DOCTRINE ECONOMICE INTERNAŢIONALE

Suport de curs

1
 Cursul 1
Introducere în studiul doctrinelor economice

1.Limbajul economic si importanta sa

În ansamblul sau, societatea se prezinta ca un sistem social-global, structurat la în

subsisteme sociale cu structuri, mecanisme si functii proprii. Dintre aceste subsisteme sau
sisteme partiale cele mai importante sunt: cel politic, economic, spiritual, informational,
militar etc.
Înca din cele mai vechi timpuri prin importanta si rolul jucat în existenta si
functionalitatea societatii, s-a impus sistemul economic. În fond, viata economica reprezinta
suportul material al vietii sociale, esenta si actiunea sa facând posibila prezenta celorlalte
sisteme sociale, a societatii.
Din aceasta cauza, oamenii s-au preocupat atât teoretic cât si practic de viata
economica, facând pe marginea acesteia numeroase aprecieri, opinii, reflectii. În strânsa
legatura cu acest fapt, s-a nascut si impus un bogat si divers limbaj economic de la termeni
generali ca parerea, ideea, opinia pâna la notiuni complexe ca gândirea economica,
ideologie, doctrina etc.
Toti acesti termeni, notiuni au rolul de a face precizari utile, aprecieri subtile privind
continutul, actiunea, utilitatea diferitelor forme pe care le îmbraca în exprimarea sa
economicul.
Gândirea economica este cel mai general si cuprinzator termen, ea reprezinta
ansamblul reflectiilor cu privire la viata economica a societatii (idei, opinii, teorii, conceptii,
doctrine toate de natura economica).
Dupa sfera lor de cuprindere, aceste reflectari economice pot privi:
- microeconomie – adica reflectarile privind activitatea economica a agentilor privati
(întreprinderi, firme)
- macroeconomie – are în vedere subdivizarile privind activitatea unor ansamble de
state, natiuni, popoare sau a unei societati;
- mondieconomia – include reflectarile privind relatiile economice mondiale.
Dupa interesele pe care le exprima reflectarile gândirii economice pot viza:
a) probleme de interes general – productia, schimbul, consumul, sau de interes
international, regional, zonal, continental sau global;

2
 b) probleme de interes partial – acestea privesc un numar limitat de indivizi sau
grupuri de agenti economici (patroni, bancheri, comercianti);
Termenul de gândire economica însumeaza pe toti ceilalti termeni, notiuni
mentionate.
1. Economic
Acest termen este folosit înca din antichitate, el regasindu-se în lucrarile lui Xenofon
si Aristotel.
Geneza termenului vine din cuvintele grecesti "oikos" – casa gospodariei si "nomos"
– lege, ordine.
Într-o acceptiune generala economia ar desemna ordinea în gospodarie, în
activitatea pe care oameni o desfasoara în vederea creari bunurilor materiale si a serviciilor
destinate satisfacerii trebuintelor de viata. Prin extensiune, termenul de ”economie” a fost si
este folosit pentru a desemna cunoasterea acestui domeniu, sau în ultima instanta stiinta
economica în ansamblu sau.
2. Teoria economica – reprezinta o forma a cunoasteri stiintifice care consta dintr-un
ansamblu de idei, ratiuni, rationamente ordonate sistematic si logic pin care se explica
fenomene si procese din viata economica, în ansamblul sau, sau dintr-un domeniul major al
acestuia.
Prin continutul sau, teoria economica îndeplineste o serie de functii ca:
- de cunoastere a realitati economice si de interpretare si fundamentare a acesteia;
- stiintifica, de cunoastere a determinarilor interne, esentiale si cauzale ale
fenomenelor si proceselor economice studiate;
- ideologica, concepte în promovarea intereselor economice ale unei clase, grup,
partid, stat etc.
Teoria economica fiind produsul unui emitent, fie aceasta individual sau colectiv, ea
va fundamenta si promova interesele si aspiratiile sociale, politice si economice ale acesteia,
va avea un caracter partinic, partizan ideologic.
3. Ideologia economica
Termenul de ideologie vine din grecescul "eidos" – imagine, cunoastere despre
aceasta si "logos" – stiinta, adica stiinta imaginii, idei, stiinta cunoasterii acesteia.
Forma moderna de ideologie apare la sfârsitul sec al XVIII-lea si apartine francezului
Desttuit de Tracy. Acest termen dar cu continuturi, semnificatii si valori diferite se întâlneste
în viata politica, economica, religioasa.
Ideologia economica desemneaza ansamblul ideilor, teoriilor, conceptiilor unei clase,
grup, partid. formatiune politica fata de viata economica, de prezentul si perspectiva
3
acesteia, de problematica existentei si esentei sale, de strategia si tactica adoptat fata de
aceasta.
Fiind produsul, emanatia unui emitent politic ca si cazul teoriei economice, ideologia
are un caracter partinic, ea va exprima, fundamenta si promova interesele, emitentului si
totodata îi va pune la dispozitie si strategia si tactica necesara înfaptuirii realizarii acestora.
Ideologiile în general, cele economice în special vor constitui osatura, nucleul
doctrinelor economice si se vor regasi concretizate în programe, strategi de dezvoltare
social-economica. Nu orice ideologie evolueaza spre doctrina, sau trebuie în mod obligatoriu
sa formeze substanta, nucleul acesteia, ci ele pot exista si actiona si în mod independent,
autonom ca elaborate de sine statatoare.
4. Doctrina economica
Ca majoritatea termenilor, notiunilor politice sau economice si cel de doctrina vine
din latinescul „doctrina” si înseamna învatatura sau într-o acceptiune mai larga conceptie
despre societate.
În dictionarul explicativ al limbii române notiunea „doctrina” este definita ca „totalitatea
principiilor unui sistem politic, economic, stiintific, religios”. Dictionarul politic consemneaza
în dreptul notiuni de doctrina „Un sistem închegat de conceptii si principii prin care se
exprima a anumita orientare, un curent de gândire filozofica, politica, economica, juridica,
religioasa etc.
Doctrina economica reprezinta o conceptie închegata, structurata, sistematizata si
coerenta de idei, teorii, rationamente care pe baza unor principii unificatoare reflecta si
interpreteaza realitatea economica, sau a componenta majora a acesteia în functie de
aspiratiile si optiunile unei comunitati social politice al carei exponent si purtator este,
punându-i totodata la dispozitie metodele si masurile practice de realizare si evolutie a
acesteia.
În cadrul unei doctrine economice se regasesc doua elemente esentiale:
- teoria economica;
- practica economica
Teoria economica – constituie substanta teoretica explicativa a doctrinei economice.
În schimb politica economica este aceea ce ofera, da orientarea coordonare activitatii
economice practice în directiile si scopurile urmarite.
Doctrinele economice vizeaza modul de punere în miscare a mecanismelor vietii
economice, influenteaza si orientarea mersului acesteia în directia si scopul dorit.
În raport cu alte elaborate, doctrinele economice se deosebesc fata de acestea prin
urmatoarele elemente:
4
 1. Sunt elaborate teoretico-mentale care privesc organizarea si functionalitatea
economicului din societate, a prezentului dar mai ales a viitorului acesteia.
2. Doctrinele economice sunt emanatia unor curente, scoli si orientari economice dar
mai ales a unei clase, grup sau partid si formatiune politica. Din aceasta cauza ele reflecta
si interpreteaza realitatea economica, o cerceteaza prin prisma intereselor si orientarilor
acestora. Drept urmare ele au un pronuntat caracter partizan si explicit, o pozitie ideologica.
3. Caracterul partizan si pozitia ideologica a unei doctrine nu întotdeauna si în mod
obligatoriu pot afecta obiectivitatea ei stiintifica. Obiectivitatea sau subiectivitatea doctrinei
tine de locul si rolul emitentului în societate, de interesele si scopurile urmarite si promovate
în conformitate cu legitatile dezvoltarii sociale, desigur ca si doctrina sa va avea un caracter
obiectiv, stiintific.
4. Doctrinele economice ca de altfel în general doctrinele nu sunt sisteme de gândire
închise, cu granite si delimitari precise, absolute. Ci dimpotriva, ele nu pastreaza o puritate
absoluta de idei, conceptii unele doctrine pot abandona unele elemente, aspecte din cadrul
lor si care pot fi preluate de alte doctrine; exista un permanent schimb, circuit de ide în
spatiul doctrinar.
5. Ca si în cazul doctrinei politice si cele economice sunt rezultatul exclusiv al
profesionistilor atât în ceea ce priveste elaborarea lor cât si difuzarea si promovarea lor. În
continutul doctrinei un rol major îl joaca calitatea intelectuala a emitentului, gradul sau de
pregatire, capacitatea sa de percepere si întelegere a realitatii, de a o pune de acord cu
cerintele si obiectivele comunitati politice pe care o reprezinta.
6. Orice doctrina economica îi este specific un nume ce o individualizeaza, o
particularizeaza în universul elaboratelor social-economice. Acest nume poate sau nu sa fie
în concordanta cu fundamentul sau ideologic, sau cu politica economica promovata.
5. Curentul de gândire economic
Se întelege un ansamblu de teorii, ideologii si doctrine economice care explica si
promoveaza un anumit gen de viata economica, dar de pe pozitiile si interesele anumitor
grupuri sau forte sociale.
Orice curent sau orientare de gândire economica se fundamenteaza pe o doctrina
dominanta. Teoriile, ideologiile si doctrinele economice pot fi elaborate si sustinute de mai
multi economisti constituiti în scoli de gândire economica axate pe principii si teze
fundamentale similare Ex. scoala clasica, scolile neoclasice etc.
La baza constituirii acestor scoli stau:
- o anumita tematica abordata ;
- principii si valori apropiate;
5
 - optiuni teoretice si practice comune.

2. Obiectul doctrinei economice

1. Viata economica este extrem de complexa, dinamica si cu o mare diversitate si

varietate de problematici. Ea este studiata atât în ansamblul ei de o serie de stiinte în special
economia politica cât si a domeniilor si segmentelor sale de stiintele economice de ramura.
Pe de alta parte, aceasta studiere a vietii economice poate avea în vedere faptele,
procesele, categoriile si institutiile economice sau studiul ideilor, gândirii economice. De
acest ultim aspect, adica al studiului ideilor si a gândiri economice se ocupa istoria gândiri
economice sau altfel spus doctrinele economice.
Daca economia politica si celelalte stiinte economice au ca obiect de studiu
cercetarea faptele economice reale, a rationalitati activitatii economice, istoria gândiri
economice prin specificul ei are ca obiect studiul diferitelor conceptii, teorii, ideologii si
doctrine care reflecta în chip diferit nuantat sau direct partinic aceeasi realitate economica.
Studiul realizat de doctrinele economice se fundamenteaza pe principiul istoricitatii
care are în vedere analiza, cercetarea ideilor, conceptiilor economice înca din cele mai vechi
timpuri pâna în prezent, corelat cu fiecare formatiune si perioada istorica începând cu
sclavagismul pâna în epoca contemporana.
2. De asemenea doctrinele economice au în vedere modul în care teoriile si
ideologiile elaborate au influentat viata economica, au condus-o spre progres sau au
conservat elemente si aspecte contrare necesitatilor si legitatilor sociale, sau chiar au jucat
un rol retrograd.
3. În acelasi timp, istoria gândirii economice are în vedere fixarea si evidentierea de
elemente, aspecte perene, statornice progresiste si care au influentat mersul ideilor
economice.
4. Doctrina economica nu se pot limite numai la prezentarea si constatarea unor
fapte, fenomene, procese ci menirea ei este sa înfatiseze caile si metodele utilizate pentru
îmbunatatirea sau ridicarea calitativa a întregii activitati economice

3. Periodizarea istoriei gândirii economice

Problema periodizari istoriei gândiri economice a nascut vii dispute în cadrul

economistilor, specialistilor, a tuturor celor interesati de studiul economicului.

6
 În periodizarea istorie gândirii economice s-au constituit doua mari criterii: al
istoricitatii si al compatibilitati cu stiinta. Din perspectiva criteriului istoricitati se pot distinge
patru mari perioade ale istoriei gândiri economice:
1. gândirea economica din antichitate (mileniul II î.Ch. – pâna la mijlocul mileniului I
î.Ch.) sec.al V-lea e.n.;
2. gândirea economica feudala (mij. mil.I sec.al V-lea mij.mil II î.Ch.) sec.al XV-lea;
3. epoca moderna - sec.al XVI-lea – al XIX-lea ;
4. epoca contemporana - sec.al XX-lea.
Pe baza celui de-al doilea criteriu, al comparabilitatii ca stiinta, al caracterului stiintific
al gândiri economice acesta poate fi periodizat în:
1. perioada prestiintifica sau preclasica care tine de la începutul pâna la mij. sec.al
XVII-lea;
2. perioada stiintifica care tine de la mil.sec.al XVII-lea pâna astazi.
În cadrul gândirii economice se disting:
a) gândirea economica clasico – burgheza;
b) doctrina economica marxista;
c) orientarile si scolile economice moderne;
d) gândirea economica contemporana.

4. Metodologia cercetarii stiintifice a doctrinei economice

În general, metoda desemneaza un ansamblu de principii, procese, tehnici de

investigatie, reguli si premise care în reuniunea lor operationala constituie metodologia de
cercetare.
Cum obiectul de cercetare al doctrinei economice nu-l constituie viata economica în
sine, ci reflectarea realitatii sale în plan spiritual se impune o disociere între metodologia
proprie studiului economiei, fie de cea a cercetarii doctrinelor economice.
Istoria gândirii economice beneficiaza de un sistem de principii si criterii specifice de
investigare si apreciere. Dintre principiile si criteriile care trebuie sa stea la baza studiului de
catre doctrina economice precizam:
1. principiul istoricitatii ce presupune ca teoriile si doctrinele economice sa fie
analizate si explicate prin prisma conditiilor istorice concrete în care au aparut sau în care
se manifesta;

7
 2. cercetarea conceptiilor economice trebuie facuta în raport cu baza lor generatoare,
având în vedere ca teoriile si doctrinele economice sunt o reflectare în plan spiritual a unor
situatii, conditii si date concrete ale societatii;
3. reflectarea, interpretarea si fundamentarea realitatii social-economice de catre
teoriile si doctrinele economice, trebuie facuta prin prisma intereselor sociale de grup, clasa,
partid sau nationale bine determinate;
4. analiza si cercetarea doctrinelor economice trebuie sa evidentieze finalitatea si
utilitatea lor, altfel spus functiile teoretice si practice exercitate de acestea.

8
 Cursul 2
Mercantilismul. Fiziocraţii
1. Mercantilism

Spre deosebire de spiritul moderator ce a caracterizat gândirea economică a

scolasticilor medievali, mercantilismul gravitează în jurul ideii de acumulare, prin orice
mijloace, a unui stoc cât mai mare de metal preţios şi bani, pentru sporirea veniturilor statului
şi ale naţiunii şi, implicit, a puterii acestora.
Prin urmare, putem considera că mercantilismul se bazează pe două principii
esenţiale:
a) principiul chrysohedonic sau dorinţa de a deţine cât mai mult aur, putere şi implicit
bogăţie, pentru că, potrivit spuselor lui William Petty: “aurul, argintul, bijuteriile nu pier; ele
sunt bogăţii în toate timpurile şi locurile”;
b) principiul antagonismului de interese dintre naţiuni, bazat pe stocul monetar, unde
banul constituie “nervul războiului”.
Cele trei idei mai importante ce caracterizează modul de gândire mercantilist sunt:
1. concepţia cu privire la bogăţie (individuală şi naţională);
2. izvorul şi rolul profitului în societate;
3. concepţia privind banii şi rolul jucat de aceştia în relaţia cu celelalte produse ce
fac obiectul vânzării-cumpărării pe piaţă.
Concepţia mercantilistă asupra bogăţiei, indiferent dacă este privită la nivel individual
sau naţional, îşi găseşte expresia în stocul monetar existent la un moment dat. Sporirea
bogăţiei sub această formă devine preocuparea centrală atât a indivizilor cât şi a statului,
acesta din urmă fiind considerat “exponentul birului public”.
Izvorul profitului, a acumulării de bogăţie, este considerat a fi comerţul, respectiv
circulaţia mărfurilor, mijlocite de bani, şi în mod deosebit, comerţul exterior. Fără a fi
preocupaţi de mecanismul funcţionării economiei de piaţă, mercantiliştii sunt de părere că,
suplimentul monetar încasat de negustor, comparativ cu cheltuielile făcute pentru aducerea
produselor respective pe piaţă, rezultă din diferenţa de preţ ce se constată la vânzarea
produselor (preţ mai mare) comparativ cu preţul de achiziţie al acestora. Mergând cu analiza
mai departe, ei ajung la concluzia că, sfera economică în cadrul căreia se realizează profitul
ar fi circulaţia mărfurilor şi comerţul.
Totuşi, se poate afirma cu certitudine că, prin trecerea la economia de schimb, avuţia
este eliberată din limitele valorii de întrebuinţare şi încadrată în “spaţiul” valorii de schimb.
Această mutaţie va permite amplificarea continuă a bogăţiei şi a posibilităţilor de acaparare
9
a ei. Comerţul de mărfuri şi de bani devine astfel, cea mai profitabilă sferă a economiei.
Cu toate că mercantilismul a fost contestat şi vehement criticat de către adepţii
liberalismului clasic şi neoclasic în ceea ce priveşte rolul esenţial pe care aceştia îl acordă
statului în susţinerea economiei – intervenţie socotită drept o piedică în calea afirmării liberei
iniţiative a agenţilor economici şi a funcţionării economiei de piaţă, totuşi, acest curent de
gândire economică are meritul de a fi îmbinat în mod eficient teoria cu practica, de a fi pus
politicul în slujba economicului. Statul şi politica sa devin eficiente, susţin mercantiliştii, doar
în măsura în care se sprijină pe bogăţie cât mai mare şi în continuă creştere.
În evoluţia sa, mercantilismul cunoaşte două etape mai importante determinate în
funcţie de modul de interpretare şi aplicare a politicilor economice emise în acea perioadă.
Prin urmare, avem de-a face cu mercantilismul timpuriu şi mercantilismul dezvoltat.
1. Mercantilismul timpuriu este caracteristic sec. al XVI-lea şi unor decenii din prima
jumătate a sec. al XVII-lea.
Acestei perioade îi este caracteristică preocuparea pentru realizarea unor balanţe
comerciale active, a unui excedent al intrării de monedă faţă de ieşiri. În acest context sunt
remarcate măsurile de ordin administrativ impuse de către stat, în sensul limitării, chiar până
la interdicţie, a importului de mărfuri şi stimulării, pe cât posibil, a exportului, cu scopul
atragerii unei cantităţi cât mai însemnate de monedă şi metal preţios. Convingerea unanimă
era că, numai în acest mod ţara poate fi considerată bogată.
Mercantilismul timpuriu îşi găseşte expresia cea mai elocventă în modul de
conducere şi administrare a oraşelor-cetate italiene: Veneţia, Genova, Florenţa. Sub
impulsul său, se înregistrează o creştere a libertăţilor economice şi politice, opresiunea
feudală este atenuată în favoarea dezvoltării agriculturii, a comerţului şi a activităţilor
bancare, meşteşugăreşti şi manufacturiere din oraşe. Corporaţiile constituite i-au parte la
conducerea vieţii publice.
Deoarece procesul de constituire a noilor economii naţionale nu se încheiase şi cum
acestea nu-şi puteau procura banii necesari doar din mijloace economice private, se
apelează la sprijinul statului, a cărei funcţie economică se va aşeza pe economia naţională-
cadru.
La acest tip de mercantilism se va referi ulterior Adam Smith când scrie că: “...deşi
încurajarea exportului şi descurajarea importului sunt cele două mari mecanisme prin care
sistemul mercantilist îşi propune să îmbogăţească orice ţară, totuşi, cu privire la anumite
mărfuri, el pare a urma o cale diametral opusă (...). Sistemul mercantilist descurajează
exportul de materii prime pentru manufactură şi al uneltelor de muncă, pentru a acorda
muncitorilor noştri un avantaj şi a-i face capabili să vândă pe pieţe străine mai ieftin decât
10
muncitorii altor naţii (...). El încurajează importul de materii prime pentru manufacturi, pentru
ca să poată fi prelucrate de muncitorii noştri mai ieftin şi să înlăture astfel un import mai
mare şi de o valoare mai mare de bunuri manufacturate”. Prin urmare, este evident că,
mercantilismul de factură metalistă conţinea în sine, germenii trecerii spre cel industrialist.
2. Mercantilismul dezvoltat (mijlocul sec. al XVII-lea, începutul sec. al XVIII-lea) a
exprimat o concepţie mult evoluată cu privire la modul de conducere şi dezvoltare a societăţii
din acea perioadă. Asistăm la o diminuare a factorului administrativ, concomitent cu
accentuarea acţiunii factorilor economiei, prin rolul esenţial conferit balanţei comerciale. Se
constată şi o relaxare considerabilă a comerţului exterior deoarece, activitatea de import nu
mai este atât de restrictivă şi este promovată ideea creşterii acesteia concomitent cu
creşterea, într-o proporţie mult mai mare a exportului, pentru a se putea asigura permanent
o balanţă comercială activă.
Indiferent de forma pe care o îmbracă, de soluţiile propuse şi de spaţiul geografic în
care se manifestă, mercantilismul prezintă câteva trăsături esenţiale:
a) este primul curent de gândire economică care încearcă să analizeze, sub aspect
teoretico-practic, modul de producţie bazat pe schimbul de mărfuri şi relaţii salariale, în
condiţiile în care, intensificarea schimburilor comerciale externe se desfăşoară în proporţii
considerabile şi sunt cele care stau la baza creării de bogăţie, a plusprodusului. Tocmai din
acest motiv, principala formă de sporire a bogăţiei este considerată acumulare de bani şi de
metale preţioase, iar sfera circulaţiei (comerţul exterior) este privită ca izvor de bogăţie;
b) promovează intervenţia statului în economie deoarece, schimbul de mărfuri şi
acumularea primitivă de capital aveau nevoie de cadrul normativ propice desfăşurării lor;
c) mercantilismul se leagă strâns de politica economică (comercială) a timpului, ceea
ce va justifica şi sub aspect teoretic, nu numai practic, formarea marilor imperii coloniale
adunătoare de metale preţioase, materii prime şi bani;
d) nevoia crescândă de stoc monetar este alimentată şi de necesitatea satisfacerii
unor cerinţe cât mai variate şi numeroase din partea puterii regale şi a acoliţilor ei: de la
războaie la o viaţă bazată pe lux şi consum rafinat;
e) banii sunt consideraţi drept: “un factor de producţie cu acelaşi titlu ca şi pământul”,
“banii erau priviţi uneori ca avuţie “artificială”, distinctă de avuţia “naturală”, unde dobânda
de capital era considerată drept plată pentru închirierea banilor, analogă cu renta funciară.
În măsura în care mercantiliştii căutau să descopere motive obiective pentru mărirea ratei
dobânzii (...) ei le găseau în cantitatea totală a banilor”.
Fondul comun al ideilor mercantiliste s-au particularizat însă pe zone geografice şi
ţări în funcţie de politicile economice elaborate şi de soluţiile propuse la un moment dat
11
pentru creşterea avuţiei. Astfel, putem vorbi de cele trei căi de îmbogăţire, în concepţia
mercantilistă, şi anume:
a) îmbogăţirea prin comerţ;
b) îmbogăţirea prin industrie;
c) îmbogăţirea prin monedă.
În Spania şi Portugalia, economiştii s-au preocupat de conservarea metalelor
preţioase provenite din noile continente cucerite şi de interzicerea scoaterii din ţară a
acestora. Prin excelenţă, avem de-a face cu un mercantilism metalist, în cadrul căruia se
întreprind o serie de măsuri prohibitive în domeniul importului de mărfuri străine, măsuri care
au condus la ruinarea economiei. În aceste cazuri putem vorbi de îmbogăţirea prin monedă.
Mercantilismul industrialist sau îmbogăţirea prin industrie, fondat în Franţa de Jean
Bodin, Montchretien şi Colbert, a avut drept obiectiv esenţial, achiziţia de metale preţioase
prin practicarea unei politici de dezvoltare industrială, pe baza reglementărilor şi interdicţiilor
statului. Ideea de bază a mercantilismul industrialist constă în faptul că, puterea politică nu
poate fi legată decât de expansiunea comercială. Dezvoltarea industrială este privită în
cadrul acestui proces, ca un instrument, rolul decisiv revenind statului prin aplicarea unor
subvenţii pentru dezvoltarea manufacturilor, paralel cu aplicarea unor politici protecţioniste
riguroase.
Jean Bodin a insistat în lucrările sale pe dezvoltare, aşa cum le numea el, a “marilor
activităţi naţionale” şi anume: agricultura, industria şi comerţul.
Antoine de Montchrétien (1575-1621), în lucrarea sa “ Traité de l’économie politique”
(1615) dedicat regelui şi reginei aprofundează ideea valorificării bogăţiilor ţării prin munca
cetăţenilor săi, cu concursul statului, a cărui independenţă trebuie să fie asigurată.
Montchrétien face distincţia între bani şi metale preţioase, pe de o parte, şi bogăţie, pe de
altă parte, subliniind că abundenţa de bani şi metale preţioase creează doar premisa
îmbogăţirii ţării, dar nu neapărat o şi îmbogăţeşte. De aceea, conchide mercantilistul
francez, sunt necesare manufacturile, dezvoltarea acestora oferind comerţului mărfurile
necesare schimbului şi aducătoare de metale preţioase în ţară. A luptat contra consumului
de lux şi a militat pentru creşterea consumului comun, ca factor dinamizator al creşterii
economice.
Antoine de Montchrétien este adeptul ideii comercializării mărfurilor străine în Franţa,
numai în măsura în care acestea vor determina realizarea unei balanţe comerciale active,
pentru a se realiza un profit cât mai mare şi, mai ales, pentru a atrage o cantitate de metal
preţios în ţară. El avansează şi ideea potrivit căreia, ar fi necesar importul de materii prime
pentru manufacturile franceze, pentru ca avuţia să crească, import ce s-ar putea obţine din
12
banii strânşi pe vânzarea produselor finite către străinătate.
Mercantilismul industrialist îşi va găsi însă expresia cea mai elocventă în concepţia
economică a lui Jean Baptiste Colbert (1619-1683). “Colbertismul va fi expresia cea mai
franceză a mercantilismului industrialist”.
Personalitate economică complexă, specialist în domeniul administraţiei publice,
economiei şi finanţelor, Colbert consideră industria şi comerţul drept izvoarele fundamentale
de bogăţie şi putere pentru Franţa. În acest sens, el a militat pentru aducerea specialiştilor
străini în vederea dezvoltării sectorului manufacturier pentru reorganizarea finanţelor
publice şi private. Exegeţii săi îi reproşează însă minimalizarea rolului agriculturii în
societate, deoarece, pentru Colbert, acest sector al economiei nu poate fi considerat decât
“o cămară” din care vistieria publică îşi acoperă cheltuielile cu luxul casei regale a lui Ludovic
al XIV-lea şi cu cheltuielile ocazionate de dezvoltarea manufacturilor statului.
Reacţia firească faţă de asemenea măsuri de tip etatist restrictiv şi administrativ
dirijiste a fost liberală. Ea va deveni ulterior o componentă importantă a curentului fiziocrat,
ce a precedat colbertismului.
Mercantilismul comercialist sau îmbogăţirea prin comerţ a fost practicat îndeosebi în
Marea Britanie, deoarece sursele cele mai mari de bogăţie le constituiau comerţul şi
navigaţia, efectuate sub reglementări stricte îndreptate spre protecţia şi favorizarea
expansiunii acestora. De exemplu, prin Actele de Navigaţie ale lui Cromwell şi Charles al II-
lea se asigura protecţia marinei comerciale engleze în detrimentul celei olandeze pentru că,
o navă străină nu putea exporta în Marea Britanie decât mărfuri produse în ţara de origine.
Comerţul exterior englez nu se putea face decât prin intermediul navelor construite în
şantierele engleze, care aparţineau armatorilor englezi şi pe care serveau echipaje şi ofiţeri
englezi.
Mercantilismul comercialist englez a fost practicat şi teoretizat cu precădere de:
Thomas Mun (1571-1641), Josias Child (1639-1690), William Petty (1623-1687), acest din
urmă gânditor englez făcând deschiderea spre doctrina economică a liberalismului clasic.
Thomas Mun şi-a formulat concepţia mercantilistă prin intermediul a două lucrări mai
cunoscute: “Consideraţiuni asupra comerţului Angliei cu Indiile Orientale” (1609) şi
“Tezaurul Angliei în comerţul exterior” (1664-post mortem).
El face distincţia netă între bani, bogăţie şi metale preţioase, considerând banii drept
mijloc de îmbogăţire şi nu de bogăţie ca atare deoarece, afirma Mun, “cu cât sunt mai intens
şi mai raţional folosiţi, cu atât bogăţia poate spori mai repede, iar tezaurul ţării se umple mai
mult”.
Thomas Mun recomandă statului englez şi intensificarea importurilor de mărfuri
13
deoarece, ieşirea banilor peste graniţă poate aduce o bogăţie mult mai mare Angliei
concretizată într-un stoc monetar şi de metale preţioase mai ridicat, la care se pot adăuga
şi noi pământuri care prin rodul lor îi vor spori avuţia. Prin urmare, avem de-a face cu o
viziune dinamică de abordare a operaţiunilor economice, la care se adaugă o analiză, chiar
dacă simplificată, a riscului economic, a necesităţii realizării unor cheltuieli privite ca moment
în strategia economică de obţinere a unui profit ridicat.
A rămas celebră în acest sens comparaţia pe care Mun o face între rolul banilor şi
rolul seminţelor: “Dacă noi l-am judeca pe agricultor numai prin prisma momentului
semănatului am putea să-l considerăm nebun. Dar dacă ne amintim în acel moment şi de
secerat, care este scopul activităţii sale, atunci am putea judeca cum se cuvine munca lui şi
belşugul care decurge din ea”.
De aceea, Thomas Mun vede finalizarea unor asemenea eforturi în obţinerea unei
balanţe comerciale active deoarece, scrie el, “mijlocul obişnuit de sporire a avuţiei noastre
şi a tezaurelor noastre este comerţul cu străinătatea, activitate în care trebuie să respectăm
regula după care în fiecare an să vindem străinilor mărfurile noastre, de o sumă mai mare
decât suma mărfurilor folosite de noi de la ei”. Aceasta are un efect dublu asupra avuţiei:
pe de o parte se vinde surplusul de mărfuri şi se încasează metale preţioase de care ţara
are nevoie, iar pe de altă parte, se vor cumpăra acele mărfuri de care ţara are nevoie şi pe
care nu le poate produce ca urmare a costurilor de producţie ridicate pe care acestea le-ar
necesita.
Mercantilismul comercialist specific acestei perioade se deosebeşte fundamental de
forma precedentă, mercantilismul industrialist, prin faptul că, sporirea stocului de metal
preţios şi de bani se realizează prin aportul comerţului, şi nu al industriei.
Mercantilismul fiduciar sau îmbogăţirea prin monedă, răspândit în Europa primei
jumătăţi a sec. al XVIII-lea, a fost conceput de renumitul bancher de origine scoţiană John
Law. El a fost experimentat în Franţa. Ideea lui de bază este următoarea: pentru ca o naţiune
să prospere este necesar ca numerarul să fie abundent, iar atunci producţia creşte,
populaţia se dezvoltă, însă moneda trebuie să circule în mod activ şi cât mai rapid. Ori,
numerarul nu-i necesar să fie reprezentat de metalul preţios. El (metalul) poate fi substituit
cu o monedă de hârtie al cărui volum va fi proporţionat nevoilor comerţului. Banca centrală
este cea care emite bancnote înlocuitoare de metal preţios. Ele (bancnotele) vor servi la
plata impozitelor în avans, vor fi considerate că alimentează producţia şi schimbul, că
reprezintă adevărată cheie a dezvoltării.
Mercantilismul de confluenţă, în care se împletesc idei ale Occidentului cu cele ale
Orientului întâlnim în scrierile lui J.T. Posoşcov şi Dimitrie Cantemir.
14
 Reprezentând şi fundamentând deopotrivă ideile ţarului Petru cel Mare, Posoşcov
considera ca necesare dezvoltarea şi diversificarea unor manufacturi ale statului rus, mai
ales prin credite şi comenzi de stat, concomitent cu crearea şi unor manufacturi de proporţii
mai mici, care să răspundă cerinţelor multiple ale schimbului şi activităţilor comerciale.
Deopotrivă, Posoşcov, privind dezvoltarea industriei manufacturiere, este de părere
că ar fi necesară şi o ameliorare a stării ţărănimii ruse prin reducerea fiscalităţii, limitarea
abuzurilor faţă de ţărani, mercantilismul rus văzând în ţărani o posibilă forţă de muncă pentru
manufacturile aflate în formare şi dezvoltare. Mai era susţinută şi ideea că, valoarea banilor
depinde efectiv de puterea statului.
Cu opt ani înaintea lui Posoşcov, Dimitrie Cantemir îşi expunea doctrina mercantilistă
în lucrarea “Descrierea Moldovei”(1716), lucrare cerută de Academia Germană şi care îl va
primi ulterior pe Cantemir ca membru al său.
Particularităţile doctrinei mercantiliste a lui Cantemir decurg din axarea acesteia pe
principalele probleme politico-economice ale statului feudal românesc, aflat la răscrucea
marilor drumuri comerciale şi sub influenţa a trei mari imperii: rusesc, turcesc şi austriac.
Din cadrul doctrinei sale reţinem ca importante următoarele idei: necesitatea realizării
unităţii românilor, organizarea unui stat centralizat în care să fie instituită monarhia ereditară,
înlăturarea asupririi străine care împiedica dezvoltarea ţării prin subminarea posibilităţilor de
acumulare a avuţiei. Cantemir mai arată că, nu-i destul că o ţară să fie înzestrată cu resurse
naturale pentru ca ea să fie bogată, ci avuţia ei sporeşte numai în măsura în care creşte
hărnicia poporului său şi se intensifică activitatea comercială, concomitent cu reducerea
consumului de lux şi fastul puterii regale.
În general, mercantiliştii s-au axat pe ofertă, cu scopul de a exporta surplusul de
produse şi pentru a procura valuta necesară. Ei au urmărit o abordare macroeconomică a
fenomenelor şi proceselor, însă niciodată nu au reuşit să realizeze o prezentare sintetică
asupra economiei şi a funcţionării acesteia. Nu au reuşit să separe aspectele economice de
cele politice, adeseori acestea suprapunându-se, economia căpătând, de cele mai multe
ori, forma acţiunii politice. Totuşi, putem considera mercantilismul ca un pas important în
dezvoltarea economico-socială a epocii. El a fost o primă încercare de descifrare a scopului
mişcării capitalului, de analiză a circulaţiei mărfurilor şi a economiei de schimb, pregătind în
bună măsură terenul pentru afirmarea fiziocratismului şi ulterior, a doctrinei liberalismului
clasic.

2. Fiziocraţi

15
 Gândirea fiziocrată s-a născut ca o reacţie critică faţă de aceste realităţi, opiniile
multor economişti schimbându-se radical. În aceste condiţii se încearcă demonstrarea
necesităţii instaurării libertăţilor economice şi politice în numele a două cerinţe
fundamentale: ridicarea eficienţei activităţilor economice şi considerarea agriculturii ca
singura ramură economică chemată să creeze şi să sporească bogăţia unei naţiuni. Prin
urmare, denumirea de fiziocratism provine de la interpretarea fizică (naturală) a legilor şi
proceselor economice deoarece, natura, legile naturale sau fizice, cu caracterul lor imuabil
şi universal sunt cele care trebuie să stea la baza existenţei şi acţiunii umane.
François Quesnay afirma că “Prin legea fizică se înţelege cursul reglat de întregul
eveniment fizic al ordinii naturale, cel mai avantajos genului uman. Prin lege şi morală se
înţelege regula întregii acţiuni umane de ordine morală conform cu ordinea fizică, evident
cea mai avantajoasă genului uman. Aceste legi formulează ansamblul a ceea ce numim
legea naturală.” Pornind de la această presupoziţie, fiziocraţii au considerat că ştiinţa
economică este o ştiinţa naturală, fizică şi că bogăţia se poate identifica cu natura pusă în
slujba omului, iar valoarea trebuie să fie natura, în forma ei de manifestare economică adică,
pământul ca producător de mijloace de subzistenţă.
Dintre susţinătorii acestei doctrine fiziocrate remarcăm pe: Francois Quesnay (1694-
1774); Victor Riqueti (1715-1789); Mercier de la Riviere; Dupont de Nemours (1739-1817);
Anne Robert Jacques Turgot (1727-1781).
Prin lucrările lor fiziocraţii au adus în teoria economică o serie de idei novatoare,
axate pe evidenţierea principiului “ordinii naturale”, şi a noţiunilor de lege economică, produs
net şi circuit economic.
Principiul “ordinii naturale” exprimă ideea de bază a gândirii fiziocrate. Fiziocraţii sunt
printre primii cercetători ai economiei ce manifestă o concepţie netă asupra Ştiinţei sociale
şi a legilor economice. În concepţia fiziocraţilor, societatea evoluează urmând o serie de
“uniformităţi”, “legi naturale”, “o ordine naturală” dată de divinitate pentru a asigura fericirea
oamenilor şi a-i face pe aceştia să le cunoască şi să se conformeze acţiunilor lor.
“Ordinea naturală” este opusă concepţiei de “ordine socială”, aceasta din urmă fiind
considerată ca artificială, deoarece este rezultatul voinţei umane, căci, aşa cum afirmase
iniţial şi Jean Jacques Rousseau, “ceea ce este natural şi spontan nu are nevoie să fie
contractual. Totuşi, trebuie menţionat că, pentru fiziocraţi ordinea naturală nu presupune
“întoarcerea la natură, la sălbăticie” iată întreaga ordine socială”, cum arată Mercier de la
Riviére în lucrarea sa, “L’ordre naturel et essentiel des sociétés politiques”, considerată un
adevărat cod al doctrinei fiziocrate.
“Ordinea naturală” situează pe prim plan respectul individului faţă de legi, iar
16
proprietatea şi autoritatea statală reprezintă baza evidentă a acesteia. “Ordinea naturală”
este considerată ca “divină şi esenţială”, ea este “invariabilă” şi are “universalitate”, “o
universalitate” înţeleasă în mod realist de fiziocraţi.
În ceea ce priveşte consecinţele practice ale “ordinii naturale”, concepţia lor este la
fel de însemnată deoarece, aşa cum subliniază Gide şi Rist: “ea dărâmă un întreg edificiu
de reglementări vechi în ce priveşte regimul economic”.
Astfel raţionalitatea, reprezintă o trăsătură esenţială a ordinii naturale. François
Quesnay afirma că “Fiecare om trebuie să obţină cea mai mare satisfacţie prin cheltuiala
cea mai mică posibilă, aceasta-i perfecţia conducerii economice. Şi când fiecare va face la
fel, această ordine în loc de a fi tulburată, va fi dimpotrivă mai bine asigurată”. Să lăsăm
deci, ca totul să se împlinească de la sine: “laissez-faire, laissez passer, le monde va lui
méme”.
În concepţia fiziocrată “laissez-faire” nu imprimă doctrinei pasivitate şi fatalism.
“Pentru indivizi, apreciază fiziocraţii, va fi totul de făcut, trebuie lăsat fiecăruia câmp de
acţiune fără teama că interesele private se vor ciocni între ele, aducând prejudicii interesului
general” Statul, consideră fiziocraţii, este chemat “să suprime piedicile create în mod
artificial, să asigure menţinerea proprietăţii şi a libertăţii, să pedepsească pe cei care se vor
atinge de dânsele şi mai ales, să arate legile ordinei naturale”
Referitor la legile economice, concepţia fiziocrată consideră ştiinţa economică ca pe
o ştiinţă a “ordinii naturale”. Ea conţine o serie de legi naturale, irevocabile, care ţin de
esenţa oamenilor şi a lucrurilor, a căror existenţă este atât de clară încât spiritul uman nu o
poate refuza, deoarece, “ordinea naturală” este fondată pe: proprietate, libertate şi armonia
intereselor.
În ceea ce priveşte identificarea noţiunii de produs net, fiziocraţii pornesc de la
constatarea că, orice operaţiune productivă implică în mod nemijlocit cheltuieli, deci,
consum de bogăţie. Consumul de bogăţie trebuie scăzut, spun fiziocraţii, din bogăţia creată
în urma desfăşurării acţiunilor productive şi numai diferenţa, excedentul, poate constitui o
creştere reală de bogăţie. Acest excedent este numit de fiziocraţi, produs net.
Pentru fiziocraţi, pământul constituie singurul factor productiv, întrucât el este cel care
poate să furnizeze produs net, adică să asigure acel randament care să facă posibilă
realizarea unor venituri mai mari decât costurile de producţie. Alte sectoare de activitate,
precum industria şi comerţul, sunt considerate ca sectoare “sterile” din punctul de vedere al
veniturilor, deoarece ele transformă bunurile fără a le multiplica şi în consecinţă, nu
realizează produs net.
În consecinţă, fiziocraţii consideră şi clasele sociale care nu sunt ocupate în sectorul
17
agricol ca fiind “clase sterile”. Termenul de “sterilă” nu înseamnă însă manifestarea unei
atitudini de denigrare a industriaşilor, respectiv comercianţilor, ci reflectarea unei credinţe
evident eronate deoarece, totuşi fiziocraţii recunosc că “departe de a fi nefolositoare, aceste
arte (industria, comerţul, etc.) sunt farmecul şi sprijinul vieţii, servesc la păstrarea şi la bună
stare a speciei umane”.
Diferenţa dintre industrie şi agricultură are în concepţia fiziocrată şi o serie de
influenţe de factură teologică. Astfel producţia agricolă este considerată a fi opera divinităţii,
pe când bunurile create în sectorul industrial, fiind rezultatul efortului uman, nu sunt
rezultatul unui act creator.
Fiziocraţii nu au înţeles nici că producţia agricolă, ca şi cea industrială, se desfăşoară
având la bază legea preţurilor de piaţă. Astfel, atunci când preţul de piaţă scădea, produsul
net dispărea, iar, în asemenea condiţii, din teoria fiziocrată nu se mai înţelegea nimic. De
altfel, ei introduc aşa-numitul “preţ bun”, preţ ce conţine o “plus valută” asupra cheltuielilor
de producţie, ca un efect normal al ordinii naturale. În condiţiile în care preţul scade sub
nivelul preţului de producţie, ordinea naturală se rupe, afirmă fiziocraţii, iar “produsul net”
dispare. Tocmai dintr-o asemenea perspectivă, François Quesnay arăta că: "Abundenţa şi
ieftinătatea nu-i bogăţie. Lipsa şi scumpetea este sărăcie. Abundenţa şi scumpetea este
îmbelşugare”, idei interesante, dar în mare măsură nefundamentate. Totuşi, trebuie să
remarcăm deopotrivă, că importanţa deosebită acordată de către fiziocraţi agriculturii a
reprezentat un pas important, ce a impulsionat ulterior societatea în promovarea
protecţionismului.
“Tabloul economic” al lui François Quesnay a trezit în mod deosebit admiraţia
contemporanilor săi, dar şi a posterităţii.

18
 Schematic, “Tabloul economic” a lui Francois Quesnay se poate prezenta în felul
următor:

“Tabloul economic” (1758) a lui François Quesnay reprezintă prima încercare făcută
în teoria economică pentru a da o reprezentare cantitativă a mecanismelor vieţii economice.
Acest tablou se bazează pe o viziune de interdependenţă, de circuit. Pentru ca sistemul
economic să funcţioneze, trebuie ca vânzarea produselor să permită reconsiderarea
capitalurilor. Prin urmare, este necesar deci, ca veniturile obţinute din producţie să fie
19
cheltuite în mod normal. “Preţul bun” al produselor agricole este cel care poate asigura
circulaţia permanentă a capitalului şi reconstituirea “avansurilor”, denumite ulterior
“capitaluri avansate”.
Prin aşa-numitele “avansuri”, fiziocraţii înţeleg, sumele de bani utilizate în fiecare
perioadă de clasa producătoare pentru a-şi procura mijloacele necesare obţinerii produsului
net, aceste sume urmând a fi recuperate la sfârşitul fiecărui proces de producţie, la
încheierea fiecărei perioade.
În cadrul “Tabloului economic” Quesnay porneşte de la o serie de premise. El
presupune existenţa unui mare stat feudal, pe al cărui teritoriu se creează, în condiţiile unei
agriculturi avansate, un produs anual. Acest produs anual se sprijină pe invariabilitatea
preţurilor, în condiţiile liberei concurenţe şi a garantării dreptului de proprietate asupra
bogăţiei.
Circulaţia bunurilor şi repartiţia veniturilor se va realiza între cele trei clase sociale,
denumite şi împărţite de Quesnay astfel: clasa producătoare (a agricultorilor); clasa
proprietarilor şi clasa sterilă.
Clasa producătoare, formată din agricultori, este clasa care face să renască bogăţiile
anuale ale naţiunii. Ea este aceea care avansează cheltuielile muncilor agricole şi plăteşte
anual venituri proprietarilor funciari. De această clasă sunt socotite a ţine toate lucrările
pământului şi cheltuielile cu aceste lucrări, până la vânzarea produselor la prima mână, pe
baza acestuia din urmă putându-se cunoaşte valoarea producţiei anuale a bogăţiilor naţiunii.
Denumirea de “bogăţie” nu este acordată decât produselor brute ale naţiunii.
Clasa proprietarilor cuprinde pe suveran, biserică, posesorii de pământ. Această
clasă se întreţine cu produsul net al culturii agricole, care le este plătit anual de clasa
producătoare, dar, după ce aceasta din urmă a prelevat asupra producţiei pe care o face să
renască anual fondurile necesare pentru rambursarea avansurilor anuale şi fondurile
necesare pentru întreţinerea bunurilor aflate în exploatare.
Clasa sterilă este formată din toţi acei cetăţeni care sunt ocupaţi cu alte servicii şi
lucrări decât cele din agricultură şi, ale căror cheltuieli sunt plătite de clasa producătoare şi
clasa proprietarilor.
Unitatea de bază a economiei o constituie “ferma capitalistă”, care-şi desfăşoară
activitatea în condiţiile unei depline libertăţi de acţiune, în scopul creării produsului net.
Quesnay întreprinde apoi o analiză a capitalului, examinând părţile materiale
componente ale acestuia. El are în vedere împărţirea “avansurilor pentru producţie” în
“avansuri iniţiale” (capital fix) şi “avansuri anuale” (capital circulant), primele avansuri
transmiţându-şi treptat valoarea asupra noii producţii, ultimele avansuri, dintr-o dată.
20
 În realizarea “Tabloului”, Francois Quesnay face totuşi abstracţie de oscilaţia
preţurilor mărfurilor, de comerţul exterior, de actele de vânzare-cumpărare desfăşurate între
membrii aceleiaşi clase sociale. Calculul matematic de constituire şi reconstituire a valorilor
de intrare conţine câteva erori şi inexactităţi, dar asupra cărora nu insistăm. Sunt mult mai
relevante ideile şi direcţiile în care Francois Quesnay şi-a desfăşurat analiza.
Tabloul economic cuprinde cele trei clase sociale şi bogăţiile lor anuale şi descrie
comerţul ce se efectuează între ele, după cum urmează:
Reamintim că Francois Quesnay face abstracţie de circulaţia mărfurilor şi banilor
între membrii aceleiaşi clase sociale. El apreciază că, din totalul de 7 miliarde livre, ce
reprezintă produsul total al naţiunii, 2 miliarde livre sunt reţinute pentru nevoile clasei
productive şi doar 5 miliarde livre intră în circulaţia dintre cele trei clase sociale (3 miliarde
livre produse agricole şi 2 miliarde livre produse industriale).
Prin urmare se desfăşoară trei circulaţii de mărfuri: două circulaţii “imperfecte”, doar
între două din cele trei clase sociale şi o circulaţie “perfectă”, ce le include pe toate cele trei
clase sociale. Potrivit schemei evidenţiate anterior, prima circulaţie, cu caracter imperfect,
are loc între clasa productivă şi clasa proprietarilor. Ea prezintă două momente.
Într-un prim moment este plătită renta funciară de către arendaşi şi agricultori
proprietarilor de pământ sub forma rentei în valoare de 2 miliarde livre (sub formă
bănească). În următorul moment, clasa proprietarilor plăteşte cu o parte din banii primiţi,
respectiv jumătate din sumă, pe produsele agricole de care are nevoie pentru consumul lor
individual, în valoare de 1 miliard livre.
A doua circulaţie, cu caracter perfect, ce se desfăşoară între toate cele trei clase ale
societăţii, prezintă şi ea tot două momente:
a) La momentul unu, cu restul de bani primiţi sub forma rentei funciare, respectiv 1
miliard livre, clasa proprietarilor cumpără mărfuri manufacturate de la clasa sterilă.
b) Într-un al doilea moment, cu banii obţinuţi de la clasa proprietarilor, clasa sterilă
cumpără de la clasa productivă mijloacele de subzistenţă în valoare de 1 miliard livre.
Cea de a treia circulaţie, cu caracter imperfect, se realizează doar între clasa
productivă şi clasa sterilă în două momente, după cum urmează:
a) Într-un prim moment, clasa productivă cumpără de la clasa sterilă mărfuri
manufacturate necesare agriculturii în valoare de 1 miliard livre. Această sumă rezultă din
banii obţinuţi anterior de clasa productivă de la clasa sterilă ce cumpărase mijloace de
subzistenţă în valoare de 1 miliard livre.
b) În al doilea moment, cu banii obţinuţi de la clasa productivă, clasa sterilă cumpără
şi ea de la clasa productivă materiile prime necesare, în sumă totală de 1 miliard livre.
21
 În final se observă că are loc restabilirea situaţiei iniţiale (de la începutul anului) în
condiţiile în care a avut loc rambursarea valorilor şi restabilirea formei naturale a elementelor
cu care s-a început procesul productiv. Prin urmare, procesul de producţie poate începe
anul următor pe aceeaşi scară ca în anul anterior, realizându-se astfel analiza economică a
ceea ce mai târziu Karl Marx va evidenţia sub forma procesului reproducţiei simple.
Chiar dacă există o serie de inexactităţi, esenţial rămâne însă, surprinderea
aspectelor fundamentale ale reproducţiei capitalului şi descrierea la nivel macroeconomic a
repartiţiei veniturilor între cele trei clase sociale, banii jucând doar rolul de instrument de
schimb.
Este pus accentul pe latura productivă, iar circulaţia mărfurilor şi banilor este privită
doar ca o latură a procesului reproducţiei şi nu ca o sursă exclusivă a bogăţiei, aşa cum
considerau în mod eronat mercantiliştii. “Tabloul” dezvăluie o serie de circulaţii mai
complexe: schimbul dintre capital şi venit; raportul dintre consumul reproductiv şi cel final;
circulaţia dintre cele două mari sectoare ale activităţii economice: producţia de materii prime
şi industria prelucrătoare.
Cu toate limitele sale “Tabloul economic” a lui François Quesnay a fost apreciat de o
serie de economişti. În acest sens, Denise Flouzat comenta opera lui Quesnay în termenii
următorii: “În tabloul său economic, Quesnay, efectuează prima cercetare cu caracter
ştiinţific a economiei. El a fost primul care a descris ceea ce noi astăzi numim venit naţional
dar raportat doar la venitul agricol, considerat ca fiind singurul venit important”. Joseph
Schumpeter arăta că: “Quesnay a introdus capitalul în teoria economică ca bogăţie
acumulată înainte de începerea producţiei”, iar Samuelson afirma: “Quesnay a prezentat
pentru prima oară fluxul circular al vieţii economice, a ceea ce numim azi, venit naţional (...).
Tabloul a fost perfecţionat abia în zilele noastre, sub forma sistemului fluxului monetar input-
output”.
În principiu, în toate dezvoltările lor, fiziocraţii, ca şi predecesorii lor mercantiliştii, s-
au axat pe studiul ofertei, neglijând cererea. În ceea ce priveşte nivelul analizei economice
efectuate, fiziocraţii, spre deosebire de mercantilişti, vor pune accentul pe latura
microeconomică, surprinzând, la nivelul “fermei capitaliste”, reprezentată de lotul individual
de pământ şi cultivatorul său, modul în care acesta din urmă intră în concurenţă, pe piaţă.
Sunt scoase în evidenţă în acest mod, două principii esenţiale pentru fiziocraţi: sporirea în
cel mai mare grad a plăcerii prin cele mai mici cheltuieli posibile de către toţi agenţii
economici şi satisfacerea maximă a nevoilor de consum a tuturor membrilor societăţii, în
condiţiile funcţionării concurenţei perfecte şi a posibilităţii fiecărui individ de a-şi realiza

22
interesul personal. Din complementaritatea intereselor individuale poate rezulta armonia
generală a intereselor dintre clasele sociale conform principiului “laissez-faire”.

23
 Cursul 3
Liberalismul economic clasic

1. Universul şi coordonatele principale ale doctrinei liberalismului clasic

În domeniul ştiinţei economice se fac paşi importanţi în vederea surprinderii şi

analizei fenomenelor şi proceselor din realitatea de zi cu zi. Se încearcă găsirea a o serie
de metode care să poată oferi posibilitatea construirii unei teorii economice coerente şi
pertinente. În acest sens, Francisc Bacon (1561-1626), filozof şi om de stat englez, se relevă
drept creatorul metodelor experimentale. În lucrarea sa “Instauraţio magna”, el
demonstrează necesitatea independenţei cercetării ştiinţifice de “principiul autorităţii” şi al
“metodelor deductive”, el fiind considerat “părintele teoriei inducţiei”.
“Pentru a cunoaşte natura, spune Francisc Bacon, trebuie să pornim de la legile ei şi
nu să-i impunem legile noastre, trebuie să sesizăm şi să examinăm interdependenţele dintre
diferite fenomene şi procese, fapte ce trebuie observate, sesizate legăturile lor interne,
realizate generalizări”.
Dacă Francisc Bacon este considerat “părintele teoriei inducţiei”, William Petty (1623-
1687), prin lucrările sale, îndeosebi “Aritmetica politică”, “anunţă” economia politică clasică,
fiind considerat ulterior de Karl Marx “părintele economiei politice”.
Folosind metoda abstractizării, William Petty, a formulat idei importante despre
valoarea mărfii. Potrivit lui, valoarea este produsul muncii, dar aceasta din urmă apare
limitată la extragerea şi prelucrarea metalelor preţioase. Avuţia apare ca rezultat al
conlucrării omului cu natura, căci potrivit celebrei sale formule, “munca este tatăl şi principiul
activ al avuţiei, în timp ce pământul este mama”. Prin urmare, William Petty este şi tributar
concepţiilor mercantiliste. Trebuie menţionat că, deşi liberalismul economic s-a născut ca o
reacţie critică faţă de teoriile şi politicile mercantiliste, istoria înregistrează cazuri când, o
serie de gânditori mercantilişti au evoluat spre liberalism.
Teoria rentei şi a dobânzii se află, de asemenea, între preocupările lui Petty. El
consideră renta, surplusul ce rămâne după scăderea cheltuielilor de producţie, cheltuieli
alcătuite cu precădere din costul seminţelor şi al salariilor. În ceea ce priveşte dobânda,
William Petty o denumeşte “rentă bănească” şi o consideră un preţ al împrumutului, o
“remunerare” a lui. “Când cineva dă banii săi cu împrumut pe o anumită perioadă, el nu se
poate folosi de ei în acest timp, de aceea are dreptul să ceară o remunerare pentru această
situaţie incomodă cu care a căzut de acord. Această remunerare e numită de obicei,
procent”. Dobânda (procentul) continuă Petty, nu trebuie reglementată legal, ci în funcţie de
24
raportul cerere-ofertă. Tocmai dintr-o asemenea perspectivă Petty încearcă să stabilească
“preţul natural al pământului”. Pământul, deoarece asigură renta funciară, înseamnă că la
vânzarea lui are loc vânzarea unui venit anume, deci el trebuie asigurat pe altă cale, prin
dobânda la un capital pus.
Analiza efectuată asupra preţurilor, îi relevă lui Petty două categorii: “preţul natural”
şi “preţul politic”. “Preţul natural” al mărfii este determinat de cantitatea de muncă cheltuită
pentru producerea mărfii respective, idee ce corespunde în fapt, definirii valorii mărfii în
accepţia “teoriei obiective a valorii”, elaborată ulterior de Adam Smith. Tributar ideilor
mercantiliste Petty consideră însă că “preţul natural” este influenţat direct de productivitatea
muncii cheltuită pentru producerea argintului. În consecinţă, Petty determină nu valoarea
mărfii, ci “valoarea relativă” a ei. “Preţul politic” este practic, preţul ca atare al mărfii.
În ceea ce priveşte impozitele, William Petty consideră necesară perceperea lor, ele
fiind un instrument necesar creşterii avuţiei. Petty intuieşte şi necesitatea repartizării
“proporţionale” a impozitelor asupra populaţiei. De aceea el scrie: “oricât de mari ar fi
impozitele, dacă ele sunt însă proporţional repartizate asupra tuturor, de pierdut nu va pierde
nimeni”.
Concepţia lui Petty privind rolul statului în economie ca sprijinitor al acesteia,
cunoaşte în mod evident şi nuanţe mercantiliste. El este adeptul, în plan politic, a puterii
absolute a statului, chiar dacă va încerca ulterior o corelare a acesteia cu concepţia ordinii
naturale în economie.
Un veritabil teoretician al statului se vădeşte a fi John Locke (1632-1704). Având la
bază concepţia ordinii naturale, Locke elaborează o serie de norme fundamentale care să
stea la baza unei noi ordini economico-sociale. Statul ordinii naturale este acela care
precede în mod logic şi istoric societatea civilă. Societatea civilă este chemată să asigure
libertatea, egalitatea şi independenţa cetăţenilor ei şi să statueze dreptul la proprietate al
acestora.
Funcţionarea legilor şi categoriilor economice era concepută de Locke în cadrul
ordinii naturale. Contribuţiile sale la teoria economică sunt legate de reducerea ratei
dobânzii pe calea autorităţii de drept şi remonetizarea argintului. Ele i-au dat prilejul să-şi
expună ideile despre valoare, monedă, credit şi comerţ exterior. Potrivit lui, valoarea apare
ca un dat obiectiv dependent de o serie de factori, legaţi de activitatea oamenilor şi a naturii.
Valoarea de schimb nu depinde numai de valoarea intrinsecă a mărfii, ce este o relaţie marfă
– nevoi de satisfăcut, ci şi de proporţia dintre debit (vânzare) şi cantitatea mărfurilor
schimbate sau, altfel spus, dintre fluxuri şi cantitatea disponibilă. Prin urmare, spune John
Locke, la o cantitate cunoscută dintr-un bun, preţul creşte direct proporţional cu fluxurile
25
bunului respectiv.
Locke consideră că banii de aur şi de argint îşi au originea în nevoia păstrării avuţiei
deoarece, ei au o valoare relativ constantă, nu se deteriorează şi, sub un volum mic,
reprezintă o avuţie mare. Ei nu au valoare intrinsecă, valoarea lor ar fi dată numai de
cantitatea de masă monetară aflată la un moment dat în circulaţie. Prin aceste consideraţii
asupra domeniului monetar, putem considera că John Locke a făcut paşi importanţi în teoria
cantitativă a banilor, dezvoltată mai târziu de David Ricardo şi de alţi economişti. Nu putem
omite nici teoria sa cu privire la comerţul internaţional. Sunt de reţinut consideraţiile potrivit
cărora: “trebuie să existe o anumită proporţie între monedă şi comerţ. Argumentul pentru
aceasta este că pentru a menţine comerţul fără pierdere (pagubă), preţul mărfurilor trebuie
să se menţină la un nivel egal sau aproape egal de cel care precumpăneşte în ţările vecine”.
Liberalismul economic nu a avut ecou doar în Anglia, cu toate că aici, el îşi va găsi
expresia maturităţii. Încă din 1789 Revoluţia franceză crease cadrul propice afirmării
concepţiilor liberale, la care aderă şi Pierre de Boisguillebert, Richard Cantillon, Etienne
Bonnot de Condillac, etc.
Richard Cantillon (1697-1734), irlandez de origine, bancher în Franţa, a enunţat
principii economice dintre cele mai sistematice. Contribuţiile lui Cantillon vizează concepţia
despre avuţie şi factorii ei; banii şi rolul lor în economie; comerţul exterior şi efectele sale
asupra creşterii avuţiei.
Asemenea lui William Petty, Cantillon determină valoarea intrinsecă prin doi factori:
munca şi natura. Munca, factor de producere a avuţiei, nu este egală, ci diferă în funcţie de
cantitatea, priceperea lucrătorului, fiind influenţată de condiţiile de lucru şi risc. Prin urmare
şi veniturile obţinute din muncă sunt diferenţiate, iar această deosebire s-ar întemeia pe
argumente naturale, deoarece, lucrătorii din diferite domenii trebuie să se afle în raport bine
determinat cu propriile produse şi servicii realizate.
Deşi Cantillon a fost printre primii gânditori ce a măsurat valoarea prin muncă totuşi,
Adam Smith este cel care va marca ruptura cu tradiţia fiziocrată, dând muncii un statut şi un
rol nou în analiză căci, pentru Smith, munca este ireductibilă şi, înainte de toate, are calitatea
de măsurătoare a valorii. În teoria banilor, contribuţiile lui Cantillon vizează analiza valorii
lor, a cererii şi ofertei de monedă. Pentru el, valoarea intrinsecă a monedei din metal preţios,
considerată ea însăşi ca fiind marfă, este determinată ca valoarea oricărei alte mărfi.
Cantitatea de masă monetară aflată în circulaţie este determinată de volumul schimburilor
şi de viteza de circulaţie a banilor.
Prin excelenţă, liberalismul economic, libertatea economică, vor constitui deopotrivă
impulsuri, argumente şi stimulente vitale pentru dezvoltarea producţiei şi a comerţului. Sub
26
aspect doctrinar, liberalismul economic se ghidează după o serie de percepte:
a) omul este o fiinţă eminamente socială care trăieşte, munceşte şi creează în
societate;
b) la rândul ei, aceasta are la bază un ansamblu de reguli şi norme ce decurg din
dreptul natural, acesta din urmă derivând din ordinea naturală a societăţii ce se realizează
în condiţii de libertate şi de factori endogeni.
Statul se cere a fi creat după regulile dreptului natural şi cerinţele societăţii naturale.
Ordinea naturală se reflectă în plan economic prin libertatea de acţiune a agenţilor
economici, în conformitate cu principiul armonizării spontane a intereselor particulare cu
interesul general al societăţii, sub deviza: “laissez-faire”.
Liberalismul clasic, prin modificările esenţiale pe care le aduce atât în teoria, cât şi în
practica economică, este considerat pe bună dreptate, “prima mare paradigmă a istoriei
gândirii economice”. El reprezintă un salt, un alt mod de înţelegere a economiei şi a
societăţii.
Prin urmare, obiectul ştiinţei economice vizează cauzele înavuţirii naţiunilor. Metoda
de cercetare folosită are la bază tehnica abstractizării, menită să înlăture elementele de
importanţă minoră spre a se ajunge la ceea ce este esenţial, fundamental în analiza
economiei şi a mecanismului de funcţionare.
Concepţia clasicilor asupra economiei şi a societăţii este aceea a ordinii naturale,
adică a acelei ordini considerată a răspunde în mod corespunzător cerinţelor şi aspiraţiilor
fireşti ale oamenilor.
Sfera de investigaţii vizează producţia şi nu circulaţia mărfurilor, ceea ce conduce la
o problematică diferită de cea a gândirii economice premoderne şi îndeosebi, de cea
mercantilistă. Prin urmare este cercetat rolul economic al muncii, importanţa diviziunii muncii
şi a celorlalte mijloace de sporire a productivităţii ei. Se încearcă explicarea bazelor formării
preţurilor, legea valorii şi a surplusului de valoare, precum şi: salariul, profitul, renta – ca
venituri ale claselor sociale.

2. Doctrina economică a lui Adam Smith

Adam Smith (1723-1790), gânditor de origine scoţiană, cu multiple preocupări

ştiinţifice de factură filozofică şi economică, s-a format sub influenţa ideilor lui David Hume,
fiind bun cunoscător al enciclopediştilor şi fiziocraţilor francezi. Ca profesor universitar a
predat la Edimbourg două cursuri libere, unul asupra literaturii engleze şi altul asupra
economiei politice. În 1751 este numit profesor de logică la Universitatea din Glasgow, una

27
din cele mai renumite universităţi ale vremii, urmând ca, ulterior, prin trecerea sa la catedra
de filozofie morală să se ocupe de etică, teologie naturală, jurisprudenţă şi politică. Dintre
lucrările publicate de Adam Smith menţionăm: “Teoria sentimentelor morale” (1759), dar
mai ales, “Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei” (1776), lucrare
fundamentală pentru ştiinţa economică.
În “Avuţia naţiunilor” denumită şi “biblia liberalismului clasic”, Smith a reuşit să
sintetizeze cele mai importante cunoştinţe acumulate până la el în domeniul economic.
Dând dovadă de un înalt spirit critic şi analitic, Adam Smith readuce în discuţie o vastă
problematică economică la a cărei soluţionare şi-a adus o contribuţie substanţială. În acest
context a făcut paşi importanţi în definirea mai clară a obiectului şi metodei de studiu ale
economiei politice determinând consacrarea ei drept una din cele mai importante ştiinţe
moderne. A creat un fundament teoretic mai solid liberei concurenţe şi politicii liber-
schimbiste, bazându-se atât pe studierea materiei şi comportamentului uman, cât şi pe
studiul comparativ al diferitelor sisteme de organizare a economiei, ca şi al diferitelor curente
economice dinaintea lui – mercantilismul şi fiziocraţia.
“Avuţia naţiunilor” cuprinde în cinci volume, dintre care primele două pun accentul pe
teoria economică, iar celelalte trei volume evidenţiază aspectele normative pe care le
implică aceasta, inclusiv o serie de comparaţii de istorie economică.
Ideea centrală a lucrării, aşa cum reiese şi din titlul ei, o constituie definirea noţiunii
de “avuţie” sau “bogăţie” a naţiunilor şi analiza factorilor sau forţelor de producţie ce concură
la crearea şi sporirea ei.
În consens cu fiziocraţii, până la un punct şi criticându-i vehement pe mercantilişti,
Smith consideră avuţia naţiunii ca fiind formată din “totalitatea bunurilor materiale de care
dispune pentru a-şi satisface nevoile şi, implicit, în munca anuală a fiecărei naţiuni care
poate produce aceste bunuri”. Prin urmare, influenţa fiziocraţilor asupra economistului
scoţian a fost profundă căci doctrina fiziocrată i-a întărit convingerile în materie de liberalism
economic. Pe urmă, Smith pare a fi “împrumutat” de la fiziocraţi o serie de idei, cum ar fi
cele referitoare la distribuirea venitului anual între diversele clase sociale. Spre deosebire
de fiziocraţi, care exacerbau rolul agriculturii în cadrul sistemului economic, Adam Smith, “s-
a aşezat de la început în centrul fenomenelor în punctul cel mai înalt, stabilit mai ales de
producerea bogăţiilor era cea mai largă şi cea mai întinsă”.
În “Avuţia naţiunilor”, Smith priveşte “universul economic ca un vast atelier creat de
diviziunea muncii, mobilul psihologic al producătorilor reprezentându-l dorinţa de a-şi
îmbunătăţi situaţia economică. Politica economică este interpretată de Smith nu ca expresie
a unui interes partinic, al unei clase sau alteia ci ca pe expresia interesului cel mai general
28
al comunităţii”. Astfel el oferă o analiză intercorelată a agriculturii, industriei şi comerţului.
Cartea întâi a “Avuţiei naţiunilor” constituie miezul teoriei elaborate de Adam Smith
privitor la valoare şi la repartiţie. În analiza valorii, Smith porneşte de la ilustrarea avantajelor
diviziunii muncii, îndeosebi pentru cazul manufacturier caracteristic timpului, deoarece, în
accepţiunea sa, sistemul economic nu poate fi privit decât ca o reţea vastă de interrelaţii
dintre producătorii specializaţi pe obţinerea unui anumit produs şi reuniţi ulterior de “tendinţa
schimbului în natură şi în bani”. Diviziunea muncii, consideră el, derivă din înclinaţia omului
de a schimba unele mărfuri cu altele, deci de a face troc, ea reprezintă “instituţia” prin care
se efectuează fără sforţare şi în mod natural, cooperarea tuturor membrilor societăţii în
vederea satisfacerii, pe cât posibil, a nevoilor fiecăruia, este adevăratul izvor al progresului
şi bunăstării. Importanţa diviziunii muncii, consideră Smith, derivă din: abilitatea lucrătorului
lăsat mereu să producă acelaşi fel de lucru; timpul de lucru redus, ca urmare a evitării trecerii
de la o ocupaţie la alta şi investiţiile şi perfecţionările pe care, “faptul de a fi absorbit într-o
singură muncă oarecare le sugerează în mod natural celor ce o execută zilnic”. Smith nu
ignoră însă, nici dezavantajele pe care le presupune diviziunea muncii, relevând chiar şi
unele soluţii pentru înlăturarea lor. Astfel, se consideră că, exercitând doar un anumit gen
de operaţiuni, lucrătorul nu are prilejul a-şi exercita inteligenţa şi puterea de invenţie în a
găsi mijlocul de înlăturare a unor greutăţi care nu-i apar niciodată, fiind aferente altor
segmente de muncă. El riscă astfel să devină ignorat. Pentru a înlătura excesul de
specializare, Smith propune înfiinţarea şcolilor primare plătite, în parte, din bugetul statului.
Iată aici, se întrevede doar o excepţie de la regula pe care Smith a urmărit-o consecvent în
doctrina sa.
Diviziunea muncii are şi o serie de limite scrie Smith, limitele acesteia sunt extinderea
pieţei şi acumularea prealabilă a capitalului.
“Când piaţa este prea mică, scrie Adam Smith, nimeni nu-i încurajat să se consacre
în întregime unei ocupaţii, din cauza imposibilităţii de a schimba tot ceea ce, în produsul
muncii sale, întrece propria lui consumaţie, contra produselor altor oameni de care are
nevoie”. Din această perspectivă, aprecia Smith, numai comerţul cu străinătatea şi coloniile
sunt în stare să sporească avuţia, deoarece vor determina o extindere a pieţei produselor
industriale.
Prin urmare, diviziunea muncii, determină specializarea lucrătorilor pentru obţinerea
în final a bunurilor destinate vânzării-cumpărării pe piaţă, sub formă de mărfuri. Munca este
cea care stă la baza aprovizionării societăţii cu “bunurile necesare şi utile vieţii”, pe care
aceasta le consumă în fiecare an “şi care constau întotdeauna, fie din produsul imediat al
muncii, fie din ceea ce se cumpără cu acest produs de la alte naţiuni”. Smith relevă munca
29
drept “adevăratul izvor de bogăţie”, şi cum bogăţia este alcătuită dintr-o serie de mărfuri
menite a satisface nevoile de consum ale societăţii, rezultă că, la baza valorii oricărei mărfi
se află munca. Măsura muncii încorporate în marfă este plătită prin intermediul banilor.
Pentru Adam Smith, producţia de mărfuri este o formă eternă şi naturală a producţiei. De
aceea, problema mărfii ca formă socială istoriceşte determinată a produsului muncii nu
numai că nu o înţelege, dar nici nu-l interesează. Ceea ce îl preocupă pe Smith este
valoarea de schimb şi eforturile sale sunt îndreptate spre aflarea regulii care determină
proporţiile în care o marfă se schimbă pe o altă marfă.
Trebuie făcută de la început precizarea că, Adam Smith distinge clar cele două forme
ale valorii: valoarea de întrebuinţare, exprimată cu ajutorul utilităţii şi valoarea de schimb,
determinată de puterea pe care o marfă o are de a cumpăra alte mărfuri. În acest sens el
scrie: “Cuvântul valoare trebuie să observăm că are două înţelesuri: uneori exprimă utilitatea
unui anumit obiect, iar alteori puterea de cumpărare a altor bunuri, pe care o dă posesiunea
acelui obiect. Una poate fi numită valoarea de întrebuinţare, alta, valoarea de schimb”.
Efectuând această distincţie, Smith nu observă legătura dialectică dintre valoarea de
întrebuinţare şi valoarea de schimb şi, prin urmare, el nu ajunge nici la surprinderea şi
analiza dublului caracter al muncii producătoare de marfă şi nici nu pune problema condiţiilor
sociale în care cheltuiala cu munca creează valoare.
Pentru Smith, valoarea de schimb este echivalentul “preţului natural” sau “preţului
real” al mărfii, iar teoria sa obiectivă asupra valorii mărfii conţine ideea determinării valorii
de schimb prin cantitatea de muncă cheltuită sau încorporată în produsul cu care se schimbă
mărfurile respective. Pentru această idee el va fi criticat ulterior de David Ricardo care
“curăţă teoria valorii de o primă confuzie existentă prin identificarea muncii cheltuite pentru
producerea unei mărfi, cu munca obţinută în schimbul ei şi elaborează o teorie unitară a
valorii-muncă.
Având în vedere problema oscilaţiilor preţurilor pe piaţă în jurul preţului natural, toate
luate la nivelul mediu al domeniului sau al regiunii, Smith evidenţiază faptul că aceste
oscilaţii sunt datorate raportului cerere-ofertă de mărfuri. Preţul natural, adică aproximativ
valoarea mărfii apare drept o categorie determinată social, care se modelează pe piaţă, în
procesul vânzării-cumpărării, realizându-se sub forma preţului de piaţă, ca urmare a
influenţelor modelatoare ale ofertei şi cererii concurenţei manifestate între vânzători şi
cumpărători ca şi între membrii fiecărei categorii în parte. Preţul de piaţă poate fi egal cu cel
natural, când oferta este egală cu cererea, adică pentru care cumpărătorii au nu numai
dorinţa, dar şi posibilitatea de a le procura. Când cererea este mai mică decât oferta, preţul
de piaţă scade sub cel natural şi se ridică peste acesta. În cazul invers, în care cererea este
30
mai mare decât oferta, preţul de piaţă oscilează, în jurul unei mărimi obiective, adică preţul
natural sau valoarea determinată de munca cheltuită şi care stă la baza celor trei forme de
venit: salariul, profit şi rentă, sau cum spune Smith: “Preţul natural este, deci, ca să zicem
aşa, preţul central în jurul căruia gravitează continuu preţurile tuturor mărfurilor”.
Acesta este raţionamentul care se află la baza principiului “mâinii invizibile” drag
autorului “Avuţiei naţiunilor”. După părerea lui Smith, mecanismul “impersonal” al pieţei va
purta cel mai bine de grijă societăţii, “dacă este lăsată să funcţioneze nestigherit, altfel încât
legile evoluţiei să ducă societatea la răsplata făgăduită”. Prin urmare, “mâna invizibilă”
reglează, cu ajutorul concurenţei preţurile reale şi alocă prin intermediul lor resursele şi
asigură distribuirea factorilor de producţie pe produse, clase şi categorii de produse, precum
şi pe domenii de activitate. Prin intermediul “mâinii invizibile” a pieţei se tinde spre realizarea
armonizării intereselor particulare cu interesul general al societăţii, deci are loc punerea în
practică a doctrinei “laissez-faire-ului”. În ochii săi, un guvern este cu atât mai bun, cu cât
se implică mai puţin în viaţa economică. Totuşi, Adam Smith nu se opune în mod absolut
oricărei acţiuni, din partea guvernului, ci este adeptul intervenţiei acestuia atunci când spune
el, “are drept scop şi promovarea bunăstării generale”.
Smith este împotriva imixtiunii statului în mecanismul pieţei. Este împotriva restricţiilor
la importuri şi a stimulentelor pentru exporturi, împotriva legiferărilor guvernamentale ce au
drept scop protejarea industriei autohtone faţă de concurenţă şi împotriva cheltuielilor
guvernamentale cu destinaţii neproductive.
Strâns legat de teoria obiectivă a valorii se află şi teoria repartiţiei veniturilor factorilor
de producţie şi a venitului naţional. Deşi a fost preocupat cu precădere de analiza
microeconomică, Adam Smith a efectuat şi unele reflecţii cu privire la macroeconomie –
avuţia naţională, venitul naţional, interesul general al societăţii, procesul de ansamblu la
repartiţiei venitului naţional.
Smith are meritul de a fi formulat câteva principii generale pentru înţelegerea
proceselor manifestate la nivel macroeconomic, inclusiv a creării şi repartiţiei venitului
naţional.
În concepţia sa, venitul naţional este acea parte cu care sporeşte anual avuţia unei
ţări, el fiind creat în toate ramurile producţiei sociale de către muncitorii salariaţi; dar în
acelaşi timp, el se împarte între cele trei clase sociale specifice economiei de piaţă
(muncitori, capitalişti, proprietari funciari), sub denumiri distincte: salariu, profit şi rentă,
precum şi după o serie de reguli diferite, iar raportul dintre aceste venituri şi interesele
generale ale societăţii diferă foarte mult de la un venit la altul.
În analiza teoriei repartiţiei veniturilor factorilor de producţie, Adam Smith porneşte
31
de la evidenţierea componentelor preţului natural, aproximativ valoarea, având la bază
următoarea explicaţie. Dacă în condiţiile economiei naturale, inexistenţa proprietăţii private
asupra pământului şi capitalului făcea necesară repartiţia veniturilor obţinute, acestea
aparţinând în totalitate individului, în condiţiile proprietăţii private, produsul muncii trebuie să
se împartă între muncitor care primeşte salariul; capitalist, care încasează profitul şi
proprietarul funciar, căruia îi revine renta funciară.
Prin urmare, pe baza repartiţiei veniturilor factorilor de producţie ce concură la
realizarea produsului muncii, valoarea acestuia se compune şi/sau descompune în: salariu,
profit şi rentă. Această definiţie dată valorii mărfii a rezultat din folosirea metodei exoterice
bazată pe analiza practică aşa cum apărea la suprafaţa economiei şi a societăţii. Ulterior,
ea va deveni punct de plecare şi sursă de inspiraţie pentru o serie de economişti. De
exemplu, Jean Baptiste Say pe baza metodei exoterice va formula teoria factorilor de
producţie şi a veniturilor acestora, precum şi legea debuşeelor.
Adam Smith face distincţia între salariu, considerat singurul venit care se bazează pe
munca proprie a beneficiarilor săi, şi celelalte venituri primare – profitul şi renta funciară –
ce sunt considerate scăzăminte din valoarea nou creată, deci însuşire de muncă străină.
Salariul este preţul muncii pe care lucrătorul o vinde capitalistului. El este
o mărime variabilă în timp, determinată de necesitatea asigurării mijloacelor de
subzistenţă necesare muncitorului şi familiei sale. Smith consideră că există două tipuri de
salarii: nominal şi real şi susţine că salariile mari sunt o dovadă a prosperităţii societăţii şi
nu un stimulent pentru muncitori de a lucra mai bine.
Profitul exprimă venitul proprietarului de capital şi el nu trebuie confundat cu salariul,
deoarece, mărimea lui depinde de mărimea capitalului de care dispune patronul, deci şi de
numărul lucrătorilor pe care îi poate folosi. La Smith, profitul apare sub două accepţiuni: în
sens general ca un plusprodus sau surplusul total din valoarea creată de muncitori peste
salariul încasat de ei (ceea ce va numi ulterior K.Marx “plusvaloare”), cât şi în sens restrâns
beneficiu sau profitul propriu-zis al patronului şi, în acest caz, el semnalează tendinţa de
egalizare a ratei profitului la scara întregii economii naţionale, ca urmare a migraţiei
capitalurilor dintr-o ramură în alta, ca urmare a manifestării concurenţei.
Adam Smith a identificat profitul propriu-zis ca un “mobil al activităţilor lucrative”, iar
alteori îl explică drept “recompensă pentru riscul în afaceri” la care este supus
întreprinzătorul.
În ceea ce priveşte renta funciară, concepţia lui Smith este destul de ambiguă. Atunci
când încearcă a-i defini natura, Smith arată că renta prezintă anumite particularităţi faţă de
salarii şi profit. El afirmă că, renta funciară intră în alt mod în structura preţurilor mărfurilor
32
decât salariul şi profitul, căci ea se plăteşte pentru că pământul se află în proprietate privată.
El oscilează în ceea ce priveşte sursa rentei: uneori o consideră drept scăzământ din
valoarea creată de muncitori, alteori ca “un dar al naturii”, iar alteori, o consideră un venit
justificat ce revine proprietarului de pământ, fără a arăta însă în virtutea cărui fapt sau
argument.
Chiar dacă analiza sa este cu precădere statică, Smith formulează, în treacăt, şi
unele idei referitoare la dinamica economică.
Din acest punct de vedere interesantă este încercarea sa de a surprinde anumite
tendinţe pe termen lung în ceea ce priveşte raportul dintre creşterea avuţiei, respectiv a
venitului naţional şi mişcarea celor trei venituri primare. El susţine că evoluţia salariului şi
rentei are loc în acelaşi sens cu creşterea avuţiei, iar evoluţia profitului are loc în sens invers:
când creşte avuţia, cresc salariile şi renta, iar profitul scade. Smith constată, nu fără
oarecare nemulţumire, că cei ce sunt avantajaţi cel mai mult, la o sporire a avuţiei naţionale,
sunt proprietarii funciari, deşi aportul lor la creşterea avuţiei este nul.
Convins fiind că izvorul bogăţiei fiecărei ţări se găseşte în interiorul ei şi că, dincolo
de măsurile luate de indivizi şi stat există o “ordine naturală în economie”, Smith a considerat
că dacă fiecare agent economic îşi urmăreşte propriul său interes şi dacă este lăsat să ia în
mod liber decizii economice, atunci se va realiza “binele general”, care să determine
“funcţionarea normală”, echilibrată a economiei naţionale, precum şi “realizarea armoniei
generale” la scara societăţii.
“Urmărindu-şi interesul său - scrie Adam Smith despre agentul economic – el deseori
promovează interesul societăţii mai efectiv decât atunci când intenţionează să-l promoveze
el e condus de o mână invizibilă ca să promoveze un scop ce nu face parte din intenţia lui”.
Pornind de la avantajele diviziunii muncii între indivizi şi ţări îndeosebi creşterea
productivităţii muncii nationale, Adam Smith elaborează “teoria diviziunii muncii între ţăRi şi
a comerţului dintre ele” sau altfel spus, “teoria avantajelor absolute”. “Dacă într-o ţară
străină, scria el, nu poate furniza bunuri mai ieftine decât le-am produce noi, e mai bine să
le cumpărăm de la ea, cu o parte din produsul activităţii noastre, utilizate într-un mod din
care am putea trage oarecare foloase”.
Prin urmare, Adam Smith recunoaşte că utilitatea practicării comerţului exterior
pentru fiecare ţară şi consideră că la baza operaţiunilor sale comerciale stă “principiul
avantajului absolut”.
În viziunea smithiană, “avantajul absolut” în comerţul exterior decurge din diferenţa
de cost şi respectiv, de preţ, pentru aceeaşi marfă produsă în ţări diferite, cu condiţii diferite
de producţie sau care au dobândit specializare mai mare în combinarea, utilizarea şi
33
valorificarea acestor factori.
Schimburile de mărfuri au loc, potrivit concepţiei smithiene, pe baza legii valorii,
comparând costurile de producţie pentru o marfă dată, indiferent dacă avem de-a face cu
comerţul interior sau exterior.
“Avantajul absolut” al schimburilor constă în “diferenţa de costuri, adică în “economia
de cheltuieli de producţie” pentru marfa dată, “pe baza comparaţiei mărimii absolute a
acestor costuri” între producătorii autohtoni sau străini”. În acest context, Smith consideră
comerţul ca fiind “reciproc avantajos” pentru parteneri, iar condiţia esenţială de realizare a
acestei reciprocităţi este “deplina libertate economică”,
Adam Smith se delimitează net de mercantilişti şi în ceea ce priveşte comerţul
internaţional, fiind adeptul liber-schimbului şi oponent al protecţionismului vamal.
În acest sens el scrie: “comerţul între două ţări, făcut fără restricţii şi cu regularitate,
este întotdeauna avantajos, deşi nu întotdeauna egal de avantajos pentru ambele. Prin
avantaj sau câştig nu înţeleg mărimea cantităţii de aur sau argint, ci aceea a valorii de
schimb a producţiei anuale a pământului şi muncii ţării sau sporirea venitului anual al
locuitorilor săi (...). Dacă balanţa va fi echilibrată, iar comerţul între cele două ţări va consta
în întregime în schimburi de produse indigene, ele nu numai că vor câştiga ambele, în cele
mai multe cazuri, dar ambele vor câştiga egal sau aproape egal”.
Totuşi inegalitatea avantajelor va spori pe măsura accentuării diferenţierilor de nivel
şi structură ale economiilor lumii. Adam Smith s-a străduit să demonstreze că inegalitatea
avantajelor nu poate conduce decât la fenomene negative în practicarea comerţului
internaţional şi, implicit, la sărăcirea sau rămânerea în urmă a unor ţări faţă de celelalte ţări
mai prospere. Prin urmare, ţările sărăcite devin clienţii insolvabili ai ţărilor bogate sau
furnizorii săraci care nu mai pot oferi mărfurile de care aceştia din urmă au nevoie.
Acest adevăr va fi reluat ulterior de o serie de reprezentanţi ai statelor ce s-au
confruntat cu efectele negative ale practicării acestui comerţ exterior dezavantajos, fiind
formulate în acest sens, teorii ale schimbului inegal între ţări. Nu putem omite, consideraţiile
istoricului Fernand Braudel rezultate din urmărirea dezvoltării istorice a lumii pe baza unui
orizont larg de timp, care i-a permis să constate că în economia lumii se schiţează cel puţin
“trei arii” cărora se circumscriu trei categorii de ţări: un centru restrâns, reuniuni de ordinul
al doilea dezvoltate şi zonele marginale sau periferice. Este elaborată astfel “teoria cercurilor
concentrice” unde, spune Braudel: “Centrul reuneşte tot ceea ce există mai avansat şi mai
diversificat. Inelul următor nu are decât o parte din aceste avantaje, cu toate că participă la
ele: aceasta este o zona strălucirilor de gradul al doilea. Periferia uriaşă, mai slab populată,
reprezintă, dimpotrivă arhaismul, înapoierea, exploatarea lesnicioasă de către alţii”.
34
 Pentru Smith a constituit o problemă importantă şi studierea avantajelor şi
dezavantajelor schimburilor dintre metropole şi colonii, ştiindu-se faptul că Anglia timpului
său era o mare putere colonială. El consideră că teritoriile colonizate au de câştigat de la
naţiunile civilizate deoarece, “coloniştii aduc cu ei pricepere în agricultură şi în alte
îndeletniciri. Ei aduc obişnuinţa unei discipline, o concepţie de guvernare organizată un
sistem de legi pe care să se sprijine guvernarea şi principiile unei bune administrări a
justiţiei…”, iar societatea progresează mai rapid spre avuţie şi putere.
Avantaje vor obţine şi statele colonizatoare ca urmare a lărgirii pieţei pentru
produsele proprii excedentare. Totodată, din colonii puteau fi obţinute mari cantităţi de
materii prime, care au dus la impulsionarea producţiei maşiniste. În aceste condiţii s-au
accentuat interdependenţele de tip colonial, iar decalajul între avantajele absolute ale unor
grupuri de ţări au crescut până la a se transforma pentru unele, în dezavantaje relative.

3. Jean Baptiste Say continuator şi sistematizator al doctrinei smithiene

Jean Baptiste Say (1767-1832), economist de origine franceză, este adept şi

promotor al ideilor liberalismului clasic. Admiraţia sa pentru ideile cuprinse în lucrarea
“Avuţia naţiunilor” a lui Smith şi influenţele exercitate de acesta asupra oamenilor de ştiinţă
l-au determinat pe Say să încerce sistematizarea ideilor smithiene în lucrările: “Tratat de
economie politică”(1803) şi “Curs complet de economie politică practică” (1828-1829).
În lucrările sale, Jean Baptiste Say reia concepţia economică a lui Adam Smith, o
sistematizează şi o ordonează logic, îi relevă principiile generale ale căror consecinţe
“aproape că se deduc singure”.
Say, cum remarcau Gide şi Rist, “cerne întrucâtva ideile lui Smith (...) le colorează cu
un colorit propriu care va da, multă vreme, economiei politice franceze (a lui Say, n.n.)
caracterul ei original faţă de economia politica engleză, căreia, în acelaşi moment, Malthus
şi Ricardo, “pesimiştii” în raport cu optimismul lui Adam Smith, aveau să-i dea o direcţie
nouă”.
Potrivit concepţiei lui Say, economia politică este ştiinţa care studiază producţia,
repartiţia, circulaţia şi consumul avuţiei, în contextul utilizării corespunzătoare a celor trei
factori de producţie – munca, natura şi capitalul – precum şi pe baza raporturilor cerere-
ofertă stabilite pe piaţă. Ea este o ştiinţă cu un pronunţat caracter normativ ce stă la baza
constituirii în mod spontan a ordinii vieţii economice.
Este criticată lipsa de consistenţă a unor idei fiziocrate care se bucurau de
recunoaştere în epocă. Astfel, Say arată că, nu numai în agricultură ci pretutindeni “natura
35
este forţată să lucreze împreună cu omul”, prin “fonds de terre” Say înţelegând tot ajutorul
pe care “o naţie îl are direct de la puterile naturale, respectiv din forţa vântului, din curenţii
de apă etc.”.
Ideea este corectă deşi, Say face abstracţie de ceea ce fiziocraţii au intuit în mod
primar şi care mai târziu s-a numit “monopolul asupra pământului ca obiect al economiei” şi
“monopolul asupra pământului ca obiect al proprietăţii private.
Putem să reţinem drept justă această idee a lui Say, mai ales că ea poate fi
coroborată cu o alta, la fel de valoroasă: “Sunt productive, scrie Say, nu numai muncile din
agricultură ci toate muncile care creează utilităţi şi sunt productive nu numai muncile care
creează, direct bunuri materiale, ci toate muncile care amplifică capacitatea lucrurilor de a
răspunde nevoilor noastre şi de a satisface dorinţele noastre”.
Prin urmare, explicaţiile lui Say depăşesc cadrul trasat de Adam Smith. El consideră
productive toate muncile care concură la obţinerea unui rezultat util societăţii şi membrilor
săi.
Sistematizarea teoriei smithiene despre valoare, îl face pe Say să renunţe la ideea
potrivit căreia aceasta ar fi rodul muncii şi ea ar presupune raporturi sociale bine
determinate. El nu realizează o distincţie clară între valoare şi avuţie. Aflat sub influenţa
teoriei utilităţii a lui Condillac, Say consideră valoarea ca sumă a utilităţilor imprimate
bunurilor de cei trei factori de producţie şi prin aceasta s-ar justifica şi modul de repartiţie a
veniturilor celor trei factori de producţie, respectiv prin aportul pe care aceştia şi-l aduc la
crearea valorii – utilitate.
Dezvoltarea rapidă a Franţei după 1789, sub imperiul revoluţiei industriale, îl va
determina pe Say să întreprindă o analiză atentă a vieţii economice şi îndeosebi a industriei.
Un merit important în această direcţie constă în surprinderea “întreprinzătorului” ca
personaj central al vieţii economice. Pentru Say, “agentul principal al progresului economic
este omul industrial, activ, instruit, inventator ingenios, agricultor inventiv, omul de afaceri
îndrăzneţ, acel om care se implică în toate în măsura în care se fac descoperirile ştiinţifice
şi se extind debuşeele. El este acela care, mai mult decât capitalistul propriu-zis, care dă
banii şi încasează redevenţele, mai mult decât proprietarul funciar relativ pasiv, mai mult
decât lucrătorul care primeşte ordinele asupra a ceea ce are de făcut, conduce producţia şi
domină distribuirea bogăţiilor”.
Omul, capitalurile şi pământul sunt cele care aduc servicii productive. Serviciile aduse
pe piaţă se schimbă contra unui salariu, profit sau contra unei dobânzi sau rente. Ele sunt
cerute de întreprinzătorii industriali – inclusiv de negustori, agricultori, manufacturieri - şi
combinate în aşa fel încât să satisfacă cât mai deplin cererea de produse exprimată de
36
consumatori.
Prin urmare, legea cererii şi a ofertei reglează atât preţul serviciilor (procentul
arenzilor, dobânzilor, salariilor) cât şi preţul produselor. “Mulţumită întreprinzătorului, arăta
Say, valoarea produselor se repartizează între diferite servicii productive şi diferitele servicii
se repartizează între industrii. Teoria distribuţiei se coordonează astfel cu teoria schimbului
şi a producţiei”
Era un punct de vedere înaintat comparativ cu concepţia fiziocrată, unde produsele
se schimbau de la o clasă socială la alta şi nu de la individ la individ. Totodată, Say are
meritul de a fi făcut distincţie între remunerarea capitalului de cea a întreprinzătorului, idee
relativ confuză la Adam Smith.
Ideea unei ordini fireşti în cadrul economiei de piaţă a fost prezentă în gândirea
tuturor economiştilor liberali, încă de la începuturile ştiinţei economice. Acestei idei îi vor da
consistenţă fiziocraţii, Quesnay şi Turgot, prin folosirea noţiunilor de “ordine naturală” şi “legi
naturale”, preluate ulterior de Adam Smith. La baza acestei concepţii s-a situat convingerea
economiştilor liberali în autoreglarea spontană a economiei de piaţă prin mecanismul
preţurilor. Ei recunoşteau că, în mod accidental, pot apărea neconcordanţe între cererea şi
oferta totală de mărfuri, dar erau convinşi, că prin manifestarea libertăţii de acţiune a
agenţilor economici şi funcţionarea nestingherită a concurenţei, piaţa emite semnale
adecvate, iar agenţii economici, stimulaţi de aceste semnale vor lua măsurile necesare
restabilirii echilibrului (sporirea sau scăderea ofertei din bunul respectiv).
La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, această concepţie
a cunoscut două forme concrete de răspândire şi anume: “teoria mâinii invizibile” enunţată
de Adam Smith, la care se adaugă ulterior şi David Ricardo şi “teoria pieţelor sau a
debuşeelor”, formulată de Jean Baptiste Say.
Teoria debuşeelor porneşte de la ideea că “produsele se schimbă pe produse” dacă
se face abstracţie de rolul banilor ca mijlocitor al schimbului de mărfuri. Aceasta are drept
consecinţă faptul că, orice ofertă de mărfuri îşi crează în mod automat cererea
corespunzătoare, întrucât pentru producerea mărfurilor oferite au fost cerute pe piaţă factorii
de producţie corespunzători.
Mărfurile, conchide Say, îşi servesc reciproc ca debuşee şi deci, “interesul unei ţări
care produce mult este ca şi celelalte ţări să producă tot atât”. În planul abstract al ideilor
sale, totul părea absolut verosimil, autorul însuşi apreciind că “teoria debuşeelor va schimba
politica lumii”.
Economistul francez aplică “teoria debuşeelor” la analiza crizelor de supraproducţie.
Forţând în mod evident raţionamentul, Say pretinde că, dacă la un moment dat se constată
37
greutăţi în vânzarea mărfurilor pe piaţă, ca urmare a unei cereri insuficiente, faptul se explică
prin aceea că se produce prea puţin. În consecinţă, Say trage concluzia că, nu ar exista
pericolul unor dereglări de durată sau al unor dezechilibre mai ample şi contestă posibilitatea
apariţiei şi manifestării crizelor economice specifice economiei de piaţă.
Say considera că nu poate fi vorba decât de “o supraîncărcare parţială” a pieţelor,
fenomen rezultat dintr-o posibilă conducere eronată a procesului de producţie şi, prin
urmare, o creştere nepermisă a cantităţii dintr-un produs sau altul.
Dintr-o asemenea perspectivă, Say a fost acuzat că a negat existenţa crizelor. Totuşi,
trebuie remarcat că, economistul francez le-a privit doar ca pe un fenomen trecător, care
dacă ar fi reprimat “libertatea industrială ar suferi”. Se referea, în acest sens, printre altele,
atât la părerea lui Malthus, adept al ideii “menţinerii bogaţilor trândavi ca supapă pentru
supraproducţie”, cât şi la ideile lui Sismonde de Sismondi care considera drept remediu al
crizelor, încetinirea procesului industrial şi oprirea invenţiilor.

4. Contribuţiile lui David Ricardo la dezvoltarea gândirii economice

David Ricardo (1772-1823) se numără printre continuatorii cei mai de seamă ai ideilor
“Avuţiei naţiunilor” a lui Adam Smith. A fost al treilea din cei 17 copii a lui Abraham Israel
Ricardo, evreu spaniol, iniţial agent de schimb la Bursa din Amsterdam şi stabilit ulterior, pe
la 1760 în Anglia, unde ocupă un loc fruntaş în activitatea bursei londoneze ca şi în viaţa
comunităţii evreilor spanioli de aici. La 11 ani tânărul este trimis de părinţi la şcoala “Talmud
Tora” de pe lângă sinagoga portugheză din Amsterdam spre a-şi ridica instruirea. După doi
ani Ricardo revine la Londra unde se lansează în lumea afacerilor. Stagiul şi-l face în cadrul
biroului de schimb al tatălui său. De astfel, la 21 de ani, va dobândi destulă experienţă şi
prestigiu spre a obţine de la băncile londoneze creditele necesare deschiderii unui birou
propriu. Simţind nevoia unei instruiri temeinice, Ricardo face primii paşi în această direcţie,
deoarece îl preocupă mersul revoluţiei industriale din Anglia timpului său. El consideră
necesară cunoaşterea acesteia nu numai sub aspect practic cât şi teoretic, precum şi
implicaţiile ei asupra dezvoltării ulterioare a societăţii engleze. Fără cunoştinţele temeinice
în domeniul ştiinţelor naturii, mecanicii, chimiei, mineralogiei, fizicii şi economiei, era greu
de conceput pătrunderea în tainele revoluţiei industriale. Ricardo şi le va căpăta prin
autoinstruire, după ce a acumulat o avere considerabilă, fiindu-i de folos şi discuţiile
îndelungate purtate cu o serie de oameni instruiţi din cercurile pe care le-a organizat şi
subvenţionat.

38
 În domeniul ştiinţei economice, Ricardo străbate întregul perimetru al ştiinţei
economice, sesizând şi relevând repere solide, originale şi coerente, unele, şi nu puţine,
confirmate ulterior în timp, altele infirmate, dar folosite ulterior ca puncte de referinţă de
economiştii teoreticieni. Ricardo i-a contact întâmplător cu lucrarea “Avuţia naţiunilor”, la
vârsta de 27 de ani. Este momentul care-i va marca destinul şi-l va încadra în perimetrul
gândirii economice ca un deschizător de domenii în cel puţin patru direcţii esenţiale: teoria
valorii; teoria rentei funciare; teoria repartiţiei şi teoria costurilor comparative şi avantajelor
relative în schimburile dintre ţări.
Principala operă a lui David Ricardo este volumul intitulat “Despre principiile
economiei politice şi ale impunerii”, apărut pentru prima dată la Londra, în aprilie 1817.
Interesant este că, potrivit exegeţilor operei sale, dar şi ca urmare a studierii bogatei
corespondenţe, [peste 500 de scrisori], pe care Ricardo a avut-o cu o serie de economişti,
bancheri, politicieni, gânditori de seamă ai timpului, el nu a ajuns la publicistica economică
pornind de la considerente economice. În mare măsură animat de dorinţa de a contribui la
găsirea unor soluţii problemelor practice din domeniul economico-financiar care se ridicau
în faţa Angliei în primele decenii ale secolului al XIX-lea. Tocmai de aceea Ricardo mai mult
încearcă să demonstreze, decât să expună, emiterea judecăţilor sale economice având la
bază o multitudine de exemple cifrice.
Esenţa concepţiei ricardiene se concetrează în primele şase capitole ale lucrării sale
fundamentale şi întregit cu unele precizări interesante rezultate din studiul “Valoare absolută
şi valoare de schimb” (1823) scris în ultimul an al vieţii sale.
Ţinând seama îndeosebi de ideile smithiene, David Ricardo a considerat că ceea ce
reprezintă bogăţia sau avuţia societăţii este explicată destul de bine şi convingător, ca şi
modul în care aceasta este creată şi ce rol joacă capitalul în cadrul ei, cum circulă şi cum
se schimbă mărfurile, ca şi natura şi oscilaţia preţurilor.
Lui Ricardo i se relevă mai puţin clare şi convingătoare ideile predecesorilor săi faţă
de venituri şi raporturile dintre ele şi din această cauză, consideră că principalul obiect de
studiu al ştiinţei economice ar trebui să-l constituie repartiţia venitului naţional. El nu este un
economist al repartiţiei prin excelenţă, ci se poate spune că studiul procesului repartiţiei l-a
considerat esenţial pentru înţelegerea mecanismului vieţii economice şi deoarece îl
considera mai puţin studiat şi lămurit faţă de segmentele producţiei, schimbului şi ale legilor
care le guvernează. Un argument convingător este şi acela că deşi plasează problematica
repartiţiei în centrul atenţiei ştiinţei economice, primul capitol din lucrarea sa se deschide cu
analiza valorii, ale cărui rădăcini îşi trag seva din procesul productiv. Repartiţia şi legile ei
sunt explicat greu, şi deduse în mare parte din producţie şi schimb.
39
 David Ricardo aderă la teoria obiectivă a valorii şi a preţurilor şi continuă ideile
smithiene susţinute pe baza metodei exoterice. În acelaşi timp se delimitează de
amibiguităţile şi contradicţiile lui Smith şi critică interpretarea subiectivă a valorii mărfii
surprinsă de contemporanul său francez Jean Baptiste Say. Aşa cum aprecia şi Costin
Murgescu, “valoarea este pentru el o noţiune aparte, ea condiţionează înţelegerea celorlalte
categorii economice şi a legilor de dezvoltare ale producţiei capitaliste”.
Ricardo distinge două categorii de bunuri sau mărfuri ce fac obiectul vânzării-
cumpărării pe piaţă: bunuri rare, al căror volum depinde de anumite împrejurări
excepţionale, imprimându-le un caracter de monopol şi bunuri reproductibile, adică acele
bunuri al căror volum poate fi sporit după voia agenţilor economici, dar ţinând cont de legile
pieţei. Deoarece bunurile rare sunt o excepţie, Ricardo nu se ocupă amănunţit de preţul lor,
chiar dacă surprinde raritatea ca element hotărâtor în determinarea preţului acestora. El
cercetează pe larg natura, mărimea şi dinamica preţurilor bunurilor reproductibile.
Datorită raporturilor dintre cererea şi oferta de mărfuri reproductibile pe piaţă,
preţurile lor oscilează continuu în jurul unui nucleu. Acest nucleu este reprezentat de
valoarea lor. Pentru ca mărfurile să aibă preţ, respectiv valoare, arată Ricardo, ele trebuie
să fie utile. Utilitatea devine o condiţie necesară a valorii mărfii, dar ea nu poate fi
considerată izvor al valorii, cum au susţinut Turgot, Condillac şi ulterior, J.B. Say. Totodată
Ricardo, face o distincţie clară între valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb a mărfii.
El arată că valoarea de întrebuinţare nu se poate considera a fi măsurătorul valorii de
schimb.
Prin urmare, David Ricardo continuă să aprofundeze teoria valorii bazate pe muncă,
aducând în discuţie aspecte noi mult mai complexe şi astfel, reuşeşte să depăşească multe
din amibiguităţile şi inconsecvenţele lui Smith. “Valoarea, scrie el, se deosebeşte în mod
esenţial de bogăţie, deoarece valoarea nu depinde de abundenţă, ci de dificultatea sau
uşurinţa producţiei. Munca unui milion de oameni în fabrici va produce întotdeauna aceeaşi
valoare, dar nu va produce întotdeauna aceeaşi bogăţie. Prin inventarea de maşini, prin
perfecţionarea îndemânării, printr-o mai bună diviziune a muncii sau prin descoperirea de
noi pieţe unde schimburile pot fi făcute în condiţii avantajoase, un milion de oameni pot
produce dublu sau triplu sumei bogăţiilor....iar prin aceasta nu vor adăuga nimic la valoare,
deoarece valoarea fiecărui lucru creşte sau scade în raport cu uşurinţa sau cu dificultatea
de a-l produce, sau, cu alte cuvinte, în raport cu cantitatea de muncă întrebuinţată pentru
producţia sa”.
Din explicaţiile lui Ricardo rezultă un punct de vedere clar: nu se poate confunda
valoarea cu bogăţia. Valoarea este privită ca un produs al muncii, în timp ce bogăţia, este
40
rezultatul conlucrării omului cu natura şi cu mijloacele de producţie pe care le utilizează.
Ricardo înlătură eroarea comisă de Smith atunci când acesta reducea valoarea mărfii
doar la munca directă cheltuită (munca vie) pentru producerea ei, precizând totodată, că,
instrumentele, uneltele nu crează valoare, ci doar, pe măsură ce sunt consumate şi-o
transferă pe a lor asupra produsului.
“Principiul că valoarea relativă a mărfurilor este determinată de cantitatea de muncă
depusă pentru producerea lor este considerabil modificat prin întrebuinţarea maşinilor şi a
altui capital fix şi durabil”.
Spre deosebire de Smith, care considera legea valorii determinată de munca valabilă
doar pentru stadiile precapitaliste, “primitive” ale societăţii, Ricardo arată că această lege
este valabilă şi pentru economia “avansată”, capitalistă.
Atunci când încearcă să demonstreze modul în care legea valorii acţionează în
capitalism, în domeniul formării preţurilor, efortul lui Ricardo nu reuşeşte să învingă
dificultăţile. Cu o admirabilă probitate ştiinţifică, David Ricardo recunoaşte că de vină este
doar neputinţa lui de a explica teoria valorii-muncă şi de a o pune de acord cu existenţa ratei
generale a profitului, spre a înţelege astfel manifestarea preţului pe piaţă.
Cauza eşecului ricardian în soluţionarea acestor probleme s-a datorat în mare
măsură modului confuz de a tratare a profitului în raport cu valoarea şi a identificării preţului
de producţie cu valoarea mărfii.
Cu toate carenţele ei, teoria valorii-muncă a marcat un mare pas înainte faţă de teoria
valorii a lui Smith. Era mai limpede, mai precisă, explica mai bine modul de producţie
capitalist şi a lăsat o amprentă puternică asupra ştiinţei economice.
David Ricardo pune teoria valorii-muncă la temelia teoriei repartiţiei factorilor de
producţie şi a veniturilor acestora. Trebuie remarcat, că marele economist englez este
preocupat nu numai modul în care se creează bogăţia, aspect predilect al cercetării
economice din vremea sa, ci şi de modul în care se distribuie bunurile create în procesul
muncii. În acest sens scrie: “A determina legile care guvernează această distribuţie
constituie principala problemă în economia politică”.
Semnificativ este şi faptul că, David Ricardo priveşte problema repartiţiei în strânsă
legătură cu producţia, având influenţă fundamentală asupra ei. Multă vreme relaţia
producţie-repartiţie sesizată de economistul englez a fost redusă la simpla antiteză profit-
salariu de către exegeţii săi, chiar dacă nu este prezent în teoria ricardiană. Trebuie
menţionat că Ricardo nu a urmărit să evidenţieze o astfel de antiteză şi nici dinamica ei.
În cadrul teoriei repartiţiei, Ricardo porneşte cu analiza de la renta funciară. Astfel el
va elabora o teorie originală asupra rentei, pornind de la analiza creşterii preţurilor
41
produselor agricole, fenomen datorat atât volumului sporit de muncă cerut de cultura loturilor
cu fertilitate scăzută, cât şi de taxele vamale la importul de cereale în Anglia, stipulate în
“legea cerealelor” (corn law) din 1815.
Spre deosebire de Adam Smith, Ricardo susţine că renta funciară nu este izvor al
valorii, ci consecinţa faptului că valoarea, deci preţul produselor agricole tind să înregistreze
creşteri drept urmare a faptului că sunt atrase în producţie terenuri mai puţin fertile şi se
cere relativ mai multă muncă.
Iată pe scurt conţinutul teoriei ricardiene a rentei funciare: renta funciară reprezintă
acea parte din produsul pământului care se plăteşte proprietarului funciar de către arendaş,
pentru folosirea forţelor originale şi indestructibile ale solului. Ea nu trebuie confundată cu
profitul şi nici cu dobânda de capitaluri împrumutate.
Cauza apariţiei rentei funciare o constituie caracterul limitat al pământului arabil,
deosebirile de fertilitate şi poziţie ale diferitelor loturi de pământ, faptul că atragerea în
cultură a pământurilor de fertilitate scăzută duce la randamente mici, chiar dacă volumul de
muncă prestat este mare (legea randamentelor descrescânde în agricultură). Izvorul rentei
funciare este valoare creată de muncitorii agricoli, care este însă însuşită gratuit de
proprietarul funciar, ca “plată” efectuată de arendaş pentru permisiunea de a folosi terenul
respectiv.
Ricardo se referă şi la mecanismul creării rentei funciare. El porneşte de la ideea că,
deoarece măsura mărimii valorii tuturor bunurilor reproductibile este dată de timpul cel mai
îndelungat respectiv, de volumul de muncă mare pe terenurile cu fertilitate scăzută atrase
în agricultură, înseamnă că stabilirea preţului de vânzare al produselor agricole pe piaţă va
fi determinat de această valoare. Practic, în condiţii favorabile, când fermierii au cultivat
terenuri de calitate superioară, cu o cheltuială de muncă redusă pe unitatea de produs, din
vânzarea produselor ei vor obţine un profit suplimentar, dar pe care nu-l pot reţine, ci potrivit
înţelegerii cu proprietarul funciar sunt nevoiţi să-l cedeze acestuia sub forma rentei.
Deci, renta funciară se exprimă ca diferenţă dintre preţul produselor agricole pe piaţă
şi valoarea individuală, mai mică, a produselor obţinute pe terenurile cu fertilitate ridicată.
Renta nu reprezintă un adaos la avuţia naţională, ci un simplu transfer de valoare, avantajos
pentru landlorzi şi dăunător pentru consumatori, mai arată David Ricardo.
Prin atragerea în cultură, a terenurilor cu fertilitate scăzută, care implică cheltuieli de
producţie mari, profitul scade iar renta creşte doar relativ, deoarece, nu se poate spune că
se plăteşte o rentă funciară, ci doar se realizează o rată generală a profitului.
Deoarece produsul muncii se împarte între clasele sociale sub forma celor trei
venituri: renta funciară, salariul şi profitul, David Ricardo nu a scăpat din vedere nici ultimele
42
două forme de venit. Semnificativ este că economistul englez va aprofunda linia de gândire
a predecesorului său, Adam Smith, noutatea constând în legarea acestor venituri de analiza
rentei funciare.
Salariul este considerat “preţul natural al muncii”, prin care se înţelege valoarea forţei
de muncă determinată de valoarea mijloacelor de subzistenţă necesare producerii şi
reproducerii ei. Deoarece, afirmă clar Ricardo, “ca toate celelalte contracte, salariile trebuie
lăsate la concurenţa liberă şi loială de pe piaţă şi nu trebuie niciodată să fie rezultate din
amestecul legislaţiei”. Legea cererii şi ofertei este cea care va funcţiona şi pentru factorul
muncă, la fel ca pentru orice tip de marfă. Prin urmare, economistul englez distinge şi un
“preţ de piaţă al muncii”, categorie care ar reflecta, potrivit concepţiei sale, preţul plătit în
mod real pentru muncă conform raportului dintre cerere şi ofertă. El va surprinde salariul
sub trei ipostaze: salariul real, salariul nominal şi salariul relativ, raportat la profit. Profitul
apare ca un scăzământ din valoarea creată peste salariul muncitorului şi care serveşte
proprietarului de capital.
Veniturile analizate mai înainte se obţin în cadrul bine determinat al societăţii
reprezentată de stat ce-şi are propriile cheltuieli, fără a avea veniturile corespunzătoare
propriilor activităţi. Strângerea acestor venituri la bugetul statului are loc printr-o serie de
mijloace şi căi, cea mai importantă-impunerea veniturilor, a capitalurilor sau proprietăţii
funciare.
Impozitele sunt definite de Ricardo ca acea parte din produsul pământului şi al muncii
dintr-o ţară ce este pusă la dispoziţia guvernului şi sunt plătite întotdeauna sau din capital;
sau din venitul realizat de către ţara respectivă. În această accepţiune, capitalul apare ca
sumă a tot ceea ce s-a acumulat, iar venitul este suma veniturilor factorilor de producţie la
nivelul ţării.
Dacă impozitele sub percepute la nivelul capitalului, aceasta se reduce şi implicit
scad şi posibilităţile de creştere a avuţiei naţionale. Prin urmare, tendinţa firească a agenţilor
economice este să plătească impozitele din venit chiar şi în condiţiile în care statul
impozitează capitalul. O politică raţională a guvernului ar trebui, după Ricardo, “să
încurajeze o asemenea dispoziţie în sânul populaţiei şi să nu pună niciodată asemenea
impozite, care, în mod inevitabil, vor cădea asupra capitalului, deoarece, procedând astfel,
ele vor reduce fondurile pentru întreţinerea muncii, şi, în consecinţă vor micşora pe viitor
producţia ţării”.
În consecinţă, impozitele percepute asupra capitalului îl reduc şi astfel, capacitatea
de absorbţie şi utilizare a forţei de muncă se micşorează, iar avuţia naţiunii scade. Impozitul
asupra rentei funciare afectează la rândul său mărimea şi interesele proprietarilor funciari.
43
 Amploarea crescândă a comerţului exterior al Marii Britanii în perioada revoluţiei
industriale ca şi preocuparea ei pentru întărirea legăturilor ei cu coloniile deţinute pe alte
continente, au adus în atenţia economiştilor timpului şi problemele comerţului internaţional
şi ale politicii comerciale. Persistenţa unor restricţii în calea liberei circulaţii a mărfurilor şi
rezistenţa unor ţări faţă de tendinţele expansioniste ale Marii Britanii constituiau veritabile
provocări. Răspunsul la aceste provocări l-a constituit teoria costurilor comparative şi a
avantajelor relative în comerţul internaţional, elaborată de David Ricardo, menită să explice
cauzele şi consecinţele diviziunii internaţionale a muncii, precum şi principiile alocării
raţionale a resurselor şi câştigul ce poate fi obţinut prin practicarea comerţului internaţional
de către statele participante.
Noţiunea de cost comparativ este utilizată pentru prima dată, cu doi ani înaintea lui
David Ricardo, de către Robert Torrens (1780-1864) în lucrarea “Eseu asupra comerţului
exterior cu cereale” (1815), unde autorul urmăreşte să demonstreze că practicarea
comerţului exterior este avantajoasă chiar şi în cazul în care mărfurile importate au fost
obţinute în ţara de origine cu costuri mai mari decât ar putea fi obţinute în ţara importatoare.
Preluând noţiunea de cost comparativ, David Ricardo va elabora ulterior o teorie
coerentă asupra comerţului internaţional cunoscută sub denumirea de “teoria costurilor
comparative de producţie şi a avantajelor relative în comerţul internaţional”.
David Ricardo continuă linia de gândire a predecesorilor săi liberali. Din opera lui
rezultă că schimbul de mărfuri este generat de o serie de legi economice sau principii
diferite, în funcţie de cadrul respectiv de nivelul la care se desfăşoară acesta. Ricardo
apreciază drept justă ideea smithiană că, la nivelul pieţei interne a unei ţări schimbul de
mărfuri se bazează pe legea valorii dar, spre deosebire de Smith, ce consideră acestă lege
universal – valabilă pentru orice fel de schimb, la orice nivel, David Ricardo susţine că, pe
piaţa mondială schimbul de mărfuri are la bază o altă lege, un alt principiu, respectiv acela
al costurilor comparate şi al avantajelor relative reciproce.
Prin urmare, Ricardo se referă atât la cauza ce determină diviziunea internaţională a
muncii şi a comerţului internaţional, respectiv criteriul alocării raţionale a resurselor
productive (avantajul relativ), cât şi la rezultatele acestor activităţi, presupuse a fi reciproc
avantajoase în condiţiile liberalismului economic. Este reafirmată, într-o formă mai elevată,
ideea autoreglării economiei de piaţă şi a armoniei sociale între parteneri atât la scară
naţională, cât şi internaţională.
Atât pe piaţa internă cât şi la nivelul pieţei mondiale, factorii determinanţi ai
schimbului – valoarea mărfurilor şi costul lor comparativ – sunt, după părerea lui Ricardo,
de natură obiectivă şi pot fi determinaţi cantitativ.
44
 Existenţa a două legi sau principii care guvernează cele două tipuri de pieţe sunt
explicate de Ricardo prin dificultăţile mari existente în mişcarea internaţională a capitalului
şi muncii, comparativ cu mişcarea lor liberă în cadrul economiei naţionale. Urmaşii lui David
Ricardo vor denumi acest fenomen “imobilitatea internaţională a factorilor de producţie”.
Teoria ricardiană a comerţului internaţional porneşte de la constatarea că nu este nici
necesar şi nici posibil ca fiecare ţară să producă toate tipurile de mărfuri de care are nevoie.
Este mai raţional, spune Ricardo, ca fiecare ţară să se specializeze în producerea anumitor
mărfuri, pentru care dispune de anumite avantaje, fie naturale, fie dobândite.
Criteriul specializării trebuie să fie “avantajul comparativ”, exprimat în unităţi de timp
de muncă sau pe baza legii valorii întemeiată pe munca cheltuită pentru producerea
mărfurilor respective. Pentru a uşura înţelegerea teoriei sale, David Ricardo dă un exemplu
cifric ipotetic, devenit ulterior celebru şi cunoscut sub denumirea de “modelul ricardian de
comerţ internaţional” cu două ţări şi două produse.
Cele două ţări luate în analiză sunt Anglia şi Portugalia, iar cele două produse ce vor
face obiectul schimbului sunt stofa şi vinul.
Înainte de specializare, se constată că Portugalia cheltuia 80 de unităţi de muncă
pentru a produce o unitate de vin şi 90 unităţi de muncă pentru a produce o unitate de stofă.
Anglia cheltuia 120 de unităţi de muncă pentru a produce o unitate de vin şi 100 unităţi de
muncă pentru a produce o unitate de stofă. Timpul total de muncă cheltuit pentru aceste
produse, pe ansamblul celor două ţări este de 390 unităţi de muncă. Potrivit teoriei smithiene
a comerţului internaţional, Portugalia ar avea un “avantaj absolut” în producerea ambelor
mărfuri, deoarece, cheltuiala de muncă este mai mică decât cea a Angliei, în cazul ambelor
produse. Ambele ţări au un “avantaj relativ”, care impune specializarea lor în producerea
uneia din cele două mărfuri şi anume: Portugalia în producţia de vin (80 u.m. < 90 u.m.) şi
Anglia în producţia de stofă (100 u.m. < 120 u.m.) aşa cum rezultă şi din următorul tabel:
PRODUSUL/ ŢARA PORTUGALIA ANGLIA
VIN 80 U.M. 120 U.M.
STOFĂ 90 U.M. 100 U.M.
TOTAL 170 U.M. 220 U.M.
TOTAL MONDIAL 390 U.M.
După specializare, rezultă că avantajul reciproc al celor două ţări se va manifesta
prin economia de timp muncă cheltuit pentru producerea cantităţii de mărfuri obţinute
comparativ cu perioada dinainte de specializare, în sensul că, Portugalia economiseşte 10
unităţi de muncă, iar Anglia 20 de unităţi de muncă şi pe total mondial se vor economisi 30
de unităţi de muncă.
45
 După logica teoriei ricardiene, fiecare ţară obţine avantaje relative din schimburile cu
cealaltă ţară, dar mărimea lor nu este egală. Aceasta este influenţată şi de o serie de factori
cum ar fi: gradul de dezvoltare industrială, poziţia unei ţări faţă de cealaltă, nivelul
productivităţii muncii, diferenţele de ordin natural. Pentru a ne putea clarifica asupra
aportului real al lui Ricardo la elucidarea problematicii comerţului internaţional din epoca pre
modernă este necesar să raportăm modelul şi concluziile acestuia la realitatea istorică a
timpului şi să ţinem seama de consideraţiile critice ulterioare făcute la adresa lui.
Practicarea unei politici liber-schimbiste reprezintă, după Ricardo, condiţia esenţială
a manifestării principiului avantajului relativ în comerţul internaţional. În acest context,
avantajul relativ poate asigura, scrie el, în mod spontan şi automat, atât alocarea optimă a
resurselor în producţie, cât şi avantajul reciproc al tuturor partenerilor, ceea ce va conduce
la realizarea unei “armonii universale” a intereselor acestora.
În comparaţie cu predecesorii şi contemporanii săi, David Ricardo a realizat progrese
substanţiale în teoria economică. El a îmbogăţit incontestabil, instrumentarul analitic al
ştiinţei economice cu o serie de termeni cum sunt: costul de producţie, explicat cu ajutorul
timpului de muncă necesar pentru producerea mărfurilor; costul relativ sau comparativ de
producţie raportat la costul altor mărfuri; avantajul relativ ca expresie a celui mai mare
avantaj absolut sau a celui mai mic dezavantaj absolut.
Pentru exemplificarea teoriei costurilor comparative şi avantajelor relative în schimburile
dintre ţări și ținând cont de faptul că, în peste 80% din comerțul internațional, este folosit
transportul pe apă, în continuare, vor fi abordate elemente ce țin de organizarea pieței
maritime.

4.1 Organizarea pieței maritime

Importanţa activităţii de transport naval

Transporturile reprezintă un domeniu important al activităţii economico-sociale pentru
că prin intermediul lor se efectuează deplasarea în spaţiu a bunurilor şi oamenilor în scopul
satisfacerii necesităţilor materiale şi spirituale ale societăţii omeneşti.
Dezvoltarea, diversificarea şi modernizarea transporturilor au fost determinate de
extinderea şi intensificarea producţiei şi a circulaţiei mărfurilor, de adâncirea diviziunii
internaţionale a muncii.
Având în vedere necesitatea realizării legăturilor dintre producţie şi consum,
transporturile sunt acelea care deplasează bunurile obţinute în celelalte ramuri ale producţiei

46
materiale din locul în care au fost produse la cel în care urmează a fi consumate în cadrul
pieţei interne şi internaţionale.
Considerată sub aspectul conţinutului său economic, activitatea de transport
constituie mijlocul prin care se înlesneşte schimbul de bunuri şi deplasarea oamenilor, spre
deosebire de deplasarea gândirii (transportul corespondenţei, faxul, transmisiunile
telefonice), transport ce este supus altor reguli.
Fără un transport naval eficient şi economic, viabilitatea şi eficienţa economiei
mondiale ar fi afectate în mod negativ. Într-adevăr, creşterea economică a devenit strâns
legată de evoluţia şi de îmbunătăţirile din transportul naval 1.
Transportul naval se caracterizează prin marea capacitate de încărcare însă, în
comparaţie cu celelalte modalităţi de transport, chiar şi cele mai moderne nave au viteză de
deplasare relativ redusă, deşi trebuie să parcurgă distanţe foarte mari.
Navigaţia maritimă şi fluvială realizează legături dintre porturi diferite de pe glob, în
condiţii de eficienţă ridicată, investiţiile fiind relativ reduse în raport cu transportul terestru.
Transportul naval este adecvat pentru bunurile de masă cu valoare redusă, unde
nivelul cheltuielilor de transport prevalează asupra duratei transportului.
Avantajul transportului pe apă, din punct de vedere al costului, este mai evident pe
distanţe mari, transoceanice.
Transportul naval poate fi împărţit în două categorii: a) transportul maritim şi b)
transportul pe ape interioare.
a) Transportul maritim
A devenit axiomatic faptul că transportul pe apă, în general, este mai ieftin şi deci mai
avantajos decât transportul pe oricare dintre celelalte căi de comunicaţie. În acest sens se
consideră ca avantaje esenţiale şi caracteristici următoarele:
 este mijlocul cel mai economic, calculat fie la cost global, fie la tonă transportată, dar
mai ales la tonă/milă; deci, avantajul iese în evidenţă îndeosebi pe distanţele mari,
transoceanice;
 dispune de o gamă foarte variată de nave, clasice sau specializate, cu capacităţi
unitare variind de la câteva sute de tone deadweight până la marile mineraliere de
100.000 – 300.000 tdw, vrachiere de 25.000 – 150.000 tdw şi petroliere de 30.000 –
500.000 tdw, ceea ce permite ca la o singură călătorie să se transporte mari cantităţi
de mărfuri, la distanţe de mii de mile marine, fără opriri între portul de încărcare şi cel
de destinaţie şi cu viteze relativ satisfăcătoare (12 - 31 Nd);

1
Tirscwell, P., Time is right for short-sea shipping, The Journal of Commerce, 2004, p. 5
47
  permite transportul mărfurilor aproape în orice zonă a globului, inclusiv în zonele cu
gheţuri, fără transbordare pe apă şi în condiţii din ce în ce mai bune de siguranţă;
 faţă de distanţele mari de parcurs - uneori multe mii de mile marine - rutele de
navigaţie necesită amenajări pentru siguranţa navigaţiei relativ reduse comparativ cu
transportul terestru;
 permite concentrarea în puncte nodale - marile porturi maritime şi mondiale, a uriaşe
cantităţi de mărfuri de pe întinse zone continentale - hinterland al portului respectiv,
pe care le poate transporta în dispersare radiala pe cele mai variate rute maritime şi
oceanice;
 permite primirea în aceleaşi mari porturi maritime internaţionale a altor cantităţi
masive de mărfuri de toate categoriile, sosite de pe variate rute maritime şi oceanice,
pe care le dispersează radial, după destinaţie, pe întreaga zonă a hinterlandului
servit, cu atât mai operativ şi mai ieftin cu cât legătura dintre portul maritim şi zona
continentala se face şi pe fluvii sau canale navigabile;
 în anumite împrejurări poate constitui un mijloc de echilibrare sau îmbunătăţire a
balanţei de plăţi a ţării respective.
La capitolul dezavantaje ale transportului maritim putem aminti:
 nivelul foarte ridicat al investiţiilor necesare construcţiei de nave noi în conformitate
cu standardele IMO (Organizaţia Maritimă Internaţională) şi a extinderii şi
modernizării porturilor existente şi construcţia de altele noi;
 dependenţa aproape totală de evoluţia pieţei maritime mondiale, a comerţului
mondial în general;
 costul ridicat al formării personalului ambarcat şi a lucrătorului portuar, pentru a atinge
performanţele în condiţiile dinamicii tehnicii;
 viteze mici de deplasare.
b) După transportul maritim, transportul pe ape interioare reprezintă modalitatea de
transport cea mai ieftină. Potrivit tarifelor în vigoare, transportul fluvial este de circa 2-3 ori
mai ieftin decât cel feroviar şi cu mult mai ieftin decât cel aerian sau auto. Economicitatea
transportului fluvial se datorează în primul rând, capacităţii mari de transport a mijloacelor
fluviale. Astfel, în timp ce un convoi de nouă şlepuri a 1500 tone fiecare poate transporta o
cantitate de 13,500 tone de marfă, o garnitură de tren cu 18 vagoane a 25 tone fiecare,
poate transporta o cantitate de mărfuri de 30 de ori mai mică.
Avantajele transportului pe ape interioarele sunt:
 tarife mici
 cheltuieli reduse pentru marfa transportată
48
  cheltuieli reduse pentru investiţii în infrastructură
 posibilitatea exploatării mărfurilor greu accesibile
Aceasta înseamnă, evident, cheltuieli mai mici pe unitatea de marfă transportată şi
deci tarife mai reduse comparativ cu transportul feroviar sau cu transporturile auto. În al
doilea rând, economicitatea mai ridicată a transportului fluvial se datorează şi cheltuielilor
de investiţii mai reduse pentru dezvoltarea infrastructurii acestora, comparativ cu
infrastructura transportului feroviar sau auto. Căile de navigaţie fluviala sunt căi naturale
care nu necesită, de regulă, lucrări de amenajare costisitoare, iar porturile sunt construite,
de obicei, în acele locuri care oferă condiţiile naturale cele mai prielnice.
O serie de mărfuri de masă cu valoare unitară scăzută, cum ar fi calcarul, marmura
şi în general materialele de construcţie, precum şi alte mărfuri de masă, nu ar fi putut să fie
atrase în circuitul economic intern şi internaţional fără existenţa unor transporturi ieftine, cum
sunt cele maritime şi fluviale.
În plus, transportul fluvial prezintă riscuri mai mici comparativ cu cel maritim şi permite
utilizarea unor ambalaje mai ieftine. Un alt avantaj al navigaţiei pe apele interioare, îl
reprezintă consumul de energie şi resurse, precum şi posibilitatea protejării mediului
înconjurător. Prin minimizarea costurilor externe, navigaţia pe apele interioare oferă o
contribuţie în plus cu privire la atingerea scopurilor de reducerea a emisiilor de carbon,
scopuri enunţate în proiectul de la Kyoto. Din avantajele enunţate mai sus rezultă că
transportul pe apele interioare poate fi uşor integrat în macro-economie. Transportul pe căile
interioare navigabile prezintă cele mai mici riscuri de accidente, cel mai mic nivel de poluare
fonică şi chimică.
Principalele dezavantaje ale transportului fluvial sunt legate în special de poziţionarea
lor geografică. Datorită faptului că apa şi-a săpat de-a lungul mileniilor o calea a sa fără să
fie deranjată de om, canalele navigabile trec prin toate formele de relief cunoscute. Acest
lucru limitează aria de acţionare la o zonă învecinată acestora. Transporturile fluviale devin
neeconomice, odată părăsită zona bazinelor fluviale, datorită transbordării costisitoare şi a
tarifului ridicat al altor mijloace de transport.
Acest tip de transport serveşte foarte bine transportului multimodal, implicit al
transportului intermodal. Transporturile fluviale sunt lente şi mai puţin punctuale datorită
vitezei mici a curenţilor apei, dar şi din cauza faptului că în anumite sezoane, acestea pot
seca sau chiar îngheţa.
Importanţa transporturilor constă nu numai în funcţia pe care o au în dezvoltarea
complexului socio-economic naţional, ci şi în rolul important exercitat asupra amplificării
relaţiilor dintre state. Astfel, transporturile internaţionale reprezintă mijlocul material ce stă
49
la baza relaţiilor economice cu celelalte ţări ale lumii. Acestea continuă procesul de
producţie în sfera circuitului economic mondial şi reprezintă un sistem tehnico-economic
complex prin intermediul căruia o parte din produsul social este realizat pe pieţele externe
în schimbul unor mărfuri necesare economiei naţionale, contribuind astfel la modificări de
structură, calitate şi cantitate în produsul intern brut, produsul naţional brut şi produsul
naţional net.

Evoluţia transportului maritim

În perioada incipientă de dezvoltare economică, importanţa transportului maritim era

recunoscut de economiştii vremii. În capitolul 3 din Avuţia naţiunilor, Adam Smith a susţinut
că, cheia succesului într-o societate capitalistă este diviziunea muncii. Pe măsură ce creşte
productivitatea şi întreprinderile produc mai multe bunuri decât pot vinde la nivel local, au
nevoie de acces la pieţe mai largi, moment în care transportul pe apă capătă un rol
important: “Mijloacele de transport pe apă conduc la o piaţă mai extinsă pentru orice fel de
industrie decât ceea ce poate oferi transportul terestru aşa că pe ţărmul mării şi pe malurile
râurilor navigabile, industria de orice fel începe natural pentru a se diviza şi de a se
îmbunătăţi şi de obicei nu trece o perioadă lungă de timp până ca aceste îmbunătăţiri să se
extindă la părţile interioare ale ţării.”2.
În economiile primitive transportul maritim era, în general, mai eficient decât
transportul terestru. Adam Smith oferă o imagine a beneficiilor economice oferite de
transportul maritim, în secolul al XVIII-lea: “Un vagon cu roţi condus de către doi bărbaţi şi
tras de opt cai, în aproximativ şase săptămâni transportă dus-întors între Londra şi
Edinburgh aproape 4 tone de mărfuri. În aproximativ acelaşi timp, o navă având la bord şase
sau opt oameni, şi care navigă între porturile Londra şi Leith transportă 200 tone de
mărfuri”3.
Prin exploatarea economiilor de scară şi a sistemelor integrate de transport,
perspectivele referitoare la transportul maritim ale lui Adam Smith continuă să fie
demonstrate. Nu e de mirare că mările şi oceanele pot fi considerate adevărate autostrăzi
ale dezvoltării economice, un aspect al pieţei maritime care odată cu secolele se schimbă
cu greu. Dar noile generaţii de armatori precum şi companiile maritime care nu se adaptează
la cerinţele pieţei, chiar dacă vorbim de companii mari sau de prestigiu, descoperă cât de

2
Adam Smith, The Wealth of Nations, Oxford University Press, 1998, p. 36
3 Ibid.
50
nemiloasă poate fi piaţa maritimă în confruntarea cu ritmul de schimbare a activităţii de
transport.
Evoluţia transportului maritim este un drum bine cunoscut pe care îl putem completa
chiar şi pe o hartă. În cei peste 5.000 de ani, indiferent dacă din întâmplare sau din cauza
unor forţe economice ascunse, centrul comercial al comerţului maritim s-a mutat spre vest
(figura nr.1).

Începând 1973-86: 1950 - 70: 1880- 1735: Flota 1650: 1403-33:

cu 1994: S. Korea Creşterea 1950: comercială Olanda Cele şapte
China apare ca o economică Creşte a Angliei domină pe voiaje de
apare ca o mare a Japoniei puterea depăşeşte piaţa descoperire
mare putere Americii pe cea a transportului ale Chinei
putere industrială de Nord Olandei maritim

1400: Liga
Hanseatică

1000: Veneţia
– principalul
centru al
comerţului

100 î.Hr.: Roma

domină în partea
de vest a
Mediteranei

300 î.Hr.: Centrele

comerciale
importante
aparţineau Greciei

2000-3000 î.Hr.:
Era Feniciană-
comerţul maritim
a început în Liban

Faza 4: Marea Faza 3: Oceanul Faza 2: Atlanticul Faza 1: Oceanul

Chinei Pacific de Nord Indian/Mediterana

Figura nr. 2 5000 ani de comerţ maritim4

Comerţul maritim pe măsura trecerii timpului s-a intensificat şi s-a diversificat din punctul de
vedere al bunurilor transportate odată cu modificarea nevoilor şi cerinţelor societăţii. O idee despre
mărimea comerţului maritim în secolul XVIII poate fi redată analizând numărul de nave care au intrat
şi au ieşit din porturile Angliei în 1792 (tabel nr.2).
Tabel nr. 2
Numărul de nave care au intrat/ieşit din porturile Angliei, 1792
Numărul de nave (anul 1792)
Intrări Ieşiri Total % Tonaj mediu
Zona Baltică 2,746 1,367 4,113 27% 186
Olanda şi Flandra 1,603 1,734 3,337 22% 117

4
Martin Stopford, Maritime Economics, published by Routlege,, 2009, p.6
51
 Franţa 1,413 1,317 2,730 18% 126
Spania, Portugalia 975 615 1,590 10% 126
Mediterana 176 263 439 3% 184
Africa 77 250 327 2% 202
Asia 28 36 64 0% 707
America de Nord (colonia Britanică) 219 383 602 4% 147

USA 202 223 425 3% 221

Indiile de Vest 705 603 1,308 9% 233
Baleniere 160 135 295 2% 270
Total 8,304 6,926 15,230 2,519
Sursa: Charles E. Fayle, A Short History of the World's Shipping Industry ,1933 citat de Martin
Stopford, Maritime Economics, published by Routlege, 2009, p.20

În secolul al nouăsprezecelea transportul maritim a suferit mai multe schimbări decât în

ultimele două milenii. Putem afirma că au fost mulţi factori care au contribuit la această schimbare,
dar patru dintre ei au fost de o importanţă deosebită:
1. apariţia motoarelor cu abur care au înlăturat dependenţa de vânt
2. construcţia corpului navei din fier care oferă o protecţie mai mare pentru marfa
transportată şi a permis construirea de nave din ce în ce mai mari
3. elice şurub care a permis navelor să aibă o manevrabilitate mult mai bună
4. dezvoltarea modalităţilor de comunicare a informaţiilor între continente, fapt care a permis
comercianţilor de a comunica rapid în întreaga lume.
Canalele navigabile, căile ferate şi navele au fuzionat într-o reţea de transport la nivel mondial
şi astfel în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, industria navală a dezvoltat un sistem de transport
complet nou, care a dus la mărirea vitezei de transport şi a eficienţei.

Marfă Marfa Marfă Marfă Pasageri

vrac vrac generală refrigerată
solid lichid

Navigaţie Navigaţie de Transport

tramp linie persoane
Navlul este Voiajele se fac Transportul
negociat la după un program pasagerilor şi a
fiecare voiaj fix iar preţul poştei se face
Figura nr.2 Sistemul de transport în perioada 1869-1950

Acest nou sistem a avut trei părţi (figura nr.2):

52
 a) "linie de transport persoane” în care navele transportau poşta şi pasageri, fiind
integrate întro reţea la nivel mondial între centrele economice din America de
Nord, Europa şi Orientul Îndepărtat;
b) "linie de transport marfă” în care navele ofereau servicii regulate de transport a
bunurilor între pieţele dezvoltate ale lumii (navigaţie de linie)
c) "linie neregulată de transport marfă” în care navele transportau marfă
preponderent pentru zonele care nu erau deservite de către navigaţia de linie sau
preţul oferit era mai mic (navigaţie tramp).
Viteza de evoluţie a transportului este ilustrată de modul în care creşte comerţul.
Comerţul maritim a crescut de la 20 milioane tone în 1840 la 140 milioane de tone în 1887,
o medie de 4,2% pe an, ajungând în 2005 la 7120 milioane de tone (tabel nr.3), iar în 2010
cantitatea de marfă transportată pe mare a ajuns la 8408 milioane de tone.
Tabel nr.3
Trafic marfă, 1840-2005 (mii tone)
Bunuri transportate 1840 1887 1950 1960 1975 2005
Petrol - 2700 182000 456000 1367000 1885000

Produse din petrol - - - - 253700 671000

Gaz lichefiat - - - - 21 179000

Sub-Total - 2700 216000 456000 1620700 2556000

Minereu de fier - - - 101139 291918 661000

Cărbune 1400 49300 - 46188 127368 680000

Grâne 1900 19200 - 46126 137202 206000

Bauxită şi aluminiu - - - 15961 41187 68000

Fosfaţi - - - 18134 37576 31000

Sub-Total - - - 227548 635251 1646000

Fier şi oţel 1100 11800 - - 55000 226000

Lemn 4100 12100 - - 77500 170000

Zahăr 700 4400 - - 17291 48000

Sare 800 1300 - - 8700 24000

Bumbac 400 1800 - - 2315 7800

Lână 20 350 - - 1200 -

Iută - 600 - - 450 382

Carne - 700 - - 3200 26640

53
 Cafea 200 600 - - 3134 5080

Vin 200 1400 - - 1217 -

Alte produse 9180 33750 334000 426452 646042 2412098

Total trafic marfă (mii tone) 20000 137300 550000 1110000 3072000 7122000

Sursa: UN Statistical Yearbook 1967 onwards; Fearnleys Review 1963 onwards; Maritime Transport Research (1977)

Începând cu anul 1950 dispare transportul maritim de pasageri fiind preluat de

transportul aerian, navele fiind transformate în nave de croazieră şi odată cu înlocuirea
muncii brute cu linii de producţie cu randamente ridicate, creşte volumul de marfă
transportată (pentru a profita de economiile de scară), toate acestea conducând la
modificarea sistemului de transport existent (figura nr.3).

Marfă vrac Marfa vrac Marfă unitizată Marfă Marfă

solid lichid (container,pale refrigerată manufacturat
ţi etc) ă

Vrachiere Nave Nave container Transport

Mărfuri specializate Transportă aerian de marfă
omogene în Transportă marfă unitizată
vrac marfă (container)
specializată

Figura nr.3 Sistemul de transport după 1950

Noul sistem a redus costurile prin integrarea activităţii de transport maritim ca parte
importantă în cadrul unei abordări integrate a sistemului de transport (aerian, maritim,
terestru). Standardizarea, automatizarea în activitatea de manipulare a încărcăturii,
economiile de scară şi punerea accentului în construcţia navelor pe o depozitare mai
eficientă a mărfii au jucat un rol în acest proces.
Un efect important în dezvoltarea industriei maritime l-au avut şi politicile adoptate
după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. La Conferinţa de la Bretton Woods, din
1944, secretarul american al Trezoreriei, Henry Morgenthau, a subliniat obiectivul de a crea
"o economie mondială dinamică, în care popoarele din fiecare naţiune vor fi în măsură să
realizeze potenţialul lor pe timp de pace şi să se bucure de progresele înregistrate cu un

54
pământ binecuvântat cu bogăţii naturale"5. Până la sfârşitul reuniunii, au fost fondate Banca
Mondială şi Fondul Monetar Internaţional, şi au fost puse bazele pentru Acordul General
pentru Tarife şi Comerţ (GATT).
Toate aceste măsuri au dus la independenţa pentru aproape toate coloniile europene
până la sfârşitul anului 1960 şi au fost încurajaţi să deschidă graniţele lor şi să transforme
economiile lor de auto-suficienţă în economii care exportă. Acordurile comerciale negociate
prin GATT au deschis calea liberei circulaţii a mărfurilor şi a banilor. Având în vedere că
întregul sistem depindea de comerţ, transportul maritim a jucat un rol central în crearea
acestei noi economii mondiale. Au urmat două decenii de investiţii considerabile în noi
capacităţi de transport maritim care combinate cu o reorientare a companiilor de transport
maritim, au pus bazele noului sistem de transport. Ca urmare au rezultat cinzeci de ani de
creştere a comerţului maritim, cu o medie de 4,3% pe an, mai mare decât creşterea
înregistrată de economia mondială care a avut o medie de 3,6% pe an. Obstacolul pe care
l-a întâmpinat industria maritimă a fost procesul de globalizare care nu a fost uniform, adică
nu toate ţările s-au integrat în acelaşi timp.
În cadrul U.N.C.T.A.D. a avut loc o acţiune prin care s-a urmărit creşterea ponderii
implicării ţărilor mai puţin dezvoltate în comerţul maritim. Astfel, în anul 1983, United Nations
Liners Code Convention (U.N.L.C.C.) a stabilit principiul 40:40:20. Această relaţie se referă
la faptul că în comerţul de linie (liner trade) importatorul are dreptul de a transporta 40% din
volumul de mărfuri, exportatorul 40%, diferenţa de 20% revenind unor cărăuşi diverşi
neregulaţi ca activitate. În martie 1991, 76 de state au ratificat sau au agreat această
prevedere, singura excepţie notabilă fiind Statele Unite ale Americii. Cu toate aceste măsuri,
experienţa practică a demonstrat dificultatea respectării acestui principiu, datorită existenţei
unei strânse legături între potenţialul economic al unei ţări şi participarea acesteia la
sistemul relaţiilor economice internaţionale, iar în cadrul acestuia la comerţul maritim.
Mai degrabă, acest proces de creştere a industriei maritime nu a fost uniform, având
anumite vârfuri începând cu perioada de reconstrucţie a Europei în anii ’50, urmat de boomul
înregistrat de Japonia în anii ’60 (creşterea Japoniei în activitatea de transport maritim poate
fi comparată cu creşterea Chinei din anii 2000), iar în anii 2000 creşterea înregistrată de
Asia. Comerţul maritim, în această perioadă, a avut parte şi de o scădere, la începutul anilor
’70, care a durat aproape zece ani şi s-a produs pe seama crizei de materii prime şi energie.

5US Council on Foreign Relations council memorandum, July 1941, citat de Sklar, Trilateralism: The Trilateral
Commission and Elite Planning for World Management, Boston, South End Press, 1980, p. 183

55
 Structura pieţei transportului naval
Economiştii înţeleg prin termenul de piaţă, nu un anumit loc, în care bunurile sunt
cumpărate şi vândute, cât o regiune în care cumpărătorii şi vânzătorii sunt în relaţii libere
unul cu altul, astfel că preţurile aceloraşi mărfuri tind, cu uşurinţă şi rapiditate, să se
egalizeze6.
Piaţa maritimă a cunoscut, după cel de-al doilea război mondial, o evoluţie în care s-
au împletit curajul, profesionalismul, profiturile fabuloase, dar şi dezastrele financiare
datorate unei insuficiente cunoaşteri de către manageri a mecanismelor acestei pieţe şi pe
această bază, a imposibilităţii efectuării unei aprecieri corecte a tendinţelor de evoluţie pe
termen scurt şi lung a activităţii viitoare şi a strategiei la nivel microeconomic şi
macroeconomic de adoptat pentru atingerea pragului optim de rentabilitate.
În acest sens este necesară cunoaşterea de către managerul unei firme de shipping
a modului de organizare a pieţei maritime, a rolului pe care-l joacă în cadrul economiei de
piaţă contemporană.
În general, piaţa maritimă se defineşte ca fiind locul de întâlnire dintre oferta
vânzătorilor şi cererea cumpărătorilor, în cazul de faţă aceşti purtători ai cererii şi ofertei
fiind armatorii, agenţii (brokerii) şi exportatorii ce se angajează în procesul economic al
activităţii de transport pe mare.
În continuare, am să prezint cele patru pieţe existente în shipping, conform
specialiştilor în domeniu, astfel:
1. Piaţa navlului pe care este stabilit preţul transportului pe mare;
2. Piaţa vânzărilor-cumpărărilor de nave unde sunt comercializate nave
second-hand;
3. Piaţa construcţiilor de nave prin care sunt contractate navele noi;
4. Piaţa demolărilor de nave care se ocupă cu tăierile şi casările de nave.
Dacă comercianţii au avut în trecut un comportament independent de evoluţia acestor
pieţe, aceasta nu este o garanţie că ei vor face aşa şi în viitor, pentru că activitatea pieţelor
este determinată de persoane fizice, interesate de afacerile lor şi de interesul imediat,
funcţie de evoluţia pieţelor. De exemplu, a comanda spre construcţie nave la preţurile de
vârf ale pieţei este de obicei o afacere proastă, dar dacă sunt comandate puţine nave,
această regulă nu se va aplica.

6 Antoine-Augustin Cournot, Researches Into the Mathematical Principles of the Theory of Wealth, 1838 citat Martin
Stopford, Maritime Economics, published by Routlege, pag.177, 2009
56
 Aprecierile şi judecăţile asupra comerţului pe mare trebuie să fie bazate pe
înţelegerea dinamicii pieţei maritime mondiale, nu pe principii economice scoase din
context.
Pentru că aceiaşi proprietari de nave acţionează în toate cele patru pieţe, activităţile
lor sunt corelate îndeaproape: când preţul navlului creşte sau scade, schimbarea se simte
şi pe piaţa vânzărilor şi cumpărărilor şi de aici pe piaţa construcţiilor navale.
Pieţele sunt, de asemenea, în legătură prin bani deoarece pentru armatori
principalele venituri sunt aduse de navlu. Aceste venituri cresc şi scad constituindu-se
principalul mecanism ce conduce activităţile investitorilor. Pe de altă parte, alte sume de
bani provin de pe piaţa tăierilor de nave, vapoarele vechi sau demodate, vândute la fier
vechi, devenind ele însele o resursă utilă şi importantă de bani. Piaţa de vânzări şi cumpărări
de nave are un rol mai subtil; investiţia în nave second-hand implică o tranzacţie dintre un
armator şi un investitor. Pentru că de obicei investitorul este un alt armator, banii îşi schimbă
posesorul dar tranzacţia nu afectează cantitatea de bani ce circulă în industria transporturilor
maritime. Astfel, vânzarea unui petrolier de 20 milioane $ presupune doar transferarea
sumei corespunzătoare dintr-un cont în altul, lăsând balanţa banilor lichizi neschimbată. Din
acest motiv, piaţa de vânzări şi cumpărări de nave la mâna a II-a nu se dezechilibrează
întotdeauna la primele fluctuaţii de preţ. Singura sumă de venituri reale provine însă din
tranzacţionarea transportului propriu-zis al mărfurilor pe piaţa navlului. În cazul pieţei
construcţiilor de nave cursul banilor este în direcţia opusă. Banii cheltuiţi pe nave noi merg
în afara industriei transporturilor maritime pentru că şantierul îi foloseşte pentru a plăti
materialele, munca şi profitul.
Circulaţia banilor între cele patru pieţe conduc la formarea unui ciclu. La începutul
ciclului preţul navlului creşte şi banii încep să vină, permiţând armatorilor să plătească
preţuri mai mari pentru nave la mâna a II-a. Cum preţurile cresc, investitorii se îndreaptă
către piaţa construcţiilor care capătă treptat, în mod proporţional, o valoare în creştere. Pe
seama încrederii induse de creşterea veniturilor, armatorii sunt tentaţi să comande nave noi.
Câţiva ani mai târziu navele noi sosesc pe piaţă şi procesul se inversează. Căderea preţului
navlului duce la scăderea veniturilor, în timp ce investitorii încep să-şi plătească noile nave.
Armatorii slabi din punct de vedere financiar sau care nu pot să-şi îndeplinească obligaţiile
de zi cu zi sunt obligaţi să-şi vândă navele. Acesta este punctul în care piaţa devine
favorabilă pentru armatorii cu o balanţă de plăţi solidă marcată de un înalt grad al lichidităţi
imediate. În situaţii extreme (precum cele din anii 1932 sau 1986), nave moderne îşi schimbă
posesorul la preţuri de nimic. Pentru navele vechi nu vor fi oferte de cumpărare, aşa că
armatorii strâmtoraţi vor fi obligaţi să le vândă pentru a fi tăiate. Cum mai multe nave sunt
57
tăiate, pentru a încetini căderea financiară a armatorilor, preţurile navlului cresc din nou şi
întreg procesul reîncepe, determinând închiderea ciclului de referinţă.
Întregul proces comercial este controlat şi coordonat de circulaţia banilor între pieţe.
Banii sunt instrumentul pe care îl foloseşte piaţa pentru a conduce activitatea în direcţie
dorită. Chiar dacă le place sau nu, armatorii sunt parte a procesului care controlează preţul
navelor pe care ei le comercializează şi profitul pe care ei îl obţin.
1. Piaţa navlului este o piaţă în care serviciul de transport al mărfurilor pe mare este
vândut şi cumpărat, putând fi considerată o piaţă unică, dar organizată pe secţiuni separate
pentru diferite tipuri de nave.
Piaţa navlului nu este o piaţă reglementată, preţul navlului reprezentând principala
forţă de reglare a volumului de marfă transportată şi a navelor implicate în desfăşurarea
transportului.
Pe piaţa navlului sunt utilizate cu precădere patru tipuri de înţelegeri contractuale,
astfel:
1. „Voyage Charter” în care armatorul se obligă să transporte marfă într-o anumită
navă pentru un preţ negociat pe tonă;
2. „The contract of afreightment” în care armatorul se obligă să transporte regulat tone
de marfă la un anumit preţ pe tone;
3. „Time Charter” este o înţelegere între armator şi navlositor de a închiria nava
completă, cu echipaj pentru o tonă pe zi, lună, an;
4. „Bare boat charter” este o înţelegere între armator şi navlositor de a închiria nava
fără echipaj sau orice alte responsabilităţi operaţionale.
O delimitare a cheltuielilor, pentru fiecare contract în parte, între armator şi navlositor
poate explica alegerea făcută pentru transportul unui anumit tip de marfă pe o rută dată
(tabel nr. 4).
Tabel nr. 4
Distribuţia cheltuielilor pe tipuri de contract
Tip Cheltuieli plătite de Cheltuieli plătite de Veniturile depind
contract armator navlositor de
Voyage 1. Costuri de capital - Cantitatea de
Charter - Cheltuieli cu capitalul marfă
- Cheltuieli cu societăţile transportată
de brokeraj - Preţul navlului
2. Costuri de pe unitatea de
operare marfă
- Cheltuieli cu echipajul
- Cheltuieli de asigurare
- Cheltuieli de
amortizare a navei

58
 - Cheltuieli cu apa
potabilă
- Cheltuieli întreţinere şi
reparaţii
3. Costuri portuare
- Cheltuieli portuare
- Cheltuieli cu curăţirea
hambarelor
- Cheltuieli cu stivatorii
4. Alte costuri
- Taxe de trecere prin
canale şi strâmtori
- Cheltuieli cu
combustibilul
Time 1. Costuri de capital 1. Costuri - Durata voiajului
Charter 2. Costuri de portuare - Preţul navlului
operare 2. Alte costuri - Timpul cât
nava nu este
angajată
Bare boat 1. Costuri de capital 1. Costuri de - Durata voiajului
charter operare - Preţul navlului
2. Costuri
portuare
3. Alte costuri
The contract 1. Costuri de capital - Cantitatea de
of 2. Costuri de marfă
afreightment operare transportată
3. Costuri portuare - Preţul navlului
4. Alte costuri pe unitatea de
marfă

Ratele navlurilor la care sunt fixate diferite contracte depind de condiţiile de piaţă şi
de fluxul de informaţii privind cele mai recente evoluţii ale acestora pe piaţa respectivă.
Punctul de plecare la negocieri îl reprezintă în primul rând, nivelul navlului stabilit pentru
ultima voiaj realizat în aceleaşi condiţii, astfel că, armatorii şi navlositorilor au un interes activ
pentru rapoartele despre tranzacţiile recente, ca un exemplu cele publicate de către Lloyd.
Trei unităţi de măsură sunt utilizate frecvent pentru exprimarea navlului:
1. rata voyage pentru mărfuri uscate, se exprimă în general în $/tonă
2. rata time charter, se exprimă în mii de $/zi
3. indicele Worldscale 100 stabilit annual pe plan internaţional; industria petrolieră
foloseşte acest indice pentru stabilirea navlului ca un mod mai convenabil de a
negocia tariful de transport pe barilul de petrol pe mai multe trasee diferite. Conceptul
a fost dezvoltat în 1952 de către Marea Britanie.
Pe piaţa navlului există şi o piaţă a instrumentelor derivate de transport marfă care
permite proprietarilor de nave şi navlositorilor posibilitatea de a acoperi riscul de transport
59
marfă sau de aspecula prin încheierea de acorduri, care sunt contracte financiare stabilite
faţă de valoarea unui indice de bază la data specificată în contract.
Pe termen scurt, preţurile navlului pentru petroliere, vrachiere sau containere
evoluează diferit, dar pentru că sunt în acelaşi sector de mărfuri, se influenţează între ele.
Pentru că mişcarea navelor în jurul lumii necesită timp, există în paralel şi pieţe regionale
separate, care sunt accesibile numai navelor goale, destinate să încarce marfă din acele
zone. Acest fapt explică valabilitatea teoriei determinării preţului navlului pe termen scurt şi
pe termen lung.

2. Piaţa vânzărilor-cumpărărilor de nave reprezintă locul unde sunt vândute sau

cumpărate nave second-hand, participanţii fiind armatori, companiile de transport şi
speculanţi care au afaceri în domeniul transportului maritim.
Motivele pentru care un armator vinde o navă pot fi diverse: doreşte să achiziţioneze
o navă mai nouă; vrea să schimbe tipul mărfii transportate; preţul de vânzare este foarte
bun sau din lipsa de lichidităţi la nivelul companiei sale, pentru a continua activitatea trebuie
să vândă o navă.
Majoritatea vânzărilor sau cumpărărilor de nave se derulează prin intermediul
societăţilor de brokeraj specializate.
În sens larg, procedura pentru cumpărarea / vânzarea unei nave poate fi împărţită în
următoarele cinci etape:
1. plasarea navei pe piaţă
2. negocierea preţului şi a condiţiilor
3. memorandum de înţelegere
4. inspecţia navei
5. încheiere (predarea navei simultan cu virarea banilor)
Mecanismul preţurilor
Piaţa de vânzare şi cumpărare nave se bazează pe volatilitatea preţurilor. Profiturile
câştigate prin cumpărarea şi vânzarea de nave la timpul potrivit reprezintă o sursă
importantă de venit pentru investitorii din transportul maritim. Bancherii sunt la fel de
interesaţi de valorile navelor, deoarece o ipotecă asupra corpului navei este principala
garanţie pentru împrumuturile lor. A existat întotdeauna o volatilitate care a atras investitori
şi a avut un efect negativ asupra băncilor.
Ca exemplu, preţul unei nave vrachier Panamax, în perioada 1976-2004, a avut
oscilaţii importante, de la +90% în 1980 faţă de preţul din 1976, la -60% în 1986 şi o creştere

60
în cele din urmă la +125% în 2007. În anul 2011, preţul pentru acest tip de navă a scăzut la
60% (figura nr. 4).
Nu există nici un maxim sau un minim până la care preţul unei nave poate să varieze
întro perioadă dată. Ca pentru orice produs, preţul este determinat de o negociere între un
cumpărător şi un vânzător. Evident, o navă care este vândută la un moment în care preţurile
sunt stabilite în partea de jos a unui ciclu de piaţă, reprezintă o afacere dezastruoasă pentru
proprietarul navei şi o afacere foarte profitabilă pentru cumpărător. Vânzările de nave în
situaţii total neprofitabile din punct de vedere al preţului sunt în general, forţate de presiuni
asupra fluxului de numerar a companiilor, cum ar fi facturile de bancă care poate blocan
activitatea întregii flotei a companiei. Intervalele dintre cele mai extreme fluctuaţii ale pieţei
sunt uneori de lungă durată şi dacă sunt comparate cu perioadele de conducere a
companiilor de manageri şi a investitorilor care lucrează în aceste pieţe, demonstrează
dificultatea ca ei să aibă o perspectivă echilibrată.

Variaţia preţului unei nave vrachier Panamax

de 65000 dwt

Figura nr. 4 Volatilitatea preţului pentru un vrachier Panamax, 1976-2007

Sursa: Shipping Market Review 2010

Piaţa second-hand este locul unde preţurile joacă un rol important în deciziile
comerciale ale armatorilor pentru că sunt implicate sume foarte mari de bani. Există patru
factori care influenţează: navlul, vârsta navelor, inflaţia şi aşteptările armatorilor pentru viitor.
Analiza relaţiei din trecut, între rata navlului şi preţul navelor sugerează că, atunci
când navlul este ridicat preţul unei nave vechi de cinci ani este de aproximativ patru până la
şase ori veniturile curente anuale ale navei din activitatea de navlosire (dacă veniturile
61
anuale ale unei nave se ridică la 4 mil $ atunci valoarea de vânzare a navei este de
aproximativ 24 mil.$).
În ceea ce priveşte relaţia dintre vârsta navei şi preţul acesteia, analizele realizate în
piaţă au subliniat că nava, odată cu trecerea unui an, pierde între 5-6% din valoarea ei de
vânzare.
Inflaţia este un fenomen macroeconomic care influenţează deciziile companiilor de
transport maritim şi în special preţul navelor pe piaţa second-hand, fiind un element care
poate induce în eroare cumpărătorii sau vânzătorii de nave.
Al patrulea factor care influenţează piaţa reprezintă aşteptările armatorilor. Acest
factor poate determina accelerarea vitezei de schimbare la punctele de cotitură din piaţă.
De exemplu, cumpărători sau vânzători pot face primul pas înapoi pentru a vedea ce se va
întâmpla, apoi brusc se grăbesc să acţioneze odată ce ei consideră că piaţa este "în
mişcare".

3. Piaţa construcţiilor de nave reprezintă locul unde se contractă nave noi şi

reprezintă una dintre cele mai deschise şi competitive pieţe. Chiar dacă această piaţă este
strâns legată de piaţa vânzărilor-cumpărărilor de nave, există două diferenţe importante
între acestea:
1. determinarea caracteristicilor navei care urmează să fie construită.
2. procedura referitoare la desfăşurarea contractului este mult mai complexă. Nava
va fi disponibilă peste 2-3 ani de la data semnării contractului, timp în care
condiţiile se pot schimba, astfel încât aşteptările sunt importante
Contractantul vrea o navă nouă din mai multe motive: reînnoirea navelor existente,
nevoia de un anumit tip de navă pentru un viitor proiect industrial, conjunctură favorabilă
economic adică preţul mic de contractare al navei şi facilităţi la contractarea creditului.
Rolul cel mai important, pe această piaţă, este jucat de şantierele navale. Şantierele
navale formează un grup mare şi divers. Există aproximativ 300 de şantiere navale
importante şi multe altele mai mici. Dimensiunea acestora şi capacităţile tehnice variază de
la şantierele mici, cu o forţă de muncă de mai puţin de 200 de angajaţi, destinate pentru
construit remorchere şi ambarcaţiuni de pescuit, la şantierele mari din Coreea de Sud cu
peste 10.000 de angajaţi unde se construiesc navele container şi navele pentru transportul
gazelor naturale. Deşi unele şantiere navale se specializează pentru un anumit tip de navă,
cele mai multe, sunt extrem de flexibile şi licitează pentru o gamă largă de nave.
Negocierea contractului pentru construcţia unei nave, poate fi împărţită pe patru
domenii, pe care negocierile se concentrezează: preţul, caracteristicile navei, termenii şi
62
condiţiile contractului precum şi finanţarea oferită de constructor. Întro conjunctură în care
piaţa este slabă, contractorul va încerca să extragă maximum de beneficii, prinnegociere,
pe fiecare domeniu. Dimpotrivă, pe o piaţă puternică, constructorul va negocia pentru preţul
maxim posibil pentru o navă standard, cu plăţi eşalonate favorabile.
Preţul este cel mai important. De obicei, navele sunt contractate pentru un preţ fix,
plătit într-o serie de plăţi eşalonate. Scopul constructorul este de a fi plătit ca el construieşte
nava, astfel că el nu are nevoie de capital de lucru, şi va urmări, în general, pentru plăţi
eşalonate. Există şi un model privind etapizarea plăţilor unei nave la un şantier tipic (tabel
nr. 5).
Tabel nr.5
Etapizarea plăţilor unei nave la un şantier
Etapa din timpul Procent din plată
construcţiei
Semnarea contractului 10%
Pregătirea materialului 22.5%
Finalizarea carenei 22.5%
Finalizarea navei 22.5%
Predarea navei 22.5%
Sursa: CESA (Community of European Shipyards Associations)

Procentele pot varia funcţie de conjunctura economică. De exemplu, pe o piaţă

puternică, la semnarea contractului se solicită 50%, pe când pe o piaţă slabă din punct de
vedere al cererii pentru nave noi, se solicită doar câte 10% pentru primele patru etape,
urmând ca la predarea navei să se achite procentul rămas.
Mecanismul preţului
Preţurile pe piaţa construcţiilor de nave sunt determinate de cerere şi ofertă. Pe
partea cererii, factorii cheie sunt navlul, preţul navelor moderne second-hand, lichiditatea
financiară a cumpărătorilor, disponibilitatea de credit şi, cel mai important, aşteptările
cumpărătorilor. Din punct de vedere al ofertei, problemele cheie sunt costurile de producţie,
numărul de dane disponibile, precum şi dimensiunea comenzilor.
Un şantier care este ocupat pentru trei ani ar putea fi reticent în a oferi un timp de
livrare mai lung, din cauza riscurilor inflaţioniste, în timp ce un alt şantier având nave aflate
în construcţie din cele comandate va fi dornic de a găsi noi afaceri. Acest echilibru este
determină preţurile navelor pe şantierele navale. În timpul conjuncturilor economice
favorabile, când şantierele au comenzi multe şi mulţi armatori sunt în competiţie pentru cele
63
câteva dane disponibile, preţurile cresc brusc. Într-o perioadă de recesiune se întâmplă
exact opusul. Şantierele navale nu au multe comenzi şi astfel că şantierele trebuie să scadă
preţurile pentru a atrage eventualii contractori de nave noi.
Preţurile variază, pe această piaţă, în funcţie de numărul şantierelor navale
concurente pentru un volum dat de comenzi. Aceste fluctuaţii de preţ, precum şi sumele
mari implicate, determină ca piaţa construcţiilor de nave să fie un loc dificil pentru afaceri, şi
şantierele navale trebuie să fie foarte inteligente în stabilirea strategiei referitoare la preţul
navelor.
Punând împreună curbele cererii şi ofertei, avem o piaţă în care şantierele, cu niveluri
diferite de cost, concurează pentru încheierea de afaceri, la cel mai bun preţ, care se poate
negocia cu armatorii. Când cererea este mare (C”) chiar şi cele mai scumpe şantiere îşi
ocupă danele, dar sunt vulnerabile în perioadele de recesiune şi dacă cererea scade (C’),
aceste şantiere vor pierde bani, pentru ca în sfârşit, să cedeze lăsând loc şantierelor care
intră noi pe piaţă sau cele care cer un preţ mai mic la construcţia unei nave. Odată ce aceste
şantiere cu preţuri mai mici fac profit, încep să se extindă determinând ca, curba ofertei să
se deplaseze spre dreapta, ameninţând şi mai mult poziţia ocupată pe piaţă de şantierele
care practică preţuri mari. Între timp, şantierele noi intrate pe piaţă atunci când cererea s-a
aflat la nivelul C’, întâmpină următoarele obstacole: vor rămâne la nivelul unor şantiere mici,
fără să se extindă, încercând să-şi facă o reputaţie prin calitate, pentru a reuşi contractarea
de comenzi în perioade de recesiune (C) (figura nr.5).
Pe termen scurt, preţul de echilibru se determină la egalitatea cererii de nave noi cu
oferta oferită de şantierele de construcţii nave. Pe termen lung, şantierele vor răspunde
ciclurilor existente pe piaţă adjustându-şi capacitatea de construcţie.

Cererea-C’ C” Oferta
C
Pret / dwt Şantierele
sunt aproape
Preţurile ridicate practicate de pline
şantierdetermină profituri mari

Pe
Preţuri mici oferite de cele
mai importante şantiere
Nr. comenzilor este
restricţionat de lipsa
proiectelor, durata mare de
livrare şi risc

Ce dwt
Figura nr. 5 Preţul de echilibru pe piaţa construcţiilor de nave
64
 4. Piaţa demolărilor de nave este locul unde sunt tăiate şi casate nave, participanţii
fiind armatorii şi şantierele specializate pe tăierea navelor. Este o piaţă care nu iese în
evidenţă dar are un rol important în mecanismul de funcţionare a pieţei maritime pe plan
internaţional.
Procedura de desfăşurare a activităţilor pe această piaţă este asemănătoare cu cea
de pe piaţa vânzărilor-cumpărărilor de nave cu deosebirea că locul clienţilor este luat de
şantierele specializate pe tăierea navelor. Majoritatea navelor care ajung să fie
tranzacţionate pe această piaţă, anterior au trecut prin piaţa vânzărilor-cumpărărilor de nave
dar fără a exista o cerere pentru ele. De obicei, vânzarea către şantiere se face prin
intermediul societăţilor de brokeraj specializate.
Preţurile sunt stabilite prin negociere şi depind de disponibilitatea de nave pentru
tăiere şi a cererii de fier vechi. În Asia, fierul vechi este folosit pe pieţele locale ca sursă
convenabilă de materii prime pentru diferite activităţi economice, de aceea majoritatea
şantierelor specializate în tăierea navelor se află în India, China, Pakistan şi Bangladesh.
Astfel, cererea depinde de situaţia de pe piaţa locală a oţelului, deşi este, uneori, o
consideraţie şi disponibilitatea instalaţiilor de casare.
Aceste preţuri pot fi foarte fluctuante, de la 100$/dwt în 1980 la aproape 400$/dwt în
2007. De asemenea, preţul variază funcţie de tipul de navă şi compatibilitatea acesteia, din
punct de vedere constructiv, pentru casare.
În prezent, o mare parte a navei este dezmembrată pe plaje şi în condiţii primitive şi
acest lucru reprezintă pentru industrie o problemă. Ca latură pozitivă, industria oferă mii de
locuri de muncă pentru lucrătorii imigranţi şi reciclează materiale valoroase, inclusiv oţel, fier
vechi şi alte echipamente care pot fi recondiţionate. Cu toate acestea, condiţiile în care se
face dezmembrarea navelor ne conduc la faptul că lucrătorii trebuie să facă faţă unei rate
ridicate de accidentare şi sunt expuşi unor riscuri privind sănătatea pentru că navele conţin
multe materiale periculoase. De asemenea, reprezintă o problemă protecţia mediului pentru
zonele de coastă.
Din motivele expuse mai sus, ILO (Organizaţia Internaţională a Muncii), IMO
(Organizaţia Internaţională Maritimă) şi Secretariatul Convenţiei de la Basel au început
cooperarea inter-instituţională pentru a stabili reglementări obligatorii, la nivel mondial,
pentru a asigura o soluţie eficientă şi eficace a problemei de dezmembrare a navelor. IMO
a adoptat Ghidul privind dezmembrarea navelor punând accent pe următoarele aspect:
dezmembrarea navelor va include reglementări pentru proiectarea, construcţia, operarea şi
pregătirea navelor, astfel încât să asigure o dezmembrare în condiţii de siguranţă şi ecologic
65
pentru mediul ambiant, fără a compromite siguranţa şi eficienţa operaţională a navelor;
exploatarea instalaţiilor de dezmembrare a navelor într-o manieră sigură şi ecologică;
precum şi stabilirea unui mecanism de aplicare adecvat pentru dezmembrarea navelor.
În opinia mea, cele patru pieţe nu sunt singurele care au un rol foarte important în
activitatea de comerţ maritim. Pornind de la conceptul lanţului de valori al lui Porter, putem
identifica domeniile din cadrul pieţei maritime, de importanţă strategică, din care se creează
valoare. Astfel, putem vorbi despre:
5.Piaţa forţei de muncă (specifică domeniului naval)
Piaţa forţei de muncă reprezintă locul unde se întâlnesc, se confruntă şi se negociază
în mod liber cererea de forţă de muncă (armatori, navlositori, agenţii de crewing în calitate
de cumpărători) şi oferta, reprezentată prin posesorii de forţă de muncă; prin urmare ea se
prezintă ca un sistem de relaţii şi tranzacţii care asigură prin mecanisme specifice
echilibrarea ofertei şi cererii de forţă de muncă.
Putem afirma că, piaţa forţei de muncă pentru comerţul maritim este la fel de
importantă ca şi piaţa navlului.
În flota mondială, la nivelul anului 2010, putem vorbi despre 1.371.368 personal
brevetat şi nebrevetat, dintre care circa 45% sunt ofiţeri (personal brevetat). Agenţiile de
crewing în momentul în care selecţionează personal, în vederea angajării, încearcă să
găsească un raport cât mai bun între salariu, studii şi experienţă. Filipinezii, chinezii şi
indienii sunt cei mai căutaţi de angajatori şi asta datorită salariului mic cerut la angajare
(figura nr.6).
Şapte din cele zece state care asigură personal nebrevetat intră în categoria statelor
dezvoltate. Cele mai recunoscute instituţii de învăţământ de marină din lume se află în
statele dezvoltate, dar totuşi cei mai mulţi ofiţeri vin din Filipine, stat care nu intră în această
categorie. Această situaţie ne confirmă că, rolul statelor în curs de dezvoltare pe piaţa forţei
de muncă din domeniul maritim, s-a schimbat. Aceste state au preluat, în procent mare,
activitatea de pregătire şi instruire a personalului navigant. Mai putem observa că
Cambodgia şi Myanmar, două state cu economii foarte slabe, se situează în primele 15
state furnizoare de personal navigant. Toate acestea sugerează faptul că procesul de
instruire a personalului navigant este, de asemenea, o oportunitate de dezvoltare pentru
ţările slab dezvoltate, oferind acces la venituri în valută.

66
 personal brevetat
Poland, 2.9
Romania, 3.0 Philippines, 9.2
Japan, 3.4

United States, 3.5

China, 8.3
Russian Federation,
4.0
India, 7.5
Ukraine, 4.4

Turkey, 5.9

personal nebrevetat
United States, 2.2
Sri Lanka, 2.6

Myanmar, 2.7

Bulgaria, 3.0
China, 12.1

Philippines, 3.1

Indonesia, 8.3
Malaysia,
3.8

Turkey, 6.8
Russian Federation,
5.4

Figura nr.6 Primele 10 state furnizoare de personal navigant în 2010 (%)

Sursa: UNCTAD, BIMCO

6. Piaţa asigurărilor maritime

Piaţa asigurărilor maritime reprezintă un cadru în care se desfăsoară operaţiuni de

asigurare maritimă numai pe baze contractuale. Aici se întâlnesc cererea de asigurare ,
venind din partea persoanelor juridice (armatori, navlositori) care doresc să încheie diferite
tipuri de asigurări şi oferta de asigurare, ce vine din partea persoanelor juridice şi anume
organizaţii, societăţi specializate, care sunt autorizate să funcţioneze în domeniul
asigurărilor şi să desfăşoare o astfel de activitate, bineînţeles, sub raport financiar.

67
 Piaţa asigurărilor este un domeniu care interacţionează în foarte mare măsură cu toţi
actorii generici din transportul naval. Societăţile de asigurare oferă, în principal, servicii de
asigurare a navelor, care acoperă, de asemenea, terţe părţi pasive, cum ar fi pagube
produse mărfii, accidentarea persoanelor care fac parte din echipajul navei sau pasageri şi
producerea de daune mediului.
La nivelul comerţului maritim, piaţa asigurărilor este concentrată în statele foarte
dezvoltate şi în proporţie de 90% aparţine celor 13 membri ai clubului P&I. Jumătate din
piaţa asigurărilor este acaparată de către cluburile, membre P&I, din Marea Britanie (figura
nr.7).
Societăţile de asigurare sunt independente şi nonprofit.
Organizaţiile de asigurare sunt de tip mutual şi nu urmăresc obţinerea de profit, ci
întrajutorarea membrilor lor, şi se desfăşoară pe baza principiului mutualităţii. Fiecare
membru are calitatea de asigurat şi asigurător. Ca asigurat fiecare membru al grupului
participă la formarea fondului comun de asigurare, cu contribuţia ce i-a fost stabilită. Cu
acest fond sunt acoperite daunele suferite pentru asigurările realizate.

15.6 14.9
11.6
9.6 9.3
8.6
7.7 7.0
5.8
3.4 3.8
1.3 1.4

Figura nr.7 Cota din piaţa asigurărilor a membrilor clubului P&I (%)
Sursa: Review of Maritime Transport”, UNCTAD, Geneva, colecţie 1998 – 2011

Principala barieră la intrarea pe piaţa asigurărilor de transport naval, pentru noile

companii, constă în rezervele mari pe care trebuie să le aibă compania pentru a evita să se
reasigure pe piaţa deschisă la costuri relativ ridicate. În plus, constituirea unor rezerve
necesită angajament financiar din partea noilor membri. Ca exemplu, Korea P&I are rezerve
care se ridică la 14 mil. $, iar Gard (Norvegia) are rezerve de 1,9 miliarde $, fapt care
exemplifică decalajul dintre companiile de asigurări mari şi cele mici.

68
 O astfel de piaţă, aparent neconcurenţială, prezintă şi câteva elemente de
concurenţă, în sensul că singura organizaţie de asigurare are menirea de a convinge
persoanele juridice asigurabile să accepte condiţiile oferite de aceasta şi aducând în acest
fel cererea de asigurare la dimensiunea ofertei. În acest caz, persoanele juridice asigurabile
pot alege între a accepta oferta de asigurare ce există pe piaţă şi care este unică sau între
a o refuza, căutând alte alternative.
Cererea de asigurare constă în contracte de asigurare, după ce aceasta s-a
confruntat cu oferta. Oferta de asigurare vine din partea societăţilor comerciale de asigurare.

4.2 Factorii care influențează cererea și oferta pe piața maritimă

Mecanismul de funcţionare a activităţii transportului maritim poate fi transpus pe trei
module (figura nr.8). În modulul cererii facem referire la economia mondială, prin ciclurile de
afaceri şi tendinţele regionale de creştere, care determină volumul de produse
comercializate pe mare. O dezvoltare a unei industrii poate modifica tendinţa de creştere
(de exemplu, dezvoltarea industriei siderurgice ar putea influenţa comerţul cu minereu de
fier), prin modificarea cantităţii medii de marfă transportată raportată la distanţă (tone mile).
Utilizarea de tone mile ca o măsură a cererii este mai corectă decât utilizarea cantităţii de
marfă transportată (deadweight), deoarece astfel se precizează eficienţa cu care navele
sunt folosite.
În ceea ce priveşte modulul ofertei, pe termen scurt, flota comercială mondială
prevede un stoc fix de capacitate de transport. Atunci când cererea este scăzută numai o
parte din această flotă poate fi folosită, iar unele nave vor fi scoase din serviciu sau pot fi
folosite pentru depozitare. Flota poate fi mărită prin producţia de nave noi şi redusă prin
casarea de nave. Costul transportului depinde de eficienţa logistică cu care navele sunt
exploatate - în special de viteză şi timpul de aşteptare. Această eficienţă, în general, face
referire la " productivitatea flotei " şi este exprimată în tone mile pe tdw pe an. În cele din
urmă, politicile băncilor şi reglementările existente la nivel mondial au un impact asupra
ofertei.
Al treilea modul este piaţa navlului. Aceasta este mecanismul de adaptare care
uneşte cererea şi oferta, realizând echilibrul pieţei maritime. Proprietarii de nave şi
navlositorii negociază pentru a stabili valoarea navlului care să reflecte raportul dintre
capacitatea de transport şi mărfuri disponibile pe piaţă. Dacă sunt prea multe nave, valoarea
navlului este scăzută, dacă sunt prea puţine nave, aceasta va fi ridicată. Odată ce se
stabileşte, valoarea navlului modifică cererea şi oferta.

69
Ciclurile de afaceri Tendinţele de
din economie creştere determină
determină pe termen Economia mondială pe termen mediu
scurt evoluţia şi lung evoluţia
comerţul maritim comerţului
maritim

Comerţul maritim

Petrol Produse Minereu Cărbune Cereale Containere

petroliere de fier

Cantitatea transportată
/ distanţă (tone mile)

Factori întâmplători Decizia Costul transportului

proprietarul
ui mărfii

CERERE

PIAŢA NAVLULUI
Mecanism de echilibrare dintre cerere şi ofertă

OFERTA

Piaţa
vânzărilor şi Decizia Balanţa
cumpărărilor proprietarilo comercial
de nave r de nave ă Valoarea
navlului

Producţia de nave noi Productivitatea flotei Casarea navelor şi pierderile

Politica de Flota mondială Politica de

împrumut a reglementare
băncilor a guvernului

Producţia de nave noi creşte flota iar casările o reduc

Costurile de operare cresc odată cu îmbătrânirea navelor

Figura nr. 8 Mecanismul de funcţionare a activităţii transportului maritim

70
 4.2.1 Cererea internaţională de transport naval
Cererea de servicii de transport maritim reprezintă volumul de capacitate de transport
de bunuri sau persoane solicitată în circuitul economic, într-o perioadă de timp determinată,
la un nivel de preţ stabilit şi este influenţată de mai mulţi factori (figura nr.9).
Economia mondială
Comerţul maritim
Ruta medie de transport
CEREREA
Factori întâmplători
(şocuri aleatoare)
Costul transportului
Figura nr.9 Factorii care influenţează cererea

1. Economia mondială

Influenţa cea mai importantă asupra cererii o are economia mondială. Relaţia dintre
comerţul maritim şi industria mondială, nu este, însă, simplă sau directă. Există două
aspecte diferite ale economiei mondiale, care ar putea determina o schimbare în cererea
pentru transportul maritim: ciclul de afaceri şi tendinţele de dezvoltare comercială.

14 % rata de creştere a PIB mondial

% rata de creştere a comerţului maritim
12

10

-2
1989-92 1997 2001
-4 Criza Criza din Asia Criza “Dot.com”
financiara

-6 1973 1979 2008

Criza Criza petrolului Criza economică
-8 petrolului

Figura nr.10 Comparaţia dintre creşterea PIB mondial şi a comerţului maritim, 1971-2011
Sursa: Banca Mondială, UNCTAD

71
 Ciclul de afaceri pune bazele pentru ciclurile de transport de marfă. Fluctuaţiile în rata
de creştere economică au efecte asupra comerţului maritim, creând un model ciclic pentru
cererea de nave.
Există o relaţia strânsă între creşterea PIB-ului mondial şi rata de creştere a
comerţului maritim în perioada 1971-2011 (figura nr.10). În acelaşi timp reiese
vulnerabilitatea comerţului maritim la crizele existente în perioada studiată (criza petrolului,
criza financiară, criza din Asia, criza “Dot.com”, criza economică).

2. Comerţul maritim de mărfuri

O cauză importantă a schimbărilor pe termen lung este determinată de faptul că
unele schimburi comerciale sunt sezoniere 7.
Transportul de mărfuri agricole sezoniere este dificil de planificat, astfel că
transportatorii se bazează pe indicatorii pieţei imediate. În consecinţă, fluctuaţiile de pe piaţa
grâului au o influenţă mai mare pe piaţă decât comerţul cu minereu de fier. Unele produse
agricole, cum ar fi fructele, carnea sau produsele lactate necesită îngheţarea, pentru acest
comerţ, existând nave şi containere specializate de congelare.
Tendinţele pe termen lung ale comerţului de mărfuri sunt identificate studiind
caracteristicile industriilor care produc şi consumă aceste mărfuri. Deşi fiecare afacere este
diferită, există patru tipuri de schimbări: schimbări ale sursei care furnizează mărfurile8,
schimbări datorate relocării instalaţiei de procesare, schimbări ale cererii pentru o anumită
marfă, schimbări ale politicii de transport.
Petrolul importat a înlocuit cărbunele autohton şi elasticitatea comerţului a fost foarte
mare. Totuşi, când au crescut preţurile petrolului în anii 1970, această tendinţă s-a inversat
şi cererea de ţiţei a stagnat şi apoi a scăzut (figura nr. 11).

7
Ca exemplu, multe mărfuri agricole sunt influenţate de variaţiile de anotimp produse de culturi, în special
grâul, zahărul şi fructele citrice. Exporturile de grâu din Golful American scad vara şi cresc toamna. Comerţul
poate creşte şi cu 50% din septembrie până la sfârşitul anului. În afacerile cu petrol există un ciclu care reflectă
fluctuaţia de sezon în consumul de energie, fiind transportat mai mult petrol cel puţin din emisfera nordică, în
timpul toamnei şi la începutul iernii, decât în timpul primăverii şi al verii.
8
Exemplul clasic de schimbări ale sursei de mărfuri: comerţul cu ţiţei: în anii ‘60 cererea de ţiţei a crescut de
2 – 3 ori mai rapid decât creşterea economică datorită faptului că petrolul era ieftin şi economiile din V. Europei
şi din Japonia au trecut de la cărbune la petrol ca sursă principală de energie.
72
 1986-2005
80% creştere

1973-85
Fără creştere

1963-73 Altele
Dublarea comerţului
Miliarde t one

Grâne

Cărbune

Minereu
de fier

Produse
din petrol

Petrol

Figura nr.11 Tranzacţii maritime de materii prime, 1963-2005

Sursa: Fearnleys Review
Aceeaşi situaţie ilustrează importanţa schimbărilor surselor de aprovizionare. În anii
1960 sursa principală de ţiţei era Orientul Mijlociu. Totuşi, în anii 1970 au apărut noi rezerve
de petrol mai aproape de piaţă cum ar fi Marea Nordului şi Alaska. Epuizarea resurselor
locale este un alt exemplu care arată cum schimbarea surselor de aprovizionare afectează
comerţul maritim9.
În legătură cu materiile prime industriale, relocalizarea prelucrării poate avea un efect
direct asupra volumului de mărfuri transportate pe mare şi tipul de navă necesar 10.
Uneori prelucrarea nu reduce volumul de încărcătură, dar schimbă necesităţile de
transport. În prima perioadă a comerţului cu petrol, ţiţeiul era rafinat la sursă şi transportat
sub formă de produse petroliere. În anii ’50, companiile petroliere s-au profilat pe transportul

9
Ca exemplu putem aborda importurile europene de minereu de fier. În primul secol după revoluţia industrială,
Europa de Vest se baza pe minereul de fier produs local în Europa şi Scandinavia. Totuşi, odată cu expansiunea
industriei de oţel din anii 1960 a devenit tot mai dificil ca această sursă să facă faţă cererii şi s-au dezvoltat
importurile din Brazilia, Australia şi Africa de Vest. Ca un rezultat al încetării furnizărilor locale, importurile
minereurilor de fier în Europa de Vest în anii 1960 au crescut mai repede decât producţia de oţel, majorând
cererea de transport naval
10
Un exemplu ar fi industria de aluminiu. Materia primă pentru producţia de aluminiu este bauxita. Sunt
necesare 3 tone de bauxită pentru a produce 1 tonă de alumină şi 2 tone de alumină pentru a produce 1 tonă de
aluminiu. În consecinţă, o decizie comercială de a rafina bauxita în alumină înainte de încărcarea pe vas, reduce
volumul încărcăturii transportate pe mare cu 2 treimi. Alumina are o valoare mai mare şi este folosită în
cantităţi mai mici decât bauxita, astfel că cererea de transport se schimbă, de la vasele mai mari potrivite pentru
bauxită, la vrachiere mai mici potrivite pentru alumină
73
ţiţeiului la distanţă, acest fapt contribuind la stimularea ulterioară a construcţiei unor
transportoare cât mai mari de ţiţei (V.L.C.C. “very-large crude carriers”).
Politica de transport este foarte bine ilustrată de industria petrolieră. Până în anii ’70,
companiile petroliere importante planificau şi controlau transportul maritim de petrol.
Companiile petroliere îşi planificau cererile de tonaj, construcţia de nave sau contractele pe
termen lung cu proprietarii de nave. După criza de petrol din 1973, comerţul cu petrol a
devenit fluctuant determinând schimbarea politicii companiilor petroliere. Astfel, confruntaţi
cu nesiguranţa volumului de comerţ, transportatorii de petrol s-au bazat mai mult pe piaţa
de moment pentru cererile de transport. În anii ’90 contribuţia pieţei spot în transportul de
petrol a crescut de la 10% la aproape 50%, această tendinţă fiind întărită şi de o schimbare
a structurii comerciale a afacerilor cu petrol.
3. Ruta medie de transport (tone-mile)
Cererea de transport maritim depinde de distanţa pe care încărcătura este
transportată. O tonă de petrol transportată din Orientul Mijlociu până în Europa de Vest
generează o cerere de transport mai mare de 2–3 ori decât acelaşi tonaj de petrol
transportat din Libia la Marsilia. Pentru a afla ruta medie, se măsoară cererea de transport
maritim în tone mile, înmulţind practic tonajul de încărcătură cu distanţa medie pe care este
transportată11.
Analiza schimbărilor rutei medii a comerţului de mărfuri poate fi foarte complexă,
necesitând informaţii detaliate, reprezentativ din punct de vedere explicativ fiind raportul
dintre furnizorii pe distanţe mari şi cei pe distanţe lungi. Ruta medie în comerţul cu petrol
depinde de balanţa producţiei acestor două grupuri de furnizori. Distanţa de transport naval
care a crescut rapid în anii ’60 poate fi explicată de contribuţia în creştere a Orientului
Mijlociu în exporturile totale de petrol, în timp ce scăderea distanţei de transport în anii ’70
a reflectat declinul furnizorilor din Orientul Mijlociu datorită noilor resurse mai apropiate
descoperite pe fondul declinului din comerţul cu petrol (Alaska, Marea Nordului şi Mexic).
Se poate observa dominaţia Orientului Mijlociu în comerţul cu petrol cu alte zone (figura
nr.12).
Caracteristici similare pot fi întâlnite şi în comerţul cu minereu de fier şi bauxită. În
anii ’60 importatorii majori se aprovizionau de la surse locale (Scandinavia în cazul
minereului de fier şi Caraibe pentru bauxită). Pe măsură ce a crescut cererea pentru

11
Exemple: închiderea Canalului Suez care a făcut să crească distanţă medie pe mare de la Golful Arabic până
în Europa de la 6.000 mile la 11.000 mile. Alt exemplu a fost închiderea canalului Dortyol din Irak până în
Turcia când Irakul a invadat Kuweitul în 1990
74
importuri, stocurile mai îndepărtate a devenit disponibile, costul fiind compensat de marile
economii obţinute din folosirea unor vrachiere de capacitate mai mare.
Orientul Mijlociu -
America de N.
11%

Alte rute Africa - America de

America de S. - Asia 18% N.
2% 9%
Europa - Asia
4%
Africa - Asia
America de S. -
9%
America de N.
4%
Africa - Europa Orientul Mijlociu -
4% Europa
Orientul Mijlociu - 6%
Asia
33%

Figura nr.12 Rute principale pentru navele petroliere, 2010

Sursa: HIS Global Insight

4. Factori întâmplători (şocuri aleatoare)

Cererea de transport maritim este influenţată în mare măsură de impactul politicii
asupra acestui sector. Caracteristica singulară a evoluţiilor politice în ceea ce priveşte piaţa
de transport naval este dată de faptul că atunci când se întâmplă, aduc o schimbare bruscă
şi neaşteptată a cererii. Termenul „eveniment politic” este folosit pentru a defini acele
fenomene precum războiul localizat, revoluţiile sociale, naţionalizarea politică a bunurilor
străine sau grevele de proporţii. Evenimentele de acest tip nu influenţează neapărat în mod
direct cererea de nave, însă au consecinţe indirecte semnificative 12.
Cea mai importantă influenţă pe piaţa de transport o au şocurile economice. Acestea
sunt tulburări economice specifice care se suprapun peste ciclurile de afaceri, de multe ori
cu efecte dramatice13.

12
Exemple: războaiele succesive dintre Israel şi Egipt au avut repercusiuni importante datorită apropierii de
Canalul Suez şi importanţei strategice a acestuia. Războiul mai lung dintre Iran şi Irak nu a avut un astfel de
efect, ci doar a redus cererea de transport maritim prin încurajarea importatorilor de petrol să se aprovizio neze
din alte surse. Impactul războiului coreean din anii 1950 s-a simţit asupra stocurilor de mărfuri, în timp ce
invazia în Kuweit a Irakului în 1990 a creat o scurtă perioadă de „explozie” a navelor tanc datorită speculanţilor
care utilizau navele tanc pentru depozitarea şi desfacerea ulterioară (uneori frauduloasă) a petrolului
13
Un exemplu proeminent a fost Marea Depresie din 1930 care a urmat crizei Wall Street din 1929 şi a provocat
scăderea considerabilă a comerţului maritim. Alte exemple, în ordine cronologică (figura nr.9), ar fi: criza
petrolului din 1973 şi 1979, criza financiară 1989-1992, criza din Asia din 1997, criza “dot.com” din 2001 şi
75
 5. Costurile de transport
Evoluţiile periodice ale comerţului maritim depind de relaţia acestuia cu fluctuaţiile de
preţ înregistrate pe pieţele transporturilor maritime. Cheltuielile de transport reprezintă un
factor determinant pentru industrie, pornind de la ideea conform căreia materiile prime vor
fi transportate dinspre sursele îndepărtate doar dacă cheltuielile pentru transportul mărfurilor
pe mare pot fi reduse până la un nivel acceptabil sau în cazul obţinerii unei calităţi superioare
a produselor14.
În secolul XX, eficienţa tot mai mare a transportului pe mare, datorată atât creşterii
capacităţii de transport prin construcţia şi folosirea de nave cu tonaj din ce în ce mai mare,
cât organizării mai eficiente a transportului maritim, a produs reducerea constantă a
costurilor de transport şi impunerea unei calităţi superioare a serviciilor.

$/tonă mii tdw

45 - 200
Dimensiunea medie a navelor
40 Preţul navlului - 180
35
- 160
30
25 Graficul ilustrează preţul navlului pentru
- 140
transportul unei tone de cărbune din Atlanticul de
20 Nord în Japonia şi capacităţile de transport
(tipice) ale navelor utilizate. Se observă că, până
15 - 120
la sfârşitul perioadei, dimensiunile navelor au
crescut de opt ori.
10 - 100

5
- 80

- 60

- 40

- 20
Nave mărfuri generale

Figura nr.13 Preţul navlului în cazul transportului de cărbune în Atlanticul de Nord,

1950-2011
Sursa: Martin Stopford, Maritime Economics, published by Routlege, 2009, p.150

De exemplu, costul transportului pentru o tonă de cărbune din Atlantic până în Pacific
s-a schimbat foarte puţin între 1950–1999 datorită folosirii de nave mai mari. În 1950
cărbunele era transportat într-un vas de 20.000 dwt la un cost de 10–15 $ pe tonă; peste 40

criza economică din 2008. Caracteristica singulară a acestor şocuri economice este că sincronizarea lor este
imprevizibilă şi aduc o schimbare bruscă şi neaşteptată pe partea de cerere pentru nave
14
Exemplu: la nivelul C.E.E. (Comunitatea Economică Europeană) costurile de transport în anii ’80 au
reprezentat 20% din costurile încărcăturii vrachierelor de mărfuri uscate furnizate ţărilor comunitare
76
de ani în locul acestuia se utiliza un vrachier de 150.000 dwt , la acelaşi preţ de 10–15 $ pe
tonă (figura nr.13).
Această situaţie a contribuit din punct de vedere valoric la creşterea comerţului
internaţional. Astfel, deşi costurile de transport nu par a influenţa comerţul maritim la fel de
semnificativ ca şi producţia industrială, efectul lor asupra dezvoltării comerţului pe termen
lung nu este de neglijat.

4.2.2 Oferta internaţională de transport naval

Oferta de servicii de transport maritim reprezintă volumul maxim de capacitate de

transport de bunuri sau persoane care poate fi utilizată, într-o perioadă de timp determinată,
la un nivel de preţ stabilit şi este influenţată de mai mulţi factori (figura nr.14).

Flota mondială
Productivitatea flotei
OFERTA Producţia de nave noi
Casarea navelor şi
pierderile
Valoarea navlului

Figura nr.14 Factorii care influenţează oferta

Navele comerciale se construiesc în câţiva ani şi aceasta introduce un decalaj de

timp în răspunsul la o creştere a cererii. Odată construite, navele au o viaţă fizică de 15 –
30 de ani, astfel încât răspunsul la o scădere a cererii este un efect de lungă durată, în
special dacă trebuie eliminat un mare surplus. În continuare vom explica cum funcţionează
acest proces de adaptare.
Începem cu factorii de decizie. Oferta de nave este controlată sau influenţată de 4
grupuri de factori de decizie: proprietarii de nave, transportatorii /navlositorii, bancherii care
finanţează transportul naval şi diferitele autorităţi implicate în mediul legislativ al activităţii
de transport maritim. Proprietarii de nave sunt principalii factori de decizie care comandă
noi nave, care dispun casarea navelor vechi şi hotărăsc când să-şi conserve navele.
Împrumutul de la bănci influenţează investiţiile deoarece băncile exercită presiuni financiare.
Un exemplu în acest sens este legea I.M.O 13 G introdusă în decembrie 2003, care
impune pentru petroliere, utilizarea începând cu 2010 doar a navelor cu dublu fund.

77
 În acest moment se observă că relaţiile în privinţa ofertelor de transport naval sunt
behavioriste, pentru că oferta de capacitate de transport este controlată de un mic grup de
factori de decizie. Comportamentul pieţei nu poate fi explicat în termeni pur economici15.
1. Flota comercială
Punctul de pornire cel mai consistent pentru o discuţie asupra ofertei de transport
maritim este reprezentat de flota comercială. Dezvoltarea flotei mondiale între 1980-2011,
deşi a fost o perioadă din care nu au lipsit crizele, putem să vorbim de o dublare a capacităţii
de transport a flotei mondiale, de la 683 milioane dwt în 1980 la 1396 milioane dwt în 2011
(figura nr.15).
1500
1400
1300
1200
1100
1000 Nava petrolier
milioane dwt

900
Nava transport marfuri in vrac
800
700 Nava cargou marfuri generale
600
500 Nava portcontainer
400 Altele
300
200
100
0
1980 1985 1990 1995 2000 2005 2010 2011

Figura nr.15 Flota mondială pe principalele tipuri de nave, în perioada 1980-2011

Sursa: UNCTAD pe baza datelor furnizate de IHS Fairplay

În 2011, flota mondială înregistra un număr de 52278 nave. În comparaţie cu 2010,

creşterea cea mai importantă o înregistrează navele care transportă marfă în vrac, de
16.5%, urmate de navele portcontainer, de 8.7% şi tancurile petroliere, de 5.5%. De
asemenea, odată cu intensificarea nevoii de energii alternative la nivel mondial, a crescut
interesul pentru navele care transportă gaze lichefiate, având o creştere a numărului de
nave de 6.6% în 2011 faţă de 2010, iar faţă de anul 2000, se observă o creştere de 150%.

15
De exemplu, în 1973 când valorile de navlu erau foarte mari, proprietarii de nave au comandat mai multe
petroliere decât ar fi fost necesare pentru satisfacerea celor mai optimiste previziuni de creştere a comerţului
cu petrol. În perioada 1982–1983 când valorile navlului erau mici, s-a înregistrat o explozie de comenzi pentru
vrachiere
78
 Navele portcontainer continuă să fie unele dintre cele mai noi din flota mondială,
având în 2010 o medie de 8,84 ani fiind urmate de navele petrolier cu 9,74 ani pe când la
polul opus se află navele care transportă mărfuri generale cu 20,27 ani.
Pentru că, de ce le mai multe ori, media de viaţă economică a unei nave depăşeşte
25 de ani, se poate trage concluzia că numai o mică parte din flota mondială este casată şi
regenerată în fiecare an, astfel încât, ritmul de adaptare la schimbările de pe piaţă poate fi
măsurat în mod rezonabil numai în unităţi raportate la ani sau decade.
O caracteristică principală a modelului de piaţă maritimă, din perspectiva flotei
comerciale, este determinată de mecanismul prin care oferta se adaptează atunci când
cererea de capacitate de transport fluctuează sub aşteptări.
În anii ’60 flota de petroliere a trecut printr-un ciclu de creştere şi de reducere pe
parcursul prelungit a două decade. Între anii 1962–1974 cererea de transport maritim de
petrol, măsurată în tone mile, s-a amplificat de aproape 4 ori dar în ciuda măririi capacităţii
de transport, la sfârşitul anilor ’70 oferta tot nu reuşea să ţină pasul cu cererea. În ultimii 11
ani (2000-2011), capacitatea de transport a avut o rată anuală de creştere de aproximativ
6,2%. (tabel nr.3).
O altă caracteristică notabilă a flotei comerciale se referă la faptul că, începând cu
anii ’50, componenta transportatoarelor combinate uneşte în reacţie şi evoluţie pieţele de
mărfuri uscate şi lichide.
Tonajul combinat a debutat în 1950 odată cu navele care transportau petrol într-o
direcţie, la întoarcere utilizând aceeaşi capacitate de transport pentru diferite încărcături
uscate. Adevărata explozie a flotei transportoarelor combinate a fost declanşată de
închiderea Canalului Suez în 1967, când armatorii care până atunci transportaseră în
principal mărfuri uscate, au profitat de piaţa foarte favorabilă a petrolului, adaptându -şi cu
prioritate navele pentru transporturi combinate vrac uscat şi vrac lichid. Comenzile privind
navele combinate s-au amplificat în următorii ani, flota specifică atingând un vârf de 48,7
mil. dwt în 1978; ulterior, în anii ’90, prin saturarea cererii, cererea s-a diminuat sub 20 mil.
dwt.
Vrachierele de mărfuri uscate au apărut pe piaţa navală la sfârşitul anilor ’50 iar în
perioada 1963 – 1996 flota de vrachiere a crescut de la 17 mil. dwt la 237 mil. dwt.
Folosirea de vrachiere mari a jucat un rol important în creşterea comerţului maritim
cu mărfuri ca minereul de fier şi cărbune, deoarece economiile ţărilor dezvoltate au permis
ca aceste materii prime să fie importate la preţuri unitare foarte scăzute.

79
 În ultimii ani s-au înlocuit navele de linie tradiţionale cu portcontainerele celulare.
Primul portcontainer a fost fabricat în 1966. În anul 1995 flota crescuse deja la 43,4 mil. dwt,
ajungând în 2011 la 184 mil. dwt,cu o medie de creştere de 17 % pe an în ultimii 11 ani.
Tabel nr.3
Rata de creştere anuală a flotei mondiale pe tipuri de navă, 1980-2011
Tip navă 1980-1990 1990-2000 2000-2011
Nava portcontainer 13,6 14,6 17,0
Nava cargou mărfuri generale -1,1 -0,2 0,7
Nava transport mărfuri in vrac 2,6 1,7 8,4
Nava petrolier -2,7 1,5 6,2
Altele 5,8 5,3 2,5
Sursa: Review of Maritime Transport”, UNCTAD, Geneva, colecţie 1998 – 2011

În contrast, flota de mărfuri generale ajunge în 2011 la 109 mil. dwt, având o creştere
anuală cu numai 0,7% în ultimii 11 ani. Această flotă este compusă din nave de mărfuri
generale cu puntea multifuncţională, nave de linie construite special şi nave cu tonaj între
punţi; există flote specializate pe produse chimice (19,9 mil. dwt), nave tanc pentru gaz (22
milioane metri cubi), nave RoRo şi nave frigorifice.
În practică, navele de tip diferit nu funcţionează pe pieţe separate. Deşi se poate
distinge o specializare pe piaţa navală, se păstrează totuşi posibilitatea unor substituţii între
tipurile de nave. Astfel, flexibilitatea unităţilor de transport, agreată în mod evident şi cu
prioritate pe o piaţă atât de schimbătoare cum este piaţa maritimă, se poate realiza numai
pe principiul de mobilizare laterală, pe seama căruia proprietarii de nave utilizează navele
care sunt în exces, pe sectoare ale pieţei care au devenit foarte profitabile, altele decât cele
pentru care au fost construite navele.
Probabil cea mai relevantă caracteristică a flotei comerciale mondiale din ultimii 30
de ani este conferită de creşterea rapidă a mărimii navelor, în special în sectorul navelor
vrachiere. Pe piaţa petrolierelor a existat o creştere constantă a mărimii medii de petroliere
până la începutul anilor 1980 când structura mărimii s-a stabilizat. În acelaşi timp, investiţiile
pentru specializarea unităţilor de transport (în cazul transportoarelor de maşini şi al navelor
tanc pentru produse chimice), au jucat un rol important în dezvoltarea flotei. Aceste obiective
aparent opuse subliniază tocmai complexitatea ridicată a deciziilor investiţionale şi de
exploatare, curente sau strategice, cu care se confruntă proprietarii de nave.

80
 2. Productivitatea flotei
Deşi mărimea flotei este fixă, productivitatea navelor contribuie la varietatea
rezultatelor cu un element de flexibilitate, adăugând o serie de variabile esenţiale în procesul
de eficientizare a activităţilor de transport maritim. Statisticile privind productivitatea flotei
reflectă cât de mult s-a schimbat performanţa nominală pe unele segmente distincte ale
flotei în ultimii 10 ani. La nivelul flotei mondiale s-a atins un vârf de productivitate de 35.000
tone mile pe capacitate brută (dwt) în 1973, dar în 1983 aceasta a scăzut la 20.500 tone
mile pe dwt, productivitatea scăzând cu o treime. Peste numai 10 ani, la jumătatea anilor
’93, aceeaşi productivitate a crescut cu peste 40% ajungând până la 28.000 tone mile pe
dwt, pentru ca în anul 2005, productivitatea să ajungă la un nivel de 32.000 tone mile pe
dwt (figura nr.16).

40000
35000
30000
tone mile / dwt

25000
20000
15000
10000
5000
0
1960 1965 1970 1975 1980 1985 1990 1995 2000 2005 2010

Figura nr.16 Productivitatea flotei mondiale, 1963-2005

Sursa: UNCTAD
Natura acestor variaţii profunde ale productivităţii este mai vizibilă dacă privim în
detaliu particularităţile operaţionale ale navelor comerciale 16..
Productivitatea flotei de nave este măsurată în tone mile pe dwt şi depinde de 4 factori
principali: viteză, timpul de staţionare în port, gradul de utilizare a capacităţii brute şi
zilele pe mare cu nava încărcată.
În primul rând, viteza stabileşte timpul de executare a unui contract, respectiv durata
unui voiaj. Cercetările arată că, din cauza unei combinaţii de factori operaţionali, chiar şi pe

16
De exemplu, se poate observa că transportul încărcăturilor este doar o mică parte a activităţii navelor
comerciale, în mod surprinzător o navă petrecând numai 137 zile în acest regim, respectiv puţin mai mult de
1/3 din timpul de funcţionare. În regim de navă descărcată, se parcurg 111 zile iar operaţiunile de încărcare-
descărcare pentru o navă, ocupă 40 zile. În timpul rămas, 21%, nava execută activităţi non-comerciale, cum ar
fi: incidente, reparaţii, aşteptare, conservarea pe termen scurt sau pe termen lung etc.
81
pieţele echilibrate, în momentele avantajoase, navele operează în general cu viteze medii
sub viteza nominală proprie proiectată17.
Dacă noile nave vor fi proiectate cu viteze mai mici, aceasta va reduce progresiv
capacitatea de transport a flotei. În acelaşi timp, dacă nava este veche şi dacă nu este
întreţinută în mod corespunzător, uzura corpului va reduce şi ea, treptat, viteza maximă de
operare.
În al doilea rând, timpul de staţionare în port joacă un rol important în ecuaţia
productivităţii, performanţa fizică a navelor şi a terminalelor stabilind cu prioritate limita
superioară a optimizării câştigurilor. În acest context, este de notorietate faptul că,
introducerea containerizării a redus dramatic timpul staţionării în port pentru navele de linie.
Organizarea operaţiunilor de transport, joacă un rol fundamental în procesul de
reducere a timpilor de aşteptare şi operare în porturi. Astfel, după criza petrolului din 1973
schimbările din industria petrolieră au redus oportunităţile de eficientizare la maxim a
operaţiunilor navelor-tanc de către departamentele de planificare a transporturilor din
principalele companii de petrol.
În altă ordine de idei, aglomerarea produce reduceri temporare ale performanţei, prin
amplificarea congestiei portuare. Aceste congestii sunt de cele mai multe ori contagioase,
provocând translatarea punctelor de aglomerare dintr-o zonă geografică în alta. Aceste
aglomerări reduc oferta de nave disponibile pentru comerţ la un moment dat, afectând astfel
întregul flux internaţional de aprovizionare şi expediţii 18.
În al treilea rând, gradul de utilizare a capacităţii brute se referă la capacitatea din
navă care nu poate fi încărcată cu marfă (adică este considerată pierdută pentru navlositor),
din cauza combustibilului depozitat (necesar funcţionării navei), magazii, etc. O estimare ar
fi: 95% pentru navele de transport marfă în vrac şi 96% pentru navele petroliere.
În cele din urmă, timpul unei nave este împărţit între zilele petrecute pe mare în regim
încărcat şi zilele "neproductive" (descărcată, în port etc). O reducere a timpului neproductiv
permite o creştere a numărului de zile pe mare, în care nava este încărcată, iar această
reducere se poate face prin diminuarea timpului petrecut în porturi, optimizarea activităţilor
de încărcare-descărcare, reducerea timpului petrecut pentru reparaţii etc.

17
În 1991, flota de nave-tanc cu capacitate de peste 200.000 dwt, avea o viteză medie proiectată de 15,1 noduri,
dar viteza medie de operare între porturi era de 11,5 noduri
18
De exemplu, la mijlocul anilor ’70, respectiv ’80, aglomerările înregistrate în porturile din Orientul Mijlociu,
au provocat permutarea multor transporturi spre portul american Hampton Roads şi apariţia unui nou punct de
congestie maximă (într-un singur an, în portul menţionat, congestia a crescut de la 20 la peste 100 de vrachiere
în aşteptare la încărcare, toate vizând aceeaşi marfă - cărbune)
82
 Când volumul de mărfuri se află pe un trend descrescător, prima reacţie a flotei
comerciale este, în general, de a reduce ritmul de exploatare a acesteia. Pentru a salva
costurile de operare, proprietarii reduc viteza de transport şi, deoarece este mai puţină marfă
disponibilă, timpul de aşteptare creşte. În cele din urmă navele care sunt prea scumpe
pentru a opera sunt scoase din serviciu (navă dezarmată).

3. Producţia de nave noi

Industria de construcţie a navelor joacă un rol activ în procesul de adaptare a flotei
la cerinţele dinamice ale cererii de capacitate de transport. În principiu, nivelul producţiei ar
trebui să se adapteze la fluctuaţiile cererii de transport, lucru care se şi întâmplă, cel puţin
pe orizonturi lungi de timp. Ajustările nivelului de producţie în acest sector nu se realizează
însă rapid sau uşor, construcţia de nave fiind o afacere cu un ciclu lung, în care decalajul
de timp dintre comanda şi furnizarea unei nave este între 1 şi 4 ani, în funcţie de mărimea
registrului de comenzi al constructorului sau funcţie de pretenţiile clientului. Cert este însă
faptul că toate aceste comenzi trebuie făcute şi executate pe baza previziunilor şi mai puţin
pe seama unor realităţi imediate.
Anul 2011 a stabilit un nou record, pentru ultimii 10 ani, în istoria construcţiilor navale,
care a fost rezultatul ordinelor pentru construcţia de nave care au fost plasate înainte de
criza economică din 2008 (figura nr.17a). Se observă că în 2011 faţă de 2000, navele noi,
atât ca număr (562 faţă de 154) cât şi ca capacitate (165 mil.dwt faţă de 45 mil.dwt), a
crescut de patru ori (figura nr.17b).

6 000

5 000

4 000

3 000

2 000

1 000

0
1980 1985 1990 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011
numarul de nave livrate 786 950 723 1 0671 041 945 1 5441 4701 5391 7071 8221 9642 3982 7822 9993 6583 7485 623

Figura nr.17a Nave noi date în folosinţă în perioada 1980-2011

83
 180.0
160.0
140.0

120.0
milioane dwt

100.0
80.0
60.0

40.0

20.0

0.0
1980 1985 1990 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011

Figura nr.17b Nave noi date în folosinţă în perioada 1980-2011 (mil.dwt)

Sursa: Review of Maritime Transport”, UNCTAD, Geneva, colecţie 1998 – 2011
Preţul navelor noi, în 2011, s-a stabilizat la 1100$/dwt, un preţ care a fost înregistrat
la nivelul anului 2004, dar care este în creştere faţă de 2010.
În general, preţurile navelor noi sunt de aşteptat să crească atunci când comenzile,
exprimate în dwt, sunt mai mari decât livrările de nave şi vice-versa. Oricum, specialiştii, se
îndoiesc de faptul că, pentru viitor, comenzile vor fi suficiente pentru a susţine capacitatea
curentă de construcţie a şantierelor navale. Prin urmare, ne aşteptăm ca, capacitatea
şantierelor navale, la nivel mondial, să scadă în 2012 şi 2013. Preţurile navelor noi - sau cel
puţin rentabilitatea şantierelor navale - sunt de aşteptat să scadă, până se atinge un nou
echilibru între cerere şi ofertă. Aproape 17% din flota mondială este mai învechită de 20 de
ani, în timp ce comenzile pentru navele noi se situează la un nivel de 32% din flotă.
Din punctul de vedere al industriei navale, tipul de navă construit cu preponderenţă,
devine de asemenea foarte important, deoarece producţia unor anumite tipuri de nave poate
avea un impact deosebit asupra perspectivelor lor de piaţă, pe termen mediu şi lung.
4. Casarea navelor
Ritmul de creştere a flotei comerciale depinde de raportul dintre construcţia de nave
noi şi pierderile înregistrate prin casare sau în urma unor distrugeri sau avarii totale la mal
sau pe mare. Această balanţă s-a schimbat radical la sfârşitul anilor ’70. În 1973 numai
aproximativ 5 mil.dwt de nave erau fier vechi, în comparaţie cu noile nave de cca. 50 mil.dwt
şi în consecinţă flota a crescut rapid. Până în 1982 pierderile au depăşit furnizările pentru
prima oară după cel de-al doilea Război Mondial, reprezentând 30 mil.dwt. comparând cu
cele 26 mil.dwt. de nave noi. Astfel, pierderile prin casare care păreau nesemnificative în
1973 au fost foarte importante la începutul anilor 1980.
84
 Motivul este faptul că această casare depinde de raportul unor factori care pot
interacţiona dinamic în mai multe feluri. Principalii factori sunt: vârsta, avansul tehnicii, preţul
fierului vechi, câştigurile prezente şi estimările de piaţă.
Vârsta este factorul principal care determină tonajul navelor date la fier vechi. Navele
se deteriorează cu trecerea timpului şi costul reparaţiilor de rutină şi a întreţinerii creşte,
proprietarii unor nave vechi confruntându-se cu cheltuieli mai mari şi cu timp mai mare
acordat întreţinerilor planificate sau neplanificate. Deoarece deteriorarea fizică este un
proces gradual, nu există o vârstă anume la care o navă poate fi casată 19.
Progresul tehnic poate reduce viaţa unei nave deoarece poate fi depăşită ca
performanţe în timp scurt de un tip de nave mai eficiente20.
Casarea se extinde şi la maşinile, motoarele sau echipamentele cu care sunt navele
dotate. Decizia de a casa o navă este influenţată şi de preţul fierului vechi. Navele vechi
sunt vândute, casate şi revândute industriei de oţel. Preţurile fierului vechi variază foarte
mult, funcţie de cererea şi oferta din industria de oţel.
Decizia de a casa o navă la fier vechi depinde de aşteptările proprietarului cu privire
la rentabilitatea viitoare a navei şi de poziţia lui financiară la un moment dat.
Se observă că numărul de nave casate în 2011 faţă de 2010, a crescut cu 11%, pe
când numărul de nave second-hand vândute a scăzut cu 15% (figura nr.18). Oricum,
numărul de nave casate în perioada 2009-2011 a crescut de şase ori în comparaţie cu anul
2007, când au fost casate un număr de 216 nave şi de trei ori faţă de anul 2008, atunci
numărul de nave casate fiind de 487.

1600
1400
1200
1000
800 casare
600 vanzare
400
200
0
2009 2010 2011

Figura nr.18 Numărul de nave casate şi vândute, 2009-2011

Sursa: Clarksons Research Services

19
Registrul de casări Lloyd arată câteva exemple de nave date la fier vechi după 60 sau 70 de ani sau nave-
tanc vândute pentru casare după 10 ani de funcţionare
20
De exemplu, numărul mare de nave multifuncţionale casate în anii 1960 este atribuit containerizării
85
 5. Valoarea navlului
Oferta de transport maritim este influenţată de valorile navlului. În industria maritimă
există două regimuri principale de fixare a preţurilor: piaţa de navlu şi piaţa navelor de linie.
Transportul cu navele de linie se face pentru cantităţi mici de încărcătură şi pentru mulţi
clienţi şi este în principal o afacere de transport maritim cu amănuntul. În contrast,
transportul cu vrachiere este o operaţiune cu vânzări en-gros. Serviciile sunt vândute în
cantităţi mari, prin contract cu un număr mult mai mic de clienţi industriali, la preţuri
negociate individual. În ambele cazuri sistemul de fixare a preţurilor este determinat de
oferta de transport.
Pentru navele petroliere preţul navlului, în 2011, s-a aflat la valori scăzute în
comparaţie cu ratele istorice (figura nr.19). În 2010, navlul a avut o creştere modestă de
doar 2% comparativ cu nivelul anului 2009. Cu toate această încercare de revenire a pieţei,
navlul în prima jumătate a anului 2011 s-a aflat sub o continuă presiune, astfel că în martie
2011, navlul pentru navele VLCC, s-a situat cu 10% sub media pe 2010.

Navlul me diu anual ptr. VLCC VLCC

$ / zi

Aframax Suezmax

Figura nr.19 Preţul navlului pentru diferite tipuri de nave petroliere, 2003-2011
Sursa: Clarksons Research Services

5. Robert Thomas Malthus

Robert Thomas Malthus (1776 - 1834), cleric şi profesor de colegiu, îşi desăvârşeşte
studiile la Universiatea Cambrige. În 1798, la 32 de ani publică lucrarea “Eseu asupra
principiului populaţiei” iar în 1820 îi apar şi lucrarea intitulată “Principii de economie politică”,
aceasta din urmă fiind precedată de numeroase studii privitoarea la legea grâului, a rentei
şi a săracilor.

86
 Lucrarea care l-a consacrat drept reprezentant marcant al liberalismului clasic este
“Eseu asupra principiului populaţiei”. Faţă de gânditorii vremii, el are o optică aparte în ceea
ce priveşte analiza realităţilor economico-sociale existente la acea dată. Este vorba de faptul
că, a urmărit să surprindă impactul pe care-l poate avea asupra societăţii creşterea
populaţiei. Teoria malthusiană asupra creşterii populaţiei a avut consecinţe analitice ce au
făcut-o să devină parte integrantă a economiei clasice, mult timp după ce “viziunea” sub
care a fondat-o Malthus a fost lăsată la o parte.
Prin evidenţierea destul de rigidă a dependenţei creşterii populaţiei de rezerva de
hrană, Malthus oferă o bază de pornire a salariilor de subzistenţă şi pregăteşte terenul
pentru David Ricardo în analiza influenţelor exercitate de utilizarea fondului funciar asupra
progresului economic, prin explicarea sărăciei în termenii unei adevărate “curse” dintre
populaţie şi mijloacele de subzistenţă.
“Avuţia naţiunilor” a lui Smith va reprezenta şi pentru Malthus opera de referinţă de
la care a plecat în dezvoltarea propriilor postulate. Unele idei sunt comune cu cele smithiene
în ceea ce priveşte teoria avuţiei, a valorii şi repartiţiei veniturilor, dar până la un punct. Spre
exemplu, dacă la Smith creşterea avuţiei naţiunii este calea spre îmbogăţirea unora şi
bunăstarea tuturor membrilor societăţii, la Malthus acest proces este însoţit de o accelerare
a creşterii numerice a populaţiei sărace şi, de aici, a privaţiunilor. La Smith, creşterea
producţiei de bunuri şi a ofertei este însoţită de sporirea automată a cererii în aceeaşi
măsură. Malthus consideră că echilibrarea automată a cererii cu oferta nu se realizează,
deoarece ea este subminată de procesul acumulării de capital. Chiar şi modul de concepere
a economiei politice este diferit. La Smith, şi mai ales la David Ricardo, ştiinţa economică
are un caracter preponderent abstract. La Malthus ea apare ca o ştiinţă, a concretului istoric,
cu funcţii practice bine definite şi a căror împlinire implică într-o anume măsură şi
participarea statului.
În “Eseu asupra principiului populaţiei” Malthus s-a străduit să vadă în “geneza şi
desfăşurarea unor fenomene economice, factori de natură biologică.
El a căutat să sublinieze că “natura a pus în om un instinct care, dacă-i lăsat în voie,
îl hărăzeşte foamei, morţii şi viciului”. În acest cadru el releva pericolul imediat al creşterii cu
repeziciune a populaţiei, paralel cu încetineala relativă a cantităţii bunurilor de subzistenţă,
aceasta din urmă fiind reflectată în dimensionarea puterii de producţie a unui pământ dat.
Prin urmare, este vorba de o creştere în progresie geometrică a populaţiei şi de sporire în
progresie aritmetică a hranei şi a altor mijloace de subzistenţă, în sensul de a da acestora
dimensiunile 256 la 9.
Potrivit lui Mark Blaug, schimbarea analitică a lui Malthus ce stă la baza propriului
87
“Eseu asupra principiului populaţiei” ar arăta astfel:
CAPACITATEA
PIEDICI IN CALEA CRESTERII
DE CRESTERE
PREVENTIVE: POZITIVE:
SCĂDEREA CRESTEREA
INDICELE NASTERILOR MORTALITĂTII
REPRODUCERII RETINERI
VICII VICII MIZERIE
MORALE
MIJLOACE LIMITATE DE SUBSISTENTĂ

Teoria malthusiană, continuă Blaug, se rezumă în esenţă la trei propoziţii:

(1) capacitatea biologică a omului de a se reproduce depăşeşte capacitatea sa fizică
de a creşte rezervele de hrană;
(2) totdeauna acţionează fie piedicile pozitive, fie cele preventive;
(3) ultima piedică a capacităţii de reproducţie rezidă în limitarea rezervelor de hrană.
Prin urmare, conchide Blaug, tot ceea ce a realizat Malthus a fost de a strânge la un
loc o serie de fapte familiare, deducând consecinţele acestora. Este sigur, spune el, că
populaţia se înmulţeşte totdeauna până la limitele rezervelor de hrană, că o înmulţire
nestânjenită a fiinţelor umane poate conduce la impas, orice rată plauzibilă de creştere
poate fi imaginată pentru mijloacele de subzistenţă.
Putem spune că Malthus pune în evidenţă aici, “limita economică” a pământului,
generată de costurile sporite, solicitate de creşterea în ritm rapid a producţiei şi care însă
nu pot fi acoperite eficient. El surprinde şi o “limită fizică” a solului, generată de sărăcirea şi
deteriorarea acestuia. Discutabile sunt însă atât cauzele, cât şi remediile propuse de
Malthus pentru soluţionarea problemei.
Creşterea în progresie geometrică a populaţiei are drept cauză segmentul cel mai
sărac al acesteia, deoarece, nu are o conduită castă. “Sunt foarte puţine ţări, scrie Malthus,
unde nu se observă o constantă sforţare a populaţiei de a creşte peste mijloacele de
subzistenţă. Această sforţare, constantă în acţiunea sa, tinde tot aşa de constant să cufunde
în disperare clasele inferioare ale societăţii şi se opune la orice îmbunătăţire a stării lor”.
Faţă de această situaţie, Malthus are o serie de soluţii pe care statul este chemat să le
înfăptuiască.
Ca remediu sunt propuse: războaiele, conflagraţiile, creşterea deliberată a mortalităţii
la popoarele mai puţin civilizate. Dintre remediile preventive amintim: rata scăzută a

88
mortalităţii la popoarele civilizate, mai ales în perimetrul păturilor sociale sărace care sunt
apte să-şi creeze mijloacele materiale necesare unui trai minim considerat decent.
La numai trei ani de la publicarea “Principiilor” lui David Ricardo, apare şi lucrarea
malthusiană, “Principii de economie politică” (1820). Aici Malthus încearcă o tranşare a
disputei privind legăturile ştiinţei economice cu o serie de domenii înrudite, autorul susţinând
că “economia politică are mai mult relaţii cu morala şi politica decât cu ştiinţele matematice”.
El va susţine ca economia politică a devenit ştiinţă atunci când a putut fi în măsură să explice
avuţia naţiunilor, sursele acesteia, modul de întrebuinţare, de reproducere şi sporire.
Potrivit concepţiei malthusiene, avuţia cuprinde acele bunuri şi servicii materiale şi
imateriale care pot servi omului şi care au valoare de schimb sau, cum spune însuşi autorul,
acele “obiecte materiale necesare, utile sau plăcute omului care au solicitat un efort al
activităţii umane pentru a fi apropiat”.
Crearea avuţiei presupune efort uman, dar nu orice muncă este creatoare de avuţie,
consideră Malthus. Avuţia este creată de către munca productivă. Munca productivă poate
fi estimată prin cantitatea şi valoarea obiectului produs. Serviciile personale “sunt acel gen
de muncă sau de activitate care, în ciuda marii sale utilităţi şi marii sale importanţe nu poate
intra în estimarea avuţiei naţionale”.
Malthus adoptă concepţia, potrivit căreia, avuţia trebuie să crească continuu şi în
acelaşi mod să se consume. Criticând legea lui Say, Malthus sesizează că, prin acumularea
accentuată de capital pot apărea şi se pot manifesta o serie de nepotriviri între creşterea
cererii şi cea a ofertei. Acumularea accentuată de capital stimulează oferta generală de
mărfuri şi servicii, concomitent cu limitarea cererii solvabile, fapt care pregăteşte terenul
pentru crize şi şomaj. El caută să explice şi să găsească posibile soluţii la problema sărăciei
şi a lipsei de locuri de muncă în condiţiile creşterii avuţiei şi a capitalului; la problema
supraaglomerării pieţelor cu mărfuri şi crizelor prin intermediul teoriei demo-economice.
În ceea ce priveşte valoarea şi avuţia, precum şi raporturile ce se stabilesc între
acestea, Malthus le consideră a fi categorii economice intim legate între ele şi totuşi diferite
ca origine, substanţă, natură şi mărime. Malthus recunoaşte meritul lui Ricardo de a fi arătat
că valoarea, ca substanţă socială, este creată de muncă, în timp ce avuţia este rezultatul
conlucrării omului cu natura, ajutat de capital. După îndelungi căutări şi oscilaţii, Malthus, va
adera la teoria ricardiană a considerării muncii drept izvor al valorii mărfii. Pornind de la
ipoteza, potrivit căreia, capitalul este considerat muncă acumulată, Malthus face distincţie
între capitalul constant, numit capital “care comandă” şi capitalul variabil, în accepţiunea sa,
“capitalul care este comandat”.
În abordarea teoriei repartiţiei veniturilor factorilor de producţie a raporturilor dintre
89
ele şi clasele sociale ce şi le însuşesc, Malthus se află în opoziţie faţă de teoria ricardiană
de aceeaşi factură.
Thomas Malthus respinge ideea că renta ar fi acel impozit asupra societăţii pe care
aceasta îl plăteşte, ca să întreţină o clasă parazitară. Din contră, logica malthusiană
socoteşte renta drept un venit justificat şi meritat, ca toate celelalte venituri, ba chiar cu
funcţii mai importante decât ele, în contextul realizării reproducţiei. Ideea malthusiană era,
că prin menţinerea acelei clase parazitare se asigura un consum permanent de bunuri în
societate, ceea ce determina reluarea procesului reproductiv. Se ridica însă o mare
problemă: de ce să se reducă posibilităţile de acumulare a capitalului pentru întreţinerea
clasei parazitare, când foarte bine s-ar fi putut spori veniturile celor săraci şi ridicarea
standardului lor de viaţă? La această întrebare Malthus răspunde că orice îmbunătăţire a
nivelului de trai al populaţiei sărace nu ar determina decât stimularea înmulţirii ei naturale şi
prin aceasta s-ar ajunge într-un “cerc vicios” – la viitorul sumbru preconizat omenirii de teoria
malthusiană a creşterii populaţiei.

6. John Stuart Mill sau ultimul cuvânt al liberalismului economic clasic

John Stuart Mill (1806-1873), fiu al profesorului de economie James Mill s-a format
într-un mediu propice studiului gândirii economice clasice.
Influenţat de concepţia utilitaristă a filosofului Bentham, concepţie publicată în
lucrarea “Catechism of Parlamentary Reform”, Mill va începe să studieze sistematic şi
lucrarea lui David Ricardo, “Despre principiile economiei politice şi ale impunerii”. În 1820
Stuart Mill vizitează Franţa, unde se întâlneşte cu economistul Jean Baptiste Say, precum
şi cu Saint-Simon. La 15 ani, publică sub numele tatălui său, rezumatul unor lecţii de
economie politică. Se instruieşte temeinic în filozofie şi economie. În 1822 întemeiază un
club al tineretului, “Utilitarism Society”, unde îşi expune ideile şi iniţiază o serie de dezbateri
pe probleme de morală şi politică. Paralel cu activitatea ştiinţifică Mill a lucrat timp de 30 de
ani ca angajat al Companiei Indiilor. În 1831 publică o serie de articole saintsimoniene în
cotidianul “Examiner” sub titlul “The Spirit of the Age”. O dată cu anul 1829 publică lucrarea
“Eseuri de economie politică”, urmând ca în 1843 să îi apară lucrarea de factură filozofică
“Sistem de logică”. În 1848 tipăreşte lucrarea sa economică fundamentală “Principii de
economie politică”, “considerată un gen de sumum al economiei clasice”. Ulterior va mai
publica lucrările: “Despre libertate” (1859) şi “Utilitarismul” (1861).
În “Principii de economie politică”, Stuart Mill face o veritabilă sinteză a economiei
clasice, căreia îi adaugă şi propriile contribuţii. În această lucrare sunt evidenţiate, din
90
perspectiva staticii şi dinamicii economice, ale evoluţiei societăţii spre o stare staţionară, o
serie de probleme şi anume: influenţa progreselor industriei şi ale populaţiei asupra valorilor
şi preţurilor, asupra rentelor, profiturilor şi salariilor; viitorul probabil al celor trei forme ale
veniturilor şi ale claselor ce le obţin, cu accent special asupra viitorului clasei muncitoare;
funcţiile guvernării; intervenţia guvernării în economia bazată pe teorii eronate (doctrina
protecţiei industriei naţionale, încercări de reglare a preţurilor mărfurilor, monopolurilor,
legile împotriva coaliţiilor muncitorilor), bazele şi limitele principiului “laissez-faire-ului” sau
al non-intervenţiei guvernării; cazurile în care intervenţia guvernării este necesară.
În concepţia lui Mill şi a predecesorilor săi, ştiinţa economică este chemată să
studieze avuţia creată de oameni în procesul de producţie, cu ajutorul elementelor
constitutive ale capitalului sau altfel spus, obiectul ştiinţei economice îl reprezintă studiul
“naturii şi legilor producerii şi ale distribuirii avuţiei”. Dar nu numai de stadiul avuţiei trebuie
să se ocupe ştiinţa economică, ci şi de investigarea condiţiilor economice ale naţiunii şi
indivizilor, consideră Mill, din punctul de vedere al instituţiilor şi relaţiilor sociale, al naturii
umane, precum şi al cauzelor morale şi psihologice.
Munca este considerată un factor de producţie important, creator de utilităţi fixate şi
încorporate în obiecte materiale. Numai munca care participă la crearea utilităţilor este în
accepţiunea lui Mill, muncă productivă. Celelalte munci, deşi utile, intră în categoria celor
neproductive. Condiţiile producţiei sunt sociale şi naturale, concretizate prin intermediul
acţiunii conjugate a celor trei factori de producţie: munca, natura şi capitalul.
Capitalul apare definit ca fiind acea parte din avuţia acumulată creată prin intermediul
muncii şi utilizată în producerea şi reproducerea avuţiei, sau, cum spune Mill, “stocul
acumulat al produsului muncii se numeşte capital”.
Mărimea şi modul de utilizare a capitolului poate lărgi sau diminua crearea avuţiei,
iar menirea capitalului este să fie utilizat, şi nu conservat. Funcţia capitalului în procesul
productiv este “în realitate funcţia muncii sub o formă indirectă”, prin mijloacele şi obiectivele
în care ea s-a materializat.
Agenţii naturali, respectiv materiile şi forţele motrice furnizate de natură, constituie un
al treilea factor de producţie. Meritoriu la Mill este faptul că împarte agenţii naturali în două
categorii: reproductibili, care se refac şi epuizabili, cei care se consumă în procesul de
producţie. Prin această clasificare, Mill pune în evidenţă o serie de probleme importante, şi
anume: legătura indisolubilă dintre om-tehnică-natură şi raporturile dintre acestea; precum
şi raporturile ce se stabilesc între mediul economic, tehnic, social şi ecologic.
Mill a studiat şi implicaţiile pe care factorii de producţie le au asupra creşterii
productivităţii muncii, pe fundalul manifestării legii creşterii producţiei, aceasta din urmă fiind
91
considerată “o consecinţă a utilizării legilor ce guvernează aceşti factori; limitele creşterii
producţiei trebuie să fie determinate, indiferent de cum se ajunge la aceasta, de limitele
fixate de aceste legi”. Ele sunt: legea populaţiei, legea creşterii sau acumulării capitalului,
legea creşterii producţiei pământului.
Legea populaţiei, scrie Mill, nu frânează modalitatea de manifestare a legii creşterii
producţiei căci populaţia are mari posibilităţi de sporire, condiţia de bază este să se creeze
suficiente locuri de muncă, iar aceasta depinde de modul în care acţionează legea
acumulării capitalului. În evoluţia lor, spune Mill, economiile pot atinge stări staţionare, atunci
când profiturile obţinute diminuează dorinţa de acumulare din partea agenţilor economici.
Din aceste stări staţionare se poate ieşi numai atunci când apar stimuli pentru
motivaţia acumulării de capital. Ieşirea din starea staţionară este însoţită de consolidarea
poziţiei agenţilor economici puternici şi abili în lupta de concurenţă şi eliminarea agenţilor
economici sărăciţi şi ale căror active vor alimenta ulterior procesul de centralizare a
capitalurilor.
Legea creşterii producţiei având la bază folosirea agenţilor naturali se izbeşte de
legea randamentului descrescând al atragerii în circuitul economic a unor categorii de agenţi
din ce în ce mai greu, mai costisitor de exploatat şi al investiţiilor succesive.
După Mill, aceste limite nu pot fi considerate drept o barieră de netrecut ci, dimpotrivă,
realizările din ştiinţă, tehnică, tehnologie, pot reduce din dificultăţi, eforturi şi costuri.
În concepţia lui Mill, producţia este privită dintr-un unghi mai mult tehnico-economic.
În ceea ce priveşte teoria repartiţiei avuţiei, ea este puternic ancorată în planul socialului şi
evident legată de manifestarea raporturilor sociale. Aşa se explică de ce problema repartiţiei
avuţiei debutează cu proprietatea, iar proiectul său despre socialismul liberal vizează
schimbarea repartiţiei şi nu a producţiei sau a circulaţiei. Proprietatea individuală este
socotită bună, în principiu, dacă regulile gestionării ei şi ale împărţirii rezultatelor sunt bune.
Repartiţia se realizează sub forma împărţirii veniturilor claselor sociale, contribuţia lui Mill pe
acest segment al gândirii economice constând în adâncirea analizei structurii claselor
sociale şi a formelor de venit ce şi le apropie fiecare dintre acestea. La baza mărimii salariilor
se află raportul cerere-ofertă de forţă de muncă, marcând o tendinţă de scădere a salariilor
căreia se opun diverşi factori cu acţiune contrară. Rata profitului este considerată a fi
proporţională cu costul muncii, profitul apare divizat în dobândă, asigurare şi salariul
conducerii.
Renta apare definită ca “rezultat al unui monopol natural şi care nu face parte din
cheltuielile de producţie ale agriculturii”.
În contextul demersului teoretic pe care Mill îl întreprinde faţă de problemele
92
repartiţiei şi proprietăţii, este adus în prim plan şi viitorul societăţii. Viziunile prospective ale
lui Mill îl determină să oscileze între libertate şi socialism.
Contradicţiile, distorsiunile din societatea capitalistă i-au îndreptat paşii spre acest
socialism sui-generis. Potrivit lui Stuart Mill, problema socială a viitorului constă în “a concilia
cea mai mare libertate de acţiune a individului cu dreptul tuturor asupra proprietăţii materiilor
prime oferite pe glob, şi cu participare a tuturor la profiturile muncii în comun”. Rezolvarea
ei era lăsată pe seama tuturor oamenilor de bine care, prin instruire vor ajunge să găsească
soluţia concilierii individului cu societatea, avuţia creată cu bunăstarea tuturor.
În ceea ce priveşte teoria valorii, Mill o analizează în contextul schimbului ţinând
seama de importanţa ei pentru acest moment al procesului de producţie. Marea majoritate
a operaţiunilor economice bazate pe piaţă implică manifestarea teoriei valorii, lucru cu care
ulterior unii economişti nu au mai fost de acord. Dacă teoria valorii este confuză, atunci şi
ştiinţa economică devine confuză. Teoria despre valoare prezentată de clasici este
considerată de Mill ca fiind completă şi desăvârşită, singurul lucru ce ar fi trebuit realizat era
transformarea ei într-o teorie operaţională, care să ducă, măcar parţial, la rezolvarea
problemelor sociale.
Faţă de comerţul internaţional primele contribuţii ale lui Stuart Mill sunt formulate într-
o lucrare din 1844, ce se axează pe analiza legităţilor ce stau la baza efectuării schimburilor
dintre ţări şi repartiţia avantajelor dintre ele.
În ceea ce se va numi “teoria valorilor internaţionale”, Mill porneşte de la teoria
ricardiană a comerţului, dar luând în considerare posibilităţile şi disponibilităţile de factori de
producţie. El aduce în discuţie noi aspecte ale schimburilor economice internaţionale cum
ar fi: rolul cererii de mărfuri în explicarea valorilor internaţionale, problema repartizării
avantajelor relative între parteneri şi influenţa progresului tehnic, respectiv a creşterii
productivităţii muncii asupra preţurilor din tranzacţiile internaţionale.
“Teoria valorilor internaţionale” încearcă să dea o explicaţie plauzibilă principiului pe
baza căruia se desfăşoară schimbul de mărfuri dintre ţări şi să determine raportul de schimb
dintre ele, depărtându-se de teoria ricardiană a valorii-muncă.
În ciuda denumirii ei pretenţioase, această teorie nu face decât să rezume
constatarea empirică a agenţilor economici din care rezultă că mărfurile pe care le importă
o ţară, sunt plătite cu exporturile pe care ea le face în ţara cu care efectuează aceste
tranzacţii. Mill recunoaşte că nu se poate explica valoarea mărfurilor care constituie obiectul
tranzacţiilor internaţionale înainte de desfăşurarea lor, ci numai după ce a avut loc
operaţiunea respectivă. Concluzia la care se ajunge este că, raportul de schimb este cu atât
mai avantajos cu cât cererea pentru mărfurile ei este mai mare, iar cererea proprie pentru
93
mărfurile străine este mai mică.
Deci, în timp ce Ricardo este consecvent şi ia în considerare numai oferta de mărfuri
atunci când explică preţul lor, pornind de la costul lor exprimat în timp de muncă, John Stuart
Mill are o atitudine ambiguă şi contradictorie.
El susţine că, în timp ce, pe piaţa internă, schimbul de mărfuri are loc în funcţie de
costurile de producţie, exprimate uneori în timp de muncă cheltuit, alteori în veniturile
agenţilor economici, pe piaţa internaţională, schimbul de mărfuri depinde de raportul dintre
cererea şi oferta de mărfuri, respectiv de cantitatea de produse indigene cu care se schimbă
mărfurile importate.
Împărţirea avantajelor se face, potrivit lui Mill, între toţi partenerii, chiar dacă nu în
mod egal. El exclude ipoteza în care unul din parteneri ar avea de pierdut.
Ducând la extrem acest raţionament, Mill ajunge la un “paradox”, ce îi poartă numele.
“Paradoxul Mill” constă în ideea că cel mai mult ar avea de câştigat din comerţul internaţional
ţările mici, nedezvoltate şi sărace, deoarece cererea lor este mai redusă, în aceste condiţii
ar realiza un raport de schimb mai avantajos, în timp ce ţările bogate, ce au o cerere mult
mai mare de mărfuri, ar avea raporturi de schimb dezavantajoase.
John Stuart Mill are în vedere două feluri de avantaje în comerţul internaţional:
avantaje directe şi avantaje indirecte. Avantajele directe rezultate din tranzacţiile
internaţionale au în vedere obţinerea de produse cât mai ieftine.
Avantajele indirecte se referă la propagarea progresului tehnic, ca şi al răspândirii
culturii în lume.
Mill recunoaşte faptul că, progresul tehnic permite ieftinirea produselor şi aceasta
favorizează cererea mărfurilor respective pe piaţa mondială, dar nu are în vedere şi
consecinţele pe termen lung ale acestor schimbări tehnico-economice în ceea ce priveşte
competitivitatea diferitelor ţări şi rezultatul schimburilor internaţionale pe termen lung pentru
toate categoriile de parteneri, inegali dezvoltaţi.
Deşi liberalismul clasic a reprezentat o revoluţie în ştiinţa economică, totuşi premisele
avute în vedere, presupoziţiille folosite, ca şi unele teorii au devenit nesafisfăcătoare în ceea
ce priveşte explicarea unor fenomene şi procese economico-sociale. Spre exemplu, în
condiţiile desfăşurării unor procese economice şi sociale existente în faza de ascensiune a
capitalismului, cum sunt acumularea primitivă a capitalului, proletarizarea rapidă şi forţată a
micilor producători, consolidarea şi sporirea rolului marilor firme în controlul pieţei şi al
economiei, declanşarea crizelor economice, apariţia şomajului cronic şi a inflaţiei, creşterea
mişcărilor sociale, devine cu totul inadecvată şi nerealistă încercarea de susţinere şi
dezvoltare pe mai departe a temelor şi conceptelor vechi cum sunt: individualismul
94
economic, realizarea principiului “laissez-faire-ului”, într-o lume cu diferenţe mari în ceea ce
priveşte distribuţia bogăţiei şi a veniturilor.
Faţă de asemenea neajunsuri între teorie şi realitate se vor manifesta ulterior două
categorii importante de reacţii, diametral opuse: una, care pune accentul pe abordările
analitice, iar alta ce va îmbrăţişa calea doctrinară în care primează aspectul ideologic.

95
 Cursul 4
Keynesismul

Economistul englez J.M.Keynes (1883-1946) – care avea să pună, în anii ’30, bazele
unui nou curent de gândire economică – a cunoscut foarte bine teoria economiei de piaţă în
formele ei clasică (A.Smith, D.Ricardo, Th.R.Malthus, J.St.Mill) şi neoclasică (W.St.Jevons,
L.Walras, J.B.Clark, ş.a.). La Cambridge, unde învăţase, avusese ca profesori de economie
pe A.Marshall şi A.C.Pigou, exponenţi ai neoclasicismului. El a cunoscut, poate şi mai bine
decât teoria, noile realităţi, problemele acute cu care erau confruntate economiile ţărilor lumii
după primul război mondial. Un mare exeget al istoriei ştiinţei economice vedea un merit al
mesajului keynesian în impactul său “cu problemele arzătoare ale epocii”) tot aşa cum se
formulase la timpul său şi mesajul ricardian.
Ca membru al delegaţiei britanice la Conferinţa de pace de la Paris, Keynes intră în
contradicţie cu viziunile înguste referitoare la viitorul lumii, se retrage din delegaţie şi scrie
cartea Urmările economice ale păcii, publicată în Anglia şi Franţa în 1919, iar în România
în 1920. În prefaţa scrisă pentru ediţia în limba română, el condamnă orientarea spre avuţie
cât mai multă, obţinută prin orice mijloace, şi lipsa de preocupări serioase pentru convulsiile
din economie şi societate. El socotea dăunătoare şi neraţională linia conform căreia “cei
bogaţi să cheltuiască mai mult şi să muncească mai puţin”. În Europa, ca şi în alte părţi ale
lumii postbelice, “nu-i vorba numai de dezordine ori de mişcări muncitoreşti, ci de viaţă ori
de moarte, de foamete ori de existenţă, - de zvârcolirile înfricoşătoare ale unei civilizaţii care
moare”. Economia de piaţă a propulsat civilizaţia industrială a îmbogăţirii, dar tot ea, observa
Keynes imediat după prima conflagraţie mondială, lăsată să meargă de la sine a dus
societatea în pragul decăderii, în virtutea unui principiu care “atârna de condiţii psihologice
nestatornice, pe care, poate, este cu neputinţă dă le mai înviem”. Economia de piaţă
premergătoare războiului era axată pe “principiul acumulării bazat pe neegalitate (care) era
o parte vitală a societăţii şi progresului”.
Aceasta, în opinia autorului, a făcut ca echilibrul economic să fie încălcat, în sensul
că oferta de mărfuri şi servicii o lua înaintea cererii solvabile, a acelei cereri pentru care
existau mijloace de plată la cumpărători. Fiindcă nu este de ajuns să ai nevoie de mărfuri,
servicii şi să le ceri, trebuie să ai cu ce să le plăteşti.
Economia de piaţă – privită de economiştii clasici sub aspectele ei pozitive, iar de cei
socialişti în latura ei negativă – trebuia resupusă unui examen critic din care să rezulte
remediile necesare.. De la cele câteva idei intuite în Urmările economice ale păcii,
dezvoltate de autor şi completate cu altele în Tratat asupra banilor (1930), J.M.Keynes
96
ajunge la un sistem teoretic, expus în lucrarea Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a
dobânzii şi a banilor (1936). Autorul se detaşează de clasicism şi neoclasicism, afirmându-
se o nouă paradigmă în ştiinţa despre economie.
Noua paradigmă este axată pe ideea că economia de piaţă este bună în principiu,
dar mersul ei în fapt este determinat de acţiunea unor legi (înclinaţii) psihologice
fundamentale ale oamenilor care, lăsate să acţioneze de la sine, influenţează nefavorabil
echilibrul economic, generând crize, şomaj şi alte aspecte negative, pe care oamenii nu le-
ar mai putea suporta. Prin acţiuni chibzuite, într-o societate a capitalismului organizat, pe
baza cunoaşterii temeinice a mecanismului de funcţionare a economiei, aspectele negative
neputând fi lichidate, pot fi menţinute în limite rezonabile şi transformate din factori
destabilizatori în propulsori ai dezvoltării.

1. Conturarea unei noi concepţii şi doctrine despre economia de piaţă

Noua concepţie despre economie nu se putea afirma fără critica celei clasice şi
neoclasice. Cu aceasta şi debutează Teoria generală a lui J.M.Keynes. Primele criticate
sunt postulatele teoriilor clasice şi neoclasice despre factorii de producţie:
• mărimea populaţiei susceptibile de a fi ocupată (M);
• dimensiunile bogăţiilor naturale (N);
• echipamentul de producţie sau capitalul acumulat (C).
În formularea neoclasică aceste postulate sunt:
I Salariul este egal cu produsul marginal al muncii, ceea ce înseamnă că salariul unei
persoane este egal cu valoarea care s-ar pierde dacă volumul folosirii mâinii de lucru ar fi
redus cu o unitate, neluând în considerare concurenţa de pe piaţa forţei de muncă.
II Utilitatea salariului, atunci când este folosit un volum dat de mână de lucru, este
egală cu dezutilitatea (adică capacitatea unui bun de a fi o sursă de neplăceri, dureri,
inconveniente) marginală a acelui volum de folosire a mâinii de lucru. Astfel spus, utilitatea
salariului este recompensa chinurilor, dificultăţilor şi neplăcerilor muncii.
Conform postulatelor teoriilor clasice şi neoclasice ar rezulta că şomajul poate fi
numai voluntar. El ar rezulta din faptul că muncitorii (partea afectată) ar refuza să lucreze în
condiţiile în care salariul ar fi mai mic decât dificultăţile, neplăcerile etc. muncii prestate.
Keynes demonstrează că postulatele respective sunt valabile numai pentru cazul particular
al şomajului voluntar, dar ele nu pot explica situaţia generală a şomajului voluntar, dar ele
nu pot explica situaţia generală a şomajului involuntar când muncitorii doresc să lucreze şi
caută de lucru, dar nu găsesc. Explicaţia cazului general al şomajului involuntar el o caută
97
în modul de funcţionare a mecanismelor economiei de piaţă, necontrolată şi nedirijată, care
atrage după sine rămânerea în urmă a cererii solvabile faţă de creşterea ofertei, cu
repercusiuni asupra nivelului utilizării factorilor de producţie, inclusiv al forţei de muncă.
Tezei neoclasice a şomajului voluntar, potrivit căreia nivelul ocupării forţei de muncă ar fi
invers proporţional cu nivelul salariilor, Keynes i-o opune pe cea după care salariaţii “se
opun de obicei unei reduceri a salariului nominal, dar nu obişnuiesc să refuze de a lucra ori
de câte ori are loc o urcare de preţuri la bunurile care intră în consumul lor. Logic sau nelogic,
experienţa arată că astfel se comportă mâna de lucru în realitate”. Experienţa de după cel
de-al doilea război mondial – când aplicarea politicilor economice de inspiraţie keynesistă a
făcut din inflaţie un mijloc de decalare accentuată a salariilor nominale de cele reale, iar
cursa salarii-preţuri în condiţiile în care inflaţia s-a permanentizat, a pus la ordinea zilei
problema indexării preţurilor, a corelării creşterii salariilor cu ritmul inflaţiei.
Critica keynesistă făcută teoriilor clasice şi neoclasice a fost concentrată asupra Legii
Say după care echilibrul parţial (în cazul fiecărui produs sau grup de produse) şi cel general
(la scara ţării, de regulă) între ofertă şi cerere se stabileşte automat, pe piaţă, în virtutea
concurenţei libere sau perfecte. Într-o formulare evoluată, dată de economistul englez din a
doua jumătate a secolului al XIX-lea, J.S.Mill, şi la care se referă Keynes, ea sună astfel:
Mijloacele de plată pentru mărfuri sunt mărfurile înseşi. Produsele pe care le posedă cineva
alcătuiesc mijloacele cu care plăteşte pentru produsele altora. Toţi vânzătorii sunt în mod
inevitabil, şi în adevăratul înţeles al cuvântului, cumpărători. Dacă am putea să dublăm
brusc capacitatea de producţie a ţării, am dubla oferta de mărfuri pe toate pieţele; dar în
aceeaşi clipă am dubla şi capacitatea de cumpărare. Toată lumea şi-ar dubla atât cererea,
cât şi oferta; toată lumea ar avea posibilitatea să cumpere de două ori mai mult decât s-a
oferit în schimb. Potrivit legii definite, preţul global de cerere al producţiei în ansamblu este
egal cu preţul ei global de ofertă la orice volum de producţie, ceea ce echivalează cu
folosirea integrală a factorilor de producţie atraşi în circuitul economic, inexistenţa
subutilizării capacităţilor de producţie, iar ocuparea forţei de muncă nu întâmpină obstacole.
Şi totuşi revoluţia industrială, încă din prima ei perioadă, a pus cu acuitate în faţa ştiinţei
problema explicării cauzelor şomajului şi a căutării de soluţii în acest domeniu. Căutările
continuă şi în zilele noastre.
Capitolul teoriei subutilizării forţei de muncă în economia de piaţă capitalistă a fost
început de Simonde de Sismondi – explicat prin acumularea şi ruinarea micilor producători
-, continuat de Th.R.Malthus – legat de acumularea şi creşterea prea accentuată a populaţiei
sărace – şi dus mai departe de K.Marx în centrul căruia a pus legea generală a acumulării
capitaliste, şi de o seamă de alţi economişti până la J.M.Keynes. Originalitatea lui în
98
domeniul dat constă în abordarea subutilizării forţei de muncă în contextul unui dezechilibru
general între ofertă şi cerere, fapt neadmis de teoria clasică şi neoclasică. Pentru susţinerea
punctului său de vedere, Keynes recurge la raportul dintre funcţia cererii şi ofertei globale,
raport influenţat de acţiunea, controlată sau nu, a unor legi psihologice fundamentale în
economia de piaţă.
Keynes a arătat că echilibrul ofertă-cerere poate avea loc nu numai atunci când
factorii de producţie disponibili sunt folosiţi deplin, ci şi în condiţiile subutilizării lor, într-o
măsură mai mare sau mai mică. Starea de subutilizare poate integral investite sau sunt
investite fără rost, fără legătură cu cerinţele pieţii – care reduce consumul şi frânează
creşterea cererii solvabile pe măsura creşterii ofertei.
Raportul economisire sau acumulare-consum, mobil şi adaptabil evoluţiilor ciclice,
este socotit hotărâtor pentru buna (sau reaua) dezvoltare a economiei. Criticile formulate de
Keynes nu se referă la piaţă ca mecanism al economiei în general şi nu vizează
îndepărtarea ei pentru a fi înlocuită cu altceva; ele sunt de natură să arate că vremea lui
laissez-faire a trecut, iar economia de piaţă contemporană are nevoie de un cadru de
corectare a neajunsurilor generate de concurenţa perfectă şi imperfectă. Prin teoria sa, el
caută să umple lacunele teoriei clasice şi neoclasice urmărind să descopere “natura
mediului pe care îl cere jocul liber al forţelor economice pentru a putea transforma în realitate
potenţialul de producţie. Măsurile de control central, necesare pentru asigurarea ocupării
depline, vor implica desigur o mare extindere a funcţiilor tradiţionale ale statului. De altfel,
însăşi teoria clasică modernă a atras atenţia asupra unor situaţii diverse, în care se poate
ivi necesitatea de a struni sau a dirija jocul liber al forţelor economice. Va continua însă să
existe un câmp larg pentru exercitarea iniţiativei şi răspunderii particulare. În hotarele
acestui câmp îşi vor păstra valabilitatea avantajele iniţiativei şi răspunderii particulare. În
hotarele acestui câmp îşi vor păstra valabilitatea avantajele tradiţionale ale individualismului.
Extinderea funcţiilor statului, a unui stat democratic, implicată de punerea în
concordanţă a înclinaţiei spre consum, spre economii şi investiţii, apreciată de neoclasici ca
o încălcare a principiilor individualismului, la Keynes apare ca “singurul mijloc posibil prin
care se poate evita distrugerea formelor economice existente, în ansamblul lor, cât şi pentru
că este condiţia funcţionării încununate de succes a iniţiativei individuale”. Fără cadrul
adecvat creat de statul democratic, iniţiativa privată şi jocul liber al pieţei conduc la şomaj
de mari proporţii şi crize acute, fenomene pe care omenirea secolului nostru nu le mai poate
suporta. Keynes ţinea să sublinieze că “lumea nu va mai tolera mult timp şomajul care, cu
excepţia unor scurte intervale de activitate febrilă, este legat – şi, după părerea mea, legat
inevitabil – de individualismul capitalist din zilele noaste. Este posibil, însă, ca printr-o
99
analiză corectă a problemei să se poată vindeca boala, menţinând totodată eficienţa şi
libertatea”. Evoluţiile postbelice au arătat că şomajul este o realitate (un timp mascată, apoi
evidentă) şi în economiile socialiste planificate, fapt care obligă la noi abordări ale problemei
ocupării forţei de muncă. Deschiderea făcută de Keynes cu abordarea funcţionării
mecanismelor economice prin prisma folosirii mâinii de lucru este meritorie dar insuficientă
în zilele noaste, ale marilor bulversări.
Teoria economică clasică şi neoclasică a pus în centrul atenţiei creşterea avuţiei,
elucidarea funcţionării mecanismelor pieţii pentru atingerea ţelurilor urmărite în condiţiile
unor restricţii inevitabile. Fără a renunţa la această preocupare, J.M.Keynes ridică în faţa
ştiinţei economice noi probleme, lărgindu-i obiectul cunoaşterii.
Reconturarea obiectului acestei ştiinţe, plecând de la ocuparea forţei de muncă, este
legată de scopul urmărit: descoperirea cauzelor care afectează negativ funcţionarea
economiei de piaţă în ţările bogate în vederea sporirii venitului naţional, înlăturarea lor şi
completarea mecanismului economic cu noi pârghii care să fie manevrate de societate.
“Scopul nostru actual, susţinea el, este de a descoperi ce anume determină în orice moment
dat venitul naţional al unui sistem economic oarecare şi (ceea ce revine aproape la acelaşi
lucru) volumul de ocupare ce-l caracterizează; într-o disciplină atât de complexă cum este
teoria economică, în care nu putem spera să facem generalizări exacte din toate punctele
de vedere, aceasta înseamnă a descoperi factorii ale căror modificări determină în principal
obiectul cercetării noastre. Ţelul nostru final ar putea să fie alegerea variabilelor pe care le
pot controla sau dirija în mod deliberat autorităţile centrale într-un sistem de felul celui în
care trăim”. Orientarea keynesistă se angajează, prin ţelul final, să dea fundamente teoretice
politicilor economice ale autorităţilor centrale şi să sugereze măsuri de realizare a lor.
Angajarea activă a statului în economie este legată nu de factori conjucturali, ci de starea şi
caracteristicile sistemului economic vizat.
J.M.Keynes, cu realismul care-l caracteriza, a arătat că “o caracteristică remarcabilă
a sistemului economic în care trăim constă în aceea că, deşi expus la mari fluctuaţii ale
producţiei şi ale ocupării, nu este totuşi marcat de o instabilitate violentă. Într-adevăr, el pare
a fi capabil să se menţină de-a lungul unei perioade considerabile într-o stare cronică de
activitate subnormală fără să manifeste vreo tendinţă nici spre redresare, nici spre prăbuşire
totală”. Speranţa optimistă a economiştilor neoclasici, de redresare a sistemului prin
funcţionarea de la sine a mecanismelor pieţei, nu găsea suport în realităţile interbelice, cum
nici predicţiile crahului său automat nu se realizau.
Pentru economistul englez menţionat instabilitatea, fluctuaţiile ciclice, crizele,
şomajul erau caracteristici evidente ale sistemului economic în care trăia. El nu le-a neglijat,
100
ci le-a supus analizei pentru a le descoperi cauzele în vederea remedierii stărilor de lucruri.
Socotind că realităţile cunoscute din experienţă nu rezultă dintr-o necesitate logică internă,
el le-a atribuit mediului şi “înclinaţiilor psihologice din lumea modernă în care, prin natura
lor, generează în mod necesar aceste rezultate. Este util, de aceea, să vedem ce înclinaţii
psihologice ipotetice ar duce la un sistem stabil şi apoi, dacă aceste înclinaţii pot fi atribuite
într-un mod plauzibil, pe fondul cunoştinţelor noastre generale despre natura omului
contemporan, lumii în care trăim”. Studiul întreprins l-a condus pe autor la formularea a trei
legi psihologice fundamentale, a căror acţiune necontrolată şi neinfluenţată de societate,
conduce la instabilitate.
Teoria clasică şi cea neoclasică sunt prin excelenţă microeconomice; ele pleacă de
la omul, firma, agentul economic individual, iar comportamentul colectivităţii (economiei
naţionale, de exemplu) şi rezultatele activităţii ei sunt privite ca sumă a primelor, fără a se
lua în considerare, în mod necesar, diferenţele specifice şi contradicţiile dintre nivelurile
micro şi macro ale economiei. De unde şi egalitatea metafizică între ofertă şi cerere. Keynes,
preocupat de funcţionarea mecanismelor de piaţă ale economiilor instabile şi de soarta
sistemului, sesizează diferenţele specifice şi contradicţiile între nivelurile micro şi cel macro,
punând accent pe studiul celui din urmă, fiindcă numai aşa putea descoperi regulile
construirii cadrului convenabil de dirijare (mai mult indirectă decât directă) a acţiunii
microunităţilor pe baza legilor pieţei, ale cererii şi ofertei evitând oscilaţiile ciclice mari şi
momentele periculoase.
Schimbarea unghiului de abordare i-a permis lui Keynes să pună baza teoriei
macroeconomice într-o viziune nouă şi să evidenţieze o seamă de erori ale teoriilor clasice
şi neoclasice printre care supoziţia egalizării automate, în orice moment, a veniturlui creat
cu cel cheltuit; ipoteza transformării automate şi integrale, în orice moment, a economiilor
în investiţii; considerarea reglării ratei dobânzii numai de oferta şi cererea de capital, a
salariului – de oferta şi cererea forţei de muncă, a ocupării forţei de muncă – de nivelul
salariilor.
În legătură cu identificarea economiilor cu investiţiile, Keynes consideră că greşeala
rezidă, în deducţia, aparent întemeiată, că un individ care face economii va face să crească
investiţiile globale cu aceeaşi sumă. “Adevărat este că un individ care face economii îşi
măreşte propria avuţie. Dar concluzia că el măreşte şi avuţia globală nu ţine seama de
posibilitatea ca un act individual de economisire să se răsfrângă asupra economiilor altuia
şi deci şi asupra avuţiei altuia”. Între actul economisirii şi cel al investirii există deosebiri de
timp şi spaţiu, complicate de cele existente între nivelurile macro şi micro ale economiei.

101
 La nivelul de dezvoltare şi gradul de complexitate contemporan, ele fac necesară
completarea mecanismului spontan al pieţii cu un mecanism adecvat, construit în chip
conştient de societate, nu după bunul plac, ci după cerinţe şi legi obiective.
Economiile şi investiţiile globale se deosebesc cantitativ şi calitativ de cele
individuale; la fel se întâmplă cu cererea şi oferta globale vizavi de cele individuale. “Deşi
un individ ale cărui tranzacţii sunt neînsemnate în raport cu piaţa poate să neglijeze fără
grijă faptul că cererea nu este o tranzacţie unilaterală, apreciază Keynes, ar fi absurd să-l
neglijăm când este vorba de cererea globală.
Aceasta este deosebirea esenţială dintre teoria comportamentului economic global
şi teoria comportamentului unităţii individuale, în care presupunem că modificările cererii
individuale nu afectează propriul său venit”. Avansul în analiza diferenţelor şi opoziţiilor
dintre comportamentul agenţilor economici la nivel micro şi macro este un domeniu în care
Keynes şi-a avut contribuţiile sale pe linia înţelegerii punctului central al economiei de piaţă
– raportul între ofertă şi cerere în dinamica sa. În acest sens se poate da dreptate celor care
susţin că keynesismul, ca mod de studiu şi cunoaştere “a introdus de fapt, o nouă dihotomie:
analiza microeconomică – analiza macroeconomică, care a înlocuit dihotomia tradiţională
stabilită de clasici între teoria monetară şi teoria reală. De câteva decenii teoria modernă
face eforturi să depăşească această nouă dihotomie”, căutându-se o nouă paradigmă.
Teoria macroeconomică a obligat la elaborarea de noi concepte, categorii, legi şi o
terminologie adecvată. Punându-se în centrul ei ocuparea forţei de muncă, de aici s-a şi
plecat în construirea instrumentelor teoretice necesare cum sunt: costul factorial, costul de
întrebuinţare, venitul global, oferta globală, cererea globală, preţul global de ofertă, cererea
efectivă, funcţia cererii globale, funcţia eficienţa marginală a investiţiilor sau spre valori
lichide, etc.
Succesiunea logică a determinării conceptelor şi categoriilor necesare definirii
esenţei teoriei generale a ocupării forţei de muncă, este următoarea:
Atunci când starea tehnicii, a resurselor şi a costurilor este dată, folosirea unui anumit
volum de mână de lucru necesită din partea întreprinzătorului două feluri de cheltuieli. Un
fel (grup) de cheltuieli pentru plata serviciilor factorilor de producţie (capital, muncă şi natură)
care concură la desfăşurarea activităţii, numite cost factorial al acelui volum de ocupare a
mâinii de lucru. El este format din salariu, profit (inclusiv dobândă) şi rentă. Un alt fel de
cheltuieli sunt sumele plătite altor întreprinzători pentru ceea ce trebuie să cumpere de la
ei, împreună cu sacrificiul pe care îl face folosind echipamentul de producţie în loc să-l lase
inactiv, cheltuieli numite costul de întrebuinţare al volumului respectiv de ocupare. El
reprezintă aproximativ ceea ce în terminologia marxistă se numeşte capital constant. Suma
102
cu care valoarea producţiei obţinute depăşeşte costul ei factorial şi de întrebuinţare, toate
la un loc, este profitul sau venitul întreprinzătorului. Costul factorial, şi profitul
întreprinzătorului formează împreună venitul global (aproximativ venitul naţional) rezultat din
volumul de ocupare oferit de întreprinzător. Ceea ce caută întreprinzătorul să maximizeze,
atunci când decide ce volum de ocupare să ofere, este profitul său. Preţul global de ofertă
al producţiei obţinute cu un anumit volum de ocupare a mâinii de lucru este volumul de
încasări pe care, scontându-l, întreprinzătorii îl vor considera suficient pentru a oferi volumul
respectiv de ocupare. El este format din cheltuieli efectuate (aferente) şi veniturile scontate.
De unde şi importanţa previziunii economice, a prognozării conjuncturii economice şi a
măsurilor de influenţare a ei.
Rezultă că atunci când starea tehnicii, a resurselor şi a costului factorial pe unitate
de ocupare a mâinii de lucru este dată, volumul ocupării depinde atât de fiecare
întreprindere şi ramură, cât şi pe ansamblu, de volumul de încasări pe care întreprinzătorii
contează să-l obţină de pe urma volumului respectiv de producţie.
Aceasta întrucât întreprinzătorii sunt interesaţi să stabilească volumul ocupării la
nivelul la care ei scontează că vor obţine profitul maxim; de aici şi importanţa mare a nivelului
şi structurii cererii pentru ocuparea forţei de muncă şi pentru efectuarea reproducţiei la scara
convenabilă în economia de piaţă.
Dacă se notează cu Z preţul global de ofertă al producţiei obţinute când se folosesc
N persoane, raportul între Z şi N este Z = ΦCN) şi se numeşte funcţia ofertei globale. De
cealaltă parte a ecuaţiei ofertă – cerere notăm cu D volumul de încasări pe care
întreprinzătorii contează să-l obţină folosind N persoane şi vom avea funcţia cererii globale
în următoarea expresie: D = f (N).

2. Definirea esenţei teoriei generale

După Keynes, dacă la anumită mărime a numărului forţei de muncă ocupate (N),
volumul scontat de încasări este mai mare decât preţul global de ofertă (D > Z),
întreprinzătorii vor fi stimulaţi să mărească volumul folosirii mâinii de lucru dincolo de D şi,
la nevoie, să urce costurile făcându-şi concurenţă pentru factorii de producţie la mărimea lui
N la care Z devine egal cu D. “Astfel volumul folosirii mâinii de lucru este determinat de
punctul de intersecţie dintre curba cererii globale şi curba ofertei globale, căci acesta este
punctul la care profiturile scontate de întreprinzători vor fi maximizate. Mărimea lui D la
punctul de pe curba cererii globale unde ea este intersectată de curba ofertei globale, o vom
denumi cererea efectivă. Întrucât aceasta este esenţa teoriei generale a folosirii mâinii de
103
lucru, pe care ne-am propus s-o înfăţişăm, capitolele următoare vor fi consacrate în mare
parte examinării diferiţilor factori de care depind aceste două funcţii”. Este vorba de funcţiile
ofertei şi cererii globale care, conform legii Say, se egalează de la sine, iar preţul global de
cerere al producţiei în ansamblu este egal cu preţul ei global de ofertă la orice volum al
producţiei, fapt care ar echivala cu afirmaţia că deplina ocupare nu întâmpină nici un
obstacol.
Acolo unde după legea Say poblema se rezolvă de la sine prin echilibrul stabilit
automat între ofertă şi cerere, după Keynes trebuie săutată soluţia elementului central al
economiei – ocuparea forţei de muncă. După el există un capitol de importanţă vitală al
teoriei economice care abia rămâne că fie scris şi fără de care orice discuţii privind volumul
total al ocupării rămân sterile. Tocmai asupra acestui “capitol” Keynes îşi concentrează
atenţia, formulându-şi teoria care, în linii mari, poate fi astfel redată:
“Atunci când creşte folosirea mâinii de lucru, venitul real global se măreşte.
Psihologia societăţii este de aşa natură încât, atunci când se măreşte venitul real global,
consumul global creşte, dar nu cu aceeaşi mărime cu venitul.
Rezultă că întreprinzătorii ar suferi pierderi dacă întregul spor al ocupării mâinii de
lucru ar fi îndreptat spre satisfacerea cererii sporite de bunuri destinate consumului imediat
(neproductiv, notat de el cu D1).
Prin urmare, ca să fie justificat un anumit volum de ocupare, trebuie să existe un
volum de investiţii curente suficient de mare pentru a absorbi surplusul producţiei totale
peste cantitatea pe care colectivitatea doreşte s-o consume la nivelul dat al ocupării. Căci
dacă nu există acest volum de investiţii (consum productiv notat cu D2), încasările
întreprinzătorilor vor fi mai mici decât cele necesare pentru a-i determina să ofere volumul
respectiv de ocupare.
Rezultă, deci, că la o mărime dată a ceea ce vom denumi înclinaţia colectivităţii spre
consum (prima lege psihologică fundamentală), nivelul de echilibru al ocupării, adică nivelul
la care nu mai există mobiluri pentru întreprinzători în ansamblul lor nici de a extinde, nici
de a restrânge folosirea mâinii de lucru, va depinde de volumul investiţiilor curente.
La rândul său, volumul investiţiilor curente va depinde de ceea ce vom denumi
imboldul la investiţii (legat de a doua lege psihologică fundamentală), iar imboldul la investiţii
depinde, după cum vom vedea, de raportul dintre curba eficienţei marginale a capitalului
(parte componentă a celei de-a doua legi) şi complexul de rate ale dobânzii (legat de cea
de-a treia lege) percepute la împrumuturi cu scadenţe şi cu riscuri diferite”.
Complexul de rate ale dobânzii este guvernat, în teoria lui Keynes, de a treia lege
psihologică fundamentală, cea a înclinaţiei spre valori lichide.
104
 Sunt demne de reţinut propoziţiile prin care Keynes însuşi rezumă teoria sa:
1) Dependenţa nivelului venitului nominal şi real de volumul ocupării mâinii de lucru,
în cazul în care starea tehnicii, a resurselor şi a costurilor sunt date;
2) Dependenţa raportului dintre cheltuielile scontate pentru consumul neproductiv
(D1) şi venitul colectivităţii de înclinaţie spre consum. Consumul ţine de nivelul venitului
global, dependent la rândul său de nivelul ocupării N, exceptând cazurile în care au loc
variaţii ale înclinaţiei spre consum;
3) Mărimea lui N pe care întreprinzătorii decid să-l folosească depinde de suma
cererii D (adică cererea efectivă) formată din cheltuielile scontate pentru bunurile de consum
D1 şi cele pentru investiţii noi D2;
4) Întrucât D1 + D2 = DΦ(N), în care Φ este funcţia ofertei globale, şi întrucât D1 este
o funcţie de N pe care o putem scrie X(N) şi care depinde de înclinaţia spre consum, rezultă
că Φ(N) – X(N) = D2;
5) Drept urmare, volumul ocupării în stare de echilibru depinde: (I) de funcţia ofertei
globale, Φ; (II) de înclinaţia spre consum, X; (III) de volumul investiţiilor D2. Aceasta este,
după autor, esenţa teoriei generale a folosirii mâinii de lucru.
Consumul neproductiv (C) şi cel productiv, respectiv investiţiile (I) sunt, după Keynes,
determinante în stabilirea stării de echilibru (Y = C + I) sau dezechilibru (Y > C + I) între
ofertă (Y) şi cererea efectivă, solvabilă sub cele două forme ale ei (C + I). Mersul, dinamica
cererii efective, solvabile este, după acelaşi autor, guvernată de acţiunea a trei legi
psihologice fundamentale:
a) legea înclinaţiei spre consum, definită ca tendinţă a membrilor societăţii de a-şi
spori cheltuielile de consum atunci când le sporesc veniturile, dar în mai mică măsură decât
creşterea veniturilor. Oamenii sunt înclinaţi ca o parte din sporul de venit, din multiple motive,
să o economisească, fapt care atrage după sine influenţarea dinamicii cererii de bunuri de
consum neproductiv, în sensul frânării, în raport cu dinamica ofertei, relativ mai accentuată;
b) legea înclinaţiei întreprinzătorilor spre eficienţa marginală a investiţiilor noi, definită
prin tendinţa acestora de a investi şi a crea noi locuri de muncă numai acolo şi atunci unde
şi cânt întrevăd perspectiva obţinerii ratei de profit care să-i satisfacă. În caz contrar, ei
preferă un alt plasament al noului capital acumulat, fapt care influenţează negativ dinamica
cererii de bunuri investiţionale, a consumului productiv, cu efecte asupra rămânerii în urmă
a cererii faţă de ofertă;
c) legea înclinaţiei spre valori lichide, definită ca preferinţă a oamenilor de păstrare a
economiilor în formă lichidă, depuse la bănci, case de economii, plasamente în obligaţii etc,

105
dacă câştigurile realizate de pe urma lor nu sunt întrecute de profiturile pe care li le-ar putea
aduce investirea în domenii productive şi lucrative.
În economia de piaţă, dirijată sau nu, nivelul consumului şi al investiţiilor determină
gradul de ocupare eficientă a forţei de muncă şi nu invers. Atunci când înclinaţia spre
consum şi mărimea investiţiilor noi sunt date, echilibrul economic este compatibil numai cu
un singur nivel de ocupare a forţei de muncă.
Forţarea sporirii sau diminuării folosirii mâinii de lucru, fără modificări în înclinaţia
spre consum şi a investiţiilor, alimentează dezechilibrul. Nivelul respectiv poate fi egal sau
nu cu ocuparea deplină.
Un rol mare în apropierea sau îndepărtarea nivelului respectiv de ocupare deplină
revine statului prin funcţiile sale economice. Trebuie avut în vedere că cererea efectivă
însoţită de ocuparea deplină este un caz special care are loc numai atunci când înclinaţia
spre consum şi imboldul la investiţii se află într-un raport determinat între ele, şi anume cel
optim.
Aceasta presupune ca investiţiile curente să asigure un volum al cererii egal cu
surplusul preţului global de ofertă al producţiei care rezultă din ocuparea deplină.
Volumul ocupării mâinii de lucru nu depinde de voinţa salariaţilor de a munci sau nu.
El depinde de înclinaţia spre consum şi de volumul investiţiilor, totodată fiind legat într-un
mod bine determinat de un nivel dat al salariului real şi nu invers. “Dacă, menţionează
Keynes, înclinaţia spre consum şi volumul investiţiilor noi au drept consecinţă o cerere
efectivă insuficientă, nivelul efectiv al ocupării va fi mai scăzut decât oferta de mână de
lucru, potenţial disponibilă la salariul real existent. Această analiză ne oferă o explicaţie a
paradoxului sărăciei în mijlocul abundenţei. Căci simplul fapt că există o insuficienţă a cererii
effective poate să oprească, şi deseori opreşte, creşterea folosirii mâinii de lucru înainte de
a fi atins nivelul folosirii ei complete”. Insuficienţa cererii efective ar sta, după Keynes, la
baza decalajului observat în ţările bogate dintre producţia sa efectivă şi cea potenţială.
Decalajul între potenţialul productiv şi realul folosirii este de ordinal primei evidenţe,
iar studierea lui trebuie să urmărească descoperirea căilor şi mijloacelor de a-l reduce. O
seamă de şcoli şi autori l-au explicat prin limitele pe care le pune capitalul ca raport social
de exploatare a forţei de muncă. Soluţia propusă a fost desfiinţarea raportului respectiv şi
realizarea economiei colectiviste planificate. Punerea ei în aplicare n-a rezolvat problema:
s-a menţinut decalajul între potenţial şi real în cazul folosirii aparatului economic şi a forţei
de muncă.
Eforturile de a-l acoperi sau de a-i diminua dimensiunile au contribuit la apariţia unei
crize a utilizării aparatului existent şi a reînnoirii lui.
106
 Sunt interesante analizele şi explicaţiile lui Keynes, care leagă adâncirea decalajului
menţionat de îmbogăţirea ţărilor, a colectivităţilor umane. “De altfel, menţionează el, cu cât
colectivitatea este mai bogată, cu atât va tinde să fie mai mare decalajul dintre producţia sa
efectivă şi cea potenţială şi cu atât mai evidente şi mai scandaloase vor fi defectele
sistemului economic, căci o colectivitate săracă înclină să consume o parte covârşitoare a
producţiei sale, astfel încât un volum foarte modest de investiţii va fi suficient pentru a
asigura folosirea deplină a mâinii de lucru, pe câtă vreme o colectivitate bogată va trebui să
descopere mult mai multe ocazii de a face investiţii pentru ca înclinaţia spre economii a
membrilor ei mai înstăriţi să poată fi conciliată cu ocuparea membrilor ei mai înstăriţi să
poată fi conciliată cu ocuparea membrilor ei săraci. Dacă într-o colectivitate potenţialmente
bogată, imboldul la investiţii este slab, atunci, în ciuda bogăţiei sale potenţiale acţiunea
principiului cererii efective o va sili să-şi reducă producţia efectivă până când, în ciuda
bogăţiei sale efective, va fi devenit atât de săracă încât surplusul ei peste ceea ce consumă
va fi micşorat destul de mult pentru a corespunde slabului imbold la investiţii”. Explicaţia,
cum se vede, îşi are logica ei internă, cu implicaţii teoretice şi faptice care trebuie să nu
scape atenţiei.
Dacă sporirea bogăţiei stă la baza accentuării decalajului între potenţialitatea şi
realitatea folosirii aparatului de producţie şi a forţei de muncă, apar următoarele semne de
întrebare: pentru a opri accentuarea decalajului se cere stoparea creşterii economice, a
bogăţiei iar reducerea lui ar implica darea înapoi spre subdezvoltare? Dar accentuarea
decalajului scoate în evidenţă defectele scandaloase ale sistemului economic, spre ce soluţii
să se meargă, de remediere a sistemului sau de înlocuire a lui? Încercările de remediere a
sistemului prin măsuri derivând din teoria keynesistă au dat roade circa un sfert de secol iar
apoi au complicat lucrurile facilitând apariţia slumpflaţiei.
Experimentele socialiste prin care s-a înlocuit sistemul economic – cu rezultate pe
linia sporirii aparatului industrial de producţie, a ridicării gradului de pregătire a forţei de
muncă, a creşterii avuţiei şi a soluţionării unor problem sociale – au fost însoţite, îndeosebi
din anii ’60, de accentuarea decalajului în cauză. Atât încercările de remediere, a sistemului,
cât şi cele de înlocuire a lui au adus modificări importante în mecanismele pieţei. Oare
schimbările respective să stea la baza accentuării decalajului, fiind nevoie să se dea altă
direcţie perfecţionării mecanismelor economice şi îndeosebi celor ale pieţei? Sau sistemul
trebuie înlocuit cu un altul, vag intuit (ca cel informatic sau tehnotronic) sau insuficient
conturat în plan teoretic şi practic?
Problema rămâne deschisă pentru ştiinţă şi pentru practică. Oamenii nu mai vor să
fie mici piese în angrenajul mecanismelor de sporire a avuţiei. Ei vor ca dezvoltarea, care
107
nu poate avea loc în afara ocupării forţei de muncă, să le fie subordonată lor şi nu ei să-i fie
subordonaţi acesteia. Deocamdată economia, în toate ţările lumii, nu se comportă cum vor
oamenii. A nu vedea acest lucru înseamnă a escamota dificultăţile unei epoci marcată de
cerinţa obiectivă a trecerii spre o nouă civilizaţie, în care schimbarea sistemelor economice
vizează numai o parte a cerinţelor ei.

3. Teoria generală şi ciclurile economice

În teoria generală a lui Keynes sistemul economic se sprijină pe:

• elemente considerate de obicei ca date;
• variabile independente ale sistemului;
• variabile dependente.
Elementele considerate ca date sunt: calificarea şi cantitatea mâinii de lucru
disponibile; calitatea şi cantitatea echipamentului disponibil; tehnica şi tehnologia existentă;
gradul de concurenţă; gusturile şi obiceiurile consumatorilor; dezutilitatea (chinul,
neplăcerea) muncii de diferite intensităţi şi activităţi de conducere şi organizare; structura
socială cuprinzând forţele – altele decât variabilele independente şi dependente – care
determină repartizarea venitului naţional. Considerarea acestor elemente ca date (în ciuda
rezervelor făcute de Keynes) a alimentat părerea că teoria generală amintită are un caracter
static, lucru numai în parte valabil.
J.A.Schumpeter consideră că aparatul analitic al teoriei generale a lui Keynes “este
esenţialmente static” şi cu toate acestea, paradoxal, părţi importante ale operei sale “sunt
consacrate unor consideraţii dinamice. Dar acestea vin să se integreze într-un cadru care
se vrea a fi static. Această teorie statică nu constituie statica condiţiilor normale ale perioadei
lunci, ci teoria echilibrului perioadei scurte”. Convieţuirea, în mod contradictoriu, a viziunilor
statică li dinamică în aceeaşi teorie este consecinţa modului contradictoriu al desfăşurării
vieţii economice. Şi totuşi, după acelaşi exeget, “miezul propriuzis al sistemului keynesian
rămâne esenţialmente static”.
Ambiguitatea determinării elementelor sistemului keynesian a lăsat camp deschis
aprecierii a ceea ce ţine de dinamismul economic şi adaptarea teoriei la cerinţele cunoaşterii
creşterii economice postbelice. Realizările economistului englez, R.F.Harrod şi ale celui
american, E.Domar, pe această linie au căpătat recunoaştere generală.
Variabilele independente ale sistemului economic, în optica keynesiană, sunt:

108
 • cei trei factori psihologici fundamentali, şi anume înclinaţia psihologică spre consum,
atitudinea psihologică faţă de lichiditate şi anticiparea psihologică privind venitul viitor de pe
urma bunurilor capitale;
• unitatea de salariu, aşa cum este determinată prin înţelegerile încheiate între patroni
şi salariaţi;
• cantitatea banilor, aşa cum este determinată prin acţiunea băncii centrale. Acestea
sunt socotite ca variabile care determină venitul naţional şi volumul ocupării. Ca variabile
dependente se menţionează: volumul ocupării mâinii de lucru şi venitul naţional, exprimate
în unităţi de salariu (w).
Concentrarea studiului asupra elementelor date ale sistemului, a variabilelor
independente şi dependente, este legată de necesitatea aprofundării cunoaşterii
mecanismelor economiei de piaţă din perspectiva nevoii de corijare a funcţionării lor cu
ajutorul pârghiilor de care dispune societatea prin stat.
Dezvoltarea economică în ţările bogate, şi nu numai în ele, sunt ciclică prin natura
factorilor propulsori şi a celor care frânează, şi cunoaşterea resorturilor ei oferă posbilităţi
de restrângere a amplitudinii oscilaţiilor ciclice.
O încercare a lui Keynes de redefinire a esenţei teoriei sale generale după
explicitarea elementelor ei componente, o orientează spre înţelegerea ciclurilor. În acest caz
el nu mai ia ca punct de plecare consumul neproductiv şi legea care-l guvernează, ci
investiţiile şi imboldurile măririi volumului lor. Şi din noua definirea a esenţei teoriei generale
rezultă (pentru că reproduce o stare de fapt) că sistemul economiei de piaţă este expus la
mari fluctuaţii ale producţiei şi ale ocupării fără a fi supus fatalmente unei instabilităţi violente
să cedeze înainte de a ajunge la extrem şi să evolueze în cele din urmă în direcţia opusă,
apreciază Keynes, a servit drept bază teoriei ciclurilor economice cu faze care se succed
cu regularitate”.
Stările de stabilitate ale dezvoltării economiei alternează cu cele ale instabilităţii, ca
urmare a modificării condiţiilor primelor de acţiune legilor psihologice fundamentale.
Prima condiţie a stabilităţii prevede că o modificare moderată a volumului investiţiilor
(multiplicatorul în jur de 1 şi relativ constant) nu va atrage după sine o modificare de
amploare nedefinită a cererii bunurilor de consum şi ea este încălcată. Aceasta întrucât
atunci când creşte venitul real, se măreşte surplusul peste nivelul de viaţă statornicit. Deci,
dacă gradul de ocupare creşte, şi odată cu el venitul, are loc o sporire a consumului curent,
dar cu mai puţin decât întregul spor al venitului real, iar atunci când ocuparea scade se
reduce şi consumul, dar cu mai puţin decât întregul minus al venitului real. Şi din acest joc
se creează o zonă unde domneşte de fapt instabilitatea.
109
 A doua condiţie presupune că o modificare moderată a venitului scontat de pe urma
bunurilor capitale sau a ratei dobânzii nu va atrage după sine o modificare de amploare
nedefinită a volumului investiţiilor. Şi totuşi acest lucru se întâmplă ca urmare a costului
crescând al obţinerii unei producţii mult sporite cu echipamentul existent. Atunci când se
porneşte de la o situaţie în care există un surplus foarte mare de resurse destinate producţiei
de bunuri capitale, este posibil un grad ridicat de instabilitate în limitele unei anumite zone.
A treia condiţia a stabilităţii este ca muncitorii să nu caute să obţină salarii băneşti
mai mari atunci când creşte gradul de ocupare a forţei de muncă, şi totuşi acest lucru are
loc – motiv de instabilitate.
A patra condiţie se referă la alternarea perioadelor de recesiune cu cele de redresare
şi ea se bazează pe supoziţia că bunurile capitale au vârste diferite, se uzează cu timpul iar
perioadele de amortizare şi înlocuire nu corespund. Acest fapt influenţează cererea de
bunuri investiţionale, oscilaţiile ei se abat de la cele ale eficienţei marginale a capitalului.
“Din această cauză, menţionează Keynes, chiar şi redresările şi recesiunile de proporţiile
celor ce pot avea loc în cadrul limitelor fixate prin celelalte condiţii ale stabilităţii enumerate
de noi, vor determina probabil o mişcare în sens opus, până când aceleaşi forţe ca mai
înainte inversează din nou direcţia.
Astfel, cele patru condiţii ale noastre, luate împreună, sunt suficiente pentru a explica
trăsăturile caracteristice ale realităţii care ne înconjoară, şi anume, că evitând în ambele
direcţii extremele cele mai grave ale fluctuaţiei ocupării şi ale preţurilor, oscilăm în jurul unei
poziţii intermediare considerabil mai ridicat decât nivelul minim al ocupării sub care ar fi
periclitată însăşi existenţa”. Factorul esenţial, determinant fiind considerat fluctuaţia
eficienţei marginale a capitalului, se înţelege că măsurile luate de stat în economie converg
în direcţia creării condiţiilor care să reducă amplitudinea fluctuaţiei respective.
Liberalismul clasic, funcţionarea automată, necontrolată şi neridijată a mecanismelor
economiei de piaţă se dovedeşte incapabilă să stăpânească mersul ciclic al economiei.
Convingerea lui Keynes era că “în condiţii de laissez-faire, evitarea unor ample fluctuaţii ale
gradului de ocupare poate de aceea să se dovedească imposibilă fără o modificare adâncă
a psihologiei pieţei investiţiilor în legătură cu care nu există nici un motiv să se creadă că va
avea loc. Eu trag de aici concluzia că grija de a reglementa volumul curent al investiţiilor nu
poate fi lăsată fără pericol în mâini private”. Ca soluţie, el preconiza o socializare destul de
cuprinzătoare a investiţiilor care s-ar dovedi “singurul mijloc pentru asigurarea unui nivel de
ocupare apropiat de ocuparea deplină, deşi aceasta nu trebuie să excludă tot felul de
compromisuri şi aranjamente pe baza cărora autorităţile publice vor colabora cu iniţiativa
privată”.
110
 Aceasta întrucât soluţia deşi indică “importanţa vitală a instaurării unui anumit control
central în problemele lăsate astăzi în cea mai mare parte în seama iniţiativei private, vaste
domenii de activitate rămân neatinse. Statul va trebui să exercite o influenţă călăuzitoare
asupra înclinaţiei spre consum, în parte prin sistemul său de impunere, în parte prin fixarea
ratei dobânzii, şi în parte, eventual, pe alte căi”. Măsurile luate de statele occidentale, în
spiritul cerinţelor doctrine keynesiste, n-au rămas fără efecte prevalent pozitive timp de
peste un sfert de veac.
Precumpănirea implicaţiilor negative ale politicilor economice keynesiste, începând
cu anii ’70, a incitat criticile împotriva doctrinei care, între timp, devenise neokeynesistă, ca
urmare a contribuţiilor aduse de mai mulţi economişti.
Am insistat mai mult asupra redării teoriei keynesiste originare fiindcă aşa este firesc
dar şi pentru că, în controversele actuale în jurul ei uneori i se motivează eşecurile prin
abaterea continuatorilor de la adevăratul conţinut şi spirit, cel din lucrările mentorului.

111
 Cursul 5
Teorii liberale neoclasice despre comerţul internaţional
1. Revoluţia marginalistă şi teoria pură a comerţului internaţional - teorie de
sorginte liberal

După aproape două secole (XVII-XIX) de ascensiune a curentului liberal clasic din
gândirea economică modernă (W.Petty, Fr.Quesnay, A.Smith, D.Ricardo, Th.R.Mathus,
J.B.Say, J.St.Mill etc), este adevărat, nu fără unele critici (socialismul utopic, romantismul
economic, naţionalismul economic, marxismul etc.), acesta este confruntat cu probleme
social-economice noi (dezechilibre, crize, inegalităţi economice, riscuri crescânde etc) şi cu
unele pericole neprevăzute (concluzii antiliberale formulate pe baza unor teorii economice
liberale, ca de exemplu teoria obiectivă a valorii).
Preocupaţi de consolidarea liberalismului, promotorii neoclasici ai acestuia
(K.Menger, W.St.Jevons, L.Walas) au operat schimbări de substanţă în gândirea
economică: şi-au focalizat atenţia pe problemele desfacerii (vânzării) bunurilor economice
şi au investigat amănuntul comportamentul consumatorului individual, explorând psihologia
acestuia pe baza utilitarismului, respectiv a hedonismului (maximizarea plăcerii izvorâtă din
consum şi minimizarea costurilor ei).
Convinşi fiind că opţiunile individului consumator depind numai de interesul privat al
acestuia (cum îşi poate satisface cât mai multe plăceri cu venitul limitat de care dispune, cu
resursele rare pe care le poate procura); liberalii neoclasici sau marginalişti au extins logica
opţiunilor individuale la scară naţională şi mondială. Cu alte cuvinte ei au extrapolat
principiile sau regulile microanalizei la scară macroeconomică şi la scară mondoeconomică.
În plus, preocupaţi de relaţia nevoi umane – resurse rare, deci de utilitatea bunurilor
economice, ei au pierdut din vedere, cu timpul, specificul banilor în comparaţie cu alte bunuri
economice, considerând că banii ar fi fost un simplu intermediar tehnic “un văl” în
schimburile de pe piaţă, deci ignorând multiplele funcţii pe care le îndeplinesc aceştia în
economia modernă de piaţă. Dar, se ştie că economia de piaţă, este o economia monetară,
cu riscuri şi complicaţii pe care economia de consum (economia materială) şi schimbul direct
dintre diferite bunuri (trocul) nu le-au cunoscut.
Simplificarea realităţii din economia modernă de piaţă, făcută de liberalii neoclasici
(absolutizarea microanalizei economice, ignorarea dimensiunii istorice a proceselor
economice şi subaprecierea rolului real al banilor) i-a condus pe aceştia spre divizarea
ştiinţei economice în două secţiuni autonome: economia pură şi economia monetară sau
bănească, considerând că prima era primordială pentru cunoaştere.
112
 În viziunea acestor autori, cele două subdiviziuni ale ştiinţei economice puteau fi
examinate în mod separat, ca şi cum regulile după care erau folosite resursele materiale
rare şi resursele financiare (băneşti) ar fi fost total diferite.
În felul acesta s-a ajuns, treptat, la situaţia în care anumiţi specialişti studiau separat
fluxurile bunurilor economice în formă materială sau fizică (economia pură), evidenţiind
gradul de raţionalitate sau eficienţă al folosirii resurselor rare în satisfacerea nevoilor
oamenilor, iar alţi specialişti se ocupau cu studiul fluxurilor monetare şi financiare (bani şi
capital bănesc), considerând că această tratare separată nu dăuna cu nimic bunei
cunoaşteri a mecanismului real de funcţionare a economiei moderne de piaţă.
Unul dintre cele mai cunoscute exemple de tratare a problemelor de comerţ
internaţional din perspectiva psihologiei consumatorului preocupat să maximizeze utilitatea
bunurilor consumate şi deci, de economie pură, îl constituie lucrările economistului britanic
Alfred Marshall (1842-1924), îndeosebi lucrările intitulate “Teoria pură a comerţului
internaţional” (1879) şi “Bani, credit şi comerţ” (1923).
Separarea făcută de unii gânditori între cele două atitudini, îndeosebi legate între ele,
ale proceselor economice din lumea contemporană (cea fizică şi cea valorică sau bănească)
a favorizat tendinţa de tehnicizare a gândirii economice, de identificare a ştiinţei economice
fie cu psihologia, fie cu ştiinţele tehnice şi matematice. Prin analogie cu denumirea unor
ştiinţei ale naturii, anumiţi specialişti au propus pentru ştiinţa economică denumirea de
“Economics”, respectiv pentru domeniul relaţiilor economice internaţionale “International
Economics”. Pericolul care decurge din aceste denumiri şi din viziunea pe care o implică ele
constă în faptul că diminuează, dacă nu chiar ignoră, latura socială, dimensiunea istorică şi
importanţa structurilor din economia contemporană, fiind greu de înţeles atât cauzele
disfuncţionalităţilor din aceste economii, cât mai ales rezultatele şi finalitatea reală ale
măsurilor de politică economică adoptate de operatori particulari şi de puterea publică din
diferite ţări.
În felul acesta, progresele reale pe care le-au realizat o serie de gânditori liberali
neoclasici în analiza comerţului internaţional au fost umbrite de această despărţire artificială
a ştiinţei economice în “economia pură” şi “economie monetară”.

2. Metamorfozele teoriei avantajului relativ în comerţul internaţional de la

J.St.Mill la A.Marshall

113
 Cei doi gânditori britanici de orientare liberală, J.St.Mill (ultimul mare clasic) şi
A.Marshall (cel mai de seamă neoclasic de la începutul secolului al XXlea) au preţuit opera
economică a lui D.Ricardo şi au preluat de la acesta principiul avantajului relativ în comerţul
internaţional, susţinând politica economică a liberului schimb.
În acelaşi timp, amândoi aduc o serie de noutăţi în gândirea economică, deschizând
noi orizonturi în analiza comerţului internaţional, nu fără unele inconsecvenţe şi dileme pe
care nu le pot depăşi.
J.St.Mill (1806-1873) şi-a expus ideile îndeosebi în lucrările “Riscuri asupra unor
chestiuni de economie politică nerezolvate” (1844) şi “Pincipii de economie politică cu unele
din aplicaţiile lor la economia socială” (1848). El a fost cel mai de seamă economist liberal
(clasic) care a trăit după Ricardo şi a avut meritul de a sintetiza în lucrările sale cele mai de
seamă realizări ale gândirii liberale clasice.
Trăind în condiţii istorice în multe privinţe diferite de cele ale lui Ricardo (amploarea
mişcărilor sociale, inclusiv muncitoreşti, din 1848 şi apoi 1871, şi amplificarea criticilor
împotriva liberalismului din multiple direcţii – socialismul utopic, romantismul economic,
naţionalismul protecţionist, marxismul şi chiar unii intelectuali din generaţiile mai tinere de
liberali, viitorii “neoclasici”), J.St.Mill aduce în discuţie noi probleme economice. Printre cele
mai importante notăm: teoria valorilor internaţionale, avantajele directe şi indirecte din
comerţul internaţional pentru toţi partenerii şi problema împărţirii acestor avantaje,
respective aşa numitul “paradoxul lui J.St.Mill”.
Deşi este intitulată în mod pretenţios, teoria valorilor internaţionale a lui J.St.Mill
reprezintă o îndepărtare de teoria ricardiană a valorii bazată pe munca totală cheltuită pentru
producerea mărfurilor respective şi se reduce la ideea că mărfurile pe care le importă o ţară
din altă ţară sunt plătite cu mărfurile exportate de ea în ţara parteneră. Mai simplu şi mai
exact, aceasta ar trebui numită Teoria cererii reciproce de mărfuri. La aceasta se adaugă
oscilaţiile şi inconsecvenţele lui J.St.Mill în ceea ce priveşte explicarea preţurilor pe piaţa
internă (alternativ prin costuri în muncă şi prin suma veniturilor) şi pe piaţa mondială (prin
legea empirică a cererii şi a ofertei). J.St.Mill are în vedere două feluri de avantaje legate de
comerţul exterior: directe (produse mai bune şi mai ieftine) şi indirect (promovarea
progresului ethnic şi a culturii în ţările partenere).
În ce priveşte repartiţia avantajelor din comerţul internaţional, J.St.Mill susţine, ca şi
Ricardo, că toţi partenerii câştigă (câştigul e reciproc), dar adaugă că ponderea câştigului
diferă de la un partener la altul, în raport invers proporţional cu mărimea cererii, ajungând la
“paradoxul” care îi poartă numele, potrivit căruia, ţările mici care au o cerere mai mică pe

114
piaţa mondială au de câştigat mai mult decât ţările mari şi puternic dezvoltate, a căror cerere
este mai mare.
A.Marshall (1842-1924) abordează mult mai amplu problemele comerţului
internaţional în două lucrări şi anume: “Teoria pură a comerţului exterior” (1879) şi “Bani,
credit şi comerţ” (1923). El continuă tranziţia începută de J.St.Mill în direcţia îndepărtării de
teoria obiectivă a valorii, aşezând explicarea schimburilor de pe piaţa mondială pe temelia
teoriei subiective a preţurilor (teoria utilităţii marginale), tratând separat aspectul fizic al
acestora de aspectul lor monetar şi deci consacrând noţiunea de “teorie economică pură”.
Pentru a explica raporturile de schimb (“terms of trade”) dintre ţările partenere,
A.Marshall combină teoria cererii şi a ofertei cu teoria utilităţii marginale şi face o delimitare
în sensul că pentru tranzacţiile de pe piaţa internă sunt hotărâtoare costurile absolute, iar
pe piaţa mondială sunt hotărâtoare costurile relative ale bunurilor economice schimbate.
Conştient de dificultăţile care pot decurge din exclusivismul psihologic al teoriei
utilităţii marginale, A.Marshall face un anumit compromis între această teorie şi teoria
obiectivă a preţurilor şi valorii, considerând că, pe termen scurt, preţurile bunurilor
economice depind în principal de utilitatea acestora, respective de cererea de mărfuri, pe
câtă vreme pe termen lung el depinde, cu precădere, de costurile lor, respectiv de oferta de
mărfuri posibilă pe baza producţiei. El rezolvă deci pretinsul antagonism inconciliabil dintre
producţie şi consum, dintre ofertă şi cerere, dintre aprecierile subiective şi condiţiile
obiective, recurgând la celebra metaforă a foarfecelui cu două lame, în sensul că o explicaţie
realistă a preţurilor nu poate ignora nici oferta, nici cererea, chiar dacă, privite din
perspective diferite, fiecare dintre acestea se poate manifesta ca primordială în anumite
împrejurări şi din anumite puncte de vedere.
Reluând “paradoxul lui J.St.Mill”, A.Marshall susţine că raportul de schimb dintre ţările
partenere este invers proporţional cu clasicitatea cererii unei ţări pentru mărfurile din import:
cu cât este mai clasică cererea de bunuri din import, cu atât mai nefavorabil va fi raportul de
schimb al ţării respective şi invers.
În viziunea lui A.Marshall, avantajul din comerţul exterior al unei ţări constă în
diferenţa de cost între bunurile exportate şi cele importate. Pentru a evidenţia mărimea
acestui avantaj în formă fizică sau naturală, A.Marshall foloseşte un instrumentar penalitic
mai complicat decât predecesorii săi. Pe de o parte, el introduce noţiunile de “baloturi
reprezentative de mărfuri”, ca unitate de măsură invariabilă sau mai puţin variabilă decât
celelalte mărfuri, şi “baremul raporturilor de schimb”, un fel de tabel al importurilor în care
se schimbă diferite mărfuri între ţările partenere. Pe de altă parte, el dublează expunerea
literară a raţionamentelor despre schimburile de pe piaţa mondială (“teoria pură”), cu
115
formalizarea lor matematică şi reprezentarea lor grafică, preluând “curbele de indiferenţă”
de la F.J.Edgeworth (1945-1926) şi V.Pareto (1848-1923).
În ciuda unor ambiguităţi, progresul realizat de A.Marshall în teoria economică, în
general, în analiza comerţului internaţional, în special, este vizibil şi indiscutabil.
Cu toate acestea, aportul lui A.Marshall continuă să fie controversat: unii autori,
îndeosebi G.Marcy, consideră că acest aport ar fi deosebit, în timp ce alţii, de pildă
Y.A.Schumpeter, consideră că, de fapt, A.Marshall nu a făcut altceva decât “să şlefuiască
teoria lui J.St.Mill”.
Oricum, investigaţiile şi publicistica lui A.Marshall au netezit terenul pentru generaţiile
de gânditori neoclasici din perioada interbelică (mai ales Q.F.Heckscher, B.Ohlin,
G.Haberler, J.Hicks) şi din perioada postbelică (mai ales P.A.Samuelson şi W.F.Stolper)
care vor elabora cea mai cunoscută construcţie teoretică din secolul XX pentru explicarea
comerţului internaţional din perspective liberalismului contemporan şi anume modelul
H.O.S.

3. Modelul Heckscher – Ohlin – Samuelson al comerţului internaţional şi teoria

proporţiei factorilor de producţie

Transformată într-o adevărată “ortodoxie”*, gândirea economică liberal neoclasică

din perioada interbelică se preocupă de rafinarea instrumentarului analitic cu care operează
şi de eleganţa mijloacelor ei de expresie. Aceasta îi permite, pe de o parte, să facă progrese
însemnate în privinţa formalizării matematice a demersului său teoretic, dar, pe de altă
parte, o îndepărtează de aspectele social-politice ale acestei problematici şi o determină să
acorde prioritate aspectelor tehnice (tehnico-economice) ale relaţiilor economice
internaţionale.
3.1 Premise
Pentru a uşura sarcina didactică a explicării şi înţelegerii modelului H-O-S şi a teoriilor
aferente, se pun, pentru început, trei întrebări:
a) Ce a preluat acest model din gândirea liberală anterioară (îndeosebi din teoria
ricardiană a avantajului relativ în comerţul internaţional)?
b) Ce a respins din liberalismul tradiţional şi, mai ales,
c) Ce elemente noi aduce acest model în cercetarea şi explicarea diviziunii
internaţionale a muncii şi a comerţului internaţional?
Autorii modelului H-O-S au preluat de la A.Smith şi D.Ricardo (prin intermediul lui
J.St.Mill şi A.Marshall) cel puţin trei idei de bază şi anume:
116
  concepţia despre autoreglarea spontană a economiei de piaţă pe baza
oscilaţiei
 preţurilor şi avantajele diviziunii muncii (inclusiv ale celei internaţionale),
 noţiunile de cost comparativ, avantaj relativ şi avantaj reciproc în comerţul
 internaţional, precum şi politica economică a liberului schimb (neamestecul
statului în tranzacţiile dintre operatorii economici particulari).
Totodată, ei au respins categoric teoria obiectivă a valorii şi preţurilor, bazată pe
timpul de muncă cheltuit pentru producerea bunurilor (şi, implicit, teoria antagonismului
dintre veniturile diferitelor categorii de operatori economici ca şi costul practic al acestora
“preocupările lui J.St.Mill de corectare a inegalităţilor dintre venituri prin imixtiunea statului
în economie”). Totodată, ei au semnalat caracterul nerealist al ipotezei “imobilităţii
internaţionale a factorilor de producţie”, invocată de D.Ricardo, bazându-se pe faptul,
confirmat de statisticile din secolul nostru, că atât capitalurile, cât şi mâna de lucru circulau
în mod frecvent între ţări.
Specificul modelului H-O-S despre comerţul internaţional derivă, în special, din
noutăţile pe care le aduc autorii lui în metodologia, teoria şi politica economică referitoare la
comerţul internaţional.
Respingând teoria valorii bazată pe muncă, specifică clasicismului (liberal şi marxist),
autorii neoclasici au construit modelul H-O-S pe temelia teoriei subiective a preţurilor, având
ca punct de plecare aprecierile subiective ale consumatorului privind utilitatea sau satisfacţia
pe care l-o procură consumul unei cantităţi determinate dintr-un bun economic la un moment
dat.
Aderând la teoria subiectivă a preţurilor (teoria utilităţii marginale), dar preocupaţi, în
special, de teoria economiei pură, aceşti autori s-au interesat nu atât de conţinutul şi
mărimea absolută ale preţurilor, ci de raporturile dintre ele, pentru a afla în ce proporţie sau
raport se schimbau bunurile produse în diverse ţări pe piaţa mondială (“terms of trade”) şi
cu ce rezultate pentru partenerii implicaţi în tranzacţiile respective (avantaje relative sau
dezavantaje). În aceste condiţii suportul modelului H-O-S a fost teoria interdependenţei
preţurilor tuturor bunurilor comercializate pe piaţa mondială (bunuri finale şi bunuri
intermediare), aşa cum a fost ea prezentată în lucrările economistului suedez G.Cassel
(1918- 1924).
Pentru a exprima cât mai clar şi mai convingător analiza cantitativă a raporturilor în
care se schimbau bunurile economice pe piaţa mondială, precum şi relaţia dintre costuri şi
preţuri, respectiv eficienţa operaţiunilor de comerţ exterior şi internaţional, autorii modelului
H-O-S au recurs la cele mai moderne mijloace de expresie realizate de matematică,
117
respectiv de economiştii matematicieni, în deceniile anterioare. Printre aceste mijloace
enumerăm: curbele de indiferenţă ale consumatorilor folosite de F.Y.Edgeworth, V.Pareto
şi A.Marshall, cutia lui Edgeworth pentru determinarea curbei contractelor dintre partenerii
de pe piaţa mondială, curba şi blocul posibilităţilor de producţie, curba şi blocul posibilităţilor
de consum etc.
J.Bhagwati precizează că se poate vorbi despre o amplă formalizare matematică şi
grafică a modelului H-O-S abia după al doilea război mondial, prin anii ’50, prin contribuţia
unor autori ca P.A.Samuelson, J.Meade, M.Kemp, R.W.Jones, J.Bhagwati, H.G.Johnson,
W.M.Corden, B.Belassa, J.Vanck etc..
Înţelegerea formei sofisticate (formalizate) a teoriei liberale neoclasice despre
comerţul internaţional presupune însă un spaţiu mai mare, precum şi cunoştinţe economie
şi matematice aprofundate. Din această cauză, majoritatea manualelor contemporane încep
cu expunerea literară a modelului H-O-S şi adaugă, în final sau într-o anexă (pe care cititorul
obişnuit o poate ocoli), exprimarea grafică a acestuia. Aşa procedează şi P.A.Samuelson în
ediţia din 1970 a manualului său (partea a 5-a, cap.34 p.645, respectiv p.658-667) şi în cea
din 1989 (partea a 7-a, cap.38 p.897, respectiv p.905-910). În spaţiul extrem de limitat de
care dispunem noi aici ne vom limita la prezentarea literară a modelului H-O-S şi a teoriilor
care decurg din aceasta (pentru detalii vezi).
3.2 Conţinut
Modelul H-O-S a încercat să răspundă la multe întrebări privind comerţul
internaţional, dar, dintre acestea, cinci sunt deosebit de importante şi anume:
a) cauza principală a comerţului dintre ţări, respectiv criteriul specializăriilor în
producţie şi în comerţul exterior şi, implicit, cauzele diviziunii internaţionale a muncii;
b) mecanismul schimburilor de bunuri pe piaţa mondială, inclusive formarea preţurilor
pe această piaţă;
c) rezultatele imediate ale schimburilor internaţionale sau avantajele reciproce ale
partenerilor;
d) rezultatele comerţului internaţional pe termen lung sau ce influenţă exercită
aceasta asupra proceselor de creştere economică şi de dezvoltare social-economică şi
ecologică;
e) politica economică externă (în special, politica comercială) optimă a ţărilor lumii în
secolul XX.
a) Promotorii modelului H-O-S acceptă şi susţin, în continuare, ideile lui A.Smith şi
D.Ricardo despre avantajele diviziunii internaţionale a muncii şi despre capacitatea

118
economiei moderne de piaţă de a se autoregla în mod spontan, prin oscilaţia preţurilor, fără
intervenţia statului.
Ca şi predecesorii lor clasici, meoclasicii susţin că avantajul relativ al fiecărei ţări este
criteriul cel mai eficient de specializare în producţia şi în comerţul internaţional, indiferent de
statutul ţării respective, (mare, mică, bogată, săracă, industrială, agrară, etc.). După
aprecierea lor, acest principiu este universal valabil, şi pentru ţările care au avantaj absolut
în producţia anumitor bunuri (A.Smith) şi pentru ţările care au dezavantaj absolut în
producerea tuturor.
Deosebirea dintre neoclasici şi Ricardo constă în modul în care explică fiecare dintre
ei avantajul relativ, iar noutatea adusă de neoclasici s-a fixat în teoria proporţiei factorilor de
producţie. Potrivit acestei teorii, o ţară are avantaj relativ în producţia şi exportul anumitor
bunuri economice, pe care le obţine consumând într-o proporţie cât mai mare factorul sau
factorii de producţie abundenţ(i) şi deci ieftin(i) şi consumând puţin sau, dacă este posibil,
deloc din factorul sau factorii de producţie rar(i) şi deci scump(i).
În cunoscuta sa lucrare, “Comerţul interregional şi comerţul internaţional” (1933),
B.Ohlin dă un exemplu în acest sens. El scrie că “Australia are mai mult teren agricol, dar
mai puţină muncă, mai puţin capital şi mai puţine mine decât Marea Britanie, în consecinţă,
Australia este mai bine adaptată pentru producerea bunurilor care cer o mare cantitate de
teren agricol, pe câtă vreme Marea Britanie are avantaj în producerea bunurilor care cer o
cantitate considerabilă din aceşti factori (de producţie ). Dacă ambele ţări şi-ar produce
singure totalul bunurilor de consum necesare, atunci produsele agricole ar fi foarte ieftine în
Australia, dar articolele prelucrate ar fi relativ scumpe, în timp ce în Marea Britanie situaţia
ar fi inversă, unde datorită producţiei limitate a pământului, fiecare acru ar trebui să fie
cultivat în mod intensiv, cu multă muncă şi mult capital, pentru a produce cantitatea
necesară de hrană”.
Pentru că are în vedere şi costul transporturilor internaţionale, B.Ohlin leagă analiza
diviziunii internaţionale a muncii de problema localizării raţionale sau a amplasării geografice
eficiente a producţiei, urmărind să evite costurile inutile. Astfel, B.Ohlin conchide că “fiecare
regiune este înzestrată mai bine să producă bunuri care cer o proporţie mai mare din factorii
relativ abundenţi acolo; pe de altă parte, ea este mai puţin potrivită să producă bunuri care
cer o propoziţie mai mare din factorii existenţi în cantităţi mai mici în cuprinsul ei sau din
factori de care aceasta nu dispune deloc”.
Prin urmare, cheia explicării diviziunii internaţionale a muncii şi a comerţului
internaţional o constituie, în viziunea lui B.Ohlin, marile deosebiri care există între ţări în ce
priveşte înzestrarea sau dotarea lor cu factori de producţie. În lucrările de specialitate mai
119
recente, această deosebire este denumită raritatea (abundenţa) relativă a factorilor de
producţie sau intensitatea factorială. Aceasta poate fi exprimată fie în formă naturală
(raportul dintre capital şi muncă), fie în formă monetară (raportul dintre profit şi salarii) din
ramurile şi ţările comparate.
b) Abordând problema mecanismului de desfăşurare a comerţului internaţional,
A.Ricardo a introdus o premisă discutabilă (“imobilitatea internaţională a factorilor de
producţie”) şi a formulat o concluzie plauzibilă, la prima vedere, dar nedemonstrată în
aplicaţia ei şi anume ideea că “un alt principiu” guvernează schimburile de pe piaţa mondială
(“avantajul relativ”) în comparaţie cu piaţa naţională (“timpul necesar de muncă pentru
producerea bunurilor”). Din păcate, Ricardo nu a explicat cum se face trecerea de la un
principiu la celălalt în măsura în care un producător poate vinde bunuri şi pe piaţa internă
(naţională) şi pe piaţa externă (mondială).
Neoclasicii simplifică problemele, respingând în mod expres premise invocată de
Ricardo ca fiind nerealistă, şi ocolind concluzia lui, deci neacceptând-o prin abandon. După
părerea lor, mecanismul de desfăşurare a comerţului este acelaşi, atât pe piaţa internă, cât
şi pe cea mondială. Aceasta înseamnă că, indiferent la ce nivel au loc schimburile de bunuri
(piaţa internă sau cea mondială), preţurile se formează după acelaşi mecanism, în funcţie
de aprecierea subiectivă a consumatorilor şi de volumul bunurilor comercializate, deci în
raport direct proporţional cu cererea şi invers proporţional cu oferta de bunuri pe piaţă.
În esenţă, modelul de desfăşurare a comerţului internaţional şi de formare a preţurilor
este, după părerea neoclasicilor, cel care decurge din teoria echilibrului economic general
formulată de L.Walras, A.Marshall etc. Până aici nu este deci nimic nou faţă de cunoştinţele
de teorie economică din anul I de studii universitare.
Noutatea apare atunci când neoclasicii examinează consecinţele comerţului
internaţional asupra repartiţiei veniturilor operatorilor economici din ţările partenere,
exprimate de teoria egalizării preţurilor factorilor de producţie şi a veniturilor pe care le obţin
proprietarii acestor factori.
Raţionamentul care conduce la această concluzie porneşte de la idea neoclasică
privind relaţia direct proporţională dintre raritate şi preţuri: bunurile mai rare sunt scumpe,
iar bunurile mai abundente sunt ieftine. Comerţul internaţional duce la creşterea cererii de
bunuri obţinute cu ajutorul factorilor abundenţi (şi ieftini) şi la scăderea cererii de factori rari
(şi scumpi), ceea ce în timp, duce la ieftinirea factorilor care au fost scumpi iniţial şi la
scumpirea factorilor care au fost ieftini iniţial rezultatul acestor procese este tendinţa de
apropiere a nivelului preţurilor factorilor de producţie sau de analizare a preţurilor acestor
factori de producţie.
120
 “Este uşor să dăm exemple pentru această tendinţă de egalizare a preţurilor datorată
comerţului – scria B.Ohlin în 1933. Pădurile sunt ieftine în nordul Scandinaviei şi ca urmare,
produsele din lemn sunt exportate. Dar, dacă nu ar exista exportul unor astfel de produse,
pădurile Scandinaviei ar fi, cu siguranţă, încă şi mai ieftine. Ele nu ar resimţi, aşa cum se
întâmplă acum, influenţa cererii din alte părţi ale lumii. Pe de altă parte, în Statele Unite (ale
Americii -), pădurile sunt foarte scumpe, dar ar fi şi mai scumpe, dacă produsele din lemn
nu ar putea fi importate din Canada şi Scandinavia”.
Concluzia lui B.Ohlin este că “Această tendinţă spre egalizare, nu numai a preţurilor
mărfurilor, ci şi a preţurilor factorilor de producţie este urmarea firească a faptului că
comerţul (evident, internaţional-) permite activităţii de prelucrare (industrială) să se adapteze
pe plan local procesului de extindere geografică a factorilor de producţie”.
Această influenţă indirectă a comerţului internaţional asupra preţurilor factorilor de
producţie, ca urmare a modificării cererii de bunuri finale, este accentuată de influenţa
directă a acestuia asupra preţurilor factorilor de producţie, atunci când şi ele devin obiect
nemijlocit al tranzacţiilor de pe piaţa mondială. “Comerţul - continuă Ohlim – tinde să
modifice inegalitatea originară (iniţială) a preţurilor şi să determine o formare mai uniformă
a acestora”.
În privinţa gradului de egalizare a preţurilor prin intermediul comerţului internaţional,
părerile sunt împărţite chiar şi în rândul promotorilor acestui model de gândire: B.Ohlin
susţine că nu poate avea loc “o deplină egalizare”, printer altele şi datorită caracterului
complex al cererii (“joint demand”), pe câtă vreme P.A.Samuelson are în vedere posibilitatea
unei depline egalizări a preţurilor factorilor de producţie (“paradoxul lui P.A.Samuelson”).
În măsura în care, preţul factorilor de producţie (munca, capitalul, pământul)
constituie venituri (salariul, profitul, renta şi dobânda funciară) pentru proprietarii lor
(proprietarul capitalului, respectiv managerul firmei, muncitorul, proprietarul pământului şi
bancherul), autorii modelului H-O-S susţin că analizarea preţurilor bunurilor finale şi a
preţurilor factorilor de producţie determină, implicit, tendinţa de egalizare a veniturilor în
ţările partenere.
Într-o lucrare scrisă după cel de al doilea război mondial (1955 “Politica comerţului
exterior”), B.Ohlin se referă, din nou, la acest proces de egalizare, scriind: “Se poate spune,
într-o anumită măsură, că mobilitatea factorilor de producţie şi aceea a bunurilor acţionează
în acelaşi fel asupra preţurilor. Prima permite factorilor să treacă, într-adevăr, dintr-un loc în
care sunt abundent, şi economici (ieftini) în alt loc unde ei costă mai scump. Cea de a doua
permite instalarea producţiei în locuri convenabile, cu alte cuvinte, provoacă o cerere pentru
diferiţi factori acolo unde ei există în cantitate destul de mare. În ambele cazuri, costul lor –
121
renta funciară, dobânda la capital şi nivelul salariilor – manifestă o tendinţă de nivelare
(egalizare). Are loc, evident, şi o egalizare a preţurilor mărfurilor: în mod direct, pe calea
comerţului internaţional, pentru bunurile (finale) care fac obiectul lui, şi indirect, prin faptul
că aptitudinile diferitelor ţări devenind mai egale, costul de producţie al bunurilor produse de
aceste ţări este, ca urmare, mai puţin diferit. În ambele cazuri se manifestă tendinţa spre o
mai mare omogenitate în formarea preţurilor”.
c) Rezultatele imediate ale comerţului internaţional sunt benefice pentru toţi
partenerii, fără excepţie, în viziunea promotorilor modelului H-O-S, deci avantajul relativ
este, totodată, un avantaj reciproc. În esenţă, acest avantaj reciproc îmbracă multe forme
concrete, începând cu mai buna folosire a factorilor de producţie disponibile, ceea ce
înseamnă reducerea preţurilor, sporirea veniturilor, creşterea avuţiei naţionale şi a venitului
naţional, şi sfârşind cu “surplusul sau renta consumatorului” (48, p.456-458, 969).
d) Rezultatele comerţului internaţional pe termen lung sunt, în viziunea neoclasicilor,
favorabile tuturor ţărilor lumii, în ciuda faptului că ei recunosc existenţa unor mari deosebiri
între ţări.
Un număr limitat de ţări puternic dezvoltate au cunoscut un process continuu de
creştere economică (sporirea venitului naţional pe locuitor) şi o dezvoltare complexă
(infrastructură, potenţial de producţie, nivel de viaţă al populaţiei) îndeosebi pe baza
acumulării de capital şi a progresului tehnic, procese interdependente cu comerţul exterior
şi în ciuda ciclicităţii acestor procese, respectiv a crizelor economice (conjuncturile
decenale, seculare, naţionale, regionale, globale). Investigaţiile privind multiplicatorul
comerţului exterior (F.Machlup) au urmărit să evidenţieze măsura în care comerţul exterior
declanşează un proces de sporire a venitului naţional, asemănător investiţiilor suplimentare
de capital.
Majoritatea ţărilor lumii se găsesc într-o situaţie precară (subdezvoltare), nu cunosc
procesul de creştere economică, după părerea neoclasicilor, îndeosebi datorită unor cauza
interne (“cercul vicios al subdezvoltării” datorat fie creşterii populaţie într-un ritm mai rapid
decât al venitului naţional, fie insuficienţei de capital, datorată absenţei sau slabei
economisiri din venitul realizat). Liberalii neoclasici apreciază că, “deschiderea spre
exterior“a economiei acestor ţări, respectiv deplina liberalizare a comerţului lor exterior le-
ar putea “antrena” în mod spontan, pe calea creşterii economice şi a dezvoltării, ar permite
“propagarea” creşterii economice de la ţările dezvoltate spre cele subdezvoltate
(P.A.Samuelson, J.W.Rostow, R.Nurkse etc). Ei dau ca exemple în acest sens cazul “micilor
ţigani” din Asia (Coreea de Sud, Taiwan, Hong-Kong, Thailanda etc, în general noile ţări
industrializate, neţinând seama însă de faptul că, pe lângă deschiderea acestora faţă de
122
exterior, alţi doi factori au permis avansul lor economic şi anume importurile avantajoase
obţinute din partea statelor occidentale puterni industrializate şi implicarea masivă a statelor
respective în procesul de industrializare a acestora.
e) Politica economică externă (comercială) optimă este, după părerea liberalilor
neoclasici, politica liberului schimb, respingând, în principiu, măsurile protecţioniste, atât
taxele vamale, cât şi contingentările cantitative (cotele), precum şi restricţiile calitative.
În consecinţă, modelul H-O-S al comerţului internaţional şi cele două teorii aferente
(proporţia factorilor şi egalizarea preţurilor şi a veniturilor) au fost şi sunt invocate în
continuare în literatura de specialitate şi în documentele Ligii Naţiunilor din perioada
interbelică ale ONU, GATT şi OMC din perioada postbelică, în sprijinul programului de
liberalizare a comerţului mondial.
În consecinţă, manualul “Economics” publicat de P.A.Samuelson şi W.A.Nordhans în
1989 consideră că teoria comerţului internaţional se sprijină pe două descoperiri majore.
Prima se referă la faptul că “Atunci când se deschid graniţele pentru comerţul internaţional,
creşte venitul naţional al fiecărei ţări şi a tuturor împreună”. Cea de a doua idee susţine că
“Un tarif sau o cotă greşit concepute, departe de a-i ajuta pe consumatorii din ţara
respectivă, va reduce, în schimb, veniturile lor reale, făcând importurle mai costisitoare şi
întreaga lume mai puţin productivă. Ţările pierd de pe urma protecţionismului deoarece un
comerţ internaţional mai redus înlătură eficienţa proprie specializării şi diviziunii muncii” (48,
p.904).

4. Paradoxul lui Leontief

Paradoxul lui Leontief constituie “o piatră de hotar” în demersul teoretic menit să

analizeze modelul neoclasic al comerţului internaţional din perioada postbelică.
Din punct de vedere metodologic, el atrage atenţia asupra faptului că acest domeniu
trebuie studiat nu numai sub aspect cantitativ (proporţia factorilor folosiţi în producerea
mărfurilor pentru export), ci şi din punct de vedere calitativ (structura diferitelor economii
naţionale şi interdependenţa dintre ramurile fiecărei economii naţionale şi dintre aceste
economii).
Pe baza datelor statistice disponibile, W.Leontief ajunge la alte concluzii teoretice
decât adepţii modelului H-O-S în ce priveşte intensitatea relativă a factorilor utilizaţi pentru
producerea mărfurilor exportate de SUA. Adepţii modelului H-O-S susţineau că SUA exporta
mărfuri produse prin folosirea intensivă a factorului capital, iar W.Leontief susţine că, de
fapt, SUA exportau mărfuri care au fost obţinute prin folosirea intensivă a factorului muncă,
123
ţinând seama nu numai de numărul muncitorilor, ci mai ales de calitatea muncii lor,
productivitatea lor mult mai ridicată decât în alte ţări (de 3 ori faţă de Europa), corelată,
evident, cu nivelul ridicat de înzestrare tehnică a acestora (ponderea capitalului pe lucrător).
Impactul ştiinţific al acestui “paradox”* în raport cu conţinutul modelului H-O-S, care
de cele mai multe ori nu au fost favorabile acesteia. Pe de altă parte, el a temperat
optimismul fără acoperire al teoriei liberale a avantajului relativ în comerţul internaţional,
respingând pretenţia excesivă de rigoare (“principiu inatacabil”) a promotorilor ei şi
semnalând mulţimea restricţiilor care o condiţionau, limitându-i astfel valabilitatea. Pe
această bază, W.Leontief apreciază că “Teoria costurilor comparate – ca multe teorii
economice – predomină în paginile manualelor, fără însă a sta de fapt la baza practicii
analizei economice empirice”.

124
 Cursul 6
Teoria creşterii economice
1. Conceptul de crestere economica

Spre deosebire de secolul al XIX-lea, când interesul majoritatii economistilor s-a

concentrat spre probleme legate de activitatea agentilor economici pe termen scurt, treptat
în decursul secolului XX a crescut preocuparea economistilor pentru functionarea economiei
la scara unei tari, nu numai pe termen scurt ci si pe termen mediu si lung. Este vorba de
evolutia gândirii economice de la microanaliza statica la macroanaliza dinamica.
Cresterea economica este denumirea moderna, data unei problem economice mai
vechi – aceea a sporirii avutiei natiunilor.
Liberalismul clasic si neoclasic a acordat prioritate microanalizei statice si numai în
mod exceptional s-a referit la macroanaliza.
Marxismul a explicat mecanismul de functionare al economiei moderne de piata a
capitalismului dar din perspectiva ideologica si politica.
În perioada postbelica, cel putin în primele 2-3 decenii ale acesteia, cresterea
economica a devenit problema numarul unu atât pentru gândirea economica cât si pentru
practica acesteia.
Interesul deosebit pentru cresterea economica îsi are explicatia în cel putin doua
cauze:
 mai
usor numeroasele si dificilele probleme cu care se confruntau; fapt ce ar fi dus
atenuarea contradictiilor si tensiunilor sociale.
 Cresterea economica era impusa si de necesitatea gasirii unor raspunsuri la
problemele ridicate de dezvoltarea contemporana cum ar fi: poluarea, ruperea
echilibrului dintre mediul social cel natural, aparitia unor implicatii negative
cercetarii tehnice, înmultirea si extinderea crizelor de la scara nationala la cea
regionala si mondiala.
Interesul deosebit pentru problema cresterii economice a fost dovedit de volumul
imens de literatura de specialitate si desfasurarea la Tokio (1977) a unui Congres cu titlul
“Cresterea economica, resursele ei”.
În literatura de specialitate exista o multitudine de teorii care redau ideea de avutie,
de crestere economica, de expansiune, dezvoltare, dinamica economica, progres
economic, reproducere largita.

125
 Unii autori reduc cresterea economica numai la modalitatea, altii considera ca
aceasta presupune schimbari colective inclusiv structurale. De asemenea sunt autori care
identifica cresterea economica cu dezvoltarea si progresul altii le diferentiaza.
În definirea conceptului de crestere economica sunt folosite doua sensuri:
 în sens larg cresterea economica se refera la sporirea produsului social (PNB
si PIB) a venitului national si prin aceasta a avutiei nationale inclusiv a
capacitatii de productie, incluzând si modificari de structura ale economiei.
 în sens restrâns, cresterea economica înseamna sporirea venitului national pe
locuitori si presupune analiza aspectelor cantitative ale acestui proces.
Majoritatea specialistilor au cazut de acord ca termenul de crestere economica se
refera la aspectul cantitativ al procesului si este folosit cu precadere la masurarea relatiilor
dintre volumul factorilor folositi si marimea rezultatelor obtinute, urmând folosirii acestor
factori si motivarea deciziilor economice inclusiv a masurilor de politica economica.
În locul notiunii de crestere economica este folosit si cel de dezvoltare economico-
sociala, el este un termen mai larg, include si notiunea de crestere economica, dar contine
în plus si alte schimbari, îndeosebi calitative, incluzând cele structurale, având în vedere
repercursiunile lor asupra calitatii vietii.
Sintetizând putem aprecia urmatoarele:
 iv, referindu-se la
produsul social, venitul national.
 – concept mai larg, include cresterea economica,
schimbarile calitative si structurale inclusiv aspecte legate de calitatea vietii.
 Progresul economic – termen ce desemneaza miscarea economica
ascendenta a vietii social – economice.

2. Modele ale cresterii economice

Economistii care au studiat cresterea economica în perioada neoclasica sau ocupat,

cu precadere de studierea raportului cantitativ dintre factorii de productie utilizati si
rezultatele obtinute, respectiv sporul de produse si de venit în care s-au canalizat aceste
rezultate. Pentru a comensura aceste rezultate s-au creat si instrumentele de investigatie
statistica si matematica necesare, astfel ca în primele decenii ale secolului XX s-a cristalizat
si s-a afirmat o stiinta noua economica numita econometrie.
Econometria este o stiinta economica ce reprezinta un ansamblu coerent de metode
si instrumente de analiza statistica – matematica a fenomenelor si proceselor economice în
126
care însasi teoria economica este formalizata în termini matematici. Îmbinând metodele
statistico - matematice cu particularitatile teoretice ale economiei politice, econometria
întruneste atât valentele unei cercetari economice aplicative, cât si ale celei fundamentale
de teorie generala.
În cadrul econometriei, principalul instrument de investigatie utilizat în acest scop
este modelul economico-matematic cu functii cognitive dar si previzionale.
Variatele laturi si conexiuni ale procesului de crestere economica si-au gasit
reflectarea în notiuni specifice ca:
Coeficientul capitalului (c), a fost fundamentat de R.F. Harrad în lucrarea “Spre o
teorie a directiei economice” în 1948. Scopul sau era de a determina necesarul de capital
suplimentar pentru a obtine o crestere unitara a produsului, respectiv a venitului. În aceeasi
optica în 1959 Domar în “Eseuri de crestere economica” a introdus si el un parametru
eficientei marginale a investitiilor (r) , acesta reflectând cât produs sau venit se obtine pe
unitatea de capital suplimentar investit. Cei doi parametrii exprima în forme diferite aceeasi
relatie între cresterea investitiilor si cresterea venitului pornind însa de la obiective diferite,
Harrad are ca punct de plecare sporul de venit încercând sa determine cu cât trebuie sa
creasca volumul capitalului pentru a atinge o anumita crestere economica.
În schimb Domar are în vedere sporul de capital încercând sa identifice rezultatul
(cresterii venitului), unitate de capital suplimentar.
De altfel Harrod a elaborat un model de crestere economica de tip Keynesian pornind
de la conceptul de economie dinamica. Harrod identifica trei tipuri de rate ale cresterii
economice:
a) rata garantata a cresterii economice (Gw) este cea scontata de întreprinzator ca
rezultat al investitiei.
b) Rata naturala a cresterii (Gn) exprima interesele generale ale societatii ca si limita
superioara a posibilitatilor de crestere economica. Aceasta rata naturala s-ar putea sa nu
satisfaca interesele întreprinzatorilor.
c) Rata reala de crestere este determinata de marimea, structura, nivelul tehnic si
randamentul capitalului existent.
În principiu ea poate sa fie mai mare sau mai mica decât rata garantata iar, ca regula,
este sub nivelul ratei naturale, care, potential satisface interesele tuturor.
Prin natura sa rata naturala corespunde coeficientului mediu capital la un nivel dat
de acumulare.
Pornind de la aceste determinari, rezulta ca daca rezultatul este mai mare decât rata
garantata înseamna ca investitiile cresc, afacerile merg bine iar economia este în
127
expansiune, si invers daca rata reala este mai mica decât cea garantata înseamna ca
economie este în recesiune.
Aceste oscilatii ale ratei reale în jurul celei garantate exprima instabilitatea si
fluctuatiile economiei de piata. Pentru atenuarea acesteia si corectarea dezechilibrelor
Harrod propune interventia statului în economie, aceasta însemnând utilizarea pârghiilor
fiscale si monetare precum si impulsionarea activitatilor economice prin reducerea
impozitelor, dobânzilor, sporirea cantitatii de bani în circulatie.
Modelul Harrod - Domar se limiteaza la descifrarea dinamicii economice ciclice fara
a cauta sa elucideze cauzele interne, de structura ale instabilitatii

3. Modele neoclasice ale cresterii economice

Pleaca de la ipoteza autoechilibrarii spontane a economiei de piata prin intermediul

oscilatiei pretului. În aceasta situatie se are în vedere rolul celor doi factori esentiali ai
productiei - capitalul si munca, optimizarea folosirii lor.
Dupa cel de-al doilea razboi mondial a urmat o perioada de aproximativ un sfert de
secol caracterizata prin cresterea economica stabila, constanta si a prosperitatii majoritatii
tarilor industrializate.
La granita anilor 60 si 70 au devenit tot mai evidente carentele modelelor cresterii
economice. La aceasta data au aparut si unele probleme globale economice cum ar fi inflatia
somajul, poluarea, consumul nerational, cresterea preturilor la produsele energetice,
amplificare decalajelor dintre tarile lumii. Drept urmare au aparut importante mutatii si
restructurari în problematica teoriilor cresterii economice atât în ceea ce priveste continutul
conceptului de crestere economica cât si în ceea ce priveste metodologia de cercetare si
modelarea procesului cresterii economice. Astfel s-a trecut:

cuprinzatoare a acestui domeniu, adica la studiul cresterii economice în sens
larg incluzând si probleme structurale si calitative
 S-a trecut de la modelele macroeconomice la modelele mondoeconomice sau
globale, impuse de problemele care depasesc granitele nationale ale tarilor,
cum sunt: penuria de resurse naturale, amplificarea relatiilor internationale,
poluarea mediului, înmultirea si actualizarea crizelor mondiale.
În acest proces un rol important l-a jucat Clubul de la Roma creat în 1968 sub
conducerea A. Pecci. Clubul de la Roma si-a propus sa finanteze si sa patroneze cercetarile
asupra viitorului lumii din perspectiva globala, planetara.
128
 În 1972 Denis si Danella Meadows au publicat primul raport al Clubului de la Roma
lucrarea “Limitele cresterii” unde este elaborat un model mondial al cresterii economice.
Acesta este conceput ca un sistem de interdependenta si interactiune a cinci
variabile:
 Cresterea demografica, productia agricola si alimentara, consumul de resurse
(materii prime si energie)
 Dezvoltarea industriala la scara planetara, poluarea mediului
Analizând evolutia acestor variabile în perioada 1960 – 1970, autorii au ajuns la
concluzia ca ele urmeaza o lege de crestere exponentiala, concretizata într-o crestere
rapida a populatiei, a productiei alimentare si industriale - fapt ce a dus la o grava poluare a
mediului si o secatuire a resurselor de materii prime si energetice.
Pe temeiul acestei tendinte a ajuns la concluzia ca daca se vor mentine actualele
tendinte de crestere a populatiei, industrializarii, poluarii, productiei – limitele cresterii vor fi
atinse în urmatorii 100 de ani. Acest fapt va conduce la un dezechilibru planetar fara a mai
fi posibila echilibrarea naturala, fapt ce ar trimite omenirea în fata unei catastrofe
apocaliptice. Fata de aceasta situatie raportul Meadows a preconizat formarea deliberata a
cresterii economice si demografice mondiale - fenomen numit crestere zero. Practic acesta
ar însemna oprirea cresterii economice si demografice si mentinerea unui echilibru
economic.
Lucrarea “Limitele cresterii” si teoria cresterii economice zero are multe elemente
realiste ale dezvoltarii mondiale care nu pot fi ignorate cum ar fi: consumul resurselor,
poluarea.
În acelasi timp prin viciile de constructii, concluziile si solutiile preconizate de modelul
Meadows a declansat numeroase critici cum ar fi:
 Simplificarea excesiva a interdependentelor din lumea actuala redusa doar la
5 variabile
 Subestimarea rolului progresului tehnico – stiintific
 Ignorarea existentei statelor nationale si a specificului cresterii economice
 Pesimismul exagerat privind cresterea economica
 Modelul cresterii zero nu tine cont de împartirea lumii în tari bogate si sarace
si consecintele acestui fapt.
Modelul Meadows preconizeaza mentinerea subdezvoltarii si a decalajelor
economice internationale.

129
 Ca raspuns la critice cresterii zero Clubul de la Roma a initiat un al doilea raport
concretizat în lucrarea “Omenirea la raspântii” 1974, elaborat de Eduard Pestel si Mihailo
Mesarovic.
Acest raport este un raport de crestere economica mondiala bazat pe o noua
conceptie si inovatii metodologice.
Noul raport porneste de la luarea în considerare a diversitatii lumii si gruparea tarilor
în 10 mari regiuni geografice în functie de asemanarile economice si social – culturale.
Din aceasta optica autorii au facut distinctia a doua tipuri de crestere economica
 Cresterea nediferentiata care are loc prin simpla înmultire cantitativa asa cum
fusese conceputa în primul raport.
 Cresterea diferentiata sau organica controlata de oameni si care cuprinde
schimbari calitative structurale.
Pornind de la aceasta distinctie autorii apreciaza ca nu cresterea în sine se afla la
originea crizelor actuale ci caracterul sau anarhic. Drept urmare se opteaza pentru o
crestere controlata de oameni, elaborându-se scenarii alternative ale dezvoltarii viitoare
având ca obiectiv lichidarea subdezvoltarii economice si depasirea crizelor planetare.
Raportul considera ca rezolvarea problemelor omenirii nu este posibila decât prin
cooperarea internationala precum si prin armonizarea activitatii oamenilor cu mediul lor
natural.

130
 Cursul7
Gândirea economic românească în perioada interbelică
1. Trăsături generale

Gândirea economică românească interbelică a cunoscut, în raport cu cea din

perioada anterioară, o lărgire a ariei problematice şi o aprofundare a acesteia sub aspect
teoretic, metodologic şi al recomandărilor de politică economică.
Încheierea, în cursul anului 1918, a procesului de unificare a ţinuturilor locuite de
poporul român – act istoric pentru înfăptuirea căruia militaseră de-a lungul timpului, şi
numeroşi economişti – a reprezentat o premisă esenţială pentru accelerarea progresului
economic, social-politic şi cultural al ţării noastre.
Preocupările teoretice şi metodologice ale economiştilor români interbelici au vizat,
între altele: geneza economiei de piaţă în România; trăsăturile şi perspectivele ei de
dezvoltare; locul României şi în general, al ţărilor precumpănitor agricole în economia
mondială; modernizarea şi completarea terminologiei de specialitate.
Sub aspectul recomandărilor de politică economică, în primul deceniu interbelic
(1919-1929), în atenţia economiştilor români s-au aflat: problematica reformei agrare;
strategiile de dezvoltare economică şi, în primul rând, industrială; unificarea şi mai târziu,
reforma monetară; situaţia datoriei externe antebelice şi a reparaţiilor de război cuvenite
României. În perioada crizei economice (1929- 1933), principalele teme de dezbatere au
fost: scăderea volumului producţiei şi al investiţiilor; creşterea nivelului şomajului; politica
comercială şi financiară internă şi externă. În ultimii ani interbelici (1933-1939), în centrul
preocupărilor economiştilor au trecut: problematica complexului economic naţional; rolul
economic al statului; modernizarea legislaţiei muncii şi funcţiile cooperaţiei.
Dintre curentele de gândire economică existente înaintea primului război mondial, şi-
au continuat activitatea în perioada interbelică curentul industrialist (devenit, în cursul
deceniului al doilea, cel al naţionalismului economic) şi curentul marxist. Alături de ele,
aveau să constituie repere doctrinare importante ale acestei perioade curentul ţărănist şi,
mai târziu, cel corporatist. În schimb, curentele agrarian-conservator şi poporanist aveau să
intre într-un proces de dezagregare.
Gândirea economică românească interbelică s-a conectat, într-o măsură mai mare
comparativ cu perioada anterioară, la circuitul internaţional de reflecţii economice.
Principalele tendinţe prezente în gândirea economică universală aveau să fie receptate şi
comentate de economiştii români. Pornind de la realităţile economice interne, dar ţinând
131
seama de rezultatele cercetării ştiinţifice internaţionale, aceştia au fost în măsură să
formuleze reflecţii valoroase.
Dezbaterea problematicii economice de către exponenţii principalelor curente a luat
uneori forma unor confruntări de idei, cu caracter mai mult sau mai puţin polemic. Printre
cele mai importante confruntări de idei se numără cele privind:
• formarea şi evoluţia economiei de piaţă în România (între V.N.Madgearu, Ş.Zeletin,
Ş.Voinea şi M.Manoilescu);
• trăsăturile şi perspectivele de dezvoltare ale economiei româneşti interbelice (între
V.N.Madgearu, M.Manoilescu şi G.Taşcă);
• rolul şi funcţiile cooperaţiei (între G.Taşcă, I.Răducanu şi V.Jinga).
Aceste confruntări de idei, situate, în general, la un nivel teoretic ridicat, au contribuit
atât la mai buna precizare a poziţiilor doctrinare, cât şi la popularizarea acestora în rândul
opiniei publice româneşti. După unele aprecieri, ele au premers şi au influenţat într-o măsură
considerabilă disputele pe aceste teme, purtate la scară internaţională după al doilea război
mondial, ceea ce le conferă importanţă în istoria gândirii economice universale.
Nivelul de competenţă al economiştilor români a beneficiat de pe urma dezvoltării
învăţământului, a cercetării şi a publicisticii de specialitate.
Principala instituţie de învăţământ superior economic, Academia de Înalte Studii
Comerciale şi Industriale (A.I.S.C.I.), a fost înfiinţată în 1913 şi extinsă în perioada
interbelică. Din corpul său profesoral au făcut parte teoreticieni economici importanţi, cum
erau G.Taşcă, I.N.Angelescu, I.Răducanu, V.N.Madgearu, V.Slăvescu, G.Mladenatz şi alţii.
Ulterior, aveau să fie constituite facultăţi sau secţii de studii economice la Iaşi, Cluj, Braşov
şi în alte oraşe. Unele discipline economice erau studiat şi la alte profiluri universitare (juridic,
tehnic, agronomic).
Pentru nevoile practice ale vieţii economice au fost înfiinţate sau au continuat să
funcţioneze şcoli medii de contabilitate, finanţe publice şi private, asigurări, circulaţie
monetară.
Dintre instituţiile cultural-ştiinţifice cu preocupări privind studiile economice se cuvin
menţionate Institutul Social Român, Institutul de Statistică Generală, Institutul Român pentru
Studierea Conjuncturii Economice şi altele.
Institutul Social Român a organizat în anii 1922-1923 un ciclu de conferinţe publice
pe tema doctrinelor partidelor politice existente la acea dată.
Presa economică a cunoscut o diversificare şi o creştere a audienţei în rândul
publicului. Printre cele mai importante publicaţii de specialitate se numărau „Analele

132
economice şi statistice”, „Independenţa economică”, „Arhiva pentru ştiinţă şi reformă
socială” şi „Argus”.

2 Curentul naţionalismului economic

Curentul naţionalismului economic s-a dezvoltat între deceniile doi-cinci ale secolului
al XX-lea, continuând în linii generale, orientările teoreticometodologice şi recomandările de
politică economică ale curentului industrialist.
Tranziţia de la curentul industrialist la curentul naţionalismului economic a avut loc în
cursul deceniului al doilea al secolului al XX-lea, pe fondul întârzierii şi distorsionării
dezvoltării economiei de piaţă în ţara noastră şi al deteriorării poziţiei României în economia
mondială. Făcându-se ecoul nemulţumirii manifestate, în special, de aripa radicală a
curentului industrialist, unii exponenţi ai acestui curent şi fruntaşi ai Partidului Naţional-
Liberal, între care V.Brătianu, E.Costinescu şi alţii, au elaborat doctrina naţionalismului
economic (sintetizată în deviza „prin noi înşine”). Această doctrină îşi propunea să apere, în
noile condiţii istorice, interesele statului român şi ale agenţilor economici indigeni în
confruntarea lor cu agenţii economici externi. Devenită suport teoretic al curentului
naţionalismului economic, ea avea să parcurgă un proces de maturizare graduală în
perioada interbelică.
Sub aspectul orientării teoretico-metodologice, curentul naţionalismului economic s-
a situat pe poziţii protecţioniste şi, într-o măsură mai mică, liberale neoclasice, susţinând:
• dezvoltarea economiei de piaţă şi înlăturarea formelor de organizare economică
pre- sau, după caz, necapitaliste;
• prioritatea intereselor economice naţionale, privite în ansamblu, în raport cu cele
străine;
• consolidarea proprietăţii private, ca temelie a progresului şi a prosperităţii
economice;
• studierea condiţiilor social-istorice pentru înţelegerea trăsăturilor şi a perspectivelor
de dezvoltare ale economiei româneşti.
Recomandările de politică economică ale curentului naţionalismului economic se
menţin, în general, în perimetrul gândirii economice protecţioniste, căreia i se adaugă, către
sfârşitul perioadei interbelice, elemente de factură dirijistă.
Exponenţii acestui curent au adus noi argumente în favoarea industrializării ţării prin
valorificarea resurselor naturale şi a capacităţilor de producţie aflate în provinciile istorice
reunite după 1918. Finanţarea dezvoltării industriale urma să fie asigurată, în principal, prin
133
acumularea internă de capital, prin investiţii publice în infrastructură şi, numai în completare,
prin investiţii externe.
În condiţiile efervescenţei social-politice existente în ultima parte şi după încheierea
primului război mondial, adepţii acestui curent au acţionat pentru înfăptuirea reformei
agrare. Consecinţele acesteia (diminuarea drastică a suprafeţei proprietăţilor moşiereşti şi
creşterea numerică a gospodăriilor ţărăneşti mici şi mijlocii) corespundeau obiectivului
accelerării dezvoltării economiei de piaţă.
Politica economică recomandată şi înfăptuită de exponenţii naţionalismului economic
în primul deceniu interbelic, în care PNL s-a aflat la guvernare în cea mai mare parte a
timpului, a vizat, între altele:
• trecerea în proprietatea burgheziei româneşti a unei părţi cât mai importante a
activelor economice din provinciile reunite în 1918;
• exploatarea resurselor naturale prin asocierea statului cu investitorii interni;
• limitarea pătrunderii capitalului străin în unele sectoare-cheie ale economiei
naţionale, în care acesta ajunsese să deţină poziţii predominante, cum erau industria
petrolieră şi sectorul bancar;
• adoptarea unor măsuri de austeritate bugetară, de echilibrare a balanţei de plăţi
externe şi de pregătire a înfăptuirii reformei monetare.
Pe baza învăţămintelor desprinse atât din aplicarea propriei politici economice, cât şi
din evoluţiile economice înregistrate pe plan mondial, adepţii naţionalismului economic au
preconizat în deceniul al patrulea măsuri vizând consolidarea rolului statului în viaţa
economică şi înfăptuirea unei largi deschideri sociale. În acest sens, ei au recomandat şi, în
perioada guvernării PNL de la mijlocul deceniului al patrulea, au pus în aplicare următoarele
măsuri:
• asanarea unor ramuri şi subramuri din industrie, comerţ, sectorul bancar şi al
asigurărilor prin exercitarea unor măsuri de control din partea statului;
• generalizarea practicii acordării unor comenzi de stat importante unor întreprinderi
indigene;
• preluarea la datoria publică a debitelor unor categorii de producători agricoli, mici
întreprinzători urbani etc. afectaţi de criza economică din 1929-1933;
• modernizarea legislaţiei muncii şi adoptarea salariului minim garantat.
Din generaţia de economişti afirmaţi în deceniile al doilea şi al treilea ale secolului al
XX-lea, principalii exponenţi ai curentului naţionalismului economic sunt Ion N.Angelescu,
Mitiţă Constantinescu şi Victor Slăvescu, iar apropiat de acest curent a fosT Ştefan Zeletin.

134
 Alături de aceştia şi-au continuat activitatea unii economişti care se remarcaseră încă
din perioada anterioară în cadrul curentului industrialist, cum era Vintilă Brătianu.
Ion N.Angelescu (1884-1930) şi-a consacrat scurta sa viaţă activă muncii ştiinţifice şi
carierei publice. Licenţiat în drept, litere şi filozofie al Universităţii din Bucureşti, el a obţinut
doctoratul în ştiinţe economice la Universitatea din München. A funcţionat începând din
1915 în corpul profesoral al Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale, îndeplinind
funcţia de rector al acestei instituţii (1924-1929) şi de preşedinte al Asociaţiei Economiştilor
din România (1926). Militant de seamă al PNL, a fost parlamentar şi înalt funcţionar
guvernamental.
Principalele domenii de cercetare ştiinţifică abordate de I.N.Angelescu au fost istoria
economiei naţionale, istoria comerţului mondial, finanţele publice şi statistica. Din fecunda
sa operă menţionăm lucrările: Cunoaşterea şi conducerea pieţei economice: studiu istorico-
statistic asupra evoluţiei naţionale a popoarelor (1915), Politica economică a României Mari
(1919), Politica economică a României faţă de politica imperialistă (1923).
Format ca economist sub influenţa şcolii istorice germane, dar familiarizat şi cu
literatura economică liberală neoclasică şi marxistă, I.N.Angelescu considera că obiectul de
studiu al ştiinţei economice consta în cunoaşterea, explicarea şi conducerea formelor
succesive de organizare economică. Referindu-se la metoda de cercetare economică, el
aprecia drept sterilă disputa privind superioritatea metodei inductive ori a celei deductive.
Analiza istorică a fenomenelor era indispensabilă nu doar pentru înţelegerea economiei
contemporane, ci – având o funcţie prospectivă – pentru înţelegerea evoluţiei viitoare a
fenomenelor şi proceselor economice. Conducerea vieţii economice trebuia să se sprijine
pe cunoaşterea temeinică a realităţilor acesteia, pe cercetări ştiinţifice riguroase.
I.N.Angelescu a adus contribuţii notabile la elaborarea politicii economice externe
româneşti din primul deceniu interbelic. El a militat consecvent pentru asigurarea
independenţei economice a României în condiţiile în care, ca rezultat al primului război
mondial, aveau loc reaşezări în raporturile de forţe pe plan mondial. Politica economică
românească, afirma el, trebuia să servească interesele economice naţionale, indiferent dacă
acesta este în armonie sau în conflict cu tendinţele politicii economice a marilor puteri.
Pentru noi, arăta economistul român în spiritul protecţionismului clasic, progresul material
sau spiritual al lumii nu prezenta importanţă dacă se realiza cu preţul distrugerii sau al slăbirii
economiei naţionale.
I.N.Angelescu considera procesul de industrializare a ţării noastre nu doar dezirabil,
ci şi imperios necesar. În opinia lui, dezvoltarea industriei ar fi avut următoarele consecinţe
pozitive:
135
 a) producerea în ţară a unei părţi importante din mărfurile industriale cerute pe piaţa
internă, ceea ce ar substitui importul acestora şi ar degreva balanţa comercială externă;
b) înzestrarea întregii economii cu capacităţi de producţie moderne, ceea ce ar
asigura o productivitate economică ridicată;
c) ameliorarea poziţiei României în fluxurile economice internaţionale.
Analist lucid, I.N.Angelescu era conştient de faptul că ţara noastră nu putea atinge
într-un interval scurt de timp nivelul ţărilor celor mai dezvoltate industrial şi nici nu trebuia să
renunţe la valorificarea potenţialului său agricol. De aceea, nota el, România nu era menită
să devină un stat industrial, dar nici nu mai putea rămâne un stat agricol. El considera că o
structură economică industrial-agrară ar corespunde atât posibilităţilor economiei româneşti,
cât şi compoziţiei socioprofesionale a ţării.
Depăşind recomandările altor adepţi ai industrializării, I.N.Angelescu s-a pronunţat
pentru dezvoltarea industriei grele, inclusiv a acelor ramuri (cum erau metalurgia şi
construcţiile de maşini) pentru care unele materii prime ar fi trebuit importate. Poziţia sa în
această problemă a fost întâmpinată cu obiecţii sau rezerve de mulţi alţi economişti.
Răspunzând criticilor, el aprecia ca posibilă dezvoltarea ramurilor menţionate prin utilizarea
acumulărilor interne de capital şi aplicarea unor taxe vamale protecţioniste.
Mitiţă Constantinescu (1890-1946) s-a remarcat atât ca teoretician, cât şi ca
practician economic (a fost, între altele, guvernator al Băncii Naţionale). În lucrarea Politica
economică aplicată (1943), el a analizat situaţia economiei româneşti interbelice şi a
elaborat un program de redresare în spiritul dirijismului economic. Principalele deficienţe ale
economiei româneşti, aprecia el, decurgeau din dezechilibrele existente atât în structura
economică a ţării (între industrie şi agricultură), cât şi, legat de aceasta, în structura
comerţului exterior.
Masa economică naţională (concept prin care înţelegea totalitatea forţelor naţionale
de producţie) era compusă din forţe individuale şi colective, între care exista fie echilibru
spontan, fie dezechilibru. Pentru asigurarea unui echilibru statornic, nota M.Constantinescu,
statul avea datoria de a interveni permanent în vederea reglementării, organizării şi
controlului vieţii economice.
Redresarea economiei naţionale presupunea, în viziunea sa, o politică economică
unitară pentru întreaga economie, industrializarea, sporirea producţiei agricole, echilibrarea
balanţei comerciale externe şi altele. Referindu-se la obiectivele dezvoltării industriale,
M.Constantinescu a definit conceptul de dublă industrializare, prin care înţelegea
dezvoltarea industriei naţionale:
a) pentru piaţa internă, până la saturarea nevoilor acesteia;
136
 b) pentru export, în scopul acoperirii parţiale a costului importurilor de produse
industriale.
Ştefan Zeletin (1882-1934) a fost un gânditor pluridisciplinar (filosof, sociolog,
economist, filolog) şi un publicist fecund, pe care suferinţele fizice şi dispariţia timpurile l-au
împiedicat să-şi dea întreaga măsură a valorii. Absolvent merituos al studiilor de filozofie şi
filologie clasică la Universitatea din Iaşi în 1906, el a urmat un stagiu de pregătire la
universităţi din Franţa, Germania şi Marea Britanie. În 1912 şi-a susţinut doctoratul în
filozofie în Germania cu menţiunea magna cum laude. A funcţionat ca profesor în
învăţământul secundar şi din 1927, în învăţământul superior, la Universitatea din Iaşi.
Principalele sale lucrări din sfera ştiinţelor economice sunt Burghezia română. Originea şi
rolul ei istoric (1925) şi Neoliberalismul (1927).
În perioada studiilor în străinătate, Ş.Zeletin s-a familiarizat cu doctrina economică
marxistă, cu teoriile economice ale şcolii istorice germane şi cu concepţia lui W.Sombart
privind evoluţia capitalismului.
Între dezvoltarea economică, pe de o parte, şi cea social-politică, juridică şi
instituţională, pe de altă parte, observa Ş.Zeletin, se manifesta un raport de determinare
cauzală valabil în toate împrejurările. În acest context, el respingea teoria formelor fără fond,
care susţinea existenţa unei rupturi între fondul economic tradiţional, înapoiat şi formele
juridice şi instituţionale împrumutate din ţările avansate. Ş.Zeletin îi califica pe junimişti şi pe
ceilalţi adepţi ai acestei teorii drept reacţionari, iar pe Titu Maiorescu, principalul exponent
al acesteia, drept şeful şcolii reacţionare. Totodată, el îi reproşa economistului şi sociologului
marxist C.Dobrogeanu-Gherea că ar fi preluat fără discernământ teoria formelor fără fond.
Afirmaţiile sale tranşante pe această temă au stârnit reacţii puternice din partea
cercurilor junimiste şi socialiste.
Procesul de formare a României moderne, susţinea Ş.Zeletin, coincidea cu cel al
dezvoltării economiei de piaţă în ţara noastră. Acest proces a fost determinat, în opinia sa,
de expansiunea economică a capitalismului britanic către Orient (factor căruia îi atribuia rolul
hotărâtor) şi de difuziunea ideilor liberale franceze.
În evoluţia sa la scară mondială, aprecia Ş.Zeletin, capitalismul a parcurs trei etape
de dezvoltare:
• capitalismul comercial, care a promovat o politică economică mercantilistă;
• capitalismul industrial, care a adoptat o politică economică liberschimbistă;
• capitalismul financiar, care a promovat o politică economică imperialistă.
Sub influenţa lui W.Sombart, Ş.Zeletin nu admitea existenţa unor legităţi sau trepte
de evoluţie specifice României sau în general, ţărilor agrare, ci doar a unor particularităţi
137
decurgând din condiţiile concret-istorice. Ca particularitate a dezvoltării economiei de piaţă
în România, el menţiona trecerea de la etapa capitalismului comercial direct la cea a
capitalismului financiar.
Dezvoltarea economiei de piaţă în România a fost însoţită de mari prefaceri social-
economice, politice şi culturale. Ele au generat ascensiunea burgheziei naţionale de la
situaţia de grup revoluţionar de la mijlocul secolului al XIX-lea la cea de oligarhie financiară
din primele decenii ale secolului al XX-lea.
Fiind principala clasă socială interesată în dezvoltarea economică a ţării, burghezia
a deţinut şi urma să deţină în continuare un rol istoric progresist. Ei îi reveneau sarcini privind
dezvoltarea producţiei interne, consolidarea capitalului indigen şi organizarea vieţii
economice după un plan coerent. Poziţia lui Ş.Zeletin faţă de rolul social-istoric al burgheziei
româneşti a fost considerată ca fiind apologetică şi unilaterală.
În economia românească interbelică, constata Ş.Zeletin, se manifestau două
contradicţii majore:
a) între caracterul capitalist al dezvoltării economice şi mentalitatea anticapitalistă
întreţinută în cercurile intelectuale;
b) între interesele capitalului indigen şi cele ale capitalului străin.
Pentru rezolvarea acestor contradicţii, el preconiza intervenţia statului în sensul
consolidării economiei de piaţă şi al susţinerii intereselor capitalului indigen prin măsuri
administrative, bugetare şi fiscale. Statul român urma să acţioneze, în acelaşi timp, în
vederea disciplinării muncii (sintagmă prin care Ş.Zeletin înţelegea atât ameliorarea
organizării, cât şi creşterea intensităţii muncii).

3 Curentul economic ţărănist

Curentul ţărănist de gândire economică s-a dezvoltat între deceniile trei-cinci ale
secolului al XX-lea.
Preocupările privind problematica social-economică a ţărănimii, manifestate în
gândirea economică românească încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, s-au amplificat în
primele două decenii ale secolului al XX-lea.
Apariţia efectivă a curentului economic ţărănist la începutul deceniului al treilea a fost
impulsionată atât de înfăptuirea reformelor economice şi social-politice de după primul
război mondial, cât şi de constituirea şi activitatea Partidului Ţărănesc şi, după fuziunea
acestuia cu Partidul Naţional Român, a Partidului Naţional Ţărănesc.

138
 Sub aspect conceptual, metodologic şi al recomandărilor de politică economică,
curentul economic ţărănist îmbina reflecţii de factură liberală neoclasică, poporanistă,
cooperatistă şi în mai mică măsură, de alte orientări.
Printre reflecţiile de factură liberală neoclasică se numărau:
• aprecierea proprietăţii private şi a iniţiativei economice individuale ca baze ale
funcţionării oricărei economii de piaţă moderne;
• adoptarea unei atitudini nediscriminatorii faţă de toate categoriile de investitori,
indiferent dacă erau indigeni sau străini;
• susţinerea participării largi la fluxurile economice internaţionale (sintetizată în deviza
„porţilor deschise” pentru investiţiile şi mărfurile străine).
Din doctrina poporanistă (însuşită prin intermediul operei lui C.Stere, fondatorul
acestui curent) au fost preluate două reflecţii definitorii pentru orientarea curentului
economic ţărănist:
a) economia românească, ca şi a altor state agricole, prezenta trăsături specifice,
care îi imprimau un caracter necapitalist şi, prin aceasta, diferit de cel al economiei ţărilor
din Europa apuseană;
b) ţărănimea, considerată ca o clasă socială omogenă ce cuprindea marea majoritate
a populaţiei, prezenta interese economice şi social-politice specifice, diferite de interesele
grupurilor sociale minore, aşa cum erau calificate atât burghezia, cât şi proletariatul.
Din gândirea cooperatistă a fost reţinută, în primul rând, ideea asigurării unui echilibru
social-economic între interesele producătorilor şi cele ale consumatorilor. Cooperaţia
agricolă era în măsură, în opinia adepţilor ei, să elimine păturile intermediare şi parazitare
din viaţa economică a satelor şi să asigure prosperitatea materială a ţărănimii.
Pornind de la aceste considerente, exponenţii curentului economic ţărănist apreciau
că agricultura trebuia să fie ramura economică prioritară, iar ţărănimea – clasa socială
fundamentală pentru o îndelungată perioadă istorică. Pentru înfăptuirea acestor deziderate,
se preconiza constituirea unui stat ţărănesc, în care guvernarea ţării urma să revină
apărătorilor intereselor agriculturii şi ţărănimii.
În privinţa dezvoltării industriale a ţării, ei îşi manifestau scepticismul privind şansele
reale de reuşită ale proiectelor de industrializare elaborate de economiştii de alte orientări.
În opinia lor, era recomandabilă dezvoltarea ramurilor industriale legate de valorificarea
produselor agricole, pentru care exista o piaţă de desfacere sigură.
Politica economică recomandată şi aplicată de exponenţii curentului economic
ţărănist în perioada guvernării PNŢ de la sfârşitul deceniului al treilea şi începutul deceniului
al patrulea ale secolului al XX-lea viza, între altele:
139
 • dezvoltarea relaţiilor de piaţă în agricultură, având ca efect consolidarea economică
a ţărănimii înstărite;
• dezvoltarea cooperaţiei agricole, privită ca asociere liber consimţită a proprietarilor
agricoli mici şi mijlocii;
• limitarea, pe cât posibil, a intervenţiei statului în viaţa economică;
• stimularea pătrunderii capitalului străin în economia românească.
Aplicate în condiţiile crizei economice mondiale din 1929-1933, măsurile menţionate
au contribuit la agravarea consecinţelor negative ale acesteia.
Către sfârşitul deceniului al patrulea, pe fondul ascensiunii curentelor dirijiste, unii
exponenţi ai gândirii economice ţărăniste s-au pronunţat pentru creşterea rolului statului în
viaţa economică şi în speţă, pentru reglementarea activităţii sectorului privat bancar şi
comercial.
Curentul economic ţărănist a avut numeroşi reprezentanţi de seamă, dintre care se
disting Virgil N.Madgearu, Ion Răducanu, Ernest Ene, Gromoslav Mladenatz, Victor Jinga;
pe poziţii apropiate acestui curent s-a situat Gheorghe Taşcă.
Virgil N.Madgearu (1887-1940) a fost cel mai însemnat exponent al curentului
economic ţărănist şi în general, unul dintre cei mai reprezentativi gânditori economici români
interbelici. După absolvirea studiilor medii şi superioare în ţară, şi-a continuat pregătirea în
Germania, unde şi-a susţinut doctoratul în economie. A desfăşurat o bogată activitate
didactică, ştiinţifică şi publicistică. A fost profesor la Academia de Înalte Studii Comerciale
şi Industriale, întemeietorul şi directorul Institutului Român pentru Studierea Conjuncturii
Economice, editorul unor publicaţii economice. Participant de tânăr la viaţa politică, a
devenit principalul ideolog al Partidului Ţărănesc şi apoi, al Partidului Naţional-Ţărănesc,
parlamentar şi ministru. Adversar redutabil al forţelor politice fasciste, a fost asasinat în anul
1940. Principalele sale lucrări sunt: Doctrina ţărănistă (1923), Agrarianism, capitalism,
imperialism (1936) şi Evoluţia economiei româneşti româneşti după războiul mondial (1940).
Sub aspect conceptual şi metodologic, V.N.Madgearu s-a format sub influenţa atât a
şcolii istorice germane, cât şi a liberalismului neoclasic. El admitea existenţa unor legităţi în
viaţa economică, a căror studiere presupunea cercetarea sub aspect economic, social şi
practic a unui material faptic bogat.
Apariţia şi dezvoltarea economiei de piaţă în România, aprecia V.N.Madgearu, a
cunoscut trăsături diferite în raport cu cele din ţările Europei apusene. Pe de o parte,
dezvoltarea capitalismului în ţara noastră a fost accelerată de pătrunderea capitalurilor şi a
mărfurilor străine. Pe de altă parte, acest proces a fost frânat sau după caz, distorsionat de
factori cum erau:
140
 • slăbiciunea burgheziei comerciale indigene, care se comporta, potrivit formulării lui
V.N.Madgearu, ca o anexă a capitalismului extern;
• insuficienta dezvoltare a pieţei interne, datorată structurilor economice înapoiate,
cu precădere din agricultură, şi dependenţei acesteia de fluctuaţiile cererii de produse
industriale din partea ţărănimii;
• fragilitatea industriei naţionale (definită din sintagma „industrie de seră”), decurgând
din dependenţa întreprinderilor industriale de facilităţile acordate de către stat;
• existenţa unei rupturi între preţurile produselor industriale, stabilite la un nivel
artificial ridicat ca rezultat al unor înţelegeri de tip monopolist, şi preţurile produselor agricole,
stabilite la niveluri modice prin mecanismele concurenţiale. Decalajul dintre cele două
categorii de preţuri tindea să se adâncească în situaţii de criză economică, de felul celei din
1929-1933.
Analizând structura economiei româneşti interbelice, V.N.Madgearu constata
prezenţa unui puternic sector economic necapitalist, compus, în principal, din sectorul de
stat şi din micii producători agricoli. Alături de acesta exista un sector economic capitalist,
format din întreprinderi private industriale, bancare, comerciale etc. Comparând principalii
indicatori ai dezvoltării celor două sectoare şi în special, volumul forţei de muncă,
economistul român concluziona că sectorul necapitalist dispunea de o extensiune
considerabil mai mare decât sectorul capitalist. În esenţă, arăta el, economia românească
avea un caracter semicapitalist (sau predominant necapitalist), motiv pentru care ea nu
putea fi încadrată în sistemul economic capitalist.
Referindu-se la dezvoltarea agriculturii româneşti, V.N.Madgearu considera că
aceasta urma să capete un caracter intensiv, ca rezultat al presiunii demografice care
genera o suprapopulaţie agricolă. În opinia lui, proprietatea ţărănească mică şi mijlocie,
bazată pe munca agricultorului şi a familiei sale (şi numită, de aceea, proprietate de muncă)
reprezenta o formă de organizare socialeconomică necapitalistă şi necolectivistă, chemată
să armonizeze interesele producătorilor agricoli individuali, atât între ei, cât şi în raporturile
cu celelalte categorii socio-profesionale.
De pe poziţiile curentului economic ţărănist, V.N.Madgearu a respins ideea înlăturării
subdezvoltării economice prin industrializare. În opinia sa, asigurarea independenţei
economice ca rezultat al procesului de industrializare era iluzorie, iar subordonarea politicii
economice intereselor acestuia ducea inevitabil atât la declinul agriculturii, cât şi la
deteriorarea situaţiei economice, în general. Aveau, în schimb, perspective de dezvoltare
ramurile industriale care valorificau produse agricole, în măsura în care dispuneau de cerere
pe piaţa internă şi pentru export.
141
 În privinţa rolului statului în economie şi a tipului de relaţii economice externe, poziţia
sa a cunoscut modificări notabile. Astfel, până la începutul anilor 1930, V.N.Madgearu a
criticat intervenţia statului în viaţa economică, în general, şi în sfera comerţului exterior, în
particular. El se pronunţa pentru o largă cooperare internaţională, bazată pe liberul schimb
şi pe complementaritate economică.
Acţionând în acest spirit, a contribuit la intensificarea relaţiilor economice dintre
România şi unele ţări din Europa centrală.
Pe baza învăţămintelor desprinse din criza economică din 1929-1933 şi din evoluţiile
economice ulterioare, V.N.Madgearu şi-a revizuit unele puncte de vedere. În ultimele sale
lucrări, el considera benefică întărirea funcţiei de control a statului asupra sectorului
economic privat, în special în domeniul financiar-bancar şi al marii industrii. Relaţiile
comerciale bazate pe complementaritatea economică, aprecia economistul român
referindu-se la acţiunile de subordonare economică a ţării noastre desfăşurate de Germania
nazistă la sfârşitul anilor 1930, presupuneau egalitatea în drepturi a ţărilor partenere.
Totodată, el reproşa comerţului exterior românesc caracterul individualist şi anarhic,
recomandând disciplinarea acestuia prin intervenţia statului.
Ion Răducanu (1884-1964), după absolvirea studiilor medii în ţară şi a Şcolii
Comerciale din Graz (Austria), şi-a continuat pregătirea în Germania. El a obţinut licenţa şi
doctoratul în ştiinţe economice la Universitatea din Berlin, sub îndrumarea ştiinţifică a
reputaţiilor economişti A.Wagner, G.Schmoller, M.Sering şi alţii. A desfăşurat activitate
didactică la Universitatea din Bucureşti, Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale
(al cărei rector a fost între 1931-1940) şi la Şcoala Centrală de Cooperaţie. Membru marcant
al PNŢ, a fost parlamentar şi ministru.
Trunchiul de bază al ştiinţei economice, aprecia I.Răducanu, era format din patru
discipline: economia socială teoretică, economia socială aplicativă, istoria economică şi
istoria gândirii economice. Aceasta din urmă cuprindea două subdiscipline distincte: istoria
teoriei economice (ca disciplină de însoţire a economiei sociale teoretice) şi istoria
doctrinelor economice (ca disciplină de însoţire a economiei sociale aplicative).
I.Răducanu este autorul unor contribuţii valoroase privind viaţa şi activitatea unor
personalităţi ale gândirii economice universale şi româneşti, cum erau A.Smith,
S.deSismondi, K.Marx, G.Schmoller, I.Ionescu de la Brad, D.Pop Marţian şi P.S.Aurelinan.
Studierea problematicii cooperaţiei deţine un loc central în opera sa.
I.Răducanu se familiarizase încă din tinereţe cu teoria şi practica cooperatistă din
România, Germania şi alte ţări. Cooperaţia era, în viziunea sa, forma optimă de organizare,
comercializare şi finanţare a producţiei agricole şi singura în măsură să asigure bunăstarea
142
materială a ţărănimii. Exprimând această idee într-o formulare plastică, economistul român
arăta că mama cooperaţiei era nevoia economică, iar tatăl ei era firea pricepută a ţăranului.
Mişcarea cooperatistă dădea expresie solidarismului liber consimţit al micilor
producători, prin care se asigura echilibrul social-economic. El critica practica din unele ţări,
inclusiv din România, privind caracterul obligatoriu al asocierii cooperatiste.
I.Răducanu era conştient de limitele materiale şi financiare ale sistemului cooperatist.
Pentru întărirea forţei cooperativelor, el preconiza fuzionarea şi federalizarea acestora,
precum şi respectarea autonomiei lor în raporturile cu statul.
Cooperaţia era, în viziunea lui I.Răducanu, ca de altfel, şi a altor reprezentanţi ai
curentului economic ţărănist, un pilon al statului ţărănesc. Formula economică ţărănistă,
afirma el, se confunda cu cea cooperatistă.
Gheorghe Taşcă (1875-1951), principalul exponent al gândirii economice liberale
neoclasice din ţara noastră în primele decenii ale secolului al XX-lea, s-a situat pe poziţii
apropiate de curentul economic ţărănist. Beneficiind de o pregătire de specialitate deosebită
(licenţiat în drept la Bucureşti şi doctor în drept şi în ştiinţe economice la Paris), el a
desfăşurat o îndelungată activitate didactică, ştiinţifică şi publicistică. A fost profesor la
Universitatea din Bucureşti şi la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale (al cărei
rector a fost în anii 1929-1930) şi preşedinte al Asociaţiei Economiştilor din România. Este
autorul unor manuale studenţeşti de largă circulaţie în epocă, între care Curs de economie
politică (publicat în mai multe ediţii în perioada 1923-1945), precum şi al lucrărilor
Problemele economice şi financiare (1927), Politica socială a României (1940) şi altele.
G.Taşcă aprecia, sub influenţa lui L.Walras, că noţiunile de economie politică şi,
respectiv, de ştiinţă economică sunt echivalente. Obiectul de studiu al acestora îl formau:
• ştiinţa economică pură (sau economia socială) care reprezenta un sistem de reflecţii
economice general valabile;
• ştiinţa economică aplicată (sau politica economică), care indica regulile de aplicare
ale ştiinţei economice. Acestea trebuiau să ţină seama atât de cadrul general, cât şi de
particularităţile fiecărui tip economic şi ale fiecărui moment istoric;
• politica socială, care se ocupa de problematica distribuirii şi redistribuirii produsului
social.
Referindu-se la metoda de cercetare a ştiinţei economice, G.Taşcă se pronunţa
pentru îmbinarea metodei deductive ( a cărei importanţă fusese exagerată, în opinia sa, de
economiştii liberali clasici şi neoclasici) cu cea istorică, precum şi pentru utilizarea cu
discernământ a metodelor psihologică şi matematică.

143
 Doctrine economice moderne şi contemporane, aprecia el, pot fi clasificate, în
esenţă, în două mari categorii:
• doctrine de orientare liberală sau individualistă;
• doctrine de orientare socialistă sau colectivistă.
Pilonii liberalismului economic sunt economia modernă de piaţă, care asigură
armonizarea intereselor materiale personale cu cele colective şi statul de drept, bazat pe
egalitatea în drepturi şi îndatoriri dintre indivizi.
G.Taşcă s-a referit pe larg la rolul proprietăţii private şi al iniţiativei economice
individuale în funcţionarea mecanismelor concurenţiale ale economiei de piaţă. El definea
proprietatea privată drept o categorie economică indispensabilă, o necesitate economică şi
un fapt istoric. De pe aceste poziţii, el cerea extinderea şi difuziunea (sau, după expresia
sa, democratizarea) proprietăţii, cât şi – în spiritul solidarismului social – consolidarea
funcţiei sociale a acesteia.
În dezbaterile privind proprietatea şi eficienţa economică în agricultură, G.Taşcă a
susţinut oportunitatea reformei agrare de după primul război mondial şi în acelaşi timp, a
evidenţiat obligaţia proprietarilor vechi şi noi de a folosi eficient pământul primit sau rămas.
Procesul de consolidare a exploataţiilor agricole mici şi mijlocii era, în opinia sa, îndreptăţit
din punct de vedere social, dar el determina o scădere a eficienţei economice, fapt atestat
de statisticile timpului. Pentru remedierea acestei situaţii, G.Taşcă propunea constituirea şi
în perspectivă, generalizarea exploataţiilor agricole mari, cu caracter intensiv, care
dispuneau de avantaje privind costurile de producţie, organizarea muncii, resursele
financiare şi altele. În viziunea sa, exploataţia agricolă mare, organizată sub forma unei
cooperative agricole, urma să păstreze caracterul privat al proprietăţii asupra terenurilor şi
a inventarului agricol. El a respins categoric posibilitatea – evocată de alţi teoreticieni ai
cooperaţiei, cum era V.Jinga – de transformare treptată, în interiorul cooperativelor agricole,
a proprietăţii private în proprietate colectivă.
G.Taşcă a adoptat o poziţie de neîncredere şi după caz, de respingere faţă de
proiectele ce preconizau forme alternative de organizare economică. În acest sens, el a
combătut teoria social-economică corporatistă elaborată de M.Manoilescu. Eventuala
aplicare a recomandărilor acestuia, susţinea G.Taşcă, ar duce la crearea unei structuri
artificiale a economiei naţionale, la dependenţa întreprinderilor industriale de subvenţiile
bugetare şi la dezorganizarea relaţiilor comerciale internaţionale datorită taxelor vamale
insurmontabile. Industrializarea forţată ar avea consecinţe contrarii celor preconizate de
M.Manoilescu, adâncind disproporţiile din schimburile dintre industrie şi agricultură în
interiorul ţării şi deteriorând poziţia României în economia mondială.
144
 4 Curentul economic corporatist

Ideile economice corporatiste de circulaţie europeană s-au bucurat de un oarecare

ecou şi în România, cu precădere în deceniul al patrulea şi la începutul deceniului al cincilea
ale secolului al XX-lea. Separat de aceasta, M.Manoilescu s-a făcut remarcat prin contribuţii
proprii la dezvoltarea gândirii corporatiste, fapt ce ia asigurat atât un loc important în rândul
teoreticienilor acestui curent, cât şi o incontestabilă notorietate ştiinţifică internaţională.
Mihail Manoilescu (1891-1950) a împletit activitatea didactică (a fost profesor de
economie politică la Şcoala Politehnică din Bucureşti între 1931-1944), ştiinţifică şi
publicistică cu cea politică (a fost parlamentar, ministru şi guvernator al Băncii Naţionale).
De profesie inginer, el dispunea de o bogată cultură umanistă (putea citi în original în limbile
franceză, italiană şi germană şi redacta direct în limba franceză), de o mare putere de muncă
şi de un deosebit talent literar. În formarea sa ca economist, în afara lecturilor variate, a fost
ajutat de cunoaşterea realităţilor economice româneşti şi străine, atât din calitatea de om
politic, cât şi din cea de industriaş.
Activitatea ştiinţifică a lui M.Manoilescu cuprinde două etape. În prima etapă (1918-
1930), el s-a situat pe poziţii protecţioniste apropiate, în general, de cele ale curentului
naţionalismului economic. Dintre primele sale contribuţii menţionăm: Importanţa şi
perspectivele industriei în noua Românie (1921), Probleme fundamentale ale dezvoltării
noastre industriale (1922) şi Neoliberalismul (1923).
Lucrarea cea mai importantă din această primă etapă este Teoria protecţionismului
şi a schimbului internaţional, publicată la Paris în 1929 şi tradusă în 1930-1931 în limbile
engleză, italiană şi portugheză. Ideile acestei cărţi au făcut obiectul unor dezbateri ştiinţifice
atât în România, cât şi în Italia, Portugalia şi alte ţări. Ţinând seama de unele dintre obiecţiile
formulate, M.Manoilescu a publicat în limba germană o ediţie revizuită şi adăugită a lucrării,
purtând titlul Forţele naţionale de producţie şi comerţul exterior (1937). În această ultimă
variantă, cartea avea să fie editată în limba română în 1986.
În a doua etapă a activităţii sale ştiinţifice (1930-1947), M.Manoilescu a elaborat o
doctrină corporatistă proprie, pe care a fundamentat-o sub aspect socialeconomic şi politic
în cărţile Secolul corporatismului. Doctrina corporatismului integral şi pur (1934) şi Partidul
unic (1937), precum şi în studiile Ideea de plan economic naţional (1938), Europa sud-estică
în marele spaţiu european (1942) şi altele. Pentru popularizarea doctrinei sale, el a editat
revista „Lumea Nouă” (1932- 1942), în jurul căreia s-a constituit un grup de tineri economişti,
sociologi şi jurişti de orientare corporatistă.
145
 M.Manoilescu a manifestat şi preocupări de istorie a teoriei economice şi istorie
socială, concretizate în lucrările Încercări în filosofia ştiinţelor economice (1938), Curs de
economie politică şi raţionalizare (1940) şi Rostul şi destinul burgheziei româneşti (1942).
În accepţiunea sa, ştiinţa economică reprezenta ştiinţa intereselor materiale, a
mijloacelor şi a oportunităţilor. Ea avea datoria să-şi pună constatările, concluziile şi
recomandările în slujba scopurilor supreme ale vieţii sociale şi naţionale.
Obiectul de studiu al ştiinţei economice, considera M.Manoilescu în spiritul doctrinei
protecţioniste clasice, îl forma economia naţională, privită atât ca o sumă a forţelor de
producţie, cât şi ca un conglomerat de agenţi economici individuali. Dintre forţele naţionale
de producţie, locul principal îi revenea muncii, în raport cu care capitalul şi celelalte forţe de
producţie aveau o importanţă secundară.
Ştiinţa economică era chemată să cerceteze atât fenomene şi procese de regularitate
şi repetiţie, care determinau ori influenţau activitatea economică pe termen lung şi în
proporţii de masă, cât şi fenomene şi fapte individuale, izolate.
Faptele de repetiţie se pretau la abstractizări şi generalizări, în timp ce faptele
individuale erau explicate prin metode empirice.
Referindu-se la gândirea economică din ţara noastră, el aprecia că economiştii
români aveau datoria să studieze trăsăturile şi direcţiile de dezvoltare ale economiei
româneşti, evitând, pe cât posibil, să împrumute teorii şi modele din gândirea economică
universală, care nu-şi găseau aplicare. În ce-l privea, M.Manoilescu considera că datoria sa
ca om de ştiinţă era ca, pornind de la datele realităţii, să formuleze reflecţii teoretice şi
recomandări practice privind accelerarea dezvoltării economice a ţării.
Referindu-se la teoria şi practica relaţiilor economice internaţionale, el constata că
politicile economice liberschimbiste dispuneau de o argumentare ştiinţifică impecabilă, dar
erau infirmate de practica economică. În schimb, politicile economice protecţioniste,
practicate pe scară largă, nu beneficiau de un suport ştiinţific satisfăcător. Astfel, el reproşa
teoriei protecţioniste clasice a lui F. List că avea serioase carenţe teoretice şi era lipsită de
consecvenţă, întrucât aceasta:
• considera fenomenul protecţionist drept o simplă excepţie în raport cu cel
liberschimbist, care ar fi reprezentat situaţia firească în practica comercială internaţională;
• aprecia existenţa unei industrii protejate drept o pierdere momentană pentru
economie, ce urma să fie compensată prin beneficii ulterioare incerte;
• nu conţinea criterii ştiinţifice pentru determinarea atât a duratei şi a nivelului
protecţiei, cât şi a ramurilor economice care trebuiau să fie protejate.

146
 Propunându-şi să elaboreze o teorie generală a protecţionismului, care să
depăşească neajunsurile semnalate, M.Manoilescu a utilizat un instrumentar metodologic şi
conceptual propriu.
Principalele premise metodologice ale demersului său ştiinţific sunt următoarele:
• problematica era abordată din perspectiva strict economică, fără luarea în
considerare a factorilor sociali, psihologici, politici şi filosofici;
• comerţul intern (desfăşurat înăuntrul statului naţional, privit ca o entitate economică)
era rupt de comerţul internaţional, desfăşurat între entităţi economice diferite;
• preţurile mondiale erau considerate, în mod convenţional, drept mărimi fixe,
corespunzând unei situaţii de echilibru permanent între volumul cererii şi cel al ofertei.
Principalele concepte introduse sau, după caz, redefinite de M.Manoilescu sunt:
beneficiul naţional, producţia netă şi productivitatea muncii.
Între venitul (numit şi beneficiul sau câştigul) naţional şi cel al întreprinzătorului nu
exista, în opinia sa, nici o relaţie de determinare. Beneficiul naţional se compunea din
valoarea nou-creată în fiecare întreprindere şi ramură de producţie, indiferent de condiţiile
concrete ale producţiei. Eventuala inexistenţă a beneficiului întreprinzătorului exercita un
efect negativ asupra continuării producţiei, dar nu influenţa mărimea valorii nou-create în
întreprindere şi prin aceasta, nici mărimea beneficiului naţional. Modul de definire a
beneficiului naţional, remarcau critic unii comentatori ai operei sale, era justificat doar în
condiţiile unei economii dirijate sau etatizate.
Pentru exprimarea mărimii beneficiului naţional M.Manoilescu a utilizat conceptul de
producţie netă, definită ca diferenţă între valoarea producţiei globale şi cheltuielile materiale
preexistente. După structura ei, producţia netă se compunea din capitalul variabil (salarii) şi
plusvaloare (beneficii, dobânzi, impozite). Deşi M.Manoilescu a evitat să adopte formal
vreuna dintre teoriile valorii, modul de calcul al producţiei nete, care nu ţinea seama de
aportul altor factori de producţie în afara muncii, era bazat pe teoria valorii-muncă.
Productivitatea muncii exprima, în accepţiunea lui M.Manoilescu, gradul de utilizare
a forţelor economice din punct de vedere naţional. Ea era definită ca valoare medie netă
produsă de un muncitor într-un an de muncă şi era calculată ca raport între valoarea
producţiei nete şi numărul de muncitori. Modul de definire a productivităţii muncii a fost
criticat de economişti B.Ohlin, F.Oulès, G.Taşcă şi alţii, în esenţă, datorită neluării în calcul
a amortizării capitalului şi a calificării profesionale a salariaţilor.
Pe baza datelor statistice internaţionale privind evoluţia productivităţii muncii,
M.Manoilescu a desprins următoarele concluzii:

147
 a) în interiorul fiecărei ţări se manifestau diferenţe apreciabile ale productivităţii
muncii, atât între întreprinderi, cât şi între ramurile economice. Decalajele cele mai mari se
înregistrau între productivitatea muncii din industrie şi cea din agricultură. Raportul dintre
productivitatea muncii din industrie şi cea din agricultură reprezenta o mărime relativ
constantă, denumită ulterior constanta Manoilescu;
b) în ţările agricole sau, în general, mai puţin dezvoltate economic, majoritatea
populaţiei lucra cu o productivitate a muncii scăzută, în timp ce în ţările industrializate,
majoritatea populaţiei lucra cu o productivitate a muncii ridicată;
c) în comerţul internaţional, produsul muncii unui lucrător industrial se schimba cu
produsul muncii mai multor lucrători agricoli. În general, pentru a realiza valori de schimb
echivalente, ţările agricole erau nevoite să utilizeze un volum de muncă considerabil mai
mare comparativ cu ţările industriale. Această concluzie a fost acceptată de economiştii
radicali R.Prebisch, C.Furtado şi alţii, şi contestată de economiştii de orientare liberală şi
keynesiană P.A.Samuelson (care o califica drept „ilogică”), M.Blaug şi alţii.
M.Manoilescu a supus unei analize minuţioase teoriile comerţului internaţional
elaborate de A.Smith, D.Ricardo, J.S.Mill şi alţi economişti de factură liberală. Referindu-se
în special la contribuţiile lui D.Ricardo, economistul roman aprecia că în comerţul
internaţional prezentau importanţă diferenţele de productivitate a muncii şi nu avantajele
comparative. Teoria ricardiană a comerţului internaţional era valabilă, în opinia sa, doar într-
un caz particular, şi anume în cazul unui schimb între mărfuri, produse în ramuri în care
productivitatea muncii era superioară mediei naţionale.
Pe baza constatărilor şi a concluziilor arătate, M.Manoilescu a susţinut că ţările
industrializate, dispunând de o productivitate mai mare a muncii naţionale, exploatează în
comerţul internaţional ţările agricole, dispunând de o productivitate mai redusă a muncii
naţionale. Pentru ţările agricole, participarea la comerţul internaţional, departe de a prezenta
avantaje, determina pierderi de venit naţional.
Pentru remedierea acestei situaţii, ţările agricole şi în general, mai puţin dezvoltate,
aveau atât datoria, cât şi posibilitatea să îşi dezvolte forţele naţionale de producţie, în
principal, pe calea industrializării.
Pentru procurarea bunurilor economice, afirma M.Manoilescu, ţara agricolă dispunea
de două căi posibile:
• calea indirectă (sau comercială), care consta în importul unor produse cu o
productivitate a muncii inferioară mediei naţionale;
• calea directă (sau industrială), care consta în producerea în interiorul ţării a unor
mărfuri cu o productivitate a muncii superioară mediei naţionale.
148
 Pentru a determina dacă o marfă trebuia importată sau produsă în ţară, era necesar
să se compare productivitatea muncii aferente respectivei mărfi cu productivitatea medie
naţională.
Pentru stimularea înfiinţării şi dezvoltării unor întreprinderi cu o productivitate a muncii
ridicată, M.Manoilescu recomanda adoptarea unei politici economice protecţioniste,
caracterizată prin următoarele trăsături:
a) ramurile de producţie care urmau să fie protejate erau acela în care nivelul
productivităţii muncii era superior mediei naţionale. Aplicarea consecventă a acestui criteriu
în toate ramurile de producţie şi în toate ţările ar fi exclus agricultura din rândul ramurilor
beneficiare ale protecţiei, fapt socotit inadmisibil de G.Taşcă, I.Răducanu şi alţi economişti
români interbelici;
b) nivelul şi durata protecţiei erau determinate strict de diferenţa dintre productivitatea
muncii aferentă mărfii importate şi cea aferentă mărfii indigene. În aceste condiţii, aplicarea
unor taxe vamale de 100% sau 200% apărea, nota M.Manoilescu, pe deplin îndreptăţită;
c) limita naturală a aplicării sistemului protecţionist era economia naţională, dar în
condiţiile în care s-ar înregistra o diferenţă favorabilă a productivităţii muncii, era justificat
exportul unor mărfuri chiar şi la preţuri inferioare costurilor de producţie.
Instabilitatea economiei mondiale, accentuată în timpul crizei economice din 1929-
1933, ca şi marile disparităţi privind nivelul de dezvoltare economic existente între ţările lumii
făceau necesară, în opinia lui M.Manoilescu, adoptarea unei noi ordini economice interne şi
internaţionale. Aceasta presupunea, în esenţă:
• reforma statului, în sensul adoptării principiilor corporatismului. Doctrinarul român
considera că, date fiind eşecurile înregistrate de tipurile economice deja experimentate
(economia liberă de piaţă, economia planificată central), omenirea s-ar fi aflat în faza
adoptării sistemului economic şi social-politic corporatist;
• instaurarea economiei naţionale organizate, ceea ce implica, în practică, intervenţia
permanentă a statului în viaţa economică, atât pentru determinarea unităţilor şi ramurilor
economice care trebuiau subvenţionate, cât şi pentru exercitarea unui control asupra
operaţiunilor de comerţ exterior;
• creşterea capacităţii de cumpărare a ţărilor în curs de industrializare,
descentralizarea industrială a lumii şi în timp, atenuarea decalajelor economice dintre state.
Teoria protecţionistă a lui M.Manoilescu era menită să reprezinte o componentă
esenţială a doctrinei economice corporatiste şi prin aceasta, suportul teoretic al politicii
economice a statelor corporatiste. Cu toate acestea, din diferite motive, teoria sa nu a fost
aplicată în nici unul din statele corporatiste europene.
149
 În România, ideile economice ale lui M.Manoilescu au fost respinse de principalele
curente de gândire, ca şi de forţele politice din timpul vieţii sale, nefiind puse în aplicare. Mai
târziu, în deceniile al optulea şi al nouălea ale secolului al XX-lea, unele concepte elaborate
de M.Manoilescu aveau să fie utilizate în organizarea şi conducerea economiei centralizate.
După al doilea război mondial, desprinsă din contextul social-politic corporatist, teoria
protecţionistă formulată de M.Manoilescu avea să exercite o influenţă durabilă asupra
gândirii economice de orientare radicală. Economistul român este considerat în numeroase
lucrări de specialitate, apărute în întreaga lume, drept cel mai însemnat precursor al
curentului economic radical latinoamerican.

5 Curentul economic marxist

Curentul economic marxist şi-a continuat activitatea în perioada interbelică în condiţii

parţial diferite de cele anterioare. În ultima parte a primului război mondial şi în anii imediat
următori, ca rezultat al sciziunii intervenite în mişcarea muncitorească internaţională,
inclusiv în cea din România, în cadrul lui s-au constituit mai multe orientări doctrinare
distincte, dintre care mai importante erau cea social-democrată şi cea comunistă. De-a
lungul perioadei interbelice, deosebirile dintre aceste orientări s-au accentuat, fapt ce s-a
repercutat atât asupra aprecierilor teoretice, cât şi mai ales, asupra recomandărilor de
politică economic formulate de economiştii marxişti.
În viziunea economiştilor interbelici de orientare social-democrată, ţara noastră se
afla pe o treaptă inferioară a dezvoltării economiei de piaţă. Economia românească prezenta
un profil preponderent agricol, industrial fiind slab dezvoltată. În aceste împrejurări,
contradicţiile specifice economiei şi societăţii capitaliste, şi în primul rând, cea dintre muncă
şi capital, erau abia în curs de maturizare.
Potrivit aprecierilor economiştilor interbelici de orientare comunistă, în economia
românească apăruseră în anii 1930 trăsături proprii stadiului imperialist al evoluţiei
capitalismului, cum erau: preponderenţa monopolurilor în unele ramuri economice,
constituirea capitalului financiar prin fuziunea dintre capitalul industrial şi cel bancar, unirea
forţei economice a statului cu cea a monopolurilor şi altele. De aici decurgea necesitatea
înlăturării tipului economiei de piaţă, a etatizării mijloacelor de producţie şi a pregătirii
tranziţiei la tipul economiei centralizate.
Gândirea economică marxistă interbelică a fost reprezentată atât de teoreticieni
social-democraţi, cum era Şerban Voinea, cât şi de teoreticieni comunişti, cum era Lucreţiu
Pătrăşcanu.
150
 Şerban Voinea (1892-1972) a fost principalul teoretician economic socialdemocrat
din perioada interbelică. Originar din Belgia, el l-a cunoscut în preajma primului război
mondial pe C.Dobrogeanu-Gherea şi, atras de personalitatea acestuia, s-a stabilit în
românia unde, cu unele intermitenţe, a trăit până în 1948. Cunoscător al mai multor limbi de
circulaţie europeană, el a desfăşurat o bogată activitate publicistică în România, Austria,
Belgia, Olanda şi alte ţări. Principalele sale lucrări sunt: Socialismul în ţările înapoiate (1924)
şi Marxism oligarhic. Contribuţie la problema dezvoltării capitaliste a României (1926).
Ş.Voinea a dezvoltat şi a popularizat, inclusiv în străinătate, principalele teze şi idei
social-economice ale lui C.Dobrogeanu-Gherea. Astfel, el a susţinut că fenomenul
neoiobăgiei exprima o realitate economică de la începutul secolului al XX-lea şi în parte, şi
de după reforma agrară din 1921. A apărat, de asemenea, afirmaţiile maestrului său privind
particularităţile economiei româneşti şi, în general, ale ţărilor mai puţin dezvoltate faţă de
evoluţia economiei ţărilor dezvoltate, evidenţiind necesitatea unei abordări diferenţiate a
problematicii economice în cele două categorii de ţări.
Economistul social-democrat a respins acuzaţiile formulate de Ş.Zeletin privind
presupusa inconsecvenţă teoretică şi metodologică a lui C.Dobrogeanu- Gherea, care, în
opinia sa, aplicase corect principiile general-valabile ale gândirii economice marxiste la
condiţiile concrete din ţara noastră. La rândul său, Ş.Voinea îi reproşa lui Ş.Zeletin diverse
erori conceptuale şi de interpretare, între care confundarea fazelor istorice ale capitalismului
cu formele sale, prezentarea simplistă a poziţiei claselor sociale şi mai ales, considerarea
burgheziei româneşti ca hegemon al procesului de transformări economice progresiste. El
califica concepţia eclectică a lui Ş.Zeletin, care se servea de unele premise şi postulate ale
gândirii economice marxiste pentru apărarea intereselor oligarhiei financiare, drept marxism
oligarhic.
Studiind viaţa social-economică românească din perioada interbelică, Ş.Voinea
aprecia că obiectivele principale le constituiau dezvoltarea economică şi democratizarea
societăţii. În România interbelică, aprecia el, nu erau întrunite condiţiile obiective care să
permită trecerea la înfăptuirea economiei şi a societăţii socialiste.
Lucreţiu D.Pătrăşcanu (1900-1954) provenea dintr-o familie de cărturari şi oameni
politici moldoveni. După absolvirea studiilor medii şi universitare în ţară, el şi-a trecut
doctoratul în ştiinţe economice în Germania, susţinând teza Reforma agrară în România şi
urmările ei (1925).
În perioada interbelică şi imediat postbelică, el a desfăşurat o bogată activitate
ştiinţifică, publicistică şi politică, în calitate de militant şi ideolog comunist. Principalele sale
contribuţii pe teme social-economice sunt, în afara tezei de doctorat menţionate, lucrările
151
Un veac de frământări sociale (elaborată în 1934 şi publicată în 1945) şi Problemele de
bază ale României (1944).
Sub aspect teoretic şi metodologic, L.Pătrăşcanu s-a format sub influenţa doctrinei
marxiste, receptată atât direct, prin lecturi proprii din opera lui K.Marx, cât şi prin intermediul
lucrărilor sociologilor marxişti G.Lukacs şi S.Lifşiţ.
Referindu-se la evoluţia capitalismului în România, L.Pătrăşcanu considera că
începuturile dezvoltării economiei de piaţă se situau la mijlocul secolului al XVIII-lea, legat
de reformele sociale ale domnitorului C.Mavrocordat. În secolele XVIII-XIX, relaţiile de
producţie capitaliste s-au dezvoltat continuu, dar în ritm lent. Slăbiciunea forţelor sociale
interesate în dezvoltarea economiei de piaţă şi în primul rând, a burgheziei, aprecia
economistul român, a determinat menţinerea unor rămăşiţe ale relaţiilor de producţie
feudale, în special în agricultură.
L.Pătrăşcanu a criticat teoria neoiobăgiei a lui C.Dobrogeanu-Gherea, considerând-
o nefondată. În opinia sa, în urma reformei agrare din 1864, relaţiile de producţie capitaliste
s-au extins treptat în agricultură. El a apreciat că reforma agrară din 1921 deschidea calea
generalizării relaţiilor de producţie capitaliste în întreaga economie.
Economia românească din deceniul al patrulea al secolului al XX-lea avea un
caracter capitalist (dată fiind ponderea ridicată a relaţiilor salariale) şi un profil agrar-
industrial (dat fiind raportul dintre ponderea relativă a celor două ramuri economice). Ea
prezenta, potrivit aprecierii lui L.Pătrăşcanu, următoarele trăsături:
• un nivel scăzut de dezvoltare, datorat atât unor cauze interne, cât şi poziţiei
subordonate în sistemul economiei capitaliste mondiale;
• consolidarea treptată a poziţiilor capitalului financiar, rezultat din împletirea
capitalului bancar cu cel industrial. Legat de acest aspect, el semnala faptul că în anii 1920
şi la începutul anilor 1930 finanţarea industriei se realizase preponderent din surse private
interne şi externe, în timp ce după criza economică din 1929-1933 ea se realiza, într-o mare
măsură, din fonduri publice;
• vulnerabilitatea capitalului financiar indigen în confruntările cu marea finanţă
internaţională;
• lipsa de eficienţă a activităţii în agricultură, datorată, în esenţă, fărâmiţării proprietăţii
funciare şi insuficienţei dotării tehnice;
• constituirea de monopoluri în principalele ramuri economice, fapt ce avea
consecinţe negative atât asupra mecanismului funcţionării economiei, cât şi asupra
intereselor consumatorilor.

152
 L.Pătrăşcanu considera, în concluzia analizei sale, că România, pe de o parte,
intrase în faza imperialistă a dezvoltării capitalismului, iar, pe de altă parte, forma obiectului
dominaţiei economice şi politice a marilor puteri imperialiste.
Pentru rezolvarea de fond a acestei situaţii, el preconiza trecerea imediată la
înfăptuirea tipului economiei planificate central.

153
 CUPRINS

 INTRODUCERE ÎN STUDIUL DOCTRINELOR ECONOMICE

 MERCANTILISMUL. FIZIOCRAŢII
 LIBERALISMUL ECONOMIC CLASIC
 KEYNESISMUL
 TEORII LIBERALE NEOCLASICE DESPRE COMERŢUL INTERNAŢIONAL
 TEORIA CREŞTERII ECONOMICE
 GÂNDIREA ECONOMICĂ ROMÂNEASCĂ ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

154
 BIBLIOGRAFIE

1. Adam Smith, Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, Chişinău, 1992
2. John M.Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor,
Bucureşti, 1970
3. Mihail Manoilescu, Forţele naţionale productive şi comerţul exterior, Bucureşti, 1986
4. Marc Blaug, Teoria economică în retrospectivă, Bucureşti, 1992
5. Nicolae N. Constantinescu, Istoria gândirii economice româneşti, Bucureşti, 1999
6. Mariana Ioviţu, Tranziţia la economia de piaţă. Confruntări de idei contemporane,
Bucureşti, 1999
7. Dumitru Moldovan, Doctrine economice, Chişinău, 1999
8. Andrei Cojuhari, Doctrine economice moderne si contemporane, Chişinău, 2001
9. Ivanciu Nicolae-Văleanu, Tratat de doctrine economice, Bucureşti, 1996
10. Dan Popescu, Istoria gândirii economice, Bucureşti, 1999
11. Ioan Pohoaţă, Doctrine economice universale, vol.1-2. Iaşi, 1995
12. Gheorghe Popescu, Fundamentele gândirii economice, Oradea, 1993
13. Sultana Sută-Selejan, Doctrine şi curente în gândirea economic, Bucureşti, 1997
14. Mihai Tudosia, Doctrinele economice, Iaşi, 1992
15. Nistor Filip, Management și marketing maritim, note de curs, ANMB; 2015
16. Gheorghe Manolescu, Politici economice: concepte, instrumente, experienţe,
Bucureşti, Editura Economică, 1997.
17. Richard G. Lipsey, K. Alec Chrystal, Economia pozitiva, Editura Economică, 1999.
18. Dobrotă Niţă ş.a., Economie politică, Editura Economică, 1997
19. Popa C., Hăulică D., Organizarea transporturilor navale, Ed. Academiei Navale
“Mircea cel Bătrân”, Constanţa, 2008
20. Golea Pompiliu, Economie politică (Fundamente teoretico-aplicative), Editura Leda,
2000
21. Popescu, Gh., Neoclasicismul economic (Marginalismul), Ed. Mesagerul, Cluj, 1996

155