Sunteți pe pagina 1din 196

CAPITOLE DE FIZICÃ ATOMICÃ TEORETICÃ

Mihai Dondera Viorica Florescu


Cuprins

Cuprins ii
Prefaµã vii

I METODE TEORETICE DE DETERMINARE A NIVELELOR


DE ENERGIE “I A AMPLITUDINILOR DE ÎMPRÃSTIERE 1
1 METODA JWKB “I APLICA•II 2
1.1 Introducere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2
1.2 Ecuaµia de plecare pentru metoda JWKB . . . . . . . . . . . . . . . 3
1.3 Metoda JWKB în cazul unidimensional . . . . . . . . . . . . . . . . 3
1.3.1 Aproximaµia JWKB de ordinul întâi . . . . . . . . . . . . . . 4
1.3.2 Condiµii de valabilitate a aproximaµiei de ordinul întâi . . . . 6
1.3.3 Formule de conexiune în cazul unui punct de întoarcere liniar 6
1.3.4 Aproximaµia integralei de fazã . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10
1.3.5 Aplicaµie: regula de cuanticare Sommerfeld-Wilson . . . . . 11
1.4 Metoda JWKB în cazul unui câmp central de forµe . . . . . . . . . . 13
1.4.1 Rezolvarea ecuaµiei Schrödinger radiale prin metoda JWKB . 14
1.5 Formulã asimptoticã pentru polinoamele Legendre . . . . . . . . . . 19
1.6 Imprã³tierea elasticã în aproximaµia JWKB . . . . . . . . . . . . . . 21
1.6.1 Amplitudinea de împrã³tiere elasticã în aproximaµia JWKB . 21
1.6.2 Secµiunea ecace de împrã³tiere elasticã . . . . . . . . . . . . 23
A.1 Proprietãµi ale funcµiilor Bessel . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 24
A.2 Ecuaµia lui Airy . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 26
A.3 Formula lui Poisson . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 28
A.4 Calculul unor integrale prin metoda fazei staµionare . . . . . . . . . . 29
A.5 Imprã³tierea pe potenµial central în cazul clasic . . . . . . . . . . . . 30

ii
CUPRINS

2 Bibliograe 32
Bibliograe 33
3 METODA MATRICII R 37
3.1 Introducere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 37
3.2 Rezolvarea ecuaµiei Schrödinger prin metoda matricii R . . . . . . . 38
3.2.1 Regiunea interioarã: baza R, matricea R . . . . . . . . . . . . 39
3.2.2 Regiunea exterioarã: sistemul de ecuaµii radiale cuplate . . . 44
3.2.3 Determinarea stãrilor staµionare . . . . . . . . . . . . . . . . . 45
3.2.4 Determinarea funcµiilor proprii ale spectrului continuu . . . . 47
3.2.5 Unda staµionarã de împrã³tiere . . . . . . . . . . . . . . . . . 49
3.3 Cazul potenµialului central . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 51

4 MODELUL LUI FANO 56


4.1 Un nivel ³i un spectru continuu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 56
4.1.1 Ipoteze ³i notaµii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 56
4.1.2 Problema de valori proprii a energiei . . . . . . . . . . . . . . 57
4.2 Parametrizarea Fano a amplitudinilor de tranziµie . . . . . . . . . . . 61
4.3 Mai multe nivele ³i un spectru continuu . . . . . . . . . . . . . . . . 62
4.4 Evoluµia temporalã în cadrul modelului Fano . . . . . . . . . . . . . 67
D.1 Calculul constantei aW . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 72

II SISTEME ATOMICE ÎN INTERAC•IE CU RADIA•IE ELEC-


TROMAGNETICÃ 74
5 ATOMI ÎN CÂMP LASER INTENS 75
5.1 Surse de radiaµie electromagneticã . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 75
5.2 Laseri. Caracteristici. Unele aplicaµii . . . . . . . . . . . . . . . . . . 77
5.3 Tranziµii multifotonice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 78
5.3.1 Tranziµii atomice cu doi fotoni (2E1) . . . . . . . . . . . . . . 79
5.3.2 Ionizarea multifotonicã . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 80
5.3.3 Ionizarea deasupra pragului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 81
5.3.4 Ionizarea multiplã . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 83
5.4 Ciocniri electron-atom în câmp laser . . . . . . . . . . . . . . . . . . 83
5.5 Generarea de armonice de ordin ridicat . . . . . . . . . . . . . . . . . 84
5.6 Stabilizarea atomilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 85

iii
CUPRINS

6 RADIA•IA ELECTROMAGNETICÃ. DESCRIERE CLASICà 87


6.1 Unda electromagneticã planã ³i monocromaticã . . . . . . . . . . . . 87
6.1.1 Câmpul electric ³i inducµia magneticã . . . . . . . . . . . . . 87
6.1.2 Starea de polarizaµie. Vectorul de polarizaµie . . . . . . . . . 89
6.1.3 Densitatea de energie. Intensitatea undei . . . . . . . . . . . 92
6.1.4 Unitãµi atomice pentru mãrimi electromagnetice . . . . . . . 92
6.1.5 Aproximaµia lungimilor de undã mari (aproximaµia dipolarã) 93
6.2 Descrierea cu ajutorul potenµialelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 94
6.2.1 Etalonarea Coulomb . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 94
6.2.2 Aproximaµia dipolarã. Etalonarea lungimii . . . . . . . . . . . 95
6.3 Polarizarea parµialã. Parametrii Stokes . . . . . . . . . . . . . . . . . 96
6.4 Câmp electromagnetic nemonocromatic . . . . . . . . . . . . . . . . 97
6.4.1 Câmp electromagnetic cu duratã nitã de acµiune . . . . . . . 97
6.4.2 Densitate totalã de energie, densitate spectralã . . . . . . . . 98
6.5 Modurile de oscilaµie ale câmpului electromagnetic . . . . . . . . . . 99

7 RADIA•IA ELECTROMAGNETICÃ. DESCRIERE CUANTICÃ103


7.1 Descrierea cuanticã în etalonarea Coulomb . . . . . . . . . . . . . . . 103
7.1.1 Operatorii ata³aµi potenµialelor ³i câmpurilor . . . . . . . . . 103
7.1.2 Operatorul energiei. Stãrile Fock . . . . . . . . . . . . . . . . 105
7.2 Stãri coerente ale câmpului electromagnetic . . . . . . . . . . . . . . 109
7.2.1 Deniµie. Statistica numãrului de fotoni. Evoluµia în timp . . 109
7.2.2 Proprietatea de supracompletitudine a stãrilor coerente . . . 112
7.2.3 Câmpul electromagnetic mediu într-o stare coerentã . . . . . 113
7.2.4 Generarea stãrilor coerente din starea de vid . . . . . . . . . 114
7.2.5 Stãrile coerente ca stãri cu nedeterminare minimã . . . . . . . 114
7.3 Operatorul fazei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 115
7.4 Stãri comprimate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 117
7.4.1 Componentele în cvadraturã ale câmpului electric . . . . . . . 117
7.4.2 Deniµia ³i expresia unei stãri comprimate . . . . . . . . . . . 118
7.5 Stãri mixte ale câmpului electromagnetic . . . . . . . . . . . . . . . . 119
7.5.1 Radiaµia de echilibru termic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 119
7.6 Aproximaµia semiclasicã . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 121

8 INTERAC•IA ATOM - RADIA•IE ELECTROMAGNETICà 123


8.1 Electronul clasic în câmp electric omogen . . . . . . . . . . . . . . . 123
8.2 Hamiltonianul nerelativist . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 125
8.3 Aproximaµia dipolarã . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 126

iv
CUPRINS

8.3.1 Etalonãrile vitezei ³i lungimii . . . . . . . . . . . . . . . . . . 126


8.3.2 Eliminarea termenului A2 din hamiltonian . . . . . . . . . . . 127
8.3.3 Transformarea Kramers-Henneberger . . . . . . . . . . . . . . 127
8.4 Interacµia atom-câmp electromagnetic ca perturbaµie . . . . . . . . . 129
8.4.1 Seria Dyson a operatorului de evoluµie temporalã . . . . . . . 129
8.4.2 Cazul interacµiei cu o undã planã monocromaticã . . . . . . . 131
8.4.3 Absorbµia ³i emisia stimulatã a radiaµiei . . . . . . . . . . . . 132
8.5 Tranziµii discret-continuu. Efectul fotoelectric . . . . . . . . . . . . . 136
8.6 Interacµia cu un câmp policromatic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 138
8.7 Lãrgimea naturalã a nivelelor atomice . . . . . . . . . . . . . . . . . 141

9 ELECTRONUL ÎN CÂMP ELECTROMAGNETIC 145


9.1 Electronul în câmp electric omogen . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 145
9.2 Soluµiile Volkov . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 146
9.2.1 Deniµia soluµiilor Volkov . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 146
9.2.2 Proprietãµile soluµiilor Volkov . . . . . . . . . . . . . . . . . . 148
9.2.3 Soluµiile Volkov în cazul interacµiei cu o undã electromagne-
ticã planã ³i monocromaticã . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 148
9.2.4 Dezvoltarea în serie Fourier a soluµiilor Volkov . . . . . . . . 150
9.3 Operatorul de evoluµie temporalã . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 152
9.4 Soluµia Volkov în etalonarea lungimii. . . . . . . . . . . . . . . . . . 154

10 ELEMENTE DE TEORIE FLOQUET 155


10.1 Introducere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 155
10.2 Teorema Floquet. Cvasienergii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 155
10.3 Soluµiile Floquet . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 157
10.3.1 Ecuaµia satisfãcutã de vectorul | Φ(t) i . . . . . . . . . . . . . 157
10.3.2 Componentele Fourier-Floquet . . . . . . . . . . . . . . . . . 158
10.3.3 Sistemul de ecuaµii Floquet . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 159
10.4 Proprietãµi ale soluµiilor sistemului Floquet . . . . . . . . . . . . . . 160
10.5 Atomul cu un electron în câmp electromagnetic . . . . . . . . . . . . 161
10.5.1 Cazul general . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 161
10.5.2 Ecuaµiile Floquet în aproximaµia dipolarã . . . . . . . . . . . 163
10.5.3 Cazul electronului liber . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 163
10.6 Teoria Floquet în cazul nit-dimensional . . . . . . . . . . . . . . . . 164
10.7 Teoria Floquet în sistemul oscilant . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 166
10.7.1 Sistemul de ecuaµii Floquet . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 166
10.7.2 Condiµii la limitã pentru componentele Fourier-Floquet . . . . 168

v
CUPRINS

10.7.3 Soluµia ΨFion ³i curentul asociat la distanµe mari . . . . . . . 170


10.7.4 Rate de ionizare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 171
10.7.5 Justicarea proprietãµii Im W ion < 0 . . . . . . . . . . . . . 172
10.7.6 Dicultãµi ³i depã³irea lor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 174
10.7.7 Spectre de cvasienergii de tipul W ion . Hãrµi Floquet . . . . . 174
10.8 Teoria Floquet de frecvenµe înalte . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 175
10.8.1 Limita de frecvenµe înalte . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 175
10.8.2 Rezultate privind atomul îmbrãcat . . . . . . . . . . . . . . . 177
10.8.3 Ionizarea multifotonicã la frecvenµe înalte . . . . . . . . . . . 179
10.8.4 Stabilizarea atomilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 181

Bibliograe 182
Bibliograe 183
Constante fundamentale ³i unitãµi atomice 187

vi
Prefaµã

Cursul de faµã are ca punct de pornire o parte din lecµiile predate de cãtre autori, de-
a lungul ultimilor ani, studenµilor Facultãµii de Fizicã a Universitãµii din Bucure³ti
încadraµi în programele de Studii Aprofundate în direcµiile Fizicã Teoreticã ³i Fizica
Atomului ³i Moleculei. In perspectiva noii structuri a învãµãmîntului de Fizicã,
lucrarea de faµã, completatã cu alte capitole, va  de folos în pregãtirea pentru
obµinerea titlului de Master în Fizicã.
Manualul este o continuare reascã a cursului general de mecanicã cuanticã.
Sunt abordate în cele douã pãrµi ale lucrãrii probleme legate de capitole ale zicii
cuantice care stau la baza aplicaµiilor acesteia. Lucrarea reprezintã o introducere
în subiectele tratate ³i nu î³i propune prezentarea aplicãrii metodelor de lucru la
sisteme zice complexe, ³i nici aprofundarea aspectelor teoretice legate de denirea
riguroasã a unor mãrimi sau de justicarea proprietãµilor lor.
In primele douã capitole metodele prezentate sunt legate de rezolvarea ecuaµiei
Schrödinger independente de timp în cazul electronului în câmp atomic; atât prin
metoda JWKB, cât ³i prin metoda matricii R, se urmãre³te determinarea nivelelor
de energie ³i a soluµiilor de împrã³tiere. In cazul matricii R este vorba de o metodã
de lucru puternicã, care, extinsã la cazul atomilor sau ionilor cu mai mulµi electroni,
dã informaµii direct utilizate de zicieni, referitoare la spectrul energiilor, nivelele de
autoionizare, elementele de matrice ale unor operatori de tranziµie.
Capitolul al treilea prezintã un model mult folosit în descrierea comportãrii sis-
temelor atomice, model datorat lui Ugo Fano. Aici este vorba nu numai de deter-
minarea stãrilor staµionare ³i a defazajelor, dar ³i de o parametrizare adecvatã a unor
amplitudini de tranziµie ³i de descrierea evoluµiei în timp.
Partea a doua a cursului se referã la interacµia atomilor cu radiaµia electromag-
neticã. Dat ind slaba acoperire pe care o va oferi acestui domeniu noua programã de
învãµãmânt în primii trei ani de studiu, capitolele din partea a doua, cu excepµia ul-
timului, au un caracter mai elementar decât cele din prima parte. Formulele de bazã
ale descrierii câmpului electromagnetic cuanticat sunt prezentate pentru referinµã,
fãrã demonstraµii.

vii
Avem în vedere extinderea cât de curând a lucrãrii prin capitole noi, precum ³i
redactarea unei lucrãri cu principalele probleme lucrate la seminar.
Profesorilor competenµi ³i entuzia³ti pe care i-am întâlnit în cadrul unui program
Tempus (1994-1996, condus de Prof. Gh. Popa de la Universitatea din Ia³i): François
Aguillon, Dominique Billy, Georges Raseev, Pierre ³i Dolores Gauyacq, Françoise
Masnou-Seeuws, Victor Sidis ³i Annick Suzor-Weiner (Orsay), Alfred Maquet (Uni-
versitatea Paris VI), Charles Joachain (Universitatea Liberã din Bruxelles), Phil
Burke (Universitatea Queens's din Belfast), le mulµumim pentru cã ne-au transmis
din experienµa lor didacticã ³i din entuziasmul lor.
Ne exprimãm recuno³tinµa faµã de Acad. Mihai Gavrila, pentru impactul poz-
itiv pe care colaborarea ³tiinµicã cu domnia sa l-a avut asupra activitãµii noastre
didactice.
Aducem mulµumiri profesorului Gheorghe Ciobanu, ³eful Catedrei Fizicã Statis-
ticã ³i Mecanicã Cuanticã în perioada 1990-1996, pentru atmosfera de seriozitate ³i
colaborare imprimatã în viaµa catedrei, iar profesorului Tudor Marian, actualul ³ef
al catedrei, pentru discuµii utile ³i încurajãri. Colegei noastre de catedrã, asistent
universitar Mãdãlina Boca, îi mulµumim pentru numeroasele observaµii judicioase
fãcute cu ocazia pregãtirii seminarului asociat cursului de Fizicã Atomicã Teoreticã
³i pe parcursul pregãtirii lucrãrii de faµã.

viii
Partea I
METODE TEORETICE DE DETERMINARE A
NIVELELOR DE ENERGIE “I A AMPLITUDINILOR
DE ÎMPRÃSTIERE

1
Capitolul 1
METODA JWKB “I APLICA•II

1.1 Introducere
Metoda JWKB sau metoda semiclasicã este o metodã de rezolvare aproximativã a
ecuaµiei Schrödinger independente de timp. Acronimul JWKB provine de la nu-
mele celor care au introdus, dezvoltat ³i aplicat metoda: Jereys [1], Wentzel [2],
Kramers [3] ³i Brillouin [4]. In primele lucrãri a fost pusã în evidenµã legãtura dintre
mecanica cuanticã ³i teoria cuanticã veche, justicându-se, în ordinul cel mai scãzut
al aproximaµiei, regula de cuanticare Sommerfeld−Wilson valabilã pentru sisteme
unidimensionale. Dincolo de aproximaµia cea mai joasã s-au obµinut rezultate noi.
Astfel, în 1921 Sommerfeld [5] semnalase existenµa unei discrepanµe între teoria cuan-
ticã veche ³i experienµã în efectul Stark la atomul de hidrogen. Considerarea efectului
Stark prin metoda JWKB, l-a condus pe Wentzel la acela³i rezultat ca teoria cuan-
ticã veche pentru efectul liniar (corecµie la un nivel de energie Bohr proporµionalã
cu intensitatea câmpului electric), dar la un rezultat diferit pentru efectul Stark pã-
tratic. Rezultatul lui Wentzel, bazat pe o aproximaµie care decurge din ecuaµia lui
Schrödinger, s-a dovedit în acord cu datele experimentale ³i a fost reconrmat de
mãsurãtori de precizie. La sfâr³itul deceniului al treilea al secolului XX, acordul
acesta a constituit o conrmare remarcabilã a mecanicii cuantice (pentru alte detalii
vezi [5]).
De-a lungul timpului metoda a fost aplicatã în studiul diferitelor sisteme cuantice,
a fost dezvoltatã ³i reconsideratã. Metoda ³i diferitele ei aplicaµii sunt prezentate în
cãrµi, culegeri de articole ³i lucrãri de sintezã.
Metoda JWKB apare în literaturã sub denumirea alternativã de aproximaµie
sau cvasiclasicã.
semiclasicã

2
1.2. ECUA•IA DE PLECARE PENTRU METODA JWKB

1.2 Ecuaµia de plecare pentru metoda JWKB


Orice soluµie u(r) a ecuaµiei Schrödinger independente de timp

h̄2
− 4u + V (r) u = E u (1.1)
2M
se poate prezenta în forma  
i
u(r) = exp s(r) , (1.2)

unde funcµia s(r), dupã caz, realã sau complexã, satisface ecuaµia cu derivate parµiale

1 ih̄
(∇s)2 + V − E − 4s = 0 . (1.3)
2M 2M
Ecuaµia pentru funcµia s(r) reprezintã punctul de plecare al metodei JWKB.
In ecuaµia (1.3) constanta lui Planck h̄ apare într-un singur termen. Neglijarea sa
transformã (1.3) în ecuaµia Hamilton-Jacobi independentã de timp, ecuaµie de bazã
a mecanicii clasice,
1
(∇s0 )2 + V − E = 0 . (1.4)
2M
In metoda JWKB se cautã o solutie a ecuaµiei (1.3) în forma unei dezvoltãri dupã
puterile constantei h̄, aproximaµia de ordinul zero, notatã s0 (r), ind o soluµie a
ecuaµiei Hamilton-Jacobi independente de timp.
Incepem prin rezolvarea ecuaµiei (1.3) prin metoda JWKB în cazul unidimen-
sional.

1.3 Metoda JWKB în cazul unidimensional


Pentru o particuªã în mi³care pe o axã, e ea 0x, sub inuenµa unei forµe care derivã
din energia potenµialã V (x), transcriem ecuaµia Schrödinger ca

d2 u p2 (x)
+ u = 0, p2 (x) ≡ 2M [E − V (x)] , (1.5)
dx2 h̄2
³i cãutãm o soluµie în forma (1.2),

i
u(x) = exp s(x) , (1.6)

3
CAPITOLUL 1. METODA JWKB “I APLICA•II
cu ajutorul unei funcµii s(x) care ascultã de ecuaµia
 2
ds d2 s
− p2 (x) − ih̄ 2 = 0 . (1.7)
dx dx
Soluµia ecuaµiei precedente se cautã în forma unei serii de puteri ale constantei
Planck h̄
s(x) = s0 (x) + h̄ s1 (x) + h̄2 s2 (x) + · · · . (1.8)
Prin înlocuire în ecuaµie ³i anularea funcµiilor de x care înmulµesc ecare putere a
constantei h̄, rezultã ecuaµiile diferenµiale pe care trebuie sã le satisfacã funcµiile
sn (x). Aceste ecuaµii sunt în general neliniare, ca ³i ecuaµia de plecare (1.7). Primele
douã ecuaµii sunt
ds0 2
 
= p2 (x) , (1.9)
dx
ds0 ds1 i d2 s0
= . (1.10)
dx dx 2 dx2

1.3.1 Aproximaµia JWKB de ordinul întâi


In continuare, determinãm soluµii particulare ³i soluµia generalã a ecuaµiei Schrödinger,
corespunzãtoare aproximaµiei de ordinul întâi în dezvoltarea (1.8). Este necesar sã
considerãm separat cele douã tipuri de intervale ale axei, clasic permise ³i clasic
interzise.

Cazul intervalului clasic interzis


Prin deniµie, într-un interval clasic interzis avem p2 (x) < 0 . Este convenabil sã
lucrãm cu funcµia pozitiva κ(x), denitã prin

p2 (x) = −h̄2 κ2 (x) , κ(x) > 0 . (1.11)

Ecuaµia (1.9) admite soluµiile


Z x
s0 (x) = ±ih̄ κ(x 0 ) dx 0 . (1.12)
a

Constanta a respectã cerinµa ca intervalul (a, x) sã e clasic interzis.


Inlocuind s0 (x) în ec. (1.10) ³i integrând, obµinem soluµia
i
s1 (x) = ln κ(x) . (1.13)
2
4
1.3. METODA JWKB ÎN CAZUL UNIDIMENSIONAL

Constanta arbitrarã pe care o putem adãuga soluµiei precedente ar aduce dupã sine
înmulµirea cu un factor constant a soluµiei u(x).
Revenind la funcµia u(x) [vezi (1.6)], obµinem soluµiile liniar-independente
 Z x 
1 0 0
p exp ± κ(x )dx . (1.14)
κ(x) a

Soluµia generalã este o combinaµie liniarã cu coecienµi constanµi a celor douã soluµii
gãsite,
Z x   Z x 
C1 0 0 C2 0 0
uJWKB
cl−i (x) =p exp κ(x ) dx +p exp − κ(x ) dx . (1.15)
κ(x) a κ(x) a

Cazul unui interval clasic permis


Intr-un interval clasic permis, în care p2 (x) > 0, introducem o funcµie, k(x), denitã
prin
p2 (x) = h̄2 k 2 (x) , k(x) > 0 . (1.16)

Soluµiile ecuaµiei (1.9) sunt


Z x
s0 (x) = ±h̄ k(x 0 )dx 0 , (1.17)
b

cu (b, x) interval clasic permis. Pentru funcµia s1 (x) obµinem un rezultat asemãnãtor
celui din cazul intervalului clasic interzis,

i
s1 (x) = ln k(x) . (1.18)
2
Atunci, douã soluµii particulare ale ecuaµiei Schrödinger sunt
 Z x 
1
p exp ±i k(x 0 ) dx 0 , (1.19)
k(x) b

iar soluµia generalã este combinaµia lor liniarã,


 Z x   Z x 
D1 0 0 D2 0 0
uJWKB
cl−p (x) =p exp i k(x ) dx + p exp −i k(x )dx . (1.20)
k(x) b k(x) b

5
CAPITOLUL 1. METODA JWKB “I APLICA•II
1.3.2 Condiµii de valabilitate a aproximaµiei de ordinul întâi
Funcµiile (1.15) ³i (1.20) sunt soluµii aproximative ale ecuaµiei Schrödinger. Se
poate stabili ecuaµia exactã pe care o satisfac acestea ³i, prin comparaµie cu ecuaµia
Schrödinger, se deduce urmãtoarea condiµie de valabilitate a aproximaµiei JWKB:
0 s 00

h̄p 3
− pp  1 , (1.21)
p2 4 2p02

unde prim ³i secund noteazã, respectiv, derivata de ordinul întâi ³i derivata de


ordinul al doilea în raport cu variabila x. O condiµie mai simplã (sucientã, de
obicei) este 0
h̄p
p2  1 .
(1.22)

Condiµia cere ca variaµia relativã a "impulsului" p , pe un interval de lungime λ =


h̄/p, sã e neglijabilã. Pentru aceasta este necesar ca energia potenµialã sã varieze
lent cu distanµa.

1.3.3 Formule de conexiune în cazul unui punct de întoarcere liniar


Soluµiile construite în aproximaµia de ordinul întâi nu sunt valabile în vecinãtatea
unui de punct de întoarcere al mi³cãrii clasice, punct notat cu x0 , în care

V (x0 ) = E . (1.23)

In particular, numitorii din ec. (1.15) ³i (1.20) se anuleazã într-un astfel de punct.
In consecinµã, construirea unei soluµii valabile pe toatã axa implicã gãsirea unui
procedeu de trecere de la o soluµie valabilã pe un interval de tip interzis (permis) la
o soluµie valabilã pe un interval permis (interzis).
Ne referim la situaµia cea mai simplã în care, la energia E xatã la care vrem
sã lucrãm, existã un punct de întoarcere x1 , intervalul aat la stânga lui ind clasic
interzis ³i întinzându-se pânã la −∞, iar cel de la dreapta lui ind clasic permis.
Delimitãm pe axa x trei intervale, notate A, B ³i C: intervalul A de la −∞ pânã la
xa < x1 , B de la xa la xb > x1 , iar intervalul C de la xb la +∞. In intervalele A ³i C
este acceptabilã soluµia datã de aproximaµia JWKB, în zona B, care conµine punctul
de întoarcere x1 , ea nu este valabilã.
Având în vedere soluµia generalã (1.15), soluµia mãrginitã în zona A este
" Z 1 #
x
C
uA (x) = p exp − κ(x0 )dx0 , x < xa < x1 , (1.24)
κ(x) x

6
1.3. METODA JWKB ÎN CAZUL UNIDIMENSIONAL

unde s-a ales a = x1 .


In zona C soluµia datã de (1.20), cu alegerea b = x1 ,
 Z x   Z x 
D1 0 0 D2 0 0
uC (x) = p exp i k(x )dx + p exp −i k(x )dx , (1.25)
k(x) x1 k(x) x1

este mãrginitã oricare ar  constantele D1 ³i D2 .


Ne plasãm în cazul în care în vecinãtatea punctului de întoarcere energia poten-
µialã ³i deci funcµia p2 (x) poate  aproximatã printr-o funcµie liniarã1 de variabila x

p2 (x) = h̄2 a1 (x − x1 ) , a1 = constanta pozitiva . (1.26)

Un asemenea punct de întoarcere este denumit punct de întoarcere liniar. Prin


schimbarea de variabilã
z = (a1 )1/3 (x1 − x) , (1.27)
ecuaµia Schrödinger ia forma standard a ecuaµiei Airy,

d2 f
− zf = 0. (1.28)
dz 2
In Anexa A.2 sunt descrise douã soluµii liniar-independente ale ecuaµiei Airy, funcµiile
Ai(z) ³i Bi(z). Soluµia uB (x) este o combinaµie liniarã a celor douã funcµii Airy
menµionate,
uB (x) = C1 Ai(z) + C2 Bi(z) . (1.29)
Determinarea unei soluµii presupune determinarea constantelor C1 , C2 , D1 ³i
D2 . Ele rezultã pe baza cerinµei de continuitate a soluµiilor în punctele xa ³i xb .
Prezentãm calculul în detaliu.

Deducerea formulelor de conexiune


Pentru a impune efectiv continuitatea în punctele xa ³i xb , cele trei soluµii sunt
aproximate, în particular pentru funcµiile Airy se folosesc formule asimptotice. Cal-
culul presupune cã: i) aproximaµia punctului liniar funcµioneazã pe toatã zona B, ii)
intervalul B are o lãrgime sucient de mare pentru a folosi la capetele sale formulele
asimptotice menµionate. Continuitatea în punctul xa determinã valorile constantelor
C1 ³i C2 , iar cu ajutorul lor, impunând continuitatea în xb , aãm valorile constantelor
D1 ³i D2 .
1
Cazul contrar, care poate sa aparã dacã V variazã nemonoton, nu va  examinat aici.

7
CAPITOLUL 1. METODA JWKB “I APLICA•II
Pentru x < xa , apropiat de xa , avem
p √
κ(x) ≈ a1 (x1 − x) = a1 1/3 z .

Atunci,
x1
2√
Z
2
κ(x 0 ) dx 0 ≈ a1 (x1 − x)3/2 = z 3/2 .
x 3 3
Aceastã aproximaµie conduce la
 
C 2
uA (x) ≈ exp − z 3/2 , x ' xa . (1.30)
z 1/4 3
Asemãnãtor, pentru x > xb în vecinãtatea lui xb , avem
p √
k(x) ≈ a1 (x − x1 ) = a1 1/3 −z

³i
x
2√
Z
2
k(x 0 ) dx 0 ≈ a1 (x − x1 )3/2 = (−z)3/2 .
x1 3 3
Ca urmare, soluµia în vecinãtatea lui xb este
   
D1 2 3/2 D2 2 2/3
uC (x) = exp i (−z) + exp − i (−z) , x ' xb .
(−z)1/4 3 (−z)1/4 3
(1.31)
In zona B, soluµia este combinaµia (1.29) de funcµii Airy de variabila z . Atunci
când ne apropiem de capãtul din stânga al intervalului, x → xa , variabila z cre³te.
Presupunând cã z este sucient de mare, folosim formulele (A.128) ³i (A.130) pentru
aproximarea funcµiilor Airy,
   
1 2 1 2 3/2
uB (x) ≈ C1 √ 1/4 exp − z 3/2 + C2 √ 1/4 exp z , x ' xa .
2 πz 3 πz 3
Pe baza formulei precedente ³i a formulei (1.30), trecerea continuã de la zona A la
zona B implicã
√ √
C1 = 2 π , C2 = 0 , uB (x) = 2 π Ai(z) . (1.32)

Atunci când ne apropiem de capãtul din dreapta al zonei B, x → xb , variabila


z este tot mai negativã. Presupunând cã modulul variabilei este sucient de mare,
folosim formula (A.137) pentru aproximarea funcµiei Airy Ai(z),
 
2 2 3/2 π
uB (x) ≈ sin (−z) + , x ' xb .
(−z)1/4 3 4

8
1.3. METODA JWKB ÎN CAZUL UNIDIMENSIONAL

Confruntarea cu (1.31) aratã cã trecerea se face continuu dacã


i i
D1 = − √ , D2 = √ . (1.33)
2 2
Astfel am determinat soluµia în zona C.
Formula de conexiune cãutatã este
 Z x1  Z x 
1 0 0 2 0 0 π
p exp − κ(x )dx =⇒ p sin k(x )dx + . (1.34)
κ(x) x k(x) x1 4
x < x1 x > x1

Formula de conexiune care corespunde situaµiei în care punctul de întoarcere,


notat acum x2 , are la stânga sa o zonã clasic permisã, iar la dreapta o zonã clasic
interzisã care se întinde pânã la ∞ poate  obµinutã din formula (1.34) printr-o
schimbare a sensului axei (x → −x). Prin aceasta punctul de întoarcere al mi³cãrii
clasice va avea abscisa −x2 , iar ecuaµia Schrödinger are aceea³i formã (1.5), cu energia
potenµialã modicatã (reectatã),

Vrefl (x) ≡ V (−x) .

Suntem în felul acesta în condiµiile de valabilitate ale formulei (1.34), pe care o


transcriem
 Z −x2  Z −x 
1 0 0 2 0 0 π
p exp − κrefl (x )dx =⇒ p sin krefl (x )dx + .
κrefl (−x) −x krefl (−x) −x2 4
−x < −x2 − x2 < −x

Dar, avem imediat egalitãµile

κrefl (−x) = κ(x) , krefl (−x) = k(x) .

Schimbarea de variabilã x 0 → −x 0 ne conduce la formula de conexiune


 Z x2   Z x 
2 0 0 π 1 0 0
p sin k(x )dx + ⇐= p exp − κ(x ) dx . (1.35)
k(x) x 4 κ(x) x2
x < x2 x > x2 .

Observaµie. In relaµiile precedente apare un sens bine determinat al sãgeµii, core-


spunzãtor modului în care au fost demonstrate. Relaµiile sunt adevãrate ³i cu inver-
sarea sensului sãgeµii.

9
CAPITOLUL 1. METODA JWKB “I APLICA•II
1.3.4 Aproximaµia integralei de fazã
Revenim la ecuaµiile generale de la începutul secµiunii 1.3. Se dovede³te convenabil
ca funcµia s(x) din (1.6) sã e reprezentatã ca o integralã ³i integrandul sã e cãutat
ca serie de puteri ale constantei Planck,
Z ∞
xX
s(x) = h̄n yn (x 0 ) dx 0 . (1.36)
n=0

Aceasta conduce la relaµiile


n
X dyn−1
y0 (x) = ±p(x) , yk yn−k − i = 0, n = 1, 2, . . . . (1.37)
dx
k=0

Posibilitatea de a avea un semn sau altul pentru y0 afecteazã numai termenii de


ordin par.
In 1966 N. Fröman [6] a demonstrat urmãtoarea relaµie remarcabilã:


! ∞
!−1/2
Z xX
i X
exp h̄2n+1 y2n+1 (x 0 ) dx 0 = const h̄2n y2n , (1.38)

n=0 n=0

care aratã cã soluµia u(x) datã de metoda JWKB poate  exprimatã cu ajutorul
unei singure funcµii, notatã q(x) , ca
 Z x 
1 i 0 0
u(x) = p exp q(x ) dx , (1.39)
q(x) h̄

q(x) ind o serie de puteri pare ale constantei Planck.


Considerãm în continuare (1.39) ca ind o schimbare de funcµie mai neobi³nuitã
în ecuaµia Schrödinger ³i gãsim cã noua funcµie necunoscutã, q(x), trebuie sã satisfacã
ecuaµia
d2
h̄2 q 1/2 2 q −1/2 − q 2 + p2 (x) = 0 . (1.40)
dx
Funcµia p2 (x) este cea datã de (1.5). Ecuaµia pentru funcµia q(x) are un aspect
complicat. Forma echivalentã
 02
1 q 00

3q
2 2
q (x) = p (x) + h̄ 2
− , (1.41)
4 q2 2 q
este punctul de plecare al unor aproximaµii succesive.

10
1.3. METODA JWKB ÎN CAZUL UNIDIMENSIONAL

Aproximaµia JWKB de ordinul întâi corespunde ordinului zero din noua schemã
de iteraµie ³i este recuperatã prin

q(x) ≈ q0 (x) = ±p(x) . (1.42)

Este vizibil cã aproximaµia de ordin 1 este sucientã dacã este îndeplinitã condiµia
(1.21).
Prima iteraµie s  02
1 p 00

3p
q(x) = ± p2 + h̄2 − (1.43)
4 p2 2 p

adaugã, în ordinul h̄2 , corecµia

h̄2 3 p 02 1 p 00
 
q2 (x) = ± − , (1.44)
2p 4 p2 2 p

³i corespunde aproximaµiei JWKB de ordinul al doilea.


Pentru aplicaµii, soluµiile se scriu convenabil în funcµie de semnul funcµiei q 2 (x) .
Din schema de iterare se poate înµelege cã dezvoltarea în serie a funcµiei q(x) nu
conµine decât puteri pare,
X∞
q(x) = h̄2n y2n (x) . (1.45)
n=0

1.3.5 Aplicaµie: regula de cuanticare Sommerfeld-Wilson


Cele mai cunoscute aplicaµii ale metodei sunt calculul coecientului de transmisie la
trecerea printr-o barierã de potenµial ³i stabilirea condiµiei de cuanticare Sommer-
feld−Wilson pentru determinarea nivelelor de energie ale unei particule într-o groapã
de potenµial. Vom prezenta numai a doua problemã.
Fie cazul în care, la energia E consideratã, energia potenµialã are numai douã
puncte de întoarcere, x1 ³i x2 , zonele x < x1 ³i x > x2 , numite zona I ³i respectiv
III, ind clasic interzise , iar zona II, unde x1 < x < x2 , ind clasic permisã. Conform
mecanicii cuantice ([7], Ÿ6.5), în porµiunea Vmin < E < Vas , unde Vmin este valoarea
minimã a energiei potenµiale, iar Vas cea mai micã dintre valorile energiei potenµiale
la innit, V (−∞) ³i V (∞), spectrul este discret ³i valorile proprii sunt nedegenerate.
Soluµia JWKB în zona I, bine determinatã pânã la factor de condiµia de mãrginire,
 Z x1 
A1 p
uI (x) = p exp − κ(y) dy , κ(x) = 2 M (V (x) − E) , (1.46)
κ(x) x

11
CAPITOLUL 1. METODA JWKB “I APLICA•II
trece, conform formulei de conexiune (1.34), în
Z x 
2 A1 0 0 π p
uII (x) = p sin k(x ) dx + , k(x) = 2 M (E − V (x)) . (1.47)
k(x) x1 4

Asemãnãtor, soluµia JWKB în zona III, bine determinatã ³i ea pânã la factor


prin condiµia de mãrginire,
 Z x 
A3
uIII (x) = p exp − κ(y) dy , (1.48)
κ(x) x2

trece, conform formulei de conexiune (1.35), în


 Z x2 
2 A3 0 0 π
ũII (x) = p sin k(x ) dx + . (1.49)
k(x) x 4

Avem douã expresii diferite pentru funcµia proprie în zona II, prima asigurã mãrginirea
soluµiei în zona I, cealaltã mãrginirea în zona III. Cum funcµia proprie a energiei tre-
buie sã e mãrginitã pe toatã axa, sunt valori proprii ale energiei acele valori ale
lui E pentru care uII (x) ≡ ũII (x). Pentru a impune aceastã egalitate, transformãm
convenabil prima formã
 Z x2 Z x2 
2 A1 0 0 0 0 π
uII (x) = p sin − k(x ) dx + k(x ) dx + ,
k(x) x x1 4

punând în evidenµã argumentul funcµiei sinus din ũII . Prin identicare, rezultã
Z x2  
0 0 1
k(x ) dx = n + π, A3 = (−1)n A1 , n = 0, 1, . . . . (1.50)
x1 2

Explicit, condiµia pentru determinarea valorii proprii a energiei stabilitã în cadrul


aproximaµiei JWKB este
Z x2 p  
1
2 M (E − V (x)) dx = n + πh̄ . (1.51)
x1 2

Ea coincide cu regula de cuanticare Sommerfeld-Wilson a teoriei cuantice vechi, cu


deosebirea cã în formula veche apare n ³i nu n + 1/2. In cazul clasic, particula
se mi³cã doar
H în intervalul (x1 , x2 ), iar integrala din membrul stâng nu este altceva
decât 1/2 p(x) dx, adicã jumãtate din integrala, pe un ciclu complet al mi³cãrii,
din impulsul particulei. Integrala reprezintã aria închisã de traiectoria punctului
reprezentativ al stãrii de mi³care a particulei în spaµiul fazelor.

12
1.4. METODA JWKB ÎN CAZUL UNUI CÂMP CENTRAL DE FOR•E

Din calculele precedente rezultã expresia funcµiei proprii a energiei în aproximaµia


JWKB: formulele (1.46) ³i (1.47) o redau în zonele I ³i II, iar în zona III avem
 Z x
(−1)n A1

p
uIII (x) = p exp − κ(y) dy , κ(x) = 2 M (V (x) − E) , x > x2 ,
κ(x) x2
(1.52)
unde energia E este determinatã din condiµia (1.51).
In cazul particular al oscilatorului liniar armonic, relaµia de conservare a energiei

p2 Cx2
+ =E
2M 2
aratã
√ cã traiectoria punctului reprezentativ în spaµiul fazelor este o elipsã de semiaxe
2M E ³i 2E/C . Aria elipsei ind produsul semiaxelor înmulµit cu π , formula
p

(1.51) ne conduce la expresia exactã a nivelelor de energie. Funcµiile proprii diferã


evident de cele exacte, ca formã analiticã întotdeauna, ca valori numerice dupã caz
(vezi [8], Fig.5-23).
In general, condiµia Sommerfeld-Wilson nu poate  explicitatã în raport cu ener-
gia ³i, ca urmare, soluµiile ei pot  gãsite numai pe cale numericã.

1.4 Metoda JWKB în cazul unui câmp central de forµe


Ne întoarcem acum la cazul 3D, la reprezentarea unei funcµii proprii a energiei în
forma (1.2), cu funcµia s(r) soluµie a ecuaµiei (1.3). In cazul unui câmp central de
forµe, dacã se lucreazã în coordonate sferice, ecuaµia (1.3) admite soluµii cu variabilele
separate
s(r) = srad (r) + sth (θ) + sf (φ) .
Pentru rezolvarea aproximativã a ecuaµiilor obµinute în urma separãrii variabilelor
vezi [9].
In continuare, urmãm altã cale: ne referim direct la soluµii ale ecuaµiei Schrödinger
care sunt ³i funcµii proprii ale pãtratului momentului cinetic orbital ³i ale componen-
tei sale dupã axa 0z a sistemului cartezian de axe ales pentru denirea coordonatelor
sferice. Aceste soluµii au variabilele separate în coordonate sferice, partea unghiularã
ind datã de o armonicã sfericã, oricare ar  câmpul central,

u(r) = R(r) Yl m (θ, φ) . (1.53)

Ne intereseazã o rezolvare aproximativã a ecuaµiei de care ascultã funcµia R, adicã a


ecuatiei Schrödinger radiale.

13
CAPITOLUL 1. METODA JWKB “I APLICA•II
1.4.1 Rezolvarea ecuaµiei Schrödinger radiale prin metoda JWKB
Presupunem cã potenµialul central V (r) îndepline³te condiµiile

lim r2 V (r) = 0 , lim rV (r) = 0 . (1.54)


r→0 r→∞

In aceste condiµii (vezi [7, 12]) spectrul energiilor este în general mixt: orice valoare
E ≥ 0 este valoare proprie ³i existã eventual nivele de energie pentru E < 0.
Ecuaµia Schrödinger radialã, transcrisã pentru funcµia χ(r) = rR(r),

d2 χ 2M l(l + 1)h̄2
 
+ 2 E − V (r) − χ = 0, (1.55)
dr2 h̄ 2M r2

se poate transforma cu scopul aducerii ei la o formã cât mai apropiatã de ecuaµia


Schrödinger (1.5) din cazul 1D. Pentru o descriere precisã a transformãrilor, dis-
tingem cazul E > 0 de cazul E < 0. In primul caz, intereseazã în mod special
determinarea defazajului unei unde parµiale, în al doilea caz determinarea aproxima-
tivã a nivelelor de energie.

Expresia defazajului în aproximaµia JWKB


In cazul E ≥ 0 , denim parametrul k prin

k 2 = 2M E/h̄2 , k > 0. (1.56)

In continuare marcãm etapele calculului care conduce la deteminarea expresiei


aproximative a defazajului.

1. Schimbare de variabilã

Trecem de la variabila r la variabila adimensionalã, notatã x,

x ≡ ln kr, x ∈ (−∞, ∞) , (1.57)

variabilã care are avantajul de a lua valori de la −∞ la ∞, ca ³i variabila x din cazul


1D. In noua variabilã, ecuaµia radialã devine

d2 χ dχ V (ex /k)
   
− + e 2x
1 − − l(l + 1) χ = 0. (1.58)
dx2 dx E

2. Schimbare de funcµie

14
1.4. METODA JWKB ÎN CAZUL UNUI CÂMP CENTRAL DE FOR•E

Termenul care conµine derivata de ordinul întâi se eliminã prin schimbarea de


funçtie
χ ≡ ex/2 w(x) , (1.59)
care aratã cã w(x) este soluµie a ecuaµiei

d2 w V (ex /k) 1 2
   
+ K 2 (x) w(x) = 0 , K 2 (x) ≡ e2x 1 − − l+ . (1.60)
dx2 E 2

Ecuaµia pentru funcµia w(x) este formal identicã cu ecu aµia Schrödinger uni-
dimensionalã (1.5), locul funcµiei p2 (x)/h̄2 ind luat de funcµia K 2 (x). In plus,
trebuie avut în vedere cã variabila x ³i funcµia K(x) sunt adimensionale, în timp
ce în ecuaµia Schrödinger unidimensionalã, x ³i p/h̄ au, respectiv, dimensiune de
lungime ³i invers de lungime .
Este util sã exprimãm funcµia K 2 ³i în variabila r,
2
2M l + 21 h̄2
2
K = 2 r2 [E − Ṽef (r)] , Ṽef (r) ≡ V (r) + . (1.61)
h̄ 2M r2

Funcµia Ṽef (r) diferã de energia potenµialã efectivã pe care o întâlnim în ecuaµia
radialã (1.55),
l(l + 1)h̄2
Vef (r) ≡ V (r) + . (1.62)
2M r2
Diferenµa se simte practic numai la valori mici ale numãrului cuantic l. Prin analogie
cu cazul 1D, zonele (intervalele) radiale pentru care K 2 > 0 se numesc clasic permise,
iar cele pentru care K 2 < 0 clasic interzise. Punctele pentru care K 2 = 0 se numesc
puncte de întoarcere.
Din consideraµiile precedente rezultã cã pentru funcµia w(x) sunt valabile ex-
presiile aproximative deduse prin metoda JWKB în cazul unidimensional, precum ³i
formulele de trecere.
Funcµia K 2 (x) este negativã în vecinãtatea originii (r = 0) , valoarea în origine
ind K 2 (−∞) = −(l + 1/2)2 . Rezultã cã zona din vecinãtatea originii este clasic
interzisã. Pentru r → ∞, funcµia K 2 tinde la ∞, deci zona de la distanµe mari este
clasic permisã. Ca urmare, existã cel puµin un punct de întoarcere.

3. Extragerea defazajului

Una din mãrimile importante care se extrag din funcµia proprie radialã cores-
punzãtoare unei valori proprii a energiei din spectrul continuu este defazajul δl .

15
CAPITOLUL 1. METODA JWKB “I APLICA•II
Mãrimea aceasta, funcµie de l ³i k , apare în comportarea funcµiei radiale la distanµe
mari, conform
1
χl (r) → sin(kr − lπ/2 + δl ) , r → ∞. (1.63)
k
Pentru aarea defazajului este deci nevoie sã studiem comportarea soluµiei ecuaµiei
radiale la r → ∞ (x → ∞). Presupunând cã existã un singur punct de întoarcere,
la x = x0 , comportarea funcµiei w(x) în zona r > r0 = exp(x0 )/k este redatã de
analogul expresiei din membrul drept al relaµiei (1.34)
Z x 
N 0 0 π
w JWKB
(x) = p sin K(x )dx + , x > x0 , (1.64)
K(x) x0 4

cu N constantã. Revenim la variabila r ³i notãm


l + 1/2
b≡ . (1.65)
k
Mãrimea b are semnicaµie clasicã de parametru de impact al particulei, cu mãrimea
momentului cinetic (l +1/2)h̄ ³i energia E = h̄2 k 2 /2M . Pentru funcµia radialã avem
2N
χJWKB
l (r) = sin ϕ(r) , (1.66)
[1 − V (r)/E − b2 /r2 ]1/4
Z rr
V (r 0 ) b2 π
ϕ(r) ≡ k 1− − 02 dr 0 + , r > r0 .
r0 E r 4

Pentru r → ∞ funcµia ϕ(r) trebuie sã ne conducã la expresia defazajului. In acest


scop ea trebuie transformatã. Este necesar sã evidenµiem întâi termenul kr − l π/2,
singurul prezent la distanµe mari în cazul particulei libere, V = 0. In acest caz,
punctul de întoarcere este r0 = b, iar argumentul funcµiei sinus este
Z rr
b2 π
ϕ0 (r) = k 1 − 02 dr0 + . (1.67)
r0 r 4

Integrala se efectueazã prin schimbarea de variabilã r0 = b/ cos t


Z rr r r
b2 0 b2 b b2 π b
1 − 02 dr = r 1 − 2 − b arccos = r 1 − 2 − b + b arcsin ,
r0 r r r r 2 r

astfel încât comportarea la distanµe mari a fazei ϕ0 (r) este cea a³teptatã
π
ϕ0 (r) → kr − l , r → ∞. (1.68)
2
16
1.4. METODA JWKB ÎN CAZUL UNUI CÂMP CENTRAL DE FOR•E

In consecinµã, se poate scrie


h πi
δlJWKB (k) = lim ϕ(r) − kr + l = lim [ϕ(r) − ϕ0 (r)]
r→∞
"Z r 2 r→∞
#
r Z rr
V (r 0 ) b2 0 b2 0
= k lim 1− − 02 dr − 1 − 02 dr . (1.69)
r→∞ r0 E r b r

In expresia precedentã ambele integrale sunt divergente la r → ∞, însã diferenµa lor


este nitã. Formula poate  transformatã în continuare, pentru a pune în evidenµã
integrale convergente. Integrând prin pãrµi în ecare integralã obµinem
Z rr r Z r r
V (r 0 ) b2 V (r) b 2 d V (r0 ) b2
1− − 02 dr 0 = r 1 − − 2− r0 0 1− − 02 dr 0
r0 E r E r r0 dr E r
³i r r r
r r
b2 b2 b2
Z Z
d
1 − 02 dr0 = r 1− 2 − r0
1− d r0 .
r0 r r r0 dr 0 r 02
La limita r → ∞, diferenµa termenilor integraµi este zero, în ipoteza admisã conform
cãreia limr→∞ rV (r) = 0. Formula pentru defazaj devine
"Z r r #
∞ 2
Z ∞ 2
d b d V (r) b
δlJWKB (k) = k r 1 − 2 dr − r 1− − 2 dr . (1.70)
b dr r r0 dr E r

Observaµie.Dacã numãrul cuantic l ar  o variabilã continuã, derivata defazajului


în raport cu l ar 
Z ∞
dδlJWKB π dr 1
= −b p ≡ Θ(E; b) . (1.71)
dl 2 r0 r
2 1 − V (r)/E − b /r2 2 2
Mãrimea notatã Θ(E; b) are semnicaµia clasicã de unghi de deexie la parametru de
impact b ³i energie E . In Anexa A.5 este amintitã formula clasicã pentru secµiunea
ecace de împrã³tiere pe potenµial ³i legãtura unghiului de deexie cu unghiul de
împrã³tiere. In continuare, în Ÿ1.6, defazajele determinate aici sunt folosite pentru
construirea amplitudinii de împrã³tiere ³i apoi a secµiunii ecace în aproximaµia
semiclasicã.

Determinarea spectrului energiilor


In cazul E < 0, folosim notaµia
2M E
κ2 = − , κ > 0. (1.72)
h̄2
17
CAPITOLUL 1. METODA JWKB “I APLICA•II
Ca ³i în cazul E > 0, trecem de la variabila r la o variabilã care ia valori de la −∞
la ∞,
x ≡ ln κr, x ∈ (−∞, ∞) , (1.73)
apoi facem o schimbare de funcµie, datã de ec. (1.59), care aduce ecuatia radialã la
forma

d2 w V (ex /κ) 1 2
   
+ K 2
(x) w(x) = 0 , K 2
(x) ≡ −e2x
1 − − l + . (1.74)
dx2 E 2

Atât în vecinãtatea originii (r = 0), cât ³i la distanµe mari, funcµia K 2 este negativã,
deci zona de lângã origine este clasic interzisã, la fel zona de la innit. Presupunând
cã existã numai douã puncte de întoarcere, r1 ³i r2 , nivelele de energie rezultã din
regula de cuanticare (1.51), transcrisã în notaµiile de aici,
Z x2  
1
K(x) dx = nr + π, xj = ln κj r , j = 1, 2 , nr = 0, 1, . . . .
x1 2
(1.75)
Transcrisã în variabila radialã, condiµia devine

s
r2
(l + 1/2)2 h̄2
  Z
s(E) 1
= nr + π, s(E) ≡ 2M [E − V (r)] − dr . (1.76)
h̄ 2 r1 r2

Cuanticarea energiei atomului hidrogenoid


Pentru potenµial coulombian atractiv,
β
V (r) = − , β > 0, (1.77)
r
integrala din membrul stîng al condiµiei de cuanticare (1.76) se efectueazã ³i rezul-
tatul este s
M
sc (E) = βπ − (l + 1/2) πh̄ . (1.78)
2 |E|
Cu notaµia n = nr + l + 1, condiµia de cuanticare conduce la nivelele Bohr

M β2
En = − , (1.79)
2h̄2 n2
adicã la acela³i rezultat ca ecuaµia Schrödinger .

18
1.5. FORMULÃ ASIMPTOTICÃ PENTRU POLINOAMELE LEGENDRE

In cazul unui potenµial de forma

β
V (r) = W (r) − , lim r W (r) → 0 , (1.80)
r r→∞

are sens sã considerãm mãrimea

s(E) − sc (E)
µJWKB
l ≡ , (1.81)

cu ajutorul cãreia nivelele de energie se exprimã printr-o formulã asemãnãtoare for-
mulei Bohr,
M β2
En, l = − 2 , n ≡ nr + l + 1 , (1.82)
2h̄2 n − µJWKB
l

cu deosebirea cã mãrimea µJWKB


l depinde ³i ea de energie. Formula este interesantã
atunci când dependenµa de energie este slabã. Mãrimea µJWKB
l este defectul cuantic
în aproximaµia JWKB.

1.5 Formulã asimptoticã pentru polinoamele Legendre


In secµiunea urmãtoare va  nevoie de o formulã asimptoticã pentru polinoamele
Legendre Pl (cos θ), valabilã pentru valori mari ale numãrului l. Prezentãm deducerea
formulei aici, deoarece ea poate  privitã ca o aplicaµie a metodei JWKB în studiul
ecuaµiei Legendre,

d2 X dX
(1 − x2 ) 2
− 2x + l(l + 1)X = 0 , x ∈ (−∞, ∞), (1.83)
dx dx
pentru valori pozitive mari ale parametrului l (nu neapãrat întreg).
Ca ³i în cazul ecuaµiei radiale, prin transformarea ecuaµiei Legendre, ajungem la
o formã asemãnatoare ecuaµiei Schrödinger unidimensionale.
Schimbarea de funcµie
g(x)
X(x) = p (1.84)
|1 − x2 |
conduce la ecuaµia

d2 g
 
l(l + 1) 1
+ + g = 0, x ∈ (−∞, ∞) , (1.85)
dx2 1 − x2 (1 − x2 )2

19
CAPITOLUL 1. METODA JWKB “I APLICA•II
care se poate rescrie ca
d2 g l(l + 1) 1
+ K 2 (x) g = 0 , K 2 (x) ≡ + . (1.86)
dx2 1−x 2 (1 − x2 )2
Functia K 2 (x ) se anuleazã în ±x0 , cu x0 = 1 + 1/l(l + 1) > 1 . Funcµia este
p

pozitivã în intervalul (−x0 , x0 ) (interval "clasic permis") ³i este negativã în intervalele


(−∞, −x0 ) ³i (x0 , ∞) (intervale "clasic interzise").
In aproximaµia JWKB, orice soluµie realã este redatã în intervalul clasic permis
de forma compactã [vezi expresia (1.20)],
Z x 
C 0 0
g JWKB
(x) = p cos K(x )dx + α , (1.87)
K(x) −1

constantele reale C ³i α urmând a  determinate în a³a fel ca formula sã aproximeze


un polinom Legendre.
Aplicãm metoda JWKB pentru acei l ³i x pentru care este satisfãcutã inegali-
tatea
l(l + 1)(1 − x2 )  1 , (1.88)
care cere sã avem l  1/  1, dacã |x| < 1 − 2 /2, cu  cantitate pozitivã micã. In
aceste condiµii, termenul al doilea din expresia lui K 2 (x) se poate neglija ³i atunci
avem K 2 (x) ≈ l(l + 1)/(1 − x2 ) ≈ (l + 1/2)2 /(1 − x2 ) ³i x0 ≈ 1. Integrala din (1.87)
se efectueazã analitic. Revenind la variabila x = cos θ ³i µinând cont de schimbarea
de funçtie (1.84), avem
C0
PlJWKB (cos θ) = p cos[(l + 1/2)θ + α 0 ] . (1.89)
(l + 1/2 ) sin θ
Impunând condiµia de paritate, Pl [cos(π − θ)] = (−1)l Pl (cos θ), gãsim α 0 = −π/4 ,
³i deci
C0
PlJWKB (cos θ) = p cos[(l + 1/2)θ − π/4] . (1.90)
(l + 1/2) sin θ
Determinãm factorul constant C 0 din condiµia de normare uzualã
Z π
2
Pl2 (cos θ) sin θ dθ = , (1.91)
0 2l + 1
³i gãsim C 0 = 2/π . In denitiv, am obµinut
p
s
2
PlJWKB (cos θ) = cos[(l + 1/2)θ − π/4] , (1.92)
π(l + 1/2) sin θ
expresie valabilã pentru l  1/ ³i  < θ < π −  .

20
1.6. IMPRÓTIEREA ELASTICà ÎN APROXIMA•IA JWKB

1.6 Imprã³tierea elasticã în aproximaµia JWKB


Ne propunem acum sã punem în evidenµã previziunile metodei semiclasice referi-
toare la împrã³tierea pe potenµial. Presupunem cunoscutã egalitatea dintre secµiunea
secµiunea diferenµialã de împrã³tiere ³i modulul pãtrat al amplitudinii de împrã³tiere
[10, 11]. In cazul unui potenµial central, amplitudinea de împrã³tiere elasticã se con-
struie³te cu ajutorul defazajelor.

1.6.1 Amplitudinea de împrã³tiere elasticã în aproximaµia JWKB


Pornim de la expresia amplitudinii de împrã³tiere elasticã, ca serie de polinoame
Legendre cu coecienµi construiµi din defazajele δl (k) ale undelor parµiale [10, 11],

1 X
f (k; θ) = (2l + 1) [exp(2iδl ) − 1] Pl (cos θ) . (1.93)
2ik
l=0

Pentru unghiuri de împrã³tiere θ 6= 0, formula se simplicã



1 X
f (k; θ) = (l + 1/2) exp(2iδl ) Pl (cos θ) , θ 6= 0 . (1.94)
ik
l=0

Intr-adevãr, pe baza teoremei de adunare a funcµiilor sferice ³i a relaµiei de completi-


tudine, avem
∞ ∞ X
l
1 X X
(2l + 1)Pl (cos θ) = Yl m (n1 ) Yl∗m (n2 ) = δ(n1 − n2 ) , (1.95)

l=0 l=0 m=−l

cu n1 , n2 vectori unitate ³i n1 · n2 = cos θ, de unde



X
(2l + 1)Pl (cos θ) = 0 , θ 6= 0 . (1.96)
l=0

Este posibilã transformarea seriei într-o integralã, folosind formula lui Poisson
din Anexa A.3,
∞   ∞ Z ∞
X 1 X
F l+ = (−1)m F (λ) exp(2 i m π λ) dλ , (1.97)
2 m=−∞ 0
l=0

ceea ce conduce la
∞ Z ∞
1 X
f (k; θ) = (−1)m
λ Pλ−1/2 (cos θ) exp [i (2δλ−1/2 + 2mπλ)] dλ . (1.98)
ik m=−∞ 0

21
CAPITOLUL 1. METODA JWKB “I APLICA•II
Pentru a aplica relaµia precedentã, este nevoie de prelungirea la valori ale indicelui λ
care nu sunt semiîntregi pozitivi atât a defazajelor cât ³i a polinoamelor Legendre.
La energii joase contribuµia importantã o aduc primii termeni ai seriei. In situaµia
în care undele parµiale cu l mare au contribuµia cea mai însemnatã la mãrimea
amplitudinii, se justicã studiul în aproximaµia JWKB. Dacã este a³a, înlocuim
polinoamele Legendre cu expresia lor asimptoticã pentru l mare, datã de (1.92), ³i
defazajele prin (1.70), ³i, dupã ce exprimãm cosinusul din (1.92) cu ajutorul formulei
Euler, obµinem

JWKB
X
+ − ± 1 1 ±
f (k; θ) = (fm + fm ), fm ≡ √ (−1)m Im exp(∓iπ/4) ,
m=−∞
ik 2π sin θ
(1.99)
cu Z ∞√
±
Im ≡ JWKB
λ exp[i (2δλ−1/2 ± λθ + 2mπλ)] dλ . (1.100)
0

Pentru evaluarea integralelor Im± este potrivitã metoda fazei staµionare (Anexa

A.4), deoarece integrandul oscileazã puternic. In aceste condiµii, contribuµia domi-


nantã la integrale provine de la valorile lui λ pentru care faza este staµionarã. Cu
notaµia
JWKB
G(λ) ≡ 2 δλ−1/2 ± λθ + 2mπλ , (1.101)
pentru fazã, condiµia de staµionaritate este
JWKB
dδλ−1/2
dG
=2 ± θ + 2mπ = 0 . (1.102)
dλ dλ
Dar, în aproximaµia JWKB derivata defazajului este datã de (1.71) cu l → λ, ³i
atunci condiµia de staµionaritate devine

Θ(E; b) ± θ + 2mπ = 0 , (1.103)

adicã tocmai relaµia clasicã (vezi Anexa A.5) dintre unghiul de deexie Θ ³i unghiul
de împrã³tiere θ. La valori xate pentru m, b ³i pentru unghiul θ, din (1.103) rezultã
douã ecuaµii în λ . Numãrul de cazuri în care existã o soluµie este limitat. Fie un
m ³i un semn pentru care existã o rãdãcinã λ0 . Cu notaµia b0 ≡ λ0 /k , valoarea
aproximativã a integralei Im ± , datã de metoda fazei staµionare, este

s
±
p 2π dΘ
Im = λ0 2 2
exp[iG(λ0 ) + isπ/4] , s = sgn , (1.104)
|d G/dλ |λ0 db |b=b0

22
1.6. IMPRÓTIEREA ELASTICà ÎN APROXIMA•IA JWKB

sau, dupã înlocuiri,


s
±
p 2π
Im = λ0 k exp [ i(2δλ0 −1/2 ± λ0 θ + 2mπλ0 + sπ/4) ] . (1.105)
|dΘ/db|λ0

Contribuµia corespunzãtoare fm
± la amplitudine este

± ±
fm = |fm | exp(i αm ), (1.106)
unde
s
b0 ±
|fm | = , αm = 2δλ0 −1/2 ± λ0 θ + 2mπ(λ0 + 1/2) + (s ∓ 1)π/4 .
sin θ |dΘ/db|b=b0
(1.107)

1.6.2 Secµiunea ecace de împrã³tiere elasticã


Considerãm acum secµiunea ecace diferenµialã de împrã³tiere elasticã în unghiul
solid dΩ,
dσ = |f (k, θ)|2 dΩ , (1.108)
³i µinem cont de rezultatele valabile în aproximaµia semiclasicã pentru amplitudinea
de împrã³tiere. Se pot prezenta douã situaµii calitativ diferite:
i) Ecuatia (1.103) are o singurã rãdãcinã λ0 , corespunzãtoare unei singure valori
m0 pentru m ³i unui semn xat (nu are importnµã care) , ³i atunci, pe baza f (k, θ) ≈
fm± , obµinem chiar rezultatul mecanicii clasice pentru secµiunea ecace
0
 cl
dσ b0 dσ
2
= |fm0 | = dΘ ≡ . (1.109)
dΩ sin θ db
dΩ
ii) Existã mai P
multe valori
P m pentru care, la θ dat, ecuaµia (1.103) are soluµie, caz

în care f (k, θ) ≈ m fm ++ f
m0 m0 . Atunci, rezultatul dat de aproximaµia JWKB
2
dσ X X


= +
fm + fm0 (1.110)

dΩ m 0

m

diferã de cel clasic, care ar  o sumã de secµiuni (vezi ³i Anexa A.5)


 cl X
dσ + 2 X − 2
= fm + f 0 .
m (1.111)
dΩ m 0 m

In cazul aproximaµiei semiclasice gãsim termeni de interferenµã, specici unei tratãri


cuantice.

23
Anexe

A.1 Proprietãµi ale funcµiilor Bessel


Sunt menµionate (fãrã demonstraµie) câteva proprietãµi ale funcµiilor Bessel, ³i anume,
cele necesare pentru a demonstra unele proprietãµi ale funcµiile Airy din Anexa A.2.
Funcµiile Bessel de indice ν sunt soluµii ale ecuaµiei diferenµiale de ordinul al
doilea
d2 g 1 dg ν2
 
+ + 1 − g = 0. (A.112)
dz 2 z dz z2
Cele mai cunoscute soluµii sunt funcµiile Bessel de speµa întâi J±ν (z), funcµia Bessel
de speµa a doua (funcµia Weber) Yν (z),

Jν (z) cos νπ − J−ν (z)


Yν (z) ≡ , (A.113)
sin(νπ)

³i funcµiile Hankel,

Hν(1) (z) ≡ Jν (z) + i Yν (z) , Hν(2) (z) ≡ Jν (z) − i Yν (z) . (A.114)

Funcµiile menµionate sunt funcµii holomorfe de variabila z în planul complex al


acesteia, cu o tãieturã de-a lungul semiaxei reale negative [13].
Funcµiile Bessel Jν (z) ³i J−ν (z) sunt liniar-independente dacã ν nu este întreg.
In cazul în care indicele este întreg, funcµia Weber (A.113) se obµine prin ridicarea
unei nedeterminãri; liniar independente sunt Jn ³i Yn .
Funcµia Bessel de speµa întâi este redatã de seria
 2
k

 z ν X − z4
Jν (z) = . (A.115)
2 k ! Γ(ν + k + 1)
k=0

24
A.1. PROPRIETÕI ALE FUNC•IILOR BESSEL

Pentru valori mari ale variabilei, | z |→ ∞, cu ν xat, comportarea funcµiilor


Bessel este
r
2  νπ π 
Jν (z) → cos z − − , | arg z |< π ,
πz 2 4
r
2  νπ π 
Yν (z) → sin z − − , | arg z |< π , (A.116)
πz 2 4
r
2 h  νπ π i π π
Hν(1,2)
→ exp ±i z − − , (−3 ± 1) < arg z < (3 ± 1) . (A.117)
πz 2 4 2 2
Pentru oricare dintre soluµiile ecuaµiei Bessel sunt valabile relaµiile de recurenµã

gν−1 (z) + gν+1 (z) = gν (z) ,
z
dgν
gν−1 (z) − gν+1 (z) = 2 . (A.118)
dz

Funcµiile Bessel modicate


Sub denumirea de funcµii Bessel modicate sunt cunoscute soluµiile ecuaµiei difer-
enµiale

d2 g 1 dg ν2
 
+ − 1 + 2 g = 0, (A.119)
dz 2 z dz z
ecuaµie care se obµine din (A.112) prin trecerea z → i z . Ca urmare, se pot construi
funcµii Bessel modicate pornind de la funcµiile Bessel obi³nuite. Astfel,
iνπ
 iπ  π
Iν (z) = e− 2 Jν z e 2 , −π ≤ arg z ≤ ,
2
3iνπ
 −3iπ  π
Iν (z) = e 2 Jν z e 2 , ≤ arg z ≤ π , (A.120)
2
iar
π I−ν (z) − Iν (z)
Kν (z) = . (A.121)
2 sin(νπ)
Dintre formulele asimptotice, valabile pentru | z |→ ∞ , menµionãm doar
ez
Iν (z) →√ , Rez ≥ 0 ,
2πz
r
π −z 3π
Kν (z) → e , | argz |≤ . (A.122)
2z 2

25
CAPITOLUL 1. METODA JWKB “I APLICA•II
A.2 Ecuaµia lui Airy
Fie ecuaµia Airy
d2 f
− zf = 0, (A.123)
dz 2
în cazul în care variabila este realã. De³i ecuaµia are un aspect simplu, soluµiile ei
sunt destul de complicate.
Soluµii în zona z > 0
O cale indirectã, dar elementarã, de gãsire a soluµiilor ecuaµiei Airy trece prin
schimbarea de funcµie

f (z) = z g(z) , (A.124)
urmatã de schimbarea de variabilã
2 3/2
ζ= z . (A.125)
3
unde variabila z este realã. Ajungem astfel la ecuaµia

d2 g 1 dg
 
1
+ − 1 + 2 g = 0, (A.126)
dζ 2 ζ dζ 9ζ

care nu este altceva decât ecuaµia funcµiilor Bessel modicate de indice 1/3. Douã
soluµii liniar-independente sunt I−1/3 (ζ) ³i I1/3 (ζ). Diferenµa acestor douã funcµii
este o soluµie mãrginitã pentru ζ → ∞ . Prin deniµie, soluµia notatã Ai(z) a
ecuaµiei Airy este
1√  
Ai(z) ≡ z I−1/3 (2/3 z 3/2 ) − I1/3 (2/3 z 3/2 ) , z > 0. (A.127)
3
Sunt utile formulele

Ai(0) = 3−2/3 /Γ(2/3) , Ai(z) → exp(−2/3 z 3/2 )/(2 π z 1/4 ) , z → ∞.
(A.128)
Cealaltã soluµie liniar-independentã folositã este
1√  
Bi(z) ≡ z I−1/3 (2/3 z 3/2 ) + I1/3 (2/3 z 3/2 ) , z > 0. (A.129)
3
Pentru ea, avem

Bi(0) = 31/6 /Γ(2/3) , Bi(z) → exp(2/3 z 3/2) /( π z 1/4 ) , z → ∞. (A.130)

26
A.2. ECUA•IA LUI AIRY

Ca orice soluµie liniar-independentã faµã de Ai(z), funcµia Bi(z) este nemãrginitã


pentru z → ∞.
Derivatele funcµiilor Airy se exprimã astfel:
z  
Ai 0 (z) = − I−2/3 (2/3 z 3/2 ) − I2/3 (2/3 z 3/2 ) ,
3
0 z  
Bi (z) = √ I−2/3 (2/3 z 3/2 ) + I2/3 (2/3 z 3/2 ) , z > 0 . (A.131)
3
De aici rezultã
3−1/3 Bi 0 (0)
Ai 0 (0) = − =− √ . (A.132)
Γ(1/3) 3
Soluµii în zona z<0
Este convenabilã folosirea variabilei −z . Prin schimbarea de funcµie

f (z) = −z g(−z) , (A.133)
urmatã de schimbarea de variabilã
2
ζ= (−z)3/2 , (A.134)
3
ecuaµia Airy devine ecuaµia funcµiilor Bessel obi³nuite de indice 1/3 ³i variabilã realã
³i pozitivã. Soluµia generalã a ecuaµiei Airy este astfel

    
2 2
f = −z d1 J1/3 (−z) 3/2
+ d2 J−1/3 (−z) 3/2
, z ≤ 0 , (A.135)
3 3
cu d1 ³i d2 constante.
Funcµiile Airy Ai(z) ³i Bi(z) pentru z < 0 sunt soluµiile legate neted (adicã
prin cerinµele de continuitate a funcµiei ³i derivatei) de funcµiile cu acela³i nume
pentru z ≥ 0. Impunând aceste condiµii, gãsim
√     
−z 2 3/2 2 3/2
Ai(z) = J−1/3 (−z) + J1/3 (−z) ,
3 3 3
r     
z 2 2
Bi(z) = − J−1/3 (−z) 3/2
− J1/3 (−z) 3/2
, z ≤ 0 . (A.136)
3 3 3
Comportarea asimptoticã a funcµiilor Airy pentru z → −∞ rezultã u³or din
formula asimptoticã (A.116) a funcµiilor Bessel sferice,
 
1 2 3/2
Ai(z) → √ sin (−z) + π/4 ,
π (−z)1/4 3
 
1 2
Bi(z) → √ cos (−z)3/2
+ π/4 , z → −∞ . (A.137)
π (−z)1/4 3

27
CAPITOLUL 1. METODA JWKB “I APLICA•II
A.3 Formula lui Poisson
Justicãm formula lui Poisson
X∞ Z ∞ ∞
X
(−1) m 2imπx
e f (x) dx = f (l + 1/2) , (A.138)
m=−∞ 0 l=0

valabilã pentru o funcµie f de variabilã realã, cu proprietãµi convenabile. In acest


scop demonstrãm întâi relaµia

X ∞
X
ei n z = 2π δ(z − 2kπ) , z ∈ R. (A.139)
n=−∞ k=−∞

Seria din membrul stâng al relaµiei precedente este limita ³irului sumelor parµiale,
iar o sumã parµialã are expresia simplã
N
X sin[(N + 1/2)z]
SN ≡ ei n z = . (A.140)
sin(z/2)
n=−N

Trecând la limitã gãsim


lim SN = 2πδ(z) .
N →∞

Insã, pe de altã parte, din periodicitatea funcµiei exponenµiale exp(iz), cu z real,


avem exp[i (z − 2 k π)] = exp(i z) , k întreg, ³i atunci constatãm cã

X ∞
X
einz
= ei n (z−2 k π) = 2π δ(z − 2 k π) , (A.141)
n=−∞ n=−∞

adicã seria consideratã este diferitã de zero (de fapt divergentã) dacã z este un
multiplu de 2 π , deci nu numai la z = 0 cum sugera calculul iniµial. Scrierea (A.139)
în care apare suma peste k spune acela³i lucru, la z xat doar un termen al sumei
contribuie.
Revenim la formula (A.138). Transformãm membrul stâng, schimbând ordinea
sumei cu a integralei,
∞ ∞
Z ∞ Z ∞ !
X X
P ≡ (−1)m e2 i m π x f (x) dx = ei m π (2x+1) f (x) dx ,
m=−∞ 0 0 m=−∞
(A.142)

28
A.4. CALCULUL UNOR INTEGRALE PRIN METODA FAZEI STA•IONARE

ceea ce ne permite sã folosim formula (A.139) pentru z = π (2x + 1) . Schimbând


apoi ordinea de integrare ³i folosind proprietatea fundamentalã a funcµiei δ , gãsim
∞ ∞ ∞
Z ∞ X !  
z 1 X X
P = δ(z − 2kπ) f − dz = f (k − 1/2) = f (l + 1/2) .
π 2π 2
k=−∞ k=1 l=0
(A.143)
Am obµinut astfel expresia din membrul drept al formulei Poisson (A.138).

A.4 Calculul unor integrale prin metoda fazei staµionare


Prezentãm metoda fazei staµionare pentru calculul unor integrale de tipul
Z b
J≡ F (z) eiG(z) dz , (A.144)
a

cu a, b, F (z), ³i G(z) mãrimi reale. Presupunem cã datoritã valorilor prin care


trece faza G(z) în intervalul (a, b) integrandul prezintã numeroase oscilaµii. Con-
tribuµia dominantã la integralã provine din vecinãtatea punctelor pentru care faza
este staµionarã, unde dG/dz = 0. In vecinãtatea unui punct de staµionaritate z0 ,
aproximãm funcµiile F ³i G astfel:
1 00
F (z) ≈ F (z0 ) , G(z) ≈ G(z0 ) + G (z0 )(z − z0 )2 . (A.145)
2
Contribuµia la integralã a vecinãtãµii lui z0 este
Z b  
i 00
J0 ≈ F (z0 )e iG(z0 )
exp 2
G (z0 )(z − z0 ) dz . (A.146)
a 2

Presupunând cã nu mai existã alte puncte în care faza este staµionarã, integrala din
membrul drept se extinde pe toatã axa realã ³i se calculeazã folosind integralele lui
Fresnel
Z ∞ Z ∞ r
π
2
sin γx dx = 2
cos γx dx = , γ > 0, (A.147)
−∞ −∞ 2γ

obµinând rezultatul aproximativ


s
2π 00 00
J ≈ J0 ≈ F (z0 ) 00 ei[G(z0 )+sπ/4] , s ≡ G (z0 )/|G (z0 )| . (A.148)
|G (z0 )|

29
CAPITOLUL 1. METODA JWKB “I APLICA•II
Observaµii.
1. Dacã existã mai multe puncte în care faza este staµionarã, contribuµiile lor
trebuie adunate.
2. Analogul în complex al problemei de faµã conduce la evaluarea unor integrale
prin metoda "celei mai rapide coborâri": curba pe care se integreazã între capetele
a ³i b se modicã astfel încât în vecinãtatea unui punct de ³a z0 ( punct în care
dG/dz = 0 ) descre³terea exponentului sã se facã cel mai repede.

A.5 Imprã³tierea pe potenµial central în cazul clasic


Amintim aici câteva rezultate din mecanica clasicã. Pentru un fascicul omogen de
particule de masã M, care se deplaseazã într-o direcµie determinatã, cu energia cineti-
cã E , aceea³i înainte ³i dupã împrã³tiere, se dene³te secµiunea ecace diferenµialã dσ
ca raportul dintre numãrul de particule împrã³tiate în unitatea de timp în elementul
de unghi solid dΩ ³i numãrul de particule incidente în unitatea de timp pe unitatea
de arie normalã la direcµia de deplasare.
Notând cu b parametrul de impact al unei particule (egal cu distanµa minimã
faµã de centrul de forµe la care ar trece o particulã dacã n-ar  deviatã), unghiul
de împrã³tiere θ este bine determinat de b, la energie datã. Reciproca armaµiei nu
e adevaratã întotdeauna. Mãrimea interesantã în aceastã situaµie este unghiul de
deexie, denit ca
Z ∞
dr
Θ(E; b) = π − β , β = 2b p , (A.149)
2 1 − V (r)/E − b2 /r2
r0 r

unghiul β ind unghiul total "mãturat" de raza vectoare a particulei având para-
metrul de impact b. Relaµia dintre unghiul de deexie ³i unghiul de împrã³tiere
este
Θ(E; b) = ±θ − 2mπ , m = 0, 1, 2, . . . , (A.150)
corespunzând situaµiei în care particula descrie m bucle complete în jurul centrului
de forµe.
In cazul unei relaµii univoce între θ ³i b, pentru secµiunea ecace de împrã³tiere
în unghiul solid dΩ 0 = 2π sin θ dθ, avem

0
db
dσ = 2πb|db| = 2π b dθ , (A.151)

iar pentru un element de unghi solid oarecare, datã ind simetria axialã a problemei,
1 b
dσ = dΩ . (A.152)
sin θ |dθ/db|
30
A.5. IMPRÓTIEREA PE POTEN•IAL CENTRAL ÎN CAZUL CLASIC

In situaµia mai generalã în care la acela³i θ conduc mai multe valori ale parametru-
lui de impact b, secµiunea se obµine prin adunarea contribuµiei ecãrui asemenea
parametru de impact,
dσ 1 X bj
= . (A.153)
dΩ sin θ |dθ/dbj |
j

31
Capitolul 2

32
Bibliograe
[Capitolul 1]

[1] H. Jereys, Proc. London Math. Soc. 23, 428 (1925).


[2] G. Wentzel, Z. Phys. 38, 518 (1926).
[3] H. A. Kramers, Z. Phys. 39, 828 (1926).
[4] L. Brillouin, Comptes Rendues, 183, 24 (1926).
[5] M. Jammer,The Conceptual development of quantum mechanics, McGraw-Hill,
1967.

[6] N. Fröman, Ark. Fys. 32, 541 (1966).


[7] V. Florescu, Mecanica Cuanticã, vol. 1, Litograa Universitãµii Bucure³ti, 1979.

[8] J. L. Powell, B. Crasemann, Quantum Mechanics, Addison-Wesley, Reading,


1965.

[9] S. Tiµeica, Mecanica Cuanticã, Editura Academiei, Bucure³ti, 1984.

[10] B.H. Bransden, C.J. Joachain, Introducere în mecanicã cuanticã, Editura


Tehnicã, 1999.

[11] V. Florescu, Mecanica Cuanticã, vol. 2, Litograa Universitãµii Bucure³ti, 1981.

[12] V. Florescu, Introducere în teoria cuanticã a ciocnirilor (note de curs).

[13] W. Abramovitz, I. A. Stegun, Handbook of Mathematical Functions, National


Bureau of Standards, 1964.

33
BIBLIOGRAFIE

[Capitolul 2]

[14] P.G. Burke, A. Hibbert, W.D. Robb, J. Phys. B: At. Mol. Phys. 4, 150, (1971).

[15] D.C.S. Allison, P.G. Burke, W.D. Robb, J. Phys. B: At. Mol. Phys. 5, 159
(1971).

[16] P. Shorer, J. Phys. B: At. Mol. Phys. 13, 251 (1980).


[17] P.G. Burke, P. Franken, C.J. Joachain, EuroPhys. Lett. 13, 617 (1990).
[18] P.G. Burke, W.D. Robb, Adv. At. Mol. Phys. 11, 143 (1975).
[19] P.G. Burke, V.M. Burke, K.M. Dunseath, J. Phys. B: At. Mol. Opt. Phys. 27,
5341 (1994).

[20] P. G. Burke and K. A. Berrington, editori, Atomic and Molecular Processes in


R-matrix approach, Institute of Physics Publishing, 1993.

[21] P. J. A. Buttle, Phys. Rev. 160, 719 (1967).

[Capitolul 3]

[22] U. Fano, Nuovo Cimento 12, 156 (1935).


[23] U. Fano, Phys. Rev. 124, 1866 (1961).
[24] C. Cohen-Tannoudji, J. Dupont-Roc, G. Grynberg, Processus d'intéraction
entre photons et atomes, InterEditions/Editions du CNRS, 1988.

[Capitolul 4]

[25] R. C. Thomson, High-resolution laser spectroscopy of atomic systems, Rep.


Prog. Phys. 48, 531 (1985).

[26] M. Protopapas, C. H. Keitel and P.L. Knight, Rep. Prog. Phys. 60, 389 (1997).

[27] C. J. Joshi and P. Corkum, Physics Today 8, 1, 36 (1995).

34
BIBLIOGRAFIE

[28] M. Gavrila (ed.), Atoms in Intense Laser Fields, Academic Press, New York,
1992.

[29] H.G.M. Müller, P. Agostini, and G. Petite, în volumul [28].

[30] F. Ehlotzki, A. Jaron, and J. Z. Kaminski Electron-atom collisions in a laser


eld, Phys. Rep. 297, 64 (1998).

[31] M. Gavrila, în volumul [28].

[32] M. Gavrila, J. Phys. B 35, R147 (2002).

[Capitolele 5-8]

[33] J.D. Jackson, Electrodinamica clasicã, Ed. Tehnicã, 1991.

[34] C. Cohen-Tannoudji, J. Dupont-Roc, G. Grynberg, Photons et Atomes - In-


troduction a l'Electrodynamique Quantique, InterEditions/Editions du CNRS,
1987.

[35] F.H.M. Faisal, Theory of Multiphoton Processes, Plenum Press, 1987.

[36] H. A. Bethe and E. E. Salpeter, Quantum Mechanics of One- and Two-Electron


Atoms, Springer Verlag, 1957.

[Capitolul 9]

[37] J. H. Shirley, Phys. Rev. B 138, 979 (1965).


[38] H. Sambe, Phys. Rev. A 7, 2203 (1973).

[39] N. L. Manakov, V.D. Ovsiannikov, and L. P. Rapoport, Phys. Rep. 141, 319
(1986).

[40] S.I. Chu, D.A. Telnov, Phys. Rep. 390, 1-131 (2004).
[41] C. J. Joachain, Quantum Collision Theory, North Holland, 1975.

[42] M. Gavrila and J. Z. Kaminski, Phys. Rev. Lett. 52, 614 (1985).
35
BIBLIOGRAFIE

[43] M. Gavrila în Fundamentals of Laser Interactions, ed. F. Ehlotzki, Lecture


Notes in Physics, vol. 229, Springer-Verlag, Berlin (1985).

[44] M. Pont, tezã de doctorat, Amsterdam, 1990.

36
Capitolul 3
METODA MATRICII R

3.1 Introducere
Metoda matricii R este o metodã ecientã de rezolvare a ecuaµiei Schrödinger în cazul
sistemelor multiparticulã. Introdusã în teoria reacµiilor nucleare de cãtre Wigner ³i
Eisenbud (1947), metoda a fost dezvoltatã în acela³i scop de cãtre Lane ³i Thomas
(1958) ³i de cãtre Breit (1959). In anii care au urmat, metoda matricii R a fost pre-
luatã ³i extinsã în zica atomului ³i a moleculei, întîi în studiul ciocnirilor electron-
atom de cãtre Burke, Hibbert ³i Robb (1971) [14]. Aria de aplicaµii ale metodei
nu se restrînge la cazul împrã³tierii. Astfel, aceasta poate  folositã pentru deter-
minarea stãrilor legate, calculul polarizabilitãµilor atomice ³i al secµiunilor ecace de
fotoionizare [15, 16]. Metoda a putut  înglobatã în cadrul unei teorii Floquet [17]
pentru descrierea proceselor multifotonice în câmpuri laser intense.
Metoda matricii R este prezentatã în detaliu în multe lucrãri (Burke ³i Robb [18],
Burke ³i alµii [19]), iar o serie de articole de bazã sunt reproduse în cartea editatã de
Burke ³i Berrington[20].
Pentru a da o idee generalã despre metodã, ne referim la împrãstierea electronilor
pe atomi sau ioni cu N electroni (N ≥ 1). La baza metodei stã divizarea spaµiului în
douã regiuni, separate de o suprafaµa sfericã de razã a, aleasã convenabil. In regiunea
interioarã, în care se pot gãsi toµi cei N + 1 electroni, interacµia este complicatã.
Pentru valori ale coordonatelor particulelor în aceastã regiune, soluµia cãutatã a
ecuaµiei Schrödinger se dezvoltã într-o bazã convenabil construitã (baza R), bazã
legatã de operatorul energiei sistemului. Din funcµiile bazei se construie³te o matrice,
matricea R, cu ajutorul cãreia se exprimã soluµia ecuaµiei Schrödinger pe suprafaµa
sferei. Valoarea razei a ne asigurã cã în regiunea exterioarã se poate gãsi practic
un singur electron ³i, ca urmare, efectele de schimb ³i de corelaµie electronicã sunt
neglijabile. Electronul exterior se mi³cã într-un potenµial local, necentral, a³a încât

37
CAPITOLUL 3. METODA MATRICII R
problema se poate reduce la integrarea unui sistem de ecuaµii diferenµiale cuplate,
corespunzãtoare unor condiµii asimptotice precizate. Funcµiile proprii se determinã
prin impunerea condiµiei de continuitate a lor ³i a derivatelor lor de ordinul întâi la
r = a.
In acest capitol ne propunem sã dezvoltãm formalismul matricii R doar în cazul
unei particule care se mi³cã într-un câmp de forµe care derivã dintr-un potenµial V (r),
care va  presupus necentral. Evident, problema pusã astfel este o simplicare a celei
menµionate anterior, efectele de schimb ³i de corelaµie electronicã ind eliminate de
la bun inceput. Demersul este util indcã, pe de o parte, chiar în aceste condiµii
se pot gãsi aplicaµii interesante, iar pe de alta, formalismul cu care lucrãm (pânã la
detalii care µin de sistemul zic concret) este în esenµã acela³i cu cel din cazul unei
probleme multielectronice.
Din considerente metodologice, la sfâr³itul capitolului, ne referim la un potenµial
central, ca un caz particular în raport cu cel tratat în celelalte secµiuni. De³i matricea
R nu este de mare folos aici, totu³i, anumite trãsãturi ³i îmbunãtãµiri aduse metodei
în acest caz se regãsesc ³i în cazul unui potenµial oarecare (necentral).

3.2 Rezolvarea ecuaµiei Schrödinger prin metoda matricii


R
Alegem convenabil originea ³i orientarea sistemului de axe în raport cu câmpul de
forµe. Eventualele proprietãµi de simetrie ale câmpului de forµe pot ghida aceastã
alegere. Rezolvarea ecuaµiei Schrödinger independente de timp,

h̄2
− ∆u + V (r) u = E u, (3.1)
2M
pentru o particulã în potenµialul necentral V (r) este considerabil mai dicilã decât
în cazul potenµialului central. Ne intereseazã, ca de obicei, sã determinãm soluµiile
care satisfac condiµiile de regularitate, condiµii care se vor impune pe parcurs.
Considerãm o divizare a spaµiului realizatã de o suprafaµã sfericã de raza r = a;
alegerea unei anumite valori pentru a trebuie facutã în strînsã legaturã cu propri-
etãµile potenµialului V . Ne propunem sã construim soluµii ale ecuaµiei Schrödinger,
lucrînd separat, în regiunile interioarã (r < a) ³i exterioarã (r > a), ³i sã le "lipim"
prin continuitatea funcµiei ³i derivatelor de ordinul întîi la r = a. In ambele zone
soluµia ecuaµiei Schrödinger este dezvoltatã dupã sistemul armonicelor sferice, ne-
cunoscute devenind o innitate de funcµii radiale. A³a cum s-a menµionat în intro-
ducere, în regiunea interioarã o soluµie regulatã se dezvoltã dupã funcµiile din baza

38
3.2. REZOLVAREA ECUA•IEI SCHRÖDINGER PRIN METODA MATRICII R

R, construitã în prealabil. In Ÿ2.2.1 denim baza R ³i matricea R. Pe sfera de razã


a funcµiile radiale ³i derivatele lor se exprimã cu ajutorul matricii R. In regiunea
exterioarã, determinarea soluµiei implicã în esenµã integrarea unui sistem de ecuaµii
radiale cuplate, cu condiµii asimptotice corespunzãtoare. In nal, impunind cerinµa
de continuitate pe suprafaµa sferei de razã a a funcµiilor radiale ³i a derivatelor lor,
determinãm funcµiile proprii ale energiei (³i valorile proprii ale energiei, dacã este
cazul).

3.2.1 Regiunea interioarã: baza R, matricea R


In spaµiul funcµiilor complexe, mãrginite ³i continue, denite într-o sferã de razã a,
introducem produsul scalar
Z
(f, g) ≡ f ∗ (r)g(r)dr. (3.2)
r≤a

Pornind de la operatorul energiei

h̄2
H=− ∆ + V (r), (3.3)
2M
constatãm u³or ca diferenµa produselor scalare,

D(f, g) ≡ (f, Hg) − (Hf, g), (3.4)

se poate scrie, folosind formula Green ³i teorema Gauss, ca integralã pe suprafaµa


sferei de razã a,
h̄2
I
D(f, g) = − [f ∗ ∇g − (∇f )∗ g] · dS. (3.5)
2M
In coordonate sferice, integrala pe suprafaµã devine integralã peste direcµia vectorului
r, la r = a,
h̄2 a2 ∂g ∂f ∗
Z  
D(f, g) = − f∗ − g dΩ. (3.6)
2M r̂ ∂r ∂r r=a
Pentru funcµii f ³i g oarecari, diferenµa D(f, g) este nenulã, ceea ce aratã cã opera-
torul H nu este hermitic în spaµiul funcµiilor înzestrat cu produsul scalar (3.2).
Proprietatea de hermiticitate a operatorului H se regãse³te în subspaµiul funcµi-
ilor complexe care satisfac condiµii la limitã omogene pe suprafaµa sferei de razã a.
Deci, dacã funcµiile f ³i g satisfac ecare condiµia
∂h(r)
a = (b − 1) h(r) , r = a, (3.7)
∂r
39
CAPITOLUL 3. METODA MATRICII R
unde b este o constantã realã, avem

(f, Hg) = (Hf, g). (3.8)

In subspaµiul considerat anterior, denim o problemã de valori proprii

Hvγ (r) = Eγ vγ (r) , r<a (3.9)


∂vγ
a = (b − 1) vγ , r = a. (3.10)
∂r
Am indexat de la început valorile ³i funcµiile proprii, având în vedere proprietãµile
acestora, descrise în continuare. Operatorul H în acµiune asupra funcµiilor care satis-
fac (3.7) ind hermitic, valorile proprii Eγ sunt reale, iar funcµiile proprii corespun-
zãtoare la valori proprii distincte sunt ortogonale. Impunind ³i condiµia de normare
a funcµiilor proprii, obµinem un sistem ortonormat,

(vγ , vγ 0 ) = δγ γ 0 . (3.11)

Sistemul {vγ (r)}, presupus complet, este cunoscut ca baza "R-matrix", numitã în
continuare baza R. Aceasta bazã este discretã (numãrabilã), ceea ce reprezintã un
avantaj important din punct de vedere practic. "Densitatea" spectrului format din
valorile proprii Eγ cre³te o datã cu mãrirea razei a. Vom  interesaµi sã alegem o
valoare cât mai micã pentru raza a (cu condiµia sã nu încãlcãm ipotezele de lucru).

Observaµii.
1. Constanta b poate  aleasã convenabil. De regulã, în calcule numerice este
luatã egalã cu zero.
2. Problema de faµã nu trebuie confundatã cu problema de valori proprii a ener-
giei, redatã de ecuaµia Schrödinger (3.1): funcµiile bazei R sunt denite doar în
interiorul sferei de razã a ³i numai lor li se impune o condiµie pe suprafaµa acestei
sfere.
3. Se poate modica operatorul H astfel încât sã obµinem un operator hermitic
³i sã nu e nevoie sã impunem explicît condiµii de tipul (3.7). Operatorul modicat
este
h̄2
 
d b−1
H̃ = H + δ(r − a) − .
2M dr r
Termenul adãugat, care contribuie numai la r = a, se nume³te operatorul lui Bloch.

Construirea bazei R nu este o problemã trivialã. Indicãm în continuare procedeul


de lucru folosit frecvent. Funcµiile proprii vγ (r) sunt dezvoltate dupã armonicele

40
3.2. REZOLVAREA ECUA•IEI SCHRÖDINGER PRIN METODA MATRICII R

sferice corespunzãtoare direcµiei vectorului r,


∞ X
l
X vγ, lm (r)
vγ (r) = Ylm (r̂), (3.12)
r
l=0 m=−l

funcµiile radiale vγ, lm (r) trebuind sã satisfacã relaµiile


0
vγ, lm (0) = 0 , a vγ, lm (a) − b vγ, lm (a) = 0, (3.13)

prima datoratã cerinµei de marginire a lui vγ (r) în vecinãtatea originii, a doua


condiµiei pe suprafaµã (3.10).
Baza R ³i valorile proprii Eγ se determinã pe cale numericã, prin diagonalizarea
matricii operatorului H . Menµionãm cã procedeul de lucru include, de obicei, încã o
dezvoltare într-o altã bazã R, ata³atã unui potenµial mai simplu, de regulã central.
Se dore³te ca acest potenµial sã aproximeze cît mai bine potenµialul real ³i sã putem
construi u³or baza R corespunzãtoare, urmãrind ca diagonalizarea matricii opera-
torului H sã devinã cît mai simplã. In mod evident, rezolvarea va  una aproxi-
mativã, dezvoltarea funcµiilor vγ, lm (r) dupã cele ale bazei R simplicate trebuind sã
e trunchiatã la un numãr nit de termeni.

In continuare, presupunem cunoscute valorile proprii Eγ ³i funcµiile care formeazã


baza R ³i ne interesãm de folosirea acestor funcµii în rezolvarea problemei de valori
proprii a energiei. Problema interioarã se rezolvã prin dezvoltarea soluµiei cãutate
u(r) a ecuaµiei Schrödinger dupã sistemul funcµiilor vγ (r) ,
X
u(r) = cγ vγ (r) , r < a. (3.14)
γ

Dezvoltarea asigurã mãrginirea în originã a funcµiei u, dar nu este uniform conver-


gentã, ca urmare funcµiile u(r) nu satisfac condiµii la limitã omogene pe suprafaµa
sferei de razã a.
Coecienµii dezvoltãrii (3.14), cγ , pot  exprimaµi ca integrale pe suprafaµã ³i
apoi ca integrale unghiulare. Pentru aceasta folosim ecuaµiile de valori proprii (3.1)
³i (3.9) de care ascultã cele douã funcµii ³i avem

D(vγ , u) ≡ (vγ , Hu) − (Hvγ , u) = (E − Eγ )(vγ , u) , (3.15)

apoi, pe baza relaµiei (3.6) ³i a condiµiei (3.10), obµinem

h̄2 a2
Z   
∗ ∂u b−1
cγ = (vγ , u) = − v − u dΩr . (3.16)
2M (E − Eγ ) r̂ γ ∂r a r=a

41
CAPITOLUL 3. METODA MATRICII R
Rezultatul aratã cã este sucientã cunoa³terea funcµiilor u ³i ∂u/∂r pe suprafaµa
sferei de razã a pentru ca soluµia ecuaµiei Schrödinger u(r) datã de (3.14) sã e
cunoscutã la r < a, pentru orice valoare a parametrului E .
Este acum potrivit sã dezvoltãm dupã armonicele sferice ³i soluµia pe care o
cãutãm,
∞ X l
X Flm (r)
u(r) = Ylm (r̂) , (3.17)
r
l=0 m=−l

unde X
Flm (r) = cγ vγ;lm (r). (3.18)
γ

Ca ³i funcµiile radiale ale bazei R, funcµiile Flm (r), pe care le numim în continuare
funcµii proprii radiale, satisfac în origine condiµia

Flm (0) = 0 , (3.19)

obligatorie pentru a avea o soluµie mãrginitã. Comportarea acestora în vecinãtatea


originii se poate preciza, dacã lucrãm cu anumite ipoteze privind potenµialul V .
Inlocuim dezvoltãrile (3.12) ³i (3.17) în (3.16), apoi integrãm peste unghiuri, cu
rezultatul
∞ l 0
h̄2 X X

 0
(3.20)

cγ = vγ, l0 m0 (a) a Fl0 m0 (a) − b Fl0 m0 (a) .
2M a(Eγ − E) 0 0 0
l =0 m =−l

Pornind de la relaµiile (3.18) pentru funcµiile radiale, prin înlocuirea coecientilor


cγ deducem

∞ l 0
X X
Rlm, l0 m0 (E; r) a Fl00 m0 (a) − b Fl0 m0 (a) , (3.21)
 
Flm (r) =
l0 =0 m0 =−l0

unde

h̄2 X vγ, lm (r) vγ, l0 m0 (a)
Rlm, l0 m0 (E; r) ≡ . (3.22)
2M a γ Eγ − E

Coecienµii Rlm, l0 m0 (E; r) formeazã o matrice pãtraticã innitã, R̂(E, r), ale cãrei
elemente sunt funcµii de distanµa r ³i depind, parametric, de valoarea proprie E (încã
nedeterminatã). Indicii de linie ³i coloanã sunt indici compu³i (ecare indice este un

42
3.2. REZOLVAREA ECUA•IEI SCHRÖDINGER PRIN METODA MATRICII R

dublet format din numerele cuantice l ³i m). Relaµiile (3.21) pot  transcrise sub
formã matricialã,
F̂ (r) = R̂(E, r)[a Fˆ0 (a) − b F̂ (a)] , (3.23)
unde F̂ (r), Fˆ0 (a) sunt matrici coloanã innite ale cãror elemente sunt, respectiv,
Flm (r), Flm
0 (a).

Prezintã un interes special relaµiile precedente scrise la r = a,


∞ l 0
X X
Rlm, l0 m0 (E) aFl00 m0 (a) − bFl0 m0 (a) , (3.24)
 
Flm (a) =
l0 =0 m0 =−l0

în care coecienµii constanµi



h̄2 X vγ, lm (a) vγ, l0 m0 (a)
Rlm, l0 m0 (E) = (3.25)
2M a γ Eγ − E

sunt elementele matricii R propriu-zise, R̂(E) ≡ R̂(E, a).


Matricea R̂ este hermiticã, R̂ = R̂† , ³i este realã ³i simetricã dacã funcµiile
vγ, lm (r) sunt reale.
Atragem atenµia cã baza R se determinã o singurã datã. In schimb, evaluarea
matricii R̂ cere nu numai cunoa³terea bazei R, dar ³i precizarea energiei E , deci
matricea se (re)calculeazã pentru ecare energie E .
Relaµiile (3.24) sunt fundamentale în metoda matricii R. Ele stabilesc legãtura
dintre funcµiile proprii radiale si derivatele lor, la r = a, ³i pot  transcrise sub formã
matricialã  
Iˆ + b R̂(E) F̂ (a) = a R̂(E) Fˆ 0 (a) , (3.26)

cu Iˆ matricea unitate.

Observaµie. In principiu, relaµiile (3.24) pot  folosite pentru exprimarea valorilor


derivatelor Flm
0 (a) în funcµie de valorile funcµiilor radiale F (a), care pot  inlocuite
lm
în ec. (3.21). In consecinµã, funcµiile radiale sunt bine determinate la r < a de
îndatã ce valorile lor pe suprafaµã sunt cunoscute. Acestea din urmã sunt arbitrare
pentru problema interioarã. Situaµia reectã existenµa unui sistem innit de soluµii
regulate în regiunea interioarã. Acest sistem poate  construit, de exemplu, alegând
câte o amplitudine Flm (a) egalã cu 1 ³i restul egale cu 0. Obµinem astfel funcµii
proprii liniar-independente. Funcµiile proprii ale energiei sunt însã ni³te combinaµii
bine determinate ale acestor soluµii particulare, precizate o datã cu înnãdirea cu o
soluµie din zona exterioarã, bine precizatã prin condiµiile asimptotice.

43
CAPITOLUL 3. METODA MATRICII R
3.2.2 Regiunea exterioarã: sistemul de ecuaµii radiale cuplate
“i în zona exterioarã cãutãm soluµiile ecuaµiei Schrödinger sub forma unor dezvoltãri
dupã armonicele sferice,
∞ X
l
X Glm (r)
u(r) = Ylm (r̂) , r > a, (3.27)
r
l=0 m=−l

funcµiile proprii radiale ind notate acum cu Glm (r).


Inlocuim dezvoltarea (3.27) în ec. (3.1) ³i obµinem un sistem innit de ecuaµii
cuplate pentru funcµiile proprii radiale,
∞ l0
d2 Glm
 
2M E l(l + 1) 2M X X
+ − Glm − 2 Vlm, l0 m0 (r) Gl0 m0 = 0, (3.28)
dr2 h̄2 r2 h̄ l0 =0 m0 =−l0

cu notaµia Z

Vlm, l0 m0 (r) ≡ Ylm (r̂) V (r) Yl0 m0 (r̂) dΩr . (3.29)

Matricea formatã cu funcµiile precedente se nume³te matricea potenµialelor. Pro-


prietãµile ei derivã din proprietãµile potenµialului V . In particular, dacã potenµialul
este central, matricea este diagonalã,

Vlm, l 0 m 0 (r) = V (r) δl l 0 δm m 0 , (3.30)

iar ecuaµiile (3.28) se decupleazã, ecare dintre ele reducîndu-se la ecuaµia Schrödinger
radialã.

Condiµii asimptotice impuse funcµiilor radiale

Dacã potenµialul V (r) scade sucient de repede la zero în zona asimptoticã,


ecuaµiile radiale sunt decuplate în acea zonã

d2 Glm 2M E
+ Glm = 0 , r → ∞. (3.31)
dr 2
h̄2
In cazul E < 0, o soluµie oarecare a ecuaµiei precedente este o combinaµie liniarã
de douã exponenµiale, una descrescãtoare, alta crescãtoare. Funcµiile proprii radiale
trebuie sã aibã comportarea asimptoticã
1p
Glm (r) → Blm exp(−κr) , κ≡ 2M |E| , r → ∞, (3.32)

44
3.2. REZOLVAREA ECUA•IEI SCHRÖDINGER PRIN METODA MATRICII R

cu Blm constante. O soluµie regulatã în regiunea interioarã nu satisface în mod


obligatoriu o astfel de comportare asimptoticã. In general, pentru unul sau mai multe
seturi (l, m) (sau chiar toate), vom gãsi în comportarea asimptoticã ³i exponenµiala
crescãtoare. Numai pentru anumite valori ale parametrului E , valorile proprii ale
energiei, vor  satisfãcute relaµiile (3.32). In Ÿ2.2.3 revenim asupra determinãrii
valorilor proprii negative.
In cazul E > 0, orice soluµie a ecuaµiei (3.31) este mãrginitã. Comportarea
asimptoticã se poate scrie astfel
(1) (2)
Glm (r) → Blm φ1l (r) + Blm φ2l (r) , r → ∞, (3.33)

unde φ1l (r) ³i φ2l (r) sunt douã soluµii liniar independente ale ecuaµiei radiale în zona
asimptoticã. Putem alege, de exemplu,
1√
φ1l (r) = sin θl , φ2l (r) = cos θl , θl = kr − lπ/2 , k≡ 2M E (3.34)

sau
φ1l (r) = exp(−iθl ) , φ2l (r) = exp(iθl ). (3.35)
Rezultã cã ³i soluµia marginitã în regiunea interioarã (practic, în vecinãtatea originii)
este mãrginitã în regiunea asimptoticã, ³i deci, orice E > 0 este valoare proprie. In
plus, dat ind cã în zona interioarã putem construi o innitate de soluµii mãrginite
³i liniar independente, valorile E > 0 sunt degenerate de ordin innit.
Este de interes deosebit ³i situaµia în care potenµialul are asimptotic o "coadã"
coulombianã (potenµial central, invers proporµional cu distanµa). In acest caz, soluµi-
ile în zona asimptoticã trebuie modicate corespunzãtor.
Pentru rezolvarea efectivã a ecuaµiei Schrödinger este nevoie sã integrãm ecuaµiile
radiale cuplate cu comportare asimptoticã impusã. Este convenabil sã discutãm
separat problema determinãrii stãrilor staµionare de cea a soluµiilor de împrã³tiere.

3.2.3 Determinarea stãrilor staµionare


Folosim rezultatele din secµiunea precedentã. In acord cu ipoteza cã potenµialul scade
la zero în zona asimptoticã, stãrile staµionare corespund la energii negative. In zona
exterioarã, o soluµie mãrginitã a ecuaµiei Schrödinger are comportarea asimptoticã
∞ X
l
X exp(−κr)
u(r) → Blm Ylm (r̂) , r → ∞, (3.36)
r
l=0 m=−l

cu Blm constante.

45
CAPITOLUL 3. METODA MATRICII R
Este util sã introducem funcµiile ul 0 m 0 (r) , soluµii ale sistemului de ecuaµii cuplate
cu comportarea asimptoticã,

exp(−κr)
ul 0 m 0 (r) → Yl0 m0 (r̂) , r → ∞, (3.37)
r
deci soluµii care se reduc la innit la o singurã armonicã sfericã. La distanµã nitã
însã, ele sunt combinaµii de armonice sferice,
∞ X
l
X Xlm, l0 m0 (r)
ul0 m0 (r) = Ylm (r̂) . (3.38)
r
l=0 m=−l

In relaµia precedentã apar funcµiile radiale Xlm, l0 m0 (r) (analoge funcµiilor Glm (r))
asociate soluµiei ul0 m0 (r). Funcµiile poartã douã perechi de indici. Perechea de indici
l0 m0 este legatã de funcµia ul0 m0 (r) cãreia îi sunt ata³ate funcµiile radiale Xlm, l0 m0 (r) ,
cu lm luând toate valorile permise ( l întreg nenegativ, m întreg cu | m |≤ l).
Funcµiile radiale se determinã prin rezolvarea sistemului de ecuaµii radiale cuplate
(3.28), pornind de la comportarea asimptotica impusã de ec. (3.37), adicã prin

Xlm, l 0 m 0 (r) → exp(−κr) δl l 0 δm m 0 , r → ∞. (3.39)

Comparând cu (3.36), se impune exprimarea funcµiei proprii cãutate u(r) ca o


combinaµie liniarã a soluµiilor ul0 m0 (r),

∞ l 0
X X
u(r) = Bl0 m0 ul0 m0 (r) . (3.40)
l0 =0 m0 =−l0

Dacã acum înlocuim dezvoltarea din (3.38) în (3.40), gãsim cã funcµiile proprii radiale
³i derivatele lor se exprimã ca
∞ X
X l ∞ X
X l
Glm (r) = Xlm, l0 m0 (r) Bl0 m0 , G 0lm (r) = X 0lm, l0 m0 (r) Bl0 m0
l=0 m=−l l=0 m=−l
(3.41)
sau în formã matricialã

Ĝ(r) = X̂(r) B̂ , Ĝ 0 (r) = X̂ 0 (r) B̂ . (3.42)

Schema descrisã cere determinarea funcµiilor din matricea X̂(r) . Presupunând


cã aceste funcµii au fost determinate, avem de aat coloana constantelor B̂ care

46
3.2. REZOLVAREA ECUA•IEI SCHRÖDINGER PRIN METODA MATRICII R

asigurã continuitatea soluµiei u ³i a derivatei sale la r = a. Aceste cerinµe sunt


îndeplinite dacã funcµiile radiale corespunzãtoare ³i derivatele lor sunt continue la
r = a, adicã, amintindu-ne notaµiile din secµiunea precedentã, dacã
0
Flm (a) = Glm (a) , F lm (a) = G 0lm (a) . (3.43)

Ca urmare, funcµiile radiale din zona exterioarã trebuie sã satisfacã relaµiile (3.24),
∞ l 0
X X
Rlm, l0 m0 (E) a G0l0 m0 (a) − b Gl0 m0 (a) (3.44)
 
Glm (a) =
l0 =0 m0 =−l0

sau, sub formã matricialã,


 
Iˆ + bR̂ Ĝ(a) = a R̂ Ĝ 0 (a) . (3.45)

Inlocuind matricile Ĝ(a) ³i Ĝ 0 (a) din relaµiile (3.42), scrise pentru r = a, obµinem
 
M̂ (E) B̂ = 0 , M̂ (E) ≡ Iˆ + bR̂ X̂(a) − a R̂(E) X̂ 0 (a) . (3.46)

A rezultat deci un sistem liniar omogen de ecuaµii pentru necunoscutele B . Condiµia


de existenµã a soluµiei nebanale,

det[M̂ (E)] = 0 , (3.47)

determinã valorile proprii ale energiei. Apoi, prin rezolvarea sistemului (3.46) pentru
ecare valoare proprie ³i înlocuirea coecientilor B în expresia (3.41), soluµia în zona
exterioarã este complet determinatã. In regiunea interioarã soluµia este determinatã
complet pe baza relaµiilor (3.21), (3.22) ³i (3.43). In consecinµã, funcµiile proprii sunt
determinate în întreg spaµiul.

3.2.4 Determinarea funcµiilor proprii ale spectrului continuu


Ne propunem sã arãtãm în ce mod se construiesc funcµiile proprii corespunzãtoare
la valori proprii din porµiunea continuã a spectrului.
Având în vedere comportarea asimptoticã (3.33), valabilã pentru E > 0, este
(j)
convenabil sã introducem sistemul (innit) de soluµii liniar independente {ul0 m0 (r)},
denite prin comportarea asimptoticã

(j) φjl0 (r)


ul0 m0 (r) → Yl0 m0 (r̂) , j = 1, 2 , r → ∞, (3.48)
r
47
CAPITOLUL 3. METODA MATRICII R
cu funcµiile φjl0 (r) denite în (3.34) ³i (3.35). La distanµã nitã soluµiile sunt combi-
naµii de armonice sferice. Cu mici deosebiri faµã de situaµia din secµiunea precedentã,
(j) (j)
notãm funcµiile radiale corespunzãtoare unei soluµii ul0 m0 (r) cu Xlm, l0 m0 (r). Avem,
deci
∞ X l (j)
(j)
X Xlm, l0 m0 (r)
ul0 m0 (r) = Ylm (r̂) , j = 1, 2 . (3.49)
r
l=0 m=−l
(j)
Funcµiile radiale Xlm, l0 m0 (r) se determinã prin integrarea numericã a sistemului de
ecuaµii radiale cuplate, cu condiµia asimptoticã
(j)
Xlm, l0 m0 → φjl0 (r) δll0 δmm0 , r → ∞. (3.50)
Funcµia proprie u(r) este, la orice distanµã r, combinaµia liniarã
∞ X
l ∞ X
l
(1) (1) (2) (2)
X X
u(r) = Blm ulm (r) + Blm ulm (r) . (3.51)
l=0 m=−l l=0 m=−l

Funcµiile proprii radiale, notate Glm (r), care redau soluµia în regiunea exterioarã
conform (3.27), se exprimã prin înlocuirea în relaµia precedentã a dezvoltãrilor date
de (3.49),
∞ l0 h i
(1) (1) (2) (2)
X X
Glm (r) = Xlm, l0 m0 (r)Bl0 m0 + Xlm, l0 m0 (r)Bl0 m0 . (3.52)
l0 =0 m0 =−l0

Compact, matricial, avem


Ĝ(r) = X̂ (1) (r) B̂ (1) + X̂ (2) (r) B̂ (2) . (3.53)
In expresia precedentã se presupune cã funcµiile din matricile X̂ (1) (r) ³i X̂ (2) (r) au
fost determinate. Au rãmas neprecizate constantele din coloanele B̂ (1) ³i B̂ (2) .
Prin impunerea condiµiilor de continuitate la r = a, rezultã ecuaµia matricialã
h  i h  i
Iˆ + b R̂ X̂2 (a) − a R̂X̂ 02 (a) B̂ (2) = − Iˆ + bR̂ X̂1 (a) − a R̂X̂ 01 (a) B̂ (1) ,
(3.54)
care permite determinarea unui set de coecienµi, de exemplu cei din coloana B̂ (2) , în
funcµie de coecienµii celuilalt set, din coloana B̂ (1) , pentru orice valoare a parametru-
lui E > 0. Evident, aceasta aratã încã o datã cã spectrul energiei este continuu la
E > 0, iar arbitrariul în alegerea coecientilor B̂ (1) reectã proprietatea de degene-
rare (de ordin innit) a valorilor proprii.
In principiu, descrierea schemei de lucru pentru construirea unei funcµii proprii
ata³atã unei valori proprii din spectrul continuu este încheiatã.

48
3.2. REZOLVAREA ECUA•IEI SCHRÖDINGER PRIN METODA MATRICII R

3.2.5 Unda staµionarã de împrã³tiere


Incepem prin a detalia câteva alegeri uzuale pentru coecienµii din coloana B̂ (1) care
conduc la soluµii particulare, pe care le vom numi soluµii de împrã³tiere. Ele au o
comportare asimptoticã bine precizatã. Din combinaµii liniare ale lor se construie³te
unda staµionarã de împrã³tiere.

Cu alegerea (3.35) pentru funcµiile φjl (r) care redau comportarea asimptoticã, cu
(1)
alegerea Bl0 m0 = δl0 l δm0 m (adicã un singur element nenul ³i egal cu 1 în coloana B̂ (1) ),
(2)
³i cu notaµia Bl0 m0 ≡ −Slm, l0 m0 (k ), obµinem soluµii cu comportarea asimptoticã

∞ l 0
(S) exp(−iθl ) X X exp(iθl0 )
ulm (r) → Ylm (r̂) − Slm, l0 m0 (k) Yl0 m0 (r̂) , r → ∞.
r 0 0 0
r
l =0 m =−l
(3.55)
Notaµia introdusã evidenµiazã dependenµa de energie a coecienµilor Slm, l 0 m 0 prin
intermediul mãrimii k .

Din punct de vedere numeric este avantajos sã lucrãm cu funcµii radiale reale.
(1) (2)
Ele corespund alegerii (3.34), cu Bl0 m0 = δl0 l δm0 m . Cu notaµia Bl0 m0 ≡ Klm, l0 m0 (k) ,
comportarea asimptoticã a acestor soluµii este

∞ l 0
(K) sin θl X X cos θl0
ulm → Ylm (r̂) + Klm, l0 m0 (k) Yl0 m0 (r̂) , r → ∞. (3.56)
r 0 0 0
r
l =0 m =−l

Evident, o soluµie de tipul (3.55) se poate exprima ca o combinaµie liniarã de


soluµii de tipul (3.56), proprietate care ne permite sã gãsim relaµia dintre matricile
Ŝ ³i K̂ ,
  −1 Iˆ + iK̂
Ŝ = Iˆ + iK̂ Iˆ − iK̂ ≡ . (3.57)
Iˆ − iK̂
In sfâr³it, ne interesãm de unda staµionarã de împrã³tiere. Ea este caracterizatã
prin comportarea asimptoticã de undã planã plus undã sfericã divergentã,

exp(ikr)
u(+) (k, r) → exp(ik · r) + f (k, r̂) , r → ∞. (3.58)
r

Amplitudinea de împrã³tiere, f (k, r̂), depinde separat de direcµiile vectorilor k ³i r,


spre deosebire de cazul câmpului central, pentru care f = f (k, k̂ · r̂).

49
CAPITOLUL 3. METODA MATRICII R
Dezvoltãm amplitudinea de împrã³tiere în armonice sferice
∞ X
X l
f (k, r̂) = flm (k)Ylm (r̂) , (3.59)
l=0 m=−l

amplitudinile parµiale flm (k) ind funcµii de vectorul de undã al electronului incident,
³i o înlocuim în formula (3.58) împreunã cu dezvoltarea Rayleigh pentru unda planã,
∞ X
X l

exp(ik · r) = 4π il jl (kr) Ylm (k̂) Ylm (r̂) , (3.60)
l=0 m=−l

în care folosim expresia asimptoticã pentru funcµiile Bessel sferice,


sin(kr − lπ/2)
jl (kr) → , r → ∞. (3.61)
kr
In acest fel punem în evidenµã o comportare asimptoticã de forma
∞ X
l ∞ X
l
X (1) exp(−iθl ) X (2) exp(iθl )
u(+) (k, r) → Blm Ylm (r̂) + Blm Ylm (r̂) ,
r r
l=0 m=−l l=0 m=−l
θl = k r − lπ/2 , r→∞ (3.62)

cu
 
(1) 2πi l ∗ (2) 2πi ∗
Blm (k) = i Ylm (k̂) , Blm (k) =i − l
Y (k̂) + flm (k) . (3.63)
k k lm
Partea de undã incidentã este evident cea adusã de unda planã. Partea de undã
emergentã rezultã conform procedurii generale prin rezolvarea sistemului (3.54). O
(2)
datã cu coecienµii Blm rezultã amplitudinile parµiale de împrã³tiere flm (k).
N.B. Pentru a determina amplitudinile de împrã³tiere, trebuie sã impunem condi-
µia de trecere (3.54), cu coloanele B̂ (1) ³i B̂ (2) date de (3.63) ³i având calculate
funcµiile din coloanele X̂ (1) ³i X̂ (2) corespunzãtoare condiµiilor asimptotice (3.54).
Practic, este mai convenabil sã exprimãm amplitudinile parµiale cu ajutorul ma-
tricilor Ŝ (sau K̂ ), ceea ce se poate realiza u³or observînd cã putem lega soluµia
(S)
staµionarã de împrã³tiere de soluµiile de împrã³tiere ulm cu comportarea asimp-
toticã (3.55),
∞ X l
(1) (S)
X
(+)
u (k, r) = Blm (k) ulm (r) , (3.64)
l=0 m=−l

50
3.3. CAZUL POTEN•IALULUI CENTRAL

relaµie din care, folosind (3.55) ³i (3.63), obµinem


" ∞ l 0 #
2πi ∗
X X
l0
flm (k) = Ylm (k̂) − i Sl0 m0 , lm (k) Yl∗0 m0 (k̂) . (3.65)
k
l0 =0 m0 =−l0

Este de interes ³i o dezvoltare completã a amplitudinii,

∞ l ∞ X
l 0
X X X
f (k, r̂) = Yl∗0 m0 (k̂)fl0 m0 , lm (k)Ylm (r̂) , (3.66)
l0 =0 m0 =−l0 l=0 m=−l

unde coecienµii dezvoltãrii depind de energie (de fapt de k ) ³i au expresia

2πi h 0
i
fl0 m0 , lm (k) = (−i)l δll0 δmm0 − il Sl0 m0 , lm (k) . (3.67)
k

Pentru completitudinea expunerii amintim aici expresia care redã secµiunea e-
cace diferenµialã de împrã³tiere prin amplitudinea de împrã³tiere f ,


=| f |2 , (3.68)
dΩ
de unde rezultã, pentru secµiunea totalã
X X X
σ= Yl∗1 m1 (k)fl1 m1 , l2 m2 fl∗3 m3 , l2 m2 Yl3 m3 (k) (3.69)
l1 m1 l2 m2 l3 m3

sau, compact,
σ = Ŷ † (k) fˆ(k) fˆ† (k) Ŷ (k) , (3.70)
dacã plasãm funcµiile sferice într-o coloanã ³i amplitudinile de împrã³tiere într-o
matrice.

3.3 Cazul potenµialului central


Rezultatele privitoare la cazul câmpului central de forµe V = V (r) pot  prezentate
independent sau pot  gãsite prin particularizarea formulelor generale din secµiunile
precedente. Urmãm a doua cale.

Baza R. Matricea R

51
CAPITOLUL 3. METODA MATRICII R
Proprietatea operatorului energiei de a comuta cu operatorii asociaµi pãtratului
momentului cinetic orbital ³i componentei sale dupã o axã xã, luatã ca axã 0z a
unui sistem de referinµã cartezian, este exploatatã pentru a cãuta funcµiile bazei R
ca funcµii proprii comune celor trei operatori menµionaµi, având deci structura

v(r)
YLM (r̂) , (3.71)
r
unde funcµiile v(r) vericã ecuaµia radialã

d2 v
 
2M E L(L + 1) 2M
2
+ 2 − 2
v − 2 V (r) v = 0 . (3.72)
dr h̄ r h̄
In ecuaµia radialã apar ca parametri numãrul cuantic L ³i energia E . Determinarea
bazei R implicã rezolvarea ecuaµiei Schrödinger radiale, pe intervalul (0, a), cu condiµi-
ile la capete
v(0) = 0 , a v 0 (a) − b v(a) = 0. (3.73)
O indexare potrivitã a valorilor proprii ale problemei precedente este EνL , unde
indicele ν distinge valorile proprii care poartã acela³i L. Vom presupune cã nu existã
degenerare în raport cu L ³i vom nota funcµiile proprii radiale ale bazei R cu vνL (r).
Valorile proprii sunt însã degenerate în raport cu numãrul cuantic magnetic.
Dacã vrem sã ne încadrãm în notaµiile generale, corespunzãtoare cazului în care
funcµiile bazei R sunt combinaµii de armonice sferice, trebuie sã denim funcµiile
radiale
vνLM ; lm (r) ≡ vνL (r) δlL δmM . (3.74)
Atunci, matricea R̂(E; r) , construitã conform (3.22), este diagonalã

h̄2 X vνLM ; lm (r) vνLM ; l 0 m 0 (a)
Rlm, l 0 m 0 (E, r) = = δl l 0 δm m 0 Rl (E, r) , (3.75)
2M a Eν L − E
ν LM

unde elementele de matrice diagonale,

h̄2 X vν l (r) vν∗ l (a)


Rl (E; r) = , (3.76)
2M a ν Eν l − E

depind doar de numãrul cuantic l . In acord cu cazul general, folosim notaµia Rl (E) ≡
Rl (E; a) .

Funcµiile proprii ale energiei

52
3.3. CAZUL POTEN•IALULUI CENTRAL

O funcµie proprie a energiei are în general dezvoltarea


∞ l
1 X X
u(r) = Flm (r) Ylm (r̂) , (3.77)
r
l=0 m=−l

unde funcµiile radiale Flm (r) cu | m |≤ l satisfac toate aceea³i ecuaµie radialã. Cum
ecuaµia radialã are, la l xat, o singurã soluµie care se anuleazã la r = 0, avem

Flm (r) = Clm χl (r) , χl (0) = 0 , (3.78)

unde Clm sunt constante.


Matricea R̂ ind diagonalã, funcµia proprie radialã de indice l este dezvoltatã
[rel. (3.18)] dupã funcµiile proprii ale bazei R cu acela³i numãr cuantic l
X
χl (r) = cνl vνl (r) . (3.79)
ν

Relaµiile (3.21) ³i (3.24) se transcriu astfel

χl (r) = Rl (E; r) a χ 0l (a) − b χl (a) , (3.80)


 

χl (a) = Rl (E) a χl 0 (a) − b χl (a) . (3.81)


 

Relatia (3.81) pune în evidenµã derivata logaritmicã a funcµiei proprii radiale în


funcµie de elementul de matrice Rl (E),
χ 0l (a) 1 + b Rl (E)
a = . (3.82)
χl (a) Rl (E)
In r = a , atât funcµia cât ³i derivata pot  înmulµite cu aceea³i constantã, fãrã
a modica aceastã relaµie. Aceea³i constantã va trebui [vezi (3.80)] sã înmulµeascã
funcµia radialã (³i deci ³i derivata) la orice r.
Observaµie. Pentru orice valoare proprie a energiei existã funcµii proprii care sunt
³i funcµii proprii ale operatorilor L2 ³i Lz ,

u(r) = χl (r) Ylm (r̂) . (3.83)

Ele se obµin din ecuaµiile (3.77) ³i (3.78), punând o amplitudine C egalã cu 1, restul
nule (a se vedea ³i observaµia de la sfâr³itul Ÿ3.2.1).

Pentru clasa de energii potenµiale care satisfac condiµiile

lim r2 V (r) = 0 , lim r V (r) = 0 , (3.84)


r→0 r→∞

53
CAPITOLUL 3. METODA MATRICII R
spectrul este continuu pentru E ≥ 0 ³i eventual existã nivele de energie la E < 0.
Pentru E < 0 construim funcµia Rl (E) ³i determinãm, în zona exterioarã, soluµia
mãrginitã. Valorile proprii se determinã prin rezolvarea ecuaµiei (3.81).
In cazul E ≥ 0 , în regiunea r > a, funcµia proprie radialã se poate scrie ca
o combinaµie liniarã de soluµii cu comportare asimptoticã cunoscutã. De exemplu,
pentru cazul potenµialului cu razã nitã de acµiune, notatã r0 , putem exprima funcµia
radialã ca
χl (r) = B1 sl (kr) + B2 cl (kr) , r > r0 (3.85)
unde
π
sl (kr) = sin θl , cl (kr) = cos θl , r → ∞, θl = kr − l . (3.86)
2
Legãtura dintre defazaje ³i elementele matricii R̂ se deduce impunând cerinµa de
continuitate a derivatei logaritmice a funcµiei radiale, la r = a ≥ r0 , rezultatul ind
(pentru b = 0),
−sl (ka) + ka Rl (E) s0l (ka)
Kl ≡ tan δl = . (3.87)
cl (ka) − ka Rl (E) c0l (ka)

Exemplu. Fie cazul particulei într-o "groapã" de potenµial sfericã de adâncime


V0 < 0 ³i razã a. Pentru l = 0, baza R se construie³te u³or: soluµiile care se anuleazã
în origine ale ecuaµiei Schrödinger radiale sunt, în cazul E > V0 ,
1p
vν (r) = aν sin qν r , qν ≡ 2M (Eν − V0 ) . (3.88)

La r = a impunem condiµia (3.73), cu alegerea b = 0, ³i gãsim
π π 2 h̄2
qν = (2ν + 1) , ν = 0, 1, 2, . . . , Eν = V0 + (2ν + 1)2 . (3.89)
2a 4M a2
In cazul E < v0 nu existã soluµii cu proprietãµile (2.73). In denitiv, funcµiile
radiale normate sunt r
2 πr
vν (r) = sin(2ν + 1) . (3.90)
a 2a
Inlocuim funcµiile radiale în expresia (3.76) (cu l = 0) ³i obµinem funcµia R0 (E; r)

³i apoi elementul de matrice R0 (E),


∞ ∞
h̄2 X sin(2ν + 1) πr/2a h̄2 X 1
R0 (E; r) = 2
(−1)ν , R0 (E) = 2
,
Ma Eν − E Ma Eν − E
ν=0 ν=0
(3.91)

54
3.3. CAZUL POTEN•IALULUI CENTRAL

cu Eν dat de (3.89).
Protãm de faptul cã ecuaµia radialã se poate rezolva exact. In regiunea interioarã
funcµia proprie radialã, pentru E > V0 , este
1p
χ0 (r) = A0 sin k0 r , k0 ≡ 2M (E − V0 ) , E > V0 . (3.92)

Condiµia (3.82), cu notaµia ξ ≡ k0 a, ne conduce la egalitatea

tan ξ X 1
=2 π2
. (3.93)
ξ (2ν + 1)2 − ξ 2
ν=0 4

In cazul E < V0 , soluµia în zona interioarã este


1p
χ0 (r) = A0 sinh κ0 r , κ0 ≡ 2M (V0 − E) . (3.94)

Acum, dezvoltarea funcµiei proprii radiale dupã funcµiile bazei R, la r = a, ne conduce
la egalitatea

tanh ξ X 1
=2 π 2 , (3.95)
ξ (2ν + 1)2 + ξ 2
ν=0 4

cu ξ ≡ κ0 a.
Relaµiile (3.93) ³i (3.95), precum ³i cele pentru r < a, derivând din ecuaµia (3.81),
pot  folosite pentru examinarea vitezei de convergenµã a dezvoltãrii în bazã R. In
general, convergenµa numericã a seriilor care dau elementele matricii R este lentã.
Inevitabil însã, seria trebuie trunchiatã.
Buttle [21] a propus un procedeu ecient de aproximare a contribuµiei termenilor
omi³i.

55
Capitolul 4
MODELUL lui FANO

In 1935 Ugo Fano [22] a introdus un model de sistem atomic capabil sã descrie com-
portarea sistemului în vecinãtatea stãrilor de autoionizare. In 1961 Fano a publicat
o variantã îmbunãtãµitã [23] a modelului iniµial. Ambele variante sunt adoptate în
studiul interacµiei atomilor cu radiaµia electromagneticã în [24]. Aplicaµiile sunt nu-
meroase, modelul furnizând un cadru relativ larg de descriere a unor tranziµii atomice
³i moleculare.
In cele ce urmeazã, descrierea modelului, pe baza articolului lui Fano din 1961,
este redatã în douã situaµii, corespunzând titlurile secµiunilor Ÿ4.1 ³i Ÿ4.3. O aplicaµie
este prezentatã în Ÿ8.7.

4.1 Un nivel ³i un spectru continuu


4.1.1 Ipoteze ³i notaµii
Fie Ĥ operatorul energiei unui sistem cuantic. Se presupun cunoscuµi urmãtorii vec-
tori, un vector | ϕ i ³i o innitate de vectori | φ(E) i cu E schimbându-se continuu
de la 0 la ∞, vectorii având proprietãµile

hϕ | ϕi = 1, h φ(E) | φ(E 0 ) i = δ(E − E 0 ) , h ϕ | φ(E) i = 0 , (4.1)

h φ(E) | Ĥ | φ(E 0 ) i = E δ(E − E 0 ) , (4.2)


Eϕ ≡ h ϕ | Ĥ | ϕ i > 0 . (4.3)
In sfâr³it, se presupune cã sistemul de vectori format din vectorul | ϕ > ³i innitatea
de vectori | φ(E) > este complet.
Observaµii.
i) Relaµiile (4.1) exprimã proprietãµi de ortonormare.

56
4.1. UN NIVEL “I UN SPECTRU CONTINUU

ii) Se lucreazã cu un singur vector normabil ³i cu un continuu de vectori indexaµi


cu un singur indice E , valorile proprii ind presupuse nedegenerate.
iii) Relaµia (4.2) presupune o diagonalizare a operatorului energiei în subspaµiul
subântins de vectorii nenormabili în sens obi³nuit | φ(E) i , dar aceasta nu presupune
cã ei sunt vectori proprii ai operatorului Ĥ .
iv) In rel. (4.3) Eϕ este o notaµie; ceea ce se presupune este cã numãrul Eϕ este
pozitiv.
Se folose³te în tot ceea ce urmeazã notaµia

V(E) ≡ h φ(E) | Ĥ | ϕ i . (4.4)

Prima problemã de care ne interesãm este problema de valori proprii pentru


operatorul Ĥ .
In marea majoritate a aplicaµiilor, condiµiile formulate de ipotezele precedente
sunt îndeplinite numai aproximativ. Cel mai simplu caz pe care ni-l putem imagina
este cel în care în operatorul Ĥ are structura Ĥ = Ĥ0 + V̂ , cu al doilea termen
reprezentând o interacµie. Alegând vectorul | ϕi vector propriu corespunzând valorii
proprii E0 a operatorului Ĥ0 ³i presupunând respectate celelalte proprietãµi, am avea

Eϕ = E0 + hϕ | V̂ | ϕi , V(E) = hφ(E) | V̂ | ϕi . (4.5)

Dacã interacµia este micã, situaµia pe care modelul o descrie este cea a unui nivel de
autoionizare, caz în care E0 > 0. Situaµiile cuprinse de modelul lui Fano nu se reduc
însã la acest caz particular.

4.1.2 Problema de valori proprii a energiei


Pe baza ipotezei de completitudine a vectorilor descri³i anterior, pentru ecuaµia de
valori proprii ata³atã operatorului Ĥ ,

Ĥ | W i = W | W i , (4.6)

se cautã vectorii proprii | W i ca


Z ∞
| W i = aW | ϕ i + bW (E 0 ) | φ(E 0 ) i dE 0 . (4.7)
0

Preferãm notaµia în care W apare ca indice la coecienµii b, de³i bãnuim cã spectrul


de valori proprii al operatorului Ĥ este mixt, proprietate conrmatã în calculul care
urmeazã. Avem de determinat coecienµii dezvoltãrii ³i valorile proprii W .

57
CAPITOLUL 4. MODELUL LUI FANO
Considerând produsul scalar al celor doi membri ai ecuaµiei (4.6) cu vectorul | ϕi ,
apoi cu un vector din familia | φ(E)i , ³i folosind proprietãµile de ortonormare (4.1),
se obµin ecuaµiile
Z ∞
Eϕ aW + V ∗ (E 0 ) bW (E 0 ) dE 0 = W aW , (4.8)
0
V(E) aW + E bW (E) = W bW (E) , E ≥ 0. (4.9)

Din a doua ecuaµie rezultã o legãturã directã între ecare coecient bW (E) ³i
coecientul aW
(W − E) bW (E) = V(E) aW . (4.10)
Dacã W 6= E , rezultã imediat
V(E)
bW (E) = aW ,
W −E
însã întrucât este posibil ca W sã coincidã cu una din valorile nenegative luate de
E , trebuie procedat cu atenµie. Constatãm cã în membrul stâng al ecuµiei (4.10)
se poate adãuga lui bW (E) orice funcµie de forma f (E) δ(E − W ) (cu f (E) fãrã
singularitãµi), pentru cã ea nu contribuie, dat ind proprietatea x δ(x) = 0. Ne
referim la o valoare proprie W ≥ 0, ³i µinem seama de aceastã observaµie, scriind
convenabil  
1
bW (E) = + z(W ) δ(W − E) V(E) aW . (4.11)
W −E
Apariµia primului termen nu trebuie sã ne îngrijoreze, coecienµii bW (E) sunt folosiµi
numai sub semnul integral ³i acolo sensul termenului respectiv este de parte principalã
a integralei. Mergând cu soluµia precedentã în ecuaµia (4.8), constatãm cã aW dispare
prin simplicare, iar egalitatea rãmasã o transcriem ca

Eϕ + F (W ) + z(W ) | V(W ) |2 = W , (4.12)

cu notaµia

| V(E) |2
Z
F (W ) ≡ P dE , (4.13)
0 W −E
în care apare simbolul P pentru partea principalã. Mãrimea F (W ) este o funcµie
realã care se construie³te din mãrimi presupuse cunoscute pe baza ipotezelor iniµiale.
Din ecuaµia (4.12) rezultã o expresie bine determinatã pentru funcµia z(W ) ,

W − Eϕ − F (W )
z(W ) = . (4.14)
| V(W ) |2
58
4.1. UN NIVEL “I UN SPECTRU CONTINUU

Revãzând soluµia (4.11) pentru coecienµii bW (E) , constatãm acum cã ei sunt bine
determinaµi o datã cu aW . Prin înlocuire în ecuaµia (4.7), obµinem
 Z ∞ 
V(E)
| W i = aW | ϕ i + P | φ(E) i dE + z(W ) V(W ) | φ(W ) i . (4.15)
0 W −E
Am determinat astfel un vector propriu pânã la factor, adicã atât cât este posibil
pentru soluµia unei ecuaµii omogene. Pentru W ∈ [0, ∞) obµinem toµi vectorii proprii
nenormabili ai operatorului Ĥ . Vom reveni asupra proprietãµilor vectorilor pe care
i-am construit.

Starea legatã
Observãm cã o valoare proprie notatã Wϕ , pentru care

z(Wϕ ) = 0 , (4.16)

ne conduce la un vector normabil în sens obi³nuit. Intr-adevãr, vectorul propriu


ata³at valorii proprii Wϕ ,
 Z ∞ 
V(E)
| ϕ̃ i = aϕ | ϕi + P | φ(E) i dE , (4.17)
0 Wϕ − E
unde aϕ este o notaµie simplicatã pentru aWϕ , are pãtratul normei dat de
" Z ∞ #
| V(E) |2
2
hϕ̃ | ϕ̃i =| aϕ | 1 + P dE , (4.18)
0 (Wϕ − E)2

ceea ce justicã armaµia fãcutã.


Explicitarea condiµiei de plecare (4.16) ne dã egalitatea
Z ∞
| V(E) |2
Wϕ = Eϕ + P dE , (4.19)
0 Wϕ − E
care constituie o ecuaµie pentru determinarea valorii proprii Wϕ .
Aproximaµia cea mai joasã a valorii proprii Wϕ este
Z ∞
| V(E) |2
Wϕ ≈ W0 , W0 = Eϕ + P dE . (4.20)
0 Eϕ − E
Ecuaµia se poate rezolva mai departe iterativ, rezultatul celei de-a n-a iteraµii ind

Wϕ ≈ Wn , Wn = Eϕ + F (Wn−1 ) , n ≥ 1. (4.21)

59
CAPITOLUL 4. MODELUL LUI FANO
Vectorii proprii din spectrul continuu
Determinãm coecientul aW impunând o condiµie de ortonormare în sens generalizat

hW 0 | W i = δ(W 0 − W ) . (4.22)

Calculul se efectueazã explicitând vectorii din membrul stâng pe baza ecuaµiei (4.15).
Acest calcul, mai laborios, este prezentat în Anexa D.1. Redãm aici rezultatul în
douã exprimãri, una care folose³te funcµia z(W ) ,
1
| aW |2 = , (4.23)
| V(W ) |2 [ π 2 + | z(W ) |2 ]

³i alta în care se expliciteazã | z(W ) |2 pe baza ecuaµiei (4.14),

| V(W ) |2
| aW |2 = . (4.24)
[W − Eϕ − F (W )]2 + π 2 | V(W ) |4

Vectorul | ϕi este prezent în toµi vectorii | W i , dar nu în aceea³i proporµie,


funcµia 1/z(W ) luând valori importante în vecinãtatea valorii

Wrez = Wϕ , (4.25)

unde Wϕ este valoarea întâlnitã mai devreme în (4.19).

Notaµiile Fano pentru vectorii spectrului continuu


Este comod sã folosim notaµia
π π π
tan ∆ ≡ − , − ≤∆≤ . (4.26)
z(W ) 2 2

Din (4.23) rezultã


sin2 ∆
| aW |2 = . (4.27)
π 2 | V(W ) |2
Se alege
sin ∆
aW = , (4.28)
π V(W )
iar, dupã transformãri simple, expresia (4.11) se transcrie

V(E) sin ∆
bW (E) = − δ(W − E) cos ∆ . (4.29)
π V(W ) W − E
60
4.2. PARAMETRIZAREA FANO A AMPLITUDINILOR DE TRANZI•IE

Cu expresiile precedente pentru coecienµi, vectorul propriu ata³at valorii proprii W


din spectrul continuu este
 Z ∞ 
sin ∆ V(E)
| Wi = | ϕi + P | φ(E) i dE − cos ∆ | φ(W ) i . (4.30)
π V(W ) 0 W −E

Este convenabil sã scriem mai compact expresia precedentã, notând cu | ϕ̃(W ) i


vectorul din primul termen,
Z ∞
V(E)
| ϕ̃(W ) i ≡| ϕ i + P | φ(E) i dE . (4.31)
0 W −E

Observãm cã acest vector diferã de vectorul | ϕ̃i dat de (4.17) ³i ata³at valorii
proprii Wϕ nu numai prin absenµa factorului de normare aϕ , dar ³i prin înlocuirea
Wϕ → W . Cu aceastã notaµie, avem

sin ∆
|Wi= | ϕ̃(W ) i − cos ∆ | φ(W ) i . (4.32)
π V(W )

4.2 Parametrizarea Fano a amplitudinilor de tranziµie


In aplicaµii privind tranziµii în sisteme atomice, întâlnim mãrimi de tipul

Ai (W ) ≡ h W | T̂ | i i , (4.33)

unde | i i este un vector xat, de obicei normabil, reprezentând o stare iniµialã, T̂


un operator, pe care îl vom numi operatorul de tranziµie, iar | W i un vector de
tipul celui întâlnit în Ÿ4.1.2. Comportarea acestui vector, descrisã anterior pe baza
expresiei (4.30), determinã o variaµie rapidã a amplitudinii Ai (W ) în vecinãtatea
valorii Wrez denitã în (4.25). Folosind (4.32), amplitudinea Ai (W ) se prezintã ca
suma a doi termeni,
1
Ai (W ) = h ϕ̃(W ) | T̂ | i i sin ∆ − h φ(W ) | T̂ | i i cos ∆ . (4.34)
π V ∗ (W )

Schimbarea de semn a unghiului ∆ la rezonanµã conduce la o variaµie rapidã a


mãrimii | Ai (W ) |2 , cea care intereseazã pentru calculul ratei de tranziµie. Este în
principiu posibilã anularea amplitudinii dacã este îndeplinitã condiµia

h φ(W ) | T̂ | i i
tan ∆ = π V ∗ (W )
h ϕ̃(W ) | T̂ | i i
61
CAPITOLUL 4. MODELUL LUI FANO
sau, explicit,
h φ(W ) | T̂ | i i
V(W ) = [ Eϕ − W + F (W ) ] . (4.35)
h ϕ̃(W ) | T̂ | i i
In aproximaµia iniµialã o primã idee asupra amplitudinii de tranziµie o dã

A0i (W ) ≡ h φ(W ) | T̂ | i i , (4.36)

mãrime construitã cu vectorii de pornire | φ(W ) i . Fano a introdus o scriere con-


venabilã pentru raportul celor douã amplitudini,

Ai (W ) h W | T̂ | i i
0 = = (q + ε) sin ∆ ,
Ai (W ) h φ(W ) | T̂ | i i
unde ε ³i q sunt parametrii lui Fano,

W − Eϕ − F (W ) hϕ̃(W ) | T̂ | i i
ε ≡ −cotg∆ = , q≡ . (4.37)
π | V(W ) |2 π h φ(W ) | T̂ | i i
Parametrul ε se scrie, de obicei, ca
W − Eϕ − F (W )
ε= 1 , Γ ≡ 2π | V(W ) |2 , (4.38)

unde mãrimea Γ se nume³te lãrgime a nivelului de rezonanµã Wϕ sau a stãrii de


autoionizare | ϕ̃(W ) i.
Redãm în nal raportul ratelor de tranziµie

| h W | T̂ | i i |2 (q + ε)2
= PF (q, ) , PF (q, ) ≡ . (4.39)
| h φ(W ) | T̂ | i i |2 1 + ε2

Prolul rezonanµei descrise de funcµia PF (q, ) (cunoscutã ³i sub numele de prol


Fano), este în general asimetric, cu excepµia cazului q = 0.

4.3 Mai multe nivele ³i un spectru continuu


Considerãm acum o situaµie mai generalã decât aceea descrisã în Ÿ4.1. Se presupun
cunoscuµi N vectori | ϕn i ³i o innitate de vectori | φ(E) i cu E ≥ 0, având
proprietãµile

h ϕn | ϕn0 i = δnn0 , h φ(E) | φ(E 0 ) i = δ(E − E 0 ) , h ϕn | φ(E) i = 0 , (4.40)

62
4.3. MAI MULTE NIVELE “I UN SPECTRU CONTINUU

h ϕn | Ĥ | ϕn0 i = En δnn0 , h φ(E) | Ĥ | φ(E 0 ) i = E δ(E − E 0 ) . (4.41)


Observãm cã, prin ipotezã, submatricea operatorului Ĥ construitã cu vectorii | ϕn i
este diagonalã. Despre elementele de matrice diagonale, notate cu En , vom pre-
supune cã sunt pozitive. De asemenea, admitem cã sistemul format din cei N vectori
| ϕn i ³i innitatea de vectori | φ(E)i este complet.
Cuplajul discret-continuu se realizeazã prin intermediul elementelor de matrice
notate
Vn (E) ≡ h φ(E) | Ĥ | ϕn i . (4.42)
Problema de valori proprii a energiei se rezolvã ca în Ÿ4.1.2. Cãutãm vectorii
proprii | W i în forma

N
X Z ∞
|Wi= an,W | ϕn i + bW (E 0 ) | φ(E 0 ) i dE 0 . (4.43)
n=1 0

Coecienµii dezvoltãrii se determinã prin rezolvarea sistemului


Z ∞
En an,W + Vn∗ (E 0 ) bW (E 0 ) dE 0 = W an,W , n = 1, 2, . . . , N , (4.44)
0
N
X
Vn (E) an,W + E bW (E) = W bW (E) , E ≥ 0, (4.45)
n=1

obµinut prin proiectarea ecuaµiei de valori proprii (4.6) pe vectorii sistemului complet.
Din ec. (4.45) rezultã coecienµii
 N
X
1
bW (E) = + z(W ) δ(W − E) Vn (E) an,W , (4.46)
W −E
n=1

funcµia z(W ) urmând a  determinatã. Prin înlocuirea acestora în (4.44), deducem


un set de ecuaµii în care apar doar coecienµii an,W ,

N
X
(En −W )an,W + [Fnn0 (W ) + z(W )Vn∗ (W )Vn0 (W )] an0 ,W = 0 , n = 1, 2, . . . , N ,
n0 =1
(4.47)
cu notaµia

Vn∗ (E)Vn0 (E)
Z
Fnn0 (W ) ≡ P dE . (4.48)
0 W −E
63
CAPITOLUL 4. MODELUL LUI FANO
•inând cont în ecuaµia (4.43) de rezultatul pentru bW (E), obµinem expresia vec-
torilor proprii
N  Z ∞ 
X Vn (E)
|Wi= an,W | ϕn i + P | φ(E) i dE + z(W ) Vn (W ) | φ(W ) i .
0 W −E
n=1
(4.49)

Determinãm stãrile legate prin impunerea condiµiei z(W ) = 0, caz în care sistemul
(4.47) se poate scrie
N
X
[Fnn0 (W ) + En δnn0 ] an0 ,W = W an,W . (4.50)
n0 =1

Sistemul ind liniar ³i omogen în coecienµii an0 ,W , condiµia sã avem soluµie nebanalã
este
det L̂(W ) = 0 , Lnn0 (W ) ≡ Fnn0 (W ) + (En − W )δnn0 . (4.51)
Dacã matricea F̂ , cu elementele Fnn0 , nu ar depinde de W , ecuaµiile (4.50) ar
reprezenta o problemã simplã de valori proprii pentru o matrice hermiticã. Luând în
considerare dependenµa de W , problema se poate rezolva prin iteraµii succesive: la
o iteraµie determinãm valorile proprii ³i vectorii proprii pentru matricea F̂ calculatã
pentru o aproximaµie a unei valori proprii dedusã la iteraµia anterioarã. Procedeul
trebuie repetat pentru ecare valoare proprie.
In denitiv, putem obµine (cel mult) N valori proprii W distincte, reale, pe care
le notãm în continuare cu Wj . Coecienµii corespunzãtori vor  scri³i ca anj (în loc
de an,Wj ). Cu aceste notaµii, expresia vectorului propriu (nenormat, dar normabil),
corespunzãtor valorii proprii Wj , este, conform (4.49),
N  ∞ 
Vn (E)
X Z
| Wj i = anj | ϕn i + P | φ(E) i dE , j = 1, 2, . . . , N . (4.52)
0 Wj − E
n=1

Revenim la sistemul omogen (4.47) ³i indicãm procedeul de rezolvare a acestuia


în cazul vectorilor proprii ai spectrului continuu. Denim matricea M̂ (W ), cu N linii
³i N coloane, cu elementele

Mnn0 (W ) = Lnn0 (W ) + z(W )Vn∗ (W )Vn0 (W ) . (4.53)

Condiµia sã avem soluµie nebanalã,

det M̂ (W ) = 0, (4.54)

64
4.3. MAI MULTE NIVELE “I UN SPECTRU CONTINUU

ne conduce la o ecuaµie pentru determinarea funcµiei z(W ). Ne folosim de pro-


prietãµile determinanµilor pentru a arãta cã aceastã ecuaµie este liniarã în z(W ).
Dezvoltând dupã prima linie, avem
N
X N
X N
X
det M̂ = [L1n0 + z(W )V1∗ Vn0 ]M1n0 = L1n0 M1n0 + z(W )V1∗ Vn0 M1n0 ,
n0 =1 n0 =1 n0 =1
(4.55)
unde M1n0 sunt complemenµii P algebrici ai elementelor de pe prima linie din matricea
M̂ . In al doilea termen, suma N n0 =1 Vn0 M1n0 este determinantul unei matrici având
pe prima linie Vn0 , cu n = 1, 2, . . . , N , iar în rest elementele matricii M̂ (W ). Dez-
0

voltãm acest determinant dupã linia a doua. Apar doi termeni, dar cel conµinând
z(W ) se anuleazã, avînd douã linii egale. Continuînd, gãsim cã suma analizatã este
determinantul unei matrici având pe prima linie Vn0 , cu n0 = 1, 2, . . . , N , iar în rest
elementele matricii L̂(W ). Aceastã sumã are, deci, valoarea
N
X N
X
Vn0 M1n0 = Vn0 L1n0 , (4.56)
n0 =1 n0 =1

unde L1n0 este complementul algebric al elementului L1n0 din matricea L̂.
Revenim la ecuaµia (4.55) ³i aplicãm un procedeu asemãnãtor pentru prima sumã
din membrul drept ³i pentru ecare linie din determinantul corespunzãtor. Deducem
ecuaµia
N X
X N
det M̂ (W ) = det L̂(W ) + z(W ) Vn∗ (W )Lnn0 (W )Vn0 (W ) = 0 , (4.57)
n=1 n0 =1

liniarã în z(W ), ³i ai cãrei coecienµi sunt cantitãµi reale. Observãm cã pentru


z(W ) = 0 obµinem
det L̂(W ) = 0 , (4.58)
condiµie întâlnitã deja la determinarea stãrilor legate [ecuaµia (4.51)].
Dacã valoarea proprie W nu coincide cu nici una dintre valorile proprii Wj ,
corespunzãtoare stãrilor legate, atunci det L̂(W ) 6= 0 ³i z(W ) 6= 0.
Rezolvarea sistemului omogen (4.47) determinã coecienµii an,W pânã la un factor
arbitrar. Determinarea acestuia (mai precis, a modulului sãu) este posibilã în urma
impunerii condiµiei de ortonormare în sens generalizat (4.22). Rezultatul este
N
X 1
| Vn (W )an,W |2 = . (4.59)
π2 + |z(W )|2
n=1

65
CAPITOLUL 4. MODELUL LUI FANO
In demonstraµie se folosesc identitatea (D.96) ³i ecuaµiile (4.47), satisfãcute de coe-
cienµi. Folosind parametrul ∆ denit prin (4.26), ³i alegând convenabil un factor de
fazã, condiµia se scrie
N
X 1
Vn (W )an,W = sin ∆ . (4.60)
π
n=1

Cu aceastã relaµie, sistemul (4.47) se transformã într-unul neomogen

N
X
Lnn0 (W )an0 ,W = Vn∗ (W ) cos ∆ , (4.61)
n0 =1

prin a cãrui rezolvare (regula Cramer) se determinã coecienµii an,W

N
cos ∆ X
an,W = Vn∗0 (W )Ln0 n (W ) . (4.62)
det(L̂) n0 =1

Folosind ecuaµia (4.57), vericãm u³or îndeplinirea condiµiei (4.60), ³i exprimãm în


alt mod coecienµii
PN ∗
sin ∆ n0 =1 Vn0 (W )Ln0 n (W )
an,W = , (4.63)
π V̂ † L̂V̂

în care factorul V̂ † L̂V̂ de la numitor este transcrierea matricialã a coecientului


funcµiei z(W ) din ecuaµia (4.57).
Vectorii proprii (4.49), corespunzãtori la valori proprii din continuu, sunt complet
determinaµi o datã cu cunoa³terea coecienµilor an,W , ³i a funcµiei z(W ) [din ec.
(4.57)]. Folosind ecuaµiile (4.26) ³i (4.60), gãsim o expresie mai simplã a acestor
vectori,

N  ∞ 
Vn (E)
X Z
|Wi= an,W | ϕn i + P | φ(E) i dE − (cos ∆) | φ(W ) i . (4.64)
0 W −E
n=1

Aceastã ultimã ecuaµie permite înµelegerea efectelor de rezonanµã la energii în


vecinãtatea nivelelor Wj . La trecerea prin W = Wj , unghiul ∆ î³i schimbã semnul
(de la −π/2 la π/2) o datã cu funcµia z(W ), termenul al doilea din ecuaµia (4.64)
variazã continuu, iar primul are un salt nit, datoritã funcµiei sin ∆ din expresia
coecienµilor an,W .

66
4.4. EVOLU•IA TEMPORALà ÎN CADRUL MODELULUI FANO

4.4 Evoluµia temporalã în cadrul modelului Fano


Ne propunem acum sã integrãm ecuaµia Schrödinger dependentã de timp,

∂|Ψ(t)i
ih̄ = Ĥ|Ψ(t)i , (4.65)
∂t

ata³atã hamiltonianului independent de timp Ĥ din secµiunile precedente, în cazul


particular în care starea iniµialã coincide chiar cu starea discretã | ϕi din Ÿ4.1,

|Ψ(0)i = |ϕi . (4.66)

Problema a fost abordatã în literaturã prin folosirea transformãrii Laplace. Intr-o


scriere formalã, notând cu |ΨL (λ) i transformata Laplace a vectorului de stare, avem
Z ∞
|ΨL (λ) i = e−λt |Ψ(t) i dt , Re λ > 0. (4.67)
0

Vectorul de stare la un moment t oarecare se determinã atunci prin inversarea trans-


formãrii (4.67), realizatã prin operaµia
Z η 0 +i∞
1
|Ψ(t)i = eλt |ΨL (λ)i dλ , (4.68)
2πi η 0 −i∞

în care integrala se calculeazã pe o axã paralelã la axa imaginarã, pentru care Re λ =


η0 > 0.
Deducem ecuaµia pe care trebuie sã o satisfacã |ΨL (λ)i prin înmulµirea ecuaµiei
(4.65) cu e−λt , urmatã de o integrare în raport cu timpul pe intervalul (0, ∞). Gãsim
astfel ecuaµia neomogenã

(Ĥ − i h̄λ)|ΨL (λ) i = −ih̄ |ϕi , (4.69)

care, prin comparaµie cu (4.65), prezintã avantajul cã nu este o ecuaµie diferenµialã


in raport cu variabila λ.
Dezvoltãm transformata Laplace a vectorului de stare dupã vectorii sistemului
complet denit în Ÿ4.1,
Z ∞
|ΨL (λ)i = Aϕ (λ) |ϕi + C(E, λ ) |φ(E)i dE , (4.70)
0

coecienµii ind Aϕ (λ) = hϕ|ΨL (λ)i , C(E, λ) = hφ(E)|ΨL (λ)i .

67
CAPITOLUL 4. MODELUL LUI FANO
Apoi, prin înlocuirea acestei dezvoltãri în (4.69) ³i proiectarea ecuaµiei pe vectorii
sistemului complet folosit, obµinem expresii bine determinate pentru coecienµi

ih̄ V(E)
Aϕ (λ) = R∞ , C(E, λ) = Aϕ (λ) .
ih̄λ − Eϕ − 0 |V(E 0 )|2 /(ih̄λ − E 0 ) dE 0 ih̄λ − E
(4.71)
Au fost folosite, evident, notaµiile din Ÿ4.1.1 ³i Ÿ4.1.2.
Inversarea transformãrii Laplace, conform (4.68), conduce la o dezvoltare, dupã
vectorii sistemului complet cu care lucrãm, a vectorului de stare la un moment t
oarecare Z ∞
|Ψ(t)i = cϕ (t)|ϕi + c(E, t) |φ(E)i dE , (4.72)
0

unde, evident, coecienµii C sunt transformatele Laplace ale coecienµilor c,


Z η 0 +i∞
1
cϕ (t) ≡ hϕ|Ψ(t) >= eλt Aϕ (λ) dλ ,
2πi η 0 −i∞
Z η0 +i∞
1
c(E, t) ≡ hφ(E)|ψ(t) >= eλt C(E, λ)dλ. (4.73)
2πi η 0 −i∞

Prin adoptarea transformãrii Laplace, problema integrãrii ecuaµiei Schrödinger


temporale este reformulatã: pentru rezolvarea ei avem de calculat integralele din
(4.73), în care funcµiile Aϕ (λ) ³i C(E, λ) au expresiile (4.71).

In cele ce urmeazã vom studia în special coecientul cϕ (t). Va  comod sã


schimbãm variabila de integrare în (4.73), trecând la Z = ih̄λ,
Z ∞+iη  
1 − h̄i Zt i
cϕ (t) = e Aϕ − Z dZ, (4.74)
2πh̄ −∞+iη h̄

integrala calculându-se acum pe o axã paralelã la axa realã, cu Im Z = η > 0.


Inlocuim expresia coecientului Aϕ (λ) , datã de (4.71), ³i obµinem

∞+iη exp(− h̄i Z t)


Z
1
c(t) = − dZ , (4.75)
2πi −∞+iη Z − Eϕ − G(Z)

unde am folosit notaµia



|V(E)|2
Z
G(Z) ≡ dE . (4.76)
0 Z −E
68
4.4. EVOLU•IA TEMPORALà ÎN CADRUL MODELULUI FANO

In absenµa interacµiei, V(E) = 0 , integrandul are un singur pol, la Z0 = Eϕ , iar


coecienµii iau forma cunoscutã
 
i
cϕ (t) = exp − Eϕ t , c(E, t) = 0 , (4.77)

vectorul de stare corespunzãtor
 
i
|Ψ(t)i = |ϕi exp − Eϕ t (4.78)

descriind sistemul aat în starea legatã.
In prezenµa interacµiei, proprietãµile analitice ale integrandului se modicã esenµi-
al. Polul Z = Eϕ dispare, iar funcµia G(z) este discontinuã la traversarea semidreptei
Z = W > 0, proprietate u³or de pus în evidenµã prin evaluarea funcµiei de o parte ³i
de alta a semidreptei. Intr-adevãr, pentru  → 0+ ,
Z ∞
|V(E)|2
G(W ± i) = dE = F (W ) ∓ iπ|V(W )|2 , (4.79)
0 W − E ± i
iar saltul funcµiei este

G(W + i) − G(W − i) = −2iπ|V(W )|2 , W > 0. (4.80)

Funcµia realã F (W ) este aceea³i cu cea întâlnitã în Ÿ4.1.2 [deniµia (4.13)].


Numitorul din integrala (4.75),

N (Z) ≡ Z − Eϕ − G(Z) , (4.81)

are aceea³i proprietate de discontinuitate. Mai mult, sã demonstrãm cã acesta nu se


anuleazã în planul complex. In acest scop, înlocuim Z = x + iy în funcµia N (Z),
Z ∞
|V(E)|2
N (Z) = x + iy − Eϕ − dE , (4.82)
0 x + iy − E
³i explicitãm partea sa imaginarã,

|V(E)|2
 Z 
Im N (Z) = y 1 + dE . (4.83)
0 (x − E)2 + y 2
Constatãm cã expresia din paranteze este strict pozitivã, de unde

N (Z) 6= 0, dacã y = Im Z 6= 0 . (4.84)

69
CAPITOLUL 4. MODELUL LUI FANO
•inând seama de proprietatea demonstratã, putem deforma conturul de integrare
în (4.75) ³i exprima coecientul cϕ (t) astfel
I
1 i 1
cϕ (t) = − e− h̄ Zt dZ , (4.85)
2πi C Z − Eϕ − G(Z)

unde C este un contur în planul complex care înconjoarã tãietura Z = W > 0 în


sens trigonometric. La limitã, pentru contur "lipit" de marginile tãieturii,
Z ∞  
1 − h̄i W t 1 1
cϕ (t) = − e − dW ,
2πi 0 W − Eϕ − G(W + i) W − Eϕ − G(W − i)
(4.86)
sau, µinând cont de ec. (4.79), obµinem
Z ∞
i |V(W )|2
cϕ (t) = e− h̄ W t dW . (4.87)
0 [W − Eϕ − F (W )]2 + π 2 |V(W )|4

Formula pe care am dedus-o este exactã. Ipoteza cã funcµiile V(W ) ³i F (W )


sunt lent variabile, conduce la o aproximaµie simplã. In aceste condiµii, minimul
numitorului se atinge în apropierea rãdãcinii ecuaµiei

W − Eϕ − F (W ) = 0 . (4.88)

Dar aceastã ecuaµie nu este altceva decât ecuaµia implicitã (4.19) pentru determinarea
nivelului de energie modicat, a cãrei soluµie am notat-o cu Wϕ .
Dacã adoptãm aproximaµia

V(W ) ≈ V(Wϕ ) , F (W ) ≈ F (Wϕ ) , (4.89)

obµinem
i

e− h̄ W t
Z
cϕ (t) ≈ |V(Wϕ )|2
dW . (4.90)
0 (W − Wϕ )2 + π 2 |V(Wϕ )|4
Având în vedere cã integrandul scade rapid cu îndepãrtarea de Wϕ , extindem inte-
grala pe toatã axa realã,
i

e− h̄ W t
Z
Γϕ
cϕ (t) ≈ Γ2ϕ
dW . (4.91)
2π −∞ (W − Wϕ )2 + 4

In expresia precedentã am evidenµiat mãrimea Γϕ egalã cu lãrgimea nivelului de


rezonanµã (4.38), luatã pentru energia Wϕ .

70
4.4. EVOLU•IA TEMPORALà ÎN CADRUL MODELULUI FANO

In sfâr³it, putem calcula exact integrala (4.91) care redã aproximativ coecientul
cϕ cãutat, rezultatul ind
 
Γ
− h̄i Wϕ −i 2ϕ t
cϕ (t) ≈ e . (4.92)

Comparaµia cu rezultatul (4.77), valabil în absenµa interacµiei, aratã cã, datoritã


interacµiei, nivelul legat capãtã o deplasare ³i o lãrgime,
Γϕ
Eϕ → Wϕ − i . (4.93)
2
In aproximaµia cea mai joasã, rel. (4.19), aratã cã deplasarea este datã de F (Eϕ ) .
Efectul modicãrii descrise îl descoperim considerând probabilitatea de a mai
gãsi sistemul în starea iniµialã dupã trecerea timpului t > 0 ,
Γϕ
p(t) = | < ϕ|Ψ(t) > |2 = |c(t)|2 ≈ e− h̄
t
. (4.94)

Aceastã probabilitate scade în timp dupã o lege simplã, având loc a³a numita amor-
tizare exponenµialã a stãrii iniµiale. Mãrimea Γϕ /h̄ are semnicaµie de ratã totalã
de tranziµie din starea iniµialã cãtre stãrile din continuu. Timpul mediu de viaµã al
stãrii este Z ∞

τϕ = t p(t) dt = . (4.95)
0 Γ ϕ

71
Anexã

D.1 Calculul constantei aW


In vederea calculului integralei din (4.22), justicãm întâi identitatea
 
1 1 1 1 1
= −
W1 − E W2 − E W2 − W1 W1 − E W2 − E
 
W1 + W2
+ π 2 δ(W2 − W1 ) δ E − , (D.96)
2
unde W1 , W2 ³i E sunt numere reale. Contextul în care se aplicã identitatea este
cel al unei integrale peste E .
Pe parcursul demonstraµiei exploatãm de mai multe ori, convenabil, identitatea
 
1 1
=P ∓ i π δ(W − E) ,  → 0+ . (D.97)
W − E ± i W −E
Semnul P de parte principalã va  omis în continuare. Intâi folosim identitatea
precedentã în primul factor din membrul stâng al relaµiei (D.96),
 
1 1 1 1
S≡ = + i π δ(W1 − E) .
W1 − E W2 − E W1 − E + i W2 − E
Descompunem apoi în fracµii simple primul produs din membrul drept al egalitãµii
precedente,
 
1 1 1 δ(W1 − E)
S= − + iπ ,
W2 − W1 − i W1 − E + i W2 − E W2 − E
dupã care aplicãm (D.97) în termenii care au  la numitor, cu rezultatul
  
1 1 1
S = + i π δ(W2 − W1 ) − i π δ(W1 − E) −
W2 − W1 W1 − E W2 − E
δ(W1 − E)
+ iπ .
W2 − E
72
D.1. CALCULUL CONSTANTEI AW

Prin gruparea termenilor, avem


   
1 1 1 1 1
S = − − i πδ(W1 − E) −
W2 − W1 W1 − E W2 − E W2 − W1 W2 − E
 
1 1
+iπ δ(W2 − W1 ) − + π 2 δ(W2 − W1 ) δ(W1 − E) .
W1 − E W2 − E
Factorii care înmulµesc termenii care conµin o singurã funcµie Dirac se anuleazã dacã
µinem seama de prezenµa ei ³i, ca urmare, nu contribuie. Dupã o rescriere convenabilã
a argumentului uneia din funcµiile Dirac din termenul cu produs de asemenea funcµii,
constatãm cã termenii rãma³i coincid cu membrul drept al egalitãµii (D.96). In felul
acesta identitatea (D.96) este demonstratã.
Trecem la calculul constantei de normare aW . Membrul stâng din condiµia de
normare (4.22) se poate scrie, folosind expresia (4.15), astfel:
z(W ) | V(W ) |2 z ∗ (W 0 ) | V (W 0 ) |2

0 ∗
hW | W i = aW 0 aW 1 + +
W 0−W W −W 0
Z ∞
| V(E) |2

+ | z(W ) |2 δ(W − W 0 ) + dE . (D.98)
0 (W − E) (W 0 − E)
In ultimul termen întâlnim produsul (W − E)−1 (W 0 − E)−1 , pe care îl transformãm
pe baza identitãµii (D.96), cu W1 = W , W2 = W 0 , ³i identicãm apoi integralele
pe baza deniµiei (4.13),
Z ∞
| V(E) |2
dE
0 (W − E) (W − E 0 )
Z ∞  
1 1 1
= | V(E) | 2
− dE + π 2 δ(W − W 0 ) | V(W ) |2
W −W 0 0 W 0−E W −E
F (W 0 ) F (W )
= − + π 2 δ(W − W 0 ) | V(W ) |2 .
W −W 0 W −W 0
Atunci, termenii cu acela³i numitor se grupeazã, de asemenea cei cu funcµia lui Dirac,
z(W ) | V(W ) |2 +F (W )

0 ∗
hW | W i = aW aW 1 + 0
W −W 0
z (W ) | V(W ) | +F (W 0 )
∗ 0 0 2

2 2 2 0

+ + π + | z(W ) | | V(W ) | δ(W − W ) .
W −W 0
Folosind ³i expresia (4.14) a funcµiei z(W ) , ajungem la
hW 0 | W i = a∗W aW 0 π 2 + | z(W ) |2 δ(W − W 0 ) , (D.99)


rezultat care conduce la expresia (4.23) pentru modulul constantei aW .

73
Partea II
SISTEME ATOMICE ÎN INTERAC•IE CU RADIA•IE
ELECTROMAGNETICÃ

74
Capitolul 5
ATOMI ÎN CÂMP LASER INTENS

5.1 Surse de radiaµie electromagneticã


Substanµa ³i radiaµia electromagneticã, cele douã componente ale lumii înconjurã-
toare, se aã permanent în interacµie. In orice formã de organizare a ei, substanµa
absoarbe, emite ³i împrã³tie radiaµie electromagneticã. Radiaµia electromagneticã
este prezentã pretutindeni în univers, provenind de la surse identicate sau ca radi-
aµie în propagare a cãrei sursã nu este întotdeauna cunoscutã. Existenµa omenirii
însã³i este legatã de o asemenea sursã - Soarele, ³i a fost puternic inuenµatã de
descoperirea focului.
De-a lungul timpului, oamenii au construit surse de radiaµie electromagneticã din
ce în ce mai complexe, exploatînd cuno³tinµe tot mai perfecµionate despre interacµia
substanµã - radiaµie electromagneticã. In particular, în secolul trecut, zicienii au
construit o varietate de surse de radiaµie electromagneticã, bazate pe principii diverse
de funcµionare ³i diferind prin caracteristici ³i performanµe.
Radiaµia electromagneticã se manifestã ca energie ³i impuls care se propagã cu
viteza luminii ³i care pot  transmise constituenµilor substanµei. Caracterizãm radi-
aµia, la un moment dat ³i într-un punct dat al spaµiului, prin intensitate, denitã ca
energia care trece în unitatea de timp prin unitatea de suprafaµã normalã la o direcµie
datã, ³i printr-un spectru al frecvenµelor al radiaµiei astfel analizate. O caracterizãm
alternativ prin densitate de energie, totalã sau analizatã dupã atributele ei. Mai
multe detalii asupra acestor mãrimi sunt prezentate în Cap. 5.
Sursele naturale primare de radiaµie sunt sistemele atomice înse³i: atomii, molecu-
lele ³i nucleele aduse în stãri excitate; în mod curent moleculele emit în domeniul
infraro³u, atomii u³ori în vizibil ³i ultraviolet, atomii grei în domeniul ultraviolet
îndepãrtat ³i X, nucleele în domeniul denumit al "razelor γ . Pentru a caracte-
riza distribuµia energeticã a radiaµiei, în domeniul vizibil tendinµa este de a folosi

75
CAPITOLUL 5. ATOMI ÎN CÂMP LASER INTENS

lungimea de undã λ = c/ν , datã în Angstromi sau, tot mai curent, în nanometri,

1 nm = 10 Å = 10−9 m ,

în timp ce în domeniile microundelor ³i undelor radio se folose³te frecvenµa exprimatã


în Hertzi sau multipli ai lor,

1 Hz = 1 oscilaµie/s ; 1 GHz = 109 Hz ; 1 PHz = 1015 Hz .

Pentru orientare menµionãm câteva lungimi de undã tipice indicând regiunea


spectrului cãreia îi aparµin: 50 µm − infraro³u, 500 nm − vizibil, 300 nm − ultravi-
olet, 1 nm − radiaµie X, 10−4 nm − radiaµie γ .
In teoria proceselor radiative este folositã de obicei mãrimea denumitã pulsaµie
(frecvenµã unghiularã în literatura în limba englezã), direct proporµionalã cu frecvenµa,
notatã ν ,

ω = 2πν = , (5.1)
T
unde T este durata unei oscilaµii (perioada). Frecvenµa este în acest caz indicatã
prin energia h̄ ω a fotonilor asociaµi.
Ratele de emisie spontanã a radiaµiei electromagnetice de cãtre sistemele atomice
izolate sunt mici ³i, ca urmare, trebuie modicate condiµiile în care ei se aã pentru
a obµine radiaµie intensã.
O parte din sursele moderne de radiaµie exploateazã fenomenul de emisie stim-
ulatã de radiaµie electromagneticã. Acesta este cazul maserilor (acronim de la "Mi-
crowave Amplication by Stimulated Emission of Radiation") ³i laserilor (acronim
de la "Light Amplication by Stimulated Emission of Radiation").
Pentru obµinerea unor surse de radiaµie în domenii de frecvenµe mai înalte decât
cele din ultraviolet se folosesc alte principii de funcµionare decât în cazul laserilor:
radiaµia de sincrotron este emisã de electroni puternic acceleraµi în câmp magnetic.
Existenµa noilor surse a deschis câmp larg aplicaµiilor.
Teoria însã³i a trebuit sã î³i adapteze metodele de lucru unor situaµii care nu
fuseserã tratate anterior. In cazurile cele mai simple fenomenele care rezultã din
interacµia dintre substanµã ³i radiaµia electromagneticã se pot explica prin interacµia
dintre un singur sistem atomic (atom, ion, moleculã sau nucleu) ³i radiaµie. Cursul
de faµã abordeazã numai asemenea situaµii. Subiectele prezentate se vor referi în
special la cazul interacµiei cu o sursã laser. Din acest motiv, amintim aici, foarte
sumar, caracteristicile câtorva laseri folosiµi în diferitele experienµe pe care le vom
menµiona în continuare.

76
5.2. LASERI. CARACTERISTICI. UNELE APLICA•II

5.2 Laseri. Caracteristici. Unele aplicaµii


La început (1960) laserul a fost privit ca "o soluµie în cãutarea unei probleme"!
([25]). Situaµia s-a schimbat rapid: laserul a devenit un instrument de neînlocuit în
numeroase domenii ale ³tiinµei, iar aplicaµiile sale sunt dintre cele mai diverse.
Primii laseri (de tipul CW ≡ continous wave) aveau putere joasã ³i emiteau
radiaµie cu lungime de undã xatã.
In 1970 Peterson ³.a. au construit primii laseri cu coloranµi ("CW dye"). Ace³tia
opereazã pe benzi de emisie molecularã largi ³i pot  fãcuµi sã emitã pe un domeniu
mare de lungimi de undã. In continuare s-au realizat progrese prin alegerea colo-
ranµilor ³i folosirea unor tehnici noi, de amestecare a frecvenµelor ³i de dublare a lor.
Caracteristicile deosebite al laserilor, în raport cu sursele tradiµionale de radiaµie,
sunt: puterea ridicatã, coerenµa temporalã, coerenµa spaµialã, acordabilitatea ³i po-
sibilitatea de a acoperi continuu un domeniu larg de frecvenµe (de la întinderi de zeci
de MHz s-a ajuns la zeci de GHz ³i chiar mai mult).
In infraro³u opereazã laseri cu centri de culoare ³i diode laser, în vizibil laseri cu
coloranµi, în ultraviolet laseri gaz-ion.
Apariµia laserilor în pulsuri a constituit un moment important pentru zica atom-
icã. Cu ajutorul lor se urmãre³te concentrarea unei energii cât mai mari într-un
interval de timp cât mai scurt. De la pulsuri cu durata de câteva nanosecunde s-a
ajuns la durate de ordinul femtosecundei (1 fs =10−15 s) ³i în prezent sunt îndreptate
eforturi spre atingerea duratelor de câteva attosecunde (1 as=10 −18 s).
Intr-o prezentare sumarã un laser are douã componente, numite oscilator ³i am-
plicator. Oscilatorul creazã pulsurile de duratã scurtã, dar de energie micã (10
−9

J/puls). Este necesarã o amplicare cu un factor de ordinul lui 108 . Unul din laserii
cei mai performanµi este laserul Ti:Sapphire CPA construit la Imperial College [26].
CPA este acronimul pentru tehnica de amplicare folositã (Chirped Pulse Ampli-
cation): cu ajutorul unor reµele de difracµie, pulsul este întâi extins ca domeniu de
frecvenµe acoperit, cu scãderea corespunzãtoare a intensitãµii spectrale, apoi ampli-
cat ³i în nal compresat. Mediul activ este Ti:Sapphire.
Nu vom da nici un fel de detalii referitor la principiile de funcµionare a diferiµilor
laseri. Ne vom referi numai la caracteristici simple ale acestora: intensitatea maxi-
mã, frecvenµa ³i durata pulsului. Pentru atomi în starea fundamentalã intensitãµile
inferioare lui 1011 W/cm2 sunt intensitãµi slabe, al cãror efect poate  descris cu
ajutorul calculului de perturbaµie. La aceste intensitãµi câmpul electric extern la
care sunt supu³i electronii atomului este slab în comparaµie cu câmpul electric creat
de nucleu.
Intensitatea maximã a unui puls laser atinsã în zona de focalizare a crescut cu

77
CAPITOLUL 5. ATOMI ÎN CÂMP LASER INTENS

aproape 11 ordine de mãrime faµã de cea a primilor laseri, de la 109 W/cm2 în pe-
rioada 1960-1970 la peste 1019 W/cm2 dupã 1990. Pentru comparaµie menµionãm cã
intensitatea medie a luminii solare este pe pãmânt de 10−1 W/cm2 , iar la suprafaµa
soarelui de 107 W/cm2 .
Menµionãm unele aplicaµii, cu rol în însã³i dezvoltarea zicii:
1) Progres remarcabil al spectroscopiei. In cazul atomilor, probleme de bazã
ale spectroscopiei clasice ca determinarea valorilor frecvenµelor tranziµiilor atomice,
determinarea diferenµelor de frecvenµe ³i studiul prolelor liniilor spectrale au fost
reluate cu ajutorul laserilor [25].
2) Obµinerea de plasme având unele particulatitãµi determinate de câmpul laser:
de exemplu cu anumite distribuµii de energie cineticã, netermice ³i puternic ani-
zotrope.
3) Crearea de plasme la suprafaµa solidelor, care produc la rândul lor pulsuri
scurte de radiaµie în domeniul X [27].

5.3 Tranziµii multifotonice


Procesele radiative puse în evidenµã în interacµia radiaµie-sistem atomic, cu aju-
torul surselor de radiaµie electromagneticã existente pînã în jurul anului 1960, surse
de intensitate scãzutã, constau în marea majoritate a cazurilor în procese în care
cele douã sisteme în interacµie schimbã un foton: absorbµie, emisie, efect fotoelec-
tric. Aceste procese sunt descrise în cadrul teoriei cuantice a radiaµiei, interacµia
atom-radiaµie electromagneticã ind tratatã ca o perturbaµie micã. Ordinul întâi al
calculului perturbaµilor redã cu foarte bunã aproximaµie rezultatele experimentale
privind mãrimile caracteristice proceselor menµionate: intensitãµile liniilor spectrale,
timpii de viaµã ai stãrilor excitate, secµiunea ecace a efectului fotoelectric atomic.
Alte procese radiative studiate în ultimii 80 de ani, implicând doi fotoni, ca îm-
prã³tierea elasticã (Rayleigh) ³i inelasticã (Raman, Compton) a radiaµiei, sunt bine
descrise de formulele ordinului doi al calculului de perturbaµie.
Apariµia laserilor a permis punerea în evidenµã a unor procese radiative care nu
au loc la intensitãµi reduse, procese multifotonice, adicã tranziµii în care un atom
schimbã, de obicei simultan, mai mulµi fotoni cu câmpul electromagnetic. Dupã anul
1970 au fost evidenµiate procese întrevãzute ca puµin probabile, precum ionizarea
prin absorbµie de fotoni în exces, ionizarea multiplã, generarea de armonice de ordin
ridicat ale frecvenµei laserului. O lucrare de referinµã în domeniu, conµinînd detalii
privind experienµele, alãturi de teoria necesarã descrierii lor, o constituie volumul
Atoms in Intense Laser Fields [28] din seria Advances ain Atomic, Molecular and

78
5.3. TRANZI•II MULTIFOTONICE

Optical Physics. Trecem la o descriere scurtã a câtorva procese multifotonice.

5.3.1 Tranziµii atomice cu doi fotoni (2E1)


Cel mai simplu caz de tranziµie multifotonicã îl reprezintã fenomenul de dezexcitare
a unei stãri cuantice prin emisie (spontanã) simultanã de doi fotoni, proces prezis ³i
studiat teoretic de Maria Göppert-Mayer (1929, 1931).
Dacã o tranziµie între douã nivele atomice este interzisã în aproximaµia dipolarã
(ca tranziµie dipolar electricã E1), ea nu este de regulã riguros interzisã, ci poate
avea loc pe alte cãi. Una din posibilitãµi este schimbul simultan de doi fotoni cu
câmpul electromagnetic (tranziµie 2E1). Cel mai simplu exemplu îl furnizeazã atomii
hidrogenoizi, unde tranziµia din starea 2s spre starea fundamentalã 1s nu este permisã
ca tranziµie unifotonicã multipolar electricã. Emisia simultanã a doi fotoni este
mecanismul predominat de dezexcitare pentru ionii hidogenoizi ai elementelor u³oare.
Rata unei tranziµii de tip 2E1 este mai micã decât a unei tranziµii de tip E1, ca urmare
starea 2s este metastabilã; în cazul atomului neutru de hidrogen ea are un timp de
viaµã de aproximativ 1/7 s, în timp ce timpul de viaµã al stãrii 2p este de aproximativ
0, 16 · 10−8 s. In cazul heliului, starea metastabilã 2 1 S0 se dezexcitã prin emisie de
doi fotoni, timpul de viaµã ind de aproximativ 51 s. Stãrile triplet 2 3 S1 se dezexcitã
prin alt mecanism, ca tranziµii magnetice M1.
Tranziµii multifotonice au fost observate prima oarã în domeniul radio-frecvenµelor
(Hughes ³i Grabner, 1950).
Pentru stãrile excitate superioare ale atomilor din care nu se poate reveni pe
nivelul fundamental prin emisia de un foton (stãri S, D, ³.a.), tranziµiile succesive de
tip E1 prin intermediul nivelelor inferioare sunt dominante. De aceea majoritatea
tranziµiilor bifotonice sunt puse în evidenµã în spectroscopia de absorbµie ³i nu în
cea de emisie. In 1962, la numai doi ani dupã construirea primului laser, Abella a
observat absorbµia de doi fotoni între stãrile 62 S1/2 ³i 92 D3/2 ale atomului de cesiu.
Comparaµia teorie-experienµã pentru tranziµiile bifotonice este mai interesantã
decît pentru tranziµiile cu un foton, deoarece rata lor este determinatã de totalitatea
stãrilor staµionare ale atomului (inclusiv cele din continuu), în timp ce pentru ultimele
conteazã doar cele douã stãri staµionare între care are loc tranziµia. Cu ajutorul
absorbµiei de doi fotoni se poate întreprinde un studiu precis al lãrgimii naturale
a nivelelor de energie, deoarece este posibilã înlãturarea lãrgirii Doppler. Studiul
tranziµiilor cu doi fotoni prezintã interes pentru astrozicã ³i zica plasmei.

79
CAPITOLUL 5. ATOMI ÎN CÂMP LASER INTENS

5.3.2 Ionizarea multifotonicã


Dacã frecvenµa câmpului extern o permite, adicã dacã

h̄ ω ≥ Eion , (5.2)

unde Eion este energia de ionizare a atomului, în urma absorbµiei de un foton unul din
electroni pãrãse³te atomul; are astfel loc procesul de fotoionizare (efectul fotoelectric
atomic). Energia E a fotoelectronului este datã de conservarea energiei (analog
efectului fotoelectric în metale)

E = h̄ω − Eion . (5.3)

Teoretic, fotoionizarea poate avea loc ³i dacã nu este îndeplinitã condiµia (5.2),
prin absorbµia de N fotoni, unde

N h̄ ω ≥ Eion . (5.4)

O astfel de fotoionizare a fost observatã prima oarã în 1966 cu ajutorul unui laser
cu rubin, de Hall, Robinson ³i Branscomb cu N = 2 în cazul ionului Cl− , iar de
Voronov ³i Delone cu N = 7 în cazul xenonului. Apoi, Agostini ³i colaboratorii
(1968) au observat ionizarea neonului iradiat cu aceea³i radiaµie a laserului cu rubin,
prin absorbµia simultanã a 11 fotoni. Pentru ionizarea multifotonicã se folose³te
acronimul MPI (multiphoton ionization).
Ionizarea multifotonicã poate  nerezonantã sau rezonantã. In al doilea caz
(acronim folosit RMPI=resonant multiphoton ionization), prin absorbµia de N 0 < N
fotoni atomul ar atinge o stare excitatã a sa:

N 0 h̄ ω = En − E1 . (5.5)

Prin E1 ³i En au fost notate, respectiv, energia stãrii fundamentale ³i cea a unei stãri
excitate a atomului. Tranziµiile rezonante ³i cele cvasirezonante (pentru care condiµia
(5.5) este numai aproximativ îndeplinitã) sunt favorizate faµã de cele nerezonante.
La intensitãµi slabe ale laserului (mai mici decât 1011 W/cm2 ) calculul pertur-
baµiilor desfã³urat în ordine superioare dã o descriere corectã a ratei de ionizare
multifotonicã nerezonantã. Rata de ionizare prin absorbµie nerezonantã de N fotoni
este proporµionalã cu puterea a N -a a intensitãµii laserului

ΓN = σN I N = σ̃N F N , (5.6)

unde F = I/h̄ω este uxul de fotoni. Mãrimea σN se nume³te secµiune ecace


generalizatã pentru ionizare multifotonicã. Uneori, denumirea este folositã pentru

80
5.3. TRANZI•II MULTIFOTONICE

σ̃N . Valori tipice pentru ultimul tip de secµiuni: σ1 ' 10−17 cm2 , σ2 ' 10−50 cm4 /s
(Cs la λ ≈ 528 nm).
Deoarece în vecinãtatea rezonanµelor teoria perturbaµiilor nu dã rezultate corecte,
au fost dezvoltate metode de tratare teoreticã adecvate.
La intensitãµi mai mari ale laserului, rezultatele experimentale sunt complet
diferite de cele descrise anterior. In primele experienµe de ionizare multifotonicã
se înregistra numãrul de ioni obµinuµi în funcµie de intensitatea laserului. O nouã
etapã în studiul procesului de ionizare a fost deschisã prin experienµele în care sunt
detectaµi electronii eliberaµi din atomi ³i este mãsuratã distribuµia lor energeticã.
Prin perfecµionarea tehnicilor de detecµie a electronilor [29], au fost puse în evidenµã
³i alte procese decât ionizarea multifotonicã de tipul descris anterior, la a cãror
prezentare trecem acum.

5.3.3 Ionizarea deasupra pragului


Procesul pe care îl descriem în continuare apare în literaturã sub douã denumiri:
ionizarea deasupra pragului (ATI=above-threshold ionization) sau, mai justicat,
ionizare prin absorbµie de fotoni în exces (EPI= excess-photon ionization).
In experienµele de ionizare multifotonicã efectuate la intensitãµi slabe numãrul N
de fotoni absorbiµi este numãrul minim de fotoni necesari pentru ionizare. Vom nota
acest numãr minim cu N0 . Martin ³i Mandel (1976) au fost primii care au semnalat,
în cazul xenonului, prezenµa unor fotoelectroni cu energie mai mare decît energia
Emin datã de
Emin = N0 h̄ω − Eion . (5.7)
Agostini ³i colaboratorii au prezentat în 1979 un spectru al fotoelectronilor cu o re-
zoluµie bunã. Ei au lucrat cu a doua armonicã a laserului Nd-glass (λ = 532 nm,
intensitate maximã 8 · 1012 W/cm2 ). Spectrul înregistrat conµine douã maxime core-
spunzãtoare energiilor Emin ³i Emin + h̄ω . Primul maxim era de 10 ori mai intens
decât al doilea. In anii care au urmat au fost observate numeroase spectre ATI,
folosind diferite specii atomice ³i moleculare ³i diver³i laseri cu lungimi de undã de la
infraro³u la ultraviolet. Aceste spectre conµin mult mai multe maxime, aate la dis-
tanµa (în scara energiei) h̄ω unul de altul. La intensitãµi moderate poziµia maximelor
corespunde energiilor

E = (N0 + s)h̄ω − Eion , s≥0. (5.8)

O datã cu modicarea intensitãµii, spectrul ATI se modicã ³i el, atât în ceea


ce prive³te poziµia maximelor, cât ³i intensitatea lor relativã. Modicãrile sunt afec-
tate de durata pulsului laser. Studiul distribuµiilor energetice ale fotoelectronilor a

81
CAPITOLUL 5. ATOMI ÎN CÂMP LASER INTENS

constituit obiectul a numeroase experienµe efectuate în ultimii 15 ani. Din punct de


vedere al descrierii teoretice, a devenit clar cã nu se mai poate recurge la calculul de
perturbaµie, interacµia atom-laser ind puternicã ³i modicând într-un mod esenµial
atomul însu³i.
O serie de probleme iniµial neclare au fost lãmurite atunci cînd au fost comparate
rezultatele obµinute cu pulsuri laser scurte (zeci de picoseconde) cu cele corespun-
zãtoare pulsurilor de duratã lungã (sute de picosecunde). Existã experienµe foarte
recente cu pulsuri având durata de ordinul sutelor sau zecilor de femtosecunde.
Ne referim pentru exemplicare la o experienµã (Petite et al., 1988) de ionizare
a xenonului prin absorbµie de fotoni cu λ = 1064 nm (h̄ω ≈ 1.17) eV, la douã
valori ale intensitãµii: 2,2 ×1012 W/cm2 ³i 1,1 ×1013 W/cm2 . Durata pulsului a
fost de 120 ps. In cazul considerat numãrul minim de fotoni necesari ionizãrii este 11.
Prin comparaµie cu situaµia de la intensitatea mai micã, la intensitatea mai mare s-a
constatat: i) dispariµia primului maxim al distribuµiei energetice a electronilor, ii) ex-
istenµa mai multor maxime, iii) predominanµa maximelor corespunzãtoare absorbµiei
de mai mulµi fotoni. La intensitãµi ³i mai mari ale laserului se înregistreazã dispariµia
succesivã a primelor maxime. S-a constatat cã poziµia maximelor este neafectatã de
cre³terea intensitãµii radiaµiei laser.
Este posibilã o înµelegere calitativã a unora din caracteristicile ionizãrii determi-
nate de pulsuri relativ lungi, pe baza analizei comportãrii unui electron liber în câmp
laser, dupã cum arãtãm acum.
Media pe o perioadã a energiei unui electron în interacµie numai cu radiaµie
monocromaticã, notatã E , este suma dintre o energie cineticã T legatã de o vitezã
iniµialã a electronului (mi³care de translaµie) ³i energia ponderomotoare UP (vezi
Ÿ7.1),
e2
E = T + UP , UP = E2 , (5.9)
4me ω 2 0
unde e < 0 ³i me noteazã sarcina ³i, respectiv, masa electronului, iar E0 valoarea
maximã a intensitãµii câmpului electric. Un electron care nu mai simte inuenµa
atomului are cel puµin energia UP . Pe de altã parte, energia unui electron legat
într-o pãturã internã a atomului este puµin modicatã de prezenµa câmpului extern,
dacã acesta nu este supraintens. Rezultã cã eliberarea unui electron din atom în
prezenµa câmpului necesitã o energie mai mare decât în absenµa sa, deci cã pragul
efectului fotoelectric atomic este deplasat
Eprag = Eion + UP . (5.10)
Concluzia imediatã este cã poziµia maximelor în distribuµia dupã energii a electronilor
ar trebui sã e deplasatã, contrar observaµiei din cazul pulsurilor de lungã duratã.

82
5.4. CIOCNIRI ELECTRON-ATOM ÎN CÂMP LASER

Situaµia observatã se explicã prin aceea cã la detecµie electronul ajunge într-o zonã
fãrã câmp, cu conservarea energiei E , pe care detectorul o înregistreazã.
La durate mai scurte ale pulsului se observã deplasarea spre ro³u a maximelor.
In cazul pulsurilor mai scurte, electronul este înregistrat de detector ca avînd practic
energia cineticã T , neind timp ca energia UP sã se transforme în energie cineticã.
In felul acesta se explicã dispariµia primelor maxime ³i deplasarea poziµiei lor.
La durate ³i mai scurte ale pulsului, distribuµia unghiularã are o structurã care
este legatã de proprietãµile atomului care este ionizat, manifestatã prin existenµa unor
rezonanµe cu nivele Rydberg ale atomului. Pentru explicarea spectrelor electronice
se µine seama de efectul câmpului electromagnetic asupra acestor stãri.

5.3.4 Ionizarea multiplã


In cazul atomilor cu doi sau mai mulµi electroni în pãtura externã s-a observat cã un
câmp laser intens (1013 − 1017 W/cm2 ) produce ioni multiplu încãrcaµi. Fenomenul
a fost ³i continuã sã e studiat în cazul gazelor rare ³i al elementelor alcalino-
pãmântoase. In cazul xenonului, studiile grupului de la Saclay (Huillier et al. 1983)
referitoare la xenon ³i efectuate la λ = 532 nm au pus în evidenµã ionii de la Xe+
pânã la Xe5+ .
Teoria ionizãrii multiple descrie procesul pe baza a douã mecanisme: emisia
simultanã sau emisia succesivã de electroni de cãtre atom. Interacµia dintre electroni
joacã rol în producerea de ioni multipli. In acest curs nu vom aborda teoria ionizãrii
multiple.

5.4 Ciocniri electron-atom în câmp laser


Procesul de ciocnire a electronilor cu atomii este studiat în zica atomicã de la
descoperirea electronului. Precizia atinsã de experienµã ³i teorie este continuu de-
pã³itã prin studii noi, extinse la ciocniri electron-moleculã, electron-cluster, electron-
suprafaµã. Imprã³tierea poate  inelasticã sau elasticã, dupã cum conduce sau nu la
excitarea atomului.
In decursul unei ciocniri electron - atom pot avea loc ³i procese radiative, numite
tranziµii liber-liber ale electronului, în care este absorbit sau emis un numãr de fo-
toni. Procesul în care este emis un singur foton este procesul de radiaµie de frânare
(bremsstrahlung)

e− + atom → e− + atom + γ ,

83
CAPITOLUL 5. ATOMI ÎN CÂMP LASER INTENS

³i este un proces de emisie spontanã, care are loc la tranziµia electronului între douã
stãri din continuu.
In prezenµa unui câmp electromagnetic, poate avea loc ³i absorbµia de fotoni ³i
împrã³tierea lor:
e− + atom + N1 γ1 → e− + atom + N10 γ1 + N20 γ2 .
Prin γ1 am notat un foton din câmpul electromagnetic extern, iar prin γ2 un alt
tip de foton, a cãrui apariµie este posibilã prin emisie spontanã. Emisia unor fotoni
identici cu cei ai câmpului extern este un proces de emisie stimulatã. In prezenµa
unui câmp intens emisia spontanã poate  neglijatã, deci întîlnim procese descrise
de
e− + atom + N γ → e− + atom + N 0 γ .
Cazul N = 1 , N 0 = 0 corespunde absorbµiei de un foton, proces denumit ³i
bremsstrahlung invers. Bremsstrahlung-ul ³i bremsstrahlung-ul invers sunt douã
procese legate prin inversia temporalã. Studiile iniµiale de fotoabsorbµie în tranz-
iµii liber-liber ale electronului au o motivaµie în probleme de astrozicã: opacitatea
soarelui la lungimi de undã mari (infraro³u) este determinatã de acest proces în
prezenµa atomului de hidrogen, principalul constituent al materiei solare.
Procesele descrise mai sus au loc în gaze la temperaturi ridicate ³i în plasme, dar
sunt greu de separat de alte efecte. Tehnici experimentale moderne au permis studiul
separat al acestor fenomene în experienµe cu fascicule de electroni ³i radiaµie. Primele
experienµe de acest gen au fost efectuate de Andrick ³i Langhans (1976, 1977). Un
fascicul de electroni a fost intersectat cu un fascicul laser într-o incintã cu argon în
stare gazoasã. Au fost înregistraµi electronii împrã³tiaµi. Laserul folosit a fost un
laser cu CO2 , cu energie a fotonilor de 0, 117 eV ³i intensitate în volumul de reacµie
de aproximativ 6 · 104 W cm−2 . In prima experienµã energia electronilor incidenµi
a fost de aproximativ 10.6 eV. Distribuµia energeticã a electronilor împrã³tiaµi a
fost comparatã cu cea din absenµa laserului, la un unghi de împrã³tiere de 160o . A
fost constatatã apariµia a douã maxime secundare, de intensitate slabã, la energii
Einc ± 0, 117 eV. Ele corespund celor douã procese cu un foton menµionate anterior:
bremsstrahlung stimulat ³i bremsstrahlung invers.
O lucrare de sintezã relativ recentã referitoare la împrã³tierea electronilor de cãtre
atomi în câmp laser este datoratã lui Ehlotzki ³i colaboratorilor [30].

5.5 Generarea de armonice de ordin ridicat


Un alt fenomen interesant apare atunci când radiaµia laser monocromaticã intensã
interacµioneazã cu sistemele atomice: emisia de radiaµie electromagneticã formatã din

84
5.6. STABILIZAREA ATOMILOR

armonice ale frecvenµei laserului. Fenomenul este observabil în condiµii de densitate


mare (de ordinul 1018 atomi/cm3 ). Fenomenul de generare de armonice în gaze rare a
fost studiat în ultimii 30 de ani, dar numai începând cu anii 1987-1988 a fost puse în
evidenµã emisia unui spectru de armonice extins pânã la ordine ridicate (iniµial zeci,
în experienµe ulterioare sute de armonice), cu o distribuµie nea³teptatã a intensitãµilor
relative. Sunt prezente numai armonice de ordin impar, caracteristicã a spectrului
legatã de proprietatea de simetrie la inversia spaµialã a sistemului atom-laser.
Intensitatea radiaµiei de armonice este proporµionalã cu pãtratul numãrului de
atomi dintr-o regiune spaµialã având dimensiunea lungimii de coerenµã a radiaµiei
(de ordinul lungimii de undã a radiaµiei emise).
Fenomenul de generare de armonice este studiat ca posibilitate de generare de
radiaµie intensã ³i coerentã în domeniul razelor X moi. De asemenea, existã posibili-
tatea de a folosi armonicele de ordin ridicat pentru a produce pulsuri de radiaµie de
duratã extrem de scurtã, în domeniul attosecundelor.
Este de remarcat cã descoperirea multora din procesele (ATI, generarea de ar-
monice de ordin ridicat) care au loc în urma interacµiei atom-laser a constituit o
surprizã, experienµa premergând previziunile teoretice. Situaµia a fost însã diferitã
în cazul unui alt fenomen, stabilizarea atomilor, prezis în cadrul uneia din metodele
teoretice utilizate cu succes în studiul comportãrii atomilor în câmp laser − teoria
Floquet. Elementele de bazã ale teoriei Floquet vor  expuse în Cap. 9.

5.6 Stabilizarea atomilor


Fenomenul de stabilizare a atomilor în prezenµa câmpului laser constã în scãderea
probabilitãµii de ionizare o datã cu cre³terea intensitãµii radiaµiei laser. El apare ca
ind contrar intuiµiei [31, 32], "reascã" apãrând situaµia în care atomul este ionizat
de un câmp laser intens. Fenomenul a fost prezis de Pont ³i Gavrila (1990), în cadrul
teoriei Floquet, pentru atom de hidrogen în starea fundamentalã, la frecvenµe ³i in-
tensitãµi ridicate ale câmpului extern, mai ridicate decât cele atinse la acea vreme în
laborator. Fenomenul este cunoscut sub numele de stabilizare cvasistaµionarã (adia-
baticã) ³i se referã la cazul limitã al interacµiei dintre atom ³i radiaµie monocromaticã.
Vos ³i Gavrila au arãtat ulterior (1992) cã în cazul atomilor excitaµi în stãri Rydberg
fenomenul ar trebui sã poatã  observat la intensitãµi accesibile experienµei.
In cadrul calculelor lui Su, Eberly and Javainen (1990), bazate pe rezolvarea
ecuaµiei Schrödinger unidimensionale pentru electron sub inuenµa unor potenµiale
"atomice" simple ³i a unor pulsuri laser diverse, a fost evidenµiatã posibilitatea ca
"atomul" sã rãmânã neutru dupã încetarea interacµiei cu radiaµia electromagneticã.

85
CAPITOLUL 5. ATOMI ÎN CÂMP LASER INTENS

Aceastã comportare, cunoscutã sub numele de stabilizare dinamicã, întîlnitã ulterior


³i în calcule pentru sisteme tridimensionale, apare ca posibilã ³i la frecvenµe relativ
joase.
Stabilizarea adiabaticã a fost pusã de curând în evidenµã în experienµe cu atomi
de Ne în starea Rydberg 5g , experienµe efectuate de grupul lui Müller (1993, 1997).
Pulsul laser (principal) folosit a avut caracteristicile : ω =2 eV, τ = 90 fs, I ≈
1014 W cm−2 .
Pentru detalii asupra stabilizãrii adiabatice vezi [32].
Inuenµa laserului asupra altor procese atomice a fost de asemenea studiatã.
Dupã cum se poate vedea, am menµionat pânã acum doar fenomene implicând atomi.
Au fost întreprinse însã ³i numeroase cercetãri privind interacµia moleculelor cu ra-
diaµia laser, precum ³i a altor sisteme zice mai complexe ca suprafeµe, clusteri, ³.a.
In particular, experienµele în care sistemul atomic interacµioneazã simultan cu mai
multe câmpuri laser au o serie de aplicaµii teoretice ³i practice.
In cazul moleculelor plasate în câmpuri laser intense cu pulsuri ultra-scurte in
domeniul optic au fost observate o serie de procese interesante, a cãror descriere
teoreticã a fost ³i ea abordatã. Procese de bazã ca fotodisocierea ³i fotoionizarea
au un caracter multifotonic. Au fost studiate câteva molecule mici, în mod special
ionul molecular H+ 2 , pentru care au fost pus în evidenµã fenomene ca: i) disocierea
deasupra pragului ( ATD=above threshold dissociation), ii) slãbirea legãturii chi-
mice prin modicarea curbelor de potenµial, iii) stabilizarea in raport cu disocierea.
Producerea acestor fenomene este inuenµatã nu numai de intensitatea, frecvenµa ³i
durata pulsului laserului, dar ³i de nivelul de vibraµie iniµial pe care se aã ionul.

86
Capitolul 6
RADIA•IA ELECTROMAGNETICÃ. DESCRIERE CLASICÃ

6.1 Unda electromagneticã planã ³i monocromaticã


6.1.1 Câmpul electric ³i inducµia magneticã
Câmpul electromagnetic în propagare în vid ³i innit de departe de sursele sale
(distribuµii de sarcini ³i/sau curenµi) este descris de doi vectori − câmpul electric E
³i inducµia magneticã B , ale cãror valori se schimbã în spaµiu ³i timp. Poziµia în
spaµiu o specicãm printr-un vector r denit în raport cu un sistem de axe cartezian
convenabil ales, notat 0xyz , iar timpul, notat cu t, îl reperãm faµã de un moment
"zero" ales ³i el convenabil. Evoluµia spaµio-temporalã a câmpurilor este guvernatã
de ecuaµiile lui Maxwell:

1 ∂E ∂B
2
= ∇ × B, = −∇ × E ,
c ∂t ∂t
∇ · E = 0, ∇ · B = 0. (6.1)

Prin c este notatã viteza luminii. Rezultã imediat cã ecare câmp ascultã de ecuaµia
undelor
1 ∂2E 1 ∂2B
= ∆E , = ∆B . (6.2)
c2 ∂t2 c2 ∂t2
Cea mai simplã soluµie a ecuaµiilor (6.1) este unda planã monocromaticã. De³i starea
descrisã de o undã planã este o stare idealizatã, unda planã este extrem de folositoare
în descrierea teoreticã a interacµiei radiaµiei electromagnetice cu substanµa.
Amintim întâi cum se ajunge la soluµia undã planã monocromaticã. Ecuaµia
undelor (6.2) este satisfãcutã de orice vector cu structura

E = E0 sin(ωt − κ · r + δ) , (6.3)

87
CAPITOLUL 6. RADIA•IA ELECTROMAGNETICÃ. DESCRIERE CLASICÃ

unde mãrimile E0 , κ , ω ³i δ sunt constante, cãrora li se cere sã îndeplineascã o singurã


condiµie (relaµia de dispersie în vid)

ω = cκ . (6.4)

Soluµia este periodicã în spaµiu ³i timp, ind caracterizatã printr-o perioadã T ³i o


lungime de undã λ
T = 2 π/ω , λ = 2 π/κ . (6.5)
Frecvenµa ν a undei este
1 ω cκ c
ν≡ = = = . (6.6)
T 2π 2π λ
Viteza de propagare a undei este astfel viteza luminii. Vectorul κ se nume³te vector
de propagare sau vector de undã. Pînã acum n-am impus decât ecuaµia undelor, vrem
însã o soluµie a ecuaµiilor Maxwell. Condiµia de divergenµã nulã pentru vectorul E
conduce la condiµia (de transversalitate)

κ · E0 = 0 . (6.7)

Rezultã cã vectorul E0 (³i E) se aã în planul ortogonal pe vectorul de propagare κ.


Introducem atunci un al doilea sistem de axe 0x 0 y 0 z 0 , având axa 0z 0 dupã vectorul κ;
vom nota cu ej , j = 1, 2, 3, versorii acestui sistem de axe. Evident, avem κ = κe3 .
Ajungem la concluzia cã soluµia cea mai generalã a ecuaµiei undelor care satisface
condiµia de transversalitate se scrie ca

E(r, t) = E0x 0 sin(ωt − κ · r + δ1 ) e1 + E0y 0 sin(ωt − κ · r + δ2 ) e2 . (6.8)

Axa 0x 0 va  aleasã în a³a fel încât sã avem întotdeauna E0x 0 6= 0. Prin alegerea
fazei δ1 putem realiza, dacã dorim, condiµia E0x 0 > 0 .
Observãm cã am adoptat în (6.8) scrierea cea mai generalã, cu douã faze δ1
³i δ2 , pentru a face comodã comparaµia, prin particularizarea lor, cu diversitatea
de moduri de scriere adoptate în literaturã. Prin alegerea originii timpului, putem
realiza δ1 = 0. Cu semnicaµie zicã se dovede³te a  diferenµa de fazã

δ ≡ δ2 − δ1 . (6.9)

Pentru inducµia magneticã, a doua din ecuaµiile Maxwell (6.1) conduce, dupã ce
calculãm ∇ × E , la
κ × E(r, t)
B(r, t) = , (6.10)
ω
88
6.1. UNDA ELECTROMAGNETICà PLANà “I MONOCROMATICÃ

dacã lãsãm de o parte un câmp magnetic static ce ar putea  adãugat soluµiei prece-
dente. Se constatã apoi, prin calcul, cã prima ³i a patra ecuaµie Maxwell din (6.1)
sunt vericate.
Expresiile celor doi vectori E ³i B , date de (6.8) ³i (6.10), respectiv, aratã
proprietãµile lor:
i) vectorii E ³i B sunt ortogonali pe direcµia de propagare a undei, datã de
vectorul κ ;
ii) vectorii E ³i B sunt reciproc ortogonali;
iii) între mãrimile celor doi vectori existã relaµia E = cB .
Din (6.8) rezultã pentru pãtratul mãrimii câmpului electric

E 2 (r, t) = E0x
2 2 2 2
0 sin (ωt − κ · r + δ1 ) + E0y 0 sin (ωt − κ · r + δ2 ) . (6.11)

Arãtãm în continuare cã orice undã planã monocromaticã se caracterizeazã prin


doi vectori: vectorul de propagare (de undã), deja denit, ³i vectorul de polarizaµie,
notat cu s, în general un vector cu componente numere complexe, ce va  denit în
paragraful urmãtor.

6.1.2 Starea de polarizaµie. Vectorul de polarizaµie


Un al doilea atribut al undei plane monocromatice este starea de polarizaµie. Dacã
nu existã un defazaj între cele douã componente ale câmpului electric [δ = 0, mo-
dulo π în (6.8)], atunci câmpul electric are tot timpul aceea³i direcµie. Acesta este
cazul radiaµiei liniar-polarizate. In toate celelalte cazuri, direcµia câmpului electric
se schimbã în timp: vârful vectorului electric descrie în cazul cel mai general o elipsã
situatã în planul perpendicular pe direcµia de propagare. Ecuaµia acestei elipse, în
sistemul de axe 0x 0 y 0 z 0 legat de direcµia de propagare a câmpului poate  u³or
obµinutã, eliminând timpul între cele douã componente ale câmpului electric Ex 0 ³i
Ey 0 , date de

Ex 0 = E0x 0 sin(ωt − κ · r + δ1 ) , Ey 0 = E0y 0 sin(ωt − κ · r + δ2 ) . (6.12)

Presupunînd δ 6= 0 ( modulo π) ³i ambele amplitudini E0x 0 ³i E0y 0 nenule, gãsim

Ex2 0 Ey2 0 Ex 0 Ey 0
2 + 2 −2 cos δ = sin2 δ . (6.13)
E0x 0 E0y 0 E0x 0 E0y 0

Dacã δ = π/2 (modulo π) , ecuaµia precedentã ne aratã cã în acest caz axele


elipsei sunt dirijate chiar dupã vectorii e1 ³i e2 . Dacã, în plus, E0x 0 = E0y 0 , elipsa

89
CAPITOLUL 6. RADIA•IA ELECTROMAGNETICÃ. DESCRIERE CLASICÃ

se reduce la un cerc. Intr-adevãr, în acest caz mãrimea intensitãµii câmpului electric


este independentã de timp, ecuaµia (6.11) reducându-se la Ex2 0 + Ey2 0 = E 2 .
Observaµie. Dacã direcµia vectorului e1 nu este luatã la întâmplare, ci dupã una
din axele elipsei, al cãrei versor îl vom nota cu s1 atunci vectorul e2 va  dirijat
dupã cealaltã axã, al cãrei versor îl vom nota cu s2 , iar expresia (6.8) a câmpului
electric devine mai simplã, pentru cã, a³a cum am vãzut, în acest caz δ = π/2
(modulo π ). Dacã luãm δ = −π/2, câmpul electric are expresia

E(r, t) = E01 sin(ωt − κ · r + δ0 ) s1 − E02 cos(ωt − κ · r + δ0 ) s2 . (6.14)

Revenim la cazul în care vectorii e1 ³i e2 , reciproc ortogonali, sunt ale³i la în-


tâmplare în planul perpendicular pe direcµia de propagare. Descrierea atributului
de polarizaµie al undei se face cel mai convenabil pe baza unei transcrieri a expresiei
(6.8) cu ajutorul unor mãrimi complexe

E(r, t) = Re [E0 s ei(κ·r−ωt) ] , (6.15)

unde amplitudinea complexã E0 se exprimã prin mãrimile din (6.8) ca


q
E0 = i E0x2 + E 2 e−iδ1 , (6.16)
0 0y 0

iar vectorul de polarizaµie s ca

s = cos ζ/2 e1 + e−iδ sin ζ/2 e2 , (6.17)

cu unghiul ζ direct legat de raportul celor douã amplitudini E0x 0 ³i E0y 0 , ³i anume

E0x 0 E0y 0
cos ζ/2 = q , sin ζ/2 = q . (6.18)
2
E0x + 2
E0y 2 2
E0x 0 + E0y
0 0 0

Vectorul s are proprietãµile

s · κ = 0, s · s? ≡| s |2 = 1 . (6.19)

Prin specicarea unghiurilor ζ ³i δ obµinem toate stãrile de polarizaµie posible, în


particular
- polarizaµia liniarã

δ = 0, ±π −→ s = cos ζ/2 e1 ± sin ζ/2 e2 = s∗ , (6.20)

90
6.1. UNDA ELECTROMAGNETICà PLANà “I MONOCROMATICÃ

- polarizaµia circularã
1
δ = ±π/2, E0y 0 = E0x 0 −→ s = √ (e1 ∓ ie2 ) . (6.21)
2
Dacã însã axele 0x 0 ³i 0y 0 sunt orientate dupã axele de versori s1 ³i s2 ale
elipsei [a³a cum am vãzut, aceasta implicã δ = π/2 (modulo π )], expresia vectorului
de polarizaµie, prin alegerea δ = −π/2 , se reduce la

s = cos ζ/2 s1 + i sin ζ/2 s2 , (6.22)

³i expresia detaliatã (6.14) a câmpului electric se transcrie

E = E0 [ cos ζ/2 sin(ωt − κ · r + δ0 ) s1 − sin ζ/2 cos(ωt − κ · r + δ0 ) s2 ] , (6.23)

cu q
2 + E2 .
E0 ≡ E01 02 (6.24)
Observãm valabilitatea egalitãµii
2
E01 2
+ E02 2
= E0x 2
0 + E0y 0 , (6.25)

unde amplitudinile E0x 0 ³i E0y 0 sunt cele din relaµia (6.12). Valoarea fazei iniµiale
δ0 se poate xa convenabil prin alegerea originii timpului. Vom adopta în continuare
modul de scriere (6.23). Reµinem cã ζ = 0 corespunde luminii liniar-polarizate în
direcµia vectorului s1 , ³i avem în acest caz s = s1 , iar ζ = π luminii liniar-polarizate
în direcµia axei s2 . In toate celelalte cazuri vectorul de polarizaµie (6.22) este un
vector complex.
Observaµie. Alegerea δ = −π/2 corespunde unui sens bine determinat de par-
curgere a elipsei. Cazul sensului invers, δ = π/2, se trateazã analog. El poate 
cuprins în formulele referitoare la primul caz, prin trecerea lui ζ în − ζ .
In încheiere, ne referim la scrierea alternativã a câmpului electric (6.15) ca

E(r, t) = E(+) (r, t) + E(−) (r, t) (6.26)

unde
1
E(+) (r, t) ≡ E0 s eiκ·r e−iωt , (6.27)
2
este termenul cu dependenµa de timp e−iωt . El este denumit componenta de frecvenµã
pozitivã a câmpului electric. Al doilea termen din (6.26) este conjugatul complex al
primului ³i este denumit componenta de frecvenµã negativã.

91
CAPITOLUL 6. RADIA•IA ELECTROMAGNETICÃ. DESCRIERE CLASICÃ

6.1.3 Densitatea de energie. Intensitatea undei


Conform teoriei electromagnetismului, densitatea de energie creatã de câmpul elec-
tromagnetic (E, B) este
0
E 2 (r, t) + c2 B 2 (r, t) . (6.28)

w(r, t) =
2
In cazul undei plane, datã ind relaµia dintre mãrimile celor douã câmpuri, avem

w(r, t) = 0 E 2 (r, t) , (6.29)

unde pãtratul intensitãµii câmpului electric este dat de formula (6.11). Media pe o
perioadã a densitãµii de energie are proprietatea de a nu depinde de poziµie:
Z T
1 0 0 2
ρ≡ w(r, t)dt = 2
(E0x 2
0 + E0y 0 ) = E . (6.30)
T 0 2 2 0

Intensitatea radiaµiei, notatã cu I , este energia medie care trece în unitatea de


timp prin unitatea de suprafaµã normalã la direcµia de propagare. Un raµionament
simplu aratã cã ea este datã de produsul dintre densitatea medie de energie ρ ³i viteza
c de propagare a undei electromagnetice în vid. In cazul undei plane monocromatice
avem astfel
0
I = ρc = c E02 . (6.31)
2
Observãm cã intensitatea radiaµiei se poate exprima în funcµie de amplitudinea com-
plexã (6.15) a câmpului electric ca
0
I= c | E0 |2 . (6.32)
2

6.1.4 Unitãµi atomice pentru mãrimi electromagnetice


In descrierea comportãrii sistemelor atomice în câmpuri electromagnetice intense,
intensitatea radiaµiei este exprimatã de obicei în multipli ai unei intensitãµi, notatã
I0 ³i numitã în mod impropriu "unitatea atomicã" pentru intensitatea radiaµiei.
Denirea acestei mãrimi se face cu ajutorul unitãµii atomice pentru intensitatea
câmpului electric, denitã ca intensitatea câmpului electric la o distanµa egalã cu o
razã Bohr (notatã a0 ) de un proton x. Expresia acestui câmp electric este

|e|
E0ua = ≈ 5 · 1011 V/m , (6.33)
4π0 a20

92
6.1. UNDA ELECTROMAGNETICà PLANà “I MONOCROMATICÃ

unde e < 0 este notaµia pentru sarcina electronului în S.I. Intensitatea I0 este intensi-
tatea radiaµiei asociatã unei unde plane monocromatice în care intensitatea câmpului
electric ar  tocmai E0ua , adicã, în conformitate cu (6.31),
 2
0 e
I0 ≡ c ≈ 3, 51 · 1016 W/cm2 . (6.34)
2 4π0 a20

Pentru calcule viitoare este utilã exprimarea

α2 me c3
I0 = , (6.35)
8π a30

în care me noteazã masa electronului, α ≡ e2 /4π0 h̄c ≈ 1/137 este constanta struc-
turii ne (constanta lui Sommerfeld), iar h̄ constanta lui Planck.
Intensitatea I0 are o valoare enormã prin comparaµie cu valorile intensitãµii
surselor obi³nuite de radiaµie (comparã cu intensitatea unei lãmpi cu putere de 1000
W la distanµa de 1 cm de aceasta).
De³i unitatea atomicã de intensitate a radiaµiei este

e40
I ua = = 8πα I0 ≈ 0, 64 · 1020 W m−2 , (6.36)
h̄a40

în zica interacµiei cu laseri de mare intensitate se folose³te în mod curent ca unitate


de intensitate mãrimea I0 .

6.1.5 Aproximaµia lungimilor de undã mari (aproximaµia dipolarã)


Dacã lungimea de undã a radiaµiei este relativ mare, atunci produsul κ·r = 2πn·r/λ
(n − versorul direcµiei de propagare) nu î³i schimbã mult valoarea pe zone limitate
ale spaµiului ³i, ca urmare, dependenµa de coordonate a câmpurilor se poate neglija.
Ecuaµia (6.23) devine

E(r, t) → E(t) = E0 [ cos ζ/2 sin(ωt + δ0 ) s1 − sin ζ/2 cos(ωt + δ0 ) s2 ] . (6.37)

Ea descrie un câmp electric omogen. In acest caz limitã câmpul magnetic asociat pe
baza ecuaµiilor Maxwell este neglijabil. A³a cum am arãtat, în acest mod de scriere,
în care s1 ³i s2 sunt dirijaµi dupã axele elipsei descrise de vectorul câmp electric,
starea de polarizaµie este determinatã de unghiul ζ ; astfel ζ = 0, π corespund la
polarizaµie liniarã, de-a lungul lui s1 , respectiv s2 , iar ζ = ±π/2 la polarizaµie
circularã.

93
CAPITOLUL 6. RADIA•IA ELECTROMAGNETICÃ. DESCRIERE CLASICÃ

6.2 Descrierea cu ajutorul potenµialelor


In descrierea câmpului electromagnetic este comodã folosirea potenµialelor electro-
magnetice, relaµiile de legãturã cu câmpurile ind

∂A
E = −∇Φ − , B = ∇ × A. (6.38)
∂t

Considerãm cunoscut faptul [33] cã la o transformare de etalonare, redatã prin


relaµiile
∂f
A0 = A + ∇f , Φ0 = Φ − , (6.39)
∂t
cu f funcµie de poziµie ³i timp, câmpurile electric ³i magnetic rãmîn neschimbate.
Armaµia poate  vericatã direct pe relaµiile de legãturã (6.38) dintre câmpuri ³i
potenµiale.

6.2.1 Etalonarea Coulomb


In aplicaµiile privind interacµia atom-radiaµie electromagneticã, în domeniul nerela-
tivist, cea mai folositã alegere a perechii de potenµiale A ³i Φ care descrie câmpul
electromagnetic liber este cea în care potenµialul scalar Φ = 0, iar ∇·A = 0. Aceasta
este etalonarea Coulomb, numitã uneori etalonarea radiativã, iar în cazul folosirii ei
în mecanica cuanticã numitã în mod curent etalonarea vitezei.
In cazul undei electromagnetice plane ³i monocromatice, potenµialul vector ata³at,
care descrie câmpurile (6.8) ³i (6.10), este

1
A(κ; r, t) = [E0x 0 cos(ωt − κ · r + δ1 ) e1 + E0y 0 cos(ωt − κ · r + δ2 ) e2 ] . (6.40)
ω
Este convenabilã transcrierea relaµiei (6.40) cu mãrimi complexe, prin completã
analogie cu (6.15)
A(κ, s; r, t) = Re [A0 s ei(κ·r−ωt) ] , (6.41)

evident cu aceea³i expresie (6.17) pentru vectorul de polarizaµie s. Rezultã imediat


egalitãµile E0 = iωA0 , A0 = iA0 e−iδ1 , E0 = ω A0 , cu E0 dat de (6.24). De
asemenea, avem | A0 |= A0 .
Cu ajutorul amplitudinii complexe a potenµialului vectorial, intensitatea undei
(6.32) se exprimã ca
0
I= c ω 2 | A0 |2 . (6.42)
2
94
6.2. DESCRIEREA CU AJUTORUL POTEN•IALELOR

In cazul în care vectorii e1 ³i e2 sunt dirijaµi dupã axele ale elipsei descrise de
vectorul câmp electric, câmpurile se exprimã ca în (6.23) ³i (6.10) ³i sunt descrise de
potenµialul vector

A(r, t) = A0 [ cos ζ/2 cos(ωt − κ · r + δ0 ) s1 + sin ζ/2 sin(ωt − κ · r + δ0 ) s2 ] .


(6.43)
In acord cu notaµii precedente, versorii sistemului de axe sunt notaµi s1 ³i s2 , atunci
cînd sunt de-a lungul axelor elipsei.

Un câmp electric omogen E(t) este descris în etalonarea Coulomb de un potenµial


vector A dependent numai de timp, de care este legat prin relaµia E(t) = −dA/dt.
Ne referim aici doar la cazul undei plane monocromatice [care se reduce la câmpul
electric în aproximaµia dipolarã, descris de (6.37)], pentru care relaµia (6.43) devine

A(t) = A0 [ cos ζ/2 cos(ωt + δ0 ) s1 + sin ζ/2 sin(ωt + δ0 ) s2 ] . (6.44)

Cele mai simple expresii particulare pe care le vom folosi în continuare sunt

Alin (t) = A0 cos(ωt + δ0 ) s1 , (6.45)


A0
Acirc (t) = √ [ cos(ωt + δ0 ) s1 + sin(ωt + δ0 ) s2 ] , (6.46)
2
corespunzãtoare, respectiv, câmpului electric omogen liniar polarizat ³i celui circular
polarizat.

6.2.2 Aproximaµia dipolarã. Etalonarea lungimii


In cadrul aproximaµiei dipolare, pentru a descrie un câmp electric omogen E(t)
oarecare, este de multe ori folositã etalonarea lungimii. Ea este caracterizatã de
potenµialele
AL = 0 , ΦL = −E(t) · r . (6.47)
Trecerea de la etalonarea vitezei, unde
Z t
Av = − E(t0 ) dt0 + C , Φv = 0 , (6.48)
t0

(cu valori arbitrare pentru t0 ³i vectorul constant C), la etalonarea lungimii este
redatã prin transformarea (6.39) cu
Z t
fv→L (r, t) = −Av · r = r · E(t0 ) d t0 − r · C . (6.49)
t0

95
CAPITOLUL 6. RADIA•IA ELECTROMAGNETICÃ. DESCRIERE CLASICÃ

Observaµie. In cazul descrierii câmpului electric omogen monocromatic (6.37),


formula (6.48) asociazã câmpului electric (6.37) potenµialul vector

Av (t) = A(t) , (6.50)

cu A(t) cel din (6.44), dacã alegem convenabil vectorul constant C.

6.3 Polarizarea parµialã. Parametrii Stokes


A³a cum s-a menµionat anterior, starea câmpului electromagnetic descrisã de o undã
planã monocromaticã nu se poate realiza în naturã. In particular, radiaµia emisã de
diferitele surse aproape monocromatice folosite în mod curent nu are o polarizaµie
determinatã. Radiaµia electromagneticã este emisã de un numãr imens de atomi, care
emit la momente de timp diferite, independent unul de celãlalt. Ca urmare, câmpul,
chiar monocromatic, nu este descris în realitate de unda planã monocromaticã (6.15).
O descriere mai realistã o dã formula citatã în care amplitudinea complexã E0 ³i
vectorul de polarizaµie s variazã în mod aleator în timp.
Situaµia menµionatã se ia comod în consideraµie în teoria cuanticã a câmpului
electromagnetic, unde se face distincµie între stãri pure ³i stãri mixte ale fotonilor.
In cele ce urmeazã vom rãmâne la o descriere clasicã ³i vom caracteriza radiaµia
e prin atribute clasice, bine denite la nivel microscopic, e prin mãrimi direct
observabile la scarã macroscopicã.
In opticã sunt dezvoltate metode de mãsurare a intensitãµii unui fascicul luminos
³i a polarizaµiei sale. Astfel, o prismã Nicol, caracterizatã printr-o orientare xã,
transmite radiaµie linear polarizatã a cãrei intensitate este în general o fracµiune din
intensitatea totalã a fasciculului incident. Dacã toatã radiaµia este transmisã, atunci
rezultã cã ne aãm în situaµia simplã în care radiaµia este liniar polarizatã de-a lungul
axei de transmisie a prismei. Un fascicul circular polarizat va  în întregime acceptat
de o anumitã combinaµie de o lamã sfert de undã ³i o prismã Nicol.
Una din posibilitãµile de a caracteriza starea de polarizaµie a unui fascicul de
radiaµie monocromaticã o realizeazã parametrii Stokes. Ei sunt deniµi în raport cu
un sistem de axe de tipul 0x 0 y 0 z 0 descris în Ÿ5.1.2, cu 0 z 0 dupã direcµia de propagare.
Se noteazã cu I(β) intensitatea radiaµiei care ar trece printr-un analizor de polarizaµie
liniarã corespunzãtoare unui vector de polarizaµie real care face unghiul β cu axa 0 x0
[ ζ = 2β în (6.20)], iar cu I+ ³i I− intensitãµile transmise de analizori de polarizaµie
circular drept ³i circular stâng. Parametrii Stokes se denesc astfel:
1. I − intensitatea totalã a fasciculului
2. I η3 ≡ I(00 ) − I(900 )

96
6.4. CÂMP ELECTROMAGNETIC NEMONOCROMATIC

3. I η1 ≡ I(450 ) − I(1350 )
4. I η2 ≡ I+ − I− .
Parametrii Stokes sunt legaµi de mãrimi care se pot extrage din valori medii
temporale ale unor produse de câte douã componente ale câmpului electric.

6.4 Câmp electromagnetic nemonocromatic


6.4.1 Câmp electromagnetic cu duratã nitã de acµiune
Câmpul riguros monocromatic este de asemenea o idealizare. In realitate, întâlnim
câmpuri electromagnetice cu o dependenµã mai complicatã de coordonate ³i timp
decât cele corespunzãtoare undei plane monocromatice [(6.8) ³i (6.10)].
Intr-un punct xat al spaµiului, câmpul electric este o funcµie de timp pe care o
vom nota cu E(t) . Considerãm dezvoltarea sa în integralã Fourier, scrisã ca
Z ∞
E(t) = E(ω)eiωt dω . (6.51)
−∞

Pentru cã vectorul E este un vector real, transformata sa Fourier este complexã ³i


are proprietatea
E(ω) = E ∗ (−ω) . (6.52)
Semnalele reale dureazã un interval de timp nit. Atunci, pentru a descrie pro-
prietãµile sale, câmpului electric i se ata³azã funcµia

Eτ (t) = fτ (t) E(t) , fτ (t) = 1, | t |< τ, fτ (t) = 0, | t |> τ . (6.53)

Transformata Fourier a unui asemenea câmp electric este notatã E τ (ω) .


Un detector de radiaµie rãspunde la intensitatea radiaµiei, fãrã a putea urmãri
variaµiile acesteia pe intervale foarte scurte de timp. Rãspunsul este determinat de
o medie temporalã a intensitãµii instantanee pe un interval nit de timp, ∆t,
Z ∆t/2
1
E2 (t + t0 ) d t0 .
∆t −∆t/2

Limitele de integrare pot  extinse oricât de mult, dacã folosim funcµia (6.53). In
aceste condiµii vom împãrµi integrala temporalã la intervalul de timp 2τ în care
câmpul electric este nenul. Deoarece intereseazã media pe intervale de timp relativ
lungi, se adoptã deniµia formalã
Z ∞
1
2
{E(t) } ≡ lim E2 (t + t0 ) d t0 . (6.54)
τ →∞ 2τ −∞ τ

97
CAPITOLUL 6. RADIA•IA ELECTROMAGNETICÃ. DESCRIERE CLASICÃ

Am introdus astfel notaµia, pe care o vom folosi în continuare,


Z ∞
1
{ F (t) } ≡ lim Fτ (t + t0 ) dt0 . (6.55)
τ →∞ 2τ −∞

Se spune cã avem un câmp de radiaµie staµionar, dacã media precedentã nu depinde


de momentul t. In particular, în acest caz avem
Z ∞
1
2 2
{E (t) } = {E (0) } = lim E2 (t0 ) d t0 . (6.56)
τ →∞ 2τ −∞ τ

Pe de altã parte, relaµia de completitudine referitoare la dezvoltarea în integralã


Fourier a câmpului electric "trunchiat" conduce la egalitatea
Z ∞ Z ∞
E2τ (t0 ) d t0 = 2 π | E τ (ω) |2 d ω . (6.57)
−∞ −∞

In cazul staµionar, se dene³te funcµia spectru S(ω) prin relaµia


Z ∞
{E2 (t) } = {E2 (0) } = S(ω) d ω . (6.58)
−∞

Din proprietatea (6.52) a transformatei Fourier rezultã


Z ∞
2
{E (t) } = 2 S(ω) d ω . (6.59)
0

Prin comparaµie, obµinem


π
S(ω) = lim | E τ (ω) |2 . (6.60)
τ →∞ τ

6.4.2 Densitate totalã de energie, densitate spectralã


A³a cum s-a amintit anterior, densitatea de energie microscopicã rezultã pe baza
ecuaµiilor lui Maxwell ca având expresia (6.30). La scarã macroscopicã se folose³te
media temporalã a acestei mãrimi, notatã, ca ³i în cazul undei plane ³i monocroma-
tice, cu ρ. In acel caz particular, având în vedere proprietãµile de periodicitate ale
câmpurilor, am efectuat media pe o perioadã T = 2 π/ω . In cazul general, densitatea
ρ se dene³te prin  
1 1 2
ρ(t) ≡ 2
0 E + B , (6.61)
2 µ0
unde acoladele noteazã ca ³i anterior media (6.55).

98
6.5. MODURILE DE OSCILA•IE ALE CÂMPULUI ELECTROMAGNETIC

In cazul staµionar, densitatea ρ nu depinde de timp. In aceste condiµii devin


interesante ³i alte mãrimi cu semnicaµie zicã derivate din aceasta. Mãrimea ρ
reprezintã o densitate totalã de energie, la valoarea ei aducându-si contribuµia diferite
frecvenµe: Z ∞
ρ= ρ(ω) d ω . (6.62)
0
Funcµia ρ(ω) se nume³te densitate spectralã de energie. Comparaµia cu formula
(6.60) conduce la egalitatea
ρ(ω) = 0 S(ω) . (6.63)
La rândul sãu, densitatea spectralã poate  descompusã în contribuµii cu diferite
direcµii de propagare ³i diferite stãri de polarizaµie. Se poate scrie atunci
Z X
ρ(ω) = ρ(κ, s) d Ωκ . (6.64)
κ/κ s

Funcµia ρ(κ, s) se nume³te densitate spectralã de energie analizatã dupã direcµia de


propagare ³i starea de polarizaµie. Deniµiile precedente aratã cã densitãµile spec-
trale ρ(ω) ³i ρ(κ, s) au dimensiune de densitate de energie × timp, adicã de acµi-
une/volum.
In încheiere, menµionãm expresia densitãµilor spectrale în cazul particular al unei
unde plane ³i monocromatice caracterizate prin vectorii κ0 ³i s0 ³i densitatea totalã
ρ, cu expresia (6.30):
ρ(ω) = ρ δ(ω − ω0 ) , ω0 = cκ0 , (6.65)
ρ(κ, s) = ρ δ(ω − ω0 ) δ(n − n0 ) δs,s0 , n ≡ κ/κ, n0 ≡ κ0 /κ0 . (6.66)

6.5 Modurile de oscilaµie ale câmpului electromagnetic


A³a cum am discutat în paragrafele precedente, starea câmpului electromagnetic de-
scrisã de o undã planã monocromaticã este o stare idealizatã, câmpurile electric ³i
magnetic întâlnite în realitate ind funcµii complicate de coordonate ³i timp. Aceste
câmpuri pot  însã prezentate ca suprapuneri continue de unde plane ³i monocro-
matice, de tipul (6.41),
Z X
A(r, t) = A(κ, s(κ); r, t) dκ . (6.67)
κ s(κ)

Vectorul de polarizaµie a fost notat cu s(κ), pentru a sublinia dependenµa sa de


vectorul de propagare prin proprietatea de ortogonalitate (6.19). Ori de câte ori nu

99
CAPITOLUL 6. RADIA•IA ELECTROMAGNETICÃ. DESCRIERE CLASICÃ

existã ambiguitate se va folosi doar notaµia s. Sumarea peste vectorul de polarizaµie


conµine doi termeni (existã douã soluµii liniar independente cu acela³i vector de
propagare):
X
Q(s) ≡ Q(sa ) + Q(sb ) , (sa )∗ · sa = (sb )∗ · sb = 1 , (sa )∗ · sb = 0 , (6.68)
s

unde Q(s) este o cantitate dependentã de polarizaµie. Cei doi termeni corespund la
polarizaµii ortogonale.
Descrierea teoreticã este simplicatã dacã se impun câmpului electromagnetic
anumite condiµii suplimentare, de obicei fãrã semnicaµie zicã, ³i al cãror efect
asupra mãrimilor cu semnicaµie zicã este e neglijabil, e existã procedee teoretice
de a-l înlãtura. Efectul acestor condiµii este de a transforma mulµimea continuã de
posibilitãµi pentru vectorul de propagare într-o mulµime discretã, ceea ce conduce la
simplicãri în calcule.
In procedeul pe care îl adoptãm aici se considerã cã spaµiul este împãrµit în cuburi
de volum V, iar radiaµiei i se cere sã aibã acelea³i proprietãµi în oricare dintre cuburi;
altfel spus, câmpul electromagnetic satisface condiµiile de periodicitate ale unei reµele
cubice de laturã L = V 1/3 . Sistemul de studiat se considerã radiaµia dintr-un
asemenea cub. Este de a³teptat ca pentru V → ∞ efectul condiµiilor articiale
impuse sã disparã.
Dacã sistemul de axe este orientat dupã trei muchii concurente într-un colµ al
cubului, condiµiile de periodicitate, impuse potenµialului vector ³i atrãgând dupã
sine comportarea asemãnãtoare a câmpurilor electric ³i magnetic, sunt

A(x + L, y, z, t) = A(x, y + L, z, t) = A(x, y, z + L, t) = A(x, y, z, t) . (6.69)

Impunem aceste condiµii potenµialulului vector (6.41), care descrie unda planã mono-
cromaticã ³i obµinem
eiκx L = eiκy L = eiκz L = 1 ,
de unde
2π 2π 2π
κx = nx , κy = ny , κz = nz , (6.70)
L L L
unde nx , ny ³i nz sunt numere întregi (pozitive, negative sau nule). Sunt astfel
admi³i numai anumiµi vectori de undã, cei ale cãror componente îndeplinesc condii ile
precedente. Frecvenµa asociatã vectorului de propagare caracterizat prin (nx , ny , nz )
are, conform cu (6.4), expresia
cq 2
ν = nx + n2y + n2z . (6.71)
L
100
6.5. MODURILE DE OSCILA•IE ALE CÂMPULUI ELECTROMAGNETIC

Valorile posibile pentru componentele vectorului de undã sunt separate prin intervale
egale,

δκx = δκy = δκz = , (6.72)
L
cu atât mai mici cu cât latura cubului este mai mare.
O stare a câmpului electromagnetic descrisã de o undã planã monocromaticã al
cãrei vector de propagare satisface condiµiile (6.70) ³i are vectorul de polarizaµie s
xat dene³te un mod de oscilaµie al radiaµiei electromagnetice din cubul de volum V.
Modurile de oscilaµie formeazã o mulµime discretã, numãrabilã. Atunci când latura
cubului cre³te, spectrul componentelor vectorului de propagare admise prin condiµiile
de periodicitate se îndese³te. In limita V → ∞ acest spectru devine continuu.
Cea mai generalã stare a câmpului electromagnetic din volumul V este descrisã
de un potenµial vector care este suprapunerea contribuµiilor de tipul (6.41) permise
de condiµiile de periodicitate. Vom scrie, în notaµie simplicatã,
X
A(r, t) = Amod (r, t) cu Amod (r, t) = Re[A0, mod s(κ)ei(κ·r−ωt) ] , (6.73)
mod

unde suma este extinsã asupra modurilor de oscilaµie permise. A³a cum am vãzut,
ecãrui vector de propagare îi corespund în sumã doi termeni asociaµi cu douã stãri de
polarizaµie descrise de doi vectori de polarizaµie sa (κ) ³i sb (κ) liniar-independenµi,
pe care îi alegem ortogonali. Ori de câte ori va  nevoie, vom detalia notaµia, de
exemplu acum, când vom transcrie formula precedentã folosind ³i notaµii convenabile
în stabilirea corespondenµei cu scrierea folositã în teoria cuanticã
X X eiκ·r
A(r, t) = Re{ sλ (κ)Cλ (κ, t) √ } . (6.74)
κ λ=a,b V

Se observã cã am introdus coecienµii, dependenµi de timp,



Cλ (κ, t) ≡ V A0, mod e−iωt .

Expresiile câmpurilor electric ³i magnetic se obµin imediat:


X X eiκ·r
E(r, t) = Re { i ω(κ) sλ (κ) Cλ (κ, t) √ } (6.75)
κ λ=a,b
V
X X eiκ·r
B(r, t) = Re { i κ × sλ (κ) Cλ (κ, t) √ } . (6.76)
κ λ=a,b
V

101
CAPITOLUL 6. RADIA•IA ELECTROMAGNETICÃ. DESCRIERE CLASICÃ

Redãm aici un rezultat important referitor la starea câmpului descrisã de (6.74):


energia totalã conµinutã în volumul V al unui cub din câmpul de radiaµie, notatã
WV ³i calculatã conform electromagnetismului ca
Z
0
E2 + c2 B2 dv , (6.77)

WV =
2 V
are expresia
0 X X 2
WV = ω (κ) | Cλ (κ, t) |2 . (6.78)
2 κ
λ=a,b

(Deducerea formulei poate  gãsitã în [11], Cap. 20).


Energia WV nu depinde de timp deoarece modulul ecãrui coecient Cλ (κ, t)
este independent de timp. Fiecare termen al expresiei aminte³te formal energia unui
oscilator liniar armonic de masã egalã cu permitivitatea dielectricã 0 a vidului ³i
amplitudine Cλ .
Densitatea medie de energie se obµine împãrµind energia totalã la volumul V al
cubului. Densitatea de energie este o mãrime cu semnicaµie zicã, pentru care se
poate obµine o expresie valabilã independent de condiµiile de periodicitate, deoarece
în expresia ei se poate trece la limita V → ∞ . In aceastã limitã componentele
vectorului de propagare pot lua orice valori.
Formula care permite efectuarea unei sume peste toate posibilitãµile admise pen-
tru vectorul de propagare în limita volumului V innit de mare este
Z
1 X 1
... → ... dκ . (6.79)
V κ (2 π)3 κ

Pe baza ei obµinem
WV
Z
1 0 2 X
ρ ≡ lim = ω (κ) | Cλ (κ, t) |2 dκ . (6.80)
V →∞ V (2 π)3 κ 2
λ=a,b

102
Capitolul 7
RADIA•IA ELECTROMAGNETICÃ. DESCRIERE CUANTICÃ

7.1 Descrierea cuanticã în etalonarea Coulomb


7.1.1 Operatorii ata³aµi potenµialelor ³i câmpurilor
Descrierea cuanticã a câmpului electromagnetic liber poate  prezentatã prin analo-
gie cu descrierea sistemelor mecanice care ascultã de mecanica cuanticã. Astfel,
ca oricãrui sistem atomic, câmpului electromagnetic liber i se asociazã un spaµiu
al stãrilor, iar mãrimilor zice care caracterizeazã câmpul li se asociazã operatori
acµionând în acest spaµiu. Este necesar sã se asocieze operatori ³i potenµialelor vector
³i scalar. Sunt posibile, de asemenea, mai multe formulãri: Schrödinger, Heisenberg,
a interacµiei (în cazul în care radiaµia electromagneticã interacµioneazã cu un sistem
atomic).
In electrodinamica cuanticã tradiµionalã se adoptã o descriere relativist covari-
antã, care permite evidenµierea unor consecinµe majore ale interacµiei electronilor
cu câmpul electromagnetic. In ceea ce prive³te aplicaµiile, schema de lucru a elec-
trodinamicii cuantice este bazatã pe metoda perturbaµiilor ³i, în consecinµã, sunt
corect descrise procesele radiative în prezenµa unor câmpuri de intensitate slabã sau
în absenµa lor, precum ³i o serie de efecte neradiative.
In cazul interacµiei cu sistemele atomice, ³i în particular în prezenµa unor câm-
puri intense, s-a dovedit utilã folosirea unei descrieri necovariante, prin adoptarea
etalonãrii Coulomb, în care operatorii asociaµi potenµialelor ascultã de relaµiile

∇ · Aop = 0 , Φop = 0 .

Adoptãm acest formalism ³i îl descriem pe scurt în cele ce urmeazã. Pentru vari-


ante relativ simple ³i intuitive ale cuanticãrii câmpului electromagnetic liber în
etalonarea Coulomb vezi [9, 35], iar pentru o analizã mai aprofundatã vezi [34].

103
CAPITOLUL 7. RADIA•IA ELECTROMAGNETICÃ. DESCRIERE CUANTICÃ

Este comod sã ne interesãm doar de radiaµia electromagneticã închisã într-o cutie


cubicã, de volum V, ³i sã impunem condiµii de periodicitate pentru câmpuri, a³a cum
am procedat în Ÿ6.5. Aceste condiµii selecteazã anumite moduri de oscilaµie.
In formularea Schrödinger, ecãrui mod de oscilaµie al câmpului electromagnetic,
caracterizat prin vectorul de propagare κ (frecvenµa ω = cκ) ³i vectorul de polarizaµie
s, cu s·κ = 0, i se asociazã un operator al potenµialului vector Aop mod (r), independent
de timp, cu expresia
r
op h̄
Amod (r) = [ s eiκ·r â + s∗ e−iκ·r ↠] , (7.1)
2 0 ω V
unde operatorul â, denumit operator de anihilare asociat modului de oscilaµie re-
spectiv, este un operator cu proprietatea

[ â, ↠] = Iˆ . (7.2)

Adjunctul sãu, ↠, se nume³te operator de creare.


Câmpului electric îi este asociat operatorul
r
op h̄ ω
Emod (r) = i [ s eiκ·r â − s∗ e−iκ·r ↠] , (7.3)
2 0 V
iar câmpului magnetic operatorul
r

Bop
mod (r) = i κ × [ s eiκ·r â − s∗ e−iκ·r ↠] . (7.4)
2 0 V ω
Operatorii asociaµi întregului câmp se obµin prin suprapunerea contribuµiilor tu-
turor modurilor de oscilaµie
X op
Aop (r) = Amod (r). (7.5)
mod

Suma mod este extinsã, ca ³i în cazul clasic, asupra a douã posibilitãµi de polarizaµie
P
s1 ³i s2 , cu s∗1 · s2 = 0, ata³ate amândouã aceluia³i vector de propagare κ, ³i
asupra tuturor posibilitãµilor pentru vectorul de propagare permise de condiµiile de
periodicitate. Explicitarea sumei ar cere completarea notaµiei prin ata³area de indici
operatorilor de anihilare ³i creare. Acest lucru va  fãcut ori de câte ori va  necesar.
Diferitele moduri de oscilaµie se presupun a  independente, proprietate oglinditã în
relaµiile
[ âmod1 , âmod2 ] = [ âmod1 , â†mod2 ] = 0,

104
7.1. DESCRIEREA CUANTICÃ ÎN ETALONAREA COULOMB

relaµii valabile pentru orice douã moduri de oscilaµie distincte.


Operatorii asociaµi câmpului electric (magnetic) în douã puncte diferite ale spaµi-
ului nu comutã între ei. Nu comutã nici un operator de câmp electric cu un opera-
tor de câmp magnetic. Reproducem pentru ilustrare câteva relaµii de necomutare,
referindu-ne la un mod de oscilaµie cu polarizaµie liniarã,

op op ih̄ω
sj sk sin (κ · (r1 − r2 )) Iˆ ,
 
[ Emod j
(r1 ), Emod k
(r2 )] = −
0 V
op  op  ih̄
[ Emod j
(r1 ), Bmod (r )] =
k 2
sj (κ × s)k cos (κ · (r1 − r2 )) Iˆ , (7.6)
0 V
unde indicii j ³i k se referã la componentele carteziene ale vectorilor.
In particular, se observã cã într-un acela³i punct al spaµiului componentele câm-
pului electric sunt compatibile, iar o componentã a câmpului electric ³i una a câm-
pului magnetic sunt incompatibile. Operatorii asociaµi câmpurilor a douã moduri de
oscilaµie diferite comutã între ei.

7.1.2 Operatorul energiei. Stãrile Fock


Operatorul energiei câmpului de radiaµie din volumul V este

h̄ωmod â†mod âmod .


X op X
Ĥrad = Ĥmod = (7.7)
mod mod

Observãm cã a fost lãsatã de o parte energia de zero a modurilor de oscilaµie. In


notaµia simplicatã din expresia (7.1), contribuµia unui mod de oscilaµie la operatorul
energiei este datã de operatorul autoadjunct
op
Hmod = ↠â h̄ω . (7.8)

Dacã ignorãm prezenµa celorlalte moduri de oscilaµie, denim un spaµiu al stãrilor în


care vectorii proprii ai lui Hop
mod formeazã o bazã. Proprietatea (7.2) a operatorului
op
â are drept consecinµã majorã faptul cã valorile proprii ale operatorului Ĥmod sunt
multipli ai cuantei de energie h̄ω . Ecuaµia de valori proprii asociatã operatorului
Hopmod o vom scrie

op
Ĥmod | n; mod > = nh̄ω | n; mod > , n intreg ≥ 0 . (7.9)

Energia ecãrui mod de oscilaµie este deci cuanticatã. Din interpretarea pe care
teoria cuanticã o dã valorilor proprii ale operatorului asociat unei observabile, rezultã

105
CAPITOLUL 7. RADIA•IA ELECTROMAGNETICÃ. DESCRIERE CUANTICÃ

cã energia unui mod de oscilaµie nu poate  decât un multiplu al energiei elementare


h̄ω (cuanta de energie).
In ecuaµia precedentã apar vectorii proprii notaµi | n; mod >. Valoarea numãrului
n este denumitã numãr de ocupare sau numãr de fotoni. Vectorii se presupun nor-
maµi, iar ortogonalitatea vectorilor care corespund la valori proprii diferite decurge
din caracterul autoadjunct al operatorului energiei. Avem deci

< n; mod | n0 ; mod >= δnn0 . (7.10)

Dacã nu existã ambiguitate, vom folosi notaµia mai simplã | n; mod >→| n > .
Se dene³te ³i un operator al numãrului de fotoni, direct legat de operatorul
energiei,
N̂mod ≡ â†mod âmod . (7.11)
Vectorii proprii ai operatorului numãrului de fotoni (totuna cu vectorii proprii ai
energiei) pot  obµinuµi prin aplicarea repetatã a operatorului de creare asupra vec-
torului | 0 > (starea de vid pentru modul de oscilaµie considerat):
n
â†
|n>= √ |0> . (7.12)
n!
Se presupune cã vectorul | 0 > este normat ³i atunci constanta din expresia prece-
dentã asigurã normarea vectorului | n >, implicatã de relaµia (7.10). De asemenea,
expresia (7.12) implicã alegerea unui factor de fazã pentru ecare vector faµã de
vectorul | 0 > . Menµionãm relaµiile

â | n > = n | n − 1 > , (n 6= 0), â | 0 >=| zero > ,


â | n > = n+1|n+1> . (7.13)

Prin | zero > a fost notat vectorul zero al spaµiului Fock.


Dacã µinem seama de existenµa celorlalte moduri de oscilaµie, spaµiul stãrilor câm-
pului electromagnetic se prezintã ca ind produsul direct de spaµii asociate ecãrui
mod. O bazã a acestui spaµiu o formeazã vectorii produs direct
Y
| Fock > ≡ ⊗ | n; mod > . (7.14)
mod

Ace³ti vectori sunt caracterizaµi printr-un ³ir innit de întregi nenegativi, câte un
întreg pentru ecare mod de oscilaµie. Notaµia din relaµia precedentã va  folositã
ori de câte ori nu creeazã ambiguitate. In caz contrar, vom specica, într-o ordine

106
7.1. DESCRIEREA CUANTICÃ ÎN ETALONAREA COULOMB

potrivitã cazului discutat, valorile numerelor de ocupare, de obicei pentru modurile


ocupate,
| Fock >=| n1 , n2 , ...., np , ... > . (7.15)
Un vector Fock este vector propriu al energiei (7.7) corespunzãtor valorii proprii
X
WFock = nmod h̄ωmod . (7.16)
mod

Vectorii Fock sunt normaµi. Doi vectori Fock distincµi sunt reciproc ortogonali.
Din vectorii Fock se construiesc stãrile staµionare ale câmpului electromagnetic,
descrise de vectorii de stare
i
− h̄ WFock t
| ΨFock
stat > = | Fock > e . (7.17)

Starea de vid, notatã | vid > , corespunde la valori nule ale tuturor numerelor
de ocupare.
Densitatea de energie într-o stare Fock este datã de
1 X
ρV = nmod h̄ωmod .
V
mod

Indicele V aratã cã ne referim la radiaµia din cutia de volum V . Putem ridica re-
stricµiile impuse prin condiµiile de periodicitate, fãcând V → ∞, conform procedeului
(6.79), adaptat notaµiilor de aici,
Z X
1 X 1
... → ... d κ .
V (2π)3 κ
mod λ=1,2

Trecând la coordonate sferice legate de vectorul κ, avem

1
Z X Z ∞
ρ= dΩκ̂ κ2 n(κ, sλ ) h̄ ω d κ ,
(2π)3 0
λ=1,2

unde nmod a fost înlocuit prin n(κ, sλ ), cu vectorul κ real. Indicele λ se referã la
starea de polarizaµie a modului de oscilaµie. Din expresia precedentã, desprindem
expresii pentru densitatea spectralã de energie ³i densitatea spectralã analizatã dupã
direcµia de propagare ³i polarizaµie. Expresia ultimeia este

h̄ω 3
ρ(κ, sλ ) = n(κ, sλ ) . (7.18)
(2πc)3
107
CAPITOLUL 7. RADIA•IA ELECTROMAGNETICÃ. DESCRIERE CUANTICÃ

Este important sã semnalãm proprietãµi ale stãrilor Fock, care aratã cã ele sunt
stãri greu de întâlnit ³i de realizat în practicã. Astfel, valoarea medie a câmpului
electric ³i valoarea medie a câmpului magnetic într-o stare Fock sunt nule:

E(r) ≡ < ΨFock


stat | E
op
| ΨFock
stat >=< Fock | E
op
| Fock >= 0 ,
B(r) ≡ < ΨFock
stat | B
op
| ΨFock
stat >= 0 . (7.19)

Abaterea standard a intensitãµii câmpului electric, într-o stare oarecare descrisã de


vectorul | Ψ > , este denitã ca radical din suma pãtratelor abaterilor standard ale
componentelor, ceea ce conduce la exprimarea
p
∆E ≡ < Ψ | Eop · Eop | Ψ > − < Ψ | Eop | Ψ > · < Ψ | Eop | Ψ > . (7.20)

Pentru cazul unui singur mod de oscilaµie, într-o stare cu n fotoni, este valabil
rezultatul r
h̄ω
∆Emod = (n + 1/2) . (7.21)
0 V
Uneori este convenabil sã se treacã la formularea Heisenberg. Trecerea o face o
transformare unitarã datã de operatorul
i
ÛS→H (t) = e h̄ Ĥrad t .

Vectorii de stare devin independenµi de timp, în particular

| ΨH
stat , Fock >=| Fock > , (7.22)

iar operatorii asociaµi potenµialului vector ³i câmpurilor devin operatori dependenµi


de timp. Operatorul de anihilare al unui mod oarecare în formularea Heisenberg este

âH (t) = ÛS → H â ÛS→H = â e−iωt , (7.23)

³i evident operatorul de creare este adjunctul operatorului precedent, (âH (t))† =


↠eiωt . In consecinµã, în formularea Heisenberg, potenµialul vector al întregului câmp
este
r

[ s ei(κ·r−ωt) âmod + s∗ e−i(κ·r−ωt) â†mod ] .
X
A op,H
(r, t) = (7.24)
20 V ω
mod

Expresia aminte³te expresia clasicã (6.74) a potenµialului vector, în locul unor coe-
cienµi numerici apãrând acum operatorii de anihilare â ³i creare ↠din formularea
Schrödinger. Aceea³i armaµie este valabilã pentru operatorii ata³aµi câmpurilor.

108
7.2. STÃRI COERENTE ALE CÂMPULUI ELECTROMAGNETIC

In general, câmpul electromagnetic se aã într-o stare mixtã, descrisã printr-un


operator statistic, numit ³i operator al densitãµii. Radiaµia termicã ³i radiaµia laser
reprezintã forme posibile de existenµã a câmpului electromagnetic, cu proprietãµi
complet diferite. Radiaµia termicã rezultã prin emisie independentã de la un numãr
mare de atomi, în condiµii de echilibru radiativ. Vom da unele detalii despre stãrile
mixte ale câmpului în Ÿ7.5. In cazul radiaµiei laser atomii emit radiaµie electro-
magneticã în fazã unii cu alµii. Cu bunã aproximaµie abaterea pãtraticã medie a
numãrului de fotoni într-un câmp laser ascultã de distribuµia Poisson pentru care
(∆n)2 = n̄. Distribuµia Poisson pentru numãrul de fotoni se întâlne³te în cazul
unor stãri particulare ale câmpului electromagnetic, numite stãri coerente. Denim
³i studiem aceste stãri în continuare.

7.2 Stãri coerente ale câmpului electromagnetic


7.2.1 Deniµie. Statistica numãrului de fotoni. Evoluµia în timp
Ne vom referi întâi la cazul unui singur mod de oscilaµie.
Ne plasãm în formularea Schrödinger. O stare coerentã este descrisã de un vector
propriu al operatorului de anihilare â. Vom nota o valoare proprie a acestui operator
cu z , notaµie potrivitã deoarece arãtãm în continuare cã orice numãr complex poate
 valoare proprie. Vectorul propriu ata³at îl notãm cu | z > . Avem deci de analizat
ecuaµia
â | z > = z | z > . (7.25)
Pentru a o rezolva, exprimãm vectorul cãutat ca o combinaµie de vectori proprii ai
operatorului numãrului de ocupare ata³at modului de oscilaµie considerat

X
| z >= cn | n > . (7.26)
n=0

Ecuaµia de valori proprii are drept consecinµã relaµia de recurenµã



n + 1 cn+1 = z cn ,
care determinã toµi coecienµii în funcµie de primul, c0 ,
zn
cn = √ c0 .
n!
Soluµia gãsitã este normabilã, ei i se impune atunci condiµia
< z | z >= 1 , (7.27)

109
CAPITOLUL 7. RADIA•IA ELECTROMAGNETICÃ. DESCRIERE CUANTICÃ

care conduce la

X | z |2 2
2
| c0 | =| c0 |2 e|z| = 1 ,
n!
n=0

de unde obµinem | c0 |2 = e −|z|2. Luînd egal cu 1 factorul de fazã constant, arbitrar,


din expresia lui c0 , avem expresia

1 2
X zn
| z >= e− 2 |z| √ |n>, (7.28)
n=0 n!

cu care lucrãm în continuare.


Observãm cã vectorul corespunzãtor stãrii de vid, care este vector propriu al
operatorului N̂mod al numãrului de ocupare, este ³i o stare coerentã, corespunzãtoare
valorii z = 0.
Mai observãm ³i cã, spre deosebire de operatorul de anihilare, operatorul de creare
nu admite vectori proprii.
Un calcul direct ne conduce la urmãtoarea expresie pentru produsul scalar a douã
stãri coerente:
 
1 ∗
2
< z1 | z2 > = exp − | z1 − z2 | +i Im(z1 z2 ) . (7.29)
2

Constatãm astfel cã douã stãri coerente nu sunt ortogonale. Doar dacã ele corespund
la valori z1 ³i z2 mult diferite (| z1 − z2 |>> 1), ele sunt aproximativ ortogonale.
Relaµia < z | â | z > = z atrage dupã sine relaµia, utilã în calcule,

< z | ↠| z > = z ∗ . (7.30)

Evidenµiem în continuare proprietãµile unui câmp electromagnetic care la un mo-


ment dat s-ar aa într-o stare coerentã a unuia din modurile sale, pentru care vectorul
de stare ar avea structura

| Ψ(t0 ) >=| z > ⊗ | χ > ,

unde | z > este starea coerentã a acelui mod, iar | χ > este un vector care se referã
la toate celelalte moduri de oscilaµie. Intr-o asemenea stare numãrul de fotoni din
modul descris descris de | z > nu are o valoare bine determinatã: probabilitatea
ca numãrul de fotoni ata³aµi modului de oscilaµie aat într-o stare coerentã sã aibã
valoarea n este
2n
2| z |
p(n) = | cn |2 = e−|z| . (7.31)
n!
110
7.2. STÃRI COERENTE ALE CÂMPULUI ELECTROMAGNETIC

Legea de distribuµie gãsitã nu este altceva decît distribuµia Poisson. Numãrul mediu
de fotoni pentru modul de oscilaµie considerat este

n =| z |2 , (7.32)

iar media pãtratului numãrului de fotoni

n2 =| z |4 + | z |2 ,

³i, ca urmare, abaterea pãtraticã medie ³i valoarea medie a numãrului de fotoni au


valori egale
(δn)2 = n =| z |2 . (7.33)

Se observã cã abaterea relativã a numãrului de fotoni,

∆n 1 1
= =√ ,
n |z| n

tinde la zero pentru stãri coerente cu valori mari ale numãrului mediu de fotoni.
Este valabilã armaµia: O stare coerentã la momentul t0 , ata³atã valorii pro-
prii z a operatorului â, evolueazã într-o stare coerentã caracterizatã prin parametrul
z exp[−iω(t − t0 )] .
Justicarea proprietãµii se face folosind modul cunoscut de evoluµie în timp a
unei suprapuneri de stãri staµionare
∞ ∞
X X i
| Ψ(t0 ) >= cn | n > −→| Ψ(t) >= cn e− h̄ En (t−t0 ) | n > .
n=0 n=0

Referindu-ne la o stare coerentã (7.28) ³i explicitând En = n h̄ ω , gãsim


∞ n
− 12 |z|2
X ze−iω(t−t0 )
| Ψ(t) >= e √ | n > ≡| ze−iω(t−t0 ) > . (7.34)
n=0 n!

Dupã intervale de timp egale cu perioada de oscilaµie T = 2π/ω , parametrul stãrii


coerente revine la valoarea iniµialã.
Pentru cele ce urmeazã vom nota parametrul unei stãri coerente la momentul t
prin
z(t) ≡ ze−iω(t−t0 ) . (7.35)

111
CAPITOLUL 7. RADIA•IA ELECTROMAGNETICÃ. DESCRIERE CUANTICÃ

7.2.2 Proprietatea de supracompletitudine a stãrilor coerente


Notãm cu zr ³i, respectiv, zi partea realã ³i partea imaginarã a numãrului complex
z,
z = zr + i zi .
Este valabilã urmãtoarea relaµie:
Z ∞Z ∞
1
| z >< z | d zr d zi = Iˆ , (7.36)
π −∞ −∞

unde Iˆ este operatorul unitate în spaµiul stãrilor asociat modului de oscilaµie consid-
erat.
Pentru demonstraµie, pentru operatorul
Z ∞Z ∞
I≡ | z >< z | d zr d zi
−∞ −∞

considerãm elementele de matrice în baza numerelor de fotoni:


Z ∞Z ∞
1 2
Inm = √ (z ∗ )n z m e−|z| d zr d zi .
n! m! −∞ −∞
Integrala dublã se efectueazã u³or prin trecere la coordonate polare în plan,

zr = ρ cos φ, zi = ρ sin φ ,

³i se obµine Inm = πδnm . Intrucât relaµia este adevãratã pentru orice doi vectori ai
bazei ortonormate a numerelor de ocupare, ea conduce la relaµia operatorialã (7.36).
Relaµia (7.36) aminte³te o relaµie de completitudine, ea implicând totalitatea
stãrilor coerente (integrare peste toate posibilitãµile pentru parametrul complex z ).
Spre deosebire de cazurile cunoscute, sistemul de stãri coerente nu este un sistem
de vectori reciproc ortogonali. In plus, sã constatãm cã orice stare coerentã poate
 exprimatã ca o suprapunere de stãri coerente. Intr-adevãr, sã scriem identitatea
| z 0 >= Iˆ | z 0 > , folosind pentru operatorul identitate expresia din membrul stâng
al relaµiei (7.36). Avem astfel exprimarea
Z ∞Z ∞
0 1
| z >= < z | z 0 > | z > d zr d zi .
π −∞ −∞

Din aceastã cauzã se spune cã totalitatea stãrilor coerente formeazã un sistem supra-
complet de vectori.

112
7.2. STÃRI COERENTE ALE CÂMPULUI ELECTROMAGNETIC

Menµionãm, fãrã demonstraµie, douã proprietãµi interesante:


a) Un vector al spaµiului poate  exprimat în mai multe moduri ca o suprapunere
de stãri coerente.
b) Dacã se considerã subsistemul de stãri coerente

{| n1 + i n2 >}n1 ,n2 ∈Z ,

unde Z este mulµimea întregilor, atunci acest sistem formeazã un sistem complet de
vectori.

7.2.3 Câmpul electromagnetic mediu într-o stare coerentã


Intr-o stare coerentã, valoarea medie a câmpului electric la momentul t este datã de

E(t) ≡ < z(t) | Eop (r) | z(t) >


r
h̄ω
= i [ z ei(κ·r−ω(t−t0 )) s − z ∗ e−i(κ·r−ω(t−t0 )) s∗ ]. (7.37)
20 V
Se constatã aceea³i dependenµã de timp ca în cazul câmpului electric (6.15) ata³at
unei unde electromagnetice plane în cazul
p unei descrieri clasice. Amplitudinea com-
plexã a câmpului electric este E0 = i 2h̄ω/0 V z . Pentru câmpul magnetic mediu
gãsim o expresie de acela³i tip, cu B0 = cE0 . In particular, pentru un mod cu
polarizaµie liniarã, cu notaµia z =| z | eiφ , se obµine
r
2h̄ω
E(t) = | z | s sin (ω(t − t0 ) − κ · r − φ) .
0 V
Valoarea medie a câmpului electric are amplitudinea proporµionalã cu | z |, mãrime
egalã cu rãdãcinã pãtratã din valoarea medie a numãrului de fotoni [relaµia (7.32)
³i o fazã egalã cu arg z . Un calcul direct aratã cã abaterea standard a intensitãµii
câmpului electric are aceea³i valoare în orice stare coerentã
r
h̄ω
∆E = , (7.38)
20 V
deci aceea³i cu valoarea ei în starea de vid.
Aceste caracteristici ale stãrilor coerente stau la baza folosirii lor pentru descrierea
unor stãri ale câmpului electromagnetic, cu proprietãµi apropiate de cele întâlnite
în zica clasicã. Reamintim, prin contrast, starea Fock, în care valorile medii ale
câmpurilor electric ³i magnetic sunt nule, iar abaterile standard depind de valoarea
numãrului de fotoni [vezi rel. (7.21)].

113
CAPITOLUL 7. RADIA•IA ELECTROMAGNETICÃ. DESCRIERE CUANTICÃ

7.2.4 Generarea stãrilor coerente din starea de vid


Expresia (7.28) a unei stãri coerente ³i relaµia (7.12) fac imediat vizibil rezultatul
1 2 †
| z >= e− 2 |z| ezâ | 0 > . (7.39)

Operatorul care apare în relaµia precedentã nu este un operator unitar. Se intro-


duce un operator unitar, notat D̂(z), construit cu ajutorul operatorilor â ³i ↠³i al
numãrului complex z , care are ³i el proprietatea de a genera o stare coerentã din
starea de vid
† ∗
D̂(z) ≡ ezâ −z â . (7.40)
Avem egalitatea operatorialã
1 2 † ∗ â
D̂(z) = e− 2 |z| ezâ e−z , (7.41)

valabilã deoarece comutatorul celor doi operatori de la exponent din (7.40) este un
multiplu al operatorului unitate. In acµiune asupra stãrii de vid, operatorul D̂(z)
³i operatorul din relaµia (7.39) au acela³i efect,
† −z ∗ â
D̂(z) | 0 >= ezâ | 0 >=| z > , (7.42)

deoarece ultimul operator exponenµial din (7.41) coincide cu operatorul unitate în


acµiune asupra stãrii de vid.
Operatorul D̂(z) , numit operator de deplasare al lui Glauber, este deci un
operator unitar care genereazã stãrile coerente din starea de vid. O transformare de
similitudine efectuatã cu ajutorul sãu asupra operatorului de anihilare conduce la

D̂(z) â D̂(z)† = â − z Iˆ , (7.43)

ceea ce justicã denumirea de operator de deplasare. Sunt evidente urmãtoarele


proprietãµi ale operatorului:

D̂(0) = Iˆ , D̂(z)† = D̂(−z) . (7.44)

7.2.5 Stãrile coerente ca stãri cu nedeterminare minimã


Din operatorii de creare ³i anihilare se pot construi doi operatori autoadjuncµi, notaµi
prin tradiµie cu Q̂ ³i P̂ , simboluri adecvate pentru operatorii de poziµie ³i impuls ai
unui sistem mecanic,
 1/2   1/2 
h̄ †
 h̄ω 
Q̂ ≡ â + â , P̂ ≡ i ↠− â . (7.45)
2ω 2

114
7.3. OPERATORUL FAZEI

Comutatorul acestor doi operatori este

[ Q̂ , P̂ ] = i h̄Iˆ , (7.46)

ca ³i comutatorul operatorilor de poziµie ³i impuls.


Intr-o stare coerentã sunt valabile urmãtoarele rezultate:
2h̄
< z | Q̂ | z > = Re (z) , < z | P̂ | z >= 2h̄ω Im (z) ,
ω
(δQ)2 = h̄/2ω , (δP )2 = h̄ω/2 , (7.47)

din care rezultã cã produsul ∆Q · ∆P ia în aceastã stare valoarea h̄/2 , valoarea


minimã permisã de relaµia lui Heisenberg de nedeterminare.
Menµionãm, în încheiere, cã stãrile coerente au fost studiate prima oarã de cãtre
Schrödinger ca stãri ale oscilatorului liniar armonic, operatorii de creare ³i anihilare
ind deniµi pornind de la operatorii de poziµie ³i impuls ai acestui sistem mecanic.

7.3 Operatorul fazei


Introducem acum un nou operator ê, strâns legat de faza undei plane monocromatice,
cu expresia

X
ê = | m >< m + 1 | . (7.48)
m=0
Adjunctul sãu este evident

X

ê = | m + 1 >< m | . (7.49)
m=0

Modul de acµiune al operatorilor asupra vectorilor bazei numerelor de ocupare rezultã


imediat a 

X
ê | n > = | m > δm,n−1 =| n − 1 > , n 6= 0 , (7.50)
m=0
ê | 0 > = | zero > , (7.51)

ê | n > = | n + 1 > , (7.52)

foarte asemãnãtor cu modul de acµiune al operatorilor de anihilare ³i creare. Produsul


operatorilor depinde de ordinea în care sunt înmulµiµi, ³i anume

êê† = Iˆ , ê† ê = Iˆ − | 0 >< 0 | . (7.53)

115
CAPITOLUL 7. RADIA•IA ELECTROMAGNETICÃ. DESCRIERE CUANTICÃ

Relaµiile justicã armaµia: operatorul ê† este un operator izometric, dar nu este
un operator unitar. Menµionãm ³i expresiile comutatorilor

[ê, ê† ] =| 0 >< 0 | , [ê, N̂ ] = ê . (7.54)

Dacã se comparã modurile de acµiune ale operatorului de anihilare ³i a operato-


rului ê , apare reascã factorizarea care urmeazã a operatorului de anihilare, din
care rezultã ³i o exprimare de acela³i tip pentru adjunctul sãu

ˆ 1/2 ê ,
â = (N̂ + I) ↠= ê† (N̂ + I)
ˆ 1/2 . (7.55)

Se denesc ³i operatorii autoadjuncµi

1
Ĉ ≡ [ ê + ê† ] , (7.56)
2
1
Ŝ ≡ [ ê − ê† ] . (7.57)
2i

Unii autori folosesc exprimarea exponenµialã ê = eiφ̂ cu ajutorul unui operator


φ̂ al fazei. Atunci operatorii Ĉ ³i Ŝ se scriu în forma cos φ̂ ³i sin φ̂ . Valorile
medii ale acestor doi operatori într-o stare Fock sunt nule. Intr-o stare coerentã ele
sunt diferite de zero.
Din relaµiile de necomutare

i
[Ĉ, N̂ ] = i Ŝ , [Ŝ, N̂ ] = − i Ĉ , [Ŝ, Ĉ] = | 0 >< 0 | (7.58)
2
rezultã cã în orice stare | ψ > a câmpului electromagnetic sunt îndeplinite relaµiile
(de nedeterminare)

1 1 1
∆C · ∆N ≥ |S|, ∆S · ∆N ≥ |C|, ∆C · ∆S ≥ | | 0 >< 0 | | . (7.59)
2 2 4
Considerãm acum problema de valori proprii pentru operatorul ê . Ne limitãm
numai la valorile sale proprii de modul 1, pe care le vom scrie ca eiφ , unde φ este
un numãr real. Vectorii proprii corespunzãtori, notaµi cu | φ > , se determinã u³or
în baza numerelor de ocupare, ca ind daµi de expresia

1 X inφ
| φ >= √ e |n> . (7.60)
2π n=0

116
7.4. STÃRI COMPRIMATE

Mulµimea de valori proprii considerate este continuã, vectorii nu sunt normabili, dar
îndeplinesc condiµia de ortonormare în sens generalizat

< φ | φ0 > = δ(φ − φ0 ) . (7.61)

Totalitatea vectorilor corespunzãtori valorilor parametrului 0 ≤ φ < 2π satisfac


relaµia de completitudine
Z 2π
| φ >< φ | dφ = Iˆ . (7.62)
0

7.4 Stãri comprimate


7.4.1 Componentele în cvadraturã ale câmpului electric
Se numesc componentele în cvadraturã ale unui mod de oscilaµie operatorii
1 i
â1 ≡ √ (↠+ â) , â2 ≡ √ (↠− â) . (7.63)
2 2
Ei diferã doar prin factori reali, dependenµi de frecvenµã, de operatorii "poziµiei" ³i
"impulsului", Q̂ ³i P̂ , deniµi în rel. (7.45). Din relaµia fundamentalã (7.2), rezultã

[ â1 , â2 ] = iIˆ . (7.64)

Operatorii hermitici â1 ³i â2 sunt asociaµi unor câmpuri electrice, defazate cu 900 , de
unde denumirea "în cvadraturã". Intr-adevãr, în formularea Heisenberg, operatorul
câmpului electric pentru un mod de oscilaµie cu polarizaµie liniarã se scrie
r
h̄ ω
E op,H
(r, t) = i s [â ei(κ·r−ωt) − ↠e−i(κ·r−ωt) ]
2 0 V
r
h̄ ω
= s [ â1 sin(ωt − κ · r) − â2 cos(ωt − κ · r) ] . (7.65)
2 0 V

Este adevãratã inegalitatea (relaµia de nedeterminare)

∆ a1 ∆ a2 ≥ 1/2 . (7.66)

Intr-o stare cu numãr determinat de fotoni, avem

∆ a1 ∆ a2 = n + 1/2,

117
CAPITOLUL 7. RADIA•IA ELECTROMAGNETICÃ. DESCRIERE CUANTICÃ

în timp ce într-o stare coerentã [vezi relaµiile (7.47)

1 1
(∆ a1 )2coer = (∆ a2 )2coer = , (∆ a1 )coer (∆ a2 )coer = . (7.67)
2 2
Intr-o stare coerentã abaterile standard pentru componentele în cuadraturã sunt
egale, iar produsul lor are valoarea minimã permisã de relaµia Heisenberg.

7.4.2 Deniµia ³i expresia unei stãri comprimate


Prin deniµie, stãrile comprimate (squeezed states) sunt stãri în care

1 1
(∆ a1 )comp (∆ a2 )comp = , (∆ aj )comp < √ , j = 1 sau 2 . (7.68)
2 2

Stãrile comprimate sunt stãri proprii ale unei combinaµii liniare ale operatorilor
de anihilare ³i creare
b̂ ≡ µ∗ â + ν↠, (7.69)
unde µ ³i ν sunt numere complexe. Dacã se cere ca [b̂, b̂† ] = Iˆ , atunci rezultã

| µ |2 − | ν |2 = 1 . (7.70)

Trecerea de la operatorii â ³i ↠la operatorii b̂ ³i b̂† este cunoscutã sub numele de


transformarea Bogoliubov. Trecerea este realizatã cu ajutorul unui operator unitar,
pe care îl descriem acum. Numãrul complex µ poate  ales real ³i, cum modulul
sãu trebuie sã e mai mare ca 1, se scrie convenabil

µ = cosh ρ , ν = eiγ sinh ρ , (7.71)

cu ρ ³i γ mãrimi reale, din care se poate forma numãrul complex ζ ≡ ρe−iγ .


Operatorul care face trecerea doritã,

Ŝ(ζ)âŜ(ζ)† = b̂ ≡ cosh ρâ − eiγ sinh ρ↠, (7.72)

este operatorul unitar


 
1
Ŝ(ζ) ≡ exp (ζâ2 − ζ ∗ â†2 ) , (7.73)
2

a³a cum se vericã prin calcul.

118
7.5. STÃRI MIXTE ALE CÂMPULUI ELECTROMAGNETIC

Se constatã cã prin acµiunea operatorului Ŝ(ζ) asupra stãrii de vid se obµine o


stare proprie a operatorului b̂ , corespunzãtoare valorii proprii zero, deoarece
 
b̂ Ŝ(ζ) | vid > = Ŝ(ζ)âŜ(ζ)† Ŝ(ζ) | vid >= Ŝ(ζ)â | vid >
 
= | zero >= 0 Ŝ(ζ) | vid > .

Dacã în continuare aplicãm un operator de deplasare (7.40) caracterizat prin para-


metrul α , se obµine o stare proprie a operatorului b̂ corespunzãtoare valorii proprii
complexe β ≡ α cosh ρ + α∗ e−iγ sinh ρ , adicã avem

b̂ | β >comp = β | β >comp ,
| β >comp ≡| α cosh ρ + α∗ e−iγ sinh ρ >comp = D̂(α)Ŝ(ρeiγ ) | vid > . (7.74)

Calculul abaterilor standard asociate operatorilor â1 ³i â2 conduce la

1 −2ρ 1 2ρ
(∆ a1 )2comp = e , (∆ a2 )2comp = e . (7.75)
2 2
Se observã cã
√ pentru componenta â1 abaterea standard are o valoare mai micã decât
valoarea 1/ 2, pe care o ia în orice stare coerentã. Aceasta se face cu preµul cre³terii
abaterii standard în componenta â2 cu care este în cuadraturã.
Recent, au fost create stãri comprimate în laborator.

7.5 Stãri mixte ale câmpului electromagnetic


Ca ³i în cazul sistemelor atomice, câmpul electromagnetic se aã rareori într-o stare
purã. Pentru a descrie o stare mixtã se folose³te ³i în cazul sãu operatorul statistic,
notat cu ρ̂em .

7.5.1 Radiaµia de echilibru termic


La echilibru termic operatorul statistic al câmpului electromagnetic are expresia
!
1 Ĥrad
em
ρ̂0 (T ) = exp − , (7.76)
Zem kB T

unde kB este constanta lui Boltzmann ³i T temperatura termodinamicã a sistemu-


lui mecanic, considerat ca sistem exterior radiaµiei electromagnetice, cu care radiaµia

119
CAPITOLUL 7. RADIA•IA ELECTROMAGNETICÃ. DESCRIERE CUANTICÃ

h i
este în echilibru. Suma de stare are expresia Zem = Sp exp ( −β Ĥrad ) (urma ope-
ratorului exponenµial), ind astfel asiguratã condiµia de normare pentru operatorul
statistic Sp ρ̂em
0 = 1 . Am folosit notaµia β ≡ 1/kB T .
Sunt u³or de calculat elementele de matrice ale operatorului ρ̂em
0 (T ) în baza
Fock. Pentru simplicare, ne referim la un singur mod de oscilaµie. Prin calcul
direct, se gãsesc rezultatele

1
Zem, mod = −βh̄ω
,
1
 − e 
< m | ρ̂em,
0
mod
(T ) | n > = 1 − e−βh̄ω e−nβh̄ω δmn , (7.77)

de unde expresia operatorului statistic


 ∞
X
ρ̂em,
0
mod
(T ) = 1 − e−βh̄ω e−nβh̄ω | n >< n | . (7.78)
n=0

Conform principiului interpretãrii statistice, formulat cu ajutorul operatorului statis-


tic, elementul de matrice diagonal < n | ρ̂em,0
mod
| n > reprezintã probabilitatea,
notatã cu p(n) , ca în starea descrisã de operator, în cazul de faµã starea de echilibru
termic, numãrul de fotoni asociaµi modului de oscilaµie considerat sã e egal cu n:
 
p(n) = 1 − e−βh̄ω e−nβh̄ω . (7.79)

Probabilitatea nu depinde decât de frecvenµa fotonului ³i nu de alte atribute ale sale


(direcµie de propagare, polarizaµie). Numãrul mediu de fotoni pentru un mod de
oscilaµie dat este
  1
n = Sp N̂ ρ̂em,
0
mod
= βh̄ω , (7.80)
e −1
³i, ca urmare, energia medie a unui mod de oscilaµie la echilibru termic este

op h̄ω
H mod = . (7.81)
eβh̄ω −1
Rezultatul precedent reprezintã tocmai formula lui Planck.
Menµionãm posibilitatea de a transcrie operatorul statistic al radiaµiei termice ca
∞  n
1 X n̄
ρ̂em,
0
mod
(T ) = | n >< n | , (7.82)
1 + n̄ 1 + n̄
n=0

120
7.6. APROXIMA•IA SEMICLASICÃ

folosind numãrul mediu de fotoni din starea respectivã. Abaterea pãtraticã medie a
numãrului de fotoni are expresia

(∆n)2 = n̄ ( 1 + n̄ ) . (7.83)

Se pot calcula u³or ³i elementele de matrice ale operatorului statistic (7.76) în


baza stãrilor coerente. Se gãse³te rezultatul

| z |2 + | z 0 |2 n̄z ∗ z 0
 
1
<z| ρ̂em,
0
mod
(T ) 0
| z >= exp − + , (7.84)
1 + n̄ 2 1 + n̄

unde n̄ are aceea³i expresie (7.80) ca ³i în formulele precedente.


Dacã µinem seama de toate modurile de oscilaµie, avem

⊗ρ̂em, mod
Y
ρ̂em
0 (T ) = 0 (T ) . (7.85)
mod

Numãrul total mediu de fotoni pe unitatea de volum se calculeazã dupã procedeul


cunoscut Z
1 X 2
N /V = n̄mod −→ n̄mod dκ ≡ N , (7.86)
V (2π)3 κ
mod

cu rezultatul
∞ 3
ω2
Z 
1 2 kB T
N = 2 3 βh̄ω
dω = 2 3 ζ(3) ≈ 2 · 107 T 3 , (ζ(3) ≈ 1, 202) .
π c 0 e −1 π c h̄
(7.87)

7.6 Aproximaµia semiclasicã


Tratarea cuanticã a câmpului electromagnetic nu este necesarã întotdeauna. Pornind
de la ea, poate  justicatã în anumite condiµii descrierea clasicã, descriere în care
operatorii asociaµi câmpului electromagnetic sunt înlocuiµi prin funcµii de coordonate
³i timp. Existã diferite procedee de trecere la limita clasicã. Prezentãm una din
variante.
Pornim prin a ne plasa în formularea Heisenberg.
Am vãzut cã într-o stare coerentã mediile câmpurilor electric ³i magnetic coincid
cu expresiile lor clasice, funcµii de coordonate ³i timp. Observãm acum cã dacã
efectuãm transformarea unitarã asociatã adjunctului operatorului D̂(z) , denit în

121
CAPITOLUL 7. RADIA•IA ELECTROMAGNETICÃ. DESCRIERE CUANTICÃ

(7.40), cu z deocamdatã arbitrar, ³i folosim relaµia (7.42) µinând seama cã D̂(z)† =


D̂(−z) [rel. (7.44)], obµinem pentru potenµialul vector
r
† op,H h̄ h i
D̂(z) A (r, t)D̂(z) = s z ei(κ·r−ωt) + s∗ z ∗ e−i(κ·r−ωt) + Aop,H (r, t) .
20 V ω
(7.88)
Primul termen este pur ³i simplu expresia clasicã a potenµialului vectorial pentru
modul de oscilaµie considerat, cu o anumitã amplitudine complexã proporµionalã cu
z . Al doilea termen coincide cu operatorul netransformat. Dacã vrem sã lucrãm cu
acest operator transformat în locul celui de plecare, transformarea unitarã descrisã
de operatorul D̂(z)† trebuie efectuatã ³i asupra stãrilor câmpului, adicã trebuie sã
facem înlocuirea
| Ψ >→ D̂(z)† | Ψ > . (7.89)
Dacã efectul termenului al doilea din expresia potenµialului vectorial este mic în
starea transformatã, atunci este justicatã neglijarea sa, deci înlocuirea operatorilor
de câmp cu funcµii de coordonate ³i timp. In particular, starea coerentã de parame-
trul z este transformatã în starea de vid. Pentru ea media celui de al doilea termen
din (7.88) este nulã. Am arãtat anterior [rezultatul (7.38)] cã uctuaµiile câmpului
electric într-o stare coerentã sunt uctuaµiile lui în starea de vid. Rezultã cã în stãri
coerente efectele cuantice sunt legate de interacµia între atom ³i câmpul electromag-
netic aat în starea de vid. Aceastã interacµie se manifestã în mod evident în cazul
atomului aat într-o stare excitatã.

Descrierea semiclasicã este adaptatã stãrilor constituite din suprapunerea unor


stãri Fock cu valori mari ale numãrului de fotoni. Ea este însã valabilã ³i în alte
stãri.

122
Capitolul 8
INTERAC•IA ATOM - RADIA•IE ELECTROMAGNETICÃ

Marea majoritate a fenomenelor care au loc ca urmare a interacµiei radiaµiei electro-


magnetice cu un sistem atomic, pentru frecvenµe ajungând pânã în domeniul razelor
γ , se datoresc interacµiei cu electronii, ceilalµi constituenµi, nucleii, ind puµin per-
turbaµi de prezenµa câmpului extern. Descrierea cantitativã a modicãrilor produse
de interacµie ³i a fenomenelor zice determinate de aceasta este posibilã doar pe
baza unor calcule complexe, efectuate prin metode adecvate ³i cu mijloace de cal-
cul numeric avansate. Rolul modelelor ³i al metodelor de aproximaµie nu este deloc
neglijabil în aceastã descriere.
In acest capitol vom studia numai cazul unui sistem zic (model) format dintr-un
electron aat într-un câmp de forµe conservativ, în interacµie cu un câmp electromag-
netic. Rolul câmpului de forµe conservativ este de a aproxima interacµia electronului
cu nucleul ³i cu ceilalµi electroni atomici. In continuare, acest sistem-model va 
denumit atom. In studiul proceselor radiative în care electronul este sau ajunge
într-o stare din continuu, comparaµia cu comportarea electronului liber este uneori
folositoare.
Studiul interacµiei este fãcut în acest capitol, exceptând Ÿ8.7, în cadrul teoriei
semiclasice, conform cãreia atomul ascultã de legile mecanicii cuantice, iar câmpul
electromagnetic de ecuaµiile lui Maxwell.

8.1 Electronul clasic în câmp electric omogen


Incepem prin a considera cazul V = 0, în cadrul zicii clasice.
Forµa pe care un câmp electromagnetic o exercitã asupra oricãrei particule încãr-
cate este forµa Lorentz. In cazul unui electron (sarcina e < 0) aat în câmp electro-

123
CAPITOLUL 8. INTERAC•IA ATOM - RADIA•IE ELECTROMAGNETICÃ

magnetic în vid, expresia forµei Lorentz este


F = eE + ev × B . (8.1)
Vom lucra în etalonarea Coulomb. In câmp electric omogen, ecuaµia de mi³care
a electronului,
d2 r dA
me 2 = eE = −e , (8.2)
dt dt
conduce succesiv la
Z t
dr e e
= − A + v0 , r(t) = − A(t0 )dt0 + v0 (t − t0 ) + r0 . (8.3)
dt me me t0
Ultimii doi termeni din ecuaµia precedentã descriu o mi³care uniformã, specicã unei
particule libere în absenµa câmpului electric. Primul termen este legat de prezenµa
câmpului. Vom adopta notaµia, curent folositã în literaturã,
Z t
e
α(t) ≡ − A(t0 )dt0 + C , (8.4)
me t0
unde constanta C este convenabil aleasã. Reµinem relaµia
dα e
= − A(t) . (8.5)
dt me
In cazul particular al undei electromagnetice plane ³i monocromatice de lungime
de undã mare, pentru care este justicatã aproximaµia dipolarã [vezi (6.37)], compo-
nenta mi³cãrii clasice datoratã câmpului electric, obµinutã pe baza ecuaµiei (8.4), cu
o alegere potrivitã a constantei C ³i a expresiei potenµialului vectorial (6.44), este
proporµionalã cu intensitatea câmpului electric
e
α(t) = E(t) . (8.6)
me ω 2
Electronul efectueazã o mi³care de oscilaµie cu frecvenµa câmpului extern, de-a lun-
gul direcµiei câmpului extern. In limba englezã aceastã componentã a mi³cãrii este
numitã quiver motion (quiver = tremur, vibraµie rapidã). Energia cineticã ata³atã
ei este
Ecin = me v 2 /2 = e2 A2 /2me . (8.7)
In cazul undei plane monocromatice, valoarea medie pe o perioadã a acestei energii
cinetice este
1 T e2 2 e2 e2
Z
UP ≡ Ēcin ≡ Ecin dt = A0 = | E0 | 2
= | E0 |2 . (8.8)
T 0 4me 4me ω 2 4me ω 2
124
8.2. HAMILTONIANUL NERELATIVIST

In ultima expresie a fost pusã în evidenµã amplitudinea complexã [vezi (6.16)] a


câmpului electric. Energia UP este denumitã energie ponderomotoare. Ea este pro-
porµionalã cu intensitatea undei, conform cu (6.32).
In continuare vom folosi ³i notaµia
r
e e 2I
α0 ≡ − 2
E0 = − 2
(8.9)
me ω me ω 0 c
pentru mãrimea care reprezintã amplitudinea mi³cãrii de oscilaµie sub inuenµa unei
unde plane, monocromatice ³i liniar-polarizate (în aproximaµia dipolarã).

8.2 Hamiltonianul nerelativist


Conform celor anunµate, sistemul pe care îl studiem este electronul, de masã me ³i
sarcinã electricã e, fãrã spin, aat în câmp electromagnetic extern, variabil, ³i supus
forµei F = −∇V (r), forµã care actioneazã ³i în absenµa câmpului electromagnetic.
In teorie semiclasicã, intereseazã evoluµia în timp a stãrii particulei, descrisã printr-o
funcµie de stare Ψ(r, t). Pornim de la expresia cunoscutã a operatorului hamilto-
nian H (vezi [7]), expresie în care câmpul electromagnetic apare prin intermediul
potenµialelor A(r, t) ³i Φ(r, t):
1
H= (P − eA)2 + eΦ + V . (8.10)
2me
Ecuaµiei de evoluµie (ecuaµia Schrödinger temporalã)
∂Ψ
ih̄ = HΨ (8.11)
∂t
îi este asociatã o ecuaµie de continuitate (vezi [7])
∂P
+ ∇ · J em = 0 , (8.12)
∂t
în care apar densitatea de probabilitate P ³i densitatea de curent J em ,
h̄ e
P =| Ψ |2 , J em = Im (Ψ∗ ∇Ψ) − | Ψ |2 A . (8.13)
me me
Ecuaµia Schrödinger temporalã are o innitate de soluµii. Precizarea la un mo-
ment dat (iniµial) a valorilor unei soluµii în tot spaµiul determinã unic soluµia la orice
moment de timp.

125
CAPITOLUL 8. INTERAC•IA ATOM - RADIA•IE ELECTROMAGNETICÃ

In majoritatea aplicaµiilor din acest curs, câmpul electromagnetic extern va  un


câmp de radiaµie, descris în etalonarea Coulomb, adicã prin potenµial scalar nul ³i
potenµial vector cu divergenµã nulã:

Φ = 0, ∇·A=0. (8.14)

In cazul aproximaµiei dipolare, discutatã în paragraful care urmeazã, vom folosi ³i


altã etalonare.
Considerãm cunoscut faptul ([7], Ÿ5.3c) cã la o transformare de etalonare, redatã
prin relaµiile (6.39)
∂f
A0 = A + ∇f , Φ0 = Φ − , (8.15)
∂t
cu f funcµie de poziµie ³i timp, transformare la care câmpurile electric ³i magnetic
rãmîn neschimbate, orice stare a particulei Ψ(r, t) se transformã în
 
ie
Ψ 0 (r, t) = Ψ(r, t) exp f (r, t) . (8.16)

Evoluµia în timp a stãrii Ψ 0 (r, t) este descrisã de hamiltonianul H0 , a cãrui expresie


se obµine din (8.10) folosind "noile" potenµiale A0 ³i Φ0 . Previziunile zice date
de douã funcµii de stare legate prin relaµia (8.16) sunt identice. Unii din operatorii
ata³aµi observabilelor se modicã, de exemplu operatorul vitezei V ≡ (P − eA)/me .
Media sa, ca ³i valorile posibile sunt independente de etalonare.

8.3 Aproximaµia dipolarã


8.3.1 Etalonãrile vitezei ³i lungimii
In cele ce urmeazã ne vom referi la cazul în care valorile câmpului electromagnetic
nu se schimbã mult în regiunea spaµiului în care evolueazã sistemul studiat. In
aceste condiµii se adoptã aproximaµia dipolarã (vezi Ÿ6.1.5), descriindu-se câmpul cu
ajutorul unui potenµial vector cu acelea³i valori în tot spaµiul, deci funcµie numai de
timp, A(t). Câmpul electric asociat este E = −dA/dt, iar câmpul magnetic este
nul. Evident, este vorba de o descriere aproximativã a câmpului electromagnetic, cu
neglijarea efectelor câmpului magnetic ³i a neomogenitãµii câmpului electric. Pentru
cele ce urmeazã, scriem detaliat hamiltonianul (8.10):

1 e e2 2
HvAD = P2 − A(t) · P + A (t) + V . (8.17)
2me me 2me
126
8.3. APROXIMA•IA DIPOLARÃ

In Ÿ6.2.2, am arãtat cã este posibilã descrierea unui câmp electric omogen e în


etalonarea Coulomb (a vitezei), cu Av 6= 0 ³i Φv = 0 , e în etalonarea lungimii,
cu AL = 0 ³i ΦL 6= 0 [vezi (6.48) ³i, respectiv, (6.47)]. Rezultã cã hamiltonianul
în etalonarea lungimii este

P2
HL = − eE · r + V . (8.18)
2me
•inând seama de expresia gãsitã în Ÿ6.2.2 pentru funcµia f , avem legãtura între
douã funcµii de undã care descriu aceea³i stare în cele douã etalonãri:
ie
ΨL (r, t) = Ψv (r, t) exp [− A(t) · r] . (8.19)

8.3.2 Eliminarea termenului A2 din hamiltonian


In aproximaµia dipolarã, prin transformarea funcµiei de stare, datã de
Z t
ie2
 
Ψv = Ψ̃v exp − A2 (t0 ) dt0 , (8.20)
2me h̄ t0

se trece la o funcµie de stare Ψ̃v care ascultã de ecuaµia Schrödinger temporalã


asociatã hamiltonianului
P2 e
H̃vAD = − A(t) · P + V (r) , (8.21)
2me me
care nu mai conµine termenul cu potenµialul vector la pãtrat.
Transformarea (8.20) este o transformare unitarã, a cãrei efectuare se dovede³te
de multe ori avantajoasã. Limita inferioarã a integralei se alege convenabil, modi-
carea ei echivalând cu modicarea unui factor de fazã în relaµia de legãturã între
cele douã funcµii Ψv ³i Ψ̃v .

8.3.3 Transformarea Kramers-Henneberger


In tratarea interacµiei particulei cu câmpul laser este utilã efectuarea în continuare
a unei noi transformãri unitare, cunoscutã sub denumirea de transformare Kramers-
Henneberger (notatã K-H, în cele ce urmeazã).
Transformarea K-H exprimã o soluµie a ecuaµiei Schrödinger asociate hamiltoni-
anului (8.21) printr-o altã funcµie, notatã ΨKH (r, t) , conform

Ψ̃v (r, t) = ΨKH (r − α(t), t) , (8.22)

127
CAPITOLUL 8. INTERAC•IA ATOM - RADIA•IE ELECTROMAGNETICÃ

unde vectorul α(t) este soluµie a ecuaµiei (8.5)


dα e
= − A(t) .
dt me
Pe baza ecuaµiei de evoluµie pentru Ψ̃v (r, t), gãsim ecuaµia de evoluµie pentru
ΨKH (r, t),
∂ΨKH
ih̄ = HKH ΨKH , (8.23)
∂t
unde noul hamiltonian are expresia
P2
HKH = + V ( r + α(t) ) . (8.24)
2me
A³a cum am vãzut în Ÿ8.1, vectorul α(t) ca soluµie a ecuaµiei diferenµiale (8.5) este
denit pânã la o constantã aditivã.
Transformarea (8.22) reprezintã o translaµie spaµialã, caracterizatã de vectorul
α, dependent de timp. Comparaµia între (8.24) ³i (8.21) aratã cã a fost eliminat ³i
termenul liniar în potenµialul vector, cu preµul modicãrii energiei potenµiale dintr-o
funcµie de coordonate într-o funcµie de coordonate ³i timp, dupã un procedeu bine
stabilit [r → r + α(t)].
Ecuaµia Schrödinger asociatã hamiltonianului (8.24) este numitã uneori ecuaµia
Schrödinger în sistemul de referinµã Kramers-Henneberger. Câmpul de forµe în ecare
punct r al spaµiului este cel corespunzãtor punctului în care ar ajunge electronul liber
plecat din poziµia r la momentul 0 cu vitezã iniµialã nulã (vezi Ÿ8.1).
Translaµia descrisã de (8.22) este o transformare unitarã care poate  redatã
compact prin acµiunea unui operator de translaµie
i
Ψ̃v (r, t) = e− h̄ α(t)·P ΨKH (r, t) . (8.25)

Teoria semiclasicã permite descrierea majoritãµii fenomenelor care rezultã din


interacµia sistemelor atomice cu câmpul electromagnetic. Neµinând seama de propri-
etãµile cuantice ale câmpului electromagnetic, teoria semiclasicã nu este capabilã sã
descrie emisia spontanã de radiaµie electromagneticã ³i alte procese înrudite. Sunt
corect descrise fenomenele determinate de prezenµa câmpului, adicã procesele stimu-
late. Pânã la apariµia laserilor, folosirea metodei perturbaµiilor dependente de timp
pentru descrierea acestor fenomene induse era satisfãcãtoare, dat ind intensitatea
redusã a surselor de radiaµie utilizate pânã atunci. In continuare, ne referim pe
scurt la tratarea perturbativã a interacµiei atom-câmp ³i în special la cazul parti-
cular al radiaµiei prezente în forma unei unde plane monocromatice, cu polarizaµie
determinatã.

128
8.4. INTERAC•IA ATOM-CÂMP ELECTROMAGNETIC CA PERTURBA•IE

8.4 Interacµia atom-câmp electromagnetic ca perturbaµie


Ne referim acum la hamiltonianul (8.10) care descrie o particulã în prezenµa unui
câmp de forµe ³i a unui câmp electromagnetic extern. Folosim etalonarea Coulomb.
Cea mai simplã tratare a problemei evoluµiei în timp a particulei, pornind de la o
stare iniµialã datã, o oferã metoda perturbaµiilor dependente de timp. In aplicarea
teoriei perturbaµiilor hamiltonianul (8.10) este privit ca suma a trei operatori
H(t) = H0 + H1 (t) + H2 (t)
P2 e e2 2
H0 ≡ + V , H1 (t) ≡ − A · P , H2 (t) ≡ A . (8.26)
2me me 2me
Primul termen descrie particula în absenµa câmpului electromagnetic, identicatã cu
sistemul neperturbat. Ceilalµi doi termeni, trataµi ca o perturbaµie, sunt unul liniar,
celãlalt pãtratic în potenµialul vector, comportare diferitã de care trebuie µinut seama
în aplicarea consecventã a metodei perturbaµiilor.
Vectorii proprii ai operatorului H0 se presupun cunoscuµi. Ii redãm deocamdatã
într-o notaµie simplicatã:
H0 | j > = Ej | j > . (8.27)
Incepem prin a prezenta unele rezultate ale metodei perturbaµiilor, valabile pen-
tru situaµii mai generale decît cea din paragraful precedent, la care ne vom întoarce
ulterior.

8.4.1 Seria Dyson a operatorului de evoluµie temporalã


Pentru orice sistem cuantic, evoluµia în timp a unei stãri pure este redatã cu ajutorul
operatorului de evoluµie temporalã, notat U (t, t0 ) , în forma
| Ψ(t) >= U (t, t0 ) | Ψ(t0 ) > . (8.28)
Operatorul de evoluµie temporalã coincide cu operatorul unitate, atunci când argu-
mentele sale coincid: U (t, t) = I . Dacã evidenµiem în operatorul hamiltonian doi
termeni
H(t) = H0 (t) + H0 (t) , (8.29)
unde ecare operator este autoadjunct, ³i notãm cu U0 (t, t0 ) operatorul de evoluµie
temporalã ata³at sistemului, real sau ctiv, care ar avea drept hamiltonian pe H0 (t)
(sistemul "neperturbat"), atunci este valabilã urmãtoarea ecuaµie integralã, care evi-
denµiazã ca prim termen operatorul U0 (t, t0 ):
1 t
Z
U (t, t0 ) = U0 (t, t0 ) + U0 (t, t0 )H0 (t0 )U (t0 , t0 )dt0 . (8.30)
ih̄ t0

129
CAPITOLUL 8. INTERAC•IA ATOM - RADIA•IE ELECTROMAGNETICÃ

Pe baza acestei ecuaµii se pot scrie soluµii aproximative, cãutând o soluµie ca serie
de operatori, cu termenii determinaµi prin aproximaµii succesive,

X
U (t, t0 ) = U (n) (t, t0 ) , (8.31)
n=0

unde primul termen este operatorul


U (0) (t, t0 ) = U0 (t, t0 ) (8.32)
care corespunde evoluµiei în timp a sistemului neperturbat. Prima corecµie de adãu-
gat este operatorul
1 t
Z
(1)
U (t, t0 ) = U0 (t, t0 ) H0 (t0 ) U0 (t0 , t0 ) dt0 (8.33)
ih̄ t0
El descrie efectele liniare în perturbaµia H 0 . In general, este valabilã relaµia de
legãturã
Z t
1
U (n)
(t, t0 ) = U0 (t, t0 ) H0 (t0 )U (n−1) (t0 , t0 ) dt0 , n≥1, (8.34)
ih̄ t0

între corecµiile de ordin succesiv, relaµie care aratã cã ele se pot determina din aproape
în aproape.
Ne întoarcem acum la cazul hamiltonianului (8.26), în care operatorul H0 ≡
H0 este independent de timp ³i deci are ³i semnicaµia de operator al energiei
sistemului neperturbat. Ecuaµia de valori proprii ata³atã este (8.27). Hamiltonianul
de perturbaµie este suma a doi termeni dintre care primul, H1 , este de ordinul întâi
în potenµialul vector, iar al doilea, H2 , de ordinul al doilea. Ca urmare, operatorul
notat U (1) este suma a doi termeni,
U (1) (t, t0 ) = U (1,1) (t, t0 ) + U (1,2) (t, t0 ) , (8.35)
primul de ordinul întâi, celãlalt de ordinul al doilea.
Dacã presupunem cã: i) acµiunea perturbaµiei începe la momentul t0 , ii) la mo-
mentul t0 sistemul neperturbat se aã într-o stare staµionarã de energie Em ,
| Ψ(t0 ) > = | m > ,
atunci, considerând numai efectul lui U (0) (t, t0 ) + U (1,1) (t, t0 ), avem pentru vectorul
de stare în aproximaµia de ordinul întâi
1 t
Z
− h̄i Em (t−t0 )
| Ψ(t) >≈ e |m>+ U0 (t, t0 ) H1 (t0 ) U0 (t0 , t0 ) dt0 | m > . (8.36)
ih̄ t0

130
8.4. INTERAC•IA ATOM-CÂMP ELECTROMAGNETIC CA PERTURBA•IE

Proiectarea acestei relaµii pe un vector propriu al energiei, diferit de cel asociat stãrii
iniµiale, conduce la un rezultat cunoscut ([11], Ÿ17.2.c):
1 − i (En t−Em t0 ) t
Z
i 0
< n | Ψ(t) >≈ e h̄ (H1 (t0 ))nm e h̄ (En −Em )t dt0 , n 6= m . (8.37)
ih̄ t0

Mãrimea < n | Ψ(t) > se nume³te amplitudine de tranziµie din starea staµionarã
iniµialã în starea | En > . Ea prezintã interes dacã perturbaµia înceteazã la momentul
t0 + τ , iar t ≥ t0 + τ . In acest caz, modulul pãtrat al amplitudinii de tranziµie dã
probabilitatea tranziµiei Em → En , independentã de momentul de timp t, pentru
t > t0 + τ :
p(Em → En ) =|< n | Ψ(t0 + τ ) >|2 . (8.38)

8.4.2 Cazul interacµiei cu o undã planã monocromaticã


Considerãm cazul particular al interacµiei electronului cu o undã electromagneticã
planã ³i monocromaticã, caracterizatã prin vectorul de propagare κ ³i vectorul de
polarizaµie s . Pentru potenµialul vector adoptãm scrierea din Cap. 6, relaµia (6.41)
cu un indice 0 ata³at vectorului de polarizaµie, vectorului de propagare ³i pulsaµiei,
A(r, t) = Re [A0 s0 ei(κ0 ·r−ω0 t) ] . (8.39)
Interacµia H1 are astfel structura
H1 = V+ e−iω0 t + V− eiω0 t (8.40)
cu
e e
V+ = A0 ei κ0 ·r s0 · P , V− = A∗ ei κ0 ·r s∗0 · P = (V+ )† . (8.41)
2me 2me 0
Un operator este adjunctul celuilalt.
Asemãnãtor, operatorul H2 are structura
H2 = V++ e−2iω0 t + V0 + V−− e2iω0 t , (8.42)
unde
e2 2 2iκ0 ·r 2 e2 e2
V++ = A e s0 , V−− = (A∗ )2 e−2i κ0 ·r (s0 ∗ ) 2 , V0 = | A0 |2 .
8me 0 8me 0 4me
(8.43)
In continuare este convenabil sã lucrãm cu mãrimea
i
An (t, t0 ) = e h̄ (En t−Em t0 ) < n | Ψ(t) > , (8.44)
care extrage factorul de fazã prezent în amplitudinea de tranziµie (8.37).

131
CAPITOLUL 8. INTERAC•IA ATOM - RADIA•IE ELECTROMAGNETICÃ

8.4.3 Absorbµia ³i emisia stimulatã a radiaµiei


In acest paragraf exploatãm aproximaµia de ordinul întâi pentru operatorul de evoluµie
care conduce la expresia aproximativã a amplitudinii de tranziµie
 Z t Z t 
1 i(ωnm −ω0 )t
(1)
An (t, t0 ) = (V+ )nm e dt + (V− )nm ei(ωnm +ω0 )t
dt . (8.45)
ih̄ t0 t0

Integralele se efectueazã imediat ³i obµinem


"
1 ei(ωnm −ω0 )t − ei(ωnm −ω0 )t0
A(1)
n (t, t0 ) = (V + )nm
ih̄ i(ωnm − ω0 )
#
ei(ωnm +ω0 )t − ei(ωnm +ω0 )t0
+ (V− )nm . (8.46)
i(ωnm + ω0 )

Pentru simplicare, vom presupune cã nivelele între care are loc tranziµia sunt
nedegenerate. Adaptarea formulelor de aici la cazul nivelelor degenerate se face fãrã
dicultate.
Sunt de considerat douã cazuri:

1) En > Em . In acest caz tranziµia înseamnã excitarea atomului. Observãm cã


numitorul primului termen este în modul mai mic decât al celui de al doilea. Este
justicatã atunci neglijarea celui de al doilea termen pentru o frecvenµã a câmpului
extern în vecinãtatea frecvenµei de rezonanµã asociatã perechii de nivele (Em , En ),
denitã ca
En − Em
ωrez ≡ ωnm ≡ . (8.47)

In vecinãtatea unei rezonanµe putem folosi deci expresia aproximativã

(V+ )nm ei(ωnm −ω0 )t − ei(ωnm −ω0 )t0


A(1)
n (t, t0 ) ≈ − , (8.48)
h̄ ωnm − ω0
care conduce la probabilitatea de tranziµie

(1) 4 | (V+ )nm |2 (ωnm − ω0 )τ


p(Em → En ) ≈ pabs (Em → En ) = 2 2
sin2 , (8.49)
h̄ (ωnm − ω0 ) 2

unde τ ≡ t − t0 .
Vom numi p(Em → En ) probabilitate de absorbµie de radiaµie. Energia absorbitã
este egalã cu h̄ωnm .

132
8.4. INTERAC•IA ATOM-CÂMP ELECTROMAGNETIC CA PERTURBA•IE

2) En0 < Em . Calculãm în acest caz probabilitatea de tranziµie spre un nivel de


energie inferior celui ocupat iniµial. Acum în formula (8.46) dominã al doilea termen,
dacã frecvenµa este în vecinãtatea valorii

0 Em − En0
ωrez ≡ ωmn0 ≡ , (8.50)

care reprezintã frecvenµa de rezonanµã asociatã perechii (Em , En0 ). Obµinem astfel
o probabilitate de emisie de radiaµie

4 | (V− )n0 m |2 (ωmm − ω0 )τ


p(Em → En0 ) ≈ p(1)
em (Em → En0 ) = 2 2
sin2 . (8.51)
h̄ (ωmn0 − ω0 ) 2

Aplicate în mod adecvat pentru tranziµiile între douã nivele xate, formulele
(8.49) ³i (8.51), folosind relaµia (V+ )nm = (V− )∗mn , conduc la egalitatea
(1)
pabs (Em → En ) = p(1)
em (En → Em ) . (8.52)

Observaµie. Formulele obµinute pentru probabilitãµile de excitare ³i dezexcitare


a atomului se aseamãnã cu acelea valabile în cazul unei perturbaµii independente de
timp, reducându-se la acestea pentru frecvenµã nulã, ω0 = 0 , a câmpului extern.
Probabilitãµile de absorbµie ³i de emisie calculate aici se anuleazã o datã cu in-
tensitatea radiaµiei externe, proporµionalã cu modulul pãtrat al amplitudinii A0
din expresia potenµialului vector (8.39). Aceasta aratã cã rezultatele obµinute real-
izeazã o descriere a absorbµiei de radiaµie, care în mod evident nu are sens fãrã un
câmp extern, ³i a emisiei induse (forµate sau stimulate). Nu apare ca posibilã emisia
spontanã de radiaµie. Aceasta este, a³a cum s-a semnalat, o dovadã a faptului cã
teoria semiclasicã nu prevede decât o parte din procesele radiative posibile.
Este deosebit de util sã urmãrim comportarea probabilitãµilor de tranziµie pentru
valori relativ mari ale duratei interacµiei cu câmpul extern. Ca ³i în cazul tranziµiilor
sub inuenµa unei perturbaµii constante, întâlnim funcµia sin2 ax/x2 , unde x =
ωnm − ω0 ³i a = τ /2 , pentru valori mari ale parametrului a . Este cunoscutã
comportarea redatã de relaµia

sin2 ax
F(a, x) ≡ → πδ(x) , a → ∞. (8.53)
ax2
Gracul funcµiei F(a; x) (vezi ³i [11], p.118, Fig. 17.1) are maximul central situat la
x = 0, unde F(a; 0) = a. De o parte ³i de alta a maximului funcµia prezintã zerouri
echidistante ³i maxime de valoare tot mai scãzutã. Cu cre³terea parametrului a ,

133
CAPITOLUL 8. INTERAC•IA ATOM - RADIA•IE ELECTROMAGNETICÃ

maximul central este tot mai ridicat, iar zerourile tot mai apropiate. Este valabilã
egalitatea Z ∞
F(a; x) dx = π .
−∞

Toate proprietãµile menµionate justicã relaµia (8.53). Pe baza ei se poate scrie, la


valori mari ale lui τ ,
(1)
pabs (Em → En ) 2π | (V+ )mn |2
→ δ(ω0 − ωnm ) , τ →∞. (8.54)
τ h̄2
Relaµia precedentã aratã cã la valori mari ale duratei de interacµie este bine denitã
o ratã de tranziµie. Ea este diferitã de zero numai dacã frecvenµa câmpului extern
coincide cu frecvenµa proprie ωnm , una din frecvenµele de rezonanµã.
(1) abs
Transcriem rezultatul obµinut pentru rata de absorbµie, notatã Γm→n , explici-
tând operatorul V+

πe2 A20
Γ(1) abs
m→n = | (eiκ0 ·r s0 · P)nm |2 δ(ω0 − ωnm ) . (8.55)
2h̄2 m2e

In expresia ratei punem în evidenµã densitatea spectralã asociatã undei plane mo-
nocromatice. Densitatea totalã (densitatea de energie microscopicã mediatã pe o
perioadã (vezi Ÿ6.4.2), are expresia

0 E02 0 ω02 A20


ρt = = , (8.56)
2 2
iar densitatea spectralã este

ρ(ω) = ρt δ(ω − ω0 ) . (8.57)

In denitiv, rata de absorbµie obµinutã este datã de formula

πe2
Γ(1) abs
m→n = | (eiκ0 ·r s0 · P)nm |2 ρ(ωnm ) . (8.58)
0 h̄2 ωnm
2 m2
e

Expresia ratei de absorbµie este în acord cu relaµia propusã de Einstein în cadrul


teoriei fenomenologice pentru rata diferenµialã de absorbµie a unui foton cu vector
de propagare κnm de mãrime κnm = ωnm /c , direcµie în elementul de unghi solid
dΩ ³i polarizaµie s ,
dΓκ nm ,s κnm ,s
m→n = bm→n ρ(κnm , s) dΩ , (8.59)

134
8.4. INTERAC•IA ATOM-CÂMP ELECTROMAGNETIC CA PERTURBA•IE

adaptatã cazului în care radiaµia este o undã planã monocromaticã cu polarizaµie


bine determinatã, adicã pentru

ρ(κ, s) = ρt δ(ω − ω0 )δ(κ/κ − κ0 /κ0 )δss0 , (8.60)

unde ρt este densitatea totalã de energie. In aceste condiµii, din formula Einstein
se obµine o ratã totalã de absorbµie a unui foton, în tranziµia de la starea | m >
la starea | n > , proporµionalã cu valoarea densitãµii spectrale pentru frecvenµa de
tranziµie,
Z X
abs
Γm→n = κnm ,s
bm→n ρ(κnm , s) dΩκnm = bκ 0 ,s0
m→n ρ(ωnm ) (8.61)
κ̂nm s

Din comparaµia între (8.58) ³i (8.61) rezultã o expresie pentru coecientul diferenµial
al lui Einstein referitor la absorbµie

πe2
bκnm ,s
m→n = | (eiκnm ·r s · P)nm |2 . (8.62)
0 h̄2 ωnm
2 m2
e

Rezultatul precedent, dedus pe baza teoriei semiclasice, coincide cu rezultatul


dat de tratarea cuanticã a interacµiei unui electron al unui atom cu câmpul electro-
magnetic (vezi [11]).
Egalitatea ratelor de emisie ³i absorbµie conduce la o expresie a coecientului
diferenµial al lui Einstein pentru emisie stimulatã identicã cu a celui pentru absorbµie,
în acord cu teoria fenomenologicã a lui Einstein.
In teoria fenomenologicã a lui Einstein se poate descrie ³i emisia spontanã, pentru
care Einstein a postulat rata

dΓκnm ,s κnm ,s
n→m = an→m dΩ , (8.63)

unde aκ nm ,s
n→m este coecientul diferenµial al lui Einstein pentru emisie spontanã. Se
dene³te coecientul total Einstein pentru emisie spontanã în tranziµia En → Em ,
notat An→m , ca ind rata totalã a acestei tranziµii
Z X
An→m = aκ nm ,s
n→m dΩ . (8.64)
κ̂nm s

In cadrul teoriei Einstein a echilibrului radiativ se demonstreazã relaµia


3
h̄ωmn
aκnm ,s
n→m = bκnm ,s , (8.65)
8π 3 c3 m→n
135
CAPITOLUL 8. INTERAC•IA ATOM - RADIA•IE ELECTROMAGNETICÃ

relaµie care permite folosirea rezultatelor teoriei semiclasice pentru descrierea emisiei
spontane, proces pe care aceastã teorie nu îl cuprinde.
Pentru alte aplicaµii observãm cã expresia (8.46) conduce în limita t0 → −∞ , t →
∞ la rezultatul

n (∞, −∞) = −2π[(V+ )nm δ(En − Em − h̄ω0 ) + (V− )nm δ(En − Em + h̄ω0 )] . (8.66)
A(1)

Dacã folosim formula precedentã pentru calculul probabilitãµii de absorbµie, com-


paraµia cu rezultatul obµinut anterior, redat de formula (8.54), ne conduce la cores-
pondenµa
τ
δ 2 (En − Em − h̄ω0 ) → δ(En − Em − h̄ω0 ) (8.67)
2πh̄
care ne aminte³te cum se poate lucra rapid cu simbolul δ 2 . Intâlnim o situaµie
asemãnãtoare în cazul emisiei stimulate.

8.5 Tranziµii discret-continuu. Efectul fotoelectric


Din vectorul de stare (8.36) se obµine ³i o amplitudine de tranziµie spre continuu,
dacã sistemul considerat admite ³i spectru continuu. Vom presupune cã acest spectru
continuu existã ³i se întinde de la 0 la ∞, în timp ce spectrul discret se aã la
E < 0. Fie | Eβ > un vector propriu al energiei sistemului neperturbat pentru
valoarea proprie E ³i indicele de degenerare β , presupus a varia continuu. Pentru ca
armaµiile care urmeazã sã e corecte, este necesar ca vectorii | Eβ > sã e normaµi
în scara energiei ³i a parametrului β . Amplitudinea de tranziµie
i
A(E, β; t, t0 ) ≡ e h̄ (En t−Et0 ) < E β | Ψ(t) > (8.68)
(1)
are, în ordinul întâi în raport cu interacµia, o structurã asemãnãtoare cu An (t, t0 )
din (8.46). Cum acum avem E > Em , numai primul termen conteazã ³i suntem
condu³i la o probabilitate de tranziµie de la Em la o stare de energie E cuprinsã în
(E, E + dE) ³i caracterizatã prin β în (β, β + dβ), datã de

(1) 4 | (V+ )Eβ,m |2 (ωEm − ω0 )τ


d2 pEm →dE,dβ ≈ d2 pioniz = 2 2
sin2 dE dβ . (8.69)
h̄ (ωEm − ω0 ) 2
La valori mari ale lui τ se dene³te o ratã de tranziµie, care este nenulã pentru orice
pulsaµie ω0 care depã³e³te energia de ionizare −Em a nivelului ocupat iniµial. La
limitã gãsim
(1) 2π
d2 Γioniz = | (V+ )E β,m |2 δ(E − Em − h̄ω0 ) dE dβ . (8.70)

136
8.5. TRANZI•II DISCRET-CONTINUU. EFECTUL FOTOELECTRIC

Putem calcula o ratã de ionizare, indiferent de energia nalã a electronului, integrând


peste aceasta
(1) 2π
dΓioniz = | (V+ )Em +h̄ω0 β, m |2 dβ . (8.71)

In cazul atomului, procesul de ionizare prin absorbµia unui foton se nume³te efect
fotoelectric atomic; în condiµii în care câmpul extern nu este prea intens, numai unul
din electronii atomului este expulzat din acesta prin absorbµia unui foton. Formula
precedentã permite sã se calculeze rata acestui proces. Parametrul β se identicã cu
direcµia impulsului asimptotic nal al electronului, notat cu p. Mãrimea vectorului
p este legatã de energia totalã a electronului, E = Em + h̄ ω0 , prin E = p2 /2me .
Pentru alegerea stãrii nale, amintim cã pentru ecare valoare a vectorului p existã
douã soluµii, notate prescurtat | p+ > ³i | p− > . In reprezentarea poziµiei ele sunt
u(+) (p; r) ³i, respectiv, u(−) (p; r) :

u(+) (p; r) ≡< r | p+ > , u(−) (p; r) ≡< r | p− > . (8.72)

Comportarea asimptoticã specicã este


" i
#
1 i e± h̄ p r
(±)
u (p; r) → p·r (±)
e h̄ + f (r̂) , r → ∞, (8.73)
(2πh̄)3/2 r

adicã de suprapunere de undã planã cu undã sfericã divergentã , respectiv conver-


gentã. Funcµia u(+) (p; r) este soluµia staµionarã de împrã³tiere elasticã, întâlnitã în
Cap. 2.
Soluµiile descrise sunt normate în sens generalizat în scara impulsului. Printr-o
schimbare de factor, le putem înlocui prin

v (±) (E, p̂; r) ≡< r | E p̂ ± > , (8.74)

cu proprietatea
< E, p̂ ± | E 0 p̂ 0 ± >= δ(E − E 0 )δ(p̂ − p̂0 ) . (8.75)
O analizã mai atentã a problemei [36] aratã cã în formula amplitudinii de tranziµie
trebuie folosit vectorul
| E β >=| E p̂ − > , (8.76)
³i nu vectorul | E p̂ + >. Dacã în formula ratei evidenµiem densitatea de energie ρt ,
gãsim
(1) π e2 p iκ0 ·r
dΓioniz = 2 m2 |< p− | e s0 · P | Em >|2 ρt dΩ . (8.77)
0 h̄ωEm e

137
CAPITOLUL 8. INTERAC•IA ATOM - RADIA•IE ELECTROMAGNETICÃ

Se dene³te secµiunea ecace diferenµialã a efectului fotoelectric, notatã dσ , ca ra-


portul dintre rata procesului ³i numãrul mediu de fotoni care trec prin unitatea de
suprafaµã în unitatea de timp, în starea iniµialã. Acest numãr mediu de fotoni se ex-
primã în cazul de faµã (radiaµie monocromaticã) ca ρt c/h̄ω . Suntem atunci condu³i
la expresia
4π 2 h̄p
dσ = α |< p− | eiκ·r s · P | En >|2 dΩp , (8.78)
me ω
unde α = e2 /4π0 h̄c este constanta structurii ne. Aceastã formulã constituie punc-
tul de pornire al calculului secµiunii efectului fotoelectric atomic în cazul atomilor
(ionilor) cu un singur electron. In cazul atomilor cu mai mulµi electroni formula este
utilã dacã se adoptã aproximaµia electronilor independenµi.

8.6 Interacµia cu un câmp policromatic


Considerãm acum cazul, mai complicat decât cel din paragraful precedent, al unui
câmp electric constînd dintr-o suprapunere coerentã de câmpuri monocromatice,
Xh i
E(t) = Eβ ei(δβ −ωβ t) + c.c. (8.79)
β

Prin c.c. este notat complex-conjugatul primului termen. Fiecare termen din sumã
se caracterizeazã printr-o frecvenµã ωβ ³i o fazã δβ [vezi ³i (8.79)].
Pentru simplicare vom folosi un model de atom extrem de des folosit pentru
înµelegerea calitativã a comportãrii unor sisteme reale în interacµie cu radiaµia elec-
tromagneticã, cazul unui sistem care are doar douã nivele de energie nedegenerate
E1 ³i E2 , nivelul fundamental ind E1 . Notãm

ωr ≡ (E2 − E1 )/h̄ (8.80)

singura frecvenµã proprie a acestui sistem.


Presupunem cã interacµia sistemului cu un câmp electric este redatã de un ope-
rator
V = −d · E,
unde operatorul d este autoadjunct.
Dacã sistemul se aã iniµial în starea fundamentalã, aplicarea relaµiei (8.37), cu
efectuarea integralei peste timp, conduce la
1 i X
< 2 | Ψ(t) >≈ e− h̄ (E2 t−E1 t0 ) Eβ · (d)21 eiδβ Fβ (t, t0 ) ,

β

138
8.6. INTERAC•IA CU UN CÂMP POLICROMATIC

cu
(+) (−)
Fβ (t, t0 ) = Fβ (t, t0 ) + e−2iδβ Fβ (t, t0 ),

unde
(+) 1
Fβ (t, t0 ) ≡ [ ei(ωr −ωβ )t − e−i(ωr −ωβ )t0 ] ,
ωβ − ωr
iar
(−) 1
Fβ (t, t0 ) ≡ [ ei(ωr +ωβ )t − e−i(ωr +ωβ )t0 ] .
ωβ + ωr
(+) (−)
Termenul Fβ este dominant în raport cu Fβ , dat ind comportarea numitorului
sãu care se poate anula, ceea ce nu se întîmplã în cazul celui de al doilea termen.
Vom neglija al doilea termen în cele ce urmeazã.
Dacã presupunem cã la momentul t = t0 + τ acµiunea câmpului înceteazã, pro-
babilitatea de a gãsi sistemul în starea excitatã la t > t0 + τ este datã de

p1→2 =|< 2 | Ψ(t0 + τ ) >|2


1 X X i(δα −δβ ) (+)∗
≈ 2 e Eα · (d)21 Eβ · (d)∗21 Fα(+) (t0 + τ, t0 )Fβ (t0 + τ, t0 ) . (8.81)
h̄ α β

Ne plasãm acum în condiµiile unor distribuµii independente ³i haotice ale fazelor


câmpurilor electrice monocromatice componente, adicã presupunem cã orice fazã este
posibilã cu aceea³i probabilitate. In aceste condiµii, se efectueazã o medie peste toate
fazele, notatã ³i denitã astfel:

Y  1 Z 2π 
< ... > ≡ dδβ ... . (8.82)
2π 0
β

In urma operaµiei de mediere rãmîn numai termenii cu α = β din (8.81), deci avem

1 X (+)
< p1→2 >≈ | Eβ · (d)21 |2 | Fβ |2 ,
h̄2 β

sau, explicit,
n o
2 (ωβ −ω0 )
4 X sin 2 τ
< p1→2 >≈ 2 | Eβ · (d)21 |2 . (8.83)
h̄ β (ωβ − ωr ) 2

139
CAPITOLUL 8. INTERAC•IA ATOM - RADIA•IE ELECTROMAGNETICÃ

In termenii individuali întîlnim funcµia (8.53), de variabila ω − ωr ³i parametrul τ ,


ceea ce permite scrierea relaµiei
< p1→2 > 2π X
→ 2 | Eβ · (d)21 |2 δ(ωβ − ωr ) , τ → ∞. (8.84)
τ h̄ β

Formulele prezentate aratã explicit cã la valori mari ale duratei de acµiune a


perturbaµiei este denitã o probabilitate de tranziµie pe unitatea de timp care este
nenulã numai dacã în câmpul extern este prezentã componenta de frecvenµã egalã cu
frecvenµa proprie a sistemului, ωr . Tranziµia determinatã de aceastã componentã a
câmpului electric se nume³te tranziµie rezonantã.
Arãtãm acum ce devine formula precedentã în cazul în care în locul câmpului
electric (8.79) am avea un câmp electric cu o dependenµã de timp oarecare pe durata
de acµiune, ca în Ÿ6.4.1. Acest câmp se dezvoltã în integralã Fourier
Z ∞
1
Eτ (t) = E τ (ω)eiωt dω . (8.85)
2π −∞
Funcµia E(ω) , proporµionalã cu transformata Fourier a câmpului electric, este o
mãrime complexã. Proprietatea
E ∗τ (−ω) = E τ (ω)
asigurã caracterul real al vectorului câmp electric. Desfã³urarea unui calcul asemãnã-
tor celui precedent conduce la
n o
2 (ω−ωr )
4
Z ∞ sin 2 τ
< p1→2 > ≈ 2 | E τ (ω) · (d)21 |2 dω (8.86)
h̄ 0 (ω − ωr )2
•inem acum seama de comportarea la valori mari ale lui τ a ultimului factor din
integrand,
(1) 2π
< p1→2 >' τ | E τ (ωr ) · (d)21 |2 . (8.87)

In cazul în care direcµia câmpului electric este xã ³i este luatã ca axã 0z , formula
precedentã devine
(1) 2
Γ1→2 = S(ωr ) | (dz )21 |2 , (8.88)

unde S(ωr ) este funcµia spectru ata³atã câmpului electromagnetic extern, proporµion-
alã cu densitatea spectralã a acestuia.
Formulele anterioare, care conduc la rate de tranziµie proporµionale cu densitatea
spectralã pentru frecvenµã egalã cu frecvenµa de tranziµie, conrmã din nou ipotezele
lui Einstein referitoare la tranziµiile induse.

140
8.7. LÃRGIMEA NATURALÃ A NIVELELOR ATOMICE

8.7 Lãrgimea naturalã a nivelelor atomice


Stãrile atomice excitate nu sunt decât în mod aproximativ staµionare: atomul aat
pe un nivel energetic excitat emite spontan radiaµie electromagneticã, dupã un timp
mai lung sau mai scurt de la excitarea sa, ³i efectueazã o tranziµie pe o stare energetic
inferioarã. Aceasta inseamnã cã ipoteza atomului izolat nu este îndeplinitã în tota-
litate, atomul interacµioneaza cu câmpul radiaµiei electromagnetice ³i, de³i aceastã
interacµie este slabã, ea va avea ca efect apariµia unei deplasãri ³i a unei lãrgimi
nite a nivelelor atomice (cu excepµia nivelului fundamental). Pentru înµelegerea ³i
descrierea emisiei spontane este nevoie de o tratare cuanticã a câmpului electromag-
netic însu³i.
Ne propunem sã estimãm lãrgimea acestor nivele, numitã lãrgime naturalã, prin
adaptarea ecuaµiilor din Ÿ3.1 la cazul atomului hidrogenoid în interacµie cu câmpul
radiaµiei electromagnetice. Vom folosi modelul lui Fano, deoarece ne putem încadra
în ipotezele sale. Astfel, atomul aat iniµial intr-o stare staµionarã de energie E2
poate sã emitã un foton cu frecvenµa ω ³i sã treacã într-o stare nalã de energie
E1 < E2 . Dacã nivelul excitat nu ar avea lãrgime, frecvenµa fotonului emis ar 

1
ω0 = (E2 − E1 ) . (8.89)

Se constatã experimental cã frecvenµa fotonului nu este perfect determinatã. Cele-
lalte caracteristici ale fotonului, direcµia în care este emis ³i starea de polarizaµie,
sunt arbitrare. Prin urmare, referindu-ne la sistemul total, putem arma cã starea
initialã este "scufundatã" într-un continuu de stãri nale care diferã prin caracteris-
ticile fotonului.
Conform celor prezentate în Ÿ7.1.1, descriem câmpul radiaµiei, într- o notaµie u³or
diferitã faµã de (7.1), cu ajutorul operatorului potenµialului vector
s
X h̄  
A(r)op = a†µ e−ikµ ·r s∗µ + aµ eikµ ·r sµ , (8.90)
µ
20 V ωµ

unde indicele µ numãrã modurile de oscilaµie. Un mod de oscilaµie este caracterizat


prin vectorul de undã kµ ³i vectorul (unitate) al polarizaµiei, sµ , iar aµ ³i a†µ repre-
zintã, respectiv, operatorul de anihilare ³i creare al unui foton corespunzãtor modului
µ.
Hamiltonianul sistemului este

H = H0 + H 0 , H0 = Hat + Hrad , H 0 = H10 + H20 , (8.91)

141
CAPITOLUL 8. INTERAC•IA ATOM - RADIA•IE ELECTROMAGNETICÃ

unde Hat si Hrad descriu subsistemele izolate, atom, respectiv radiaµie,

h̄2 X
Hat = − ∆+V , Hrad = (a†µ aµ + 1/2)h̄ωµ , (8.92)
2me µ

iar H10 si H20 descriu interacµia dintre acestea

e e2
H10 = − A(r)Aop · P , H20 = A(r)Aop · A(r)Aop . (8.93)
me 2me
Ignorând interacµia dintre subsisteme, valorile proprii ele energiei sistemului total
sunt de forma X
En + (nµ + 1/2)h̄ωµ . (8.94)
µ

Pentru simplicarea problemei vom considera doar stãrile în care numãrul total de
fotoni este 0 sau 1, ³i (consecvent) vom aproxima hamiltonianul de interacµie

Ĥ 0 ≈ Ĥ10 . (8.95)

Ne referim la nivelele atomice E1 ³i E2 , ³i, în acord cu notaµiile din secµiunea


Ÿ4.1, introducem vectorii

|ϕ >= |E2 ; vid > , |φµ >= |E1 ; . . . 1µ . . . > . (8.96)

Ipotezele din Ÿ4.1 sunt satisfãcute, cu unele diferenµe: i) mulµimea stãrilor |φµ > este
numãrabilã, în legãturã cu condiµiile articiale de periodicitate (6.69), ii) energiile
Eµ = E1 + h̄ωµ sunt degenerate, unei valori corespunzându-i toate stãrile care diferã
prin polarizaµia si direcµia de propagare a fotonului. La limita V → ∞ obµinem un
continuu degenerat.
Este de remarcat faptul cã (în aproximaµia adoptatã), de³i vectorii |φµ > nu sunt
decât vectori proprii ai operatorului Ĥ0 , totu³i, matricea operatorului H0 + H10 cu
care lucrãm efectiv este diagonalã în subspaµiul subântins de ace³ti vectori,

hφµ |H|φµ0 i ≈ hφµ |H0 + H10 |φµ0 i = δµ,µ0 . (8.97)

Explicit, mãrimile Eϕ ³i V cu care opereazã modelul Fano sunt


s
0 e h̄
Eϕ = hϕ|H|ϕi = E2 , Vµ = hφµ |H1 |ϕi = − hE1 |e−ikµ ·r s∗µ · P|E2 i .
me 20 V ωµ
(8.98)

142
8.7. LÃRGIMEA NATURALÃ A NIVELELOR ATOMICE

A³a cum s-a menµionat, nivelul E2 poate  privit ca scufundat într-un continuum
descris (la limitã) de

Eµ = E1 + h̄ωµ , ωµ ∈ (0, ∞) . (8.99)

Examinãm evoluµia în timp a atomului aat la momentul iniµial pe nivelul excitat


E2 , starea ind descrisã de
|ψ(0)i = |ϕi . (8.100)
La un moment t oarecare starea este descrisã de un vector de forma
X
|Ψ(t)i = c(t) |ϕi + cµ (t) |ϕµ i , (8.101)
µ

asemãnator cu cel din ec. (4.72), cu diferenµa cã în locul integralei în E aici apare
suma peste moduri de oscilaµie. Dependenµa de timp a coecientului c(t) este datã
de ec. (4.75), unde funcµia G(Z) are, în cazul de faµã, expresia

X |Vµ |2 e2 h̄ 1 X 1
G(Z) = = 2
|hE1 |e−ikµ ·r s∗µ · P|E2 i|2 . (8.102)
µ
Z − E µ 20 m e V µ
ωµ (Z − Eµ )

In acest stadiu se poate lua limita V → ∞, si obµinem


Z ∞
g(E)
G(Z) = dE, (8.103)
E1 Z − E

cu notaµia

e2 ω
Z X
g(E) = |hE1 |e−ik·r s∗ · P|E2 i|2 dΩk , h̄ω = E − E1 . (8.104)
20 m2e (2πc)3 s

Structura funcµiei G(Z) este similarã celei din formula (4.76), cu înlocuirea |V(E)|2 →
g(E) ³i a limitei inferioare de integrare. •inând cont de aceastã observaµie ³i adap-
tând expresia (4.20), pentru deplasarea ∆2 a nivelului excitat E2 obµinem

e2 h̄
Z
g(E)
∆2 ≈ F (Eϕ ) ≡ P dE =
E1 Eϕ − E 20 m2e (2πc)3
"Z #
Z ∞
ω X
× P |hE1 |e−ik·r s∗ · P|E2 i|2 dΩk dω , (8.105)
0 E2 − E1 − h̄ω s

143
CAPITOLUL 8. INTERAC•IA ATOM - RADIA•IE ELECTROMAGNETICÃ

iar pentru lãrgime

e2 ω
Z X
Γ2 ≈ 2πg(Eϕ ) = 2 3 |hE1 |e−ik·r s∗ · P|E2 i|2 dΩk , h̄ω = E2 − E1 .
8π c 0 m2e s
(8.106)
Constatãm cã mãrimea
Γ2
A2→1 = (8.107)

coincide cu coecientul total Einstein, calculat pe baza deniµiei sale (8.64), a relaµiei
Einstein (8.65) ³i a expresiei coecientului diferenµial Einstein pentru absorbµie (8.62)
în ordinul întâi al calculului de perturbaµie. La acela³i rezultat conduce un calcul de
perturbaµie efectuat direct într-o descriere cuanticã a câmpului electromagnetic [11].
Rata emisiei spontane este de obicei micã, a³a cã rezultatul aproximativ (8.106)
pentru lãrgimea naturalã este în mod curent cel utilizat.

144
Capitolul 9
ELECTRONUL ÎN CÂMP ELECTROMAGNETIC

9.1 Electronul în câmp electric omogen


Considerãm un electron de masã me ³i sarcinã electricã e < 0 în prezenµa unui câmp
de radiaµie electromagneticã. Presupunem cã asupra particulei nu mai acµioneazã
alte forµe ³i luãm valoarea V = 0 pentru energia potenµialã constantã a particulei.
Adoptãm aproximaµia dipolarã: a³a cum am vãzut în Cap. 6, aceasta revine la
a neglija câmpul magnetic ³i a considera câmpul electric ca omogen, deci depen-
dent doar de timp. Adoptãm etalonarea vitezei într-o tratare semiclasicã, descriind
câmpul extern prin potenµialul vector A(t) , funcµie numai de timp, neprecizatã
deocamdatã. Hamiltonianul particulei are expresia (8.10), cu V = 0 ,
1
Hem = (P − e A)2 . (9.1)
2me
Punem în evidenµã soluµii particulare ale ecuaµiei Schrödinger temporale care
sunt egale cu un produs dintre o funcµie proprie a operatorului −ih̄∇ (operator
asociat impulsului canonic al particulei), corespunzãtoare valorii proprii p , ³i o
funcµie numai de timp,  
i
Ψ(r, t) = f (t) exp p·r ,

ceea ce obligã funcµia f sã asculte de ecuaµia
df 1
ih̄ = (p − eA)2 f ,
dt 2me
deci sã e, pînã la factor,
 Z t 
i 0 2 0
f (p, t) = exp − [p − eA(t )] dt .
2me h̄ t0

145
CAPITOLUL 9. ELECTRONUL ÎN CÂMP ELECTROMAGNETIC

.
Soluµia particularã construitã nu este integrabilã în modul pãtrat. Soluµia cea
mai generalã a ecuaµiei Schrödinger temporale se obµine prin suprapunerea unor
soluµii de tipul precedent. Prin suprapunere continuã se pot construi soluµii integra-
bile în modul pãtrat, care pot  ata³ate unor stãri reale ale particulei. Rãmîne o
idealizare starea de undã planã monocromaticã atribuitã câmpului electromagnetic,
³i aproximativã descrierea acestei stãri în cadrul electromagnetismului clasic.
Ajungem la aceea³i concluzie privitor la soluµia generalã, printr-un procedeu al-
ternativ care constã în a transforma ecuaµia Schrödinger temporalã pentru particula
în câmp electric omogen într-o ecuaµie pentru transformata Fourier a funcµiei de
undã, notatã φ(p, t),
∂φ(p, t) 1
ih̄ = [p − eA(t)]2 Φ(p, t) . (9.2)
∂t 2me
Aceastã ecuaµie conµine doar derivata parµialã în raport cu timpul a funcµiei necunos-
cute, ³i deci conduce imediat la soluµia
 Z t 
i 0 2 0
φ(p, t) = ϕ(p) exp − [p − eA(t )] dt , (9.3)
2me h̄ t0
unde ϕ(p) poate  orice funcµie de variabilele p . Ca urmare, revenind la reprezenta-
rea poziµiei, avem expresia celei mai generale soluµii a ecuaµiei Schrödinger temporale
Z    Z t 
1 i i 0 2 0
Ψ(r, t) = ϕ(p) exp p · r exp − [p − eA(t )] dt dp .
(2πh̄)3/2 p h̄ 2h̄me t0
(9.4)

9.2 Soluµiile Volkov


9.2.1 Deniµia soluµiilor Volkov
Rezultatele precedente sunt analogul unor rezultate bine cunoscute în cazul particulei
libere, adicã în absenµa oricãrei interacµii: în locul pachetelor de unde de Broglie,
care se obµin din formula precedentã luînd A = 0, gãsim soluµii de forma (9.4),
numite pachete de unde Volkov. Soluµiile sunt suprapuneri continue de termeni de
forma
 
em 1 em i
Ψ (p; r, t) = f (p, t) exp p·r ,
(2πh̄)3/2 h̄
 Z t 
i 0 2 0
cu em
f (p, t) = C exp − [p − eA(t )] dt , (9.5)
2me h̄ t0

146
9.2. SOLU•IILE VOLKOV

denumite unde plane "îmbrãcate", dat ind structura lor de produs dintre partea
spaµialã a unei unde plane ³i un factor dependent de timp, prin intermediul potenµialu-
lui vector A(t), ³i de parametrul p . Prin C am notat un factor de fazã, arbitrar
ca ³i limita inferioarã de integrare t0 . Alegerea lor se face convenabil în ecare caz
concret.
Denumirea de "undã" Volkov pe care o folosim pentru soluµia particularã (9.5)
este legatã de numele celui care a evidenµiat soluµii exacte ale ecuaµiei Dirac în cazul
interacµiei electronului cu o undã electromagneticã planã ³i monocromaticã.
Va  convenabil sã rescriem expresia soluµiei Volkov independent de reprezentare
ca
| Ψem (p, t)i ≡| p, ti = f em (p, t) | pi , (9.6)

unde | pi este vector propriu al operatorului impulsului canonic, normat în sens


generalizat în scara parametrului p .
In exponentul din funcµia f em (p, t) distingem trei termeni care conduc la fac-
torizarea

i p2
   
em i
f (p, t) = C exp − t exp − p · α(t)
h̄ 2me h̄
 2 Z t 
ie
× exp − A2 (t0 )dt 0 , (9.7)
2me h̄ t0

unde am evidenµiat vectorul α(t) , care este soluµia ecuaµiei diferenµiale

dα(t) e
=− A(t) . (9.8)
dt me

Observãm cã aceasta este tocmai ecuaµia (8.5) de care ascultã amplitudinea clasicã
de oscilaµie.
Ultimul factor în (9.7) este un factor de fazã dependent numai de timp. El poate
 evidenµiat în orice soluµie a ecuaµiei Schrödinger temporale în prezenµa unui câmp
electric omogen scrisã în etalonarea vitezei, printr-o schimbare de funcµie (vezi Ÿ8.3.2)

t
ie2
 Z 
0 0
Ψ(r, t) = Ψ̃(r, t) exp − 2
A (t )dt . (9.9)
2me h̄ t0

Transformarea poate  privitã ³i ca o transformare unitarã, noua funcµie de stare


ind Ψ̃(r, t) .

147
CAPITOLUL 9. ELECTRONUL ÎN CÂMP ELECTROMAGNETIC

9.2.2 Proprietãµile soluµiilor Volkov


Fie mulµimea soluµiilor Volkov corespunzãtoare unui potenµial vector A(t) dat, obµi-
nutã dând vectorului real p toate valorile posibile. Menµionãm în cele ce urmeazã
principalele proprietãµi ale acestor funcµii.
1. Soluµiile Volkov sunt la orice moment de timp funcµii proprii ale operatorului
P = −ih̄∇ . In prezenµa câmpului electromagnetic acest operator nu este ata³at
impulsului cinetic al particulei, ci impulsului canonic. Impulsului cinetic îi este
asociat operatorul P − eA(t) , care admite ³i el soluµia Volkov Ψem (p; r, t) ca funcµie
proprie, ata³atã valorii proprii (funcµie de timp) p − eA(t).
De asemenea, evaluarea densitãµii de curent de probabilitate de localizare, con-
form formulei generale (8.13), conduce la expresia

1 p − eA(t)
J em (p, t) = . (9.10)
(2πh̄)3 me

2. Produsul scalar a douã soluµii Volkov coincide cu produsul scalar al undelor


plane asociate Z
Ψem ∗ (p; r, t)Ψem (p 0 ; r, t) dr = δ(p − p0 ) , (9.11)
r
ceea ce aratã cã ele formeazã un sistem ortonormat de funcµii în sens generalizat.
3. La orice moment, soluµiile Volkov formeazã un sistem complet de funcµii:
Z
Ψem (p; r, t)Ψem ∗ (p; r 0 , t) dp = δ(r − r 0 ) . (9.12)
p

Ultimele douã proprietãµi rezultã imediat din proprietãµile undelor plane asociate.

9.2.3 Soluµiile Volkov în cazul interacµiei cu o undã electromagne-


ticã planã ³i monocromaticã
Ne intereseazã în mod special cazul în care potenµialul A descrie (aproximativ, dat
ind aproximaµia dipolarã adoptatã) o undã electromagneticã planã ³i monocromati-
cã. Folosim expresia potenµialului datã de (6.43) pe care, pentru comoditate, o
reproducem aici

A(t) = A0 [ cos ζ/2 cos(ωt + δ0 ) s1 + sin ζ/2 sin(ωt + δ0 ) s2 ] . (9.13)

Amintim cã acest mod de scriere presupune cã versorii s1 ³i s2 sunt luaµi de-


a lungul axelor principale ale elipsei descrise, în cazul general, de vârful vectorului

148
9.2. SOLU•IILE VOLKOV

câmp electric. Atunci se efectueazã u³or integralele temporale care determinã ultimii
doi factori din funcµia f em (p, t). Urmãrim, separat, rezultatele celor douã integrale.
Integrala nedenitã care urmeazã se exprimã prin câmpul electric E(t) pe care îl
descrie potenµialul vector din relaµia precedentã
Z
A0
A(t)dt = [ cos ζ/2 sin(ωt + δ0 ) s1 − sin ζ/2 cos(ωt + δ0 ) s2 ] = E(t)/ω 2 ,
ω
(9.14)
³i, ca urmare, Z
e E(t)
α(t) = − A(t0 ) dt0 = 2 . (9.15)
me ω
Cealaltã integralã nedenitã care ne intereseazã are expresia

A20
Z  
2 0 0 sin 2(ωt + δ)
A (t ) dt = t+ cos ζ . (9.16)
2 2ω

Atunci, µinînd seama de factorul constant arbitrar existent în soluµia Volkov ,


vom adopta pentru calcule ulterioare expresia
i
Ψem (p; r, t) = e− h̄ W t Φem (p; r, t) , (9.17)

cu

p2 e2 A20 p2
W = + = + UP , (9.18)
2me 4me 2me
exp h̄i p · r

em
Φ (p; r, t) = χ(p, t) F (t) , (9.19)
(2πh̄)3/2
   
i e E(t) · p UP
χ(p, t) ≡ exp 2
, F (t) ≡ exp − sin 2(ωt + δ0 ) cos ζ . (9.20)
h̄ me ω 2h̄ω

In expresiile precedente a fost pus în evidenµã potenµialul ponderomotor UP din


(8.8).
Se observã cã funcµia Φem (p; r, t) este o funcµie periodicã de timp cu perioada
câmpului extern T = 2π/ω . Structura soluµiei Volkov în cazul undei electromag-
netice plane ³i monocromatice aratã cã ea este o soluµie de tip Floquet (vezi Cap.
10). Conform unei terminologii folosite în cazul soluµiilor Floquet, cantitatea W se
nume³te cvasienergie.
In nal, redãm, rezultatul corespunzãtor radiaµiei liniar polarizate de-a lungul
direcµiei s1 , obµinut pentru ζ = 0 , ³i, respectiv, circular-polarizate, caz în care

149
CAPITOLUL 9. ELECTRONUL ÎN CÂMP ELECTROMAGNETIC

ζ = ±π/2 :
 
ieE0
χlin (p, t) = exp sin(ωt + δ0 ) e1 · p , (9.21)
me h̄ω 2
 
ie pE0
χcirc (p, t) = exp √ sin θp sin(ωt + δ0 ) ± φp ) , (9.22)
2me h̄ ω 2
 
UP
Flin (t) = exp −i sin 2(ωt + δ0 ) , Fcirc = 1 , (9.23)
2h̄ω
unde θp ³i φp sunt unghiurile polare ale electronului în raport cu sistemul de axe
legat de unda planã, cu versorii s1 , s2 ³i k̂ orientaµi, respectiv, dupã axele elipsei
descrise în cazul general de vârful vectorului câmp electric ³i direcµia de propagare.
In cazul polarizaµiei circulare ace³ti din urmã vectori pot  orice doi vectori reciproc
ortogonali din planul perpendicular pe direcµia de propagare a undei.
In cazul la care ne referim, al unei unde plane monocromatice, constatãm cã
media (temporalã) pe o perioadã a impulsului cinetic, cu operatorul ata³at P − eA
coincide cu p . In acest caz, putem privi starea descrisã de o soluµie Volkov ca
ind o stare idealizatã în care parametrul p are semnicaµia de valoare medie pe
o perioadã a impulsului cinetic. Vectorul p este legat ³i de media temporalã a
densitãµii de curent (9.10), conform

1 T em
Z
1 p
J (p, t0 )dt0 = 3
. (9.24)
T 0 (2πh̄) me

9.2.4 Dezvoltarea în serie Fourier a soluµiilor Volkov


In cazul interacµiei cu o undã electromagneticã planã ³i monocromaticã, vom exploata
în continuare structura de soluµii Floquet a soluµiilor Volkov, adicã structura de
produs dintre o funcµie exponenµialã al cãrei exponent depinde liniar de timp ³i o
funcµie de coordonate ³i timp care este periodicã in timp cu perioada câmpului extern
T = 2π/ω . O funcµie periodicã F(t) poate  dezvoltatã în serie Fourier
n=∞
X
F(t) = Fn e−inωt , (9.25)
n=−∞

unde Fn se numesc componentele Fourier ale funcµiei F ³i depind de celelalte vari-


abile, neindicate aici, de care depinde aceastã funcµie. Funcµiile lui Fourier
1
Φn (t) = √ e−inωt , n = 0, ±1, ±2, ..., (9.26)

150
9.2. SOLU•IILE VOLKOV

formeazã un sistem complet de funcµii ortonormate. Proprietatea de ortonormare


este redatã de relaµia
Z T Z T
1 −i(n−m)ωt
e dt ≡ Φ∗n (t) Φm (t) dt = δnm . (9.27)
2π 0 0

Rezultã atunci expresia "coecienµilor" Fn din dezvoltarea (9.26)


Z T
1
Fn = F (t) einωt dt . (9.28)
2π 0

Ne vom referi în continuare la douã cazuri particulare de polarizaµie a undei


plane, liniarã ³i circular polarizatã.
Formula ajutãtoare care conduce la dezvoltarea Fourier a soluµiilor Volkov este
formula Jacobi-Anger care exprimã funcµia generatoare a funcµiilor Bessel de indice
întreg prin aceste funcµii
n=∞
X
S(γ; z) ≡ e−izsinγ = Jn (z) e−inγ . (9.29)
n=−∞

Menµionãm douã relaµii simple, utile în aplicarea formulei precedente,

J−n (z) = (−1)n Jn (z) , Jn (−z) = (−1)n Jn (z) . (9.30)

Aplicarea directã a formulei (9.29) permite dezvoltarea factorilor χ din (9.21) ³i


(9.22)
n=∞
X
χlin (p, t) = Jn (α0 · k) e−in(ωt+δ0 ) , k ≡ p/h̄ , (9.31)
n=−∞

n=∞  
X α0 · k
χcirc (p, t) = Jn √ sin θp e−in(ωt±φp +δ0 ) , (9.32)
n=−∞ 2
Au fost folosite notaµiile

eE0
α0 ≡ α0 e1 , α0 ≡ − >0 (9.33)
me ω 2

pentru vectorul care apare în cazul radiaµiei liniar-polarizate (polarizaµie dupã di-
recµia lui s1 ). In cazul radiaµiei circular polarizate nu apare decît scalarul α0 care
reprezintã amplitudinea mi³cãrii clasice de vibraµie a particulei.

151
CAPITOLUL 9. ELECTRONUL ÎN CÂMP ELECTROMAGNETIC

In cazul undei plane trebuie dezvoltat în serie Fourier ³i funcµia Flin (t), ceea ce
este posibil prin aplicarea acelea³i formule (9.29). Inmulµind dezvoltãrile celor doi
factori putem evidenµia o dezvoltare în serie Fourier unicã în care coecienµii aratã
mai complicat,
n=∞
X
χlin (p, t) Flin (t) = JnL (α0 , k) e−in(ωt+δ) , (9.34)
n=−∞

cu notaµia
m=∞
X
JnL (α0 , k) ≡ Jm (UP /2h̄ω)Jn+2m (α0 · k) . (9.35)
m=−∞

A³a cum am menµionat, asociem soluµiile Volkov unor stãri ideale ale particulei în
interacµie cu unda electromagneticã planã ³i monocromaticã (ea însã³i o idealizare).
Termenii individuali din sumele precedente evidenµiazã în soluµiile Volkov corespun-
zãtoare funcµiile de coordonate ³i timp

i
exp[ ik · r − (W lin/circ + nh̄ω)t ] (9.36)

pe care le asociem cu energia E circ/lin +nh̄ω , o energie modicatã a electronului (care


se reduce la energie cineticã în absenµa câmpului) la care se adaugã un multiplu întreg
(pozitiv sau negativ) al energiei h̄ω , adicã al energiei fotonilor asociaµi într-o descriere
cuanticã a câmpului electromagnetic. Este ca ³i cum particula schimbã (absoarbe
sau emite) continuu fotoni cu câmpul extern. Aceasta este o imagine intuitivã a
efectelor câmpului extern, numite efecte de îmbrãcare.

9.3 Operatorul de evoluµie temporalã


Pentru cele ce urmeazã transcriem compact, folosind notaµia (9.6), proprietatea de
ortogonalitate (9.11) a soluµiilor Volkov

< p, t | p0 , t >= δ(p − p0 ) , (9.37)

³i proprietatea de completitudine
Z
| p, t >< p, t | dp = Iˆ . (9.38)
p

152
9.3. OPERATORUL DE EVOLU•IE TEMPORALÃ

Operatorul de evoluµie temporalã al sistemului considerat în paragrafele prece-


dente (particulã încãrcatã electric în câmp electric omogen variabil în timp) se con-
struie³te imediat din soluµii Volkov, dupã formula
Z
0
Ûem (t, t ) = | p, t >< p, t0 | dp . (9.39)
p

Armaµia se vericã arãtînd cã sunt adevãrate relaµiile


∂ Ûem
ih̄ = Ĥem Ûem , Ûem (t, t) = Iˆ .
∂t
Indicele "em" ata³at operatorului de evoluµie ne va permite sã-l distingem de op-
eratorul de evoluµie în prezenµa altor interacµii decît cea corespunzãtoare câmpului
electromagnetic descris de A(t).
Observaµie. Expresia (9.39) reaminte³te descompunerea spectralã a operatorului
de evoluµie temporalã din cazul particulei libere sau sub inuenµa unor câmpuri
statice.
Acµiunea operatorului de evoluµie temporalã asupra unei soluµii Volkov este re-
datã de relaµia
Ûem (t, t 0 ) | p0 , t 0 >=| p0 , t > , (9.40)
valabilã oricare ar  t ³i t0 .
Operatorul de evoluµie temporalã are expresii compacte atât în reprezentarea
impulsului cât ³i în reprezentarea poziµiei. Avem, astfel
Z
hp | Ûem (t, t 0 ) | p 0 i = hp | q, tihq, t 0 | p 0 i dq
q
Z
= hp | qihq | p 0 i f em (q, t) f em∗ (q, t 0 ) dq ,
q

apoi, folosind relaµia decompletitudine (9.38) ³i relaµia de ortonormare (9.37) ³i în-


locuind funcµiile f em , avem
 Z t 
0 0 i 00 2 00
hp | Ûem (t, t ) | p i = exp − [p − eA(t )] dt δ(p − p 0 ) . (9.41)
2me h̄ t 0
Trecerea la reprezentarea poziµiei necesitã calculul integralelor Fresnel (A.147).
Rezultatul este
 3/2  
0 0 me ime 0 0 2
hr | Ûem (t, t ) | r i = exp [r − r + α(t) − α(t )]
2πih̄(t − t 0 ) 2h̄(t − t 0 )
 Z t 
ie 2 00 00
× exp − A (t ) dt . (9.42)
2me h̄ t 0

153
CAPITOLUL 9. ELECTRONUL ÎN CÂMP ELECTROMAGNETIC

In cazul interacµiei cu o undã planã monocromaticã de pulsaµie ω , operatorul de


evoluµie temporalã are proprietatea de periodicitate

Ûem (t + T, t0 + T ) = Ûem (t, t0 ) , T = 2π/ω . (9.43)

Propagatorul retardat asociat ecuaµiei Schrödinger (8.11) este, ca în cazul general,


+
K̂em (t, t0 ) = θ(t − t0 )Ûem (t, t0 ) , (9.44)

unde θ este funcµia lui Heaviside.

9.4 Soluµia Volkov în etalonarea lungimii.


Cunoa³terea soluµiilor Volkov ne permite sã armãm cã dacã trecem la etalonarea
lungimii (vezi Cap. 8), ecuaµia Schrödinger asociatã hamiltonianului HL dat de
(8.18), cu V = 0, admite soluµia particularã
   Z t 
em 1 i i 0 2 0
ΨL (p; r, t) = exp (p − eA) · r exp − (p − eA(t )) dt .
(2πh̄)3/2 h̄ 2h̄me t0
(9.45)
Am aplicat direct formula (8.19), cu E(t) = −dA(t)/dt ³i Ψv (r, t) o soluµie Volkov.

154
Capitolul 10
ELEMENTE DE TEORIE FLOQUET

10.1 Introducere
In descrierea cantitativã a proceselor multifotonice în cadrul abordãrii semiclasice s-
au dovedit extrem de utile studiile bazate pe soluµiile Floquet ale ecuaµiei Schrödinger
temporale. Acest tip particular de soluµii existã pentru operatori hamiltonieni pe-
riodici în timp. In cel mai simplu caz, hamiltonianul studiat este simplu periodic,
adicã
Ĥ(t + T ) = Ĥ(t) . (10.1)
Vom nota prin ω = 2π/T o mãrime proporµionalã cu frecvenµa. In zica atomi-
cã întâlnim hamiltonieni periodici în timp în cazul interacµiei atomilor cu radiaµie
electromagneticã monocromaticã.
In primele paragrafe va  exploatatã doar proprietatea de periodicitate (10.1),
fãrã explicitarea expresiei hamiltonianului.
Teoria Floquet poartã numele matematicianului francez (G. Floquet) care la
sfr³itul secolului al XIX-lea a studiat proprietãµi ale soluµiilor ecuaµiilor diferenµiale
cu coecienµi funcµii periodice de variabilã. In zica sistemelor atomice în câmp
de radiaµie electromagneticã monocromaticã teoria Floquet a fost introdusã [37] de
cãtre Shirley (1965). Formalismul a fost dezvoltat [38] de Sambe (1973), Fainsthein,
Manakov si Rapoport (1978) [39]. O lucrare de sintezã a fost publicatã recent de
Chu ³i Telnov [40], autorii mai multor lucrãri de bazã în domeniu.

10.2 Teorema Floquet. Cvasienergii


Existã mai multe teoreme care poartã numele lui Floquet. In cele ce urmeazã vom
numi teorema Floquet urmãtoarea armaµie:

155
CAPITOLUL 10. ELEMENTE DE TEORIE FLOQUET

Ecuaµia Schrödinger temporalã asociatã unui hamiltonian care îndepline³te condi-


µia de periodicitate (10.1) admite soluµii particulare cu structura

i
| ΨF (t) i = e− h̄ W t | ΦF (t) i cu | ΦF (t + T ) i =| ΦF (t) i . (10.2)

Observãm asemãnarea cu teorema Bloch din cazul static al potenµialelor cu pro-


prietãµi de periodicitate în spaµiu.
Justicarea teoremei. In ecuaµia Schrödinger temporalã facem schimbarea de
variabilã t → t + T ³i folosim proprietatea de periodicitate (10.1) gãsind ecuaµia
d | Ψ(t + T ) i
ih̄ = Ĥ(t) | Ψ(t + T ) i ,
dt
care ne aratã cã dacã | Ψ(t) i este o soluµie a ecuaµiei Schrödinger temporale, atunci
³i | Ψ̃(t) i ≡| Ψ(t + T ) i este o soluµie a acestei ecuaµii. In general, aceasta este o
soluµie diferitã de prima.
Având în vedere observaµia precedentã, se dene³te o soluµie Floquet prin propri-
etatea
| ΨF (t + T ) i = λ | ΨF (t) i , (10.3)
pentru orice t , unde λ este o constantã. Vom presupune, în continuarea raµiona-
mentului, cã asemenea soluµii existã ³i vom studia proprietãµile pe care ar trebui sã
le aibã ele. (Vom vedea apoi ³i cum pot  ele determinate.)
Dacã presupunem în plus cã soluµia | ΨF (t) i este normabilã, ceea ce nu este
întotdeauna adevãrat, putem exploata independenµa de timp a normei sale, în forma

hΨF (t) | ΨF (t) i = hΨF (t + T ) | ΨF (t + T ) i ,

³i rezultã imediat proprietatea | λ |= 1 . Este convenabilã atunci notaµia

i
λ = e− h̄ W T , cu W = W ∗ . (10.4)

Dacã soluµia nu este normabilã, este convenabil sã se pãstreaze notaµia (10.4),


dar constanta W nu mai este obligatoriu realã. Pentru o soluµie Floquet, normabilã
sau nu, se face astfel factorizarea
i
| ΨF (t) i = e− h̄ W t | Φ(t) i (10.5)

³i pe baza ei se expliciteazã relaµia de deniµie (10.3)


i
| ΨF (t + T ) i = e− h̄ W T | ΨF (t) i ,

156
10.3. SOLU•IILE FLOQUET

sau
i i i
e− h̄ W (t+T ) | Φ(t + T ) i = e− h̄ W T e− h̄ W t | Φ(t) i ,

cu rezultatul | Φ(t + T ) i =| Φ(t) i . In acest fel am justicat conµinutul teoremei


Floquet.

Stãrile descrise de soluµii Floquet normabile (dacã existã) se numesc stãri Floquet,
iar numerele W se numesc cvasienergii. Terminologia este extinsã ³i asupra soluµiilor
nenormabile.
In cazul sistemelor aate în câmpuri de forµe periodice în timp, stãrile Floquet
joacã un rol asemãnãtor celui jucat de stãrile staµionare în cazul static. Ca ³i în
cazul static, soluµiile Floquet sunt selectate pe baza unor condiµii suplimentare (de
regularitate sau de alt tip), pe care le vom preciza în cazul interacµiei sistem atomic-
radiaµie electromagneticã.
Se justicã simplu armaµia: cvasienergiile nu sunt unic denite, ci doar pânã la
un adaos care este multiplu de h̄ω .
Intr-adevãr, putem scrie
i i
| ΨF (t) i = e− h̄ W t | Φ(t) i = e− h̄ W̃ t | Φ̃(t) i , (10.6)

cu
W̃ = W + N h̄ω , | Φ̃(t) i = eiN ωt | Φ(t) i , (10.7)

unde se vericã imediat cã ³i vectorul | Φ̃(t) i este periodic cu perioada T , ca ³i


vectorul | Φ(t) i .
Dacã se dovede³te util, toate cvasienergiile pot  reduse la un acela³i interval
E − h̄ω/2 ≤ W < E + h̄ω/2 , cu E ales convenabil. De obicei, nu se procedeazã a³a,
ci se deplaseazã cvasienergiile în modul cel mai adecvat problemei studiate.

10.3 Soluµiile Floquet


10.3.1 Ecuaµia satisfãcutã de vectorul | Φ(t) i
Prin înlocuire directã în ecuaµia Schrödinger temporalã a unei soluµii cu structura
(10.5) se obµine ecuaµia
  d | Φ(t) i
Ĥ(t) − W | Φ(t) i = ih̄ . (10.8)
dt
157
CAPITOLUL 10. ELEMENTE DE TEORIE FLOQUET

Intereseazã doar soluµiile periodice ale acestei ecuaµii. Observãm cã ea poate 


transcrisã ca o ecuaµie de valori proprii asociatã operatorului
d
ĤF ≡ Ĥ(t) − ih̄ , (10.9)
dt
acµionând într-un spaµiu Hilbert obµinut prin extinderea spaµiului stãrilor sistemului
studiat. Acest spaµiu extins este produsul direct dintre spaµiul stãrilor sistemului
zic studiat ³i spaµiul funcµiilor dependente numai de timp ³i periodice.

10.3.2 Componentele Fourier-Floquet


In practicã, proprietatea de periodicitate a vectorului | Φ(t) i este exploatatã prin
dezvoltarea sa în serie Fourier

X
| Φ(t) i = e−inωt | Φn i , (10.10)
n=−∞

unde componentele Fourier | Φn i sunt vectori independenµi de timp, ³i sunt numite


³i componente Fourier-Floquet.
O dezvoltare de acela³i tip poate  datã ³i operatorului hamiltonian

X
Ĥ(t) = e−inωt Ĥn , (10.11)
n=−∞

unde "coecienµii" seriei Fourier sunt acum operatori independenµi de timp.


Relaµiile (10.10) ³i (10.11) se inverseazã folosind proprietatea de ortonormare a
funcµiilor Fourier,
1 T i(n−n0 ) ω t
Z
e dt = δn n 0 , (10.12)
T 0
cu rezultatele
1 T in ω t
Z
| Φn i = e | Φ(t) i dt , (10.13)
T 0
1 T inωt
Z
Ĥn = e Ĥ(t) dt . (10.14)
T 0

Semnalãm trei proprietãµi legate de descompunerea (10.11) scrisã pentru un ope-


rator oarecare cu proprietatea de periodicitate Â(t + T ) = Â(t) , pentru care notãm
componentele Fourier cu Ân (t) :

158
10.3. SOLU•IILE FLOQUET

i) componentele Fourier ale adjunctului † al unui operator  sunt

(† )n = (Â−n )† , (10.15)

ii) dacã un operator este autoadjunct  = † , atunci între componentele sale
existã relaµia
Ân = (Â−n )† , (10.16)
deci componentele Fourier ale unui operator autoadjunct nu sunt neapãrat operatori
autoadjuncµi,
iii) un operator independent de timp poate  privit ca un operator periodic care
are nenulã doar componenta de ordin zero ³i aceasta coincide cu operatorul însu³i,

 independent de timp → Ân =  δn0 . (10.17)

10.3.3 Sistemul de ecuaµii Floquet


Folosirea dezvoltãrilor în serie Fourier a vectorului | Φ(t) i ³i a operatorului hamil-
tonian, precum ³i a relaµiei de ortonormare (10.12) conduc la sistemul de ecuaµii

X
Ĥn−n0 | Φn0 i = (W + nh̄ω) | Φn i , n = −∞, ... , −1, 0, 1, ... ∞ , (10.18)
n0 =−∞

numit sistemul de ecuaµii Floquet. Sistemul este format dintr-o innitate de ecuaµii
cuplate.
In mod curent operatorul hamiltonian are structura

Ĥ(t) = Ĥ0 + Ĥ 0 (t) , (10.19)

unde primul termen nu depinde de timp ³i reprezintã, de obicei, operatorul energiei


unui sistem zic dat, iar al doilea termen este un operator periodic în timp. Sistemul
de ecuaµii Floquet ia în acest caz forma
X
0
(W + nh̄ω − Ĥ0 ) | Φn i = Ĥn−n0 | Φn0 i , n = −∞, ... , −1, 0, 1, ... ∞ . (10.20)
n0

In aplicaµii se lucreazã într-o bazã ortonormatã convenabilã a spaµiului stãrilor


sistemului considerat, e ea formatã din vectorii

| e1 i, ..., | ej i, ... cu h ej | ek i = δjk , . (10.21)

159
CAPITOLUL 10. ELEMENTE DE TEORIE FLOQUET

Notând cu cn j ≡ h ej | Φn i setul de coecienµi {cn j }j=1, 2,... , din dezvoltarea


vectorului-componentã Fourier | Φn i , sistemul de ecuaµii Floquet (10.20) devine
sistemul liniar ³i omogen cu o innitate de ecuaµii

X ∞
XX
0
(W + nh̄ω) cnj − (H0 )jj 0 cnj 0 = (Hn−n0 )jj 0 cn0 j 0 , n întreg , (10.22)
j 0 =1 n0 j 0 =1

din a cãrui rezolvare rezultã cvasienergia W ³i coecienµii c corespunzãtori.


Chiar dacã spaµiul stãrilor pentru sistemul zic cu hamiltonian Ĥ0 este nit-
dimensional, caz în care baza (10.21) are un numãr nit de vectori, numãrul de
coecienµi de determinat rãmâne tot innit.

10.4 Proprietãµi ale soluµiilor sistemului Floquet


Trecem în revistã cîteva proprietãµi ale soluµiilor Floquet.
a) A³a cum am vãzut la sfâr³itul paragrafului Ÿ10.2, modicarea cvasienergiei
W → W + N h̄ω este însoµitã de modicarea | Φ i → eiN ωt | Φ i ≡ | Φ̃ i a vectorului
periodic din care se construie³te. Noul vector are componente Floquet care coincid
cu componentele Floquet ale vectorului vechi, dacã sunt renumerotate, ³i anume
Z T
˜n i = 1
|Φ einωt eiN ωt dt | Φ(t) i =| Φn+N i . (10.23)
T 0

Proprietatea se observã ³i direct pe sistemul de ecuaµii Floquet (10.18).


Este uneori convenabilã notaµia | ΨF (W ; t) i pentru soluµia Floquet corespun-
zãtoare unei cvasienergii xate W ³i | Φn (W ) i pentru componentele sale Fourier-
Floquet. Atunci proprietatea discutatã admite transcrierea

| ΨF (W + N h̄ω; t) i =| ΨF (W ; t) i , | Φn (W + N h̄ω) i =| Φn+N (W ) i . (10.24)

In practicã, pentru soluµii gãsite prin rezolvarea numericã a sistemului Floquet, cele
douã soluµii din relaµia precedentã vor diferi printr-un factor constant.

b) Pentru a înµelege comportarea cvasienergiilor este comod sã folosim un hamil-


tonian auxiliar, ata³at hamiltonianului sistemului pe care îl studiem,

Ĥ(λ, t) ≡ Ĥ0 + λ Ĥ 0 (t) , (10.25)

unde λ este un numãr real. Cvasienergiile asociate vor depinde de parametrul λ .

160
10.5. ATOMUL CU UN ELECTRON ÎN CÂMP ELECTROMAGNETIC

Evident cã în absenµa perturbaµiei periodice (λ = 0) ecuaµiile sistemului Floquet


(10.20) se decupleazã, reducându-se ecare la ecuaµia de valori proprii a operatorului
H0
Ĥ0 | Φ0n i = (W (0) + nh̄ω) | Φ0n i . (10.26)
In ecare ecuaµie rolul valorii proprii este jucat de cantitatea W (0) + nh̄ω , deci
obµinem valorile cvasienergiei în limita λ → 0 , notate cu W (0) , ca ind

W (0) = Ea − nh̄ω , (10.27)

adicã ele coincid, pânã la un termen aditiv multiplu de h̄ω , cu nivelele de energie
Ea ale sistemului în lipsa interacµiei descrise de operatorul Ĥ 0 . Iar componentele
Fourier-Floquet se reduc la vectorii proprii ai energiei acestui sistem.

10.5 Atomul cu un electron în câmp electromagnetic


10.5.1 Cazul general
Pentru electron, de masã me ³i sarcinã e < 0 , aat în câmpul de forµe descris de
energia potenµialã V în câmpul unei unde electromagnetice plane ³i monocromatice,
descrisã cu ajutorul potenµialului vector (6.41)

A(r, t) = Re A0 {s ei(κ·r−ωt) } , (10.28)

operatorul hamiltonian, cu expresia bine cunoscutã (8.10),


1
H= (P − eA)2 + V , (10.29)
2me
este un operator periodic în timp. Nu toate componentele sale Floquet sunt nenule
ci doar
P2 e2 A20
H0 = +V + , (10.30)
2me 4me
e A0 i(κ·r) e A∗0 A0 −(iκ·r) ∗
H1 = − e s · P , H−1 = − e s · P, (10.31)
2me 2me
e2 A20 2 2i(κ·r) e2 (A∗0 )2 ∗ 2 −2i(κ·r)
H2 = s e , H−2 = (s ) e . (10.32)
8me 8me

Observaµie. Operatorii H±1 ³i H±2 au fost întâlniµi în Ÿ8.4.2 în notaµii diferite, V̂± ,
respectiv, V̂±± .

161
CAPITOLUL 10. ELEMENTE DE TEORIE FLOQUET

Sistemul de ecuaµii Floquet poate  scris cu u³urinµã, el ind redat prin relaµia

(W + nh̄ω − H0 ) Φn (r) = H2 Φn−2 (r) + H1 Φn−1 (r) + H−1 Φn+1 (r) + H−2 Φn+2 (r) ,
(10.33)
unde n ia orice valoare întreagã.
In (6.41) amplitudinea A0 este în general complexã, A0 = iA0 exp(−iδ1 ). Este
comod sã alegem faza iniµialã astfel încît A0 = A0 > 0 , alegere pe care o vom
adopta în continuare. Se poate arãta cã rezultatele cu semnicaµie zicã extrase
dintr-o soluµie Floquet nu sunt afectate de aceastã alegere. Este convenabil, de
asemenea, ca în sistemul de ecuaµii Floquet sã punem în evidenµã intensitatea I a
radiaµiei electromagnetice, folosind expresia (6.42), care a devenit I = c 0 A20 ω 2 /2 .
Obµinem astfel
P2 e2 I
 
W + nh̄ω − −V − Φn (r) =
2me 2me 0 c ω 2
r
e I
− [ eiκ·r s · P Φn−1 (r) + e−iκ·r s∗ · P Φn+1 (r) ]
me 20 c ω 2
e2 I
+ [ (s)2 e2iκ·r Φn−2 (r) + (s∗ )2 e−2iκ·r Φn+2 (r) ] . (10.34)
4me 0 c ω 2
Sistemul de ecuaµii Floquet ia o formã mai simplã în cazul radiaµiei circular-
polarizate când, datoritã proprietãµii s2circ = 0 a vectorului de polarizaµie, compo-
nentele H2 ³i H−2 ale hamiltonianului se anuleazã.
De obicei, sistemul de ecuaµii Floquet este scris într-o bazã formatã din funcµii
proprii ale operatorului Hat ≡ P2 /2me + V , notate pe scurt cu | a i . Aceastã
transcriere se realizeazã prin dezvoltarea ecãrei componente Floquet
X
| Φn i = Cn a | a i . (10.35)
a

Evident, coecienµii trebuie sã poarte doi indici, primul referindu-se la componenta


Floquet care este dezvoltatã, al doilea la vectorul din bazã pe care îl înmulµe³te. In
felul acesta, sistemul de ecuaµii Floquet ia forma unui sistem algebric de o innitate
de ecuaµii pentru coecienµii C , pe care nu-l scriem însã aici.
Se poate dovedi convenabilã o altã bazã decât cea menµionatã anterior. Uneori
se lucreazã chiar în reprezentarea poziµiei, caz în care componentele Floquet sunt
funcµii de coordonatele de poziµie, iar sistemul de ecuaµii Floquet este un sistem de
ecuaµii diferenµiale de ordinul al doilea.
Amintim cã rezolvarea sistemului ³i determinarea cvasienergiilor se face în legã-
turã directã cu condiµii impuse soluµiilor. Aceastã problemã va  discutatã în Ÿ10.7.2.

162
10.5. ATOMUL CU UN ELECTRON ÎN CÂMP ELECTROMAGNETIC

10.5.2 Ecuaµiile Floquet în aproximaµia dipolarã


In aproximaµia dipolarã efectuãm întâi transformarea descrisã de ecuaµia (8.20), prin
care se eliminã termenul care conµine pãtratul potenµialului vectorial. Noul hamil-
tonian H̃ are nenule doar trei componente Floquet:

P2
H̃0 = +V , (10.36)
2me
eA0 eA0 ∗
H̃1 = − s · P, H̃−1 = − s · P. (10.37)
2me 2me
Sistemul ecuaµiilor Floquet se transcrie, aici independent de reprezentare, prin relaµia

(W + nh̄ω − H̃0 ) | Φn i = H̃1 | Φn−1 i + H̃−1 | Φn+1 i , (10.38)

cu n luând orice valoare întreagã. Fiecare ecuaµie a sistemului cupleazã trei compo-
nente Floquet cu indici succesivi.

10.5.3 Cazul electronului liber


Considerãm sistemul de ecuaµii Floquet în aproximaµia dipolarã (10.38) ³i în reprezen-
tarea poziµiei, în cazul particular V = 0 ,

P2
 
eA0
W + nh̄ω − Φn (r) = − [s · P Φn−1 (r) + s∗ · P Φn+1 (r)] . (10.39)
2me 2me
Sistemul admite soluµii în care toate componentele Floquet au aceea³i dependenµã
de coordonate, în forma unei funcµii proprii a operatorului impulsului canonic, ca-
racterizatã printr-un vector real p ,
i
Φn (r) = Cn e h̄ p·r , (10.40)

unde coecienµii constanµi Cn ascultã de sistemul de ecuaµii

p2
 
e A0
W + nh̄ω − Cn = − (s · p Cn−1 + s∗ · p Cn+1 ) . (10.41)
2me 2me
Situaµia cea mai simplã o întâlnim în cazul radiaµiei liniar-polarizate, când s =
s∗ . Observãm cã în acest caz sistemul de ecuaµii (10.41) admite ca soluµie particularã

p2 eA0
W = , Cn = Jn (z) , cu z = − s · p. (10.42)
2me me h̄ω
163
CAPITOLUL 10. ELEMENTE DE TEORIE FLOQUET

Soluµia Floquet respectivã coincide cu soluµia Volkov (vezi Ÿ9.2.4).


Sistemul de ecuaµii Floquet (10.41) admite ³i alte soluµii, de exemplu

p2
W = , Cn = a Jn (z) + b Yn (z) , a, b − constante,
2me

care însã sunt funcµii singulare în originã, dacã b 6= 0 . Ca întotdeauna, alegerea


soluµiilor se face pe baza unor condiµii de regularitate sau/³i a unor condiµii la limitã.

10.6 Teoria Floquet în cazul nit-dimensional


Revenim la un sistem zic oarecare. Dacã spaµiul stãrilor este nit-dimensional, se
pot justica u³or unele proprietãµi suplimentare ale soluµiilor Floquet. Ne referim
acum la acest caz ³i notãm cu Nat dimensiunea spaµiului stãrilor ³i cu {| ej i}j=1,...,Nat
vectorii unei baze ortonormate a spaµiului. Toate componentele Floquet (teoretic o
innitate) se exprimã prin cei Nat vectori ai bazei:

Nat
X
| Φn i = an j | e j i , an j = h ej | Φn i . (10.43)
j=1

In acest caz nu existã decât Nat soluµii Floquet liniar-independente, deoarece în


spaµiu nu existã mai mult de Nat vectori liniar-independenµi. Soluµiile Floquet co-
respund, presupunând cã nu existã degenerare, la Nat cvasienergii care sunt esenµial
distincte (nu diferã prin multipli de h̄ω ). Notãm cu

| Ψ1 (t)i, | Ψ2 (t)i ... | ΨNat (t)i (10.44)

un set de soluµii Floquet distincte, corespunzãtoare cvasienergiilor W1 , W2 , ... Wat .


Componentele Fourier-Floquet asociate unei cvasienergii Wj le vom nota | Φn (Wj )i.
Soluµiile pot  normate. Explicitarea condiµiei de normare conduce la condiµiile
X
hΦn+p (Wj ) | Φn (Wj ) i = δp0
n

cu p întreg.
In cazul p = 0 avem
X
hΦn (Wj ) | Φn (Wj ) i = 1 . (10.45)
n

164
10.6. TEORIA FLOQUET ÎN CAZUL FINIT-DIMENSIONAL

Relaµiile din cazul p 6= 0 pot  transcrise ca


X
hΦn (Wj + ph̄ω) | Φn (Wj ) i = 0 , p 6= 0 . (10.46)
n

Soluµiile descrise sunt ³i reciproc ortogonale [35]. Explicitarea condiµiei de orto-


gonalitate conduce la
X
hΦn+p (Wj ) | Φn (Wj 0 ) i = 0 , j 6= j 0 , (10.47)
n

cu p luînd orice valoare întreagã.


In cazul nit-dimensional este valabilã ³i o proprietate de completitudine

Nat
X
| Ψ0j (t) ihΨ0j (t) |= Iˆ , (10.48)
j=1

iar operatorul de evoluµie temporalã poate  exprimat ca


Nat
X
Û (t, t0 ) = | Ψ0j (t) ihΨ0j (t0 ) | . (10.49)
j=1

Pentru alte detalii ³i unele aplicaµii referitoare la cazul nit-dimensional, vezi cartea
lui F.H. M. Faisal [35].
In practicã, sistemul de ecuaµii Floquet se trunchiazã, alegând ecuaµiile cu indici
notaµi n = n0 −n1 , ..., n0 , ..., n0 +n2 , deci un numãr de numai N ≡ NF = n1 +n2 +1
ecuaµii. Valoarea indicelui n0 se alege în mod convenabil, de asemenea numerele n1
³i n2 . Rezultatele nu trebuie sã se schimbe practic la modicarea acestor numere. O
soluµie Floquet din setul celor Nat menµionat anterior se prezintã în acest caz ca
nX
0 +n2
i
| Ψ(t) itr = e− h̄ Wtr t e−inωt | Φn (Wtr ) i . (10.50)
n=n0 −n1

Eticheta tr (de la cuvântul trunchiat) subliniazã operaµia de trunchiere a bazei


descrisã.
In cazul la care ne referim, sistemul de ecuaµii pentru determinarea coecienµilor
anj este un sistem de N ecuaµii liniare ³i omogene,
nX
0 +n2
0
(Wtr + nh̄ω − Ej ) an j = h ej | Ĥn−n0 | ej 0 i an0 j 0 ,

n0 =n0 −n1
n = n0 − n1 , ..., n0 + n2 , j = 1, ..., Nat , (10.51)

165
CAPITOLUL 10. ELEMENTE DE TEORIE FLOQUET

în care cvasienergia apare cu rol de valoare proprie.


Condiµia de existenµã a soluµiilor nebanale se obµine prin anularea determinan-
tului de ordin N ≡ Nat · NF ,
 
0
det (Wtr + nh̄ω − Ej ) δn,n0 δj,j 0 − h ej | Ĥn−n0 | ej 0 i = 0. (10.52)

Rezolvarea ecuaµiei precedente, o ecuaµie algebricã de ordin N , furnizeazã N soluµii


reale, dintre care unele trebuie sã difere de altele prin multipli de h̄ω , în a³a fel încât
putem selecta doar Nat cvasienergii esenµial distincte, pe care le notãm

W10 , W20 , ..., WN0 at , (10.53)

dupã ce le plasãm, deocamdatã, într-un acela³i interval de întindere h̄ω .


Soluµiile Floquet corespunzãtoare, notate

| Ψ01 (t) i, ..., | Ψ0Nat (t) i , (10.54)

sunt bine determinate pânã la factori constanµi.


In cazul pe care îl discutãm, vectorii Floquet pot  normaµi:

hΨ0j (t) | Ψ0j (t) i = 1 . (10.55)

Vom scrie soluµiile normate ca


nX
0 +n2
i 0
| Ψ0j (t) i = e− h̄ Wj t e−inωt | Φn (Wj0 ) i . (10.56)
n=n0 −n1

Dacã se lucreazã atent, incluzînd un numãr sucient de componente Floquet, vectorii


din setul precedent (10.54) sunt practic ortogonali.

10.7 Teoria Floquet în sistemul oscilant


10.7.1 Sistemul de ecuaµii Floquet
Revenim la cazul electronului în câmp atomic ³i în câmp de radiaµie electromagneti-
cã. Ne amintim cã în urma unor transformãri unitare, descrise în Ÿ8.3.3, ecuaµia
Schrödinger se transformã în ecuaµia (8.24)
 2 
P ∂ΨKH (r, t)
+ V (r + α(t)) ΨKH (r, t) = ih̄ , (10.57)
2me ∂t

166
10.7. TEORIA FLOQUET ÎN SISTEMUL OSCILANT

unde în energia potenµialã apare amplitudinea clasicã de oscilaµie, soluµie a ecuaµiei


(8.5).
Ne referim în continuare la cazul radiaµiei monocromatice descrise în aproximaµia
dipolarã (6.44) de potenµialul vector

A(t) = A0 [ cos ζ/2 cos(ωt + δ0 ) s1 + sin ζ/2 sin(ωt + δ0 ) s2 ] , (10.58)

pentru care

E(t) = A0 ω [ cos ζ/2 sin(ω t + δ0 ) s1 − sin ζ/2 cos(ω t + δ0 ) s2 ] (10.59)

³i
e E(t)
α(t) ≡ . (10.60)
me ω 2
Alegerea funcµiei α(t) a fost fãcutã convenabil, respectând ecuaµia (8.5).
Ecuaµia (10.57) este ³i ea, ca ³i ecuaµia Schrödinger de plecare, o ecuaµie de
evoluµie construitã cu un hamiltonian dependent de timp, acum prin intermediul
energiei potenµiale în care variabila este o funcµie periodicã de timp, deci ³i noul
hamiltonian este periodic. Se pune atunci problema determinãrii soluµiilor Floquet
ale ecuaµiei (10.57), adicã a soluµiilor ei cu structura
i
ΨKH (r, t) = e− h̄ WKH t ΦKH (r, t) , (10.61)

unde funcµia ΦKH (r, t) este o funcµie periodicã în variabila timp. Ca ³i în cazul
general, aceastã funcµie se dezvoltã în serie Fourier, conform relaµiei (10.10), iar
componentele Fourier-Floquet, notate ΦKHn (r) , ascultã de sistemul de ecuaµii


P2
  X
W + nh̄ω − ΦKH
n (r) = Vn−n0 (r) ΦKH
n0 (r) , (10.62)
2me 0 n =−∞

unde funcµiile de coordonate Vn (r) sunt "coecienµii" din dezvoltarea în serie Fourier
a energiei potenµiale translatate, cu expresia

1 T inωt
Z
Vn (r) = e V (r + α(t)) dt . (10.63)
T 0
O deosebire majorã între sistemul de ecuaµii Floquet în sistemul oscilant ³i cel
în sistemul laboratorului se leagã de comportarea la distanµe mari. Intrucât la dis-
tanµe mari coecienµii potenµialului se anuleazã (pentru potenµiale cu razã nitã de
acµiune) sau tind la zero (o datã cu energia potenµialã), ecuaµiile sistemului (10.62)

167
CAPITOLUL 10. ELEMENTE DE TEORIE FLOQUET

se decupleazã ³i, ca urmare, comportãrile asimptotice de distanµe mari sunt clare ³i


în principiu u³or de impus. In sistemul laboratorului nu întâlnim aceastã situaµie,
ecuaµiile rãmânând cuplate pânã la distanµe mari. In continuare, trecem tocmai la
discutarea condiµiilor asimptotice impuse soluµiilor Floquet.
Un dezavantaj al ecuaµiilor în sistemul oscilant îl constituie faptul cã de obicei
toµi coecienµii Fourier-Floquet Hn ai hamiltonianului sunt nenuli.

10.7.2 Condiµii la limitã pentru componentele Fourier-Floquet


A³a cum s-a menµionat anterior, la distanµe mari ecuaµiile (10.62) se decupleazã, ele
devenind
h̄2
− ∆ΦKH n = (W + nh̄ω) Φn ,
KH
(10.64)
2me
adicã ecare componentã ascultã de o ecuaµie Schrödinger de particulã liberã. In
ecare ecuaµie însã, rolul valorii proprii este jucat de o altã constantã, W + nh̄ω . Se
folose³te notaµia
h̄2 kn2
≡ W + nh̄ω , (10.65)
2me
prin care este introdusã mulµimea parametrilor kn ata³ati unei cvasienergii date. Va
 necesar sã precizãm mãrimea kn însã³i, având în vedere cã ecuaµia (10.65) are
douã soluµii care diferã prin semn.
Pentru W real, gãsim valori reale pentru kn pentru acele valori ale lui n pentru
care W + nh̄ω ≥ 0 (canale deschise) ³i valori pur imaginare pentru cazurile W +
nh̄ω < 0 (canale închise). Vom vedea imediat cã este posibil ca W sã e un numãr
complex ³i cã suntem direct interesaµi de aceastã situaµie atunci când vrem ca din
soluµia Floquet asociatã sã obµinem informaµii despre ionizarea multifotonicã.
i) Condiµii de tip împrã³tiere

Ne referim întâi la cvasienergii reale.


Pentru canalele deschise o soluµie oarecare a ecuaµiei (10.64) se poate scrie la
distanµe mari ca o suprapunere de soluµii de tip unde sferice divergentã ³i convergentã

eikn r e−ikn r
Cn+ (r̂) + Cn− (r̂) , kn ≥ 0 , r → ∞.
r r

Intereseazã acele soluµii care au comportarea de undã planã plus undã sfericã di-
vergentã în unul, xat, din canalele deschise, al cãrui indice sã-l notãm cu n0 , ³i

168
10.7. TEORIA FLOQUET ÎN SISTEMUL OSCILANT

comportare de undã sfericã divergentã în celelalte canale deschise:

ikn ·r eikn r
ΦKH
n (r) → e δn,n0 + fn+ (r̂) , kn ≥ 0 , canal deschis , r → ∞.
r
(10.66)
In cele douã relaµii precedente semnul lui kn a fost precizat ³i apare un vector kn
a cãrui direcµie este arbitrarã, iar mãrimea este egalã cu kn .
Pentru canalele închise o soluµie oarecare a ecuaµiei (10.64) se poate scrie la dis-
tanµe mari ca o suprapunere a unei exponenµiale descrescãtoare ³i a unei exponenµiale
crescãtoare

An e−κn r + Bn eκn r , kn = iκn , κn > 0 , r→∞

Soluµiilor interesante pentru aplicaµii li se cere sã se anuleze la distanµe mari


−κn r
ΦKH
n (r) → An e , κn ≥ 0 , canal închis , r → ∞. (10.67)

ii) Condiµii asimptotice de tip ionizare

Vom impune acum condiµii asimptotice care cer ca W sã e o mãrime complexã.


Sã pornim prin a accepta o cvasienergie complexã. Relaµia (10.65) ne aratã cã în
acest caz ³i kn este o mãrime complexã. Explicitând

kn = Re kn + i Im kn , (10.68)

obµinem

h̄2  h̄2
(Re kn )2 − (Im kn )2 = Re W + nh̄ω , Re kn · Im kn = Im W . (10.69)

2me me
Acum, prin deniµie, avem Re W +nh̄ω > 0 pentru un canal deschis ³i Re W +nh̄ω <
0 pentru un canal închis.
Condiµiile asimptotice de tip ionizare pot  exprimate printr-o relaµie unicã:

eikn r
ΦKH
n (r) → fn (r̂) , Re kn > 0 canal deschis ,
r
r → ∞ Im kn > 0 , canal închis . (10.70)

Relaµia exprimã douã comportãri diferite la distanµe mari: în cazul canalelor deschise
se dore³te prezenµa unei unde sferice divergente, ei Re kn r /r cu Re kn > 0 , iar în cazul
canalelor închise se asigurã anularea funcµiilor prin prezenµa factorului e−Im kn r cu
Im kn > 0 .

169
CAPITOLUL 10. ELEMENTE DE TEORIE FLOQUET

Constatãm acum cã determinarea lui kn denit prin (10.65) a fost precizatã prin
condiµiile

Re kn > 0 , canal deschis, Im kn > 0 , canal închis (10.71)

exprimate în (10.70).
In continuare, vom arãta cã nu pot  îndeplinite condiµiile de ionizare decât pentru
o cvasienergie complexã cu parte imaginarã negativã. Vom numi soluµii Floquet de
ionizare, notate Ψion
F , soluµiile Floquet care îndeplinesc condiµiile (10.70). Ca ³i în
cazul soluµiilor de împrã³tiere, din cauzacomportãrii asimptotice a componentelor
Fourier-Floquet în canale deschise, soluµiile Floquet de ionizare nu sunt integrabile
în modul pãtrat. Vom reveni asupra comportãrii acestora din urmã.

10.7.3 Soluµia ΨFion ³i curentul asociat la distanµe mari


Modul de interpretare a unei soluµii Floquet de tipul Ψion F devine intuitiv dacã
analizãm densitatea de curent de probabilitate de localizare asociatã. Pentru o soluµie
Floquet oarecare avem
 
h̄ ∗ ∗ h̄ ∗ ∗ 2
J (r, t) ≡ (Ψ ∇ΨF − ΨF ∇ΨF ) = (Φ ∇Φ − Φ∇Φ ) exp Im W t .
2ime F 2ime h̄
(10.72)
Densitatea de curent depinde de timp prin factorul exponenµial, precum ³i prin
funcµia periodicã în timp Φ(r, t) ³i prin gradientul ei, ultimele douã funcµii putând
 exprimate ca serii Fourier. Dacã este îndeplinitã condiµia
2 Im W
Im W T  1 sau  1/4π , (10.73)
h̄ h̄ω
factorul exponenµial din expresia densitãµii de curent nu variazã apreciabil pe o pe-
rioadã, ca urmare este scos de sub integrala în timp ³i suntem condu³i la o expresie
compactã pentru media pe o perioadã a densitãµii de curent, notatã hJ i ,
Z T ∞  
1 h̄ X 2Im W
hJ i ≡ J dt ≈ (Φ∗n ∇Φn − Φn ∇Φ∗n ) exp t . (10.74)
T 0 2ime n=−∞ h̄

Ne referim acum la o soluµie de ionizare. La distanµe mari, folosind comportarea


asimptoticã (10.70) a componetelor Fourier-Floquet avem

| fn |2
Φ∗n ∇Φn → i kn r̂ exp(−2 Im kn r) , r → ∞,
r2
170
10.7. TEORIA FLOQUET ÎN SISTEMUL OSCILANT

de unde deducem

| fn |2
Φ∗n ∇Φn − Φn ∇Φ∗n → 2 i Re kn r̂ exp(−2 Im kn r) , r → ∞.
r2

Notãm expresia asimptoticã a curentului cu J as . Pentru media sa pe o perioadã


avem

| fn |2
 
as h̄ X 2Im W
hJ i ≈ r̂ Re kn 2 exp(−2 Im kn r) exp t , r → ∞.
me n
r h̄
 (10.75)
Semnul aproximativ se leagã de scoaterea factorului temporal exp 2 Imh̄ W t de sub
operaµia de mediere în timp. Factorul exp(−2 Im kn r) din ecare termen al sumei
aratã cã la sumã contribuie doar canalele deschise. Cum pentru toate aceste canale
avem Re kn > 0, densitatea medie de curent este formatã din adunarea unor vectori
având toµi direcµia radialã ³i sensul spre exterior. Aceastã comportare (contribuµie
doar de la canalele deschise, direcµia radialã ³i sensul pozitiv al contribuµiei ecãrui
canal deschis la densitatea de curent) justicã modul de selectare a soluµiilor Floquet
F prin condiµiile (10.70).
Ψion
Pentru cele ce urmeazã vom scrie ³i expresia densitãµii de probabilitate de lo-
calizare  
2Im W
ion 2 2
P(r, t) ≡| ΨF (r, t) | =| Φ(r) | exp t . (10.76)

Dacã presupunem îndeplinitã condiµia (10.73), gãsim o expresie aproximativã pentru
media pe o perioadã
Z T ∞  
1 X 2Im W
hP i ≡ Pdt ≈ 2
| Φn | exp t . (10.77)
T 0 n=−∞

10.7.4 Rate de ionizare


Fie dSR elementul de suprafaµã decupat de un element de unghi solid dΩ pe o sferã
de razã R sucient de mare ³i volum V . Raportul dintre uxul vectorului hJ as i
dat de (10.75) prin dSR ³i integrala pe volumul V din mãrimea P datã de (10.77)
dene³te rata diferenµialã de ionizare

hJ as · dSR i
dR = R , R → ∞. (10.78)
V hP id r

171
CAPITOLUL 10. ELEMENTE DE TEORIE FLOQUET

Formula precedentã este cea pe care am accepta-o dacã soluµia Floquet ar  integra-
bilã în modul pãtrat, dar nenormatã. Folosind formulele (10.75) ³i (10.77), gãsim cã
numai canalele deschise contribuie, rata ind o sumã de termeni,

dR X dRn
= , (10.79)
dΩ dΩ
n≥n0

ecare reprezentând contribuµia unui canal deschis.

dRn h̄ Re kn | fn |2 e−2 Im kn R
= lim R P
2
, n ≥ n0 . (10.80)
dΩ me R→∞
V n0 | Φn0 | dr

Cantitatea din membrul drept este pozitivã, a³a cum trebuie sã e. Vom vedea în
continuare cã în formula precedentã atât numãrãtorul cât ³i numitorul tind la innit
o datã cu R .
Mãrimea dRn /dΩ este interpretatã ca ratã diferenµialã de ionizare cu absorbµie
de n fotoni. Sumând dupã n , obµinem ratã diferenµialã. Prin integrarea acesteia
din urmã peste direcµia electronului expulzat, gãsim rata totalã de ionizare,
Z
dR
R= dΩ . (10.81)
dΩ

10.7.5 Justicarea proprietãµii Im W ion < 0


In titlul de mai sus o cvasienerigie corespunzãtoare unei soluµii Floquet de ionizare
a fost notatã Im W ion . Pe parcursul secµiunii indicele ion va  omis.
Arãtãm acum, cum se justicã [31] necesitatea unei pãrµi imaginare negative a
cvasienergiei, pentru îndeplinirea condiµiilor asimptotice (10.70).
Se porne³te cu ecuaµia de continuitate asociatã ecuaµiei Schrödinger (10.57),

∂P
+ ∇ · J = 0, (10.82)
∂t
scrisã pentru o soluµie Floquet, pentru care sunt valabile expresiile exacte (10.76) ³i
(10.72). Avem, dupã derivarea în raport cu timpul ³i simplicare cu exponenµiala,

2 ∂ h̄
Im W | Φ |2 + | Φ |2 + ∇ · (Φ∗ ∇Φ − Φ∇Φ∗ ) = 0 .
h̄ ∂t 2ime
Dacã integrãm relaµia precedentã pe durata unei perioade, termenul al doilea nu
contribuie, dat ind proprietatea de periodicitate în timp a funcµiei Φ . Exprimând

172
10.7. TEORIA FLOQUET ÎN SISTEMUL OSCILANT

în ceilalµi termeni funcµia Φ cu ajutorul componentelor Fourier-Floquet, gãsim


∞ ∞
2 X h̄ X
Im W 2
| Φn | + ∇ · (Φ∗n ∇Φn − Φn ∇Φ∗n ) = 0 .
h̄ n=−∞
2im e n=−∞

Mai departe, integrãm ecuaµia precedentã pe un volum V ³i aplicãm teorema Gauss-


Ostrogradski în al doilea termen, astfel încât el devine o integralã pe suprafaµa,
notatã ΣV , care mãrgine³te acest volum. Dacã volumul V este ales sucient de
mare, pe suprafaµa sa putem folosi expresiile asimptotice (10.70) ale componentelor
Fourier-Floquet, ³i atunci avem

| fn |2
Z X Z X
2 h̄
Im W 2
| Φn | dr = − Re kn 2 e−2 Im kn r r̂ · dS .
h̄ V n=−∞ me ΣV n r

Luând pentru volumul V o sferã de razã R , membrul drept din relaµia precedentã
devine egal cu Z X

− Re kn | fn |2 e−2 Im kn R dΩ ,
me
n≥n0

unde amintim cã n0 este primul canal deschis. Se vede cã expresia precedentã este o
cantitate negativã. Rezultã cã ecuaµia de continuitate pune în evidenµã semnul pãrµii
imaginare a cvasienergiei pentru cã permite explicitarea cantitãµii care ne intereseazã,
Im W ion . Se folose³te notaµia
Γ
Im W ion ≡ − , Γ > 0. (10.83)
2
Expresia obµinutã pentru Γ are structura
Z
X dΓn
Γ= Γn , Γn = dΩ , (10.84)
dΩ
n≥n0

unde
dΓn h̄2 ( Re kn ) | fn |2 e−2 Im kn R
= lim R P
2
, n ≥ n0 . (10.85)
dΩ me R→∞
V n0 | Φn0 | dV
Condiµia R → ∞ este cerutã de faptul cã am folosit comportarea asimptoticã a
componentelor Fourier-Floquet.
Comparaµia cu formula (10.81) ne aratã cã partea imaginarã a cvasienergiei co-
incide (pânã la factorul h̄ ) cu rata totalã de ionizare:

Γ = h̄R . (10.86)

173
CAPITOLUL 10. ELEMENTE DE TEORIE FLOQUET

Sunt valabile evident ³i relaµiile


dΓn dRn
Γn = h̄Rn , = h̄ . (10.87)
dΩ dΩ
In încheiere, sã remarcãm rezultatul important: o datã cu semnul pãrµii imaginare
a cvasienergiei sunt ³i mai bine delimitate zonele din planul complex al mãrimii kn
în care se poate gãsi kn . Intr-adevãr, a doua relaµie din (10.69) ne aratã cã pentru
Im W < 0 , caz în care suntem, partea imaginarã ³i partea realã a oricãreia din
mãrimile kn asociate unei soluµii Floquet care satisface condiµiile asimptotice de
"tip ionizare" au semn contrar. Ne amintim cã prin (10.71) este precizat cadranul
în care se aã kn : cadranul IV pentru canale deschise, cadranul II pentru canale
închise. •inînd seama de toate aceste restricµii, prima relaµie din (10.69) precizeazã
³i mai mult poziµia lui kn : al optulea octant pentru canale deschise, al treilea octant
pentru canale închise.

10.7.6 Dicultãµi ³i depã³irea lor


O datã cunoscutã regiunea din planul complex în care se aã ecare din numerele
kn , constatãm cã funcµia Φ este nu numai neintegrabilã în modul pãtrat, dar ³i
indenit crescãtoare o datã cu distanµa,

X e− Im kn r
Φ(r, t) → fnion (r̂) ei(Re kn r−nωt) → ∞, Im kn < 0 , r → ∞.
r
n≥n0
(10.88)
Aceastã comportare a soluµiei o aminte³te pe cea întâlnitã în cazul static pen-
tru soluµiile de tip Gamow [41]. Comportarea componentelor Floquet-Fourier ale
canalelor deschise se manifestã chiar în sistemul de ecuaµii (10.62), unde într-o ecuaµie
ata³atã unui canal deschis membrul stâng tinde la zero la distanµe mari, iar mem-
brul drept tinde la innit. Unul din procedeele folosite pentru depã³irea acestei
dicultãµi este un procedeu de regularizare, prin care coecienµii potenµialului sunt
înmulµiti cu factori de convergenµã. La fel în integrala de normare se introduce un
factor care asigurã existenµa integralei. Factorul de convergenµã depinde de obicei
de un parametru β ³i devine egal cu 1 pentru o valoare particularã a acestuia, β0 .
La sfâr³itul calculelor, dacã nu mai devreme, rezultatul trebuie sã aibã sens în limita
β → β0 .

10.7.7 Spectre de cvasienergii de tipul W ion . Hãrµi Floquet


Mulµimea cvasienergiilor W ion este o muµime discretã. A³a cum s-a menµionat în
Ÿ10.7.6, situaµia o aminte³te pe cea a soluµiilor de tip Gamow din cazul unei partic-

174
10.8. TEORIA FLOQUET DE FRECVEN•E ÎNALTE

ule într-un câmp de forµe conservativ. Determinarea lor se face pe cale numericã.
Datã ind complexitatea problemei, au fost studiate o serie de sisteme-model, în spe-
cial modele unidimensionale, ³i sisteme reale relativ simple, ca atomul de hidrogen,
atomul de heliu, ionul molecular H+ 2 , ³.a.
Cvasienergiile depind de intensitatea medie a radiaµiei I , de frecvenµa ω ³i de
parametrul de polarizaµie ζ . Sistemul de ecuaµii (10.62) aratã cã este mai potrivit
sã se ia ca variabile independente

| e | A0
α0 ≡ , ω ³i ζ. (10.89)
me ω

Aceastã alegere o înµelegem dacã analizãm coecienµii Vn ai potenµialului, deniµi


prin (10.63). Schimbarea de variabilã de la t la ωt aratã direct cã lucrurile stau
a³a, coecienµii Vn depinzând doar de α0 ³i ζ , ³i nu de frecvenµa ω . In membrul
stâng al unei ecuaµii din sistemul Floquet apare explicit doar frecvenµa.
O determinare sistematicã a cvasienergiilor pentru un sistem atomic dat se ma-
terializeazã în reprezentãri grace ale pãrµilor realã ³i imaginarã ale cvasienergiei în
funcµie de parametrul α0 , la valori xate ale frecvenµei, reprezentãri cunoscute sub
denumirea de hãrµi Floquet.

10.8 Teoria Floquet de frecvenµe înalte


10.8.1 Limita de frecvenµe înalte
Unul din meritele teoriei Floquet este legat de previziunile la care a condus pentru
comportarea sistemelor atomice la frecvenµe ridicate ale câmpului electromagnetic.
O parte din aceste previziuni nu au fost anticipate de descoperiri experimentale,
iar conrmarea lor este de datã recentã. Teoria de frecvenµe înalte a fost iniµiatã
de Gavrila ³i Kaminski [42]. Expunem pe scurt schema de lucru a acestei teorii,
conform [31].
In sistemul de ecuaµii Floquet (10.62) izolãm termenul cu n0 = 0 ³i îl trecem în
membrul stâng al ecãrei ecuaµii,

P2
  X
W + nh̄ω − − V0 (r) ΦKH
n (r) = Vn−n0 (r)Φn0 (r) . (10.90)
2me 0n6=n

Notãm
P2
Hd ≡ + V0 (r) . (10.91)
2me
175
CAPITOLUL 10. ELEMENTE DE TEORIE FLOQUET

Operatorul corespunde unui sistem zic ctiv, numit sistem atomic îmbrãcat în care
energia potenµialã V (r) este înlocuitã cu funcµia V0 (r) . Deniµia funcµiei V0 (r)
[relaµia (10.63)], aratã cã ea este valoarea medie pe o perioadã a energiei potenµiale
vãzutã din sistemul oscilant,

1 T
Z
V0 (r) = V (r + α(t)) dt . (10.92)
T 0
In sistemul de ecuaµii (10.90) frecvenµa apare explicit doar în membrul stâng, iar
în membrul drept coecienµii potenµialului depind de α0 , denit în (10.89), ³i ζ ,
parametru legat de polarizaµie.
Limita de frecvenµe înalte corespunde condiµiilor

ω → ∞, α0 − finit . (10.93)

Expresia mãrimii α0 aratã cã o datã cu frecvenµa trebuie sã creascã ³i intensitatea,


astfel încât teoria la care ne vom referi este o teorie de frecvenµe ³i intensitãµi mari.
Studii recente au arãtat cã previziunile teoriei la care ne referim sunt corecte ³i la
frecevenµe relativ scãzute, dacã intensitatea este sucient de ridicatã.
In ecuaµia de indice 0 frecvenµa nu apare. Asa cum s-a remarcat anterior,
frecvenµa nu apare în membrul drept al nici uneia din ecuaµiile sistemului (10.90).
Se impune atunci urmãtoarea comportare a componentelor Fourier-Floquet în limita
de frecvenµe înalte:

ΦHF
n = 0, n 6= 0 , ΦHF
0 (r) 6= 0 , (10.94)

unde singura componentã Fourier-Floquet nenulã ascultã de ecuaµia


P2
 
HF
W − − V0 (r) ΦHF
0 (r) = 0 , (10.95)
2me
numitã ecuaµia de structurã.
Mãrimile corespunzãtoare limitei de frecvenµe înalte au fost marcate cu ajutorul
simbolului HF. In ecuaµia de structurã apar doar doi parametri: α0 ³i ζ .
In limita de frecvenµe înalte sistemul de ecuaµii Floquet (10.62) se reduce astfel
la o singurã ecuaµie care are structura unei ecuaµii Schrödinger independente de
timp pentru o particulã în câmpul de forµe (ctiv) în care energia potenµialã este
V0 (r) . Cvasienergiile apar cu rol de valori proprii ale operatorului energiei Hd .
Soluµiile Floquet se reduc în limita de frecvenµe înalte la stãrile staµionare asociate
operatorului Hd
− h̄i W HF t HF
ΨHF
F (r, t) = e Φ0 (r) . (10.96)

176
10.8. TEORIA FLOQUET DE FRECVEN•E ÎNALTE

Spectrul de valori proprii al energiei pentru atomul îmbrãcat este un spectru mixt.
In limita de frecvenµe înalte cvasienergiile de tip ionizare coincid cu valorile proprii
din spectrul discret ale operatorului Hd , ind numere reale. Rezultã ΓHF = 0 , ceea
ce se interpreteazã ca absenµa ionizãrii; atomul redevine stabil, ca atomul izolat.
Acesta este un rezultat limitã ( ω → ∞ ). In practicã, la frecvenµe înalte, conform
acestei previziuni, trebuie sã ne a³teptãm la rate de ionizare foarte mici. Vom arãta
într-un paragraf viitor cum se calculeazã o ratã de ionizare în cadrul teoriei Floquet
de frecvenµe ridicate.
Ecuaµia (10.95) a fost introdusã de Henneberger în 1968, ³i folositã de Gersten
³i Mittleman în 1976. Ea a fost încorporatã într-un formalism, teoria Floquet de
frecvenµe înalte, de Gavrila în 1985 [43]. Unele elemente ³i rezultate ale acestui
formalism sunt prezentate în continuare.

10.8.2 Rezultate privind atomul îmbrãcat


Ecuaµia de valori proprii (10.95) a fost rezolvatã pentru diferite câmpuri de forµe
atomice, determinându-se atât stãrile legate cât ³i soluµiile de împrã³tiere. Descriem
unele rezultate referitoare la ambele tipuri de probleme.
Prima mãrime de calculat este energia potenµialã V0 (r) , prin efectuarea integralei
(10.92).
1) Atomul de hidrogen în limita de frecvenµe înalte

Atomul de hidrogen în limita de frecvenµe înalte a fost studiat de Gavrila ³i Pont


[44]. Nucleul a fost considerat x ³i sistemul de referinµã al laboratorului luat cu
originea în nucleu. Pornind de la deniµia sa (10.92), energia potenµialã √ a atomului
îmbrãcat corespunzãtoare energiei potenµiale coulombiene V (r) = −e2 / 4π0 r se
poate exprima în diferite forme. In cazul polarizaµiei liniare, dirijate dupã o axã de
versor e , folosind notaµia α0 conform (10.89), avem

α(t) = α0 cos ωt e , (10.97)

iar dupã efectuarea schimbãrii de variabilã z 0 = α0 cos ωt, gãsim


s
σ(z 0 )
Z α0
0 0 e2 1
lin
V0 (α0 , r) = 0e |
dz , σ(z ) ≡ − . (10.98)
−α0 | r + z πα 0 1 − (z 0 /α0 )2

Energia potenµialã V0lin (r) coincide cu energia potenµialã electrostaticã creatã de


un r de lungime 2α0 încãrcat electric, cu o distribuµie de sarcinã datã de densitatea
(liniarã) de sarcinã σ . Potenµialul are simetrie cilindricã în jurul axei de polarizaµie

177
CAPITOLUL 10. ELEMENTE DE TEORIE FLOQUET

³i este o funcµie parã la inversia spaµialã faµã de nucleu. Funcµia este singularã pentru
punctele situate pe segmentul (−α0 , α0 ): singularitatea este logaritmicã de-a lungul

acestui segment al axei de polarizaµie ³i de tip 1/ x , x → 0 la capete. Pentru
ilustrare gracã, vezi [42] sau Fig. 1 din [44].
In integrala (10.98) se ascunde integrala elipticã completã de prima speµã, K ,
r !
e 0 1 − r̂ r̂
+ −
V0lin (α0 , r) = − √ K , r± = r ± α0 e . (10.99)
4π0 r+ r− 2

Câmpul de forµã V0lin nu mai are simetria sfericã a câmpului coulombian, ci doar
o simetrie cilindricã în jurul axei de polarizaµie. Operatorul energiei comutã numai
cu operatorul Lz al proiecµiei momentului cinetic orbital dupã axa de simetrie, pe
care o luãm ca axã 0z a sistemului de axe de referinµã. Tinând seama ³i de simetria
la inversia spaµialã, stãrile staµionare ale sistemului se vor caracteriza prin valori bine
determinate pentru douã numere cuantice m , legat de Lz , ³i paritatea, notatã cu
P , legatã de operatorul paritãµii. In acest caz, o funcµie proprie a energiei se dezvoltã
dupã armonice sferice,
∞ l
1X X
ΦHF
0 (r) = χlm (r)Ylm (θ, φ) , (10.100)
r
l=0 m=−l

deosebirile faµã de cazul unui câmp central ind: i) funcµiile proprii radiale χlm
depind ³i de numãrul cuantic m , ii) funcµiile proprii radiale ascultã de un sistem de
ecuaµii cuplate [identic cu sistemul (3.28)],

∞ l0
d2 χlm
 
2me W l(l + 1) 2me X X
+ − χlm − 2 (V0 )lm, l0 m0 (r)χl0 m0 = 0 ,
dr2 h̄2 r2 h̄ l0 =0 m0 =−l0
(10.101)
unde întâlnim o innitate de funcµii radiale, denite prin
Z

(V0 )lm, l0 m0 (r) ≡ Ylm (r̂)V0 (r)Yl0 m0 (r̂) dΩ . (10.102)

In cazul simetriei cilindrice, unde energia potenµialã nu depinde de unghiul φ , avem


(V0 )lm, l0 m0 (r) = (V0 )ll0 ;m (r) δmm0 , (10.103)
iar din proprietatea Pl,−m (cos θ) = (−1)m Plm (cosθ) , rezultã cã funcµiile (V0 )ll0 ;m (r)
depind de fapt de | m |, pentru cã este valabilã egalitatea
(V0 )ll0 ;m (r) = (V0 )ll0 ;−m (r) . (10.104)

178
10.8. TEORIA FLOQUET DE FRECVEN•E ÎNALTE

De aici rezultã cã nivelele de energie depind de modulul | m | al numãrului cuantic


magnetic ³i sunt dublu degenerate, cu excepµia celor care au m = 0 . Situaµia
se aseamãnã din acest punct de vedere cu cea din cazul unei molecule biatomice.
Este folosit acela³i tip de notaµie: stãrile sunt notate cu litere grece³ti: σ, π, δ, ... ,
corespunzând la | m |= 0, 1, 2, ... , respectiv. Este indicatã ³i paritatea, P = 0 sau
1 , prin indicii g sau u. Nivelele depind de parametrul α0 . In limita α0 = 0 ele
coincid cu nivelele de energie ale atomului de hidrogen. Funcµiile proprii ale energiei
devin în aceastã limitã funcµii proprii ale operatorului pãtratului momentului cinetic
orbital, proprietate pe care o pierd la α0 6= 0. Este convenabilã notarea nivelelor
cu ajutorul numerelor cuantice n ³i l corespunzãtoare stãrilor în absenµa câmpului
electromagnetic. Nivelele de energie determinate de Pont corespund intervalului
0 ≤ α0 ≤ 100 ua . Pentru cazul nivelului fundamental (1s) σg , vezi Fig. 1 din [31].
Studiul funcµiilor proprii a pus în evidenµã o particularitate a stãrilor staµionare în
dependenµa lor de distanµa faµã de nucleu, proprietatea de dichotomie, manifestatã
în tendinµa, tot mai accentuatã cu cre³terea lui α0 , a funcµiilor de a lua valori
importante doar în vecinãtatea punctelor de coordonate ±α0 e. Figura 4 din [31]
ilustreazã situaµia stãrii fundamentale. Sunt reprezentate valorile funcµiei pentru
puncte situate într-un plan care trece prin axa vectorului de polarizaµie, luatã ca axã
0z .
Atunci când se revine la sistemul laboratorului, soluµia Floquet corespunzãtoare
limitei de frecvenµe înalte devine o funcµie de timp, conform relaµiei (8.22),
ΨHF (r, t) = ΨHF
KH (r − α(t)) . (10.105)
Mãrimea studiatã în acest caz a fost media pe o perioadã a densitãµii de probabilitate
de localizare. Figura 11 din [44] ilustreazã dependenµa de poziµia faµã de nucleu a
acestei mãrimi, pentru valorile 20 ³i 70 ale parametrului α0 în unitãµi atomice.
Gracul funcµiei la valori mari ale lui α0 are forma unui trident de extindere 4 α0 .
2) Imprã³tierea pe potenµialul V0 (α0 , r).
Gavrila ³i Kaminsky au evaluat secµiunea ecace de împrã³tiere elasticã în limita
de frecvenµe înalte. A fost mai comod sã se lucreze cu un potenµial coulombian
ecranat. Calculul cere determinarea soluµiilor de împrã³tiere u(−) (k, r) , caracteri-
zate prin comportarea asimptoticã (8.73) de undã planã plus undã sfericã divergentã.

10.8.3 Ionizarea multifotonicã la frecvenµe înalte


A fost deja semnalat faptul cã în limita de frecvenµe înalte atomul nu se ionizeazã.
Pentru a putea descrie comportarea atomului este necesar sã se considere aproxi-
maµia urmãtoare, numitã corecµia de ordinul întîi faµã de limita de frecvenµe înalte.

179
CAPITOLUL 10. ELEMENTE DE TEORIE FLOQUET

Gavrila ³i colaboratorii au dezvoltat o schemã de iterare pentru determinarea soluµi-


ilor Floquet în care termenul de ordin zero este limita de frecvenµe înalte (10.94).
In cadrul primei iterãri componentele Floquet ΦKH n (r) cu n 6= 0 nu mai sunt
nule ³i ascultã de ecuaµiile sistemului (10.90) în care în membrul drept este pãstratã
numai componenta cu n 0 = 0 ,
P2
 
(1)
W HF + nh̄ω − − V0 (r) Φ(1)
n (r) = Vn (r)Φ0 (r) , n 6= 0 . (10.106)
2me
In toate aceste ecuaµii cvasienergia a fost ³i ea înlocuitã cu o valoare din limita de
frecvenµe înalte. Ecuaµiile pentru diferitele componente sunt decuplate. Ele sunt
(1)
ecuaµii neomogene. Soluµia lor se exprimã prin corecµia Φ0 (r) . Pentru studiul
ionizãrii se cautã soluµii care satisfac condiµiile asimptotice (10.70). Ele sunt date
(1)
formal, în funcµie de componenta Φ0 (r) , prin
(+) (1)
| Φ(1)
n i = Gd (W
HF
+ nh̄ω)Vn | Φ0 i , (10.107)
(+)
unde Gd (E) = Gd (E + i) este operatorul Green asociat hamiltonianului atomului
(1)
"îmbrãcat" Hd . In aproximaµia cea mai joasã, funcµia Φ0 (r) se înlocuie³te cu o
soluµie din limita de frecvenµe înalte Φ0 (r) ata³atã valorii proprii W KH . Atunci,
KH

se pot extrage expresii aproximative pentru amplitudinile de ionizare.


(1)
Intr-o aproximaµie mai bunã, funcµia Φ0 (r) se determinã din ecuaµia de indice
0 în care se folosesc expresiile celorlalte componente date de (10.10),
P2
 
(1) (1)
X
(1)
W − − V0 (r) Φ0 (r) = V−n (r)Ĝ+ (W HF + nh̄ω) Vn (r) Φ0 (r) .
2me
n6=0
(10.108)
Cel mai simplu rezultat legat de ecuaµia precedentã este cel dat de un calcul de
perturbaµie, în care perturbaµia este expresia din membrul drept, astfel încât limita
de frecvenµe înalte constituie aproximaµia de ordin zero. In ordinul întâi al calculului
de perturbaµie avem
X
W (1) = W HF + hΦHF
0 | V−n Ĝ
(+)
(W HF + nh̄ω) Vn | ΦHF
0 i. (10.109)
n6=0

Folosind reprezentarea spectralã a operatorului Green se poate extrage partea imagina-


rã a cvasienergiei W (1)
∞ Z
me X
(1)
Γ = 2 3 kn | hkn − | Vn | ΦHF 2
0 i | d Ωkn , (10.110)
4π h̄ n=n0

180
10.8. TEORIA FLOQUET DE FRECVEN•E ÎNALTE

unde kn ≡ kn r̂ , iar hr | kn − i = u(−) (kn ; r) sunt soluµiile de împrã³tiere menµionate


la sfâr³itul secµiunii precedente, determinate pentru atomul îmbrãcat.
In felul acesta s-a obµinut o formulã pentru rata totalã de ionizare, din care poate
 extrasã rata diferenµialã, precum ³i rate parµiale, diferenµiale ³i totale. Rata de
ionizare depinde de frecvenµã, care apare în expresia parametrului kn .

10.8.4 Stabilizarea atomilor


Cel mai interesant rezultat obµinut în cadrul teoriei Floquet de frecvenµe înalte este
prevederea unei comportãri nea³teptate pentru rata de ionizare în dependenµa ei de
intensitate, la frecvenµã xatã. Reprezentarea gracã a timpului de viaµã τ = h̄/Γ
pentru cazul stãrii fundamentale (1s) σg a atomului de hidrogen îmbrãcat (Fig. 8
din [31]) aratã cã la ω ≥ 1 ua, dupã o scãdere, la început linearã cu cre³terea
intensitãµii, timpul de viaµã începe sã creascã. Aceasta înseamnã cã dincolo de
o anumitã intensitate atomul nu se mai ionizeazã. Fenomenul este cunoscut sub
denumirea de stabilizare adiabaticã.
La frecvenµele, în domeniul razelor X, pentru care fenomenul s-ar produce pentru
hidrogen, nu existã surse sucient de intense. Calcule de acela³i tip pentru stãri
Rydberg ale atomului îmbrãcat au arãtat cã fenomenul de stabilizare a acestor stãri
devine posibil la frecvenµe mai coborâte decît în cazul stãrii fundamentale. Tendinµa
de stabilizare a fost pusã în evidenµã experimental, a³a cum s-a menµionat la sfâr³itul
Cap. 4, în cazul atomilor de neon aaµi într-o stare excitatã. Pentru detalii vezi [32].

181
182
Bibliograe
[Capitolul 1]

[1] H. Jereys, Proc. London Math. Soc. 23, 428 (1925).


[2] G. Wentzel, Z. Phys. 38, 518 (1926).
[3] H. A. Kramers, Z. Phys. 39, 828 (1926).
[4] L. Brillouin, Comptes Rendues, 183, 24 (1926).
[5] M. Jammer,The Conceptual development of quantum mechanics, McGraw-Hill,
1967.

[6] N. Fröman, Ark. Fys. 32, 541 (1966).


[7] V. Florescu, Mecanica Cuanticã, vol. 1, Litograa Universitãµii Bucure³ti, 1979.

[8] J. L. Powell, B. Crasemann, Quantum Mechanics, Addison-Wesley, Reading,


1965.

[9] S. Tiµeica, Mecanica Cuanticã, Editura Academiei, Bucure³ti, 1984.

[10] B.H. Bransden, C.J. Joachain, Introducere în mecanicã cuanticã, Editura


Tehnicã, 1999.

[11] V. Florescu, Mecanica Cuanticã, vol. 2, Litograa Universitãµii Bucure³ti, 1981.

[12] V. Florescu, Introducere în teoria cuanticã a ciocnirilor (note de curs).

[13] W. Abramovitz, I. A. Stegun, Handbook of Mathematical Functions, National


Bureau of Standards, 1964.

183
BIBLIOGRAFIE

[Capitolul 2]

[14] P.G. Burke, A. Hibbert, W.D. Robb, J. Phys. B: At. Mol. Phys. 4, 150, (1971).

[15] D.C.S. Allison, P.G. Burke, W.D. Robb, J. Phys. B: At. Mol. Phys. 5, 159
(1971).

[16] P. Shorer, J. Phys. B: At. Mol. Phys. 13, 251 (1980).


[17] P.G. Burke, P. Franken, C.J. Joachain, EuroPhys. Lett. 13, 617 (1990).
[18] P.G. Burke, W.D. Robb, Adv. At. Mol. Phys. 11, 143 (1975).
[19] P.G. Burke, V.M. Burke, K.M. Dunseath, J. Phys. B: At. Mol. Opt. Phys. 27,
5341 (1994).

[20] P. G. Burke and K. A. Berrington, editori, Atomic and Molecular Processes in


R-matrix approach, Institute of Physics Publishing, 1993.

[21] P. J. A. Buttle, Phys. Rev. 160, 719 (1967).

[Capitolul 3]

[22] U. Fano, Nuovo Cimento 12, 156 (1935).


[23] U. Fano, Phys. Rev. 124, 1866 (1961).
[24] C. Cohen-Tannoudji, J. Dupont-Roc, G. Grynberg, Processus d'intéraction
entre photons et atomes, InterEditions/Editions du CNRS, 1988.

[Capitolul 4]

[25] R. C. Thomson, High-resolution laser spectroscopy of atomic systems, Rep.


Prog. Phys. 48, 531 (1985).

[26] M. Protopapas, C. H. Keitel and P.L. Knight, Rep. Prog. Phys. 60, 389 (1997).

[27] C. J. Joshi and P. Corkum, Physics Today 8, 1, 36 (1995).

184
BIBLIOGRAFIE

[28] M. Gavrila (ed.), Atoms in Intense Laser Fields, Academic Press, New York,
1992.

[29] H.G.M. Müller, P. Agostini, and G. Petite, în volumul [28].

[30] F. Ehlotzki, A. Jaron, and J. Z. Kaminski Electron-atom collisions in a laser


eld, Phys. Rep. 297, 64 (1998).

[31] M. Gavrila, în volumul [28].

[32] M. Gavrila, J. Phys. B 35, R147 (2002).

[Capitolele 5-8]

[33] J.D. Jackson, Electrodinamica clasicã, Ed. Tehnicã, 1991.

[34] C. Cohen-Tannoudji, J. Dupont-Roc, G. Grynberg, Photons et Atomes - In-


troduction a l'Electrodynamique Quantique, InterEditions/Editions du CNRS,
1987.

[35] F.H.M. Faisal, Theory of Multiphoton Processes, Plenum Press, 1987.

[36] H. A. Bethe and E. E. Salpeter, Quantum Mechanics of One- and Two-Electron


Atoms, Springer Verlag, 1957.

[Capitolul 9]

[37] J. H. Shirley, Phys. Rev. B 138, 979 (1965).


[38] H. Sambe, Phys. Rev. A 7, 2203 (1973).

[39] N. L. Manakov, V.D. Ovsiannikov, and L. P. Rapoport, Phys. Rep. 141, 319
(1986).

[40] S.I. Chu, D.A. Telnov, Phys. Rep. 390, 1-131 (2004).
[41] C. J. Joachain, Quantum Collision Theory, North Holland, 1975.

[42] M. Gavrila and J. Z. Kaminski, Phys. Rev. Lett. 52, 614 (1985).
185
BIBLIOGRAFIE

[43] M. Gavrila în Fundamentals of Laser Interactions, ed. F. Ehlotzki, Lecture


Notes in Physics, vol. 229, Springer-Verlag, Berlin (1985).

[44] M. Pont, tezã de doctorat, Amsterdam, 1990.

186
Constante fundamentale ³i unitãµi atomice

me - masa electronului ≈ 9, 109 · 10−31 kg


c - viteza luminii ≈ 2, 998 · 108 m s−1
h̄ - constanta Planck redusã ≈ 1, 0546 · 10−34 J s
e < 0 - sarcina electronului ≈ −1, 602 · 1019 C
0 - permitivitatea
√ dielectricã a vidului ≈ 8, 854 · 10−12 F m−1
e0 ≡ e/ 4π0
α ≡ e20 /h̄c ≈ 1/137.06 - constanta structurii ne
a0 = h̄2 /me e20 ≈ 0, 52918 · 10−10 m - raza primei orbite Bohr

Sistemul de unitãµi atomice (Hartree, 1928)


me = 1 h̄ = 1 | e |= 1 4π0 = 1 .

Unitãµi de mãsurã pentru diferitele mãrimi:


- masã: masa electronului
- sarcinã: modulul sarcinii electronului
- lungime: raza primei orbite Bohr a0
- vitezã: αc = e20 /h̄ ≈ 2, 1877 · 106 m s−1
- timp: h̄3 /me40 ≈ 2, 4189 · 10−17 s
- frecvenµã: me40 /h̄3 ≈ 4, 1341 · 1016 s−1
- energie: me e40 /h̄2 = 2 × energia primului nivel Bohr al atomului de
hidrogen ≡ 1 Hartree ≈ 27,2 eV.
- intensitatea câmpului electric:

E0 ≡ | e | /4π0 a20 ≈ 5, 142 · 109 V cm−1

- intensitatea inducµiei magnetice:


E0
B0 ≡ ≈ 2, 351 · 105 T

187
- intensitatea radiaµiei electromagnetice

I ua ≡ e40 /h̄ a40 ≈ 6, 436 · 1019 W m−2

Observaµie. Este curent folositã în literaturã o altã unitate pentru intensitatea


radiaµiei electromagnetice :

0 2 1 e2 c 1 ua
I0 ≡ E0 c = 4 = I ≈ 3, 51 · 1016 W cm−2
2 8π a0 8πα

188