea lui Ohm,1826)

Este o lege de material, ce poate fi exprimată, de asemenea, sub forma locală sau
integrală ( Georg Simon Ohm, 1787-1854).
Forma locală: în orice punct dintr-un conductor în stare de conducţie electrică
(caracterizată prin mişcarea ordonată a purtătorilor de sarcină sub acţiunea unui câmp electric) şi
în orice moment, suma dintre câmpul electric şi câmpul electric imprimat este egală cu produsul
dintre densitatea curentului electric de conducţie şi rezistivitatea materialului. Relaţia
corespunzătoare este:
E  Ei    J (2.1.16)
respectiv:
J  ( E  Ei ) (2.1.17)
1
Cu   s-a notat conductivitatea materialului (S(Siemens)/m), iar cu  - rezistivitatea

acestuia (   m ).
Câmpul electric E , la rândul său, este dat de relaţia:
E  EC  E S (2.1.17.1)

unde E c este intensitatea câmpului electric coulombian (de natură potenţială) produs de
repartiţia instantanee a sarcinii electrice în conductoare sub acţiunea unui câmp electric (urmare
a aplicării la borne a unei diferenţe de potenţial, de exemplu de la un acumulator), iar E S -
intensitatea câmpului electric indus (solenoidal), produs de un flux magnetic variabil în timp, în
conformitate cu legea inducţiei electromagnetice. Spre deosebire de câmpul coulombian, ale
cărui linii de câmp sunt deschise, cu sensul (convenţional) de la sarcinile pozitive la cele
negative, cel solenoidal are liniile de câmp închise (se mai numeşte şi rotaţional).
Cu E i s-a notat intensitatea câmpului electric imprimat, un câmp de natură neelectrică
(dependent de temperatură, concentraţie, presiune, acceleraţie etc.) şi care se stabileşte în
conductoarele neomogene (de exemplu, în circuite care conţin surse electrochimice, cum sunt
acumulatoarele electrice, care întrerup omogenitatea conductoarelor), sau în conductoarele
accelerate (cazul maşinilor electrice, care conţin şi circuite în mişcare de rotaţie, pentru care
v  0 sau v  ct. ). Cu ajutorul ei se exprimă efectele unor acţiuni neelectrice în limbajul
mărimilor electrice.
Legea se referă, sub forma arătată, la conductoare liniare, izotrope şi neomogene. Pentru
conductoare omogene (fără surse electrice) legea devine:
E   J sau J   E (2.1.18)
Forma integrală: În practica circuitelor electrice legea se utilizează cel mai des sub
forma integrală. În acest scop, se integrează expresia locală a legii conducţiei electrice pentru o
porţiune oarecare de circuit neramificat, constituit dintr-un conductor liniar şi izotrop, având
rezistenţa electrică R, alimentat la borne cu o tensiune continuă şi conţinând şi o sursă electrică ei
(o neomogenitate) (fig.2.1.3):

43
 Fig. 2.1.3 Latură de circuit simplă, neramificată

2 2 2 2 2
i i ds
 ( E  Ei )d s    Jd s   
1 1 1 A
ds    u A  ds  i    R  i
1
A 1
A
(2.1.19)

i i A
unde J    u A ( 2 ) este densitatea curentului electric de conducţie din latura de circuit; i
A A m
– intensitatea curentului electric de conducţie; A  u A  A – aria secţiunii transversale a
conductorului; u A - versorul suprafeţei secţiunii conductorului. Vectorii ds , A şi J sunt
omoparaleli, respectiv paraleli, având aceeaşi direcţie şi sens(fig. 2.1.3.). Cu R s-a notat expresia
:
2
ds
R   , ( )
1
A
rezistenţei electrice a laturii 1 – 2.
Cum  şi A practic nu variază de-a lungul conductorului:
 2
l
A
R ds   , (2.1.20)
1
A

unde l este lungimea laturii între punctele 1 şi 2.

Dezvoltând pe porţiuni integrala din membrul stâng, se obţine:
2 2 2

( E  E
1
i )d s   Ed s   E i ds  u f  ei
1 1
unde:
2
u f   Ed s (V) este tensiunea electrică în lungul firului, iar
1

44
 2
ei   E i d s (V) este t.e.m. a sursei din circuit. Ca urmare:
1

u f  ei  R.i (V) (2.1.21)

expresie care reprezintă forma integrală a legii conducţiei electrice pentru o latură activă de
circuit.
În regim staţionar (curent continuu) E S  0 şi se poate scrie:
2 2 2
u f   Ed s   ( E c  E S )d s   E c d s  ub
1 1 1

deoarece integrala lui E c nu depinde de drum (a se vedea teorema potenţialului electric).

Ca urmare, legea conducţiei electrice pentru o latură receptoare activă, neramificată se poate
scrie în regim staţionar:
ei  ub  R  i (V) (2.1.22)
cu semnul (+) pentru că latura analizată este receptoare (sensurile lui u b şi i faţă de borne
coincid).
Dacă ei  0 , respectiv dacă latura de circuit este pasivă, se obţine:
ub  R  i (V) (2.1.23)
expresie ce reprezintă legea lui Ohm, lege valabilă pentru laturi sau segmente de circuit pasive,
neramificate, parcurse de curent electric de conducţie.
NOTA 1
Apa pură nu este un electrolit şi, prin urmare, nu conduce curentul electric. Problema este că în
natură nu există apă în stare pură, motiv pentru care, în funcţie de cantitatea de corpuri străine,
apa poate avea o conductivitate mai mare sau mai mică. De regulă, în calcule se ia o valoare de
𝑆
(4-5)( 𝑚).
Rezistivitatea solului variază între (100-200) (Ω𝑚) − pentru soluri normale, şi (600-1000)
(Ω𝑚) − pentru soluri rău conducătoare.

NOTA 2
Măsurarea rezistenţei de izolaţie a cablurilor din instalaţiile electrice de j.t. se face cu
megohmetrul, la tensiunea de cel puţin 500 V. Se determină atât rezistenţa de izolaţie a
cablurilor faţă de pământ, cât şi între ele, valoarea acesteia trebuind să fie, în ambele cazuri, de
min. 500 kΩ.

2.1.8 Legea transformării energiei în conductoare parcurse de curent electric de

conducţie (legea Joule- Lenz, 1843)

Este o lege generală.

Forma locală:
Puterea instantanee a câmpului electromagnetic transformată în căldură pe unitatea de
volum a unui conductor parcurs de curent electric de conducţie este dată de produsul scalar
dintre intensitatea câmpului electric ( E ) şi densitatea de curent ( J ) , din conductor, în punctul
(volumul infinitezimal) în care se calculează aceasta (această putere fiind transmisă circuitului

45
care conţine conductorul de către reţeaua de alimentare şi/sau de o sursă proprie a acestuia).
Forma locală a legii este următoarea:

p j  E J (W/m3) (2.1.24)
În cazul conductoarelor liniare, izotrope şi omogene, fără surse, vectorii E şi J sunt
omoparaleli şi cum, conform legii conducţiei electrice E   J , pentru aceste conductoare se
obţine expresia:

p j  E  J  J 2  E 2  0 (2.1.25)
Mărimea p j se mai numeşte densitatea de volum a puterii transformate ireversibil în
căldură prin efect Joule – Lenz, în conductor.
Dacă conductorul este neomogen (conţine surse de energie electrică, de tipul
acumulatorului electric), din legea conducţiei electrice E  E i   J se determină
E   J  Ei
Înlocuind pe E în relaţia lui p j se obţine:
p j    J 2  Ei  J  pR  pG (2.1.26)
În această relaţie:
pR    J 2  0
este partea din puterea electromagnetică primită de conductor de la reţea, în unitatea de timp, şi
transformată ireversibil în căldură pe unitatea de volum a conductorului ( independent de sensul
curentului), iar mărimea:

pG  E i  J  0
este partea din puterea electromagnetică schimbată între sursa din latură (când această sursă
există) şi câmpul electromagnetic. În cazul în care pG >0, vectorii  i şi J sunt omoparaleli (au
acelaşi sens) şi pG este cedată de sursă şi primită de latură. În cazul în care pG <0, vectorii  i şi
J sunt antiparaleli şi pG este primită de sursă şi cedată de latură (cazul încărcării unui
acumulator de la reţea). În acest caz, în rel. (2.1.26) termenul pG intră cu semnul plus.
Forma integrală a legii: se obţine integrând relaţia (2.1.24) pe întregul volum (V) al unui
conductor. Se obţine expresia puterii totale,  J , cedate de câmpul electromagnetic unei laturi sau
unui segment omogen de circuit (fig.2.1.4):

46
 Fig.2.1.4 Un segment de conductor filiform parcurs de curent

2 2
PJ   pJ dv   E  J  dv   E  J  A  d s  i  E  d s  u f  i ub  i (W) (2.1.27)
V V 1 1
unde:
PJ  ub  i - reprezintă puterea totală cedată de reţea şi/sau de sursele interne circuitului.
În cazul în care în latura de circuit receptoare există şi o sursă de t.e.m., ţinând cont de
ecuaţia laturii: ub  R  i  ei , relaţia (2.1.19) devine:

PJ  R  i 2  ei  i  PR  PG (2.1.28)
unde: PR  R  i 2  0 corespunde transformării ireversibile a energiei electromagnetice în căldură
prin efect Joule-Lenz, la nivelul întregii laturi de circuit; se pot diferenţia două cazuri:
PG  ei  i  0 corespunde transformării energiei chimice a sursei în energie electrică (sursa
cedează energie), la nivelul întregii laturi de circuit.
PG  ei  i  0 corespunde transformării energiei electrice din conductor în energie chimică
(sursa preia energie de la circuit, adică se încarcă) şi relaţia (2.1.28) devine
PJ  R  i 2  ei  i  PR  PG .
Sensul puterii în latura de circuit receptoare este dat de relaţia de sensuri dintre ei şi i:
- dacă ei şi i au acelaşi sens, atunci G >0 şi sursa cedează energie laturii de circuit
(fig. 2.1.5);

Fig. 2.1.5 Latură receptoare cu sursă care cedează energie

- dacă ei şi i au sensuri opuse, atunci G <0 şi sursa primeşte energie de la latură/circuit;
este cazul încărcării unui acumulator (fig.2.1.6):

47
Fig. 2.1.6. Latură receptoare cu sursă care preia energie (se încarcă de la alte surse
din circuit sau de la reţeaua de c.c.)

2.1.9 Legea electrolizei ( M. Faraday, 1834)

Această lege de material, dată de savantul englez M. Faraday, exprimă relaţia dintre
masa unui element care se depune la unul din electrozii unei băi electrolitice (acesta fiind
electrodul negativ/catodul) şi intensitatea curentului electric de conducţie care trece prin baie:
masa de substanţă care se depune, în timpul t , la unul din electrozii unei băi electrolitice este
proporţională cu sarcina electrică totală care trece prin baie şi echivalentul electrochimic al
elementului supus electrolizei:

t  t
1 A 1 A
m   i  dt   q (2.1.29)
F0  t F0 
unde:  /  este echivalentul chimic al substanţei depuse prin electroliză (  este valenţa
elementului, iar A este masa atomică a acesteia);
t t
q  i  dt
t este sarcina electrică (C) corespunzătoare curentului care străbate baia;
FO este o constantă universală, numită constanta lui Faraday.
Unităţile de măsură ale acestor mărimi sunt:
gram – pentru m; gram/mol – pentru A;
Coulomb/echiv.gram – pentru FO .
Constanta FO nu depinde de natura electrolitului, fiind o constantă universală ( FO =96.490
C/echiv.gram).
Electroliza se utilizează în tehnică pentru obţinerea unor metale de înaltă puritate (Cu,
Al), pentru acoperirea unor metale cu straturi metalice subţiri (nichelare, cromare, argintare) sau
pentru reproducerea electrolitică a formei unor obiecte (galvanoplastie).

2.1.10 Legea conservării sarcinii electrice

Este o lege generală. Pentru corpuri izolatoare expresia legii este dată de rel. (2.1.30).
Astfel, dacă se consideră suprafaţa exterioară (închisă)  a unui corp izolator ( dielectric)
electrizat, aceasta nefiind străbătut de curenţi electrici de conducţie şi neavând contact cu
corpuri metalice sau cu pământul, se constată, experimental, că sarcina totală localizată în
interiorul suprafeţei, introdusă printr-un procedeu oarecare, rămâne constantă:
q  ct . (2.1.30)
Dacă însă suprafaţa  este străbătută şi de conductoare parcurse de curenţi electrici de
conducţie, sarcina electrică variază în timp, conform interpretării fizice date acestor curenţi,
expresia legii fiind dată de rel. (2.1.31).
Să considerăm, spre exemplu, un condensator electric încărcat cu sarcina q, ale cărui
armături se leagă printr-un conductor metalic (fig. 2.1.7). In interiorul conductorului potenţialul
nu mai poate rămâne constant (armăturile au potenţiale diferite) şi echilibrul electrostatic nu se

48
mai menţine la închiderea circuitului. În timpul regimului tranzitoriu de descărcare a
condensatorului, prin conductor va trece un curent electric, care este egal cu viteza de scădere în
timp a sarcinii de pe armăturile condensatorului.

Fig. 2.1.7 Descărcarea unui condensator electric

Generalizând problema, se poate enunţa legea conducţiei electrice sub formă integrală:
intensitatea i a curentului electric de conducţie care iese dintr-o suprafaţa închisă  , ataşată
conductoarelor parcurse de curent, este egală, în fiecare moment, cu viteza de scădere a sarcinii
q  , localizate în interiorul suprafeţei.
Relaţia de definiţie a legii este următoarea:
dq
i    (2.1.31)
dt
Convenţie: curentul i este considerat pozitiv dacă iese din suprafaţa  şi negativ dacă intră,
fiind asociat, prin convenţie, cu sensul pozitiv al normalei n  la suprafaţa elementară
d A  n  dA.
Relaţia de mai sus poate fi pusă şi sub forma:

d
 J  d A   dt  
V
V  dv (2.1.32)

Pentru forma locală a legii se aplică teorema Gauss – Ostrogradski membrului I al relaţiei
(2.1.32):

 J  d A   div  J dv
 V
(2.1.33)

Ţinând seama de expresia din membrul drept al aceleiaşi relaţii, se obţine:

d v
divJ   (2.1.34)
dt
Relaţia (2.1.34) reprezintă forma locală a legii conservării sarcinii electrice pentru circuite
imobile.
Dacă mediul analizat este în mişcare ( v  0 ), în conductoare apare un curent suplimentar -
curentul de convecţie, astfel încât legea sub forma integrală devine:

49
 dq
i  iv   (2.1.35)
dt

2.1.11 Legea inducţiei electromagnetice (Faraday)

Este o lege generală şi se bazează pe fenomenul de inducţie electromagnetică (M.

Faraday, 24 nov., 1831): variaţia în timp a fluxului magnetic ce străbate orice suprafaţă deschisă
S  care se sprijină pe un contur închis  produce o t.e.m. de contur, e , numită şi t.e.m.
indusă/solenoidală/rotaţională, al cărei sens se opune cauzei care a produs-o (regula lui Lenz,
1834). Se poate scrie, ca urmare:
d s 
e   (V) (2.1.36)
dt
relaţie care exprimă forma integrală a legii inducţiei electromagnetice şi care se enunţă astfel:
tensiunea electromotoare de contur ( e ), produsă prin inducţie electromagnetică în lungul unei
curbe închise (  ), este egală cu viteza de scădere a fluxului magnetic (  S ) prin orice suprafaţă
deschisă ( S  ) ce se sprijină pe curba (  ) (fig.2.1.8). În fig.2.1.8 variaţia fluxului magnetic este
scăzătoare, conform semnului minus din formula (2.1.36).
Punând cei doi membri ai relaţiei (2.1.36) se pun sub forma:
e   E  d s

respectiv:
S   B d A
S

relaţia de mai înainte se mai poate scrie:

d
 E  d s   dt  B d A
 S
(2.1.37)

În expresia legii inducţiei electromagnetice fluxul  s este un flux total. Dacă acest flux


este produs de o bobină cu N spire, relaţia (2.1.36) devine:

d f
e   N (2.1.38)
dt

unde  f reprezintă fluxul fascicular, adică fluxul produs de o singură spiră a bobinei.

50
 Fig. 2.1.8 Producerea tensiunii electromotoare induse

Cum, în general, un câmp electric E este de forma: E  E c  E i  E S , unde : Ec -

câmpul coulombian, Ei - câmpul imprimat, Es - câmpul solenoidal/indus, iar  Ec  d s şi  E i  d s
 

sunt nule în acest caz, rezultă că în expresia (2.1.37) câmpul E reprezintă numai câmp indus sau
solenoidal ( E  Es ).
În cazul mai general, în care domeniul cuprins de S este în mişcare cu viteza v , membrul drept
al relaţiei (2.1.37.) se descompune, pe baza noţiunii de derivată de flux, în doi termeni, e şi e
t m

.
B
 E  d s  S t d A   (v  B)d s
(2.1.39)
unde:
B
et    dA (2.1.39.a)
S
t
şi poartă numele de t.e.m. de transformare, fiind produsă prin variaţia în timp a fluxului
magnetic prin curba  , suprafaţa S  fiind fixă, iar:
em   ( v  B )d s (2.1.39.b)

şi poartă numele de t.e.m. de mişcare (de rotaţie sau translaţie), aceasta din urmă apărând în
cazul inducţiei B variabilă sau constantă în timp şi a suprafeţei S  în mişcare cu viteza v în
raport cu aceasta.
În concluzie, t.e.m. et apare în cazul inducţiei B variabilă în timp şi a circuitului (  ) imobil,
iar t.e.m. e m apare în cazul inducţiei B variabilă sau constantă în timp şi a circuitului (  )
mobil; prima fiind specifică funcţionării transformatoarelor electrice, iar cea de-a doua –
maşinilor electrice rotative sau liniare, unde conturul  , care poate fi materializat de o spiră
metalică sau nu, taie în mişcare liniile câmpului magnetic inductor. Sensul t.e.m. de mişcare este
sensul produsului vectorial şi este dat de regula mâinii drepte.

Notă

51
 df D d df B d d f V d
Derivata de flux:
dt
 
dt S
D dA ;
dt
  B dA ;
dt S dt

dt   dV
V
V

(2.1.40)

este specifică corpurilor în mişcare, conturul  al domeniului care conţine aceste corpuri,
respectiv suprafaţa S şi volumul V ale acestuia fiind ataşate corpurilor în mişcare cu viteza
d D d f B d B d f v d v
df D
v . Pentru corpuri imobile se poate scrie: ;   ;  , respectiv:
dt dt dt dt dt dt
d dD d dB d d

dt S
D dA  
S
dt
dA ;  B dA  
dt S S
dt
dA ;  V dV   V dV , fiind permisă
dt V V
dt
derivarea sub semnul integralei. Derivata de flux în raport cu timpul se mai numeşte şi derivată
substanţială.
dD
O derivată de flux are în general trei termeni: a. un prim termen de forma  dA sau
S
dt
d V
 V
dt
dV - spre exemplu - , când S , respectiv V sunt fixe în raport cu referenţialul ales (

v  0 ); b. Un al doilea termen de forma  v  div D  d A ,

S
când suprafaţa S , respectiv volumul

V care conţin corpurile se deplasează liniar odată cu acestea; în acest caz fluxul vectorului
poate fi variabil sau constant în timp; c. un al treilea termen de forma  rot ( D  v)dA , când
S

suprafaţa S , respectiv volumul V care conţin corpurile au o mişcare de rotaţie, odată cu

acestea.

 Deducerea analitică a t.e.m. de mişcare ( em )

Se consideră un element d s al circuitului (  ) în mişcare de translaţie cu viteza v (fig.
2.1.9).

52
 Fig. 2.1.9 Producerea t.e.m. de mişcare

Într-un interval dt, acest element se deplasează pe distanţa v  dt descriind suprafaţa elementară
dA  ( v  d s )dt . Calculând fluxul elementar prin această suprafaţă, respectiv:
d  B  d A  B( v  d s )dt , se obţine t.e.m. sub forma:
de   B( v  d s )  ( v  B )d s
De unde, integrând pe întregul circuit (  ), se obţine relaţia:
em   ( v  B )d s (2.1.41)

Ţinând seama de expresiile lui et şi em , legea inducţiei electromagnetice se mai poate scrie sub
forma integrală dezvoltată:
e  et  em (2.1.42)
sau:
B
 E  d s  S t d A  ( v  B )d s (2.1.43)

Forma locală a legii pentru medii imobile are forma:

B
rot E   (2.1.44)
t
şi reprezintă cea de a doua ecuaţie a lui Maxwell.
Legea inducţiei electromagnetice evidenţiază o primă legătură între câmpul electric şi
cel magnetic: variaţia în timp a câmpului magnetic produce câmp electric solenoidal (cu linii
de câmp închise, spre deosebire de câmpul electric produs de sarcinile electrice libere care este
format din linii de câmp deschise).
Legea este generală, deoarece nu depinde de material; astfel, dacă curba  este materializată de o
spiră închisă, prin ea va circula un curent electric indus, corespunzător legii conducţiei E   J ;
dacă spira este deschisă, la bornele ei se va putea măsura o tensiune electrică. Mai mult, liniile de
câmp electric – închise, în acest caz - apar şi în aer, în absenţa unui mediu conductor.

2.1.12 Legea circuitului magnetic (Ampere-Maxwell, 1820, 1863-1865)

53
 Este o lege generală, elaborată de Maxwell prin generalizarea teoremei lui Ampere, care,
sub forma integrală, se enunţă astfel: tensiunea magnetomotoare umm de-a lungul unui traseu


închis, definit de o curbă  , care trece prin porţiuni de circuit magnetic şi prin dielectric, este
dată/produsă de suma dintre solenaţia curenţilor electrici de conducţie,  S , prin orice
suprafaţă S  care se sprijină pe curba  , şi viteza de creştere a fluxului electric prin acea
suprafaţă (fig. 2.1.10):

d  S
umm  S  (2.1.45)
dt

Ţinând seama că umm   H ds ; 


S   J  d A ; iar  S   D  d A , relaţia (2.1.45) devine:
S S

d
 H  d s   J  d A  dt  D  d A
 S S
(2.1.46)

Fig. 2.1.10 Producerea tensiunii magnetomotoare

 Forma integrală dezvoltată a legii

Într-un caz mai general, când mediul analizat este în mişcare, calculul derivatei fluxului
electric în raport cu timpul trebuie făcut considerând suprafaţa S în mişcare odată cu
mediul/corpurile (derivată de flux). În aceste condiţii se demonstrează că membrul drept al
relaţiei de mai sus conţine, pe lângă solenaţie (curentul de conducţie total), alţi trei termeni şi
anume i D , iV , i Rt . Astfel:
dD
iD   d A   J D  d A (2.1.47)
S
dt S

şi reprezintă curentul de deplasare, care apare în dielectrici în cazul inducţiei electrice variabile
dD
în timp, curba  şi S fiind imobile (cu J D  s-a notat densitatea curentului de deplasare);
dt

54
 iv   v  divD  d A   v v  d A (2.1.48)
S S

şi reprezintă curentul de convecţie, care apare în cazul deplasării cu viteza v a unui corp metalic
încărcat cu sarcină electrică având repartiţia volumetrică  v ;
efectul magnetic ale acestui tip de curent fiind evidenţiat de H.A. Rowland (în România a studiat
acest efect N.Vasilescu-Karpen);

i Rt   ( D  v )d s (2.1.49)

şi reprezintă curentul Roentgen teoretic, care apare în cazul corpurilor izolatoare polarizate
electric, aflate în mişcare. Ca urmare, expresia integrală dezvoltată a legii se mai poate scrie sub
forma:
dD
 Hd s   J  d A  
 S S
dt
d A   v  v  d A   ( D  v)d s ,
S 
(2.1.50)

respectiv:
umm  S  iD  iv  iRt
Punând:
iH  i D  iv  i Rt (2.1.51)
se obţine, în final:
umm  S  iH , (2.1.52)
unde i H poartă numele de curent hertzian.
Notă
Introdus ca noţiune teoretică de Maxwell, curentul de deplasare are un rol deosebit în
Electromagnetism, permiţând explicarea continuităţii curentului electric variabil în timp prin
condensatoare, în circuitele electrice - de exemplu – în cazul curentului alternativ sinusoidal
(fig. 2.1.11), precum şi propagarea undelor electromagnetice, în spaţiul liber.

Fig. 2.1.11 Curentul de conducţie şi cel de deplasare

În conductoare ( S1 ) este important numai curentul de conducţie, i , curentul de deplasare

fiind nul, iar în dielectricul condensatoarelor (mediu izolator) este important curentul de

55
deplasare, i D , curentul de conducţie fiind nul; evident, ei au aceeaşi valoare. Ca urmare, pentru
suprafaţa S1 legea circuitului magnetic va conţine în membrul drept numai termenul  S :
umm  S ;  S  N  i
unde N este numărul de conductoare cuprins în S  , iar i – curentul total prin acestea; pentru
suprafaţa S  2 , legea circuitului magnetic va conţine în membrul drept numai termenul i D :
dD
iD  
S 2
dt
 d A ( iV şi i Rt sunt nuli în medii imobile).

Forma locală a legii: se obţine din forma integrală (2.1.46) aplicând teorema lui Stokes
primului membru:
D
rot H  J   J  JD (2.1.53)
t
Această relaţie reprezintă prima ecuaţie a lui Maxwell şi pune în evidenţă, şi la nivel
local, faptul că liniile (închise/rotaţionale/solenoidale) de câmp magnetic sunt produse în jurul
conductoarelor parcurse de curent electric staţionar/variabil în timp (având densitatea J) , precum
şi în jurul condensatoarelor parcurse de curent variabil în timp (având densitatea JD).
Legea circuitului magnetic evidenţiază o altă dependenţă dintre câmpul magnetic şi cel
electric: variaţia în timp a unui câmp electric produce un câmp magnetic.
Legea inducţiei electromagnetice şi legea circuitului magnetic sunt două legi
fundamentale ale fenomenelor electromagnetice, care pun în evidenţă intercondiţionările
dintre câmpul electric variabil în timp şi câmpul magnetic variabil în timp şi au un rol esenţial
în explicarea producerii şi propagării la distanţă a undelor electromagnetice.

2.2 Principalele teoreme ale fenomenelor electromagnetice

2.2.1 Teoreme specifice regimului electrostatic

 Teorema lui Coulomb

Această teoremă (Ch.Aug.Coulomb, 1875) arată că forţa de interacţiune dintre două mici
corpuri de probă încărcate cu sarcinile q1 , respectiv q 2 , imobile, aflate în vid la distanţa R una
faţă de cealaltă, este dată de relaţia:
1 q1  q2
F12  u12  (N ) (2.2.1)
4 o R 2
1 F
unde  0  ( ) este, aşa după cum s-a mai arătat, permitivitatea electrică a vidului.
4 9  10 m
9

Experienţa arată că corpurile încărcate cu sarcini de acelaşi semn se resping, iar cele
încărcate cu sarcini de semne contrare se atrag. Dacă se notează cu u 12 , respectiv u 21 versorii
distanţelor orientate de la corpul 1 la 2, respectiv de la 2 la 1, reprezentările vectoriale ale forţei
de interacţiune dintre corpuri, numită şi forţa lui Coulomb, arată ca în fig. 2.2.1.
R
Scriind pe u12  , relaţia (2.2.1) poate fi pusă şi sub forma:
R

56
 1 q1  q 2
F12   R (2.2.2)
4 o R3

În modul, forţa devine:

1 q1  q2
F12  F12   (N ) (2.2.3)
4 o R2

F 21 q1  0 R q2  0 F 12
u 12 u 21
q1  0 F 12 R F 21 q2  0
u 12 u 21
F 21 q1  0 q2  0 F 12
R
u 12 u 21
q1  0 F 12 R F 21 q2  0

u 12 u 21
Fig. 2.2.1 Forţa lui Coulomb

 Teorema lui Gauss

Teorema lui Gauss reprezintă un caz particular al legii fluxului electric şi se exprimă sub
forma:
1
 E   Ev  dA   q (2.2.4)
 o
Enunţ: Fluxul intensităţii câmpului electric printr-o suprafaţă închisă  , în vid, este egal
cu raportul dintre sarcina electrică q  din interiorul suprafeţei  şi permitivitatea vidului,  o .
Pentru obţinerea relaţiei (2.2.4) se pleacă de la relaţia: Dv   o Ev (forma locală a legii
polarizaţiei temporare în vid), astfel încât legea fluxului electric devine:
 Dv  dA   o  Ev  dA  q
 
(2.2.4.')
de unde rezultă relaţia (2.2.4). Teorema lui Gauss se utilizează la calculul câmpului electric
pentru corpuri cu geometrie regulată.

 Teorema potenţialului electrostatic ( şi electric - pentru regimul staţionar)

Enunţ: În câmp electrostatic, circulaţia vectorului intensitatea câmpului electric de-a

lungul oricărei curbe închise  , dusă prin vid (practic, şi în aer), este nulă:
 Ev  ds  0

(2.2.5.a)

57
Relaţia (2.2.5.a) reprezintă forma integrală a legii. Forma locală este dată de relaţia:

Ev   gradV (2.2.5.b)
Teorema reprezintă un caz particular al legii inducţiei electromagnetice.
Consecinţele teoremei potenţialului electrostatic sunt următoarele:
a. În câmp electrostatic tensiunea electrică dintre două puncte nu depinde de drum.
Demonstraţie:
Fie două puncte, M şi N, într-un câmp electrostatic oarecare, în vid, şi două drumuri
oarecare între aceste puncte (fig. 2.2.2).

Fig. 2.2.2 Consecinţa a

Se vede că cele două drumuri (C1 şi C2) constituie împreună drumul închis  :
C1  C2  
Relaţia (2.2.5.a.) se mai poate scrie sub forma:

N M

E

v ds  
MC1
Ev  d s  
NC 2
Ev  d s  0

de unde:
N M N

M C1
E v  d s    Ev  d s 
NC 2
E
MC2
v ds

b. Tensiunea electrică dintre două puncte aflate în câmp electrostatic este egală cu diferenţa
potenţialelor celor două puncte.
Deoarece  E v  d s  0 , înseamnă că produsul scalar E  d s este o diferenţială totală. Ca urmare

se poate introduce o mărime scalară V, numită potenţial electric, astfel încât se poate scrie:
Ev  d s  dV .
Semnul minus este introdus prin convenţie şi are semnificaţia fizică următoare:
deplasarea unei sarcini unitare în lungul unei linii de câmp, în sens opus acesteia, de pe pământ
(în general de la mare distanţă) spre sarcina sau distribuţia de sarcini care produce câmpul,
presupune învingerea forţei câmpului ( E ). Integrând pe E v  d s pe un drum oarecare între cele
două puncte din câmp, se obţine o nouă mărime de stare şi anume tensiunea electrică:
N N

E
M
v  d s    dV  VM  VN  U MN
M
(2.2.6)

58
sau:
U MN  VM  VN

Deşi U MN este o mărime scalară, se dă acesteia un sens pozitiv, prin convenţie, orientat
de la primul indice către cel de-al doilea (fig. 2.2.3).

Fig. 2.2.3 Consecinţa b

Dacă se consideră că punctul M  M 0 , unde M 0 este situat la distanţă mare ( M 0   ,

de regulă - pe pământ) de punctul N , atunci se poate aprecia că punctul N devine practic acelaşi
cu M în raport cu această distanţă ( N  M ) şi, în aceste condiţii, se poate scrie:
N M

E
M
v ds  E
M0
v  d s  VM 0  VM

Punând VM 0  V0 şi VM  V se obţine, în final:

M

E
M0
V ds  V0  V

sau:
M
V  V0  E
M0
v ds (2.2.7)

Relaţia (2.2.7) constituie relaţia de definiţie a potenţialului electrostatic într-un punct

oarecare P din câmp, unde V0 este numit potenţial de referinţă, în mod obişnuit acesta fiind
potenţialul pământului: V0  0 . Teorema este valabilă în atât în regim electrostatic, cât şi în
regim electrocinetic staţionar.
Observaţie
Cele două consecinţe a şi b sunt valabile atât în vid, cât şi în aer, după cum arată
experienţa.
 Teorema conservării componentelor normale ale inducţiei electrice

59
Enunţ: La trecerea printr-o suprafaţă de discontinuitate, Sd, care separă două medii imobile,
neîncărcată cu sarcină electrică (  S  0 ), componentele normale ale inducţiei electrice se
conservă (trec în mod continuu dintr-un mediu în altul):
D1n  D2 n (2.2.8)
Demonstraţie
Se consideră o suprafaţă închisă  , de forma unui paralelipiped, având aria bazei A şi
grosimea foarte mică ( h  0 ), care înconjoară un punct oarecare M aflat pe suprafaţa Sd.
Se face o secţiune prin suprafaţa  cu un plan care conţine vectorii D1 , D 2 şi punctul
M  Sd (fig. 2.2.4).

Fig. 2.2.4 Conservarea componentelor normale ale lui D

Normala n12 , orientată dinspre mediul 1 spre mediul 2 se consideră pozitivă, iar normala n 21 se
consideră negativă ( n21  n12 ). Ca urmare şi  A12   A21   A .
Aplicând legea fluxului electric suprafeţei închise  şi ţinând seama că fluxul prin suprafeţele
laterale este practic nul, se obţine:


 D  d A  D1  n21  A  D2  n12  A  D1 cos 1A  D2 cos  2A  0 ;
n21  A   A ;
n12  A   A .
De unde rezultă: D1n  D2 n .
 Teorema conservării componentelor tangenţiale ale intensităţii câmpului
electric
Enunţ: La trecerea printr-o suprafaţă de discontinuitate, Sd, care separă medii imobile,
componentele tangenţiale ale intensităţii câmpului electric se conservă (trec continuu dintr-un
mediu în celălalt) (fig. 2.2.5):
E1t  E2t (2.2.9)
Se consideră o curbă închisă  de formă dreptunghiulară, cu dimensiunea laterală h  0 ,
care include punctul M, aflată în acelaşi plan cu vectorii câmpului electric E 1 şi E 2 . Aplicând
teorema potenţialului electric pe curba  , se poate scrie:
 Ed s  E1( s )  E 2 ( s )  E1  s  sin1  E2  s  sin 2  0 ;

de unde rezultă relaţia : (2.2.9.) .

60
 Fig. 2.2.5 Conservarea componentelor tangenţiale ale lui E

 Teorema refracţiei liniilor de câmp electric

Enunţ: La trecerea printr-o suprafaţă de discontinuitate, Sd, dintr-un mediu cu permitivitate  1
într-un mediu cu permitivitate  2 , raportul dintre tangentele unghiurilor de incidenţă  1 şi de
refracţie  2 este egal cu raportul permitivităţilor celor două medii:
tg 1  1
 (2.2.10)
tg 2  2
Demonstraţie. Din teoremele anterioare se observă că:

D1n  D2 n ; D1 cos 1  D2 cos  2

(2.2.11)
E1t  E2t ; E1 sin1  E2 sin 2
Pe de altă parte, conform legii polarizaţiei temporare – forma tehnică, se pot scrie relaţiile:
D1   1 E 1 ; D 2   2 E 2 (2.2.12)
deoarece mediile (1) şi (2) sunt omogene şi izotrope; rezultă relaţia (2.2.10).

 Teorema energiei în câmpul electrostatic

Enunţ: energia înmagazinată în câmpul electrostatic al unui sistem de n conductoare, încărcate cu
sarcinile q1 , q2 ,.......qn , având potenţialele V1 ,V2 ,.......Vn , este dată de semisuma produselor dintre
sarcini şi potenţiale, luate pentru fiecare conductor în parte.
Expresia formală a teoremei este:
1 n
We   qk Vk ( J ) (2.2.13)
2 k 1
De exemplu, energia înmagazinată în câmpul electric al unui condensator electric, având
armăturile încărcate cu sarcinile q1  q , q2  q şi potenţialele V1 şi V2 este:

1 1
We  ( V1  q  V2  q )  q  U (2.2.14)
2 2
q
Dacă se ţine seama de teorema capacităţii electrice, C  , rezultă:
U
1 1 q2
We  C  U 2   (2.2.15)
2 2 C

61
unde U  V1  V2 reprezintă tensiunea electrică la bornele condensatorului.
Expresia (2.2.13) reprezintă forma integrală a teoremei energiei.
Sub forma locală, aceasta se poate scrie:

1 1 1 D2 J
we  D  E    E2   ( ) (2.2.16)
2 2 2  m3
unde cu we s-a notat densitatea de volum a energiei înmagazinată în câmpul electrostatic al
sistemului de conductoare.
Pornind de la această densitate, energia câmpului electric mai poate fi scrisă sub forma:

1
We   we  dV 
2 
D E  dV ( J ) . (2.2.17)
V V

2.2.2 Teoreme specifice regimului electrocinetic staţionar şi cvasistaţionar

 Teorema potenţialului electric staţionar

Enunţ: În regim electrocinetic staţionar (regimul circuitelor de curent continuu) şi cvasistaţionar

(în practică – regimul de curent alternativ sinusoidal), circulaţia intensităţii câmpului electric este
nulă de-a lungul oricărui contur închis (  ), oricum ar fi trasat acesta (numai prin conductoare
sau în parte prin conductoare, în parte prin dielectrici):
 E ds  0

(2.2.18)
Rezultă că în regim electrocinetic staţionar, ca şi în cazul regimului electrostatic,
circulaţia vectorului E nu depinde de curba de integrare; deci produsul E  d s este o diferenţială
totală: E  d s  dV . Ca urmare, se poate defini, ca şi în cazul regimului electrostatic, o funcţie
scalară numită potenţial electric V , respectiv o diferenţă de potenţial între două puncte ale unui
circuit, care poartă numele de tensiune electrică U :
P
VP  VPo   E  d s ; U PP0  VP  VP0 (2.2.19)
Po
În figura (2.2.6) este prezentat un conductor în regim electrostatic (a) şi în regim
electrocinetic (b).
În regim electrostatic potenţialul este constant în lungul conductorului, pe când în regim
electrocinetic potenţialul variază de la un punct la altul al conductorului parcurs de curent.
Câmpul electric E este nul în interiorul conductorului aflat în regim electrostatic, dar
este diferit de zero în interiorul conductorului parcurs de curent continuu, conform legii
conducţiei electrice ( E  E i   J ). La suprafaţa conductorului parcurs de curent electric, liniile
de câmp electric sunt înclinate, această direcţie fiind rezultatul sumării vectoriale dintre câmpul
E n , normal pe suprafaţa conductorului (produs de distribuţia de sarcină electrică liberă de pe
suprafaţă) şi E t , tangent la suprafaţa conductorului (egal cu câmpul din interior, E int , conform
teoremei conservării componentelor tangenţiale la suprafaţa de separaţie dintre două medii
diferite).

62
 Fig. 2.2.6.a Conductor în regim Fig. 2.2.6.b Conductor în regim
electrostatic electrocinetic
Înclinările suprafeţelor echipotenţiale (Vi=ct , unde i=1,2,...n) sunt diferite în cele două
regimuri, aşa cum se observă în figură (liniile de potenţial constant sunt perpendiculare pe
vectorii câmp-electric).
 Teorema continuităţii liniilor de curent electric
Enunţ:
În regim electrocinetic staţionar liniile de curent (numite şi liniile câmpului vectorial al
densităţii de curent) se conservă în cazul unui tub de curent, adică liniile care intră în tub sunt
egale cu cele care ies din tub.
Sub altă formă teorema se enunţă astfel: intensitatea curentului electric care străbate o
suprafaţă închisă (  ) este nulă, respectiv curentul care iese din suprafaţă este egal cu cel care
intră; liniile de curent nu au nici început şi nici sfârşit, ele circulând numai pe contururi închise
(fig. 2.2.7). Se poate scrie:
i   J  d A  0

(2.2.20)
sau :
i1  i2 . (2.2.21)
Aici suprafaţa  s-a luat strâns în jurul segmentului de conductor analizat.

Fig.2.2.7 Continuitatea liniilor de curent electric de conducţie

Teorema este o consecinţă a legii conservării sarcinii electrice, cu specificarea faptului că în
regim staţionar i=ct., respectiv:
dq
0
dt
Demonstraţie:
Se observă din figură că :
 J  d A   J  d A   J  d A   J  d A  0 ,
 S1 S lat S2

63
unde :
  S1 U S2 U Slat .
Cum  J  d A  i
S1
1 (datorită sensului normalei n 1 la suprafaţa S1 ), iar:

 J  d A  i
S2
2

şi:
 J  d A  0 ,
Slat

( nlat şi J fiind perpendiculari), rezultă, ţinând cont de sensurile normalelor la suprafeţele S1 şi

S2, că:  i1  i2  0 , respectiv i1  i2 .

2.2.3 Teoreme specifice regimului staţionar (şi cvasistaţionar) al

câmpului magnetic
 Teorema lui Ampere
Enunţ: Tensiunea magnetomotoare în lungul oricărui contur închis  , U mm , în regim
staţionar este egală cu solenaţia  S  a curentului total de conducţie prin orice suprafaţă S  , care
se sprijină pe curba  :
U mm   H  d s   S  (2.2.22)

unde:
 S    J  d A  N  i (2.2.23)
S
Teorema este o consecinţă a legii circuitului magnetic pentru regimul staţionar, regim în
care curentul de deplasare în dielectric este nul (  S / t  0 ), şi serveşte la calculul circuitelor
magnetice ale maşinilor şi aparatelor electrice care funcţionează în acest regim (relee,
electromagneţi, maşini electrice de c.c; de asemenea, teorema este utilizată şi la calculul
circuitelor magnetice ale echipamentelor de c. alt. sin. (regim cvasistaţionar), în esenţă – bobine,
în care de asemenea curentul de deplasare este nul (  S / t  0 ), cu excepţia dielectricului
condensatoarelor.

64
 CAPITOLUL 3
REGIMUL ELECTROSTATIC

3.1 Definire, caracterizare, legi şi teoreme specifice

Regimul electrostatic este regimul stărilor electrice invariabile în timp, neînsoţite de

curenţi electrici de conducţie şi de transformări energetice în conductoare, fiind produs de
sarcini electrice individuale sau de distribuţii de sarcini electrice adevărate sau de polarizaţie
(cazul practic).
Caracteristice acestui regim sunt stările de electrizare (sau cele de polarizare electrică- o
altă formă de electrizare) ale corpurilor şi existenţa câmpului electrostatic.
Se numeşte stare de electrizare sau stare de încărcare electrică a unui corp acea stare
complet caracterizată de sarcina electrică adevărată liberă, q, în general multiplu al sarcinii
elementare ,care este sarcina electronului.+)
Se numeşte stare de polarizare a unui corp (exclusiv izolator) acea stare determinată de
existenţa sarcinilor electrice legate (dipoli) şi caracterizate complet prin momentul electric p .
Se numeşte câmp electrostatic câmpul produs de un corp (sau de un ansamblu de corpuri)
încărcat(e) cu sarcini electrice adevărate sau de polarizaţie şi aflat(e) în stare de repaus.
Din punct de vedere al acţiunilor ponderomotoare (cupluri şi forţe) exercitate asupra unui
mic corp de probă (un mic corp din material izolator (dielectric) învelit într-o folie metalică),
câmpul electrostatic poate fi:
a. câmp electrostatic omogen, în care intensitatea acestuia, E , nu depinde de poziţia ( r )
a punctului în câmp, şi care acţionează asupra corpului de probă numai prin forţe - cazul
corpurilor electrizate - , sau numai prin cupluri - cazul corpurilor polarizate;
b. câmp electrostatic neomogen, care acţionează asupra corpului de probă atât prin forţe,
cât şi prin cupluri.
Aşa cum s-a arătat, în cazul unui câmp electrostatic omogen, vectorul câmp electric E nu
depinde de distanţa r , fiind considerat constant în toate punctele din câmp, pe când în cazul
unui câmp electrostatic neomogen, acesta depinde de r ( E  E( r ) ); practic un câmp electric se
poate considera omogen doar între armăturile foarte apropiate ale unui condensator electric.

 Evidenţierea stării de electrizare

Aceasta se poate pune în evidenţă introducând într-un câmp electric omogen în vid/aer
uscat un mic corp de probă electrizat, de exemplu, prin frecare sau prin contact. Câmpul are în
vid (practic, şi în aer) intensitatea E v , a cărei unitate de măsură în Sistemul Internaţional este:
V
 E si  1 .
m

3)
Sarcina electronului este considerată ca sarcină elementară (de referinţă) şi are valoarea:
q0  1.60210  10 19 C

1
 Experienţa arată că asupra corpului se exercită o forţă electrică F e , independentă de
poziţia corpului ( r ) şi orientarea acestuia, având direcţia vectorului câmp electric E v şi fiind
proporţională cu el:
F e  q  E v  0 . (3.1.1)
În această relaţie factorul de proporţionalitate q nu depinde de F e şi nici de E V , aceasta
definind starea de încărcare electrică adevărată (starea de electrizare) a corpului de probă; q
reprezintă sarcina electrică (adevărată) a corpului de probă şi este, prin convenţie, pozitivă sau
negativă:
Fe
q uE 0 ,
Ev
după cum E v şi F e sunt omoparalele (paralele şi cu acelaşi sens) sau antiparalele.
Noţiunea de stare de încărcare electrică adevărată doreşte să evidenţieze faptul că mai
există, în afară de aceasta, o altă stare de electrizare, şi anume electrizarea prin polarizare ( a se
vedea capitolul referitor la polarizare).
Starea de electrizare se poate obţine prin: frecare, contact, iradiere, introducerea corpului
izolator într-un câmp electric.
În afara mărimii (primitive) q, sarcina electrică poate fi exprimată şi cu ajutorul
densităţilor de sarcină lineică, superficială, volumetrică,  e ,  S , V , – care sunt mărimi
derivate. Câştigarea stării de electrizare poartă numele de încărcare electostatică, iar pierderea
acesteia – descărcare electrostatică.Cu cât suprafaţa unui corp este mai mare, cu atât poate
acumula mai multă sarcină electrică.
Din punct de vedere al modului de descărcare electrică se deosebesc:
a) conductori şi semiconductori electrici: metale, cărbune, soluţii de săruri organice,
baze, acizi, apa etc. – cu descărcare practic instantanee (relaxare electrostatică rapidă);
b) izolatori electrici (dielectrici): mătase, mică, marmură, porţelan, cauciuc, răşini
sintetice, mase plastice, textolit, pertinax, aer uscat, uleiuri minerale, lemn, sticlă, vid etc. - cu
descărcare practic foarte lentă în timp , dacă se află într-un mediu izolator (relaxare în timp
îndelungat).
Astfel, conductoarele descarcă prin contact corpurile electrizate, pe când izolanţii nu-şi
schimbă practic starea electrică în contact cu corpurile electrizate.
Pentru descărcarea unui corp electrizat, acesta se va pune în contact cu un conductor sau
cu pământul.
 Conservarea sarcinii electrice
Sarcina totală a unui sistem de corpuri izolat electric este constantă:

q
k
k  ct. (3.1.2)
Această relaţie este o consecinţă, pentru corpuri izolate electric, a legii conservării
sarcinii electrice (care devine în acest caz: i  0 ).
Conservarea sarcinii electrice poate fi evidenţiată experimental în două situaţii:
a) dacă două corpuri electrizate cu sarcini electrice adevărate în cantităţi diferite vin în
contact, se produce un transfer de sarcini între ele, astfel încât sarcina totală rămâne constantă;
b) dacă se freacă două corpuri, dintre care unul se încarcă cu sarcină pozitivă iar celălalt –
negativă, valoarea absolută a sarcinii totale rămâne constantă (frecarea nu aduce sarcini noi).

2
 La frecarea a două corpuri izolatoare unul de celălalt, cel cu constanta dielectrică mai
mare se încarcă pozitiv, iar celălalt negativ (regula lui Cohen). Densitatea sarcinii electrice
superficiale din frecare este dată de relaţia lui Beach:
 s  15  10 6 (  r 1   r 2 ) (C/m2).
 Interpretarea fizică a stării de electrizare
La nivel macroscopic, starea de încărcare electrică se defineşte ca un exces sau un deficit
de purtători de sarcină electrică liberă, cum sunt:
- electronii, în cazul metalelor;
- electronii şi golurile, în cazul dielectricilor.
Încărcarea sau descărcarea electrică a corpurilor este urmarea unui schimb de purtători de sarcini
electrice libere între acestea, sau între ele şi mediu.
 Unităţi de măsură. Raţionalizarea
Unitatea de măsură a sarcinii electrice este Coulombul(C). Un coulomb este sarcina unui
mic corp conductor care exercită o forţă de 9.109N asupra unui alt corp conductor, încărcat cu
aceeaşi cantitate de sarcină, situat în vid, la distanţa de 1m, departe de alte corpuri (influenţe
electrice).
Sistemul de unităţi de măsură utilizat este sistemul MKSA raţionalizat, respectiv sistemul
internaţional SI.
Raţionalizarea a condus la dispariţia factorului 4 (sau 2 ) din legile generale şi, ca
urmare, la simplificarea acestora, cu preţul apariţiei acestui factor în alte relaţii mai puţin
generale (de exemplu în teorema lui Coulomb).
În sistemul internaţional SI se aleg:
- sistemul MKS ca sistem mecanic de bază;
- constanta k= 1;
- amperul (A) ca unitate independentă,
aceasta din urmă corespunzând la alegerea lui  0 drept constamtă universală. Ca urmare,
permitivitatea dielectrică a vidului,  0 , va fi considerată ca o mărime derivată în cadrul acestui
sistem.
Exemplu – Definirea unităţii de sarcină electrică (Coulomb-ul) cu ajutorul teoremei lui Coulomb:
K q2 1
F  2 ; k=1;  0  (F / m)
4 0 R 4 9.10 9
F  9.109 N ; R  1m ; rezultă: q=1 Coulomb.

 Legi şi teoreme specifice

Principalele legi şi teoreme utilizate la studiul regimului electrostatic sunt:
- legea fluxului electric;
- legea polarizaţiei electrice temporare;
- legea legăturii dintre D , E şi F ;
- legea conservării sarcinii electrice;
- teorema lui Coulomb;
- teorema potenţialului electrostatic;
- teorema conservării componentelor tangenţiale şi respectiv normale ale câmpului
electric şi ale inducţiei electrice;
- teorema refracţiei liniilor de câmp electric la suprafaţa de separaţie a două medii;

3
 - teorema energiei în câmpul electrostatic.

3.2 Câmpul electrostatic şi potenţialul electrostatic coulombian

Un câmp electrostatic coulombian (câmp electric – în sens mai larg) este acel câmp care
este asociat unei sarcini concentrate sau unei repartiţii de sarcină electrică, invariabilă în timp, ce
se poate calcula cu ajutorul teoremei lui Coulomb.

 Câmpul electrostatic produs de un corp punctual (un mic corp de probă) în vid
Fie un mic corp de probă punctiform (simulat printr-un mic corp izolator învelit într-o
folie metalică subţire – de exemplu o minusculă sferă de soc învelită în staniol) încărcat cu
sarcina electrică q.
Dacă în apropierea acestui corp se aduce un mic corp de probă identic, încărcat cu aceeaşi
cantitate de sarcină şi de acelaşi semn, între cele două corpuri apar forţe de interacţiune prin
câmpul electric produs de acestea, care pot fi exprimate cu ajutorul formulei/teoremei lui
Coulomb (prezentată în cap.2.) :
1 q2 1 q2
F 12  u12  2  uR 
40 R 40 R 2
Pe de altă parte, primul corp acţionează asupra celui de al doilea, situat în câmpul său, cu
o forţă dată de relaţia cunoscută:
F  q  EV (3.2.1)
Din cele două relaţii rezultă, prin egalarea forţelor, expresia intensităţii câmpului electric
produs de un mic corp de probă încărcat cu sarcina q , într-un punct F, situat la distanţa R de
acesta, sub forma:
1 q V
EV  uR  2( ) (3.2.2)
40 R m
R
Dacă se scrie u R  , unde versorul u R  1 , relaţia (3.2.1) se mai poate pune sub forma:
R
1 q
EV   3R (3.2.2.1)
4 0 R
Pentru q>0 sensul câmpului E V este îndreptat, prin convenţie, dinspre corp spre exterior (fig.
3.2.1.a).
Pentru q<0 sensul câmpului E V este îndreptat, prin convenţie, dinspre exterior spre corpul de
probă (fig. 3.2.1.b).

4
 Fig. 3.2.1.a Sensul lui E V la q>0 Fig. 3.2.1.b Sensul lui E V la q<0

Se observă că în cazul corpului punctiform distribuţia lui E V este radială, câmpul electric
având aceleaşi valori în toate direcţiile, în condiţiile mediului înconjurător omogen şi izotrop.
Cum E V şi R sunt coliniare, pentru o direcţie R intensitatea câmpului electric E V
devine o mărime scalară:
1 q
Ev   2 (3.2.3)
4 0 R
Originea sistemului de coordonate carteziene care conţine corpurile analizate poate să nu
fie în punctul în care se află micul corp de probă încărcat cu sarcina q (fig. 3.2.2).

Fig. 3.2.2 Corp de probă încărcat cu sarcina q

Într-un punct oarecare P(r ) , câmpul electric E V se va calcula pornind de la

componentele sale (Ex, Ey, Ez), ţinând cont de faptul că:
r  r ( x, y, z ) ; r '  r ' ( x' , y' , z ' ) şi R  r  r ' , respectiv:
R  ( x  x' ) 2  ( y  y ' ) 2  ( z  z ' ) 2
Se obţin componentele:
1 ( x  x' )
EVx  q
4 0 
( x  x' ) 2  ( y  y ' ) 2  ( z  z ' ) 2 
3

(3.2.4)
1 ( y  y' )
EVy  q
4 0 
( x  x' ) 2  ( y  y ' ) 2  ( z  z ' ) 2 
3

5
 1 ( z  z' )
EVz  q
4 0  ( x  x' ) 2
 ( y  y' ) 2  ( z  z ' ) 2 
3

În modul, intensitatea câmpului electric este dată de expresia:

EV  E 2Vx  E 2Vy  E 2Vz (3.2.5)
Ca sens fizic, intensitatea câmpului electric reprezintă forţa câmpului, respectiv-
capabilitatea acestuia de a efectua un lucru mecanic. Într-adevăr, câmpul electric acţionează
prin cupluri şi forţe asupra corpurilor electrizate.

Notă
La nivel microscopic, interacţiile electrice se realizează prin intermediul fotonilor, care
apar ca particule de radiaţie în jurul sarcinilor electrice şi care reprezintă esenţa câmpului
electric. Aceşti fotoni nu pot fi detectaţi, fiind numiţi fotoni virtuali. Existenţa lor a fost
prevăzută, încă din anul 1930, de Enrico Fermi, fiind puşi în evidenţă în diagramele Feynman.
De studiul fenomenelor de interacţiune a particulelor în câmpul electromagnetic se
ocupă Electrodinamica Cuantică (QED).
Constanta care măsoară intensitatea de cuplaj a doi electroni sau a doi protoni,
respectiv energia lor electrostatică, aceştia fiind situaţi la o distanţă egală cu raza Bohr ( 10 10
m) unul de celălalt, se numeşte ''constanta de cuplaj electromagnetic'',  , unde   1 / 137 .

 Teorema lui Gauss

Teorema lui Gauss reprezintă un caz particular al legii fluxului electric şi are formula:
1
 E   EV  d A   q (3.2.5.1)

0
Această formulă reprezintă expresia fluxului câmpului electric printr-o suprafaţă închisă
 , în vid, flux produs de o distribuţie de sarcină electrică, q, aflată în interiorul suprafeţei.
Teorema este un caz particular al legii fluxului electric şi se utilizează, în mod obişnuit, la
calculul intensităţii câmpului electric al corpurilor cu simetrie geometrică (plană, cilindrică,
sferică).

 Câmpul electric produs de o sferă metalică încărcată cu distribuţia superficială de

sarcină  s .
Se consideră o sferă metalică de rază R şi suprafaţa S, încărcată cu distribuţia superficială
de sarcină  s (fig.3.2.3).

6
 Fig. 3.2.3 Sferă metalică încărcată electrostatic

Se pune problema determinării intensităţii câmpului electric în punctele P1 şi P2, aflate la

distanţele R1, respectiv R2 de centrul sferei, unde aceste distanţe au acelaşi ordin de mărime cu
raza sferei.
Din motive de simetrie, liniile de câmp sunt radiale. La calculul intensităţii câmpului
electric pentru corpuri cu simetrie sferică, cilindrică sau plană se poate utiliza teorema lui Gauss
– un caz particular al legii fluxului electric:
1
 E   E V  d A   s A (3.2.6)
 0
Aceasta reprezintă expresia fluxului câmpului electric printr-o suprafaţă sferică închisă
 , concentrică cu sfera dată şi aflată la o distanţă oarecare r de centrul O, unde r ia, pe rând,
valorile R1 şi R2.
Ca urmare, fluxul câmpului electric la nivelul acestei suprafeţe este:
 E   EV  dA  EV  dA  EV  4r 2 (3.2.7)
 

Pe de altă parte, aplicând teorema lui Gauss rezultă:

1 1
 E   s  A   s  4R 2 (3.2.8)
0 0
unde A reprezintă aria suprafeţei sferei de rază R, încărcată cu distribuţia de sarcină  s .
Din egalitatea celor două relaţii se obţine expresia intensităţii câmpului electric E V , la o distanţă
oarecare r de sfera dată, ca expresie scalară, respectiv-vectorială:
1 R2 1 R2  r V
EV   s  2 ; E   s  3 ( ) (3.2.9)
0 r 0 r m
Particularizând acum relaţia pentru două puncte, unul în exterior şi unul în interior, în obţine:
1 R2
(P1) EVP1   s  2
0 R1 (3.2.10)
(P2): EVP2  0 .
În figura (3.2.4) se prezintă grafic variaţia cu distanţa r a câmpului EV .

7
 Fig. 3.2.4 Variaţia cu distanţa R a câmpului EV

S-a ales ca origine pentru reprezentarea grafică a evoluţiei câmpului electrostatic un punct pe
suprafaţa sferei S.
La nivelul suprafeţei sferei încărcate cu sarcină câmpul electric are valoarea constantă:
1
EV  s (3.2.11)
0

Se observă că valoarea câmpului electric în interiorul unei sfere metalice (în general în
interiorul unei suprafeţe metalice închise) este egală cu zero (indiferent dacă sfera este plină sau
goală), cu condiţia ca în interiorul sferei să nu existe sarcini electrice.

 Inducţia electrostatică
Dacă un baston de sticlă încărcat cu sarcină electrică pozitivă (de pildă prin frecare cu o
pânză de mătase) este apropiat cu un capăt de o bară de metal izolat faţă de pământ, se constată o
deplasare a electronilor liberi ai barei către acel capăt, mişcarea acestora încetând apoi datorită
forţei electrice rezultante care se stabileşte între cele două corpuri.
Este exemplul unui fenomen tipic de inducţie prin câmp electric (fig. 3.2.5).

Fig. 3.2.5 Inducţie prin câmp electrostatic

8
 La încetarea deplasării purtătorilor de sarcină electrică (electronii liberi), se restabileşte în
conductor echilibrul electrostatic ( E  E i  0 ).
Dacă bastonul se îndepărtează, conductorul revine la starea iniţială (neutră, din punct de
vedere electric).

 Distribuţia sarcinilor electrice pe un conductor izolat

Când o sarcină electrică este depusă pe un conductor izolat, neîncărcat iniţial, într-un
punct oarecare, această sarcină va produce un câmp electric în interior, care va acţiona asupra
purtătorilor de sarcină (electroni liberi), producând deplasarea lor şi deci dând naştere unor
curenţi interni. Aceşti curenţi redistribuie sarcina suplimentară depusă pe conductor, astfel încât
câmpul intern creat slăbeşte în intensitate într-un interval de timp practic neglijabil. Când câmpul
intern redevine zero, înseamnă că în interiorul conductorului curenţii au încetat şi se revine la
regimul electrostatic ( E int  0 ).
Aşadar, sarcina electrică adusă din exterior pe un conductor aflat în regim electrostatic se
distribuie instantaneu pe toată suprafaţa acestuia, conductorul revenind la condiţia de echilibru
electrostatic.
 Superpoziţia câmpurilor coulombiene
Se constată experimental că asupra unui corp punctual (mic corp de probă electrizat), care
se găseşte simultan sub acţiunea mai multor corpuri punctuale, încărcate cu sarcinile electrice q i ,
acţionează o forţă generalizată F egală cu suma vectorială a forţelor F i pe care le-ar exercita
asupra corpului fiecare dintre corpurile punctuale dacă ar acţiona singure asupra corpului de
probă (fig. 3.2.6).
n
F  F 1  F 2  .......F n   F i (3.2.12)
i 1

Fig. 3.2.6 Superpoziţia câmpurilor coulombiene

Acelaşi lucru se poate afirma şi despre câmpul electric rezultant, E , produs de un
ansamblu de n corpuri punctuale încărcate cu sarcină electrică, într-un punct oarecare P (nu se ia
în consideraţie contribuţia corpului de probă, aflat chiar în punctul P).
Demonstraţie
Se ştie că forţele care se exercită de către fiecare corp punctual asupra corpului de probă
încărcat cu sarcina q 0 sunt de forma:

9
 F i  q0  E Vi ; i  1  n ,
unde E Vi reprezintă câmpurile electrice produse în punctul P de fiecare corp punctual q i , mediul
considerat fiind vidul.
Ţinând seama de faptul că forţa rezultantă în punctul P se poate scrie sub forma:
F  q0  EV (3.2.13)

şi luând în consideraţie expresia (3.2.12), se obţine, înlocuind pe F şi respectiv pe F i , relaţia:

n
q0  E V  q0  E Vi (3.2.14)
i 1
respectiv:
n
E V   E Vi (3.2.15)
i 1
Vectorul intensitatea câmpului electric în vid, produs într-un punct P oarecare de un
ansamblu de sarcini punctiforme este suma vectorilor câmp electric produşi în punctul P de
fiecare corp punctual în parte, ca şi cum aceasta ar acţiona singur în sistem.
Ţinând seama de expresia intensităţii câmpului electric, relaţia (3.2.15) se mai poate scrie:
1 n qi 1 n qi
EV  u E    Ri
40 i 1 Ri 2 40 i 1 Ri3
(3.2.16)

 Câmpuri electrice în corpuri izolatoare (dielectrici)

Studiul câmpului electrostatic în corpuri (izolatoare) se bazează pe determinarea
vectorilor E şi respectiv D în două fante înguste şi scurte, practicate în aceste corpuri (fig. 3.3.7
a şi b).

Fig. 3.2.7.a Câmpul E Fig. 3.2.7.b Inducţia D

Astfel, intensitatea câmpului electric E într-un punct din corp este egală numeric cu
vectorul câmp E canalII P din vidul unui mic canal orientat în lungul direcţiei polarizaţiei electrice
P , iar inducţia electrică D într-un punct dintr-un corp este o mărime de stare locală a câmpului
electric, egală numeric cu produsul dintre  0 şi vectorul câmp Ecanal  P din vidul unei mici
fante, extrem de plate, orientate transversal faţă de direcţia locală a polarizaţiei electrice P .
În interiorul corpurilor metalice intensitatea câmpului electric E este nulă.

10
S-ar putea spune că vectorul E caracterizează un câmp electric (în vid sau într-un mediu
oarecare) în sens longitudinal, pe când vectorul D îl caracterizează în sens transversal.


Potenţialul electrostatic
Aşa după cum s-a arătat la teorema potenţialului electrostatic (forma integrală:
 E  d s  0 ), câmpul electric coulombian E v este un câmp de vectori căruia i se poate asocia o
v
funcţie scalară de punct, V , prin relaţia:
Ev  ds  dV (3.2.17)
produsul E v  d s fiind, în acest caz, o diferenţială totală.
Funcţia V (r ) poartă numele de potenţial (scalar) al câmpului electrostatic sau potenţial
electrostatic .
Relaţia (3.2.17) se mai poate scrie :
dV
Ev    uE   gradV (3.2.17.1)
ds
cu:
V V V
EVx   ; EVy   ; EVz   (3.2.18)
x y z
deoarece:
E v ( x , y , z )  i  EVx  j  EVy  k  EVz

iar:

ds  i  dx  j  dy  k  dz
Expresia:
E v   gradV

reprezintă forma locală a teoremei potenţialului electrostatic, iar expresia:

 Ev  ds  0

şi provine din forma integrală a acesteia.
Alte moduri de scriere ale formei locale a teoremei, relaţia (3.2.17.1) sunt:
V V V
E v   V  (i j k ) (3.2.19)
x y z
  
cu operatorul Nabla:   i  j  k
x y z
Ca urmare, câmpul electrostatic este un câmp irotaţional:
rot E  0 ;   E  0 (3.2.20)
Câmpul electrostatic/electric coulombian E are rotorul nul în orice punct al domeniului analizat,
deoarece derivă dintr-un potenţial scalar, V.

11
 Expresia potenţialului electrostatic în câmp electrostatic coulombian
Se porneşte de la relaţia (3.2.17.1) şi se integrează aceasta între două puncte pe o curbă
deschisă (C), în lungul unei linii de câmp electrostatic, linia de câmp pornind de la corpul de
probă încărcat cu sarcina q. Ca sens fizic, potenţialul este lucrul mecanic cu semn schimbat al lui
E v , necesar pentru a transporta sarcina unitară din punctul P0 in punctul P.

Fig.3.2.8 Potenţialul câmpului într-un punct P din câmp

P P


P0 ( C )
Evd s   
P0 ( C )
dV (3.2.21)

de unde:
P
VP0  VP   E v d s
P0
(3.2.21.1)
sau
P
VP  VP0   E v d s (3.2.21.2)
P0

În relaţia de mai înainte V P este potenţialul câmpului într-un punct oarecare P, iar V P0 este
potenţialul unui punct de referinţă Po, care se consideră, în mod obişnuit, pe pământ, la distanţă
mare de punctul P ( R0   ). Cum potenţialul electric al pământului este considerat, prin
convenţie, nul, respectiv VP0  0 (în Electrotehnică, pământul se consideră referinţă de
potenţiale), expresia potenţialului electric coulombian într-un punct oarecare P din câmpul
electrostatic, în vid, devine:
P
VP    E v d s (3.2.22)
P0

Această relaţie arată că potenţialul – o energie potenţială, în esenţă - reprezintă lucrul mecanic
necesar învingerii forţei câmpului, E v , (a se vedea semnul minus), în cursul deplasării unei
sarcini punctuale unitare (q  1C ) din punctul P0 către punctul P din câmp, luându-se ca potenţial
de referinţă potenţialul pământului.

12
 În cazul particular al câmpului electrostatic produs în vid de un corp punctiform încărcat
cu sarcina q, a cărui expresie, cum s-a mai arătat, este:
1 R
Ev  q 3
4 0 R
expresia potenţialului electrostatic devine:
P P
1 R
VP    E v d s    q 3 ds (3.2.22.1)
P0  P0
4 0 R
Cum la limită d s  d R , şi cum R0   , curba C reprezentând o linie de câmp, prin integrare
rezultă:
R  ds  cos 
P P R
q q dR q 1
VP  
40 
P0 
R 3

40 P R 2   40 ( R ) R 
0 0
(3.2.22.2)
q 1 1
  ; deoarece  0 când R0   şi cos   0
40 R R0
Respectiv:
1
q
VP  
 ct. (3.2.23)
4 0 R
Convenind alegerea potenţialului de referinţă (nul) la infinit (respectiv-pe pământ), constanta
este nulă şi rezultă:
1 q (3.2.24)
VP   , cu VP0  V  0
4 0 R
Se vede că potenţialul electric al sarcinii scade cu distanţa pe măsura îndepărtării de aceasta,
spre deosebire de intensitatea câmpului, care scade cu pătratul distanţei.
Ca sens fizic, potenţialul electrostatic (în general – potenţialul electric) reprezintă o energie
potenţială, evidenţiind capabilitatea câmpului electrostatic (a câmpului electromagnetic – în
general) de a produce alte forme de energie: lucru mecanic, energie calorică, energie luminoasă.

 Suprafeţe echipotenţiale
Se numesc suprafeţe echipotenţiale suprafeţele caracterizate de ecuaţia:
V(x,y,z) = const. (3.2.25)
În raport cu liniile câmpului electric, suprafeţele echipotenţiale sunt ortogonale.
Astfel, din relaţia dV   EV  ds  0 , valabilă pentru orice curbă închisă  în câmpul electric,
deci şi pentru curbele închise duse pe suprafeţele echipotenţiale, scrisă sub forma:
dV   EV  ds  grad  V ds  0
rezultă ortogonalitatea vectorilor ds , conţinut de suprafaţa echipotenţială, şi grad V (fig. 3.2.9).

13
 Fig. 3.2.9 Suprafeţe echipotenţiale

Liniile de câmp sunt, deci, normale la suprafeţele echipotenţiale. Înaintând în sensul vectorului
câmp EV , potenţialul V scade.
Din relaţia dV  E  ds se poate trage concluzia că vectorul EV este mai intens în zone unde
suprafeţele echipotenţiale sunt mai apropiate şi invers.
 Calculul tensiunii electrice U cu ajutorul potenţialului
Tensiunea electrică U AB dintre două puncte A şi B aflate în câmp electrostatic este, prin
definiţie, integrala de linie a produsului scalar dintre intensitatea câmpului electric şi elementul
de lungime între punctele A şi B ale curbei C: (fig. 3.2.10):
B B
U AB 
A( C )
EV  ds   
A( C )
dV  (VB  VA ) (3.2.26.1)

sau:
U AB  VA  VB  U BA
(3.2.26.2)
Se vede că tensiunea electrică este egală cu diferenţa potenţialelor electrice din cele două puncte,
în ordinea indicilor. Tensiunea electrică este o mărime scalară derivată care caracterizează global
câmpul electric, putând fi pozitivă sau negativă.
Ca sens fizic, tensiunea electrică reprezintă, ca şi potenţialul electric, o energie
potenţială, evidenţiind capabilitatea câmpului electrostatic (a câmpului electromagnetic – în
general) de a produce alte forme de energie: lucru mecanic, energie calorică, energie luminoasă.

Fig, 3.2.10 Tensiunea electrică U AB dintre două puncte din câmp

 Potenţialul într-un punct P al câmpului electrostatic dat de un ansamblu de

corpuri punctuale încărcate
În cazul unui ansamblu de corpuri punctuale încărcate cu sarcinile q i , utilizând principiul
superpoziţiei se poate scrie:

14
 n 1 n 1
V   Vi   qi (3.2.27)
i 1 4 0 i 1 Ri
unde Ri sunt distanţele de la fiecare corp la punctul P , potenţialul de referinţă fiind potenţialul
pământului ( V0  0 ). În cazul unui corp cu distribuţie variată de sarcină: volumetrică,
superficială, lineică, dar şi sarcină electrică liberă, potenţialul într-un punct P exterior, aflat la
R faţă de corp este:

1   v  dv   dA   ds n qi 
V    S  1   (3.2.28)
4 0  V R S
R R i 1 R

potenţialul de referinţă fiind de asemenea egal cu zero.
 Potenţialul şi câmpul electrostatic în interiorul conductoarelor omogene
Din condiţia de echilibru electrostatic E  Ei  0 , cum câmpul imprimat E i este nul
rezultă că în interiorul conductoarelor omogene aflate în regim electrostatic (neparcurse de
curent de conducţie) şi intensitatea câmpului electrostatic E este nulă (fig. 3.2.11).

Fig. 3.2.11 Câmpul electric în interiorul conductoarelor omogene

Din relaţia dV  0 rezultă că V  ct. , adică toate punctele din interiorul conductoarelor aflate în
regim electrostatic au acelaşi potenţial ( V1  V2  ... ).
Sarcina electrică liberă din interiorul suprafeţei conductorului are rezultanta nulă, existând o
distribuţie de sarcină numai la suprafaţa conductorului (la interfaţa cu aerul presiunea,
temperatura, diferenţa de densitate variază de la un mediu la altul).
Unitatea de măsură a potenţialului electrostatic în SI este:
[V]=1V (Volt).
 Interpretarea fizică a noţiunii de potenţial
Noţiunea potenţial a fost indusă în fizică de Isac Newton pentru explicarea atracţiei
dintre corpurile cereşti, iar funcţia potenţial a fost introdusă în matematică de Gauss, în 1840,
relativ la suprafeţele echipotenţiale.
Interpretarea fizică a potenţialului electric este următoarea: potenţialul electric într-un
punct oarecare P din câmpul electrostatic reprezintă echivalentul numeric al lucrului mecanic
efectuat de forţa electrică E pentru a deplasa un corp punctiform cu sarcina q  1C , între
punctul P0   (situat la distanţă de domeniul de câmp analizat, de obicei - pe pământ) şi

15
punctul curent P în câmpul creat de o sarcină Q, împotriva forţei câmpului (a se vedea semnul
minus):
P P P P
VP  L    F  ds    q  E  ds  q  E  ds   E  ds; q  1 (3.2.29)
P0 P0 P0 P0

Cum s-a mai arătat, potenţialul electrostatic are o semnificaţie energetică (de energie potenţială),
punând în evidenţă capabilitatea câmpului electrostatic de a efectua un lucru mecanic, cum se va
vedea în continuare.
Demonstraţie
Lucrul mecanic cheltuit pentru a efectua o astfel de deplasare a unei sarcini unitare în câmp este
dat de relaţia:
P P P
L    F  ds    qE  ds    E  ds ; q  1 (3.2.30)
P0 P0 P0

Lucrul mecanic este luat cu sensul minus, deoarece se consideră că acesta este efectuat în sens
opus forţei câmpului ( E ), în care are loc experienţa. Din expresia lucrului mecanic se vede că
acesta este numeric egal cu potenţialul electrostatic în punctul P:
P
L
P0 
 E  d s  VP

În relaţia lui L, respectiv a lui VP , expresia forţei câmpului ( E ) este dată de relaţia
1 R
Ev  Q , unde q este sarcina electrică a corpului care produce câmpul electrostatic în
4 0 R3
care are loc deplasarea sarcinii unitare q între cele două puncte.
Notă
Forţa câmpului ( E ) reprezintă sensul fizic al intensităţii câmpului, cum s-a mai arătat.

 Condiţia de echilibru electrostatic

Starea de echilibru electrostatic este starea de anulare a mişcării ordonate a electronilor
liberi în conductoare neomogene (care conţin surse de t.e.m.) sau accelerate, fiind caracterizată
prin relaţia:
E  Ei  0 . (3.2.31)
Această relaţie reprezintă un caz particular al legii conducţiei electrice ( E  Ei    J ), valabilă
în cazul în care densitatea de curent din conductoare este nulă ( J  0 ).
Mărimea E i poartă numele de intensitatea câmpului electric imprimat şi apare în conductoarele
neomogene sau accelerate ca o consecinţă electrică a unor fenomene de natură neelectrică,
produse asupra acestora (acceleraţii, potenţiale galvanice între metale şi electroliţi-cazul
acumulatoarelor electrice, diferenţe de temperatură, diferenţe de presiune etc.).
Din relaţia (3.2.31) rezultă E   Ei , relaţie care arată că la atingerea stării de echilibru
electrostatic valoarea pe care o ia intensitatea câmpului electric într-un conductor neomogen sau
accelerat este egală cu valoarea intensităţii câmpului electric imprimat, luată cu semnul minus.

16
 În cazul conductoarelor omogene şi neaccelerate E i  0 ; ca urmare, condiţia de echilibru
electrostatic, în orice punct din interiorul acestora, devine: E  0 . Această relaţie are câteva
consecinţe deosebit de importante şi anume:
a. Toate punctele din interiorul unui conductor au acelaşi potenţial.
Astfel, din E  0 rezultă că între două puncte oarecare din interior este îndeplinită relaţia:
2

 E ds  0
1
2
ca urmare,  dV  0 , respectiv V
1
1  V2 .

b. Suprafaţa conductorului este echipotenţială.

Liniile de câmp electric la suprafaţa conductorului sunt perpendiculare pe această suprafaţă
(demonstraţia se bazează pe cele arătate la punctul a.).
c. Sarcina electrică din interiorul conductorului este nulă. Există o distribuţie slabă de
sarcină la suprafaţa conductorului, unde condiţiile de temperatură, presiune etc. diferă în raport
cu cele din interior.
d. Liniile de câmp electric din exteriorul unui corp conductor gol şi etanş nu pătrund în
interiorul conductorului. Astfel, conductorul are rol de ecran electrostatic (cuşca Faraday).

3.3 Polarizarea dielectricilor

Starea de încărcare cu sarcină electrică adevărată nu este singura stare de electrizare a

corpurilor, o alta fiind starea de polarizare a dielectricilor, care este specifică numai
materialelor izolatoare.
Se numeşte stare de polarizare electrică acea stare a corpurilor izolatoare care determină
exercitarea asupra lor a unor forţe şi cupluri electrice suplimentare faţă de cele condiţionate de
eventuala lor stare de încărcare cu sarcină electrică, atunci când sunt introduse într-un câmp
electric exterior.
Din punct de vedere electric, corpurile sunt neutre atât timp cât nu sunt supuse unor influenţe
electrice exterioare. Un corp neutru este caracterizat prin aceea că densitatea de sarcină electrică
în orice punct al său este nulă. Corpurile neutre sunt de două tipuri:
a. Corpuri neutre polarizate, care, dacă sunt introduse într-un câmp electric - uniform sau
neuniform -, nu sunt supuse unor acţiuni ponderomotoare;
b. Corpuri neutre nepolarizate, care, dacă sunt introduse într-un câmp electric uniform, sunt
supuse la cupluri, iar dacă sunt introduse într-un câmp electric neuniform, sunt supuse şi la forţe.

 Identificarea stării de polarizare

În câmpuri electrice omogene ( E nu depinde de r ), un mic corp de probă polarizat

electric este supus numai unui cuplu, forţa de interacţiune fiind egală cu zero.
Acest lucru poate fi evidenţiat prin următoarea experienţă: se aduc în apropierea unui
corp electrizat (încărcat cu sarcină adevărată) mici corpuri izolatoare, foarte uşoare (mici
bucăţele de hârtie), neîncărcate cu sarcini electrice; acestea vor fi atrase de corpul electrizat, deşi
iniţial nu erau încărcate electric. Concluzia care se poate trage de aici este aceea că aceste corpuri

17
s-au polarizat sub acţiunea câmpului electric al corpului electrizat, între ele şi corpul electrizat
apărând interacţiuni sub formă de cupluri.
Aşadar, un corp este polarizat electric dacă produce câmp electric şi este supus unor
acţiuni ponderomotoare în câmp electric exterior, fără a avea densitatea de sarcină electrică
liberă.
O comparaţie între modurile de manifestare în câmp electric a corpurilor electrizate şi a
celor polarizate este prezentată mai jos:

a) corp electrizat în câmp electric omogen:


 F e  q  EV  ct.

C e  0


b) corp electrizat în câmp electric neomogen:

 F e  q  EV (r )  Fe  r 


C e  0

c) corp polarizat în câmp electric omogen:
 F P  0 (nu există sarcină de int eracţiune

 dinspre corpul polarizat )

C P  p  EV  0 (rotirea lui p în sensul

 câmpului exterior )
d) corp polarizat în câmp electric neomogen:
F P  grad ( p  E V ( r ))  0 ( se crează interactii

 diferite cu corpul polarizat )

C P  p  E V ( r )  0.

Observaţie
Câmpul electric omogen este acela în care E nu depinde de distanţa r
( E = const.) a punctului în care se măsoară câmpul faţă de sursa de câmp ; în câmp electric
neomogen, intensitatea câmpului electric este o funcţie de această distanţă ( E  E (r ) ).
Se poate vorbi de polarizare electrică numai în cazul corpurilor izolatoare; metalele sunt
practic nepolarizabile electric.

 Caracterizarea stării de polarizare electrică

Starea unui corp mic de probă polarizat se caracterizează complet prin momentul electric
p (Cm). Starea unui corp izolator polarizat de dimensiuni mai mari se caracterizează, în fiecare
punct, prin vectorul polarizaţie P (C / m 2 ) . Aşadar P este un vector de punct. Polarizarea
corpurilor poate fi temporară sau permanentă:
a. Polarizaţia temporară, care depinde de intensitatea locală în care este situat corpul
izolator;
18
 b. Polarizaţia permanentă, care nu depinde de acest câmp.
Majoritatea materialelor izolatoare se polarizează temporar, respectiv - se conformează
legii polarizaţiei temporare ( P t   0   e  E ) atunci când sunt introduse într-un câmp electric.
Este vorba de materiale izolatoare liniare.
Există unele materiale izolatoare care se polarizează permanent, numite electreţi, cauzele
polarizării permanente fiind de natură neelectrică, cum ar fi: deformarea mecanică a unor cristale
(având drept consecinţă efectul piezoelectric); încălzirea unor cristale; introducerea unor răşini,
ceruri sau a plexiglasului, aflate în stare topită, într-un câmp electric exterior intens, urmată de o
răcire lentă în câmp. Aceste materiale prezintă fenomenul de histerezis electric, fiind materiale
izolatoare neliniare.
Între acestea, cele mai cunoscute sunt cristalele de cuarţ (care se utilizează, de pildă, la
realizarea de doze piezoelectrice), turmalina, sarea Seignette.
Există şi un proces fizic invers efectului piezoelectric: de exemplu prin excitarea pe două
feţe opuse a unui cristal de cuarţ cu o tensiune alternativă de o anumită frecvenţă, cristalul capătă
deformări elastice în ritmul frecvenţei de excitaţie; acest fenomen fiind utilizat la etaloanele de
frecvenţă, la generatoarele de ultrasunete, la ceasurile cu cuarţ ş.a.
 Echivalenţa unui mic corp polarizat cu un dipol electric
Având în vedere faptul că moleculele unui corp izolator sunt în mod natural neutre din
punct de vedere electric, studiul fenomenelor electrice care au loc în interiorul corpului polarizat
se poate face, la nivel macroscopic, studiind sarcina de dipol.
Se numeşte dipol electric un sistem de două sarcini electrice punctuale, egale şi de semne
contrare(q, -q), situate la distanţa l una faţă de alta ( l  0 ), astfel încât produsul q  l este finit
(fig. 3.3.1).

Fig.3.3.1 Dipol electric în câmp omogen

Se defineşte un moment al dipolului (+q, -q):

pd  q  l (3.3.1)
unde l  0 , iar q   pentru ca produsul ( q  l ) să fie finit (a se vedea definiţia dipolului).
Forţele care acţionează asupra dipolului electric sunt date de relaţia:

 F d  q  E V (3.3.2)

19
  Teorema echivalenţei
În regim electrostatic, un mic corp polarizat de moment electric p este echivalent cu un dipol
electric de moment p d  q  l , din două puncte de vedere:
a) al câmpului electric produs de el în vid;
b) al acţiunilor ponderomotoare (cupluri şi forţe) exercitate asupra lui de un câmp
electric exterior.
Presupunând câmpul E V omogen (fig. 3.3.1), se observă că forţa şi cuplul exercitate de acesta
asupra dipolului sunt echivalente cu cele exercitate asupra unui mic corp izolator:
1 1
C d   l  Fd  (  l )  ( Fd )  l  Fd  l  (q  EV )
2 2 (3.3.2.1)
C d  q  l  EV  pd  EV
Cuplul C d are o expresie similară cuplului C p , al corpului de probă polarizat:
C p  q  l  EV  p  EV (3.3.2.2)
Forţa rezultantă asupra dipolului introdus în câmp electric are aceeaşi valoare cu forţa F p -
asupra corpului de probă polarizat:

F d rez  q  EV  q  EV  0 (3.3.3)

Teorema este demonstrată.

Studiul comportamentului unui corp polarizat cu ajutorul dipolului electric este comod,
considerând, în teoria macroscopică, sarcinile dipolare ca mărimi fictive, de calcul (la scară
atomică, sarcinile dipolare au corespondent în sarcinile microscopice atomice).
 Interpretarea macroscopică a polarizaţiei electrice
În natură, corpurile sunt în mod normal neutre din punct de vedere electric, conţinând
sarcini pozitive şi negative în mod egal.
Se va considera, ca exemplu, un atom de hidrogen (fig. 3.3.2, a şi b).

Fig. 3.3.2.a Atomul de hidrogen Fig. 3.3.2.b Atomul de hidrogen în câmp

În absenţa unui câmp electric exterior, momentul electric mijlociu, corespunzător sarcinilor
electrice (+q- proton şi –q-electron) este nul (fig. 3.3.2. a):
p d  q  l  0 , pentru E ext  0 .
Momentul electric mijlociu se defineşte în condiţiile rotaţiei electronului în jurul protonului.

20
Introducând atomul de hidrogen într-un câmp exterior are loc fenomenul de polarizare, purtătorii
de sarcini electrice deplasându-se puţin ( l  0 ), protonii în sensul câmpului şi electronii în sens
opus (fig. 3.3.2. b):
pd  q  l  0
Se produce, astfel, o polarizare a atomului de H  prin deformare cvasielastică. Se poate
introduce noţiunea de polarizabilitate atomică,  , care caracterizează atomul din punct de
P
vedere al deformării sale elastice în câmp electric:   .
E
Corpurile izolatoare la care predomină polarizaţia prin deformare se numesc corpuri
dielectrice (pe scurt, dielectrici), iar cele la care predomină polarizarea prin orientare se numesc
corpuri paraelectrice. Corpurile dielectrice sunt predominante în tehnică. Atât corpurile
dielectrice, cât şi cele paraelectrice sunt corpuri care se polarizează temporar ( D    E ).

 Potenţialul şi câmpul electric al unui mic corp polarizat

Pe baza măsurătorilor experimentale s-a putut demonstra că în cazul corpurilor polarizate
câmpul electric scade cu distanţa la puterea a treia (fiind un câmp electric neomogen), iar
potenţialul – la puterea a doua, pe măsura îndepărtării de aceste corpuri:
1 1
EVp  f1 ( 3 ); V p  f 2 ( 2 ) (3.3.4)
r r
Mai mult, câmpul electric produs de un corp polarizat depinde nu numai de distanţă, ci şi de
direcţia razei vectoare, r (fig. 3.3.2).

Fig. 3.3.2 Potenţialul şi câmpul electric al unui mic corp polarizat

Sub acţiunea câmpului electric corpurile izolatoare se polarizează, fiecare atom devenind
un dipol electric ( p ).
Pentru dielectrici (izolatori)  r depinde de câmpul exterior, E , ( r  r ( E ) ), dar şi de
valorile lui anterioare. Această dependenţă de valorile anterioare se manifestă printr-o întârziere
a procesului de polarizare faţă de evoluţia câmpului electric şi poartă numele de histerezis
dielectric:
Pt   0  e  E   0 (  r  1 )  E  f (  r )
Rezultă, de fapt, o întârziere a vectorului P faţă de câmpul polarizant E .

 Rigiditatea dielectrică

21
 Proprietatea de izolant a unui corp se poate pierde dacă intensitatea câmpului electric
exterior în care este introdus depăşeşte o anumită valoare limită, numită rigiditate dielectrică (Ed
sau Estr); la atingerea acestei valori corpul (mediul) izolator se străpunge, adică devine
conductor. Rigiditatea dielectrică depinde de caracteristicile fizice ale corpului/mediului, precum
şi de temperatura şi presiunea mediului înconjurător.
Câteva valori ale rigidităţii dielectrice şi ale permitivităţii electrice relative (după Manualul
inginerului electrician - SIEMENS) sunt date în tabelul 3.1.

Tabelul 3.1 Rigiditatea dielectrică şi permitivitatea dielectrică relativă a unor materiale

Materialul Rigiditate Permitivitate
izolator dielectrica, Ed relativă la 200 C, 760 torr
V kV r
( 105  1 )
m cm
Ulei de transformator 80-120 2,2-2,5
Hârtie uleiată 1000 3-4,3
Preşpan 110-300 3-5
Bachelită 200 4,5-5,5
Sticlă 120-200 3,4-6
Cauciuc 100-300 2,3
Cuarţ 170-200 3,2-4,2
Porţelan 300-380 5,5-6
Aer 21-30 1

Observaţii
1. În practică, se ia pentru aer  r  1 , deci se poate scrie, ca şi pentru vid:
 aer   0   r aer   0 .
2. În unele memoratoare româneşti de electrotehnică, valorile materialelor prezentate în acest
tabel nu corespund ca mărime.

3.4 Capacitatea electrică. Condensatorul electric

Se consideră un sistem de două conductoare metalice omogene, încărcate cu sarcinile

electrice adevărate egale şi de semne contrare q1  q şi q2  q , între care se află un dielectric
liniar omogen sau neomogen (de tip sandwich), neîncărcat cu sarcină electrică adevărată ( v  0
) şi fără polarizaţie permanentă ( Pp  0 ). Un asemenea sistem poartă numele de condensator
electric şi se notează simbolic în schemele electrice cu C.
Cele două conductoare sunt menţinute la potenţialele V1 , respectiv V2
Raportul, întotdeauna pozitiv, dintre sarcina q şi tensiunea la bornele condensatorului:

q1 q q q
C  1  2  0 (3.4.1)
V1  V2 U 12 U 21 U

22
se numeşte capacitate electrică (fig. 3.4.1).

Fig. 3.4.1 Schema de principiu a condensatorului electric plan

Pentru a arăta că în cazul unui condensator electric q1  q2 , se aplică legea fluxului
electric unei suprafeţe închise ce trece prin atmăturile condensatorului şi prin aer:
    D  d A  0 . (3.4.2)

Integrala este identic nulă deoarece, descompunând suprafaţa  în suprafeţe laterale şi
suprafeţe prin armături, în primul caz   0 (în aer), iar în cel de-al doilea D  0 (în armături E ,
respectiv D sunt nule). Astfel spus,   în dielectric, deci în interiorul suprafeţei  , este nulă şi,
corespunzător, q  0 .
Dar :
q  q1  q2 , (3.4.3)
deci:
q1  q2 . (3.4.4)
Unitatea de măsură pentru capacitatea electrică este Faradul:[C] =1 F (Farad), unde:
1C (coulomb)
1F  .
1V (volt)
Submultipli frecvent utilizaţi sunt:
1F  10 6 F ; 1nF  10 9 F ; 1 pF  10 12 F .
Pentru a avea o idee asupra mărimii capacităţii unui condensator electric se dau trei
exemple simple:
Exemplul 1
Capacitatea unui condensator plan format din două armături, având fiecare suprafaţa de 100 cm2
(10 x 10 cm), situate la distanţa d = 1mm, între plăci fiind aer, este de 88,33 pF.
Exemplul 2
Capacitatea unui condensator plan format din două armături având suprafaţa fiecare de 100 Km2
(10 x 10 Km), situate la distanţa d = 1 mm, în aer, este de 1F.
Exemplul 3
Capacitatea pământului, considerat ca un condensator sferic, este de circa 5F.
Condensatoarele electrice se utilizează în instalaţii pentru compensarea factorului de putere sau
pentru filtrarea semnalelor nedorite.

 Teorema capacităţii electrice

Capacitatea electrică a unui condensator liniar (în sensul că dielectricul este liniar,
respectiv  r este ct., adică nu depinde de E ) este independentă de q şi de U , depinzând numai
de raportul acestora (fig. 3.4.2).

23
 q
Astfel, din C  rezultă q  C  U , relaţie ce reprezintă ecuaţia unei drepte prin originea
U
sistemului de coordonate ( k  tg ). În aceste condiţii se poate scrie:
q
k  tg   C
U
C / mm
unde k este factorul de scară, ( k  ), iar  este unghiul pe care îl face dreapta q  C  U
V / mm
cu abscisa.

 Calculul capacităţii unui condensator

Pentru calculul capacităţii unui condensator electric se parcurg următorii paşi:

a. Se presupune condensatorul încărcat cu sarcinile  q ;
b. Se determină intensitatea câmpului electric dintre armături;
c. Se calculează tensiunea electrică între cele două armături ale condensatorului;
d. Se calculează capacitatea condensatorului.

Exemplu
Calculul capacităţii unui condensator plan.
Se consideră condensatorul plan din fig. 3.4.3. Dielectricul este, în mod obişnuit, omogen
şi izotrop, având parametrii:  r - permitivitatea relativă; d - distanţa dintre armături, mult mai
mică în raport cu dimensiunea armăturii; A - aria unei armături a condensatorului.

Fig. 3.4.3 Condensator plan-schemă de principiu

Se duce o suprafaţă închisă  prin armătura pozitivă a condensatorului şi prin dielectric,

această suprafaţă având aria laterală A perpendiculară pe liniile de câmp. Se parcurg, pentru
calculul capacităţii, etapele arătate mai sus.
a. Se presupune condensatorul încărcat cu sarcinile +q şi –q.
b. Pentru determinarea intensităţii câmpului electric se aplică legea fluxului electric
suprafeţei elementare închise  :

    D  d A   D  dA  D  A  q (3.4.5)
 

24
deoarece D şi d A sunt omoparalele pe faţa laterală inferioară a lui  , iar suprafaţa  conţine
în interior sarcina q ; d A  n A  dA .
Ca urmare, se poate scrie:
q
D (3.4.6)
A
sau, extinzând la întreaga suprafaţă a armăturii:
q
D (3.4.7)
A
sarcina fiind uniform repartizată pe suprafaţa armăturii.
Dielectricul fiind considerat liniar, i se poate aplica relaţia vectorială D    E , respectiv scalară
D    E , cei doi vectori fiind omoparaleli.
În aceste condiţii se poate calcula E:
q q
D   E; E  . (3.4.8)
A A
c. Calculul tensiunii între armături se poate face acest în acest caz utilizând relaţia
(3.4.9), obţinută din forma locală a teoremei potenţialului electrostatic:
2 d d
U 12   E  d s   E  ds  E  ds  E  d (3.4.9)
1 0 0
Pentru aceasta s-a considerat că originea sistemului de coordonate este pe armătura 1,
câmpul dezvoltându-se după direcţia Ox. Înlocuind pe E cu rel (3.4.8) rezultă:
q qd
U 12  E  d  d  (3.4.9)
A A
d. Capacitatea condensatorului plan devine în acest caz:
q  A
C  (F ) (3.4.10)
U12 d
Capacitatea este o caracteristică de material (prin permitivitatea dielectricului) şi de geometria
condensatorului (prin A şi d )
 Teoremele capacităţilor echivalente
Se numeşte capacitate echivalentă mărimea C e , dată de expresia:
q
Ce  A (3.4.11)
U AB
în care A şi B sunt bornele de acces ale condensatorului echivalent.
a. Capacitatea echivalentă a condensatoarelor legate în paralel (fig. 3.4.4)
În acest caz, sarcina totală este de forma:
qt  q1  q2  ........  qn (3.4.12)

25
 Fig. 3.4.4 Condensatoare legate în paralel

Condensatorul echivalent cu care se poate înlocui ansamblul paralel are capacitatea:

q q q q
Ce  t  1  2  ......  n (3.4.13)
U AB U AB U AB U AB
tensiunea la bornele celor n condensatoare în paralel fiind aceeaşi ( U AB ).
q q
Cum C1  1 ; C 2  2 ş.a.m.d., rezultă că:
U AB U AB
n
Cep  C1  C2  ......  Cn   Ci (3.4.14)
i 1
Capacitatea echivalentă a unor condensatoare conectate în paralel este suma capacităţilor acestor
condensatoare.
a. Capacitatea echivalentă a condensatoarelor legate în serie (fig. 3.4.5)

Fig. 3.4.5 Condensatoare legate în serie

În acest caz sarcina electrică este aceeaşi pentru toate condensatoarele, însă tensiunea electrică
U AB se repartizează pe fiecare condensator astfel:
U AB  U1  U 2  ......  U n (3.4.15)
Cum:
q q q
C1  , C2  , ........, C n 
U1 U2 Un
rezultă:

26
 q q q
U1  ,U2  ,........,U n 
C1 C2 Cn

Înlocuind în relaţia (3.4.15) ,se obţine:

n
q q q 1
U AB    ........   q (3.4.16)
C1 C 2 Cn i 1 Ci

Pe de altă parte, ansamblul de condensatoare serie poate fi înlocuit cu capacitatea echivalentă:

q q
Ce  , unde U AB  (3.4.17)
U AB Ce
Din egalitatea relaţiilor (3.4.16) şi (3.4.17), se obţine:

n
1 1
 (3.4.17.1)
Ces i 1 Ci
relaţie pe baza căreia se calculează C e .

 Teoremele lui Kirchhoff pentru circuite cu condensatoare electrice

În general, în circuitele cu condensatoare electrice în regim static sau
staţionar se cunosc valorile capacităţilor şi sursele de t.e.m şi se calculează sarcinile electrice,
tensiunile la bornele condensatoarelor şi energiile înmagazinate în dielectricul condensatoarelor.
În acest scop, se utilizează în mod frecvent aşa-numitele teoreme ale lui Kirchhoff pentru
circuite cu condensatoare.
Teorema întâi
 qk  0 ; b  ( 1,N  1)
k b
Suma algebrică a sarcinilor armăturilor cuprinse într-o suprafaţă închisă ∑ care
înconjoară un nod electrostatic este nulă. Teorema se aplică în (N-1) noduri electrostatice
independente ale reţelei. Nod electrostatic – un nod format prin intersectarea a cel puţin trei
laturi care conţin condensatoare, eventual şi surse de t.e.m.

Fig. 3.4.6 Nod electrostatic

Pentru nodul electrostatic „b”, din fig. 3.4.6, teorema întâi este de forma:

+ q1 + q2 – q3 – q4 = 0

27
Teorema a doua

U
k p
ck   Ek ; p  ( 1,O ), O  L  N  1
k p

Sau, ţinând seama de teorema capacităţii electrice:

qk
C
k p
  Ek ; p  ( 1,O ), O  L  N  1
k p
K

Suma algebrică a tensiunilor la bornele condensatoarelor din laturile unui ochi

fundamental de circuit electrostatic este egală cu suma algebrică a t.e.m. din ochiul de circuit.
Suma algebrică se face în acord cu sensul de parcurs pe ochi, ales arbitrar.

Fig. 3.4.7 Ochi electrostatic de circuit

Pentru ochiul electrostatic „p” din figura 2 se poate scrie:

+ UC1 – UC2 + UC3 + UC4 = E1 – E2

Sau :
q1 q2 q3 q4
    E1  E2
C1 C2 C3 C4

În plus, condensatoarele C3 şi C4 fiind înseriate, apare o ecuaţie suplimentară:

q3  q4
Algoritmul de aplicare a metodei este următorul:
- Se determină numărul (N-1) de noduri electrostatice şi se scrie teorema întâi a lui

28
Kirchhoff pentru aceste noduri, adăugând ecuaţiile suplimentare pentru condensatoarele legate în
serie pe laturi.
- Se scriu atâtea ecuaţii pentru teorema a doua a lui Kirchhoff, câte mai sunt necesare
pentru restul necunoscutelor.
- Se rezolvă sistemul de ecuaţii determinând sarcinile qk. Dacă rezultă sarcini negative se
schimbă polaritatea acestora la condensatoarele respective.
- Se calculează apoi tensiunile la bornele condensatoarelor şi energiile înmagazinate în
condensatoare.

Notă
Dacă condensatoarele nu au indicate sarcinile pe armături, acestea se indică arbitrar, de la
început. În cazul când rezultă sarcini negative, se schimbă polaritatea acestora pe circuit.

 Studiul încărcării unui condensator

Fie un circuit care conţine o sursă de c.c. având t.e.m. E, o rezistenţă R şi condensatorul
C. Se va analiza procesul de încărcare al condensatorului, începând din momentul închiderii
întrerupătorului K , respectiv – al alimentării circuitului.

Fig. 3.4.8 Încărcarea unui condensator

Ecuaţia circuitului în momentul închiderii întrerupătorului K(t=0) este:

E  R  i  uc . (3.4.18.)
Regimul de încărcare este un regim variabil (tranzitoriu), astfel că mărimile de stare,
uc  uc ( t ) şi, i  i( t ) , sunt variabile în timp pe întreaga durată a acestui proces.
Se aplică legea conservării sarcinii electrice (pentru cazul încărcării unui condensator):
dq
i    (3.4.19)
dt
care în cazul de faţă devine:
dqt 
it    (3.4.20)
dt
Se vede că pe durata încărcării condensatorului sarcina electrică de pe armături creşte continuu
(mai departe se va vedea că această creştere este exponenţială).
Ecuaţia (3.4.18.) devine:
dq q
R  E (3.4.21)
dt C
deoarece , conform teoremei condensatorului, uc  q / C .
Soluţia ecuaţiei diferenţiale liniare neomogene este :
q( t )  ql  q p , (3.4.22.)

29
unde:
ql - soluţia de regim liber, regim care are loc doar pe durata încărcării condensatorului;
q p - soluţia de regim forţat sau permanent, valabilă după trecerea regimului tranzitoriu,
reprezentând sarcina maximă la care se încarcă condensatorul şi cu care se calculează capacitatea
acestuia.
Soluţia de regim liber este soluţia ecuaţiei diferenţiale omogene:
dq q
R  0 (3.4.23)
dt C
Pentru obţinerea acesteia se rezolvă ecuaţia caracteristică:
1
Rr   0 (3.4.24.)
C
1
obţinând r   . Ca urmare, soluţia ecuaţiei (3.4.21) devine :
RC
1
 t
q( t )  Ae  qp
RC (3.4.25)
unde soluţia de regim permanent este:
q p  CE (3.4.26)
şi reprezintă cantitatea de sarcină pe fiecare armătură (evident, cu semnele plus şi minus) când
condensatorul este încărcat.
Determinarea constantei A se face punând condiţia iniţială privitoare la asigurarea, pe
considerente fizice, a continuităţii sarcinii pe armăturile condensatorului în momentul închiderii
întrerupătorului, deci în momentul t  0 (ca o consecinţă a legii conservării sarcinii electrice):
q( 0   )  q( 0   )  0 (3.4.27)
Cu alte cuvinte, sarcina q  0 dinaintea închiderii întrerupătorului, respectiv din
momentul ( t  0  sau, mai exact , t  0   ) tinde să rămână nemodificată pentru un interval de
timp foarte scurt ( t  2 ), pe durata închiderii întrerupătorului, până la momentul (
t  0  sau t  0   ). Este vorba de condiţii iniţiale nule.
Acelaşi lucru se poate spune despre tensiunea uc de la bornele condensatorului. Ca
urmare , în condiţii iniţiale nule se poate scrie:
1
 t
q( t )t 0  ( Ae RC
 q p )t 0 (3.4.28)
sau:
0  A  qp (3.4.29)
de unde rezultă că A  q p .
Aşadar soluţia ecuaţiei (3.4.21) devine:
t t
 
qt   q p  e RC  q p  q p ( 1  e  ) , (3.4.30.)
unde, aşa cum s-a arătat, soluţia de regim permanent este:
q p  CE . (3.4.31.)
Relaţia (3.4.3.1) reprezintă teorema capacităţii, valabilă după încărcarea condensatorului,
când nu mai circulă curent prin circuit şi uc  E .
În continuare se poate scrie:

30
 t t
 
qt   CE( 1  e RC )  CE( 1  e  ) (3.4.32)
relaţie care arată modul de evoluţie al sarcinii pe armăturile condensatorului pe durata procesului
de încărcare şi din care se pot deduce şi cazurile pentru t  0 ; q  0 , respectiv
t   ; q  q p  CE  ct . .
Concluzii
1. Pe toată durata încărcării condensatorului (durata regimului liber, tranzitoriu) sarcina
creşte pe armăturile acestuia de la q  0 la q  q p  CE  ct.
2. Tensiunea la bornele condensatorului creşte şi ea conform relaţiei:
t

q( t ) CE( 1  e
t
RC
) 
uc ( t )    E( 1  e RC
). (3.4.33.)
C C

La terminarea încărcării (teoretic la t   ), tensiunea uc ( t ) devine:

uc ( t ) t    U c  E (3.4.34)
expresie obţinută din rel. anterioară pentru t   .
3. Capacitatea condensatorului creşte şi ea pe durata încărcării, de la valoarea: C  0 la
q
C pentru t   (teoretic). Practic, încărcarea completă se atinge după un interval de timp
E
t  ( 3  5 ) unde  reprezintă constanta de timp a circuitului.
  RC (s) (3.4.35)
Determinarea grafică a acestei constante este evidenţiată în figura 4.5.7.
4. Variaţia curentului prin circuit se obţine din legea conservării sarcinii electrice (pentru
cazul încărcării condensatorului):

d   E t
t
dq( t ) du ( t ) 
i( t )  C c  C  E( 1  e 
)  e  (3.4.36)
dt dt dt   R
Graficul evoluţiei tensiunii la bornele condensatorului şi a curentului ( de deplasare) prin
condensator, în valori normate, pe durata încărcării acestuia, sunt prezentate în figura 3.4.9. a şi
b. Graficul evoluţiei sarcinii este asemănător celui al evoluţiei tensiunii la bornele
condensatorului, la o altă scară.

Fig. 3.4.9.a Evoluţia tensiunii Fig. 3.4.9.b Evoluţia curentului

31
 Constanta de timp a circuitului,  , se determină grafic prin ducerea tangentelor la cele
două curbe în origine. Se observă din cele două grafice că încărcarea completă se atinge după un
interval de timp t  ( 3  5 ) .

 Mărirea capacităţii unui condensator

Vom presupune acum că între armăturile unui condensator, al cărui dielectric era iniţial
aerul (  r  1 ), se introduce un alt dielectric cu permitivitatea relativă  r  1 . În asemenea
condiţii, se poate arăta cum capacitatea condensatorului creşte de  r ori:
 A  0 r  0 A
C0    , deoarece  r aer  1 (3.4.37)
d d d

 A  0 r
C   C0 (3.4.38)
d d
Ca urmare, raportul celor două capacităţi devine:
C
  r (3.4.39)
C0
Se pune întrebarea: cum se explică această creştere?
Se va presupune că condensatorul rămâne conectat la sursa de alimentare (un acumulator
sau reţeaua de c.c.). Câmpul electric dintre armături după introducerea noului dielectric, având
 r  1 , va avea expresia:

E  E0  E p (3.4.40)
unde:
E0  câmpul dintre armături în prezenţa dielectricului aer;
E p  câmpul de polarizaţie din noul dielectric (altul decât aerul);
Cele două situaţii sunt prezentate în figura 3.4.10 a. şi b.

Fig. 3.4.10.a Câmpul electric în Fig. 3.4.10.b Câmpul electric în

cond. cu aer cond. cu dielectric oarecare

Condensatorul rămânând conectat la sursa de alimentare, potenţialele celor două

armături rămân constante şi , ca urmare, tensiunile la borne:
U0  U (3.4.41)
unde:
U0  E0  d - tensiunea la bornele condensatorului cu aer;

32
 U  E  d - tensiunea la bornele condensatorului cu noul dielectric.

Din relaţia (3.4.41) rezultă că în aceste condiţii:

E  E0 (3.4.42)
Conform relaţiei (3.4.40), câmpul electric E dintre armăturile condensatorului cu noul
dielectric tinde să scadă datorită lui E p . Acest lucru nu este însă posibil deoarece condensatorul,
conform ipotezei iniţiale, a rămas conectat la sursă, iar aceasta forţează egalitatea (3.4.42). La
q
introducerea noului dielectric capacitatea condensatorului creşte de  r ori şi cum C  ( în
U
q
cazul de faţă C  , unde E este t.e.m. a sursei), dacă U ( respectiv E )  ct . creşterea capacităţii
E
se datorează creşterii cantităţii de sarcini pe armături (sursa trimite noi sarcini).

 Energia electrostatică a unui condensator

Energia electrostatică a unui condensator este acumulată în dielectricul acestuia şi poate
fi calculată, de pildă, prin sumarea lucrurilor mecanice elementare efectuate pentru transportul de
sarcină elementară de la o armătură la alta, la descărcarea pe o rezistenţă:
q q2 q Uc 1
dWe  dL  U c dq  dq  d ( )  d ( )  d ( CU c 2 ) (3.4.42)
C 2C 2 2
Rezultă:
Q2 Q  U c 1
We    CU c
2
(3.4.43)
2C 2 2
Se poate calcula şi densitatea de energie înmagazinată în dielectric:
W
we  e (3.4.44)
V
unde V este volumul dielectricului.
Cunoscând că:
A
C ; V  A  d ; Uc  E  d (3.4.45)
d
unde:
A - aria armăturii condensatorului;
V – volumul armăturii condensatorului;
d - distanţa dintre armături;
E - câmpul electric dintre armături ,
rezultă:
E 2
we  ( J / m3 ) (3.4.46)
2

3.5. Energie şi forţe în câmpul electrostatic

 Energia electrostatică a unui sistem de conductoare încărcate

33
 Pentru a stabili un câmp electrostatic într-o regiune din spaţiu este necesar a fi efectuat un
lucru mecanic exterior (conform primului principiu al termodinamicii, fiind vorba de o
schimbare de stare).
În acest sens se consideră un sistem de n corpuri conductoare, iniţial neîncărcate cu
sarcini electrice, sistemul fiind izolat faţă de alte sisteme sau corpuri din mediu. Se încarcă
treptat cu sarcini electrice, aduse dintr-un punct exterior, P0 , aflat teoretic la infinit (practic – pe
pământ), cele n conductoare ale sistemului. Energia câmpului electrostatic care se stabileşte în
final, când toate corpurile au fost încărcate, este egală cu lucrul mecanic total efectuat de forţele
exterioare pentru a încărca cele n corpuri, iniţial neîncărcate (Fig. 3.5.1).

Fig. 3.5.1 Sistem de corpuri conductoare

În continuare va fi determinată expresia acestei energii.

Transportul sarcinilor electrice pentru încărcarea fiecăruia din cele n corpuri se face cu ajutorul
unui mic corp de probă, deci în porţii infinitezimale, astfel încât, la un moment dat, sarcina
electrică pe un conductor oarecare k reprezintă o fracţiune dq' K din valoarea ei finală, q K , pe
acel conductor. Fie q' K sarcina electrică la un moment dat pe conductorul k. Pentru deplasarea
micului corp de probă de la  până la corpul k, trebuie utilizată o forţă:
'
dFK'  E K  dq K' (3.5.1)
egală şi opusă celei exercitate de sarcina q' K , depusă deja pe conductoare până în momentul
respectiv.
Lucrul mecanic al acestei forţe pe traseul (   PK ) este:
PK PK

d K'   d F K  d s   ( E K  dq K' )  d s
' '
(3.5.2)
 
iar lucrul mecanic efectuat la un astfel de transport pentru toate corpurile devine:

n n PK
d   d K'    ( E K  dq K' )  d s
'
(3.5.3)
k 1 k 1 

Având în vedere că la un moment dat teorema potenţialului electrostatic sub forma locală (
'
E K  gradVK'  dVK' / ds ) se mai poate scrie:
PK

VK'    E K  d s
'
(3.5.4)


cu V  VP0  0 (punctul P0 fiind luat pe pământ), va rezulta că lucrul mecanic elementar la un

transport, pentru toate cele n corpuri, se poate scrie sub forma:

34
 n
dL  VK' dqK' (3.5.5)
k 1
Stările intermediare ale procesului de electrizare pot fi redate cu ajutorul unei variabile de stare,
 , unde 0    1 ,astfel:
VK'    VK
(3.5.6)
q K'    q K
astfel încât dq K' devine:
dq K'  d (q K ) . (3.5.7.)
Cum energia acumulată de câmpul electric care se creează este echivalentă lucrului mecanic
consumat pentru producerea acesteia, relaţia (3.5.5) devine:
n
dL  dWe   VK  qK    d  (3.5.8)
K 1
de unde:
PK 1
n
We   dWe   VK  q K     d (3.5.9)
K 1
 0
Prin integrare rezultă expresia finală a energiei acumulate în câmpul electric al celor n
conductoare:
1 n
W e  VK  q K (J) (3.5.10)
2 K 1
Se poate defini şi o densitate de energie pe unitatea de volum sub forma:
We dWe
We  lim  (J/m3) (3.5.11)
v 0 v dv
astfel încât:
We   we  dv (3.5.12)
V
O altă formă a energiei câmpului electrostatic este dată de relaţia:
DE
We    dv (3.5.13)
V
2
unde:
1
we  D  E (3.5.131)
2
Exemplu
Energia câmpului electrostatic în dielectricul unui condensator electric încărcat (sistem
format în acest caz numai din două corpuri conductoare) este:
1 2 1 1
W e   VK  qK  (V1  q1  V2  q2 )  (V1  V2 )  q
2 K 1 2 2
deoarece q1  q2 şi q1  q2  q .
Cum (V1  V2 ) U12 este tensiunea la bornele condensatorului, energia câmpului devine:
1 1
We  q  U12  q  U
2 2

35
 q
Ţinând seama că C  , expresia energiei mai poate fi scrisă sub forma:
U

1 q2
We  C U 2  (J)
2 2C

 Teoremele forţelor generalizate în câmpul electrostatic

Forţele care se exercită asupra corpurilor electrizate, situate în câmpul electrostatic, nu se
pot calcula întotdeauna cu relaţia lui Coulomb din următoarele motive:
- relaţia lui Coulomb este valabilă numai pentru dielectricii omogeni;
- la un număr mai mare de corpuri, utilizarea acestei relaţii devine greoaie.
Ca urmare, s-a trecut la elaborarea unor metode de calcul mai generale, bazate pe lucrul
mecanic care se efectuează la o deplasare oarecare a corpurilor, asupra cărora câmpul electric
acţionează printr-o forţă electrică medie, numită forţa generalizată, notată cu X; deplasarea
medie a corpurilor din sistem ca urmare a acestei forţe punând numele de coordonata
generalizată, notată cu x.
Pe baza acestor două noţiuni s-au emis teoremele forţelor generalizate, valabile în cazul
corpurilor conductoare încărcate cu sarcini şi situate în câmpul electrostatic.
 Prima teoremă a forţelor generalizate
Se presupune că după încărcarea conductoarelor acestea se deconectează de la sursele
externe, astfel că sarcinile corpurilor rămân constante.
Energia elementară primită de la sursele exterioare pentru creşterea sarcinii pe conductoare ( dq K
) trebuie să acopere atât creşterea de energie a conductoarelor, cât şi lucrul mecanic efectuat de
câmp pentru deplasarea corpurilor din sistem. Deoarece la un moment dat q K  ct şi dq K  0 ,
această energie devine egală cu zero:
1 n
VK  dqK  (dW e )qct  X  dx  0
2 k 1
(3.5.14)
Din (3.5.14) rezultă:
( dWe )q ct   X  dx (3.5.15)
sau:
dW W
X  ( e ) q ct  ( e ) q (3.5.16)
dx x

Enunţul teoremei:
Forţa generalizată X, corespunzătoare coordonatei generalizate x, este egală cu derivata
cu semn schimbat a energiei în raport cu coordonata generalizată, la sarcini constante ale
conductoarelor.
Interpretare fizică: când sursele exterioare sunt deconectate, un lucrul mecanic se poate produce
numai pe seama resurselor interne de energie ale sistemului, respectiv prin scăderea acestei
energii (de exemplu prin descărcarea unui condensator).

 A doua teoremă a forţelor generalizate

Se presupune că toate corpurile conductoare sunt conectate la bornele unor surse
exterioare, de tensiune constantă ( VK  ct ). Până la atingerea valorii corespunzătoare lui V  ct. ,

36
câmpul electric al corpurilor din sistem creşte, făcând ca acestea să interacţioneze şi să modifice
configuraţia geometrică a sistemului.
Rezultă că variază capacităţile dintre conductoare, deci variază şi sarcinile acestora (
C  q / Vi  VK ), până la un nou echilibru electrostatic.
Energia elementară primită de la sursele exterioare duce la variaţia energiei interne a
sistemului şi la compensarea lucrului mecanic efectuat pentru deplasarea corpurilor:
1 n
VK  dqK  (dW e )V ct  X  dx  0
2 k 1
(3.5.17)

La VK  ct , variaţia de energie a sistemului este:

1 n
(dW e)V ct   VK  dq K (3.5.18)
2 K 1
şi reprezintă, după cum se vede, jumătate din energia elementară primită de la sursele exterioare.
Rezultă că produsul X  dx din rel. (3.5.17) reprezintă cealaltă jumătate, adică:

X  dx  (dWe )V
Ca interpretare fizică, aportul de energie din exterior se împarte, în mod egal, între creşterea
energiei câmpului şi lucrul mecanic efectuat de forţele electrice asupra corpurilor din sistem.
Ca urmare:
dW W
X  ( e )V ct  ( e )V (3.5.19)
dx x
Enunţul teoremei:
Forţa generalizată X, corespunzătoare coordonatei generalizate x, este egală cu derivata
energiei în raport cu coordonata generalizată, la potenţiale constante ale conductoarelor.
Cele două expresii, ale celor două teoreme, sunt echivalente, permiţând obţinerea unor rezultate
identice.

3.6 Metode de calcul ale Electrostaticii. Prezentare succintă

Prin metodele electrostaticii se va înţelege metodele de determinare a câmpurilor şi

potenţialelor electrostatice în diferite medii sau corpuri.
Printre metodele mai importante se pot enumera: 1. metoda elementară; 2. metoda
imaginilor; 3. metoda ecuaţiei Laplace; 4. metoda diferenţelor finite; metoda elementului finit.
În continuare vor fi prezentate, pe scurt, unele dintre aceste metode şi anume: 1. metoda
elementară, 3. metoda ecuaţiei Laplace şi 4. metoda diferenţelor finite.

 Metoda elementară
Această metodă constă în aplicarea legilor şi teoremelor specifice regimului electrostatic
sub formă integrală. Este uşor aplicabilă în cazul în care corpurile, respectiv câmpul electric,
prezintă proprietăţi de simetrie, care permit stabilirea directă a formei liniilor de câmp.
Exemplu
Se va calcula câmpul electric şi potenţialul unui fir rectiliniu infinit, de formă cilindrică,
încărcat uniform cu densitatea de sarcină  l (fig. 3.6.1).
Se observă că în acest caz câmpul este radial şi identic în toate punctele pe direcţia unei
raze r , aflate la egală distanţă de axul conductorului. Se va alege o suprafaţă  de forma unui

37
cilindru care circumscrie o porţiune din conductor, coaxial cu aceasta, şi se va aplica teorema lui
Gauss acestei suprafeţe:
 e   E V  d A   E V  d A   E V  d A   E V  d A (3.6.1)
 S1 Slat S2

Dar:

 E
S1
V  d A  0 şi  E
S2
V dA  0

vectorii E V şi d Alat în acest fiind perpendiculari între ei.

Rămâne din integrală doar termenul referitor la suprafaţa laterală, astfel că:
 e   E V  d A   EV  dA (3.6.2)
Slat Slat

E V şi d Alat fiind omoparaleli.

Integrând relaţia (3.6.2) se obţine:
 e  EV  dAlat  EV  Alat  EV  2rh (3.6.3)
Slat

Fig. 3.6.1 Fir rectiliniu infinit de formă cilindrică, încărcat uniform

Pe de altă parte, conform aceleiaşi teoreme se poate scrie:

q
e  (3.6.4)
0
Prin egalarea celor două expresii (3.6.3) şi (3.6.4) se obţine expresia câmpului electric EV sub
forma:

1 q
EV   (3.6.5)
2 0 r h
q
Cum  l  , rezultă q   l  h şi, înlocuind în (3.6.5), rezultă:
h

38
 1 l
EV   (3.6.6)
2 0 r
sau, vectorial:
1 l
EV   r (3.6.7)
2 0 r 2
Relaţia (3.6.7) exprimă intensitatea câmpului electric E V într-un punct oarecare P, la distanţa r
de axul conductorului, considerând raza acestuia comparabilă cu această distanţă ( r 0  r ).
Potenţialul electric într-un punct oarecare P, situat în exteriorul conductorului, este dat de
relaţia:
P r
VP  V0   E V  d s   E V  d s (3.6.8)
P0 r0

presupunând punctul P0 chiar şi pe suprafaţa conductorului infinit.

Rezultă:
r
1 r
V   l  2  d r
r
2 0 r
(3.6.9)
1
r
dr 
V  l   l (ln r0  ln r )
2 0 r
r 2 0
relaţie care se mai poate scrie sub forma:
1 r
V   l  ln 0 (3.6.10)
2 0 r

 Metoda ecuaţiei Laplace

Pentru a obţine ecuaţia lui Laplace într-un dielectric omogen (   ct ), aflat în câmp
electric, se va înlocui expresia E   gradV  V (forma locală a teoremei potenţialului
electrostatic) în expresia div D   v (forma locală a legii fluxului electric), în condiţiile în care în
dielectric nu există distribuţie de sarcină electrică liberă (  v  0 ):
div D  div (  E )  div (   gradV )  div (  gradV )  0 (3.6.11)
Dezvoltând relaţia (3.6.11), se obţine ecuaţia lui Laplace:
 2V  2V  2V
V  2  2  2  0 (3.6.12)
x y z
ce caracterizează în orice punct P un dielectric lipsit de sarcini electrice şi străbătut de linii de
câmp electrostatic (fig. 3.6.2)

39
 Fig. 3.6.2 Dielectric omogen (   ct ), aflat în câmp electric

Exemplu
Se va determina expresia potenţialului electrostatic în orice punct din dielectricul unui
condensator plan (fig. 3.6.3).

Fig.3.6.3 Condensator electric plan

În acest scop, se poate utiliza metoda ecuaţiei Laplace, deoarece în dielectric  v  0 şi

dielectricul este omogen (  r  ct ).
Cum câmpul electric se dezvoltă numai după direcţia Ox, ecuaţia Laplace se simplifică în acest
caz, rămânând:
 2V
V  2  0 (3.6.13)
x
Integrând de două ori succesiv relaţia (3.6.13), se obţine:
V ( x )  K1  x  K 2 (3.6.14)
constantele K1 şi K 2 fiind determinate în următoarele condiţii:
a. se alege originea potenţialelor pe prima armătură, astfel că pentru x=0; rezultă
V(x)=V(0)=0 şi, de aici, K 2  0 ;
b. se consideră pe armătura din stânga sarcina +q şi se aplică legea fluxului electric unei
suprafeţe  închisă care cuprinde această armătură:
    D  d A  q  q (3.6.15)


Cum D   E , pentru dielectrici liniari,   devine:

      E  d A  q (3.6.16)


Se înlocuieşte E din expresia:

40
 dV dV
E   gradV    (3.6.17)
ds dx
în cea a fluxului electric, obţinând:
dV
      E  d A     dA (3.6.18)
  dx
Deoarece d x şi d A sunt omoparaleli, se mai poate scrie:
dV
       dA  q

dx
Suprafaţa armăturii condensatorului fiind A, rezultă:

dV
    Aq (3.6.19)
dx
Cum însă, din rel. (3.6.14) :
V ( x)  K1 x
dV
 K1
dx
Înlocuind derivata în (3.6.19), se obţine:
  K 1 A  q
De unde:
q
K 1  . (3.6.20)
A
Înlocuind pe K 1 în expresia potenţialului (3.6.14) ,rezultă, în final:
q
V ( x)  K1  x    x (3.6.21)
A
Pentru x=o, V(0)=0, iar pentru x=d:
q
V (d )    d (3.6.22)
A
Verificarea se poate face prin calculul capacităţii electrice a condensatorului plan, utilizând
expresia potenţialului (3.6.22):
q q A
C  
V (0)  V (d ) q d (3.6.23)
d
A

 Metoda diferenţelor finite

O metodă aproximativă, utilizată în cazul corpurilor cu forme diferite, este metoda

diferenţelor finite – metodă cu eroare controlabilă, care foloseşte în locul ecuaţiilor cu derivate
parţiale ale potenţialului ecuaţii cu diferenţe finite. Se presupune, în acest caz, că potenţialul pe
frontiera corpului analizat este dat (cunoscut).
Fie un domeniu bidimensional S  , caracterizat printr-un câmp laplaceian (fără distribuţie
de sarcină electrică, conţinând numai linii de câmp). Se pune problema determinării repartiţiei

41
potenţialului electric în acest domeniu (fig. 3.6.4). Pentru aceasta se va împărţi domeniul în mici
pătrate de latură h şi se vor nota nodurile reţelei astfel obţinute cu PK (unde k = 1...n).
Fiecare punct PK are coordonatele ( x K , y K ) şi potenţialul V K .

Fig. 3.6.4 Domeniu bidimensional S  de câmp electrostatic

Se dezvoltă în serie Taylor potenţialele Vk din jurul fiecărui nod PK ,

unde i = 1....4, după care se scriu potenţialele punctelor în funcţie de potenţialul V K :
VK 1  VK ( x, y, h) ; VK 2  VK ( x  y, h)
(3.6.24)
VK 3  VK ( x, y  h) ; VK 4  VK ( x  y, h)
h V h 2  2V h 4  4V
VK 1  VK  ( ) K  ( 2 ) K  .......  ( 4 ) K  ...
1! y 2! y 4! y
h V h 2  2V h 4  4V
VK 2  VK  ( ) K  ( 2 ) K  .......  ( ) K  ...
1! x 2! x 4! x 4
(3.6.25)
h V h 2  2V h 4  4V
VK 3  VK  ( ) K  ( 2 ) K  .......  ( 4 ) K  ...
1! y 2! y 4! y
h V h 2  2V h 4  4V
VK 4  VK  ( ) K  ( ) K  .......  ( ) K  ...
1! x 2! x 2 4! x 4
Se adună aceste ecuaţii şi se obţine:
h 2  2V  2V h 4  4V  4V
VK 1  VK 2  VK 3  VK 4  4VK  2  ( 2  2 )  2  ( 4  4 )  ... (3.6.26)
2! x y 4! x y
Fiind vorba de un câmp Laplaceian, potenţialul în fiecare punct al domeniului S  va satisface
ecuaţia lui Laplace, care în acest caz are forma:
d 2V  2V
 0 (3.6.27)
dx 2 y 2
Problema care se pune deci este de a găsi soluţia acestei ecuaţii care ia pe frontiera  a
domeniului S  anumite valori (condiţiile de frontieră).
Neglijând în rel. (3.6.26) termenii în h 4 şi ţinând seama de ecuaţia (3.6.27), se obţine ecuaţia lui
Laplace în diferenţe finite, bidimensionale, de forma:
(VK 1  VK )  (VK 2  VK )  (VK 3  VK )  (VK 4  VK )  0 (3.6.28)

42
care se poate explicita în raport cu V K :
VK  (VK 1  VK 2  VK 3  VK 4 ) / 4 (3.6.29)
Concluzie: Potenţialul unui nod al reţelei este egal cu media aritmetică a potenţialelor nodurilor
vecine.
Scriind astfel de relaţii ( V K ) pentru toate nodurile şi ţinând seama de valorile pe frontieră
impuse potenţialului (considerate aceleaşi şi în nodurile din vecinătatea frontierei), se obţine un
sistem de n ecuaţii cu n necunoscute. Pentru rezolvarea sistemului se poate utiliza metoda lui
Cramer sau o metodă de numerică, folosind calculatorul electronic.

43
 CAPITOLUL 4
REGIMUL ELECTROCINETIC STAŢIONAR
(REGIMUL CIRCUITELOR DE CURENT CONTINUU)

4.1 Definire, caracterizare, legi şi teoreme specifice

Se numeşte regim electrocinetic staţionar, regimul circuitelor electrice parcurse de curent

electric continuu, caracterizate local prin legea conducţiei electrice:
E  Ei    J
Spre deosebire de regimul electrostatic, caracterizat prin condiţia de echilibru
electrostatic, E  E i  0 , în cazul regimului electrocinetic staţionar această relaţie nu mai este
respectată, datorită circulaţiei curenţilor electrici de conducţie.
Regimul electrocinetic staţionar – numit, în mod obişnuit, regimul circuitelor electrice de
curent continuu (c.c.) - se caracterizează prin următoarele aspecte:
- conductoarele sunt parcurse de curenţii staţionari (densitatea de curent J este acelaşi în
fiecare punct al unui conductor aflat în regim de conducţie);
- au loc schimburi energetice cu exteriorul;
- conductoarele sunt omogene, neaccelerate sau accelerate (cazul maşinilor rotative de
c.c.).
Principalele teoreme şi legi caracteristice regimului circuitelor de c.c. sunt:
a. Teorema continuităţii liniilor de curent:
Forma integrală:
I  0 .
Consecinţele principale ale acesteia sunt:
- densitatea de curent J are numai componentă tangenţială în conductoare (
J n  0; J t  J  0 )
- la suprafaţa de separaţie a două conductoare parcurse de curent electric de conducţie
componentele normale ale densităţii de curent se conservă:
J1n  J 2 n .
Pe baza acestei teoreme se pot trage următoarele concluzii:
- conductoarele electrice se comportă ca nişte tuburi de linii de curent;
- curenţii care intră într-o suprafaţă închisă  sunt egali cu cei care ies din suprafaţă,
primii fiind luaţi, prin convenţie, cu semnul (-), iar ceilalţi cu semnul (+);
- liniile de curent nu au nici început, nici sfârşit; curentul electric se menţine numai în
circuite închise.

b. Legea transformării energiei în conductoare parcurse de curent electric de conducţie:

Pj  U j  I  Ub  I  R  I 2
care pune în evidenţă efectul Joule – Lenz, de transformare ireversibilă a energiei electrice de
conducţie în căldură.
c. Legea conducţiei electrice (legea lui Ohm):
E    J – sub formă locală
şi:
U b  R  I – sub formă integrală
aceasta pentru cazul unei laturi pasive de circuit.
d. Teorema potenţialului electric staţionar (consecinţă a legii inducţiei electromagnetice);
e   E  d s  0
cu consecinţele acesteia:
- câmpul electric în conductoarele parcurse de curent electric staţionar este de natură
potenţială, ca şi în regim electrostatic, deci provine dintr-un potenţial:
E   grad V ;
- circulaţia câmpului electric de-a lungul unui traseu între două puncte ale unui
conductor în regim de conducţie staţionar (şi cvasistaţionar) este egală cu diferenţa de potenţial
dintre cele două puncte şi nu depinde de drum:
2

E ds V
1( C )
1  V2  U 12

Mărimea U 12 se numeşte tensiunea electrică dintre cele două puncte.

 Aproximaţiile teoriei circuitelor de curent continuu. Topologia circuitelor
La studiul tehnic al regimului circuitelor de curent continuu se fac următoarele
aproximaţii, pentru simplificarea calculelor:
a. Circuitele sunt realizate cu conductoare filiforme, d l, unde d este diametrul
conductorului, iar l – lungimea conductoarelor circuitului.
b. Circuitele electrice sunt considerate ca fiind liniare. Această trăsătură este exprimată
prin legea lui Ohm: U  R  I .
Astfel, în fiecare punct, M , al caracteristicii liniare U(I) se poate scrie:
UM  R  IM
respectiv
U 
R     k  tg  .
 I M
Constanta k este dată de raportul scărilor utilizate pentru realizarea graficului:
[ V / mm ]
k .
[ A / mm ]
Se face precizarea că mărimile de stare şi parametrii caracteristici circuitelor de c.c. se notează în
mod obişnuit cu litere mari: U, I, E (sau Ue ), respectiv R, G.

4.2 Curentul continuu. Sens de circulaţie fizic şi convenţional. T.e.m. imprimate. Surse
ideale de tensiune şi curent

Curentul continuu, ca formă de existenţă a câmpului electromagnetic, reprezintă, la nivel

macroscopic (tehnic/ingineresc), o mişcare ordonată a purtătorilor de sarcină electrică (electroni
liberi - în metale, ioni - în electroliţi) sub acţiunea unui câmp electric ce ia naştere ca urmare a
unei diferenţe de potenţial creată între bornele de alimentare ale circuitului respectiv. Apare
astfel în circuit un curentul electric de conducţie, caracterizat, în orice moment şi în orice punct
al circuitului prin acelaşi sens de deplasare a purtătorilor de sarcină şi aceeaşi densitate a
curentului. Liniile de curent nu au nici început nici sfârşit, ele dezvoltându-se numai pe
trasee/curbe închise.
  O succintă interpretare microscopică a conducţiei electrice în metale [7]

În teoria microscopică (fizică) clasică, expresia curentului electric de conducţie care

străbate o porţiune de conductor AB la un moment dat se determină pe baza legii conservării
sarcinii electrice (derivată din legea conducţiei electrice) :
dq0
i
dt
unde q0 reprezintă cantitatea de sarcină electrică existentă în porţiunea respectivă de conductor,
în acel moment. Dar:
q0  nSle0

unde: l – lungimea porţiunii de conductor; S – secţiunea transversală a acestuia;

n – numărul de electroni liberi aflaţi în volumul porţiunii de conductor, în acel moment; e0 -
sarcina electrică a electronului ( e0  1,602 1019 C ).
Rezultă:
dl
i  nSe0  nSe0 vma
dt
dl
Mărimea vma  este viteza medie axială (viteza de drift) imprimată electronului de câmpul
dt
electric aplicat conductorului şi are valori foarte mici, de ordinul câtorva fracţiuni de mm pe
secundă. Aceasta reprezintă media aritmetică între viteza iniţială (nulă) şi viteza maximă a
acestuia, înainte de ciocnirea de un ion aflat în unul din nodurile reţelei cristaline a metalului,
conform relaţiei:
0  vm a0t0
vma  
2 2
Aici a0 şi t0 reprezintă componenta axială a acceleraţiei electronului, respectiv- durata medie
între două ciocniri succesive.
Forţa axială imprimată electronului are expresia (în valoare absolută):
u
F0  m0 a0  e0 ( E  Ei )  e0 E  e0
l
unde: E – intensitatea câmpului electric (axial ) din conductor; Ei - intensitatea câmpului
electric imprimat, nulă în acest caz deoarece, în porţiunea considerată de conductor, nu există o
sursă de curent/un acumulator; u- tensiunea aplicată la bornele conductorului; m0  9,108 1031
kg - masa electronului.
Scoţând acceleraţia din expresia de mai înainte şi înlocuind-o în cea a curentului se obţine:
nSe0 2t0 u
i 
2m0 l
Ţinând cont de expresia rezistivităţii conductorului:
2m0

ne0 2t0
expresia curentului devine:
u u
i 
l R

S
reprezentând chiar legea lui Ohm.
Observaţie
Deşi, practic, viteza medie axială , vma , este de ordinul a câţiva mm/s, transmiterea
energiei electrice de la un capăt la altul al conductorului se face cu viteze egale cu 90-95% din
viteza luminii - pentru linii aeriene - şi cu 40-45% din viteza luminii – pentru cabluri, deoarece
câmpul electric de-a lungul conductoarelor se stabileşte cu o viteză apropiată de viteza luminii (
c  3 108 m/s).

Nota 1
După M. Drăgănescu (Electronica corpului solid, Ed. Tehnică, Buc., 1972), conducţia
electrică în conductoare este, la nivel atomic, un efect al perturbării distribuţiei electronilor.
Această perturbare se poate produce pentru una dintre stările energetice – cazul metalelor – sau
pentru două – cazul semiconductoarelor.
Este de aşteptat, atunci, ca expresiile curentului electric să fie deduse în funcţie de
distribuţiile perturbate ale electronilor din diferite benzi energetice. Distribuţiile perturbate se
pot obţine cu ajutorul ecuaţiei cinetice a lui Boltzman. Astfel, fiind cunoscute distribuţiile
perturbate se poate calcula curentul electric prin corpul solid.

Nota 2
Teoria clasică a conducţiei electronilor în metale, elaborată în anul 1900 de Drude şi
perfecţionată, în 1907, de H.Lorentz, explică apariţia curentului electric în conductoare pe
baza modelului gazului electronic ideal. Acesta porneşte de la ipoteza că electronii liberi din
metale se comportă ca moleculele unui gaz ideal. Astfel , în lipsa unui câmp electric, mişcarea
electronilor liberi este dezordonată, fără a se realiza o deplasare netă de sarcină în conductor.
Apariţia unui câmp electric în conductor (ca urmare a aplicării unei diferenţe de
potenţial/tensiuni electrice între capetele acestuia - nota noastră) conduce la apariţia unei
mişcări ordonate de sarcină electrică în conductor, în sens invers câmpului electric, semnificând
apariţia curentului electric de conducţie.

Nota 3
A nu se confunda viteza axială/în curent a electronilor într-un conductor metalic (care
apare sub acţiunea unui câmp electric ca urmare a aplicării unei diferenţe de potenţial), numită
şi viteză de drift (a se vedea Teoria electronică a conducţiei în metale, Drude şi Lorentz, 1907)
cu viteza de transmitere a unui semnal electric prin conductor. Astfel, viteza de transmitere a
semnalului este dată de viteza de instalare a câmpului electric în conductor, egală, practic, cu
viteza luminii în vid pe când viteza de drift este considerabil mai mică, şi anume de ordinul a
104 m / s .

 Clasificarea curenţilor electrici

După tipul purtătorilor de sarcină electrică se poate face următoarea clasificare a
curenţilor electrici:
- curenţi electronici (de conducţie) – în metale; curenţi ionici – în electroliţi; curenţi de
goluri – în dielectrici şi semiconductoare.
După modul de mişcare relativă a sarcinii electrice se pot deosebi următoarele tipuri de curenţi,
la nivel macromolecular:
 - curent de conducţie, caracterizat prin deplasarea dirijată, relativă la conductor, a sarcinii
electrice libere sub acţiunea unui câmp electric;
- curent de convecţie, caracterizat prin deplasarea dirijată, relativă la mediul înconjurător,
a sarcinii electrice libere ca o consecinţă a unor acţiuni ponderomotoare; un tip special al
curentului de convecţie este curentul de transport, produs de mişcarea în vid a particulelor
elementare de sarcină(cazul tuburilor electronice) sau prin mişcarea în gaze a unor astfel de
particule (tuburi cu descărcare în gaze). În aceste cazuri nu mai este valabilă relaţia J  E ca în
cazul curentului de conducţie, deoarece, atunci când particulele încărcate cu sarcină se mişcă
liber în câmpul electric, viteza lor nu mai este proporţională cu intensitatea câmpului E; relaţia
valabilă în acest caz fiind:   v , unde v este viteza particulelor, iar  - densitatea de volum a
acestora.
- curent de polarizaţie, caracterizat prin deplasarea dirijată, relativă la corpurile
dielectrice/izolatoare, a sarcinii electrice legate (dipoli electrici).
La nivel atomic există curenţii amperieni, caracterizaţi prin mişcarea pe orbite închise, a
particulelor elementare încărcate electric sau prin rotaţia în jurul axelor proprii a unor astfel de
particule.

 Sensuri de circulaţie pentru curent

Se definesc două sensuri de circulaţie pentru curent:
1. Sensul convenţional pozitiv (numit şi sens convenţional sau sens pozitiv), definit ca
sensul mişcării ordonate a unor purtători de sarcină pozitivi care ar produce efecte (mecanice,
termice etc.) similare mişcării electronilor; el este opus sensului fizic al curentului; este sensul
pozitiv indicat de ampermetre (fig. 4.2.1).
2. Sensul fizic, definit ca sensul mişcării ordonate a purtătorilor de sarcină (electroni
liberi – în metale).
Sensul convenţional mai poate fi definit şi ca sensul de efectuare a integralei de suprafaţă

 J  d A , respectiv ca sensul normalei pozitive la suprafaţa S, unde d A  n A  dA este elementul

de arie al suprafeţei străbătute de curentul electric, iar J - densitatea curentului de conducţie prin
suprafaţa S (fig. 4.2.1).

Fig. 4.2.1 Definirea sensurilor curentului de conducţie

Sensul convenţional al curentului nu trebuie confundat cu sensul pozitiv al laturii,
respectiv sensul de parcurs al acesteia (sau sensul de parcurs al ochiului de circuit), care este un
sens de referinţă, ales arbitrar.
Dacă sensul convenţional şi sensul de referinţă coincid, curentul intră în ecuaţiile
circuitului cu semnul (+), altfel - cu semnul (-).
 Fig. 4.2.2 Sensul convenţional (pozitiv) al curentului şi al laturii

Înainte de a se trece la analiza (rezolvarea) unui circuit nu se cunosc, de obicei, sensurile

(convenţionale ale) curenţilor din laturile sale.
Din acest motiv, înaintea scrierii ecuaţiilor, se dotează fiecare latură cu un sens de
parcurs, ales arbitrar, numit sens pozitiv al laturii. Acest sens corespunde, de regulă, cu sensul de
parcurs al ochiului care conţine latura şi este un sens de referinţă, deoarece semnele
corespunzătoare ale termenilor din ecuaţiile circuitului care conţin curenţii se determină în raport
cu el (în mod obişnuit sensurile de parcurs se aleg pentru ochiuri de circuit).
Sensul convenţional pozitiv al unui curent coincide cu sensul pozitiv al laturii pe care o
străbate când valoarea sa numerică, rezultată din calcul, este pozitivă. În caz contrar, sensul
convenţional pozitiv al curentului este opus sensului pozitiv al laturii şi va trebui schimbat (acest
lucru se face printr-o săgeată cu linie întreruptă, dusă pe lângă latură).
Cum se stabileşte care este sensul convenţional pozitiv al curentului, când acesta este
necunoscut?
Deoarece acest lucru nu poate fi cunoscut de la început, sensul convenţional pozitiv se
indică pe laturi în mod arbitrar. Dacă în urma calculelor, aşa cum se arăta mai sus, curentul prin
latură a rezultat cu semnul (+), înseamnă că sensul convenţional pozitiv este acelaşi cu sensul
pozitiv (arbitrar ales) al laturii; în caz contrar, sensul convenţional pozitiv va trebui inversat pe
laturile în cauză.
Pentru uşurinţa lucrului, în continuare sensul convenţional al curentului va fi marcat
direct pe laturi, în maniera clasică, iar sensul de referinţă (al laturii) printr-o săgeată cu linie
întreruptă pe lângă laturile ochiului de circuit.
 Sensul tensiunii electrice şi al t.e.m.
Pentru a se putea opera corect cu circuitele electrice, se vor prezenta, în continuare, în
acest subcapitol, şi sensurile convenţionale ale tensiunii electrice şi t.e.m. din aceste circuite.
Sensul convenţional al tensiunii electrice este sensul orientat de la potenţialul mai ridicat
către cel scăzut, ambele fiind măsurate în raport cu un potenţial de referinţă (comun);
punctul/borna/linia electrică având acest potenţial sau considerată, prin convenţie, ca
având acest potenţial fiind situat(ă), obligatoriu, în acelaşi circuit sau în aceeaşi reţea (fig.
4.2.5).
Când se trece la analiza unui circuit nu se cunosc, de obicei, sensurile convenţionale ale
tensiunilor pentru laturile sale. De aceea, înainte de scrierea ecuaţiilor este necesar să se aleagă,
în mod arbitrar, un sens convenţional pozitiv pentru fiecare tensiune. În mod similar, se alege un
sens de referinţă pentru parcurgerea laturilor circuitului, respectiv pentru ochiurile de circuit.
Cum simbolul unei tensiuni are doi indici (de exemplu U12), se consideră ca sens convenţional
pozitiv cel orientat de la primul indice către al doilea. Tensiunile cu sensul convenţional pozitiv
vor avea semnul (+), iar cele cu sensul convenţional negativ, semnul (-). Dacă în urma rezolvării
circuitului unele tensiuni vor rezulta cu semnul (-), înseamnă că sensurile lor convenţional
pozitive sunt opuse.
Sensul convenţional pozitiv al unei t.e.m. este întotdeauna dirijat de la (-) la (+) (fig. 4.2.3).
 Fig. 4.2.3 Sensul convenţional pozitiv al t.e.m.

Acesta se poate defini ca sensul efectuării integralei:

e   E  d s


respectiv ca sensul elementului liniar de circuit, d s  s  ds .

Din punct de vedere fizic, sensul convenţional este şi în acest caz sensul circulaţiei
sarcinilor electrice pozitive prin conductoare (respectiv a ionilor pozitivi în electrolitul unei pile
electrice, cum este cazul pilei electrochimice Cu –Zn din figura 4.2.4, având ca electrolit o
soluţie diluată de acid sulfuric). Sensul de circulaţie al ionilor pozitivi în soluţie dă sensul
convenţional (pozitiv) al t.e.m., acelaşi cu sensul curentului prin electrolit (fig. 4.2.3 ).

Fig. 4.2.5 Sensul convenţional (pozitiv) al tensiunii

În cazul tensiunilor, săgeţile care indică sensul acestora, vor avea, conform standardului,
vârful plin.
Pentru simplificarea reprezentării, în prezentul suport de curs se va utiliza săgeata clasică.
 Asocierea sensului pozitiv al curentului cu sensul pozitiv al tensiunii
După cum s-a arătat, pentru orice latură a unui circuit electric, sensul pozitiv al curentului
poate fi ales în oricare din cele două sensuri ale laturii respective, iar sensul pozitiv al tensiunii,
de asemenea. Ca urmare, pentru o latură sunt posibile patru asocieri diferite ale sensului pozitiv
al curentului cu sensul pozitiv al tensiunii. Apare, deci, necesitatea unui criteriu suplimentar de
asociere.
Dacă se face referire la noţiunea de putere electrică, P  U  I , se constată că cele patru
asocieri permit numai două interpretări fizice distincte, după cum se poate vedea în continuare
(fig. 4.2.6).
 Fig. 4.2.6 Relaţia dintre asocierile permise între curent, tensiune şi putere

În fig. 4.2.6.a sensul pozitiv al produsului P  U  I se consideră orientat spre circuit, iar
acest produs reprezintă puterea absorbită (Pabs ) de circuit, fiind vorba de un dipol receptor.
În fig. 4.2.6.b sensul pozitiv al produsului P  U  I se consideră orientat dinspre circuit,
iar acest produs reprezintă puterea cedată (Pced) de circuit, fiind vorba de un dipol generator.
Asocierea sensurilor tensiunii şi curentului din fig. 4.2.6.a. se numeşte asocierea după
convenţia de la receptoare, iar asocierea sensurilor din figura 4.2.6. b. se numeşte asocierea
după convenţia de la generatoare.
În cazul convenţiei de la receptoare, legea lui Ohm se scrie cu semnul plus: U  R  I , iar
în cazul celei de la generatoare, cu semnul minus: U   R  I (fig. 4.2.7), curentul şi tensiunea
laturii având sensuri opuse.

Fig. 4.2.7 Asocierea curentului şi tensiunii în cele două convenţii

Această chestiune va fi dezvoltată mai pe larg în cadrul subcapitolului 4.3.

 Tensiuni electromotoare imprimate. Surse ideale de tensiune şi curent

În expresia legii conducţiei electrice sub formă locală, E  E i    J , apare mărimea

electrică E i , numită câmp electric imprimat, care, integrată la nivelul întregului circuit,
reprezintă o t.e.m., aparţinând unei surse de tensiune (putere), ei. Câmpul electric imprimat este
un câmp electric produs de fenomene de natură neelectrică (de exemplu - forţe de acceleraţie) ce
acţionează asupra circuitului, având ca efect producerea unui curent electric.
După natura lor fizico-chimică se deosebesc:
1. câmpuri imprimate de acceleraţie;
2. câmpuri imprimate termoelectrice;
3. câmpuri imprimate galvanice (electrolitice);
4. câmpuri imprimate voltaice (de contact);
5. câmpuri imprimate fotovoltaice.
 În continuare, vor fi prezentate pe scurt câteva dintre aceste câmpuri şi sursele asociate
lor.

1. La rotirea unui disc metalic în jurul axei proprii, electronii vor fi supuşi forţei
centrifuge şi se vor deplasa către extremitatea axei (fig. 4.2.8), astfel că se va produce o
polarizare a sarcinilor electrice. Forţa centrifugă (neelectrică) ce acţionează asupra unui electron
are forma:
F neel  m 2 r  u f

Fig. 4.2.8 Câmp imprimat de acceleraţie

Acestei forţe îi corespunde un câmp electric imprimat de forma:

F neel me 2 r
Ei   u f
qe qe
Cum sarcina electrică este negativă (sarcina electronului), se poate scrie că qe  q0 şi rezultă:
m 2 r F neel
Ei   u  
q0 q0
Ca urmare, câmpul electric imprimat asociat forţei centrifuge este dirijat în sens opus
acestei forţe. Pe măsură ce se deplasează sarcina negativă spre periferia discului apare şi un
fenomen de reacţie, respectiv un câmp electric E , care se va opune câmpului E i . La echilibrul
electrostatic se poate scrie:
E  E i

Mişcarea ordonată de sarcini elementare este echivalentă unor curenţi de conducţie, al cărui fizic
este orientat de la centrul discului către periferie.
Aşadar discul devine o sursă de tensiune (de valoare foarte mică).
Exemplu
Un disc metalic care se roteşte cu 3000 rot/min va produce un câmp imprimat :
m 2 F
Ei   e  r  c (V),
qe qe
unde:
  2 n  2 3000 / 60  2 50 rad / sec - viteza unghiulară;
n  3000 rot / min  50 rot / sec - turaţia discului; me  9 ,02  10 31 kg - masa electronului;
qe  1,6 1019 C - sarcina electronului; r  0,1m - raza.
Tensiunea câmpului electric E   Ei , între axul şi periferia discului, este:
m  2  R2
R R
m
U   E  dr  e   2  r  dr  e  2 ,81  10  9 ( V )
0
qe 0
qe 2
 Pentru un nor de electroni, masa şi sarcina sunt proporţionale cu cele ale unui singur
electron, astfel că raportul lor rămâne neschimbat în formula lui U.
2. Dacă se sudează la ambele capete două metale diferite şi se supun la temperaturi
diferite, T1  T2 , în circuit apare, ca efect, un curent electric de conducţie (fig. 4.2.9); acesta este
efectul Seebeck.

Fig. 4.2.9 Câmp imprimat termoelectric

Acest circuit devine un termocuplu şi poate fi utilizat ca termometru industrial, cuplat cu

un milivoltmetru. T.e.m care produce curentul electric prin circuit este dată de relaţia:
e  e12  e ,12
unde e12 şi respective e12'
sunt t.e.m. imprimate care apar la cele două suduri. Un exemplu tipic
este termocuplul fier-constantan, la care pentru fiecare T  1000 C , t.e.m. e  5,1mV. Acesta
poate măsura până la Tmax  9000 C . Un alt tip de câmp termoelectric este cel bazat pe efectul
Thomson, care constă în absorbţia sau degajarea de căldură într-un conductor – bară de cupru –
parcurs de curent electric şi supus unei încălziri neuniforme.
3. Un câmp imprimat galvanic (electrolitic) este cel produs într-o pilă galvanică (fig.
4.2.10), la contactul dintre un metal şi un electrolit.
Apariţia unei t.e.m imprimate, ca urmare unui câmp imprimat galvanic, se poate explica
pe baza diferenţei care există între presiunea de dizolvare a metalului şi presiunea osmotică a
soluţiei în care aceasta este introdus. Astfel, în cazul electrodului de Zn, deoarece presiunea de
dizolvare a Zn este mai mare decât cea osmotică a soluţiei, ionii pozitivi de Zn părăsesc metalul
care rămâne încărcat negativ, iar în cazul electrodului de Cu procesul se petrece în sens invers.
Prin închiderea circuitului, diferenţa de potenţial care apare între cei doi electrozi se anulează şi
va apare un curent electric de conducţie.

Fig. 4.2.10 Pila galvanică clasică Cu-Zn

 Pe lângă pilele cu electrolit în stare lichidă există şi pile uscate, una dintre cele mai
cunoscute fiind pila clasică Leclanche (fig. 4.2.11).

Fig. 4.2.11 Pila Leclanche

Caracteristicile pilei Leclanche sunt: tensiunea: 1,5V; rezistenţa internă: 0,3  .
Pilele electrice (de tipul bateriilor electrice) constituie surse ireversibile (nereîncărcabile)
de energie electrică. Ele sunt caracterizate prin curenţi mici şi rezistenţe interne mari, fiind
utilizate ca surse de mică putere, în special în aparatura electronică portabilă, la lanterne etc.
 Acumulatoare electrice
În afara pilelor electrice se construiesc, pe acelaşi principiu - al câmpului imprimat
galvanic, respectiv al potenţialelor galvanice (sau de electrod), şi surse reversibile de energie
electrică, numite acumulatoare electrice. Aceste surse au rezistenţe interne foarte mici, curenţi
mari şi au avantajul faţă de pile că pot reînmagazina energie electrică (se pot reîncărca) printr-un
proces electrochimic (surse reversibile). În practică, se utilizează două tipuri de acumulatoare:
acumulatoare acide (cu Pb); acumulatoare alcaline (bazice). La nave, s-au utilizat până de
curând în exclusivitate acumulatoare acide. În ultima vreme, prin creşterea performanţelor
tehnologice, au început să fie utilizate şi acumulatoare alcaline.
Acumulatoarele acide, cu Pb au ambii electrozi confecţionaţi din plăci de Pb, în formă
de gratii, cel pozitiv având în alveole o pastă pe bază de Pb O2, iar cel negativ - Pb poros.
Electrolitul este o soluţie diluată de H2SO4, iar vasul este din bachelită. Tensiunea de lucru a
acumulatorului este de 2 V pe element, iar randamentul acumulatorului de 85-90%.
Acumulatorul cu Pb este greu, are o slabă rezistenţă mecanică, emană vapori vătămători şi
prezintă o slabă rezistenţă lă scurtcircuit. Rezistenţa internă a unui acumulator cu Pb este de
ordinul a 0,001A, crescând pe măsura descărcării acestuia de aproximativ două ori.
Acumulatoarele alcaline au cei doi electrozi metalici scufundaţi într-o soluţie alcalină.
De exemplu, un acumulator reprezentativ, tip Fe - Ni , are electrodul pozitiv sub forma unui
grătar din oţel nichelat având în alveole NiOH3, iar cel negativ - dintr-un grătar de oţel nichelat
având în alveole pulbere de fier. Soluţia este constituită din hidroxid de potasiu (KOH), iar vasul
– din fier nichelat. Tensiunea de lucru a acumulatorului este de 1,45V pe element, iar
randamentul acestuia de 52-55%. Capacul acumulatorului este de regulă sudat.
Deşi are caracteristici electrice mai slabe în raport cu acumulatorul cu Pb, cel alcalin este mai
uşor, este rezistent mecanic, nu emană vapori vătămători şi suportă mult mai bine scurtcircuitele,
având o rezistenţă internă mai mare (de cca 10 ori mai mare faţă de cele acide).
O caracteristică energetică specifică unui acumulator electric este capacitatea acestuia, în
Ah (amper-ore). Capacitatea unui acumulator cu Pb arată curentul pe care îl poate furniza un
acumulator în regim continuu de descărcare, timp de 10 ore, durată în care se presupune că
descărcarea acumulatorului este completă. Acest timp corespunde şi încărcării complete a unui
acumulator nou.
Evident, la o aceeaşi capacitate, dar la un curent de descărcare mai redus, durata de utilizare a
unui acumulator creşte. La acumulatoarele alcaline timpul de încărcare completă este de 5 ore.
4. La contactul a două metale diferite, aflate la aceeaşi temperatură şi fără a fi supuse
vreunui agent exterior (câmp, radiaţii), apare un câmp electric imprimat de contact (voltaic) ,
depinzând de natura metalelor şi de temperatură (fig. 4.2.12).

Fig. 4.2.12 Câmp imprimat voltaic

Câmpurile electrice care se produc la contactul celor două conductoare sunt vizibile în
fig. 4.2.13, unde zona de contact este mărită exagerat, în scopul explicării fenomenului.
Conductorii metalici pot fi ordonaţi într-un şir, astfel că orice metal din şir adus în contact cu un
metal precedent se încarcă pozitiv, iar cu unul următor, se încarcă negativ. Se recomandă a se
ţine seama de aceste potenţiale la îmbinarea mecanică a două metale diferite, cum este cazul unui
raft metalic, care poate duce la degradarea prin arc electric (ca urmare a curenţilor de circulaţie la
contact) a acestei îmbinări şi, astfel, la defecţiuni sau chiar la accidente.
De menţionat însă faptul că, în conformitate cu teorema potenţialului electric staţionar,
t.e.m. totală este nulă de-a lungul unui traseu/circuit închis, format prin punerea în contact a mai
multor metale diferite, aflate la aceeaşi temperatură:
e12  e23  .......  en1  0
Explicaţie fizică: pe baza celui de-al doilea principiu al termodinamicii este imposibil de
a se produce lucru mecanic într-un proces ciclic, la aceeaşi temperatură.
Ca urmare, un astfel de circuit nu constituie o sursă de curent.

 Surse ideale de curent continuu

În multe probleme, atât de curenţi tari (energetică, electrotehnică), dar şi de curenţi slabi
(electronică), se utilizează frecvent noţiunea de sursă ideală. Aceste surse sunt de două tipuri:
1. surse (generatoare) ideale de tensiune;
2. surse (generatoare) ideale de curent.
1. Generatorul ideal de tensiune
Un generator ideal de tensiune are proprietatea că tensiunea la borne, Ub, este constantă
indiferent de mărimea curentului debitat (indiferent de sarcină).
Un astfel de generator şi caracteristica de sarcină, U(I), a acestuia este prezentată în fig. 4.2.13.
 Fig. 4.2.13 Generatorul ideal de tensiune

Tensiunea la borne, Ub, este egală în acest caz cu t.e.m. E 0 a generatorului ideal:
Ub  E0  ct. (4.2.1)
iar rezistenţa internă a sursei ideale este nulă ( r = 0).
Generatorul ideal de tensiune nu poate exista totuşi în realitate, deoarece, conform legii
lui Ohm: I  E0 / R , la alimentarea unei sarcini R, în condiţiile în care R  0 , deci în regim de
scurtcircuit, curentul ar trebui să tindă către  ; ca urmare şi puterea furnizată de generator pe la
borne: Pb  U b  I  E0  I ar trebui să tindă către infinit; or, acest lucru nu este posibil.
Prin urmare, un generator real debitează o putere finită pe la borne şi are o rezistenţă internă
r  0 (fig. 4.2.14).

Fig. 4.2.14 Generatorul real de tensiune

Tensiunea la bornele generatorului real este :
U b  E0  r  I (4.2.2)
caracteristica U(I) fiind căzătoare, ca în fig. 4.2.14. Această caracteristică intersectează abscisa (
U b  0 ) în punctul M, în care curentul ia valoarea de scurtcircuit:
E E
I M  I sc  0  0 (4.2.3)
Rr r
Din ecuaţia (4.2.2) se vede că se ajunge la cazul ideal (sursa ideală), când r  0.
2. Generatorul ideal de curent
Un generator ideal de curent se bucură de proprietatea că intensitatea curentului debitat
este riguros constatată şi nu depinde de variaţiile tensiunii la borne (fig. 4.2.15).
În acest caz se poate scrie că:
I g  I sc  ct. (4.2.4)
Curentul I SC se mai notează cu J.
Caracteristica U(I) arată ca o dreaptă paralelă cu axa ordonatelor.
 Fig. 4.2.15 Generatorul ideal de curent

În realitate un astfel de generator nu poate exista deoarece, conform legii lui Ohm:
U b  R  I SC , aplicată laturii AB care conţine sarcina R, dacă R   (generatorul este la mers în
gol), tensiunea U b   şi, deci, şi puterea debitată de generator pe la borne: Pb  U b  I ar tinde
către infinit; or, nu se pot realiza în practică astfel de generatoare, cele reale având o putere
finită, respectiv o rezistenţă internă finită (fig. 4.2.16).
Schema echivalentă a generatorului real de curent conţine rezistenţa (conductanţa)
echivalentă în paralel cu generatorul.

Fig. 4.2.16 Generatorul real de curent

În acest caz curentul debitat de generator devine:

U
I  I sc  I '  I sc  b (4.2.5)
r
Se vede din relaţia (4.2.5) că în cazul absenţei rezistenţei interne r ( r   ) se revine la cazul
generatorului ideal de curent.
Menţiunea 1

Sursele reale de tensiune şi curent sunt echivalente dacă se îndeplinesc condiţiile:

1 E
g  şi I sc  J  0
r r
Unde r este rezistenţa internă a sursei reale de tensiune, iar g este conductanţa internă a
sursei reale de curent.
Menţiunea 2
Sursele de t.e.m. se pot conecta în serie şi în paralel, obţinându-se circuite echivalente
serie, pentru obţinerea unor tensiuni mai mari, sau în paralel, pentru obţinerea unor curenţi mai
mari.
Circuit echivalent serie:
 n n
Ee   Ek ; re   rk
k 1 k 1
Circuitul echivalent paralel:
n n

 gk  Ek I k
Ee  k 1
n
 k 1

g
ge
k
k 1
n n
unde: g
k 1
k  Ek   I k - suma curenţilor de scurtcircuit ai laturilor conectate în paralel;
k 1
n

g
n
re   rk ; g e  k - rezistenţa, respectiv conductanţa echivalentă.
k 1 k 1
În cazul unor asemenea conexiuni se recomandă ca sursele să aibă caracteristici electrice
asemănătoare.

4.3 Elemente de topologia circuitelor electrice. Circuitul simplu de curent continuu.

Asocierea sensurilor de referinţă pentru tensiuni, curenţi şi t.e.m.

Un circuit electric este un ansamblu de generatoare (surse de energie electrică de c.c. sau de
c. alt. sin.) şi elemente de circuit receptoare ( rezistoare - în curent continuu, impedanţe – în c.
alt.) interconectate prin legături galvanice (prin fir) (fig. 4.3.1). O reţea electrică este un
ansamblu de circuite electrice interconectate.

Fig .4.3.1 Parte de circuit de c.c

Un circuit este definit sub raport topologic din noduri, laturi şi ochiuri.
Un nod este dat de intersecţia a cel puţin trei laturi. Se deosebesc:
- noduri independente (obţinute prin intersecţia a minimum 3 laturi (nodul A, nodul D,
fig. 4.3.1).
- noduri degenerate, obţinute prin intersecţia a două laturi (nodul B, fig. 4.3.1).
Laturile sunt segmente de circuit neramificate, cuprinse între două noduri vecine,
parcurse de curenţii ochiurilor alăturate. Ele pot fi active, daqcă conţin şi surse (lat. BC, AD, MN)
sau pasive (lat. AB, CD). Dacă o reţea conţine cel puţin o latură activă, reţeaua se numeşte activă.
În caz contrar, reţeaua este pasivă.
Un ochi de reţea este un circuit închis, realizat din laturi adiacente, parcurse o singură
dată la scrierea teoremei a doua a lui Kirchhoff.
Se deosebesc:
- ochiuri fundamentale (Om, Os, fig. 4.3.1), care se caracterizează prin faptul că
ecuaţiile corespunzătoare teoremei a II-a a lui Kirchhoff pentru acele ochiuri nu se deduc pe baza
ecuaţiilor altor ochiuri;
- ochiuri nefundamentale (Op, fig. 4.3.1), pentru care ecuaţiile corespunzătoare teoremei
a II-a rezultă din ecuaţiile altor ochiuri.
Numărul de ochiuri fundamentale al unei reţele electrice de c.c. este dat de relaţia lui
Euler (din topologia matematică):

O = L –( N -1)=L-N+1 (4.3.1)
unde:
L – numărul de laturi al reţelei (egal cu numărul curenţilor);
(N-1) - numărul de noduri independente ale reţelei.

 Circuitul simplu de curent continuu. Asocierea sensurilor de referinţă pentru

tensiuni, curenţi şi t.e.m.
Se consideră circuitul simplu de c.c. din fig. 4.3.2, compus din două laturi cuplate
galvanic:
- o latură generatoare (stânga) conţinând sursa de t.e.m. , E 0 , şi rezistenţa sa internă r;
- o latură receptoare (dreapta) conţinând rezistenţa de sarcină R.

Fig. 4.3.2 Circuitul simplu de curent continuu

Se aplică acestui circuit legea conducţiei electrice, curba de integrare  fiind dusă de-a
lungul celor două laturi, astfel încât   C1  C2 , unde C1 şi respectiv C 2 sunt curbele de-a
lungul laturilor generatoare (de la B la A, prin stânga) şi receptoare (de la A la B, prin dreapta):
 ( E  E i )ds    J ds
 
(4.3.2)
Dezvoltând integrala se obţine:
 E  d s   Ei  d s     J  d s
  
(4.3.3)
unde:
 E  d s  0 , conform teoremei potenţialului electric staţionar;

 E

i  d s  E0 ;


   J  d s     J  d s     J  d s  r  I  R  I  ( r  R )I .
( C1 ) ( C2 )

În aceste condiţii, ecuaţia circuitului simplu de c.c. devine:

E 0  ( r  R) I (4.3.4)
relaţie care reprezintă teorema a doua a lui Kirchhoff pentru un circuit/ochi de circuit simplu de
c.c.
Se rescrie acum legea conducţiei electrice, descompunând curba  în cele două curbe
care o compun, C1 şi C 2 :
A B A B

 ( E  E i )d s 

 ( E  E i )d s 
B ( C1 )
 ( E  E i )d s 
A( C 2 )
   J ds 
B ( C1 )
   J ds
A( C 2 )
(4.3.5)

Separând egalitatea în două părţi, pentru curba C1 , respectiv pentru curba C 2 , se obţine:
A A
( C1 ) : B  A ( E  E
B( C 1 )
i )d s     J  ds
B( C 1 )
(4.3.6)

sau

A A A

 E  ds 
B( C 1 )
 E i  ds 
B( C 1 )
   J  ds
B( C 1 )
(4.3.7)

Integrând termen cu termen, relaţia (4.3.7) devine:

(VB  VA )  E0  r  I (4.3.8)
respectiv
E0  U b  r  I (4.3.9)
Această relaţie reprezintă ecuaţia laturii generatoare, care conţine o sursă de t.e.m. , E 0 , având
rezistenţa internă r, tensiunea la borne U b şi exprimă aşa-numita Convenţie de la generatoare,
conform căreia tensiunea şi curentul faţă de o bornă a laturii generatoare au sensuri opuse.
Sub altă formă, şi anume U b  E0  r  I , ecuaţia laturii generatoare evidenţiază faptul că
tensiunea la bornele acestei laturi (a unei surse de c.c, în general) este egală cu t.e.m. a sursei de
tensiune, mai puţin căderea de tensiune internă pe sursă.
Se va scrie acum egalitatea corespunzătoare termenilor laturii din dreapta (curba C2):
B B
( C2 ) : A  B  ( E  E i )d s 
A( C 2 )
   J  ds
A( C 2 )
(4.3.10)

sau:
B B B

 E  ds   E
A( C 2 ) A( C 2 )
i  ds     J  ds
A( C 2 )
(4.3.11)

Înlocuind integralele cu valorile lor, se obţine:

B
(V A  VB )     J  ds
A( C 2 )
(4.3.12)

respectiv:
 Ub  R  I (4.3.13)
B
deoarece E
A( C 2 )
i  d s  0 , aceasta însemnând că latura receptoare nu conţine sursă.

Relaţia (4.3.13) reprezintă ecuaţia laturii receptoare, respectiv legea lui Ohm pentru o
latură pasivă de circuit U b şi exprimă aşa-numita Convenţie de la receptoare, conform căreia
tensiunea şi curentul faţă de o bornă a laturii receptoare au acelaşi sens.

Dacă latura receptoare ar conţine şi o sursă (fig. 4.3.3.), ecuaţia acesteia ar fi:
Ub  E  R  I (4.3.14)
unde E reprezintă t.e.m. a sursei, în acest caz sursa având acelaşi sens cu curentul.

Fig. 4.3.3 Ecuaţia laturii receptoare active

Spre deosebire de ecuaţia laturii generatoare, în cazul laturii receptoare tensiunea Ub intră
cu semnul (+). În acest caz, se vede că atât reţeaua (prin U), cât şi sursa de t.e.m. (prin E)
contribuie la căderea de tensiune pe rezistenţa R.
 Asocierea sensurilor de referinţă
Scrierea ecuaţiilor circuitelor sau reţelelor de curent continuu presupune o anumită
asociere a sensurilor de referinţă ale mărimilor electrice şi anume aceea care a fost folosită la
enunţarea legilor regimului electrocinetic staţionar.
Regulile se referă la curenţi, tensiuni şi t.e.m.
Aceste reguli sunt:
a. Mărimile i şi e au acelaşi sens de referinţă în lungul unei laturi de circuit, aşa cum s-a
folosit la scrierea legii lui Ohm ( e  R  i ) . Dacă e are sens opus curentului (e  e) , t.e.m. va
purta numele de tensiune contraelectromotoare (de exemplu, în cazul încărcării unui acumulator
cu un curent i de la o reţea de tensiune u b , t.e.m. schimbă de semn);
b. Mărimile i şi u b au sensuri de referinţă asociate prin adoptarea unei convenţii
suplimentare, care se apreciază în cazul fiecărei probleme pe schema circuitului, prin indicarea
cu săgeţi a sensurilor tensiunii la borne şi curentului. Se pot stabili astfel două convenţii (sau
reguli) şi anume:
- convenţia/regula de la receptoare;
- convenţia/regula de la generatoare.
 Convenţia de la receptoare
 B
Dacă i  i AB (fig. 4.3.5 – latura din dreapta), atunci ub  u AB   E  d s .
A
A
Dacă i  i BA (pe aceeaşi latură receptoare, din dreapta), atunci ub  u BA   E  d s .
B

Denumirea convenţiei provine de la faptul că puterea la borne Pb  i  ub este pozitivă ( Pb  0)

când este primită de latură.
 Convenţia de la generatoare
B
Dacă i  i BA (fig. 4.3.4 – latura din stânga), atunci ub  u AB   E  d s .
A

Dacă i  i AB (pe aceeaşi latură generatoare, din stânga ), atunci ub  u BA .

Denumirea convenţiei provine de la faptul că puterea la borne este pozitivă ( Pb  0) când este
cedată de latură.
Cele două convenţii se pot întâlni concomitent pentru laturi diferite ale aceluiaşi circuit, aşa cum
se vede din fig. 4.3.2.
În figurile 4.3.4. şi 4.3.5. sunt redate grafic cele două convenţii pentru câte o latură de circuit.
În scrierea convenţiilor s-au utilizat litere mici şi nu litere mari aşa cum se procedează în c.c.,
deoarece ele sunt valabile, în principiu, şi în regim variabil.

Fig. 4.3.4 Regula de la generatoare în două variante: a şi b.

Fig. 4.3.5 Regula de la receptoare, în trei variante: a, b şi c.

În figura 4.3.6 se reprezintă cazul particular al unei laturi receptoare conţinând o sursă care se
încarcă (cazul încărcării unui acumulator de la reţeaua de c.c.).
 Fig. 4.3.6 Latură receptoare conţinând o sursă care se încarcă

În acest caz (este vorba de ecuaţia laturii receptoare) sensul t.e.m. este inversat (tensiune
contraelectromotoare), conform ecuaţiei:
 e  ub  r  i
Observaţie
În cazul circuitului din fig (4.3.2), puterea electrică pe la bornele A şi B este cedată de
latura generatoare şi primită de latura receptoare. În ambele situaţii puterea este pozitivă.

4.4 Teoreme şi metode utilizate pentru rezolvarea circuitelor de curent continuu

În scopul rezolvării circuitelor sau reţelelor de curent continuu se utilizează mai multe
teoreme şi metode, între care cele mai importante vor fi prezentate în continuare. O importanţă
deosebită între acestea o are metoda teoremelor lui Kirchhoff, aplicabilă în orice situaţie, din
aceasta derivând toate celelalte metode.

4.4.1 Teoremele lui Kirchhoff

Având în vedere faptul că la rezolvarea circuitelor şi reţelelor de curent continuu metoda

de bază utilizată este metoda teoremelor lui Kirchhoff, în cadrul acestui subcapitol vor fi
prezentate cele două teoreme celebre, elaborate de fizicianul german R. Kirchhoff, în anul 1847.
 Teorema I
Suma algebrică a curenţilor electrici de conducţie din laturile care concură într-un nod
independent oarecare al unui circuit (sau al unei reţele) de curent continuu este egală cu zero.
Astfel spus, suma (aritmetică - de această dată) a curenţilor care intră în nod este egală cu suma
curenţilor care ies din nodul respectiv.
Fie un astfel de nod b al unei reţele de curent continuu, în care se intersectează mai multe laturi

(minim 3) şi o suprafaţă închisă  care înconjoară acest nod. Considerând normala n  la
suprafaţă ca fiind pozitivă când iese din aceasta şi raportând sensurile curenţilor care străbat
suprafaţa la această normală (fig. 4.4.1), teorema întâi a lui Kirchhoff se poate scrie sub forma:
 I
kb
k  0 , b  1,2 ,3,..., N  1

(4.4.1)

Fig.4.4.1 Nod independent de circuit

Teorema întâi a lui Kirchhoff este o consecinţă directă a teoremei continuităţii liniilor de
curent (aceasta fiind, la rândul ei, o consecinţă directă a legii conservării sarcinii electrice).

Curenţii care ies din nod se consideră pozitivi (au acelaşi sens cu normala pozitivă n  la
suprafaţa închisă  ), iar cei care intră în nod – negativi.
Prima teoremă a lui Kirchhoff se aplică în (N-1) noduri ale circuitului/reţelei, unde (N-1) este
numărul nodurilor independente.

 Teorema a II-a
Suma algebrică a tensiunilor de a bornele laturilor care alcătuiesc un ochi al unui circuit
(sau al unei reţele) de curent continuu este nulă. Teorema a doua a lui Kirchhoff este o
consecinţă directă a teoremei potenţialului electric staţionar, respectiv a legii inducţiei
electromagnetice.
Fie un ochi p al unei reţele electrice, acest ochi având k laturi (fig. 4.4.2).

Fig. 4.4.2 Ochi fundamental de circuit

Se trasează curba de integrare  p de-a lungul laturilor unui ochi de circuit şi i se atribuie
acesteia un sens de parcurs, care reprezintă sensul de referinţă pentru tensiunile laturilor
ochiului.
Aplicând teorema potenţialului electric staţionar pe curba  p se poate scrie:

 E ds  0
p
(4.4.2)
relaţie care descompusă pe porţiuni (laturi) devine:
B C A

 E  d s   E  d s  .....   E  d s  0
A B F
(4.4.3)

respectiv
(VA-VB) + (VB-VC) + .......+ (VF-VA) = 0 (4.4.4)
Relaţia (4.4.4) se mai poate scrie sub forma:
Ubk  0, p  1, 2,....., 0
k p
(4.4.5)
care exprimă teorema a doua a lui Kirchhoff, ţinând seama că (VA-VB) = Ub1 reprezintă
tensiunea la bornele laturii 1, (VB-VC) – la bornele laturii 2 ş.a.m.d.
Tensiunile la bornele laturilor, U bk , se introduc în suma de mai sus cu semnul plus când
sensurile acestora coincid cu sensul arbitrar ales de parcurgere al ochiului şi cu semnul minus, în
caz contrar.
Teorema a II-a furnizează O ecuaţii independente, unde O=L-N+1(regula lui Euler, din
topologie), reprezintă numărul de ochiuri fundamentale ale reţelei.
Teorema a II-a are şi o altă formă (forma duală) şi anume:
 Rk I k   Ek , p  1,2,.....,0 ,
kb kb
(4.4.6)
care se enunţă astfel:
Suma algebrică a căderilor de tensiune pe rezistenţele laturilor unui ochi este egală cu suma
algebrică a t.e.m. din toate laturile care formează acel ochi.
Forma duală provine din rel. (4.4.5), dacă se înlocuiesc tensiunile U bk cu expresiile lor
corespunzătoare din ecuaţiile laturilor, scrise fie conform convenţiei de la receptoare, fie
conform convenţiei de la generatoare ( Ek  Ubk  Rk I k ).
Termenii Rk I k şi respectiv, Ek se iau cu semnul (+) sau (-) după cum semnul curenţilor prin
laturi, respectiv semnul t.e.m., coincid sau nu cu sensul de parcurs al ochiului respectiv.

Exemplu
Se cere să se aplice teorema a doua a lui Kirchhoff pe ochi în ambele variante şi să se
demonstreze validitatea acestora.
Pentru verificarea primei forme şi pentru obţinerea formei duale din prima formă a
teoremei a doua se poate proceda astfel :
Se consideră ochiul de circuit „p”, care face parte dintr-un circuit liniar de c.c.
• Forma întâi
Se duce un sens arbitrar de parcurs pe ochi şi se scrie prima formă teoremei a doua:
U b1  U b 2  U b3  U b 4  0
Aceasta se mai poate scrie sub forma:
V1  V2   V3  V2   V3  V4   V1  V4   0
unde tensiunile la borne sunt scrise ca diferenţe de potenţial între bornele laturilor.
Astfel, forma întâi a teoremei a doua este verificată. Trebuie precizat faptul că ducerea sensurilor
tensiunilor pe laturile ochiului „p” este arbitrară.

• Forma a doua (forma duală) a teoremei a doua:

Se scriu ecuaţiile laturilor, generatoare sau receptoare, după caz:
Latura 1 (receptoare, activă): E1  U b1  R1I1  U b1   E1  R1I1
Latura 2 (receptoare, pasivă): U b 2  R2 I 2
Latura 3 (generatoare): E3  U b3  R3 I 3  U b3  E3  R3 I 3
Latura 4 (receptoare, pasivă): U b 4  R4 I 4
Se face suma algebrică a tensiunilor pe ochi, în acord cu sensul de parcurs şi se egalează
cu zero (conform primei forme a teoremei):

U b1  U b 2  U b3  U b 4  0
Sau:
 E1  R1I1   R2 I 2   E3  R3 I3   R4 I 4   0
Separând termenii se obţine forma duală a teoremei pe ochiul „p” :
E1  E3  R1I1  R2 I 2  R3 I3  R4 I 4
 Forma matriceală a teoremei I

Pentru reţele de dimensiuni mai mari (cu un mare număr de noduri şi ochiuri),
rezolvarea acestora se simplifică atunci când se aplică teoremele lui Kirchhoff sub formă
matriceală.
Astfel, forma matriceală a teoremei I este:
[ A]t  [ I ]  [0] (4.4.7)

unde:
 [A] reprezintă matricea de incidenţă, sau de apartenenţă a laturilor la noduri. Este o matrice
dreptunghiulară cu dimensiunile L X (N-1), unde L este numărul laturilor incidente în nodurile
reţelei, iar (N-1) este numărul nodurilor în care se aplică teorema întâi.
[A] t este transpusa matricei [A];

 I1 
I 
[I ]   2  este matricea curenţilor din laturile care concură în nodurile reţelei.
: 
 
I L 

Matricea [A] este de forma:

 A11 A12 .... A1, N 1 

 
A A22 .... A2, N 1 
A   21  , în care un element are valorile:
: : :
 
 AL1 AL 2 .... AL , N 1 

când curentul aparţinând laturii k iese din nodul b, latura fiind

 1 concurentă în nod



AKb   1 când curentul aparţinând laturii k intră din nodul b, latura fiind concurentă
 în nod


 0 când latura k nu concură în nodul b

 Forma matriceală a teoremei a II-a

Sub formă matriceală, teorema a II-a a lui Kirchhoff poate fi scrisă astfel:
[ B]t  [U b ]  [0] (4.4.8)
Sau, sub forma duală:
[ B]t  [ R]  [ I ]  [ B]t  [ E ] (4.4.9)
unde matricea B se numeşte matricea de apartenenţă a laturilor la ochiuri sau matricea de
conexiune a reţelei şi este o matrice dreptunghiulară de dimensiuni (LXO), unde L este numărul
laturilor reţelei, iar 0 este numărul ochiurilor fundamentale ale acesteia.
Matricea B are forma:
 B11 B12 ....B10 
 
B B22 ....B20 
B   21
: : : 
 
 BL1 BL 2 ....BL 0 

având termenii Bkp cu următoarele valori:

  1 când latura k aparţine ochiului p, iar sensul de referinţă al ochiului coincide
 cu sensul convenţional al curentului (ambele alese arbitrar);

 când latura k aparţine ochiului p, iar sensul de referinţă al ochiului nu

B Kb   1 coincide cu sensul convenţional al curentului
 (este opus);

 când latura k nu aparţine ochiului p
 0
 Matricea [E] a t.e.m. din laturile reţelei este o matrice vector – coloană de
dimensiuni L X 1. Matricea [B] t este transpusa matricei [B].

4.4.2 Metoda teoremelor lui Kirchhoff

Utilizarea metodei teoremelor lui Kirchhoff la rezolvarea unui circuit sau a unei reţele de
c.c. presupune parcurgerea următoarelor etape:
a. caracterizarea topologică a circuitului/reţelei, respectiv stabilirea numărului de laturi
(L), noduri independente (N) şi ochiuri fundamentale (O= L - N+1);
b. adoptarea (în mod arbitrar) de sensuri de parcurgere a ochiurilor (sensuri de referinţă),
precum şi de sensuri convenţionale (pozitive) pentru t.e.m., curenţi şi tensiuni;
c. scrierea ecuaţiilor corespunzătoare teoremelor lui Kirchhof, şi anume
(N-1) ecuaţii pentru teorema I, şi O= L - N+1 ecuaţii pentru teorema a II-a.
Numărul total al ecuaţiilor sistemului va fi egal cu L, respectiv cu numărul curenţilor din
laturi;
d. rezolvarea sistemului de ecuaţii algebrice liniare, respectiv determinarea curenţilor din
laturile circuitului.
Pe baza curenţilor se pot determina apoi tensiunile la bornele laturilor, utilizând, pentru fiecare
latură în parte, ecuaţia laturii, scrisă fie după convenţia de la generatoare, fie după cea de la
receptoare.
Dacă rezultă curenţi negativi, se schimbă sensurile acestora pe laturile respective ale circuitului.
e. verificarea rezultatelor obţinute, în care scop se pot utiliza ca metode:
metoda bilanţului de puteri; calculul unei tensiuni între două noduri oarecare pe drumuri diferite.
Menţiuni
1. Calculul tensiunilor între două noduri nealăturate ale unui ochi de circuit se face
scriind ecuaţiile laturilor cuprinse între cele două noduri, fie după regula de la generatoare, fie
după cea de la receptoare. Astfel, dacă cele două noduri sunt A şi M, aplicând regula de la
receptoare se obţine:
m
U AM   [ Rk I k  Ek ] A M (4.4.12)
k 1
unde m este numărul laturilor cuprinse între cele două noduri.
2. Pentru efectuarea bilanţului puterilor se va vedea subcap. 4.5.
3. Soluţiile ecuaţiilor lui Kirchhoff sunt univoc determinate.

Aplicaţie
Se consideră circuitul din fig. 4.4.3, pentru care se cunosc: E1 = 48V; E2 = 15V; E4 = 6V;
R1 = R5 = 2  ; R3 = R4 = 3  ; R6 = 4  ; R2 = 5  .
Să se determine curenţii din laturi şi să se verifice rezultatul prin metoda bilanţului de puteri.
 Fig. 4.4.3

Rezolvare
Se va utiliza metoda teoremelor lui Kirchhoff sub formă matriceală. Se evaluează mai
întâi elementele de topologie ale circuitului:
N = 4; L = 6; 0 = L – N + 1 = 3 .
Se aleg sensuri de parcurs arbitrare pe ochiurile OI, OII, OIII (sensuri de referinţă), precum
şi sensuri convenţionale pentru curenţii laturilor (I1,.....I6).
Se scriu matricele:
 I1  48 2 0 0 0 0 0
I  76 0
 2    5 0 0 0 0
I  35 0 0
I    3  ; E     ; E   
0 3 0 0
;
 I 4
6
   0 0 0 3 0 0 
I 5  18  0 0 0 0 2 0
     
 I 6  0  0 0 0 0 0 4
1 0 1
1 0 0 
 1 1 0 0 1 0 
0 0 1  
A    ;  A t  0 0 0 1 1 1 ;
0 1 0 
1 0 1 0 0 1 
1 1 0 
 
0 1 1 
1 0 0 
0 1 0 

0 0 1 
B   1
 ;  B  t  0
0 0 0

1

1 
0 
;
0 1 1  1 0 1 1
0 0 1 1 0 1
 1 1 0 
 
 1 0 1

Se aplică prima teoremă:

  I1 
I 
1 0    0 
2
1 0 0 1
 I3 
1) 0 0 0 1 1 1     0 ;

1   4  0
I
 1 0 1 0 0
I 5 
 
 I 6 

Se aplică a doua teoremă:

2 0 0 0 0 0  I1 
0  
5 0 0 0 0  I 2 
1 0 0 0 1 1  
0 0 0  I 3 
1   
0 3 0 0
 1 0 1 0   
0 0 0 3 0 0  I 4 
0 0 1 1 0 1 
0 0 0 0 2 0  I 5 
   
0 0 0 0 0 5  I 6 
2)
48
76
1 0 0 0 1 1   
0 35
 1 0 1 1 0    
6
0 0 1 1 0 1  
18 
 
0 

Cele două matrice conduc la sistemul:

I1  I 2  I 5  0
I  I  I  0
 4 5 6

 I 1  I 3  I 6  0

2 I 1  3I 4  4 I 6  30
5 I 2  3I 4  2 I 5  29

3I 3  3I 4  4 I 6  29

ale cărui soluţii sunt: I1 = 5A; I2 = 3A; I3 = 4A; I4 = -7A; I5 = -8A; I6 = 1A.
Verificarea rezultatelor se face cu ajutorul teoremei de bilanţ a puterilor.
Se calculează:
  5
 3
 
 4
P   E 
g g  I   48 76 35 6 18 0  
 7
  422W
 
 8 
 
 1 
Pc   I t  R I  ;
2 0 0 0 0 0  5
0 5 0 0 0 0   3 

0 0 3 0 0 0   4
 Pc   5 3 4  7  8 1       422W
0 0 0 3 0 0   7 
0 0 0 0 2 0   8 
  
0 0 0 0 0 4   1 
 
Se vede că Pg  Pc  şi, ca urmare, rezultatele obţinute sunt corecte.

4.4.3 Teorema conservării puterilor

Numită şi teorema bilanţului de puteri, această teoremă se enunţă altfel:

suma algebrică a puterilor schimbate de toate laturile unei reţele electrice izolate (autonome) pe
la borne este nulă (fig. 4.4.4).
Expresia teoremei este dată de relaţia:
L L

 Pbk  Ubk I k  0
k 1 k 1
(4.4.13)

Fig. 4.4.4 Reţea izolată (autonomă)

Teorema conservării puterilor este o consecinţă a primei teoreme a lui Kirchhoff. Astfel,
dacă expresia corespunzătoare primei teoreme a lui Kirchhoff se înmulţeşte cu potenţialul
nodului pentru care este scrisă teorema şi se sumează expresia obţinută pentru toate nodurile
reţelei, se obţine:
N

V  I
b 1
b
kb
k 0 (4.4.14)
 Curentul I K din fiecare latură intervine în această sumă de două ori: mai întâi cu semnul
(+), pentru nodul din care iese (b), apoi cu semnul (–), pentru nodul în care intră (c).
Regrupând termenii după laturi, se poate scrie:
L L

 (V
k 1
b  Vc )  I k  U bk  I k  0
k 1

unde ( Vb  Vc ) este diferenţa de potenţial la bornele laturii k.

Astfel, teorema este demonstrată.
 Forma de bilanţ a teoremei
Suma algebrică a puterilor debitate de sursele din laturile reţelei izolate este egală cu suma
puterilor consumate în rezistenţele laturilor.
Observaţie
Dacă o sursă de t.e.m. are sens opus curentului într-o latură, aceasta va intra în expresie
cu semnul minus.
Sub formă de bilanţ teorema se exprimă prin relaţia:
Pg  Pc (4.4.15. a)
respectiv :
L L

E
k 1
k  I k    Rk  I k
k 1
2
(4.4.15.b.)

Relaţia (4.4.15.b) se obţine pornind de la ecuaţia laturii de circuit, care se înmulţeşte cu

curentul din latura respectivă şi se sumează pentru toate laturile reţelei, ţinând cont că:
L

U
k 1
bk  I k  0 ( conform primei forme a teoremei conservării).

Se obţine:
L L L

 E k  I k  U bk  I k   Rk  I k
2

k 1 k 1
  k 1 (4.4.15.c)
0

4.4.4 Teorema transferului maxim de putere pe la borne

Un generator de t.e.m. E, având internă RG, transferă o putere maximă PS sarcinii RS a

unui dipol cu condiţia că rezistenţa RS să fie egală cu RG; randamentul transferului maxim de
putere este de 50%(  0 ,5 ).
Fie circuitul de tip dipol din fig. 4.4.5., în care rezistenţa de sarcină RS este variabilă.
 Fig. 4.4.5 Transfer de putere pe la borne

Puterea primită de la receptor pe la bornele AB este dată de relaţia:

PS  U AB  I  RS I 2 (4.4.16)
unde:
E
I (4.4.17)
R G  RS
Ca urmare:
E2
PS  RS  (4.4.18)
(R G  R S )2
a cărei valoare maximă se obţine prin anularea derivatei:

PS (R  R S )2  2 RS (R G  R S )
 E2  G 0
RS (R G  R S )4
PS 2(R G  R S )
 E2  0
RS (R G  R S )3

Condiţia transferului maxim de putere este îndeplinită pentru Rg = RS .

Aşadar, sarcina RS absoarbe o putere maximă de la sursă dacă rezistenţa de sarcină devine egală
cu rezistenţa internă a sursei.
Cu această condiţie, puterea maximă transferată sarcinii devine:

RS E2
PS max  E 2   (4.4.19)
(R G  R S ) 2 R G  RS
4 RG

Curba de variaţie a puterii cerute de sarcină şi a randamentului transmisiei la variaţia rezistenţei

acesteia este arătată în fig. 4.4.6.
 Fig. 4.4.6 Curba de variaţie a puterii cu sarcina

Puterea furnizată de sursă în acest caz devine:

E2
PG  E  I  (4.4.20)
2 RG
unde s-a ţinut cont de expresia curentului:
E E
I 
Rg  R 2 RG
RG  R

Randamentul transferului maxim de putere este în acest caz:

PS E 2 / 4 RG
max    0.5(50%) (4.4.21)
PG RS  R G
E 2 / 2 RG
În cazul transferului maxim de putere (RG = RS) se spune că sarcina este adaptată la generator.
De exemplu o bună recepţie din partea unui radioreceptor se asigură dacă se realizează
adaptarea între antenă şi aparat, respectiv dacă impedanţa antenei este egală cu impedanţa de
intrare a radioreceptorului.
În continuare, sunt comentate două exemple de transfer de putere, unul la randamentul
maxim de 50 % şi altul la un randament mai mare.
Exemplul 1
Fie : E  12(V ); RG  RS1  0,4() .
E
Rezultă: I1   15( A); Pg 1  E  I1  180( W ) - puterea furnizată de generator;
RG  RS1
PS1  RS1  I12  90(W ) - puterea consumată de receptor;
P
Randamentul transferului: 1  S1  0,5 (maxim).
PG1
Acest caz se întâlneşte la transmisia semnalelor, în Electronică, Automatică şi Telecomunicaţii,
unde condiţia principală constă în asigurarea adaptării, respectiv a nedistorsionării semnalelor
transmise ( Rg  RS ).
Exemplul 2
Fie, acum: E  12(V ); RG  0,4(); RS 2  0,6() , unde Rs  Rg .
 E
Rezultă: I 2   12( A); PG 2  E  I 2  144(W ), mai mică decât PG1 ;
RG  RS 2
P
PS 2  RS 2  I 22  86,4(W ), mai mică decât PS1 ; 2  S 2  0,6, mai mare decât 1 .
PG 2
Observaţie
Puterea maximă teoretic furnizată de generator pe sarcina RS 2  0,6() este ( la RG  0 ):
E
PG max  E  I 2max ; I 2max   20( A); rezultă PG max  240 (W ) R 0
Rs 2  0 G

Mărind pe RS , puterea transmisă de generator sarcinii scade (fig. 4.4.6). Această situaţie se
întâlneşte în Energetică, unde se cere ca transportul energiei electrice de la generator la receptor
să se facă la un randament cât mai mare, respectiv cu pierderi cât mai mici. Evident, în acest caz
nu mai interesează problema adaptării, ca în Electronică ( unde este necesar ca semnalele să nu
fie distorsionate), ci transferul unei puteri cât mai mari către consumatori.

4.4.5 Teoremele rezistenţelor echivalente

Se numeşte rezistenţă echivalentă a unui circuit de tip dipol pasiv, o expresie de tipul :
U
Re  b (4.4.22)
I
unde Ub (tensiunea la borne) şi I (curentul la borne) sunt asociate după regula de la receptoare
(fig. 4.4.7).

Fig. 4.4.7 Dipol receptor pasiv

Notă:
Un dipol este un circuit cu două borne de acces în exterior.

Conexiunile rezistoarelor în circuitele electrice pot fi de tipul serie, paralel sau mixt.
 Conexiunea serie
În cazul a n rezistoare conectate în serie, curentul electric este acelaşi, iar tensiunea la
bornele circuitului este dată de suma tensiunilor la bornele fiecărui rezistor (fig. 4.4.8). În aceste
condiţii se poate scrie:
 n n
U b  U k  I  Rk
k 1 k 1

Ub
Re 
I
Făcând echivalenţa cu schema (4.4.9) se obţine egalitatea:
n
U b  I  Rk  I  Rk
k 1
de unde rezultă:
n
Re   Rk (4.4.23)
k 1

Fig. 4.4.8 Conexiunea serie Fig. 4.4.9 Schema echivalentă

 Conexiunea derivaţie
În cazul a n rezistoare conectate în paralel, tensiunea la borne este aceeaşi pentru toate
rezistoarele, iar curentul total prin circuit este suma curenţilor prin fiecare rezistor în parte (fig.
4.4.10.a).
În aceste condiţii se poate scrie:
n n n
U 1
I   Ik   b  Ub  (4.4.24)
k 1 k 1 Rk k 1 Rk

Cum:

Ub
Re 
I
făcând echivalenţa schemei (4.4.10.a) cu (4.4.10.b) se obţine:
n
1 Ub
I  Ub  
k 1 Rk Rk
de unde rezultă:
n n
1 1
  ; Ge   Gk (4.4.25)
R e k 1 Rk k 1
 Fig.4.4.10.a Conexiunea paralel Fig. 4.4.10.b Schema echivalentă

Evident, în cazul unei conexiuni mixte, rezistenţa totală va fi o combinaţie a celor două
variante.
Ca aplicaţii ale teoremelor rezistenţelor echivalente se prezintă divizorul de tensiune şi divizorul
de curent.
 Divizorul de tensiune
Este un circuit care permite la ieşire obţinerea unor valori dorite din tensiunea de intrare,
funcţie de valoarea rezistenţelor înseriate (fig. 4.4.11).

Fig. 4.4.11 Divizor de tensiune

Se poate scrie:
Ub  ( R1  R2 )  I şi tensiunile devin:
R1
U1  R1  I  Ub  (4.4.26)
R1  R 2
R2
U 2  R 2  I  Ub  (4.4.27)
R1  R 2

 Divizorul de curent
 Este un circuit care permite divizarea curentului de intrare în orice valori dorite pe laturile
circuitului, în funcţie de valoarea rezistoarelor utilizate (fig. 4.4.12).

Fig. 4.4.12 Divizor de curent

R1  R2
Se poate scrie: U b = Re  I =  I şi curenţii devin:
R1 + R2
Ub R2
I1  I (4.4.28.1)
R1 R1  R2
U R1
I2  b  I (4.4.28.2)
R2 R1  R2

4.4.6 Metoda suprapunerii efectelor (superpoziţiei)

Enunţul metodei (teoremei) este următorul: intensitatea curentului electric din orice latură
a unei reţele electrice liniare, în care acţionează mai multe surse, este suma algebrică a
intensităţilor curenţilor pe care i-ar stabili prin latura respectivă fiecare sursă, dacă ar funcţiona
singură în reţea.
Metoda se aplică numai circuitelor (reţelelor) liniare şi poate fi exprimată prin relaţia:
L
I j   I jk , j  1,2 ,...., L (4.4.29)
k 1

Pentru determinarea curenţilor Ij din laturi se determină mai întâi curenţii I jk din laturile
circuitelor modificate, rezultate prin descompunerea circuitului iniţial, care vor trebui să conţină
numai câte o sursă, utilizând una din metodele de rezolvare cunoscute; după care, fiecare curent
de latură se calculează sumând algebric curenţii din latura corespunzătoare aparţinând circuitelor
în care a fost descompusă reţeaua dată.

Aplicaţie
Se dă circuitul din figura 4.4.13 în care se cunosc valorile surselor E1, E2 şi ale
rezistoarelor R1, R2 şi R3. Se cere să se determine valorile curenţilor în cele trei cazuri, utilizând
teorema superpoziţiei.
 Fig. 4.4.13 Circuit liniar autonom cu două surse

Rezolvare
Circuitul iniţial a se poate considera, datorită proprietăţii de liniaritate, ca fiind format
printr-o suprapunere a două circuite, b şi c, în care se păstrează, pe rând, câte o sursă.
În aceste condiţii, expresiile curenţilor, ţinând cont de sensuri, devin:

I1  I11  I12 ; I 2  I 21  I 22 ; I 3  I 31  I 32 , unde:

E1 R3 R2
I 11  ; I 21   I 11 ; I 31  I 11
R R R2  R3 R2  R3
R1  2 3
R2  R3

E2 R3 R1
I 22  ; I12   I 22 ; I 32  I 22
RR R1  R3 R1  R3
R2  1 3
R1  R3

Curenţii Iij de mai sus s-au calculat utilizând o metodă mai simplă, de pildă, teorema divizorului
de curent. Evident că se pot folosi şi alte metode cunoscute pentru determinarea lor (de exemplu
metoda teoremelor lui Kirchhoff).

4.4.7 Metodele generatoarelor echivalente de tensiune

(Thevenin - Helmholtz) şi de curent (Norton)

Metodele generatoarelor echivalente se bazează pe teoremele generatoarelor echivalente

de tensiune şi curent, respectiv pe teorema lui
Thevenin - Helmholtz şi pe teorema lui Norton şi reprezintă, în esenţă, metode de transfigurare.

 Metoda (teorema) generatorului echivalent de tensiune

Intensitatea IAB a curentului electric debitat de o reţea activă liniară pe un rezistor de rezistenţă R,
aparţinând unei laturi oarecare AB, este dată de relaţia:
U AB0
I AB  (4.4.30)
R  R AB0
unde U AB0 este tensiunea la mers în gol ( R   ) a reţelei între bornele A şi B, iar RAB0 -
rezistenţa echivalentă a reţelei pasivizate (Ek = 0), calculată între bornele A şi B (fig. 4.4.14).
Metoda se aplică la calculul curentului într-o singură latură a reţelei.
Pentru demonstraţie se introduc în reţeaua dată sursele identice E’ şi respectiv E”, având
valoarea UAB0 şi sensurile opuse, astfel încât să-şi anuleze reciproc efectele asupra reţelei;
reţeaua liniară se poate descompune astfel în două subreţele, b şi c, ca în fig. (4.4.14), conform
teoremei superpoziţiei:
I AB  I AB
'
 I AB
"
(4.4.31)

Fig. 4.4.14 Metoda generatorului de tensiune echivalent

Din schema b rezultă:
U AB0  E '  R  I 'AB (4.4.32.1)
conform convenţiei de la receptoare, scrisă pentru latura AB, iar din schema c:
U AB0  E "  R  I "AB (4.4.32.2)
conform aceleaşi convenţii, scrisă pentru aceeaşi latură activă AB.
Pe de altă parte, pentru reţeaua din schema c se poate scrie legea lui Ohm:
U AB  R AB0  I "AB (4.4.32.3)
şi cum E '  U AB 0 , E "  U AB0 , rezultă pentru cei doi curenţi, I AB
'
şi respectiv I AB
"
, valorile:
U AB 0
'
I AB  0 ; I AB
"
 (4.4.33)
R  R AB 0
Ca urmare, curentul I AB devine:
U AB0
I AB  I 'AB  I "AB 
R  R AB0

Reţeaua dată poate fi înlocuită astfel, în raport cu două borne AB, printr-un generator de tensiune
echivalent, având t.e.m. E g  U AB0 şi rezistenţa internă Rg  R AB 0 (fig. 4.4.15).
U AB0
Dacă RAB0  R , atunci I AB  .
R
 Fig. 4.4.15 Generatorul de tensiune echivalent

 Metoda (teorema) generatorului echivalent de curent

Tensiunea UAB produsă de o reţea liniară activă pe rezistenţa R a unei laturi oarecare AB este
dată de relaţia:
I ABsc
U AB  (4.4.34)
G  G AB0
unde IABsc este curentul de scurtcircuit al reţelei faţă de bornele AB (R=0), GAB0 este conductanţa
echivalentă a reţelei pasivizate (GAB0 =l/ RAB0) faţă de aceleaşi borne AB, iar G - conductanţa
laturii AB (G =l/ R) (fig. 4.4.16).

Fig. 4.4.16 Generatorul de curent echivalent reţelei liniare

Metoda se aplică la calculul tensiunii la bornele unei singure laturi a reţelei.

Teorema se demonstrează pe baza teoremei precedente, observând că:
U AB0 U AB0
U AB  R  I AB  R  
R  RAB0 RAB0 (4.4.35)
1
R
Dacă se împart atât numărătorul cât şi numitorul cu R AB0 , se obţine:
U AB0
RAB 0 I ABsc
U AB   (4.4.36)
1

1 G  GAB0
R RAB0
unde:
 I ABsc se obţine din relaţia (4.4.30), făcând pe R  0 .
Reţeaua dată poate fi înlocuită în raport cu două borne, A şi B, printr-un generator de
curent echivalent, având curentul I g  I ABsc şi conductanţa internă Gg  G AB0  1 / R AB0 .
Dacă GAB0  G , deci RAB0 >> R , atunci U AB  ( I ABsc / G)  R  I ABsc .
O asemenea situaţie se întâlneşte în cazul generatoarelor de mică putere (cum ar fi, de
exemplu, tranzistoarele din circuitele electronice), când curentul din latura AB este practic
constant, nedepinzând practic de RAB . Ca urmare, schema generatorului de curent echivalent se
va folosi, cu precădere, în cazul generatoarelor de mică putere, deoarece ea pune în evidenţă, cu
claritate, faptul că astfel de generatoare injectează practic un curent constant sub o tensiune la
borne variabilă şi astfel calculele sunt mai simple.

Exemplu
Ca exemplu se prezintă un tranzistor bipolar comandat în tensiune(a), precum şi schema
generatorului de curent echivalent în regim de semnal mic şi joasă frecvenţă(b).

a. Tranzistor bipolar b. Generatorul de curent echivalent

4.4.8 Metodele de transfigurare triunghi - stea şi stea - triunghi

În multe aplicaţii intervin conexiuni de tip stea sau triunghi ale rezistenţelor din circuite,
care impun, pentru o rezolvare mai comodă, transfigurarea dintr-una în cealaltă, în condiţiile
asigurării echivalenţei schemei electrice atât în ceea ce priveşte potenţialele nodurilor, cât şi
curenţii din noduri.
a. Transfigurarea triunghi-stea
Orice subschemă având conexiune în triunghi, de rezistenţe R12, R23, R31, admite o schemă
echivalentă unică în stea, ale cărei laturi vor avea rezistenţele (fig. 4.4.17.a.):
R12  R31 R12  R23 R31  R23
R1  ; R2  ; R3  (4.4.37)
R12  R23  R31 R12  R23  R31 R12  R23  R31
 Fig. 4.4.17.a Transfigurarea triunghi-stea

Schemele a şi b sunt echivalente când tensiunile între noduri şi curenţii din noduri sunt
aceiaşi, respectiv puterile absorbite de cele două subreţele sunt identice.
Demonstraţia teoremei se face presupunând bornele 1,2 şi 3 izolate pe rând câte una,
astfel încât dipolii rămaşi să aibă rezistenţele echivalente, calculate între celelalte două borne,
egale pentru schemele în stea şi triunghi.

b. Transfigurarea stea – triunghi

Orice subschemă electrică cu conexiune în stea, de rezistenţe R1, R2, R3, admite o schemă
echivalentă unică în triunghi, ale cărei laturi vor avea rezistenţele (fig. 4.4.17.b):

R1 R2  R2 R3  R3 R1 R R  R2 R3  R3 R1
R12  ; R23  1 2
R3 R1
(4.4.38)
R R  R2 R3  R3 R1
R31  1 2
R2

Fig. 4.4.17.b Transfigurarea stea – triunghi

Demonstraţia teoremei se face presupunând pe rând bornele scurtcircuitate două câte

două şi punând condiţia ca rezistenţele echivalente la conexiunea stea şi triunghi pentru dipolii
obţinuţi să fie egale.

4.4.9 Metoda curenţilor de ochiuri (ciclici, fictivi)

 Metoda curenţilor de ochiuri, numită şi metoda curenţilor ciclici (Maxwell) prezintă
avantajul că operează cu un număr mai mic de variabile faţă de metoda teoremelor lui Kirchhoff
şi anume, cu O < L, unde O este numărul de ochiuri fundamentale ale reţelei.
Mărimile variabile în ecuaţiile reţelei vor fi în acest caz curenţii de ochiuri (ciclici)
I1 , I 2 ,.......I O' - curenţi fictivi atribuiţi ochiurilor fundamentale, astfel încât curentul real din
' '

fiecare latură k să fie egal cu suma algebrică a curenţilor ciclici ai ochiurilor care conţin latura
respectivă:
I k   I q' , q = 1,2,.......,O (4.4.39)
kq

Sumarea se efectuează pentru toţi curenţii ochiurilor q cărora le aparţine latura k.

Matematic, relaţia (4.4.39) reprezintă o schimbare liniară de variabilă de la L necunoscute
(curenţii laturilor) la O necunoscute (curenţii fictivi atribuiţi ochiurilor fundamentale). Acest
lucru este posibil numai în condiţiile asigurării compatibilităţii cu sistemul ecuaţiilor lui
Kirchhoff. Astfel, cele (N-1) ecuaţii date de prima teoremă a lui Kirchhoff sunt identic
satisfăcute, deoarece fiecare curent ciclic intră şi iese odată în fiecare nod, aducând o contribuţie
nulă la curentul total prin suprafaţa închisă care cuprinde nodul:
 
 I k    I q'   0 , q = 1,2,....O
kb  kq
(4.4.40)
kb 
Restul de O variabile vor fi univoc determinate de cele L - (N-1) = O ecuaţii rămase, date de cea
de-a doua teoremă a lui Kirchhoff:
  q = 1,2,....,O
 Rk  I q'    E k ,
p = 1,2,....,O
(4.4.41)
k p  kq  k p
unde:
I
kq
'
q  I k , conform relaţiei (4.4.39)

Ordonând relaţia (4.4.41) după curenţi, se mai poate scrie:

o

R
q 1
'
pq  I q'  E p' , q = 1,2,....,O (4.4.42)

unde:
R'pp   Rk  0 (4.4.42.a)
k p

este rezistenţa proprie a ochiului p, respectiv suma aritmetică a rezistenţelor laturilor care
alcătuiesc ochiul p;
R'pq  Rqp
'
  Rk  0 (4.4.42.b)
k p
kq
pq

este rezistenţa de cuplaj dintre ochiurile p şi q, pozitivă dacă I p' şi I q' au acelaşi sens prin laturile
comune şi negativă dacă au sensuri contrare; în cazul în care ochiurile p şi q nu au laturi comune,
rezultă că R pq
'
 0;
 E p '   E p  0 (4.4.42.c)
k p

este t.e.m. fictivă de ochi, egală cu suma algebrică a t.e.m. din laturile care alcătuiesc ochiul de
circuit p; t.e.m. se iau cu (+) dacă sensurile lor coincid cu sensul de parcurs pe ochi ( sens de
referinţă), respectiv - cu sensurile curenţilor de ochiuri, şi cu (-) în caz contrar.
Dezvoltat, sistemul de ecuaţii se scrie sub forma:

 R11
'
I 1'  R12
'
I 2'  .....  R1' p I 'p  R1' q I q'  ....  R1' o I o'  E1'


 ' '
 R p 1 I 1  R p 2 I 2  .....  R pp I p  R pq I q  ....  R po I o  E p
' ' ' ' ' ' ' ' '
(4.4.43)


 Ro' 1 I 1'  Ro' 2 I 2'  .....  Rop
'
I 'p  Roq
'
I q'  ....  Roo
'
I o'  E o'


Prin rezolvarea sistemului (4.4.43) se obţin curenţii de ochiuri ( I1' , I 2' ,....., I o' ). Utilizând
transformarea liniară (4.4.39) se calculează apoi curenţii de laturi ( I1 , I 2 ,....., I L ).
Etapele care trebuie parcurse la rezolvarea unei reţele de c.c. prin aplicarea acestei
metode sunt:
1. Determinarea ochiurilor fundamentale şi alegerea arbitrară a sensurilor curenţilor
ciclici ale acestora, care reprezintă, de regulă, şi sensurile de referinţă pe ochiuri.
2. Scrierea sistemului de ecuaţii în curenţi ciclici.
3. Calculul rezistenţelor proprii şi de cuplaj ale ochiurilor, respectiv al t.e.m. de
ochiuri.
4. Rezolvarea sistemului de ecuaţii în curenţi ciclici
5. Alegerea sensurilor şi calculul curenţilor din laturi cu relaţia (4.4.39), sumarea
fiind făcută pentru toţi curenţii ochiurilor q, cărora le aparţine latura k.
6. Verificarea rezultatelor obţinute (de exemplu cu teorema de bilanţ a puterilor).

 Forma matriceală a metodei

Această formă se utilizează pentru reţele de dimensiuni mari.
Sub forma matriceală, sistemul de ecuaţii (4.4.43) se poate scrie:
    
R'  I '  E ' (4.4.44)
unde:
 
R '  Bt  R B (4.4.45)

 
Matricea R ' este de forma:
R11' R12'  R1' o

 
R  R p' 1
'
R p' 2  R po
'
(4.4.46)

Ro' 1 '
R02 '
 Roo
 
Matricea E '  Bt  E  are forma:
  E1' 
 '
'
 
E   2  , fiind o matrice vector-coloană.
E
(4.4.47)

 
 E o' 
Prin rezolvarea sistemului (4.4.44) se obţine:
I   R   E 
' ' 1 '
(4.4.48)
 
unde R' este inversa matricii R  .
1

Matricea curenţilor ciclici este un vector coloană de forma:

 I 1' 
 '
 
I   2 
' I
(4.4.49)

 
 I o' 
Curenţii reali din laturile reţelei se determină cu relaţia:
 
I   B I ' (4.4.50)
Aplicarea metodei sub formă matriceală se face după următorul algoritm:
1. Se aleg sensurile curenţilor ciclici din ochiurile fundamentale ale relaţiei (de obicei -
aceleaşi cu sensurile de parcurs pe ochiuri).
2. Se formează matricele B  - de apartenenţă a laturilor la ochiuri ( matricea de conexiune
a reţelei) şi B t - transpusa acesteia.
3. Se formează matricele R  şi E  .
   
' '
4. Se calculează matricele R şi E , cu relaţiile (4.4.46) şi (4.4.47).
5. Se calculează matricea inversă R  .
' 1

6. Se calculează matricea I .
'

7. Se calculează matricea I  .
8. Se verifică rezultatele. În acest scop se poate utiliza, de pildă, teorema bilanţului puterilor
sub formă matriceală:
 
Pg  Pc  (4.4.51)
respectiv:
Et  I   I t  R I  (4.4.52)

Aplicaţie
 Se dă circuitul din fig. 4.4.18 pentru care se cunosc R1  R2  2 ; R3  1 ; R4  8 ;
R5  4 ; R6  6 ; E1  40V ; E2  20V . Să se determine curenţii din laturi folosind metoda
curenţilor ciclici, sub formă matriceală.

Fig. 4.4.18 Aplicaţie

Rezolvare:
Se aleg sensurile indicate pe figură pentru curenţii ciclici I1' , I 2' , I 3' .
Se formează matricea de conexiune şi transpusa acesteia:
1 0 0
0 1 0
1 0 1 1 0 0
1 1 0
B  ; B t  0 1 1 0 1 0
1 0 1
0 0 0 1 1 1
0 1 1
0 0 1
   
Se formează matricele R  şi E  şi se calculează matricele R ' şi E ' .
 2 0 0 0 0 1 40
0 2 0 0 0 0 20
 
0 0 1 0 0 0 0 
R  E    
0 0 0 8 0 0 0 
0 0 0 0 4 0 0 
 
0 0 0 0 0 6 0 
2 0 0 0 0 1
1 0 0
0 2 0 0 0 0
1 0 1 1 0 0 0 1 0 11 1  8
 
R  0 1 1 0 1 0
' 0 0 1 0 0 0
0 0 0 8 0 0
1 1 0  1 7 4
0 0 0 1 1 1 0 0 1  8 4 18
0 0 0 0 4 0
0 0 1
0 0 0 0 0 6
40 110  50 60
  E  20 ; R
'
 
' 1

1
680
 50 134  52
0 60  52 76
Ca urmare, curenţii ciclici pot fi calculaţi cu matricea:
110  50 60 40 5
     
' ' 1
I  R E  ' 1
680
 50 134  52  20  1
60  52 76 0 2
Curenţii din laturi sunt:
1 0 0 5
0 1 0 1
5
 
I   B I ' 
1 1 0
1 0 1
1
6
3
2
0 1 1 3
0 0 1 2
Verificare
5
1

 
Pg  E t  I   40 20 0 0 0 0   220W
6
3
3
2
 2 0 0 0 0 1 5
0 2 0 0 0 0 1
0 0 1 0 0 0 6
Pc   I t  R I   5 1 6 3 3 2   220W
0 0 0 8 0 0 3
0 0 0 0 4 0 3
0 0 0 0 0 6 2
Se vede că se verifică relaţia de bilanţ:
 
Pg  Pc 

4.4.10 Metoda potenţialelor de/la noduri

În cazul metodei potenţialelor de noduri se operează cu (N-1) variabile, mai puţine faţă de
cele utilizate în cazul metodei curenţilor de ochiuri, respectiv - al metodei teoremelor lui
Kirchhoff:
(N-1) < O < L
Noile variabile sunt potenţialele nodurilor independente, egale cu diferenţele de potenţial dintre
fiecare nod al reţelei şi un al N-lea nod, ales arbitrar ca referinţă de potenţiale. Acesta este
considerat ca fiind legat la pământ (VN = 0).

Fig. 4.4.19 O latură de circuit şi nodul de referinţă

Fie o latură oarecare de circuit, figura 4.4.19, cu nodurile (b) şi (c) şi nodul N al reţelei,
cu rol de referinţă (Vn=0). Conform primei teoreme a lui Kirchhoff se poate scrie pentru toate
nodurile independente (b) ale circuitului:
 I k  0 , b = 1,2,....,N-1
kb
Ecuaţia de funcţionare a laturii k este:
 Ek  Ubk  Rk  I k (4.4.53)
unde semnele () din faţa lui U bk arată că poate fi utilizată fie convenţia de la receptoare, fie cea
de la generatoare după cum latura este rec. sau gen.
Din relaţia de mai sus curentul I k rezultă sub forma:
 E k U bk
Ik 
  Gk E k  Gk U bk (4.4.54)
Rk Rk
Se notează cu Gk Ek  I sck curentul de scurtcircuit al laturii k, având semnul (+) când iese
dintr-un nod al laturii (nodul b) şi cu (-) când intră (nodul c), E K şi I K având acelaşi sens prin
latura k; în caz contrar semnele de mai sus se inversează. Ca urmare:
I k  I sck  Gk  U bk (4.4.55)
Înlocuind pe I k în ecuaţia corespunzătoare primei teoreme a lui Kirchhoff, se poate scrie:
( I
kb
sck  Gk  U bk )  0

de unde:

I
kb
sck    Gk  U bk
kb
(4.4.56)
Tensiunea U bk , la bornele laturii k, este dată de diferenţa de preferenţial dintre cele două noduri,
b şi c:
U bk  Vb  Vc  ( Vb  VN )  ( Vc  VN )  Vb ' Vc '
relaţie ce poate fi folosită ca o schimbare de variabilă, astfel încât sistemul să se reducă la ( N  1
) necunoscute, care sunt potenţialele nodurilor independente.
Este necesar însă ca schimbarea de variabilă să fie compatibilă cu sistemul de ecuaţii al
teoremelor lui Kirchhoff.
Astfel, se constată că cele O ecuaţii date de teorema a II-a sunt identic satisfăcute de relaţia
U bk  Vb ' Vc ' , deoarece fiecare potenţial de nod intră în această relaţie de două ori: întâi cu (+),
când latura iese din nod şi apoi cu (–), când latura intră în nod. Ca atare:
 ( Vb ' Vc ' )  0 , respectiv U bk  0
k p k p

Rezultă că cele ( N  1 ) variabile căutate (potenţialele de noduri) vor fi univoc determinate de

cele ( N  1 ) ecuaţii rămase, date de teorema I.
În aceste condiţii, sistemul de ecuaţii (4.4.56) devine:
 GK ( Vb ' Vc ' )   I sck
kb k b
(4.4.57)
luând, de exemplu, ecuaţia laturii după convenţia de la receptoare.
Ordonând după potenţialele nodurilor, relaţia (4.4.57) se mai poate scrie sub forma:
N 1

 G'
c 1
V ' c  I' sc b , b  1, 2,..., N  1
bc (4.4.58)
unde:
G' bb   Gk  0 este conductanţa proprie a nodului b, egală cu suma aritmetică a
k b

conductanţelor laturilor concurente în nodul b;

G' bc  G' cb   Gk  0 este conductanţa de cuplaj,dintre nodurile b şi c, egală cu suma,
kb
kc
bc

luată cu semn schimbat, o conductanţelor laturilor care leagă nemijlocit (direct) cele două noduri,
b şi c.
Dacă cele două noduri nu sunt unite nemijlocit, atunci G' bc  G' cb  0 ;
I' sc b   I sc k este curentul de scurtcircuit injectat în nodul b, format din suma algebrică a
kb
curenţilor de scurtcircuit ai laturilor active, I sc k , legate la nodul b, luată cu semnul schimbat; în
această relaţie I sc k  Gk Ek .
Dezvoltat, sistemul (4.4.58) se scrie sub forma:
G'11 V '1  G'12 V '2  ...  G'1b V 'b  G'1c V 'c  ...  G'1,N 1 V ' N 1  I ' sc1



G'b1 V '1  G'b2 V '2  ...  G'bb V 'b  G'bc V 'c  ...  G'b,N 1 V ' N 1  I ' scb (4.4.59)


G' N 1,1 V '1  G' N 1,2 V '2  ...  G' N 1,b V 'b  G' N 1,c V 'c  ...  G' N 1,N 1 V ' N 1  I ' sc N 1

Algoritmul de aplicare a metodei este următorul:
1. Se aleg nodurile independente ( N  1 ) şi nodul de referinţă, N, pentru care se scrie
sistemul ecuaţiilor în potenţiale de noduri.
2. Se calculează conductanţele laturilor ( G K ).
3. Se calculează conductanţele proprii şi de cuplaj şi curenţii de scurtcircuit injectaţi în
noduri ( G'bb , G'bc , I ' sc b ).
4. Se rezolvă sistemul de ecuaţii al potenţialelor în raport cu acestea.
5. Se calculează tensiunile la bornele laturilor:
U bk  Vb ' Vc '
6. Se calculează curenţii din laturi, pornind de la ecuaţiile laturilor. De exemplu, în cazul
utilizării convenţiei de la receptoare se poate scrie:
E  U bk
Ik  k  E k Gk  U bk Gk
Rk
sau:
I k  I sc k  GkU bk
unde I sc k  Gk Ek este, cum s-a arătat, curentul de scurtcircuit al laturii k.
7. Se face verificarea rezultatelor, de exemplu, cu ajutorul teoremei bilanţului puterilor.
Notă
Curentul de scurtcircuit al unei laturi (active), I k  Gk Ek , nu trebuie confundat cu cel de
scurtcircuit al unui nod al reţelei, la care este conectată latura respectivă: I' sc b   I sc k ,
kb
acesta din urmă fiind constituit, aşa cum s-a arătat, din suma algebrică a curenţilor de
scurtcircuit ai laturilor active, legate la nodul (b), luată cu semn schimbat.

Aplicaţie

Se consideră reţeaua liniară de c.c. din figura (4.4.20), pentru care se cunosc:
E1  20V ; E2  8V ; E3  22V ; E4  18V ; E5  3V ; R2  R4  1 ;
R3  R5  0.5 ; R6  6 ; R7  3 ; R8  8 .

Fig. 4.4.20 Reţea liniară de c.c.

Să se calculeze curenţii cu ajutorul metodei potenţialelor de noduri şi să se verifice

rezultatele.
Rezolvare
Se alege arbitrar nodul (4) ca referinţă de potenţiale (V4 = 0), respectiv se consideră
acesta legat la pământ.
Se calculează conductanţele proprii şi de cuplaj ale laturilor şi curenţii de scurtcircuit din
nodurile reţelei:
G11'  G1  G2  G6  G8  61/ 24 S
'
G22  G1  G2  G5  G6  G7  45 / 12S
'
G33  G2  G4  G7  G9  31 / 12S
'
G12  G21
'
 (G1  G6 )  5 / 12S ; G13
'
 G31
'
0
'
G23  G32
'
 ( G2  G7 )  4 / 3S
Curenţii de scurtcircuit injectaţi în noduri sunt:
'
I sc1  ( E1G1  E3G3 )  ( I sc1  I sc3 )  39 A
I sc' 2  ( E1G1  E2G2  E5G5 )  19 A
I sc' 3  ( E2 G2  E4 G4 )  26 A
Se scrie sistemul de ecuaţii în potenţiale şi se rezolvă:
G11' V1'  G12' V2'  G13' V3'  I sc' 1
 ' '
G21V2  G22V2  G23V3  I sc2
' ' ' ' '

 ' '
G31V1  G32V2  G33V3  I sc3
' ' ' ' '

Înlocuind valorile conductanţelor şi curenţilor se obţine:

 61V1'  10V2'  936

 5V1  45V2  16V3  228
' ' '


 16V1  31V3  312
' '

de unde:
V1'  16V ; V2'  4V ; V3'  8V
Se calculează curenţii din laturi:
U  E1 (V1'  V2' )  E1
I 1  12   8A
R1 R1
U 32  E 2 (V3'  V2' )  E 2
I2    4 A
R2 R2
U 42  E3 (V4'  V1' )  E3
I3    12 A
R3 R3
U 34  E 4 V3'  E 4
I4    10 A
R4 R4
U 42  E5 V2'  E5
I5    2 A
R5 R5
U 12 V1'  V2'
I6    2A;
R6 R6

U 23 V2'  V3'
I7    4A
R7 R7
U 14 V1'
I8    2A
R8 R8
U 43  V3'
I9    2A
R9 R9

Curentul I 2 va avea sensul opus celui ales arbitrar (iniţial), respectiv sensul săgeţii punctate.
Curentul I 5 va avea, de asemenea, sens opus celui ales iniţial, motiv pentru care i se va schimba
sensul pe schema electrică (săgeata punctată). Se vede că în acest caz curentul nu va mai avea
acelaşi sens cu E 5 , deci sursa E 5 se încarcă, respectiv absoarbe energie din reţea.

Verificare:
Pg  E1 I1  E2 I 2  E3 I 3  E4 I 4  E5 I 5  566W
q
Pc   RK I K2  566W
k 1

Se vede că: Pg  Pc .
Notă
La calculul lui Pg , termenul E5 I 5 apare cu semnul minus deoarece sursa E 5 absoarbe energie
de la reţea în loc să-i cedeze energie acesteia ( E5 are semnul opus lui I 5 ).

4.4.11 Alte teoreme/metode: teorema reciprocităţii, teorema compensaţiei

 Teorema reciprocităţii (Maxwell)

Enunţ:
Curentul electric produs într-o latură j a unei reţele electrice liniare de o sursă situată într-
o latură k, fără să mai existe alte surse în reţea, este egal cu curentul pe care l-ar produce în latura
k aceeaşi sursă, situată în latura j, rezistenţele laturilor rămânând neschimbate (fig. 4.4.21):
I jk  I kj (4.4.60)
E  Ek EE j

Pentru demonstraţie se consideră o reţea liniară având o singură latură activă (k), sursa E K fiind
apoi mutată în latura (j).

Fig. 4.4.21 Reţea liniară de c.c.

Dacă se scriu ecuaţiile teoremelor lui Kirchhoff pentru cele două reţele, cum E K  E j  E , se
obţine uşor relaţia (4.4.60).
Aplicaţie
Se dă circuitul din fig. (4.4.22) cu valorile parametrilor indicate pe figură. Să se aplice
teorema reciprocităţii.
 Fig. 4.4.22 Circuitul supus teoremei
R2 80 15
a) I 21  I11    6A
R2  R3 2  15  10 15  10
15  10
R2 80 15
b) I12  I 22    6A
R1  R2 10  15  2 15  2
15  2
Se vede că:
I 21  I12

În practică, teorema se utilizează la calculul cuadripolilor diporţi.

 Teorema compensaţiei
Enunţ:
Orice latură pasivă a unei reţele liniare având rezistenţa R şi fiind parcursă de curentul I,
poate fi înlocuită cu o sursă ideală de t.e.m. E  RI , având sensul opus curentului, fără a se
schimba curenţii din restul reţelei (fig. 4.4.23).

Fig. 4.4.23 Latură de reţea liniară compensată

Demonstraţie
În cazul figurii a se poate scrie U AB  RI , conform legii lui Ohm. În cazul figurii b, din
ecuaţia laturii care a fost scrisă utilizând, de exemplu, convenţia de la receptoare, se obţine
U AB  E  0 . Cum E  RI , rezultă că ecuaţia laturii rămâne neschimbată: U AB  RI , iar
teorema este demonstrată.

4.5 Circuite neliniare de curent continuu

Circuitele neliniare de curent continuu (c.c.) sunt circuite care conţin elemente
(rezistenţe) neliniare, respectiv - dispozitive a căror rezistenţă depinde continuu de curent sau de
tensiunea aplicată la borne; ca urmare caracteristica u  f (i) nu mai este o dreaptă, ci o curbă
(este neliniară). Din acest motiv acestor circuite nu li se mai poate aplica legea lui Ohm.
În continuare se prezintă câteva elemente neliniare tipice de circuit, cum sunt:.
a. Lampa cu incandescenţă
Lampa cu incandescenţă este un rezistor termic.
Datorită încălzirii filamentului, rezistenţa lămpii variază, ducând la creşterea curentului (fig.
4.5.1). În figură, cele două curbe reprezintă:
1. lampa cu filament metalic;
2. lampa cu filament de cărbune.

Fig. 4.5.1 Caracteristica de sarcină a lămpii

b. Termistorul
Este un rezistor termic pe bază de oxizi metalici (Mn, Ni, Co, Cr, Zn) cu proprietăţi
semiconductoare, a căror rezistenţă scade puternic cu creşterea temperaturii (fig. 4.5.2).

Fig. 4.5.2 Caracteristica de sarcină a termistorului

Termistorul se utilizează în tehnica frecvenţelor înalte ca stabilizator de tensiune sau de curent,
precum şi ca circuit de protecţie la suprasarcină (supracurent) sau la temperatură.
c. Rezistorul cu tirit
Tiritul este un material ceramic (carbură de siliciu) a cărui rezistenţă scade brusc cu creşterea
tensiunii(fig. 4.5.3). Ecuaţia caracteristicii de sarcină este:
I  A  U 3 ,5 . (4.5.1)
Rezistorul cu tirit se utilizează ca descărcător la protecţia instalaţiilor de înaltă tensiune.
 Fig. 4.5.3 Caracteristica de sarcină a tiritului

d. Tubul cu descărcări luminiscente

Este un tub cu doi electrozi metalici, având un conţinut de gaz inert (fig. 4.5.4).
Se utilizează ca stabilizator de tensiune datorită zonei de funcţionare stabilă a arcului electric (
I  I ' ).
În fig. 4.5.4, reprezentând caracteristica de sarcină a tubului, tensiunea U a reprezintă tensiunea
de aprindere a tubului (amorsarea arcului electric dintre electrozi).

Fig. 4.5.4 Caracteristica de sarcină a tubului

e. Arcul electric
Este un fenomen specific sudurii electrice, cuptoarelor electrice cu arc, tăierii electrice a
metalelor, lămpilor cu descărcări în arc (vezi pct. d), lămpilor cu raze ultraviolete (fig. 4.5.5). La
alimentarea cu tensiune constantă funcţionarea arcului electric este stabilă numai dacă se
conectează în serie o rezistenţă adiţională de protecţie.

Fig. 4.5.5 Caracteristica de sarcină a arcului electric

f. Redresorul cu semiconductoare (Se, Ge, Si)

Acest element neliniar se caracterizează printr-o conductanţă mare într-un sens (sensul direct) şi
una foarte mică în sens contrar (fig. 4.5.6).
 Fig. 4.5.6 Caracteristica redresorului

Redresoarele cu semiconductoare se utilizează pe larg în Electronică şi în Electronica de putere

(dioda, dioda de putere). Se definesc:
- Rezistenţa statică a diodei pentru un punct de funcţionare M care este:
U
Rst   k  tg
I M
Rezistenţa dinamică, dată de relaţia:
U dU
Rd  lim   k  tg
I 0 I dI
M
În cele două relaţii k este raportul scărilor grafice ale tensiunii (V/cm) şi curentului (A/cm).
 Caracterizarea rezistenţelor neliniare
Rezistenţele neliniare se pot caracteriza prin :
1. curba tensiune – curent U(I), numită şi curba de sarcină;
2. rezistenţa statică, Rst
3. rezistenţa dinamică, Rd .
Rezistenţele statică şi dinamică se determină în condiţiile unor variaţii infinitezimale ale
punctului de funcţionare, aşa cum se arată în fig. 4.5.7.

Fig. 4.5.7 Rezistenţa statică şi dinamică

Dacă punctul de funcţionare a unui rezistor neliniar este pe porţiunea coborâtoare a caracteristicii
tensiune – curent (cazul unui arc electric), se spune că rezistenţa este negativă.

 Teoremele lui Kirchhoff pentru circuite neliniare de curent continuu

În cazul circuitelor neliniare de c.c. ecuaţiile corespunzătoare teoremelor lui Kirchhoff
sunt:
  I  0 , b = 1,2,....,N-1
kb
k (4.5.2)

 E  U , p = 1,2,....,O
k p
k
k p
k (4.5.3)

unde U k  U k ( I k ) sunt caracteristicile neliniare ale elementelor circuitului analizat.

Ecuaţia (4.5.3) este aplicabilă în această formă dacă toate elementele de circuit sunt neliniare. În
cazul în care în circuit există şi elemente liniare, teorema a doua a lui Kirchhoff devine:
 E  U
k p
k
i p
n  
( k  n ) p
I k n  Rk n (4.5.4)
unde U
i p
n reprezintă suma algebrică a tensiunilor la bornele elementelor de circuit neliniare, iar


( k  n ) p
I k  n  Rk  n este suma algebrică a tensiunilor la bornele elementelor de circuit liniare.

La rezolvarea circuitelor cu elemente neliniare se iau în consideraţie atât ecuaţiile

corespunzătoare teoremei a doua a lui Kirchhoff, cât şi caracteristicile elementelor neliniare fie
sub formă analitică, fie, mai ales, sub formă grafo-analitică.

Aplicaţii
1. Să se calculeze curentul de regim nominal al circuitului din figura (4.5.8), constituit
prin conectarea în serie a două rezistoare, unul liniar şi altul neliniar. Se cunosc: R, E şi
caracteristica U(I) a elementului neliniar.

Fig.4.5.8 Circuit cu elemente neliniare

Rezolvare
Se utilizează metoda grafo – analitică (fig. 4.5.9). Ecuaţia circuitului este E  R  I  U ,
iar ecuaţia rezistorului neliniar:
U  f (I )
Soluţia ecuaţiei (curentul I) este dată de punctul P, respectiv punctul de intersecţie al celor două
curbe:

U  E  R  I şi U  f (I )
 Fig. 4.5.9 Metoda grafo –analitică

2. Să se determine curentul printr-un circuit format prin conectarea în serie a două

circuite neliniare de tip rezistor (fig. 4.5.10). Se cunosc: U1  f ( I ) ; U 2  f ( I ) ;
U b  U1  U 2  f ( I ) .

Fig. 4.5.10 Circuit cu elemente neliniare

Rezolvare:
Se trasează caracteristicile neliniare U1  f ( I ) şi U 2  f ( I ) şi se adună grafic, punct cu
punct, cele două tensiuni. Se obţine U b  f (I ) . Cunoscând valoarea tensiunii U b , se calculează
curentul corespunzător acesteia, ducând o paralelă la abscisă prin punctul de tensiune U b , până la
punctul de intersecţie cu caracteristica U b (I ) . Curentul corespunzător ordonatei prin punctul de
intersecţie este cel căutat.

Notă
Termistoarele utilizate în receptoarele TV sunt rezistenţe cu coeficient de temperatură
negativ (R scade cu creşterea temperaturii) şi de valori ridicate. Sunt confecţionate din oxizi de
fier aliaţi cu Cr, Mg, Co, Ni şi au rezistenţe cuprinse între 300 şi 600  , la temperatura de
200C.
 CAPITOLUL 5
CÂMPUL MAGNETIC STAŢIONAR (ŞI CVASISTAŢIONAR).
INTERACŢIUNI ELECTRODINAMICE ŞI ELECTROMAGNETICE
ÎNTRE CIRCUITE ŞI CÂMP

5.1 Câmpul magnetic. Producere, caracterizare, efecte

Câmpul magnetic reprezintă una dintre cele două forme distincte de

manifestare a câmpului electromagnetic, caracterizată local prin mărimile de stare
B , H , care are capabilitatea de a produce t.e.m. de inducţie şi acţiuni
ponderomotoare, cu multiple aplicaţii în tehnică. Producerea (apariţia şi existenţa)
unui câmp magnetic se constată experimental în următoarele situaţii:
- în vecinătatea magneţilor permanenţi sau a corpurilor feroase
magnetizate;
- în vecinătatea conductoarelor parcurse de curent electric de conducţie,
continuu (regim staţionar) sau alternativ (regim cvasistaţionar; în general – regim
variabil);
- în vecinătatea elementelor de circuit cum ar fi condensatoarele electrice
în circuitele de curent alternativ (a se vedea legea circuitului magnetic în regim
nestaţionar, termenul  S  / dt ), în care are loc variaţia în timp a câmpului
electric.
Câmpul magnetic se manifestă prin acţiuni ponderomotoare (cupluri şi
forţe) asupra: - corpurilor feroase magnetizate sau magneţilor permanenţi (forţa
Coulomb); - particulelor încărcate cu sarcină electrică aflate în mişcare într-un
câmp magnetic (forţa lui Lorentz); - conductoarelor parcurse de curent electric de
conducţie (forţa lui Laplace şi forţa lui Ampere).
Caracterizarea câmpului magnetic în vid se face cu ajutorul mărimii
primitive Bv sau B0 (Te sau T -Tesla) - inducţia magnetică în vid, introdusă cu
ajutorul forţei lui Lorenz, respectiv forţa exercitată asupra unei particule încărcate
cu sarcină electrică, aflată în mişcare cu viteza v într-un câmp magnetic uniform:
F  q(v  Bv ) ( N ) (5.1.1)
Unde B v (sau B 0 ) este, aşa cum s-a mai arătat, inducţia câmpului magnetic în
vid, iar v - viteza particulei care traversează câmpul. Sensul pozitiv al forţei este
dat de regula burghiului drept (fig. 5.1.1). Pentru q < 0, sensul forţei se
inversează ( F  0 ). Astfel de forţe se numesc forţe polare.

191
 Fig. 5.1.1 Forţa lui Lorentz

Explorarea câmpului magnetic se poate face cu ajutorul buclei de curent –

o mică buclă de circuit, având aria A de ordinul a câţiva cm2 (fig. 5.1.2), parcursă
de un curent constant, pentru care se poate defini un moment al buclei dat de
relaţia:
mb  i  A  i  n A  A ( A  m2 ) (5.1.2)

Fig.5.1.2 Bucla de curent

cu A  A  n A . Normala la suprafaţa buclei de curent are sensul asociat cu bucla

după regula burghiului drept.
Acţiunile exercitate de un câmp magnetic asupra buclei de curent sunt:
a. în câmp magnetic exterior omogen:
F  0 ; C b  mb  B v (5.1.3)
b. în câmp magnetic exterior neomogen ( Bv  Bv (r ) ):
F  grad (m b  B v ) ; C  mb  Bv (r ) (5.1.4)
unde gradientul acţionează asupra inducţiei Bv.

192
Un câmp magnetic exterior exercită asupra buclei de curent un cuplu care tinde să
orienteze planul ei într-o poziţie transversală faţă de liniile de câmp magnetic (
m b B v , respectiv n A B v ).

Fig. 5.1.3 Poziţionarea acului magnetic pe o linie de câmp

Un ac magnetic (o busolă), reprezentat în fig. 5.1.3, se orientează în

câmpul magnetic al unui conductor parcurs de curent perpendicular pe planul
conductorului şi tangent la linia de câmp, ca şi vectorul B v . Se poate observa,
deci, o perfectă analogie cu o spiră (buclă) parcursă de curent, aceasta
comportându-se ca un mic magnet, orientat astfel încât axa polilor magnetici,
perpendiculară pe planul buclei, este paralelă cu B v . Prin similitudine cu dipolul
electric, o mică buclă de curent este numită şi dipol magnetic.
Dacă se măsoară cuplul C asupra unei bucle de curent cunoscute (etalon)
introduse în câmp magnetic, se pot determina inducţia B , respectiv intensitatea
H a câmpului magnetic.
Caracterizarea câmpului magnetic în corpuri se face cu ajutorul perechii
inducţie magnetică B şi intensitatea H a câmpului magnetic.
 Unităţi de măsură
Unitatea de măsură a inducţiei magnetice B se deduce din expresia forţei
lui Laplace:
F  i( l  Bv ) (5.1.4)
care apare la interacţiunea dintre un câmp magnetic şi un conductor parcurs de
curent. Rezultă:
[ B]SI  1Wb / m2  1Te (Tesla)
sau:
[ B]CGSem  1G (Gauss)
Relaţia dintre 1Te şi 1G este: 1Te 104 G .
Pentru determinarea unităţii de măsură a intensităţii câmpului magnetic H
se utilizează relaţia:
193
 Bv
Hv 
0
, (pentru vid), sau  Hds  N  i
unde:  0  4  10 7 H / m este permeabilitatea magnetică a vidului (constantă
universală). Pentru un material/mediu oarecare, liniar din punct de vedere
magnetic sau liniarizat pe porţiuni- pentru simplificarea calculului, se poate scrie:
B
H

unde:   0  r este permeabilitatea absolută a materialului/mediului respectiv,
iar  r - permeabilitatea magnetică relativă (din tabele de materiale
electrotehnice).
Rezultă:
[ H ]SI  1Asp / m sau [ H ]SI  1A / m
1
[ H ]CGSem  1mOe  Asp / m
4
Se poate defini şi o permeabilitate magnetică complexă a unui material,
prin relaţia:
1 B
 
0 H
B
unde reprezintă raportul mărimilor complexe ale inducţiei şi intensităţii
H
câmpului din material, aceste mărimi variind sinusoidal în timp.

 Efectele câmpului magnetic

Se pot diferenţia în:
a. efecte utile, care constau în conversia, transferul energiei
electromagnetice şi lucrul mecanic produs prin circulaţia fluxului magnetic în
miezurile transformatoarelor electrice, bobinelor cu miez de fier, maşinilor
electrice, în producerea unor efecte electrodinamice (interacţiuni ale curenţior
electrice prin câmpuri magnetice), cu multiple utilizări în tehnică: motoare şi
generatoare electrice, transformatoare electrice, electromagneţi, relee, aparate
electrice de măsurare, de control, de semnalizare, de protecţie ş.a;
b. efecte negative, care constau în: a. producerea unor fenomene de
interferenţă electromagnetică, respectiv - de producere, prin inducţie sau prin
saturaţie, a unor tensiuni sau curenţi paraziţi, care influenţează negativ
funcţionarea unor circuite / dispozitive / echipamente / sisteme, îndeosebi a celor
electronice; b. producerea unor efecte negative asupra organismelor vii (atât a., cât
şi b. făcând parte din problematica noului domeniu al Compatibilităţii
Electromagnetice, CEM– a se vedea cap 15).

194
  Explicarea producerii câmpului magnetic
Fenomenul se bazează pe analogia dintre câmpul magnetic al unei mici
spire parcurse de curent şi cel produs de curenţii atomici, care sunt asimilaţi, la
nivele microscopice, cu rotaţiile electronilor în jurul nucleelor atomice. Această
ipoteză a fost emisă de Ampere şi confirmată ulterior de fizica modernă.
Momentul magnetic orbital a fost calculat de Procopiu şi Bohr (1913-
1914) şi are valoarea:
eh
B   0.92732  10 3  JT 1
4  me
unde e şi me sunt sarcina, respectiv masa electronului, iar h - constanta lui
Plank.
Momentul magnetic atomic este dat de suma momentelor magnetice
orbital şi de spin al electronilor, cel de al doilea caracterizând magnetic rotaţia
electronilor în jurul axelor proprii.

5.2 Forţa electrodinamică şi forţa electromagnetică

5.2.1. Forţa electrodinamică (forţa lui Ampere)

A.M. Ampere a constatat experimental (1820) că două conductoare
filiforme, rectilinii, paralele, teoretic infinit de lungi, parcurse de curenţii I 1 şi I 2
în acelaşi sens, se atrag printr-o forţă electrodinamică dată de relaţia:

0 I1  I 2
F12  u12   l [N ] (5.2.1)
2 R12

În această relaţie R12 este distanţa dintre cele două conductoare, iar  l –
lungimea pe care se analizează interacţiunea dintre cele două conductoare
parcurse de curenţi – de obicei de 1 m (fig. 5.2.1).

Fig. 5.2.1 Forţa electrodinamică

195
 Pe baza acestei relaţii a fost definit Amper-ul, ca unitate de măsură a
intensităţii curentului electric de conducţie: un Amper (1A) este intensitatea
curentului electric care, menţinut constant în două conductoare rectilinii, paralele,
de lungime foarte mare şi de secţiune neglijabilă, aflate în vid, la distanţa de 1 m
unul de celălalt, produce între ele o forţă de 2  10 7 N pe metrul de lungime.

5.2.2. Forţa electromagnetică (Forţa lui Laplace)

Această forţă, care se exercită asupra unui conductor parcurs de curent

electric şi situat într-un câmp magnetic exterior, are expresia:
F  i(l  B) ( N ) (5.2.2)
unde:
i - curentul în conductor;
l - lungimea conductorului pe care acţionează forţa ( l  1m );
B - inducţia magnetică a câmpului exterior.
În cazul unui conductor drept, pentru care cei trei vectori sunt reciproc
perpendiculari doi câte doi, relaţia (5.2.2) devine:
F  B  i  l (5.2.3)
Sensul forţei este dat de regula mâinii stângi: dacă se ţine palma stângă în aşa fel
încât liniile de câmp să intre în palmă, iar degetul arătător să arate sensul
curentului, atunci degetul mare ţinut perpendicular pe celelalte va indica sensul
forţei.
Este interesant de comparat această relaţie cu cea a tensiunii (forţei)
electromotoare induse într-un conductor drept care se deplasează într-un câmp
magnetic constant:
e  B  l  v (V) (5.2.4)
diferenţa constând în faptul că în expresia lui e intră viteza medie geometrică a
dx
conductorului, v  , pe când în cea a lui F intră viteza medie electrică,
dt
dq
i .
dt
5.3 Calculul intensităţii câmpului magnetic produs de unele circuite electrice
simple
În cadrul acestui subcapitol vor fi calculate:
a. câmpul magnetic produs în vecinătatea unui conductor rectiliniu,
filiform, teoretic - infinit, parcurs de un curent staţionar (c.c.) sau cvasistaţionar
(c.alt.sin.);

196
 b. câmpul magnetic produs în vecinătate de o spiră de formă oarecare,
parcursă de un curent staţionar (c.c.) sau cvasistaţionar (c.alt.sin.), cu aplicaţii la o
spiră circulară şi un solenoid.

a. Calculul câmpului magnetic produs de un conductor filiform parcurs

de curent, în vecinătate (respectiv-la o distanţă egală cu multiplul razei
conductorului)
Fie in conductor rectiliniu, filiform, de lungime teoretic infinită, (1),
aparţinând unui circuit de c.c. sau c.a.sin., parcurs de curentul I. Se consideră,
ipotetic, că se aduce în vecinătatea conductorului (1), pentru care se calculează
expresia intensităţii câmpului în punctul P din vecinătate, la distanţa R12 , un al
doilea conductor (2), similar, parcurs de acelaşi curent I.

Fig. 5.3.1 Câmpul magnetic în vecinătatea unui conductor rectiliniu

Între cele două conductoare se pot lua în calcul două scenarii alternative de
interacţiune, care vor avea în final un unic efect:
a. Forţa lui Ampere, F 12 , de atracţie:
0 I 2
F 12  u12   l ( N ) (5.3.1)
2 R12
b. Forţa lui Laplace,  F , cu care câmpul magnetic produs de conductorul (1)
acţionează asupra conductorului (2), parcurs de acelaşi curent:
 F  i(l  Bv ) ( N ) (5.3.2)
Cum efectul final este unic, rezultă că cele două forţe sunt egale ca mărime, având
aceiaşi direcţie şi acelaşi sens de acţiune în punctul P. Ca urmare, renunţând la
vectori şi considerând doar modulele, se poate scrie:
F12  F
sau:
0 I 2
 l  I  l  Bv  sin( l , Bv )  I  l  Bv
2 R12

197
deoarece sin( l , Bv )  1 , unghiul dintre l şi Bv fiind de 90 de grade.
Rezultă:
 I
Bv  0  (T ) (5.3.3)
2 R12
respectiv:
B I A
Hv  v  ( ) (5.3.4)
0 2 R12 m
Sub formă vectorială:
 I I
B v  uB 0  ; H v  uH
2 R12 2 R12
Relaţia (5.3.4) poartă numele de formula lui Biot – Savart – Laplace pentru
conductoare rectilinii.
Dacă se notează R12  d , atunci relaţia (5.3.4) ia forma frecvent utilizată în
practică:
I
Hv  (A/m)
2  d

b. Calculul intensităţii câmpului magnetic produs de o spiră de formă

oarecare, parcursă de un curent staţionar (c.c.) sau cvasistaţionar (c.alt.sin.)
Se consideră un circuit închis, de formă oarecare, constituit dintr-un
conductor filiform, parcurs de curentul i (fig. 5.3.2). Câmpul magnetic produs de
acesta într-un punct exterior oarecare P poate fi determinat pe baza relaţiei lui
Biot – Savart – Laplace:
i ds R
4  R 3
Hv  (5.3.5)
'
unde R  (r  r ) este distanţa de la circuit la punctul P, punct în care se
calculează câmpul H. Punctul M ' (r ' ) este punctul în care este localizat elementul
de arc d s , faţă de care se măsoară distanţa R.
Relaţia (5.3.5) este valabilă atât pentru câmpuri magnetice staţionare (produse de
c.c.) cât şi cvasistaţionare (produse de c.a. sinusoidal), în vid sau în medii
omogene din punct de vedere magnetic.
Ca urmare, se poate scrie:
i dsR
4  R3
H (5.3.6)

198
 Fig. 5.3.2 Câmpul magnetic produs de o spiră de formă oarecare

Această formulă a fost obţinută pe baza principiului superpoziţiei,

admiţând că intensitatea H într-un punct din apropierea circuitului este dată de
suma unor câmpuri elementare d H , produse de fiecare element de circuit ds în
parte în acel punct:
H v P   d H vP (5.3.7.)

Formula lui Biot – Savart – Laplace poate fi utilizată pentru calculul
intensităţii câmpului magnetic produs de o spiră circulară sau un solenoid.

b1. Calculul intensităţii câmpului magnetic produs de o spiră circulară

parcursă de un curent staţionar (c.c.) sau cvasistaţionar (c.alt.sin.)
Se consideră o spiră circulară (fig. 5.3.3), filiformă, de rază a, dispusă în
planul xOy, parcursă de curentul i.

Fig. 5.3.3 Câmpul magnetic produs de o spiră circulară

199
 Se pune problema determinării câmpului magnetic într-un punct P
exterior, aflat pe axa spirei (Oz). Conform relaţiei lui Biot – Savart – Laplace, se
poate scrie:
i ds R i ds  R  sin 
Hv  
4  R 3
 uH
4  R3
;   90 grade (5.3.7)

Vectorul H v este perpendicular pe d s şi R (vezi produsul vectorial

d s  R din rel. 5.3.6), respectiv pe planul haşurat din figură. Se translează H v în
punctul M ' de pe spiră. Vectorul H v are două tipuri de componente:
- în planul spirei (perpendiculare pe Oz), care se anulează două câte două
pentru elementele de spiră d s diametral opuse;
- în lungul axei Oz, nenule.
Ca urmare, se poate scrie:
H vP  k  H z (5.3.8)
unde H z  H v  cos  , iar   ( R ,a ) . Unghiul dintre H v şi Oz în punctul O
este tot  , lucru care se observă dacă se translatează H v în punctul O.
Unghiurile POM şi OM ' P sunt egale, având laturile perpendiculare între ele.
Cum  OM ' P   , rezultă că şi  POM este egal cu  (latura OM este cuprinsă
în planul POM ' , fiind perpendiculară pe PM ' ; H v este perpendicular pe planul
dat de d s şi R , deci pe oricare dreaptă din acest plan, respectiv şi pe PM ' ).
În aceste condiţii se poate scrie:
i  cos  i a
2 
H z  H v  cos   ds    2  a (5.3.9)
4  R  4  R R
2

deoarece:
a
cos   , iar  ds  2  a (5.3.10)
R 
Rezultă că:
i  a2
Hz  (5.3.11)
2 R3
Cum R  a 2  z 2 , se obţine în final:
i  a2
Hz  (5.3.12)
2( a 2  z 2 )3 / 2
de unde:
i  a2
H vP  k H z  k (Asp/m) (5.3.13)
2( a 2  z 2 )3 / 2

200
 Dacă punctul P se află chiar în centrul spirei O, atunci expresia lui H v
devine:
i
Ho  k (Asp/m), deoarece z = 0 (5.3.14)
2a
În cazul unei bobine cu N spire, intensitatea câmpului magnetic în centrul
acesteia este:
Ni Ni
Ho  k (Asp/m); sau, scalar: H o  (Asp/m) (5.3.14.1)
2a 2a
Aşadar, câmpul magnetic H v , într-un punct oarecare P, aflat pe axa spirei
sau a bobinei, este orientat în lungul axei Oz, deci perpendicular pe planul spirei.
Dacă acest punct este situat chiar în centrul spirei, câmpul H v va avea punctul de
aplicaţie în punctul O.

Fig. 5.3.4. Câmpul magnetic H v în centrul spirei

b2. Calculul intensităţii câmpului magnetic produs în vid de un solenoid

circular parcurs de un curent staţionar (c.c.) sau cvasistaţionar (c.alt.sin.), într-un
punct din interior, situat pe axa acestuia
Se consideră un solenoid realizat din N spire circulare filiforme având
lungimea l, mult mai mare decât raza spirei, a (fig. 5.3.5).

201
 Fig. 5.3.5 Câmpul magnetic produs de un solenoid circular

Într-un punct interior O, situat pe axa Oz, câmpul magnetic poate fi

calculat prin însumarea câmpurilor elementare d H v , produse de elemente
infinitezimale de solenoid:
z1
Hv  dHv (5.3.15)
z2

unde câmpurile elementare d H v sunt de forma (a se vedea rel. 5.3.11):

a2
d Hv   di  u H (5.3.16)
2 R3
Această expresie provine din cea a câmpului magnetic al unei spire circulare
(solenoidul fiind o înseriere de astfel de spire) în care s-a înlocuit curentul i cu di
– curentul elementar în solenoid.
Cum procesul (respectiv H v ) se dezvoltă numai pe direcţia Oz, se poate renunţa
la lucrul cu vectori, astfel că:
a2
dH v   di (5.3.17)
2R 3
Curentul elementar di este dat de expresia:
N i
di   dz (5.3.18)
l
unde N  i / l reprezintă curentul pe unitatea de lungime a solenoidului.
Ca urmare, câmpul elementar în solenoid devine:
a2 N  i N i a2
dH v    dz   dz (5.3.19)
2R 3 l 2l (a 2  z 2 ) 3 / 2
Făcând schimbarea de variabilă:
a
sin   (5.3.20)
a  z2
2

rezultă:
a  dz
d   2 (5.3.20.1)
a  z2
Ca urmare:
N i N i
dH v   sin  d   d (cos  ) (5.3.21)
2l 2l
Câmpul H v devine, în final:
1
N i
H v   dH v  (cos 1  cos  2 ) (5.3.22)
2
2l
202
 În cazul unui solenoid de lungime teoretic infinită (l >> a), câmpul
magnetic într-un punct din interior, depărtat de cele două capete la distanţele z1
>> a şi z2 >> a, devine:

N i
Hv  (5.3.23)
l
Astfel, făcându-l pe a  0 în raport cu z1 şi respectiv z 2 , se observă imediat că:
z1  z2
cos 1   1 şi cos  2   1 (5.3.24)
a  z1 a 2  z2
2 2 2

Câmpul H v mai poate fi scris sub forma:

N
Hv  i  NS i (5.3.25)
l
unde N S este numărul de spire pe unitatea de lungime a solenoidului.

Notă
Calculul diferenţialei d
a2 a2
sin     arc sin
a2  z 2 a2  z 2
a2
d   d (arc sin )  d ( f (( z )))  f '()   '( z )dz
a2  z 2
1 a2
d   ' ( z )dz unde  ( z ) 
1   2( z ) a2  z2
Se calculează pe rând:
1 1 1 a2  z2
  
1   2 ( z) a2 z2 z
1 2
a  z2 a2  z2
a2  a( a 2  z 2 )'
' ( z )  ( )' 
a2  z 2 ( a2  z2 )
1
( a 2  z 2 )'  [( a 2  z 2 )1 / 2 ]'  f ' ( ( z ))  ' ( z )  ( a 2  z 2 )1 / 2  2 z
2
z
( a 2  z 2 )' 
a2  z2
Ca urmare, se poate scrie:
a z  az
' ( z )  2 2  2 2  2 2 3 / 2
(a  z ) a  z (a  z )
203
iar :
a2  z 2  az  a  dz
d   2 dz 
z (a  z )
2 3/ 2
a2  z 2

5.4 Câmpul magnetic în interiorul corpurilor magnetizate. Materiale

feromagnetice. Ciclul de histerezis. Circuite magnetice

În interiorul corpurilor magnetizate câmpul magnetic se caracterizează, în

orice punct şi în orice moment, prin perechea de mărimi:
- inducţia magnetică (mărime primitivă), B ;
- intensitatea câmpului magnetic (mărime derivată), H .
Majoritatea materialelor metalice sunt nemagnetice (liniare din punct de
vedere magnetic) şi izotrope. Ele nu pot avea magnetizaţie permanentă, iar
magnetizaţia temporară este proporţională cu intensitatea câmpului magnetic
exterior H care o produce:
M t  m  H sau B   H (5.4.1)
conform legii magnetizaţiei temporare.

Notă
După cum s-a arătat în cap. 2, legea de mai sus nu se foloseşte în practică sub
această formă în cazul materialelor liniare din punct de vedere magnetic,
ci sub forma tehnică, dată de expresia:

B  H (5.4.2)
 fiind constant, respectiv independent de H în cazul acestor materiale.
Materialele liniare se împart în:
a. materiale diamagnetice, cu r  1; m  0 ( de exemplu cuprul);
b. materiale paramagnetice, cu r  1; m  0 (de exemplu aluminiul).
Practic, pentru aceste materiale se ia în calcul valoarea r  1 .
Există şi o a treia categorie de materiale - cele feromagnetice (Fe, Ni, Co,
Gadoliniu, oxizi ai fierului, aliaje ale Fe cu Si, Ni, Co, Cr, Al, Mb, Mn, ş.a., ferite
cu Mn, Zn, ferite cu Ni, Zn), pentru care relaţia B   H nu mai este valabilă
(decât, cu aproximaţie, pe porţiunea aproximativ liniară a curbei de primă
magnetizare a ciclului de histerezis); în cazul acestora, r  1 (r  102  105 ) .
Pentru materialele para– şi diamagnetice (practic - nemagnetice) este
valabilă relaţia liniară B  0 H , având în vedere că în cazul acestora    0 .

204
 Alte mărimi caracteristice corpurilor magnetice sau magnetizabile sunt
mărimile derivate:
- tensiunea magnetică între două puncte din câmp magnetic sau situate pe
un circuit magnetic deschis:
B
(5.4.3)
u m   H  d s [ A] SI sau [ Asp]SI
A
- tensiunea magnetomotoare pe un circuit închis în câmp magnetic sau în
cazul unui circuit magnetic închis, cu sau fără întrefier:

umm   H  d s , [ A]

SI sau [ ASp ] SI (5.4.4)

- fluxul magnetic printr-o suprafaţă deschisă :

   B  dA [Wb]SI (Weber ) (5.4.5)
S

Fluxul magnetic printr-o suprafaţă deschisă S  se defineşte ca integrala de

suprafaţă a componentei normale, relativă la suprafaţă, a vectorului inducţie
magnetică, suprafaţă care se sprijină pe o curbă închisă  .
În sistemul CGSem, unitatea de măsură a fluxului magnetic este Mx
(Maxwell), existând relaţia de legătură: 1Wb  10 8 Mx .

 Teorema lui Ampere

Această teoremă reprezintă un caz particular al legii circuitului magnetic

pentru regimului staţionar (şi cvasistaţionar, doar în cazul neglijării curentului de
 S
deplasare în dielectricul condensatoarelor, respectiv termenul ) şi se
t
exprimă sub forma:
 H ds 

(5.4.6)

unde  H ds  u

mm reprezintă tensiunea magnetomotoare de-a lungul unei linii

(închise) de flux magnetic a unui circuit magnetic), iar   N  i - solenaţia

curenţilor care produc câmpul magnetic în circuit (sursa de tensiune
magnetomotoare, respectiv – bobina parcursă de curent).
Sub formă locală, teorema se exprimă prin relaţia:
rot H  J (5.4.7)

205
reprezentând prima ecuaţie a lui Maxwell pentru regimuri staţionare.
Teorema lui Ampere poate fi utilizată la determinarea câmpului magnetic
produs de circuite magnetice de forme geometric regulate, parcurse de curent
electric de conducţie, cum este cazul circuitelor magnetice ale echipamentelor
electrice tipice: motoare, transformatoare electromagneţi. În continuare vor fi
prezentate două exemple.
1. Cazul unui conductor rectiliniu, infinit, parcurs de curentul i:
I
 Hd s   Hds  H  ds  H  2 r  I ; H  2 r (Asp/m) (5.4.8)
2. Cazul unui solenoid drept, foarte lung, uniform bobinat, având N spire şi
lungimea l:
B B

 Hd s   Hd s  N  I ; H  ds  N  I ; H  l  N  I ;
 A A (5.4.9)
N I
H (Asp/m)
l
S-au regăsit astfel relaţiile calculate în capitolul anterior.

 Materiale feromagnetice
După cum s-a arătat, materialele feromagnetice sunt materiale neliniare
din punct de vedere magnetic, respectiv materiale a căror caracteristică de
magnetizare, B(H ) , este neliniară. În cazul acestor materiale permeabilitatea
magnetică  r este o funcţie de câmpul exterior aplicat: r  r ( H ) , nemaifiind
constantă.
La scoaterea de sub influenţa câmpului, aceste materiale rămân cu o
magnetizaţie permanentă, M p .
Din categoria materialelor feromagnetice fac parte: Fe, Co, Ni, feritele,
aliajele fierului cu Co sau Ni şi altele.
Caracteristica B(H), trasată pentru materialele magnetice, poartă numele
de ciclu de magnetizare sau ciclu de histerezis (fig. 5.4.1), iar curba OM
reprezintă curba de primă magnetizare. Această caracteristică pune în evidenţă o
saturaţie intensă a fierului după atingerea punctului M, respectiv în zona de
maximă neliniaritate, unde inducţia magnetică (practic-magnetizaţia) nu mai
creşte, oricât de mult ar creşte intensitatea câmpului magnetic.

206
 Fig. 5.4.1 Ciclul de histerezis magnetic
La 760 C (punctul Curie), proprietăţile magnetice ale fierului dispar.
0

Fenomenul de histerezis, vizibil pe ciclul de histerezis prin întârzierea

inducţiei B în raport cu câmpul H (vezi inducţia remanentă, Br), se datorează
inerţiei magnetice a materialului. Intensitatea câmpului magnetic la care are loc
anularea inducţiei se numeşte câmp coercitiv, Hc.
Tei puncte sunt importante la un ciclu de histerezis: inducţia de saturaţie
(𝐵𝑚𝑎𝑥 ) sau (𝐵𝑠 ); inducţia remanentă 𝐵𝑟 şi câmpul coercitiv 𝐻𝑐 .
Fizicianul german Charles Steinmetz a demonstrat, între 1889 şi 1892, că
pierderile de putere în fier prin histerezis sunt proporţionale cu aria ciclului de
histerezis, permiţând astfel posibilitatea calculului şi modalităţii de reducere a
acestor pierderi în generatoarele, motoarele şi transformatoarele electrice.
Formula practică a lui Steinmetz [40] pentru pierderile prin histerezis în cazul
tolelor ordinare, având grosimi ∆= 0,5𝑚𝑚, rezistivitatea 𝜌 = 0,18 −
Ω
0,25 𝑚 𝑚𝑚2 , pentru inducţii mai mari de 0,1 Te, este:
1,6 𝑊
𝑃𝐻 =3750 ∙ 𝐵𝑚 ∙ 𝑓(𝑚3 ) (5.4.9.1)
Astăzi, se preferă formula lui Wild şi Sumpner, cu n=2:
2 𝑊
𝑃𝐻 =460 ∙ 𝐵𝑚 ∙ 𝑓(𝑚3 ) (5.4.9.2)

Notă
Pierderile totale în fier, care însumează pierderile prin histerezis şi pierderile prin
curenţi turbionari (Foucault) sunt prezentate în cadrul capitolului 13.3.

 Clasificarea materialelor feromagnetice

Materialele feromagnetice se pot clasifica în:
1. materiale feromagnetice moi, cu câmp coercitiv Hc mic, ciclu de
histerezis îngust, permeabilitatea magnetică relativă mare şi foarte mare – la
materialele magnetice speciale, cum este materialul numit Permaloy, inducţie
remanentă Br de nivel redus.

207
 Exemple: fierul moale sau fierul cu adaos de siliciu (max. 4%) pentru
reducerea pierderilor în c.a. ( de exemplu tabla silicioasă, folosită la construcţia
maşinilor electrice, are r  250  1000, Br  0,5  1(Te), Hc  40( Asp / m) ) (fig.
5.4.2);
2. materiale feromagnetice dure, cu Hc mare, inducţie remanentă mare,
permeabilitatea magnetică redusă, ciclul de histerezis lat.
Exemple: oţelul (fier-carbon, cu
r  40, Br  0,7(Te), Hc  5000( Asp / m) ), oţelul aliat cu crom sau cu wolfram
(cu r  30, Br  1,1(Te), H c  5000( Asp / m) ), Alnico (Fe, Ni, Co, Al, cu
r  4, Br  0,73(Te), H c  34.000( Asp / m) ) (fig. 5.4.2).
Printre materialele feromagnetice speciale menţionăm tipul Permalloy (
r  5 104 ) şi Supermalloy ( r  3 105 ), ajungând azi chiar la valori de 106 .

Fig. 5.4.2 Cicluri de histerezis

Feritele sunt o categorie specială de materiale feromagnetice, şi anume

combinaţii ale oxizilor de fier (Fe2O3) cu oxizi ai unor metale bivalente (MnO).
Se obţin prin sinterizare (presarea pulberii de fier împreună cu un lac special la
temperaturi ridicate) în prezenţa unor câmpuri magnetice puternice şi se
caracterizează prin permeabilitate magnetică relativă mare: r  600  3500 , Br
A
de valori joase, ciclu de histerezis îngust, câmp coercitiv mic ( H c  1000 ) ,
m
rezistivitate mare. Spre deosebire de materialele feromagnetice obişnuite, feritele
sunt utilizate la frecvenţe înalte ca miezuri de bobine în aparatura electronică,
datorită pierderilor reduse prin curenţi turbionari. Exemple: ferită cu Mn şi Zn,
ferită cu Ni şi Zn.

208
  Explicaţia fizică a fenomenului de magnetizare
La nivel macroscopic, magnetizaţia corpurilor metalice este nulă
( M p  0 ) când orientările momentelor magnetice atomice ale acestora sunt
distribuite dezordonat (starea naturală). Odată ce corpurile au fost aduse într-un
câmp magnetic exterior acestora, structurile feromagnetice elementare (atomice)
capătă o componentă ordonată.
În teoria lui P. Weiss (teoria domeniilor Weiss, 1907), corpurile
feromagnetice se magnetizează spontan sub forma unor domenii, având
dimensiuni liniare cuprinse între 10-3 şi 10-2 cm, care poartă numele de domenii
magnetice. Aceste domenii iau naştere prin orientarea în aceiaşi direcţie a
dipolilor magnetici elementari (atomici). O dovadă a existenţei acestor domenii o
constituie caracterul discontinuu al curbei de magnetizare a materialelor
feromagnetice în domeniul câmpurilor magnetice slabe (efectul Barkhausen), sau
distribuirea neuniformă a piliturii de fier pe suprafaţa unui material feromagnetic.
Aşa cum s-a arătat, în absenţa câmpului domeniile sunt orientate la întâmplare, pe
când în prezenţa acestuia ele se orientează tot mai mult pe măsură ce H creşte,
fenomenul încetând la saturaţie.
În cazul materialelor paramagnetice, numite şi materiale polare, aşezării
ordonate a domeniilor Weiss în câmp li se opune agitaţia termică.
 Circuite magnetice
Un “circuit magnetic” este un dispozitiv în care liniile de câmp magnetic
produse de bobine străbat o succesiune de tronsoane (laturi/trasee) contigue din
material feromagnetic, separate, eventual, de spaţii dielectrice (aer, ulei de
transformator) de dimensiuni mici, numite „întrefieruri”.
La baza funcţionării unui circuit magnetic stau, în principal, legea-fluxului
magnetic, teorema refracţiei liniilor de câmp magnetic la suprafaţa de separaţie a
două medii cu permeabilităţi magnetice diferite şi teorema conservării
componentelor tangenţiale ale câmpului magnetic la suprafaţa de separaţie a două
medii cu permeabilităţi magnetice diferite. Conform legii fluxului magnetic,
, liniile de câmp magnetic sunt curbe închise într-un circuit magnetic,
deoarece . În conformitate cu teorema refracţiei liniilor de câmp
magnetic, , rezultă că dacă ( de exemplu la trecerea liniilor de
câmp din aer ( ) în fier ( )), rezultă că şi şi, în consecinţă, câmpul H1
din fier se va orienta tangenţial la acest corp/circuit magnetic (fig.5.4.3).

209
 Aer
S

Fe

Fig.5.4.3 Teorema refracţiei la un circuit magnetic

Rezultă că orice corp din material feromagnetic este capabil „să conducă”
în mod eficient fluxul magnetic.
În practică, în mod obişnuit 1  1000 2 . Rezultă că unghiul tinde către 90° şi
liniile de câmp magnetic pătrund în fier şi circulă tangent la suprafaţa acestuia.
O explicaţie în plus cu privire la capabilitatea unui circuit magnetic de a
conduce liniile de câmp magnetic o oferă teorema conservării componentelor
tangenţiale ale câmpului magnetic la suprafaţa de separaţie a două medii :
.

 Reluctanţa unui laturi neramificate de circuit magnetic

La trecerea fluxului magnetic printr-un circuit magnetic, acesta întâmpină
din partea circuitului o “rezistenţă”, care poartă numele de reluctanţă magnetică.
Pentru a deduce expresia reluctanţei se va analiza o latură de circuit magnetic,
respectiv - un tronson neramificat, reprezentând un tub de flux magnetic, pentru
care se va considera fluxul uniform repartizat pe secţiune. Circuitul magnetic este
nesaturat, respectiv punctul de funcţionare al dispozitivului din care face parte (de
exemplu un electromagnet) este situat pe porţiunea aproximativ liniară a curbei de
primă magnetizare, pentru care se poate scrie: B  H (fig.5.4.4).

210
 Φ

(2)

(C) (1)
Fig. 5.4.4 Tronson oarecare de circuit magnetic
parcurs de un flux magnetic

Tensiunea magnetică între capetele (1) şi (2) este dată de relaţia :

2 2 2
B
U m12   H  ds   H  ds    ds (5.4.10)
1 C  1 C  1 C 


sau:
2
 f  ds 2
ds
U m12    f   Rm   f (5.4.11)
1 C 
A 1 C 
A
În rel. (5.4.11) mărimea „Φf” reprezintă fluxul fascicular prin tronsonul de
circuit magnetic, respectiv fluxul produs de o singură spiră a bobinajului, iar
mărimea „Rm” se numeşte „reluctanţa magnetică” a tronsonului/laturii de circuit
magnetic între punctele 1 şi 2.
Aşadar, reluctanţa este mărimea dată de relaţia:
2
ds
Rm   (Asp/Wb) sau (H-1) (5.4.12.)
1 C 
  A
Pentru UM a reluctanţei (H-1) se va vedea rel. 5.5.21.
Pentru o porţiune de circuit geometric regulată, având lungime şi
secţiune constantă :
l
Rm  (5.4.13.)
A
unde:
l – lungimea medie a tronsonului de circuit magnetic (m);
211
 μ – permeabilitatea magnetică absolută a materialului: μ=μoμr ;
A – aria secţiunii transversale a tronsonului de circuit (m2).
Ca urmare, relaţia (5.4.11) devine :

Um = Rm ∙ Φf (5.4.14)
şi exprimă „legea lui Ohm” pentru circuite magnetice.
Inversul reluctanţei magnetice poartă numele de permeanţă:
Λ = 1/Rm , (Wb/Asp) (5.4.15)
Similitudinea relaţiei (5.4.14) cu expresia legii lui Ohm pentru circuite
electrice permite stabilirea unei analogii şi pentru teoremele lui Kirchhoff între
circuite electrice liniare şi circuite magnetice liniare.

 Teoremele lui Kirchhoff pentru circuite magnetice

Se consideră un circuit magnetic ramificat (cu ochiuri şi noduri), liniar,
respectiv nesaturat magnetic (practic, circuitul magnetic se poate considera ca
fiind liniar dacă se alege punctul de funcţionare pe porţiunea aproximativ liniară
a curbei de primă magnetizare, adică în zona nesaturată), având solenaţii (surse de
tensiune magnetomotoare) pe unele din laturi sau pe toate. De exemplu la un fier
cu r  1000  1500 , zona de liniaritate a caracteristicii magnetice ajunge până la
o inducţie de cca (0,75-0,8) Te, căreia îi corespunde o intensitate a câmpului
magnetic de cca (600-700) A/m; saturaţia fiind atinsă la (1,1-1,2) Te, respectiv la
un câmp de (5000-6000) A/m. Ca urmare, alegerea punctului de funcţionare la
(0,5-0,7) Te, respectiv la (300-500) A/m presupune o comportare practic liniară a
circuitului magnetic respectiv şi o stabilitate în funcţionare a echipamentului
electric din care face parte circuitul magnetic.
Calculul fluxului magnetic din fiecare latură a circuitului magnetic se
poate face utilizând teoremele lui Kirchhoff pentru circuite magnetice, prezentate
în continuare.

a. Teorema intâi


kb
fk  0; b  (1, N  1) (5.4.16)

Suma algebrică a fluxurilor magnetice fasciculare din laturile concurente

într-un nod independent „b” al unui circuit magnetic este nulă. Ca şi în cazul
circuitelor electrice, numărul nodurilor independente este „ N-1 ”. Se păstrează şi
convenţia de semne: fluxurile care ies din nod sunt pozitive.

b. Teorema a doua

212
    R
k p
k
k p
mk  f ; p  ( 1,O ); O  L  N  1
k
(5.4.17)

Suma algebrică a solenaţiilor din laturile unui ochi „p” de circuit

magnetic (unde solenaţia Θ = N∙i ) este egală cu suma algebrică a căderilor de
tensiune magnetică pe acel ochi. Sumele algebrice se scriu în acord cu un sens de
parcurs pe ochi, arbitrar ales, numit, şi aici, sens de referinţă.
În relaţia de mai sus „Rmk” reprezintă reluctanţa „m” a laturii „k”, iar
„Φfk” – fluxul fascicular prin acea latură.
Se presupune, pentru simplificare, că circuitul magnetic nu are dispersie
(pierderi) de flux.

 Pentru calculul reluctanţelor echivalente (serie, paralel) se folosesc relaţii

similare rezistenţelor echivalente :
n
Asp
Rmes   Rmk ( ) sau ( H 1 ) (5.4.18)
k 1 Wb

n
1 1
 (5.4.19)
Rmep k 1 Rmk

 Circuite magnetice neliniare

În realitate, circuitele magnetice sunt neliniare, fiind confecţionate din

materiale feromagnetice (Fe, Ni, Co, aliaje ale acestora, precum şi cu oxizi de
fier), pentru care permeabilitatea magnetică relativă nu mai este constantă, ci
dependentă de câmp: .
Pentru rezolvarea acestora se folosesc teoremele lui Kirchhoff pentru
circuite neliniare:
a. Teorema întâi
  fk  0; b  (1, N  1)
kb
(5.4.20)

b. Teorema a doua
k  U mk ; p  ( 1,O ); O  L  N  1
k p k p
(5.4.21)

cu: U mk  U mk ( fk ) (5.4.22)
Relaţia (5.4.22) este neliniară, se numeşte caracteristica magnetică a
circuitului magnetic şi se trasează punct cu punct pe baza curbei B = B(H), numită
curba de magnetizare a materialului feromagnetic.

213
 Legendă:

1- Jug (armătură
fixă)
2- Armătura mobilă
3- Miez (coloană)
4,5- Poli
6 - Întrefier
  N  I - solenaţia

Fig. 5.4.5 Un circuit magnetic tipic al unui electromagnet

5.5 Inductivităţi proprii şi mutuale

Introducerea noţiunii de inductivitate (inductanţă) a fost impusă de cerinţa
calculului fluxului magnetic printr-un circuit produs de curentul prin acel circuit,
respectiv - din alte circuite vecine; de asemenea, de cerinţa calculului t.e.m.
induse într-un circuit prin variaţia de timp a fluxului magnetic propriu sau a unor
fluxuri vecine (util la studiul fenomenului de (auto)inducţie).
Se consideră montajul din fig. 5.5.1, constituit din două circuite inelare
metalice, primul, C1, alimentat de sursa E1 printr-o rezistenţă variabilă Rv1, iar
celălalt, C2, aflându-se în câmpul magnetic a lui C1.

Fig. 5.5.1 Inductivităţi proprii şi mutuale

214
Fie curentul I1 iniţial constant prin spira C1.
Fluxul  21 , produs de acest curent prin spira C2, este dat de relaţia:
 21   B1  d A2  B1 A2 (5.5.1)
A2

forma şi poziţia celor două circuite fiind fixate; curentul I1 fiind constant, şi
inducţia B1 produsă de acesta va fi la fel.
Fluxul  21 este proporţional cu I1 (a se vedea expresia câmpului H produs de o
spiră într-un punct oarecare exterior) şi prin urmare se poate scrie:
 21
 K 2 , K2  ct. (5.5.2)
I1
Se presupune acum că I1 variază lent în timp (de exemplu cu 1A/s), astfel
încât în orice moment şi în orice punct din vecinătatea lui C1 (zona în care se află
C2) câmpul B1 şi curentul I1 să rămână în corelaţie ca pentru un curent staţionar.
Fluxul  21 va avea o variaţie lentă, odată cu variaţia curentului I1.
În spira C2 se induce o t.e.m.:
d 21 di
e21    K2 1 (5.5.3)
dt dt
care se mai scrie sub forma:
di di
e21   L21 1  M 21 1 (5.5.4)
dt dt
unde:

L21  M 21  21  K 2 (5.5.5)
I1
Dacă C2 are N2 spire, atunci:
N 
L21  M 21  2 f 21 .
I1
Parametrul L21 (respectiv M 21 ) poartă numele coeficient de inducţie
mutuală sau inductanţă mutuală şi depinde de geometria circuitelor,
caracteristicile magnetice ale mediului/materialului (  r ), dimensiunile şi forma
circuitelor cuplate, numărul de spire ale acestora. Mărimea  f 21 reprezintă fluxul
fascicular, respectiv fluxul produs de o singură spiră a circuitului C1 prin C2. Se
poate spune că inductanţa reprezintă o mărime geometrică, topologică,
constructivă şi de material.
La variaţia curentului I1 prin spira C1, urmare a variaţiei fluxului magnetic
propriu, şi în această spiră se va induce o t.e.m., prin autoinducţie:
d 11
e11   (5.5.6)
dt
Cum raportul:
215
  11
 K1 , K1  ct. (5.5.7)
I1
datorită variaţiei lente în timp a curentului, rezultă:
di di
e11   K1 1   L11 1 (5.5.8)
dt dt
unde:
 11
L11   K1 (5.5.9)
I1
Dacă C1 are N1 spire, L11 devine:
N 
L11  1 f 11 , cu 11  N1   f 11 (5.5.10)
I1
Mărimea L11 sau L1 poartă numele de coeficient de inducţie proprie sau
inductanţă proprie a circuitului (spirei, buclei) C1. În mod similar se pot defini
L12 şi L22.
Revenind la schema 5.5.1, se constată că dacă C2 ar fi străbătut de un
curent I2, lent variabil în timp, în mod similar s-ar putea scrie relaţiile:
 N1 f 12
L12  M 12  12 ; L12  (5.5.11)
I2 I2
şi
 N1 f 22
L22  L2  22 ; L22  (5.5.12)
I2 I2
circuitul C1 nefiind parcurs de curent.
În relaţiile mărimilor L11, L12, L21, L22 apar fluxurile  fij , numite fluxuri
fasciculare, (fluxuri produse de o singură spiră a unei bobine). În aceste condiţii,
fluxul magnetic total al bobinei va fi dat de produsul dintre fluxul fascicular şi
numărul de spire al bobinei.
 Autoinducţia
Fenomenul de autoinducţie apare într-o bobină parcursă de curent
alternativ ca urmare a variaţiei fluxului magnetic prin înfăşurarea proprie a
bobinei care a produs acest flux.
T.e.m. indusă în bobină, numită tensiune de autoinducţie, este dată de
expresia:
d dI
e  L
dt dt
şi are sensul opus variaţiei fluxului inductor. La creşterea curentului, t.e.m. tinde
să-i reducă viteza de creştere, iar la scăderea curentului, t.e.m. tinde să se opună
acestei scăderi, întârziind-o.

216
Pe baza acestui fenomen se poate răspunde practic şi la întrebarea: de ce
rezistenţa bobinei este mai mare în curent alternativ decât în curent continuu ? În
curent alternativ apare în bobină o t.e.m. de autoinducţie care se opune tensiunii
de alimentare, deci se manifestă ca o rezistenţă suplimentară la trecerea curentului
alternativ. Această rezistenţă suplimentară poartă numele de reactanţă.

 Teorema reciprocităţii bobinelor cuplate magnetic

În cazul a oricare două bobine cuplate magnetic se demonstrează că:
L12  L21  M (5.5.13)
Această relaţie exprimă teorema reciprocităţii în cazul bobinelor cuplate
magnetic (Maxwell).

 Unitatea de măsură pentru inductivităţi

Unitatea de măsură pentru inductivităţi depinde de alegerea unităţilor
pentru t.e.m., curenţi şi timp:
[ L]SI  1H ( Henry) ; 1mH  10 3 H ; 1H  10 H
6

 Asocierea sensurilor mărimilor  şi I

Mărimile  şi I sunt asociate, în circuitele care conţin bobine
(inductivităţi), după regula burghiului drept.
Mărimile  11 şi  22 sunt întotdeauna pozitive:
11  0 ;  22  0
Mărimile  21 şi  12 pot fi pozitive sau negative. Semnul lui  21 este, prin
convenţie, pozitiv sau negativ, după cum se asociază, în acelaşi sens sau în sens
opus, fluxul propriu al spirei C2 cu fluxul produs în C2 de I 1 (respectiv  21 ).
Ca urmare, inductivităţile vor avea semnele:
L11  0; L22  0; L12  L21  x 0
Notă
Primul indice indică circuitul străbătut de flux, iar al doilea – curentul
care produce acest flux, indicii fiind luaţi de la stânga la dreapta.
 Relaţii dintre inductivităţile proprii şi mutuale
Dacă se neglijează dispersia de flux, respectiv fluxul de pierderi al
bobinelor, se poate scrie (fig. 5.5.1):
 f 11   f 21 (5.5.14)
Înmulţind ambii membri ai relaţiei (5.5.14) cu N1N2, se obţine:
N1 N2 f 11  N1 N2 f 21

respectiv:
N211  N1 21 (5.5.15)
217
deoarece:
N1 f 11  11 şi N2 f 21   21
Relaţia (5.5.15) se mai poate scrie sub forma:
N
 21  2  11 (5.5.16)
N1
În mod asemănător, rezultă:
N
 12  1  22
N2
Înmulţind cele două relaţii (5.5.16) şi (5.5.17), se obţine:
N N
 21  12  2 11  1  22  11   22
N1 N2
sau:
L21I1  L12 I 2  L11I1  L22 I 2 , cu L12  L21 (5.5.17)
de unde rezultă:
2
L12  L11L22 sau M 2  L11  L22 (5.5.18)
Relaţia (5.5.18) pune în evidenţă legătura dintre inductivităţile proprii şi cele
mutuale în cazul a două circuite cuplate, fără pierderi de flux magnetic (fără
dispersie).
Dacă se ia în consideraţie şi dispersia, atunci se obţine expresia:
M 2  k 2  L11  L22 (5.5.19)
unde k poartă numele de coeficient de cuplaj şi are valori între 0 şi 1. Astfel,
pentru k = 0 bobinele (spirele) sunt decuplate, iar pentru k=1 cuplajul acestora
este perfect (fără pierderi de flux).
Coeficientul de cuplaj este dat de relaţia:
M
k  0 1 (5.5.20)
L11  L22

 Calculul inductivităţilor
Mărimea unei inductivităţi se poate calcula în următoarele etape:
1. Se consideră spira/bobina parcursă de curentul I, cunoscut.
2. Se calculează inducţia B în centrul acesteia, cunoscând valoarea
intensităţii câmpului magnetic H; se presupune că inducţia este constantă pe
secţiune - în cazul unor secţiuni relativ mici.
3. Se calculează fluxul fascicular şi fluxul total al bobinei:
t  N   f  N  B  d A .
A
4. Se calculează inductivitatea (inductanţa) bobinei, cunoscând pe I şi pe
 t.

218
Exemple
a. Calculul inductivităţii unei spire circulare
Se consideră spira circulară din fig. 5.5.2, parcursă de curentul I. Spira are
raza a.

Fig. 5.5.2 Calculul inductivităţii unei spire circulare

Pentru calculul inductivităţii spirei se parcurg etapele arătate mai înainte:

1.Se presupune că spira este străbătută de curentul (staţionar/
cvasistaţionar) I.
2.Inducţia B în centrul spirei este:
I
B  H  0 H  0 (Te)
2a
(a se vedea expresia intensităţii câmpului magnetic al unei spire parcurse de
curent, în centrul acesteia).
3. Se calculează fluxul total: t  N  f   f  B  A ; N  1 . Rezultă:
I  I  a
t  0  a 2  0 (Wb)
2a 2
4. Inductivitatea (proprie) devine:
  a
L  t  0 (H)
I 2

În cazul unui pachet cu N spire, se reiau etapele 2,3 şi 4:

N I
2. B1  0
2a
NI N 2  I  a
3. 1t  N  1 f  N  B1  A  N  0   a 2  0
2a 2
1t  N 2  a
4. L1   0 (H )
I 2
219
 b. Calculul inductivităţii unui solenoid lung (l >> a)
Se parcurg pe rând etapele 1-4:
1. Solenoidul se presupune parcurs de curntul I.
2. Inducţia B este dată de relaţia:
N I
B  0  H  0
l
obţinută din expresia câmpului magnetic al unui solenoid în interiorul acestuia(în
axă).
N I N2 I  A
3.   N   f  N  B  A  N   0  A  0
l l
unde A este aria secţiunii transversale a solenoidului de rază a ( A    a 2 )
 N2  A N 2    a2
4. L   0  0
I l l

c. Calculul inductivităţii mutuale a două spire concentrice şi a două

bobine concentrice (fig. 5.5.3).

Fig. 5.5.3 Calculul inductivităţii mutuale a două spire concentrice

Se parcurg etapele 1-4:

1. Inelul C1 este parcurs de curentul I 1 .
2. Inducţia produsă de inelul C1 în centrul O:
I
B1   0  H 1   0
2R1
Fie R2  R1 , astfel ca B1 să fie considerată uniformă pe toată suprafaţa spirei C 2
.
I1   R22  I1
3.  12  B1  A2  N  0  R2  0
2

2 R1 2 R1

220
  21   R22
4. L21   0
I1 2 R1
Dacă C1 şi C 2 au N 1 şi respectiv N 2 spire, se calculează:
N I
2. B1   0 1 1
2R1
N1  I 1   N1  N 2  I1  R22
3.  f 21  B1  A2  0  R22 ;  21  N 2   f 21  0
2 R1 2 R1
 21   N1  N 2  R22
4. L21   0  L12 (H)
I1 2 R1
Se observă că inductivitatea L este o mărime geometrică (prin a),
constructivă (prin N ) de material (prin  0 ) şi topologică.

Observaţie
Deşi L21  L12 , inductivitatea L12 nu se obţine prin simpla inversare a
indicilor, fiind vorba de o simetrie magnetică în acest caz şi nu una geometrică.

 Calculul inductivităţii cu ajutorul reluctanţei

Se consideră un circuit magnetic pe care se află o bobină de inductivitate
L. Circuitul magnetic este neramificat. Se neglijează dispersia circuitului.
Expresia inductivităţii bobinei este (fig. 5.5.4):
 
L t N f
i i

Fig. 5.5.4 Calculul inductivităţii cu ajutorul reluctanţei

Conform teoremei a doua a lui Kirchhoff pentru circuite magnetice liniare, se

poate scrie pe ochiul de circuit analizat:

  Rm   f ;  f 
Rm
deci:

221
  f N 
L N 
i i Rm  i
N  N i N 2
L    N2 (5.5.21)
Rm  i Rm
Aici  este solenaţia circuitului magnetic (   N  i ), Rm este reluctanţa
1
acestuia, iar  - permeanţa circuitului magnetic (  ).
Rm
 Inductivitate echivalentă
Se consideră un ansamblu de două bobine cuplate magnetic, conectate în
serie, formând un circuit magnetic neramificat (fig. 5.5.5).

Fig. 5.5.5 Ansamblu de două bobine cuplate magnetic

Se numeşte inductivitate echivalentă a ansamblului, inductivitatea

calculată cu fluxul întregului circuit neramificat.
Scriind relaţiile lui Maxwell pentru inductivităţi în cazul celor două
bobine, se obţine:
 1  L11I1  L12 I 2
 , unde L12  L21 (5.5.22)
 2  L21I1  L22 I 2
Dacă bobinele sunt înseriate, I1  I 2  I , iar fluxul total al ansamblului se scrie
ca flux echivalent:
 e  1   2 (5.5.23)
Se defineşte inductivitatea echivalentă a ansamblului de bobine cu relaţia:
   2
Le  e  1  L11  L22  2 L12 (5.5.24)
I l
fluxul de dispersie nefiind luat în calcul.
Semnele (  ) din faţa inductivităţii mutuale L12 se datorează faptului că
fluxul unei bobine prin cealaltă (flux de cuplaj) poate avea acelaşi sens (+) sau
sens opus (-) faţă de fluxul propriu al acelei bobine. De exemplu, în fig. 5.5.5.a
222
fluxul  21 , produs de bobina 1 prin bobina 2, are acelaşi sens cu fluxul propriu al
bobinei 2,  22 , produs de curentul I prin această bobină, pe când în fig. 5.5.5.b
cele două fluxuri au sensuri opuse.
Ca urmare, în cazul a se spune că bobinele sunt în concordanţă şi
L12  L21  0 , iar în cazul b se spune că bobinele sunt în opoziţie şi L12  L21  0 .
Inductivitatea echivalentă se mai scrie sub forma:
Le  L1  L2  2M (5.5.25)
care ,pentru ansamblul din fig. 5.5.5.a , este:
Le  L1  L2  2M (5.5.25.a.)
iar pentru cel din fig. 5.5.5.b are expresia :
Le  L1  L2  2M (5.5.25.b.)
Notă
Inductivităţile L12 (şi L21 ) sunt mărimi pozitive în valoare absolută (au
semnificaţie fizică), semnul (-) atribuindu-se, aşa cum s-a arătat, prin convenţie.
Pentru simplificarea reprezentării circuitelor, se introduce convenţia de
notare evidenţiată în fig. 5.5.6.a şi b.

Fig. 5.5.6.a Fig. 5.5.6.b

Astfel, se notează cu (*) bornele polarizate ale bobinelor, convenindu-se

ca L12 > 0 dacă cei doi curenţi au acelaşi sens faţă de bobinele polarizate şi L12 <
0 dacă curenţii au sensuri opuse faţă de aceste borne; sensurile curenţilor faţă de
bornele polarizate exprimând relaţiile dintre fluxuri, aşa cum s-a arătat la definirea
inductanţei.

 Flux de dispersie. Inductivităţi de dispersie

În mod normal, numai o parte din fluxul fascicular propriu produs de o
bobină străbate o altă bobină cuplată magnetic cu prima. Acest flux se numeşte
flux fascicular util. Restul fluxului este flux de dispersie sau flux de scăpări.
În acest context se poate scrie:
 f 11   f 21   fd 21
(5.5.26)
 f 22   f 12   fd 12
223
Corespunzător acestor fluxuri se pot defini inductivităţi de dispersie pentru bobine
cuplate, astfel:
L11  Lu 21  Ld 21
(5.5.27)
L22  Lu12  Ld 12
În general, dacă se iau în calcul scăpările (dispersia) de flux, L12  L21 , deci
teorema reciprocităţii nu se mai respectă.
 Exprimarea t.e.m. cu ajutorul inductivităţii
Fie un ansamblu de două bobine cuplate magnetic. Fluxul care străbate
bobina (1) este, conform relaţiei lui Maxwell şi neglijând dispersia, dat de relaţia:
1  L 11i 1  L 12 i 2
Dacă acest flux este variabil în timp, t.e.m. indusă în bobina (1) devine:
d 1 di di
e1    ( L11 1  L12 2 )  e11  e12 (5.5.28)
dt dt dt
unde:
di di
e11   L11 1   L1 1
dt dt
reprezintă t.e.m. de autoinducţie, iar:
di di
e12   L12 2  M 2
dt dt
reprezintă t.e.m. de inducţie mutuală (t.e.m. indusă prin variaţia fluxului din
circuitul 2 în circuitul 1).
 Inductivitatea echivalentă a n bobine necuplate magnetic, legate în
serie şi în paralel
a. Serie: Le  L1  L2  ....  Ln (5.5.29)
1 1 1 1
b. Paralel:    ....  (5.5.30)
Le L1 L2 Ln
 Teorema lui Neumann
Inductivitatea mutuală a două spire de formă oarecare cuplate magnetic,
filiforme, aflate într-un mediu liniar, omogen şi izotrop este dată de relaţia
generală:

4R12 1
L12  M  d s1  d s 2 (5.5.31)
2

unde R12 este distanţa medie geometrică dintre cele două circuite, respectiv dintre
elementele de circuit d s 1 şi d s 2 (distanţa medie geometrică poate fi calculată cu
relaţiile lui Maxwell (a se vedea, de exemplu, cartea Interferenţe Electromagnetice
Perturbatoare. Baze teoretice, autor – A. Sotir, Ed. Militară, Bucureşti, 2006).

224
 Decuplarea unei bobine de la reţeaua de alimentare
Una dintre problemele întâlnite curent la exploatarea instalaţiilor electrice
industriale şi a celor navale constă în decuplarea de la reţea a maşinilor electrice,
transformatoarelor, electromagneţilor, în esenţă – a unor bobine cu miez de fier.
La decuplarea rapidă, prin întrerupător, a unei bobine de la reţeaua de alimentare
(fig. 5.5.7), curentul i prin bobină nu se poate anula instantaneu (principiul
inerţiei este valabil şi în domeniul Electromagnetismului), deoarece t.e.m. care s-
ar induce în bobină ar fi, teoretic, infinită:
d di di
eL     L ; pentru t  t2  t1  0 , 
dt dt dt

Fig. 5.5.7 Decuplarea unei bobine de la reţea

Astfel, la deschiderea bruscă a întrerupătorului K1 apare un arc electric, prin care

curentul mai este menţinut un timp prin circuit (autoinducţia). Pentru a limita
supratensiunea de autoinducţie pe bobină, care se manifestă sub forma unui arc
electric la bornele întrerupătorului, în momentul întreruperii curentului, respectiv
pentru a proteja izolaţia bobinei, dar şi pentru a se evita pericolul de electrocutare
a celui care efectuează manevra de decuplare, în paralel cu bobina se conectează o
rezistenţă de protecţie, R p , care se cuplează automat, cvasi-simultan cu
întreruperea alimentării bobinei, printr-un întrerupător K2. Fiind vorba de un
regim tranzitoriu, curentul i(t) prin circuitul L, RL , RP va avea forma:
i(t )  il (t )  i p (t ) , unde il (t ) este curentul de regim liber, pe durata regimului
tranzitoriu, care urmează să fie calculat, iar i p (t )  0 este curentul de regim
permanent, după stingerea acestui regim.
Curentul de regim liber, care apare la deschiderea întrerupătorului K1 prin
circuitul închis al bobinei şi al rezistenţei de protecţie, va fi dat de ecuaţia de
regim tranzitoriu:
di
L l  ( RL  RP )il  0
dt

225
Punând condiţia iniţială i(0   )  i(0   ) , rezultă că în primele momente de după
deschiderea lui K1, curentul tinde să-şi păstreze valoarea anterioară, constantă:
U
i  0  0 .
RL
Curentul de regim tranzitoriu rezultă, ca soluţie a ecuaţiei diferenţiale liniare de
mai înainte, sub forma:
U0
il (t )  et / 
RL  RP
L
unde   ( s) reprezintă constanta de timp a circuitului prin
RL  RP
L, RL , RP .
Tensiunea la bornele bobinei pe durata regimului tranzitoriu este:
RP
uL (t )  ub (t )   RPil (t )  U 0 et / 
RL  RP
Supratensiunea maximă la bornele bobinei se produce în momentul decuplării
U
acesteia (t = 0), când i0  0 şi se manifestă sub formă de arc electric, ce poate
RL
fi periculos pentru om, la bornelele întrerupătorului K1:
R
uL (0)  ub (0)   RPil (0)  U 0 P
RL
R
Pentru ca aceasta să fie cât mai mică, este necesar ca raportul P să fie cât mai
RL
mic, adică rezistenţa de protecţie R p să aibă valoarea cât mai aproape de valoarea
rezistenţei bobinei, RL :
ub (0) RP

U0 RL
Cazul optim este când RP  RL , deoarece în acest caz uL (0)  U p şi
nu se va produce, practic, nici-o supratensiune.
Evident că dacă RP lipseşte în momentul decuplării ( RP  ) , raportul de mai
sus va tinde la infinit:
uL (0)

U0
şi supratensiunea va fi maximă, putând conduce atât la străpungerea izolaţiei bobinei,
cât şi la electrocutarea personalului; dacă RP  0 , curentul i devine foarte mare
şi riscă să distrugă bobina.
226
 Din acest motiv, trebuie acordată o atenţie deosebită operaţiilor de
decuplare sub sarcină a bobinelor (îndeosebi a celor cu miez de fier, a căror
inductivitate este cu mult mai mare), care pot produce, în unele cazuri (la sarcini
inductive mari), defecte în instalaţii şi grave accidente, dacă nu se iau măsurile de
protecţie adecvate.
Astfel, în practică se urmăreşte ca RP RL , adică valoare lui RP să fie cât
mai apropiată de cea a rezistenţei bobinei.
 Inductivitatea în regim cvasistaţionar, în regim variabil şi la
frecvenţe înalte
În regim cvasistaţionar, prin neglijarea: a) curentului de deplasare în
lungul conductoarelor, cu excepţia dielectricului condensatoarelor; b) pierderilor
de curent de conducţie prin izolaţia conductoarelor (s-au considerat, până acum,
izolaţia şi mediul dintre conductoare perfect izolante), rezultă următoarele
consecinţe:
-curentul de conducţie se conservă în lungul conductoarelor (scurgerile de
curent prin izolaţie sunt nule);
-câmpul magnetic H este în fiecare punct proporţional cu intensitatea
curentului.
Aceste consecinţe permit definirea unei inductivităţi concentrate,
constante, aşa cum s-a arătat în cadrul regimului cvasistaţionar, pentru întregul
circuit sau întreaga linie (este cazul circuitelor cu parametrii concentraţi).
În regim variabil, la frecvenţe suficient de ridicate, curentul de deplasare şi
curentul de pierderi prin dielectric nu mai pot fi neglijate, şi, ca urmare, curentul
de conducţie nu se mai conservă (nu mai are aceeaşi intensitate) în lungul
conductoarelor, apărând aşa-numitul fenomen de propagare.
Dacă frecvenţa nu este prea mare (zeci, sute de kHz) în fiecare segment
x al unei linii (de exemplu, o linie de transport monofazată, cu două
conductoare), pentru calculul curenţilor se pot utiliza relaţiile regimului
cvasistaţionar pentru mărimile localizate în acest segment al liniei. Fluxul
magnetic  printr-o suprafaţă S , corespunzătoare unui x foarte mic,
suprafaţa sprijinindu-se pe cele două conductoare, este proporţional cu curentul i
din segmentul respectiv şi, ca urmare, se poate defini şi în acest caz o inductivitate

L  , constantă, a acestei mici porţiuni de circuit ca în regim cvasistaţionar.
i
Aceasta reprezintă o inductivitate echivalentă specifică a circuitului (pe fiecare
metru de lungime). Teoretic, această inductivitate nu mai poate fi calculată ca în
regim staţionar (şi cvasistaţionar), deşi, prin analogie, i se dă aceeaşi interpretare.
Deci, practic, la astfel de frecvenţe se utilizează, cu o bună aproximaţie, aceeaşi
metodă de calcul a inductivităţilor ca în regim cvasistaţionar.
La frecvenţe foarte ridicate (zeci, sute de MHz, GHz), se defineşte, de asemenea,
o inductivitate echivalentă (inductivitate lineică), dar aceasta nu mai este
227
constantă, depinzând de frecvenţă, datorită efectului pelicular şi pierderilor prin
dielectric. În acest caz, inductivitatea echivalentă este dată printr-o expresie de
forma:
   L
Le  limx 0    limx 0 .
 ix  x

5.6 Energie şi forţe în câmpul magnetic

 Energia magnetică a unui sistem de circuite

Se consideră un sistem de circuite/echipamente, cum ar fi o secţie a unei
fabrici ori a unei nave, care conţine surse de energie, rezistoare şi bobine (de
exemplu generatoare şi motoare electrice), parcurse de curenţii de conducţie
i1 , i2 ,...., in . Circuitele pot fi, în general, mobile, iar curenţii - variabili în timp (fig.
5.6.1); ca urmare, pot avea loc interacţiuni electromagnetice, prin inducţie
electromagnetică reciprocă, dar şi mecanice, ca urmare a forţelor electromagnetice
dintre ele. Într-un interval de timp foarte scurt, dt , de la t la t  t , energia
electrică totală dată de surse sistemului de circuite este:
n
Wt   ek  ik  dt ( J ) (5.6.1)
k 1

unde ek reprezintă t.e.m. ale surselor de energie, iar ik - curenţii din circuite.
Această energie va acoperi:
- pierderile sub formă de căldură prin rezistoarele
n
circuitelor/echipamentelor (  Rk  ik2  dt );
k 1

- lucrul mecanic efectuat ca urmare a forţelor de interacţiune

electromagnetică dintre circuite/echipamente ( L );
- creşterea energiei interne (a câmpului magnetic) a(al) sistemului ( dWm ).

Fig. 5.6.1 Sistem de circuite

228
Ca urmare, se poate scrie:
n n

 ek  ik  dt   Rk  ik2  dt  L  dWm
k 1 k 1
(5.6.2)
Mărimea L se poate exprima global prin expresia:
L  X  dx (5.6.3)
unde X reprezintă forţa magnetică generalizată a sistemului de circuite (o forţă
rezultantă medie), iar dx – variaţia coordonatei generalizate (o deplasare rezultantă
medie). În relaţiile de mai sus s-a folosit pentru variaţia lucrului mecanic simbolul
 L în loc de dL (simbolul diferenţialei) deoarece lucrul mecanic nu reprezintă o
formă de energie electromagnetică, iar, drept consecinţă, diferenţiala acestuia nu
este o diferenţială totală.
Variaţiile curenţilor, respectiv ale fluxurilor prin circuite, induc în acestea
d k
t.e.m. suplimentare, ek (ek   ) , conform legii inducţiei electromagnetice.
i i
dt
Aplicând legea conducţiei electrice(legea lui Ohm) pe un circuit oarecare k al
sistemului, se obţine:
d k d k
ek  ek i  Rk  ik ; ek   Rk  ik ; ek  Rk  ik  (5.6.4)
dt dt
Ca urmare, rezultă pentru dWm expresia:
n
dWm   ik  d  k  X  dx (5.6.5)
k 1

Relaţia (5.6.5) exprimă variaţia energiei magnetice a sistemului de

circuite/echipamente când variază curenţii, respectiv fluxurile magnetice, iar
circuitele se deplasează între ele în câmpul magnetic al sistemului (cazul general),
reprezentând ecuaţia de bilanţ energetic al sistemului de circuite. Pe baza acestei
ecuaţii se pot calcula atât energia internă Wm a sistemului, cât şi forţele
generalizate X ale acestuia.

 Calculul energiei magnetice a sistemului de circuite

Pentru calculul energiei magnetice a sistemului se consideră mediul liniar
din punct de vedere magnetic, iar circuitele se menţin imobile (dx=0) – caz
frecvent întâlnit în practică (condiţia de mediu liniar fiind necesară pentru
utilizarea noţiunii de inductivitate).
În aceste condiţii, variaţia energiei magnetice într-un interval de timp dt va
fi dată de variaţia fluxurilor magnetice ale circuitelor:
n
dWm   ik  d  k (5.6.6)
K 1

În cazul unor variaţii suficient de lente ale curenţilor prin circuite (de
exemplu curentul creşte sau scade cu 1A/s), fluxurile sunt legate de curenţii din
circuite prin inductivităţi conform relaţiilor lui Maxwell:
229
 n
 k   Lkj  i j , (k = 1,2,..,n) (5.6.7)
j 1

Variaţia curenţilor, respectiv cea a fluxurilor se produce între o stare iniţială şi una
finală, în cazul unei sesiuni de lucru:
ik    i ;  k     kf
kf (5.6.8)
unde variabila de stare  ia valori între 0 şi 1.
Se poate scrie:
d k  d(   kf ) (5.6.9)
Ca urmare:
n n
dWm   (  ikf )  d (   kf )   ikf   kf    d  (5.6.10)
k 1 k 1

iar:
n 1
Wm   ikf   kf    d  (5.6.11)
k 1 0

Integrând relaţia de mai sus, se obţine:

n
i 
Wm   k k , (5.6.12)
k 1 2
unde s-au notat, pentru generalizare, ikf  ik şi  kf   k .
Exprimând energia în funcţie de inductanţe, aceasta devine:
n n L i i
Wm   kj j k (5.6.13)
k 1 j 1 2

Exemplu
Energia magnetică a unui sistem de două bobine cuplate magnetic, imobile
este:
L  i2 L  i i L i i L  i2
Wm  11 1  12 1 2  21 2 1  22 2 
2 2 2 2
1 1 1 1
 L11  i12  L22  i22  L12  i1i2  L1  i12  L2  i22  L12  i1i2
2 2 2 2
În relaţia de mai sus termenii au următoarele semnificaţii:
1
- termenul L11  i12 reprezintă energia magnetică proprie a primei bobine;
2
1
- termenul L22  i22 reprezintă energia magnetică proprie a celei de a doua
2
bobine;
- termenul L12  i1 i2 reprezintă energia magnetică de interacţiune/cuplaj
dintre cele două bobine ( L12  0 ).
230
 Calculul forţelor generalizate din sistem
Calculul forţelor generalizate în câmpul magnetic al sistemului de circuite
se poate face cu ajutorul teoremelor forţelor generalizate, pornind de la relaţia
(5.6.5) – bilanţul energetic al acestui sistem:
n
dWm   ik  d k  X  dx
k 1
a. Prima teoremă a forţelor generalizate
Dacă fluxurile se menţin constante în sistem (  k  ct ), deci în absenţa
fenomenului de cuplaj prin inducţie electromagnetică între circuite, poate scrie:
( dWm ) k   X  dx (5.6.14)
de unde
dWm dWm
X  ( ) k  ( ) (5.6.15)
dx dx
Enunţ:
Dacă fluxurile circuitelor se menţin constante, forţa generalizată este dată
de variaţia (scăderea) energiei magnetice a sistemului.
Cu alte cuvinte, în absenţa fenomenelor de inducţie electromagnetică nu
există schimb de energie între surse şi câmpul magnetic al sistemului. Energia
câmpului scade, deoarece se efectuează un lucru mecanic (a se vedea primul
principiu al termodinamicii).
b. A doua teoremă a forţelor generalizate
Dacă curenţii din circuite se menţin invariabili, se poate scrie:
n n
(dWm )ik   ik  d  k  X  dx  d ( ik   k )ik  X  dx (5.6.16)
k 1 k 1
Cum energia magnetică a unui sistem de circuite are expresia:
n
i 
Wm   k k (5.6.17)
k 1 2
înseamnă că:
n
d ( ik   k )ik  2(dWm )ik (5.6.18)
k 1
Ca urmare:
(dWm )ik  2(dWm )ik  X  dx (5.6.19)
sau:
(dWm )ik  X  dx (5.6.20)
de unde:
dWm Wm
X ( )ik  ( )i (5.6.21)
dx x
Enunţ:
231
 Dacă curenţii sunt menţinuţi constanţi, forţa generalizată este dată de
variaţia (creşterea) energiei magnetice a sistemului de circuite.
Interpretarea fizică a teoremei este următoarea: în cazul curenţilor
invariabili, aportul energetic al surselor se împarte în mod egal între creşterea
energiei magnetice a sistemului şi efectuarea de lucru mecanic de către forţele
exercitate în câmp.
Ambele teoreme permit obţinerea unor rezultate identice în rezolvarea
problemelor practice.

Aplicaţie
Să se calculeze forţa portantă a unui electromagnet (alimentat în c.c. sau
c.a. sin.) pentru ridicarea greutăţilor cu ajutorul teoremelor forţelor generalizate
(fig. 5.6.2).
Forţa portantă  Fp  este forţa necesară menţinerii armăturii lipită de poli,
fiind egală şi de sens opus greutăţii armăturii mobile şi a sarcinii acesteia.
l
Se notează cu x grosimea întrefierului; x  0 , unde l 0 este lungimea
2
totală a întrefierului; lungimea medie a traseului fluxului magnetic prin fier este
l Fe . Forţa portantă FP reprezintă forţa generalizată X :
FP  X  G

Fig. 5.6.2 Forţa portantă a unui electromagnet

Rezolvarea problemei se va face utilizând oricare din cele două teoreme.

232
 a. Prima teoremă: dacă se consideră că fluxul prin bobină este constant,
atunci, conform primei teoreme a forţelor generalizate, se poate scrie:
W
X  ( m )
x
dar:
ik   k i   t  t 2 i 2  L
Wm     ; unde  t  N   f
2 2 2L 2
N2
L  L( x), din : L( x) 
Rm ( x)
deci:
 2 1 L    2 1 L 
X    t ( 2 )    t ( 2 ) 
 2 L x   2 L x 
b. A doua teoremă: dacă se consideră curentul prin bobină constant, atunci,
conform teoremei a doua a forţelor generalizate, se poate scrie:
dWm dW L i 2 L
X ( )i  ( m )  
dx dL x 2 x

Calculul inductanţei bobinei:

N2 N2 N2 N2
L  x    
l l l
Rm
k  kA  FeA   l0A  Fe A  l0A
k k 0 0 0 rFe 0
Fe Fe

N 2 0 A N 2 0 A
L 
l Fe l Fe
 l0  2x
rFe
r Fe

În relaţiile de mai sus, indicele Fe arată că este vorba de partea circuitului

magnetic prin fier, iar indicele 0 că este vorba de partea circuitului magnetic prin
aer. Se consideră că secţiunea întrefierului străbătută de flux este practic egală cu
cea a miezului de fier, întrefierul fiind de dimensiune mică pentru micşorarea
pierderilor de flux. Ca urmare, inducţia prin întrefier se consideră, practic, egală
cu cea din fier, neglijându-se, pentru simplificarea calculului, fluxul de pierderi
prin întrefier.
Cum lungimea întrefierului l0  2 x , rezultă că derivata inductanţei L( x) va fi:
L 2 N 20 A

x l
( Fe  2 x) 2
 rFe
Numitorul acestei expresii se înlocuieşte cu valoarea sa, obţinută prin ridicarea la
pătrat a lui L, respectiv:

233
 ( N 20 A) 2 l ( N 20 A)2
L2  ; de unde: ( Fe  2 x) 2 
l Fe  rFe L2
(  2 x) 2

 rFe
l Fe L
Înlocuind pe (  2 x) 2 în , se obţine:
 rFe x
L ( N 2  0 A) 2  2 L2
 2 
x ( N 2  0 A) 2 N 2  0 A
L2
În final, rezultă expresia forţei portante:
a. La flux constant(fără inducţie):
2 1 2 L2  2
X  Fp   ( 2 )( 2 ) 2
2 L N 0 A N 0 A
b. La curent constant:
i 2 dL i 2 2L2 i 2 L2
X  Fp    ( ) 2
2 dx 2 N 20 A N 0 A
În modul, forţa portantă va fi:
2 i 2 L2
Fp   (N)
N 20 A N 20 A
Expresiile a şi b sunt echivalente, în sensul că, dacă se calculează forţa
generalizată X în cele două situaţii dând valori mărimilor din cele două formule,
se obţine acelaşi rezultat numeric.

234
 CAPITOLUL 6

ECUAŢIILE LUI MAXWELL. PRODUCEREA ŞI PROPAGAREA

CÂMPULUI ELECTROMAGNETIC. PRINCIPIUL CONSERVĂRII
ENERGIEI CU APLICAŢII ÎN ELECTROMAGNETISM. TEOREMA
ENERGIEI ELECTROMAGNETICE. VECTORUL LUI POYNTING

6.1 Concluzii referitoare la aplicarea legilor generale şi de material.

Legătura dintre fenomenele electrice şi magnetice

Teoria macroscopică fenomenologică a Electromagnetismului utilizează

pentru analiza acestor fenomene, aşa după cum s-a mai arătat, şase specii de
mărimi primitive: q, i, p, m, EV , BV , precum şi un număr important de mărimi
derivate.
Dintre acestea, unele caracterizează din punct de vedere electric sau
magnetic corpurile, cum sunt, q, i, p şi m , iar altele, cum sunt E v , B v , reprezintă
mărimi de stare locală ale câmpului electromagnetic în vid. Mărimile E v şi B v ,
care caracterizează câmpul electromagnetic în vid, depind, prin parametri
constitutivi  0 şi  0 , de proprietăţile electrice şi magnetice ale vidului.
Mărimile E şi D se utilizează în pereche, pentru caracterizarea locală a
câmpului electric în corpuri, iar B şi H - pentru caracterizarea locală a câmpului
magnetic în corpuri.
În cele 12 legi cunoscute ale teoriei macroscopice a fenomenelor
electromagnetice intervin două constante universale:  0 şi F0 (constanta lui
Faraday).
În legile de material intervin, în afara constantelor universale, anumite
mărimi de material, cum sunt:
r ; r ;  / 
S-a stabilit că mărimile care caracterizeaă complet un mediu/material din
punct de vedere electromagnetic, numite şi parametri constitutivi ai
mediului/materialului respectiv, sunt: , ,  () .
Legile generale permit cunoaşterea:
- condiţiilor de producere a câmpului electric şi a celui magnetic, precum
şi de transformare a unuia în celălalt;
- condiţiilor de circulaţie a câmpului electromagnetic de-a lungul oricărei
curbe închise/deschise, sau prin orice suprafaţă închisă/deschisă.
Legile de material, cum sunt legea conservării sarcinii electrice, legea
conducţiei electrice, legea transformării energiei în conductoare, stabilesc
233
condiţiile de producere, circulaţie şi efectele energetice ale curentului electric de
conducţie.
Legea inducţiei electromagnetice şi legea circuitului magnetic stabilesc
condiţiile de transformare a câmpului magnetic variabil în timp în câmp electric
variabil şi invers, respectiv – apariţia şi propagarea câmpului electromagnetic sub
formă de unde. Legile fluxului electric şi magnetic stabilesc condiţiile de
circulaţie ale câmpului electric, respectiv - magnetic prin orice suprafaţă
închisă/deschisă.
Efectul electrochimic al curentului electric de conducţie este exprimat prin
legea electrolizei (Faraday).
Din analiza acestor legi se pot trage o serie de concluzii şi anume:
1. În regim static şi staţionar nu există vreo legătură între fenomenele
electrice şi magnetice, cu excepţia câmpului magnetic al conductoarelor parcurse
de curent electric (legea circuitelor magnetic – teorema lui Ampere). Aşadar,
câmpul electric şi cel magnetic în regim staţionar sunt legate doar prin intermediul
conductoarelor parcurse de curent. Dacă acesta dispare, atunci se pot defini
distinct şi independent:
- câmpul (regimul) electric (sau electrostatic);
- câmpul (regimul) magnetic (sau magnetostatic).
Câmpul electric este determinat:
a. în izolatori (dielectrici), de repartiţia în tot volumul a sarcinilor electrice
libere, respectiv a momentelor electrice p - în cazul corpurilor polarizate;
b. la suprafaţa conductoarelor, de repartiţia superficială de sarcină electrică
liberă.
Câmpul electrostatic este produs în principal de corpuri încărcate sau
polarizate electric.
Câmpul magnetic este determinat:
a. de repartiţia curenţilor electrici de regim staţionar şi cvasistaţionar
(c.c. şi c.a. sinusoidal) în conductoare;
b. de repartiţia momentelor electrice m (cazul corpurilor magnetizate);
În regim variabil în timp, câmpul electric şi cel magnetic se condiţionează
reciproc, aspecte exprimate prin legea inducţiei electromagnetice şi legea
circuitului magnetic. Această dublă legătură între câmpul electric şi cel magnetic
condiţionează procesul de producere şi evoluţie a câmpului electromagnetic, care
se desprinde de corpuri şi se propagă, la distanţă mare de surse, sub formă de
unde electromagnetice, cu viteză foarte mare, dar finită.
Notă
La frecvenţe suficient de ridicate câmpul electromagnetic variabil în timp
" se desprinde de corpuri" şi se propagă, la distanţă mare de acestea, sub formă
de unde; aceasta - deoarece, în legile generale, care pun în evidenţă producerea
şi propagarea acestuia (legea inducţiei electromagnetice şi legea circuitului

234
magnetic), nu intervin mărimi de material, care "să lege" câmpul de surse, ci
numai constante universale şi parametri constitutivi.
Precizare
Nu se poate vorbi de propagarea câmpului la frecvenţa industrială (50
Hz), fiind vorba de un "câmp apropiat"şi nu de un câmp de unde sau de radiaţii.

6.2 Ecuaţiile lui Maxwell

Ecuaţiile lui Maxwell (James Clerk, 1831-1879, profesor la Cambridge

Univesity) reprezintă formele locale ale celor mai generale legi ale
Electromagnetismului în medii imobile şi în domenii de continuitate, netezime şi
omogenitate ale proprietăţilor fizice locale ale acestor medii, caracterizate prin
parametrii constitutivi , ,  . Maxwell a elaborat aceste ecuaţii pe baza
matematicii fluidelor incompresibile în scopul exprimării liniilor de forţă ale lui
Faraday.
În spaţiul liber ecuaţiile sunt :

(6.2.1)
 D
 rot H  J   J JD
  t (6.2.2)
 B
 rot E  
 t
 (6.2.3)

 divD  V

 (6.2.4)
 divB  0





la care, uneori, este adăugată şi ecuaţia:

divJ   v (6.2.5)
t
Aceste ecuaţii se completează cu relaţiile de material pentru medii liniare (sau
liniarizate pe porţiuni), respectiv cu  ,  ,  , J =ct.:

235
 D   E ; B  H ; E  Ei    J (6.2.6)
Soluţiile sistemului de ecuaţii diferenţiale de mai sus, ( E, H ), sunt univoc
determinate dacă se cunosc mărimile , , V , J , condiţiile de frontieră ale
domeniului în care se analizează câmpul şi condiţiile iniţiale ale stării acestuia.

 Semnificaţiile ecuaţiilor lui Maxwell

Prima ecuaţie (6.2.1) exprimă dependenţa câmpului magnetic de viteza de

mişcare a sarcinii electrice libere prin conductoare, prin densitatea J a curentului
de conducţie i, şi de viteza de variaţie a câmpului electric prin dielectrici (de
exemplu în dielectricul unui condensator electric), prin densitatea J D a curentului
de deplasare iD ; dacă se ţine seama de semnificaţia derivatei, rezultă că noua
valoare a câmpului magnetic este dependentă de vechea valoare a sa şi de valoarea
spaţială a vechii valori a câmpului H în jurul componentei electrice. În mod
similar se poate descrie evoluţia câmpului electric din a doua ecuaţie, care
exprimă fenomenul de inducţie electromagnetică, respectiv de producere a unei
t.e.m. prin inducţie, într-un circuit închis, ca urmare a variaţiei în timp a fluxului
magnetic care îl străbate. A treia ecuaţie exprimă faptul că un câmp electric static
are ca sursă sarcinile electrice distribuite volumetric într-un corp (pe un corp
izolator sau conductor). A patra ecuaţie arată că nu există "sarcini magnetice" ca
surse locale pentru producerea câmpului magnetic, aşa cum există sarcini
electrice, ca surse de câmp electric (electrostatic).
În vid ( şi în aer, practic), V  0, J  0 şi ecuaţiile lui Maxwell devin:
 D
rot H 
 t
 B
rot E   (6.2.7)
  t
divD  0

divB  0
Trebuie menţionat rolul deosebit de important al curentului de deplasare
(rel. 6.2.1), în producerea şi propagarea câmpului electromagnetic.
Pe baza acestor ecuaţii, savantul englez James Clark Maxwell a
demonstrat teoretic existenţa şi propagarea la distanţă de corpurile emiţătoare
(surse/antene) a undelor electromagnetice. Punerea în evidenţă în mod
experimental a acestor unde a fost făcută de H. Hertz, în anul 1888, cu ajutorul
celebrei experienţe, în care a utilizat un oscilator şi un rezonator de concepţie
proprie. Împreună cu Hertz, Maxwell a elaborat ulterior şi ecuaţiile de propagare
ale câmpului electromagnetic pentru medii în mişcare (newtoniană). Astfel, de la
236
prima descoperire în domeniul electromagnetismului (H. Oersted – 1819-1820) şi
până la elaborarea ecuaţiilor câmpului de către Maxwell au trecut doar 50 ani,
timp în care au fost descoperite principalele legi şi teoreme ale fenomenelor
electrice şi magnetice şi care au culminat cu elaborarea teoriei macroscopice
fenomenologice a câmpului electromagnetic (teoria lui Maxwell şi Hertz).

Nota 1
De remarcat faptul că în regim staţionar dispare dubla legătură cauzală
dintre câmpul electric şi cel magnetic, exprimată de ecuaţiile de evoluţie (6.2.1) şi
(6.2.2), şi, odată cu ea, şi posibilitatea câmpului electromagnetic de a exista sub
formă de unde, respectiv - de a se propaga la distanţă de surse (antene). Câmpul
electromagnetic se manifestă în acest caz ca un câmp apropiat, electric sau
magnetic, numit şi câmp de inducţie.
În regim cvasistaţionar armonic permanent, ecuaţiile lui Maxwell se pot
scrie, în complex, sub forma:

unde mărimile de stare vectoriale D,E,B,H ,J sunt reprezentate în complex.

 În regim variabil:
- există o dublă condiţionare directă între câmpul electric şi câmpul magnetic,
exprimată de ecuaţiile de evoluţie (6.2.1) şi (6.2.2);
- există, de asemenea, o condiţionare directă între repartiţia de sarcină şi cea de
curent, dată de legea conservării sarcinii electrice, exprimată de ecuaţia (6.2.5).
Dubla condiţionare, exprimată de ecuaţiile de evoluţie, explică posibilitatea
câmpului electromagnetic de a exista şi sub formă de unde, respectiv - de a se
propaga la distanţă de surse (antene) cu viteză foarte mare, dar finită, egală cu
viteza luminii în vid (aceeaşi, practic, şi în spaţiul liber). Câmpul electromagnetic
se manifestă ca un câmp îndepărtat, numit şi câmp de unde sau câmp de
radiaţii.

6.3 Producerea şi propagarea câmpului electromagnetic. Undele plane

Din analiza ecuaţiilor lui Maxwell rezultă că în cazul câmpurilor variabile

în timp apare o dublă legătură cauzală între câmpul electric şi câmpul magnetic

237
variabile în timp, legătură care condiţionează apariţia şi propagarea la distanţă a
câmpului electromagnetic, desprins de corpuri, sub formă de unde
electromagnetice, având o viteză foarte mare, dar finită (viteza luminii în vid,
practic-şi în aer cu conţinut redus de umezeală).
Pentru studiul propagării câmpului se alege o direcţie privilegiată, fie
aceasta Ox, numită direcţie de propagare, şi un plan perpendicular pe această
direcţie P, la o distanţă suficient de mare de sursa de emisie imobilă (o antenă de
emisie), într-un mediu omogen şi izotrop (aer/spaţiu liber).
Un astfel de câmp care depinde numai de x şi t şi care se propagă la
distanţă mare de antenă pe direcţia Ox se numeşte câmp plan sau undă plană.
Unda plană se caracterizează prin mărimile de stare E ( x, t ) şi H ( x, t ) .
Presupunând că mediul este liniar şi că sunt date  şi  (    0 ,    0 ),
se caută soluţiile ecuaţiilor lui Maxwell în condiţiile în care în mediul respectiv nu
există sarcini electrice libere ( V  0 ) şi nici curenţi de conducţie ( J  0 ), pentru
a pune în evidenţă producerea şi propagarea câmpului electromagnetic la distanţă
exclusiv prin interacţiunea dintre câmpul electric variabil în timp şi câmpul
magnetic variabil în timp.
Direcţia Ox se numeşte direcţia de propagare a câmpului (fig. 6.3.1).

Fig. 6.3.1 Propagarea câmpului electromagnetic

Ţinând seama că E  E ( x, t ) şi H  H ( x, t ) , deci:

 
 0;  0,
y z
şi cum V  0, J  0 , din sistemul dezvoltat al ecuaţiilor lui Maxwell şi anume:

238
  H z H y Ex
 y  z  J x   t

 H x H z E
   Jy   y
 z x t
 H y H x E
   Jz   z
 x y t
 Ez E H x
 y  y  
z t  E x E y E z 1
     V
 Ex Ez H y  x y z 
    
 z x t  H x  H y  H z  0
 E y E H z  x y z
  x  
 x y t
rezultă:
 Ex H x Ex H x
 t  0; t  0; x  0; x  0

 H z E y E y H z
  ;   (6.3.1)
 x t x t
 H y E Ez H y
  z ;  
 x t x t
Ecuaţiile (6.3.1) exprimă faptul că unda electromagnetică este o undă
plană transversală, având componente numai în planul yOz. Aceasta înseamnă că
unda oscilează transversal pe direcţia de propagare:
( Ex  0; H x  0) .
Vectorii E şi H se află în plane transversale pe direcţia de propagare,
plane care se deplasează cu viteza v f , numită viteză de fază.
Ecuaţiile neidentic nule ale sistemului (6.3.1) conţin câte două perechi de
mărimi independente între ele ( Ey , H z şi Ez , H y ) , care reprezintă două unde
independente, transversale, oscilând în acelaşi plan (fig. 6.3.2).

239
 Fig. 6.3.2 Planul de undă

Aşadar, o undă electromagnetică plană este constituită prin suprapunerea a

două unde elementare independente între ele, polarizate liniar după două direcţii
ortogonale. În continuare se analizează o singură astfel de undă, având în vedere
că perechile sunt simetrice; deci studiul se poate restrânge la una singură. Fie
unda:
 H z E
  y
x t
 (6.3.2)

 y   H z
E
 x t

Pentru rezolvarea sistemului (6.3.2) se elimină una dintre necunoscute. În

acest scop, se derivează de pildă prima ecuaţie după x şi se adună cu a doua
ecuaţie derivată după t şi înmulţită cu  :
  2 H z E E
  y  y
x 2
t x
 (6.3.3)
 E y  E y    H z
2

 x t t 2
În urma acestor operaţii se obţine relaţia:
2 H z 2 H z
  0 (6.3.4)
x 2 t 2
care poartă numele de ecuaţia undelor pentru componenta câmp magnetic.

240
În mod similar se poate obţine din aceeaşi pereche de mărimi ecuaţia undelor
pentru componenta câmp electric, în raport cu E y :
 2 Ey  2 Ey
  2  0 (6.3.5)
x 2 t
Soluţiile generale ale ecuaţiilor undelor sunt funcţii arbitrare de x şi t, în care
aceste mărimi se află într-o relaţie liniară; aceste soluţii sunt de forma generală:
E y  f1' ( x  v  t )  f1'' ( x  v  t )
(6.3.6)
H z  f 2' ( x  v  t )  f 2'' ( x  v  t )
Mărimea:
1 1 1 1 1
v     c0 (6.3.7)
   0 r  0 r  0  0  r   r  r  r
este viteza de propagare a undei în mediul considerat (egală cu viteza luminii în
vid, practic şi în aer : v  c0 , deoarece  r   r  1 pentru vid/aer).
Semnul (+) pentru v corespunde undei directe, iar semnul (-) undei inverse sau
reflectate.
Aceste soluţii pun în evidenţă existenţa a două unde, una care se propagă
în sensul pozitiv al axei Ox, numită unda directă, şi alta, simetrică, în sens invers,
numită unda inversă, cauzată de reflexia undelor directe de un obstacol (o
impedanţă diferită de impedanţa spaţiului liber).
Considerând că antena este străbătută de un curent alternativ sinusoidal,
atunci şi undele produse vor fi de aceeaşi formă, astfel încât se poate scrie, luând
în consideraţie, pe baza criteriului simetriei, numai unda directă:
 E y  f1' ( x  v  t )  E ym sin(t  )  2 E y sin(t  )

 Ey (6.3.8)
 H z  f 2 ( x  v  t )  H zm sin(t  )  2 H z sin(t  )  2 sin(t  )
'

 Zu
Ey
unde Z u  , se numeşte impedanţa de undă a mediului de propagare (în mod
Hz
obişnuit - spaţiu liber/aer uscat), şi este prezentată în continuare (rel. 6.3.12 şi
6.3.13).
Condiţia evidentă între cele două forme ale soluţiilor este:
(t  )  k ( x  v  t ) (6.3.9)
unde k este o constantă ce trebuie determinată.
Astfel, la t = 0, rezultă   kx şi t    t  kx .
Înlocuind în (6.3.8) se obţine:
t  kx  k  x  k  v  t , (6.3.9.1)

de unde:

241
 
k  (6.3.9.2)
v
k se numeşte constantă de fază/numărul de undă şi reprezintă întârzierea în fază
a undelor pe măsură ce se propagă în spaţiul liber. Rezultă că faza iniţială  este:
x
  kx  
v
Înlocuind-o în (6.3.8), se obţine:
 x x
 E y ( x, t )  E ym sin (t  v )  2 E y sin (t  v )

 E (6.3.10)
 H z ( x, t )  H zm sin (t  x )  2 H z sin (t  x )  2 y sin (t  x )
 v v Zu v
În aceste ecuaţii este evidentă întârzierea de fază a undei plane pe măsura
x
propagării acesteia în spaţiu (  rad . ).
v
Lungimea de undă a undei plane
Fie două puncte succesive M 1( x1 ) şi M 2 ( x2 ) pe direcţia de propagare
x x
(fig. 6.3.2). Dacă pentru aceste puncte fazele respective  (t  1 ) şi  (t  2 )
vf v
diferă cu 2 , respectiv – mărimile E y şi H z oscilează în aşa fel încât se repetă
cu valori identice, se poate calcula lungimea de undă  a undei plane:
 x1  x2
(t  )  (t  )  2
v v
(6.3.11)
( x2  x1 ) 2 v 2 v
 2 ; de unde : ( x2  x1 )    v T  
v  2f
Lungimea de undă  este distanţa dintre două planuri de undă succesive în care
E şi H au aceeaşi fază. În vid , 0  c0T , unde c0 este viteza luminii în vid,
practic aceeaşi şi în spaţiul liber (cu precizarea că c0  3  10 8 m / s );.
Impedanţa de undă.
Din ecuaţiile (6.3.2) se poate calcula H z  f ( E y ) , prin integrare. Se obţine
o relaţie de forma:
E
Hz  y (6.3.12)
Zu
unde Z u , se numeşte, aşa cum s-a arătat mai înainte, impedanţa de undă,
respectiv impedanţa pe care o opune mediul (în mod obişnuit - spaţiu liber) undei
de câmp electromagnetic la propagarea acesteia.
Impedanţa de undă mai poate fi scrisă sub forma:

242
 Ey  0 r 
Zu     Zu 0 r (6.3.13)
Hz  0  r r
0
unde Zu 0  Z 0   120  377 reprezintă impedanţa de undă în vid.
0
 Concluzii
1. În medii imobile, liniare, omogene (ca structură fizică) şi izotrope,
neîncărcate cu sarcini electrice (  v  0) şi izolante ( J  0 ), cum este, de pildă,
aerul cu un conţinut redus de umezeală, soluţiile ecuaţiilor lui Maxwell depind de
o singură variabilă (x – în cazul de faţă) şi reprezintă unde plane, care se propagă
perpendicular pe direcţia de propagare, în sens direct (unde directe) şi în sens
invers (unde inverse/reflectate).
Există cel mult patru unde elementare care compun o undă plană pe o
direcţie de propagare dată: E y , H z şi Ez , H y .
2. În componenţa fiecărei unde plane, vectorii E şi H sunt ortogonali,
atât între ei, cât şi faţă de direcţia de propagare, astfel încât cei trei vectori v f , E ,
H formează un triedru ortogonal drept (pentru unda directă) sau invers (pentru
unda inversă).
3. În cazul undei directe, produsul vectorial E x H , care are direcţia şi
sensul direcţiei de propagare a undei se noteză cu S ( S  E x H ) şi exprimă
densitatea fluxului de putere radiat de câmpului electromagnetic. Vectorul S
poartă numele de Vectorul lui Poynting.
4. În fiecare moment şi în fiecare punct al direcţiei de propagare, valorile
lui E şi ale lui H sunt proporţionale, raportul lor reprezentând impedanţa de
undă a mediului ( Z u ).
5. Undele E şi H oscilează în fază (sunt simfazice), iar pe măsura
x
distanţării de sursă au o întârziere de fază crescătoare ( ) - a se vedea rel.
vf
(6.3.10).
6. Oscilaţiile fiecărei unde elementare ( Ey , H z ; Ez , H y ) sunt oscilaţii
transversale, cu direcţia de oscilaţie invariabilă. Din acest motiv se spune că
aceste oscilaţii (respectiv undele electromagnetice) sunt oscilaţii/unde cu
polarizare liniară. Când componenta E y este verticală, unda electromagnetică este
cu polarizare verticală; şi invers.
7. Undele electromagnetice reprezintă câmpul electromagnetic
îndepărtat/de radiaţii sau de unde, care se propagă la mare distanţă de surse

243
(antene).. Condiţia ca un punct din spaţiu să se afle în zona câmpului de radiaţii
este:

r ( m)
2
unde r este distanţa faţă de sursă, iar  - lungimea de undă a radiaţiei.
Pornind de la aceste ecuaţii, Maxwell a elaborat şi Teoria electromagnetică
a luminii (1865), prin care a demonstrat că lumina este de natură
electromagnetică, pe baza relaţiei:
1 m
c0  ( )
 0  0 s

care leagă viteza luminii în vid de parametrii constitutivi ai vidului. Prin

măsurarea, ulterior, a valorii lui c0 pe cale optică şi prin compararea acesteia cu
cea calculată din teoria lui Maxwell, s-a obţinut acelaşi rezultat, punându-se în
evidenţă astfel corectitudinea acestei teorii.
Astfel, teoria macroscopică fenomenologică a lui Maxwell a fost demonstrată.

 Oscilatorul lui Hertz

Aşa cum s-a mai arătat, verificarea în practică a Teoriei câmpului
electromagnetic, elaborată de J. C. Maxwell, a fost făcută de fizicianul german H.
Hertz, în anul 1888, printr-o experienţă celebră, în care, pentru producerea
undelor electromagnetice, a utilizat oscilatorul care îi poartă numele (fig. 6.3.3).

Fig. 6.3.3 Oscilatorul-rezonatorul lui Hertz

Oscilatorul este constituit dintr-o bobină de inducţie, având două

înfăşurări, primar şi secundar, la bornele înfăşurării secundare fiind alimentate
două tije metalice de lungimi l1 şi respectiv l2 , pe care pot glisa sferele metalice S1
şi S2, constituind armăturile unui condensator electric variabil.
Fie C capacitatea condensatorului şi L - inductanţa conductoarelor de
legătură. Între cele două tije se află întrerupătorul disruptiv KS.

244
 La fiecare întrerupere a curentului din bobina primară, în bobina
secundară, se va induce o t.e.m, care încarcă condensatorul C.
Tensiunea US din spaţiul KS fiind foarte mare, acest spaţiu se străpunge şi
se produc scântei, însoţite de oscilaţii de frecvenţă foarte înaltă a curentului iS prin
secundar. Ca urmare se va produce un fenomen de radiaţie a undelor
electromagnetice în spaţiul înconjurător, care sunt captate (deci, evidenţiate) de un
rezonator (rezonatorul lui Hertz), acordat pe frecvenţa oscilatorului.
La fiecare scânteie va corespunde un tren de oscilaţii ale curentului, care
va propaga în spaţiu un tren de unde, cu lungimea de undă   2  v  LC . La
distanţa de 2 mm între armăturile condensatorului şi pentru parametri L şi C
cunoscuţi ai oscilatorului, se pot obţine oscilaţii cu frecvenţe de până la 150 Ghz
(15  1010 Hz) .
Oscilatorul lui Hertz este echivalent unui dipol cu sarcină electrică
variabilă.
În prezent, pentru producerea de unde electromagnetice în regim continuu
(cazul emiţătorului radio, de pildă), în scopuri practice, se utilizează un alt tip de
oscilator, constituit dintr-un circuit oscilant, cuplat magnetic cu o antenă de emisie
(fig. 6.3.4). Antena reprezintă în acest caz un circuit oscilant deschis (dipol
electric), care propagă undele electromagnetice la distanţă mare de sursă.

Fig. 6.3.4 Circuit oscilant, cuplat magnetic cu o antenă de emisie

Acordul circuitului oscilant cu antena pentru randament maxim la emiţător

(teoretic, 50 %) se face cu ajutorul condensatoarelor variabile.

6.4. Principiul conservării energiei cu aplicaţii în Electromagnetism.

Teorema energiei electromagnetice. Vectorul lui Poynting

6.4.1 Principiul conservării energiei cu aplicaţii în Electromagnetism.

Aspecte generale

Se consideră un domeniu de câmp electromagnetic, D, care conţine

corpuri aflate în stări electromagnetice (înţelegem aici, în general, prin corpuri:

245
circuite electrice; dispozitive; echipamente instalaţii şi sisteme electrice şi
electronice - dintre care unele pot fi şi mobile; cabluri de alimentare şi de semnal;
antene de emisie-recepţie (radio, radar), precum şi surse de energie electrică ce
alimentează circuitele). Domeniul, situat în volumul V  mărginit de suprafaţa
închisă  , reprezintă un sistem electromagnetic complex, cum ar fi, de pildă, o
secţie a unei nave maritime sau a unei fabrici. Se consideră, pentru simplificare,
că sistemul este autonom din punct de vedere energetic (nu este conectat cu alte
sisteme energetice exterioare). Sistemul, inclusiv mediul acestuia, prezintă
următoarele caracteristici:
- este liniar (sau liniarizat pe porţiuni) din punct de vedere electric şi
magnetic, respectiv are parametri constitutivi , ,  constanţi (nu depind de
i, E, H );
- este neomogen la nivelul conductoarelor, deci există surse de energie
electrică (de câmp imprimat, Ei ) în circuitele electrice;
- nu conţine sarcini electrice libere  v  0 , în afara celor din
conductoarele aflate în regim de conducţie şi a celor libere de pe suprafaţa
acestora;
- este izotrop;
- este fără histerezis electric şi magnetic;
- este imobil, în ansamblu, dar pot exista în interiorul său corpuri în
mişcare, ca urmare a interacţiunilor electrodinamice (de tipul forţei lui Ampere)
sau electromagnetice (de tipul forţei lui Laplace) dintre acestea;
- graniţa domeniului este suficient de departe de corpurile din interior,
astfel încât numai câmpul electromagnetic îndepărtat (de radiaţii/de unde) al
surselor de de câmp din domeniu traversează graniţa în exterior, nu şi câmpul
apropiat, magnetic şi/sau electric, al cablurilor, circuitelor, echipamentelor şi
sistemelor care funcţionează în regim staţionar şi/sau cvasistaţionar.
Principiul conservării energiei - primul principiu al Termodinamicii
(J.R.Mayer, H.Helmholtz, 1842-1843) - aplicat domeniului de câmp supus
analizei arată, sub forma sa de bilanţ, că variaţia energiei surselor din domeniu,
într-un interval de timp determinat, t , are ca efecte: a. variaţia energiei
electromagnetice interne totale din domeniu; b. deplasarea corpurilor datorită
interacţiunilor electromagnetice şi electrodinamice dintre acestea; c. încălzirea
conductoarelor datorită efectului Joule-Lenz; d. radiaţia de energie
electromagnetică în exterior, astfel:
dWs  dWi  dL  Pj dt  Pe dt (6.4.1)
unde:

246
  
dWs    Ei  Jdv  dt - variaţia energiei surselor din domeniu (s-a
 V 
presupus că în volumul respectiv există şi surse de energie electromagnetică,
respectiv – surse de câmp imprimat, Ei );
 
dWi  d   ( we  wm )dv  - variaţia energiei electromagnetice interne
 V 
totale din domeniul D, dată de variaţia energiei câmpului electric şi a celui
magnetic;
dL  X  dx - variaţia lucrului mecanic al corpurilor mobile din domeniu,
în expresie generalizată, unde X este forţa generalizată, iar dx – coordonata
generalizată;
 
Pj dt    J 2 dv  dt energia electrică transformată ireversibil în căldură
 v 
(prin efect Joule-Lenz), în conductoarele circuitelor electrice;
 
Pe dt    S  dA dt - energia electromagnetică radiantă, respectiv –
 
energia transmisă prin suprafaţa  în exteriorul domeniului analizat sub formă de
câmp de radiaţii sau câmp de unde.

6.4.2. Teorema energiei electromagnetice

Folosind expresia celebrului fizician Feynman, dorim acum să scriem o

ecuaţie referitoare la energia electromagnetică internă totală a câmpului din
domeniul D. Vom considera cazul când aceasta descreşte, fie datorită faptului că
energia câmpului curge afară din volumul V , fie din cauza pierderii de energie
de către câmp prin cedarea acesteia materiei (sau a câştigării de energie, ceea ce
este o pierdere negativă) [4]. Prin împărţirea ecuaţiei de bilanţ (6.4.1) la dt se
obţine o primă expresie de forma:
dWs dWi dL
   Pj  P (6.4.2)
dt dt dt
iar dacă se consideră, pentru simplificare, că domeniul V nu conţine surse de
energie electromagnetică (practic – că, la un moment dat, sursele sunt deconectate
de la circuite), relaţia (6.4.2) poate fi scrisă sub forma binecunoscută (6.4.3), care
reprezintă Teorema energiei electromagnetice, o consecinţă directă a
Principiului conservării energiei:

247
 dWi dL
   Pj  P (6.4.3)
dt dt
Această relaţie arată că viteza de descreştere a energiei electromagnetice interne a
dW
câmpului din volumul V , respectiv (  i ), este egală cu suma dintre: variaţia
dt
dL
în timp a lucrului mecanic efectuat de corpurile mobile din domeniu (  );
dt
puterea electrică transformată în căldură în conductoarele parcurse de curent
electric de conducţie ( Pj ); puterea electromagnetică transmisă în lungul
conductorului prin câmpul apropiat din imediata vecinătate a acestuia, precum şi
cea propagată (scursă, folosind termenul lui Feynman, [4]) în exteriorul
suprafaţei  prin câmpul de radiaţii/câmpul de unde (corespunzătoare energiei
care se scurge afară din volum) ( P ).
Teorema energiei electromagnetice pune în evidenţă trăsătura energetică
a câmpului electromagnetic, capabil să acumuleze energie (potenţială), să o
transmită pe aceasta în lungul conductoarelor, să efectueze lucru mecanic şi să o
transmită în exterior sub formă de radiaţii/unde electromagnetice, respectiv - să
schimbe energie cu mediul exterior.
Referitor la energia transmisă de câmp în exterior sub formă de unde, două
mărimi sunt esenţiale în teorema energiei: densitatea de putere electromagnetică
a câmpului şi fluxul de energie al acestuia prin suprafaţa  [4]; acestea fiind
analizate în continuare.

Nota 1

Câmpul electromagnetic caracteristic domeniului analizat este de două

tipuri:
a. Câmpul apropiat, din imediata vecinătate a conductoarelor/cablurilor,
de natură electrică sau magnetică, staţionar şi cvasistaţionar (de joasă
frecvenţă), care este produs de surse cum sunt: cablurile reţelei de alimentare cu
energie electrică, cele de forţă şi iluminat; bobinele cu miez de fier ale
generatoarelor şi motoarelor electrice, transformatoarelor, convertizoarelor
rotative, electromagneţilor, releelor; condensatoarele electrice ale bateriilor de
filtrare - compensare ş.a. Este câmpul prin intermediul căruia se transmite
energia electrică de la surse la consumatori;
b. Câmpul îndepărtat / de radiaţii / de unde, de frecvenţă ridicată, care
este produs de sursele de câmp radiant din domeniu, cum sunt: dispozitivele
electronicii de putere din convertoarele statice (având frecvenţe de lucru de
ordinul zecilor / sutelor de kHz); staţiile şi antenele staţiilor radio şi radar;
calculatoarele şi reţelele de calculatoare; monitoarele TV; telefoanele mobile şi

248
staţiile de telefonie mobilă sistemele de comunicaţii prin satelit etc. (toate acestea
având frecvenţe de lucru de la zeci-sute de MHz la zeci de GHz). Este câmpul
suport pentru comunicaţii, pentru descoperirea unor obiective, pentru bruiaj
militar etc.

6.4.3. Explicitarea termenilor din expresia teoremei energiei

Revenind la domeniul de câmp electromagnetic analizat, D, (fig. 6.4.1), se

consideră, pentru simplificare, că toate corpurile din interior sunt imobile. În
aceste condiţii, ecuaţia (6.4.3) devine:
dWi
  Pj  P (6.4.4)
dt
În continuare, se va presupune că densitatea de energie a câmpului din domeniu,
wi , şi fluxul de energie al acestuia (cantitatea de energie care curge în unitatea
de timp prin unitatea de suprafaţă, în jurul conductorului şi în exteriorul suprafeţei
 - pe acesta din urmă îl vom nota cu S ), depind numai de E şi B [4].
Cum densitatea de volum a energiei interne din domeniul analizat, pornind de la
energia câmpului electric şi a celui magnetic este:
E  D B  H E 2 H 2 D 2 B 2
wi  we  wm       (6.4.5)
2 2 2 2 2 2
expresia energiei electromagnetice interne totale devine:

ED  BH  D2 B2 
Wi   wi dv   dv      dv (6.4.6)
v v 2 v   2 2 

Fig.6.4.1. Domeniul de câmp analizat

Variaţia în timp a acestei energii (cu sensul fizic de putere) este:

249
 dWi d ED  BH 
   dv  (6.4.7)
dt dt  v  2 
La rândul său, termenul Pj , dat de relaţia: Pj   E  J  dv    J 2  dv ,
V V
reprezintă, cum s-a arătat, puterea transmisă în interiorul conductorului şi
transformată în căldură (conform legii lui Joule-Lenz).
Astfel, relaţia (6.4.4) mai poate fi scrisă sub forma:
d ED  BH 
   dv     J 2  dv  P (6.4.8)
dt  v  2  V

Interpretarea fizică a rel. (6.4.8) este următoarea: variaţia (scăzătoare în

timp) a energiei interne totale din domeniu este egală cu suma puterilor transmise
către:
1. sistemul de conductoare din interiorul domeniului V  - sub formă de
căldură (   J 2  dv );
V
2. mediul din vecinătatea imediată a conductorului, respectiv, din jurul
conductorului - sub formă de câmp electromagnetic apropiat, P a ( fără
propagare), precum şi celui exterior domeniului – sub formă de câmp
de radiaţii/câmp de unde (cu propagare la mare distanţă de conductor),
, ( P e ).
Termenul P va fi determinat în continuare.

6.4.4. Determinarea fluxului de putere propagat în exteriorul domeniului.

Vectorul lui Poynting

Determinarea expresiei puterii propagate în exterior sub forma câmpului

de radiaţii sau de unde se face motivat de faptul că în domeniul analizat sunt şi
surse de câmp radiant, de frecvenţă ridicată, cum ar fi: emiţătoarele radio şi radar,
cablurile de semnal, antenele ş.a. În aceste condiţii este necesar să se ia în calcul
curentul de deplasare, nu numai pentru explicarea trecerii curentului alternativ
prin condensatoare, ci şi pentru explicarea propagării câmpului de radiaţii la
distanţă. Astfel, dacă se dezvoltă primul termen al relaţiei (6.4.8) şi, utilizând
primele două ecuaţii ale lui Maxwell, se poate scrie:

250
   ED  BH    D2 B2  1 D 1 B D B
          2D  2B  E H 
t  2  t  2 2  2 t 2 t t t

    
  E rot H  J  H rot E  E J  Hrot E  Erot H 
(6.4.9)

Cum însă:
  
Hrot E  Erot H  H   E  E   H   E  H  div E  H   (6.4.10)
iar derivarea este numai după variabila timp, se obţine:
d
 
dt
ED  BH
2 V
  
dv    E  J  div E  H  dv (6.4.11)
V
 
Transformând  div E H dv cu teorema lui Gauss – Ostrogradsky, rezultă:
V
ED  BH
d
 
dt V 2 V

dv   E  J dv   E  H dA  (6.4.12)

Comparând această relaţie cu relaţia (8) rezultă că expresia puterii transmise sub
formă de câmp electromagnetic apropiat, P a , şi câmp de radiaţii, cu propagare,
transmis în exterior, P e , este de forma:

P    E  H  dA   S  dA
 
(6.4.13)

Nota 2

Referitor la relaţiile (5) - (13): nu este explicat în nici-un tratat clasic,

mecanismul fizic prin care câmpul electric E şi cel magnetic H , considerate ca
fiind independente (“nelegate”) în cazul regimului cvasistaţionar de joasă
frecvenţă (fără propagare), caracterizate prin densităţile de energie we şi wm ,
produc, printr-o simplă sumare (suprapunere), câmpul electromagnetic unic de
radiaţii/de unde în cazul regimului variabil ( cu propagare), în care mărimile E
şi H oscilează “legat şi simfazic.
Părerea noastră este că cele două forme de câmp, câmpul electric E şi cel
magnetic H , nu sunt independente nici la joasă frecvenţă, respectiv - în regim
cvasistaţionar, aşa cum se crede, însă, datorită frecvenţei joase, legătura dintre
acestea, “nu este vizibilă“ la nivel macroscopic. Cu alte cuvinte, elementul cheie
în cadrul acestei explicaţii este “frecvenţa“, care face ca legătura să fie” foarte

251
slabă”, respectiv nesesizabilă practic la valorile scăzute ale acesteia, cum este
frecvenţa industrială, şi din ce în ce mai puternică, şi deci “mai vizibilă“ , pe
măsură ce valoarea ei creşte.

Expresia (6.4.12), respectiv (6.4.13) constituie o altă formă a teoremei

energiei electromagnetice şi arată că, în condiţiile menţionate, viteza de scădere a
energiei câmpului din domeniul analizat este egală cu suma dintre energia cedată
conductoarelor din interiorul domeniului, transformată în căldură prin efect
Joule-Lenz, şi fluxul de putere/energie al unui vector S  E  H , transmis, cum s-
a mai arătat, atât în lungul conductorului, în imediata vecinătate a acestuia sub
formă de câmp apropiat, - vectorul S formal [6], precum şi în exteriorul
suprafeţei sigma (mai corect spus - propagat), sub formă de câmp îndepărtat sau
câmp de radiaţii, - vectorul S adevărat. Vectorul S adevărat, care este o mărime
de stare locală a câmpului electromagnetic de radiaţii, reprezintă vectorul fluxului
densităţii de putere electromagnetică radiată sau vectorul fluxului de energie
electromagnetică radiată şi se mai numeşte vectorul radiant sau Vectorul lui
Poynting (1884) [1], [2], [3], [4], [5]. Vectorul lui Poynting este asociat deci
exclusiv fenomenului de propagare a câmpului electromagnetic de radiaţii sau
de unde (numit şi câmp îndepărtat), la o frecvenţă suficient de ridicată a acestuia.
Vom păstra, în continuarea analizei noastre, numele S numai pentru acest
vector.
Sensul acestui vector este chiar sensul propagării câmpului de radiaţii. În
expresia lui S , mărimile E şi H sunt legate între ele prin ecuaţiile lui Maxwell,
reprezentând cele două componente ale undei electromagnetice plane, în cadrul
căreia evoluează în spaţiu şi în timp, condiţionându-se reciproc.
Pentru a pune în evidenţă sensul acestui flux de putere, asociat câmpului
transmis în exterior sub formă de unde, relaţia (6.4.13) se mai poate scrie sub
forma:

  

Pe 

E  H dA   S  dA 

 S  n dA

(6.4.14)

sensul pozitiv al acestuia fiind asociat sensului normalei n  la suprafaţa  .

Nota 3
Aşa cum am arătat mai înainte, Vectorul lui Poynting a fost asociat, de
autorul său, exclusiv fluxului de putere radiată într-un mediu omogen şi izotrop,
reprezentând densitatea acestui flux, şi este specific câmpului îndepărtat, de
radiaţii sau de unde, care se propagă la distanţă mare de surse sub formă de

252
unde electromagnetice; în acest caz, semnificaţia conceptului de flux (de
putere/energie), care îi este asociat, este indubitabilă. În schimb, asocierea
vectorului S la câmpul apropiat, produs de curenţii de regim staţionar şi
cvasistaţionar (de joasă frecvenţă), în scopul punerii în evidenţă a laturii
energetice a acestui tip de câmp, respectiv transmiterii de energie electrică în
lungul conductorului, trebuie făcută cu mare precauţie, după părerea noastră,
deoarece: a. câmpul apropiat, de regim staţionar şi cvasistaţionar, nu se
propagă la distanţă de surse; b. curentul de deplasare, din prima ecuaţie a lui
Maxwell, are o semnificaţie restrânsă pentru regimul cvasistaţionar de frecvenţă
joasă (explică doar trecerea curentului alternativ prin condensator), iar în
regimul staţionar acest curent nu apare; ca urmare, în cazul regimurilor staţionar
şi cvasistaţionar, termenul corespunzător vectorului lui Poynting, ca densitate a
fluxului de putere radiată, nu există. Se poate vorbi în acest caz doar în mod
formal de un vector Poynting asociat fluxului de putere din vecinătatea
conductorului, cu două componente: una transmisă instantaneu în lungul
conductorului ( Ste  Ete  H te ), în momentul închiderii circuitului, iar cealaltă
asociată fluxului de putere care curge continuu [4] de la câmpul (apropiat) din
jurul conductorului spre interiorul acestuia, ( Sn i  Ei  H i ), şi care se transformă
exclusiv în căldură prin efect Joule-Lenz ireveribil.

Nota 4
O abordare limitată a problematicii vectorului lui Poynting (respectiv –
doar a celui care se disipează sub formă de căldură în conductor), numit de
autori Vectorul lui Poynting formal, exclusiv în cazul regimului staţionar
(curentul continuu), este făcută de Landau şi Lifşiţ în cap. 30 din [6], întitulat
“Câmpul magnetic al curenţilor continui”, unde se afirmă: ”… În încheierea
acestui paragraf ne vom opri asupra problemei fluxului de energie în conductor.
Energia disipată în conductor (prin efect Joule-Lenz) se absoarbe din energia
câmpului electromagnetic. În cazul staţionar, ecuaţia de continuitate care
exprimă legea conservării energiei este de forma: divS  J  E (30.19) unde S
este densitatea fluxului de energie (iar J şi E - densitatea curentului de conducţie
şi intensitatea câmpului electric din conductor – n.n.). În interiorul conductorului
aceasta este dată de relaţia S   E  H  (30.20) care corespunde formal
(sublinierea ne aparţine) cu expresia vectorului lui Poynting pentru câmpul în
vid. Ne putem convinge uşor de aceasta: astfel, calcularea divS utilizând
ecuaţiile rot E  0 şi rotH  J conduce la rel. (30.19), respectiv
div  E  H   Hrot E  Erot H  E  J , n.n.). Independent de această deducere,

253
formula (30.20) rezultă univoc din condiţia evidentă a continuităţii componentei
normale a lui S pe suprafaţa conductorului, dacă prin aceasta se ţine seama de
continuitatea lui E t şi H t (tangenţiale, n.n.) şi de faptul că formula (30.20) este
corectă în vid, în afara corpului (conductorului - n.n.)”.

6.4.5. Interpretarea teoremei energiei electromagnetice în cazul unui

conductor parcurs de curent

Ţinând seama de cele arătate, în continuare se va interpreta (urmând

exemplul din [1] ) teorema energiei electromagnetice în cazul unui (segment de)
conductor, aparţinând unui circuit electric, parcurs de curent electric de conducţie,
aflat în trei ipostaze. Astfel, se va presupune că un astfel de conductor este
parcurs, pe rând, de:
1. un curent continuu, I ( în regim staţionar);
2. un curent alternativ sinusoidal, i (t ) , de frecvenţă industrială (în regim
cvasistaţionar magnetic, de joasă frecvenţă);
3. un curent alternativ sinusoidal, i (t ) , de frecvenţă ridicată (în regim
variabil permanent), capabil să producă unde electromagnetice, deci câmp de
radiaţii, cu posibilitatea de propagare la distanţă.
Domeniul V  este reprezentat de un conductor (de rază a , lungime l şi
rezistivitate  ) parcurs de curent, suprafaţa acestuia,  , cuprinzând strâns
conductorul la nivelul izolaţiei. Liniile câmpului electric şi magnetic din interiorul
şi exteriorul conductorului au alura din figura 2.
În conformitate cu teorema energiei electromagnetice se pot face
următoarele afirmaţii:
- o parte din energia primită de conductor de la câmp se transformă în
căldură - fenomen valabil în toate cele trei cazuri;
- o a doua parte se regăseşte parţial în vecinătatea conductorului, parţial în
exteriorul acestuia, respectiv - al suprafeţei  , astfel:
a. în imediata sa vecinătate, sub forma câmpului apropiat, asociat
energiei electrice transmise de la un capăt la altul al conductorului - fenomen
valabil, de asemenea, în toate cele trei cazuri;
b. în exteriorul conductorului, respectiv, al suprafeţei laterale  , transmis
la mare distanţă de acesta, prin fenomenul de propagare, sub forma câmpului
îndepărtat (de radiaţii sau de unde) – fenomen caracteristic numai cazului 3.

Nota 5
În tratatele clasice de Teoria câmpului electromagnetic, Teoria antenelor,
Compatibilitate Electromagnetică [5], [7], [8] se arată că în structura
câmpurilor produse de antene (dipol electric, dipol magnetic) se regăseşte şi o

254
componentă de câmp apropiat, de mai mică intensitate. Pentru a simplifica
analiza, vom neglija această componentă în cazul 3.

Astfel, câmpul apropiat, caracteristic tuturor cazurilor, constituit din

câmpurile magnetic şi electric, considerate impropriu – după părerea noastră - ca
fiind distincte, se dezvoltă instantaneu în jurul conductorului, pe toată lungimea
acestuia, din momentul alimentării circuitului, acoperind simultan cu energie
ambele capete datorită lungimii de undă foarte mari în raport cu lungimea sa (
   pentru f  0 - cazul curentului continuu;   6 106 m pentru f  50 Hz -
cazul curentului alternativ sinusoidal). Acest câmp rămâne în imediata vecinătate
a conductorului (nu se propagă la distanţă sub formă de unde), scăzând rapid în
intensitate (cu pătratul distanţei) pe direcţia razei, atât prin E a - câmpul electric
apropiat, cât şi prin H a - câmpul magnetic apropiat (reamintim condiţia de câmp
apropiat: r  / 2 , unde r este distanţa dintre sursa de câmp şi punctul în care se
măsoară câmpul, iar  - lungimea de undă a curentului din conductor, care îl
produce).
Câmpul îndepărtat, care este un câmp electromagnetic de unde sau de
radiaţii, caracteristic numai celui de al treilea caz, traversează suprafaţa laterală a
lui  , şi, spre deosebire de câmpul apropiat, se propagă la mare distanţă de
sursă (conductorul/cablul, în cazul de faţă), scăzând mult mai încet în intensitate
(scade cu distanţa) pe direcţia razei, atât prin E r - în cazul componentei câmp
electric, cât şi prin H r - în cazul componentei câmp magnetic. Fluxul densităţii
de putere corespunzător acestuia, a cărui densitate, aşa cum s-a arătat, poartă
numele de Vectorul lui Poynting, este transmis, prin fenomenul de propagare, în
exteriorul conductorului (în spaţiul liber), la mare distanţă de acesta, sub formă de
unde plane (reamintim condiţia de câmp îndepărtat: r  / 2 , unde r este
distanţa dintre sursa de câmp şi punctul în care se măsoară câmpul, iar  -
lungimea de undă a curentului (de frecvenţă ridicată – în acest caz) din conductor,
care îl produce).

Nota 6
Câmpul îndepărtat/de radiaţii / de unde , care „se desprinde” şi se
îndepărtează de conductor (de sursă), propagându-se în spaţiul liber, este
asociat fenomenul de propagare a curentului de frecvenţă ridicată din
conductor.

 Identificarea vectorului S pentru conductorul analizat în cazul

regimului cvasistaţionar
În continuare, se va analiza şi identifica vectorul lui Poynting formal S ,
prin aplicarea teoremei energiei electromagnetice conductorului parcurs de un
255
curent alternativ sinusoidal de frecvenţă industrială (regim cvasistaţionar, de joasă
frecvenţă) - cazul cel mai frecvent întâlnit în Electrotehnica practică (fig.6.4.2).
Astfel, în interiorul conductorului, vectorul câmp electric interior,
Ei   J , este paralel cu axa acestuia şi orientat în sensul densităţii J a curentului,
iar vectorul câmp magnetic interior, H i , este tangent la liniile circulare ale
fluxului magnetic, sensul său fiind dat de sensul curentului. Ca urmare, după cum
se vede din figura 6.4.2, vectorul S interior, respectiv S i  Sn i  Ei  H i , asociat
câmpurilor electric şi magnetic interioare conductorului, este, conform produsului
vectorial, normal la suprafaţa exterioară laterală a conductorului şi orientat spre
axă (în direcţia lui n  ). Acesta conduce spre regiunea centrală a conductorului o
primă cantitate de energie necesară dezvoltării procesului de conducţie, energie
care se transformă integral în căldură prin efect Joule – Lenz.
În exteriorul conductorului, în imediata vecinătate a acestuia, vectorul
H e are aceleaşi direcţie şi sens ca în interior, pe când vectorul E e va căpăta o
direcţie înclinată, ca rezultantă a compunerii unei componente normale/radiale,
E r , dată de sarcinile electrice libere de la suprafaţa acestuia, şi a uneia
tangenţiale, Et , egală cu cea din interior, E i   J (în conformitate cu teorema
conservării componentelor tangenţiale ale câmpului E la suprafaţa de separaţie a
două medii diferite).


 E
J

H  Ht

V

Fig. 6.4.2. Domeniul V  reprezentat de un segment de conductor parcurs

de curent

Vectorul S exterior, respectiv Se  Ee  H e , asociat câmpurilor electric şi

magnetic de la suprafaţa exterioară a conductorului, este înclinat cu un unghi
oarecare spre axa acestuia datorită înclinării liniilor câmpului electric exterior,
256
deci are două componente: una longitudinală şi una radială/normală în raport cu
axa (în direcţia lui n  ). Componenta normală, Sn e , conduce, de asemenea, spre
regiunea centrală a conductorului, o cantitate de energie care se transformă în
căldură, ca şi S n i . În schimb, componenta tangenţială Ste  Ete  H te a vectorului
S exterior, reprezentând densitatea puterii transmise de conductor în lungul
acestuia, este asociată fluxului de putere/energie transmis instantaneu şi
continuu de-a lungul suprafeţei exterioare a conductorului (practic, prin izolaţia
acestuia), flux care acoperă, simultan, ambele sale capete (datorită, cum s-a mai
arătat, lungimii de undă foarte mari a curentului, în raport cu lungimea
conductorului/circuitului).
Vectorii S , interior şi exterior, referiţi mai sus, pot fi consideraţi, cum s-
a mai spus, doar formal ca fiind Vectori Poynting, aceştia nefiind asociaţi
câmpului de radiaţii, ci câmpului apropiat.
Aşadar, ambele forme de energie – atât cea transformată în căldură în
interiorul conductorului, cât şi cea transmisă instantaneu în lungul conductorului,
provin de la câmpul apropiat, care apare practic instantaneu în jurul acestuia în
momentul alimentării cu energie, rămânând în imediata sa apropiere (aşa cum s-a
mai arătat, acest câmp nu se desprinde de sursă, deci nu se propagă la distanţă).
S-ar putea spune, în mod plastic, că “preţul plătit de conductor” pentru
transmiterea energiei electrice în lungul acestuia constă în transformarea în
căldură a unei părţi a energiei câmpului, asociată celor două componente radiale,
S n i şi S n e , ale vectorului S . Referitor la acest aspect, Maxwell, afirmă, în [9]: ”
...Tot lucrul efectuat de forţa electromotoare externă pentru împingerea
electricităţii prin corp este prin urmare cheltuit pentru generarea căldurii”.
În scopul evidenţierii acestui proces se va analiza, de exemplu, produsul
vectorial S ni  Ei  H i pentru cazul regimului cvasistaţionar (cazul regimului
staţionar / de curent continuu este, practic, asemănător) [1]. Astfel, puterea
transmisă de câmp în interiorul conductorului, corespunzătoare lui S n i , este:
P ni   S

ni

 
 n  dA   Ei  H i n  dA   Ei  H i  sin( Ei , H i )  dA

(6.4.15)

unde n  este normala interioară la suprafaţă laterală a conductorului. Cum:

sin( Ei , H i )  1 , punând dA  ds  dl se obţine:

l
P n i   E i  Hi  ds  dl   E i dl  H i  ds
 0 
(6.4.16)

Dar:

257
 A dl dl
Ei  dl  J  dl     J  A   i (6.4.17)
A A A
iar :
l l
dl
 E i dl   
0 0
A
 i  R  i ; cum:  H  ds  i

i (6.4.18)

Rezultă:
Pni  R  i  i  R  i 2 (W) (6.4.19)
Relaţia (6.4.19) reprezintă formula clasică a puterii electrice transformate în
căldură, în interiorul unui conductor parcurs de curent. O relaţie asemănătoare se
poate obţine şi în cazul vectorului S n e .

Nota 7
După părerea noastră, exemplul din [1] ( reluat în multe alte tratate de
Bazele Teoretice ale Electrotehnicii), în care domeniul V este reprezentat de un
conductor parcurs de curent continuu, nu este relevant pentru prezentarea şi
interpretarea teoremei energiei electromagnetice şi, mai ales, a vectorului lui
Poynting. Astfel, cele două tipuri de câmp staţionar produse de curentul continuu
- câmpul electric şi câmpul magnetic – apar ca independente la nivel
macroscopic, deci nu se identifică cu câmpul de radiaţii; or, relaţia lui Poynting
presupune o interdependenţă a acestora, respectiv – o evoluţie într-o relaţie
reciprocă, specifică unui proces de propagare; cu alte cuvinte – un câmp
electromagnetic unic de radiaţii sau de unde.
Ca urmare, interpretarea vectorului S (r , t ) în cazul regimurilor
electromagnetice staţionar şi cvasistaţionar poate fi făcută doar cu precizarea
obligatorie că asocierea sa cu vectorul lui Poynting este exclusiv formală;
fluxurile de putere dezvoltându-se, în astfel de cazuri, doar în interiorul şi în
jurul conductorului, fără a se propaga la distanţă de acesta.
Mai mult, când este vorba de regimul static nici nu poate fi vorba de un
flux de putere transmis în exteriorul domeniului, la distanţă, deşi poate fi
calculat şi în acest caz un vector Poynting formal, S  E  H  0 . Astfel, privitor
la utilizarea vectorului lui Poynting în regim static, I.S.Antoniu face în [3]
următorul comentariu: “... fie cazul unei simple suprapuneri de câmpuri continui
electric şi magnetic, independente unul de altul, realizate cu ajutorul unui
condensator plan şi a unui magnet permanent. În spaţiu  delimitat, există
concomitent câmpul electric al condensatorului încărcat şi câmpul magnetic al
magnetului permanent. Fiecare din aceste câmpuri constituie o parte a procesului
electromagnetic: câmpul electric este legat de sarcinile elementare, care se mişcă
în dezordine pe suprafaţa armăturilor condensatorului, iar câmpul magnetic este
legat de curenţii elementari (curenţii amperieni) care există în interiorul
258
magnetului permanent. Între aceste două fenomene nu există însă nici o legătură,
ci numai o simplă suprapunere a celor două câmpuri, electric şi magnetic, în
spaţiul  ; cele două câmpuri nu formează deci componentele unui vector radiant
); în consecinţă, nu se produce vreo deplasare de energie electromagnetică...”
Tot privitor la această problemă, Edmond Nicolau afirmă [5]: ” Este
greşit a se lucra cu S , ca densitate de putere radiantă, în loc de  S ... Rezultă că
utilizarea izolată a lui S este în general hazardată. Strict corect se poate lucra
numai cu  S sau cu  S n dA ... Dificultatea interpretării lui S ca densitate de

flux de putere apare în special în cazul regimului static. Astfel, în cazul unui
sistem format dintr-un magnet permanent, cu H constant în întrefier, şi un
condensator, cu E constant în dielectric, perpendiculare între ele, se constată că
S  0 (productivitatea de flux a vectorului S prin orice suprafaţă închisă este
nulă – n.n.) pe când S  E  H  0 , ceea ce nu corespunde realităţii (nu se poate
vorbi de un flux de putere, în acest caz , adică – de o putere transmisă ( n.n.)).
Astfel, numai S  0 corespunde imaginii noastre că într-un astfel de sistem nu
există circulaţie de energie. Prin S  0 este imposibil de explicat o curgere de
energie în fiecare punct, E şi H fiind constante în timp.”
Nu aceeaşi părere are însă Richard Feynman, care afirmă în [4],
:”...Dacă vă uitaţi la curgerea energiei, găsiţi că ea circulă mereu, mereu. Nu
există nici-o modificare a energiei niciunde – tot ce curge în interiorul unui volum
iese din nou. Este ca şi cum ar curge în jur apă incompresibilă. Există astfel o
circulaţie de energie în această aşa-numită condiţie statică (sublinierea ne
aparţine). Ce absurd devine! Poate că nu este atât de teribil de ciudat, totuşi,
dacă vă reamintiţi că ceea ce am numit << magnet static>> este, de fapt, un
curent ce circulă permanent.”
Trebuie observat însă că deşi afirmaţia este corectă, aceasta
transgresează nivelul de abordare macroscopic al fenomenului analizat aici.

6.4.6. Concluzii

Pe baza celor prezentate, se pot trage următoarele concluzii:

- în cazul în care conductorul/cablul este parcurs de un curent de frecvenţă
ridicată, care are capabilitatea de propagare, termenul Pe din relaţia (6.4.4)
reprezintă fluxul de putere corespunzător câmpului îndepărtat, de radiaţii, câmp
caracterizat prin fenomenul de propagare la mare distanţă, sub formă de unde
electromagnetice. Numai în acest caz poate fi definit Vectorul lui Poynting, S ,
ca mărime de stare locală a câmpului electromagnetic, reprezentând vectorul

259
densităţii fluxului de putere electromagnetică radiată sau vectorul fluxului de
energie electromagnetică radiată;
- în cazul curentului continuu şi a celui alternativ de frecvenţă joasă (cazul
regimurilor electromagnetice staţionar şi cvasistaţionar), termenul Pe din relaţia
(6.4.4) trebuie înţeles ca un flux de putere transmis instantaneu în lungul
conductorului de către câmpul apropiat, stabilit instantaneu pe toată lungimea
conductorului, în imediata vecinătate a acestuia, din momentul alimentării cu
curent a circuitului, fără a se propaga la distanţă. În acest caz, utilizarea
vectorului S (r , t ) trebuie făcută cu precizarea obligatorie că asocierea sa cu
Vectorul lui Poynting este exclusiv formală;
- nu susţinem ideea de a se utiliza  S în locul lui S în toate situaţiile, ci,
eventual, doar în cazul regimului static, deoarece utilizarea lui S nu este în
general hazardată - cum afirmă Edmond Nicolau, dacă se ţine seama de cele
arătate mai înainte, ci numai în cazul particular al acestui regim (facem
sublinierea că aici ne referim la vectorul S în general, şi nu în sensul particular de
Vector Poynting). În acest caz s-ar putea utiliza vectorul S sub forma
operatorului S (div S ) - sau, mai bine, a integralei  divSdv -, ca putere
V

electromagnetică localizată, asociată câmpului static dintr-un domeniu oarecare,

câmp rezultat prin suprapunerea, la nivel macroscopic, a câmpurilor electrostatic
şi magnetostatic (spunem mai bine deoarece divergenţa unui vector câmp are
sensul fizic al unei productivităţi, ceea ce ne poate duce din nou la conceptul de
flux). Evident, în acest caz nu mai este transmis nici-un flux de energie prin
suprafaţa  , pentru că nu au loc schimburi energetice cu exteriorul; energia
corespunzătoare câmpului static staţionând (stagnând) în zona de suprapunere a
celor două câmpuri care îl compun.

Bibliografie specială pentru acest capitol

1. Timotin, A., Hortopan, V., Ifrim, A., Preda, M., Lecţii de Bazele
Electrotehnicii, cap. 27.4, p.326, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1970
2. Mocanu, C.I., Teoria Câmpului Electromagnetic, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1981
3. Antoniu, I. S., „Bazele Electrotehnicii”, vol. II, cap. 15.2, p. 696-700, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974
4. Feynman, R.P., „Fizica Modernă. Electromagnetismul. Structura materiei”,
cap. 27, p.539-548, Editura Tehnică, Bucureşti, 1970
260
5. Nicolau, E., „Radiaţia şi propagarea undelor electromagnetice”, cap. 2, p.
30-32, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1989
6. Landau, L.D., Lifşiţ, E.M., „Teoreticescaia Fizica”, Vol. III, cap. 30, p.158,
“Electrodinamica Sploşnâh Sred”, Moskva “Nauka”, Glavnaia Redacţia
Matematicescoi Literaturâ, 1982
7. Sotir, A., Interferenţe electromagnetice perturbatoare. Baze teoretice, Editura
Militară, Bucureşti, 2006
8. Schwab, J.A., Compatibilitatea Electromagnetică, Editura Tehnică, Bucureşti,
1996
9. Maxwell, J.C., Tratat elementar de electricitate, cap. 9, p. 113, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989,

261
 CAPITOLUL 7
REGIMUL PERMANENT SINUSOIDAL (CVASISTAŢIONAR).
CIRCUITE MONOFAZATE DE CURENT ALTERNATIV SINUSOIDAL

7.1 Caracterizare. Legi şi teoreme specifice

Regimul permanent sinusoidal (RPS) este acel caz al regimului variabil

în timp, de tip cvasistaţionar, în care mărimile electrice variază sinusoidal în timp.

Notă
Un regim permanent al unui circuit electric sau al unei reţele electrice
este acel regim care se stabileşte într-un circuit la t   faţă de momentul
închiderii circuitului/întrerupătorului, cu condiţia ca excitaţia (t.e.m. a sursei sau
tensiunea reţelei) să fie o funcţie constantă sau periodică de timp (cu alte cuvinte,
să nu se anuleze pentru t   ). În caz contrar, nu se poate vorbi de un regim
permanent, ci de unul intermitent sau tranzitoriu.
Ori de câte ori excitaţia este o funcţie constantă sau periodică de timp,
soluţia de regim forţat a ecuaţiei circuitului, scrisă pentru momentul închiderii
întrerupătorului ( respectiv la t  0 ), se confundă cu soluţia de regim permanent,
păstrându-şi forma la valori oricât de mari ale timpului.

Larga răspândire a reţelelor şi circuitelor de curent alternativ sinusoidal se

datorează avantajelor deosebite oferite de acestea, printre care menţionăm:
a) generatoarele cele mai simple sunt cele de curent alternativ sinusoidal
trifazat, respectiv – generatoarele sincrone;
b) transmiterea la distanţă a energiei electromagnetice în acest caz se
face cu pierderi reduse, datorită posibilităţii ridicării tensiunii cu
ajutorul transformatoarelor electrice;
c) motoarele cele mai uzuale sunt motoarele electrice asincrone, care
reprezintă peste 70% din motoarele utilizate în practică;
d) semnalele sinusoidale îşi păstrează forma prin derivare sau integrare,
permiţând utilizarea unor metode de reprezentare simbolică şi de
calcul operaţional, deosebit de avantajoase la rezolvarea circuitelor.
Alegerea frecvenţei de 50/60 Hz a tensiunii (curentului) sinusoidale a avut
în vedere:
- micşorarea pierderilor de putere, care cresc proporţional cu frecvenţa
în cazul maşinilor electrice;
- nesesizarea de către ochiul uman a variaţiilor intensităţii luminoase a
becurilor cu incandescenţă, la trecerea prin zero a curentului.

260
 Regimul permanent sinusoidal este un regim cvasistaţionar ca urmare a
neglijării curentului de deplasare (datorită variaţiei lente în timp a mărimilor
electrice).
Pentru studiul regimului cvasistaţionar, se introduc următoarele ipoteze
simplificatoare:
1.Caracterul filiform al circuitelor. Conform acestei ipoteze se consideră
densitatea de curent J uniform repartizată pe secţiune. Se exprimă prin relaţiile:
a  ; a l (7.1.1)
unde: a - raza conductorului,  - adâncimea de pătrundere a câmpului
electromagnetic în conductor    / 2  , iar l-lungimea conductorului.
2. Neglijarea curentului de deplasare din circuite/conductoare, cu excepţia
dielectricului condensatoarelor. Această ipoteză se exprimă astfel: variaţiile în
timp ale mărimilor de stare ale câmpului electromagnetic sunt suficient de lente,
astfel încât peste tot de-a lungul circuitului, cu excepţia dielectricului
condensatoarelor, se neglijază curentul de deplasare din punct de vedere al
producerii câmpului magnetic (condiţia de regim cvasistaţionar). În aceste
condiţii, câmpul magnetic va fi considerat, practic, ca fiind produs doar de
conductoarele parcurse de curent, la fel ca în regimul staţionar (regimul de curent
continuu). Se poate scrie :
J D  J (7.1.2)
E
unde: J D   este densitatea curentului de deplasare, din condensatoare, iar
t
J    E este densitatea curentuluide conducţie. De exemplu pentru cupru
1
  0  F / m , conductivitatea   57  106 S / m şi relaţia (7.12) de
4  9  10 9
mai sus este evidentă.
În dielectricul condensatoarelor, J D  J , astfel că este asigurată continuitatea
curentului prin circuit.
Practic, regimul cvasistaţionar al circuitelor cu parametri concentraţi este asigurat
dacă:
   (7.1.3)
unde:  - este lungimea celei mai mari ramuri liniare a circuitului, iar  -
lungimea de undă a mărimilor electrice de stare (tensiune, curent) din circuit. Se
spune că în aceste condiţii regimul este fără propagare, unda de curent/tensiune
acoperind, simultan şi instantaneu, ambele capete ale liniei.
3. Caracterul perfect izolant al dielectricului din jurul conductoarelor
circuitului. Aceasta presupune că rezistenţele izolaţiei conductoarelor (cu valori
de peste 1M  , adeseori de 10-20M  ) sunt mult mai mari decât cele ale

261
rezistoarelor din circuit, astfel că circulaţia curenţilor se face numai în lungul
conductoarelor, nu şi transversal, între conductoare, fără a se produce pierderi prin
izolaţie.
Principalele legi şi teoreme specifice circuitelor electrice în regim
permanent sinusoidal sunt:
1. Legea inducţiei electromagnetice:
d s d
er   E ds      BdA
r dt dt s
2. Legea conducţiei electrice (legea lui Ohm):

 E  E ds  u
2
i f  ei  R  i
1
unde:
2 2
u f   E ds , ei   E i ds ; i   J dA
1 1
S
3. Teorema continuităţii liniilor de curent:
i   J dA  0
(suprafaţa închisă  nu străbate dielectricul unui condensator în acest caz).

4. Legea conservării sarcinii electrice:

dq
i   
dt
(aici  include armătura unui condensator, trecând prin dielectric).
Semnul minus corespunde situaţiei când curentul iese din armătura cu
sarcina  q  , iar semnul plus situaţiei contrare. În acest caz, curentul de deplasare
prin condensator (suprafaţa închisă  ) nu mai poate fi neglijat, fiind egal cu cel
de conducţie, i , care străbate condensatorul:
d dq
iD   i
dt dt

5. Teorema capacităţii electrice:

q
C 0
Uc
capacitatea electrică fiind independentă de q şi C ( pentru dielectrici liniari).
6. Teorema inductivităţii:
 jk
L jk   Lkj
ik
Inductivitatea electrică este independentă de  jk şi ik , depinzând numai de
raportul lor.
262
 7. Teorema energiei câmpului electric:
1 1 q2 1
We  q  U c    C  U c2
2 2 C 2
8. Teorema energiei câmpului magnetic:
1 n 1 n
Wm  k  ik   Lk  i j  ik
2 k 1 2 k 1 j 1
9. Teorema transferului de putere pe la borne:

N
pb  Vc  icex .
c 1

Puterea pb primită instantaneu pe la borne de o reţea cu N borne de acces

în exterior, ale cărei laturi nu sunt cuplate magnetic cu exteriorul, este egală cu
suma produselor dintre potenţialele Vc ale bornelor, în valori instantanee, şi
curenţii icex , absorbiţi din exterior, de asemenea în valori instantanee.
În particular, în cazul unei reţele cu două borne de acces în exterior (dipol
electric), curenţii la borne sunt egali şi de sens opus, astfel că pb devine:
pb  V1  i1ex  V2  i2ex  V1  V2 i  ub  i
unde: ub  V1  V2 este tensiunea la bornele dipolului, cu sensul luat după regula
de la receptoare (de la borna plus la borna minus).
Dacă u b şi i sunt luate cu sensurile conform regulii de la generatoare,
aceeaşi relaţie, pb  ub  i , exprimă puterea cedată pe la borne de dipol în exterior.
10. Legea transformării energiei în conductoare:
PR  PG
unde:
PR  R  i 2  0
Pg  eg  i  0

PR este puterea disipată sub formă de căldură prin efect Joule-Lenz într-un
conductor de rezistenţă R ;
PG este puterea cedată de un generator de t.e.m. eg . Este pozitivă dacă eg şi i au
acelaşi sens şi negativă în caz contrar.
11. Teorema potenţialului electric:
B
u AB  
AB
E  ds   E ds
A
În curent alternativ tensiunea electrică depinde de drumul de-a lungul
căruia se determină tensiunea între două puncte. Astfel, dacă două drumuri
263
diferite, AmB şi AnB formează un contur închis  a cărui suprafaţă este străbătută
de fluxul magnetic  care există în jurul circuitului analizat, acest flux variabil în
timp induce în contur o t.e.m., astfel că se poate scrie:
d
u AmB  u AnB   E ds   E ds   E ds   E ds   E ds   0
AmB AnB AmB BnA AmBnA
dt
Ca urmare, în mod riguros nu se poate vorbi în curent alternativ de o tensiune între
două puncte oarecare ale circuitului, ci de tensiunea de-a lungul unui drum bine
determinat între aceste puncte.
 Elemente ideale de circuit în regim sinusoidal
Elementele ideale de circuit sunt de două tipuri:
- elemente active (rezistoare);
- elemente reactive (bobine, condensatoare).
Astfel de elemente intră în componenţa laturilor circuitelor de c.a.
sinusoidal, alături de generatoarele de t.e.m. sau de generatoarele de curent.

Rezistorul ideal (fig. 7.1.1)

Fig. 7.1.1 Rezistorul ideal

T.e.m. calculată în lungul curbei  , dusă de-a lungul circuitului, are
expresia (cf. legii inducţiei electromagnetice):
d S 
e   E ds   0
 dt
deoarece  S   0 (circuitul nu conţine bobine).
Pe de altă parte, se poate scrie:
 E ds = u f  ub

Din cele două expresii rezultă:
u f  ub ,
unde: u f (t )  R  i(t ) este tensiunea în lungul firului, iar ub (t )  uR (t )
Ca urmare:
uR  R  i (7.1.4)

264
 Relaţia (7.1.4.) reprezintă ecuaţia unui rezistor ideal (cu inductanţă nulă)
şi arată că tensiunea la bornele unui astfel de rezistor este proporţională cu
intensitatea curentului.
Puterea instantanee primită de rezistorul ideal pe la borne este dată de
relaţia:
pb  uR  i  R  i 2  0 (7.1.5)
şi este transformată în totalitate în căldură prin efect Joule-Lenz ireversibil.

Bobina ideală (fig. 7.1.2)

Fig. 7.1.2 Bobina ideală

T.e.m. e ,calculată în lungul unei curbe închise   , are expresia:
d S 
e   E ds    u f  ub
 dt
Cum:
u f  R  i  0 , iar  S   L  i
rezultă:
d S 
ub  
d
L  i 
dt dt
sau:
di
uL  L  (7.1.6)
dt
inductanţa L fiind o mărime constantă.
Relaţia (7.1.6) reprezintă ecuaţia unei bobine ideale (de rezistenţă nulă) şi
arată că în regim sinusoidal tensiunea la bornele unei bobine ideale este
proporţională cu variaţia în timp a curentului prin bobină.
Puterea absorbită de bobină are expresia:
di d  L  i 2 
pb  uL  i  L  i     0 (7.1.7)
dt dt  2 
Aceasta este o putere instantanee şi este egală, conform relaţiei (7.1.7), cu
viteza de variaţie a energiei magnetice proprii a bobinei.

265
 Puterea pb este pozitivă sau negativă după cum uL  ub  şi i sunt asociate
conform regulii de la receptoare (putere primită de bobină), sau a celei de la
generatoare (putere cedată de bobină, respectiv - de câmpul magnetic al bobinei).

Condensatorul ideal (fig. 7.1.3)

Fig. 7.1.3 Condensatorul ideal

Expresia t.e.m. de-a lungul curbei   este:
d S 
e   E ds   0
 dt
deoarece  S   0 (nu există bobine în circuit).
Dar:
e  u f  uc  ub
unde u c este tensiunea la bornele condensatorului C.
Cum:
u f  R  i  0 R  0 
rezultă:
uc  ub  0 ,
sau:
q 1 t
ub  uc    i  dt (7.1.8)
C C 0

NOTĂ:
Sarcina q din relaţia (7.1.8) se determină prin integrarea legii
dq
conservării sarcinii electrice , i  , luată cu semnul +, deoarece curentul intră
dt
în suprafaţa închisă  care include dielectricul condensatorului şi armătura
pozitivă.
Expresia (7.1.8) reprezintă ecuaţia condensatorului ideal (fără
pierderi/rezistenţă), ce mai poate fi scrisă sub forma:

266
 duc
iC (7.1.9)
dt
Puterea instantanee la bornele condensatorului ideal este dată de relaţia:
duc d  C  uc2 
pb  uc  i  C  uc     0 (7.1.10)
dt dt  2 
şi exprimă viteza de variaţie a energiei electrice la bornele condensatorului.
Dacă pb  0 , curentul şi tensiunea la bornele condensatorului ideal sunt
asociate după regula de la receptoare şi condensatorul absoarbe această putere în
câmpul electric al dielectricului său (se încarcă).
Dacă pb  0 , puterea electrică este cedată de condensator, care se descarcă
pe o sarcină (rezistivă), devenind un generator de energie; curentul şi tensiunea la
borne sunt asociate în acest caz după regula de la generatoare.

 Curentul de deplasare
Continuitatea curentului electric alter nativ printr-un condensator electric
este asigurată de curentul de deplasare (a se vedea în acest sens legea circuitului
magnetic). În continuare, se va arăta că, deşi au semnificaţii fizice diferite,
expresia acestui curent este identică cu expresia curentului de conducţie în cazul
unui condensator electric parcurs de curentul alternativ.
Asfel, dacă se aplică la bornele circuitului dipolar constituit dintr-un
condensator electric tensiunea sinusoidală: 𝑢(𝑡) = 𝑈𝑚 sin𝜔𝑡, ţinând seama de
legea conservării sarcinii electrice:
𝑑𝑞
𝑖=
𝑑𝑡
precum şi de teorema capacităţii electrice:
𝑞 = 𝐶𝑢 = 𝐶𝑈𝑚 sin𝜔𝑡

curentul prin circuitul dipolar (curentul de conducţie) va fi:

𝑖𝐶 (𝑡) = 𝜔𝐶𝑈𝑚 cos𝜔𝑡
Pe de altă parte, densitatea curentului de deplasare prin dielectricul
condensatorului este:
𝑑𝐷 𝑑𝐸
𝐽𝐷 = =𝜀
𝑑𝑡 𝑑𝑡
Dar:
𝑢(𝑡)=𝐸(𝑡)𝑑 = 𝑈𝑚 sin𝜔𝑡
de unde:
𝑢(𝑡) 𝑈𝑚 𝑠𝑖𝑛𝜔𝑡
𝐸= =
𝑑 𝑑
Ca urmare:

267
 𝑑𝐸 1
𝐽𝐷 = 𝜀 = 𝜔𝜀 𝑈𝑚 cos𝜔𝑡
𝑑𝑡 d
Intensitatea curentului de deplasare devine:
𝑖𝐷 (𝑡)=∬ 𝐽𝐷̅ ̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅̅
1
𝑑𝐴 = ∬ 𝐽𝐷 𝑑𝐴 = 𝜔𝜀 𝑑 𝑈𝑚 cos𝜔𝑡 ∬ 𝑑𝐴 =
𝐴 𝐴
𝜔𝜀 𝑑 𝑈𝑚 cos𝜔𝑡 = 𝜔𝜀 𝑑 𝑈𝑚 cos𝜔𝑡

𝑖𝐷 (𝑡) = 𝜔𝐶𝑈𝑚 cos𝜔𝑡

Rezultă: 𝑖𝐶 = 𝑖𝐷

 Surse ideale
Sursele ideale de tensiune şi curent în regim permanent sinusoidal pot fi
caracterizate, în principiu, în valori efective, ca şi cele de curent continuu (a se
vedea subcap. 4.2), motiv pentru care nu vor mai fi reluate în acest capitol.

7.2. Caracterizarea mărimilor sinusoidale. Studiul circuitelor de

curent alternativ sinusoidal prin metoda directă
Mărimile sinusoidale u t  , i t  se caracterizează prin:
1. Valoarea instantanee, reprezentând valoarea pe care o iau mărimile
sinusoidale în fiecare moment. Aceste valori se notează cu litere mici: u t  , i t 
.
2. Periodicitate, dată de perioada mărimilor sinusoidale T , respectiv
frecvenţa acestora f , unde f  1 / T . Periodicitatea se exprimă printr-o relaţie
de forma:
it   it  kT , k  1,2,,n .
Perioada T reprezintă intervalul minim de timp după care valorile unei mărimi
sinusoidale se reproduc în aceeaşi ordine (fig. 7.2.1). Frecvenţa f a unei mărimi
sinusoidale este dată de numărul de oscilaţii (perioade) complete în unitatea de
timp (sec.):
f   Hz sau sec1 
1
T

268
 Fig. 7.2.1 Valoarea maximă şi efectivă a unui curent sinusoidal

O caracteristică importantă, legată de periodicitatea unei mărimi sinusoidale, este

pulsaţia acesteia (frecvenţa unghiulară),  , dată de relaţia:
2
  2f   rad / sec  sau  grade geom. / sec 
T
Mărimea t  poartă numele de faza mărimii sinusoidale. Dacă oscilaţia unei
astfel de mărimi nu începe din momentul t  0 ( moment considerat la începerea
măsurătorilor), atunci este necesar să se introducă o mărime suplimentară, notată
de exemplu în cazul curentului cu  , care se numeşte faza iniţială. Faza iniţială
poate fi pozitivă (înainte de momentul 0) sau negativă (după acest moment).
Astfel, faza unei mărimi sinusoidale devine t    , revenind la valoarea t 
numai în cazul în care faza iniţială este nulă.
3. Valoarea de vârf, reprezentând maximul valorii instantanee a unei
mărimi periodice în decurs de o perioadă (valoarea maximă/amplitudinea);
valoarea de vârf se notează cu Iˆ, Uˆ sau, uzual, cu I max , U max  prescurtat I m ,U m .
4. Valoarea medie, reprezentând media pe o perioadă a valorii
instantanee a mărimii sinusoidale; valoarea medie este dată, de exemplu în cazul
curentului, de relaţia:
1
i  t  dt
t2
I med  i  
t2  t1 t1
respectiv:
it dt
1 t2
T t1
I med 
(7.2.1)
cu t2  t1   T
Valoarea medie, care poate avea valori pozitive sau negative pentru mărimile
periodice oarecare, nesinusoidale, este nulă în cazul unei mărimi periodice
sinusoidale (fig. 7.2.2). Astfel, se poate observa din figura 7.2.2 că suma algebrică
a ariilor cuprinse de cele două oscilaţii, ca sens geometric al mărimii numerice a
unei integrale, este zero:
269
 I
1 T
T 0 T
 
it dt  A  A  0 .
1

Fig. 7.2.2 Un curent sinusoidal

5. Valoarea efectivă, reprezentând valoarea calculată ca rădăcina pătrată

a mediei pătratelor valorilor instantanee ale unei mărimi sinusoidale în decurs de o
perioadă; se mai numeşte şi valoare eficace şi are expresia:
1 t1 T 2
i t dt  0
T t1
I (7.2.2)

De exemplu, pentru un curent sinusoidal interpretarea fizică a valorii

efective este următoarea: valoarea efectivă este numeric egală cu intensitatea unui
curent continuu echivalent, care, străbătând un rezistor cu aceeaşi rezistenţă,
produce acelaşi efect Joule-Lenz în acelaşi interval de timp.
Instrumentele electrice de măsură nu pot urmări, datorită inerţiei
echipajului mobil, variaţiile instantanee ale curentului (sau tensiunii) şi ca urmare
sunt etalonate după valori efective (sau medii pe o semiperioadă).
Valoarea efectivă a unei mărimi sinusoidale se notează cu literă mare
I , U  ; uneori, cu indice ( I ef , U ef ).
 Relaţia dintre valoarea efectivă şi valoarea maximă
Dacă se ridică la pătrat expresia valorii efective:
1 t1 T
I 2   i 2 t dt
T t1
şi se înlocuieşte valoarea instantanee it  cu expresia ei sinusoidală:
it   I max sint   
se obţine:

270
 1 t1 T 2
I2   I max sin 2 t    dt 
T 1 t

2 2
(7.2.3)
1 t1 T I max I max
  1  cos  2t  2   dt 
T t1 2  2
Astfel, relaţia dintre cele două mărimi devine:
I
I  max ; I max  2  I (7.2.4)
2
În mod similar, valoarea efectivă a unei tensiuni este:
U
U  max ; U max  2 U
2
Ţinând seama de caracteristicile arătate, o mărime sinusoidală va avea
expresia generală de forma:
it   I max  sint     I 2 sint    (7.2.5)
Această expresie poartă numele de forma normală în sinus a mărimii
sinusoidale (se poate lucra şi cu forma normală în cosinus, fără a se modifica
fondul problemei).
Ca urmare, o mărime sinusoidală este complet determinată când se cunosc
frecvenţa  f  , valoarea efectivă I , U  şi faza iniţială  ,   .

 Relaţii de fază. Defazaj

După cum s-a arătat, faza unei mărimi sinusoidale este de forma t    ,
unde  reprezintă faza iniţială (în cazul de faţă, pentru un curent sinusoidal).
În mod asemănător, se poate scrie expresia fazei unei tensiuni sinusoidale
t    , având faza iniţială  .
Faza unei mărimi sinusoidale este determinată până la un multiplu întreg
de 2 , ca şi faza iniţială, în cazul circuitelor active (cu surse de energie). Aceasta
din urmă este cuprinsă în intervalul   / 2,   / 2  pentru consumatorii dipolari
pasivi (sarcini de tipul R,L,C).
Se numeşte defazaj diferenţa fazelor a două mărimi sinusoidale de aceeaşi
frecvenţă, care revine, de fapt, la diferenţa fazelor iniţiale.
De exemplu, în cazul a doi cureţi sinusoidali:
i1 t   I1 2 sint   1 
şi:
i2 t   I 2 2 sint   2 
defazajul este dat de relaţia:
12    t   1   t   2    2   1  0 (7.2.6)

271
 Dacă   0 , curentul i1 este defazat înaintea lui i2 , iar dacă   0
curentul i1 este defazat în urma lui i2 . Mărimile i1 şi i2 sunt în fază dacă   0 .
În mod similar, se poate defini defazajul dintre două tensiuni sau dintre o
tensiune şi un curent. În mod obişnuit, la calculul circuitelor interesează defazajul
dintre tensiunea la borne şi curentul la bornele circuitului/consumatorului:
  t     t         0
Defazajul maxim dintre tensiune şi curent este de   / 2 , pe când între
două tensiuni sau doi curenţi de   .
În figura 7.2.3 sunt prezentate diferite cazuri de defazaj.

Fig. 7.2.3 Cazuri de defazaj

 Operaţii cu mărimile sinusoidale

În rezolvarea ecuaţiilor integro-diferenţiale ale circuitelor şi reţelelor de
curent alternativ sinusoidal, intervin operaţiile de adunare, scădere, amplificare cu
un scalar, derivarea şi integrarea în raport cu timpul.
Cum mărimile rezultate sunt, de asemenea, sinusoidale şi cu aceeaşi frecvenţă,
acest lucru constituie un avantaj deosebit în utilizarea metodelor operaţionale,
cum ar fi aceea a reprezentării în complex.

272
  Adunarea (scăderea) mărimilor sinusoidale
Date fiind mărimile sinusoidale i1 t   I1 2 sint   1  şi
i2 t   I 2 2 sint   2  , se demonstrează că mărimea it   i1 t   i2 t  reprezintă,
de asemenea, o mărime sinusoidală:
it   i1 t   i2 t   I 2 sint    (7.2.7)
unde:
I  I12  I 22  2 I1 I 2 cos  1   2 
iar
I 1 sin  1  I 2 sin  2
  arctg
I 1 cos  1  I 2 cos  2
 Amplificarea cu o constantă
Dacă o mărime sinusoidală i1 t  se înmulţeşte cu o constantă  , rezultă tot
o mărime sinusoidală:
i1  t    2I1 sin  t  1   2I sin  t    (7.2.8)
unde I1  I şi  1   .
 Derivarea în raport cu timpul
Dacă i  t   2I sin  t    , atunci derivata sa este:
di  
 2 I   cos t     2 I  sin  t     (7.2.9)
dt  2
Prin derivare se obţine tot o mărime sinusoidală, de aceeaşi frecvenţă,
având valoarea efectivă de  ori mai mare şi fiind defazată înaintea mărimii
respective cu   / 2 .
 Integrarea în raport cu timpul
Dacă i  t   2I sin  t    , atunci integrala acestuia este:
2I 2I  
 i  t  dt  

cos  t    

sin  t    
 2
(7.2.10)

Prin integrare se obţine tot o mărime sinusoidală, de aceeaşi frecvenţă cu

mărimea dată, având valoarea efectivă de  ori mai mică şi fiind defazată în
urmă cu  / 2 faţă de mărimea respectivă.

Studiul circuitelor de curent alternativ sinusoidal prin metoda directă

Metoda directă de analiză a unui circuit electric în regim permanent
sinusoidal constă în scrierea ecuaţiei integro-diferenţiale a acestuia şi căutarea
unei soluţii particulare pentru curent de aceeaşi formă cu tensiunea aplicată la
borne. Metoda se aplică numai circuitelor liniare.
273
 Fie tensiunea aplicată la bornele unui astfel de circuit (figura 7.2.4):
ut   U 2 sint    (7.2.11)

Figura 7.2.4 Metoda directă

Se scrie ecuaţia integro-diferenţială a circuitului şi, prin rezolvarea acesteia, va
trebui să rezulte curentul i t  de forma generală (forma normală în sinus):
it   I 2 sint    (7.2.12.)
similară cu cea a tensiunii aplicate la borne, circuitul fiind liniar. Prin convenţie,
se notează cu  defazajul dintre u t  şi i t  , în această ordine:
      0 (7.2.13.)
Se introduce, de asemenea prin convenţie, mărimea Z , numită impedanţa
circuitului, definită în raport cu cele două borne de acces în exterior sub forma:
U
Z 0  (7.2.14)
I
unde U şi respectiv I sunt valorile efective ale tensiunii şi curentului; asocierea
sensurilor de referinţă se face după regula de la receptoare.
Unitatea de măsură a impedanţei este ohm-ul   , ca şi în cazul
rezistenţei.
Ca urmare:
U
I şi    
Z
Expresia curentului de la bornele circuitului devine, în mărime instantanee:
U
i  t   2I sin  t     2 sin  t      (7.2.15)
Z
În continuare se vor prezenta ca aplicaţii ale metodei directe rezolvarea
circuitelor simple R, L, C ideale (considerate fără pierderi), precum şi a unui
circuit serie R-L-C.
1. Circuit cu rezistor ideal (figura 7.2.5)

274
 Fig. 7.2.5 Rezistorul ideal

Ecuaţia circuitului, alimentat cu tensiunea la borne u t  , este:

ut   uR t   R  it  (7.2.16)
unde:
u  t   2U sin t   
Rezultă expresia curentului prin circuit:
u t  U
i t   R  2 sin t    (7.2.17)
R R
Cum it  trebuie să fie de aceeaşi formă cu tensiunea la borne (circuitul
fiind considerat liniar), adică:
i  t   2I sin t    (7.2.18)
prin compararea relaţiilor (7.2.16.) şi (7.2.17) rezultă:
U U
I  ; Z R   R;           0 (7.2.19)
R I
Rezistorul ideal are impedanţa egală cu rezistenţa sa, iar defazajul dintre
tensiune şi curent nul (tensiunea şi curentul sunt în fază).
2. Circuit cu bobină ideală (figura 7.2.6)

Figura 7.2.6 Bobina ideală

Ecuaţia circuitului, alimentat pe la borne cu o tensiune sinusoidală

u  t   2U sin t    , are expresia:

275
 u t   uL t   L
di
(7.2.20)
dt
Curentul i t  din circuit se obţine integrând relaţia (7.2.20.):
1 t 2U 2U  
i t    uL  t  dt   cos  t     sin  t     (7.2.21)
L 0 L L  2
Cum i t  va trebui să fie de forma:
i  t   2I sin  t    (7.2.22)
deoarece circuitul este presupus linear, rezultă prin compararea relaţiilor (7.2.21.)
şi (7.2.22):
U U U  
I  ; Z L   L;           (7.2.23)
L Z L I 2 2
Bobina ideală (cu R  0 ) are impedanţa proporţională cu frecvenţa
tensiunii aplicate, iar defazajul dintre tensiune şi curent de   / 2 . Tensiunea
unei bobine ideale este defazată înaintea curentului cu   / 2 .
3. Circuit cu condensator ideal (figura 7.2.7.)

Fig. 7.2.7 Condensatorul ideal

Ecuaţia circuitului alimentat pe la borne cu tensiunea sinusoidală

u  t   2U sin  t    are expresia:

u t   uC t  
it dt
1
C
(7.2.24.)
Prin diferenţiere, va rezulta expresia curentului din circuit sub forma:
du  
i  t   C C  C 2U cos  t     C 2U sin  t     (7.2.25)
dt  2
Cum i t  trebuie să fie de forma:
i  t   2I sin  t    (7.2.26)
276
deoarece circuitul este presupus liniar (i se poate aplica teorema capacităţii:
C  q / U ), prin compararea relaţiilor (7.2.24.) şi (7.2.25) rezultă:
U 1  
I  CU  ; ZC  ;            (7.2.27)
ZC C 2 2
Condensatorul ideal are impedanţa invers proporţională cu frecvenţa
tensiunii aplicate la borne şi defazează tensiunea în urma curentului cu  / 2
(respectiv defazajul este de   / 2 ).

Notă
La frecvenţe joase   0  , bobina ideală reprezintă un scurtcircuit
pentru curent Z L  L  , pe când condensatorul ideal blochează trecerea
curentului ZC  1 / C  .
4. Circuit R-L-C ideal (figura 7.2.8)

Figura 7.2.8 Circuit R-L-C ideal

Ecuaţia circuitului, alimentat pe la borne cu tensiunea sinusoidală

u  t   2U sin  t    , are expresia:

u t   uR t   uL t   uC t   Ri t   L it dt
di 1 t
dt C 0
 (7.2.28)
Cum circuitul este liniar, curentul prin circuit va fi de forma tensiunii aplicate la
borne:
i  t   2I sin  t    (7.2.29)
Înlocuind expresia curentului în relaţia (7.2.28.) se obţine:
  1  
R  2 I sin  t     L  2 I sin  t       2 I sin  t     
 2  C  2
(7.2.30)
 2U sin  t   

Pentru rezolvarea ecuaţiei (7.2.30.) se introduc condiţiile particulare:

277
 t    0

t     / 2
pentru care ecuaţia este de asemenea satisfăcută, obţinându-se relaţiile:
  1 
U sin   I  L  
  C  (7.2.31)
U cos   R  I

Ridicând la pătrat şi adunând cele două ecuaţii (7.2.31) rezultă curentul I şi
impedanţa Z :
2
U U  1 
I  ; Z  R 2   L  
 1 
2 Z  C  (7.2.32)
R   L 
2

 C 
Împărţind cele două relaţii se obţine defazajul  :
 1   1 
 L    L  
C  C     
tg    0;   arctg 
(7.2.33)
 , 
R R  2 2
Ca urmare, curentul i t  devine:
  1 
  L  
C  
 sin  t    arctg 
2U
i t   (7.2.34)
 1 
2
 R 
R   L 
2
  
 C   

În cazul circuitului mixt R-L-C, defazajul  este cuprins între   / 2 şi

  / 2 , în funcţie de preponderenţa reactanţei/impedanţei inductive sau a celei
capacitive. Astfel, defazajul este pozitiv 0     / 2 când circuitul este
preponderent inductiv, adică impedanţa bobinei ideale, Z L  L , este mai mare
decât cea a condensatorului ideal , ZC  1 / C , şi negativ   / 2    0  când
circuitul este preponderent capacitiv, respectiv Z L  ZC .
În primul caz, tensiunea este defazată înaintea curentului   0  , iar în al
doilea caz, tensiunea este defazată în urma curentului (sau curentul este defazat
înaintea tensiunii   0  ).
Din relaţia (7.2.28.) se pot obţine ecuaţiile circuitelor simple, analizate la
punctele 1, 2 şi 3, precum şi ale unor circuite combinate de tipul R-L, R-C, L-C,
modificând corespunzător parametrii R, L, C. În aceste condiţii şi defazajul va lua
valori corespunzătoare, între limitele   / 2 şi   / 2 .

278
7.3 CARACTERIZAREA CIRCUITELOR LINIARE ÎN CURENT
ALTERNATIV SINUSOIDAL

Fie un circuit liniar de tip dipol (cu două borne de acces în exterior) pasiv,
alimentat pe la borne cu tensiunea sinusoidală u  t   2U sin  t    , de
frecvenţă constantă f   / 2  (figura 7.3.1).

Figura 7.3.1 Circuit liniar de tip dipol

Circuitul fiind liniar, va fi parcurs de curentul sinusoidal de aceeaşi frecvenţă:

i  t   2I sin  t   
Cum, în general, raportul dintre u şi i depinde de  , deci nu mai este constant ca
în c.c., liniaritatea circuitului nu va fi definită prin raportul ut  / it  , ci prin
raportul valorilor efective U / I . Din acest motiv, caracterizarea circuitelor liniare
în curent alternativ sinusoidal se va face prin următoarele perechi de mărimi:
1. Impedanţa şi defazajul
Se introduc, prin convenţie, noţiunile impedanţă şi defazj:
U
Z   0 () (7.3.1)
I
şi :
      0 (rad / grd ) (7.3.2.)
atunci curentul i t  prin circuit este univoc determinat:
U
i  t   2 sin  t      .
Z
2. Rezistenţa şi reactanţa
În locul parametrilor Z şi  se pot utiliza, pentru caracterizarea
circuitului în curent alternativ sinusoidal, parametrii R şi X , definiţi după cum
urmează:
rezistenţa:


Se obişnuieşte în mod curent să se mai spună: o tensiune sinusoidală de frecvenţa  .
279
 U cos 
R  Z cos   0 () (7.3.3)
I
reactanţa:
U sin 
X  Z sin   0 () (7.3.4)
I
În aceste relaţii, U cos  şi respectiv U sin reprezintă componenta activă şi cea
reactivă a tensiunii aplicate la bornele dipolului.
Cunoscând rezistenţa şi reactanţa, impedanţa şi defazajul rezultă din
relaţiile:
X
Z  R 2  X 2 ;   arctg (7.3.5)
R
care se reţin uşor cu ajutorul triunghiului impedanţelor (figura 7.3.2.a).

Figura 7.3.2.a Triunghiul impedanţelor

Valoarea instantanee a curentului este în acest caz:

2U
i  t   2 I sin  t     sin  t      
Z
(7.3.6)
U  X
 2 sin  t    arctg 
R2  X 2  R
Rezistenţa şi reactanţa se măsoară ca şi impedanţa în ohmi   .
NOTĂ:
Rezistenţa în curent alternativ nu este identică cu cea în curent continuu,
fiind în general dependentă de frecvenţă. Cele două rezistenţe au relaţii
asemănătoare numai în cazul particular   0 (circuit pur rezistiv sau rezonant),
U U
când R  cos   .
I I
3. Admitanţa şi defazajul
În locul parametrilor Z ,   sau R , X  se pot utiliza pentru caracterizarea
circuitului în curent sinusoidal alte două mărimi, admitanţa şi defazajul, definite
astfel:
admitanţa:

280
 1 I
Y   0 ( S  Siemens) (7.3.7)
Z U
 
defazajul (cu valori între  şi  pentru dipoli pasivi):
2 2
 
      0,      (rad / grd )
2 2
Valoarea instantanee a curentului devine:
U
i  t   2I sin  t     2 sin  t       2UY sin  t      (7.3.8)
Z
Admitanţa se măsoară în Siemens 1S  1 1 . 
4. Conductanţa şi susceptanţa
Un ultim set de mărimi ce pot caracteriza complet un circuit în regim
sinusoidal este format din conductanţă şi susceptanţă, definite astfel:
conductanţa:
I cos 
G  Y cos    0 (S ) (7.3.9)
U
susceptanţa:
I sin 
 B  Y sin    0 ( S ) (7.3.10)
U
Dacă se cunosc G şi B , atunci admitanţa şi defazajul rezultă din relaţiile:
B
Y  G 2  B 2 ; tg   (7.3.11)
G
care se reţin uşor cu ajutorul triunghiului admitanţelor (figura 7.3.2.b).

Figura 7.3.2.b Triunghiul admitanţelor

NOTĂ
Mărimea G nu trebuie confundată cu conductanţa din c.c., cu care
coincide numai în cazul particular când   0 , respectiv în cazul unui circuit pur
rezistiv, fiind în general o funcţie de frecvenţă. Deci, în c.a. nu se poate scrie că
parametrul G  1 / R , ca în curent continuu, decât în cazul particular când
  0 (circuit pur rezistiv).
Conductanţa şi susceptanţa se măsoară în Siemens  S  , ca şi admitanţa.

281
Valoarea instantanee a curentului devine în acest caz:
it   2 I sint     2UY sint      
 B (7.3.12)
 2U G 2  B 2 sin t    arctg 
 G
În funcţie de valorile parametrilor, circuitele dipolare pasive de curent
alternativ sinusoidal pot fi:
a) circuite pur rezistive: Z  R; Y  G;   0; X  0; B  0 (cazul
rezistorului ideal);
b) circuite pur inductive: Z  X L  L; Y   B; R  0; G  0;    / 2
(cazul bobinei ideale);
c) circuite pur capacitive: Z  X C  1 / C ; Y  B; R  0; G  0;
   / 2 (cazul condensatorului ideal);
d) circuite reactive inductive: R  0; X  X L  0; B  0; G  0;
0     / 2 (circuite cu bobine reale, respectiv bobine cu rezistenţă
proprie R  0 );
e) circuite reactive capacitive: R  0 ; X  X C  0; B  0; G  0;
  / 2    0 (circuite cu condensoare reale, având rezistenţa
proprie R  0 );
f) circuite mixte: (de exemplu circuitul R-L-C serie): R  0;
X  0; G  0; B  0; Z  R 2  X 2  R 2   X L  X C  
2

2
 1  1
R   L    0; Y   0;   0   / 2     / 2 
2

 C  Z
(sunt circuite cu rezistoare, bobine, condensatoare)
În mod similar, se pot caracteriza circuitele cu componente R, L, C în
conexiune paralel sau cele mixte, serie-paralel.

7.4 PUTERI ÎN REGIM PERMANENT SINUSOIDAL.

FACTORUL DE PUTERE ŞI AMELIORAREA ACESTUIA

Se consideră un dipol liniar pasiv, alimentat pe la borne cu o tensiune

sinusoidală de frecvenţă industrială(figura 7.4.1). Puterea instantanee primită de
dipolul receptor de la reţeaua de alimentare este dată de relaţia:
pt   ut   it  (7.4.1)

282
 Figura 7.4.1 Dipol liniar pasiv

Înlocuind pe u t  şi i t  cu expresiile lor sinusoidale, se obţine:

p  t   u  t   i  t   2UI sin  t    sin  t    
(7.4.2)
 UI cos   UI cos  2t     
7.4.1. Puterea activă P 
Primul termen al expresiei 7.4.2 se notează cu P şi reprezintă puterea
activă absorbită de circuit. Este puterea utilă a circuitului/echipamentului şi se
consumă exclusiv pe rezistoare.
Puterea activă reprezintă valoarea medie a puterii instantanee, pt  ,
calculată pentru un număr suficient de mare de perioade (în cazul regimului
permanent) şi are semnificaţia, cum se arăta mai înainte, a puterii utile pentru un
echipament electric:
1 nT 1 nT
 p  t  dt  u  t  i  t  dt  UI cos   0 (W )
nT 0
pP (7.4.3)
nT 0
Puterea activă se măsoară în waţi (W), având ca multipli: kilowatt-ul
(1Kw = 103 W) şi megawatt-ul (1Mw = 106 W), iar ca submultiplii: miliwatt-ul
(1mw = 10-3 W) şi microwatt-ul (1w = 10-6 W).
Alte expresii ale puterii active sunt:
P  RI 2  GU 2  0 (W ) (7.4.4)
Aceste relaţii arată, la rândul lor, că puterea activă se consumă numai pe
rezistenţele circuitelor/echipamentelor, unde este transformată ireversibil în
căldură prin efect Joule-Lenz ireversibil.
Pentru circuitele pur reactive (care conţin numai bobine şi /sau
condensatoare ideale), puterea activă absorbită din reţea este practic nulă.
Puterea instantanee pt  oscilează cu frecvenţa 2 (a se vedea termenul
al doilea al relaţiei 7.4.2) în jurul valorii ei medii – puterea activă (figura 7.4.2).

283
 Figura 7.4.2 Puterea instantanee pt 

Puterea instantanee este pulsatorie pe rezistoare şi oscilantă pe bobine şi

condensatoare. Pe un circuit serie R,L,C puterea puterea instantanee este
oscilantă, dar cu amplitudinea oscilaţiilor pozitive mai mare decât a celor
negative. După cum se observă în figura 7.4.2, în unele momente puterea
instantanee pt  este negativă, fiind restituită parţial reţelei de către reactanţele
din circuit. În cap.7.4 sunt determinate analitic şi prezentate grafic puterile
instantanee în cazul circuitelor simple cu bobină, cu condensator, cu rezistenţă,
bobină şi condensator, în scopul înţelegerii modului de circulaţie a puterii/energiei
reactive între consumatori şi sursă/reţea, precum şi a modului de compensare a
energiei reactive la consumatori.

7.4.2. Puterea aparentă S 

Se numeşte putere aparentă la bornele unui dipol receptor pasiv produsul
valorilor efective ale tensiunii şi curentului la borne:
S  U  I  0 (VA) (7.4.5)
Puterea aparentă se măsoară în Volţi-Amperi (VA), având ca multipli:
1kVA = 103 VA, 1MVA = 106 VA.
Alte expresii ale puterii aparente sunt:
S  Z  I 2  Y U 2  0 (7.4.6)
care se obţin uşor pe baza relaţiilor dintre U, I, Z şi Y.
Puterea aparentă este o putere calculată ca în curent continuu, fără a se lua
în considerare defazajul şi are semnificaţia unei puteri active maxime teoretice la
defazaj variabil. Ea caracterizează limitele de funcţionare ale echipamentelor
 
electrice Pmaxt  UI cos   UI  S ,   0 .
7.4.3. Puterea reactivă Q 
Puterea reactivă în cazul unui dipol receptor, prin comparaţie cu puterea
activă, este dată de expresia:
284
 Q  UI sin   0 (VA) (7.4.7)
reprezentând puterea absorbită sau cedată de componentele reactive din circuit
(bobine şi condensatoare).
Puterea reactivă se măsoară în var-i (volt-amper-reactiv) sau VAr-i, care
au ca multiplii: kilovar-ul (1 kvar = 103 var) şi megavar-ul (1 Mvar = 106 var).
Alte relaţii utilizate în cazul puterii reactive sunt:
Q  XI 2   BU 2  0 (7.4.8)
Relaţiile dintre puterile aparentă, activă şi reactivă pot fi puse sugestiv în
evidenţă cu ajutorul triunghiului puterilor, reprezentat, pentru un receptor
preponderent inductiv (   0 ), în figura 7.4.3. Pentru circuite pur rezistive sau
compensate reactiv ( X L  X C ), Q  0 şi S  P .

Figura 7.4.3 Triunghiul puterilor

Semnul (respectiv sensul de circulaţie) al puterii reactive are următoarele

semnificaţii:
a) în cazul unui dipol receptor: Q  0 , puterea este absorbită din reţea
- cazul receptorului preponderent inductiv sau pur inductiv; Q  0 , puterea este
cedată relaţiei - cazul receptorului preponderent capacitiv sau pur capacitiv;
b) în cazul unui dipol generator: Q  0 , puterea este cedată reţelei;
Q  0 , puterea este absorbită din reţea.
Relaţii între P, Q şi S în triunghiul puterilor (fig.7.4.3):
P  S cos  ; Q  S sin  ; S  P 2  Q 2 (7.4.9)

7.4.4. Unele precizări importante referitoare la interpretarea fizică a

puterilor active, reactive şi aparente

În aceast subcapitol vor fi făcute unele precizări importante referitoare la

interpretarea fizică a puterilor active, reactive şi aparente1.

1
Precizările au fost fost făcute în urma consultării cu reputatul om de ştiinţă, prof. dr. ing. Florin
MANEA, de la Universitatea POLITEHNICA, din Bucureşti.
285
 a) Puterea aparentă se calculează ca o putere în curent continuu:
S U  I .
b. Puterea aparentă reprezintă valoarea maximă teoretică a puterii active
dintr-un circuit pentru un factor de putere variabil: Pmax  UI cos max  S cos max ;
dacă cos   1 , atunci: Pmax  UI  S .
Dacă precizarea a. poate crea confuzii, precizarea b. este susţinută de
specialişti cum ar fi prof. A. Emanuel, de la Worcester Polytechnic Institute-
Massachusetts, fiind calificată ca o semnificaţie fizică clară a definiţiei puterii
aparente. A fost adoptată, încă din 1935, de către Curtis şi Silsbee (în Definitions
of Power and Related Quantities, AIEE, April1935, pag. 394-404).
În numeroase manuale se specifică importanţa practică a puterii aparente
nominale,ca mărime caracteristică pentru proiectarea maşinilor şi aparatelor
U2
electrice, Sn  U n I n  Z  I n2  n , căci încălzirea conductoarelor este
Z
determinată de I n , iar solicitarea izolaţiei – de U n .
2

Acad. român C. Budeanu consideră că puterea aparentă este, din punct de

vedere matematic, un vector de putere într-un sistem cu patru dimensiuni:
S  P 2  Q 2  D 2 , unde: P- puterea activă; Q- puterea reactivă; D - puterea
deformantă. Tot el spune că, deşi puterea aparentă nu reprezintă o entitate fizică
distinctă, aceasta ne oferă uneori un criteriu util la analiza puterilor, în sensul că,
în cazuri particulare, cum ar fi absenţa regimului deformant, rezultă S  P -
pentru reţele pur active şi S  Q - pentru reţele pur reactive.
În cazul regimului sinusoidal, caracterizat prin tensiunea
u  t   2U sin(t  ) şi curentul i  t   2I sin(t     ) , puterea instantanee
poate fi descompusă în componente ce oferă semnificaţii fizice clare:
p  t   ui  2UI sin(t   )sin(t     )  UI cos   UI cos(2t  2   ) 
 UI cos  cos(2t  2 )  UI sin  sin(2t  2 )
Pe baza acesteia, se definesc:
P  UI cos   S cos  , reprezentând puterea activă, constantă;
p f  UI cos( 2t  2   ) , reprezentând puterea instantanee
fluctuantă sau oscilantă totală, cu amplitudinea S  UI reprezentând puterea
aparentă, cu amplitudinea S  UI ;
p fa  UI cos  cos  2t  2 , reprezentând puterea instantanee fluctuantă
/ oscilantă activă, cu amplitudinea P= UI cos  , reprezentând – puterea activă;

286
 p f r  UI sin  sin  2t  2 , reprezentând puterea instantanee fluctuantă
/oscilantă reactivă, cu amplitudinea Q  UI sin  , reprezentând – puterea
reactivă.

7.4.5. Interpretarea fizică a puterii reactive şi a energiei reactive

Puterea reactivă Q  UI sin  are semnificaţia amplitudinii puterii

instantanee fluctuante (sau oscilante) reactive p f r  UI sin  sin  2t  2 , fiind,
în esenţă, o putere instantanee oscilantă.
Energia reactivă apare ca o diferenţă dintre valoarea medie a energiei
câmpului magnetic al bobinelor, w ~ şi cea a energiei câmpului electric al
m
~
condensatoarelor, we , dintr-un circuit electric (a se înţelege echipament sau
instalaţie), energii care variază în timp cu frecvenţa 2 . Această energie
reprezintă o măsură a necompensării schimburilor interioare de energie dintre
câmpul magnetic şi cel electric al unui circuit sau echipament electric:
Q  2( w
~ w
m
~ )
e (7.4.10)

7.4.6. Factorul de putere. Ameliorarea factorului de putere

Se numeşte factor de putere al unei instalaţii electrice raportul:
P
k  , 0k 1 (7.4.11)
S
şi reprezintă conţinutul de putere activă (utilă) din puterea aparentă a unui
circui/echipament/instalaţie electrică. În regim permanent sinusoidal, factorul de
putere devine:
P
k  cos   (7.4.12)
S
Rolul important al acestuia se vede în expresia piterii active: P  UI cos  .
Problema ameliorării factorului de putere, respectiv a creşterii acestuia
către valoarea 1 în reţelele electroenergetice (valoarea impusă de normele
energetice este de 0,92 şi se numeşte factor de putere neutral), reprezintă un
obiectiv central al specialiştilor energeticieni. Pentru a obţine un randament
energetic cât mai mare la transportul şi utilizarea energiei electrice este necesar să
fie compensată, cât mai mult posibil, cererea de energie reactivă a consumatorilor
din reţea, prin asigurarea acesteia din surse locale. În acest scop, se montează
baterii de condensatoare statice trifazate, cu conexiune în triunghi, în tablourile
generale de distribuţie ale consumatorilor, având rolul de compensare locală a
cererii de energie reactivă din reţea, respectiv de compensare a factorului de
putere (adeseori şi cu rol de filtrare a armonicelor – baterii de filtrare-

287
compensare); de asemenea, în reţelele energetice de putere mare se utilizează
pentru compensarea energiei reactive compensatoare sincrone rotative).

Reluând expresia factorului de putere, se poate scrie:

P S 2  Q2 Q2
cos     1 2 (7.4.13)
S S S
Din această expresie se observă că ameliorarea factorului de putere
cos   1 se poate realiza prin compensarea cu resurse locale a necesarului de
energie reactivă cerută de consumatori de la reţea, respectiv prin micşorarea
purerii reactive cerute, Q .
Principalele aspecte care se au în vedere la ameliorarea factorului de
putere într-o instalaţie /secţie sunt următoarele:
1. capacitatea de încărcare a maşinilor electrice asincrone, precum şi cea a
cablurilor de transport şi distribuţie a energiei electrice, care cresc proporţional cu
creşterea lui cos  la consumatori.
2. curentul absorbit de un consumator la diferite valori ale factorului de
putere, care variază invers proporţional cu acesta.
Fie I1 curentul absorbit din reţea de un receptor la un factor de putere
cos 1 şi I 2 la cos2 , unde cos 2  cos 1 (fig. 7.4.4).
La o puterea activă constantă cerută de receptor:
P  UI1 cos 1  UI2 cos 2
rezultă:
cos 1
I 2  I1  I1
cos 2
La factorul de putere unitar cos   1 , care se poate realiza, de pildă,
prin compensarea totală cu condensatoare a energiei reactive inductive cerută de
consumator de la reţea, curentul absorbit de la reţea este minim. Astfel, se poate
observa din figura 7.4.4, în care un generator alimentează o sarcină mixtă R,L, că
prin introducerea bateriei de condensatoare C, unghiul de defazaj  2 scade; ca
urmare cos 2  cos 1 la bornele receptorului, respectiv ale reţelei de alimentare,
iar curentul absorbit de consumator I 2 scade şi el. Aceasta deoarece o parte din
curentul reactiv inductiv este compensat de curentul reactiv capacitiv, al bateriei
de condensatoare;
3. pierderile de putere prin efect Joule-Lenz în reţea, care variază invers
proporţional cu pătratul factorului de putere.
Fie P1  RI 12 pierderile prin efect Joule-Lenz într-o reţea pentru un curent
I 1 , cerut de un consumator şi un factor de putere cos 1 la bornele acestuia,

288
respectiv P2  RI 22 pentru un curent I 2  I1 , corespunzător lui cos 2  cos 1 . Se
poate scrie:
2
 cos 1  2 cos 1
2
P2  RI  R  I1
2
  RI1  P1
 cos 2  cos 22
2

Aşadar pierderile de putere în reţea scad cu creştera factorului de putere la

consumator.
Principalele echipamente care conduc la scăderea importantă a factorului
de putere, cos  , respectiv la creşterea consumului de energie electrică din reţea,
dar şi a pierderilor de energie sunt:
- motoarele electrice asincrone, la care cos variază cu încărcarea; cu cât
motorul funcţionează mai neîncărcat, deci la un cos mai mic, cu atât el absoarbe
mai multă energie reactivă din reţea;
- transformatoarele electrice;
- cuptoarele electrice de inducţie;
- liniile electrice de joasă tensiune de lungime mare.
În vederea atenuării acestor efecte se procedează la ameliorarea factorului
de putere  cos   1 prin:
a) îmbunătăţirea regimului energetic al instalaţiilor, astfel ca acestea
să lucreze la sarcină nominală (cum ar fi înlocuirea motoarelor neîncărcate cu
motoare mai mici);
b) proiectarea circuitelor magnetice ale maşinilor electrice şi
transformatoarelor astfel încât acestea să implice valori cât mai reduse ale
componentei reactive a curentului de magnetizare din aceste circuite;
c) utilizarea de baterii de condensatoare trifazate, montate în paralel
pe barele de alimentare ale instalaţiilor, sau de motoare sincrone cu rol de
compensare a energiei reactive cerute de acestea, respectiv - de ameliorare a
cos  în reţea (figura 7.4.4).
d) utilizarea unor motoare asincrone speciale (motorul asincron
sincronizat şi motorul trifazat şunt cu colector cu alimentare prin rotor (motorul
Schrage-Richter), caz în care se poate aduce factorul de putere chiar la valoarea 1.

289
 Figura 7.4.4 Ameliorarea factorului de putere cu condensator
Nota 1
În cazul consumatorilor trifazaţi, bateriile de condensatoare pentru
ameliorarea cos  se montează în triunghi, valoarea capacităţii necesare pentru
acoperirea aceleaşi cantităţi de energie reactivă fiind de trei ori mai mică decât
în cazul conexiunii în stea.

Compensarea energiei reactive la consumatori cu ajutorul bateriilor de

condensatoare statice diminuează, aşa cum s-a mai arătat, şi pierderile datorate
circulaţiei acestei energii prin reţeaua de distribuţie (conceptul de fair-play
energetic).
În fine, un alt efect benefic obţinut prin ameliorarea cos  constă în
creşterea capacităţii de încărcare a reţelelor electrice de distribuţie, ca urmare a
degrevării lor într-o măsură importantă de cererea de energie reactivă din partea
consumatorilor de tip fair-play.

Nota 2
La motoarele sincrone se poate regla, prin curentul de excitaţie, puterea
reactivă, astfel încât aceasta să devină nulă; cu alte cuvinte se poate acţiona
chiar asupra maşini, respectiv - asupra consumatorului.. Astfel, motorul sincron
poate funcţiona cu factor de putere 1 sau chiar capacitiv când este supraexcitat,
deci poate fi folosit pentru îmbunătăţirea cos  . Puterea aparentă este atunci
egală cu cea activă: S Q 0  P  UI cos  , deci maşina poate fi încărcată la o
putere activă maximă, şi anume: Pmax  UI  S .

290
 La motoarele asincrone obişnuite nu se poate regla (în sens de a diminua)
puterea reactivă consumată, iar, în consecinţă, – nici factorul de putere; cu alte
cuvinte nu se poate acţiona asupra maşinii. Când motorul nu este încărcat la
puterea nominală sau funcţionează la mers în gol, factorul de putere este mai mic
decât cel nominal şi, ca urmare, puterea activă este mai mică decât cea nominală.
Scăderea factorului de putere la mers în gol ( cos   0,12 ) sau la sarcini mai mici
decât sarcina nominală este asociată cu scăderea puterii active (reamintim faptul
că, indiferent de sarcină - la mers în gol sau la sarcină nominală -, puterea
reactivă absorbită de motor, respectiv mărimea pierderilor în fier, este practic
constantă, aceasta nedepinzând de sarcină, ci numai de tensiunea de alimentare
şi de frecvenţă). La sarcini mai mari decât cea nominală ( P  Pn ), adică la
suprasarcini, factorul de putere de asemenea are tendinţa să scadă, deoarece se
accentuează scăderea turaţiei, respectiv creşterea alunecării.
Deci, în acest caz nu se poate aplica definiţia puterii aparente dată la
punctul b de la subcapitolul anterior (Unele precizări importante referitoare la
interpretarea fizică a puterilor active, reactive şi aparente), ca fiind puterea
activă maximă pe care o poate da maşina, pentru că un astfel de motor nu poate
furniza, în regim permanent, o putere activă mai mare decât cea nominală.
Există însă motoare asincrone speciale, cum sunt, de exemplu, motorul
asincron sincronizat sau motorul trifazat şunt cu colector cu alimentare prin rotor
(motorul Schrage-Richter),cum s-a arătat mai înainte, la care acest lucru este
posibil (a se vedea, de pildă, Curs de încercări de maşini electrice, I.P.Iaşi, V.
Corlăţeanu, I. Bergman, pag. 460 şi 504).

7.4.7. PUTERI ÎN CIRCUITE SIMPLE. COMPENSAREA

FACTORULUI DE PUTERE LA UN CONSUMATOR INDUCTIV

Pentru înţelegerea procesului de compensare a factorului de putere se va

studia circulaţia puterilor instantanee şi reactive la unele circuire simple de tip
dipol, pasive, cum sunt:
-circuitul ideal cu bobină;
-circuitul ideal cu condensator;
-circuitul ideal cu rezistenţă, bobină şi condensator.

• Circuitul cu bobină
Se va analiza un circuit de tip dipol cu o bobină de inductivitate L(fig. 7.4.7.1) la
care se neglijează rezistenţele sursei,conductoarelor de legatură si spirelor
bobinei(bobina ideală).

291
 Fig. 7.4.7.1
Se aplică circuitului tensiunea sinusoidală:
𝑢(𝑡) = √2 𝑈 𝑠𝑖𝑛𝜔𝑡 (7.4.7.1)

Aceasta produce în bobină un curent sinusoidal(variabil în timp) şi, conform legii

inducţiei electromagnetice, o tensiune electromotoare de inducţie:
𝑑𝑖 𝑑𝜙
𝑢𝐿 (𝑡) = −𝐿 ; 𝑑𝑖𝑛 𝑢𝐿 (𝑡) = − ; 𝜙 = 𝐿 · 𝑖 (7.4.7.2)
𝑑𝑡 𝑑𝑡
Aplicând teorema a doua a lui Kirchhoff ochiului de circuit se obţine:
𝑢(𝑡) + 𝑢𝐿 (𝑡) = 0 (7.4.7.3)
sau:
𝑑𝑖
𝑢(𝑡) = −𝑢𝐿 (𝑡) = 𝐿 (7.4.7.4)
𝑑𝑡
Prin integrare rezultă curentul prin circuit:
1
𝑑𝑖 = 𝑢(𝑡) (7.4.7.5)
𝐿
şi:
𝑡
1
𝑖(𝑡) = ∫ 𝑢(𝑡)𝑑𝑡 (7.4.7.6)
𝐿
0
Înlocuind pe u(t) în relaţia (6) se obţine:
𝑇
1 𝑈
𝑖(𝑡) = ∫ √2 𝑈𝑠𝑖𝑛(𝜔𝑡)𝑑𝑡 = √2 (−𝑐𝑜𝑠𝜔𝑡)
𝐿 𝜔𝐿
0
𝑈 π π
𝑖(𝑡) = √2 sin (𝜔𝑡 − ) = √2 𝐼 𝑠𝑖𝑛 (𝜔𝑡 − ) (7.4.7.7)
𝑋𝐿 2 2
unde:
𝑈
𝐼= (7.4.7.8)
𝑋𝐿
este curentul prin circuit în valoare efectivă , iar 𝑋𝐿 =ωL-reactanţa inductivă(𝛺).
Puterea instantanee schimbată de bobină cu rezistenţa de alimentare(sursa de
curent alternativ sinusoidal) va fi :
292
 𝜋
𝑝(𝑡) = 𝑢 · 𝑖 = 2 · 𝑈 · 𝐼 · sin(𝜔𝑡) sin (𝜔𝑡 − ) (7.4.7.9)
2
sau:
𝑝(𝑡) = −𝑈 · 𝐼 · sin(2𝜔𝑡) (7.4.7.10)
Mărimile u(t),i(t) si p(t) sunt reprezentate în diagramele carteziană si polară din
figura 2, unde se poate vedea cum curentul este defazat în urma tensiunii cu
𝜋
unghiul pozitiv (rad.), care corespunde unui sfert de perioadă.
2
Puterea instantanee are alternanţe pozitive şi negative cu frecvenţa dublă faţă de
tensiune şi are valoarea medie nulă:
𝑇 𝑇
1 𝑈𝐼
𝑃 = 𝑝̃(𝑡) = ∫ 𝑝(𝑡)𝑑𝑡 = − ∫ sin(2𝜔𝑡) 𝑑𝑡 = 0 (7.4.7.11)
𝑇 𝑇
0 0
Corespunzător acesteia, energia consumată de bobină într-un sfert de perioadă
este cedată înapoi sursei(reţelei) în următorul sfert de perioadă etc.
Din figura 2 se observă că energia din primul sfert de perioadă este negativă (ca
şi puterea instantanee-relaţia(10)), deci este cedată sursei:
𝑇⁄ 𝑇⁄
4 4
𝑈𝐼
𝑊 = ∫ 𝑝(𝑡)𝑑𝑡 = −𝑈𝐼 ∫ sin 2𝜔𝑡 𝑑𝑡 = − (7.4.7.12)
𝜔
0 0
Această energie este egală în modul cu energia acumulată în câmpul magnetic al
bobinei:
1 2
|𝑊| = 𝑊𝑚 = 𝐿 · 𝐼𝑚 = 𝐿 · 𝐼 2 ; 𝐼𝑚 = √2 𝐼 (7.4.7.13)
2
Din relaţiile (12) şi (13) se regăseşte expresia reactanţei inductive a bobinei:
𝑈𝐼 𝑈
= 𝐿 · 𝐼 2 ; 𝜔𝐿 = = 𝑋𝐿 (𝛺) (7.4.7.14)
𝜔 𝐼

293
 fig. 7.4.7.2 a

+𝝎
𝛑
+
𝟐
𝚰

Fig. 7.4.7.2 b

• Circuitul cu condensator electric

Se va analiza acum un circuit de tip dipol cu un condensator ideal(fară pierderi)
având capacitatea C(fig.3).

294
 Fig. 7.4.7.3

Se aplică circuitului tensiunea sinusoidală:

𝑢(𝑡) = √2 𝑈𝑠𝑖𝑛 𝜔𝑡 (7.4.7.15)
Dacă se neglijează rezistenţa conductoarelor de legatură şi rezistenţa interioara a
sursei, rezultă, aplicând teorema a doua a lui Kirchhoff pe ochiul O, relaţia :
𝑢(𝑡) = 𝑢𝑐 (𝑡) (7.4.7.16)
Din teorema capacităţii electrice:
𝑡
𝑞 1
𝑢𝑐 (𝑡) = = ∫ 𝑖(𝑡)𝑑𝑡 (7.4.7.17)
𝐶 𝐶
0
şi din relaţia (7.4.7.16) se obţine,prin derivare,curentul:
𝑑𝑢 𝑑
𝑖(𝑡) = 𝐶 = 𝐶 (√2 𝑈𝑠𝑖𝑛(𝜔𝑡)) (7.4.7.18)
𝑑𝑡 𝑑𝑡
sau:
𝜋
𝑖(𝑡) = 𝜔𝐶√2 𝑈𝑐𝑜𝑠(𝜔𝑡) = √2 𝐼𝑠𝑖𝑛 (𝜔𝑡 + ) (7.4.7.19)
2
unde:
𝑈 𝑈
𝐼= = (7.4.7.20)
1 𝑋𝐶
𝜔𝐶
este curentul efectiv prin circuit, iar :
1
= 𝑋𝐶 (7.4.7.21)
𝜔𝐶
este reactanţa capacitivă(𝛺). În acest caz, reactanţa capacitivă s-a luat cu semnul
plus, faţă de formula de definiţie a acestei reactanţe.
Puterea instantanee (momentană) schimbată cu reţeaua(sursa) este:
𝜋
𝑝(𝑡) = 𝑢(𝑡) · 𝑖(𝑡) = 2𝑈𝐼𝑠𝑖𝑛(𝜔𝑡) sin (𝜔𝑡 + ) (7.4.7.22)
2
𝑝 = 𝑈𝐼𝑠𝑖𝑛(2𝜔𝑡)
Mărimile u(t),i(t) şi p(t) sunt reprezentate în diagramele cartezienă şi polară din
figura 4. Se poate vedea cum curentul este defazat înaintea tensiunii cu unghiul
𝜋
negativ (- 2 ), corespunzător unui sfert de perioadă.

295
 Puterea instantanee este oscilantă, având alternanţe pozitive şi negative de
pulsaţie dublă (2𝜔) faţă de tensiune, precum şi o valoare medie nulă:
𝑇 𝑇
1 𝑈𝐼
𝑃 = 𝑝̃(𝑡) = ∫ 𝑢(𝑡) · 𝑖(𝑡)𝑑𝑡 = ∫ sin(2𝜔𝑡) 𝑑𝑡 = 0 (7.4.7.23)
𝑇 𝑇
0 0
Energia consumată într-un sfert de perioadă este cedată înapoi reţelei(sursei) în
următorul sfert de perioadă şi este egală cu energia electrostatică acumulată în
câmpul electric al condensatorlui(in dielectric):
𝑇⁄ 𝑇⁄
4 4
𝑈𝐼
𝑊 = 𝑊𝑒 = ∫ 𝑝(𝑡)𝑑𝑡 = 𝑈𝐼 ∫ sin(2𝜔𝑡) 𝑑𝑡 = (7.4.7.24)
𝜔
0 0
dar:
1
𝑊𝑒 = 𝐶𝑈 2 = 𝐶𝑈 2 (7.4.7.25)
2 𝑚
Din relaţiile (7.4.7.24) şi (7.4.7.25) rezultă:
1 𝑈
= = 𝑋𝐶 (7.4.7.26)
𝜔𝐶 𝐼
respectiv-expresia reactanţei capacitive a condensatorului.

Fig. 7.4.7.4 a

296
 fig. 7.4.7.4 b

• Circuit mixt, cu rezistenţă, bobină si condensator

În continuare,vom analiza un circuit cu rezistenţă,bobină şi condensator
conectate în serie,conform figurii numarul 7.4.7.5.

Fig. 7.4.7.5

Rezistenţa bobinei şi a conductoarelor de legatură se consideră că este

conţinută în R(circuit cu parametri concentraţi).
Se aplică la bornele circuitului tensiunea instantanee:
𝑢(𝑡) = √2 𝑈𝑠𝑖𝑛𝜔𝑡 (7.4.7.27)
care produce curentul i(t) si căderile de tensiune ,𝑢𝑅 ,𝑢𝐿 si 𝑢𝐶 .Aplicând teorema a
doua a lui Kirchhoff ochiului de circuit o se obţine relaţia:
𝑢(𝑡) = 𝑢𝑅 (𝑡) + 𝑢𝐿 (𝑡) + 𝑢𝐶 (𝑡) (7.4.7.28)

sau:
𝑡
𝑑𝑖 1
𝑢(𝑡) = 𝑅 · 𝑖 + 𝐿 + ∫ 𝑖(𝑡)𝑑𝑡 (7.4.7.29)
𝑑𝑡 𝐶
0

297
reprezentând ecuaţia integro-diferenţiala a circuitului R,L,C serie.
În continuare, vom lucra în complex, pentru simplificarea calculelor. Astfel,
reprezentând fazorii tensiunilor şi curentului într-o diagramă polară şi luând ca
referinţă de faze curentul I(comun prin circuit), se poate scrie:

Fig . 7.4.7.6

𝑈 = ͟𝑈𝑅 + ͟𝑈𝐿 + ͟𝑈𝐶 (7.4.7.30)

Din triunghiul OAB se obţine:
𝑈 2 = 𝑈𝑅2 + (𝑈𝐿 − 𝑈𝐶 )2 (7.4.7.31)
şi cum :
𝑈𝑅 = 𝑅𝐼; 𝑈𝐿 = 𝑋𝐿 𝐼; 𝑈𝐶 = 𝑋𝐶 𝐼 (7.4.7.32)
1
cu: 𝑋𝐿 = 𝜔𝐿 şi 𝑋𝐶 = , rezultă:
𝜔𝐶
1 2 2
𝑈 2 = (𝑅𝐼)2 + (𝜔𝐿 − ) · 𝐼 (7.4.7.33)
𝜔𝐶
sau:
𝑈 = √𝑅 2 + (𝑋𝐿 − 𝑋𝐶 )2 · 𝐼 = 𝑍 · 𝐼
1 2
𝑈 = √𝑅 2 + (𝜔𝐿 − ) · 𝐼 = 𝑍 · 𝐼 (7.4.7.34)
𝜔𝐶
În relaţia (7.4.7.34) mărimea :
1
(𝜔𝐿 − ) = 𝑋 (7.4.7.35)
𝜔𝐶

se numeşte reactanţa circuitului(𝛺), iar mărimea:

298
 1 2
√𝑅 2 + (𝜔𝐿 − ) = 𝑍 (7.4.7.36)
𝜔𝐶
se numeşte impedanţa circuitului (𝛺).
Defazajul dintre tesiune şi curent la bornele circuitului este dat de relaţia :
1
𝑈𝐿 − 𝑈𝐶 𝑋𝐿 − 𝑋𝐶 𝜔𝐿 − 𝜔𝐶
𝑡𝑔𝜑 = = = > 0 (7.4.7.37)
𝑈𝑅 𝑅 𝑅
dedusă din triunghiul OAB.
Ca urmare:
1
𝜔𝐿 − 𝜔𝐶
𝜑 = 𝑎𝑟𝑐𝑡𝑔 > 0(𝑟𝑎𝑑) (7.4.7.38)
𝑅

Cum defazajul este pozitiv, rezultă că tensiunea la borne este defazată înaintea
curentului, respectiv - că circuitul are caracter preponderent inductiv( 𝑋𝐿 > 𝑋𝐶 ).
Expresia curentului va fi:
𝑖 = √2 𝐼𝑠𝑖𝑛(𝜔𝑡 − 𝜑)(7.4.7.39)
în care valoarea efectivă se obţine din relaţia (7.4.7.34):

𝑈
𝐼= (𝐴) (7.4.7.40)
𝑍

Puterea instantanee schimbată cu reţeaua(sursa) este:

𝑝(𝑡) = 𝑢(𝑡) · 𝑖(𝑡) (7.4.7.41)

sau:
𝑑𝑖 1 𝑡
𝑝(𝑡) = 𝑟𝑖 2 + 𝐿 𝑖 + ( ∫ 𝑖(𝑡)𝑑𝑡) 𝑖 (7.4.7.42)
𝑑𝑡 𝐶 𝑜

Dar:

𝑑𝑢𝐶
𝑖(𝑡) = 𝐶 (7.4.7.43)
𝑑𝑡
din legea conservarii sarcinii electrice şi relaţia (42) devine:
𝑑 1 𝑑 1
𝑝(𝑡) = 𝑅𝑖 2 + ( 𝐿𝑖 2 ) + ( 𝐶𝑢𝑐2 ) (7.4.7.44)
𝑑𝑡 2 𝑑𝑡 2

Energia produsă de sursă (reţea) în intervalul elementelor de timp dt este:

𝑑𝑊 = 𝑝𝑑𝑡 = 𝑢 𝑖 𝑑𝑡 = 𝑅𝑖 2 𝑑𝑡 + 𝑑(𝑊𝑚 + 𝑊𝑒 ) (7.4.7.45)

299
 Se poate observa că o parte din energia produsă de sursă este transformată
ireversibil în căldură pe rezistenţă, iar o altă parte este absorbită de circuit sau
cedată înapoi sursei(reţelei) la intervale de timp egale cu câte un sfert de
П
perioadă( 2 rad), de câmpul magnetic al bobinei, respectiv - de câmpul electric al
condensatorului.
În figura 7.4.7.7 sunt trasate diagrama carteziană şi cea polară a tensiunii,
curentului şi puterii instantanee, considerând circuitul ca fiind preponderent
inductiv.(𝑋𝐿 > 𝑋𝐶 ; 𝜑 > 0).
Dacă 𝑋𝐿 < 𝑋𝐶 ,(𝜑<0) circuitul are caracter capacitiv, caz în care curentul are
expresia :
𝑖(𝑡) = √2 𝐼𝑠𝑖𝑛 (𝜔𝑡 + 𝜑) (7.4.7.46)

Indiferent de situaţie (inductiv sau capacitiv), valoarea medie a puterii instantanee

este pozitivă:

1 𝑇 𝑈𝐼 𝑇
𝑃 = 𝑝̃(𝑡) = ∫ 𝑢 · 𝑖 𝑑𝑡 = ∫ 2𝑠𝑖𝑛𝜔𝑡 sin(𝜔𝑡 ± 𝜑) 𝑑𝑡
𝑇 0 𝑇 0

𝑈𝐼 𝑇
𝑃= ∫ [𝑐𝑜𝑠 𝜑 − 𝑐𝑜𝑠(2𝜔𝑡 ± 𝜑)]𝑑𝑡 = 𝑈𝐼𝑐𝑜𝑠𝜑 (7.4.7.47)
𝑇 0
Dacă 𝑋𝐿 = 𝑋𝐶 , circuitul se află intr-un regim special numit "rezonanţă electrică
serie" sau "rezonanţă electrică de tensiuni".

Fig. 7.4.7.7 𝑎

300
 ͟𝑈𝐶 ͟𝑈𝐿

B
𝑈
𝜑>0
0
𝑈𝑅 A 𝐈 (origine de faze)

Fig. 7.4.7.7 𝑏

 Schimbul de putere reactivă cu reţeaua

În circuitele de curent alternativ, bobina si condensatorul provoacă un schimb
bilateral de energie între sursă şi circuit, la intervale de timp de câte un sfert de
𝑇 П
perioadă( 4 , respectiv 2 rad.), dar diferite unul faţă de ceălălalt. Astfel, când
bobina absoarbe energie din reţea(de la sursă), condensatorul cedează energie
sursei, în acelaşi sfert de perioadă;si invers .
Curentul de conducţie realizat prin acest schimb de energie este un "curent
reactiv":
𝐼𝑟 = 𝐼 𝑠𝑖𝑛 𝜑 (7.4.7.48)

iar energia corespunzatoare (corect-puterea) va fi :

𝑄 = 𝑈𝐼𝑟 = 𝑈𝐼𝑠𝑖𝑛𝜑 = 𝑋𝐼 2 (𝑣𝑎𝑟) (7.4.7.49)

şi poartă denumirea de "putere reactivă".

Aşadar, energia reactivă (dezvoltarea în timp a puterii reactive
(𝑊𝑟 = 𝑄𝑡(𝑗𝑜𝑢𝑙𝑖))este absorbită de circuit într-un sfert de perioadă şi apoi cedată
înapoi sursei în urmatorul sfert de perioadă, dar în mod independent(când bobina
absoarbe energie, condensatorul cedeaza, şi invers).
Dacă Q >0(𝜑>0) -circuitul este inductiv, iar dacă Q<0(𝜑<0) -circuitul este
capacitiv.

 Sensul fizic al puterii, respectiv al energiei reactive

Pentru a înşelege sensul fizic al puterii şi energiei reactive, aceasta va fi
exprimată prin energiile acumulate în câmpurile magnetic şi electric:
1 2 1 1
𝑄 = 𝑋𝐼 2 = (𝜔𝐿 − ) 𝐼 = 2𝜔 ( 𝐿𝐼 2 − 𝐶𝑈 2 ) (𝑣𝑎𝑟) (7.4.7.50)
𝜔𝐶 2 2

sau:
301
 𝑄 = 2𝜔(𝑊𝑚 − 𝑊𝑒 )
Aşadar, puterea reactivă (energia reactivă) apare ca o diferenţă dintre valoarea
medie a energiei câmpului magnetic al bobinelor, 𝑊𝑚 , şi cea a energiei câmpului
electric al condensatoarelor 𝑊𝑒 , respectiv -ca o măsură a necompensării
schimburilor interioare de energie între câmpul magnetic si câmpul electric dintr-
un circuit/echipament.

 Ameliorarea factorului de putere (cos 𝜑)

Cum s-a mai arătat, prin definiţie factorul de putere este dat de raportul :

𝑃
𝑐𝑜𝑠𝜑 = (7.4.7.51)
𝑆
si are valori cuprinse între zero si unu.
Această expresie este valabila în regim permanent sinusoidal.
Ameliorarea factorului de putere în circuite(echipamente/instalaţii electrice) de la
uscat constă în creşterea valorii acestuia cel puţin până la nivelul "factorului de
putere neutral": cos𝜑 =0,93.
Pornind de la aspectele teoretice prezentate până acum, rezultă că procesul de
compensare se poate face, în principal, cu condensatoare electrice, care furnizează
necesarul de energie reactivă către bobine în sfertul de perioadă în care acestea
solicita energie din reţea(sursă); semiperioadă în care condensatoarele furnizează
energia reactivă pe care au absorbit-o cu un sfert de perioadă înainte.
Condensatoarele pentru ameliorarea factorului de putere se montează în paralel la
bornele consumatorilor, de regulă în tablourile de distribuţie.
Ca urmare, în loc să mai absoarbă energia reactivă necesară creării câmpului
magnetic al echipamentelor electrice din reţea(de la sursa de energie), bobinele
preiau această energie de la condensatoare. Dacă reactanţele bobinelor şi
condensatoarelor sunt egale (𝑋𝐿 = 𝑋𝐶 ), atunci compensarea este totală şi factorul
de putere devine maxim: cos 𝜑=1.
În cazul supracompensării, respectiv când 𝑋𝐿 < 𝑋𝐶 şi factorul de putere cos
𝜑 devine capacitiv (𝜑<0), energia reactivă capacitivă suplimentară se restituie
reţelei(sursei), de unde poate fi preluată de alţi consumatori necompensaţi
(inductiv). În acest caz se spune că consumatorul supracompensat se
caracterizează prin fairplay energetic.
În reţelele trifazate, compensarea factorului de putere se face, de regulă, cu
condensatoare statice, sub formă de baterii montate în triunghi, având avantajul
unor capacitaţi pe fază de trei ori mai mici decât în cazul conexiunii în stea.
Aceste baterii se montează de regulă în tablourile de distribuţie ale secţiilor care
au mai mulţi consumatori, iar în cazul unor consumatori de putere mare - chiar în
tablourile de alimentare ale acestora.
Avantajele ameliorării factorului de putere constau în :

302
 a. creşterea capacităţii de încărcare a echipamentelor electrice;
b. scăderea curenţilor absorbiţi de consumatori;
c. reducerea pierderilor de putere prin efect Joule-Lenz la consumatori;
d. descărcarea generatoarelor si reţelelor de o parte din energia reactivă
cerută de consumatori, prin asigurarea locală a acesteia de către bateriile de
condensatoare locale.

7.5 METODE SIMBOLICE UTILIZATE LA REZOLVAREA

CIRCUITELOR LINIARE DE CURENT ALTERNATIV
SINUSOIDAL

Metodele simbolice – între care fac parte metodele reprezentării

geometrice şi metoda operaţională a reprezentării în complex a mărimilor
sinusoidale – au apărut ca o necesitate a simplificării rezolvării circuitelor şi
reţelelor de curent alternativ sinusoidal.
Aplicarea acestor metode este posibilă datorită faptului că mărimile
sinusoidale nu-şi schimbă forma prin derivare şi integrare, astfel încât este
posibilă înlocuirea acestor mărimi cu fazori /vectori în planul complex (în cazul
reprezentărilor geometrice) sau cu numere complexe (în cazul reprezentărilor
analitice), numite simboluri/imagini; de asemenea – înlocuirea operaţiilor cu ele
prin operaţii cu fazori, respectiv - cu numere complexe.
Notă
Un fazor este un pseudo-vector liber în planul complex care se asociază
biunivoc cu o mărime de stare sinusoidală (curent, tensiune, tensiune
electromotoare) în scopul unui calcul operaţional; fazorii sunt asociaţi funcţiilor
sinusoidale ale acestor mărimi şi nu valorilor lor instantanee (mărimi scalare).

Condiţiile cerute de asemenea reprezentări sunt:

a) corespondenţa să fie biunivocă între mărimile sinusoidale şi
imaginile în complex ale acestora sau fazorii corespunzători în
planul complex;
b) transformările directă şi inversă să se facă uşor;
c) să existe corespondenţa operaţiilor elementare;
d) calculele să fie mult mai simple prin utilizarea metodei
simbolice de reprezentare în complex.
Ca metode simbolice pentru mărimile sinusoidale se folosesc:
1. reprezentarea geometrică:
1.1. cinematică;
1.2. polară.
2. reprezentarea analitică:
2.1. în complex, nesimplificat(ă);
2.2. în complex, simplificat(ă).
303
 1. Reprezentarea geometrică
O reprezentare geometrică a unei mărimi sinusoidale se bazează pe faptul
că o funcţie sinusoidală este caracterizată prin amplitudine (sau valoare efectivă)
şi fază (sau fază iniţială), iar un vector liber în plan este caracterizat printr-un
modul şi un argument.
Se introduce corespondenţa biunivocă între o mărime sinusoidală (de
exemplu pentru curent) şi fazorul corespunzător sub forma:
it   I 2 sint     i  (7.5.1)

1.1. Reprezentarea geometrică cinematică (cu vectori rotitori)

Figura 7.5.1 Reprezentarea geometrică cinematică

În cazul acestei reprezentări, axa 0 F0 fiind origine de fază se roteşte cu

aceeaşi viteză  ca şi fazorul I max  I 2 , axa de referinţă 0 X 0 (axa
observatorului) şi axa transversală 0Y0 rămânând fixe. Valoarea instantanee a
mărimii sinusoidale i t  este dată de proiecţia fazorului i  pe axa transversală
0Y0 .
Reprezentarea cinematică evidenţiază corelaţia:

 OA  I 2  I max
it   I 2 sint     OA
 AOX 0  t  

şi se exprimă sub forma:
i   I 2t   (7.5.2)
unde i  este fazorul curentului sinusoidal i t  - respectiv, un vector liber care se
roteşte în sens trigonometric direct cu viteza unghiulară egală cu pulsaţia  a
curentului.

304
 Prin reprezentarea în acelaşi plan a fazorilor tensiunii şi curentului se poate
pune în evidenţă şi unghiul de defazaj  dintre aceste mărimi. Această
reprezentare poartă numele de diagramă fazorială.
Defazajul  este pozitiv în sens trigonometric direct şi negativ în sens
invers.

1.2. Reprezentarea geometrică polară (cu vectori ficşi)

Figura 7.5.2 Reprezentarea geometrică polară

Reprezentarea geometrică a mărimilor sinusoidale se poate simplifica dacă
se renunţă la mărimile constante 2 şi  . În aceste condiţii ansamblul de vectori
devine fix, toţi fazorii aflându-se în repaus relativ (figura 7.5.2).
Evident, este necesar ca toate mărimile reprezentate în diagrama fazorială
să aibă aceeaşi frecvenţă.
În acest caz, sistemul de coordonate şi axa origine de fază se rotesc şi ele
în sens invers trigonometric cu viteza  , astfel încât fazorul I să rămână în repaus
relativ în raport cu acestea.
Reprezentarea polară se exprimă sub forma:
i  t   2I sin  t       i   I  (7.5.3)
2. Reprezentarea analitică (în complex)
Prin intermediul reprezentărilor geometrice, identificând planul acestor
reprezentări cu planul complex, se poate trece la o nouă corespondenţă biunivocă:
i  t   2I sin  t     C  i  (7.5.4)
numită reprezentarea în complex a mărimii sinusoidale (figura 7.5.3).
Notă
Fizicianul german Charles Steinmetz (1889-1892), stabilit în SUA în 1889, a
utilizat, pentru prima dată, teoria numerelor complexe la calculul circuitelor
de curent alternativ sinusoidal.

305
 După cum se va utiliza reprezentarea cinematică sau cea polară, pentru
identificarea cu planul complex, va rezulta:

Figura 7.5.3 Reprezentarea în planul complex

2.1. Reprezentarea în complex nesimplificat

Această reprezentare se exprimă prin relaţia:
i  t   2I sin  t     C  i   i  2Ie  
j t 
(7.5.5)
care arată că imaginea în complex a mărimii sinusoidale i t  este o funcţie i ,
complexă, de modul egal cu amplitudinea mărimii sinusoidale şi de argument egal
cu faza acesteia.
Transformarea inversă, respectiv determinarea valorii instantanee i t  , se
obţine pe baza regulii trecerii inverse - de la imagine la mărimea sinusoidală:
 
i  t   I m i  I m 2Ie j  t   (7.5.6)
şi reprezintă partea imaginară a mărimii complexe, obţinută prin calcul.

2.2. Reprezentarea în complex simplificat

Dacă mărimile sinusoidale au aceeaşi frecvenţă, situaţie obişnuită în cazul
instalaţiilor de joasă tensiune, atunci se poate renunţa la factorul comun 2e jt şi
metoda reprezentării în complex se poate simplifica, rezultând reprezentarea în
complex simplificat(ă):
i  t   2I sin  t     C  i   I  Ie j (7.5.7)
Această relaţie arată că imaginea în complex a mărimii sinusoidale i t 
este o mărime complexă I , de modul egal cu valoarea efectivă a mărimii
sinusoidale şi de argument egal cu faza iniţială a acestei mărimi.
 Regula trecerii inverse este în acest caz:
   
i  t   I m 2  e jt  I  I m 2Ie jt e j  2I sin(t   ) (7.5.8)

306
 Imaginile complexe (nesimplificate sau simplificate) ale mărimilor
sinusoidale au drept corespondenţi în planul complex fazorii reprezentărilor
geometrice - cinematice, respectiv polare.
Metoda reprezentării în complex simplificat este preferată în analiza
circuitelor şi reţelelor electrice de j.t. datorită simplităţii.
 Corespondenţa operaţiilor elementare
Se demonstrează uşor că operaţiilor elementare cu mărimi sinusoidale le
corespund operaţii algebrice elementare cu imagini în complex, precum şi operaţii
elementare cu fazori în planul complex. Aceste operaţii sunt:
a) Adunarea
Adunarea mărimilor sinusoidale corespunde biunivoc cu adunarea
imaginilor în complex, precum şi cu adunarea vectorială a fazorilor corespunzători
acestor mărimi:
i1  t   i2  t   I11  I 2  2
(7.5.9)
i1  t   i2  t   I 1  I 2  I1e j 1  I 2 e j 2
b) Amplificarea cu o constantă
Amplificarea cu un scalar a mărimilor sinusoidale corespunde biunivoc cu
amplificarea cu acel scalar a imaginilor în complex, respectiv a fazorilor
mărimilor respective:
i  t   I 
(7.5.10)
i  t    I
Operaţiile de adunare şi amplificare cu un factor constant exprimă
caracterul liniar al reprezentărilor simbolice.
c) Derivarea
Derivarea în raport cu timpul a unei mărimi sinusoidale corespunde
biunivoc cu rotirea în sens trigonometric direct a fazorului corespunzător
amplificat cu pulsaţia  , respectiv cu înmulţirea cu j a imaginii în complex a
mărimii respective:
di 
 I  
dt 2 . (7.5.11)
di
 j I
dt
Aceste relaţii corespund reprezentării polare şi reprezentării în complex
simplificat.
d) Integrarea
Integrarea în raport cu timpul a unei mărimi sinusoidale corespunde
biunivoc cu rotirea în sens invers a fazorului corespunzător amplificat cu valoarea
reciprocă a pulsaţiei 1 /   , respectiv cu împărţirea prin j a imaginii în
complex a mărimii respective:

307
 I 
 idt     2
1
. (7.5.12)
 idt  j I
Relaţiile (7.5.12) corespund reprezentării polare şi respectiv reprezentării
în complex simplificat.
Exemplu
Se consideră un circuit liniar serie R-L-C (figura 7.5.4.), a cărui ecuaţie în
mărimi instantanee este:
t
di 1
u  t   uR  t   uL  t   uC  t   R  I  L
dt C 0
 idt (7.5.13)

Figura 7.5.4 Circuit liniar serie R-L-C

Mărimea necunoscută este curentul, a cărui expresie, conform metodei directe, are
forma:
U
i  t   2 I sin  t     2 sin  t      (7.5.14)
Z
Deoarece adunării şi amplificării mărimilor sinusoidale le corespund
adunarea şi amplificarea imaginilor în complex, respectiv a fazorilor, ecuaţia
(7.5.14) va avea ca imagine în complex simplificat relaţia:
1
U  U R  U L  U C  R  I  jLI  I (7.5.15)
jC
Conform reprezentării în complex simplificat, se poate trasa diagrama
fazorială, care este prezentată în figura 7.5.5.

308
 Figura 7.5.5 Reprezentarea geometrică polară de tensiuni

Pornind de la relaţia (7.5.15.) rezultă:

U Ue j
I 
 1  
 L 
1 

R  j  L    1 
2
j arctg 
C  (7.5.16)
 C  R 2   L   e
R

 C
respectiv:
 1 
 ( L 
C 
)
j   arctg
 R 
U   U j
I e  
 e  Ie j  (7.5.17)
 1 
2 Z
R   L 
2

 C
Pentru a obţine valoarea instantanee a curentului se utilizează regula trecerii
inverse:
 1 
 (L  )
C 
i t   Im  2e jt

I 
2U
sin  t    arctg 

 R 
2
 1  (7.5.18)
R   L 
2
  
 C 
 2 I sin  t   
Circuitul fiind liniar, curentul, conform metodei directe, va avea forma
asemănătoare formei tensiunii aplicate la borne:
i(t )  2I sin  t   
Prin comparaţie, rezultă valoarea efectivă şi faza iniţială a curentului:
1
(L  )
I
U
;     arctg C
 1 
2 R
R   L 
2

 C 
Referitor la diagrama polară din figura 7.5.5 trebuie observate
următoarele:
309
 - axa origine de fază se alege de obicei pe orizontală, de la stânga la
dreapta. Cum această alegere este arbitrară, pentru simplitatea graficului este bine
să nu i se fixeze de la început direcţia, aşa cum este şi cazul exemplului de faţă;
faptul că această axă rezultă din construcţie înclinată nu constituie un impediment;
- în mod obişnuit este dată tensiunea aplicată la bornele unui circuit (unei
reţele), pentru care se poate alege faza iniţială egală cu zero (origine de faze);
- totuşi, pentru simplitate, construcţia diagramei 7.5.5. începe cu
reprezentarea fazorului curentului, pe axa abscisei, chiar dacă acesta are faza
iniţială necunoscută, orientarea tensiunii, care va fi considerată ca origine de faze,
rezultând din construcţie. Tendinţa de a întocmi diagrama luând tensiunea pe
orizontală ar îngreuna în mod nejustificat această construcţie.
Notă
Ca aspect general, trebuie precizat că în orice problemă, faza iniţială a
unei mărimi de stare se poate alege în mod arbitrar egală cu zero, ca referinţă
pentru celelalte mărimi.
Avantajul principal al diagramelor fazoriale (deci, al reprezentărilor
geometrice) constă în oferirea posibilităţii de a aprecia repede şi intuitiv
proprietăţile calitative ale circuitului. Astfel, se poate vedea cum se modifică
curenţii la variaţia tensiunii, a rezistenţei, a inductanţei sau a capacităţii; de
asemenea, se pot analiza mai uşor relaţiile de fază dintre aceste mărimi.

7.6 CARACTERIZAREA CIRCUITELOR DE CURENT ALTERNATIV

SINUSOIDAL ÎN COMPLEX
Reprezentarea în complex permite analiza (determinarea curenţilor, în
principal) şi sinteza (proiectarea) circuitelor electrice de curent alternativ
sinusoidal, utilizând parametrii în forma complexă: impedanţă complexă,
admitanţă complexă, putere complexă.

Figura 7.6.1 Dipol receptor pasiv

310
 Astfel, dacă se consideră un dipol receptor pasiv şi liniar (figura 7.6.1),
alimentat cu tensiunea la borne u t  , sinusoidală, care absoarbe curentul i t  ,
conform relaţiilor: u  t   2U sin  t     U  Ue j
i  t   2I sin  t     I  Ie j
se definesc următorii parametri în complex:
1. Impedanţa complexă Z
Această mărime se defineşte, prin convenţie ( ), cu relaţia:
U Ue j U j   U 
Z  j  e  e (7.6.1)
I Ie I I
Relaţia (7.6.1.) mai poate fi scrisă sub forma:
Z  Ze j  Z cos   j sin    R  jX (7.6.2)
unde:
U
 Z ;      ;   arg Z    0 (7.6.3)
I
Semnificaţiile mărimilor din relaţia (7.6.2.) sunt următoarele:
U
ZZ  - reprezintă modulul impedanţei complexe Z ;
I
R  Re Z   Z cos   0 - reprezintă rezistenţa circuitului în curent
alternativ, întotdeauna pozitivă (nulă- în cazul ideal);
X  I m Z   Z sin  0 - reprezintă reactanţa circuitului, pozitivă ,
negativă sau nulă, după cum circuitul are caracter inductiv, capacitiv, rezistiv sau
este la rezonanţă- caz în care X  X L  X C  0 ;
Reactanţa X poate fi pur inductivă, pur capacitivă sau mixtă astfel:
X  X L  L - este o reactanţă pur inductivă;
1
X  XC  - este o reactanţă pur capacitivă. În acest caz semnul
C
minus se ia prin convenţie, semnificând faptul că energia reactivă este cedată de
circuit şi o compensează pe cea inductivă;
1
X  X L  X C  L  - este o reactanţă mixtă serie.
C
Dacă X L  X C , atunci X  0 şi circuitul are caracter inductiv, iar dacă
X L  X C , atunci X  0 şi circuitul are caracter capacitiv (figura 7.6.2).

311
 Figura 7.6.2 Impedanţa Z în planul complex

Impedanţa complexă se poate reprezenta în planul complex, semiplanul

drept – inclusiv axa imaginară, deoarece eZ   R  0 (figura 7.6.2).
Cunoscând impedanţa complexă şi defazajul  , rezultă curentul sub formă
complexă:
U Ue j U j   
I   j  e ,
Z Ze Z
respectiv:

 
i  t   I m 2e jt I 
2U
Z
sin  t       2I sin  t   
în mărime instantanee.
2. Admitanţa complexă
Prin definiţie, admitanţa complexă este dată de relaţia:
I 1 Ie j I
Y      e j     Ye  j (7.6.4)
U Z Ue U
Se mai poate scrie sub forma trigonometrică:
Y  Ye j  Y  cos   j sin   G  j ( B)  G  jB (7.6.5)
relaţie evidenţiată şi de triunghiul admitanţelor (fig. 7.6.3.). Semnificaţiile
mărimilor din relaţia (7.6.5.) sunt următoarele:
I
Y  Y   0 (S)- reprezintă modulul admitanţei complexe Y ;
U
G  e Y   Y cos   0(S ) - reprezintă conductanţa circuitului,
întotdeauna pozitivă;
B   I m Y   Y sin   0(S ) - reprezintă susceptanţa circuitului, negativă
sau pozitivă după cum circuitul este inductiv sau capacitiv.
Admitanţa complexă, fiind inversa impedanţei complexe, se poate
reprezenta în planul complex al lui Gauss, semiplanul drept – inclusiv axa
imaginară, deoarece eY   G  0 (figura 7.6.3).

312
 Figura 7.6.3 Admitanţa în planul complex

Dacă se cunoaşte admitanţa complexă, se poate calcula curentul complex:

I  U Y  Ue j Ye  j  UYe j   
respectiv curentul în valoare instantanee:
 
i  t   I m 2e jt I  2UY sin  t      2UY sin  t   
3. Puterea complexă
La studiul puterilor în curent alternativ sinusoidal s-a arătat că puterea
instantanee pt  conţine un termen constant în timp şi unul oscilant, de frecvenţă
dublă, motiv pentru care aceasta nu poate admite o reprezentare în complex.
Ca urmare, se introduce o nouă mărime şi anume puterea complexă,
capabilă să caracterizeze circuitul sub raport energetic în complex, sub forma:
S U I
*
(7.6.6)
*
Înlocuind pe U şi I , relaţia (7.6.6.) devine:
S  U  I  U  I e j    U  I cos      j sin    
*
(7.6.7)
Mărimea S poartă numele de putere aparentă complexă. Cum       ,
puterea aparentă se mai poate scrie:
S  Se j  S  cos   j sin   P  jQ (7.6.8)
unde:
S  S  U  I (VA); P  e S   U  I cos  (W )
. (7.6.9)
Q  I m S  U  I sin ;   arg S  0 (rad )
Mărimea P reprezintă puterea activă absorbită de circuit, fiind întotdeauna
pozitivă P  0  , iar mărimea Q reprezintă puterea reactivă, care poate fi
absorbită sau cedată de circuit, deci pozitivă sau negativă Q  0  , după cum
circuitul are caracter inductiv sau capacitiv.

313
 Puterea aparentă complexă este primită de un circuit dacă tensiunea U şi
curentul I sunt asociate după regula de la receptoare şi este produsă, dacă
tensiunea U şi curentul I sunt asociate după regula de la generatoare. La dipolii
activi, S  0 sau S  0 , respectiv P  O , iar Q  0 sau Q  0 în funcţie de sensul real
al transmisiei puterii şi de convenţia de asociere a sensurilor acestora. La dipolii
pasivi, conform convenţiei de la receptoare puterea aparentă este întotdeauna
pozitivă, fiind o putere primită (S>0).Ţinând seama că U  Z  I , iar I  I*  I 2 ,
puterea aparentă complexă se mai poate scrie:
S  U  I  Z  I 2  R  jX I 2  R  I 2  jX  I 2  P  jQ
*
(7.6.10)
O metodă sugestivă utilizată pentru stabilirea relaţiilor dintre S , P şi Q
este oferită de triunghiului puterilor (figura 7.6.4), care permite să se obţină uşor
relaţiile:
P  S cos ; Q  S sin 
S  P2  Q2

Figura 7.6.4 Triunghiul puterilor(consumator inductiv)

Puterea complexă se poate reprezenta ca fazor în planul complex al lui

Gauss, afixul puterii putând ocupa orice poziţie în acest plan – dacă dipolul este
activ, sau numai semiplanul drept – dacă dipolul este pasiv (figura 7.6.5).

Figura 7.6.5 Planul complex al puterilor

314
 De exemplu, în cadranul I circuitul absoarbe de la reţea putere activă şi
reactivă, iar în cadranul III cedează reţelei atât puterea activă, cât şi reactivă.
Sensurile acestor puteri trebuie asociate cu convenţiile de la generatoare sau
receptoare, pentru a stabili sensul puterii aparente S .

Exemplu
Caracterizarea în complex a unui circuit serie R-L-C (figura 7.6.6):

Figura 7.6.6 Circuit serie R-L-C

Se definesc:
Z  R  jX  R  j  X L  X C 
1
X L  L; XC  
C
 1 
Z  R  j  L  ;
 C 
2
 1 
Z  R   L   ;   arg S   0;
2

 C 
1
Y ;
Z
Defazajul   0 , după cum X L  X C , respectiv X L  X C ;
S  Z  I 2   R  jX  I 2  RI 2  jXI 2  P  jQ;
S  ZI 2 ; P  RI 2  0; Q  XI 2  0 ,
Q  XI 2  0 după cum X  X L  X C  0 , respectiv X  X L  X C  0 .

7.7 ECUAŢIA LATURII DE CIRCUIT ÎN CURENT ALTERNATIV

SINUSOIDAL (teorema lui Joubert)

În curent alternativ, legea conducţiei electrice din regim staţionar,

ei  ub  R  i , nu mai este valabilă în valori instantanee datorită t.e.m. induse,
precum şi condensatoarelor şi bobinelor. Cu toate acestea, studiul circuitelor de
curent alternativ se poate face cu ajutorul reprezentării în complex într-un mod

315
similar celor de curent continuu, ţinând însă seama şi de existenţa reactanţelor şi a
cuplajelor.
Fie o latură activă de circuit liniar, cuplată magnetic cu alte laturi ale
aceluiaşi circuit şi o curbă închisă   , dusă atât în atât în lungul laturii, cât şi în
exterior, pe traseul tensiunii la borne (figura 7.7.1).

Figura 7.7.1 Latură activă de circuit liniar cuplată inductiv

Fluxul total înlănţuit de latura 1-4, calculat prin suprafaţa S cuprinsă de

curba  , este dat de relaţia:
S    pr  ext  L  i  ext (7.7.1)
unde  pr este fluxul propriu al bobinei L, iar ext este fluxul produs prin bobină de
inductivităţile altor laturi ale circuitului. Aplicând legea inducţiei
electromagnetice pe conturul închis dat de curba  se poate scrie:
d  S
e  E

S  ds  
dt
(7.7.2)

În general, câmpul electric E poate avea o componentă coulombiană

(potenţială), una indusă (solenoidală) şi una imprimată (sursa e), astfel că poate fi
scris:
E  Ec  E s  Ei (7.7.3)
de unde:
E s  E  Ec  Ei   (7.7.4)

Ca urmare:
dS 
 
e   E s ds   E  E i ds   E ds   E i ds  
dt
; Ec  0 (7.7.5)
   

Ţinând cont că

 E ds  e , respectiv t.e.m. a sursei,
i relaţia (7.7.5.) devine:

dS 
e   E ds  e  

dt

316
de unde:
dS 
 E ds  e 

dt
(7.7.6)

Integrala din membrul 1 al relaţiei (7.7.6.) se dezvoltă într-o sumă, pe porţiuni de

circuit(figura 7.7.1.):
2 3 4 1
 E ds   E ds   E ds   E ds   E ds

1 2 3 4
(7.7.7)
unde:
2 4
1
E ds   E ds  uR  R  i
3
t
1

3

C 0
Eds  uC  i (t )dt
2

1
 E ds  u
4
b

Înlocuind în relaţia (7.7.7.) aceste relaţii, se obţine:

 E ds  uR  uC  ub

(7.7.8)
Egalând acum relaţiile (7.7.6.) şi (7.7.8.) rezultă:
d 1
e  S   R  i   idt  ub (7.7.9)
dt C
Dacă se ţine seama de expresia (7.7.1.) pentru S  , relaţia (7.7.9.) se mai poate
scrie:
d di 1
e  ext  ub  R  i  L   idt (7.7.10)
dt dt C
Relaţia (7.7.10.) reprezintă ecuaţia generală a unei laturi liniare,
receptoare, active, cuplate (magnetic) a unui circuit de curent alternativ sinusoidal
şi exprimă teorema lui Joubert (spre comparaţie, în c.c.: e  ub  R  i ).
Reprezentând în complex această ecuaţie, se obţine:
 1 
E  j ext  U b   R  jL  I
jC 
(7.7.11)

unde:
1  1 
Z  R  jL   R  j L  
jC  C 
reprezintă impedanţa complexă proprie a laturii.
Ţinând seama de expresia lui Z relaţia (7.7.11.) devine:
E  j ext  U b  Z  I (7.7.12)

317
şi exprimă ecuaţia unei laturi receptoare, active, cuplate magnetic de curent
alternativ sinusoidal, reprezentate în complex. Schema echivalentă
corespunzătoare este prezentată în figura 7.7.2.

Figura 7.7.2 Schema echivalentă a unei laturi active

În cazul unei laturi generatoare (figura 7.7.2.), tensiunea la borne U b are sensul
inversat (linia întreruptă) şi ecuaţia laturii de circuit devine:
E  j ext  U b  Z  I (7.7.13)
Dacă se notează suma tensiunilor din membrul stâng cu U a - tensiune aplicată -
şi se cumulează relaţiile (7.7.12.) şi (7.7.13.) într-una singură, se obţine:
Ua  Z I (7.7.14)
unde:
U a  E  j ext  U b (7.7.15)
Relaţia (7.7.14.) reprezintă legea lui Ohm generalizată pentru o latură de
circuit liniară, pasivă sau activă, cuplată magnetic, în curent alternativ sinusoidal.
Această relaţie pune în evidenţă faptul că tensiunea, în complex, aplicată
unei laturi de circuit în curent alternativ sinusoidal, este dată de produsul dintre
impedanţa proprie, în complex, a laturii şi curentul, în complex, prin latură.
Pentru o latură pasivă E  0  şi necuplată ext   0 , relaţia (7.7.14)
devine:
U a  U b
caz în care legea lui Ohm generalizată pentru o latură receptoare sau generatoare
devine:
Ub  Z  I (7.7.16.)

318
 Ecuaţia laturii de circuit cu evidenţierea impedanţelor mutuale

Figura 7.7.3 Ecuaţia laturii cu evidenţierea cuplajului inductiv

Pentru a evidenţia impedanţele de cuplaj mutual în ecuaţia laturii, se

consideră din nou o latură de circuit, fie aceasta de indice m, cuplată mutual cu o
latură vecină, de indice s (fig.7.7.3).
În acest caz, fluxul  ext este fluxul magnetic produs în bobina din latura m
de bobine din alte laturi oarecare s, acestea din urmă aparţinând de asemenea
circuitului analizat.
Reluând ecuaţia (7.7.10) a laturii receptoare active, cu precizarea, de data
aceasta, a indicelui acestei laturi, se poate scrie:
d  ext dim 1
dt Cm 
em   ub m  Rm  im  Lm  im dt (7.7.17)
dt
Dar  ext este dat de relaţii liniare de tipul:
 ext  Lms  is (7.7.18)
conform teoremei inductivităţii, fiind produs în latura m de alte laturi s, ca urmare
a cuplajului mutual dintre bobine. Derivând după timp această relaţie şi înlocuind-
o în (7.7.17) se obţine, luând în calcul şi latura generatoare ( ub m ), ecuaţia:
dis di 1
dt Cm 
em  Lm s  ub m  Rm  im  Lm m  im dt (7.7.19)
dt

319
Cum pot exista mai multe cuplaje între latura analizată şi laturile circuitului,
relaţia (7.7.19.) devine în cay general:
L
dis di 1
em   Lm s
dt Cm 
 ub m  Rm  im  Lm m  im dt (7.7.20)
s 1 dt
sm

unde L este numărul laturilor circuitului.

Inductivităţile mutuale Lm s sunt pozitive sau negative Lms  0  , după
cum fluxurile m şi  s se adună sau se scad prin latura m.
Ca urmare, valorile pozitive sau negative ale unor astfel de inductivităţi
vor trebui determinate prin indicarea unui sens de referinţă, lucru care se face prin
marcarea cu steluţe a bornelor bobinelor cuplate. Aceste borne poartă numele de
borne polarizate (figura 7.7.4). Astfel, dacă curenţii im şi is au acelaşi sens faţă
de bornele polarizate, atunci Lms  0 şi fluxul produs de bobina Ls prin bobina
Lm se adună cu fluxul acesteia din urmă; dacă curenţii im şi is au sensuri opuse
faţă de bornele polarizate, atunci Lms  0 şi fluxul produs de bobina Ls prin
bobina Lm se va scădea din fluxul propriu al bobinei Lm . În aceste condiţii,
ecuaţia (7.7.20) devine, luând în calcul şi latura generatoare:
L
dis di 1
em 
s 1
Lm s
dt dt Cm 
 ub m  Rm  im  Lm m  im dt (7.7.20.1)
sm

Figura 7.7.4 Semnul inductivităţii de cuplaj în raport cu bornele polarizate

Trecând ecuaţia (7.7.20.1) în complex, rezultă:

L
1
E m  U bm  Rm I m  jLm I m  I m   jLms I s ; m  (1, L)
jCm s 1
(7.7.21)
sm

Se introduce notaţia:

320
 L L

 jL
s 1
ms I s   Z ms I s
s 1
sm sm

astfel că în final se poate scrie ecuaţia:

L
E m  U bm  Z m I m   Z ms I s ; (7.7.22)
s 1
sm

Sau, incluzând şi tensiunile pe impedanţele proprii ale laturii, se obţine:

L
E m  U bm   Z ms I s ; (7.7.23)
s 1

Relaţia (7.7.23.) reprezintă ecuaţia unei laturi de circuit de curent

alternativ sinusoidal, receptoare/generatoare, liniară, activă, cuplată magnetic, în
complex, cu evidenţierea impedanţelor mutuale dintre latura respectivă şi celelalte
laturi ale circuitului şi exprimă Teorema lui Joubert.

7.8 TEOREME ŞI METODE DE REZOLVARE A CIRCUITELOR DE

CURENT ALTERNATIV SINUSOIDAL
După modelul circuitelor de curent continuu, în cadrul acestui subcapitol
vor fi prezentate principalele teoreme şi metode utilizate pentru rezolvarea
circuitelor de curent alternativ sinusoidal. O primă problemă care se pune la
rezolvarea unor astfel de circuite constă în determinarea topologiei acestora,
respectiv a nodurilor independente, precum şi a laturilor şi ochiurilor
fundamentale, lucru care se face după aceleaşi reguli ca în cazul circuitelor de
curent continuu, cu diferenţa că trebuie să se ţină seama de faptul dacă circuitul
este conex sau neconex.
Se numeşte circuit/reţea conex(ă) un circuit/o reţea de curent alternativ
sinusoidal în care două noduri oarecare pot fi unite printr-o curbă care trece numai
prin nodurile reţelei. Un circuit sau o reţea neconexă este acela (aceea) care
conţine subcircuite/subreţele conexe, respectiv subcircuite/subreţele izolate
galvanic unele de altele (fără legături prin fir), care interacţionează numai prin
câmp magnetic (laturile acestora conţin bobine cuplate magnetic).
Fie L numărul de laturi, N numărul de noduri şi S numărul de subreţele
conexe ale unei reţele oarecare, neconexe, de curent alternativ sinusoidal.
Numărul de ochiuri fundamentale se calculează cu relaţia lui Euler: 0  L  N  S
, iar numărul de noduri independente cu relaţia: N  S .

7.8.1 Teoremele lui Kirchhoff

 Teorema întâi
Enunţ: Suma algebrică a valorilor instantanee ale curenţilor electrici din
laturile concurente într-un nod independent oarecare al unui circuit de curent
321
alternativ sinusoidal este egală cu zero. Astfel spus, suma curenţilor care intră în
nod este egală cu suma curenţilor care ies din acel nod.
În mărimi instantanee teorema întâi se exprimă prin relaţia:
 i t   0,
mb
m b  1, 2, ,N S (7.8.1)
De menţionat că tot ce s-a arătat cu privire la teorema I a lui Kirchhoff
pentru circuitele de curent continuu este valabil şi în curent alternativ sinusoidal,
cu precizarea că numărul ecuaţiilor corespunzătoare acestei teoreme este (N-S) şi
nu (N-1) ca în curent continuu, unde S reprezintă numărul de subcircuite cuplate
inductiv sau capacitiv (fără legătură galvanică/prin fir) cu circuitul de bază,
respective numărul de subreţele conexe ale circuitului de bază, în general
neconex. Teorema întâi este o consecinţă a legii conservării sarcinii electrice (prin
teorema continuităţii liniilor de curent).
Deoarece circuitele de curent alternativ se rezolvă în mod obişnuit în
complex, vor fi prezentate cele două teoreme ale lui Kirchhoff şi sub formă
complexă.
 Forma în complex ale teoremei întâi
În complex, folosind imaginile:
im  t   2I m sin  t   m   I  I m e jm
teorema întâi a lui Kirchhoff devine:
 I m  0, b  1, 2,
mb
,N S .
(7.8.2)
Enunţ: Suma algebrică a imaginilor în complex ale curenţilor din laturile
concurente într-un nod independent al unui circuit de curent alternativ sinusoidal
este nulă.

Observaţie:
I
mb
m  0, cu I m  I m ,

respectiv teorema nu este valabilă şi în valori efective, deoarece modulul unei

sume nu este egal cu suma modulelor termenilor.

 Teorema a doua
Prima formă: Suma algebrică a valorilor instantanee ale tensiunilor la
bornele laturilor unui ochi fundamental de circuit/reţea de curent alternativ
sinusoidal este egală cu zero. În mărimi instantanee teorema întâi se exprimă prin
relaţia:

u
m p
bm (t )  0, p  1,2, , O; O  L  N  S . (7.8.3)

322
 În figura (7.8.1) este prezentat un astfel de ochi al unei reţele de curent
alternativ sinusoidal, în care latura oarecare m conţine o bobină Lm cuplată
inductiv cu o altă bobină Ls aparţinând ochiului vecin.

Figura 7.8.1 Ochi fundamental de circuit de c.alt. sin.

Aşa după cum s-a arătat la circuitele de curent continuu, teorema a doua
este o consecinţă a legii inducţiei electromagnetice.
Demonstraţia teoremei se face ca în cazul circuitelor de curent continuu,
cu precizarea că alegerea curbei   , care indică sensul de referinţă pe ochi
(sensul de parcurs) şi în lungul căreia se iau tensiunile la borne, se face astfel încât
să ocolească zonele de flux intens al bobinelor.
Teorema a doua furnizează 0 ecuaţii independente, unde 0 este numărul
ochiurilor fundamentale ale circuitului 0  L  N  S  , iar S este numărul de
subreţele conexe ale reţelei analizate, în general – neconexă, adică numărul de
subreţele cuplate (exclusiv) inductiv cu aceasta, fără legături prin fir (galvanice).
 Forma duală a teoremei a doua (a doua formă)
Din ecuaţiile laturii se poate obţine forma duală a teoremei a doua.
Astfel, dacă ecuaţia laturii m în mărimi instantanee este:
L d
em  ubm  uRm  uLm  uCm  
ms

dt (7.8.4)
s 1
sm

efectuând suma pentru toate laturile unui ochi se obţine:

 L d

 ms 
 em mp ubm  mp  uRm  uLm  uCm   dt 
, p  1, 2, , O (7.8.5)
m p  s 1
 sm 
Dar  ubm  0 , conform primei forme a teoremei a doua, astfel că forma duală
m p

devine:

323
  
 u  u  u  d m s
L

 m mp  Rm Lm Cm 
e 
 (7.8.6)
m p  s 1 dt
 sm 
unde:
dim 1
Cm 
uRm  Rmim ; uLm  Lm ; uCm  im dt ;  m s  Lm s is
dt

În final rezultă expresia formei duale dezvoltate a teoremei a doua în mărimi

instantanee, astfel:
 L

 dim 1 dis 
 em  mp  Rmim  Lm dt  C  im (t )dt   Lms
dt 
(7.8.7)
m p  m s 1
 sm 
În ecuaţia (7.8.7.) termenii în em, Rm, LM , Cm au semnul (+) sau (-) după
cum sensurile convenţionale pentru im , în membrul doi, respectiv pentru em , în
membrul unu, coincid sau nu cu sensul de referinţă al ochiului p.
L
di
O convenţie suplimentară se face însă referitor la termenii   Lms s ,
s 1 dt
sm

care vor avea semnul plus sau minus dat de o dublă regulă de semne: pe de o
parte, semnul plus sau minus dat de sensurile curenţilor im şi is faţă de bornele
polarizate ale bobinelor Lm şi Ls , iar pe de altă parte semnul plus sau minus dat
de relaţia dintre sensul de parcurs al laturii m şi sensul curentului im (ca şi cum s-
ar aduce o bobină suplimentară fictivă din latura s în latura m, urmând a i se da
acelaşi semn ca pentru bobina m); semnul rezultant fiind dat de produsul celor
două semne.
 Formele în complex ale teoremei a II-a
În cazul teoremei a doua a lui Kirchhoff, formele în complex (utilizând
reprezentarea în complex simplificat) sunt date de relaţiile:
 U bm  0, p  1, 2, , O
m p
(7.8.8)
reprezentând prima formă, respectiv:
 
 R I  jL I  1 I  
L

 E m   
m p 
m m m m
jCm
m  j L I
ms s  (7.8.9)
m p s 1 
 sm 
reprezentând forma duală. Punând:
1 1
Rm  jLm   Rm  j (Lm  )  Z mm  Z m
jCm Cm
324
unde Z m reprezintă impedanţa proprie a laturii m,
şi:
jLms  Z ms
impedanţa de cuplaj dintre laturile m şi s, rezultă, în final:
 

E m   Z m I m   Z ms I s 
L


m p

m p  s 1
 (7.8.10)
 sm 
La scrierea ecuaţiei (7.8.10) căderea de tensiune corespunzătoare
impedanţei mutuale(de cuplaj mutual) dintre o latură m aparţinând ochiului p
analizat şi o latură s aparţinând unui ochi q oarecare apare o singură dată, în timp
ce căderile de tensiunile corespunzătoare impedanţelor mutuale dintre laturile
aceluiaşi ochi p apar de două ori(cuplajul fiind reciproc).

 Formele matriceale ale teoremelor lui Kirchhoff pentru reţele de

curent alternativ sinusoidal
Aceste forme se utilizează, de obicei, în cazul reţelelor mari.
Pentru obţinerea formelor matriceale ale teoremelor Kirchhoff se
înlocuiesc, în formele matriceale ale teoremelor scrise pentru reţele de curent
continuu, mărimile: curent, tensiune, tensiune electromotoare cu expresiile lor în
complex, iar matricea rezistenţelor se înlocuieşte cu matricea impedanţelor în
complex (proprii şi mutuale) ale reţelei.
Aceste forme sunt:
At I   0 - pentru teorema I;
Bt Ub   0 - pentru prima formă a teoremei a II-a;
Bt Z I   Bt E - pentru forma duală a teoremei a II-a. (7.8.11)
Aplicaţie:
Să se scrie ecuaţiile corespunzătoare teoremelor lui Kirchhoff, în complex,
pentru circuitul neconex din figura (7.8.2).

Figura 7.8.2 Circuit de c.a. neconex

325
Rezolvare:
Analiza topologică a reţelei evidenţiază următoarele date:
L = 4; N = 3; S = 2 (numărul de subreţele conexe);
0 = L – N + S = 3.
Ca urmare, vor exista (N - S) = 1 ecuaţii de noduri şi 0 = 3 ecuaţii de
ochiuri.
Se aleg sensurile de referinţă pe ochiuri şi sensurile curenţilor pe laturi,
arbitrar.
Ecuaţiile reţelei sunt:

I 2  I 3  I 1  0
 jL I  jL I  jL I  jL I  E
 1 1 12 2 2 2 21 1 1

 1 
 R3  jL3  jC  I 3  jL34 I 4  jL2 I 2  jL21 I 1   E 3
 3 

R3  jL4 I 4  jL43 I 3  0

Se observă că fiecare inductivitate mutuală Lms are semnul dat de

sensurile curenţilor din laturile m şi s, cuplate magnetic faţă de bornele polarizate,
pe de o parte, şi de sensul curentului I m în raport cu sensul de parcurs al laturii
m, pe de altă parte.
De exemplu, în a treia ecuaţie termenul jL21 I 1 întră cu semnul (+) dat de
convenţiile:
1. semnul (-) dintre poziţiile curenţilor I 1 şi I 2 faţă de bornele
polarizate ale bobinelor L1 şi L2 ;
2. semnul (-) dintre sensul de parcurs al ochiului (2) prin latura (bobina)
2 şi sensul curentului I 2 prin această latură.

Observaţie
Dacă cele două bobine cuplate sunt în acelaşi ochi (de ex. L1 şi L2 ),
atunci convenţia 2 de mai sus trebuie înţeleasă între sensul de parcurs al ochiului
respectiv şi sensul curentului prin latura respectivă.

7.8.2 Metoda teoremelor lui Kirchhoff

Ca şi în cazul circuitelor de curent continuu, metoda de rezolvare a
circuitelor de curent alternativ sinusoidal bazată pe teoremele lui Kirchhoff are în
vedere următoarele etape:
a) caracterizarea topologică a circuitului, respectiv stabilirea numărului de
noduri independente (N - S) şi ochiuri fundamentale (0 = L – N + S);
326
 b) stabilirea, în mod arbitrar, de sensuri pentru curenţi şi tensiuni (sensurile
t.e.m. sunt cunoscute);
c) indicarea de sensuri de parcurs (de referinţă) pe ochiuri;
d) scrierea ecuaţiilor corespunzătoare celor două teoreme ale lui Kirchhoff
astfel:
- (N - S) ecuaţii pentru teorema I;
- O ecuaţii pentru teorema a II-a;
Numărul total al ecuaţiilor sistemului va fi (N - S) + O = L, egal cu numărul
laturilor circuitului.
e) rezolvarea sistemului de ecuaţii algebrice liniare cu coeficienţi constanţi şi
determinarea curenţilor din laturi şi /sau tensiunilor de la bornele laturilor;
Dacă rezultă cureţi negativi, se vor schimba sensurile acestor curenţi pe
laturile corespunzătoare.
f) verificarea rezultatelor obţinute.
În acest scop, se pot utiliza ca metode:
- metoda bilanţului de puteri;
- calculul tensiunilor la bornele unei laturi pe trasee diferite.

7.8.3 Teorema conservării puterilor (teorema bilanţului puterilor)

Se consideră o reţea electrică liniară de curent alternativ sinusoidal, ale
cărei laturi nu sunt cuplate magnetic cu exteriorul reţelei, dar pot avea cuplaje cu
alte laturi din reţea. Această reţea nu este însă izolată, având N noduri de acces în
exterior, prin care schimă cu alte reţele exterioare (prin legături galvanice) curenţii
instantanei icex  (figura 7.8.3)

Figura 7.8.3 Latură de reţea electrică liniară

Teorema se enunţă astfel: puterea instantanee primită pe la bornele de

acces de o reţea electrică liniară, necuplată inductiv cu exteriorul, este egală cu
suma puterilor instantanee primite de laturile reţelei pe la borne. Expresia formală
a teoremei este:

327
 N L
pb  t   Vc  icext   ubm  im (7.8.12.)
c 1 m 1
Demonstraţie:
În conformitate cu teorema transferului de putere pe la borne, reţeaua primeşte din
exterior puterea:
N
pb (t )  Vc  ic
ex 
(7.8.13)
c 1

unde Vc sunt potenţialele nodurilor în raport cu un nod arbitrar ales N VN  0  .

Pe de altă parte, teorema I a lui Kirchhoff pentru un nod oarecare c are expresia:

icex    im (7.8.14)
mc

şi înlocuind pe icex  în expresia lui pb , rezultă:

N L L
pb (t )  Vc  im   im Vc  Vd    imubm (7.8.15)
c 1 mc m 1 m 1
Expresia din membrul drept are următoarea explicaţie: fiecare latură
aparţine la două noduri; deci există două potenţiale Vc şi Vd  care înmulţesc
curentul unei laturi im ; odată cu semnul (+) când curentul iese din nodul C şi
odată cu semnul (-) când curentul intră în nodul D.
Dar Vc  Vd   ubm , unde ubm reprezintă tensiunea la bornele laturii m,
luată după regula de la receptoare. Înlocuind în relaţia (7.8.15), se obţine relaţia
(7.8.12).

 Forma duală (forma de bilanţ) a teoremei

Din ecuaţia laturii de circuit în valori instantanee scrisă pe baza convenţiei
de la receptoare rezultă:
L
di 1 di
ubm  Rm  im  Lmm m 
dt Cm  im dt  
s 1
Lms s  em
dt (7.8.16.)
sm

Această relaţie se înmulţeşte cu im , se sumează pentru toate laturile reţelei şi se

înlocuieşte în expresia (7.8.12.):
L L
 L

 dim im dis 

m 1
ubm  im   Rm  im  Lmm  im

m 1 
2

dt Cm 
 im dt   Lms  im
s 1 dt 

 sm  (7.8.17)
L
  em  im
m 1

328
 L N
Cum:  ubm  im  Vc  icex  , relaţia (7.8.17) devine:
m1 c1
N L L

V  i
c 1
c c
ex 
  em  im   Rm  im2 
m 1 m 1

 L L
 (7.8.18)

  Lmm  im
dim im
im dt   Lms  im
dis 
dt Cm 


m 1  s 1 dt 
 s  m 
Dacă circuitul este autonom (nu are conexiuni prinfir cu alte circuite), primul
termen este nul şi ecuaţia de bilanţ devine:
L L

 em  im   Rm  im2 
m 1 m 1

  (7.8.18.1)
   Lmm  im m  m  im dt   Lms  im s 
L L
di i di

m 1  dt Cm s 1 dt 
 sm 
În aceste relaţii termenii au următoarele semnificaţii:
N

v
c 1
c  icex   pb - puterea instantanee primită de reţea pe la borne;
L

e
m 1
m  im  pg - puterea instantanee debitată de generatoare din reţea;
L

R
m 1
m  im2  pR - puterea instantanee disipată pe rezistenţele reţelei;

L L


 Lmm  im
dim 1
im dt   Lms  im
dis 
dt Cm 
  pQ - puterea instantanee consumată

m 1  s 1 dt 
 sm 
pe reactanţele reţelei.
Ca urmare, forma de bilanţ a teoremei conservării puterilor se mai poate scrie:
pb  pg  pR  pQ (7.8.19)
şi exprimă bilanţul puterilor instantanee ale reţelei.
Dacă reţeaua este autonomă, adică izolată faţă de exterior, pb  0 şi cele două
forme ale teoremei conservării puterilor devin:
L

u
m 1
bm  im  0; pg  pR  pQ (7.8.20)

 Teorema conservării puterilor în complex

Prima formă

329
 Puterea aparentă complexă S primită pe la bornele de acces de o reţea
electrică liniară, necuplată inductiv cu exteriorul, este egală cu suma puterilor
aparente complexe primite de laturile acesteia pe la borne:
N L
S  V I   U I  (7.8.21)

ex * *
b c c bm m
c 1 m 1
Forma de bilanţ (a doua formă)
Dacă se ţine seama de ecuaţia laturii de circuit sau reţea conform
convenţiei de la receptoare, în complex, şi anume:
L
1
E m  U bm  Rm I m  jLm I m  I m   jLms I s
jCm s 1
sm
*
şi se sumează aceasta pentru toate laturile reţelei, după înmulţirea cu curentul I m ,
rezultă:
L L L
 1 
       Rm  I m  jLm I m   I m2  
* * 2 2
E I U I
jCm
m m bm m
m 1 m 1 m 1  
L L (7.8.22)
  jLms I I s
*
m
m 1 s 1
sm
L

U  I m din (7.8.22) în (7.8.21), se obţine:

*
Înlocuind expresia bm
m 1
N L L

V c  I c   E m  I m   Rm  I m2 
ex * *

c 1 m 1 m 1

 L  (7.8.23)
 j   Lm  I m2    I m2   Lms  I m I s 
L L L
1 *
 m 1 m 1 Cm

 m 1 s 1 
 sm 
N

V  I c
ex 
*
În cazul reţelei autonome c =0 şi relaţia (7.8.23) devine:
c 1

 L 
 I m  Lms  I m I s 
L L L
1 2 L L
 E m  I   Rm  I  j  Lmm  I m  
*
m

2
m
2


*

(7.8.24)
m 1 m 1  m 1 m 1 Cm m 1 s 1
 sm 
Suma dublă din membrul II al relaţiei (7.8.23.) se mai poate scrie sub forma:
L L L L
 Lms  I m I s   2Lms  I m I s cos   m   s 
*

m 1 s 1 m 1 s 1
(7.8.24.1)
sm sm

cu semnul (+) sau (-) dat de sensurile curenţilor I m , respectiv I s faţă de bornele
polarizate ale bobinelor Lm , respectiv Ls .
Termenii ecuaţiilor (7.8.23) şi (7.8.24) au următoarele semnificaţii:

330
 N
ex *
S b  V c I c - puterea aparentă complexă primită de reţea pe la borne (din
c 1
exterior) – cazul reţelei neautonome;
L
S g   E m  I m - puterea aparentă complexă generată de sursele din reţea;
*

m 1
L
PR   Rm  I m2 - puterea consumată de rezistoarele din reţea, respectiv puterea
m 1
activă (sau utilă), transformată ireveribil în căldură prin efect Joule-Lenz
ireversibil;
 L L L


Qx   X m I m   2 X ms I m I s cos   m   s   - puterea consumată de elementele
2
 m 1 m 1 s 1

 sm 
reactive din reţea (bobine şi condensatoare), respectiv puterea reactivă.
1
Aici: X m  Lmm   X Lm  X Cm este reactanţa proprie a laturii m, iar
Cm
X ms  Lms este reactanţa de cuplaj dintre laturile m şi s.
În aceste condiţii, ecuaţia de bilanţ a puterilor în complex devine:
S b  S g  PR  jQx (7.8.25)
Se vede, din relaţia (7.8.25), că suma puterilor aparente complexe – cea primită
pe la borne, la reţelele neautonome, respectiv cea generată de sursele din reţea - se
consumă în totalitate pe rezistenţele ( PR ) şi reactanţele( Qx ) ale reţelei.
În cazul unei reţele izolate faţă de exterior (autonomă), S b este nulă şi forma de
bilanţ a teoremei devine:
S g  PR  jQx (7.8.26)
Aplicaţia 1
Fie circuitul din figura (7.8.4) pentru care se cunosc: R1  R2  20 ;
L1  0 ,0318 H ; L2  L4  0 ,0636 H ; L12  0 ,0318 H ; C3  159 F ;
e1  10 2 sint  ; e2  50 2 cost    ; f  50 Hz .
Să se calculeze curenţii din laturi şi să se verifice rezultatele prin metoda
bilanţului puterilor complexe.

331
 Figura 7.8.4 Circuit liniar de c.a. sinusoidal

Rezolvare:
Din analiza topologică a circuitului rezultă: N = 2; L = 3; S = 1; N - S =
1; 0 = L - N + S = 2.
Se vede că circuitul dat este conex, adică nu conţine subcircuite conexe.
Se calculează reactanţele bobinelor şi condensatoarelor reţelei:
L1  L12  10
L2  L4  20
1
 20
C3
Curenţii rezultă din cele 3 ecuaţii, scrise pe baza teoremelor lui Kirchhoff:

 I  I  I  0
 1 2 3
 1
 R1  jL1  I 1  jL12 I 2  I 3  E1
 j  C3
 1
 jL21 I 1   R2  jL2  jL4  I 2  I 3  E 2
 jC3

Trecerea în complex a parametrilor circuitului:

R1  R1 ; L1  jL1 ; L2  jL2 ; L12  jL12  jL21
1 j
C3   ; e1  E1  E1e j 0  E1  10
jC3 C3
e2  E 2  E2 e j   / 2  E2   j    j 50
T.e.m. e2 va trebui adusă mai întâi la forma normală în sinus:

332
  
e2  50 2 cos  t    50 2 sin  t     
 2
 
 50 2 sin  t  
 2

Acum e 2 poate fi trecută în complex:

e2  E2  E2e j  / 2 
ca mai înainte.

Înlocuind mărimile calculate mai sus în ecuaţiile reţelei, aceste ecuaţii devin:
 I 1  I 2  I 3  0

20  j10 I 1  j10 I 2  j 20 I 3  10
 j10 I  20  j 20  j 20 I  j 20 I  j 50
 1 2 3

de unde rezultă:
I 1  1; I 2  1  j  2e j / 4 ; I 3  I 1  I 2   j  e j / 2
respectiv:
i1  I m 
2e jt I 1  2 sin t ; 1  0 rad ; I1  1( A);

i2 I 
m 2e jt I   2sin  t   / 4  ;
2 2  rad ; I 2  2( A);
4

i3  I m  2e jt I 3   2 sin  t   / 2  ;  3   rad ; I 3  1( A).
2
Ecuaţia de bilanţ a puterilor complexe este dată de relaţia:
 1 2
E1 I 1  E 2 I 2  R1 I1  R2 I 22  j L1 I12  L2 I 22  I3 
* * 2

 C3
 L4 I 22  2L12 I1 I 2 cos  1   2  
(60  j 50)W  (60  j 50)W
Înlocuind mărimile cu valorile lor, se constată că bilanţul puterilor active şi
reactive este verificat.

1. Aplicaţia 2 (după [9] - Popa, M., Ene, M., Culegere de probleme de

Electrotehnică şi Electroenergetică, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1964)
Un alt exemplu de rezolvare a unui circuit de curent alternativ sinusoidal,
constând în calculul curenţilor, tensiunilor, t.e.m. induse, a puterilor cerute de la
reţea, precum şi a celor schimbate între circuite prin cuplaj inductiv, care poate fi,
în practică, un cuplaj util sau unul perturbator (parazit), este analizat în continuare.

333
Este reprezentată diagrama fazorială a curenţilor şi tensiunilor şi este evidenţiat
fenomenul de conservare a puterilor în circuit.
Fie un circuit format din două laturi, respectiv doi consumatori tip R-L-C
conectaţi în paralel, alimentat pe la borne de la o reţea de tensiune sinusoidală, în
regim permanent sinusoidal. Se consideră că există un cuplaj între bobine,
caracterizat prin inductivitatea mutuală L12 .Tensiunea la borne este:
u( t )  2U sint   
Impedanţele proprii ale celor două circuite/laturi (în complex), fără a ţine seama
de cuplajul mutual sunt:

1
Z 1  R1  jX 1 ; X 1  L1 
C1
1
Z 2  R2  jX 2 ; X 2  L2 
C 2

Circuitul analizat cu bobine cuplate

Caracterizarea cuplajului magnetic al celor doi consumatori, respectiv - al

celor două laturi se face prin inductanţa mutuală M  L12  L21 , respectiv prin
impedanţa mutuală Z m  jM ; M – pozitivă în acest caz, curenţii având acelaşi
sens faţă de bornele polarizate ale celor două bobine.
Aprecierea tranferului de energie între circuite/bobine, respectiv al
puterilor active şi reactive transferate între acestea se face pornind de la t.e.m.
induse dintr-un circuit în celălalt. Pentru început, se vor calcula curenţii
i1  t  , i2  t  , i  t  şi impedanţa echivalentă Z a celor două laturi (circuite) în paralel,
cunoscând că:

334
 1 1
R1  3    ; R2  3    ; L1  8    ; L2  6    ;  4 ;  10    ;
C1 C2
M  5    ; U  100 V  .
Diagrama fazorială a circuitului, luând tensiunea la borne ca origine de
faze, este reprezentată în figura de mai jos:

Diagrama fazorială de tensiuni

unde:

U R1  R1 I 1 - este în fază cu I1 ;
 1  
U X1  j  L1   I 1  jX 1 I 1 - este defazată cu  faţă de I 1 ;
 C1  2

U M 1  jL12 I 2  jX m I 2 - este defazată cu  faţă de I 2 .
2

Se trasează diagrama OA1B1CO.

Aplicând teorema a doua a lui Kirchhoff pe ochiul de circuit O1, se obţine:

U 1  U  R1 I 1  jX 1 I 1  jX m I 2  R1  jX 1 I 1  jX m I 2
U1  Z1I1  Zm I2

Se procedează în mod similar pentru cel de al doilea circuit, obţinându-se conturul

OA2B2CO - pe diagrama fazorială, respectiv tensiunea:
U2 U  Z2 I2  ZmI1

Cei doi curenţi se obţin sub forma:

Z2 Zm Z1  Zm
I1 U ; I2 U
Z1Z2  Z Z1Z2  Zm
2 2
m

335
Ca urmare:
Z 1  Z 2  2Z m
I  I1  I2 U
Z1Z2  Zm
2

Impedanţa echivalentă la bornele circuitului va avea expresia:

Z1Z2  Zm
2
U
Ze  
I Z 1  Z 2  2Z m

Ţinând seama de datele cunoscute, impedanţele laturilor şi impedanţa de cuplaj

devin:

Z 1  3  j 4  ; Z 2  3  j 4  ; Z m  jM  j 5  

Cum tensiunea U  U  220V  , curenţii vor avea valorile:

I 1   6  j18 A ; I1  360 ( A) - faza iniţială:  1  71 ;

I 2   6  j 2  A ; I 2  40 ( A) - faza iniţială:  2  18 ;
I  12  j 20  A ; I3  544 ( A) - faza iniţială:  3  58 .

Impedanţa echivalentă (de intrare) a circuitului devine:

Z e  2,206  j 3,676  

Schema echivalentă a circuitului cu parametrii: Re =2,206 (Ω);

Xe = 3,676 (Ω) este dată în continuare:

Schema echivalentă a circuitului

Defazajele dintre curenţii I 1 , I 2 şi tensiunea la borne U sunt:

1     1  0   710   710 ; 2     2  0   180   180

aşa cum se vede şi în diagrama fazorială.

336
 Defazajele fiind pozitive, rezultă că U este defazată înaintea curenţilor I 1
şi I 2 (circuitele sunt preponderent inductive, respectiv reactanţele inductive sunt
mai mari decât cele capacitive-în modul).
Se vor calcula în continuare puterile absorbite de cei doi receptori de la
reţea şi puterile consumate efectiv de aceştia, punând în evidenţă şi cuplajul lor
energetic.
Puterea aparentă (complexă) consumată de circuitul 1 este:

S 1c  U I 1  S M 12 VA

unde U I 1 este puterea aparentă primită pe la borne direct de la sursa U, iar S M 12 -
puterea aparentă schimbată (primită sau cedată) prin cuplaj inductiv cu circuitul 2.
Înlocuind cu datele cunoscute, rezultă:

U I 1  100  6  j18  600  j1800 (VA)



S M 12  E12 I 1 ,(VA); E12   jX M I 2  Z M I 2   j 5  6  j 2  V 



S M 12   Z M I 2  I 1  
 j5  6  j 2 6  j18  480  j360 VA


Precizare:
d 12 d
e12      M  i2   E12  . jX m I 2
dt dt
Mărimile E 12 şi E 21 sunt t.e.m. induse de circuitul 2 în 1, respectiv de 1 în 2,
acestea contribuind la consumul suplimentar de putere în circuite, prin S M 12 - în
circuitul 1, respectiv prin S M 21 - în circuitul 2.

Ca urmare, se obţine pentru S 1c valoarea:

S1c   600  j 1800    480  j 360   1080  j1440  (VA)
În mod asemănător, puterea aparentă (complexă) consumată de circuitul 2 este:

S 2c  U I 2  S M 21
Înlocuind cu datele cunoscute, rezultă:

U I2*  100*6  j 2  600  j 200 (VA)

SM 21  E21 I2 *; E21   jX M I1   j5(6  j18)
SM 21  ( jX M I1 ) I2 *  Z M I1 I2 *   j5(6  j 2)  480  j360 (VA)

Ca urmare, se obţine pentru S 2c valoarea:

337
 S 2c   600  j 200    480  j 360   120  j160  (VA)
Se scriu acum puterile aparente consumate de cele două circuite sub forma sumei
( P  jQ ), se egalează şi se compară aceste relaţii cu cele de mai înainte:

S 1c  P1  jQx1  U I 1  S M 12  1080  j1440; (VA)

S 2c  P2  jQx 2  U I  S M 21  120  j160;
2 (VA)
unde:
P1  R1I12  1080 (W ); Qx1  X1I12  1440 (Var )
P2  R2 I 22  120 (W ); Qx 2  X 2 I 22  160 (Var )
reprezintă puterile active şi reactive consumate de cele două circuite.
Pe de altă parte, calculând puterea aparentă absorbită pe la borne de cele
două circuite de la reţea, se obţine:
S  S 1a  S 2a  U I  100 12  j 20   1200  j 2000 (VA)


unde:
S 1a  U I 1  100  6  j18  600  j1800 (VA)


reprezentând puterea absorbită de circuitul 1, respectiv:

S 2a  U I 2  100  6  j 2  600  j 200 (VA)


reprezentând puterea absorbită de cel de-al doilea circuit.

Se vede că puterile aparente primite direct de la sursa U, S 1a şi S 2 a ,
diferă de cele consumate de circuite şi, la fel, puterile active şi reactive.
Diferenţa se datorează tocmai cuplajului mutual parazit dintre cele două circuite,
prin care se transferă energie activă şi reactivă de la unul la celălalt.
Într-adevăr, cele două circuite preiau de la reţea puterile aparente S 1a şi S 2a , date
de relaţiile prezentate mai înainte, dar utilizează efectiv numai o parte din acestea,
restul fiind transferat prin cuplaj parazit de la unul la celălalt.
Astfel, circuitul 1 primeşte într-adevăr direct din reţea doar 600 W  putere
activă, dar, având nevoie de 1080 W  , conform P1  R1 I 12 , mai primeşte
indirect, prin cuplajul inductiv, de la circuitul 2, diferenţa de 480 W  . La rândul
său, circuitul 2 primeşte direct din reţea o putere activă de 600 W  , dar consumă
efectiv doar 120 W  , conform relaţiei P2  R2 I 22 , restul transferându-l prin
cuplaj inductiv circuitului 1.
Aşadar, printr-un cuplaj inductiv între două circuite se poate transfera
atât putere activă, cât şi reactiv de la unul la altul.

338
Consumul şi transferul de puteri active şi reactive între cele două circuite cuplate
magnetic

În ceea ce priveşte energia reactivă, circuitul 1 are nevoie de 1440 Var  ,

conform relaţiei Qx1  X 1 I 12 , dar solicită de la reţea 1800 Var  ; ca urmare, va
transfera circuitului 2 o cantitate de  360 Var  . Fiind vorba de o energie
reactivă furnizată de un circuit receptor, va avea semnul minus (energie reactivă
capacitivă).
Circuitul 2 absoarbe din reţea 200 Var  , dar are nevoie, conform relaţiei
Qx 2  X 2 I 22 , de  160 Var  ; ca urmare va solicita de la circuitul 1 cantitatea
de  360 Var  .
În concluzie, se poate spune că în circuitul analizat este pus în evidenţă un
cuplaj mutual între două bobine, cu toate consecinţele sale energetice.

Observaţie
În cazul în care cuplajul ar fi de tip perturbator, ar fi vorba de o
interferenţă prin adiţie, peste căderea de tensiune proprie unui circuit
suprapunându-se t.e.m. de cuplaj mutual indusă de celălalt circuit:
e12  d 12 / dt  d / dt  M  i2  , respectiv: e21  d 21 / dt  d / dt  M  i1 
Un asemenea cuplaj perturbator ar putea fi atenuat sau chiar eliminat
prin măsuri de protecţie antiperturbativă corespunzătoare[16], [17], [28].

339
 În cazul de faţă, circuitele fiind legate în paralel, tensiunea la bornele
fiecăruia nu se modifică; în schimb, căderile de tensiune pe elementele de circuit
R , L,C  se modifică faţă de situaţia în care cuplajul mutual ar fi fost inexistent.
Pe de altă parte, între circuite apare şi o interferenţă energetică, pusă în
 
evidenţă prin produsele I 1 I 2 , respectiv I 1 I 2 , ale curenţilor, din expresiile
puterilor aparente de cuplaj, S M 12 şi S M 21 ; efectul acesteia din urmă consând în
modificarea puterilor active şi reactive din cele două circuite cuplate, faţă de
cazul în care cuplajul ar fi inexistent.
În condiţiile în care produsul scalar al celor doi curenţi ar fi nul, cu alte
cuvinte dacă fazorii corespunzători ar fi ortogonali (ceea ce ar însemna că
defazajul dintre ei ar fi de  / 2 ), cuplajul energetic al celor două bobine ar fi
inexistent. Astfel, în expresia puterilor aparente S M 12 , respectiv S M 21 , produsul
* *
scalar al curenţilor (este vorba de I 1 I 2 , respectiv I 2 I 1 ) ar fi egal cu zero. Acest
caz poate fi pus în evidenţă şi pe diagrama fazorială, făcând defazajul dintre cei
doi curenţi egal cu  2 .
De asemenea, cuplajul ar fi nul în cazul în care cele două bobine ar fi
aşezate perpendicular între ele (prin decalare în spaţiu cu 900). Este important de
precizat totuşi faptul că o interferenţă energetică nulă nu exclude interferenţa
prin suprapunere (adiţie) a celor două tensiuni – cazul oscilaţiilor în cuadratură.

7.8.4 Teorema transferului maxim de putere pe la borne

În curent alternativ sinusoidal un generator transferă o putere maximă unui
receptor de tip dipol pasiv în condiţiile:
Zs  Zg
*
(7.8.27)
respectiv:
Z s  Z g şi s   g
unde Z s şi Z g reprezintă impedanţa sarcinii (a receptorului) şi cea a
generatorului, în complex, iar  s şi  g - defazajele dintre tensiune şi curent la cei
doi dipoli (figura 7.8.5). Pentru asigurarea condiţiei de mai sus este necesar ca:
Rs  Rg ; X s   X g (7.8.28)

340
 Figura 7.8.5 Transferul maxim de putere pe la borne

În aceste condiţii, transferul de putere (activă) către impedanţa de sarcină

se va face ca în curent continuu, deoarece reactanţa totală a circuitului generator –
sarcină devine zero: X s  X g  0 şi acesta se va comporta ca un circuit rezistiv.
Randamentul transferului maxim de putere este de 50%. La randament
maxim se spune că sarcina este adaptată la generator.

7.8.5 Teoremele impedanţelor echivalente

În circuitele de curent alternativ impedanţele pot fi conectate în serie,
paralele sau mixt.
Expresiile impedanţelor echivalente în primele două situaţii sunt:
a) la conexiunea serie:
n
Z es   Z k (7.8.29)
k 1

b) la conexiunea paralel:
n n
1 1
  ; Y e  Y k (7.8.30)
Z e p k 1 Z k k 1

Demonstraţiile acestor teoreme sunt similare celor din cazul circuitelor de

curent continuu, înlocuind rezistenţele cu impedanţe complexe, iar curenţii şi
tensiunile continue cu imaginile complexe ale mărimilor sinusoidale
corespunzătoare.

7.8.6 Metoda suprapunerii efectelor (metoda superpoziţiei)

Intensitatea curentului electric, în complex, din orice latură a unui circuit
sau a unei reţele liniare de curent alternativ sinusoidal în care funcţionează mai
multe generatoare, este suma algebrică a curenţilor, în complex, produşi de fiecare
generator în parte, dacă ar acţiona singur în reţea:

341
  
L
I s   I sm , s  1, L (7.8.31)
m 1

unde I sm este curentul produs în latura s de sursa Em , celelalte surse fiind

considerate anulate.
Metoda se poate aplica, cum s-a arătat, numai reţelelor liniare care conţin
cel puţin două surse şi se poate demonstra pe baza teoremelor lui Kirchhoff
(caracterul liniar al acestora permiţând aplicarea acestei teoreme).

7.8.7 Metode de transfigurare stea-triunghi şi triunghi-stea

Printr-o operaţie de transfigurare, o subreţea a unei reţele date se poate
înlocui cu una de structură în general mai simplă, astfel încât să nu se producă
modificări în repartiţia curenţilor şi a potenţialelor la borne. Cele două subreţele
sunt echivalente din punct de vedere electric.
Cel mai des utilizate sunt transfigurarea stea-triunghi şi triunghi-stea.
Se recomandă ca reţelele care vor fi transfigurate să nu conţină cuplaje
inductive cu restul reţelei, care complică procedura de transfigurare.
Relaţiile de transfigurare în cele două situaţii sunt:
a) pentru transfigurarea stea-triunghi:
Z1 Z 2  Z 2 Z 3  Z 3 Z1
Z 12 
Z3
Z1 Z 2  Z 2 Z 3  Z 3 Z1
Z 23  (7.8.32)
Z1
Z1 Z 2  Z 2 Z 3  Z 3 Z1
Z 31 
Z2
b) pentru transfigurarea triunghi-stea:
Z 12  Z 13
Z1 
Z 12  Z 23  Z 31
Z 23  Z 12
Z2  (7.8.33)
Z 12  Z 23  Z 31
Z 31  Z 32
Z3 
Z 12  Z 23  Z 31

7.8.8 Metodele generatoarelor de tensiune şi de curent echivalente

Metodele generatoarelor echivalente sunt în esenţă tot metode de
transfigurare. Acestea permit înlocuirea reţelei date cu o reţea mai simplă în
scopul determinării curentului printr-o singură latură sau a tensiunii la bornele
unei singure laturi, fără a se modifica curentul prin latură şi nici tensiunea la
bornele laturii.

342
 Cele două metode se bazează pe teoremele generatoarelor de tensiune şi de
curent echivalente, numite teorema lui Thévenin-Helmholtz, respectiv teorema
lui Norton.

 Metoda generatorului de tensiune echivalent

Curentul electric I AB , în complex, al unei laturi oarecare AB, care aparţine
unei reţele liniare active şi izolate/autonome de curent alternativ sinusoidal este
dat de relaţia:
U AB0
I AB  (7.8.34)
Z AB  Z AB0

unde U AB0 este imaginea în complex a tensiunii de mers în gol a reţelei între
nodurile A şi B, Z AB - impedanţa în complex a laturii AB, iar Z AB 0 - impedanţa în
complex echivalentă a reţelei pasivitate, calculată între nodurile A şi B (latura AB,
respectiv impedanţa Z AB fiind anulate). (figura 7.8.6)

Figura 7.8.6 Schema generatorului de tensiune echivalent

Conform acestei teoreme, reţeaua dată este echivalentă, în raport cu două

borne, A şi B, cu un generator de tensiune echivalent, având t.e.m. E g  U AB0 şi
impedanţa internă Z g  Z AB0 .
Teorema se utilizează, în general, la calculul curentului într-o latură,
numită latură exterioară (AB) a reţelei care nu conţine inductivităţi mutuale, în caz
contrar, expresia teoremei fiind mai complicată.
Dacă latura AB conţine şi surse (latură activă), atunci acestea se vor
adăuga sau scădea la numărător, după cum se utilizează convenţia de la
receptoare, respectiv convenţia de la generatoare.
Precizări:
1. Calculul tensiunii U AB0 se face considerând că latura AB lipseşte
 Z AB    .

343
 2. Calculul impedanţei Z AB0 se face eliminând sursele din reţea
(pasivizând reţeaua) şi impedanţa Z AB  Z AB    .
3. Dacă Z g  0 , atunci generatorul de tensiune echivalent va produce
teoretic o putere infinită, deci reţeaua dată devine, în raport cu bornele
AB, o reţea de putere infinită, care poate menţine o putere constantă la
borne, indiferent de sarcină.
Demonstraţia metodei se va face similar celei din cazul curentu continuu.

 Metoda generatorului de curent echivalent

Tensiunea electrică U AB , în complex, la bornele unei laturi oarecare AB,
numită aici latură exterioară*, care aparţine unei reţele liniare, active şi izolate de
curent alternativ sinusoidal, este dată de relaţia:
I AB sc
U AB  (7.8.35)
Y AB  Y AB0
unde: I AB sc - curentul de scurtcircuit al reţelei în latura AB, în complex, Y AB -
admitanţa în complex a laturii AB, Y AB 0 - admitanţa în complex echivalentă a
reţelei pasivizate, calculată între bornele A şi B (figura 7.8.7).

Figura 7.8.7 Schema generatorului de curent echivalent

Conform acestei teoreme reţeaua dată este echivalentă în raport cu două

borne A, B cu un generator de curent echivalent, având I g  I ABsc şi admitanţa
internă Y g  Y AB0 Y AB  1 / Z AB ; Y AB0  1 / Z AB0  .
Precizări
1. Curentul I AB sc se calculează după legarea bornelor A şi B în
scurtcircuit prin diferite metode. De exemplu, utilizând metoda lui
Thévenin-Helmholtz acesta se poate scrie:

*Aici, prin latură exterioară se va înţelege că latura este analizată ca şi cum ar fi separată faţă de
restul laturilor reţelei.
344
 U AB0 U AB0
I AB sc    U AB  Y AB0
Z AB  Z AB0 Z AB  0 Z AB0
2. Calculul admitanţei Y AB0 se face pornind de la calculul impedanţei
Z AB0 , ca în cazul metodei generatorului de tensiune echivalent.
3. Dacă Y AB0  0 , atunci reţeaua dată devine o reţea de putere infinită,
care va debita un curent de sarcină pe la bornele AB independent de
variaţia tensiunii la aceste borne.

7.8.9 Metoda curenţilor de ochiuri (Maxwell)

În cazul metodei curenţilor de ochiuri (numită şi metoda curenţilor ciclici/
metoda curenţilor fictivi) se operează cu O variabile, unde 0  L reprezintă
numărul de ochiuri fundamentale al reţelei.
Metoda presupune introducerea unor noi variabile – curenţii de ochiuri:
` ` `
I 1 , I 2 ,, I 0 , în complex, ce reprezintă un set de curenţi fictivi atribuiţi ochiurilor
fundamentale, astfel încât fiecare curent de latură va fi dat prin definiţie de relaţia:

sq
`
 
I s   I q ; q  1, O (7.8.36)
Această relaţie pune în evidenţă faptul că orice curent de latură, în
complex, este dat de suma algebrică a imaginilor curenţilor de ochiuri (fictivi)
care străbat latura respectivă.
Curenţii de ochiuri al căror sens prin latură coincide cu sensul curentului
laturii vor intra în sumă cu semnul (+), iar ceilalţi cu semnul (-).
Relaţia (7.8.36) reprezintă o schimbare liniară de variabilă, de la L
necunoscute (corespunzătoare ecuaţiilor lui Kirchhoff) la 0 necunoscute – curenţii
de ochiuri.
Demonstraţia teoremei se face ca în cazul circuitelor de curent continuu,
cu precizarea că pentru curenţi vor fi utilizate expresiile complexe ale acestora.
Algoritmul metodei conţine următoarele etape:
1. Stabilirea numărului ochiurilor fundamentale ( O  L  N  S ) şi
indicarea (în mod arbitrar) a sensurilor de referinţă (de parcurs) pe
ochiuri.
` `
2. Calculul impedanţelor fictive proprii, Z pp , şi de cuplaj, Z pq , în
complex.
`
3. Calculul t.e.m. fictive de ochiuri, E p .
4. Scrierea ecuaţiilor reţelei, având ca necunoscute curenţii fictivi de
ochiuri. Aceste ecuaţii au forma generală:

345
  Z 11
`
I 1  Z 12 I 2   Z 1 p I p  Z 1q I q   Z 10 I 0  E1
` ` ` ` ` ` ` ` ` `

 ` `
 Z 21 I 1  Z 22 I 2   Z 2 p I p  Z 2 q I q   Z 20 I 0  E 2
` ` ` ` ` ` ` ` `



 ` ` (7.8.37)
 Z p1 I 1  Z p 2 I 2   Z pp I p  Z pq I q   Z p 0 I 0  E p
` ` ` ` ` ` ` ` `



Z ` I `  Z ` I `   Z ` I `  Z ` I `   Z ` I `  E `
 01 1 02 2 op p 0q q 00 0 0

Prin rezolvarea sistemului de ecuaţii (7.8.37) rezultă curenţii necunoscuţi:

` ` `
I 1 , I 2 ,, I 0 , în număr egal cu numărul ochiurilor fundamentale .
5. Calculul curenţilor din laturi cu relaţia (7.8.36).
6. Verificarea calculelor. În acest scop, se pot utiliza ca metode:
- metoda bilanţul de puteri;
- determinarea unor tensiuni între două borne pe diferite trasee.
Precizări:
a. Semnele impedanţelor proprii ale ochiurilor, Z jj , din ecuaţiile (7.8.37),
sunt pozitive, cu excepţia impedanţelor (reactanţelor) mutuale dintre
laturile aceluiaşi ochi, care intră cu semnul (+) sau (-) după sensul
`
curentului de ochi, I j , faţă de bornele polarizate ale bobinelor cuplate.
`
b. În cazul impedanţelor de cuplaj dintre ochiuri, Z ij , se au în vedere
următoarele:
- semnele termenilor de tipul jLi din componenţa impedanţelor
comune a două ochiuri, Z ij , de exemplu jL2 , sunt (+) sau (-),
`

în funcţie de modul în care curenţii fictivi ai ochiurilor care

conţin inductanţele comune Li parcurg aceste inductanţe;
- semnele termenilor de tipul jLij din componenţa impedanţelor
Z ij (impedanţele de cuplaj, de exemplu jL23 ) sunt (+) sau (-), în
`

funcţie de sensurile curenţilor fictivi ai ochiurilor care conţin

inductanţele Li , respectiv L j , în raport cu bornele polarizate ale
acestor inductanţe.
c. Prin rezolvarea sistemului de ecuaţii (7.8.37) rezultă curenţii de ochiuri
`
I q în funcţie de E p .
Aplicaţie:
Se consideră circuitul din figura (7.8.8) în care se cunosc:
E1  3  j 4 V ; E 2  4  j 3V ; f  50 Hz; R1  R2  L3  1 ;

346
 1
L1  L2  L12  4 ; R3  3 ;  9 ; L23  2 .
C3
Se cere să se calculeze curenţii I 1 , I 2 , I 2 utilizând metoda curenţilor de ochiuri.

Figura 7.8.8 Aplicaţie

Rezolvare:
Numărul ochiurilor fundamentale este dat de relaţia lui Euler: 0 = L – N +
1 = 2.
Impedanţele proprii şi de cuplaj ale ochiurilor sunt:
 Z 11
`
 R1  jL1  jL3  jL12  j L21

 Z `  jL  jL  1  jL  jL
 22 2 3
jC3
23 32

 Z `   jL  jL  jL  jL
 12 2 23 12 13

Z `  Z `
 21 12

Termenul jL12  jL21 intră în Z 11 cu semnul (-), deoarece sensul lui

`

`
I 1 faţă de bornele polarizate ale bobinelor L1 şi L2 este diferit.
Termenul jL23  jL32 intră în Z 22 cu semnul (+), deoarece sensul lui
`

`
I 2 faţă de bornele polarizate ale bobinelor L2 şi L3 este acelaşi.
Termenul jL2 intră în Z 12 cu semnul (-), deoarece bobina L2 este
`

` `
străbătută de curenţii fictivi I 1 şi I 2 în sensuri opuse.
Termenul jL12 intră în expresia lui Z 12 cu semnul (+), deoarece
`

` `
sensurile curenţilor I 1 şi I 2 sunt identice faţă de bornele polarizate ale bobinelor
L1 şi L2 .
Acelaşi lucru se poate spune despre jL13 .

347
 Termenul jL23 intră în Z 12 cu semnul (-), deoarece sensurile curenţilor
`

` `
I 1 şi I 2 sunt diferite faţă de bornele polarizate ale bobinelor L1 şi L2 .Se observă
relaţia de reciprocitate: Z pq  Z qp .
` `

Ecuaţiile circuitului devin în acest caz:

R1  j L1  L2   2 jL12 I `1   jL2  j L23  L12  L13 I `2  E 1  E 2

   `
 jL2  j L23  L12  L13 I 1   j L2  L3  
1
 2 jL23  I 2  E 2
`

  jC3 
Înlocuind cu datele problemei rezultă:
I 1  j; I 2  1
` `

respectiv:
I 1  I1`  j ; I 2  I 2  1; I 3  I 1  I 2  1  j
` ` `

Verificare:
Se scrie teorema de bilanţ a puterilor:
  1  2
E 1 I 1  E 2 I 2  R1 I12  R2 I 22  R3 I 32  j L1 I12  L2 I 22   L3  I 
* *

  C3  3
 2L12 I1 I 2 cos  1   2   2L23I 2 I 3 cos  2   3   2L13I 1 I 3 cos  1   3 
adică:
S g  S c ; PRg  j  QXg  PRc  j  QXc

Prin înlocuirea cu datele cunoscute se obţine:

8  j 0  8  j 0
Rezultă că valorile obţinute pentru curenţi sunt corecte.
Se observă că energia reactivă inductivă cerută de bobine este compensată
de condensatoare, astfel că bilanţul energiei reactive este nul..

7.8.10 Metoda potenţialelor de/la noduri

Metoda potenţialelor de noduri operează cu (N - 1) variabile, unde (N - 1)
este numărul nodurilor independente ale reţelei. Este deosebit de avantajoasă prin
numărul mic de ecuaţii în raport cu celelalte metode, deoarece (N - 1) < O < L. La
baza metodei stă teorema potenţialelor de noduri a cărei expresie are forma:
N 1

Y V d  I scc , c  1,2 , , N  1
` ` `
cd (7.8.38)
d 1
unde c şi d sunt două noduri adiacente aparţinând unei laturi oarecare m a reţelei
(figura 7.8.9); sub formă dezvoltată, relaţia (7.8.38) exprimă ecuaţiile:

348
 Y `11V `1  Y `12V `2    Y `1 N 1V `N 1  I `sc1
 ` `
Y 21V 1  Y `22V `2    Y `1 N 1V `N 1  I `sc2
 (7.8.39)

 `
Y N 1,1V 1  Y N 1,2 V 2    Y N 1 N 1V N 1  I scN 1
` ` ` ` ` `

unde:
Y cc   Y m  0 - admitanţa proprie a nodului c, în complex, dată de suma
`

mc
aritmetică a admitanţelor laturilor concurente în nodul c;
Y cd    Y m - admitanţa de cuplaj dintre nodurile c şi d, în complex, dată de
`

mc
md

suma luată cu semn schimbat a conductanţelor laturilor care leagă nemijlocit

nodurile b şi c. Dacă nodurile b şi c nu sunt unite nemijlocit, atunci:
Y cd  Y dc  0
` `

I scc   I scm - curentul de scurtcircuit din nodul c, în complex, dat de suma

`

mc
algebrică, luată cu semn schimbat, a curenţilor de scurtcircuit ai laturilor active
conectate la nodul c; cu alte cuvinte, curenţii de scurtcircuit ai laturilor care intră
în nod se iau cu (+), iar cei care ies se iau cu (-) (invers faţă de teorema I a lui
Kirchhoff).

Figura 7.8.9 Latură activă de circuit

Algoritmul metodei:
1. Se aleg: nodul de referinţă, al N-lea, (considerat, prin convenţie, de
potenţial nul); nodurile pentru care se scriu ecuaţiile, având ca necunoscute
potenţialele (în număr de N-1).

349
 2. Se calculează admitanţele proprii şi de cuplaj ale nodurilor, precum şi
curenţii de scurtcircuit injectaţi în noduri.
3. Se scriu ecuaţiile în potenţiale de noduri şi se rezolvă în raport cu aceste
potenţiale.
4. Se calculează tensiunile la bornele laturilor cu relaţia:
U bm  V c  V d
` `
(7.8.40.)
scrisă pentru fiecare latură m în parte.
i. Se calculează curenţii din laturi pornind de la relaţia
cunoscută (ecuaţii laturii):
I
E m  U bm  m
Ym
obţinând:
I m  Y m E m  Y mU bm (7.8.41)
unde: Ym Em  I sm - curentul de scurtcircuit al laturii m.
Ca urmare, curenţii devin:
I m  I sm  Y mU bm (7.8.42)
5. Se verifică rezultatele, de exemplu, cu ajutorul bilanţului puterilor.
În forma prezentată, metoda se aplică numai reţelelor cu inductivităţi
proprii (fără bobine cuplate) şi având S = 1, în caz contrar aceasta fiind mai
complicată.
În cazul reţelelor complexe, metoda se poate aplica sub formă matriceală.

Aplicaţie
Se consideră circuitul din figura (7.8.10), în care se cunosc:
1 1 1
R1  R3  L5  1; E1  10V ; R2  R4    ; E2   j10 V . Se cere să se
C2 C4 2
determine curenţii şi să se verifice calculele cu metoda bilanţului puterilor.

Figura 7.8.10 Circuit autonom fără cuplaje

350
Rezolvare:

1. Se calculează (N - 1) = 2 şi se aleg nodurile independente 1 şi 2,

precum şi nodul de potenţial nul 3.
2. Se calculează admitanţele proprii şi de cuplaj:
1 1 1 1 1 1
Y 11  Y 1  Y 2  Y 5        2 S 
`

Z1 Z 2 Z3 R1 R  1 jL5
jC2
2

Y 22  Y 3  Y 4  Y 5  2S ; Y12`  Y `21  

1
 j S 
`

jL5
precum şi curenţii de scurtcircuit injectaţi în noduri:
 E   E 
I sc1     1   10  A ; I sc2     3   j10  A
` `

 R1   R3 
3. Se scrie sistemul de ecuaţii:

2V 1  jV 2  10
` `

 `

 jV 1  jV 2  j10
`

din care se obţin potenţialele:

V 1  6 V  ; V 2  j 2 V 
` `

4. Tensiunile la bornele laturilor devin:

U b1  V 1  V 3  6 V  ; U b2  U b1  6 V  ; U b3  U b4  V 2  V 3  j 2 V 
` ` ` `

U b5  V 1  V 2   6  j 2 V  .
` `

5. Curenţii din laturi vor avea valorile:

E1  U b1 U b2 E 3  U b3
I1   4  A ; I 2   6  A ; I 3   j8  A 
R1 1 R3
R2 
jC2
U b4 U b5
I4    2  j 2   A ; I 5    2  j 6   A
R4 
1 jL5
jC4
6. Pentru verificarea rezultatelor se scrie ecuaţia de bilanţ a puterilor în
complex:
4
 1 2 1 2 
E 1 I 1  E 3 I 3   Rk I k2  j  I2  I 4  L5 I 52 
* *

k 1  C2 C4 
Înlocuind datele cunoscute rezultă:
120 W   120 W 

351
Deci, valorile calculate pentru curenţi sunt corecte. Se mai observă că cererea de
putere reactivă a bobinelor este compensată total de condensatoare ( QL  Q C ).

7.8.11 Alte metode (teoreme): teorema reciprocităţii, teorema compensaţiei

 Teorema reciprocităţii
Curentul produs într-o latură s a unei reţele liniare de curent alternativ
sinusoidal de către o sursă situată într-o latură m este egal cu curentul pe care l-ar
produce aceeaşi sursă în latura m dacă ar fi mutată în latura s.
Teorema se exprimă prin relaţia:
I sm E m  I ms Es (7.8.43)
Se va presupune că în reţea există o singură sursă şi că impedanţele
laturilor rămân neschimbate în cele două situaţii (a, b).

Figura 7.8.11 Teorema reciprocităţii

Teorema reciprocităţii este o consecinţă a caracterului liniar al reţelei,

demonstraţia ei putând fi făcută cu ajutorul altor teoreme, cum ar fi cea a
curenţilor de ochiuri, a superpoziţiei sau cu ajutorul teoremelor lui Kirchhoff.

 Teorema compensaţiei
Orice latură pasivă a unui circuit de curent alternativ sinusoidal, necuplată
inductiv, având impedanţa Z şi curentul I , poate fi înlocuită cu o sursă ideală de
t.e.m. E , de valoare E  Z  I , având sensul opus curentului, fără a modifica
curenţii din reţea (figura 7.8.12).

Figura 7.8.12 Teorema compensaţiei

352
Demonstraţia teoremei se poate face scriind ecuaţia laturii, de pildă după regula de
la receptoare, şi observând că atât curentul prin latură, cât şi tensiunea la borne
rămân aceleaşi.
a. U b  Z  I b.  E  U b  0  E  U b  Z  I
Cele două scheme sunt deci echivalente.

7.9 Fenomenul de rezonanţă electrică

Rezonanţa electrică este un fenomen caracteristic sistemelor oscilante
(sisteme/circuite în regim variabil care conţin bobine şi condensatoare) şi care, în
lipsa unei tensiuni/excitaţii permanente, aplicate la borne (forţa exterioară),
prezintă oscilaţii proprii slab amortizate, ca efect al unei excitaţii iniţiale.
Se consideră un circuit serie R-L-C, alimentat de o sursă de t.e.m. e0 t 
(figura 7.9.1).

Figura 7.9.1 Circuit oscilant serie R-L-C

La momentul t = 0 se închide întrerupătorul K, aplicând circuitului o

tensiune la borne ub t   e0 t  .
Curentul va creşte în intensitate până la valoarea de regim permanent,
intervalul de timp de la t = 0 până la valoarea de regim permanent caracterizând
un regim tranzitoriu. Ecuaţia circuitului la închiderea întrerupătorului este dată de
relaţia:
e0 t   Ri  L   idt
di 1 t
(7.9.1)
dt C 0
Alegând ca variabilă independentă pe uc t  şi punând i  C  duc / dt , relaţia
(7.9.1) devine:
d 2uc
e0 t   LC 2  RC c  uc
du
(7.9.2)
dt dt
respectiv:

353
 d 2uc R duc
e0 t 
1 1
2
  uc  (7.9.3)
dt L dt LC LC
Soluţia acestei ecuaţii este de forma:
uc t   ucl t   ucp t   ucl t   e0 t  (7.9.4)
unde:
ucl t  - reprezintă soluţia de regim liber (circuitul primeşte o excitaţie de scurtă
durată, după cum este lăsat să oscileze singur);
ucp t  - reprezintă soluţia de regim permanent, care este de forma termenului liber
al ecuaţiei (7.9.2.), adică de forma lui e0 t  .
Soluţia de regim liber se obţine din ecuaţia omogenă:
d 2ucl R ducl 1
2
  ucl  0 (7.9.5)
dt L dt LC
a cărei ecuaţie caracteristică:
R 1
r2  r  0 (7.9.5.1)
L LC
are soluţiile:
R R2 1
r1,2    2
     2  02 (7.9.6)
2L 4 L LC
Se introduc notaţiile:
R 1
 ; 0  (7.9.7)
2L LC
unde  se numeşte constanta de atenuare a circuitului, iar 0 - pulsaţia de
rezonanţă a circuitului.
Soluţiile ecuaţiei caracteristice se mai scriu sub forma:
r1,2    j 02   2    j p (7.9.8)
în care  p reprezintă pulsaţia proprie de oscilaţie a circuitului, dată de relaţia:
1 R 2C R 2C
 p  02   2  1  0 1  (7.9.9)
LC 4L 4L
În aceste condiţii, tensiunea ucl t  va avea forma:

ucl t   K1et sin pt  K2   f1 et , sin  pt  (7.9.10)
Prin derivarea lui ucl t  , după determinarea constantelor (punând condiţii iniţiale),
se obţine curentul il t  :

il t   C
ducl
dt

 f 2 et , sin  pt  (7.9.11)
Graficele cu variaţiile acestor mărimi sunt prezentate în figura 7.9.2.
354
 Figura 7.9.2 Graficele cu variaţiile tensiunii şi curentului

În perioada de regim tranzitoriu, circuitul prezintă oscilaţii amortizate ale

tensiunii şi curentului ub t   ul t ; it   il t  , devenind un circuit oscilant slab
amortizat.
Aceste oscilaţii se amortizează cu atât mai repede cu cât  este mai mare,
respectiv cu cât rezistenţa circuitului este mai mare R  2 L  .
Se presupune acum că unui astfel de circuit oscilant slab amortizat i se
menţine pe t.e.m. sinusoidală (o excitaţie) externă de pulsaţia  , pe o lungă
durată. Circuitul va trece într-un regim permanent având o excitaţie permanentă la
borne.
Ca urmare, oscilaţiile circuitului vor deveni oscilaţii forţate, dependente
de caracteristicile tensiunii exterioare (amplitudine, frecvenţă, fază).
Dacă pulsaţia  a excitaţiei variază lent, se observă că la anumite valori
ale acesteia   0  , amplitudinile oscilaţiilor tensiunii la bornele
condensatoarelor şi bobinelor, precum şi ale curentului trec prin valori maxime
sau minime, cu atât mai pronunţate, cu cât scade amortizarea sistemului   .
Mai mult, oscilaţiile tensiunii sau ale curentului ajung în fază cu cele ale
tensiunii exterioare.
Valoarea frecvenţei 0  la care se produc aceste fenomene în cazul
circuitelor electrice de curent alternativ sinusoidal este apropiată de cea a
frecvenţei proprii a circuitului, astfel că se poate scrie:
0   p (7.9.12)
Acest fenomen poartă numele de rezonanţă electrică.
Se numeşte rezonanţă fenomenul caracteristic circuitelor oscilante slab
amortizate, care apare la o frecvenţă a tensiunii aplicate, apropriată de frecvenţa
proprie de oscilaţie a circuitului  p  şi care prezintă următoarele caracteristici:
a) circuitul absoarbe din reţea o putere reactivă nulă;
b) defazajul dintre curentul la borne şi tensiunea la borne este nul;
c) curentul prezintă un maxim sau un minim la o tensiune la borne dată;

355
 d) impedanţa circuitului (calculată la bornele dipolului) prezintă un
minim sau un maxim la o tensiune la borne dată.

 Rezonanţa de tensiuni (rezonanţa serie)

Se consideră circuitul serie R-L-C din figura 7.9.3 alimentat cu o tensiune
sinusoidală.

Figura 7.9.3 Circuitul serie R-L-C

Curentul prin circuit este dat de relaţia:

U U
I   e j     Ie j (7.9.13)
Z Z
Rezultă:
 I  
U U
I 
Z  1 
2
(7.9.13.1)
R 2   L  
 C 

 1 
 L  
C 
  arctg 
(7.9.14)
   
R
Pentru valori ale pulsaţiei cuprinse între 0 şi  , curentul trece printr-un maxim la
o valoare a frecvenţei dată de relaţia:
1 1
L   0    0  (7.9.15)
C LC
Această valoare   0  a pulsaţiei tensiunii aplicate circuitului serie
analizat este caracteristică fenomenului de rezonanţă (pulsaţie de rezonanţă) şi se
caracterizează printr-o valoare maximă a curentului şi prin valori mari, egale şi
opuse ale tensiunilor la bornele bobinei, U L , respectiv - a condensatorului, U C .
La rezonanţă, pulsaţia proprie a circuitului este egală sau apropiată cu cea
a excitaţiei (forţei exterioare). Ca urmare se poate scrie:
R 2C
 p  0 1  (7.9.16)
4L
356
Pentru ca  p  0 trebuie ca:
R 2C
1 1 (7.9.16.1)
4L
respectiv:
R 2C
 1 (7.9.16.2)
4L
sau:
R 1
 (7.9.16.3)
2L LC
Relaţia (7.9.16) evidenţiază faptul că fenomenul de rezonanţă poate apare
numai în circuitele oscilante slab amortizate (cu R mică), capabile de oscilaţii
proprii cu pulsaţia  p .
În figura (7.9.4) şi (7.9.5) sunt prezentate curbele de variaţie ale
curentului, impedanţei şi respectiv defazajului în funcţie de frecvenţă.

Figura 7.9.4 Curbele de variaţie ale curentului şi impedanţei

Figura 7.9.5 Curba de variaţie a defazajului

Din figura (7.9.4) se vede că la rezonanţă curentul este maxim

(I = U / R), impedanţa este minimă (Z = R), iar defazajul este nul   0  .

357
Diagramele pun, de asemenea, în evidenţă caracterul capacitiv, respectiv inductiv
al circuitului la diferite alte frecvenţe   0 ;   0  .
În figura (7.9.6) se evidenţiază modul de variaţie a tensiunilor circuitului
U R ,U L ,UC  la diferite frecvenţe, păstrând tensiunea de alimentare constantă.

Figura 7.9.6 Modul de variaţie a tensiunilor

Fenomenul de rezonanţă într-un circuit serie R-L-C se mai numeşte şi

rezonanţă de tensiuni, deoarece la rezonanţă tensiunile la bornele bobinei şi
condensatorului ating valori mult mai mari decât valoarea tensiunii aplicate la
borne. Din acest motiv, circuitul cu rezonanţă serie se utilizează la amplificarea
tensiunilor slabe, având frecvenţa egală cu frecvenţa proprie de oscilaţie a
circuitului la rezonanţă    p  0 .
Factor de calitate
Se defineşte prin factor de calitate al unui circuit rezonant serie mărimea:
U   LI   1 L 1 L
Q L      L   0  (7.9.17)
 U  0  U  0  Z  0 R R C
deoarece la rezonanţă Z=R.
U
Aceeaşi expresie se obţine prin utilizarea raportului C .
U
 Rezonanţa de curenţi (rezonanţa paralel)
Se consideră circuitul paralel R-L-C alimentat cu o tensiune sinusoidală
(figura 7.9.7).

358
 Figura 7.9.7 Circuitul paralel RL-C

Curentul prin circuit este dat de relaţia:

I  Y  U  Y  U  e j  I  e j
astfel încât:
I  Y  U ;   argY 
Se calculează admitanţa , obţinându-se în final expresiile:
1   LC 
2
2
 R 2 2C 2
Y
R 2  2 L2
(7.9.18)
 C
L 1  2 LC  R 2  
  arctg  L
R
Termenul R 2  C / L se poate neglija, deoarece:
1
Q  1, deci  1 şi R 2  C / L  1/ Q 2  1
Q
în cazul unui circuit oscilant cu un factor de calitate foarte bun Q  1 .
Variind acum pulsaţia tensiunii de alimentare de la zero la valori mari, se
obţin curbele I   şi    , care pun în evidenţă şi momentele    0  de
rezonanţă (figurile 7.9.8. şi 7.9.9.).

Figura 7.9.8 Curba curentului şi impedanţei funcţie de frecvenţă

359
 Figura 7.9.9 Curba defazajului    funcţie de frecvenţă

Diagrama fazorială a curenţilor la rezonanţă este dată în figura 7.9.10. Se

vede că la rezonanţă    p  0  curenţii I L , prin bobină şi I C , prin
condensator pot atinge valori deosebit de mari, motiv pentru care un astfel de
circuit poartă numele de circuit cu rezonanţă de curenţi sau rezonanţă paralel.

Figura 7.9.10 Diagrama fazorială a curenţilor la rezonanţă

Pentru calculul pulsaţiei de rezonanţă se anulează susceptanţa B din

expresia lui Y , obţinându-se:
1
0  (7.9.19)
LC
ca şi în cazul rezonanţei serie.
Factorul de calitate în cazul circuitelor cu rezonanţă paralel este dat de
raportul de amplificare al curenţilor la   0 :
I  I  1 L
Q C   L   (7.9.20)
 I  0  I  0 R C
Dacă R  0 atunci Q   , astfel că un circuit paralel de înaltă calitate
blochează la rezonanţă trecerea curentului de frecvenţă egală cu frecvenţa sa de
rezonanţă    p  0 .
Circuitul cu rezonanţă derivaţie se utilizează la amplificarea curenţilor
slabi, care au frecvenţa egală cu frecvenţa proprie de oscilaţie a circuitului la
rezonanţă    p  0 .

360
 CAPITOLUL 8
REŢELE ELECTRICE TRIFAZATE
DE CURENT ALTERNATIV SINUSOIDAL

8.1 SISTEME ELECTRICE TRIFAZATE SIMETRICE.

CARACTERIZARE. CONEXIUNILE REŢELELOR TRIFAZATE
Spre deosebire de un sistem monofazat, un sistem trifazat de producere,
transport şi distribuţie a energiei electrice utilizează, în principiu, trei conductoare
faţă de două, t.e.m. pe faze având valori efective egale, dar faze diferite, defazajul
dintre aceste mărimi fiind de 2 / 3 rad. sau 120 de grade; astfel, sistemul celor
trei t.e.m. devine un sistem trifazat simetric (figura 8.1.1).

Figura 8.1.1 Sistem monofazat şi sistem trifazat simetric

Avantajele cele mai importante ale sistemelor electrice trifazate sunt

următoarele:
a) permit producerea de câmpuri magnetice învârtitoare, care au condus
la apariţia şi utilizarea motoarelor asincrone şi sincrone trifazate, cu o
largă răspândire în practică;
b) permit transmiterea energiei electrice în condiţii economice;
c) asigură puteri electrice, respectiv cupluri mult mai mari la
consumatori faţă de sistemele monofazate.
d) oferă posibilitatea calculului curenţilor în complex deoarece mărimile
de stare sunt tot sinusoidale, avantaj important la simplificarea
rezolvării acestor reţele.
Sistemele electrice trifazate de tensiuni electromotoare, respectiv de
tensiuni şi curenţi, caracteristice reţelelor trifazate, pot fi:
- sisteme simetrice directe;
- sisteme simetrice inverse.
Un sistem trifazat simetric direct de t.e.m. este un ansamblu ordonat de trei
mărimi sinusoidale de aceeaşi frecvenţă, având valori efective egale şi defazaje

360
relative între acestea de 2 / 3 , astfel că e2 (t ) este defazat în urma lui e1 cu
unghiul 2 / 3 şi e3 este defazat în urmă lui e2 cu 2 / 3 .
Un astfel de sistem are de forma:

e  E 2 sint     E 2 sint   
 1 1 1

  2 
e2  E 2 2 sint   2   E 2 sin t     (8.1.1)
  3 
  4   2 
e3  E 3 2 sint   3   E 2 sin t      E 2 sin t    
  3   3 

În cazul unui sistem trifazat simetric invers, respectând celelalte condiţii

caracteristice sistemului direct, ordinea mărimilor este inversă, astfel că e2 este
defazat înaintea lui e1 şi e3 înaintea lui e2 .
În continuare, se va trata numai sistemul trifazat simetric direct, care este
sistemul de bază utilizat în practică.
În cadrul unui sistem trifazat simetric de t.e.m./tensiuni, curenţii formează,
de asemenea, un sistem trifazat simetric dacă receptorul este echilibrat, adică
dacă impedanţele pe cele trei faze sunt egale:
Z1  Z2  Z3  Z (8.1.2)
Ca urmare, curenţii prin cele 3 linii vor avea valori efective identice, fiind
defazaţi între ei cu câte 2 / 3 ; de asemenea, vor fi defazaţi faţă de t.e.m.
corespunzătoare cu aceeaşi mărime 1   2   3   . Se obţine sistemul trifazat
simetric de curenţi de forma:

i  I 2 sin t   
1
  2 
i2  I 2 sin  t     (8.1.3.)
  3 
  4   2 
i3  I 2 sin  t      I 2 sin  t    
  3   3 

 Reprezentarea simbolică în complex a sistemelor electrice trifazate

Fiind vorba tot de mărimi periodice sinusoidale, şi în cazul acestor sisteme
se poate utiliza reprezentarea simbolică, în complex, cu avantajele precizate la
reţelele monofazate.
În complex, imaginile t.e.m. ale unui sistem electric trifazat simetric direct
sunt date de relaţiile:
361
  E1  E  e j  E
  2  2
 j    j
 2
E  E  e  3 
 E  e 3
 a 2 E (8.1.4)
  4   2 
 E  E  e j   3   E  e j   3   aE
 3

2
j 1 3 2
unde: a  e 3
  j este un operator de rotaţie cu în planul complex,
2 2 3

j 
(ca şi je 2
, utilizat în monofazat, care roteşte un fazor cu ), iar
2
2
j 1 3
a e
2
  j
3
; a  a* ; a şi a 2 sunt unitare.
2 2
Înmulţirea cu a a unui fazor (pseudo-vector al tensiunii sau curentului în
planul complex) nu modifică mărimea acestuia, dar îl roteşte înainte (în sens
2
direct trigonometric) cu ; înmulţirea cu a2, de asemenea, nu modifică mărimea
3
2
acestuia, dar îl roteşte în urmă cu .
3
Un sistem trifazat simetric direct de tensiuni de fază/linie are imaginile în
complex U , a 2 U şi aU dacă receptorul este echilibrat; la fel - în cazul curenţilor
de fază sau de linie: I , a 2 I şi a I , dacă receptorul este echilibrat, adică dacă are
impedanţe în complex egale pe cele trei faze.
Reprezentarea grafică a unui sistem electric trifazat simetric direct de
t.e.m. este arătată în figura (8.1.2), iar diagrama fazorială în figura (8.1.3).

Figura 8.1.2 Sistem electric trifazat simetric direct de t.e.m.

362
 +J
ω

𝐄𝟑 𝐄𝟏

𝜶1 =α +1

𝜶2 =α-2π/3

𝜶3 =α-4π/3

𝐄𝟐

Figura 8.1.3 Diagrama fazorială a sistemului trifazat de t.e.m.

În ceea ce priveşte operatorul de rotaţie a, se observă din figura (8.1.4) că

înmulţirea cu a roteşte un fazor din planul complex cu 2 / 3 în sens
trigonometric direct, iar înmulţirea cu a 2 - invers, cu acelaşi unghi. Se pot scrie
relaţiile:
1  a  a 2  0 şi a 3  1 (8.1.5)

Figura 8.1.4 Înmulţirea unui fazor cu operatorul de rotaţie complex a

363
Teoremă
Suma algebrică a mărimilor de stare caracteristice unui sistem trifazat
simetric este nulă, atât în complex, cât şi în valori instantanee:
E1  E 2  E 3  0
(8.1.6)
e1 (t )  e2 (t )  e3 (t )  0
Nu se pot scrie relaţii similare însă în valori efective.

 Conexiunile reţelelor trifazate

Sistemele electrice trifazate (generatoare, receptoare) pot fi conectate în
stea sau în triunghi, în funcţie de curenţii şi tensiunile din fazele generatorului şi
receptorului. Adesea se folosesc ambele tipuri de conexiune, de exemplu, steaua
la generatoare şi triunghiul la receptoare. În cele ce urmează se va face abstracţie
de conexiunea generatorului, deoarece se va presupune că aceasta este realizată
prin construcţie, fiind important de ştiut dacă generatorul are sau nu punct neutru
accesibil receptorului sau dacă acesta este izolat (cel de al doilea caz fiind
caracteristic reţelelor de pe nave (conform cerinţelor Registrelor Navale
Internaţionale).

 Conexiunea în stea a receptoarelor

În cazul conexiunii în stea, conductoarele generatorului şi ale receptorului
se leagă în aşa fel încât întoarcerea curentului se produce prin conductorul ON
numit conductor/fir neutru sau conductor de nul.

Figura 8.1.5 Conexiunea în stea

Punctul O se numeşte neutrul generatorului, iar punctul N - neutrul

receptorului.
Dacă sistemul este simetric (referitor la tensiuni) şi echilibrat (impedanţe
egale pe fazele receptorului), curenţii formează, la rândul lor, un sistem simetric
direct, aplicând teorema I a lui Kirchhoff în nodul N şi ţinând seama de relaţia
(8.1.5), se poate scrie:
364
 I N  I 1  I 2  I 3  I  a 2 I  aI  (1  a  a 2 )I  0
(8.1.7)
astfel încât conductorul neutru poate fi, teoretic, suprimat; în aceste condiţii
transmisia energiei de la generator la receptor putându-se face numai cu 3
conductoare. Este cazul sistemelor trifazate simetrice cu receptor echilibrat (având
cele 3 impedanţe ale fazelor egale).
O altă formă de reprezentare grafică a unei conexiuni trifazate în stea este
dată în figura (8.1.6).

Figura 8.1.6 O altă formă de reprezentare a conexiunii în stea

 Conexiunea în triunghi a receptoarelor

Conexiunea în triunghi utilizează la transmiterea energiei de la generator
la receptor numai 3 conductoare, spre deosebire de conexiunea în stea.

Figura 8.1.7 Conexiunea în triunghi

Se observă, din figura (8.1.7), că fazele generatorului şi ale receptorului,

ambele fiind conectate în triunghi, sunt legate în paralel două câte două: 1 – 2 cu
1’ – 2’, 2 – 3 cu 2’ – 3’ şi 3 – 1 cu 3’ – 1’.
O altă modalitate de reprezentare a conexiunii în triunghi este arătată în
figura (8.1.8).

365
 Figura 8.1.8 O altă modalitate de reprezentare a conexiunii în triunghi

 Terminologie specifică
În cazul reţelelor electrice trifazate se utilizează următorii termeni
specifici:
- fază, înţeleasă ca ansamblul elementelor de circuit (generator, linie,
receptor) parcurse de unul dintre curenţii unui sistem trifazat;
- tensiune de fază, înţeleasă ca tensiunea dintre o bornă a unei faze şi
punctul neutru/conductorul neutru, la generator, linie sau receptor;
- tensiune de linie, înţeleasă ca tensiunea dintre două borne sau
conductoare de fază.
Ţinând seama de aceşti termeni, se pot defini curenţi de fază şi de linie,
precum şi tensiuni de fază şi de linie la fiecare tip de conexiune în parte.

8.2 Producerea sistemului trifazat de t.e.m. Câmpul magnetic învârtitor

 Producerea sistemului trifazat de t.e.m

Se consideră trei cadre formate din spire conductoare metalice de formă

dreptunghiulară, aşezate pe acelaşi ax şi rotindu-se cu turaţia constantă n, în
sensul arătat pe figura (8.2.1). Cadrele se află într-un câmp magnetic uniform, de
inducţie B0 , perpendicular pe axa de rotaţie a acestora, iar spirele sunt decalate
între ele cu câte 2 / 3 rad.

366
 Figura 8.2.1 Trei cadre coaxiale

Analizând o singură spiră, fie aceasta 1–1’, se notează cu

t      2 nt    unghiul făcut de normala n 1 la spira 1 – 1’ faţă de axa Ox
la un moment dat, t.
Fluxul instantaneu printr-o singură spiră este dat de relaţia:
 f 1  A  B0 cos2nt    (8.2.1)
şi se numeşte flux fascicular.
Dacă în locul unei singure spire pe fiecare cadru dreptunghiular se află N
spire, atunci fluxul instantaneu total prin cadrul 1 – 1’ devine:
1  N   f 1  N  A  B0 cos2nt    (8.2.2)
Acest flux va induce în cadru o t.e.m. instantanee, dată de expresia:
d
e1  t    1  2 nAB0 sin  2 nt     E1max sin t   
dt (8.2.3)
 E1 2 sin t   
E1 max
unde:   2n  2f este pulsaţia t.e.m., iar E1   2nNAB0 este
2
valoarea sa efectivă; n(turaţia) este egalăînmărimecu f ( frecvenţa t.e.m.)
Această valoare mai poate fi scrisă sub forma:
2
E1  2nNAB0 / 2  fN f 0  4 ,44 fN f 0 (8.2.4)
2
unde mărimea  f 0  AB0 este valoarea maximă a fluxului fascicular (atunci când
câmpul inductor B0 este perpendicular pe suprafaţa spirei, respectiv).
Sensul t.e.m. e1 induse în spirele cadrului 1 – 1’ este dat de regula
burghiului drept (figura 8.2.2). T.e.m. poate fi culeasă la un sistem de perii p-p,
care calcă pe două inele legate la capetele spirei. În celelalte două cadre se vor
obţine, de asemenea, tensiuni induse, defazate succesiv cu 2 / 3 .

367
 Figura 8.2.2 Producerea şi culegerea t.e.m. sinusoidale (principiul generatorului)

Se poate spune, deci, că sistemul format din cele trei cadre care se rotesc
în câmpul magnetic B0 cu turaţia constantă n generează un sistem simetric
trifazat de t.e.m.
Pe acest principiu, se construiesc generatoarele sincrone trifazate, cu
următoarele precizări:
- înfăşurările statorice, în care se induc cele 3 t.e.m., corespunzătoare celor
3 cadre, sunt imobile şi dispuse în crestăturile statorului;
- câmpul magnetic inductor este un câmp învârtitor, produs de un
electromagnet învârtitor numit rotor, alimentat în curent continuu.
Înfăşurarea rotorului se numeşte înfăşurare de excitaţie.
Generatoarele sincrone reprezintă principalele echipamente utilizate în
practică pentru producerea curentului alternativ trifazat.

 Câmpul magnetic învârtitor

Pentru a determina mărimea şi forma de variaţie a unui câmp magnetic
învârtitor trifazat se consideră un cadru format din trei spire circulare, de rază a,
dispuse pe acelaşi ax, cu decalaje între ele de 120. Cadrul este alimentat cu un
sistem trifazat simetric de curenţi sinusoidali în mărimi instantanee i1 ,i2 ,i3 ,
2
defazaţi în timp cu câte (figura 8.2.3):
3

368
 
i  I sin  t   
 1 max
  2 
i2  I max sin  t     (8.2.5.1)
  3 
  4   2 
i3  I max sin  t      I max sin  t    
  3   3 

Figura 8.2.3. Producerea câmpului magnetic învârtitor (principiul

motorului asincron trifazat)

Inducţiile magnetice produse de curenţi în axele celor trei spire sunt date
de relaţiile (a se vedea expresia câmpului H produs de o spiră în centrul acesteia şi
B  H ):
i i i
B1  0 1 n1; B 2  0 2 n2 ; B3  0 3 n3 (8.2.5.2.)
2a 2a 2a
În mărimi instantanee:
B1 (t )  Bmax sin  t    ; (8.2.5.3)
 2 
B2 (t )  Bmax sin  t     ; (8.2.5.4)
 3 
 2 
B3 (t )  Bmax sin  t     ; (8.2.5.5)
 3 

unde :
0 I max
Bmax 
2a

369
 Mărimile B1 (t ), B2 (t ), B3 (t ) au la un moment dat valori diferite datorită
valorilor diferite, la fiecare moment, ale curenţilor i1 ,i2 ,i3 . Vectorii asociaţi
B1 , B 2 , B3 sunt perpendiculari pe suprafaţele spirelor corespunzătoare şi au sensul
dat de regula burghiului drept, aşa cum arată figura (8.2.3).
Rezultanta celor trei vectori B1 , B 2 , B3 este dată de relaţia:

B  B1  B 2  B3  k n1i1  n2i2  n3i3  (8.2.6)
vectorul B rez având punctul de aplicaţie pe axa celor trei spire (axa Oz
perpendiculară pe planul figurii) şi modulul:
Brez  Bx 2  By 2 (8.2.7)
Calculând proiecţiile vectorului B rez pe axele Ox, Oy se obţine:
Bx  B cos   pr B 2  pr B3 ;  pr B  0
1
(8.2.8)

By  B sin   B1  pr B3  pr B  ;  pr B
2 1  B1 
respectiv:
2
Bx  B2 cos30  B3 cos30   B2  B3 
2
(8.2.9)
  1
By  B1  B3 cos 60  B 2 cos 60  B1   B3  B2 
2
Înlocuind expresiile lui B1 , B2 , B3 din relaţia (8.2.5.) în relaţiile de mai sus rezultă:
3 3
Bx   Bm cos  t    ; By  Bm sin  t    (8.2.10)
2 2
Modulul lui B devine:
3
Brez  Bx 2  By 2  Bmax (8.2.11)
2
iar argumentul  rezultă din:
By
  arctg  (t   ) (8.2.12)
Bx
Astfel, vectorul B este complet determinat.
După cum se observă din figură, inducţia magnetică rezultantă, la un
moment dat, este un vector rotitor de mărime constantă, cu viteza de rotaţie 
constantă şi egală cu pulsaţia curenţilor care alimentează cele trei spire, i1 ,i2 ,i3 .
Punctul de aplicaţie al vectorului-inducţie magnetică este pe axa de rotaţie a
spirelor (axa de simetrie a sistemului). În timpul unei rotaţii complete
  0  2  , modulul vectorului inducţie ia valori între B  0 şi B   Bmax .

370
Aşadar, câmpul rezultant B rez formează cu axa Oy un unghi variabil
 / 2      / 2  t   , funcţie liniară de timp, adică se roteşte în sensul
definit de ordinea de aşezare a spirelor pe axul cadrului, cu viteza unghiulară  ,
egală cu pulsaţia curenţilor. Dacă se montează pe ax un mic ac magnetic de
moment m şi i se dă un impuls, el începe să se rotească, prinzându-se în
sincronism cu vectorul-inducţie B rez , prin acţiunea cuplului de rotaţie C  m Brez .
Acesta este principiul de funcţionare al motorului electric sincron, motor utilizat
în practică îndeosebi în cazul acţionărilor de foarte mare putere.

8.3 Rezolvarea reţelelor trifazate de curent alternativ sinusoidal

În general, rezolvarea reţelelor de curent alternativ trifazat constă în
determinarea curenţilor care circulă prin aceste reţele, fiind cunoscute tensiunile
aplicate la borne şi parametrii receptoarelor şi ai liniilor de transmisie.
Cum generatoarele sincrone au în mod obişnuit în practică datele caracteristice
cunoscute (ca date de catalog), problema rezolvării unei reţele de curent alternativ
trifazat se reduce, de obicei, la calculul curenţilor la receptor şi, eventual, în linia
de transmisie a energiei, care va fi considerată ca fiind alimentată cu un sistem
trifazat de tensiuni simetrice.

8.3.1 Rezolvarea reţelelor trifazate simetrice echilibrate

O reţea trifazată este simetrică, dacă este alimentată cu un sistem trifazat
simetric de tensiuni la borne. În condiţiile în care impedanţele receptorului sunt
egale pe cele trei faze Z 1  Z 2  Z 3  Z  , reţeaua este şi echilibrată.
Se vor studia, pentru început, cazurile de rezolvare a reţelelor trifazate
simetrice şi echilibrate cu conexiune în stea şi cu conexiune în triunghi.

a. Rezolvarea reţelelor trifazate simetrice echilibrate în stea

Se consideră un receptor trifazat echilibrat cu conexiune în stea, alimentat
de la o reţea de tensiuni simetrice (figura 8.3.1). În general, sistemul tensiunilor de
alimentare este cunoscut.

371
 Figura 8.3.1 Receptor trifazat echilibrat cu conexiune în stea cu fir neutru

Receptoarele trifazate în stea pot fi cu fir neutru şi fără fir neutru, după
cum între neutrul generatorului şi cel al receptorului există sau nu o legătură
galvanică.

 Receptor trifazat în stea cu fir neutru

În acest caz, se cunosc tensiunile de alimentare de fază, care au în
reprezentarea în complex simplificat expresiile:
U 10  U f
2
j
U 20  a 2 U 10  U f e 3
 a 2U f (8.3.1)
2
j
U 30  aU 10  U f e 3
a Uf
 
Se alege U 10 ca origine de fază ( U 10  U10e j 10  U10  U f ; 10  0 , astfel încât
tensiunile de alimentare se pot scrie:
U 10  U f  U f ; U 20  a 2U f ; U 30  aU f (8.3.2)
Se consideră, de asemenea, cunoscute impedanţele pe fazele receptorului
echilibrat, egale între ele:
Z 1  Z 2  Z 3  Z  Ze j (8.3.3)
precum şi impedanţa conductorului neutru (conductorul de întoarcere a
curenţilor):
Z N  Z N e j N (8.3.4)
Pentru simplificare, se va presupune că impedanţele liniei pe cele trei faze
sunt incluse în impedanţele receptorului (de sarcină), fiind nesemnificative faţă de
acestea. În asemenea condiţii căderile de tensiune pe linie sunt neglijate.
Cum sistemul tensiunilor de alimentare este simetric, iar receptorul
echilibrat, rezultă că şi curenţii de linie, egali cu cei de pe fazele receptorului - la
conexiunea în stea, formează un sistem trifazat simetric:
I 1  I1  e j  I ; I 2  I 2  e j  a 2 I ; I 3  I 3  e j  aI
1 2 3
(8.3.5)
Demonstraţie
Deoarece suma algebrică a tensiunilor pe un circuit închis este nulă, se poate scrie,
pentru fiecare ochi format dintr-o fază şi nul, o relaţie de tipul:
U 1N  U N 0  U 10  0
de unde:
U 1N  U 10  U N 0
Ca urmare, curenţii de fază la receptor sunt daţi de relaţiile:

372
 U 1N U 10  U NO
I1  
Z Z
U U  U NO
I 2  2 N  20 (8.3.6)
Z Z
U U  U NO
I 3  3 N  30
Z Z
Aplicând teorema I a lui Kirchhoff în nodul N, se poate scrie:
U
I N  I 1  I 2  I 3  N0 (8.3.7)
ZN
Din sistemul de 4 ecuaţii dat de relaţiile (8.3.6) şi (8.3.7) se pot calcula curenţii
necunoscuţi I 1 , I 2 , I 3 , I N .
Se înlocuiesc expresiile curenţilor date de relaţia (8.3.6.) în relaţia (8.3.7):
U 10  U N 0 U 20  U N 0 U 30  U N 0 U N 0
  
Z Z Z ZN
şi rezultă:
U 10 U 20 U 30 U N 0 3U N 0
   
Z Z Z ZN Z
(8.3.8)
1  1 3
U 10  U 20  U 30   U N 0    .
Z  ZN Z 
Cum sistemul tensiunilor de alimentare (tensiunile de fază la generator)
este simetric, respectiv (1  a  a 2 )  0 , înseamnă că:
U 10  U 20  U 30  ( 1  a  a 2 )U 10  0
Deoarece impedanţele Z şi Z N sunt mărimi fizice reale (Z>0; ZN>0) rezultă că
tensiunea U N 0  0 .
În aceste condiţii, curentul I N prin conductorul neutru este nul şi tensiunile de
fază la generator şi la receptor devin egale.
Într-o reţea trifazată simetrică şi echilibrată în stea, tensiunile de fază la receptor,
prin neglijarea căderilor de tensiune pe linie (respectiv - a impedanţelor liniilor de
U 10  U 1N  U f ; U 20  U 2 N  a 2 U f ; U 30  U 3 N  a U f
(8.3.9)
U10  U 20  U 30  U1N  U 2 N  U 3 N  U f  220V
transmisie) sunt egale cu tensiunile corespunzătoare de fază de la generator. De
asemenea, curentul prin conductorul neutru este nul.
Ca urmare, curenţii pe fazele receptorului, numiţi curenţi de fază devin:

373
 U 1N Uf U
I1   j
 f  e  j
Z Z e Z
2
j
 2 
U U e 3 U  j   
I 2  2 N  f j  f  e  3   a 2 I 1
Z Z e Z
4
j
U 3N U f  j   43 
U f e 3
I3   e  aI 1 (8.3.10)
Z Z  e j Z
formând, ca şi tensiunile de fază, un sistem trifazat simetric direct.
Se observă, însă, că la un sistem trifazat cu conexiune în stea, curenţii de fază sunt
egali cu cei de linie (curenţii din liniile de transmisie a energiei), adică:
Uf (8.3.11)
I1  I f  I l ; I 2  a
2 2
f  a I l ; I 3  aI f  aI l ; I1  I 2  I 3  I f   Il
Z
Ţinând cont de operatorul de rotaţie a, se mai poate scrie:
 2   4 
 j     j   
I 1  I l  e  j ; I 2  I l  e  3 
 a2  Il ; I 3  Il  e  3 
 a  Il (8.3.12)
În aceste condiţii, valorile efective ale curenţilor devin:
U
I1  I 2  I 3  I f  Il  f (8.3.13)
Z
În cazul reţelei trifazate simetrice şi echilibrate, curenţii de fază la receptor
sunt egali cu cei de linie şi se pot calcula cu relaţia (8.3.13).
Fiecare curent de fază este defazat în urma tensiunii de fază
corespunzătoare cu unghiul de defazaj  , aşa cum se observă în figura 8.3.2, în
care s-au reprezentat fazorii tensiunilor şi ai curenţilor la receptor.

Figura 8.3.2 Diagrama fazorială de tensiuni şi curenţi din reţeaua trifazată

374
 În concluzie, în cazul unui sistem trifazat simetric şi echilibrat, curenţii pe
fazele unui receptor în stea se pot calcula, pe fiecare fază, ca în cazul unui
receptor monofazat. Mai mult, este suficient să se calculeze curentul pe o singură
fază, ceilalţi doi curenţi fiind uşor de calculat, deoarece sistemul de curenţi este
simetric ca şi sistemul de tensiuni.

 Relaţia dintre tensiunile de linie şi tensiunile de fază

Se pune problema de a determina şi relaţia dintre tensiunile de linie
(tensiunile dintre fazele liniei sau ale receptorului, numite şi tensiuni compuse)
U 12 ,U 23 ,U 31 şi tensiunile de fază. În acest caz se poate scrie:
U 12  U 10  U 20  U 10 1  a 2   U f 1  a 2  (8.3.14)
şi cum:

1 3 j
1 a  1(  j
2
)  3 e 6
2 2
rezultă:
 
j j
U 12  3  e 6
 U 10  3  U f  e 6 ; (8.3.15)
Într-o reţea trifazată simetrică şi echilibrată de tensiuni, tensiunile de linie
sunt de 3 ori mai mari decât tensiunile de fază, fiind defazate înaintea
acestora cu  / 6 . În modul:
U12  U 23  U31  3U10  3U f ; sau: U l  3  U10  3  U f
Tensiunile de linie formează, la rândul lor, un sistem trifazat simetric
direct.

Reţeaua trifazată care a fost studiată se mai numeşte şi reţea cu neutrul

accesibil. Acest tip de reţea nu se regăseşte pe nave, ci numai la uscat, în
fabrici, în arealurile portuare, în zonele urbane şi rurale.

375
  Receptor trifazat în stea fără fir neutru

Figura 8.3.3 Receptor trifazat în stea fără fir neutru

Este tipul de reţea trifazată de pe nave. În acest caz (figura 8.3.3),

conductorul neutru lipseşte, respectiv neutrul generatorului este izolat. În cazul
navelor maritime, conform Registrelor Navale Internaţionale, reţelele trifazate
sunt reţele cu neutrul izolat, din motive de securitate a personalului.
În acest caz se cunosc tensiunile de linie U 12 ,U 23 ,U 31 , care constituie un
sistem de tensiuni trifazat simetric direct, de forma:

U 12  U12  e j12  U l  e jl

 2 
j  l  
U 23  U 23  e j23  U l  e  3 
(8.3.16)
 4 
j  l  
U 31  U 31  e j31  U l  e  3 

Dacă se alege tensiunea U 12 ca origine de faze ( 12  0 ), atunci cele trei tensiuni
de linie, care constituie un sistem trifazat simetric direct, devin:
U 12  Ul  e jl  Ul  e j 0  Ul ( l  0)
2
j
U 23  U l  e 3
 a 2U l (8.3.17)
4
j
U 31  U l  e  a  Ul
3

Se cunosc, de asemenea, cele trei impedanţe de pe fazele receptorului. În cazul în

care acestea reprezintă un receptor trifazat echilibrat, se poate scrie:
Z 1  Z 2  Z 3  Z  Ze j
Cum firul neutru lipseşte în acest caz, I N  0 şi problema se reduce la cazul
precedent, tensiunile de fază ale generatorului şi receptorului fiind egale şi
defazate între ele cu 2 / 3 :
376
 U10  U 20  U30  U1N  U 2 N  U3 N  U f ( 220V ) (8.3.18)
Deoarece în acest caz se cunosc tensiunile de linie, este necesar a exprima
tensiunile de fază în funcţie de cele de linie cu relaţia (8.3.15); în modul:
U
U f  l ( 380V ) (8.3.19)
3
Ţinând cont de rel. (8.3.15), curenţii de fază devin:
 
U 1N U 10 U 12  j   6 
I1    e
Z Z 3Z
  2 
U 2N U 12  j    
I2   e  6 3  (8.3.20)
Z 3Z
  4 
U 3N U 12  j    
I3   e  6 3 
Z 3Z
sau:
I 1  I 1 ; I 2  a2 I 1 ; I 3  aI 1 (8.3.21)
şi:
I1  I 2  I3  Il  I f (8.3.22)
Curenţii de fază, egali cu cei de linie, formează un sistem trifazat simetric
direct ca şi tensiunile de linie.
Defazajul curenţilor faţă de tensiunile de linie, de pildă a lui I 1 faţă de
U 12 , este de  / 6    şi poate fi pus în evidenţă în figura 8.3.2., în care s-a
trasat şi o tensiune de linie U 12  U 10  U 20 .
Deci, în cazul reţelelor trifazate în stea fără fir neutru (se mai numesc
reţele cu neutrul izolat), cu receptor echilibrat, curenţii de fază la receptor sunt
egali cu cei de linie, iar tensiunile de fază sunt de 3 ori mai mici decât
Ul
tensiunile de linie: I f  I1 ; U f  .
3

b. Rezolvarea reţelelor trifazate echilibrate în triunghi

În cazul acestor reţele, conexiunea receptorului este în triunghi (figura
8.3.4), astfel încât la bornele acestuia se aplică sistemul trifazat simetric de
tensiuni de linie: U 12 , U 23 , U 31 , de forma:

U 12  Ul  e j12  Ul  e j 0  Ul (tensiune de linie , originede faze : 12  0)

 2 
 j 
(8.3.23)
U 23  U l  e  3 
 a Ul
2

377
  4   2 
 j  j 
U 31  U l  e  3 
 Ul  e  3 
 a Ul

Figura 8.3.4 Reţea trifazată cu conexiunea receptorului în triunghi

Se observă că, dacă se neglijează căderile de tensiune pe linie (U l  0) , atunci

tensiunea aplicată fiecărei faze a receptorului este chiar tensiunea de linie
corespunzătoare, adică:
U f  Ul ( 380V , în reţelele europene) (8.3.24)
de unde rezultă că fiind cunoscute tensiunile de linie, automat se cunosc şi cele de
fază.
Considerând că receptorul trifazat este echilibrat (un motor asincron, de exemplu):
Z 1  Z 2  Z 3  Z  Z  e j (8.3.25)
curenţii de fază I12 , I 23 , I 31 devin:
U 12 U l  j
I12   e  I12
Z Z
U a 2 U 12 U
I 23  23   a 2 l e j  a 2 I 12
Z Z Z
(8.3.26)
U aU 12 U
I 31  31   a l e j  aI 12
Z Z Z
U
I12  I 23  I 31  I f  l
Z
Valorile efective ale curenţilor sunt, după cum se vede, egale:
U
I12  I 23  I 31  l  I f (8.3.27)
Z
iar defazajele acestora în raport cu tensiunile de linie corespunzătoare sunt de
2   4 
  ,     ,     radiani.
 3   3 

 Relaţia dintre curenţii de linie şi cei de fază

378
 Relaţia dintre curenţii de linie şi cei de fază se determină aplicând teorema
I a lui Kirchhoff în nodurile receptorului. Astfel, un curent de linie, de pildă I1 ,
devine:
 
 j 
I 1  I 12  I 31  I 12  aI 12  I 12 1  a   3 I 12  e 6 (8.3.28)
Ţinând cont de expresia I12 din (8.3.26), se obţine:
   
3  U l  j   6   j   
I1  e  Il  e  6  (8.3.28.1)
Z
sau, în modul:
3 Ul
I1   3If (8.3.28.2)
Z
În mod similar se calculează ceilalţi curenţi de linie:
I 2  a2  I 1 ; I 3  a  I 1 (8.3.29)
punându-se în evidenţă faptul că şi în cazul conexiunii în triunghi curenţii de linie
formează de asemenea un sistem trifazat simetric direct, valorile lor efective fiind
de 3 ori mai mari decât cele ale curenţilor de fază la receptor:
I1  I 2  I 3  I l  3I f
2
defazajele între aceştia fiind de .
3
Aşadar, în cazul receptorului cu conexiune în triunghi tensiunea aplicată
unei faze este egală cu tensiunea de linie a reţelei, iar curentul de fază este de 3
ori mai mic decât curentul de linie:
I
U f  U1 ; I f  1 .
3
În figura 8.3.5 se prezintă diagrama fazorială a tensiunilor şi curenţilor la
receptor în cazul unui astfel de circuit, punându-se în evidenţă modul în care un
curent I 1 rezultă din adunarea fazorilor I 12 şi  I 31  :
I 1  I 12  I 31 etc.

379
 Figura 8.3.5 Diagrama fazorială a tensiunilor şi curenţilor

În mod similar, se pot construi curenţii I 2 şi I 3 , defazaţi în urma lui I 1

cu 2 / 3 , respectiv cu 4 / 3 . Diagrama pune în evidenţă şi defazajul dintre
tensiunea de linie U 12 şi curentul de linie I 1 , respectiv cel de fază I 12 .

8.3.2 Rezolvarea reţelelor trifazate simetrice dezechilibrate

În cazul în care impedanţele pe cele trei faze ale receptorului, alimentat de
la o reţea trifazată simetrică de tensiuni, sunt diferite între ele, receptorul,
respectiv reţeaua, sunt dezechilibrate. Cum, în mod obişnuit, receptoarele
trifazate sunt echilibrate (motoare asincrone, sincrone, transformatoare trifazate
ş.a.), dezechilibrarea reţelei este produsă, de regulă, de consumatorii monofazaţi,
al căror factor de simultaneitate în funcţionare a acestora (m) este, in practică, mai
mic decât 1 (prin proiect, consumatorii monofazaţi sunt distribuiţi uniform pe cele
trei faze, dar în practică rareori ei funcţionează simultan); de asemenea, produc
dezechilibre funcţionările anormale ale reţelelor, respectiv în cazul scurtcircuitelor
sau punerilor accidentale la pământ.

 Reţea trifazată în stea cu fir neutru dezechilibrată

Fie reţeaua trifazată din figura 8.3.6, în care receptorul dezechilibrat este
conectat în stea, cu neutrul accesibil (reţea trifazată în stea cu fir neutru).

380
 Figura 8.3.6 Reţea trifazată în stea cu fir neutru dezechilibrată

Impedanţele pe cele trei faze ale receptorului sunt diferite:

Z 1  Z1  e j1 ; Z 2  Z 2  e j 2 ; Z 3  Z3  e j 3 (8.3.30)
iar pe firul neutru: Z N  Z N  e j N
Reţeaua este alimentată cu sistemul trifazat simetric de tensiuni:
U 10  U10 ; U 20  a 2U10 ; U 30  aU10 (8.3.31)
unde U 10 s-a luat ca origine de fază U 10  U10 e j10  U10  U f ; 10  0  .
Pentru rezolvarea unei astfel de reţele este necesar să se introducă o
teoremă ajutătoare şi anume teorema potenţialului punctului neutru sau
teorema lui Millman.
Teorema lui Millman este indispensabilă rezolvării reţelelor trifazate
dezechilibrate, aşa cum se va vedea în continuare.

 Teorema potenţialului punctului neutru (teorema lui Millman)

Potenţialul VN al punctului de întâlnire a laturilor unui circuit sau a unei
reţele electrice de curent alternativ sinusoidal în stea este egal cu media aritmetică
a potenţialelor bornelor de acces ale laturilor, ponderată cu admitanţele laturilor
corespunzătoare (figura 8.3.7), în complex:
V Y  V 2Y 2    V nY n
VN  1 1 (8.3.32)
Y 1  Y 2  Y n

381
 Figura 8.3.7 Nod de reţea în stea

În relaţia (8.3.32), V i şi Y i sunt imaginile în complex ale potenţialelor

bornelor 1,2,...,n, respectiv ale admitanţelor laturilor concurente în nodul N.
Teorema se demonstrează în cazul unui multipol pasiv în stea cu n ramuri,
străbătute de curenţii: I 1 , I 2 ,, I n , care au la borne potenţialele V 1 ,V 2 , ,V n în
raport cu potenţialul unei borne arbitrar alese O; acesta se ia egal cu zero Vo  0 
şi se denumeşte potenţial de referinţă (în mod obişnuit – potenţialul pământului).
Facem precizarea, importantă, că în orice reţea electrică potenţialul
unui conductor sau a unei borne poate fi ales ca potenţial de referinţă.
Curenţii din ramuri au expresiile:
I 1  Y 1 V 1  V N  ; I 2  Y 2 V 2  V N  ; I n  Y n V n  V N  (8.3.33)
Aplicând teorema I a lui Kirchhoff nodului N:
n

I
k 1
k 0

şi înlocuind curenţii cu expresiile lor din relaţia (8.3.33), se obţine relaţia (8.3.32),
care exprimă formal teorema lui Millman.

Notă
Pe baza acestei teoreme se demonstrează uşor că potenţialul punctului N
- de întâlnire a ramurilor unei reţele trifazate în stea cu impedanţe egale pe
ramuri Y 1  Y 2  Y 3  Y  - este nul dacă potenţialele bornelor formează un sistem
trifazat simetric , aşa cum era de aşteptat.

Revenind la reţeaua din figura 8.3.6., curenţii de linie I 1 , I 2 , I 3 , identici cu

cei de fază, se calculează cu relaţiile:

382
 U 1N
I1   Y 1 U 10  U N 0   Y 1 (V1  VN )
Z1
U
I 2  2 N  Y 2 U 20  U N 0   Y 2 (V2  VN )
Z2
U
I 3  3 N  Y 3 U 30  U N 0   Y 3 (V3  VN )
Z3 (8.3.34)
unde:
U 10  V 1  V 0  V 1 ; V 0  0
U 20  V 2  V 0  V 2
U 30  V 3  V 0  V 3
U N0  V N  V 0  V N (8.3.35)
Determinarea curenţilor I 1 , I 2 , I 3 se poate face dacă se calculează tensiunea U N 0
dintre neutrul receptorului şi cel al generatorului, tensiune care în acest caz, al
reţelei dezechilibrate, este diferită de zero. Pentru aceasta se va aplica teorema
lui Millman.
Astfel, aplicând teorema nodului N (neutrul receptorului) din figura 8.3.6,
se poate scrie:
V Y  V 2Y 2  V 3Y 3  V 0 Y N
VN  1 1 (8.3.36)
Y1 Y2 Y3 Y N
unde se cunosc: V 1  U 10 ; V 2  U 20 ; V 3  U 30 ; V 0  0 , precum şi admitanţele:
Y 1 , Y 2 , Y 3 , Y N ale receptorului şi conductorului neutru.
Ca urmare, relaţia (8.3.36) devine:
U Y  U 20Y 2  U 30Y 3
V N  U N 0  10 1 0 (8.3.37)
Y1 Y2 Y3 Y N
Cunoscând că U N 0  V N , precum şi tensiunile de fază la generator (în
reţea), respectiv U 10 ,U 20 ,U30 , se calculează uşor cei trei curenţi ( I 1 , I 2 , I 3 ) cu
relaţiile (8.3.34).
Din relaţia (8.3.37) se observă că tensiunea pe conductorul neutru U N 0
este diferită de zero în cazul receptorului dezechilibrat în stea, chiar dacă
tensiunile de alimentare formează un sistem trifazat simetric. Acest fenomen
poartă numele de deplasarea nulului/neutrului, pornind de la constatarea că
potenţialul punctului neutru al receptorului nu mai este egal cu cel al
generatorului, deci nu mai este egal cu zero, respectiv punctele N şi O nu se mai
suprapun în diagrama fazorială; ca urmare, tensiunile de fază la receptor nu mai
sunt egale cu cele de la generator (figura 8.3.8). Cu cât dezechilibrul impedanţelor

383
pe fazele receptorului (dezechilibrul sarcinii) este mai accentuat, cu atât
deplasarea neutrului, respectiv tensiunea U N 0 , este mai mare.

Figura 8.3.8 Deplasarea neutrului ( U N 0 )

Cum în reţelele de distribuţie de joasă tensiune (reţelele de j.t. sunt,

conform standardelor, reţele cu tensiuni de linie până la 1000 V) există în
permanenţă un dezechilibru de sarcini (datorită, în special, consumatorilor
monofazaţi care au, cum se arăta mai înainte, un coeficient de simultaneitate
diferit de valoarea 1 în funcţionare) între neutrul receptorului şi cel al
generatorului există, practic, în permanenţă, o diferenţă de potenţial. Aceasta
poate atinge în unele cazuri valori importante, periculoase pentru om; ca urmare,
conductorul de nul şi borna de nul de la tabloul electric (care nu trebuie
confundată cu borna de pământ) nu trebuie atinse niciodată.
Mai mult, după cum se observă din figura 8.3.8 deplasarea neutrului face
ca distribuţia tensiunilor de alimentare pe cele trei faze ale receptorului să fie
nesimetrică (valori diferite, defazaje diferite în raport cu curenţii), cu efecte
negative atât asupra consumatorilor trifazaţi, cât şi a celor monofazaţi. Astfel,
unele faze sunt supratensionate, altele subtensionate, apar cupluri eliptice în axele
maşinilor electrice trifazate care conduc la bătăi în lagăre şi la uzura prematură a
acestora, cresc pierderile de putere în reţea, scade randamentul instalaţiilor în
exploatare.
Deplasarea punctului neutru (respectiv potenţialul VN al punctului N) se
poate anula practic, chiar în cazul unui dezechilibru important de sarcini, respectiv
– curenţi. Astfel, dacă în rel. 8.3.36 impedanţa Z N a firului neutru tinde teoretic la
zero, (respectiv admitanţa YN a acestuia creşte teoretic la infinit), lucru care se
poate realiza prin mărirea secţiunii conductorului neutru, se poate asigura practic
un sistem de tensiuni simetrice pe fazele receptorului, identic cu cel de la
generator, chiar dacă acesta prezintă un dezechilibru important de sarcini

384
(curenţi); se va putea asigura astfel o funcţionare normală a consumatorului
trifazat.
Pentru aceasta, în practică secţiunea acestui conductor se ia de obicei
egală cu dublul secţiunii conductoarelor de fază.

 Reţea trifazată dezechilibrată în stea fără fir neutru

În acest caz sunt date numai tensiunile dintre faze (tensiunile de linie), care
formează un sistem trifazat simetric direct(figura 8.3.9):

U 12  U 12 ; U 23  a 2U 12 ; U 31  aU 12 (8.3.38)

Figura 8.3.9 Receptor dezechilibrat în stea, fără fir neutru

Curenţii de linie, egali cu cei de fază la receptor, sunt daţi de relaţiile:

I 1  1 N  Y 1 V 1  V N 
U
Z1
I 2  2 N  Y 2 V 2  V N 
U
Z2
I 3  3 N  Y 3 V 3  V N 
U
(8.3.39)
Z3
unde V N se poate calcula cu ajutorul teoremei lui Millman. În acest caz, se poate
scrie:
V Y  V 2Y 2  V 3Y 3
VN  1 1 (8.3.40)
Y1 Y2 Y3

385
 Alegerea originii potenţialelor este arbitrară, poate fi ales un punct
oarecare P0 din sistem (în orice sistem electric sau reţea electrică, cum s-a arătat
mai înainte, poate fi ales un punct/nod/fază ca referinţă de potenţiale).
Cum tensiunile de alimentare sunt simetrice, se preferă să se aleagă drept potenţial
de referinţă (potenţial nul) potenţialul pe care l-ar avea punctul neutru al
generatorului, dacă ar fi accesibil.
Potenţialele bornelor vor fi atunci egale cu tensiunile de fază simetrice, date de
relaţiile:

U 12 j

U 23  j ( 6  23 )
V 1  U 10  e 6
V 2  U 20  e (8.3.41)
3 3
U 31  j ( 6  23 )
V 3  U 30  e
3

iar potenţialul punctului neutru va fi:

U Y  U 20Y 2  U 30Y 3
V N  U N 0  10 1 (8.3.42)
Y1 Y2 Y3
Pentru tensiunile de fază ale receptorului se obţin expresiile:
U Y  U 31Y 3
U 1 N  12 2
Y1 Y2 Y3
U Y  U 12Y 1
U 2 N  23 3
Y1 Y2 Y3
U Y  U 23Y 2
U 3 N  31 1 (8.3.43)
Y1 Y2 Y3
din relaţiile: U 1 N  V 1  V N ; U 2 N  V 2  V N ; U 3 N  V 3  V N , în care se
înlocuiesc potenţialele cu valorile calculate mai înainte.
Introducând aceste relaţii în (8.3.39) se pot calcula curenţii I 1 , I 2 , I 3 .

 Receptor dezechilibrat conectat în triunghi

Fie receptorul dezechilibrat conectat în triunghi (figura 8.3.10); se cunosc
tensiunile simetrice dintre fazele reţelei de alimentare (tensiunile de
linie/compuse), şi cum aceste tensiuni se aplică direct laturilor receptorului în
triunghi, curenţii din aceste laturi devin:
U U U
I 12  12 ; I 23  23 ; I 31  31 (8.3.44)
Z 12 Z 23 Z 31

386
In acest caz curenţii de fază nu mai formează un sistem trifazat simetric, fiind
diferiţi între ei atât ca mărime, cât şi ca fază.

Conform teoremei I a lui Kirchhoff, în nodurile 1, 2 şi 3 , curenţii de linie sunt:

I 1  I 12  I 31; I 2  I 23  I 12 ; I 3  I 31  I 23 (8.3.45)
Evident, nici curenţii de linie nu mai formează un sistem trifazat simetric.

Figura 8.3.10 Receptor dezechilibrat conectat în triunghi

 Unele precizări referitoare la firul neutru

După cum s-a arătat în subcapitolul 8.3.1., în cazul receptoarelor trifazate

echilibrate în stea, curenţii şi tensiunile pe faze cu aceleaşi valori, fie că există
sau nu firul neutru; ca urmare, el ar putea fi suprimat.
Cu toate acestea, în reţelele de joasă tensiune de la uscat cu patru
conductoare există întotdeauna un conductor neutru, acesta având un dublu rol şi
anume:
1. rol de conductor de lucru; 2. rol de conductor de protecţie.

1. Rolul de conductor/nul de lucru este justificat de necesitatea

alimentării receptoarelor monofazate conectate la reţea. Firul neutru are, în plus, şi
rolul de a stabiliza potenţialul punctului neutru al receptorului în cazul reţelelor
dezechilibrate (anularea, practic, a deplasării nulului), astfel încât fiecărei faze a
acestuia să i se aplice aceeaşi tensiune efectivă, chiar la dezechilibre importante la
receptor, cunoscând că echilibrarea fazelor nu este niciodată realizabilă, aşa cum
s-a mai arătat. Pentru aceasta, dar şi în scop de protecţie, conductorul neutru al
reţelei nu trebuie să se întrerupă nici măcar accidental, deci nu se va echipa cu
siguranţe de protecţie.
Mai mult, în cazul acestor reţele, la uscat, reprezentând majoritatea
reţelelor industriale, conductorul neutru este legat la pământ din 200 în 200 m,
asigurând astfel o tensiune maximă între conductoarele de fază şi pământ, egală
practic cu tensiunea de fază la generator.
387
 2. Rolul de conductor/nul de protecţie se asigură prin legarea carcaselor
metalice ale echipamentelor electrice, care în mod normal nu sunt sub tensiune,
dar care pot intra accidental sub tensiune, la acest conductor, în scop de protecţie.
Nulul de protecţie se va pune din loc în loc la pământ (de exemplu, din 200 în 200
m, în reţelele de la uscat). Astfel, dacă elementele metalice ale echipamentelor
electrice care în mod normal nu sunt sub tensiune intră accidental sub tensiune (de
exemplu prin străpungerea izolaţiei), factorul uman va fi protejat când atinge
aceste elemente, deoarece curentul se va scurge pe calea de rezistenţă mică, prin
corpul omului(cca1000 de ohmi) acesta având o valoare mult mai mică decât cea
periculoasă. Legătura de protecţie la firul neutru se practică pentru mărirea
siguranţei factorului uman, deoarece se apreciază că protecţia numai prin legarea
la pământ este insuficientă.
Conform instrucţiunilor Registrelor Navale internaţionale, pe nave se
utilizează, în prezent, reţele de alimentare cu trei conductoare, cu neutrul izolat
(fără fir neutru), în scopul protecţiei factorului uman de la bord, dar şi pentru
protecţia navei la incendii datorită scurtcircuitelor accidentale. În aceste
condiţii, tensiunea de 220 V pentru consumatorii monofazaţi se obţine ca tensiune
de linie într-o reţea trifazată, cu ajutorul unui transformator coborâtor de tensiune
380/220 V.
În concluzie, la funcţionarea în regim normal simetric şi echilibrat a reţelei
este indiferent dacă neutrul generatoarelor/transformatoarelor este izolat sau este
legat la pământ. În cazul, însă, al punerii accidentale la pământ a unei faze, modul
de tratare al neutrului prezintă o mare importanţă.
Astfel, dacă neutrul este legat direct la pământ, atunci punerea accidentală
la pământ a unei faze determină apariţia unui curent de scurtcircuit monofazat,
deci un supracurent în linii; dacă neutrul este izolat, atunci punerea la pământ a
unei faze determină creşterea tensiunii pe fazele sănătoase.
Rezultă că modul de tratare al neutrului determină, în anumite condiţii
(anormale) de funcţionare, apariţia unor supracurenţi sau a unor supratensiuni.
În funcţie de caracteristicile reţelei, tratarea punctului neutru al
transformatorului de reţea de j.t. se realizează prin una din următoarele metode:
1. - legarea neutrului direct la pământ;
2. - nelegarea neutrului (neutru izolat) – cazul navelor;
3. - legarea neutrului la pământ printr-o bobină de stingere (tratarea
neutrului; se realizează în reţelele de medie tensiune, de peste 6KV).
Legarea neutrului direct la pământ se realizează şi în reţelele electrice de
joasă tensiune şi în cele aeriene de înaltă tensiune (110KV).
Reţelele cu neutrul izolat sunt reţelele de medie tensiune cu curenţii de
punere la pământ sub 10A (peste 1kV, în general 6-20kV), precum şi reţelele
speciale de joasă tensiune, cum este cazul navelor maritime.

388
 Subliniem faptul că în cazul reţelelor de joasă tensiune cu patru
conductoare, în care neutrul are şi rol de protecţie, conductorul neutru se leagă, de
asemenea, la pământ, aşa cum s-a arătat.

8.3.3 Puteri în reţelele trifazate

Un receptor trifazat în stea cu fir neutru constituie un cuadripol, a cărui
putere aparentă complexă absorbită pe la borne este dată de relaţia generală:
Sb  V 1 I1 V 2 I 2 V 3 I 3 V 0  I N
* * * *
  (8.3.46)
Această relaţie se obţine pornind de la expresia generală a puterii aparente
complexe primită pe la borne de o reţea multipol fără cuplaje inductive cu
exteriorul, care are forma:
N
ex *
S b  V c  I c (8.3.47)
c 1

În relaţia (8.3.46), V 1 ,V 2 ,V 3 ,V 0 sunt potenţialele bornelor receptorului,

inclusiv al bornei de nul, iar I 1 , I 2 , I 3 , I N - curenţii pe fazele receptorului (egali cu
curenţii de linie), respectiv curentul prin conductorul neutru (figura 8.3.11)

Figura 8.3.11 Receptor trifazat în stea cu fir neutru

Dacă se înlocuiesc: I N  I1  I2  I3; V k V 0  U k0 , pentru

(k = 1,2,3), în relaţia de mai sus, cum V0  0 se obţine:
S b  U 10 I 1  U 20 I 2  U 30 I 3
* * *
(8.3.48)
a. În cazul reţelelor trifazate simetrice şi echilibrate cu receptoare în stea
cu fir neutru se poate scrie:
 *
U 20 I 2  a 2U 10 a 2 I 1  U 10 I 1
* *

U 30 I 3  aU 10 a I 1   U 10 I 1
* * *

389
 
cu a*  a 2   *

, a 2  a şi a 3
 1 . Ca urmare, puterea aparentă în complex
absorbită de un asemenea receptor va fi:
S b  3U 10 I 1  3U f Il e j  3U l Il e j  Pb  jQb
*
(8.3.49)
Puterea aparentă complexă are două componente:
- puterea activă: Pb  3U1I1 cos  (W ) (8.3.50.1)
- puterea reactivă: Qb  3U1I1 sin  (Var ) (8.3.50.2)
Alte expresii ale puterilor în cazul acestor reţele, când se cunosc parametrii
fazelor receptorului (Rf, Xf, respectiv Lf,Cf şi Zf), precum şi curenţii pe faze sunt:
P  3R f  I f 2 (W ); Q  3 X f  I f 2 (Var ); S  3Z f  I f 2 (VA) (8.3.50.3)
b. Deoarece orice receptor în triunghi admite o schemă echivalentă în stea,
rezultă că formulele (8.3.49) la (8.3.50.3) rămân valabile pentru orice receptor
echilibrat, alimentat cu tensiuni simetrice.
c. În cazul reţelelor trifazate dezechilibrate în stea cu fir neutru puterea
complexă este dată de relaţia:
S b  U 10 I 1  U 20 I 2  U 30 I 3
* * *
(8.3.52)
cu Pb  Re S b  - reprezentând puterea activă şi Qb  I m S b  - reprezentând
puterea reactivă.
d. În cazul reţelelor trifazate dezechilibrate în stea fără fir neutru puterea
complexă primită pe la borne este:
Sb  V 1 I1 V 2 I 2 V 3 I 3
* * *
(8.3.53)
cu referinţa pentru potenţiale luată arbitrar (în reţea). Dacă se alege una dintre
faze, de exemplu faza 2, ca referinţă de potenţiale ( V2  0 ), se obţine expresia:
(8.3.54)
S b  U 12 I 1  U 32 I 3  U 12 I 1  U 23 I 3
* * * *

cu Pb  Re S b  - reprezentând puterea activă şi Qb  I m S b  - reprezentând

puterea reactivă.

Nota 1
În orice reţea electrică, alegerea potenţialului de referinţă este arbitrară;
ca urmare, o bornă oarecare sau o linie oarecare a reţelei pot fi alese ca
referinţă de potenţiale.

 Măsurarea puterii active la receptor se face astfel:

- cu un wattmetru, în cazul reţelelor trifazate echilibrate în stea cu fir
neutru, caz în care indicaţia aparatului se înmulţeşte cu trei;
- cu trei wattmetre, în cazul reţelelor dezechilibrate în stea cu fir neutru,
puterea consumată fiind dată de suma indicaţiilor celor trei aparate;
390
 - cu două wattmetre, în cazul reţelelor echilibrate şi dezechilibrate în stea
fără fir neutru, precum a celor cu conexiune în triunghi, puterea activă consumată
fiind dată de suma indicaţiilor celor două aparate.

Nota 2
În cazul în care în paralel cu un consumator trifazat rezistiv se introduce
şi unul reactiv (inductiv, de pildă), puterea activă măsurată scade faţă de cazul
consumatorului rezistiv datorită scăderii factorului de putere faţă de val. 1 (
Pb  3Ul Il cos  ), chiar dacă rezistenţa nu se modifică.

391
 CAPITOLUL 9
CUADRIPOLI DIPORŢI. FILTRE ELECTRICE

9.1 CUADRIPOLI ELECTRICI. CARACTERIZARE. ECUAŢIILE

CUADRIPOLILOR

Un circuit electric cu patru borne de acces în exterior şi fără cuplaje

inductive şi/sau capacitive cu exteriorul se numeşte cuadripol (figura 9.1.1).
Interacţiunea unui cuadripol cu exteriorul este complet caracterizată de cele patru
potenţiale ale bornelor de acces şi de cei patru curenţi prin aceste borne.

Figura 9.1.1 Cuadripol electric general

Cum alegerea originii potenţialelor într-un sistem electric este arbitrară, se

poate alege ca potenţial nul potenţialul unei borne (de exemplu borna 4).
Ţinând seama de teorema continuităţii liniilor de curent, suma algebrică a
curenţilor care străbat suprafaţa închisă  este egală cu zero şi, ca urmare, unul
dintre cei patru curenţi se poate exprima în funcţie de ceilalţi trei.
Astfel, caracterizarea cuadripolului se poate face complet cu şase
necunoscute în loc de opt şi anume, trei pentru potenţiale (sau tensiuni) şi trei
pentru curenţi ( U 1 ,U 2 ,U 3 , respectiv I 1 , I 2 , I 3 ).
Dacă se cunosc tensiunile aplicate la borne, curenţii sunt determinaţi şi se
pot calcula prin relaţii de tipul:
I 1  f1 U 1 ,U 2 ,U 3  ; I 2  f 2 U 1 ,U 2 ,U 3  ; I 3  f3 U 1 ,U 2 ,U 3 
Aceste ecuaţii poartă numele de ecuaţiile caracteristice ale cuadripolului.
Exemplu de cuadripol: un receptor trifazat cu neutrul accesibil (cu fir
neutru).

391
 După cum s-a arătat, un cuadripol are patru borne de acces în exterior. În
ingineria electrică se utilizează în mod curent cuadripolii diporţi, respectiv
cuadripolii cu două porţi de acces.
În mod obişnuit, bornele cuadripolilor sunt grupate în două porţi,
cuadripolii de acest tip purtând numele de cuadripoli diporţi sau, pe scurt, diporţi.
Aceşti cuadripoli constituie elementele fundamentale ale lanţurilor de transmisie a
semnalelor electromagnetice, dar şi a energiei.
Se numeşte poartă a unui cuadripol o grupare de două borne de acces
pentru care suma algebrică a curenţilor este nulă, oricare ar fi potenţialele bornelor
(figura 9.1.2).

Figura 9.1.2 Cuadripol diport

Porţile pot fi de intrare şi de ieşire. O poartă de intrare este acea poartă la

care tensiunea şi curentul sunt asociate după regula de la receptoare (poarta 1–
figura 9.1.2). La poarta de ieşire, curentul şi tensiunea sunt asociate după regula
de la generatoare (poarta 2 – figura 9.1.2).
La bornele unui porţi de intrare, puterea aparentă este o putere primită:
S1  U 1 I 1
*

iar la bornele unei porţi de ieşire, aceasta este o putere cedată:

S2  U 2 I 2
*

 Ecuaţiile şi parametrii cuadripolilor diporţi

La un cuadripol diport, interacţiunea cu exteriorul este caracterizată prin
următoarele mărimi:
U 1 , numită tensiunea de intrare sau primară;
U 2 , numită tensiunea de ieşire sau secundară;
I 1 , numit curentul de intrare sau primar;
I 2 , numit curentul de ieşire sau secundar.
Cuadripolul fiind prin ipoteză un circuit liniar şi pasiv, ecuaţiile sale vor fi
liniare şi omogene.
Caracterul de liniaritate impune ca un cuadripol să verifice teorema
superpoziţiei sau suprapunerii efectelor, specifică circuitelor liniare. Ecuaţiile

392
sunt omogene, deoarece, în caz contrar, curenţii nu s-ar anula pentru U 1  0 şi
U 2  0 , aceasta implicând existenţa unor surse interioare.
Scrierea ecuaţiilor unui cuadripol diport presupune exprimarea oricăror
două dintre mărimile U 1 ,U 2 , I 1 , I 2 , în funcţie de celelalte două, cunoscând
parametrii acestuia.

Figura 9.1.3 Exemplificarea teoremei reciprocităţii

Ecuaţiile cuadripolului în parametri fundamentali sunt:

U 1  A U 2  B  I 2
(9.1.1)
I 1  C U 2  D  I 2
unde A, B ,C , D poartă numele de parametri fundamentali ai cuadripolului.
Aceştia leagă semnalele de la intrare de cele de la ieşirea cuadripolului diport şi
sunt daţi de relaţiile:
U 
A 1  - raportul de transformare al tensiunilor la mers în gol;
 U 2  I2 0
U 
B 1  - impedanţa de transfer la scurtcircuit;
 I 2 U 2 0
(9.1.2)
 I 
C  1  - admitanţa de transfer la mers în gol;
 U 2  I2 0
I 
D 1  - raportul de transformare al curenţilor la scurtcircuit.
 I 2 U 2 0

Orice cuadripol liniar şi pasiv satisface teorema reciprocităţii (figura

9.1.3) dacă:
I2 U' E  I1 U" 0
' "
 1   1  (9.1.3)
 U 0
'
2  U  E 
"
2

393
 Condiţia de reciprocitate în parametri fundamentali se poate determina
astfel:
- se calculează din prima ecuaţie (9.1.1):
1
I 2 U`  E  E
'
 1  B
 U 0
`
2

- din cea de a doua ecuaţie (9.1.1.) se obţine:

I1 U` 0  C  E  D  I 2
"
 
1

 U  E 
`
2

- în aceleaşi condiţii ( U 1  0 , U 2   E ), din prima ecuaţie rezultă:

E
I 2  A
B
care, înlocuit în expresia lui I 1 face ca acesta să devină:
A  D  E  A  D  B  C E
I1 U` 0  C  E  D  I2  C  E  
"
 1  B B
 U  E 
`
2

Aplicând condiţia teoremei de reciprocitate:

I2 U` E  I1 U` 0
" '
 
1  
1

 U 0
`
2  U  E 
`
2

se obţine:
E  A  D  B  C E

B B

sau:
A D  B C  1 (9.1.4)
Relaţia (9.1.4) exprimă condiţia de reciprocitate a cuadripolului în
parametri fundamentali.
Se observă că  A  D  B  C  reprezintă chiar valoarea determinantului
sistemului de ecuaţii (9.1.1) şi cum acest determinant are valoarea diferită de zero,
ecuaţiile vor avea o soluţie unică pentru U 2 şi I 2 , atunci când U 1 şi I 1 sunt date
(cunoscute).

 Exprimarea ecuaţiilor în funcţie de U 2 şi I 2

Ecuaţiile (9.1.1.) ale cuadripolului mai pot fi scrise sub forma:

394
 U 2  D  U 1  B  I 1
 (9.1.5)
I 2  C  U 1  A  I 1
Relaţiile (9.1.5.) exprimă o altă formă a ecuaţiilor în parametri
fundamentali şi rezultă din (9.1.1.), aplicând, de exemplu, regula lui Cramer şi
ţinând seama de condiţia de reciprocitate A  D  B  C  1 . Aceste ecuaţii se
utilizează, de regulă, în cazul alimentării inverse a cuadripolului.

 Ecuaţiile cuadripolului în parametri impedanţă şi admitanţă

O altă formă de scriere a ecuaţiilor unui cuadripol este aceea în parametri

impedanţă, formă frecvent întâlnită în practică.
Astfel, dacă parametrul C este diferit de zero, adică ecuaţiile cuadripolului
se pot explicita în funcţie de U 1 şi U 2 , se obţin ecuaţiile:
U 1  Z 11 I 1  Z 12 I 2
(9.1.6)
U 2  Z 21 I 1  Z 22 I 2
unde Z ij reprezintă parametrii impedanţă ai cuadripolului.
Aceşti parametri sunt daţi de relaţiile:
U  A
Z 11   1   - impedanţa de intrare la poarta 1, când poarta 2 este în gol;
 I 1  I 2 0 C
U   A  D  B  C 
Z 12   1   - impedanţa de transfer între porţile 2 şi 1,
 I 2  I 1 0 C
când poarta 1 este în gol;
U  1
Z 21   2   - impedanţa de transfer între porţile 1 şi 2, cu poarta 2 în
 1  I 0
I
2
C
gol;
U  D
Z 22   2   - impedanţa de intrare la poarta 2, când poarta 1 este în
 I 2  I 1 0 C
gol.
(9.1.7)
Relaţiile (9.1.7) se obţin plecând de la ecuaţiile (9.1.1.):
AI 1  D  I 2 
U1   BI2
C
I  DI2
U2  1 (9.1.8)
C
Comparând relaţiile (9.1.8) cu (9.1.6) rezultă parametrii Z ij .

395
Condiţia de reciprocitate în parametrii impedanţă este dată de expresia:
Z 12  Z 21 (9.1.9)
şi se obţine pornind de la (9.1.4). Acesta arată că la un cuadripol diport pasiv şi
reciproc transferul semnalelor de la poarta 1 la poarta 2 şi invers se produce în
mod identic.
Similar se pot scrie ecuaţiile cuadripolului în parametri admitanţă:
I 1  Y 11U 1  Y 12U 2
(9.1.10)
I 2  Y 21U 1  Y 22U 2
În acest caz, condiţia de reciprocitate devine:
Y 12  Y 21 (9.1.11)
Condiţia de reciprocitate a unui cuadripol prezintă avantajul că numărul
parametrilor necunoscuţi ai acestuia se reduce de la 4 la 3.

 Cuadripol diport liniar pasiv reciproc şi simetric

Este un cuadripol la care interschimbarea porţilor de intrare cu cele de

ieşire nu afectează relaţiile electrice cu exteriorul ale cuadripolului. Condiţia de
simetrie necesară şi suficientă, în parametrii fundamentali, este:
A D (9.1.12)
În parametrii impedanţă, respectiv admitanţă condiţia devine:
Z 22  Z 11; Y 22  Y 11 (9.1.13)
Condiţia de simetrie a unui cuadripol liniar pasiv şi reciproc reduce
numărul de parametrii independenţi la 2, cu toate avantajele care decurg de aici
pentru determinarea acestora.
În cazul unui cuadripol reciproc şi simetric, acesta poate fi orientat oricum
într-un lanţ de cuadripoli, fără să fie influenţată transmisia semnalelor.

 Determinarea parametrilor cuadripolului

Parametrii unui cuadripol se pot determina analitic sau experimental.
Determinarea analitică presupune cunoaşterea structurii interne a cuadripolului, pe
când determinarea experimentală presupune reprezentarea cuadripolul ca o cutie
neagră, având accesibile doar cele 4 borne, respectiv tensiunile şi curenţii aplicaţi
acestora; în acest caz, determinarea parametrilor se face prin patru încercări
experimentale şi anume, două în gol şi două în scurtcircuit.

a. Determinarea analitică a parametrilor

În acest scop, se vor analiza doi cuadripoli reprezentativi, unul în T şi

celălalt în  .

396
  Fie cuadripolul în T din figura 9.1.4, pentru care se dau Z 1 , Z 2 , Z .
Denumirea de cuadripol în T provine de la modul de conectare a impedanţelor
acestuia, sub forma literei T.

Figura 9.1.4 Cuadripol în T

Se scriu ecuaţiile corespunzătoare teoremei a II-a a lui Kirchhoff pe cele

două ochiuri, I şi II, obţinându-se ecuaţiile în tensiuni:
U 1  Z 1 I 1  Z I 1  I 2   Z 1  Z I 1  Z  I 2
 (9.1.14)
U 2   Z 2 I 2  Z I 1  I 2   Z  I 1  Z 2  Z I 2
Comparând aceste ecuaţii cu cele în parametrii impedanţă, date de relaţia (9.1.6.),
se poate scrie:
Z 11  Z 1  Z ; Z 12  Z ; Z 21  Z ; Z 22  Z 2  Z 
Se observă că cuadripolul este reciproc:
Z 12  Z 21
Se aduc ecuaţiile (9.1.14) la forma ecuaţiilor (9.1.1) şi, prin comparaţie cu (9.1.1)
se determină parametrii fundamentali:
A  1  Z1 Y; B  Z1  Z 2  Y Z1Z 2; C  Y; D  1  Z 2 Y (9.1.15)
unde:
1
Y
Z
Conversia parametrilor în parametri fundamentali este necesară în cazul
proiectării filtrelor electrice.
 Fie acum un cuadripol în  (figura 9.1.5), pentru care se dau
Y ,Y 1 ,Y 2 . Aplicând teorema I a lui Kirchhoff în nodurile A şi B şi teorema a II-a
ochiului O, se obţin ecuaţiile în curenţi:
I 1  Y 1U 1  I  Y 1  Y U 1  Y  U 2
 (9.1.16)
I 2  I  Y 2U 2  Y  U 1  Y 2  Y U 2
I  Y (U 1  U 2 )

397
 Figura 9.1.5 Cuadripol în  (pi)

Prin comparaţie cu ecuaţiile generale în parametrii admitanţă, date de

relaţia (9.1.10.), rezultă:
Y 11  Y 1  Y ; Y 12  Y ; Y 21  Y ; Y 22  Y 2  Y 
(9.1.17)

Se aduc ecuaţiile (9.1.16) la forma ecuaţiilor (9.1.1) şi, prin comparaţie cu

(9.1.4), se determină parametrii fundamentali:
A  1  Y 2  Z ; B  Z ; C  Y 1  Y 2  Z Y 1Y 2 ; D  1  Y 1  Z (9.1.18)
unde:
1
Z
Y
b. Determinarea experimentală a parametrilor
Dacă nu se cunoaşte structura internă a cuadripolului, valorile parametrilor
(fundamentali, impedanţă, admitanţă) se pot determina experimental prin patru
încercări (metoda cutiei negre):
1. o încercare la mers în gol I 2  0  cu alimentare directă (pe la bornele
primare);
2. o încercare la mers în scurtcircuit U 2  0  cu alimentare directă;
 
3. o încercare la mers în gol I 1  0 cu alimentare inversă (pe la bornele
`

secundare);
 
4. o încercare la mers în scurtcircuit U 1  0 cu alimentare inversă.
`

Se prezintă mai întâi modul de determinare a ecuaţiilor alimentării inverse

a cuadripolului:

Figura 9.1.6 Alimentarea inversă a unui cuadripol

398
 Din figura 9.1.6 se observă relaţiile dintre curenţi şi tensiuni în cele două
cazuri de alimentare, directă şi inversă:
U 1  U 1 ; U 2  U 2 ; I 1  I 1 ; I 2  I 2
` ` ` `

Scriind ecuaţiile cuadripolului sub forma (9.1.5.):

U 2  D  U 1  B  I 1

I 2  C  U 1  A  I 1
`
  
şi înlocuind pe U 1 ,U 2 , I 1 , I 2 cu U 1 ,U 2 ,  I 1 ,  I 2 se obţine sistemul:
` ` `

U `2  D U 1`  B  I 1`
 ` (9.1.19)
 I 2  C U 1  A  I 1
` `

Relaţiile (9.1.19) reprezintă ecuaţiile alimentării inverse ale cuadripolului.

Ele se pot obţine pornind de la ecuaţiile fundamentale (9.1.1) prin
următoarele operaţii:
- înlocuirea indicilor 1 cu 2;
- înlocuirea lui A cu D;
- introducerea indicelui prim;
- introducerea semnului minus pentru parametrii B şi C.
Se presupune cuadripolul ca fiind reciproc şi simetric.
Revenind la determinarea experimentală a parametrilor, prin cele patru
încercări, se obţin expresiile:
U  A U`  D
Z 10   1    Z 11 ; Z 20   `2     Z 22
 I 1  I 2 0 C  I 2  I 1` 0 C
(9.1.20)
U  B 1 U`  B 1
Z 1sc  1    ; Z 2 sc   `2   
 I 1 U 2 0 D Y 11  I 2 U 1` 0 A Y 22
Din aceste relaţii se pot determina parametrii fundamentali ţinând seama şi
de relaţia de reciprocitate A  B  B  C  1 . Etapele calculului sunt următoarele:
- se înmulţeşte Z 10 cu Z 20 :
A D
Z 10  Z 20  2  A  D  C  Z 10  Z 20
2

C
- se calculează produsul BC din cea de a patra relaţie (9.1.20):
B C
Z 2 sc    B  C  A  C  Z 2 sc
A C
- din prima relaţie (9.1.20.) rezultă:
A  Z 10  C  B  C  Z 10  C  Z 2 sc
2

- se introduce AD şi BC în condiţia de reciprocitate, rezultând:

C  Z 10  Z 20  C  Z 10  Z 2 sc  1
2 2

399
 - rezultă C , de forma:
1
C
Z 10 Z 20  Z 2 sc 
- se calculează A, D , B :
A  C  Z 10 ; B  C  Z 20  Z 1sc ; C  C  Z 20
Semnele   arată că există doi cuadripoli cu parametrii fundamentali
diferiţi ca semn, având aceleaşi impedanţe la gol şi scurtcircuit. Acest lucru este
posibil deoarece, la măsurarea impedanţelor, bornele de intrare pot fi schimbate
între ele fără modificarea rezultatelor.
Se va alege un singur rând de valori ale parametrilor, astfel ca partea reală
a parametrilor impedanţă(rezistenţa) să nu fie negativă.

9.2 Impedanţe de intrare. Impedanţe caracteristice. Impedanţe imagini.

Adaptarea semnalelor
 Impedanţe de intrare
Cunoaşterea impedanţelor de intrare a unui cuadripol este necesară la
realizarea adaptării în cazul transmisiei semnalelor prin cabluri.
Un cuadripol cu alimentare directă, care funcţionează în sarcină cu o
impedanţă Z 2  U 2 / I 2 conectată la bornele secundare prezintă la bornele de
intrare primare o impedanţă echivalentă complexă de forma:
U
A 2 B
U A U 2  B  I 2 I2
Z e1  1  
I 1 C U 2  D  I 2 C 2  D
U
I2
sau
A Z 2  B
Z e1   f Z 2  (9.2.1)
CZ2  D
Aceasta poartă numele de impedanţă de intrare primară (figura 9.2.1) şi
determinarea ei este importantă deoarece poate reprezenta, de exemplu, sarcina
unui generator de semnal.

Figura 9.2.1 Impedanţa de intrare primară

Impedanţa de intrare este o funcţie de impedanţa de sarcină.

400
 Un cuadripol alimentat invers, care funcţionează în sarcină pe o impedanţă
Z 1  U / I 1 , conectată la bornele primare, prezintă la bornele de alimentare
` `
1
secundare o impedanţă echivalentă complexă de forma:
`
U1
D B
D U 1  B  I 1
` ` ` `
U2 I1
Z e2  `  
I 2 C U 1  A  I 1
` ` `
U1
C `  A
I1
sau
D Z1  B
Z e2 = = f Z1  (9.2.2)
-C  Z 1 + A
Aceasta poartă numele de impedanţă de intrare secundară.
În general, Z e1  Z 2 , Z e 2  Z 1 , cazurile de egalitate existând numai dacă
Z e1 şi Z e 2 reprezintă impedanţe caracteristice.

 Impedanţe caracteristice (iterative)

Se numesc impedanţe caracteristice ale unui cuadripol diport o pereche de
impedanţe, Z c1 , Z c 2 , definite astfel (figura 9.2.2):

Figura 9.2.2 Impedanţe caracteristice

- impedanţa caracteristică directă, Z c1 , este egală cu impedanţa de

sarcină care trebuie conectată la bornele secundare, pentru ca
impedanţa de intrare primară să fie egală cu ea:
Z c 1  Z 2  Z e1  Z c 1 (9.2.3)
- impedanţa caracteristică inversă (pe alimentarea inversă) este egală cu
impedanţa de sarcină care trebuie conectată la bornele primare, pentru
ca impedanţa de intrare secundară să fie egală cu ea:
Z c2  Z 1  Z e2  Z c 2 (9.2.4)
Calculul acestor impedanţe se face pornind de la expresiile lui Z e1 şi Z e 2 , în care
se ţine seama de relaţiile (9.2.3) şi (9.2.4):
A Z2  B A  Z c1  B
Z e1  ; Z c1 
C Z2  D C  Zc 1  D
Cuadripolul fiind reciproc, A  D  B  C  1 şi se obţine:
401
 Z c1 
 A  D    A  D 2  4 . (9.2.5)
2C
În mod asemănător se calculează Z c 2 din Z e 2 :

Z c2 
 D  A   A  D   4
2
(9.2.6)
2C
În expresiile impedanţelor Z c1 , Z c 2 apar semnele  ; se va alege semnul
care asigură valori pozitive (sau nule) pentru părţile reale ale acestora (rezistenţele
trebuie să fie pozitive sau nule).
Impedanţele caracteristice prezintă importanţă practică în special în
Telecomunicaţii; astfel, acestea asigură conservarea condiţiilor de adaptare a
receptorului (sarcinii) la generatorul (sursa) de semnal când între acestea este
necesar să se intercaleze un cuadripol cu anumite funcţiuni (de exemplu un filtru
pentru rejectarea semnalelor parazite din lanţul de transmisie).
Pentru ca filtrul să nu modifice condiţiile de adaptare iniţiale dintre sursă
şi sarcină este necesar ca impedanţa caracteristică directă a filtrului să fie egală cu
impedanţa de sarcină, generatorul funcţionând, din punct de vedere al adaptării, ca
şi cum sarcina ar fi conectată direct la acesta (pe alimentarea directă).

 Impedanţe imagini
Se numesc impedanţe imagini o pereche de impedanţe care respectă
următoarele condiţii: prima este impedanţa de intrare primară dacă a doua este
impedanţa de sarcină conectată la bornele secundare; a doua este impedanţa de
intrare secundară dacă prima este impedanţa de sarcină conectată la bornele
primare (figura 9.2.3):
Z i1  Z e1 dacă Z i 2  Z 2
(9.2.7)
Z i 2  Z e 2 dacă Z i1  Z 1

Figura 9.2.3 Impedanţe imagini

Pentru calculul impedanţelor imagine se pleacă de la relaţiile lui Z e1 şi Z e 2 , în

care se ţine seama de relaţia (9.2.7). Se obţin mai întâi relaţiile:

402
 A  Z i2  B D  Z i1  B
Z i1  ; Z i2  .
C  Z i2  D C  Z i1  A
Înlocuind în aceste relaţii pe Z i 2 în Z i 1 şi pe Z i 1 în Z i 2 şi ţinând seama de
condiţia de reciprocitate, rezultă:
A B DB
Z i1   ; Z i2   (9.2.8)
CD CA
Semnul de va alege astfel ca partea reală a celor două impedanţe să nu fie
negativă.
Şi aceste impedanţe prezintă importanţă la realizarea condiţiei de adaptare
a sarcinii la generator cu ajutorul unui cuadripol (adaptor), construit special în
acest scop. Pentru aceasta, este suficient ca Z i 1 să fie egală cu impedanţa internă a
sursei, iar Z i 2 să fie egală cu impedanţa de sarcină.
În cazul cuadripolului pasiv, reciproc şi simetric, impedanţele
caracteristice şi impedanţele imagine coincid:
B
Zc  Zi     Z 10  Z 1sc (9.2.9)
C

 Adaptarea. Utilizarea cuadripolilor diporţi în Electronică şi

Telecomunicaţii
La transmiterea semnalelor prin cabluri în Electronică şi Telecomunicaţii
se utilizează în mod curent cuadripoli diporţi conectaţi în cascadă. Un cuadripol
diport al lanţului de telecomunicaţii poate fi considerat ca fiind conectat între un
generator de semnal echivalent (conform teoremei lui Thévenin ) aparţinând
lanţului de transmisiuni din stânga (fig. 9.2.4), de forţă electromotoare E şi
impedanţă internă Z g , şi o sarcină Z s , care este impedanţa echivalentă a lanţului
din dreapta.

Figura 9.2.4 Cuadripol diport conectat între generator şi receptor

Astfel, în cazul transmisiei cu adaptare se poate spune că, la fiecare poartă

a lanţului de cuadripoli, transmisia se face de la generatorul cu impedanţa internă
Z g şi t.e.m. E către sarcina Z s , ca şi cum filtrul nu ar exista. În practică, de cele
mai multe ori, Z g şi Z s sunt rezistenţe (figura 9.2.5).

403
 Figura 9.2.5 Transmisie fără şi cu adaptare

Se reaminteşte, de la studiul circuitelor de tip dipol, că se realizează

adaptarea la transmisia semnalelor de la un generator la un receptor dacă este
satisfăcută condiţia de egalitate între impedanţele acestora: Z g  Z s .
În lanţurile de transmisie bilaterală este necesar să se realizeze adaptarea la
ambele porţi ale diportului echivalent al lanţului. Aceasta coincide cu transferul
maxim de putere în ambele sensuri.
Este util însă să se ştie pe ce impedanţe se termină/închide diportul
emiţător, dacă se doreşte adaptarea la ambele porţi. În condiţiile transmisiei
bilaterale este îndeplinită condiţia de adaptare:
Z i 1  Z i 2  Z c1  Z c 2
Adaptarea presupune că semnalele emise de sursă se propagă către sarcină
fără obstacole, deci fără reflexii, în regim de undă progresivă, astfel încât
semnalele să fie nedistorsionate. Se spune, în acest caz, că transmisia este optimă,
respectiv fără reflexia semnalelor. Această situaţie este totuşi ideală.
Notă
Noţiunea de impedanţă caracteristică, în cazul liniilor de transmisie a
semnalelor, se mai defineşte şi prin valoarea impedanţei de sarcină care trebuie
conectată la capătul liniei, astfel încât pe linie să existe numai regimul de undă
progresivă. Această impedanţă se notează curent în telecomunicaţii cu Z0 . Se
spune că în regim de undă progresivă linia se închide pe impedanţa
caracteristică.

NOTĂ
Transmiterea undelor de curent sau tensiune pe o linie de transmisie (prin
propagare, deci la frecvenţe ridicate) se face în regim de undă progresivă dacă
amplitudinile tensiunii şi ale curentului sunt constante în orice punct al liniei (cu
adaptare). Dacă însă aceste amplitudini prezintă maxime şi minime, distanţate cu
 / 2 , se spune că regimul de transmisie este un regim de undă staţionară (fără
adaptare).
404
 În concluzie, dacă impedanţa de sarcină a unei linii de transmisie (lanţ de
cuadripoli pasivi şi reciproci) este egală cu impedanţa caracteristică a
cuadripolului echivalent al lanţului, linia este adaptată la sarcină în sensul de
transmisie şi se pot constata următoarele:
- nu se produc reflexii la capetele liniei, deci regimul este de undă
progresivă.
- semnalele sunt nedistorsionate.
La transmisia bilaterală adaptată, atât impedanţele de intrare primare, cât şi
cele secundare trebuie să fie impedanţe caracteristice.
Deoarece realizarea adaptării bilaterale în lanţurile de telecomunicaţii este
costisitoare, în unele situaţii se practică doar adaptarea unilaterală, reflexiile la o
singură poartă nefiind foarte supărătoare deoarece în sens invers nu se transmit
semnale utile. Ca urmare, la transmisia unilaterală adaptată impedanţa de intrare a
cuadripolului, în sensul de transmitere a semnalelor, trebuie să fie o impedanţă
caracteristică sau iterativă, adaptarea fiind făcută într-un singur sens.

9.3 Conexiunile cuadripolilor diporţi. Lanţ de cuadripoli

Există mai multe posibilităţi de conectare a cuadripolilor şi anume:

a) conexiunea în cascadă (lanţ);
b) conexiunea în serie;
c) conexiunea în paralel;
d) conexiunea mixtă.

a) Conexiunea în cascadă, cea mai răspândită în practică, este prezentată în

figura 9.3.1 pentru cazul simplu a doi cuadripoli:

Figura 9.3.1 Conexiunea în cascadă (lanţ);

Cuadripolul echivalent al lanţului de cuadripoli în cascadă este reptryentat în

figura 9.3.2. Ca urmare, se poate scrie, prin comparaţie:

U 1  U 1; I 1  I 1; U 2  U 1; I 2  I 1; U 2  U 2 ; I 2  I 2
' ' ' '' ' '' '' ''

405
Deoarece ecuaţiile caracteristice ale cuadripolilor diporţi liniari, pasivi şi reciproci
sunt liniare, acestea se pot scrie sub formă matriceală.
 Reprezentarea matriceală a ecuaţiilor cuadripolilor diporţi
Ecuaţiile în parametri fundamentali se pot reprezenta sub formă matriceală
astfel:
U1 A B U2 U2 A B
   A ; A
I1 C D I2 I2 C D
unde A este matricea parametrilor fundamentali. Similar, se pot scrie ecuaţiile în
parametri impedanţă şi în parametri admitanţă. Reprezentarea matriceală a
ecuaţiilor cuadripolilor diporţi este avantajoasă în special la studiul lanţurilor de
cuadripoli, permiţând simplificarea calculelor.
a) Revenind la conexiunea în cascadă pentru doi cuadripoli (figura
9.3.1), ecuaţiile fundamentale ale celor doi cuadripoli sub formă matriceală sunt:
` ` ` `
U1 U2 A B
 A  , unde A 
` `
` ` ` `
I1 I2 C D
`` `` `` ``
(9.3.1)
U1 U2 A B
 A  , unde A 
`` ``
`` `` `` ``
I 1 I C D
2

Pentru cuadripolul echivalent din figura figura 9.3.2. ecuaţia matriceală în

parametri fundamentali are forma:
U1 U A B
 A  2 , unde A  (9.3.2)
I1 I2 C D

Figura 9.3.2 Cuadripol echivalent

Ţinând seama de relaţiile (9.3.1), se poate scrie:

` ` ``
U1 U1 ` U2 `` U 2 `` U
 `  A  `  A  A  ``  A  A  2
` `
(9.3.3)
I1 I1 I2 I2 I2
Comparând această relaţie cu (9.3.2.), rezultă:
A A A
` ``
(9.3.4)
La conexiunea în cascadă, matricea parametrilor fundamentali a
cuadripolului echivalent este egală cu produsul matricelor similare ale
cuadripolilor componenţi ai conexiunii.
406
 b) Conexiunea în serie (figura 9.3.3) presupune legarea intrărilor cu ieşirile
pentru fiecare poartă a cuadripolilor componenţi.

Figura 9.3.3 Conexiunea în serie

U 1  U 1 U 1 ; I 1  I 1  I 1 ; U 2  U 2 U 2 ; I 2  I 2  I 2
` `` ` `` ` `` ` ``

Ecuaţiile cuadripolului în parametrii impedanţă sub forma matriceală sunt:

` ` ` `
U1 I1 Z 11 Z 12
 Z  ` , cu Z  `
` `
` `
U2 I2 Z 21 Z 22
`` `` `` ``
(9.3.5)
U1 I1 Z 11 Z 12
 Z  `` , cu Z  ``
`` ``
`` ``
U2 I2 Z 21 Z 22
Cei doi cuadripoli conectaţi în serie pot fi înlocuiţi cu un cuadripol echivalent,
având ecuaţiile fundamentale în parametrii admitanţă:
U1 I1 Z 11 Z 12
 Z  , cu Z  (9.3.6)
U2 I2 Z 21 Z 22
Ţinând seama de specificul conexiunii serie se poate scrie:
U 1 U `1 U ``1 `
I1
``
I1
   Z  `  Z  ``
` ``

U 2 U `2 U ``2 I2 I2
respectiv:
U1
U2
 Z Z 
`
 `` I1
I2
 (9.3.7)

de unde rezultă, prin comparaţie cu relaţia (9.3.6), că:

Z Z Z
` ``
(9.3.8.)
Matricea parametrilor impedanţă a unei grupări serie de cuadripoli este
egală cu suma matricelor similare ale cuadripolilor conectaţi în serie.
c) Conexiunea în paralel este arătată în figura 9.3.4, unde se poate vedea
cum porţile de intrare şi ieşire sunt legate în paralel.

407
 Figura 9.3.4 Conexiunea în paralel

În acest caz se poate observa că:

U1  U1  U1 ; I1  I1  I1 ; I 2  I 2  I 2 ; U2  U 2  U2
` `` ` `` ` `` ` ``

Ecuaţiile în parametrii admitanţă ai celor doi cuadripoli şi ai unui cuadripol

echivalent conexiunii paralel sunt date de relaţiile:
` ` `` ``
I1 ` U1 I1 `` U 1 I1 U1
`
 Y  ` ; ``  Y  `` ; Y (9.3.9)
I2 U2 I2 U2 I2 U2
Fiind vorba de o conexiune în paralel se poate scrie:
` `` ` ``
I1 I I U `` U
 `1  1``  Y  `1  Y  1``
`

I2 I2 I2 U2 U2
(9.3.10)
I1 U
 Y  Y  1
` ``

I2   U2
de unde, prin comparaţie cu ultima relaţie (9.3.9), rezultă:
Y  Y Y
` ``
(9.3.11.)
În cazul conexiunii în paralel a cuadripolilor, matricea admitanţelor
cuadripolului rezultant este egală cu suma matricelor admitanţelor cuadripolilor
conectaţi în paralel.
Avantajul schemelor echivalente constă în faptul că se poate determina mai uşor
condiţia de adaptare a sarcinii la un generator de semnal.

 Lanţ de cuadripoli adaptat

Transmisia semnalelor de la surse la utilizatori se realizează cu ajutorul
liniilor şi echipamentelor electrice (filtre, stabilizatoare etc.), care pot fi asimilate
unor succesiuni de cuadripoli conectaţi în lanţ (cascadă). Dacă toţi cuadripolii sunt
identici, lanţul de transmisie este omogen. În mod frecvent, cuadripolii
îndeplinesc şi condiţia de simetrie.

408
 În cazul unui lanţ omogen, impedanţa caracteristică a lanţului (aceeaşi cu a
unui cuadripol echivalent) este identică cu cea a unui cuadripol component.
Se consideră lanţul de cuadripoli din figura 9.3.5.

Figura 9.3.5. Lanţ/cascadă de cuadripoli

Dacă matricea parametrilor fundamentali a unui cuadripol oarecare din lanţ este:
A B
Ak  , k  1, 2, , n (9.3.12)
C D
atunci:
Alant  A1  A2  An  A ,
n
(9.3.13)
cuadripolii componenţi fiind identici. Utilizarea de cuadripoli simetrici în
transmisia semnalelor electrice are avantajul asigurării adaptării sarcinii la
generator.
Menţiune: Cuadripolii componenţi ai lanţului fiind simetrici, impedanţele
caracteristice şi impedanţele imagini coincid:

B
Zc  Zi     Z 10  Z 1s (9.3.14)
C

 Cuadripoli echivalenţi
În regim sinusoidal, doi cuadripoli sunt complet echivalenţi dacă pot fi
substituiţi unul altuia în reţeaua mai mare din care fac parte, fără să se modifice
curenţii şi tensiunile de la bornele lor.
Condiţia de echivalenţă este îndeplinită dacă cei doi cuadripoli au aceleaşi
ecuaţii caracteristice, adică aceiaşi parametri.
Principalele tipuri de scheme echivalente ale unui cuadripol sunt schemele
în T,  şi X.

409
9.4 Filtre electrice
Filtrele electrice reprezintă cele mai cunoscute aplicaţii practice ale
cuadripolilor diporţi, fiind utilizate în mod curent în lanţurile de transmitere a
semnalelor.
Se numeşte filtru electric un cuadripol adaptat, menit să transmită numai semnale
de la intrare la ieşire, cu condiţia ca frecvenţa acestora să fie cuprinsă într-un
anumit interval, numit bandă de trecere.
Să considerăm, pentru studiul filtrelor, un caz mai general, reprezentat de
un lanţ de cuadripoli simetric adaptat (figura 9.4.1) format, teoretic, din n
cuadripoli.

Figura 9.4.1 Lanţ de cuadripoli simetric adaptat

Lanţul fiind adaptat are proprietăţi de transmisie optime, în sensul celor

arătate mai înainte, dacă impedanţa de sarcină a acestuia este egală cu impedanţa
caracteristică Z c a ansamblului cuadripolilor componenţi, respectiv - a
cuadripolului echivalent al lanţului.
Conform definiţiei impedanţei caracteristice, dacă impedanţa de sarcină a
ultimului cuadripol este Z c , atunci şi impedanţa lui de intrare este tot Z c .
Impedanţa de intrare a ultimului cuadripol este însă impedanţa de sarcină a
penultimului şi aşa mai departe, astfel că, în cazul unui lanţ adaptat, impedanţele
de sarcină şi cele de intrare ale tuturor cuadripolilor componenţi sunt egale cu Z c .
În aceste condiţii, se poate scrie:
U1 U2 U U B
  k  n  Zc  (9.4.1)
I1 I2 Ik In C
Ecuaţiile cuadripolului simetric de ordinul k sunt:
U k  A  U k 1  B  I k 1
 (9.4.2)
 I k  C  U k 1  D  I k 1
B
unde A  D si Z c  .
C
 Atenuarea
Raportul tensiunilor de intrare şi ieşire la bornele acestui cuadripol este:

Uk 1
 A  B C  k  1,2,,n (9.4.3)
U k 1 A  B C
La un lanţ de cuadripoli adaptat, raportul a două tensiuni succesive sau a doi
curenţi succesivi se păstrează constant de la element la element.
410
Se introduce acum noţiunea de exponent de transfer caracteristic, dat de relaţia:
U I
g  ln k  ln k (9.4.4)
U k 1 I k 1
unde g este o mărime complexă ce caracterizează transmisia, de tipul:
g  a  jb (9.4.5)
Ţinând cont de relaţia (9.4.3.), se poate scrie:
 U 
  
g  ln k   ln A  B  C   ln A  B  C  (9.4.6)
 U k 1 
De unde:
g
e  A BC; e  A BC
g
(9.4.7)
Cum:
g
e  chg  shg ; e  chg  shg
g
(9.4.8)
rezultă:
A  ch g  cha  jb   ch a  cos b  jsha  sin b (9.4.9)

B  C  sh g  sha  jb   sha  cos b  jcha  sin b (9.4.10)

Înlocuind aceste mărimi în relaţia (9.4.3.) rezultă:
Uk I
 k  e  ea  e jb
g
(9.4.11)
U k 1 I k 1
respectiv:
g
U k 1  U k  e  U k  e a  e jb (9.4.12)
Exponentul a , subunitar, numit factor de atenuare, este mai mare sau egal
cu zero, motiv pentru care în lungul lanţului de cuadripoli adaptat valorile efective
ale tensiunilor şi curenţilor scad monoton exponenţial (termenul e-a); exponentul b
poartă numele de întârziere de fază. Fiecare cuadripol introduce un factor de
atenuare subunitar, egal cu a şi o întârziere de fază egală cu b .
Mărimea:

 U
a  Re g  ln k  0 (deoarece ln N  0 )
U k 1
(9.4.13.)

se mai numeşte şi atenuarea caracteristică a cuadripolului simetric adaptat, iar

mărimea:
U 

b  I m g  arg  k   0 (9.4.14)
U k  1 
se mai numeşte şi defazajul caracteristic al cuadripolului simetric adaptat, fiind
definită pe intervalul      . Cuadripolii analizaţi fiind pasivi şi energia fiind

411
transmisă spre receptor, puterea activă Pk+1, la bornele de ieşire ale cuadripolului
de ordinul k, este mai mică decât cea de la bornele de intrare Pk; diferenţa
acoperind pierderile de putere în cuadripol. În cazul idealizat, al unor cuadripoli
fără pierderi, adică nedisipativi (având elemente de circuit pur reactive), aceste
două puteri pot fi egale şi eventual nule, dacă impedanţa caracteristică este
imaginară şi sarcina nu consumă putere activă.
Rezultă că pentru cuadripolii cu pierderi (disipativi):
Pk 1  Pk , adică a  0 , (9.4.15)
iar pentru cei fără pierderi (nedisipativi):
Pk 1  Pk  0 , adică a  0 (9.4.16)
Expresiile lui Pk+1 rezultă din:
S k 1  U k 1 I k 1  U k  I k  e2 a
* *

cu:
Pk 1  Re S k 1  Pk  e2 a
Făcând produsele rapoartelor U k / U k 1 pentru tot lanţul, rezultă exponentul de
transfer caracteristic total:
gt  n  g
şi atenuarea totală, respectiv defazajul total :
at  n  a ; bt  n  b
 Caracteristica de frecvenţă a filtrului
Mărimea g (exponentul de transfer) se mai poate scrie:
U 
g    a    jb    ln  i  (9.4.17)
Ue 
unde U i şi U e sunt tensiunile U 1 , respectiv U n  1 ale cuadripolului echivalent al
lanţului considerat iniţial (figura 9.4.2); regimul analizat fiind regimul permanent
sinusoidal.

Figura 9.4.2 Cuadripolul echivalent al unui lanţ de cuadripoli

Se numeşte atenuare a lanţului de transmisie mărimea reală:

U 

a    Re g  ln  i   Np  (9.4.18)
Ue 
Se numeşte defazaj al lanţului de transmisie mărimea reală:

412
 
b    I m g  arg U i  arg U e (rad ) (9.4.19)
Funcţiile de frecvenţă a  şi b  se numesc caracteristicile de
frecvenţă ale lanţului (sistemului) de transmisie şi anume: a   - caracteristica de
frecvenţă a atenuării; b   - caracteristica de frecvenţă a defazajului.
Cunoaşterea acestor caracteristici face ca un sistem de transmisie să fie
complet determinat, în regim permanent sinusoidal.

 Intervale de trecere şi de atenuare

Am arătat că filtrele electrice se utilizează pentru transmiterea de la un
generator la un receptor a semnalelor numai între anumite frecvenţe,caracteristica
atenuare - frecvenţă, a  , având minime pronunţate pentru intervalele de
frecvenţă ale semnalelor care trebuie să treacă, respectiv-intervalele de trecere. În
telecomunicaţii filtrele sunt, în mod obişnuit, cuadripoli sau lanţuri de cuadripoli
reciproci simetric adaptaţi.
Pentru un filtru electric se pot defini următoarele intervale sau benzi:
-interval (bandă) de trecere, reprezentat de orice interval din spectrul
frecvenţelor cuprins între o frecvenţă inferioară fi şi una superioară fs > fi , pentru
care filtrul prezintă o atenuare foarte mică (nulă, în caz ideal) în raport cu aceea
din afara acestui interval; cele două frecvenţe fi şi fs se numesc frecvenţe de tăiere;
-interval (bandă) de atenuare, reprezentat de restul intervalelor din
spectrul de frecvenţe.
În raport cu aceste intervale, filtrele se pot clasifica în:
a) FTJ-filtru trece-jos, care favorizează semnalele de frecvenţe inferioare
unei limite date  fi  0, f s  0  ;
b) FTS-filtru trece-sus, care favorizează semnalele de frecvenţe
superioare unei limite date  fi  0 , f s   ;
c) FTB-filtru trece-bandă, care favorizează semnalele de frecvenţe
cuprinse într-un anumit interval de trecere, relativ îngust
 fi  0, f s  0 ; fi  f s ;
d) FOB-filtru opreşte-bandă, care blochează trecerea semnalelor cu
frecvenţe cuprinse într-un anumit interval de oprire  f i  0 , f s  0  .
Intervalul de oprire (banda de oprire) este un interval din spectrul frecvenţelor
pentru care filtrul prezintă o atenuare foarte mare (teoretic-infinită).
În continuare se vor studia filtrele nedisipative (fără pierderi) simetrice
adaptate, având ca sarcină o impedanţă egală cu impedanţa lor caracteristică, Z c .

 Filtru nedisipativ simetric adaptat

413
 Se consideră un lanţ de cuadripoli simetrici în T (figura 9.4.3), funcţionând
adaptat, adică închis pe impedanţa sa caracteristică Z c . Cum exponentul de
transfer al unui lanţ cu n cuadripoli este ng  na  jnb , este suficient să se
studieze funcţionarea unui singur cuadripol din lanţ la diferite frecvenţe, adică
funcţiile:
a , b  şi g    a   jb  (9.4.20)

Figura 9.4.3 Lanţ de cuadripoli simetrici în T

Din relaţiile (9.1.15.) pentru cuadripoli în T simetrici, cu Z1  Z2  Zl / 2 şi

Y  1 / Z t , unde Zl este impedanţa longitudinală, iar Zt – impedanţa transversală,
rezultă:
2
1 Zl Zl 1
A  1    D; B  Zl  ; C (9.4.21)
2 Zt 4Zt Zt
şi:
2
B Z
Zc   Zl  Z t  l (9.4.22)
C 4
Un cuadripol nedisipativ are, cum arătam, parametri fundamentali reali
şi/sau imaginari. fiind compus numai din elemente reactive de circuit (bobine şi
condensatoare). Ca urmare, elementele de circuit ale schemei sale echivalente în T
sunt exclusiv reactive; respectiv, mărimile Zl , Zt (impedanţele longitudinală şi
transversală) sunt imaginare.
Din relaţia (9.1.15) rezultă pentru un cuadripol în T relaţiile:
A1 D 1
Y  C, Z1  , Z2  (9.4.23)
C C
dacă se cunosc parametrii fundamentali; dacă cuadripolul este simetric, atunci
Z1  Z 2 .
Dacă Y , Z 1 , Z 2 sunt imaginare, atunci C este imaginar, A este real şi D
este real. Din condiţia de reciprocitate A  D  B  C  1 rezultă că şi B este
imaginar.
Cuadripolul nedisipativ se caracterizează deci prin relaţiile:

414
 I m  A  0; I m D  0; e B  0; e C  0; I m B  0; I m C  0 (9.4.24)
Ţinând seama de relaţiile (9.4.9) şi (9.4.10), se poate scrie:
I m A  I m ch g  sha  sin b  0 (9.4.25)
şi:


 B

Im    I m Z c   0 (9.4.26)

 C

Re    
B  C  Re shg  sha  cos b  0  daca B  C  0 
Sau, o a doua variantă:
Re Z c   0; I m shg  cha sin b daca B  C  0  (9.4.27)
Se observă că impedanţa caracteristică a unui cuadripol nedisipativ
simetric poate fi reală sau imaginară.
Cazul 1. Impedanţa caracteristică este reală
Relaţiile (9.4.25) şi (9.4.26) pot fi satisfăcute numai cu:
B
a  0; Zc  0 (9.4.28.)
C

1  A  1 (9.4.29)
Pentru frecvenţele care asigură aceste inegalităţi, atenuarea este nulă şi
impedanţa caracteristică este reală şi pozitivă.
Acestea sunt intervalele de trecere ale filtrului nedisipativ simetric, cu
frecvenţele de tăiere determinate de situaţiile extreme:
A  1 sau A  1 sau B  C  0
2
(9.4.30)
Cazul 2. Impedanţa caracteristică este imaginară
Relaţiile (9.4.25) şi (9.4.27) pot fi satisfăcute numai în condiţiile:
B
b  0,  ; Z c   j (9.4.31)
C
A  cha sau A  1; A  1 (9.4.32)
Pentru frecvenţele care asigură aceste inegalităţi, atenuarea nu mai este nulă, ci
are expresia:
a  arg ch A  0 (9.4.33)

Exemple
1. Filtrul trece-jos. Filtrul trece-jos din figura 9.4.4 este un filtru pasiv
nedisipativ în T, având următoarele impedanţe:

415
 Zl jL 1
Z1  Z2   ; Y  jC (9.4.34)
2 2 Zt
unde Z l  jL este impedanţa longitudinală, iar Z t  1 / jC este impedanţa
transversală.

Figura 9.4.4 Filtru trece-jos

Din condiţia  1  A  1 se obţin limitele intervalului de trecere:

1 Z 1
A  1   l  1   2 LC  1 (9.4.35)
2 Zt 2
unde A  1 dă frecvenţa inferioară  i , iar A  1 dă frecvenţa superioară  s .
Rezultă:
2
 i  0; s   0;  s  i (9.4.36)
L C
În figura 9.4.5 este prezentată caracteristica atenuare-frecvenţă, care pune
în evidenţă faptul că filtrul analizat este un filtru trece-jos, lăsând să treacă numai
semnalele de frecvenţe joase.

Figura 9.4.5 Caracteristica atenuare-frecvenţă

2. Filtrul trece-sus. Filtrul trece-sus din figura 9.4.6 este un filtru pasiv
nedisipativ în T, având următoarele impedanţe:

416
 Zl 1 1 1
Z1  Z2   ; Y  (9.4.37)
2 2 jC Zt jL

Figura 9.4.6 Filtru trece sus

Punând condiţiile la limită pentru parametrul fundamental A şi anume: A  1 ,

rezultă frecvenţele limită ale intervalului de trecere:
1 Z 1
A  1  l  1  1 (9.4.38)
2 Zt 2 2 LC
1
i  ; s   (9.4.39)
2 LC
Caracteristica atenuare-frecvenţă în acest caz este prezentată în figura 9.4.7.

Figura 9.4.7 Caracteristica atenuare-frecvenţă

3. Filtrul trece-bandă. Filtrul trece-bandă din figura 9.4.8 este un filtru

pasiv nedisipativ în T, având următoarele impedanţe:

417
 Figura 9.4.8 Filtru trece-bandă
Z jL 1 1 1
Z1  Z2  l   ; Y  (9.4.40)
2 2 2 jC0 Zt jC
Punând condiţiile  1 pentru parametrul fundamental A, se obţin cele două
frecvenţe limită ale intervalului de trecere:
1 Z 1 C
A  1   l  1    2 LC    1
2 Zt 2 C0 
(9.4.41)
1
i  i  0, s  i , pentru A  1
L  C0
Mărimile i şi s reprezintă frecvenţele de tăiere inferioară, respectiv -
superioară.
Caracteristica atenuare-frecvenţă este prezentată în figura 9.4.9.

Figura 9.4.9 Caracteristica atenuare-frecvenţă

În concluzie, filtrele pasive LC sunt diporţi simetrici nedisipativi, realizaţi

cu elemente pur reactive.

418
 CAPITOLUL 10
REGIMUL PERMANENT NESINUSOIDAL AL CIRCUITELOR
ELECTRICE (REGIMUL DEFORMANT)

10.1 Caracterizare. Surse de armonici

Studiul circuitelor şi reţelelor de curent alternativ s-a făcut, până în
prezent, în regim permanent sinusoidal, respectiv - în regimul permanent stabilit
în circuite liniare sub acţiunea unor t.e.m. sinusoidale şi de aceeaşi frecvenţă,
rezultând curenţi, de asemenea, sinusoidali.
În practică, însă, se constată că variaţia tensiunii de alimentare se abate
mai mult sau mai puţin de la forma sinusoidală datorită unor nesimetrii ale
acesteia la generatoare sau datorită perturbaţiilor din liniile de transmisie a
energiei electrice, prezentând deformări sau distorsiuni. Deformarea tensiunii
conduce la deformarea curenţilor (aceasta chiar în cazul circuitelor /receptoarelor
liniare); mai mult, în cazul circuitelor inductive, deformarea curenţilor datorită
deformării tensiunii slăbeşte, pe când în cazul celor capacitive se accentuează.
Regimul electric caracterizat prin distorsiuni ale tensiunilor şi curenţilor
în circuitele/reţelele electrice poartă numele de Regim deformant.
Ca urmare, Regimul permanent nesinusoidal al circuitelor electrice este
un Regim deformant, în care atât tensiunile, cât şi curenţii sunt, simultan,
nesinusoidali.
Elementele de circuit care contribuie la apariţia regimului deformant sau
amplifică acest regim se clasifică în:
- elemente de circuit neliniare: bobinele cu miez de fier în regim saturat
ale transformatoarelor, generatoarelor şi motoarelor electrice, ale
electromagneţilor, ale instalaţiilor de filtrare – compensare,
redresoarele de putere, alte componente ale electronicii de putere
(mutatoare), cum sunt diodele de putere, tranzistoarele de putere,
tiristoarele, triacurile etc.
- elemente de circuit liniare reactive, cum sunt bobinele şi
condensatoarele electrice, în reţele nesinusoidale, care, de regulă,
atenuează sau amplifică regimul deformant.
Sursele de distorsiuni din prima categorie se numesc elemente deformante de
prima speţă, iar cele din a doua – elemente deformante de speţa a doua. Această
clasificare aparţine Acad. C. Budeanu, om de ştiinţă român cu contribuţii
remarcabile în domeniul Electrotehnicii, îndeosebi în problemele cercetării şi
interpretării energiei reactive şi a regimului deformant (1929).
Efectele deformante din reţele sunt nedorite deoarece:
a. micşorează factorul de putere, respectiv puterea utilă la consumatori;

419
 b. măresc pierderile de putere electrică pe liniile de transport;
c. produc rezonanţe de tensiuni sau de curenţi pe unele armonici, cu
consecinţe negative asupra componentelor electrice (străpungerea
condensatoarelor), dar şi asupra izolaţiei cablurilor şi bobinelor.

10.2 Analiza armonică a circuitelor în regim permanent nesinusoidal

Analiza regimului permanent nesinusoidal se poate efectua cu ajutorul
metodei analizei armonice, care are la bază descompunerea spectrală, respectiv-
descompunerea mărimilor periodice nesinusoidale de regim permanent în serii
(sume) de termeni sinusoidali, numiţi armonici/armonice, cu ajutorul seriei
trigonometrice Fourier.
Metoda descompunerii spectrale se mai numeşte şi metoda de analiză armonică a
funcţiilor periodice de timp.
Semnalele nesinusoidale sunt funcţii periodice de timp, caracterizate prin
relaţia de periodicitate:
f t   f t  mT , m  1,2,,n (10.2.1)
unde T reprezintă perioada fundamentală a semnalului, adică perioada armonicii
de ordinul 1, numită fundamentala (de exemplu în reţelele româneşti/europene,
fundamentala are frecvenţa de 50 Hz).
Orice funcţie periodică nesinusoidală care satisface condiţiile lui Dirichlet (este
mărginită, monotonă şi continuă pe tot intervalul de evoluţie) se poate dezvolta
într-o serie trigonometrică Fourier de forma generală dezvoltată astfel:

f t   0    An cos nt  Bn sin nt 
A
(10.2.2)
2 n 1
conţinând armonici de ordinul n în cosinus, respectiv în sinus.
Coeficienţii An şi Bn sunt daţi de relaţiile:
2 T
f  t  cos ntdt , n  0,1,2,
T 0
An  (10.2.3)

2 T
f  t  sin ntdt , n  1, 2,
T 0
Bn  (10.2.4)
Pentru n = 0 se obţine:
f t dt
2 T
T 0
A0  (10.2.5)
Termenii An şi Bn sunt amplitudinile armonicelor de ordinul n în cosinus şi
sinus.
Termenul A0  0 este valoarea medie sau componenta continuă a
mărimii periodice f(t).
Forma restrânsă a relaţiei 10.2.2 este:

420
 
f  t   F0   2Fn sin  nt   n  , (10.2.2.a)
n 1
iar forma în complex:

f  t     Fn  e jnt  (10.2.2.b)
n 1

În forma restrânsă (10.2.2.a) nu sunt diferenţiate armonicele pare de cele

impare, funcţia periodică nesinusoidală fiind scrisă ca o sumă de funcţii
sinusoidale (armonici-fn), eventual cu o componentă continuă-F0:

f  t   F0   f n  t  (10.2.6)
n 1
Dacă se analizează acum o astfel de armonică, aceasta poate fi pusă ca, orice
funcţie sinusoidală, sub forma normală în sinus:
f n  t   2Fn sin  nt   n   2Fn sin  n cos nt  2Fn cos  n sin nt (10.2.7)
Pe de altă parte, ţinând seama de relaţia (10.2.2) se poate scrie:
f n t   An cos nt  Bn sin nt (10.2.8)
Identificând termenii relaţiilor (10.2.7) şi (10.2.8) se obţine:
An  2Fn sin  n ; Bn  2Fn cos  n (10.2.9)
astfel că funcţia periodică nesinusoidală f(t) se mai poate scrie:

f  t   F0   2Fn sin  nt   n  (10.2.10)
n 1
Această relaţie reprezintă o serie Fourier armonică, în care termenul F0 are
expresia:
A
F0  0 (10.2.11)
2
termenul Fn este de forma:
1
Fn  An2  Bn2 (10.2.12)
2
iar:
A
 n  arctg n (10.2.13)
Bn
În relaţia (10.2.10) Fn reprezintă valoarea efectivă a armonicii de ordinul
n, F0 este componenta continuă, iar, iar  n - faza iniţială a acestei armonici.
Dacă funcţia f(t) este cunoscută sub forma grafică, coeficienţii An şi Bn se
determină prin metode aproximative, grafo-analitice.

421
 În structura unei funcţii periodice nesinusoidale pot exista componente în
sinus, în cosinus, mixte, eventual o componentă continuă, reprezentând valoarea
medie a mărimii periodice nesinusoidale.
Astfel, în figura (10.2.1) este prezentată o funcţie care conţine armonici
pare şi impare în sinus, iar în figura (10.2.2) una care conţine armonici pare şi
impare în cosinus.

Figura 10.2.1 Semnalul conţine armonici în sinus (impare)

∞
𝐴0
𝑓(𝑡) = + ∑ 𝐴𝑛 cos 𝑛 𝜔𝑡
2
𝑛=1

Figura 10.2.2 Semnalul conţine armonici în cosinus (pare)

Funcţia din figura (10.2.2) este o funcţie pară, iar cea din figura (10.2.1)
una impară.
De menţionat că semnalele care nu prezintă proprietăţi de simetrie conţin
atât componente pare, cât şi impare (în cos şi sin) (figura 10.2.3).

422
 Figura 10.2.3 Semnalul conţine armonici pare şi impare

 Factorul (coeficientul) de distorsiune

Evaluarea cantitativă a abaterii unei mărimi periodice nesinusoidale de la
forma sinusoidală se face pe baza factorului) de distorsiune ,kd, al tensiunii sau al
curentului, definit prin raportul a două valori efective:
- valoarea efectivă a tuturor armonicelor superioare, numită reziduul
deformant; - valoarea efectivă a mărimii alternative.
De exemplu, în cazul unui curent nesinusoidal factorul de distorsiune are expresia:
N

I I 
2 3 I
n2
2
n
Id
kd  2 3
  (10.2.14)
I I I 
2 2 3 N
I  I 02
2
1 2 3
I
n 1
2
n

În practica energetică N nu depăşeşte valoarea 15, armonicele de ordin mai

ridicat devenind nesemnificative ca amplitudine. Componenta continuă nu
afectează forma funcţiei nesinusoidale deoarece nu contribuie la distorsiunea
acesteia, ci numai la deplasarea ei pe verticală, în sus sau în jos, după cum
valoarea acesteia este pozitivă sau negativă (în reprezentarea grafică).
În relaţia (10.2.14) valoarea I1 reprezintă valoarea efectivă a armonicii de
ordinul 1, numită şi fundamentala, iar I2, I3..., In reprezintă valorile efective ale
armonicelor superioare. Armonica fundamentală (armonica de ordinul 1) este
armonica cu frecvenţa de 50 Hz. Valorile efective ale curentului şi tensiunii
nesinusoidale sunt de forma:
I  I 02  I12  I 22   I n2  0; U  U 02  U12  U 22   U n2  0 (10.2.15)
sau:
 
I  I 02   I n2 U  U 02  U n2 (10.2.16)
n 1 n 1

O relaţie similară a factorului de distorsiune se poate scrie şi pentru tensiune.

Factorul de distorsiune este pozitiv şi subunitar:
0  kd  1 (10.2.17)

423
În Electroenergetică, inclusiv la nave, tensiunea U se consideră practic sinusoidală
dacă acest coeficient nu depăşeşte 5% (0,5). Mărimile periodice (nesinusoidale şi
sinusoidale) se mai pot caracteriza prin:
- factorul de vârf:
I
kv  max (10.2.18)
I
- factorul de formă:
I
kf  T
2 t0  2 (10.2.19)

T t0
i  dt
unde numitorul reprezintă valoarea medie pe o semiperioadă a mărimii
nesinusoidale.
Observaţie
În cazul mărimilor sinusoidale aceşti factori au valorile:

k d  0 ; kv  2 ; k f   1,11
2 2
 Puteri în regim permanent nesinusoidal
Receptorul liniar/neliniar din figura 10.2.4 este alimentat de un generator
de tensiune nesinusoidală, funcţionând în regim deformant.

Figura 10.2.4 Ansamblu generator - receptor în regim nesinusoidal

Tensiunea la bornele receptorului şi curentul prin acesta pot fi scrise sub forma:

u t   U 0   2U n sinnt   n 
n 1

(10.2.20)
it   I0   2 I n sinnt   n  .
n 1
Defazajul dintre armonicele de ordinul n ale tensiunii şi curentului este:
n   n   n (10.2.21)
Se definesc:
a. Puterea activă absorbită de receptor:
1 nT
  1 nT
ut   it   dt
nT 0 nT 0
P p t dt  (10.2.22)
Înlocuind pe u(t) şi i(t) cu expresiile lor, se obţine:

424
 
P  U 0 I 0  U n I n cos n  0 (W ) (10.2.23)
n 1
b. Puterea reactivă absorbită/cedată de receptor:

Q  U n I n sin n  0 (Var ) (10.2.24)
n 1
c. Puterea aparentă absorbită de receptor:
S  U  I  0 (VA) (10.2.25)
unde U şi I sunt valorile efective date de rel. (10.2.15). De observat că puterea
aparentă S diferă de valoarea sa din regim permanent sinusoidal:
S  P2  Q2 (10.2.26)
fiind de forma:
S  P2  Q2  D2 (10.2.27)
unde mărimea D se numeşte putere deformantă.
Noţiunea de putere deformantă a fost introdusă de acad. C. Budeanu, în
anul 1929, şi reprezintă o putere de calcul. Unitatea de măsură a puterii
deformante este Vad-ul (volt-amper deformant). Pe aceste considerente, regimul
permanent nesinusoidal se mai numeşte şi regim deformant.
NOTĂ
Puterea utilă, care este exclusiv o putere activă, se transmite către
echipamente şi instalaţii numai pe frecvenţa fundamentală, deoarece
consumatorii (de pildă motoarele electrice) sunt proiectaţi astfel încât să aibă
randamentul maxim la f = 50Hz. Consumul de putere pe celelalte armonici (n =
2,3,...), numite armonici superioare, este un consum neeficient, această putere
adăugându-se la pierderile receptorului. În practica energetică, analiza efectelor
regimului deformant se face până la armonica 15 (max), la valori mai mari
amplitudinea armonicelor devenind nesemnificativă.

 Atenuarea regimului deformant

Atenuarea regimului deformant în instalaţiile energetice se face prin filtrare, în
acest scop fiind utilizate atât filtre cu absorbţie pentru armonici, cât şi filtre cu
refulare a armonicelor nedorite. În general, se folosesc baterii mixte de filtrare-
compensare, atât pentru atenuarea regimului deformant, cât şi pentru compensarea
factorului de putere. Este important de precizat că introducerea de bobine în reţea
atenuează regimul deformant deja existent, pe când introducerea de condensatoare
îl accentuează.
Aplicaţie – Fie semnalul dreptunghiular periodic permanent din figura
10.2.25.
Să se analizeze, prin metoda descompunerii spectrale, acest semnal,
reprezentat de funcţia:

425
  T
 A pt. 0  t 
f t    2
 A T
pt. t T
 2

Figura 10.2.5 Semnal dreptunghiular periodic permanent (eşantion)

Rezolvare:
Mai întâi se va analiza dacă funcţia f(t) se dezvoltă în armonici pare sau
impare.
Se vede din figură că f(t) = -f(T-t), deci semnalul se va descompune în armonici în
sinus (impare), de forma:
2 T
Bn   f  t  sin nt  dt , n  1, 2,3,...
T 0
Componenta continuă este nulă (F0 = 0), iar componentele de tipul F2k sunt de
asemenea nule (termenii în An ai seriei trigonometrice).
Se vor calcula, în continuare, coeficienţii Bn:

T
Bn   A 2 sin nt  dt   AT sin nt  dt 
2 2 T

T 0 T 2

2A T
2A 2A  T
  cos nt 02   cos nt T   1  cos nT  2 cos n 
T

nT nT 2 nT  2

Se dau valori lui n; pentru n = 2k, unde k = 1,2,..., se obţine:
Bn  0
Pentru n = 2k - 1, unde k = 1,2,3,..., se obţine:
4A
Bn  0
 n
Ca urmare, Bn va avea forma generală:

426
 4A
B2 k 1  ; k  1,2 ,...
 2k  1
iar funcţia dată devine:

4A 
f t    B2 k 1 sin2k  1t 
1 1
 sin t  sin 3t  sin 5t  
k 1   3 5 
Aproximând funcţia f(t) numai prin suma primilor trei termeni, pentru
simplificare, se obţine compunerea prezentată în figura 10.2.6, care evidenţiază
armonica întâi sau fundamentala, armonica a treia şi armonica a cincea.

Figura 10.2.6 Recompunerea semnalului iniţial din armonici

427
 CAPITOLUL 11
CIRCUITE NELINIARE ÎN
REGIM PERMANENT SINUSOIDAL. BOBINA CU MIEZ DE FIER.
CONDENSATORUL CU PIERDERI (REAL)

 Introducere
În majoritatea echipamentelor şi instalaţiilor electrice (mai ales a celor cu
dispozitive ale electronicii de putere – diode de putere, tranzistoare de putere,
tiristoare, triacuri, cum sunt convertoarele de tensiune şi frecvenţă) se utilizează,
alături de elementele de circuit liniare, bobine cu miez de fier, condensatoare cu
pierderi în dielectric, rezistoare cu rezistenţă neliniară, diode semiconductoare,
tranzistoare, tiristoare ş.a. care au o caracteristică curent-tensiune, i = f(u),
neliniară; ca urmare, pentru aceste circuite nu se mai poate aplica legea lui Ohm.
Prin definiţie, elementele de circuit cu caracteristică curent-tensiune
neliniară se numesc elemente neliniare.
Particularitatea cea mai importantă a funcţionării în Regim permanent
sinusoidal a elementelor neliniare de circuit este aceea că tensiunea şi curentul
nu pot fi simultan, funcţii sinusoidale de timp. Cum, în mod obişnuit, tensiunea
de alimentare este sinusoidală, reţeaua fiind considerată ca fiind de putere
infinită, va rezulta prin circuit un curent nesinusoidal. Deci, spre deosebire de
Regimul permanent nesinusoidal, în care tensiunea şi curentul sunt,simultan,
funcţii nesinusoidale de timp, în acest caz doar tensiunea de alimentare este
sinusoidală.
Pentru rezolvarea circuitelor electrice care conţin elemente neliniare în
regim permanent sinusoidal se utilizează teoremele lui Kirchhoff:
 ik  0
 k b
 (11.1.1)
 ubk  0
k  p
la care se adaugă relaţii neliniare de tipul de mai jos pentru elementele/laturile
neliniare:
- caracteristica tensiune-curent, pentru rezistoare neliniare:
uRm  uRm im 
- caracteristica tensiune-sarcină electrică, pentru condensatoare
neliniare:
uCm  uCm qm 
- caracteristica flux magnetic-curent, pentru bobine neliniare:
m  m im 

428
 Cum aceste caracteristici sunt date în mod obişnuit sub formă grafică, fiind
ridicate prin metode experimentale, rezolvarea circuitelor cu elemente neliniare
(numite circuite neliniare) se face, în mod obişnuit, prin metode grafo-analitice.
Bobinele cu miez de fier, respectiv înfăşurările cu miez feromagnetic ale
ale maşinilor electrice, redresoarele, precum şi mutatoarele, respectiv dispozitivele
electronicii de putere (diodele de putere, tranzistoarele de putere, tiristoarele,
triacurile ş.a.) constituie principalele elementele neliniare ale circuitelor electrice
de frecvenţă industrială.

11.1 Circuite neliniare cu elemente redresoare

Circuitele electrice cu elemente redresoare, cum sunt diodele, inclusiv cele
semiconductoare (siliciu, germaniu, seleniu) sunt tipic neliniare. Aceste circuite
permit trecerea curentului electric doar într-un singur sens, la schimbarea sensului
tensiunii curentul reducându-se practic la zero.
Un exemplu de caracteristică tensiune-curent de acest tip este prezentat în
figura 11.1.1.

Figura 11.1.1 Caracteristică tensiune-curent neliniară

O astfel de caracteristică corespunde unui redresor idealizat, cu o rezistenţă

electrică constantă:
u
rd  , (11.1.2.)
i
pentru sensul direct al curentului (tensiunea u este pozitivă) şi o rezistenţă inversă,
ri, de valoare infinită, pentru sensul invers al curentului (tensiunea u este
negativă).

429
 Figura 11.1.2 Caracteristica ideală a redresorului
Caracteristica ideală a redresorului rd  0 , ri   , precum şi cea
echivalentă sunt prezentate în figura 11.1.2.
Schemele redresorului ideal şi respectiv ale celui echivalent sunt
prezentate în figurile 11.1.3 şi 11.1.4.

Figura 11.1.3 Redresorul ideal Figura 11.1.4 Redresorul echivalent

11.2 Bobina cu miez de fier

Ca element neliniar reprezentativ se va analiza o bobină cu miez de fier,
având numărul de spire N şi rezistenţa bobinajului r (figura 11.2.1.a).

Figura 11.2.1 Bobina cu miez de fier

Aplicând la bornele bobinei cu miez de fier o tensiune sinusoidală de

forma: ut   U max sint  , bobina va absorbi un curent nesinusoidal, i(t), care va
produce fluxul magnetic total:
  u  d  N  fu  N  fd (11.2.1)
unde:  fu - reprezintă fluxul fascicular util, respectiv fluxul util produs de o
singură spiră a bobinei;

430
  fd - reprezintă fluxul fascicular de dispersie sau de scăpări
corespunzător unei singure spire a bobinei.
Fluxul util se închide prin circuitul magnetic al bobinei, şi – după caz - şi
prin întrefier, iar cel de dispersie (de pierderi/de scăpări) - prin aer.
Mărimile  u şi  d reprezintă fluxul util total, respectiv fluxul de
dispersie total al bobinei.
Funcţia     i  se numeşte caracteristica magnetică a bobinei cu miez
de fier şi exprimă comportarea neliniară a fluxului util în raport cu cauza acestuia
– curentul de magnetizare.
În cazul bobinei cu miez de fier, caracteristica magnetică se mai numeşte
şi ciclu de magnetizare. Graficul acestei funcţii circumscrie ciclul de histerezis,
diferenţa ariilor celor două funcţii reprezentând pierderile în fier prin curenţi
turbionari.
Ciclul de histerezis magnetic este prezentat în figura 11.2.2. Spre
deosebire de o bobină fără miez de fier, a cărei caracteristică magnetică este
liniară, respectiv - o dreaptă   L  i  , în cazul de faţă, caracteristica este
neliniară şi prezintă fenomenul de histerezis magnetic, adică o întârziere a
variaţiei fluxului magnetic în raport cu cea a curentului de magnetizare; sau, în
alte coordonate, întârzierea inducţiei magnetice, B, în raport cu intensitatea
câmpului magnetic/forţa câmpului, H.

Figura 11.2.2 Ciclul de histerezis magnetic

Problemele care se pun la studiul bobinei cu miez de fier alimentată cu

tensiune sinusoidală constau în:
- determinarea formei curentului (nesinusoidal) prin bobină;
- determinarea pierderilor în fier.

 Determinarea curentului prin bobină

431
 Reprezentând bobina cu miez de fier prin schema electrică echivalentă din
figura 11.2.1.b, se pot scrie ecuaţiile:
di di d u
u  t   r  i  Ld  uu  t   r  i  Ld  (11.2.2)
dt dt dt
u  u  i  (11.2.3)
unde Ld reprezintă inductivitatea corespunzătoare fluxului de dispersie, d , al
bobinei, iar uu t  - tensiunea utilă la bornele bobinei, egală cu t.e.m. produsă prin
d
variaţia fluxului util, luată cu semn schimbat  uu  t   e  t   ( u  - a se vedea
 dt 
ecuaţia laturii receptoare active.
Din relaţia (11.2.2) rezultă că, dacă u(t) este sinusoidală, datorită
curentului absorbit i(t) nesinusoidal, deci a căderii de tensiune (ri) nesinusoidale,
suma din membrul drept al relaţiei (11.2.2) poate fi considerată sinusoidală dacă
r  0 . Ca urmare, pentru ca uu(t) şi, în consecinţă, inducţia prin miezul de fier să
se aproprie cât mai mult de forma sinusoidală, este necesar ca rezistenţa
înfăşurării bobinei să fie cât mai mică.
Se va presupune că uu(t) este sinusoidală:
d u
uu  t    2U u sin  t  (11.2.4)
dt
De unde:
2U u  
u  t    uu  t  dt  
t
cos t  umax sin  t   (11.2.5)
0   2
În relaţia (11.2.5) u max este dat de relaţia:
2U u 2U u Uu
umax    (11.2.6)
 2f 4, 44 f
iar fluxul util fascicular maxim rezultă de forma:
u Uu
 fu max  max  (11.2.7)
N 4, 44 f  N
Rezolvarea sistemului format din ecuaţiile (11.2.2) şi (11.2.3) se face
printr-o metodă grafo-analitică, determinându-se curentul i(t) pornind de la
caracteristicile u  t  , sinusoidală, şi u  i  , nesinusoidală (figura 11.2.3).

432
 Figura 11.2.3 Metoda grafo-analitică de reprezentare a curentului

Obţinerea curbei curentului i(t) se face astfel:

- se trasează caracteristica u t  , de formă sinusoidală, aşa cum se vede
din relaţia (11.2.5);
- se alege un punct oarecare pe această caracteristică (punctul de
funcţionare), fie aceasta A, corespunzător momentului t1 ;
- se prelungeşte orizontala acestui punct până la intersecţia cu
caracteristica magnetică u i  , trasată experimental (punctul B);
- se rabate punctul corespunzător curentului i1 de pe caracteristica  i  ,
până la intersecţia cu ordonata O u (punctul C):
- se duce orizontala corespunzătoare punctului C până la intersecţia cu
verticala coborâtă din punctul A, pe curba u t  .
Se obţine un prim punct i1 al caracteristicii i(t), neliniare. Continuându-se
operaţiile arătate mai sus pentru alte puncte ale caracteristicii u t  , se obţine în
final graficul lui i(t).
Se observă, din figura 11.2.3, că, datorită saturaţiei miezului de fier al
bobinei, curentul va fi puternic deformat. Mai mult, datorită pierderilor în fier
curentul i(t) şi fluxul util u t  nu sunt în fază.
Expresia curentului i(t) cuprinde doi termeni:
H l k d u
i t    2 (11.2.8)
N N dt
care se obţin scriind legea circuitului magnetic în cazul particular al bobinei cu
miez de fier.
Astfel, tensiunea magnetomotoare în circuitul magnetic al bobinei este:
umm  H  l   (11.2.9)
Dar:
d f u
  i   F  N  i  k (11.2.10)
dt
433
Ca urmare, relaţia (11.2.9.) devine:
d  fu
H l  N i  k (11.2.11)
dt
Mărimea i  N  i (Asp) reprezintă contribuţia la solenaţia  a
curentului i prin bobină.
Mărimea F  k  d  fu / dt (Asp) reprezintă contribuţia (la solenaţia  )
a curenţilor induşi ( produşi de t.e.m. indusă) în miezul feromagnetic de variaţia
în timp a fluxului magnetic util; aceştia poartă numele de curenţi turbionari sau
curenţi Foucault. Constanta de material k depinde de grosimea tolei de fier (  )
din construcţia circuitului magnetic al bobinei (în curent alternativ) şi de
rezistivitatea electrică (  ) a materialului acesteia.
Curenţii turbionari sunt proporţionali şi practic în fază cu t.e.m. indusă în
miez din două motive:
a) la frecvenţă industrială (f = 50/60 Hz), reactanţa căilor de închidere a
acestor curenţi prin miezul feromagnetic este practic neglijabilă;
b) în aceleaşi condiţii, rezistenţa este mărită deoarece miezul magnetic se
face din tole îmbogăţite cu siliciu (până la max. patru la sută), în cazul
circuitelor de curent alternativ.
Relaţia (11.2.11) se mai poate scrie:
k d u
H l  N i   (Asp) (11.2.12)
N dt
prin înlocuirea lui  fu cu u  N  fu , astfel încât curentul prin bobină devine de
forma (11.2.8).

 Puterea consumată de bobina cu miez de fier. Pierderile în bobină

Puterea instantanee absorbită de bobină este dată de relaţia:
d i 2  d u
p  t   u  i  r  i 2   Ld    i (W ) (11.2.13)
dt  2 dt
Puterea medie absorbită de bobină în intervalul unei perioade devine:
1 T 1 T 1
Pmed 
T 0
p(t )dt   u  i  dt  r  I 2 
T 0 T  u , i
i  d u  Pcu  Pfe (11.2.14)
deoarece câmpul (fluxul) de dispersie nu contribuie la puterea utilă a bobinei; ca
urmare:
1 T d  i2 
T 0 dt  2 
 Ld dt  0

1 T 1
iar integrala:
T 0
i  d u se transformă în: f 
 u ,i
i  d u , cu f  ,
T
deoarece se efectuează de-a lungul curbei de magnetizare u i  .
434
Se poate observa că puterea medie absorbită de bobina cu miez de fier de la reţea
conţine doi termeni:
1. termenul rI 2 , ce reprezintă pierderile în cupru ale bobinei, PCu , ca
urmare a încălzirii acesteia (efect Joule-Lenz), I fiind valoarea efectivă
a curentului prin bobină);
2. termenul f  i  du (cu f  1 / T ), ce reprezintă pierderile în fier ale
u ,i

bobinei, Pfe .
La rândul lor, pierderile în fier sunt de două tipuri:
- pierderi în fier prin histerezis magnetic, PH , proporţionale cu aria
ciclului de histerezis, reprezentând puterea consumată de bobină pentru
magnetizarea miezului de fier;
- pierderi în fier prin curenţi turbionari (curenţi Foucault), PF , ce
corespund efectului Joule-Lenz al curenţilor turbionari, induşi în miezul
feromagnetic.
Se poate scrie:
Pfe  f  i  d u  PH  PF (W ) (11.2.15)
u ,i

Înlocuind acum expresia (11.2.8.) a curentului în relaţia (11.2.15), se obţine:

H l k  d u 
Pfe  f   d u  f   d u
u ,i N 2  dt 
(11.2.16)
u ,i N
 
Fluxul util se poate exprima cu ajutorul inducţiei în miez:
 fu  B  A ; u  N  fu  N  B  A ; d u  N  A dB (11.2.17)
unde N este numărul de spire al bobinei, B – inducţia în miezul bobinei (inducţia
B(t) este sinusoidală, ca şi fluxul util), iar A – aria secţiunii transversale a
miezului. Ca urmare, pierderile prin histerezis magnetic (primul termen al relaţiei
(11.2.16)), devin:
PH   f  H  dB  V (W ) , (11.2.18)
  B ,H 
unde V  A  l reprezintă volumul circuitului magnetic al bobinei (cu l s-a notat
lungimea medie a circuitului magnetic).
Termenul al doilea al relaţiei (11.2.16) se poate scrie sub forma:
2
1 T k  dB 
PF  
T 0 N 2
 A2  N 2    dt ,
 dt 
(11.2.19)

deoarece:
d u dB
u  N  B  A;  N  A ; d u  N  A  dB
dt dt
Se observă că s-a revenit de la integrala pe conturul închis  u ,i , la integrala
deschisă de la 0 la T, deoarece B(t) variază sinusoidal în timp, aşa cum s-a arătat:
435
 Bt   Bmax sint  (11.2.20)
Sub o formă mai organizată, PF devine:
2
1 T  dB 
PF  k  A  
2
 dt (11.2.21)
T 0  dt 
Calculând dB/dt şi ridicând la pătrat, expresia pierderilor prin curenţi turbionari
rezultă, în final, de forma:
k  A2  2  Bmax
2
PF   km  f 2  Bmax
2
(W ) (11.2.22)
2
unde km este o constantă de material care depinde de grosimea tolei, rezistivitatea
acesteia şi aria secţiunii transversale a circuitului magnetic.
În concluzie, pierderile prin histerezis sunt proporţionale cu frecvenţa, cu
aria ciclului de histerezis a miezului feromagnetic al bobinei şi cu volumul
miezului, iar cele prin curenţi turbionari cu pătratul frecvenţei şi cel al inducţiei
maxime prin miez. Pierderile totale în bobina alimentată în curent alternativ
devin, în aceste condiţii:
P  PCu  PH  PF
În cazul unei bobine alimentate în curent continuu, pierderile totale sunt:
P  PCu  PH
datorită absenţei curenţilor turbionari.

 Schema echivalentă a bobinei cu miez de fier

Schemele electrice ale bobinelor cu miez de fier utilizate în proiectare sunt
scheme echivalente liniare (serie sau paralel). Aceste scheme se introduc
considerând că prin bobină circulă un curent sinusoidal echivalent, ie, în condiţiile
de:
- identitate a pierderilor în fier;
- identitate a valorilor maxime ale curenţilor echivalent şi real;
- identitate a valorilor efective ale celor doi curenţi.
În aceste condiţii, o schemă echivalentă paralel, de exemplu (figura 11.2.4.), va
avea următorii parametri:
1 1
Ye   ; RFe  f U u , PFe  ; Lu  f U u ,  (11.2.23)
RFe jLu

436
 Figura 11.2.4 Schemă echivalentă paralel a bobinei

Astfel, deşi bobina cu miez de fier este un element tipic neliniar, prin
înlocuirea bobinei cu o schemă echivalentă liniară, de tipul celei din figura 11.2.4,
se pot utiliza pentru analiza şi proiectarea acesteia, metodele teoriei circuitelor
electrice liniare, punând condiţiile ca valoarea efectivă şi frecvenţa tensiunii de
alimentare sinusoidale să rămână invariabile (este necesar ca parametrii schemei
echivalente să-şi păstreze valorile constante). Mai mult, acest lucru este posibil
numai prin alegerea punctului de funcţionare al echipamentului care conţine
bobina pe porţiunea aproximativ rectilinie a curbei de primă magnetizare a
ciclului de histerezis, pentru care este valabilă relaţia 𝐵 = 𝜇𝐻, respectiv – forma
tehnică a legii magnetizaţiei temporare.
Curentul echivalent este:
U U
I e  I a  I   u  u  Y e U u (11.2.24)
RFe jLu
relaţie în care este evidentă expresia admitanţei echivalente a schemei paralel,
dată de relaţia (11.2.23). În relaţia (11.2.24), I a reprezintă componenta activă a
curentului, iar I  - componenta reactivă sau de magnetizare.
În relaţiile (11.2.23), (11.2.24) şi în fig. 11.2.24 termenii au următoarele
semnificaţii: RFe – rezistenţa echivalentă a pierderilor în fier;  Lu – reactanţa utilă
a bobinei; r – rezistenţa înfăşurării bobinei;  Ld – reactanţa de dispersie/de
pierderi a bobinei; I a - curentul corespunzător pierderilor sub formă de căldură în
rezistenţa fierului, în complex; I  - curentul de magnetizare al bobinei cu miez de
fier, în complex.
Reactanţa utilă şi rezistenţa echivalentă a pierderilor în fier se calculează cu
relaţiile:
U U2
Lu  X u  u ; RFe  u (11.2.25)
I PFe

437
unde:
Uu
I   I e 2  I a 2 , cu I a  (11.2.26)
RFe
 Aplicaţii ale bobinei cu miez de fier

Unele dintre aplicaţiile practice cele mai răspândite ale unei bobinei cu
miez de fier sunt reprezentate de transformatoarele electrice – echipamente
utilizate în scopul modificării tensiunii în reţelele şi instalaţiile de curent alternativ
sinusoidal, la aceeaşi putere transferată şi la aceeaşi frecvenţă. În acest scop, se
utilizează transformatoare coborâtoare de tensiune şi transformatoare ridicătoare
de tensiune.
Deoarece studiul detaliat al transformatoarelor se face în cadrul disciplinei
Maşini Electrice, în acest paragraf vor fi prezentate doar ecuaţiile
transformatoarelor perfect şi ideal, precum şi câteva consideraţii teoretice legate
de acestea.
a. Transformatorul perfect
Transformatorul perfect este un cuadripol ideal, constituit din două bobine
cu înfăşurări având numere de spire şi secţiuni diferite, cuplate magnetic şi
montate pe un circuit magnetic (figura 11.2.5), considerat fără pierderi.
Transformatorul perfect nu are dispersie/pierderi de flux (k = 1), deci
cuplajul este perfect) şi nici consum de putere activă (respectiv pierderi prin efect
Joule-Lenz). Acesta consumă de la reţea numai energie reactivă, de magnetizare,
pe care o transferă integral în secundar prin intermediul câmpului magnetic
variabil în timp.

Figura 11.2.5 Transformatorul perfect

Ecuaţiile transformatorului perfect sunt:

U 1  jL1 I 1  jM I 2
 (11.2.27)
U 2  jM I 1  jL2 I 2
Coeficientul de cuplaj are valoarea:

438
 M
k 1 (11.2.28)
L1  L2
de unde rezultă:
L1  L2  M 2 (11.2.29)
Raportul de transformare este dat de relaţia:
U L1 L2  I 1  L2 I 2 L2
n 2   (11.2.30)
U 1 L1 I 1  L1 L2  I 2 L1
sau, în funcţie de numerele de spire N1 şi N2:
U N  E 
n  2  2   2  (11.2.31)
U 1 N1  E 1 
Ecuaţiile transformatorului perfect pot fi puse şi sub forma:
 1
 I 1  L1 / L2  I 2  jL U 1
 1
 (11.2.32)
I 2  L / L  I 1  1 U
 1 2
jL2
2

Aceste două ecuaţii sunt identice; de exemplu, din cea de a doua ecuaţie se poate
deduce prima ecuaţie:
n U
I 1  nI 2  U 2  nI 2  1
jL2 jL1
b. Transformatorul ideal
Transformatorul ideal nu are consum de putere activă, deci nici pierderi
prin efect Joule-Lenz (rezistenţele înfăşurărilor sunt considerate nule). Acesta
consumă de la reţea numai putere reactivă, pe care o transferă integral în secundar.
Cum la un transformator ideal, spre deosebire de unul perfect, se consideră că L1
şi L2 tind către infinit, rezultă că un astfel de transformator absoarbe de la reţea o
putere reactivă infinită. Deoarece L1 , L2   , reluctanţa circuitului magnetic al
transformatorului tinde către zero, asigurând un flux maxim prin miez.
Coeficientul de cuplaj magnetic este, de asemenea, unitar (k = 1).
Ecuaţiile transformatorului ideal sunt:
 N2
U 2  N U 1  nU 1
 1
 (11.2.33)
I  N 1 I  1 I
 2 N 2 1 n 1
Se observă că prima ecuaţie este valabilă şi în cazul transformatorului perfect.

439
Cea de a doua ecuaţie este valabilă şi în cazul transformatorului perfect numai
dacă L1 şi L2 devin foarte mari, raportul lor rămânând constant. Rezultă că în cazul
transformatorului ideal:
U I
n 2  1 (11.2.34)
U1 I2
Condiţia de transformator ideal poate fi obţinută şi din teorema bilanţului puterilor
aparente, care, în acest caz se poate scrie sub forma:
I1 L2
S 1  S 2 ; jX 1 I 1  jX 2 I 2 ;  n
2 2

I2 L1
Se conectează la poarta 2 a transformatorului ideal o sarcină Zs, ca în
figura 11.2.5. Impedanţa de intrare a transformatorului va fi:
U U
Z in  1 , iar Z s  2
I1 I2
Ţinând seama de ecuaţiile transformatorului ideal, găsim:
Z in  n2  Z s
respectiv, în modul:
Zin  n2  Z s

Această relaţie ne arată că transformatorul ideal modifică impedanţa conectată la

ieşire de n2 ori, aspect foarte important de care trebuie ţinut seama la realizarea
adaptării în cazul transmisiunilor.

11.3 Condensatorul cu pierderi

Orice condensator real se caracterizează prin pierderi de putere în
dielectric, deoarece acesta nu este perfect izolant, aşa cum s-a considerat la studiul
condensatorului ideal, în cadrul regimului electrostatic. Ca urmare, caracteristica
quc  a unui condensator nu mai este liniară, ca în cazul condensatorului ideal.
Se pot defini două tipuri de pierderi de putere în cazul unui condensator
real:
1. pierderi de putere prin conducţie, deoarece condensatorul prezintă o
conductanţă finită, G0, măsurabilă în curent continuu;
2. pierderi de putere prin histerezis dielectric, fenomenul de histerezis
constând în rămânerea în urmă a inducţiei electrice D faţă de
intensitatea câmpului electric E, aspect vizibil la trasarea caracteristicii
de electrizare (produsă aici prin polarizare) a condensatorului: (D(E) ).
La condensatoarele alimentate cu tensiune sinusoidală, ciclul de histerezis
dielectric, respectiv caracteristica D(E) are forma eliptică şi mai poartă numele de
ciclu de polarizare electrică (figura 11.3.1.a).

440
 Cum sarcina q este proporţională cu inducţia D, iar tensiunea uc este
proporţională cu intensitatea câmpului electric E, această caracteristică se
regăseşte, la altă scară, sub forma q  f (uc ) , respectiv sub forma ciclului de
încărcare electrică (figura 11.3.1.b).

Figura 11.3.1.a Ciclu de polarizare Figura 11.3.1.b Ciclu de încărcare

Curentul electric de conducţie care străbate un condensator real în regim

sinusoidal este de forma:
it   i0   G0  uc t  
dq dq
(11.3.1)
dt dt

unde: i(t) este curentul absorbit din reţea;

i0 este curentul de conducţie prin dielectric;
G0 este conductanţa dielectricului (figura 11.3.2).

Figura 11.3.2 Condensatorul real într-o semiperioadă a tensiunii

 Bilanţul puterilor. Pierderi de putere în condensator

441
 Dacă se înmulţeşte relaţia (11.3.1.) cu uc t  , se obţine bilanţul de puteri
pentru condensatorul cu pierderi:
dq
p( t )  uc  i  G0  uc2  uc (11.3.2)
dt
Pierderile de putere în condensator sunt egale cu puterea medie absorbită
de acesta (putere activă) în decurs de una sau mai multe perioade şi se numesc
pierderi de putere în dielectric. Acestea sunt date de relaţia:
1 T 1 T 1
Pmed  Pd   p(t ) dt   uc  t   i  t  dt  G0 U c2   uc  t  dq (11.3.3)
T 0 T 0 T q ,u
c

Sintetic, relaţia (11.3.3.) se poate scrie:

Pd  Pj  Ph (11.3.4)
unde: Pj reprezintă pierderile de putere în dielectric prin efect Joule-Lenz (prin
conducţie) pe conductanţa G0;
Ph reprezintă pierderile de putere în dielectric prin histerezis dielectric.
Ambele aceste pierderi se manifestă prin disipare de căldură într-un ciclu de
încărcare a condensatorului.
Dacă pierderile prin conducţie sunt proporţionale cu conductanţa G0 a
condensatorului, cele prin histerezis sunt proporţionale cu aria ciclului de
histerezis al dielectricului acestuia (figura 11.3.1.b.):
Ph  f  uc  dq  k1  f  Aquc
(11.3.5)
quc

unde: k1 este o constantă (factor de scară);

f = 1/T reprezintă frecvenţa tensiunii de alimentare;
Aquc este aria ciclului de încărcare, în coordonatele q şi u c .
În cazul unui condensator plan, de exemplu, se poate scrie:
q  D  A şi uc  E  d
unde s-au notat cu A şi d aria armăturii, respectiv distanţa dintre armături, astfel că
pierderile prin histerezis devin:
Ph  f  uc  dq  f  E  d  d  DA  
 quc  D ,E
(11.3.6)
f  E  d  A  d  D   f V   E  dD
 D ,E  D ,E

În această relaţie V  d  A reprezintă volumul dielectricului condensatorului.

Ca urmare, Ph se mai poate scrie:
Ph  k2  f V  ADE W  (11.3.7)
unde: k 2 este o constantă (factor de scară);

442
 În concluzie, pierderile prin histerezis sunt proporţionale cu aria ciclului
de histerezis a condensatorului, volumul dielectricului şi frecvenţa tensiunii de
alimentare.

 Unghiul de pierderi prin histerezis,  h

Dacă tensiunea sinusoidală aplicată la bornele condensatorului se
consideră ca fiind origine de faze:
uc  t   2U c sin t  U c max sin t (11.3.8)
atunci sarcina armăturilor va avea expresia:
q  t   2Q sin t   h   Qmax sin t   h  (11.3.9)
fiind defazată în urma tensiunii cu unghiul  h  0 , numit unghi de pierderi prin
histerezis. Unghiul  h este o caracteristică specifică dielectricului condensatorului
cu pierderi.
Datorită defazajului dintre u c şi q, capacitatea condensatorului nu se mai
poate defini ca în regim electrostatic sub forma unei expresii liniare, în acest caz
raportul celor două mărimi fiind o funcţie de timp.

 Capacitate aparentă
Prin analogie cu un condensator ideal (fără pierderi) se defineşte o
capacitate aparentă pentru condensatorul real, sub forma:
Q
Ca max  max (11.3.10)
U c max
unde Qmax şi U c max sunt luate de pe ciclul de încărcare quc  al condensatorului.
În cazul condensatorului plan:
A D A
Ca max   max   max  (11.3.11)
d Emax d
Valorile lui Dmax şi Emax se iau de pe ciclul de histerezis D  DE  al
condensatorului.

 Schema echivalentă paralel a unui condensator cu pierderi

Deşi condensatorul cu pierderi poate fi reprezentat atât printr-o schemă
echivalentă serie, cât şi una paralel, în practică se utilizează în mod curent schema
paralel (figura 11.3.3). Această schemă se introduce considerând că prin
condensator circulă un curent sinusoidal echivalent, ie, în condiţiile de:
- identitate a pierderilor în dielectric;
- identitate a valorilor maxime ale curenţilor echivalent şi real;
- identitate a valorilor efective ale celor doi curenţi.

443
 Figura 11.3.3 Schema echivalentă paralel a condensatorului

Schema paralel este caracterizată prin admitanţa echivalentă:

Y e  Ge  jCe (11.3.12)
Determinarea parametrilor Ge şi Ce se poate face, în cazul unei tensiuni la borne
date, cunoscând pierderile totale de putere în dielectric şi factorul de pierderi tg ,
care va fi definit în continuare.

 Exprimarea pierderilor în dielectric în funcţie de unghiul de pierderi

totale, 
În practică, pentru o bună caracterizare a calităţii condensatorului,
respectiv a materialului dielectricului, se utilizează unghiul de pierderi totale,  ,
egal cu complementul unghiului de defazaj al curentului:

   , cu   0 (11.3.13)
2
Defazajul dintre tensiune şi curent este negativ deoarece curentul este defazat la
un condensator, spre deosebire de bobină, înaintea tensiunii la borne. În schema
echivalentă paralel, curentul I este dat de suma:
I  IG  IC (11.3.14)
unde I G este componenta activă, iar I C componenta reactivă a curentului,
conform celor doi parametri echivalenţi Ge şi Ce.

Figura 11.3.4 Diagrama fazorială a curenţilor. Unghiul de pierderi totale 

Urmărind figura 11.3.4 se poate scrie:

444
 I G  I cos   I sin   Ge U C (11.3.15)
U
I C  I sin   I cos   C  jCe U C (11.3.16)
jX C
Pe de altă parte, punând relaţia (11.3.1) în complex, rezultă:
I  I 0  jQ  I G  I C
Pe diagrama fazorială din figura 11.3.4 sunt evidenţiate:
- defazajul  între curentul I şi tensiunea U C ;
- unghiul de pierderi totale  ;
- unghiul de pierderi prin histerezis  h .
Se numeşte factor de pierderi, tangenta unghiului de pierderi în dielectric,
dată de relaţia:
I G
tg  G  e (11.3.17)
I C Ce
Factorul de pierderi reprezintă o caracteristică a dielectricului şi este dat în tabele,
în funcţie de  , pentru diferite materiale dielectrice.
Cum pierderile totale (de putere activă) în dielectric sunt date de relaţia:
Pd  UC  IG  UC  I cos   UC  I sin   Ge  UC2 (11.3.18)
rezultă că aceste pierderi cresc cu unghiul de pierderi totale  .
Dacă se cunosc U C , Pd şi tg , schema echivalentă a condensatorului cu
pierderi poate fi uşor ridicată, deoarece se pot determina Ge şi Ce şi se pot calcula
I G şi I C .
Menţiune
În relaţia I  I 0  jQ  I G  I C , I 0 este diferit de I G , deoarece
conductanţa măsurată în curent continuu, şi anume G0 , diferă de cea măsurată în
curent alternativ, respectiv Ge .
La condensatoarele industriale, factorul de pierderi tg variază în funcţie
de tipul dielectricului astfel:
- la dielectrici din hârtie impregnată cu ulei sau cu clofen,
tg  18  45  10 4 ;
- la dielectrici din peliculă sintetică, tg  4  8  10 4 .
În ambele situaţii, armăturile sunt confecţionate din folie de aluminiu.

445
 CAPITOLUL 12
CIRCUITE ELECTRICE ÎN REGIM TRANZITORIU

12.1 Regimul tranzitoriu al circuitelor electrice liniare

Se numeşte regim tranzitoriu (RT) regimul electromagnetic rapid variabil
în timp (s, ms, µs), de trecere de la o stare staţionară la altă stare staţionară.
Exemple: stabilirea curentului de regim permanent într-o bobină cu miez de fier
nesaturat sau întreruperea alimentării acesteia, încărcarea sau descărcarea unui
condensator, închiderea sau deschiderea întrerupătoarelor circuitelor de forţă,
inducerea unor curenţi în linii datorită descărcărilor atmosferice, descărcările
electrostatice ale corpurilor izolatoare la atingerea obiectelor metalice etc.
Circuitele electrice fiind supuse, în mod frecvent, regimurilor tranzitorii, la
proiectarea lor trebuie să fie luate în calcul astfel de regimuri datorită solicitărilor
importante pe care le produc (supracurenţi, supratensiuni, forţe electrodinamice
mari) asupra componentelor, dispozitivelor şi echipamentelor electrice.
În regimul permanent sinusoidal al circuitelor liniare, curenţii sunt complet
determinaţi numai de valorile tensiunilor de alimentare. Simplificarea rezolvării
sistemului de ecuaţii integro-diferenţiale se realizează prin utilizarea metodei
operaţionale a reprezentării în complex. În RT însă curenţii sunt funcţiuni
neperiodice de timp dintr-o clasă mult mai largă, fiind complet determinaţi atât
de valorile tensiunilor de alimentare, cât şi de condiţiile iniţiale. Simplificarea
rezolvării sistemului de ecuaţii integro-diferenţiale se realizează în acest caz prin
utilizarea unei noi metode operaţionale, care să realizeze o corespondenţă
biunivocă între funcţiile de timp i  t  şi imaginile acestora L(i) , astfel încât
derivarea şi integrarea să se transforme în operaţii algebrice simple efectuate
asupra imaginilor. Ambele metode sunt, în esenţă, metode de reprezentare
simbolică.
În cazul regimurilor tranzitorii ale circuitelor electrice liniare se poate
aplica, drept metodă de analiză generală, metoda suprapunerii
efectelor/superpoziţiei, conform căreia funcţiunile de timp (curenţi, tensiuni)
neperiodice, adică având perioada teoretic infinită (de regulă - sub formă de
impulsuri sau trenuri de impulsuri) pot fi descompuse în sume de funcţiuni
periodice elementare, caz în care rezolvarea circuitelor se simplifică mult.
Printre cele mai cunoscute metode, care vor fi prezentate în cadrul acestui
capitol, se numără:
a. metoda integrării directe a ecuaţiei circuitului (metoda directă);
b. metoda descompunerii spectrale (integrala Fourier);
c. metoda răspunsului tranzitoriu (integrala Duhamel);
d. metoda operaţională (transformata Laplace).

446
 a. Una dintre cele mai cunoscute metode de rezolvare a circuitelor liniare
în regim tranzitoriu este metoda directă, respectiv - metoda integrării directe a
ecuaţiei integro-diferenţiale a circuitului în regim tranzitoriu. Este o metodă de
analiză în domeniul timpului.
Metoda constă în rezolvarea ecuaţiilor integro-diferenţiale liniare, scrise cu
ajutorul metodei teoremelor lui Kirchhoff sau cu alte metode, în condiţii iniţiale
date (cunoscute), prin separarea soluţiilor de regim liber şi regim forţat
(permanent). Dacă însă circuitele au o structură mai complicată sau dacă t.e.m.
din din circuite nu sunt constante sau periodice, metoda directă este relativ
laborioasă şi se vor utiliza metode speciale de rezolvare.
b. Metoda descompunerii spectrale este o metodă de analiză în domeniul
frecvenţei, în care mărimile electrice de regim tranzitoriu (tensiuni, curenţi) se
descompun/recompun, cu ajutorul integralei Fourier, în/din componente armonice
elementare.
c. Metoda răspunsului tranzitoriu (integrala Duhamel) este o metodă de
analiză în domeniul timpului, în care mărimile de stare neperiodice de regim
tranzitoriu (𝑖(𝑡), 𝑢(𝑡)) se descompun în funcţii treaptă elementare.
d. Metoda operaţională, bazată pe transformata funcţională Laplace, este o
metodă de analiză în domeniul frecvenţei şi constă în descompunerea
funcţiunilor de regim tranzitoriu în funcţii mai simple, oscilatoriu amortizate,
reprezentate în complex. Transformarea Laplace, legată în mod esenţial de
descrierea fenomenelor liniare, stă la baza calculului operaţional, stabilind o
corespondenţă biunivocă între funcţiile de variabilă reală (domeniul timp) şi cele
de variabilă complexă cu ajutorul unui operator liniar. Această transformare este
mai generală decât transformarea Fourier, care poate fi considerată ca un caz
particular al transformării Laplace.

Notă
Tranformarea Fourier discretă (TFD) se află la baza tuturor tehnicilor
de prelucrare a semnalelor discrete, oferind posibilitatea transferului datelor din
domeniul timp în domeniul frecvenţă şi invers.Transformata Z serveşte la
analiza proceselor liniare invariante în timp, discretizate (cu alte cuvinte - a
semnalelor discrete aparţinând proceselor liniare invariante în timp).

Condiţiile iniţiale, strict necesare rezolvării circuitelor în regim tranzitoriu,

deci care trebuie să fie cunoscute apriori, pot fi: a. condiţii iniţiale nule (de
repaus); b. condiţii iniţiale nenule.

447
12.2 Metode de rezolvare a circuitelor liniare în regim tranzitoriu

12.2.1 Metoda directă

Această metodă constă în rezolvarea ecuaţiilor integro-diferenţiale liniare
ale circuitului, scrise cu ajutorul teoremelor lui Kirchhoff, care sunt date de
relaţiile cunoscute:
 ik t   0 , b  1,2,, N  1
k b
(12.2.1)

 e   u
k p
k
k p
Rk 
 uCk  uLk , p  1,2,,O (12.2.2)
sau, dezvoltat:
 1 dik L
di 
 (e k  uCk 0   k 0 )    Rk ik    Lks s ,
t

k p k p  Ck 
0
ik dt  Lk
dt s 1, s  k dt  (12.2.3)
p  1, 2..., O
unde s-au pus în evidenţă condiţiile iniţiale pentru condensatoare:
q (0) qk 0
uCk 0  k  ) şi bobine (  k 0 =  k ( 0 )  Lk  ik ( 0 ) ), precum şi cuplajele
Ck Ck
mutuale.
Precizare
Termenii de tipul uCk 0 apar atunci când la declanşarea procesului
tranzitoriu (t=0) în circuit se aflau deja condensatoare încărcate cu sarcinile qk 0 ,
iar termenii de tipul  k 0 - când în circuit se aflau bobine parcurse de curenţii ik 0 .
Soluţiile ecuaţiilor scrise pe baza teoremelor lui Kirchhoff sunt univoc
determinate în cazul unui circuit cu m borne de acces în exterior şi fără cuplaje
inductive sau capacitive cu exteriorul, dacă se cunosc:
a. potenţialele bornelor de acces sau intensităţile curenţilor prin fiecare
bornă;
b. t.e.m. ale tuturor surselor (ideale) din laturi;
c. sarcinile electrice iniţiale ale tuturor condensatoarelor şi fluxurile
magnetice iniţiale ale tuturor bobinelor qk 0 , k 0  ;
d. parametrii circuitului: Rk , Lk , Ck , Lks .
În cazul unui circuit fără borne de acces în exterior şi fără cuplaje
inductive sau capacitive cu exteriorul sunt necesare doar condiţiile b, c, d.
Ca moment iniţial al regimului tranzitoriu se consideră momentul
t  0  0   , cu  suficient de mic. Se iau în consideraţie condiţiile iniţiale


cunoscute, şi anume sarcinile electrice ale condensatoarelor şi fluxurile magnetice

448
ale bobinelor, la momentul t  0   0   , imediat anterior declanşării procesului
tranzitoriu, precum şi condiţiile de continuitate, caracteristice circuitelor reale:
qk  0   qk  0   qk  0 
 k  0    k  0    k  0  (12.2.4)
unde  k  Lk  ik
care exprimă faptul că aceste mărimi sunt funcţii continue de timp, respectiv că
trec în mod continuu prin momentul zero (t = 0); acesta reprezentând un moment
de discontinuitate în evoluţia proceselor din circuit.
Observaţie:
Dacă q k şi  k nu ar fi considerate cu trecere continuă prin zero, cum se
întâmplă în realitate, atunci discontinuităţile fluxurilor ar determina t.e.m. infinite
e  d / dt  , iar cele ale sarcinilor – curenţi absorbiţi infiniţi i  dq / dt  .
La scrierea ecuaţiilor s-a ţinut seama de faptul că tensiunile la bornele
condensatoarelor ideale, în momentul declanşării RT, sunt de forma:
uc t   uCO   it dt
1 t
(12.2.5)
C 0
iar curenţii prin bobinele ideale – de forma:
it   i0    uL t dt
1 t
(12.2.6)
L 0

12.2.2 Metoda descompunerii spectrale (integrala Fourier)

Fiind dată o funcţie de regim tranzitoriu (curent, tensiune) f(t) de variabilă
reală, continuă şi netedă pe porţiuni, neperiodică ( în sens matematic, - de
perioadă infinită) şi integrabilă, numită original, se defineşte funcţia de variabilă
complexă, numită transformata Fourier sau imaginea Fourier a lui f(t) prin
integrala:

F    F  f  t    f  t   e jt dt (12.2.7)

Transformarea Fourier inversă, care permite determinarea originalului,
este dată de relaţia:
1 
f  t   F 1  F ()   F    e j t d  (12.2.8)
2 

Reprezentarea grafică a modulului funcţiei de variabilă complexă F   , şi

anume     F   poartă numele de spectrul funcţiei f(t).
O funcţie f(t) admite o transformată Fourier, dacă sunt îndeplinite
următoarele condiţii:


Este evident că pentru dt  0, e şi i  .
449
 a. funcţia este netedă pe porţiuni în cuprinsul unui interval;
b. funcţia este absolut integrabilă pe toată axa timpului, adică:

 f  t  dt  valoare finită


ceea ce conduce la relaţiile:

lim f t   0 şi lim f t   0
t  t 
Menţiune
Funcţiile sinusoidale nu au transformată Fourier, deoarece:
lim f t   0
t 
Transformata Fourier asociază biunivoc o funcţie de timp neperiodică cu o
funcţie complexă de variabilă imaginară:
f t   F  j 
La baza transformatei stă integrala Fourier, care reprezintă o sumă de
componente armonice elementare, reprezentate în complex, de forma:
1
dF  F  j   e j  t d 
2
având amplitudini din ce în ce mai mici pe măsură ce creşte ordinul armonicii. De
aici şi numele transformatei – densitatea spectrală complexă a funcţiei f(t).
Astfel, dezvoltarea în integrală Fourier a funcţiilor neperiodice,
caracteristice regimului tranzitoriu, se poate interpreta ca o extindere a analizei
armonice a funcţiilor periodice la funcţiile periodice nesinusoidale (a se vedea
seria Fourier).

 Aplicarea metodei la studiul regimului tranzitoriu al circuitelor

liniare
Deoarece metoda transformatei Fourier are la bază o descompunere a
funcţiilor de timp neperiodice (respectiv, de perioadă infinită) în componente
armonice elementare, studiul regimului tranzitoriu în cazul circuitelor liniare se
poate face prin generalizarea metodei superpoziţiei, utilizată în regimul
permanent.
Astfel, dacă tensiunile şi curenţii unui circuit în regim tranzitoriu
îndeplinesc condiţiile transformatei Fourier, se poate trece la determinarea
curentului prin metoda descompunerii spectrale, dacă se cunosc u(t) şi Z.
Fie un astfel de circuit, reprezentat într-o manieră simplificată printr-un
dipol, ca în figura 12.2.1. Circuitul, având două borne de acces în exterior, este
alimentat cu tensiunea u(t) şi are impedanţa echivalentă Z, cunoscută.


Componente armonice  componente sinusoidale.
450
 Cunoscând tensiunea la borne, deci şi transformata Fourier a tensiunii şi
anume U  j  , precum şi impedanţa complexă a circuitului Z  j  , care se poate
calcula uşor, în complex, ca în RPS, se determină curentul:
1  1  U  j jt
i t    I  j  e jt d  
2  Z  j
 e d (12.2.9)
2 
unde:
U  j 
I  j  
Z  j 
(12.2.10)
Circuitul fiind liniar şi pasiv în condiţii iniţiale de repaus, curentul este
suma (integrala) unor curenţi armonici elementari de forma:
I  j   e jt d
1
dI  (12.2.11)
2
produşi de componentele elementare armonice de tensiune:
U  j   e jt d
1
dU  (12.2.12)
2

Figura 12.2.1 Dipol electric în regim tranzitoriu

Impedanţa în complex a circuitului are forma generală:

Z  j   Z  R  jL 
1
(12.2.13)
jC
Aşadar, prin metoda descompunerii spectrale se poate determina răspunsul
i(t) al unui circuit la o excitaţie u(t), după următorul algoritm:
- se calculează transformata Fourier a semnalului-excitaţie:
U  j   F ut 
- se calculează impedanţa complexă echivalentă a circuitului Z  j  ;
- se determină transformata Fourier a răspunsului, în complex:
U  j 
I  j    U  j   Y  j 
Z  j 
unde Y  j  se mai numeşte şi funcţia de transfer, în complex, a
circuitului;
- se determină răspunsul circuitului la excitaţia aplicată, prin relaţia:
it   F 1 I  j 

451
Aplicaţie
Circuitului liniar din figura 12.2.2 i se aplică, la momentul t = 0, un impuls
de tensiune dreptunghiular, de amplitudine U0 şi durata T0. Se cere să se
determine expresia curentului de regim tranzitoriu i(t).

Figura 12.2.2 Circuit liniar în regim tranzitoriu

Rezolvare:
1. Se calculează transformata Fourier a tensiunii u(t):



T0

0
U
j

U  j    u t   e jt dt  U 0  e jt dt  0 1  e jT0 
unde u(t) are forma din figura 12.2.3.

Figura 12.2.3 Semnalele de intrare şi de ieşire

2. Se calculează impedanţa complexă:

1
Z  R
jC

3. Se determină transformata Fourier a curentului:

U  j  j
U0
 
1  e  jT0

U C 1  e  jT0 
I  j     0
Z  j  R
1 1  jCR
jC

452
 4. Se calculează răspunsul i(t) al circuitului la excitaţia u(t) cu
ajutorul transformării inverse:
it  
1 
   
1  U 0C 1  e  jT0
 
jt
I j  e d   e jt d
2  2  1  jCR
Calculul integralei se efectuează cu metoda reziduurilor, introducând
variabila imaginară Z  j şi efectuând integrala pe axa imaginară, completată
cu un semicerc de rază infinită, de contribuţie nulă:
U C  e jt  e j t T0  
it   0  d   d 
2    1  jRC   1  jRC

Integrala fiind efectuată pe axa imaginară, limitele de integrare pot fi scrise sub
forma:
U C  j e jt d  j  j e j t T0  
it   0    d  j 
2   j 1  jR C  j 1  jR C 
Înlocuind pe  j  cu Z, i(t) devine:
U 0C  j e Zt dZ j e Z t T0  
it    j  dZ 
2  1  ZR C  j 1  ZR C 
Integralele din paranteză se pot calcula cu teorema reziduurilor, atât pentru t  0 ,
cât şi pentru t  0 (figura 12.2.4).

Figura 12.2.4 Aplicarea teoremei reziduurilor

Se observă că ambele funcţii de sub integrale au câte un pol în punctul

Z = -1/RC.
Alegerea contururilor de integrare se face în acord cu lema lui Jordan,
astfel ca pe semicercurile de rază infinită aceste funcţii să fie nule pentru t  0 şi
t  0 . Cum semnalul excitaţie se aplică la t=0, iar la t  0 curentul este nul,
integrala pentru t  0 nu mai are rost.
Pentru t  0 curentul se mai poate scrie sub forma:

453
  
 Z t T0 

U 0  j e Zt dZ j e 
it     dZ   dZ 
2jR  j Z  1  j
Z
1
 
 RC RC 
f 1  Z dZ f 2  Z dZ

Conform teoremei reziduurilor, integralele din paranteză devin:

  2j  rezf Z   2jRe zf1 Z   Re zf2 Z 
Dar:
 1   1   RC
t
Re zf1 Z  / 1   Z   1
f    e
Z 
RC  RC   RC 
 1   1   RC t T0 
1
Re zf2 Z  / 1  Z   f2   e
Z 
RC  RC   RC 
Rezultă pentru i(t) expresia:
 t T0 
 t 
it   0  2j e RC  e RC 
U
2jR  
sau:
 t T0 
U 0   RC 
t
it   e  e RC 
R  
În final:

0 , pentru t  0

U 0  RC
t
it     e , pentru 0  t  T0
R
 U 0  tRC  T0 

   e , pentru t  T0
 R
Forma curentului de regim tranzitoriu este prezentată în figura 12.2.3.

12.2.3 Metoda răspunsului tranzitoriu (integrala Duhamel)

Metoda răspunsului tranzitoriu (integrala Duhamel) este o metodă de
analiză în domeniul timpului. Problema pe care o rezolvă această metodă constă în
determinarea mărimii de ieşire a unui circuit (răspunsul acestuia), când mărimea
de intrare (excitaţia) este o funcţie treaptă unitate. Ca mărime de intrare poate fi
considerată, de pildă, tensiunea aplicată la borne, iar ca mărime de ieşire –
curentul prin circuit.
Astfel, dacă mărimea de intrare sau excitaţia (figura 12.2.5.a) este de
forma funcţiei treaptă unitate:
454
 0 , pentru t  0
ui t   1t    . (12.2.14)
1, pentru t  0
răspunsul circuitului , ue t  , se numeşte răspuns indicial:
ue t   f t , pentru ui t   1t ,
. (12.2.15)
cu f t   0 , la t  0
Răspunsul indicial constituie funcţia de răspuns tranzitoriu a circuitului,
fiind o caracteristică importantă a acestuia.
Semnalul excitaţie poate fi constituit şi de unele variante ale funcţiei
treaptă unitate cum sunt:
- funcţia treaptă unitate retardată:
0 , pentru t  
ui t   1t      (12.2.16)
1, pentru t  
al cărei răspuns este:
ue t   f t    ; (12.2.17)
- funcţia treaptă oarecare:
0 , pentru t  0
ui t   A  1t    (12.2.18)
 A, pentru t  0
având răspunsul:
ue t   A  f t  (12.2.19)
- funcţia treaptă oarecare retardată:
0 , pentru t  
ui t   A  1t      (12.2.20)
 A, pentru t  
cu răspunsul:
ue t   A  f t    (12.2.21)
Aceste variante ale funcţiei ui t  sunt reprezentate în figura 12.2.5.b, c, d.

Figura 12.2.5 Mărimea de intrare

Metoda răspunsului tranzitoriu are la bază principiul superpoziţiei, deci se

poate aplica numai circuitelor liniare , în condiţii iniţiale de repaus.

455
 Astfel, orice funcţie de intrare ui t  , nulă pentru t  0 , continuă şi
derivabilă pentru t  0 , se poate reprezenta prin suprapunerea (suma) unei
mulţimi de funcţii treaptă, cu amplitudini şi retardări   convenabil alese (figura
12.2.6), de forma:
t  du 
ui t   ui 0   1t     i   1t   d (12.2.22)
0
 dt t 

Figura 12.2.6 Suprapunerea unei mulţimi de funcţii treaptă

Se observă că prima treaptă neretardată are amplitudinea A  ui 0  , iar

celelalte sunt trepte elementare retardate cu  , având amplitudinile:

 du  
A   i  d  ui  d
 dt t 
iar retardările date de 1t    .

12.2.4 Metoda operaţională (transformata Laplace)

Metoda transformatei Laplace este o metodă de reprezentare simbolică,
prin care se realizează o corespondenţă biunivocă între o funcţie de variabilă reală
i  t  , numită original, şi o funcţie de variabilă complexă L(i) , numită imagine,
i t  L(i), sau , mai general: f  t 
L  f  t   , astfel încât derivarea şi
integrarea să se transforme în operaţii algebrice simple efectuate asupra
imaginilor. Prin această corespondenţă se urmăreşte simplificarea rezolvării
sistemului de ecuaţii al circuitului în regim tranzitoriu, ecuaţiile integro-
diferenţiale devenind ecuaţii algebrice. Corespondenţa se realizează în anumite
condiţii pentru f  t  , şi anume:
- pentru t  0 , f(t) este mărginită, continuă şi netedă pe porţiuni
(condiţiile lui Dirichlet);

456
 - pentru t  t0 , f(t) nu creşte în modul mai repede decât o exponenţială,
respectiv: f  t   A  e0 t , pentru t  t0 , cu 0  0.
Fie un semnal de regim tranzitoriu, de exemplu un impuls neperiodic (
respectiv-de perioadă infinită), reprezentat printr-o funcţie de variabilă reală, f(t),
mărginită şi netedă pe porţiuni pentru t  0 , deci care satisface condiţiile de mai
sus, numită original; se defineşte imaginea acesteia printr-o transformare
matematică liniară numită transformata Laplace, astfel:
F  p   L  f t    f t   e pt dt

(12.2.25)
0
unde F(p) este o funcţie de variabilă complexă p, analitică în tot semiplanul
e p   0 .
Se poate defini şi un operator invers, care asociază fiecărei imagini în
complex, F(p), o funcţie de timp, f(t), univoc determinată pentru t  0 , respectiv
funcţia original: f t  L [f(t)].
Condiţiile de mai înainte pentru f(t) sunt necesare pentru ca integrala din relaţia
(12.2.25) să fie convergentă (să aibă limită, respectiv - soluţie).
Intervalul de definiţie al funcţiilor de timp f(t) pentru care poate fi utilizată
metoda operaţională este 0  t   . Clasa acestor funcţii se completează, de
obicei, cu funcţia impuls Dirac,  t  .
Numele metodei provine de la faptul că introduce operatorul liniar L
(laplacean), care permite asocierea biunivocă a fiecărei funcţiuni f(t), dintr-o
anumită clasă, la o funcţiune imaginară L , dintr-o altă clasă:
f t  L [f(t)]
Notă
Un alt exemplu de metodă operaţională îl constituie reprezentarea în
complex a mărimilor sinusoidale din RPS, care utilizează operatorul liniar C.
Operatorul C al reprezentării în complex sau L al transformatei Laplace
au următoarele proprietăţi remarcabile, care permit introducerea unei metode
operaţionale:
a. asigură o corespondenţă biunivocă între original şi imagine, deci admit
un operator invers;
b. transformarea directă şi inversă se fac uşor;
c. asigură corespondenţa operaţiilor elementare, tranformând o derivată
într-un produs algebric;
d. calculele se fac mult mai uşor, ecuaţiile integro-diferenţiale devenind
ecuaţii algebrice.
Notă
Aşa cum se arăta la începutul capitolului 12, spre deosebire de regimul
permanent sinusoidal în regim tranzitoriu curenţii sunt funcţiuni de timp dintr-o
457
clasă mult mai largă, fiind complet determinaţi atât de valorile instantanee ale
tensiunilor, cât şi de condiţiile iniţiale.
Odată îndeplinită condiţia cerută de metodă – aceea de a găsi un operator
liniar care să asocieze biunivoc oricărei funcţii de timp neperiodice f(t) (curent,
tensiune) o imagine L [f(t)], astfel încât operaţia de derivare a lui f(t) să se
transforme într-o operaţie algebrică de înmulţire efectuată asupra imaginii - ,
ecuaţiile integro-diferenţiale ale circuitului analizat vor putea fi reprezentate prin
ecuaţii algebrice liniare, a căror rezolvare se poate efectua mult mai uşor.
Trebuie precizat şi faptul că, în comparaţie cu metoda analizei spectrale,
metoda operaţională poate fi utilizată în cazul mai general - al condiţiilor iniţiale
nenule (evident, metoda nu exclude cazul particular mai simplu al condiţiilor
iniţiale nule).
Proprietăţile transformatei Laplace sunt:
1. transformarea este liniară:
L   f t     g t    L  f t  + L g t 
2. transformă derivata unei funcţii într-o operaţie de înmulţire cu
operatorul complex p:
 df t 
L  pF  p   f 0 
 dt 
3. transformă integrala unei funcţii într-o operaţie de împărţire la
variabila p:
L  f t dt   F  p 
t 1
 0  p
4. satisface teorema retardării:
L  f t     e pt  F  p 
5. satisface teorema convoluţiei (teorema lui Borel):
L  f t  g t   F  p  G p 
unde semnul * reprezintă produsul de convoluţie a două funcţii f(t) şi g(t), dat de
relaţia:
 
f t   g t    f  g t   d   f t   g  d
0 0
6. satisface teorema deplasării:
 
L eat  f t   F  p  a 
Proprietăţile arătate sunt suficiente pentru a transforma orice ecuaţie
integro-diferenţială a unui circuit în regim tranzitoriu, într-o ecuaţie algebrică în p.
 Corespondenţa operaţiilor elementare

Operaţiile elementare care se regăsesc în ecuaţiile cu funcţii de timp:

înmulţirea cu un scalar, adunarea, derivarea, integrarea au corespondent la lucrul
cu imaginile obţinute prin transformata Laplace, astfel:
458
 L  f  =  L  f 
L  f1  f 2  = L  f1  + L  f 2 
 f 
L   = p L  f  - f  0
 t 
t  1
L   f  t  dt  = L f
0  p
Ca urmare, metoda operaţională permite transformarea ecuaţiilor integro-
diferenţiale în ecuaţii algebrice, mai simple.
 Determinarea originalului (transformarea inversă)
Pentru determinarea originalului, respectiv a funcţiei f(t), după rezolvarea
ecuaţiilor circuitului în variabila complexă p , se pot utiliza următoarele metode de
inversiune:
a. Metoda tabelelor de transformare
Această metodă constă în folosirea unor tabele care conţin imagini
antecalculate pentru un număr important de funcţii original uzuale (tabelul
12.1.1).
b. Metoda de inversiune Mellin-Fourier
Are la bază formula de inversiune:
1  j (12.2.26)
f t    
2j  j
F p  e pt
dp

Funcţia F  p  este analitică (este integrabilă, are soluţie) în întreg semiplanul

Re  p  0 ; integrarea se face în lungul dreptei Re  p  0 , punctele singulare
ale lui F  p  rămânând în stânga dreptei.
c. Metoda lui Heaviside teoremele dezvoltării)

c 1. Prima formă (prima teoremă a dezvoltării)

Se utilizează în cazul unei transformate Laplace de forma unui raport a
două polinoame de p, prime între ele: F  p   P p  / Q p , cu gradul lui Q(p) mai
mare decât al lui P(p); rădăcinile polinomului de la numitor (numite zerouri sau
poli), sunt în număr de n (diferite, desigur, de cele ale polinomului de la
numărător). Funcţia f(t) se calculează cu relaţia:
n
P pk  p k t
f t    e (12.2.27)
k  1 Q pk 

unde pk  0 sunt rădăcinile (polii) funcţiei Q(p), obţinuţi din ecuaţia: Q(p) = 0
pentru k = 1,2,...,n.
c 2. A doua formă (a doua teoremă a dezvoltării)

459
 Se utilizează, ca şi în cazul primei forme, când transformata Laplace este
de forma unui raport a două polinoame de p, prime între ele, dar, în particular,
polinomul de la numitor, Q(p), are un pol în origine (o soluţie pk a ecuaţiei
numitorului este zero), respectiv când :
P p 
F  p 
p  R p 
Originalul va avea expresia:
P0  n 1 P pk 
f t     e pk t (12.2.28)
R0  k 1 pk  R pk 
unde unde pk  0 sunt rădăcinile (polii) funcţiei R(p): R(pk) = 0 pentru k =
1,2,...,n-1(una dintre soluţii este zero).

 Forma operaţională a teoremelor lui Kirchhoff

La scrierea ecuaţiilor circuitelor în regim tranzitoriu, ecuaţii care urmează
a fi rezolvate prin metoda transformatei Laplace, se utilizează în mod curent
teoremele lui Kirchhoff sub formă operaţională.
Teorema întâi:
 Im  p  0
mb
(12.2.29)
Teorema a doua:
L

  Em  p   m  0  UCm (0)   (
m p m p

s 1, s  m
Z m s  p  I s  p ) (12.2.30)

În relaţia (12.2.30), suma dublă din membrul doi este de forma:

 Z  p  I  p    Z  p  I  p    Z  p  I  p 
m s
ms s
m
mm m
m s
ms s
(12.2.31)
unde:
1
Z mm  p   Z m  p   Rm  pLm 
pCm (12.2.32)
Z ms  p   pLms ; s  m
Mărimile m 0  şi U C m 0  reprezintă condiţiile iniţiale pentru fluxurile
bobinelor şi tensiunile condensatoarelor din laturile ochiului respectiv.
Se observă că, faţă de cazul reprezentării în complex, metoda operaţională
presupune înlocuirea impedanţelor complexe Z  j  prin impedanţe operaţionale
Z(p), folosind substituţia j  p .

 Algoritm pentru rezolvarea unui circuit liniar în regim tranzitoriu

cu ajutorul transformatei Laplace

460
 a. Cazul condiţiilor iniţiale nenule:
1- se scriu ecuaţiile integro-diferenţiale ale circuitului;
2- se aplică regulile de transformare corespunzătoare metodei
operaţionale, pentru fiecare termen în parte, obţinându-se ecuaţii algebrice în p;
3- se rezolvă ecuaţiile algebrice, din care rezultă funcţia-imagine
căutată (tensiune sau curent);
4- cu ajutorul metodelor transformării inverse se obţine funcţia
original f(t).

b. Cazul condiţiilor iniţiale nule (particular):

1- sistemul de ecuaţii se scrie direct, folosind impedanţa operaţională
Z(p) (a se vedea algoritmul utilizării integralei Fourier, înlocuind pe j cu p).
2- se parcurg în continuare paşii 2,3 şi 4 de mai sus.
Precizare
Impedanţa operaţională a unui circuit R, L, C serie, de pildă, este:
Z  p   R  pL  1 / pC
şi se obţine prin înlocuirea lui j cu p.

Aplicaţie

Figura 12.2.7 Circuit R,C în regimul tranzitoriu

Se consideră circuitul din figura (12.2.7), în care condensatorul C este

încărcat cu sarcina q  0   Q0 la t  0 . În momentul t= 0 se închide întrerupătorul,
aplicând circuitului impulsul de tensiune:
Q
u  t   U 0  et / 0 , cu U 0  U co  0 ,
C
unde U co este tensiunea iniţială la bornele condensatorului.
Se cere expresia curentului de regim tranzitoriu.
Rezolvare
Ecuaţia circuitului pentru t  0 este dată de relaţia:

461
 q0 
u t   R  i  it dt 
1 t

C 0 C
sau:
u t   R  i  it dt  0
1 t Q
C 0  C
Se aplică transformata Laplace ecuaţiei de mai sus, termen cu termen:
1 Q 
L (u) = R L (i) + L (i) + L  0 
C p C
Q   1 
L (u) – L  0  =  R   L (i)
C  C  p 
de unde:
Q 
L u  - L  0 
L (i) = C 
 1 
R 
 C p
Aici R + 1/Cp este impedanţa operaţională a circuitului, notată cu Z(p), obţinută
prin scrierea impedanţei complexe Z(j) şi înlocuirea variabilei complexe (j) cu
variabila p (în expresia lui L (i) simbolul L este acelaşi cu L ).
Imaginile termenilor ecuaţiei de mai sus se obţin din tabelul 12.1.1 şi sunt de
forma:
Q  1 Q
 
L U 0 et / 0 
U0
1
; L 0    0
C  p C
p
0
Ca urmare, curentul de regim tranzitoriu devine:
U0 Q
 0
1 C p
p
0 U p Q0
L(i)   0 
R
1 R  1  1  1
 p   p     p  
C p  0     
unde numitorul s-a transformat astfel:
 1  pR  1  R  1 R
R   p    p  
 C p R p  RC  p   p
Aici   RC reprezintă constanta de timp a circuitului.

Tot cu ajutorul tabelului 12.1.1 se obţin funcţiile original pentru cele două fracţii
din expresia lui L(i):

462
 U0 1  1 t / 0 1 t /  Q0 t /
i t     e  e   e
R  1 1   0   
  
0  
În figura 12.2.8.a şi b sunt prezentate curbele de variaţie ale excitaţiei u(t)
şi ale răspunsului i(t).

Figura 12.2.8.a. Mărimea excitaţie Figura 12.2.8.b. Mărimea răspuns

Câteva transformate Laplace pentru funcţii uzuale sunt date în tabelul

12.1.1.

Tabelul 12.1.1 Tabel de transformare a unor funcţii Laplace uzuale

Transformata Laplace Observaţi
Funcţia original f(t)
F(p) i
t  (impuls Dirac) 1

463
 Transformata Laplace Observaţi
Funcţia original f(t)
F(p) i
0, pentru t  0 1
1 t    ( funcţ. treaptă unitară ) p
1, pentru t  0
1 1
p
C
C (ct.) p
1
e  at
pa
1
t  e at
 p  a 2
1
 p sin    cos  
sint    p  2
2

1
 p cos    sin  
cos t    p  2
2


e at sin t
 p  a 2   2
2 p
t sin t
p  2 
2 2

p2   2
t cos t
p 2
 2  2

n  1!
t n 1e at
 p  a n
1
ba

e at  ebt  1
 p  a  p  b
p
1
ba
bebt  aeat   p  a  p  b 

sin t
p  2
2

p
cos t
p  2
2

464
 Transformata Laplace Observaţi
Funcţia original f(t)
F(p) i
pa
e at cos t
 p  a 2   2

465
 CAPITOLUL 13
PĂTRUNDEREA CÂMPULUI MAGNETIC CVASISTAŢIONAR ÎN
CONDUCTOARE MASIVE ŞI EFECTELE ACESTEIA

Pătrunderea câmpului electromagnetic într-un conductor masiv, concret –

a câmpului magnetic cvasistaţionar armonic permanent, de joasă frecvenţă -
reprezintă o problemă cu numeroase şi importante aplicaţii practice, fiind utilă la
studiul maşinilor electrice rotative – generatoare şi motoare, a transformatoarelor
electrice, a electromagneţilor. La studiul pătrunderii câmpului electromagnetic
într-un conductor masiv se au în vedere următoarele ipoteze:
a) ipoteza considerării regimului cvasistaţionar al curenţilor, conform
căreea se neglijează curenţii de deplasare, J D   D / t  0 , în raport cu cei de
conducţie, J   E , peste tot în lungul conductoarelor;
b) ipoteza renunţării la condiţia de circuite filiforme, impusă circuitelor
studiate până acum.

13.1 ECUAŢIILE CÂMPULUI ELECTROMAGNETIC

CVASISTAŢIONAR ÎN CONDUCTOARE MASIVE
Studiul analitic al câmpului electromagnetic în conductoare masive imobile
porneşte de la ecuaţiile generale ale lui Maxwell pentru astfel de medii:
 D
rot H  J 
 t
 B
rot E   t (13.1.1)

div D   v

div B  0
aceste ecuaţii fiind completate cu relaţiile de material:
B   H , D   E, J   ( E  Ei ) (13.1.2)
În cazul circuitelor cu conductoare masive se ţine seama de următoarele restricţii:
- câmpul electric imprimat, E i , produs de surse de t.e.m., nu prezintă
interes în acest caz;
- mediul conductoarelor este considerat liniar, omogen şi continuu, cu
parametrii constitutivi  ,  şi  constanţi;
- densitatea curentului de deplasare  D / t este neglijabilă în raport cu
densitatea curentului de conducţie, până la frecvenţe foarte mari;

466
 - nu exisă sarcini electrice libere v  0  în interiorul conductoarelor
masive, ca o consecinţă a teoremei relaxaţiei sarcinii electrice în
conductoare; ca urmare vectorii D şi E sunt nuli în interior;
- polarizaţia electrică P este practic nulă în conductoare (metalele nu se
polarizează, practic), astfel că inducţia electrică D  0 E este
neglijabilă; ca urmare, în conductoare este suficient să se calculeze
doar E .
În aceste condiţii, se obţin relaţiile:
rot H  J   E

rot E    B     H

 t t (13.1.3)
div D  0

div B  0
care constituie ecuaţiile lui Maxwell în conductoare masive omogene izotrope şi
şi imobile în regim cvasistaţionar magnetic; aceste ecuaţii fiind completate cu
relaţiile de material:
B   H , J   (E)
Regimul cvasistaţionar al câmpului electromagnetic în conductoare masive, care
se caracterizează, după cum se vede din ecuaţiile (13.1.3), prin neglijarea
curentului de deplasare în legea circuitului magnetic, este asociat curenţilor induşi
în aceste conductoare prin variaţia în timp a fluxului magnetic inductor, produs de
bobine.
Dacă se calculează divergenţa vectorilor H , E şi J , se obţine setul de
relaţii:
div H  0 , div E  0 , div J  0 (13.1.4)
care pun în evidenţă caracterul solenoidal (rotaţional) al câmpului electromagnetic
în astfel de conductoare (rezultă că rotorul acestor mărimi există, respectiv că este
 0) .
Principalele efecte cu consecinţe practice importante ale pătrunderii
câmpului electromagnetic în conductoarele masive sunt:
1. efectul curenţilor turbionari (numiţi şi curenţi Foucault), induşi în
conductoarele masive de câmpurile magnetice variabile în timp;
2. efectul pelicular, respectiv distribuţia neuniformă pe secţiunea
conductoarelor a curenţilor variabili induşi în acestea;
3. efectul de proximitate, respectiv de modificare a repartiţiei curenţilor
alternativi pe secţiunea conductoarelor masive (a densităţii acestora)
sub acţiunea câmpului magnetic al conductoarelor masive vecine.

467
 În cadrul acestui capitol vor fi studiate numai primele două efecte,
considerate a fi mai importante.

13.2 PĂTRUNDEREA CÂMPULUI MAGNETIC CVASISTAŢIONAR

ÎNTR-UN CONDUCTOR MASIV

Pentru studiul teoretic al conductoarelor masive se consideră un bloc din

material conductor metalic, reprezentând un conductor masiv având
permeabilitatea relativă  r şi conductivitatea  , limitat la stânga de o faţă plană,
teoretic extinsă la infinit, bloc ce ocupă întregul semispaţiu drept 0  x   , aşa
cum se vede în figura 13.2.1.

Figura 13.2.1 Bloc metalic care ocupă întregul semispaţiul infinit drept

Problema care se pune constă în a studia pătrunderea câmpului magnetic

alternativ cvasistaţionar, variabil în timp, precum şi repartiţia câmpului electric
indus şi a curentului indus în acest semispaţiu conductor, când la suprafaţa sa este
stabilit un astfel de câmp. Se consideră că acest câmp are orientarea dată de axa
Oz şi o variaţie sinusoidală în timp, de forma:
H  x,t  = H0 max sin( ωt) (13.2.1)
fapt care permite ca la analiza pătrunderii acestuia în conductor să se utilizeze
metoda operaţională a reprezentării în complex.
Se presupune că blocul metalic are faţa din stânga, teoretic, de suprafaţă
infinită, deci se extinde la infinit după direcţiile Oy şi Oz.
Câmpul magnetic aplicat acestei feţe, care este un vector orientat în lungul
axei Oz, scade în intensitate şi putere pe măsura pătrunderii în materialul
conductorului masiv, proces care se dezvoltă în lungul axei Ox; acelaşi lucru se
poate spune şi despre efectele sale: câmpul electric indus şi curentul indus în
conductor, care sunt orietate însă după axa Oy. Ca urmare, se poate scrie:
H  kHz  x, t  , E  jE y (x, t), J  jJ y (x, t) (13.2.2)

468
 Atât la suprafaţa blocului, cât şi în oricare alt punct din interior aflat la
distanţa x de suprafaţă, câmpul H are componentă numai după direcţia Oz, a
cărei amplitudine depinde de distanţa x :
H x ,t   k H z x ,t  (13.2.3)
La suprafaţa blocului (planul zOy), unde x = 0, dar şi imediat în interior,
datorită conservării componentelor tangenţiale ale câmpului magnetic se poate
scrie:
Hz  x, t x 0  kHz  0, t   k  H0max sin(t) (13.2.4)
Aici H 0max reprezintă amplitudinea câmpului la suprafaţa blocului de metal. Dacă
se efectuează rotorul primei ecuaţii a lui Maxwell (relaţia 13.1.3):
 
rot rot H   rot E

şi se înlocuieşte rot E din cea de a doua ecuaţie (relaţiile 13.1.3), se obţine:

 2Hz H z  2Hz H
k    k , respectiv :    z (13.2.5)
x 2
t x 2
t
Sau:

 2Hz H
  z  0 (13.2.5.1)
x 2
t
Relaţia (13.2.5.1) reprezintă ecuaţia pătrunderii undei de câmp magnetic în
conductorul masiv (ecuaţie de tip hiperbolic) şi constituie o suprapunere de două
unde, o undă directă şi o undă inversă (reflectată), având soluţia dată de rel.
13.2.7., care va fi determinată în continuare.

Nota 1
Se reaminteşte că: rot H   j 
H z
x
 
, iar rot rot H  k 
2 H z
x 2

Câmpul Hz(x,t) fiind sinusoidal, ecuaţia (13.2.5) se poate rezolva mai simplu în
complex:
2 H z
 j H z   H z
2
(13.2.5.2)
x 2

devenind astfel o ecuaţie de difuzie, de tip Helmholtz, unde s-a notat cu 

constanta de propagare (a se vedea Nota 2) a câmpului în conductor:
  j ;   j
2
(13.2.6)

469
 Np
Aceasta este un număr complex de forma     j , unde  [ ] este constanta
m
rad
de atenuare a câmpului, iar  [ ] - constanta de fază. Astfel,  arată cu cât se
m
atenuează amplitudinea câmpului magnetic pe măsură ce acesta pătrunde în
conductorul masiv, iar  - cu cât întârzie câmpul în fază pe măsură ce pătrunde în
conductor. Se va vedea că în cazul de faţă, al unui conductor masiv,    .

Nota 2
În realitate, în cazul câmpului magnetic cvasistaţionar (câmp de joasă frecvenţă
de 50Hz)     j  este o constantă de difuzie. Termenul constantă de
propagare este specific cazului în care câmpul H este o componentă a unei unde
plane, respectiv a unui câmp de radiaţii (numit şi câmp îndepărtat), care se
propagă la distanţă de sursă, nefiind adecvat în cazul de faţă. Câmpul magnetic
al echipamentelor electrice industriale nu se propagă la distanţă de acestea, fiind
numit şi câmp apropiat. Ca urmare, termenul constantă de difuzie este mai corect
ca sens fizic. Pentru generalizare însă , a fost păstrat termenul constantă de
propagare, care se regăseşte în tratatele clasice.

Precizare
În cazul de faţă s-a folosit sublinierea pentru constanta  , în scopul de a scoate în
evidenţă faptul că este vorba de un număr complex:
    j  j

Soluţia ecuaţiei (13.2.5.1) este de forma:

 x x
H z  A1e  A2e (13.2.7)

Aceasta exprimă evoluţia câmpului H z  x, t  pe măsura pătrunderii acestuia în

conductorul masiv şi constă într-o suprapunere de două unde/oscilaţii, una directă
x
( A1e ), care scade exponenţial în amplitudine pe măsură ce avansează în
x
conductor, şi cealaltă inversă/reflectată ( A1e ), care creşte exponenţial în
amplitudine pe măsură ce se deplasează în sens invers, respectiv - înspre faţa
conductorului.
Determinarea coeficienţilor A1 şi A2 se face în următoarele condiţii:
- pentru x   , câmpul magnetic s-a atenuat complet în conductor,
rezultând că A2 trebuie să fie egal cu zero;
- pentru x  0 , câmpul H z devine:

470
 H z  H z 0   A1
înlocuind pe A1 şi A2 în relaţia (13.2.7), se obţine soluţia în complex:
H z  H z 0 e
 x
(13.2.8)
H 0max
Cum H z  0   H 0  )
reprezintă valoarea efectivă a câmpului pentru
2
x  0 , înlocuindu-l în relaţia (13.2.8.) rezultă, în final:
H  x
H z  0 max e (13.2.9)
2

respectiv imaginea în complex a expresiei intensităţii câmpului magnetic în

interiorul blocului masiv, la distanţa x de suprafaţa acestuia.
În valoare instantanee, câmpul Hz devine:
(13.2.10)
H z  x, t   I m  
2e jt  H z  H 0max e x sin  t   x 

Ecuaţia (13.2.10) reprezintă ecuaţia undei elementare directe a câmpului în

conductorul masiv.
Constanta de propagare  din relaţia (13.2.9) mai poate fi scrisă sub forma:
 1 
j j
 j  j  ; je ; 2
j  j e 2 4

2 
 1  j    1  j    1  j     j
2 2 (13.2.11)

 
 Dar     j. deci  
2 2
unde:

- mărimea   e    poartă numele de constantă de atenuare (se vede
2
că în acest caz constanta de atenuare este egală cu constanta de fază);
- mărimea   Im    poartă numele de constantă de fază şi arată cu cât
întârzie în fază unda de câmp pe măsură ce pătrunde în conductor.
Din relaţia (13.2.10) şi din figura 13.2.1 se poate vedea că pătrunderea
câmpului în blocul masiv de metal se face sub formă de oscilaţii sinusoidale
puternic atenuate şi întârziate în fază, pe măsură ce creşte distanţa x.

H 0max H 0max

Din H 0  t   H 0max sin t  în complex : H 0  e j0 
2 2
471
  Caracteristicile undei electromagnetice în conductorul masiv
- lungimea de undă , care se obţine făcând diferenţa fazelor a două
oscilaţii succesive:

(t  x1 )  (t  x2 )  2; ( x2  x1 )  2; dar ( x2  x1 )  ;

2 (13.2.12)
deci   2; de unde   ( m)

- viteza de pătrundere a câmpului în conductorul masiv:
2
  2
v     (13.2.13.1)
T 2   

-constanta de atenuare a intensităţii câmpului:
2  Np
   f  ( ) (13.2.13.2)
 2 m
rad
- constanta de fază:    ( ) (13.2.13.2)
m
 Determinarea densităţii curentului indus şi a intensităţii câmpului
electric indus în conductorul masiv

Se va determina mai întâi expresia densităţii curentului indus în

conductorul masiv de câmpul magnetic sinusoidal Hz(t,x) aplicat la suprafaţa
conductorului. Astfel, din prima ecuaţie a lui Maxwell (13.1.3):
rot H  J   E
rezultă densitatea de curent J , sub forma:
H
J  rot H   j  z (prin dezvoltarea operatorului rot) (13.2.14)
x
Se vede că vectorul J are componentă numai după axa Oy (versor j ), dar
evoluează în lungul axei Ox..
Trecând în complex, se poate scrie:
Hz  H  x 
J  Jy     0 max e 
x x  2 

  e ;    1  j 
H 0 max  x
Jy 
2

472
  1  j e  1 j x
H 0 max
Jy 
2
Dar:

1  j   2 j4
e
2
deci:
  
H 2 j  x  
 e 4  e 1 j x  H 0 max  ex  e 
j
J y   0 max  4
(13.2.15)
2 2
Densitatea curentului indus în conductorul masiv de câmpul magnetic,
sinusoidal Hz(t,x) aplicat la suprafaţa conductorului masiv, respectiv – curentul
indus, are forma unei unde sinusoidale puternic atenuate, defazate cu  / 4
înaintea câmpului inductor, H .
Expresia în mărime instantanee, cu regula trecerii inverse, este:

J y ( x, t )  I m   
2  e jt J y  2H 0 max ex  sin  t   x  
 4
(13.2.16)

Tot din prima ecuaţie (13.1.3) rezultă şi intensitatea câmpului E indus:

rot H  J   E
1
E  J ; cum J  jJ y , rezultă E  jE y

respectiv, în complex:
 
 j  x  
Ey  H 0 max  ex e  4
(13.2.17)

Expresia în mărime instantanee, cu regula trecerii inverse, este:
J y ( x, t )   
E y ( x, t )   2 H 0 max ex  sin  t  x   (13.2.18)
   4
Din relaţia (13.2.18) se vede că şi t.e.m. indusă de câmpul magnetic
variabil în timp, aplicat la suprafaţa conductorului masiv, este puternic atenuată pe
măsură ce pătrunde în conductor, fiind defazată, ca şi densitatea de curent Jy , cu
 / 4 înaintea câmpului magnetic inductor. Intensitatea câmpului electric Ey şi
densitatea de curent Jy oscilează în fază.
În figura 13.2.1 poate fi observată, la distanţa x faţă de faţa blocului, o
oscilaţie elementară atenuată a câmpului magnetic, corespunzătoare undei directe.

 Pierderile de putere în conductorul masiv (varianta 1 - clasică)

Calculul pierderilor de putere la pătrunderea câmpului magnetic în blocul
de conductor masiv se efectuează pornind de la calculul expresiei densităţii de
putere electromagnetică S şi ajungând la cel al al puterii active specifice care

473
pătrunde în conductor, Pas x0 , ca medie a acesteia. În acest scop se calculează
vectorul :
S  EH (13.2.19)
unde E  j  E y , iar H  k  H z (figura 13.2.1.).
Fiind vorba de un regim cvasistaţionar magnetic de joasă frecvenţă,
vectorul S este un Vector Poynting formal (a se vedea teorema energiei
electromagnetice, cap. 6.4), deoarece E  j  E y şi H  k  H z nu sunt
componente ale unei unde electromagnetice plane, respectiv – ale unui câmp de
radiaţii, condiţie în care a fost definit adevăratul Vector Poynting; mai mult, cele

două componente sunt defazate între ele cu , pe când, în cazul unei unde plane,
4
vectorii componenţi ai lui S oscilează în fază.
Pornind de la expresia formală a lui S , se poate scrie:
S x  j  k  Ey  H z  i  Ey  H z  i  S x  x, t  (13.2.20)
vectorul S fiind orientat în sensul Ox pozitiv, ca rezultat al produsului vectorial.
În mărime instantanee, înlocuind pe E y şi H z cu expresiile determinate anterior, se
obţine:
  
S x  x, t   H 0max
2
2  e2 x sin  t   x   sin t   x  (13.2.21)
  4
relaţie care reprezintă densitatea de puterea electromagnetică instantanee
transmisă conductorului masiv prin suprafaţa exterioară acestuia de câmpul
magnetic; aceasta fiind echivalentă cu pierderile de putere în conductorul masiv.
Se observă că puterea electromagnetică instantanee scade rapid pe măsură ce
câmpul magnetic pătrunde în conductor, datorită termenului e2x .
Ţinând seama că produsul a două mărimi în sinus se poate înlocui prin semi-
diferenţa a două mărimi în cosinus, relaţia (13.2.21) se mai poate scrie sub forma:
H 02max   2x     
S x x ,t    e cos  cos 2t  2x   (13.2.22)
2   4  4 
Expresia Vectorului Poynting formal exprimă pierderile specifice de
putere electromagnetică (deoarece reprezintă o densitate de putere) în conductorul
masiv prin efect Joule-Lenz, dar şi prin magnetizarea suplimentară a fierului (a se
vedea termenul oscilant de frecvenţă dublă în cos). Aceste pierderi sunt
importante sub aspect practic numai în zona din apropierea suprafeţei blocului,
unde variabila x ia valori între 0 şi  ; mărimea  , care reprezintă adâncimea de
pătrundere a câmpului în conductor urmând a fi definită în continuare. Densitatea

474
de putere electromagnetică transmisă de câmp conductorului masiv la suprafaţa
acestuia, respectiv pentru 𝑥 =0 , este:
H2   2   
S x x ,t   S0 t   0 max   cos 2t   (13.2.23)
x 0 2  2  4 

În regim periodic energia electromagnetică este constantă în medie,

valoarea medie a acesteia reprezentând puterea activă specifică transmisă de
câmp conductorului masiv prin suprafaţa acestuia. Astfel, făcând media (în timp)
a puterii electromagnetice specifice, S x  x, t  , şi ţinând seama că valoarea medie a

 
cosinusului ( cos  2t   ) este zero, expresia puterii active specifice la
 4
suprafaţa blocului devine:
H 2  2 H 0max 2

Pas x0  0max   (W/m2) (13.2.24)
2  2 2 
Această putere este transformată exclusiv în căldură prin efect Joule-Lenz.
Observaţie
În acelaşi timp, se poate observa, în expresia densităţii de putere
electromagnetică instantanee transmisă conductorului masiv prin suprafaţa
exterioară acestuia (13.2.23), şi un termen dependent de frecvenţă, reprezentând o
putere reactivă specifică, al cărei rol este de a contribui la magnetizarea fierului.

Varianta 2

Apreciem însă că un sens fizic mai corect al puterii electromagnetice,

transmise conductorului masiv de un câmp magnetic de joasă frecvenţă, ar fi
acela obţinut prin calcularea unei puteri aparente, în complex, similar modului
de calcul al puterii aparente complexe din circuitele de curent alternativ;
respectiv – prin produsul vectorilor E  j  E y şi H  k  H z . Cu toate că din
punct de vedere formal se obţin rezultate identice pentru puterea activă specifică
la suprafaţa blocului, semnificaţia fizică a fenomenului este diferită deoarece,
aşa cum se arăta mai înainte, fiind vorba de un regim cvasistaţionar magnetic, de
joasă frecvenţă, vectorul S nu reprezintă un Vector Poynting adevărat, ci un
Vector Poynting formal. Se constată, şi în acest caz, în expresia puterii aparente,
pe lângă puterea activă specifică, şi o putere reactivă specifică, ce contribuie la
magnetizarea fierului.
Astfel, trecând în complex simplificat mărimile:

475
 H 0 max
H z  x, t  Hz  e x e j ( x )
2
 x j ( x  / 4)
E y  x, t  E y  H 0 max e e

puterea electromagnetică aparentă specifică va fi dată de relaţia:
 H 0 max 2 x j (  / 4)
2

S  Ey  H z*  e e 
 2
(13.2.25)
 H 0 max 2 x
2

 e (cos  / 4  j sin  / 4)  P  jQ
 2
Ca urmare, puterea activă specifică (raportată la unitatea de suprafaţă),
la faţa blocului ( x  0) , este:
 H 0max 2  H 0max
2 2
Pas x0  cos( / 4)   (13.2.26)
 2 2  2
sau:
 H 0max
2
W
Pas x0  ( 2) (13.2.27)
 2 m

S-a obţinut, astfel, o expresie a puterii active specifice aceeaşi ca în cazul

calculului pe baza vectorului clasic al lui Poynting formal, S . Se poate observa
că şi în acest caz puterea electromagnetică aparentă specifică conţine şi o
componentă reactivă (o puterea reactivă specifică) (13.2.25):
 H 0 max  H 02max var
2

Qs  j sin( / 4)  j ( 2)
 2  2 m (13.2.28)
Această putere contribuie, cum s-a mai arătat, la magnetizarea fierului.

Varianta 3
O altă variantă de calcul care se propune aici, pentru prima dată, este
aceea în care unda de câmp magnetic ar fi o componentă a unei unde
electromagnetice plane, respectiv - de frecvenţă ridicată, produsă de o antenă
buclă, care atacă conductorul masiv văzut ca un ecran metalic de grosime mare.
Conform Teoriei ecranării [31], puterea electromagnetică ce pătrunde în
conductor are în complex expresia:
S  Z s  H 20max  P  jQ
(13.2.29)
unde:

476
   r fe
Zs   3, 68 107 f  2,82 105 f ()
  fe r ( cu )
Z s  Rs  jX s (13.2.30)

Rs  ()
2

În relaţiile de mai înainte, mărimile au următoarele semnificaţii:

Z s - impedanţa intrinsecă a ecranului, în complex;
Rs - rezistenţa intrinsecă a ecranului;
 r fe - permeabilitatea magnetică relativă a fierului;
 fer ( cu ) - conductivitatea relativă a fierului în raport cu cuprul (luat
ca referinţă).
Puterea activă specifică transmisă suprafeţei conductorului masiv de câmp are în
acest caz expresia:
H2  H 0max
2
W
Pas ( x 0)  Rs  H 20 ef  Rs  0max  ( 2 );
2  2 m
(13.2.31)
H 0max A
unde H 0 ef  ( )
2 m
similară expresiilor (9) şi (12), dacă se înlocuieşte Rs cu expresia acestuia.
Şi în acest caz poate fi pusă în evidenţă o putere reactivă specifică.

Verificare
Pentru verificare, se va calcula, pe un exemplu, puterea activă specifică
transmisă conductorului masiv cu relaţia clasică, precum şi cu relaţia dată de
Teoria ecranării.
Astfel, dacă se cunosc:
 r fe  1000;  fe   cu   fe ( r ) cu  5,82 107  0,17 (m1 ) din :  cu  5,82 107 (m1 )
H
şi  fe ( r ) cu  0,17 (m1 ); 0  4107 ( )
m

rezultă pentru puterea activă specifică valorile:

 H 0max
2
W
Pas x0   0, 7 104  H 0max
2
( 2)
 2 m
2
H W
Pas x0  Rs  H 20  Rs  0max  0, 7 104  H 0max
2
( 2)
2 m

477
respectiv - acelaşi rezultat.

Varianta 4
A patra variantă care se propune aici constă în acţiunea, la suprafaţa
conductorului masiv, a unui câmp electromagnetic de radiaţii/de unde, respectiv
– a două unde simfazice,corelate, una de câmp magnetic şi una de câmp electric.
Calculul puterii electromagnetice specifice, precum şi cel al puterii active
specifice transmise de câmp conductorului masiv se poate efectua în acest caz
pornind tot de la relaţia (13.2.19), cu următoarele precizări:
a. în acest caz nu mai este vorba de un vector Poynting formal, ci de un
un Vector Poynting adevărat;
b. puterea electromagnetică transmisă conductorului masiv nu mai este
produsă de efectul combinat al unui câmp magnetic inductor şi al unuia electric
indus, defazat faţă de acesta, ci de o undă plană, formată din două unde
componente armonice elementare, care nu sunt defazate între ele, ci sunt în fază.
Calculul porneşte de la expresia Vectorului lui Poynting:
VA
S  EH ( 2) (13.2.32)
m
unde:
E  x, t   jE y  x, t 
H  x, t   kH z  x, t 
Sau, ca expresii armonice:
Ey (t )  Eym  sin  t   
H z (t )  H z m  sin  t    (13.2.33)
Aceste unde reprezintă componentele simfazice ortogonale ale unei unde plane
care atacă simultan suprafaţa conductorului masiv.
Legătura dintre cele două componente este dată de impedanţa de undă:
E ym  0 r 
Zu     Zu 0 r () (13.2.34)
H zm  0  r r

cu Zu 0  120 ( 120()) , reprezentând impedanţa vidului, respectiv - a aerului.

Ca urmare, relaţia (17) devine:
S  j  k  Ey  H z  i  Ey  H z  i  S x  x, t  (13.2.35)
vectorul S fiind orientat în sensul Ox pozitiv, respectiv - în direcţia de propagare
a undei, ca rezultat al produsului vectorial.
În cadrul variantei clasice s-a arătat că, prin rezolvarea ecuaţiei de
propagare (4), se obţine, pentru unda de câmp magnetic ce pătrunde în
conductor, relaţia:
478
 H z  x, t   H 0me x sin  t   x  (13.2.36)
Este de aşteptat ca şi pentru unda de câmp electric să se obţină o relaţie
asemănătoare:
Ey  x, t   E0m e x sin  t   x  (13.2.37)
Ţinând cont de expresia impedanţei de undă, relaţia (20) se mai poate scrie sub
forma:
Ey  x, t   Zu H 0m e x sin  t   x  (13.2.38)
Ca urmare, Vectorul lui Poynting devine:
S x  x, t   Ey  H z  Zu  H 0max 2
 e2 x  sin 2 t   x  (13.2.39)
sau:
1  cos  2t  2 x  
S x  x, t   Zu H 0m
2
 e 2 x   (13.2.40)
 2 
Relaţia (13.2.40) reprezintă expresia evoluţiei densităţii de putere
electromagnetică a undei plane care pătrunde în conductorul masiv.
Media acestei puteri este, cum s-a mai arătat, densitatea de putere activă
transformată în căldură, în conductor, prin efectul Joule-Lenz. La suprafaţa
conductorului, în aer, aceasta are expresia:
H2 W
Pas x0  Z 0 0m  60H 0m 2
( 2) (13.2.41)
2 m

Tot la suprafaţa conductorului, dar imediat în conductor, această putere are

expresia:

  H2
2 2
H 0m W
Pcas x0  Re Z s 0m
 Rs ( 2) (13.2.42)
2 m

unde Rs este rezistenţa faţă de undă a conductorului masiv şi este dată de relaţia
(13.2.30).
Verificare
Cu aceleaşi date de la punctul anterior, şi anume:
 r fe  1000;  fe   cu   fe ( r ) cu  5,82 107  0,17 (m1 ) din :  cu  5,82 107 (m1 )
H
şi  fe ( r ) cu  0,17 (m1 ); 0  4107 ( )
m

se obţin, pentru puterea activă specifică, următoarele valori la suprafaţa

blocului:
a. în aer:

479
 W
Pas x0  188  H 0m
2
( )
m2
b. în conductor:

W
Pcas x0  0, 7 104  H 0m
2
) (
m2
Se poate observa că valoarea puterii active la suprafaţa conductorului masiv în
conductor este aceeaşi ca în cazurile anterioare, pe când în aer este mult mai
mare.

Concluzii
În cazul în care la suprafaţa unui conductor masiv acţionează un câmp
magnetic, analiza fenomenului fizic trebuie făcută cu discernământ, ţinând seama
de următoarele situaţii:
1. câmpul magnetic este un câmp cvasistaţionar, de joasă frecvenţă, situaţie
în care pătrunderea câmpului în conductor reprezintă un proces de
difuzie. În acest caz, puterea electromagnetică transmisă conductorului
masiv se poate calcula:
a. pe baza unui Vector Poynting formal:
b. pe baza similitudinii cu expresia puterii aparente electrice, în
complex.
Termenul propagare, utilizat în cazul acestui tip de proces în tratatele
clasice de Electromagnetism este neadecvat, fenomenul de propagare fiind
specific exclusiv câmpurilor de radiaţii sau de unde;
2. câmpul magnetic este un câmp de medie sau înaltă frecvenţă (produs, de
exemplu, de o antenă buclă), situaţie în care pătrunderea câmpului în
conductor reprezintă un proces de propagare. În acest caz, puterea
electromagnetică transmisă conductorului masiv se poate calcula pe baza
Teoriei ecranării, asimilând conductorul masiv unui ecran metalic foarte
gros;
3. câmpul magnetic este un câmp de medie sau înaltă frecvenţă,
componentă a unei unde plane, care acţionează asupra conductorului
masiv simultan şi în fază cu componenta de câmp electric, de asemenea
printr-un proces de propagare. În acest caz, puterea electromagnetică
transmisă conductorului masiv se poate calcula pe baza Vectorului lui
Poynting adevărat.
Cu toate că sub aspect formal se obţin expresii similare pentru puterea activă
specifică transmisă conductorului masiv, considerăm că pentru câmpul magnetic
de joasă frecvenţă care pătrunde într-un astfel de conductor - cazul curent în
circuitele magnetice ale instalaţiilor electrice, cum sunt transformatoarele,
generatoarele, motoarele electrice ş.a. - , un calcul corect al acestei puteri în

480
concordanţă cu fenomenul fizic este acela pe baza similitudinii cu expresia
puterii aparente electrice, în complex, şi nu cu ajutorul Vectorului lui Poynting.

 Adâncimea de pătrundere
Datorită scăderii lor exponenţiale odată cu pătrunderea în conductorul
masiv, mărimile de stare ai câmpului H , E şi J prezintă valori practice importante
numai în vecinătatea suprafeţei conductorului (figura 13.2.2.), respectiv – pe o
distanţă de la suprafaţă către interior, numită adâncime de pătrundere, pentru
care atenuarea acestora este de e=2,718 ori.
Se numeşte adâncime de pătrundere a câmpului magnetic în conductorul
masiv distanţa   1 /  (m) de la suprafaţa acestuia pe care ar trebui repartizat
uniform curentul total indus, pentru ca pierderile de putere activă, transformate în
căldură, să fie egale cu cele din cazul repartiţiei reale ale curentului (figura
13.2.3).

Figura 13.2.2 Adâncimea de pătrundere

Figura 13.2.3 Repartiţia reală a curentului

Se consideră un mic paralelipiped din blocul conductor analizat mai

înainte având dimensiunile arătate în figura 13.2.4.

481
 Figura 13.2.4 Un mic paralelipiped din blocul conductor

Expresia adâncimii de pătrundere  se obţine egalând pierderile de putere

activă din cazul repartiţiei exponenţiale reale a curentului indus cu cele care s-ar
obţine în condiţiile unei repartiţii uniforme (ideale) a acestuia în interiorul
conductorului.
Pentru o secţiune dreptunghiulară, de arie A  a  b de la suprafaţa
conductorului masiv, străbătută de câmp, pierderile de putere activă sunt date de
relaţia:
 H02max
Pa  Pas  A   a b (13.2.25)
 2
În cazul repartiţiei uniforme a curentului pe secţiunea elementului de
conductor considerat, pierderile de putere se pot scrie sub forma generală:
P  R I2 (13.2.26)
unde:
l l b
R   (13.2.27)
S  a 
iar I este un curent echivalent.
Curentul echivalent, I, se calculează pe baza densităţii de curent
echivalent( în complex):
d I  J yech  dS (13.2.28)

unde dS  a  dx .
Se obţine:
   H z 
I  J  x, t   a  dx  0 rot H  a  dx       a  dx 
0 y 0
 x  (13.2.29)
 a  H z  0   H z      a  H 0
În valoare efectivă, se obţine:
a  H 0 max
I  a  H 0 ef  (13.2.30)
2

482
Ca urmare:
1 b a 2  H 02max
P  R I2    (13.2.31)
 a  2
Egalând relaţiile (13.2.25) cu (13.2.31):
 H 02max 1 b a 2  H 02max
 a b    (13.2.32)
 2  a  2
se obţine adâncimea de pătrundere a câmpului în conductor:
1 2 1
   (m) (13.2.33)
  f 
Adâncimea de pătrundere este o caracteristică de material, invers
proporţională cu rădăcina pătrată a frecvenţei.
2
Cum   , adâncimea de pătrundere se mai poate scrie sub forma:


 (13.2.34.1)
2
Din relaţiile (13.2.10), (13.2.16) şi (13.2.18) se observă că la nivelul
adâncimii de pătrundere, deci pentru x   , mărimile de stare Hz, Ey şi respectiv
Jy ale câmpului electromagnetic aplicat la suprafaţa blocului conductor scad de e
(=2,718) ori, iar vectorul lui Poynting formal, respectiv densitatea de putere
electromagnetică ce pătrunde în conductor, de e2(=7,389) ori.
În aceste condiţii, se defineşte adâncimea de pătrundere a câmpului
electromagnetic într-un conductor masiv ca fiind distanţa de la suprafaţa
conductorului masiv în adâncimea acestuia pentru care intensitatea câmpului
magnetic aplicat la exterior scade de e ori, iar densitatea de putere asociată
acestuia– de e2 ori.

 Un calcul simplificat al adâncimii de pătrundere

Pe baza definiţiei de mai înainte a adâncimii de pătrundere se propune un
calcul mai simplu al acesteia cu ajutorul relaţiei următoare:
H 0max 1 2 1
H 0max  ex  ; de unde : x      (m) (13.2.34.2)
e   f 

Exemple
Pentru f = 50Hz, adâncimea de pătrundere în cazul unui material
feromagnetic uzual (𝜇𝑟 = 250) este Fe  1,8  2 mm . La acelaşi material, pentru f
= 5000(Hz),  Fe  0,18(mm) , iar pentru f = 500.000 (Hz) = 0,5 (MHz),
 Fe  0, 018(mm ) . Se vede cum  scade cu rădăcina pătrată a frecvenţei f. Cu alte
cuvinte, pe măsură ce creşte frecvenţa câmpului, acesta pătrunde tot mai puţin în
483
materialul blocului conductor, astfel că la frecvenţe foarte înalte – zeci-sute de
Megahertzi, Gigahertzi – câmpul rămâne practic doar în zona de suprafaţă a
acestuia.
Trebuie făcută precizarea că în cazul miezurilor de fier ale
echipamentelor de curent alternativ, acest fenomen trebuie înţeles pentru
fiecare tolă în parte, nu pentru întregul bloc metalic. Deoarece la frecvenţa
de 50 (Hz) adâncimea de pătrundere este mult mai mare decât grosimea
tolelor, practic tot miezul de fier este umplut de câmp.

Observaţie importantă
Un fenomen similar se produce la trecerea curenţilor de foarte înaltă
frecvenţă prin conductoarele unor circuite ale sistemelor radar sau comunicaţii
prin satelit, cum sunt şi cele de la navele maritime, acesta purtând numele de efect
pelicular sau skin effect.

13.3 Pierderi în fier prin curenţi turbionari (Foucault)

Curenţii turbionari, numiţi şi curenţi Foucault, sunt curenţii induşi într-un
conductor metalic masiv de un câmp magnetic variabil în timp, produs în imediata
vecinătate a acestuia, conform legii lui Faraday, respectiv - conform primei
ecuaţii a lui Maxwell:
B H
rotE      J  E
t t (13.3.1)
Deci : H z (x, t)  E y (x, t)  J y (x, t)
Aceşti curenţi apar în miezurile feromagnetice ale echipamentelor electrice
de curent alternativ determinând pierderi suplimentare de putere prin efect Joule-
Lenz şi îmbătrânirea precoce a izolaţiei conductoarelor bobinelor prin încălzire.
Există totuşi şi efecte pozitive ale acestor curenţi, cu aplicaţii utile, cum
sunt: încălzirea metalelor pentru călirea şi topirea prin inducţie sau ambreiajul
electromagnetic.
 Pierderile specifice în fier prin curenţi turbionari
Dacă prin înfăşurarea din jurul unui miez feromagnetic (al unui
transformator, de exemplu) circulă un curent alternativ (în general – un curent
variabil în timp), fluxul (t ) va induce în miez curenţi turbionari sau curenţi
Foucault, iF, aşa cum se arată sugestiv în figura 13.3.1.

484
 Figura 13.3.1 Producerea curenţilor turbionari

Conform relaţiei (13.2.24) de la studiul bobinei cu miez de fier, expresia

pierderilor specifice în fier prin curenţi turbionari este de forma:

PF  km  f 2  Bmax
2
W / m3  (13.3.2)

unde km  f (, ) ;  este grosimea tolelor utilizate la construcţia miezului

feromagnetic,  este rezistivitatea materialului feromagnetic, iar Bmax – inducţia
maximă în fier. Relaţia (13.3.2) este valabilă când grosimea  a tolelor este mult
mai mică decât adâncimea de pătrundere:   Fe . În practică, această condiţie
𝑆
este îndeplinită deoarece, la frecvenţa de 50(Hz), r  245 şi 𝜎 = 5 ∙ 106 (𝑚),
adâncimea de pătrundere în fier este de 1,8-2 (mm), iar  Fe  (0, 2  0,5) mm .
Pierderile prin curenţii turbionari sunt proporţionale cu pătratul frecvenţei
câmpului, precum şi cu pătratul amplitudinii inducţiei magnetice şi invers
proporţionale cu rezistivitatea tolelor. Pentru frecvenţe industriale (f=50-60(Hz)),
puterea pierdută prin curenţi Foucault este, cu o bună aproximaţie, dată de relaţia
[40]:
2
𝐵𝑚 𝑊
𝑃𝐹 = 1,64 ∆2 𝑓 2 ( 𝑚 3 ) (13.3.3)
𝜌
În cazul tolelor ordinare cu grosimea  Fe  0,5(mm) , 𝜌 = 0,2 ∙ 10−6 (Ω𝑚), 𝜇𝑟 =
250, adâncimea de pătrundere 𝛿 = 1,8 − 2 (𝑚𝑚), la frecvenţa de 50 (Hz),
pierderile prin curenţi turbionari rezultă de aproximativ:
𝑊
𝑃𝐹 = 10.250 ( 3 )
𝑚
 Pierderile totale în fier
Pierderile totale în fier reprezintă suma dintre pierderile prin histerezis şi
pierderile prin curenţi turbionari şi sunt evidenţiate pe caracteristica de
magnetizare a fierului:

485
 𝑃𝑇 = 𝑃𝐻 + 𝑃𝐹 (13.3.4)
În cazul tolelor ordinare, cu grosimea de o,5 mm, 𝜌 = 0,2 ∙ 10−6 (Ω𝑚), 𝜇𝑟 =
250, adâncimea de pătrundere 𝛿 = 2(𝑚𝑚), la frecvenţa de 50 (Hz), pierderile
totale pot fi calculate cu relaţia [40]:
1 𝑊
𝑃𝑇 = (460 + 1,64 𝜌 ∆2 𝑓)𝐵𝑚2
𝑓(𝑚3 ) (13.3.5)
şi sunt de aproximativ:
𝑊
𝑃𝑇 = 23.000 + 10.250 = 33.250 ( )
𝑚3
𝑘𝑔
Cunoscând densitatea fierului pentru tolele ordinare (de 7700 ( 𝑚3 ), se pot calcula
𝑊
pierderile specifice şi în (𝑘𝑔), pentru acest tip de tole obţinând o valoare de cca
𝑘𝑔
4,32 ( 𝑚3 ).
Aceste pierderi scad dacă grosimea tolelor este mai mică, în special prin reducerea
pierderilor prin curenţi turbionari. Pentru a reduce aceste pierderi, circuitele
magnetice ale echipamentelor de curent alternativ se execută din tole cu un
conţinut de siliciu cuprins între 0,5 şi 4% şi grosimi între 0,2-0,5 mm, la frecvenţa
de 50-60 (Hz). Pentru tolele de calitate superioară, procentul de siliciu creşte până
la 3,5-4 procente, rezistivitatea creşte de la cca 𝜌 = 0,2 ∙ 10−6 (Ω𝑚) la 𝜌 = 0,5 ∙
10−6 (Ω𝑚), iar grosimea scade de la 0,5 la o,4 (mm) şi chiar mai puţin.
În cazul tolelor ordinare, pentru inducţii Bm mari, de exemplu de 1 Tesla,
𝑊
pierderile totale sunt de 𝑐𝑐𝑎 3,65 (𝑘𝑔), pe când, în cazul tolelor speciale, de
𝑊
calitate superioară, nu depăşesc 1,2 (𝑘𝑔). În prezent, se realizează şi materiale cu
𝑊
pierderi totale foarte reduse, de sub 1 (𝑘𝑔), la inducţii maxime Bm de 1 Tesla.

13.4. Efectul pelicular (Skin – Effect)

O problemă cu aplicaţii practice importante în cazul echipamentelor

electronice care lucrează la frecvenţe înalte (zeci-sute de MHz, GHz), cum sunt,
de exemplu, cele pentru comunicaţiile prin satelit sau radarele de pe nave, se
referă la modul de repartiţie al curentului pe suprafaţa transversală a
conductoarelor electrice masive, care intră în componenţa circuitelor de foarte
înaltă frecvenţă aparţinând unor asemenea echipamente. Dacă un curent variabil în
timp (cum este cazul curentului alternativ sinusoidal), având o frecvenţă înaltă
(GHz), parcurge un conductor masiv, repartiţia curentului nu se mai face uniform
pe secţiune, ca în regim staţionar (curent continuu), ci neuniform, densitatea
acestuia scăzând spre axul conductorului şi crescând spre periferie pe măsură ce
creşte frecvenţa. Acesta este efectul pelicular ( numit şi Skin – Effect).
Există două moduri de a explica acest efect:
486
 1. Curentul i(t), variabil în timp, produce linii de câmp magnetic
concentrice în conductor şi în exteriorul acestuia, şi, ca urmare, iau naştere în jurul
acestora curenţi induşi (Foucault), ca în figura (13.4.1). Se observă că spre
interiorul conductorului aceşti curenţi se scad din curentul i(t), micşorându-l,
deoarece au sens opus acestuia, iar spre periferie au acelaşi sens cu el, întărindu-l.
2. Se asimilează fictiv un conductor masiv cu o mulţime de conductoare
tubulare concentrice, cu pereţii suficient de subţiri, astfel ca pe grosimea acestora
densităţile de curent să poată fi considerate constante.

Figura 13.4.1 Efectul pelicular

Se poate observa că tuburile din centru sunt înconjurate de mai multe linii
de flux magnetic, deci au o inductanţă (respectiv-impedanţă) mai mare în raport
cu cele de la periferie. Ca urmare, curentul va tinde să circule prin zona cu
impedanţă mai mică, realizându-se astfel o distribuţie neuniformă a curentului pe
secţiunea transversală a conductorului.
Acest efect poartă numele de efect pelicular sau skin effect.
Urmările efectului pelicular constau în:
- creşterea pierderilor de putere prin efect Joule-Lenz, acestea fiind
minime doar în cazul repartiţiei uniforme a curentului;
- creşterea rezistenţei echivalente a conductorului în curent alternativ
(în general, la curent variabil în timp).
Deoarece curentul electric este, în sens larg, o formă de câmp
electromagnetic, studiul efectului pelicular se poate face, prin analogie, cu
ajutorul Teoriei pătrunderii câmpului magnetic într-un conductor masiv,
prezentată în cadrul acestui capitol. Ca urmare, parametrii caracteristici
pătrunderii câmpului într-un conductor masiv, cum sunt adâncimea de pătrundere
şi constanta de atenuare, sunt valabili şi aici, cu precizarea că se referă la curentul
de înaltă frecvenţă din conductorul masiv şi nu la câmpul magnetic dintr-un
material feromagnetic.
În consecinţă, ţinând seama de valoarea adâncimii de pătrundere a
curentului într-un conductor masiv, se pot defini următoarele efecte:
a. Efectul pelicular slab

487
 La frecvenţe joase, cum este frecvenţa industrială (f=50Hz), adâncimea de
pătrundere este mare:   a , unde a este raza conductorului. Ca urmare,
distribuţia curentului pe secţiunea transversală a conductorului este aproape
uniformă, având tendinţa de scădere uşoară în ax (figura 13.4.2). Practic, la
această frecvenţă se poate considera că repartiţia curentului pe secţiunea
conductorului este uniformă în acest caz.

Figura 13.4.2 Efectul pelicular slab

b. Efectul pelicular mediu

La frecvenţe medii (de ordinul zeci kHz, MHz), adâncimea de pătrundere
devine comparabilă cu raza conductorului   a , astfel încât distribuţia curentului
pe secţiunea transversală a conductorului devine neuniformă (figura 13.4.3). De
exemplu pentru un conductor de cupru cu raza a=2mm se obţine   a dacă
frecvenţa curentului este în jur de 1 kHz (s-a luat conductivitatea cuprului
  56 106 (S / m) ).

Figura 13.4.3 Efectul pelicular mediu

c. Efectul pelicular net

La frecvenţe înalte şi foarte înalte (sute de MHz şi mai sus), adâncimea de
pătrundere este foarte mică în raport cu raza conductorului,   a , curentul
pătrunzând numai superficial în conductor (figura 13.4.4).

Figura 13.4.4 Efectul pelicular net

488
  Pierderile de putere
În cazul unui conductor masiv, pierderile de putere ca urmare a
efectului pelicular pot fi determinate utilizând principiul similitudinii, pe baza
ecuaţiilor stabilite la pătrunderea câmpului în conductoare masive, cum se va arăta
în continuare. Acestea au expresia:
l  2
P  I W  (13.4.1)
p 
unde: l - lungimea conductorului (m);
p - perimetrul secţiunii transversale a conductorului (m);
 - conductivitatea conductorului (S/m);
1
  - constanta de atenuare, respectiv inversul adâncimii de pătrundere

(m-1);
I – valoarea efectivă a curentului prin conductorul masiv(A).
Relaţia (13.4.1) va fi determinată în continuare.

 Studiul efectului pelicular net prin metoda adâncimii de

pătrundere
Se consideră un conductor masiv, de secţiune transversală dată, străbătut
de curentul sinusoidal it   I 2 sint  . Dacă frecvenţa este suficient de mare,
respectiv - adâncimea de pătrundere este suficient de mică, se poate asimila
suprafaţa acestui conductor cu aceea a semispaţiului infinit drept (utilizat, în
cadrul capitolului 13.2, la studiul pătrunderii câmpului magnetic într-un
conductor masiv). Cu această ipoteză, poate fi folosită pentru studiul efectului
pelicular metoda pătrunderii câmpului într-un conductor masiv, curentul electric
fiind, în sens larg, cum s-a mai arătat, o formă de câmp electromagnetic.
Ca urmare, puterea activă specifică transmisă conductorului va avea
expresia determinată anterior:

 H 0max
2
 (13.4.2)
Pas     H 0ef 2 (W/m2 )
 2 

Dacă Al este aria laterală a conductorului, p – perimetrul secţiunii transversale a

acestuia, iar l – lungimea conductorului (fig. 13.4.5), atunci:
:
A1  p  l
iar puterea activă totală transmisă conductorului la suprafaţa acestuia de către
curent devine:

489
  2
P  Pas  Al   H 0 ef  p  l (13.4.3)


Figura 13.4.5 Conductor masiv rectiliniu

Aplicând acum legea circuitului magnetic în lungul unei linii de câmp magnetic
care înconjoară strâns conductorul, se poate scrie:
 H 0ef  ds  I

(13.4.4)
dar:
H 0ef  ds  pH

0 ef I

de unde rezultă:
I
H 0ef  (13.4.5)
p
unde: I este valoarea efectivă a curentului din conductor, iar H 0ef valoarea efectivă a
intensităţii câmpului magnetic produs de acesta la suprafaţa conductorului.
Înlocuindu-l pe H0ef în relaţia (13.4.3.) se obţine, cum s-a arătat la început,
relaţia:
l 2
P I (W) (13.4.6)
p
Această relaţie reprezintă puterea activă totală transmisă de curent
conductorului masiv la suprafaţa acestuia, ca urmare a efectului pelicular.

 Rezistenţa echivalentă în curent alternativ

Datorită efectului pelicular, rezistenţa electrică opusă curentului de către

conductor nu mai este uniformă, crescând faţă de valoarea măsurată în curent
continuu, deoarece curentul electric este refulat spre periferia conductorului pe
măsură ce creşte frecvenţa. Se poate calcula o rezistenţă echivalentă în curent
alternativ a conductorului, cu relaţia:
490
 l  2
 I
P p  l  l
 Ra  
(13.4.7)
Ra  2   
I I 2
p  p   
De asemenea, se poate defini un factor de creştere a rezistenţei în curent
alternativ prin relaţia:
R R At
ka  a  a 
R0  l p   l (13.4.8)
At
unde R0 este rezistenţa măsurată în curent continuu, iar At este aria secţiunii
transversale a conductorului.
În relaţia (13.4.8), constanta ka arată de câte ori creşte rezistenţa
conductorului masiv în curent alternativ, faţă de rezistenţa acestuia în c.c, pe
măsură ce creşte frecvenţa curentului în conductor. Rezistenţa în curent alternativ
depinde de frecvenţă (prin  ) , dar şi de geometria şi natura conductorului.

491
 CAPITOLUL 14
RADIAŢIA CÂMPULUI ELECTROMAGNETIC
POTENŢIALE ELECTRODINAMICE

14.1 Consideraţii generale

La frecvenţe suficient de înalte (în mod obişnuit – sute de kHz, zeci, sute
de MHz, GHz, dacă este îndeplinită condiţia de radiaţie: r  / 2 , unde r este
distanţa punctului din spaţiu unde se aşteptă să apară un câmp de radiaţii produs
de o sursă, câmpul electromagnetic variabil în timp se propagă, la distanţă mare
de surse (antene), sub formă de unde electromagnetice, cu viteză foarte mare, dar
finită - viteza luminii în vid (practic - şi în spaţiul liber). Caracterizarea unui
astfel de câmp, numit câmp de radiaţii sau câmp îndepărtat se face cu ajutorul
ecuaţiilor lui Maxwell, completate cu legile de material cunoscute, fără a se mai
neglija densitatea curentului de deplasare, J D , în conductoare, ca în cazul
regimului cvasistaţionar (a se vedea cap.6); aici se vede al doilea avantaj - al
introducerii conceptului de curent de deplasare, de cătr Maxwell.

Notă
Se reaminteşte faptul că în cazul regimului cvasistaţionar (magnetic)
curentul de deplasare era luat în consideraţie doar pentru explicarea trecerii
curentului alternativ prin condensatoare. Or, în cazul radiaţiei câmpului curentul
de deplasare are rolul esenţial în explicarea fenomenului de propagare a
câmpului electromagnetic sub formă de unde.
Din primele două legi rezultă că un câmp magnetic rapid variabil în timp
produce câmp electric, iar un câmp electric rapid variabil în timp produce câmp
magnetic, formând, împreună, o undă electromagnetică (plană). Cele două
componente, E şi H, ale câmpului electromagnetic se condiţionează reciproc şi
evolutiv, asigurând producerea şi transmisia undelor electromagnetice la distanţă
de surse, în orice mediu de parametri constitutivi  , , , inclusiv în vid -  0 , 0, 0
. Aceste unde se desprind de surse – a se înţelege circuitele care le-au produs -,
pentru că primele două legi, care le guvernează, sunt legi generale, şi nu legi de
material; respectiv undele nu sunt legate de surse, prin constante de material) - şi
se propagă la distanţe foarte mari sub o formă specifică: câmpul de radiaţii.
Cel mai simplu circuit radiant, format dintr-un oscilator şi un rezonator, a
fost imaginat şi realizat, pentru prima oară, de germanul H. Hertz, în anul 1888.
Acesta a pus în evidenţă existenţa undelor electromagnetice în acord cu teoria
macroscopică fenomenologică a lui Maxwell (1863-1875), demonstrând, încă o
dată, valabilitatea acestei teorii.
486
 Problema radiaţiei undelor se studiază mai comod introducând o nouă
noţiune: potenţialele electrodinamice. Aceste mărimi reprezintă o generalizare,
pentru câmpuri rapid variabile în timp (deci de frecvenţe suficient de ridicate), a
mărimilor specifice de regim staţionar şi cvasistaţionar potenţialul magnetic
vector, A , şi potenţialul electric scalar, V.
Astfel legea fluxului magnetic este identic satisfăcută, dacă se introduce
potenţialul electrodinamic vector A :
divB  0; B  rot Ae (14.1.1)
Introducând relaţia (14.1.1) în expresia locală a legii inducţiei
electromagnetice (respectiv – în cea de a doua ecuaţie a lui Maxwell), rezultă
relaţia:
B A  A 
rot E   ; rot E  rot e ; rot  E  e   0 (14.1.2)
t t  t 
Relaţia (14.1.2) stabileşte caracterul potenţial al vectorului din paranteză
(un câmp potenţial este irotaţional, deci are rotor nul). Se poate, deci, introduce şi
un potenţial electrodinamic scalar, prin relaţia:
A
E  e   gradVe (14.1.3)
t
Relaţiile:
A
B  rot Ae ; E   e  gradVe (14.1.4)
t
reprezintă alte moduri de formulare ale legilor fluxului magnetic şi inducţiei
electromagnetice şi permit calculul mai facil al câmpurilor E şi B (respectiv H )
dacă se cunosc potenţialele electrodinamice A şi V.
Ca urmare a fenomenului de radiaţie a undelor electromagnetice la
frecvenţe înalte de către circuitele electrice, acestea vor pierde putere prin undele
radiate în spaţiu. Astfel, faţă de regimul sinusoidal (cvasistaţionar) puterea activă
absorbită de un circuit electric de la reţea creşte la frecvenţe înalte, datorită
pierderilor suplimentare de putere prin radiaţie, Prad.
Se defineşte, în aceste condiţii:
P
Rrad  rad (14.1.5)
I2
ca rezistenţa de radiaţie a circuitului, acesta fiind o rezistenţă suplimentară,
caracteristică unui circuit radiant.
Rezistenţa echivalentă a unui circuit radiant (deci, de înaltă frecvenţă) este
mai mare decât în regimul cvasistaţionar în care radiaţia este neglijabilă, cu
valoarea de mai sus (calculată la acelaşi curent efectiv absorbit).

487
 Abordarea clasică a studiului fenomenului de radiaţie se face pe baza
analizei unui dipol electric elementar, parcurs de curentul armonic (sinusoidal)
i(t)= 2 I sin( t   ) , având momentul: pt   qt   I , variabil în timp, dar de
direcţie invariabilă şi reprezentând un model idealizat pentru oscilatorul lui Hertz.
Acesta este prezentat schematic în figura 14.1.1, unde:
g – generatorul de înaltă frecvenţă;
1,2 – sfere metalice, aflate la distanţa l.

Figura 14.1.1 Radiatorul dipol electric elementar

Radiaţia energiei se face directiv, fiind maximă în planul perpendicular pe

dipol şi nulă în axa dipolului. Se demonstrează, pornind de la ecuaţiile lui
Maxwell în condiţii iniţiale şi de frontieră date, că apariţia şi propagarea unui
câmp de radiaţii/radiaţie are loc la distanţa r faţă de dipol, suficient de mare în
raport cu lungimea de undă  :

r  (14.1.6)
2
Note
1. Neapariţia fenomenului de radiaţie este exprimată prin relaţia inversă:

r  (14.1.6)
2
ce caracterizează câmpul în regim cvasistaţionar, cum este, de exemplu, regimul
permanent sinusoidal (mai concret, nu se poate spune că un circuit, un motor
asincron sau un transformator de frecvenţă industrială (50/60 Hz) produc câmp
de radiaţii, ca o antenă, ci numai câmp apropiat). Conform aceleiaşi relaţii
(14.1.6), dar în care r se înlocuieşte cu l, metodele de calcul ale regimului
cvasistaţionar pot fi utilizate la studiul circuitelor parcurse de curenţi la
frecvenţe ridicate numai în cazul în care dimensiunile liniare ale acestora sunt
mai mici decât lungimea de undă a curenţilor din circuite.
2. În cazul de faţă, analiza fenomenului de radiaţie a dipolului electric
elementar nu se va mai face ca în maniera clasică, cu ajutorul momentului
electric ( pt  ), ci, într-o manieră mai accesibilă, utilizând potenţialului

488
electrodinamic vector, A , referit deja, (vezi şi tit. bibl.: Sotir, A., Interferenţe
electromagnetice perturbatoare. Baze teoretice, Editura Militară, Bucureşti,
2006). O abordare similară este făcută şi în cazul radiaţiei dipolului magnetic
elementar.

14.2 Radiaţia antenei liniare (dipol electric)

Se consideră, ca sursă de câmp perturbator, o antenă liniară de tipul dipol
electric, având lungimea l, parcursă de un curent sinusoidal, i(t), de frecvenţă
suficient de ridicată (fig. 14.2.1).
Pentru a determina componentele câmpului produs de antenă într-un punct

oarecare P, din spaţiu, situat la o distanţă r  , se va utiliza noţiunea de
2
potenţial electrodinamic vector, Ae .
În consecinţă, legea fluxului magnetic poate fi scrisă sub forma:
B  rot Ae (14.2.1)
această relaţie fiind identic satisfăcută ( div B  div rot Ae  0 ).

a b
Fig. 14.2.1 Antena dipol electric şi câmpul produs de aceasta

Inducţia magnetică produsă în punctul P, din spaţiul liber (aer), de

conductorul drept parcurs de curent are expresia generală:


Br 
0i d s  R
4  R 3
(14.2.2)

489
în conformitate cu formula lui Biot – Savart – Laplace.
Cum:

ds  R R  ds R 1 ds
3
 3
  3  d s  grad  d s  rot (14.2.3)
R R R R R
inducţia magnetică mai poate fi scrisă sub forma:

  i
B r  0  rot
4 
ds    i ds 
 rot 0   (14.2.4)
R  4  R 
Prin comparaţie cu relaţia (14.2.1), se obţine:
  i ds
Ae  0  (14.2.5)
4  R
respectiv:
  i ds
d Ae  0  (14.2.6)
4 R
Ţinând cont de fenomenul de retardare (întârziere), specific propagării
undelor, potenţialul vector are în realitate expresia:
 R
 0  i t  
d Ae   v
 ds
(14.2.7)
4  R
unde:
R – distanţa dintre antena dipol electric şi punctul P în care se
determină câmpul;
v – viteza de propagare a undelor în spaţiul liber.
Curentul sinusoidal prin antenă:

it   2 I sint    (14.2.8)

devine în complex (nesimplificat1)):
i  I me j t    2Ie jt e j  2e jt I (14.2.9)
unde I reprezintă imaginea curentului în complex simplificat.
În mod asemănător, curentul retardat poate fi trecut în complex sub forma:
 R
 R j  t  
i t    i  2e  v   I (14.2.10)
 v
Ca urmare, potenţialul magnetic vector devine, în complex nesimplificat:

1)
Se preferă această reprezentare pentru a pune în evidenţă procesul de retardare, caracteristic
propagării undelor.
490
  R
j  t  
0 2 Ie  v
(14.2.11)
d Ae   ds
4R

Trecând în coordonate cilindrice, se poate scrie (fig. 14.2.2):

Ae  er  Ar  e  A  k  Az (14.2.12)
Dacă se trece acum la reprezentarea în complex simplificat (renunţând, temporar,
jt
la 2e ), expresia lui d Ae va avea forma:
R
 j
 Ie v
(14.2.13)
d Ae  0  ds
4R
Integrând, se obţine:
R
 j
 l  I e v
(14.2.14)
Ae  0  k  Az  k
4R

Fig.14.2.2 Antena liniară în coordonate cilindrice

În aceste condiţii, relaţia (14.2.1) devine :

 A A    A  Az   r A   Ar 
B  rot Ae  e r  z     e  r    k   (14.2.15)
 r z   z r   rr r 
Cum potenţialul conţine numai componenta Az (rel. 14.2.14), respectiv
Ar  0, A  0 , inducţia magnetică se poate scrie:
  Az 
B  e     e B (14.2.16)
 r 
fiind un vector orientat după versorul e .
Potenţialul vector depinde explicit de R, nu de r, astfel că se va scrie:

491
  Az  A R
B    z  (14.2.17)
r R r
Din:

R2  r 2  z 2 (14.2.18)
se obţine, prin derivare:
R R r
2R  2r ;   sin (14.2.19)
r r R
Astfel, componenta Bφ devine:
A A
B   z   z sin (14.2.20)
r R
Rezultă expresia inducţiei magnetice sub forma:
  Az 
B  e   sin  (14.2.21)
 R 

Din relaţia (14.2.14) se constată că Ae conţine produsul a două funcţii: 1/R

; ca urmare, derivata parţială Az / R va trebui să ţină seama de acest
 jR / v
şi e
lucru, iar inducţia devine:

 Az  l I sin  e  jR v je  jR v 

B   sin  0    (14.2.22)
R 4  R
2
vR 
Trecând în valori instantanee, se evidenţiază mai bine cei doi termeni ai
inducţiei magnetice, unul descrescând în intensitate cu pătratul distanţei, iar
celălalt – cu distanţa, acestea fiind defazate între ele cu  / 2 :
 I sin  sint  R / v     cos t  R / v   
Bt   B t   0 max    (14.2.23)
4 R2 vR
Câmpul magnetic în aer se determină pe baza formei tehnice a legii magnetizaţiei
temporare, pentru medii liniare:
B  0 H (14.2.24)
Rezultă:
e  B l I sin  e  jR / v je  jR / v 
H  e H        e (14.2.25)
0 4  R 2 vR 

Se poate observa că şi câmpul magnetic produs în punctul P de elementul

de curent ids variază sinusoidal în timp, având, ca şi inducţia, un termen care
variază cu pătratul distanţei şi unul – cu distanţa de la antenă la punctul P.

492
 Pentru a determina componentele câmpului electric produs de antena dipol
electric în spaţiu se va trece în continuare în coordonate sferice.
Din prima ecuaţie a lui Maxwell, în complex (considerând că în afara
antenei dipol nu există curenţi de conducţie) şi anume:

rot H  j 0 E (14.2.26)

se poate calcula câmpul electric produs de antenă:
1
E rot H (14.2.27)
j 0
Pentru aceasta se vor scrie mai întâi componentele lui rot H în coordonate sferice
[23]:
1 
rotR H   sin  H     H   (14.2.28)
R sin    
1  1  H R R  H  
rot H    
R 
(14.2.29)
R  sin 
1   R  H    H R 
rot H    (14.2.30)
R  R  
În cazul antenei liniare componentele H  şi H R sunt nule, astfel că se obţine:

 sin  H  
1
rot R H  (14.2.31)
R sin 
respectiv:

1 R  H  
rot H    (14.2.32)
R R
Se vor calcula pe rând cei doi rotori:
1 sin  H 
rot R H  cos   H    
R sin R sin 
cos   l I sin  e  jR / v je  jR / v 
     
R sin  4  R 2 v  R 
(14.2.33)
1  l I sin cos   e  jR / v je  jR / v 
     
R sin  4  R 2
v  R 
 jR / v  jR / v
l I cos   e j e 
   
2R  R 2
v  R 

493
 H H  l I sin  e  jR / v je  jR / v 
rot H        
R R 4  R
3
v  R2 
 2 j  jR / v  2  jR / v  (14.2.34)
  jR / v e e 
 2e
-  v  v2 
 R3 R2 R 
 
 
respectiv:
 j  jR / v  2  jR / v 
  jR / v e e 
l I sin  e v v 2

rot H    (14.2.35)
4  R 3 R2 R 
 
 
Revenind, acum, la relaţia (14.2.27), componentele câmpului electric produs de
antenă în spaţiul liber devin:
 j  jR / v 
  jR / v e 
1 1 2l I cos  e v
ER  rot R H      (14.2.36)
j 0 j 0 4  R 3
R 2

 
 j  jR / v   jR / v 
2

1 1 l I sin e   jR / v e 2
e 
E  rot H     v  v .
j 0 j 0 4  R 3
R 2
R  (14.2.37)
 

Ca urmare, componentele câmpului electromagnetic produs într-un

punctul P, din spaţiu, de antena dipol electric sunt: ER , E , H  şi au expresiile:

 j  jR / v 
e
1 2l I cos   e  jR / v v 
ER      (14.2.38)
j 0 4  R 3
R 2

 
 j  jR / v   jR / v 
2

1 l I sin e   jR / v e 2
e 
E     v  v  (14.2.39)
j 0 4  R 3
R 2
R 
 

494
  j  jR / v 
  jR / v e 
l I sin e v
H     (14.2.40)
4  R 2 R 
 
Relaţiile (14.2.38) la (14.2.40) se mai pot scrie şi sub altă formă,
introducând impedanţa de undă în vid, Z0, şi constanta de fază, β0 :
Z0  0 /  0  120  377(  ) - în vid şi, practic, în spaţiul liber;
2 2 2f  1
0     ;v  c  - în spaţiul liber,
 vT v v 0 0
deci:

0    00 , unde v – viteza de fază a undei în mediul de propagare.
v
Se obţin, în final, relaţiile:
2l  I   02 1 1 
E R  Z0    3
cos   e  j0 R (14.2.41)
4  ( j 0 R ) ( j 0 R ) 
2

l  I   02  1 1 1 
E  Z0     3
sin  e  j0 R (14.2.42)
4  j 0 R ( j 0 R ) ( j 0 R ) 
2

l  I   02  1 1 
H    2
sin  e  j0 R (14.2.43)
4  j 0 R ( j 0 R ) 
O altă formă de scriere a ecuaţiilor este următoarea:
2
lÎ cos   2   j  R
E R  Z0  1 j R e (14.2.44)
j 4 2 R 3   
lÎ sin  2  2    j  R
2 2
E  Z0  1  j R j R  e (14.2.45)
j 8 2 R 3      
2
lÎ sin  2   j  R
H  2 
1 j R e (14.2.46)
4R   
unde Iˆ este valoarea maximă a curentului (valoarea de vârf).

14.3 Radiaţia antenei dipol magnetic

Dacă în locul antenei dipol electric se utilizează o antenă dipol magnetic
(bucla de curent/antena lui Fitzgerald), situată în planul xOy (fig.14.3.1),
componentele câmpului în coordonate sferice, în complex, devin :

2
AÎ cos   2   j  R
HR  2 1  j R e (14.3.1)
j 2R 3  
495
 AIˆ sin   2  2    j  R
2
2

H  1  j R   j R    e (14.3.2)
j 2 4R3      
2
AÎZ 0 sin  2   j  R
E  1  j R e (14.3.3)
j 2 R 2  

unde: A – suprafaţa buclei (spirei, cadrului);

Ζ valoarea de vârf a curentului prin antenă;
R – distanţa dintre sursa de perturbaţii şi receptor.

Fig.14.3.1 Componentele câmpului antenei dipol magnetic

14.4 Analiza ecuaţiilor celor două tipuri de antene

Se vor analiza, mai întâi, ecuaţiile antenei dipol electric.
Astfel, ecuaţiile (14.2.41) – (14.2.43), împreună cu variantele lor (14.2.44 .)
– (14.2.46), caracteristice unei astfel de antene, conţin trei tipuri de termeni:
- termeni în 1/R3, care scad foarte repede cu distanţa, caracteristici
câmpului electrostatic;
- termeni în 1/R2, care scad repede cu distanţa, caracteristici
câmpurilor apropiate, electrice şi magnetice;
- termeni în 1/R, care scad lent cu distanţa, caracteristici câmpurilor
îndepărtate (câmpuri de unde sau de radiaţii).
Cum componenta ER a câmpului electric scade foarte repede cu distanţa,
practic, termenii importanţi pentru analiza antenei dipol sunt perechea E , H .
În mod asemănător, în cazul antenei dipol magnetic (relaţiile (14.3.1) –
(14.3.3) perechea de termeni importanţi pentru analiză este H  , E .

Notă
496
 Caracterizarea drept câmp apropiat sau câmp îndepărtat (în engleză:
near field, respectiv far field) a câmpului electromagnetic se face, în
Compatibilitatea Electromagnetică, pe baza criteriului r :  2 este mult mai
mare sau mult mai mic decât 1.

Înlocuind distanţa R cu r (a nu se confunda cu coordonata cilindrică r) în

ecuaţiile câmpului celor două tipuri de antene, conform uzanţei din literatura de
specialitate, se pot face următoarele afirmaţii:
 zona de câmp apropiat sau câmp de inducţie satisface condiţia r   2 ,
iar termenii de câmp semnificativi sunt cei care conţin factorul 1 r 2 , respectiv Eθ,
Hφ - pentru antena dipol electric şi Hθ, Eφ - pentru antena dipol magnetic;
 zona de câmp îndepărtat sau câmp de radiaţii satisface condiţia
r   2 , termenii semnificativi de câmp fiind, de asemenea, perechile (Eθ, Hφ)
şi (Hθ, Eφ).
Studiul câmpului apropiat se face pe baza teoremelor lui Kirchhoff şi a
metodelor de calcul derivate din acestea, pe când studiul câmpului îndepărtat se
face pe baza ecuaţiilor lui Maxwell şi a metodelor dezvoltate pe baza acestora
(metoda liniilor de transmisie, metoda momentelor ş.a.).
Dacă în cazul câmpului apropiat componentele câmp electric şi câmp
magnetic se pot identifica distinct, în cazul câmpului îndepărtat acestea există
simultan (se generează una pe alta progresiv) şi evoluează simfazic în cadrul
undei plane.
Evident, câmpul apropiat este lipsit de fenomenul de propagare, pe când
cel îndepărtat este un câmp cu propagare.
O clasificare similară se poate face şi în cazul circuitelor (liniilor
electrice).
Astfel, dacă lungimea (pe dimensiunea cea mai mare a circuitului)
îndeplineşte condiţia l   2 , este vorba de un circuit cu parametri concentraţi,
fără propagare, care se poate studia cu ajutorul teoremelor lui Kirchhoff. Un
exemplu îl constituie în acest caz circuitele electrice lucrând la frecvenţa
industrială (pentru f = 50 Hz, λ = 6000 km, în spaţiul liber).
Dacă însă l   2 , atunci este vorba de un circuit cu parametri
distribuiţi, cu propagare, care se studiază cu ajutorul ecuaţiilor lui Maxwell, sau,
la frecvenţe nu prea ridicate, prin metode caracteristice regimului cvasistaţionar,
considerând linia ca fiind echivalentă unei succesiuni de cuadripoli cu parametri
concentraţi.

Exemplu

497
 Ca exemplu, se va considera un semnal perturbator, având frecvenţa
f = 100MHz (λ = 3 m), în două situaţii:
a. semnalul agresează o linie de transmisii de date cu lungimea l = 100m.
Cum l   2 , la analiza cuplajului perturbator va trebui să se ţină seama de
propagare, considerând linia ca un circuit cu parametri distribuiţi;
b. semnalul agresează o placă de circuite imprimate, lungimea circuitelor
fiind de 10 cm. Deoarece în acest caz l   2 , analiza cuplajului se va face ca
în cazul circuitelor cu parametri concentraţi (circuitele simţind fenomenul
perturbator simultan, pe întreaga lungime).
Un criteriu practic de departajare a termenilor câmpului apropiat (de
inducţie) de cei ai câmpului îndepărtat (de radiaţii) admite că un câmp de radiaţii
este acela în care amplitudinea câmpului de inducţie (apropiat) nu depăşeşte 10%
din cea a câmpului de radiaţii:

1 1 2
0 ,1   ; 0  (14.4.1)
 0  r  0  r 2


Rezultă că un câmp îndepărtat se regăseşte, practic, la distanţa r  1,6 de

o sursă de câmp.
De exemplu, în cazul unei antene liniare care emite la f = 100MHz,
distanţa minimă faţă de antenă de la care începe practic zona câmpului de radiaţii
este de aproximativ 5 m (1,6  3 m).
Cazul r   / 2 defineşte zona de tranziţie dintre câmpul apropiat şi cel
îndepărtat.
Departajarea celor două tipuri de câmp, de această dată sub formă grafică,
este arătat în figura 14.4.1.
Practic, la graniţa r   / 2 se regăsesc ambele tipuri de câmp.

Fig.14.4.1 Departajarea celor două câmpuri, apropiat şi îndepărtat, în funcţie de

raportul r: λ / 2π

498
 Un rol important în analiza câmpului electromagnetic perturbator îl are
impedanţa de undă, respectiv impedanţa undei în spaţiul liber, a cărei variaţie în
funcţie de distanţa faţă de sursa de câmp este prezentată în figura 14.4.2.
Determinarea expresiilor impedanţelor pentru câmpul electric, respectiv
pentru câmpul magnetic – în zona de câmp apropiat, precum şi a impedanţei de
undă pentru câmpul de radiaţii – în zona de câmp îndepărtat, se face pornind de la
relaţiile componentelor câmpului în cazul celor două tipuri de antene.
Astfel, punând condiţia de câmp apropiat, r   / 2, în ecuaţiile (14.2.41)
– (14.2.43), termenii care-l conţin pe r sunt mai mici decât unitatea:  2r  1
sau 2r   1 , astfel că ecuaţiile devin:

2
lÎ cos   j  r
E r  Z0  e (14.4.2)
j 4 2 r 3

2
lÎ sin  j  r
E  Z0  e (14.4.3)
j 8 2 r 3

2
lÎ sin  j  r
H  e (14.4.4)
4r 2

Fig.14.4.2 Variaţia impedanţei de undă cu distanţa faţă de sursa de câmp

499
 Conform teoriei lui A. Schelkunoff 2), raportul amplitudinilor celor două
unde care se propagă în spaţiul liber, simfazic şi perpendicular una pe alta,
defineşte impedanţa câmpului electric apropiat în vid:

E  
Z OE   Z0  ; Z OE  Z 0  (14.4.5)
H j 2r 2r
Se observă că această impedanţă depinde de impedanţa undei plane, Z0,
prin factorul  : 2r . În cazul undei plane acest raport este unitar şi se obţine
chiar valoarea lui Z0.
Prin comparaţie cu o impedanţă capacitivă Z c  1/ jC , se poate spune că
impedanţa câmpului electric (apropiat) are un caracter capacitiv.
În ceea ce priveşte mărimea acesteia, se observă că:
Z OE  Z 0 (14.4.6)
datorită faptului că r   / 2 , respectiv  2r  1 .
Câmpul electric este, deci, un câmp apropiat, de impedanţă ridicată (în
engleză – high impedance field) sau un câmp capacitiv, care se regăseşte în
apropierea antenei şi care scade cu pătratul distanţei faţă de sursa de câmp
(variază cu 1 / r 2 ), aşa cum se vede în figura 14.4.2.
Se mai poate observa, din analiza ecuaţiilor, că, spre deosebire de câmpul
electric apropiat, care are două componente, una transversală, E  , şi una radială,
E r , câmpul magnetic apropiat are doar o componentă transversală, H  . Existenţa
lui j în termenul 1/R2, aparţinând lui E  , face ca E  şi H  să fie defazate între
ele cu  / 2 .
 Dacă se analizează acum ecuaţiile componentelor câmpului produse de
antena dipol magnetic (numită şi dipolul lui Fitzgerald) urmând o logică
asemănătoare, se obţine expresia impedanţei câmpului magnetic apropiat:

E j 2r 2r
Z OH   Z0  ; Z OH  Z 0  (14.4.7)
H  
Prin comparaţie cu expresia unei impedanţe inductive, Z L  jL , se poate
afirma că această impedanţă are un caracter inductiv.
În ceea ce priveşte mărimea sa, se poate constata că:
Z OH  Z 0 (14.4.8)

2)
A. Schelkunoff este autorul metodei impedanţelor în Teoria ecranării.
500
deoarece r   / 2 , respectiv  2r  1 (aceleaşi condiţii ca în cazul câmpului
electric apropiat).
Este vorba de un câmp apropiat de impedanţă joasă (în engleză – low
impedance field) sau un câmp inductiv, care se regăseşte în apropierea antenei şi
care scade cu pătratul distanţei faţă de sursă (fig. 14.4.2), ca şi câmpul electric
apropiat.
Din ecuaţiile (14.3.1) – (14.3.3) ale antenei cadru se poate vedea că, spre
deosebire de câmpul electric apropiat, care are o singură componentă, E  , câmpul
magnetic apropiat are două componente, H r şi H  ; altfel spus, în timp ce câmpul
electric este doar transversal în zona apropiată, câmpul magnetic are şi o
componentă radială, pe lângă cea transversală.
În zona îndepărtată, condiţia r   / 2 face ca în sistemul de ecuaţii
(14.2.41) – (14.2.43) să fie luaţi în calcul doar termenii cu puterile lui r cele mai
mari:
2
lÎ cos   2r   j  r
E r  Z0   j   e (14.4.9)
j 4 2 r 3   

2
lÎ sin  2r   j  r
E  Z0  j e (14.4.10)
j 8 2 r 3   

2
lÎ sin  2   j  r
H  j e (14.4.11)
4r 2   
Făcând raportul mărimilor E  şi H  , care oscilează simfazic, perpendicular una
pe cealaltă şi faţă de direcţia de propagare, se obţine:
0
 120  377  
E E
Z 0   ; Z0    (14.4.12)
H H 0
respectiv impedanţa de undă/impedanţa undei de câmp în vid (sau impedanţa
vidului) – figura 14.4.2.

Notă
Expresiile lui Z0E – impedanţa câmpului electric apropiat şi Z0H –
impedanţa câmpului magnetic apropiat - se mai pot scrie sub forma:
1
 o vT 0 100 (14.4.13)
ZOE  Z 0     
2r 0 2r 0 2fr 0 r
respectiv:

501
 2r
Z OH  Z 0   0 r (14.4.14)

Aceste relaţii sunt deosebit de utile la studiul ecranării, fiind utilizate la calculul
atenuării prin reflexie a unui câmp electric apropiat, respectiv a unui câmp
magnetic apropiat, de către un ecran metalic.
Astfel, expresiile pierderilor prin reflexie pentru astfel de câmpuri sunt:

Z OE Z OH
RE  20 lg dB ; dB 
RH  20 lg (14.4.15)
4 Zs 4 Zs
Aici Zs este impedanţa (intrinsecă) a ecranului ( impedanţa ecranului faţă de
câmp), care, pentru ecrane metalice este dată de relaţia:

Zs  (14.4.16)

În cazul undelor plane, la calculul acestor pierderi în locul impedanţelor
Z0E, Z0H apare Z0 – impedanţa vidului.

14.5. Ecuaţiile potenţialelor electrodinamice

Circuitele oscilante cu elementele de circuit repartizate spaţial, cum sunt

antenele, produc câmp electromagnetic care se propagă în spaţiul înconjurator sub
forme de unde, pe baza următorului principiu:

prin inductie
Câmpul magnetic variabil   câmp electric variabil
electromagnetica
efectul curent 3
Câmpul electric variabil   câmp magnetic variabil
de deplasare1

Densitatea fluxului de putere radiată într-o direcţie dată este:

S  EH (14.5. 1)
unde E si H se pot soluţiona pe baza legilor generale folosind potenţialele
electrodinamice ale câmpului electromagnetic ca mărimi intermediare de calcul.
Din legea fluxului magnetic:
divB  0 rezultă B ca vector solenoidal, posibil egal cu rotorul unui alt
vector A - potenţial . electrodinamic vector:
B  rotA (14.5. 2)
Din legea inducţiei electromagnetice:

3
,,inducţie magnetoelectrică”
502
 B
rotE   (14.5.3)
t
rezultă, ţinând cont de B  rotA :
 A 
rot  E  0 (14.5. 4)
 t 
Este deci posibilă definirea unui potenţial electrodinamic scalar V, astfel încât:
A
E   gradV (14.5.5)
t

sau
A
E   gradV  (14.5. 6)
comp. pot.
t
comp. solenoidala
indusa de campul
magnetic variabil

Din legea fluxului electric în medii liniare şi izotrope ( divD  V ), (sau

V
divE  ), expresia (14.5. 6) devine:

divA V
divE  divgradV  
t 
sau
V divA
 V  (14.5. 7)
 t
2 2 2
unde:      operatorul lui Laplace.
x 2 y 2 z 2
Din legea circuitului magnetic:
D E
rotH  J  , respectiv rotB   J   , prin înlocuirea lui
t t
E V  2 A
B  rotA şi a lui   grad  rezultă:
t t t 2
 V  2 A 
rot rotA   J     grad   (14.5. 8)
 t t 2 
Sau:

 V  2 A 
graddivA  A   J    grad   (14.5. 9)
 t t 2 

503
Deoarece conform relaţiei (14.5. 2) potenţialul vector A nu are precizată valoarea
divergenţei sale, se foloseşte condiţia de etalonare propusă de Lorentz:
V
divA    (14.5. 10)
t

cu care ecuaţiile (14.5. 7) şi (14.5. 9) ale potenţialelor electrodinamice capătă

forma simplă, de tip d’Alembert:
  2V 
 V    v
t 2

 (14.5. 11)
A    A    J
2

 t 2

Într-un domeniu cu V  0 şi J  0 , ecuaţiile de mai sus iau forma denumită

,,ecuaţia undelor tridimensionale”.
 1  2V
 V  0
c 2 t 2
 (14.5. 12)
A  1  A  0
2

 c 2 t 2

1
unde: c  .

Câmpurile B şi E satisfac de asemenea ecuaţiile corespunzătoare ale undelor:
 1 2 E
 E  0
c 2 t 2
 (14.5. 13)
B  1  2
B
0
 c 2 t 2

Acestea pot fi obţinute din ecuaţia (14.5. 7) şi (14.5. 9) sau direct din legile
generale.
 V A 
Pentru regimurile staţionare   0;  0  ecuaţia (14.5. 12) se transformă în
 t t 
ecuaţii de tip Poisson, având soluţii de forma:
1 V dv  Jdv
4  
V ; A (14.5. 14)
V
r 4 V
r
(11)
504
Pentru regimurile variabile, potenţialele electrodinamice întârziate/retardate sunt
soluţii ale ecuaţiilor de tip d’Alembert (14.5. 11):
 r  r
 t   J t  
1  c dv;   c dv
4  
V A (14.5. 15)
V
r 4 V r
Repartiţiile de sarcină şi intensitate de curent nu sunt independente datorită
relaţiei de conservare a sarcinii:

divJ   V (14.5. 16)
t

 r  r
Potenţialele electrodinamice retardate V  t   şi A  t   sunt de asemenea
 c  c
legate prin relaţia de etalonare (14.5. 10):
V
divA   (14.5. 17)
t

505
 CAPITOLUL 15
SCURTĂ INTRODUCERE ÎN COMPATIBILITATEA
ELECTROMAGNETICĂ

15.1 Definiţie. Concepte

Proliferarea fără precedent a echipamentelor şi sistemelor electrice şi
electronice (îndeosebi a microcalculatoarelor şi microprocesoarelor) în aproape
toate domeniile de activitate a adus în actualitate o problemă teoretică şi practică
de mare importanţă, legată de asigurarea fiabilităţii, respectiv a disponibilităţii şi
stabilităţii în exploatare a acestora: protecţia faţă de perturbaţiile electromagnetice
reciproce (numite şi interferenţe electromagnetice), precum şi faţă de
perturbaţiile electromagnetice din mediul înconjurător (pe scurt, PEM), împreună
cu reversul său – cerinţa de a nu perturba în exploatare alte echipamente;
problemă complexă care are la bază concepte deja consacrate, cum sunt
Interferenţa Electromagnetică (EMI – ElectroMagnetic Interference) şi
Compatibilitatea Electromagnetică (EMC – ElectroMagnetic Compatibility;
CEM – Compatibilité ElectroMagnetique) [16], [17]).
Într-un asemenea context, problema proiectării şi exploatării aparatelor şi
echipamentelor electrice şi electronice trebuie regândită, introducând în relaţiile
echipament – echipament, dar şi om – echipament o nouă dimensiune: mediul
electromagnetic perturbator, ca factor cu influenţă hotărâtoare asupra
performanţelor urmărite în exploatare.
Această scurtă introducere în domeniul Compatibilităţii Electromagnetice
(CEM) şi-a propus să atenţioneze specialistul din cercetare şi proiectare, dar şi din
exploatare asupra necesităţii de a se lua în calcul fenomenul de interferenţă
electromagnetică perturbatoare, cu efectele sale negative, atât la proiectarea, cât şi
la exploatarea echipamentelor electrice şi electronice; în caz contrar,
performanţele scontate putând fi serios afectate.
Totalitatea măsurilor, metodelor şi soluţiilor tehnice cu caracter
antiperturbator care trebuie avute în vedere încă din fazele de concepţie şi
proiectare şi continuate în cele de fabricare şi exploatare a echipamentelor
electrice şi electronice în scopul atenuării influenţelor perturbaţiilor
electromagnetice asupra unor astfel de echipamente defineşte domeniul
Compatibilităţii Electromagnetice.
Astfel spus, CEM este subdomeniul Ingineriei Electrice al cărui scop
constă în a face compatibilă funcţionarea echipamentelor electrice şi/sau
electronice între ele, precum şi cu un mediu electromagnetic perturbator.
A asigura, deci, CEM pentru aparatele care funcţionează într-un mediu
poluat electromagnetic, revine la a lua măsurile tehnice de protecţie necesare,
astfel încât acestea să nu-şi degradeze funcţionarea, să nu fie deteriorate şi să nu
perturbe, la rândul lor, alte echipamente; aici noţiunea de aparat fiind utilizată în
506
sens larg, înţelegând prin aceasta componente, circuite, dispozitive, aparate,
echipamente, instalaţii, sisteme electrice şi/sau electronice.
Abordarea CEM trebuie făcută în cadrul triunghiului perturbator,
constituit din sursele de perturbaţii (perturbatori), canalele de transmitere a
perturbaţiilor şi victimele perturbaţiilor (aparate perturbate sau susceptori).
Pentru caracterizarea modului de comportare a aparatelor electrice şi/sau
electronice la semnalele perturbatoare se utilizează o serie de indicatori cum sunt:
a) Nivelul de susceptibilitate al perturbatului.
b) Nivelul de CEM, definit prin nivelul perturbaţiilor mai mic sau egal cu
nivelul de imunitate al oricărui dispozitiv neperturbabil din sistem, dar mai mare
sau egal cu nivelul de perturbaţii din sistem. Acest nivel are ca particularizări:
b.1) Nivelul critic de compatibilitate – nivelul CEM în condiţiile cele
mai dezavantajoase din punct de vedere al perturbaţiilor electromagnetice din
mediu.
b.2) Nivelul impus de compatibilitate – nivelul la care trebuie crescută
imunitatea aparatului sau redus nivelul perturbaţiilor din mediu pentru a se putea
asigura CEM.
b.3) Nivelul de imunitate electrică – valoarea maximă a perturbaţiilor
electromagnetice (PEM) care poate fi aplicată unui sistem fără ca acesta să-şi
piardă performanţele (se mai numeşte şi Nivel maxim de imunitate).
b.4) Susceptibilitatea la perturbaţiile electromagnetice – capacitatea
şi nivelul cu care un aparat răspunde la energia semnalelor perturbatoare.
b.5) Interferenţa electromagnetică (IEM/EMI) – efectele ca urmare a
perturbaţiilor electromagnetice, incompatibile cu performanţele impuse, la
exploatarea aparatelor electrice şi/sau electronice.
Interferenţa electromagnetică poate fi:
- Interferenţă de mod comun (IMC) sau longitudinală, care constă în
apariţia de tensiuni perturbatoare între un conductor de semnal sau de alimentare
şi unul de masă (electrică/electronică/de referinţă) sau pământ (figura 15.1.1), ori
între neutrul reţelei de alimentare şi masă sau pământ;

Figura 15.1.1 Interferenţa de mod comun

507
 - Interferenţă de mod diferenţial (IMD) sau transversală, care constă în
apariţia de tensiuni perturbatoare între două conductoare de semnal sau de
alimentare, izolate faţă de pământ (figura 15.1.2); se mai numeşte şi interferenţă
de mod simplu sau interferenţă simetrică, spre deosebire de IMC care se mai
numeşte şi interferenţă nesimetrică.

Figura 15.1.2 Interferenţă de mod diferenţial

Curenţii perturbatori de mod comun se scurg în afara fazei sau neutrului şi

se întorc prin conductorul de legare la pământ sau prin conductorul de legare la
masa electrică. Curenţii perturbatori de mod diferenţial se scurg în afara
conductorului de fază şi se întorc prin conductorul neutru.
Curentul perturbator de mod diferenţial există, de asemenea, într-un sistem
cu neutrul izolat, calea de întoarcere fiind prin capacităţile parazite dintre
conductoare, sau dintre conductoare şi carcasele echipamentelor.
Curenţii perturbatori de mod diferenţial sunt egali şi de sens opus în
conductoarele de fază şi neutru. Curenţii perturbatori de mod comun sunt egali şi
îndreptaţi în acelaşi sens.
Ca urmare, conductorul de legătură la pământ (sau la masa electrică)
întoarce de două ori curentul de mod comun.
c) Atenuarea
Pentru exprimarea nivelului relativ al puterii semnalelor perturbatoare sau
perturbate se utilizează noţiunea atenuare. Astfel, atenuarea se exprimă prin
relaţia:
P2
N p  dB   10log (15.1)
P1
unde P1 reprezintă nivelul de referinţă pentru putere.

508
 d) Nivelul perturbaţiilor
Pentru exprimarea nivelului relativ al tensiunii perturbatoare sau al
curentului perturbator se utilizează noţiunea nivelul perturbaţiilor. Se exprimă
prin una din formulele:
U I
NU dB   20 log 2 ; N I dB   20 log 2 (15.2)
U1 I1
unde U1 şi respectiv I1 reprezintă nivele de referinţă pentru tensiune, respectiv -
curent.
e) Marginea statică de compatibilitate, dată de raportul (în dB) dintre
nivelul impus de compatibilitate al sistemului şi nivelul perturbaţiilor la care acesta
este supus. Aparatul prezintă CEM dacă marginea de compatibilitate este pozitivă sau
raportul care o defineşte este mai mare sau egal cu 1.

15.2 Scopul domeniului

Atât din definiţia Compatibilităţii Electromagnetice, cât şi din conceptele utilizate
reiese cu claritate scopul domeniului: studiul fenomenelor de interferenţă
electromagnetică (perturbatoare) între echipamente electrice şi/electronice, precum şi
al metodelor, soluţiilor tehnice şi mijloacelor (dispozitive şi materiale) utilizate în
scopul diminuării acestora.
Notă
Mai mult, Compatibilitatea Electromagnetică şi-a asumat şi rolul, de o
importanţă deosebită, al cercetării efectelor câmpului electromagnetic, sub toate
formele sale, asupra organismului uman, dar şi de identificare a unor soluţii de
protecţie.
Sintetizând, se poate spune că scopul domeniului CEM vizează:
- sursele şi tipurile de perturbaţii;
- căile de transmitere ale acestora, respectiv modurile de cuplare a PEM
cu echipamentele şi dispozitivele electronice;
- comportarea victimelor/susceptorilor faţă de perturbaţii, respectiv
studiul cuplajelor parazite;
- normarea nivelelor emisive ale perturbatorilor şi cele de imunitate ale
victimelor;
- metodele, soluţiile tehnice şi mijloacele de atenuare a PEM şi a
efectelor acestora asupra aparatelor electrice şi/sau electronice;
- elaborarea unor metodologii specifice problematicii CEM.

15.3 Norme şi standarde

Cu toate că preocupările majore pe linia CEM sunt de dată relativ recentă,
numărul actelor normative elaborate deja pentru acest domeniu este important.
A vorbi despre norme şi standarde revine la a analiza cel puţin următoarele
probleme:
509
 1) organismele care se ocupă de normare şi standardizare;
2) obiectivele normării în domeniul CEM;
3) obiectele normării.

1) Organismele preocupate de normare în cazul CEM se pot grupa în

trei categorii:
a) internaţionale, pentru norme cu caracter general;
b) internaţionale, specializate;
c) naţionale.

a) Din prima categorie fac parte:

- CEI (Comisia Electrotehnică Internaţională), cu Comitetele
sale de studii (CE), cum sunt, de exemplu:
- CE 65/GT4: CEM în procese industriale;
- CE 77: CEM în reţele electrice;
- ACEC (Comitetul de avizare în domeniul CEM);
- CISPR (Comitetul Internaţional Special pentru Perturbaţii
Radioelectrice);
- CENELEC (Comitetul European pentru Normare în
Electrotehnică).
b) Între organismele internaţionale specializate, cele mai importante sunt:
- CCIR (Comitetul Consultativ Internaţional de Radio):
- CCITT (Comitetul Consultativ Internaţional pentru Telefonie şi
Telegrafie).
- OIML (Organizaţia Internaţională de Metrologie Legală) ş.a.
c) Printre organismele naţionale se por exemplifica Comitetele
Electrotehnice Naţionale (corespondentele naţionale ale CEI) şi Asociaţiile
Electrotehnice Naţionale, cum sunt: ASE, VDE etc., în Europa, sau IEEE, AMSI,
FCC etc., în SUA.

2) Principalele obiective ale normării în domeniul CEM constau în:

- stabilirea nivelelor de imunitate ale perturbaţiilor (susceptorilor,
victimelor);
- stabilirea tipurilor de medii perturbatoare;
- descrierea unor metode de măsurare, simulare şi protecţie, de
referinţă.

3) Obiectele normării. Marea varietate a fenomenelor electromagnetice

perturbatoare, ca şi efectele acestora, care constituie în esenţă obiectele normării,

510
au impus, în scopul sistematizării analizei, clasificări ale acestora şi repartizări pe
diferite organisme de normare.
Astfel, dacă se ia în consideraţie domeniul de interes pentru CEI –
organismul cu aria cea mai largă de preocupări în CEM, o primă clasificare a
perturbaţiilor electromagnetice (PEM) se poate face în:
- PEM de înaltă frecvenţă (câmpuri de radiaţii staţionare şi în impusuri,
fenomene tranzitorii, descărcări în arc);
- PEM de joasă frecvenţă (câmpuri de inducţie, armonici, defecte de
tensiune în reţeaua de alimentare de j.t.). Pe criterii practice, categoria PEM de
joasă frecvenţă a fost plasată de la frecvenţa industrială (foarte joasă frecvenţă)
până la 10KHz.
O altă clasificare a perturbaţiilor electromagnetice se face după modul de
transmitere a acestora de la sursa de perturbaţii la receptor. Sub acest aspect se
deosebesc:
- PEM transmise prin conducţie;
- PEM transmise prin câmp electromagnetic.
Cea de a doua categorie de perturbaţii poate fi împărţită, la rândul ei, în:
- PEM prin câmp apropiat (câmp de inducţie);
- PEM prin câmp îndepărtat (câmp de radiaţii/câmp de unde).
Alinierea la normele şi standardele CEM a devenit, conform cerinţelor
Directivei UE 336/1989, respectiv 2004/108/CE o condiţie de bază pentru
producătorii, proiectanţii şi utilizatorii de echipamente şi aparate electrice şi
electronice.

15.4 Interferenţe/cuplaje electromagnetice perturbatoare

Aşa după cum s-a arătat, conceptul de Interferenţă Electromagnetică
Perturbatoare presupune un perturbator (sursa de perturbaţii), un perturbat
(echipamentul/sistemul victimă sau susceptor) şi un cuplaj perturbator între ele.
Schematic, relaţia dintre o sursă perturbatoare şi un sistem afectat de aceasta este
arătată în figura 15.4.1.

Figura 15.4.1 Relaţia perturbator – perturbat

În funcţie de tipul relaţiei dintre perturbator şi perturbat pot fi identificate

următoarele tipuri de cuplaje electromagnetice perturbatoare:
1. cuplaj perturbator prin conducţie/galvanic;
2. cuplaj perturbator prin câmp electromagnetic.
511
 Cuplajul perturbator galvanic (prin fir) poate avea mai multe cauze:
- defecte aleatoare în unda tensiunii de alimentare;
- regimul deformant;
- regimul tranzitoriu;
- legătura la masa electronică şi/sau la pământ (buclele de împământare);
- cuplajul prin impedanţe comune între circuite.
Cuplajul prin câmp electromagnetic poate fi clasificat, în funcţie de
raportul dintre r (distanţa sursă - victimă) şi  (lungimea de undă a semnalului
perturbator) în:
- cuplaj prin câmp apropiat sau câmp de inducţie, în cazul r   / 2 ;
- cuplaj prin câmp îndepărtat sau câmp de radiaţii, în cazul
r   / 2 .
Cuplajul prin câmp apropiat se poate clasifica, la rândul său, în:
- cuplaj inductiv;
- cuplaj capacitiv.
Pentru studiul cuplajelor perturbatoare prin câmp apropiat se utilizează, în
general, metodele bazate pe teoremele lui Kirchhoff, iar pentru cele prin câmp
îndepărtat - metodele bazate pe ecuaţiile lui Maxwell (cum sunt, de exemplu,
metoda momentelor sau metoda liniilor de transmisie); în cazul analizei
fenomenelor perturbatoare în ansamblul lor se pot utiliza şi metode moderne ale
analizei statistice, cum ar fi metodologia Box – Jenkins, de analiză şi predicţie a
seriilor de timp.

15.5 Compatibilizarea electromagnetică a echipamentelor electrice şi/sau

electronice
Compatibilizarea electromagnetică reprezintă un ansamblu de strategii,
metode şi tehnici de atenuare a perturbaţiilor electromagnetice care agresează
aparatele electrice/electronice prin cuplaje neintenţionate. Obiectivul urmărit –
aparatele să-şi poată îndeplini funcţiunile la parametri nominali fără să perturbe
alte aparate sau să fie perturbate de acestea.
După cum se arăta la începutul capitolului 15, creşterea numărului şi
complexităţii aparatelor electrice şi/sau electronice, respectiv a varietăţii şi
nivelelor semnalelor electrice a condus şi la amplificarea continuă a proceselor de
interferenţă electromagnetică perturbatoare în/între acestea, cu toate efectele
negative care au apărut de aici: reducerea stabilităţii în funcţionare a aparatelor,
scăderea performanţelor, creşterea numărului de erori la transmisia /recepţia
semnalelor, creşterea numărului de defecte sau chiar distrugerea de module şi
subsisteme; într-un cuvânt – la scăderea calităţii.
Problema nu este simplă dacă se are în vedere faptul că, atât semnalele
electromagnetice perturbatoare din mediu, cât şi efectele lor asupra victimelor
reprezintă adesea procese aleatoare (dinamice) complexe, studiul şi modelarea

512
acestora implicînd atât legile clasice ale electromagnetismului, cât şi, mai nou,
metode moderne de analiză şi predicţie ale statisticii matematice.
A nu ţine seama astăzi la proiectarea unui echipament/sistem electric sau
electronic de canoanele CEM, cu alte cuvinte a nu ţine seama şi de reacţia
adversă a fenomenului electromagnetic, presupune asumarea nejustificată a unor
riscuri, ale căror consecinţe pot fi dintre cele mai grave; inclusiv asupra mediului
înconjurător şi securităţii oamenilor. Problema este cu atât mai serioasă cu cât
complexitatea şi nivelul de risc al sistemului sunt mai mari (se au în vedere aici
nave maritime (militare), aeronave, centre de conducere a traficului
aerian/feroviar/naval, combinate (petro)chimice, centrale nuclearo-electrice,
spitale, centre de comandă civile/militare, - pentru a da doar câteva exemple).
În mod uzual, stabilirea unor măsuri sau soluţii tehnice de protecţie – în
cazul aparatelor mai simple - sau a unor strategii antiperturbative – în cazul
sistemelor electronice complexe - se face pornind de la constatarea efectelor
cuplajelor parazite care apar între acestea şi alte aparate sau sisteme; astfel de
efecte fiind identificate în practică pe bază de măsurători şi testări.
Pe aceeaşi bază, specialiştii în CEM cercetează şi cauzele cuplajelor
parazite, în vederea prevenirii ulterioare a acestora încă din fazele de concepţie şi
proiectare a aparatelor.
Experienţa acumulată în domeniul CEM până în prezent a făcut posibilă
însă şi o nouă cale de abordare a cuplajelor electromagnetice perturbatoare, şi
anume o abordare cu caracter teoretic - fenomenologic, pornindu-se de la cauzele
producerii acestora; o astfel de abordare fiind într-o strânsă relaţie cu problematica
cursului de faţă.
Motivaţia acestui demers are în vedere avantaje atât de ordin tehnic, cât şi
financiar, cum ar fi:
- luarea în consideraţie, în cunoştinţă de cauză, a posibilelor cuplaje
parazite încă din faza de concepţie a aparatelor, utilizând
recomandările şi standardele CEM;
- asigurarea unor largi posibilităţi de modelare şi simulare teoretică,
asistată de calculator, a interferenţelor perturbatoare, a efectelor
acestora, precum şi a soluţiilor de protecţie antiperturbativă;
- prognozarea pe termen scurt/mediu a evoluţiei proceselor de
interferenţă dintre aparate;
- orientarea măsurătorilor către modulele/subsistemele cele mai sensibile
la perturbaţii ale aparatelor;
- evaluarea efectelor negative posibile asupra mediului înconjurător şi
asupra sănătăţii oamenilor (probleme de ecologie electromagnetică).
Pentru atenuarea sau eliminarea (rejectarea) perturbaţiilor pot fi utilizate
metode generale de protecţie antiperturbativă, cum sunt filtrarea, ecranarea,
legarea la masa electronică (masa de referinţă) şi/sau la pământ, precum şi metode
specifice fiecărui tip de cuplaj perturbator în parte.
513
 Prezentarea detaliată a unor asemenea metode nu face obiectul manualului
de faţă, în acest sens putându-se studia lucrări specifice domeniului CEM, cum
sunt [16] şi [17], din lista de titluri bibliografice.

514
 BIBLIOGRAFIE

1. Timotin, A., Hortopan, V., Ifrim, A., Preda, M., Lecţii de Bazele
Electrotehnicii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970
2. Mocanu, C.I., Teoria Câmpului Electromagnetic, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1981
3. Manea, F., Bazele Electrotehnicii, vol.I şi II, Editura IPB, Bucureşti, 1981
4. Antoniu, I. S., „Bazele Electrotehnicii”, vol. II, cap. 15.2, p. 696-700, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974
5. Gavrilă, G., Bazele Electrotehnicii – Teoria câmpului electromagnetic şi
Teoria Circuitelor Electrice, Editura Academiei Tehnice Militare, Bucureşti,
1991, vol. 1-5
6. Gavrilă, G., Teoremele Electrotehnicii, vol. 2: Teoria circuitelor electrice,
Editura Academiei Tehnice Militare, Bucureşti, 2003
7. Gavrilă, H., Centea, O., Teoria modernă a câmpului electromagnetic şi
aplicaţii, Editura B.I.C. ALL, Bucureşti, 1998
8. Preda, M., Cristea, P., Spinei, F., Bazele Electrotehnicii, ediţia a II-a, vol.I şi
II, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980
9. Saimac, A., Cruceru, C., Electrotehnica, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1981
10. Mândru, G., Rădulescu, M.M., Analiza numerică a câmpului electromagnetic,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986
11. Popa, M., Ene, M., Culegere de probleme de Electrotehnică şi
Electroenergetică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1964
12. Barbu, M., Câmpurile fizice ale navelor, Editura Militară, Bucureşti, 1990
13. Ifrim, A., Noţinger, P., Materiale electrotehnice, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1979
14. Neiman, L.R., Kalantarov, P.L., Bazele teoretice ale Electrotehnicii, în trei
părţi, Editura Energetică de Stat, Bucureşti, 1955
15. Răduleţ, R., Bazele Electrotehnicii. Probleme, vol.1 şi 2, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1970
16. Mateescu, A., Dumitriu, N., Semnele şi circuite în telecomunicaţii, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979
17. Săvescu, M., Petrescu, T.,Ciochină, C., Semnale, Circuite şi Sisteme, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981
18. Feynman, R.P., „Fizica Modernă. Electromagnetismul. Structura materiei”,
cap. 27, p.539-548, Editura Tehnică, Bucureşti, 1970
19. Purcell, M.E., Cursul de Fizică Berkeley, vol.2: Electricitate şi Magnetism,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982

515
20. Stanomir, D., Stănăşilă, O., Metode matematice în teoria semnalelor, Editura
Tehnică, Bucureşti, 1980
21. Budeanu, C., Aspecte tehnice ale fenomenelor reactive şi deformante,
Electricitatea, nr.2-3, Bucureşti, 1951
22. Arie, A., Nicolae, P., Cristea, H., Compensarea regimului deformant în
instalaţii de redresare echipate cu baterii de condensatoare, Studii şi
cercetări de Energetică, seria A, Editura Academiei, Bucureşti, 1964
23. Rosman, H., Savin, G., Metodes optimales de calcule d’une instalation de
filtrage – compensation, Buletinul I.P. Iaşi, tomul 33(37), fasc.1-4, pag.89-96,
1987
24. Ianoz, M., Compatibilité Electromagnetique, suport de curs, U.P. Lausanne,
Elveţia, prezentat la Conferinţa AGIR, Bucureşti, 1992
25. Schwab, J.A., Compatibilitatea Electromagnetică, Editura Tehnică, Bucureşti,
1996
26. Sotir, A., Interferenţe electromagnetice perturbatoare. Baze teoretice, Editura
Militară, Bucureşti, 2006
27. Brissonneau, P., Magnetisme et materiaux magnetiques pour
l`electrotechnique, Edition Hermes, Paris, 1997
28. Ifrim, A., Curs de Bazele Teoretice ale Electrotehnicii, vol. I şi II, Editura
Academiei Militare Generale, Bucureşti, 1968
29. Nicolau, E., „Radiaţia şi propagarea undelor electromagnetice”, cap. 2, p.
30-32, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1989
30. Landau, L.D., Lifşiţ, E.M., „Teoreticescaia Fizica”, Vol. III, cap. 30, p.158,
“Electrodinamica Sploşnâh Sred”, Moskva “Nauka”, Glavnaia Redacţia
Matematicescoi Literaturâ, 1982
31. *** Memoratorul Inginerului Electrician (Siemens), Editura Tehnică, 1971
32. *** Dicţionar de Fizică Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972
33. *** Mică Enciclopedie Matematică, Editura Tehnică, Bucureşti, 1980
34. ***STAS 12076-82, Electromagnetism – Terminologie, IRS, Bucureşti, 1982
Manea, F., Bazele Electrotehnicii, vol, I şi II, I.P.B., Bucureşti,1981.
35. Manea, F., Bazele Electrotehnicii, vol, I şi II, I.P.B., Bucureşti,1981

516
 BIBLIOGRAFIE

1. Timotin, A., Hortopan, V., Ifrim, A., Preda, M., Lecţii de Bazele
Electrotehnicii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970
2. Mocanu, C.I., Teoria Câmpului Electromagnetic, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1981
3. Manea, F., Bazele Electrotehnicii, vol.I şi II, Editura IPB, Bucureşti, 1981
4. Antoniu, I. S., „Bazele Electrotehnicii”, vol. II, cap. 15.2, p. 696-700, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974
5. Gavrilă, G., Bazele Electrotehnicii – Teoria câmpului electromagnetic, Teoria
Circuitelor Electrice, Editura Academiei Tehnice Militare, Bucureşti, 1991,
vol. 1-5
6. Gavrilă, G., Teoremele Electrotehnicii, vol. 2: Teoria circuitelor electrice,
Editura Academiei Tehnice Militare, Bucureşti, 2003
7. Gavrilă, H., Centea, O., Teoria modernă a câmpului electromagnetic şi
aplicaţii, Editura B.I.C. ALL, Bucureşti, 1998
8. Preda, M., Cristea, P., Spinei, F., Bazele Electrotehnicii, ediţia a II-a, vol.I şi
II, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980
9. Saimac, A., Cruceru, C., Electrotehnica, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1981
10. Mândru, G., Rădulescu, M.M., Analiza numerică a câmpului electromagnetic,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986
11. Popa, M., Ene, M., Culegere de probleme de Electrotehnică şi
Electroenergetică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1964
12. Barbu, M., Câmpurile fizice ale navelor, Editura Militară, Bucureşti, 1990
13. Ifrim, A., Noţinger, P., Materiale electrotehnice, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1979
14. Neiman, L.R., Kalantarov, P.L., Bazele teoretice ale Electrotehnicii, în trei
părţi, Editura Energetică de Stat, Bucureşti, 1955
15. Răduleţ, R., Bazele Electrotehnicii. Probleme, vol.1 şi 2, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1970
16. Mateescu, A., Dumitriu, N., Semnele şi circuite în telecomunicaţii, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979
17. Săvescu, M., Petrescu, T.,Ciochină, C., Semnale, Circuite şi Sisteme, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981

493
18. Feynman, R.P., „Fizica Modernă. Electromagnetismul. Structura materiei”,
cap. 27, p.539-548, Editura Tehnică, Bucureşti, 1970
19. Purcell, M.E., Cursul de Fizică Berkeley, vol.2: Electricitate şi Magnetism,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982
20. Stanomir, D., Stănăşilă, O., Metode matematice în teoria semnalelor, Editura
Tehnică, Bucureşti, 1980
21. Budeanu, C., Aspecte tehnice ale fenomenelor reactive şi deformante,
Electricitatea, nr.2-3, Bucureşti, 1951
22. Arie, A., Nicolae, P., Cristea, H., Compensarea regimului deformant în
instalaţii de redresare echipate cu baterii de condensatoare, Studii şi
cercetări de Energetică, seria A, Editura Academiei, Bucureşti, 1964
23. Rosman, H., Savin, G., Metodes optimales de calcule d’une instalation de
filtrage – compensation, Buletinul I.P. Iaşi, tomul 33(37), fasc.1-4, pag.89-96,
1987
24. Ianoz, M., Compatibilité Electromagnetique, suport de curs, U.P. Lausanne,
Elveţia, prezentat la Conferinţa AGIR, Bucureşti, 1992
25. Schwab, J.A., Compatibilitatea Electromagnetică, Editura Tehnică, Bucureşti,
1996
26. Sotir, A., Interferenţe electromagnetice perturbatoare. Baze teoretice, Editura
Militară, Bucureşti, 2006
27. Brissonneau, P., Magnetisme et materiaux magnetiques pour
l`electrotechnique, Edition Hermes, Paris, 1997
28. Ifrim, A., Curs de Bazele Teoretice ale Electrotehnicii, vol. I şi II, Editura
Academiei Militare Generale, Bucureşti, 1968
29. Nicolau, E., Radiaţia şi propagarea undelor electromagnetice, cap. 2, p. 30-
32, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1989
30. Landau, L.D., Lifşiţ, E.M., “Electrodinamica Sploşnâh Sred”, în
„Teoreticescaia Fizica”, vol. III, cap. 30, p.158, Moskva “Nauka”, Glavnaia
Redacţia Matematicescoi Literaturâ, 1982
31. *** Memoratorul Inginerului Electrician (Siemens), Editura Tehnică, 1971
32. *** Dicţionar de Fizică, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972
33. *** Mică Enciclopedie Matematică, Editura Tehnică, Bucureşti, 1980
34. ***STAS 12076-82, Electromagnetism – Terminologie, IRS, Bucureşti, 1982
35. Manea, F., Bazele Electrotehnicii, vol, I şi II, I.P.B., Bucureşti,1981
36. Neacă, I.M., Regimul deformant al convertoarelor statice, Editura SITECH,
Craiova, 2009
37. Gavrilă, G., CÂMP ELECTROMAGNETIC, Întrebări şi răspunsuri, Editura
Academiei Tehnice Militare, Bucureşti, 2012
38. Gavrilă, G., Bazele Electrotehnicii. Teoria Circuitelor Electrice. Probleme
rezolvate, Editura Tehnică, Bucureşti, 2003

494
39. Radu, S., Introducere în Compatibilitate Electromagnetică, vol.I. Ecranarea
aparaturii Electronice, Editura ,,Gheorghe Asachi’’, Iaşi, 1995
40. Păpuşoi, C., Proprietăţi magnetice ale corpului solid şi fenomene de
rezonanţă magnetică, Editura Universităţii ,,Al. I. Cuza’’, Iaşi, 1987

495