MIHAI PUIU - BERIZINŢU PETRU LIVINŢI

BAZELE
ELECTROTEHNICII
*
Electromagnetismul

Editura Tehnica - Info Chişinău

MIHAI PUIU - BERIZINŢU
PETRU LIVINŢI

BAZELE
ELECTROTEHNICII
Partea I

Electromagnetismul

Editura Tehnica - Info

Chişinău - 2003
 Referenţi:
Prof. univ. dr. ing. Ilie Popescu
Prof. univ. dr. ing. Alecsandru Simion

Descrierea CIP a Camerii Naţionale a Cărţii

Autori: PUIU - BERIZINŢU Mihai
LIVINŢI Petru
“BAZELE ELECTROTEHNICII”
Partea I
“Electromagnetismul”
Ch.: Tehnica-Info, 2003
(Tipogr. AS Gevi -F Iaşi)
286 pag.

ISBN 9975-63-206-8
100 ex.
 Prefaţă

Electromagnetismul, având ca obiect

teoria generală a câmpului electromagnetic,
constituie baza teoretică pentru înţelegerea şi
interpretarea ştiinţifică a fenomenelor elec-
trice şi magnetice ce intervin în aplicaţiile
practice ale electrotehnicii, una din ramurile
importante ale ştiinţelor tehnice.
Electromagnetismul, împreună cu teo-
ria circuitelor electrice, sunt cele două părţi
fundamentale ale cursului de Electrotehnică
teoretică, numit şi Bazele electrotehnicii
deoarece constituie baza teoretică pentru
studiul disciplinelor tehnice din domeniile şi
ramurile electrotehnicii.
Întrucât în aplicaţiile tehnice intere-
sează în primul rând examinarea fenomenelor
electromagnetice la nivel macroscopic, cursul
este dedicat studiului general şi sistematic a
câmpului electromagnetic în forma teoriei
macroscopice, clasice şi nerelativiste.
În această primă ediţie cursul este
structurat în cele patru părţi corespunzătoare
structurii teoriei clasice a electromagne-
tismului – Electrostatica, Electrocinetica,
Magnetostatica şi Electrodinamica – conţi-
nând în total un număr de 14 capitole şi trei
anexe.
Cursul se adresează îndeosebi studen-
ţilor şi inginerilor de profil electrotehnic şi
energetic, precum şi tuturor celor interesaţi de
dobândirea şi aprofundarea cunoştinţelor teo-
retice asupra fenomenelor electromagnetice ce
intervin în aplicaţiile tehnico-inginereşti.
 Lucrarea este o dezvoltare a primei
părţi a cursului de Bazele electrotehnicii -
Electromagnetismul, ce se predă studenţilor
de la specializarea Energetică industrială,
ingineri, cursuri de lungă durată, de la
Universitatea din Bacău.
Experienţa didactică a autorilor şi
consultările avute cu cadre didactice de
specialitate din învăţământul universitar
românesc, au condus la convingerea că studiul
separat, în structura prezentată, a câmpurilor
electric şi magnetic în regim staţionar, este
cea mai eficientă formă din punct de vedere
instructiv pentru abordarea şi aprofundarea
teoriei macroscopice a câmpului electro-
magnetic.
Autorii vor fi recunoscători pentru
observaţii şi sugestii în vederea îmbunătăţirii
unei următoare ediţii a cestui curs.

Autorii
 CUPRINS

Prefaţă ....................................................................................................... 3
Introducere ................................................................................................ 11
Partea întâi
ELECTROSTATICA
1. Câmpul electric în vid ............................................................................ 15
1.1. Câmpul electromagnetic. Câmpul electric. Regimurile câmpului
electromagnetic .................................................................................... 15
1.2. Starea de electrizare. Sarcina electrică şi intensitatea
câmpului electric în vid ...................................................................... 16
1.3. Câmpul electric coulumbian. Teorema lui Coulomb .......................... 20
1.4. Câmpul electric produs în vid de o sarcină punctiformă.
Principiul superpoziţiei câmpurilor coulombiene ............................... 22
1.5 Inducţia electrică şi fluxul electric în vid.
Teorema lui Gauss ............................................................................... 23
1.6. Tensiunea electrică. Tensiunea electromotoare. Potenţialul
electrostatic şi diferenţa de potenţial .................................................. 26
1.7. Gradient de potenţial ........................................................................... 29
1.8. Teorema potenţialului scalar al câmpului electrostatic ....................... 30
1.9. Suprafeţe echipotenţiale ...................................................................... 31
2. Câmpul electric în substanţă .................................................................. 33
2.1. Dielectrici ............................................................................................ 33
2.2. Dipolul electric. Momentul electric al dipolului ................................. 34
2.3. Polarizarea electrică ............................................................................ 35
2.3.1. Polarizaţia electrică ...................................................................... 35
2.3.2. Sarcina electrică de polarizaţie ...................................................... 35
2.3.3. Polarizarea temporară şi polarizarea permanentă .......................... 38

5
 2.4. Intensitatea câmpului electric şi inducţia
electrică în corpuri polarizate .............................................................. 41
2.5. Legea polarizaţiei electrice temporare ................................................. 44
2.6. Legea dependenţei dintre inducţie, intensitate şi
polarizaţie în câmp electric................................................................... 45
2.7. Legea fluxului electric ......................................................................... 47
2.8. Suprafeţe de discontinuitate în câmp electric.
Refracţia liniilor de câmp .................................................................... 48
2.9. Conductoare în câmp electrostatic ....................................................... 50
3. Capacităţi electrice .................................................................................. 53
3.1. Condensatorul electric. Capacitatea electrică. ..................................... 53
3.2. Calculul capacităţilor ........................................................................... 55
3.3. Capacităţi echivalente .......................................................................... 57
3.4. Ecuaţiile de capacitate ale lui Maxwell ............................................... 63
3.5. Capacităţi în serviciu ........................................................................... 67
3.6. Calculul reţelelor de condensatoare .................................................... 68
4. Metode de calcul a câmpului electrostatic ............................................ 70
4.1. Metode de calcul direct a câmpului electrostatic ................................. 70
4.2. Metoda indirectă de calcul a câmpului electric.
Metoda imaginilor electrice ................................................................. 74
4.2.1. Teorema de unicitate a câmpului electrostatic .............................. 74
4.2.2. Metoda imaginilor electrice – principiul metodei ......................... 74
4.2.3. Metoda imaginilor electrice în raport
cu un plan conductor infinit .......................................................... 76
4.2.4. Metoda imaginilor electrice în raport
cu planul de separaţie a doi dielectrici .......................................... 78
4.2.5. Metoda imaginilor electrice în raport
cu cilindrul conductor .................................................................... 79
4.2.6. Metoda imaginilor electrice în raport
cu sfera conductoare ...................................................................... 80
5. Energia şi forţele câmpului electrostatic .............................................. 82
5.1. Energia câmpului electrostatic ............................................................. 82
5.1.1. Energia de interacţiune a corpurilor
încărcate cu sarcini electrice ......................................................... 82
5.1.2. Densitatea de volum a energiei câmpului electrostatic ................. 84
5.2. Forţe generalizate în câmp electrostatic .............................................. 86
5.2.1. Teoremele forţelor generalizate în câmp electrostatic .................. 86
5.2.2. Presiunea electrostatică ................................................................. 91
5.2.3. Densitatea de volum a forţei electrostatice ................................... 92

6
 Partea a doua
ELECTOCINETICA

6. Mărimi şi fenomene electrocinetice ....................................................... 93

6.1. Starea electrocinetică. Efecte electrocinetice ...................................... 93
6.2. Intensitatea curentului electric ............................................................. 95
6.3. Tensiunea electromotoare ................................................................... 96
6.4. Câmpuri electrice imprimate ............................................................... 98
6.4.1. Câmpuri imprimate de volum ....................................................... 98
6.4.2. Câmpuri imprimate de contact ...................................................... 100
6.5. Legea electrolizei ................................................................................. 104
6.6. Repartiţia curentului electric de conducţie .......................................... 105
6.6.1. Repartiţia de volum. Densitatea curentului
electric de conducţie ...................................................................... 105
6.6.2. Repartiţia superficială. Pânza de curent ........................................ 106
6.7. Solenaţia curenţilor de conducţie ........................................................ 107
6.8. Curentul electric de convectie ............................................................. 108
7. Legile electrocineticii .............................................................................. 109
7.1. Legea conservării sarcinii electrice libere (adevărate) ........................ 109
7.1.1. Forma integrală a legii conservării sarcinii electrice .................... 109
7.1.2. Forma locală a legii conservării sarcinii electrice ......................... 110
7.1.3. Curentul electric hertzian .............................................................. 112
7.1.4. Consecinţe ale legii conservării sarcinii electrice ......................... 114
7.2. Legea conducţiei electrce .................................................................... 116
7.2.1. Forma locală a legii conducţiei electrice ....................................... 116
7.2.2. Forma integrală a legii conducţiei electrce ................................... 117
7.2.3. Conductoare neliniare ................................................................... 119
7.2.4. Variaţia rezistivităţii conductoarelor cu temperatura .................... 120
7.3. Legea transformării energiei în conductoare
în regim electrocinetic ......................................................................... 121
7.3.1.Bazele experimentale ale legii în regim staţionar.
Efectul electrocaloric Joule-Lenz. .................................................. 121
7.3.2.Forma locală a legii transformării energiei în conductoare
parcurse de curent electric de conducţie ........................................ 123
7.3.3.Forma integrală a legii transformării energiei în conductoare
parcurse de curent de conducţie în regim staţionar ........................ 124

7
 Partea a treia
MAGNETOSTATICA
8. Câmpul magnetic în vid ......................................................................... 125
8.1. Inducţia magnetică în vid .................................................................... 125
8.2. Fluxul magnetic în vid ......................................................................... 126
8.3. Forţe particulare în câmp magnetic ..................................................... 128
8.3.1. Forţa magnetică (forţa Lorentz) .................................................... 128
8.3.2. Forţa electromagnetică (forţa Laplace) ......................................... 129
8.3.3. Forţa electrodinamică (forţa Ampère) ........................................... 130
8.4. Formula Biot – Savart - Laplace
pentru calculul câmpului magnetic ...................................................... 133
8.5. Tensiunea magnetică. Tensiunea magnetomotoare ............................. 134
8.6. Teorema lui Ampère ............................................................................ 135
9. Câmpul magnetic în substanţă ............................................................... 137
9.1. Influenţa substanţei asupra câmpului magnetic ................................ 137
9.1.1. Curenţi moleculari (ampèrieni) .................................................. 137
9.1.2. Momentul magnetic. Magnetizaţia. ............................................ 138
9.1.3. Magnetizarea temporară şi magnetizarea permanentă ............... 140
9.1.4. Intensitatea câmpului magnetic şi
inducţia magnetică în substanţă .................................................. 141
9.2. Legea magnetizaţiei temporare ......................................................... 143
9.3. Legea legăturii dintre inducţie, intensitate şi magnetizaţie ............ 145
9.4. Materiale magnetice neliniare. Feromagnetismul. ............................ 146
9.5. Legea fluxului magnetic ................................................................... 151
9.6. Potenţialul magnetic vector. Ecuaţia Poisson
vectorială pentru câmpul magnetic. .................................................. 152
Partea a treia
ELECTRODINAMICA
10. Legile de evoluţie ale câmpului electromagnetic .................................. 155
10.1. Legea circuitului magnetic ................................................................ 155
10.2. Consecinţe ale legii circuitului magnetic. Suprafeţe de
discontinuitate. Refracţia liniilor de câmp magnetic ........................ 159
10.3. Legea inducţiei electromagnetice ..................................................... 161
10.3.1. Bazele experimentale ale
legii inducţiei electromagnetice .................................................. 161
10.3.2. Forma integrală a legii inducţiei electromagnetice ..................... 165
10.3.3. Forma locală a legii inducţiei electromagnetice ....................... 167
10.3.4. Fenomenul de autoinducţie ......................................................... 168
10.3.5. Generarea tensiunilor electromotoare alternative ........................ 169
10.3.6. Efectul Hall .................................................................................. 172

8
11. Inductivităţile circuitelor electrice ........................................................ 173
11.1. Inductivităţi proprii şi de cuplaj magnetic ........................................ 173
11.1.1. Inductivitatea proprie ................................................................... 173
11.1.2. Inductivităţi mutuale .................................................................... 174
11.1.3. Inductivităţi utile şi de dispersie .................................................. 176
11.2. Relaţiile lui Maxwell pentru inductivităţi ........................................ 178
11.3. Tensiuni electromotoare de inducţie proprie şi mutuală ................... 180
11.4. Formula lui Newmann pentru calculul inductivităţilor mutuale ...... 181
12. Circuite magnetice .................................................................................. 183
12.1. Elemente constructive. Clasificare ................................................... 183
12.2. Circuite magnetice liniare ................................................................. 184
12.2.1. Legea lui Ohm pentru circuite magnetice ................................... 184
12.2.2. Teoremele lui Kirchhoff pentru circuite magnetice .................... 186
12.2.3. Reluctanţe echivalente ................................................................. 189
12.2.4. Relaţia dintre inductivitate şi reluctanţă ...................................... 190
12.3. Circuite magnetice neliniare ............................................................. 191
12.4. Circuite magnetice cu magneţi permanenţi ...................................... 192
13. Energia şi forţele câmpului magnetic ................................................... 197
13.1. Energia câmpului magnetic ............................................................. 197
13.1.1. Energia de interacţiune a curenţilor electrici ............................... 197
13.1.2. Densitatea de volum a energiei magnetice .................................. 200
13.1.3. Inductivitatea interioară ............................................................... 201
13.2. Forţe generalizate în câmp magnetic ................................................ 203
13.2.1. Teoremele forţelor generalizate în câmp magnetic ..................... 203
13.2.2. Densitatea de volum a forţei magnetice ...................................... 206
14. Câmpul electromagnetic cvasistaţionar ................................................ 207
14.1. Teorema energiei electromagnetice .................................................. 207
14.2. Aplicaţii la teorema energiei electromagnetice ................................ 211
14.2.1. Transmisia energiei electomagnetice prin conductoare .............. 211
14.2.2. Puterea transmisă pe la bornele unui multipol ............................ 213
14.2.3. Teorema transformării ireversibile a energiei
electromagnetice (Teorema lui Warburg) ................................... 215
14.3 Ecuaţiile lui Maxwell pentru câmpul electromagnetic.
Ecuaţiile undelor. .............................................................................. 217
14.4. Câmpul electromagnetic variabil în medii dielectrice.
Unda electromagnetică plană. ........................................................... 221
14.5. Câmpul electromagnetic cvasistaţionar în conductoare masive ....... 227
14.5.1. Fenomene specifice ..................................................................... 227
14.5.2. Pătrunderea câmpului electromagnetic
în semispaţiul conductor. Adâncimea de pătrundere. ................. 231

9
 14.5.3. Efectul pelicular .......................................................................... 236
14.5.4. Curenţi turbionari ........................................................................ 239

ANEXE
Anexa 1. Breviar de calcul vectorial .......................................................... 243
A.1.1. Elemente de algebră vectorială ..................................................... 243
A.1.1.1. Mărimi scalare şi mărimi vectoriale ......................................... 243
A.1.1.2. Operaţii algebrice cu mărimi vectoriale .................................... 244
A.1.2. Analza vectorială ........................................................................... 247
A.1.2.1. Câmpuri vectoriale şi câmpuri scalare ...................................... 247
A.1.2.2. Elemente de analiză a câmpurilor scalare ................................. 247
A.1.2.3. Elemente de analiză a câmpurilor vectoriale ............................ 253
A.1.2.4. Operatorul lui Hamilton (nabla) ................................................ 261
A.1.2.5. Derivata substanţială în raport cu timpul
a unui mărimi scalare ................................................................ 266
A.1.2.6. Derivata substanţială a integralei
de volum a unei funcţii scalare ................................................. 267
A.1.2.7. Derivata în raport cu timpul a fluxului
printr-o suprafaţă deschisă în mişcare ....................................... 269
Anexa 2. Sisteme şi unităţi de măsură ....................................................... 272
A.2.1. Sisteme de unităţi de măsură ......................................................... 272
A.2.2. Unităţile din Sistemul Internaţional ale unor
mărimi caracteristice ale electromagnetismului ............................ 273
A.2.3. Unităţile de măsură ale unor mărimi caracteristice
electromagnetismului. Echivalenţa sistemelor
MKSA neraţionalizat, CGSes şi CGSem cu sistemul SI. ............. 277

B i b l i o g r a f i e ............................................................................................... 280

10
 INTRODUCERE

Electromagnetismul sau teoria câmpului electromagnetic, având ca

obiect studiul general şi sistematic al câmpului electromagnetic, constituie
baza teoretică pentru înţelegerea şi interpretarea ştiinţifică a fenomenelor
electrice şi magnetice ce intervin în aplicaţiile tehnice.
Electromagnetismul, împreună cu teoria circuitelor electrice, sunt
cele două părţi importante ale cursului general de Electrotehnică teoretică,
numit şi Bazele electrotehnicii, deoarece constituie baza teoretică a
Electrotehnicii, una din ramurile importante a ştiinţelor tehnice.
Importanţa Electrotehnicii ca ramură a ştiinţelor tehnice se datorează
rolului primordial pe care îl au fenomenele electrice şi magnetice în tehnica
contemporană a folosirii energiei electrice şi a transmiterii de semnale.
Astfel, rolul electrotehnicii este deosebit de important în:
ˆ tehnica producerii, distribuţiei şi utilizării energiei electrice;
ˆ tehnica transmiterii semnalelor electromagnetice;
ˆ tehnica de calcul.
În strânsă legătură cu electrotehnica este electronica, care este de
fapt o ramură a electrotehnicii, în care se studiază:
• aplicaţiile tehnice ale fenomenelor electromagnetice, care pun în
evidenţă microstructura sistemelor fizice în care curentul electric se
stabileşte în special în vid, în gaze şi în semiconductoare;
• dispozitivele şi aparatele bazate pe aceste fenomene.
Cunoştinţele despre fenomenele electrice şi magnetice sau cristalizat
de-a lungul timpului în teorii macroscopice sau microscopice, clasice sau
cuantice, relativiste sau nerelativiste. Deoarece în majoritatea aplicaţiilor în
tehnică intervin viteze mici în raport cu viteza luminii în vid şi fiindcă
prezentarea fenomenologică este indispensabilă, teoria câmpului electro-
magnetic ce face obiectul acestei lucrări este o teorie macroscopică, clasică
şi nerelativistă.

11
 Capitolele principale ale electromagnetismului, structurate în forma
clasică – electrostatică, electrocinetică, magnetostatică şi electrodinamică –
necesare pentru studiul fenomenelor macroscopice în scopul aplicaţiilor
practice, împreună cu teoria electronilor, teoria relativităţii şi mecanica
cuantică, necesare pentru studiul fenomenelor microscopice în vederea
aplicaţiilor, formează Bazele fizice ale electrotehnicii.
În lucrare sunt definite, expuse şi demonstrate mărimile de stare,
teoremele şi legile fundamentale ale teoriei câmpului electromagnetic, cu
exemple şi aplicaţii ilustrative pentru modul de utilizare practică a acestor
noţiuni în studiul fenomenelor electromagnetice. Lucrarea se limitează la
studiul regimurilor staţionare şi cvasistaţionare ale câmpurilor electric şi
magnetic, iar în ultima parte, electrodinamica, sunt prezentate legile şi
teoremele de bază ce intervin în studiul câmpului electromagnetic în medii
dielectrice şi conductoare.
Scopul acestei lucrări este de a realiza o prezentare sistematică, bine
fundamentată ştiinţific, a noţiunilor de bază ale electromagnetismului în
vederea asigurării cunoştinţelor necesare pentru înţelegerea şi aprofundarea
ştiinţifică a fenomenelor electromagnetice ce intervin în mod frecvent în
aplicaţiile practice.
Cursul se adresează îndeosebi studenţilor de la facultăţile de profil
electrotehnic şi energetic, asigurând cunoştinţele necesare pentru studiul
circuitelor şi reţelelor electrice, al instalaţiilor, maşinilor şi echipamentelor
electroenergetice.
Scurt istoric asupra cunoştinţelor de electromagnetism
Cunoştinţele despre fenomenele electrice şi magnetice datează încă din
antichitate, însă prima lucrare ştiinţifică asupra acestor fenomene, numită „De
magnete”, a fost publicată în 1600 de către medicul englez W . G i l b e r t , care
constată analogia între magnetismul terestru şi cel al unor substanţe magnetizate
conţinute de unele minereuri (de exemplu, magnetita). Tot Gilbert introduce noţiu-
nea de electrizare ca explicaţie a fenomenului remarcat încă din antichitate de către
T h a l e s d i n M i l e t (sec. VII î.e.n.) cu privire la proprietatea chihlimbarului de a
atrage unele obiecte uşoare după ce a fost frecat cu o stofă de lână. La acea dată
însă nu se întrevedea legătura între fenomenele electrice şi magnetice.
Relaţiile cantitative care caracterizează forţele dintre corpurile încărcate
electric, elaborate prin experienţele lui C h a r l e s A . C o u l o m b şi prin analogie
cele dintre polii magneţilor, descoperirile lui L . G a l v a n i , A . V o l t ă , T . J .
S e e b e c k etc., experienţele lui H . C . O e r s t e d t , J . B . B i o t , F . S a v a r t ,
A . M . A m p è r e etc., au fost interpretate în cadrul teoriei la distanţă. Conform
acestei teorii, corpurile exercită acţiuni ponderomotoare (electrice şi magnetice)
asupra altor corpuri, acţiuni care se transmit instantaneu, cu viteză infinită şi care,
la fel ca forţele gravitaţionale, satisfac principiul newtonian al acţiunii şi reacţiunii.

12
 Descoperirea fenomenului inducţiei electromagnetice de către M .
F a r a d a y , experienţele lui H . H e r t z , W . W e b b e r , P . N . L e b e d e v etc.,
au arătat că modelul newtonian al interacţiunilor electrice şi magnetice nu este
satisfăcător. Deoarece nici o acţiune fizică nu este instantanee, acţiunile pondero-
motoare fiind localizate în spaţiu şi întârziate, necesită timp pentru a se propaga şi
ca urmare se transmit din aproape în aproape, cu viteză finită. Astfel, teoria acţiunii
la distanţă a fost înlocuită cu teoria acţiunii din aproape în aproape sau prin
contiguitate.
Conceptele şi principiile de bază ale teoriei de câmp a fenomenelor
electrice şi magnetice au fost stabilite printr-o lucrare de importanţă crucială, „A
Treatise on Electricity and Magnetism” elaborată în 1873 de J . C . M a x w e l l
pornind de la conceptele de linie de forţă şi tub de flux introduse de M. Faraday. În
cadrul acestei teorii, purtătorul acţiunilor ponderomotoare electrice şi magnetice
este câmpul electromagnetic care le transmite în spaţiu şi timp cu viteză foarte
mare, dar finită. În această fază, teoria fenomenelor electrice şi magnetice iniţiată
de Faraday şi desăvârşită de Maxwell pentru medii imobile şi de Hertz pentru
medii în mişcare lentă, este o teorie fenomenologică şi macroscopică; caracterul
fenomenologic rezultă din modul în care sunt introduse speciile de mărimi şi se
enunţă legile teoriei, nefiind necesare ipoteze care să postuleze imposibilitatea
verificării lor prin experienţă; caracterul macroscopic ia în considerare modelul
continuu al substanţei, fără preocupare la scară atomică a sistemelor fizice şi a
stărilor acestora.
Deşi a reuşit să explice numeroase fenomene electromagnetice, teoria
macroscopică şi fenomenologică a lui Maxwell şi Hertz nu putea explica o serie de
legi sau fenomene cum sunt: legea electrolizei, legile combinaţiilor chimice, teoria
cinetico-moleculară, legile de material şi unele experienţe de optică şi
electrodinamică a corpurilor în mişcare (experienţele lui R ö n t g e n , W i l s o n ,
F i z e a u , etc). Luând în considerare structura discontinuă a substanţei, dar păstrând
repartiţia continuă a câmpului electromagnetic, H . A . L o r e n t z a elaborat teoria
microscopică clasică a fenomenelor electromagnetice, numită şi teoria
electronilor. Extrapolând la scară atomică legile teoriei lui Maxwell şi considerând
sarcina electrică proprietate a particulelor elementare denumite generic electroni,
teoria lui Maxwell-Lorentz a explicat o mare parte din proprietăţile de material
printre care polarizaţiile electrică şi magnetică. Elaborarea de către A E i n s t e i n a
teoriei relativităţii restrânse (“Asupra electrodinamicii corpurilor în mişcare”,
1905) a permis lui H . M i n c o w s c h i reformularea adecvată relativităţii restrânse
a teoriei lui Maxwell şi Lorentz; s-a constituit în acest fel teoria relativistă a
fenomenelor electromagnetice, numită şi electrodinamica relativistă.
Experienţe de mare fineţe arată că dacă energia şi impulsul schimbate între
particule sunt foarte mici, nici conceptele şi nici legile electrodinamicii relativiste
nu sunt potrivite. A fost necesar să se ia în considerare pe lângă structura
discontinuă a substanţei corpurilor şi structura discretă a câmpului electromagnetic.
S-a trecut astfel la faza electrodinamicii cuantice.

13
 O contribuţie semnificativă la dezvoltarea şi sistematizarea cunoştinţelor în
domeniul electrotehnic au adus şi numeroşi oameni de ştiinţă, profesori şi
cercetători români, dintre care se menţionează aici doar câteva nume de prestigiu.
E m a n o i l B a c a l o g l u (1830 –1831), licenţiat în fizică la Paris, a adus o
contribuţie importantă la stabilirea unei terminologii ştiinţifice româneşti în
domeniul electrotehnic.
D r a g o m i r H u r m u z e s c u (1865 –1965) a fost iniţiatorul învăţământu-
lui electrotehnic românesc şi a făcut cercetări teoretice şi experimentale în dome-
niul electricităţii, ocupându-se îndeosebi de studiul materialelor electrotehnice.
N i c o l a e V a s i l e s c u K a r p e n (1870 – 1964) a efectuat studii referi-
toare la curenţii de convecţie şi a avut realizări importante în domeniul pilelor de
combustie. A fost rector al Şcolii Politehnice din Bucureşti.
Ş t e f a n P r o c o p i u (1890 – 1972), fizician, academician, profesor
universitar la Iaşi, a adus contribuţii importante în domeniul electromagnetismului
cum sunt: calculul momentului magnetic al electronului pe baza teoriei cuantelor,
descoperirea depolarizării longitudinale a soluţiilor coloidale (fenomenul Procopiu)
şi a discontinuităţii magnetizării unui fir feromagnetic străbătut de un curent
alternativ (efectul Procopiu).
C o n s t a n t i n B u d e a n u (1886 – 1959), academician, profesor universi-
tar, are importante contribuţii în elaborarea teoriei regimului deformant, a fenome-
nelor reactive, în raţionalizarea sistemelor de unităţi de măsură.
R e m u s R ă d u l e ţ , academician, profesor universitar, are contribuţii
importante la sistematizarea teoriei generale a câmpului electromagnetic, în
domeniul electrotermiei, în definirea parametrilor regimului tranzitoriu în circuitele
electrice. A pus bazele învăţământului românesc de electrotehnică.

14
 Partea întâi

ELECTROSTATICA

1. CÂMPUL ELECTRIC ÎN VID

1.1. Câmpul electromagnetic. Câmpul electric.
Regimurile câmpului electromagnetic.

Câmpul electromagnetic este o formă aparte de existenţă a mate-

riei, caracterizat prin aceea că exercită acţiuni ponderomotoare (forţe şi
momente) asupra corpurilor situate în câmp. Ca orice formă a de existenţă a
materiei, câmpul electromagnetic posedă energie.
Drumul cunoaşterii de la primele constatări empirice disparate,
până la concepţia actuală asupra câmpului electromagnetic ca formă a mate-
riei, până la cunoaşterea legilor care guvernează fenomenele electromag-
netice şi aplicarea lor în practică, a fost un proces îndelungat, care a
necesitat strângerea unui imens material faptic şi o dezvoltare a teoriei nu
lipsită de stagnări şi de salturi.
Teoria macroscopică a câmpului electromagnetic, care reprezintă
baza teoretică a electrotehnicii, a fost elaborată în liniile ei principale,
valabilă şi în prezent, în lucrările lui James Clerk Maxwell (1831-1879)
şi ale lui Heinrich Rudolph Hertz (1857-1894). Conform acestei teorii,
interacţiunile electromagnetice se transmit din aproape în aproape în spaţiu
şi timp (prin contiguitate) prin intermediul câmpului electromagnetic care se
propagă în spaţiu cu viteză finită (viteza luminii în vid).
Câmpul electromagnetic are două aspecte particulare: câmpul
electric şi câmpul magnetic. Cele două câmpuri formează un ansamblu
indisolubil, separarea lor având un caracter relativ, pur teoretic, dând
posibilitatea studierii lor separate.

15
 Câmpul electric este deci unul din cele două aspecte ale câmpului
electromagnetic care se manifestă prin forţe mecanice ce acţionează asupra
unui corp încărcat electric, imobil, introdus în câmp.
Din punctul de vedere al modului de variaţie în timp a mărimilor
electrice şi magnetice, pentru câmpul electromagnetic se disting două
regimuri: regimul staţionar şi regimul variabil în timp.
În regim staţionar mărimile nu variază în timp, dar au loc trans-
formări de energie; din această categorie fac parte regimurile de câmp elec-
tric staţionar (electrocinetica) şi de câmp magnetic staţionar. Regimurile
staţionare neânsoţite de transformări de energie, se numesc statice: regimul
electrostatic (electrostatica) şi regimul magnetostatic (magnetostatica).
Regimurile variabile în timp în care se ia în considerare numai viteza
de variaţie în timp a uneia dintre inducţiile, fie electrică, fie magnetică, se
numesc cvasistaţionare. În regim cvasistaţionar anelectric sau magnetic se
neglijează intensitatea curentului electric hertzian, iar în regim cvasista-
ţionar amagnetic sau electric se neglijează tensiunea electromotoare indusă
de fluxul magnetic variabil în timp.
Regimul general valabil este regimul nestaţionar.

1.2. Starea de electrizare. Sarcina electrică

şi intensitatea câmpului electric în vid.
Experienţa arată că frecând cu o bucată de stofă un baston de sticlă,
răşină, etc., acesta capătă proprietatea de a atrage anumite corpuri uşoare.
De asemenea, între corpurile uşoare (de exemplu mici bucăţele de hârtie)
supuse acestui experiment se constată apariţia unor interacţiuni. Atât bucata
de stofă, bastonul de sticlă, cât şi obiectele uşoare trec într-o stare diferită
de cea mecanică sau termică, numită stare de electrizare. O stare similară se
obţine, în unele condiţii, şi prin şoc mecanic, deformarea corpurilor, încăl-
zire, iradierea corpurilor cu lumină, cu raze Röentgen sau ultraviolete, etc.
Se numeşte stare de electrizare starea corpurilor în care acestea
exercită asupra altor corpuri forţe electrice, adică forţe de natura celor
produse de corpurile electrizate prin frecare.
Starea de electrizare se poate transmite de la un corp electrizat la un
corp neelectrizat prin contact sau prin influenţă.
Din punctul de vedere al modului cum transmit starea de electrizare,
corpurile pot fi clasificate în trei categorii:
- conductoare – corpuri care transmit starea de electrizare practic
instantaneu (timp de ordinul a 10-12s);

16
 - izolatoare – corpuri care transmit starea de electrizare în timp de
ordinul orelor sau zilelor;
- semiconductoare – corpuri cu proprietăţi intermediare (timp de
transmitere a stării de electrizare de ordinul secundelor sau fracţiunilor de
secundă).
Pentru caracterizarea stării de electrizare a corpurilor se defineşte
sarcina electrică ca fiind o mărime de stare ce caracterizează încărcarea
electrică a particulelor elementare; este o mărime scalară şi se notează cu q.
Pentru a pune în evidenţă existenţa câmpului electric se foloseşte un
corp de probă încărcat cu electricitate, care trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
- să fie imobil şi de sarcină invariabilă, pentru că altfel acţionează
asupra lui şi câmpul magnetic;
- să aibă o stare de electrizare astfel aleasă încât să nu modifice
starea electrică a sistemului de explorat;
- să aibă dimensiuni cât de mici posibil (practic punctual) pentru ca
forţa care se exercită asupra lui să poată fi aproximată prin forţa ce acţionea-
ză în acel punct şi nu prin rezultanta forţelor din regiunea ocupată de el.
Experimental se constată că forţa ce acţionează asupra corpului de
probă introdus în câmp depinde de punctul P în care este situat corpul şi de
starea sa de electrizare η:
F = F(P, η) (1.1)
Considerând corpul de probă cu P1 F(P1, η1)
Ev (P1)
diverse stări de electrizare (η1, η2, etc.),
situat în diverse puncte (P1, P2 etc.) din P2
spaţiu unde se presupune existenţa Ev (P2 ) F(P2, η2 )
câmpului (fig.1.1.), asupra lui acţionează
forţe care satisfac relaţia
Fig. 1.1.
F = q(η) ⋅ Ev (P) . (1.2)
Corpul de probă asupra căruia se exercită forţa se consideră situat în
vid, adică în spaţiul lipsit de substanţă, echivalent cu starea limită de
rarefiere a unui mediu molecular. Deci, forţa care se exercită asupra
corpului de probă situat în vid este egală cu produsul dintre mărimea scalară
q - sarcina electrică (depinde numai de starea lui de electrizare) şi o mărime
vectorială E v , numită vectorul intensităţii câmpului electric în vid (depinde
numai de punctul considerat în câmp, nu şi de starea sa de electrizare ).

17
 Mărimea vectorială Ev (P) , egală cu raportul dintre forţa F(P, η)
care se exercită în vid asupra corpului de probă şi sarcina lui electrică q,
când aceasta tinde către zero, caracterizează local câmpul electric în vid,
fiind definită prin relaţia
d F(P, η)
E v (P) = lim . (1.3)
q →0 q
Din relaţia (1.3) rezultă că unitatea de măsură a lui E v corespunde
vectorului câmp în care, asupra corpului de probă încărcat cu sarcina
electrică unitate, se exercită unitatea de forţă. În sistemul internaţional de
unităţi (S.I.), unitatea de măsură pentru intensitatea câmpului electric este
volt pe metru (V/m) şi este valoarea pentru care, asupra corpului punctiform
cu sarcina electrică de un coulomb, acţionează o forţă egală cu un newton.
Dacă se examinează toate punctele spaţiului în care există câmp
electric (Ev ≠ 0) , se pot construi nişte linii care au proprietatea că, în orice
punct, tangenta la aceste linii are direcţia locală a vectorului E v . Aceste linii
se numesc linii de câmp. Prin convenţie, sensul liniilor de câmp electric este
de la sarcina pozitivă spre sarcina negativă (fig. 1.2). Dacă se notează cu ds
elementul de lungime vectorial al liniei de câmp, orientat în sensul acesteia,
ecuaţia diferenţială vectorială a liniei de
câmp este: Ev
ds
d s × Ev = 0 (1.4)
căreia, în coordonate carteziene, îi +q -q
corespunde sistemul de ecuaţii:
dx = dy = dz (1.5)
E vx E vy E vz Fig. 1.2.

Ansamblul liniilor de câmp din reprezentarea grafică se numeşte

spectru de câmp.
Câmpul electric se numeşte omogen sau uniform dacă în fiecare
punct vectorul E v are aceeaşi valoare
Ev
şi orientare, liniile de câmp fiind în
acest caz paralele şi echidistante.
Fie o curbă închisă Γ; totalita-
tea linilor de câmp care trec prin Γ Γ1 Γ n
punctele curbei Γ alcătuiesc o suprafa- SΓ
ţă SΓ numită tub de câmp (fig.1.3). Fig. 1.3.

18
 Deoarece nici o linie de câmp nu înţeapă suprafaţa tubului de câmp,
numărul liniilor de câmp prin orice secţiune transversală de contur Γ, Γ1,...,
Γn este acelaşi. Dacă aria secţiunii transversale este infinit mică, tubul este
un tub de câmp elementar.
Repartiţii de sarcină electrică.
Sarcinile electrice se repartizează pe corpuri sau în corpuri. Analog
cu definiţia densităţii de masă care caracterizează repartiţia masei, se
defineşte mărimea scalară derivată care caracterizează local starea de
încărcare electrică a corpurilor şi deci repartiţia sarcinii electrice, numită
densitate de sarcină electrică.
Densitatea de volum a sarcinii electrice se defineşte prin relaţia
d ∆q dq
ρv = lim = [C/m3] (1.6)
∆V →0 ∆V dV
şi corespunde unei distribuţii a sarcinii electrice în volumul corpurilor când
fiecare element de volum ∆V este încărcat cu sarcina elementară ∆q.
Densitatea de suprafaţă a sarcinii electrice este prin definiţie
d ∆q dq
ρ s = lim = [C/m2] (1.7)
∆A →0 ∆A dA
şi corespunde unei distribuţii superficiale a sarcinii când fiecărui element de
suprafaţă de arie ∆A îi revine sarcina ∆q.
Densitatea de linie (lineică) a sarcinii electrice
d ∆q dq
ρ l = lim = [C/m] (1.8)
∆s →0 ∆s ds
descrie distribuţia sarcinii electrice pe corpuri filiforme când pe fiecare
element de lungime ∆s al firului se află sarcina ∆q.
Sarcina electrică totală a unei distribuţii pe un domeniu D oarecare
(în volumul unui corp, pe suprafaţa unui corp sau de-a lungul unui corp
filiform) se poate calcula în funcţie de densitatea de sarcină electrică ρ
corespunzătoare (de volum, de suprafaţă sau de linie) cu relaţia

∫
q = dq = ρ D dD .
D
∫
D
(1.9)

19
 Pentru sarcina electrică este valabil principiul conservării: sarcinile
electrice nu pot fi nici create, nici distruse, ci numai deplasate. Cele două
tipuri de sarcini electrice apar întotdeauna simultan şi au valori egale.
Pentru un sistem izolat de corpuri electrizate, suma algebrică a
sarcinilor repartizate în diferite puncte ale sistemului este constantă, adică
n

∑q
k =1
k = const. (1.10)

Dacă într-un sistem fizic sarcinile electrice q1, q2,…,qn, în general

variabile în timp, satisfac condiţia că în fiecare moment suma lor este nulă,
n

∑q
k =1
k = 0, (1.11)

ele alcătuiesc un sistem complet de sarcini electrice şi sistemul este neutru.

Dacă suma sarcinilor este nenulă,
n

∑q k =1
k ≠ 0, (1.12)

avem un sistem incomplet de sarcini electrice. În aceste condiţii, în acord cu

principiul de conservare, prezenţa sarcinii de un anumit semn într-un sistem
fizic presupune existenţa unei sarcini de semn contrar în exteriorul acestuia.

1.3. Câmpul electric coulombian.

Teorema lui Coulomb.
Câmpul electric invariabil în timp şi neânsoţit de transformări ale
energiei se numeşte câmp electrostatic. Forţele electrostatice au fost studiate
de Charles Augustin Coulomb efectuând experienţe cu mici corpuri încăr-
cate cu sarcini electrice, situate în aer. Proprietăţile electrice ale aerului fiind
asemănătoare cu cele ale vidului, câmpul electrostatic stabilit în aer se poate
aproxima cu cel din vid şi se numeşte câmp electric coulombian.
Teoria câmpului electric coulombian este o subteorie macroscopică a
câmpului electromagnetic şi se elaborează pe baza experienţelor lui
Coulomb, a principiului acţiunii şi reacţiunii şi a principiului superpoziţiei.
Fie q1 şi q2 sarcinile electrice care încarcă două corpuri punctiforme
situate în vid la distanţa R (fig.1.4). Forţele F21 şi respectiv F12 care se
exercită asupra primului corp, respectiv asupra celui de-al doilea corp au
următoarele proprietăţi:

20
 F21 u12 R u 21 F12
q1>0 q2>0
u12 F21 R F12 u 21
q1>0 q2<0
Fig. 1.4.

• satisfac principiul acţiunii şi reacţiunii: forţa F12 pe care o exercită

primul corp asupra celui de-al doilea este egală şi de sens opus cu forţa F21
pe care o exercită al doilea corp asupra primului, F12 = − F21 ;
• dacă sarcinile sunt de acelaşi semn, forţele sunt de respingere, iar
dacă sunt de semne opuse, forţele sunt de atracţie;
• în valoare absolută, forţele sunt proporţionale cu produsul
sarcinilor şi invers proporţionale cu pătratul distanţei dintre sarcini
q 1q 2
F12 = F21 = k e . (1.13)
R2
În această relaţie ke este o constantă universală referitoare la proprie-
tăţile electrice ale vidului, având expresia
x
ke = ,
4πε 0
unde x este coeficientul de raţionalizare, egal cu 4π în sistemele de unităţi
neraţionalizate şi cu unitatea în sistemele raţionalizate, iar ε0 este permitivi-
tatea absolută a vidului care, în sistemul internaţional de unităţi SI, are
valoarea
1
ε0 = [F/m] . (1.14)
4π ⋅ 9 ⋅ 19 9
Notând cu u 12 , respectiv cu u 21 versori orientaţi de la sarcina q1
către sarcina q2, respectiv de la sarcina q2 către sarcina q1, expresiile
vectoriale ale forţelor lui Coulomb se scriu:
1 q 1q 2 1 q 1q 2
F12 = ⋅ 2 ⋅ u 21 ; F21 = ⋅ ⋅ u 12 (1.15)
4πε 0 R 4πε 0 R 2

21
 1.4. Câmpul electrostatic produs în vid de o
sarcină punctiformă. Principiul superpoziţiei
câmpurilor coulombiene.

În conformitate cu relaţia de definiţie a intensităţii câmpului electric

în vid, forţa F12 cu care sarcina q1 acţionează asupra sarcinii q2 este egală cu
produsul dintre sarcina electrică q2 şi vectorul câmpului electric în vid E v12
stabilit de sarcina q1 în punctul în care este situată sarcina q2 şi, similar,
forţa F21 cu care sarcina q2 acţionează asupra sarcinii q1 este egală cu
produsul dintre sarcina q1 şi vectorul câmpului electric în vid E 21 stabilit de
sarcina q2 în punctul în care este situată sarcina q1:
F 12 = q 2 ⋅ E v12 ; F 21 = q1 ⋅ E v 21 (1.16)
Utilizând expresiile forţelor lui Coulomb (1.15), din (1.16) rezultă:
1 q 1 q
E v12 = ⋅ 12 ⋅ u 12 ; E v 21 = ⋅ 22 ⋅ u 21 (1.17)
4πε 0 R 4πε 0 R
O sarcină electrică punctiformă q situată în vid, stabileşte într-un
punct oarecare P, situat la distanţa R de sarcină, un câmp electric al cărui
vector intensitatea E v este orientat radial (fig. 1.5), proporţional cu sarcina
q şi invers proporţional cu pătratul distanţei:
1 q q R
Ev = ⋅ 2 ⋅ uR = ⋅ 3 (1.18)
4πε 0 R 4πε 0 R
Intensitatea câmpului electrostatic este orientată de la corpul
punctiform spre infinit, dacă sarcina e pozitivă, şi către corp, dacă sarcina
este negativă (fig. 1.5).

Ev
P
Ev Ev
R

q > 0

Fig. 1.5.

22
 Câmpul electric coulombian satisface principiul superpoziţiei care se
enunţă astfel: intensitatea câmpului electrostatic E v stabilit într-un punct
din vid de n sarcini electrice punctiforme qk, este egală cu suma vectorilor
E vk (k = 1, 2, …, n) produşi în acel punct de fiecare sarcină punctiformă:
n n

∑E ∑R
qk
Ev = = 1 ⋅ Rk (1.19)
k =1
vk
4πε 0 k =1
3
k

Dacă sarcina electrică q este repartizată, intensitatea câmpului elec-

trostatic dEv stabilit în vid de sarcina elementară dq se calculează cu relaţia:

dE v = 1 ⋅ dq ⋅ R (1.20)
4πε 0 R 3
În cazul general, când există sarcini distribuite în volum (cu densita-
tea de volum ρv), pe suprafeţe (cu densitatea de suprafaţă ρs), pe corpuri
filiforme (cu densitatea ρl), cât şi sarcini punctiforme, intensitatea câmpului
electrostatic se calculează cu relaţia:
⎛ n
⎞
∑
qk
4πε 0 ⎜
⎝V
∫
R
S
R
C
∫
E v (R ) = 1 ⎜ ρ v R3 dv + ρ s R3 dA + ρ l R3 ds +
R ∫ k =1
R 3k
R k
⎟ (1.21)
⎟
⎠

1.5. Inducţia electrică şi fluxul electric în vid.

Teorema lui Gauss.
Mărimea vectorială egală cu produsul dintre intensitatea câmpului
electric în vid E v şi permitivitatea absolută a vidului ε0 reprezintă inducţia
electrică în vid, notată cu D v :
d Dv
Dv = ε0 E v (1.22) α
dA
Se numeşte flux electric în vid, n S Γ

fluxul vectorului inducţie electrică în

SΓ
vid Dv printr-o suprafaţă deschisă SΓ,
Γ
ψ SΓ =
∫D
SΓ
v ⋅ dA , (1.23)

sau fluxul vectorului Dv printr-o supra- Fig. 1.6.

faţă închisă Σ,

23
 ∫
ψ Σ = D v dA .
Σ
( 1.24)

Observaţii. Elementul de arie vectorial dA este un vector elemen-

tar, având modulul egal cu aria elementului de suprafaţă şi fiind orientat
după direcţia normalei pozitive la suprafaţă. În cazul suprafeţelor deschise
(notate cu SΓ) care se sprijină pe o curbă închisă Γ (fig.1.6), sensul normalei
pozitive la suprafaţă este dat de sensul de înaintare al burghiului drept care
este rotit în sensul de referinţă stabilit pentru curba Γ. În cazul suprafeţelor
închise (notate cu Σ), normala pozitivă este întotdeauna orientată din interi-
orul către exteriorul suprafeţei.
Se consideră o suprafaţă deschisă SΓ şi un element de arie dA care
formează cu direcţia locală a vectorului inducţie electrică în vid un unghi α
(fig. 1.7). Fluxul electric determinat de sarcina electrică punctiformă prin
această suprafaţă se scrie:

ψ SΓ =
∫ D dA = ∫ D
SΓ
v
SΓ
v cos αdA (1.25)

dA dA Dv
Dv SΓ α
α dA
dA
SΓ dΩ
R
Γ

q q
Fig. 1.7.

Produsul cos α ⋅ dA se exprimă în funcţie de elementul de unghi

solid dΩ cu relaţia
cos α ⋅ dA = R 2 ⋅ dΩ . (1.26)
Pe baza relaţiilor (1.25) şi (1.26) rezultă:
q q
ψ SΓ =
∫ 41π ⋅ R
SΓ
2
⋅ R 2 ⋅ dΩ =
4π
⋅ dΩ
SΓ
∫ (1.27)

24
 Când suprafaţa este un plan infinit S, avem

∫ dΩ = 2π ,
S

iar în cazul unei suprafeţe închise Σ, ce cuprinde în interior sarcina q, avem

∫ dΩ = 4 π .
Σ

Dacă suprafaţa închisă Σ nu

dA1 Dv1
conţine în interior sarcina q care
produce câmpul (fig. 1.8), ea poate α1
fi descompusă în două suprafeţe
complementare S1 şi S2 care se văd α2
dA 2 Dv2
sub acelaşi unghi solid Ω, deci pro- S1
duc fluxuri egale în modul, dar de
semne contrare deoarece cosα1 > 0 S2
Ω
şi cosα2 < 0. Suma acestor fluxuri Σ
este deci nulă:
q
ψ Σ = ψ S1 + ψ S2 = 0 (1.28) Fig. 1.8.

Pe baza acestor observaţii, pentru fluxul electric printr-o suprafaţă închisă

rezultă relaţia:
ψΣ =
∫ D dA = q
Σ
v Σ (1.29)

care reprezintă expresia formei integrale a teoremei lui Gauss. Enunţul

acestei teoreme este: fluxul electric prin orice suprafaţă închisă Σ, trasată
exclusiv prin vid, este egal în orice moment cu sarcina electrică qΣ din
interiorul suprafeţei.
Fluxul electric este o mărime derivată, având aceeaşi dimensiune cu
sarcina electrică. În sistemul internaţional de unităţi SI, unitatea de măsură
pentru fluxul electric este deci coulombul (C).
Ţinând cont de relaţia de definiţie a inducţiei electrice în vid (1.22),
expresia formei integrale a teoremei lui Gauss poate fi pusă sub forma:
qΣ
∫ E dA = ε
Σ
v
0
(1.30)

Cu ajutorul acestei relaţii se poate determina valoarea intensităţii

câmpului electric în vid în ipoteza că integrala din membrul întâi se poate

25
calcula uşor din considerente fizice, cum ar fi cazul unor sisteme cu simetrie
(sferică, cilindrică, etc.).
Dacă în locul sarcinii electrice punctuale qΣ se consideră o sarcină
electrică distribuită cu densitatea de volum ρv în volumul închis de suprafaţa
Σ vom avea

∫ ε E dA = ∫ ρ dV .
Σ
0 v
V
v (1.31)

Aplicând teorema Gauss-Ostogradski de transformare a integralei de supra-

faţă în integrală de volum,

∫ div ε E dV = ∫ ρ dV ,
V
0 v
V
v (1.32)

rezultă
ρv
div D = ρ V sau, div E v = . (1.33)
ε0
Expresiile (1.33) reprezintă formele locale a teoremei lui Gauss.
Având divergenţa nenulă, câmpul electric în vid este un câmp potenţial,
newtonian sau de surse.

1.6. Tensiunea electrică. Tensiunea electromotoare.

Potenţialul electrostatic şi diferenţa de potenţial.
În general, într-un câmp de vectori, integrala de linie a vectorului
câmp în lungul unei curbe poate fi denumită tensiune. În cazul câmpului
electric această mărime se numeşte tensiune electrică.
Se consideră o particulă încărcată cu
sarcina electrică q care se deplasează cu o A
viteză foarte mică în lungul unei curbe
Ev
oarecare CAB într-un câmp electric (fig.1.9).
Se presupune că sarcina q este q ds
Ev
suficient de mică pentru a nu modifica starea
câmpului electric. CAB
Lucrul mecanic necesar pentru depla-
B
sarea sarcinii q între punctele A şi B este:
B Fig. 1.9.
L AB =
∫ F ds
A
(1.34)

26
Ţinând seama de expresia forţei electrice F = qE v , avem
B

L AB = q F d s .
∫
A
(1.35)

Prin definiţie, raportul LAB/q reprezintă tensiunea electrică UAB dintre

punctele A şi B situate în câmp electric
B
L
∫ E ds
d
U AB = AB = v (1.36)
q
A

Tensiunea electrică între două puncte din câmp este numeric egală
cu lucrul mecanic efectuat de forţele câmpului pentru deplasarea sarcinii
electrice unitare între cele două puncte.
Tensiunea electrică se măsoară în volţi (V). Un A
volt este tensiunea dintre două puncte din câmp pentru
UAB
care se cheltuieşte lucrul mecanic de un joule pentru
deplasarea sarcinii electrice de un coulomb între cele
două puncte. B
Din relaţia (1.36) se vede că UAB = – UBA, deci Fig. 1.10.
tensiunea electrică depinde de sensul de integrare.
Acest sens, numit sens de referinţă, se indică printr-o săgeată (fig. 1.10).
Integrala de linie a intensităţii câmpului electric efectuată pe o curbă
închisă Γ (circulaţia a vectorului E v ) se numeşte tensiune electromotoare şi
se notează cu eΓ sau cu ueΓ dacă e variabilă în timp (tensiune electromotoare
instantanee) şi cu EΓ sau cu UeΓ dacă este constantă în timp:

eΓ =
∫ E ds
Γ
v (1.37)

În câmp electrostatic (coulombian) tensiunea electromotoare este

nulă pentru orice curbă închisă Γ
EΓ =
∫ E ds = 0 .
Γ
v (1.38)

Admiţând că Ev este funcţie de punct, continuă şi suficient de netedă, iar

conturul Γ este arbitrar, aplicând teorema lui Stokes se obţine

∫ E ds = ∫ rotE dA = 0 .
Γ
v
SΓ
v

27
Rezultă astfel,
rot E v = 0 (1.39)
Câmpul electrostatic în vid este irotaţional şi se poate exprima, aşa cum se
va arăta mai jos, funcţie de un potenţial scalar.
O proprietate importantă a tensiunii
electrice în câmp electrostatic este că valoarea A Γ Ev
ei nu depinde de curba după care se face
integrarea (de drum), ci numai de extre- m n
mităţile acesteia. Această proprietate se poate
demonsta simplu pe baza relaţiei (1.38). B
Astfel, considerând punctele A şi B în câmp
electrostatic şi două curbe oarecare AmB şi Fig. 1.11.
AnB care împreună alcătuiesc un contur
închis Γ (fig. 1.11), rezultă
B
∫
Γ
∫
AmB
∫
E v ds = E v ds + E v ds = 0
BnA
A U AB

respectiv, U AmB = U AnB . UBPo

UAPo
Fie un punct de referinţă P0 (fig.1.12).
Tensiunea între punctele A şi B se scrie: P0
UAB = UAP0 − UBP0 (1.40)
Fig. 1.12.
Tensiunea unui punct oarecare P în
raport cu un punct de referinţă P0 se numeşte potenţialul electric al
punctului respectiv şi se notează cu VP
P0

∫ E ds .
d
VP = U PP0 = v (1.41)
P

Astfel, potenţialele punctelor considerate, A şi B, sunt:

P0 P0

VA = U AP0 =
∫ E ds
A
v şi respectiv, VB = U BP0 =
∫ E ds
B
v

În relaţiile de mai sus s-a presupus că potenţialul punctului de

referinţă P0 este nul. Dacă acest potenţial nu este nul, atunci
P0

∫
UPP0 = VP − VP0 = Evds
P
(1.42)

28
şi deci, pentru potenţialul unui punct oarecare P, se va folosi una din relaţiile
P0 P

VP = VP0 +
∫ E ds ;
P
v VP = VP0 −
∫ E ds .
P0
v (1.43)

În practică se consideră potenţial nul potenţialul pământului. În

unele probleme se consideră ca având potenţial nul punctele de la infinit.
Tensiunea dintre două puncte este deci egală cu diferenţa dintre
potenţialele celor două puncte:
UAB = UApo – UBpo= (VA –VPo) – (VB – VPo) = VA – VB (1.44)
Tensiunea electrică UAB, egală cu diferenţa potenţialelor VA şi VB,
reprezintă diferenţa de potenţial dintre punctele A şi B considerate în câmp
electric.

1.7. Gradient de potenţial

Pentru potenţialul unui punct oarecare P se consideră relaţia (1.43),

P

VP = VP0 −
∫ E ds .
P0
v

Prin diferenţiere, considerând punctul P de coordonate variabile, de exemplu

x, y şi z, se obţine:
dV(x, y, z) = −E vd s . (1.45)
Vectorii E v şi ds în sistemul de axe de coordonate carteziene au
expresiile:
E v = E vx i + E vy j + E vz k ; d s = d x i + d y j + d z k ,
iar diferenţiala totală a potenţialului este
∂V ∂V ∂V
dV = dx + dy + dz
∂x ∂y ∂z
Prin diferenţiere, din relaţia (1.45) se obţine
∂V ∂V ∂V
dx + dy + dz = − E vx dx − E vy dy − E vz dz
∂x ∂y ∂z
şi identificând termenii, rezultă:

29
 ∂V ∂V ∂V
E vx = − ; E vy = − ; E vz = − .
∂x ∂y ∂z
Expresia vectorului intensităţii câmpului electric în vid este deci
⎛ ⎞
E v = −⎜ ∂V i + ∂V j + ∂V k ⎟ . (1.46)
⎝ ∂x ∂y ∂z ⎠
Mărimea din paranteza din membrul drept se numeşte gradient de potenţial
E v = − grad V . (1.47)
Prin urmare, câmpul electrostatic în vid este un câmp vectorial
irotaţional, derivând din potenţialul electrostatic.

1.8. Teorema potenţialului scalar

al câmpului electrostatic
Expresia intensităţii câmpului electric produs de o sarcină electrică
punctiformă se poate pune sub forma:

Ev = 1 ⋅ q R = − grad ⎛⎜ q 1 ⎞⎟ . (1.48)
4πε 0 R 2 R ⎝ 4πε 0 R ⎠
Cum E v = − gradV , prin identificare rezultă:

V= 1 q + C, (1.49)
4πε 0 R
unde C este o constantă arbitrară.
Conform principiului superpoziţiei, intensitatea câmpului electric
produs într-un punct din spaţiul vid de n sarcini punctiforme este
n n n

∑ E =∑ ∑⎛
1 qk R k = − qk ⎞
Ev = grad⎜ 1 ⎟. (1.50)
k =1
vk
k =1
4πε 0 R k R k
2
k =1 ⎝ 4πε 0 R k ⎠
Rezultă de aici că principiul suprapunerii efectelor sau superpoziţiei
este valabil şi pentru potenţialul câmpului electrostatic:
n n

∑ V =∑ 4πε1
qk
V= k +C (1.51)
k =1 k =1 0 Rk

30
unde Vk = 1 q k + C este potenţialul determinat de sarcina q .
k
4πε 0 R k k

Dacă în afara sarcinilor electrice punctiforme există sarcină electrică

distribuită, atunci, descompunând distribuţiile de sarcină electrică în sarcini
electrice elementare, distribuţiile de sarcină pot fi înlocuite prin mulţimi de
sarcini punctiforme şi pot fi aplicate relaţiile de forma (1.51). În cazul
general, în care există în spaţiu vid infinit n sarcini punctuale şi distribuţii de
sarcină electrică de volum, de suprafaţă şi de linie, expresia potenţialului la
distanţa R de sarcinile ce ocupă un spaţiu finit este

1 ⎛ n qk ρ ρ ρ ⎞
V=
4πε0 ∑
⋅⎜
⎜ k =1 R k ∫ R R ∫
+ V dv + S dA + l ds ⎟ + C .
R ⎟ ∫ (1.52)
⎝ V S C ⎠
Această relaţie determină potenţialul câmpului electrostatic în vid, definit
până la o constantă arbitrară care poate fi nulă prin alegerea convenabilă a
punctelor considerate de potenţial nul.
La distanţă foarte mare de sarcinile electrice, presupuse repartizate
într-un domeniu finit, potenţialul electrostatic V(R≡) se aproximează astfel:
⎛ n
⎞
∑
q
V(R ∞ ) ≅ 1
∫
4πε 0 R ∞ ⎜ V
⎝V S
∫
⎜ ρ dV + ρ S dA + ρ l ds +
C
∫ k =1
qk ⎟ =
⎟ 4πε 0 R ∞
⎠
(1.53)

Aşadar, expresia potenţialului creat la o distanţă suficient de mare de

o repartiţie oarecare de sarcini ce ocupă un domeniu finit, este aceeaşi ca în
cazul unei sarcini electrice punctiforme care ar concentra întreaga sarcină
repartizată pe domeniul considerat.

1.9. Suprafeţe echipotenţiale

Potenţialul electrostatic fiind o funcţie de punct scalară, se pot trasa

suprafeţe ale căror puncte au acelaşi potenţial. Aceste suprafeţe se numesc
suprafeţe echipotenţiale sau de nivel.
Ecuaţiile suprafeţelor echipotenţiale se obţin egalând cu constante
expresiile analitice ale potenţialului,
P0

VP =
∫ E ds = const.
P
v (1.54)

31
Prin diferenţiere, rezultă ecuaţia diferenţială vectorială a suprafeţelor
echipotenţiale:
E v ⋅ ds = 0 (1.55)
care arată că suprafeţele echipotenţiale sunt normale pe liniile de câmp.
De exemplu, pentru o sarcină electrică punctiformă q al cărei
potenţial are expresia
1 q
V(R ) = ⋅ + C,
4πε 0 R
ecuaţia suprafeţelor echipotenţiale în coordonate carteziene determină
familia de sfere concentrice cu sarcina punctiformă

R = x 2 + y 2 + z 2 = const.
Spectrul câmpului şi forma suprafeţelor echipotenţiale pentru o
sarcină punctiformă arată ca în figura 1.13,a), iar pentru două sarcini de
semn contrar ca în figura 1.13, b). În cazul a două sarcini egale şi de semn
contrar (fig. 1.13,b), planul median reprezintă suprafaţa de potenţial nul.

Ev V=const.
V=const.
Ev

+ _
+q Ev

V=0

a) b)

Fig. 1.13. Reprezentarea în plan a suprafeţelor echipotenţiale:

a) pentru o sarcină punctiformă;
b) pentru două sarcini punctiforme egale şi de semne contare.

32
 2. CÂMPUL ELECTRIC ÎN SUBSTANŢĂ

2.1. DIELECTRICI

Din punctul de vedere al proprietăţilor electrice materialele se împart

în trei categorii: conductoare, izolante (dielectrici) şi semiconductoare.
Materialele conductoare sunt substanţe care, în condiţiile normale
în care sunt utilizate, sunt bune conductoare de electricitate (adică permit
trecerea rapidă a particulelor încărcate cu sarcină electrică). La conductori
există prin urmare particule care se pot deplasa, transportând sarcini
electrice. Aceste particule sunt constituite de electroni liberi în cazul
metalelor (conductori de speţa sau specia întâi) sau de ioni în cazul
electroliţilor (conductori de speţa sau specia a doua). Aceste particule care
se pot deplasa la distanţe relativ mari se numesc particule libere, iar sarcina
lor se numeşte sarcină electrică liberă sau adevărată.
Dielectricii sunt substanţe rele conductoare de electricitate deoarece,
în general, la nivel microscopic, nu conţin particule libere încărcate cu
sarcină electrică care să se poată deplasa la distanţe apreciabile. La
dielectrici, particulele încărcate cu sarcină electrică nu pot părăsi sistemele
de particule (atomi, molecule, ioni) din care fac parte. Totdeauna suma
sarcinilor electrice este nulă pentru întreg sistemul pe care îl formează; de
aceea, aceste particule sunt denumite particule legate iar sarcina electrică
corespunzătoare, sarcină electrică legată. Dielectricii pot fi încărcaţi şi cu
sarcini electrice libere aduse din afară.
Dielectricii sunt substanţe solide, lichide sau gazoase formate din
sisteme de sarcini electrice, neutre în ansamblu pentru mici domenii (suma
sarcinilor electrice din interiorul acestor domenii este nulă).
Ca şi materialele conductoare, materialele dielectrice, numite şi
materiale izolante, au largi aplicaţii în tehnică: materialele izolante
constituite din dielectrici folosesc proprietatea dielectricilor ideali de a nu
permite o conducţie electrică prin spaţiul ocupat de aceştia în prezenţa unui
câmp electric din exterior.

33
 2.2. DIPOLUL ELECTRIC.
MOMENTUL ELECTRIC AL DIPOLULUI.
Dipolul electric reprezintă un ansamblu format din două sarcini
electrice punctiforme, egale şi de semn contrar, aşezate la distanţa ∆l foarte
mică, dar finită, numită axa dipolului (fig. 2.1).
Dipolul electric este caracterizat din punct ∆l
de vedere electric momentul electric al dipolului
care este o mărime vectorială notat cu p , definit –q p +q
prin produsul
p = q∆l (2.1)
Fig. 2.1.
al cărui modul este dat de relaţia de mai sus şi al
cărui sens se ia convenţional de la sarcina negativă, –q, la cea pozitivă, +q.
Unitatea de măsură pentru momentul electric în SI este C⋅m.
Substanţele dielectrice, având numai "sarcini legate" la nivel
microscopic, pot fi considerate, din punct de vedere electric, ca fiind
constituite din dipoli electrici. Aceşti dipoli se orientează în câmp electric,
iar acest fenomen de orientare a dipolilor se numeşte polarizare electrică.
Dacă un mic corp polarizat electric, ce poate fi echivalat cu un dipol,
este introdus într-un câmp electric E v cunoscut, se constată că asupra sa se
exercită un dublu efect ponderomotor: o forţă şi un cuplu (fig. 2.2).
Forţa rezultantă care acţionează
asupra micului corp polarizat este +q
∆l
ο F1
α
F = F1 − F2 = q ⋅ (E v1 − E v 2 ) . (2.2)
p
În câmpuri omogene, E v1 = E v 2 F2
α ο Ev
-q
şi forţa rezultantă este nulă.
În câmpuri neomogene, unde
E v1 ≠ E v 2 şi ţinând cont de expresia
Fig. 2.2.
momentului electric (2.1), relaţia forţei
capătă forma generală
⎛ ∂E ⎞ ⎛ ∂E v ⎞ ⎛ ∂E v ⎞
F = ⎜⎜ p v ⎟⎟ ⋅ i + ⎜ p ⎟⋅ j+ ⎜p ⎟ ⋅ k = (p ⋅ grad )E v . (2.3)
⎜ ∂y ⎟ ⎜ ∂z ⎟
⎝ ∂x ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠
Cuplul care acţionează asupra corpului polarizat aflat într-un câmp
omogen (F1 = F2 ) se determină cu relaţia:

34
 C = ∆l ⋅ F ⋅ sin α sau, C = ∆l ⋅ qE v ⋅ sin α = p ⋅ E v ⋅ sin α (2.4)
În general, cuplul este dat de produsul vectorial
C
C = p × Ev (2.5)
Acest cuplu are tendinţa de a roti micul corp polarizat Ev
până ce o anumită axă privilegiată a acestuia, numită
p
axă de polarizare, devine paralelă cu câmpul electric
exterior (fig. 2.3). Fig. 2.3.

2.3. POLARIZAREA ELECTRICĂ

2.3.1. Polarizaţia electrică

Starea de polarizare electrică a unui corp de dimensiuni foarte mici,

asimilabil cu un dipol electric, este complet caracterizată de momentul său
electric p . Descrierea locală a stării de polarizare a unui corp de dimensiuni
mari necesită introducerea unei mărimi vectoriale derivate – polarizaţia
electrică P , definită ca densitatea de volum a momentelor electrice:
d ∆p dp
P = lim = (2.6)
∆V →0 ∆V dV
unde ∆p este momentul electric rezultant al dipolilor cuprinşi în elementul
de volum ∆V pentru cazul când ∆V se restrânge până la un punct.
Momentul electric rezultant p al corpului se calculează cu integrala
de volum:
p=
∫ P dV
V
(2.7)

2.3.2. Sarcina electrică de polarizaţie

Echivalenţa dintre momentul electric al unui mic corp polarizat

electric şi momentul dipolar al unui sistem de două sarcini punctiforme
dipolare, permite studiul polarizării electrice a unui corp masiv pe modelul
repartiţiei de dipoli, respectiv de sarcină electrică dipolară qd.
Fie Σ o suprafaţă închisă trasată în interiorul unui corp polarizat
volumetric (fig. 2.4).

35
 o
o
o Σ ∆ p = ∆q d ∆ l
o o o o o o
o Σ P Σ o o
∆A P ∆l
o o o o o o ∆V P o o
− ∆q d + ∆q d o
o o o oo o
o o o o o
∆q d ∆q d o o
o o o o o o qp
o
o ∆l
P
a) b) c)
Fig. 2.4.

Se consideră volumul corpului fragmentat în elemente de volum dV

de forma unor prisme cu muchiile omoparalele cu vectorul local al
polarizaţiei P (fig. 2.4, a). Fiecare fragment de moment electric ∆p este
echivalent cu un dipol elementar cu sarcinile dipolare +∆qd şi -∆qd situate la
distanţa ∆l (fig. 2.4,b). Acest moment electric elementar poate fi exprimat în
două moduri, astfel:
ƒ ∆p = ∆q d ∆l – după definiţia momentului electric;

( ) ( )
ƒ ∆p = P ∆V = p ∆ A ⋅ ∆l = P ⋅ ∆ A ∆l – după relaţia de definiţie
a polarizaţiei.
Contribuţia la sarcina dipolară totală qd din interiorul suprafeţei Σ a
dipolilor neintersectaţi de suprafaţă este nulă. Dipolilor elementari ale căror
sarcini dipolare pozitive sânt în interiorul suprafeţei Σ le corespund unghiuri
¬ (P, ∆A ) cuprinse între π/2 şi π, iar celor ale căror sarcini dipolare negative
sânt situate în interiorul suprafeţei Σ le corespund unghiuri ¬ (P, ∆A )
cuprinse între zero şi π/2. Ca urmare, din cele două relaţii de mai sus,
expresia care rezultă prin identificare pentru sarcina dipolară elementară
aflată în interiorul suprafeţei Σ se ia cu semnul minus:
∆q d = −P∆ A (2.8)
La limită, integrând ambii membri ai relaţiei (2.8), se obţine sarcina dipolară
totală din interiorul suprafeţei Σ

∫
q P = − P ⋅ dA
Σ
(2.9)

36
 Excesul de sarcină dipolară electrică de un semn faţă de sarcina
dipolară de semn contrar din intermediul suprafeţei Σ reprezintă sarcina de
polarizaţie electrică qp, egală cu integrala de suprafaţă luată cu semn
schimbat a polarizaţiei P . Ca urmare, starea de polarizare electrică a corpu-
lui este echivalentă cu o stare de încărcare cu sarcină electrică de polarizaţie.
Densitatea de volum ρvp pentru sarcina electrică de polarizaţie qp se
defineşte cu relaţia
∆q p dq p
ρ vp = lim = . (2.10)
∆V → 0 ∆ V dV

În consecinţă, sarcina de polarizaţie din volumul VΣ delimitat de suprafaţa Σ

se poate determina cu relaţia

qp =
∫ρ
VΣ
vp dV . (2.11)

Din relaţiile (2.9) şi (2.11), rezultă:

∫ρ
V
vp
∫
dV = − P dA .
Σ

Utilizând teorema Gauss-Ostrogradschi, în ipoteza că polarizaţia este funcţie

continuă de punct pe domeniul considerat, pentru densitatea de volum a
sarcinii de polarizaţie rezultă:
ρ vp = −div P (2.12)
Dacă se introduce noţiunea de densitate de suprafaţă a sarcinii de
polarizaţie, atunci, având în vedere relaţia (2.9), rezultă:
dq p
ρ sp = = −P ⋅ n (2.13)
dA
unde n este versorul normalei pozitive la suprafaţă.
Din relaţia (2.13) rezultă că modulul vectorului polarizaţie P este
numeric egal cu densitatea superficială ρ sp a sarcinii de polarizaţie.
Sarcina de polarizaţie a unui corp polarizat electric situat în vid este
nulă deoarece suma sarcinilor dipolare din interiorul corpului este nulă, iar
sarcina de polarizare care încarcă suprafaţa corpului este de asemenea nulă
(integrala de suprafaţă a densităţii de sarcină pozitivă fiind egală şi de semn
opus integralei de suprafaţă a densităţii de sarcină negativă).

37
 2.3.3. Polarizarea temporară şi polarizarea permanentă

Pentru toţi dielectricii, experienţa pune în evidenţă o dependenţă mai

mare sau mai mică a stării lor de polarizare de intensitatea câmpului electric.
Dielectricii al căror moment electric p se anulează după suprimarea
câmpului în care au fost aduşi, se numesc cu polarizaţie electrică temporară,
iar polarizarea lor se numeşte polarizare electrică temporară. Mărimile care
caracterizează starea lor de polarizare sunt: momentul electric temporar p t
şi polarizaţia electrică temporară Pt .
Dielectricii care prezintă o polarizaţie electrică chiar şi în lipsa unui
câmp electric din exteriorul lor, produsă de factori neelectrici, se numesc cu
polarizaţie electrică permanentă, iar polarizarea lor se numeşte polarizare
electrică permanentă. Mărimile care caracterizează polarizarea electrică
permanentă sunt: momentul electric permanent p p şi polarizaţia electrică
permanentă Pp .
În general deci, momentul electric p al unui mic corp polarizat
electric este egal cu suma dintre o componentă temporară şi una
permanentă
p = p t (E v ) + p p . (2.14)

Acestei relaţii îi corespunde relaţia similară pentru polarizaţie:

P = Pt ( E ) + Pp (2.15)
în care E este intensitatea câmpului electric în corpuri (în substanţă).
Polarizarea electrică temporară se produce numai sub influenţa
unui câmp electric din exterior şi dispare odată cu dispariţia acestui câmp.
Polarizarea temporară poate fi de două tipuri: de orientare şi de deformare.
Polarizarea temporară de orientare se produce în dielectricii care au
molecule sub forma unor dipoli electrici (dielectrici polari) la care centrul de
acţiune al sarcinii pozitive nu coincide cu centrul de acţiune al sarcinii
negative (de exemplu: molecula de acid clorhidric). Dacă sarcinile au
valorile +q şi –q, iar distanţa dintre centrele lor este ∆ l , momentul electric
al moleculei este dat de momentul electric al dipolului astfel constituit:
p = q ∆l . În câmp electric exterior aceşti dipoli se orientează cu axa în
sensul câmpului, adică sarcina +q se deplasează în sensul câmpului, iar
sarcina –q se deplasează în sens contrar câmpului. Orientarea va fi cu atât

38
mai puternică, şi deci polarizarea lor mai mare, cu cât câmpul electric este
mai intens. Substanţe cu astfel de polarizare sunt: O2, SO2, metan, acizi
organici, etc.
La polarizarea temporară de deformare, atomul sau molecula se
deformează sub acţiunea câmpului exterior. Ca exemplu se consideră
atomul de hidrogen constituit, după cum se ştie, dintr-un nucleu cu sarcină
pozitivă în jurul căruia gravitează electronul cu sarcină negativă (fig. 2.5).

-q - -
Ev
+ +q • +
p

Ev = 0 ∆l Ev ≠ 0
p=0 p≠0
a) b)
Fig. 2.5.
În lipsa câmpului electric ( E v = 0 ), centrul de acţiune al sarcinii
negative coincide cu centrul de acţiune al sarcinii pozitive şi valoarea medie
a momentului electric este nulă (fig. 2.5,a). Sub acţiunea câmpului electric
din exterior ( E v ≠ 0, fig. 2.5,b) centrele de acţiune ale sarcinilor nu mai
coincid şi atomul se vede din exterior ca un dipol cu momentul electric
p = q ∆l . Deformarea (distanţa ∆l ) este proporţională cu intensitatea
câmpului electric.
Polarizarea electrică permanentă nu depinde de valoarea locală a
intensităţii câmpului electric, fiind determinată de factori neelectrici.
Corpurile dielectrice pot fi polarizate sub efectul anumitor acţiuni fizico–
chimice cum sunt: încălzirea (polarizarea piroelectrică), deformarea meca-
nică (polarizare piezoelectrică), topirea şi resolidificarea în prezenţa unui
câmp electric suficient de intens (polarizarea electreţilor – proprietate pe
care o prezintă anumite substanţe cum sunt: răşini, plexiglas, ceruri, etc.).
Dintre materialele care prezintă o polarizare electrică permanentă,
cele mai cunoscute sunt: cristalele de cuarţ, sarea Seignette (dublu tartrat de
sodiu şi potasiu), turmalina.
Polarizarea feroelectrică este o formă specială a polarizării
permanente care se caracterizează printr-o polarizare neliniară sub acţiunea
unui câmp electric. La materialele feroelectrice, dependenţa dintre polariza-

39
ţie şi intensitatea câmpului electric este neliniară, prezentând fenomenul de
histerezis electric (fig. 2.6).

P Pm

Pr

-Em -Ec E
0 Ec Em

-Pr

-Pm
Fig. 2.6.

Pentru un material dielectric ce nu a mai fost supus polarizării,

polarizaţia electrică creşte neliniar din origine cu intensitatea câmpului
electric după o curbă numită curbă de primă polarizare. La scăderea şi apoi
la creşterea monotonă a intensităţii câmpului electric între două valori
maxime, –Em şi +Em, se parcurge un ciclu de polarizare de forma celui din
figura 2.6, în care s-au notat cu:
Pr – polarizaţia electrică remanentă (existentă la anularea
câmpului electric)
Ec –intensitatea câmpului electric coercitiv (valoarea câmpului
ce trebuie aplicat pentru anularea polarizaţiei remanente).
Se demonstrează că aria ciclului de histerezis este proporţională cu
pierderile de energie electrică (prin dezvoltare de căldură) în unitatea de
volum, la efectuarea unui ciclu de polarizare.
Exemple de materiale feroelectrice sunt: titanatul de bariu, titanatul
de calciu, sarea Seignette.
Un alt fenomen care apare în polarizarea dielectricilor este
fenomenul numit postefect electric sau vâscozitatea electrică. Acest efect se
produce în regim nestaţionar, la frecvenţe mari şi constă în aceea că, în
această situaţie, variaţiile polarizaţiei instantanee nu mai pot urmări instan-
taneu variaţiile intensităţii câmpului electric exterior care o condiţionează.
Fenomenul de vâscozitate electrică determină pierderi suplimentare
de energie în dielectrici. Acest fenomen este utilizat practic la încălzirea
dielectricilor.

40
 2.4. INTENSITATEA CÂMPULUI ELECTRIC
ŞI INDUCŢIA ELECTRICĂ
ÎN CORPURI POLARIZATE
Din analiza efectelor ponderomotoare exercitate de un câmp electric
asupra unui corp de probă în vid, s-a ajuns la concluzia că starea câmpului
electric în vid poate fi caracterizată printr-o mărime primitivă locală,
vectorială – intensitatea câmpului electric în vid E v , definită de relaţia

E v = lim F în care, la limită, se anulează sarcina corpului de probă, deci şi

q →0 q

efectul de perturbaţie. Pentru a extinde această

definiţie şi la punctele din interiorul corpurilor,
este necesar să se considere că în jurul punctului Σc
M, unde se studiază starea câmpului electric, s-a F
practicat o cavitate vidă în interiorul căreia să se q
poată introduce corpul de probă (fig. 2.7). E cav
M
Raportul dintre forţa F , exercitată asupra
corpului de probă şi sarcina q a acestuia măsoară n
intensitatea câmpului electric E cav din vidul
cavităţii. Pentru o caracterizare punctuală şi pentru
a reduce efectul perturbator al practicării cavităţii, Fig. 2.7.
se consideră că se reduc dimensiunile cavităţii,
care la limită devin nule, fără a-i modifica forma. Intensitatea câmpului din
vidul cavităţii este astfel definită prin relaţia
d
E cav = lim F (2.16)
Σ c →0 q
q →0

unde s-a notat Σ c - norma suprafeţei cavităţii (de exemplu, raza unei sfere
care circumscrie cavitatea).
Experienţa arată că intensitatea câmpului electric din cavitate, E cav ,
nu este însă o mărime susceptibilă de a caracteriza starea locală a câmpului
electric din corp deoarece depinde de forma şi orientarea cavităţii, oricât de
mică ar fi aceasta. Practicarea cavităţii duce la eliminarea unei porţiuni din
corpul polarizat, chiar din jurul punctului M şi astfel provoacă o perturbaţie
ce nu poate fi eliminată.
Câmpul electric din cavitate poate fi scris sub forma
E cav = E ' + E ' pcav (2.17)

41
unde: E ' este «câmpul de calcul» existent în corpul polarizat înainte de
practicarea cavităţii vide (câmp ce poate fi calculat prin suprapunerea
efectelor, considerând atât contribuţia sarcinilor libere, cât şi a celor de
polarizaţie), iar E ' pcav este câmpul produs de sarcinile superficiale de
polarizaţie de pe suprafaţa Σ c .
Pentru a defini câmpul electric în substanţă E P
conform relaţiilor (2.15) şi (2.17), este necesar a
practica o cavitate în aşa fel încât contribuţia
sarcinilor de polarizare de pe suprafaţa Σ c să fie nulă n Σc
la producerea câmpului, deci să avem E ' pcav = 0 .
Această cavitate se ia sub forma unui canal cilindric
foarte lung şi cu rază foarte mică, axul cilindrului Fig. 2.8.
fiind după direcţia vectorului polarizaţie P (fig. 2.8).
În această situaţie, contribuţia sarcinilor de polarizare de pe bazele
cilindrului sunt neglijabile deoarece ariile acestuia sunt infiniţi mici de
ordinul doi, iar densitatea sarcinii de polarizare de pe aria laterală este zero
deoarece aici vectorii P şi n sunt perpendiculari (ρsp ( aria.lat.) = n ⋅ P = 0) .
Rezultă Ep′ ,cav = 0 şi câmpul din canal egal cu câmpul de calcul. Se
defineşte intensitatea câmpului electric E într-un punct din substanţă ca
fiind egală cu intensitatea câmpului electric din vidul unui mic canal, extrem
de subţire, orientat în lungul direcţiei locale a vectorului polarizaţie P :
d
E = E ′ = E canal||P (2.18)

O mărime derivată, definită cu ajutorul vectorului câmp electric E

este tensiunea electrică între două puncte A şi B:
B

U AB =
∫ E ds
A
(2.19)

care generalizează definiţia dată în vid U AB =

∫ E ds .
A
v

În situaţia în care se practică în substanţa polarizată o cavitate vidă

de forma unui cilindru foarte plat (înălţimea sa mult mai mică decât raza
bazei) numit fantă, orientată cu feţele bazelor perpendicular pe direcţia
vectorului P (fig. 2.9), se defineşte în vidul acestei fante o mărime numită
inducţie electrică D .

42
 Se numeşte inducţie electrică D , P
mărimea de stare vectorială a câmpului E n − ρ sp
--------
electric numeric egală cu produsul dintre Σc
permitivitatea vidului ε 0 şi vectorul câmp +ρsp
++++++++

E fantă ⊥ P din vidul unei fante foarte mici,

orientată transversal faţă de direcţia locală a
Fig. 2.9.
polarizaţiei P :
d
D = ε o ⋅ E fantă⊥ P (2.20)

În cazul acestei cavităţi apare pe feţele interioare sarcina de polarizaţie cu

densitatea superficială ρ sp = P ⋅ n . Din punct de vedere al câmpului produs
de sarcinile de polarizaţie, perturbaţia introdusă prin practicarea acestei
fante este maximă. Această fantă poate fi privită ca un condensator plan
pentru care câmpul în exterior este zero, iar în interiorul fantei câmpul este
datorat sarcinilor de polarizaţie superficială:
ρ sp
E ′p ,fantă ⊥ P = n = P (2.21)
ε0 ε0
Înlocuind în relaţia (2.17) mărimile date de relaţiile (2.20) şi (2.21), avem:

E fantă ⊥P = E ′ + P sau D = E ′ + P (2.22 )

ε0 ε0 ε0
Vectorii E şi D astfel introduşi depind numai de starea câmpului
electric din punctul M şi o descrie complet, deoarece permit calculul
intensităţii câmpului din orice cavitate practicată din jurul punctului M.
Rezultă că în corpuri este necesară utilizarea a două mărimi pentru preciza-
rea stării locale a câmpului electric: E - intensitatea câmpului electric şi D -
inducţia electrică.
În vid, conceput ca o stare extremă de rarefiere a materiei, vectorii
E şi D / ε 0 coincid, astfel încât este suficientă o singură mărime de stare,
E v − intensitatea câmpului electric în vid. Experimental se arată că, în medii
izotrope, vectorii E şi D sunt paraleli.
Inducţia electrică D se mai numeşte şi deplasare electrică.
Unitatea de măsură a inducţiei electrice este, conform cu (2.22),
aceeaşi cu a polarizaţiei P (C/m2).

43
 O mărime derivată, exprimabilă cu ajutorul inducţiei electrice este
fluxul electric ψ definit prin integrala de suprafaţă

∫ D dA = ∫ D dA = ∫ D dA cos α
d
ψ SΓ = n (2.23)
SΓ SΓ SΓ

În cazul unui câmp omogen şi pentru o suprafaţa S plană, relaţia

fluxului ia forma:
ψ=
∫ DdA cos α = D cos α∫ dA = DA cos α
S S
(2.24)

Pentru o suprafaţă ortogonală pe liniile de câmp, rezultă:

ψ=
∫ D ⋅ dA = ∫ D dA ,
S S
(2.25)

iar dacă câmpul este omogen, ψ = D A .

2.5. LEGEA POLARIZAŢIEI ELECTRICE TEMPORARE

Din interpretarea macroscopică a polarizaţiei electrice rezultă că

numai polarizaţia temporară poate fi exprimată funcţie de intensitatea
câmpului electric. Experimental se constată că în medii dielectrice liniare şi
izotrope există o relaţie de proporţionalitate între polarizaţie şi intensitatea
câmpului electric de forma
Pt = ε 0 χ e E , (2.26)
relaţie numită legea polarizaţiei electrice temporare.
Mărimea χ e este numită susceptivitate electrică şi depinde de natura
mediului, fiind deci o mărime de material. Aşadar, în teoria macroscopică a
câmpului electromagnetic, legea polarizaţiei electrice temporare este o lege
de material. Susceptivitatea electrică este o mărime adimensională pozitivă.
În medii dielectrice liniare şi izotrope (dielectrici liniari şi izotropi),
susceptivitatea electrică este independentă de intensitatea câmpului electric
şi, în general, depinde de condiţii neelectrice ca: temperatura, presiunea, etc.
Un material dielectric este izotrop dacă sub acţiunea unui câmp
electric având orice orientare în corp, se polarizează temporar în direcţia
câmpului şi este liniar, dacă local, polarizaţia temporară instantanee este
proporţională cu intensitatea instantanee a câmpului electric:
Pt ( r , t ) = ε 0 χ e ( r ) E ( r , t ) .

44
 La dielectricii liniari şi anizotropi, polarizaţia electrică temporară
depinde de direcţia câmpului electric, χ e având într-un punct din material
valori diferite în funcţie de direcţia locală a câmpului E . În acest caz
vectorii E şi Pt nu mai sunt coliniari, χ e fiind un tensor:

Pt = ε 0 χe E (2.27)
Într-un sistem de coordonate carteziene, componentele polarizaţiei
Ptx, Pty şi Ptz sunt funcţii liniare de componentele câmpului Ex, Ey şi Ez
⎧Ptx = ε 0 χ exx E x + ε 0 χ exy E y + ε 0 χ exz E z
⎪
⎨ Pty = ε 0 χ eyx E x + ε 0 χ eyy E y + ε 0 χ eyz E z (2.28)
⎪P = ε χ E + ε χ E + ε χ E
⎩ tz 0 ezx x 0 ezy y 0 ezz z

tensorul susceptivităţii, tensor simetric având matricea:

⎡χ exx χ exy χ exz ⎤
χe = ⎢χ eyx χ eyy χ eyz ⎥ ; χ ejk = χ ekj (2.29)
⎢ ⎥
⎣χ ezx χ ezy χ ezz ⎦
La dielectricii neliniari, dependenţa dintre polarizaţie şi intensitatea
câmpului electric este neliniară datorită variaţiei neliniare a susceptivităţii,
χ e = χ e (E) , aşa cum este, de exemplu, în cazul substanţelor feroelectrice.

2.6. LEGEA DEPENDENŢEI DINTRE INDUCŢIE,

INTENSITATE ŞI POLARIZAŢIE
ÎN CÂMP ELECTRIC

Suma vectorială dintre polarizaţia P şi intensitatea câmpului electric

E multiplicată cu permitivitatea vidului ε 0 , este egală în orice moment şi în
orice punct cu inducţia electrică D , relaţia
D = ε0E + P (2.30)
fiind numită, în teoria macroscopică a câmpului electromagnetic, legea
dependenţei dintre inducţie, intensitate şi polarizaţie în câmp electric.
Întrucât în relaţie nu intervin mărimi de material, legea dependenţei dintre
inducţie, intensitate şi polarizaţie este o lege generală şi de stare a câmpului
electromagnetic, verificabilă experimental şi în regim nestaţionar.

45
 Dacă materialul dielectric este fără polarizaţie permanentă ( Pp = 0 ,
P = Pt ) , legea poate fi scrisă sub forma
D = ε 0 E + Pt = ε 0 (1 + χ e ) E = ε E (2.31)
în care:
-ε este permitivitatea absolută a materialului, numită uneori şi
constantă dielectrică, cu unitatea de măsură F/m ;
- ε r = ε = 1 − χ e este permitivitatea relativă.
ε0
Dacă se trasează grafic variaţia inducţiei electrice în funcţie de
intensitatea câmpului electric la variaţia periodică a câmpului între două
valori extreme, +Em şi –Em, se pune în evidenţă fenomenul de histerezis
electric în care inducţia remanentă Dr corespunde polarizaţiei permanente Pr
(fig. 2.10,a). Pentru un material feroelectric care nu a mai fost polarizat, se
obţine caracteristica neliniară D = f(E) numită caracteristica de primă
polarizare (fig. 2.10,b), din care se poate determina permitivitatea ε = D/E.

D
Dm D, ε
ε
D
Dr
–Em –Ec
0 Ec Em
–Dr 0 E
–Dm

a) b)
Fig. 2.10.

46
 2.7. Legea fluxului electric

Fluxul electric printr-o suprafaţă închisă Σ, dat de integrala de

suprafaţă a produsului scalar dintre inducţia electrică şi elementul de
suprafaţă vectorial, este în fiecare moment egal cu sarcina electrică liberă
(adevărată) qΣ a corpurilor din interiorul suprafeţei.
Sub forma integrală, expresia legii fluxului electric este:

ψΣ =
∫ D ⋅ dA = q
Σ
Σ (2.32)

Legea fluxului electric este o generalizare a teoremei fluxului

electric în vid (teorema lui Gauss) demonstrată pentru câmpul electrostatic.
Normala la suprafaţă Σ după care este orientat elementul de arie d A
se consideră orientată spre exterior astfel încât, pentru sarcini pozitive fluxul
este pozitiv (liniile lui D ies din suprafaţă), iar pentru sarcini negative
fluxul este negativ (liniile lui D intră în suprafaţă).
Relaţia se verifică experimental şi în cazul cel mai general al regi-
mului nestaţionar, legea fluxului electric fiind o lege generală şi de stare a
câmpului electromagnetic (în relaţie nu intervin mărimi de material).
Dacă în interiorul suprafeţei sarcina electrică qΣ este nulă, rezultă că
fluxul electric este nul, ψ Σ = 0 . Din anularea fluxului electric nu rezultă şi
anularea inducţiei electrice. În general, în acest caz, sarcinile electrice din
interiorul suprafeţei alcătuiesc un sistem complet de sarcini; integrala
efectuată pe porţiunile de suprafaţă prin care liniile de câmp ale inducţiei
electrice intră în suprafaţa Σ este egală şi de sens opus cu integrala de
suprafaţă pe porţiunile prin care liniile de câmp ies din suprafaţa Σ.
Dacă mediul este liniar şi izotrop, lipsit de polarizaţie electrică
permanentă, legea fluxului electric se poate scrie
q
∫
E ⋅ dA = Σ
Σ
ε
(2.34)

qΣ
care, în vid, capătă forma:
∫
Σ
E v ⋅ dA =
ε0
.

Deoarece ε > ε 0 (χ e > 0) rezultă că intensitatea câmpului electric în

vid E v este mai mare decât intensitatea câmpului electric E în substanţă.
Acest lucru se explică prin apariţia pe suprafaţa corpurilor încărcate cu
sarcini, a unor sarcini de polarizaţie ale mediului care neutralizează parţial
sarcinile proprii ale corpului.

47
 Dacă sarcina electrică qΣ este repartizată cu densitatea de volum ρ v ,
qΣ =
∫ ρ dV şi relaţia (2.34) se scrie
VΣ
v

∫ D dA = ∫ ρ dV .
Σ VΣ
v

În ipoteza că ρ v şi D sunt funcţii continue de punct, suficient de netede, prin

aplicarea teoremei Gauss – Ostrogradski integralei de suprafaţă se obţine:
∂ivD = ρ v (2.35)
relaţie care reprezintă forma locală a legii fluxului electric.
Considerând relaţia de legătură dintre D , E şi P în câmp electric

D = ε0 E + P ⇒ E = 1 D − 1 P ,
ε0 ε0
prin aplicarea operatorului divergenţă, rezultă:

∂iv E = 1 ∂iv D − 1 ∂iv P = 1 (ρ v + ρ vp ) (2.36)

ε0 ε0 ε0
Divergenţa vectorului câmp electric este în orice punct proporţională
cu suma densităţilor de sarcină liberă ρv şi de polarizaţie ρvp.
În lipsa sarcinii de polarizaţie, forma locală a legii fluxului electric
este identică cu cea din vid, ∂ivE = ρ v ε 0 .

2.8. SUPRAFEŢE DE DISCONTINUITATE ÎN CÂMP

ELECTRIC. REFRACTIA LINIILOR DE CAMP.

Se consideră două medii omogene

cu permitivităţile ε1 şi ε 2 . În jurul unui D2n D2
punct de pe suprafaţa de separaţie a celor α2
∆Α n12 ∆h
două medii se consideră o suprafaţă închisă 2 ε2
Σ de forma unui cilindru foarte plat, cu aria
bazei ∆A şi înălţimea ∆h (fig. 2.11). 1 n 21
Σ ε1
Dacă pe suprafaţa de separaţie a D1 α1
celor două medii nu există sarcini electrice,
D1n
fluxul electric prin suprafaţa cilindrului
este nul: Fig. 2.11.

48
 ∫ D dA = q
Σ
Σ =0 (2.37)

Integrala se poate descompune pe porţiuni şi dacă se neglijează fluxul prin

suprafaţa laterală a cilindrului, din (2.37) rezultă:
D1 n 21 ∆A + D 2 n 12 ∆A = 0 ,
respectiv, − D 1 ∆A cos α 1 + D 2 ∆A cos α 2 = 0
în care cu n 12 şi n 21 s-au notat versorii normalelor orientaţi de la mediul 1
către mediul d şi respectiv de la mediul 2 către mediul 1.
Rezultă că pe o suprafaţă de discontinuitate neâncărcată cu sarcină
electrică ( ρ s = 0), se conservă componentele normale ale inducţiei electrice:
D 1n = D 2 n (2.38)
În mod similar, considerând în jurul unui punct de pe suprafaţa de
separaţie a celor două medii un contur închis Γ de formă dreptunghiulară
(fig. 2.12), în regim electrostatic este satisfăcută relaţia:

∫ Ed s = 0 .
Γ α2
E2
Descompunând conturul Γ pe porţiuni şi negli- 2 E 2t ε1
jând contribuţia porţiunilor de contur perpendi-
culare pe suprafaţa de separaţie în ipoteza că ∆h 1 E1t ∆h ε2
este foarte mic, rezultă: α1
E 1 ∆l sin α 1 − E 2 ∆l sin α 2 = 0 E1
Prin urmare, la suprafaţa de separaţie a două Fig. 2.12.
medii dielectrice se conservă componentele
tangenţiale ale vectorului intensitate câmp
electric:
E 1t = E 2 t (2.39)
Pentru medii omogene, liniare şi izotrope, fără polarizaţie perma-
nentă, avem relaţiile
D 1 = ε1 E 1 şi D 2 = ε 2 E 2 ,
iar din relaţiile de conservare, avem:
D1n = D 2 n ⇒ D1 cos α 1 = D 2 cos α 2 sau, ε1E 1 cos α 1 = ε 2 E 2 cos α 2 ;
respectiv, E 1t = E 2 t ⇒ E 1 ⋅ sin α1 = E 2 ⋅ sin α 2 .

49
Prin raportarea acestor relaţii, rezultă:
tgα1 tgα 2 tgα1 ε1
= sau, = . (2.40
ε1 ε2 tgα 2 ε 2
Relaţiile (2.39) reprezintă teorema refracţiei liniilor de câmp
electric: la trecerea dintr-un mediu în altul, liniile de câmp suferă o
refracţie astfel încât, dacă mediul în care trec liniile are permitivitatea mai
mare ( ε 2 > ε1 ), liniile de câmp se depărtează de normala la suprafaţa de
separaţie.

2.9. CONDUCTOARE ÎN CÂMP ELECTROSTATIC

Conductoarele, fiind caracterizate prin existenţa unui număr

important de sarcini electrice libere care se pot deplasa ordonat dând naştere
unui curent electric de conducţie, rezultă că regimul electrostatic în
conductoare poate fi realizat numai dacă rezultanta tuturor forţelor care
acţionează asupra sarcinilor din conductoare este nulă. Dar în conductoarele
accelerate din punct de vedere cinematic sau neomogene din punct de
vedere fizic şi chimic (conductoare încălzite neuniform, sisteme de
conductoare cu diferite concentraţii de impurităţi, etc.), pot acţiona asupra
sarcinilor electrice libere (electronii din metale sau ionii din soluţii) şi forţe
de natură neelectrică Fneel. . Raportul dintre forţa neelectrică şi sarcina
electrică asupra căreia acţionează această forţă se numeşte convenţional
câmp electric imprimat E i (câmp străin sau electromotor):
Fneel.
d
Ei = (2.41)
q
Din punctul de vedere al forţelor rezultante – de natură electrică F şi
de natură neelectrică Fneel. – un conductor se va afla în regim electrostatic
dacă este îndeplinită condiţia: F + F neel. = 0 , adică :
E + Ei = 0 (2.42)
relaţie care reprezintă condiţia de echilibru electrostatic.
În cazul particular al unui conductor omogen din punct de vedere
fizic şi chimic şi neaccelerat, intensitatea câmpului electric imprimat este
nulă, E i = 0 , şi condiţia de echilibru electrostatic devine:
E=0 (2.43)

50
adică, în regim electrostatic, intensitatea câmpului electric este nulă în
interiorul conductoarelor omogene.
Relaţia (2.42) implică o serie de consecinţe privind câmpul electro-
static şi deci mărimile care îl caracterizează pe suprafaţa conductoarelor,
cele mai importante fiind prezentate în continuare.
n În regim electrostatic conductoarele sunt echipotenţiale.
Fie două puncte A şi B aparţinând volu-
mului VΣ ocupat de conductor (fig. 2.13). Deoa- B
rece în lungul unei curbe C interioară conduc- E=0
torului care uneşte cele două puncte, intensitatea Σ
(C)
câmpului electric este nulă, rezultă:
B
A VΣ
∫
U AB = E ⋅ d s = VA − VB = 0
A
şi deci VA = VB = constant. Fig. 2.13.
În particular, suprafaţa conductorului este o suprafaţă echipotenţială
în câmpul electric din mediul exterior conductorului.
oLiniile câmpului electric sunt normale la suprafaţa conductorului.
Rezultă din consecinţa n deoarece, suprafaţa conductorului fiind o
suprafaţă echipotenţială, aceasta este întotdeauna perpendiculară pe liniile
de câmp (E ⋅ d s = 0) .
Se presupune un câmp electric omogen E 0 în care urmează să se
introducă un corp din material conductor neâncărcat iniţial cu sarcină
electrică (fig. 2.14). Sub acţiunea câmpului electric exterior E 0 sarcinile
libere din conductor se deplasează creând un câmp electric propriu E p .

+ +++
+ +
E=0
- -
- - - -
E0 Ep
E =E0+Ep
a) b) c)
Fig. 2.14.

51
 Fenomenul de încărcare cu sarcini electrice de semn contrar a
diferitelor zone dintr-un conductor introdus în câmp electrostatic se numeşte
influenţă sau inducţie electrostatică.
Deplasarea sarcinilor din conductor are loc în aşa fel încât câmpul
electric exterior, împreună cu câmpul electric propriu, să dea rezultanta nulă
în interiorul corpului conductor, adică să fie îndeplinită condiţia de echilibru
electrostatic în orice punct din conductor: E 0 + E p = 0 .
Prin compunerea câmpului electric exterior E 0 cu câmpul electric
propriu E p , în exteriorul conductorului se obţine câmpul rezultant
E = E p + E 0 care nu mai este omogen.

p În regim electrostatic sarcina electrică este repartizată numai la

suprafaţa conductoarelor.
Deoarece în interiorul conductorului D = 0 , se obţine şi divD = 0
care, conform legii fluxului electric, implică ρ v = 0 , adică sarcina electrică
a unui conductor poate fi repartizată numai superficial.
q Într-o cavitate practicată într-un conductor câmpul electric este
nul dacă în cavitate nu există corpuri încărcate electric.
Cavitatea practicată în interiorul conductorului
are volumul delimitat de suprafaţa Σ i (fig. 2.15). Σ
Deoarece această suprafaţă aparţine conductorului, ea Σi
este echipotenţială, respectiv: V Σ = const. Dacă în E=0
i

expresia legii fluxului electric, div(εE ) = 0 , înlocuim

E = − gradV , obţinem: divgradV = 0 sau V = 0
peste tot în interiorul cavităţii. S-a obţinut astfel Fig. 2.15.
ecuaţia Laplace ∆V = 0 , ecuaţie cu derivate parţiale de ordinul doi. Pe
frontiera domeniului (pe suprafaţa cavităţii) se consideră V Σi = V0 = const.
care este soluţia ecuaţiei. Se demonstrează că aceasta este singura soluţie a
ecuaţiei care îndeplineşte condiţia de frontieră. Rezultă deci că în interiorul
cavităţii câmpul electric este nul: E = − gradV0 = 0 .
Anularea câmpului electrostatic dintr-o cavitate practicată într-un
conductor se numeşte efect de ecran. Efectul de ecranare (împotriva
câmpului electric exterior) este folosit atât în construirea aparatelor electrice
de măsură şi a elementelor schemelor de măsurare, cât şi în energetică. În
acest scop, aparatul care trebuie ecranat este introdus într-o carcasă metalică
închisă denumită ecran.

52
 3. CAPACITĂŢI ELECTRICE.
CONDENSATOARE.

3.1. CONDENSATORUL ELECTRIC.

CAPACITATEA ELECTRICĂ.
Sistemul alcătuit din două conductoare separate printr-un dielectric
fără polarizaţie permanentă constituie un condensator electric sau capacitor.
Cele două conductoare, numite armăturile condensatorului, se încarcă
superficial cu sarcini electrice egale în valoare absolută şi de semn contrar.
Dacă dielectricul este liniar, omogen şi izotrop şi armăturile se
încarcă cu sarcini electrice egale şi de semne opuse, teorema capacităţii
electrice se enunţă astfel: raportul pozitiv dintre sarcina electrică a uneia
dintre armături q1 (q2) prin diferenţa de potenţial faţă de cealaltă armătură
V1 – V2 (V2 – V1), este independent de valorile sarcinii sau diferenţei de
potenţial şi se numeşte capacitate electrică C:
q1 q2 q1 q
C= = sau, C = = 2 (3.1)
V1 − V2 V2 − V1 U12 U 21
unde U 12 = V1 − V2 , respectiv U 21 = V2 − V1 . Cum q1 = −q 2 = q , se poate
scrie mai simplu:

d q
C= (3.2)
U

În cazul unui mediu dielectric liniar este valabilă teorema superpo-

ziţiei: dacă la sarcinile q1 şi q2 corespund potenţialele V1 şi V2, atunci la
sarcinile nq1 şi nq2 vor corespunde potenţialele nV1 şi respectiv nV2. Noii
stări a sistemului îi va corespunde capacitatea:
nq nq q
= = =C (3.3)
nV1 − nV2 n (V1 − V2 ) V1 − V2

53
 Prin urmare, dacă dielectricul este
liniar, capacitatea electrică a condensatorului C
+q –q
nu depinde de sarcinile electrice sau de a)
potenţialele armăturilor, ci numai de caracte- u
risticile geometrice ale sistemului şi de permi-
C
tivitatea dielectricului. + −
În figura 3.1 se prezintă simbolurile b)
grafice utilizate pentru condensatoare, astfel: U
fig. 3.1,a) pentru condensatorul de curent
Fig. 3.1.
alternativ (nepolarizat), iar în fig. 3.1,b) pentru
condensatorul de curent continuu (electrolitic, polarizat).
Unitatea de măsură a capacităţii electrice se numeşte farad (F). În
sistemul internaţional (S.I.) de unităţi de măsură, un farad este capacitatea
unui condensator care la tensiunea de 1V între armături se încarcă cu
sarcina de 1C .
Întrucât faradul este o capacitate foarte mare, în practică se utilizează
submultiplii faradului, astfel:
- microfaradul, 1µF = 10-6 F;
- nanofaradul, 1nF = 10-9 F;
- picofaradul, 1pF = 10-12F
Dacă se dă condensatorul cu dielectric omogen, capacitatea sa este o
funcţie de mărimile geometrice (g1, g2, etc.) care caracterizează forma,
dimensiunile şi poziţia relativă a armăturilor şi este proporţională cu
permitivitatea ε a dielectricului:
C = ε ⋅ f (g1 , g 2 ,..., g n ) (3.4)
În cazul mediilor dielectrice neomogene, când în diferite domenii
permitivitatea dielectricului este diferită (ε1 , ε 2 ,..., ε n ) , capacitatea este o
funcţie de forma:
C = f (ε1 , ε 2 ,..., ε n ; g1 , g 2 ,..., g n ) (3.5)
În medii neliniare (materiale feroelectrice) caracteristica q(U) a
condensatorului este asemenea caracteristicii D(E) a dielectricului neliniar
dintre armături (fig. 3.2). În acest caz capacitatea condensatorului depinde
de tensiunea aplicată între armăturile sale. Se definesc o capacitate statică,
q dq
Cs = şi o capacitate dinamică, C d = .
U dU

54
 q q
Condensatorul Condensatorul
liniar neliniar
α tgα = C
0 U
0 U

Fig. 3.2.

3.2. Calculul capacităţilor

Calculul capacităţii unor condensatoare simple se efectuează în

următoarele etape:
c se presupun armăturile încărcate cu sarcinile electrice +q şi –q;
d se calculează intensitatea câmpului electric E într-un punct dintre
armături, sau potenţialele celor două armături V1 şi V2;
e se calculează tensiunea electrică dintre armături, efectuând
integrala de linie a intensităţii câmpului electric pe drumul cel mai
convenabil pentru calcul, sau determinând diferenţa de potenţial
dintre armături:
2

∫
U12 = V1 − V2 = E ⋅ ds
1
q
f se calculează capacitatea electrică cu relaţia: C = .
U12
Ca exemplu se efectuează calculul capacităţii condensatorului
plan idealizat.
Un condensator plan este format din două armături plane paralele de
arie A, care sunt aşezate la distanţa d, mică faţă de dimensiunile plăcilor;
între plăci se găseşte un dielectric de permitivitate ε (fig..3.3). Se consideră
cazul în care dielectricul este liniar, izotrop şi omogen, iar liniile de câmp
electric sunt perpendiculare pe suprafaţa armăturilor. Un astfel de
condensator plan este numit condensator plan idealizat.

55
 Etapele de calcul sunt: d
- se consideră q1 = q , q2 = –q ; c d
- intensitatea câmpului electric între armături A
ρ q +q -q
este dată de relaţia: E = s = ;
ε ε⋅A E
- tensiunea între armături este:
2 2
q q
U12 =
∫ Eds = ∫ εA ds = εA d ;
1 1
U12
Fig. 3.3.
Expresia capacităţii condensatorului plan este:
q ε⋅A
C= = (3.6)
U12 d
În cazul condensatorului plan real, deoarece distanţa dintre plăcile
armăturilor nu este infinit mică faţă de dimensiunile acestora, configuraţia
câmpului electric diferă de cazul idealizat. La marginea armăturilor liniile
de câmp electric se curbează,
fenomen numit efect de margine sau
efect de extremitate al conden-
satorului. Pentru eliminarea acestui
efect se utilizează câte un inel de Inele de
gardă în jurul fiecărei armături aşa gardă
cum se arată în figura 3.4. Fiecare
inel de gardă este legat printr-un Fig. 3.4.
conductor la armătura respectivă.
Dacă dielectricul este constituit din n straturi paralele cu armăturile
având grosimile dk şi permitivităţile εk (fig. 3.5), câmpul electric în stratul k
fiind
ρ q
Ek = = ,
εk A ⋅ εk A
diferenţa de potenţial se calculează astfel: εk, dk

n 2 n

∑∫ ∑ε
q dk Fig. 3.5.
V1 − V2 = E k ⋅ ds k = .
k =1 1
A k =1 k

Expresia capacităţii condensatorului plan cu dielectric neomogen rezultă:

56
 A
C= n
(3.7)

∑
dk
k =1
εk

3.3. Capacităţi echivalente

Prin definiţie, capacitatea echivalentă a unui sistem de condensa-

toare este raportul dintre sarcina absorbită de la sursă pe la una din borne
şi tensiunea sursei, dacă iniţial toate condensatoarele erau descărcate.
Astfel, dacă sistemul de condensatoare este
conectat la sursă între bornele A şi B, relaţia Ce
de definiţie a capacităţii echivalente se scrie: A +qA -qA B

qA
Ce = (3.8) UAB
U AB
Deci, capacitatea echivalentă a unui sistem de Fig. 3.6.
condensatoare este capacitatea unui condensator care sub aceeaşi tensiune la
borne se încarcă cu aceeaşi sarcină electrică ca şi sistemul dat (fig. 3.6).
Condensatoarele pot fi conectate în serie, în paralel, în stea sau în
triunghi şi, în general, în conexiuni mixte.
X Condensatoare legate în paralel.
Deoarece tensiunea la bornele condensatoarelor legate în paralel
(derivaţie) este aceeaşi, UAB (fig. 3.7), fiecare condensator se va încărca cu
sarcina electrică
C1
q k = C k ⋅ U AB , (k = 1,..., n ). +q1 -q1
Sarcina absorbită de la sursă pe la borna A C2
este +q2 -q2
n n A B
qA = ∑
k =1
q k = U AB ∑k =1
Ck .
+qk
Ck
-qk
Conform relaţiei de definiţie, capacitatea Cn
echivalentă rezultă: +qn -qn
n

∑C
q
Ce = A = k (3.8) UAB
U AB k =1
Fig. 3.7.

57
respectiv,
Ce = C1 + C 2 + ... + C k + ... + C n .
Capacitatea echivalentă a unui sistem de n condensatoare legate în
paralel este egală cu suma capacităţilor condensatoarelor.
Conectarea în paralel a condensatoarelor este utilizată pentru
obţinerea unor valori mari ale capacităţii.
Y Condensatoare legate în serie.
Se consideră sistemul de n condensatoare legate în serie (fig. 3.8).

C1 C2 Ck Cn
A +qA -qA +qA -qA +qA -qA +qA -qA B

U1 U2 Uk Un

UAB
Fig. 3.8.
În acest caz toate condensatoarele se încarcă cu aceeaşi sarcină,
q A = q1 = q 2 = ... = q n ,
iar tensiunea între bornele A şi B este:
n
U AB = U1 + U 2 + ... + U k + ... + U n = ∑U
k =1
k

qk qA
Tensiunea la bornele fiecărui condensator fiind U k = = , rezultă:
Ck Ck
n

∑C
1
U AB = q A .
k =1 k
Expresia capacităţii echivalente a sistemului de condensatoare
conectate în serie rezultă:
n

∑C
q 1 1 1
Ce = A = n
sau, = (3.9)
U AB Ce
∑
1 k =1 k

k =1
Ck

58
 1 1 1 1 1
respectiv, = + + ... + + ... +
C e C1 C 2 Ck Cn
1
Mărimea S = se numeşte elastanţă, având unitatea de măsură F-1
C
numită şi daraf. Rezultă că elastanţa echivalentă a condensatoarelor înseri-
ate este dată de suma elastanţelor:
n
Se = ∑S
k =1
k (3.10)

Se observă cu uşurinţă că, la legarea în serie a condensatoarelor,

capacitatea echivalentă este mai mică decât capacitatea oricărui
condensator, Ce < Ck, această conexiune utilizându-se pentru mărirea
tensiunii de lucru a bateriei de condensatoare.
Pentru două condensatoare legate în serie rezultă relaţia:
C1 ⋅ C 2
Ce = . (3.11)
C1 + C 2
Pentru n condensatoare de valori egale (C k = C) , rezultă:

Ce = C .
n
Sarcinile condensatoarelor fiind egale, avem:
C1U1 = C2U2 = ... = CkUk = ... = CnUn = CeU
Tensiunea se repartizează pe condensatoare invers proporţional cu
valoarea capacităţii acestora:
C
Uk = e U
Ck
Un circuit utilizat deseori în practică este C1
U1
divizorul capacitiv de tensiune cu schema electrică
din figura 3.9. Tensiunea la ieşirea divizorului în C2 U2
gol se determină imediat cu relaţia
C1
U2 = U. (3.12) Fig. 3.9.
C1 + C 2 1

59
 Z Transfigurarea stea - poligon complet
Un circuit în care la fiecare bornă de acces este conectată o singură
latură care o uneşte cu un nod comun (0), se numeşte circuit în conexiunea
stea sau, prescurtat, circuit stea (fig. 3.10,a). Punctul (0) comun tuturor
laturilor se numeşte punct neutru.
Un circuit care are între fiecare pereche de borne de acces are câte o
latură se numeşte circuit în conexiunea poligon complet sau circuit poligon
complet (fig. 3.10,b).

(1) V1 (2)
V2 V1 C1n (2)
(1) V2
C1 C2
(0)
C2 C2
(j) (j)
C1 C1j C2
Cn Vj Cn1
V0 Cj Cnj Vj
Vn
(n) Ck Vn
(n) Cj
(k) (k)
Ckn Vk
Vk
a) b)
Fig. 3.10.

a) Circuitul în conexiunea stea. Sarcina electrică a condensatorului

Cj legat la borna (j) a circuitului stea este
q j = C j (Vj − V0 ) , j = 1, 2, …, n. (3.13)
Presupunând condensatoarele iniţial neâncărcate, se poate scrie
m m

∑q
k =1
k = 0 sau, ∑ C (V
k =1
k k − V0 ) = 0 (3.14)

din care rezultă expresia potenţialului V0 pentru punctul neutru (0):

n

∑C V k k

V0 = k =1
n
(3.15)
∑C
k =1
k

60
Introducând această relaţie pentru V0 în (3.13), pentru sarcina qj a circuitu-
lui în stea se obţine succesiv:
n n n

∑C V ∑C C V − ∑C C V
k k j k j j k k

q j = C j Vj − C j k =1
n
= k =1
n
k =1
,
∑C
k =1
k ∑C
k =1
k

∑∑
n
C jC k
qj = n
⋅ (Vj − Vk ) , j = 1, 2, …, n. (3.16)
k =1 Cl
( k ≠ j) l =1

b) Circuitul în conexiunea poligon complet. Pentru aceleaşi

potenţiale ale bornelor, sarcina electrică luată pe la borna (j) de circuitul
poligon complet este:
n n

qj = ∑q = ∑C
k =1
jk
k =1
jk (Vj − Vk ) , j = 1, 2, …, n. (3.17)
(k ≠ j) (k ≠ j)

Din identificarea expresiilor (3.16) şi (3.17) pentru sarcinile la

bornele circuitelor stea şi poligon complet, rezultă:
C jC k
C jk = n
pentru j, k = 1, 2,…, n şi j ≠ k. (1.18)
∑Cl =1
l

Se observă că Cjk = Ckj şi deci, dacă se dă circuitul în stea cu

capacităţile Cj (j =1, 2, ..., n) ale condensatoarelor sale, cu relaţiile (3.18) se
pot calcula toate capacităţile Cjk ale condensatoarelor circuitului echivalent
în poligon complet.
Transfigurarea inversă, poligon complet – stea, nu este totdeauna
posibilă deoarece numărul ecuaţiilor independente (3.18) este, în general,
mai mare decât numărul n al capacităţilor Ck ale circuitului în stea, cu
excepţia cazului când n = 3. Aşadar, în timp ce transfigurarea stea-poligon
complet este totdeauna posibilă, transfigurarea inversă, poligon-stea, este
posibilă numai în cazul în care poligonul este un triunghi.

61
 În cazul particular când n = 3 avem transfigurările stea - triunghi şi
invers, triunghi - stea (fig. 3.11).

(1) (1)

C1 C12
C31
C2
C23
(2) C3 (3) (2) (3)

Fig. 3.11.

La transfigurarea stea - triunghi, capacităţile circuitului echivalent

în triunghi se determină cu relaţiile (3.18) pentru n = 3, respectiv:
C1C 2
C12 =
C1 + C 2 + C 3
C 2 C3
C 23 = (3.19)
C1 + C 2 + C 3
C1 C 3
C 31 =
C1 + C 2 + C 3

Prin rezolvarea acestui sistem de ecuaţii în raport cu capacităţile C1,

C2 şi C3, se determină expresiile capacităţilor circuitului în stea pentru
transfigurarea triunghi-stea:
C12 C13
C1 = C12 + C13 +
C 23
C12 C 23
C 2 = C12 + C 23 + (3.20)
C13
C 23C13
C 3 = C 23 + C13 +
C12

62
 3.4. ECUAŢIILE DE CAPACITATE
ALE LUI MAXWELL

Prin ecuaţiile de capacitate ale lui Maxwell se înţeleg relaţiile dintre

potenţialele şi sarcinile unui sistem de n conductoare situate într-un mediu
dielectric omogen, liniar şi izotrop, fără polarizaţie permanentă.
În figura 3.12 sunt reprezentate două din cele n corpuri ale
sistemului. Se vor stabili relaţiile dintre potenţialele şi sarcinile electrice ale
conductoarelor, la echilibru electrostatic. Mediul fiind liniar, se va utiliza
principiul superpoziţiei. De asemenea, se are în vedere că în regim
electrostatic toate punctele unui conductor au acelaşi potenţial.

3.4.1. Relaţiile lui Maxwell cu privire la coeficienţii de potenţial.

Se calculează potenţialul conductorului k produs de conductorul j
încărcat cu densitatea de sarcină
electrică ρ sj :
q1,V1 1
ρ sj qj,Vj
Vjk = 1
∫
4πε R jk
Σj
dA j (3.21) ∆Aj j
Σ
Rjk ρsj j
în care R jk este distanţa dintre ele- qk,Vk
k ∆Ak
mentele de arie ∆A j şi ∆A k . Σk
n
Aplicând principiul superpoziţiei ρsk qn,Vn
(teorema potenţialului electrosta-
tic), potenţialul conductorului k se Fig. 3.12.
scrie:
n
ρ sj
Vk = 1
4πε ∑∫
j=1 Σ j
R jr
dA j , k = 1, 2, ... , n (3.22)

Multiplicând ambii membri ai acestei ecuaţiei cu ρsk dA k şi integrând pe

suprafaţa Σk a conductorului k şi ţinând cont că Vk este constant,

∫
Vk ρ sk dA k = q k Vk , se obţine:
Σk
n
ρsjρsk
Vk = 1
4πεq k ∑ ∫∫ R
j=1 Σk Σ k jk
dA jdA k , k = 1, 2, ... , n (3,23)

În forma explicită, relaţiile (3.23) se scriu

63
 ⎧V1 = p11q1 + p12 q 2 + ..... + p1 j q j + ..... + p1n q n ;
⎪V = p q + p q + ..... + p q + ..... + p q ;
⎪ 2 21 1 22 2 2j j 2n n

⎪⎪.......................................................................
⎨ (3.24)
⎪Vk = p k1q1 + p k 2 q 2 + ..... + p kj q j + ..... + p kn q n ;
⎪.......................................................................
⎪
⎪⎩Vn = p n1q1 + p n 2 q 2 + ..... + p nj q j + ..... + p nn q n

în care s-a notat

ρ sjρ sk
p kj = 1
4πεq k q j ∫∫
Σ j Σk
R jk
dA j dA k . (3.25)

Coeficienţii p jk = p kj sunt independenţi de sarcinile electrice şi densităţile

lor; unei repartiţii pe conductorul k de λk ori mai mare, ρ′sk = λ k ρ sk , şi
respectiv pe conductorul j de λj ori mai mare, ρ′sj = λ jρ sj , îi corespund
sarcinile, q ′k = λ k q k respectiv q ′j = λ jq j şi deci coeficientul p kj este
independent de λ k şi λ j . La permitivitate dată, coeficienţii p kj depind
numai de configuraţia geometrică a sistemului de conductoare şi se numesc
coeficienţi de potenţial.
Ecuaţiile (3.24) constituie prima forma a ecuaţiilor de capacitate ale
lui Maxwell, numite şi relaţiile lui Maxwell cu referire la coeficienţii de
potenţial.

3.4.2. Relaţiile lui Maxwell cu referire la coeficienţii de influenţă

Dacă se rezolvă sistemul de ecuaţii (3.24) în raport cu sarcinile
electrice q j se obţin relaţiile:
n

qj = ∑γ
k =1
jk Vk , j = 1, 2, …, n (3.26)

⎧q1 = γ 11V1 + γ 12 V2 + ... + γ 1k Vk + ... + γ 1n Vn

⎪q 2 = γ 21V1 + γ 22 V2 + ... + γ 2 k Vk + ... + γ 2 n Vn
⎪
⎪ ⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅
⎨ (3.27)
⎪q j = γ j1V1 + γ j2 V2 + ... + γ jk Vk + ... + γ jn Vn
⎪ ⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅
⎪q = γ V + γ V + ... + γ V + ... + γ V
⎩ n n1 1 n2 2 nk k nn n

64
unde: γ jk , pentru j ≠ k , se numesc coeficienţi de influenţă electrică, iar γ jj
se numesc coeficienţi de capacitate proprie.
Coeficientul γ jj este pozitiv şi egal cu raportul dintre sarcina
electrică q j şi potenţialul Vj al conductorului j când potenţialele Vk ale
celorlalte conductoare sunt nule:
qj
γ jj = >0 (3.28 )
Vj Vk =0
k≠ j

Coeficientul γ jk este negativ şi egal cu sarcina electrică indusă pe

suprafaţa conductorului j de potenţialul pozitiv egal cu unitatea conducto-
rului k, potenţialele celorlalte conductoare fiind nule:
qj
γ jk = <0 (3.29)
Vk Vj=0
j≠ k

Este evident că γ jk = γ kj deoarece coeficienţii de potenţial sunt

reciproci: p jk = p kj .
Sistemul de ecuaţii (3.27) reprezintă a doua formă a ecuaţiilor de
capacitate ale lui Maxwell, numite relaţiile lui Maxwell cu referire la
coeficienţii de influenţă.

3.4.3. Relaţiile lui Maxwell cu referire la capacităţile parţiale

Dacă se urmăreşte explicitarea sarcinilor în funcţie de tensiuni, adică
în funcţie de diferenţa de potenţial dintre două conductoare, U jk = V j − Vk ,
sistemul de ecuaţii (3.29) poate fi scris sub forma:
n n n

qj = ∑γ
k =1
jk Vk − Vj ∑γ
k =1
jk + Vj ∑γ
k =1
jk , j = 1, 2, …, n

sau, q j = − γ j1 (Vj − V1 ) − γ j2 (Vj − V2 ) − ... − γ jk (Vj − Vk ) − ... −

− γ jn (Vj − Vn ) + ( γ j1 + γ j2 + ..... + γ jk + ..... + γ jn )Vj , j = 1, 2, …, n

Sub formă restrânsă, ultima relaţie se scrie astfel:
n n

qj = ∑Ck =0
jk (Vj − Vk ) = ∑C
k =0
jk U jk , j = 1,2, ..., n (3.30)

Explicit, avem sistemul de ecuaţii:

65
 ⎧q1 = C10 U10 + C12 U12 + ... + C1k U1k + ... + C1n U1n
⎪q = C U + C U + ... + C U + ... + C U
⎪ 2 20 20 21 21 2k 2k 2n 2n

⎪ ⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅
⎨ (3.31)
⎪q j = C j0 U j0 + C j1 U j1 + ... + C jk U jk + ... + C jn U jn
⎪ ⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅⋅
⎪q = C U + C U + ... + C U + ... + C
⎩ n n0 n0 n1 n1 nk nk n , n −1 U n , n −1

în care,
C jk = − γ jk > 0, (k ≠ j) se numeşte capacitatea parţială între
perechea de conductoare j şi k (C jk = C kj ) ;
C j0 = γ j1 + γ j2 + ..... + γ jk + ..... + γ jn , j = 1, 2,..., n este capacitatea
parţială a conductorului j faţă de pământ (V0 = 0, fig. 3.13,a) sau faţă de
ecran, în cazul în care sistemul de n conductoare este ecranat (sunt cuprinse
într-un înveliş conductor, fig. 3.13,b).

C12 Ecran
1 2 C20
C10 C12
C1n 2
C2n 1
C1j Cj2 C1n
Cjn Cj2 C2n
j n Cj0 C1j
j n Cn0
C10 Cj0 C20 Cn0
Cjn
V0 =0
a) b)
Fig. 3.13.

Pentru trei conductoare, în prezenţa pământului (fig. 3.14), sistemul

de ecuaţii (3.31) devine:
⎧q1 = C10 U10 + C12 U12 + C13 U13 C12 2 C23
⎪
⎨q 2 = C 20 U 20 + C 21U 21 + C 23 U 23 (3.32)
⎪⎩q 3 = C30 U 30 + C31U 31 + C32 U 32 1 3
C31
Sistemul de ecuaţii (3.31) reprezintă
a treia formă a ecuaţiilor de capacitate ale lui C10 C20 C30
Maxwell, numite relaţiile lui Maxwell cu V0 =0
referire la capacităţile parţiale. Fig. 3.14.

66
 3.5. CAPACITĂŢI ÎN SERVICIU

Liniile electrice aeriene şi cablurile multifilare de transmisie a

energiei sau de telecomunicaţii funcţionează în anumite condiţii privind
potenţialele sau sarcinile electrice care le încarcă. Pentru o linie sau un cablu
cu n conductoare având potenţialele Vk şi sarcinile electrice qk, pământul
fiind conductorul de referinţă, condiţiile de funcţionare, numite şi de
serviciu, pot fi:
‰ serviciul cu suma tensiunilor tuturor conductoarelor faţă de pământ
Uk0 = Uk egală cu zero,
n

∑U
k =1
k0 = 0;

‰ serviciul cu suma tuturor sarcinilor conductoarelor egală cu zero,

n

∑q
k =1
k = 0;

‰ serviciul cu toate conductoarele la aceeaşi tensiune faţă de pământ,

U10 = U 20 = ..... = U k 0 = ..... = U n 0 ;
‰ serviciul cu aceeaşi sarcină pe fiecare conductor,
q1 = q 2 = ..... = q k = ..... = q n ;

Capacitatea în serviciu Csjk între conductoarele j şi k ale liniei

funcţionând într-un anumit serviciu este raportul dintre sarcina unuia din
conductoare, j sau k şi diferenţa dintre potenţialul lui şi al celuilalt
conductor:
d qj qk
C sjk = C skj = = (3.33)
V j − Vk Vk − V j

Capacitatea în serviciu este o mărime utilă în studiul regimurilor de

funcţionare a liniilor sau cablurilor electrice numai dacă relaţia care o
defineşte este independentă de potenţialele celorlalte conductoare. În
general această condiţie nu este satisfăcută şi îndeplinirea ei necesită
existenţa unor relaţii între potenţiale, precum şi a unor simetrii în
configuraţia geometrică a sistemului de conductoare.

67
 3.6. CALCULUL REŢELELOR
DE CONDENSATOARE
Calculul reţelelor de condensatoare constă în determinarea sarcinilor
electrice şi a tensiunilor la bornele condensatoarelor electrice dacă sunt
cunoscute sarcinile sau tensiunile iniţiale, înainte de a realiza un anumit
mod de conectare, precum şi tensiunile electromotoare din reţea.
Se consideră un nod (k) al unei reţele de
condensatoare (fig.3.15). Aplicând legea conservării C1 C2
-q +q2
sarcinii electrice adevărate pentru suprafaţa închisă 1
+q1 (k) -q2
Σ care trece printre armăturile condensatoarelor Σ -q 4
legate la nodul (k) şi introducând sarcinile cu semnul +q4 +q3 C
3
corespunzător, se obţine: C4 -q3
+ q1 − q 2 + q 3 − q 4 = +q10 − q 20 + q 30 − q 40 Fig. 3.15.

Relaţia nu se poate aplica pentru cazurile în care suprafaţa închisă Σ

nu trece numai prin dielectrici, de exemplu, nu se poate aplica dacă
suprafaţa este intersectată de conductorul de legătură dintre nodul respectiv
al reţelei şi sursa de tensiune.
În cazul general, pentru o reţea cu n noduri, când în nodul (k)
concură mai multe laturi ale reţelei de condensatoare, relaţia se scrie

∑q = ∑q
j∈( k )
j
j∈( k )
j0 ; k = 1, 2, …, n (3.34)

unde semnul ''∈'' are semnificaţia că latura j este legată la nodul (k), iar qj0
este sarcina iniţială a condensatorului din latura j.
Relaţia (3.34) se poate aplica pentru fiecare nod al reţelei, adică
pentru k = 1, 2, …, n şi corespunde primei teoreme a lui Kirchhoff
referitoare la reţelele electrice. Suma algebrică a sarcinilor electrice ale
armăturilor condensatoarelor legate la un nod de reţea este egală cu suma
algebrică a sarcinilor electrice iniţiale ale acestor armături.
Pentru o reţea cu n noduri se obţin astfel n–1 ecuaţii independente,
deci relaţiile de forma 3.34 se scriu numai pentru n-1 noduri ale reţelei.
Se consideră un ochi [m] al unei reţele de condensatoare (fig.3.16,a).
Pentru o latură j a ochiului (fig. 3.16,b), integrala de linie a intensităţii
câmpului electric de-a lungul laturii este tensiunea la bornele laturii:
B M B

∫
U bj = VA − VB = Ed s = Ed s + Ed s
A
∫
A
∫
M

68
 Pe porţiunea AM avem numai câmp q1
C1 - C2
electric imprimat E i datorat sursei de t.e.m. şi + U -
q2
Ue1 1 +
din condiţia de echilibru electrostatic, U2
E + E i = 0 , rezultă: E = − E i . Expresia ten- Cn Un [m]
siunii la bornele laturii devine: qn + Γ
Uj
M B
+ -
Uej Cj qj
∫ ∫
U bj = − E i d s + Ed s = − U ej + U j a)
A M
-
Uej
M A M +Cj- B
unde U ej =
∫ E ds
A
i este tensiunea electromo-
b)
Ubj
Uj

toare a sursei.
Efectuând integrala de linie a Fig. 3.17.
intensităţii câmpului electric pe conturul
închis Γ trasat de-a lungul laturilor ochiului şi
care trece prin dielectricul condensatoarelor, obţinem:

∫ Eds = ∑ U
Γ j∈[ m ]
bj =− ∑U + ∑U
j∈[ m ]
ej
j∈[ m ]
j =0

respectiv,
∑U = ∑U
j∈[ m ]
j
j∈[ m ]
ej (3.35)

Relaţia corespunde celei de a doua teoreme a lui Kirchhoff pentru reţele

electrice: suma algebrică a tensiunilor electromotoare din laturile unui ochi
al unei reţele electrice de condensatoare este egală cu suma algebrică a
tensiunilor (căderilor de tensiune) pe capacităţile ochiului.
Aplicând relaţia (3.35) la toate ochiurile fundamentale ale reţelei se
obţine un sistem de ecuaţii independente pentru tensiunile la bornele
condensatoarelor. Tensiunea la bornele condensatoarelor mai poate fi
exprimată şi sub forma: U j = q j / C j = S jq j .
Se demonstrează că pentru o reţea cu l laturi şi n de noduri, numărul
ochiurilor fundamentale se calculează cu relaţia: o = l – n +1.
Numărul total de ecuaţii independente care se pot scrie folosind cele
două teoreme ale lui Kirchhoff pentru reţele de condensatoare este
(n – 1) + (l – n + 1 ) = l,
adică este egal cu numărul de laturi al reţelei.

69
 4. METODE DE CALCUL A
CÂMPULUI ELECTROSTATIC

În electrostatică, problema fundamentală constă în determinarea

intensităţii câmpului şi potenţialului punctelor din spaţiu în care se exercită
acţiunea câmpului electric, dacă se cunosc distribuţiile de sarcini pe conduc-
toare şi poziţia relativă a conductoarelor. În literatură sînt tratate numeroase
metode de calcul ([1], [10], [12]), multe dintre ele bazate pe metode mate-
matice complexe şi de nivel înalt cum sunt: metodele variaţionale, metoda
diferenţelor finite, metoda funcţiilor de variabilă complexă, metoda
funcţiilor Green, metoda inversiunii geometrice (transformata Kelvin),
metoda transformării conforme, metode grafice şi grafo-analitice, etc.
Cursul de faţă se limitează la o sintetizare a metodelor de calcul
rezultate din teoria tratată anterior şi la metoda imaginilor electrice, metodă
utilizată des în aplicaţiile practice de calcul a cîmpului electrostatic în
sistemele electroenergetice.

4.1. METODE DE CALCUL DIRECT

A CÂMPULUI ELECTROSTATIC
Metoda superpoziţiei.
Se determină intensitatea câmpului electric folosind principiul
superpoziţiei câmpurilor şi apoi se determină potenţialul electric pe baza
relaţiei de definiţie:
⎡ n
⎤
4πε ⎢
⎣V
∫
E = 1 ⋅ ⎢ ρ V R3 dV +
R ∫
A
ρ S R3 dA +
R ∫
C
ρ l R3 ds +
R ∑
k =1
ρk
R 3k
R k⎥;
⎥⎦
P0

∫
Vp = VP0 + E ⋅ d s
P
(4.1)

Calculul câmpului folosind teorema lui Gauss.

Metoda se utilizează pentru câmpuri care prezintă simetrie. Se deter-
mină întâi intensitatea câmpului utilizând relaţia dată de teorema lui Gauss:

70
 qΣ
∫ E ds =
Σ
ε
(4.2)

şi apoi se calculează potenţialul electric.

Metoda bazată pe teorema potenţialului electrostatic.
Se calculează mai întâi potenţialul electric cu relaţia

1 ⎡ qk ⎤
n

∑
dV dA ds
V=
4πε ⎢
⎣V
∫
⋅ ⎢ ρv ⋅
R
+ ρs ⋅
A
∫
R
+ ρs ⋅ +
C
R ∫ k =1
⎥
Rk ⎥
⎦
(4.3)

şi apoi se calculează câmpul cu relaţia E = − gradV .

Metoda nu se aplică decât pentru distribuţii de sarcină pe corpuri cu
dimensiuni finite pentru care se poate considera V∞ = 0.

Metoda rezolvării ecuaţiilor lui Laplace şi Poisson.

Se pleacă de la forma locală a legii fluxului electric, divD = ρ v ,
respectiv
∂D x ∂D y ∂D z
+ + = ρv . (4.4)
∂x ∂y ∂z
Pentru medii dielectrice liniare, izotrope, fără polarizaţie permenen-
tă este valabilă relaţia D = εE asfel că ecuaţia (1.137) poate fi scrisă sub
forma
∂E x ∂E y ∂E z ρ v
+ + = (4.5)
∂x ∂y ∂z ε
∂V ∂V
Utilizând relaţiile date de gradientul de potenţial, E x = − , Ey = − ,
∂x ∂y
E z = − ∂V , se obţine ecuaţia Poisson scalară pentru câmpul electrostatic:
∂z
∂ 2V ∂ 2V ∂ 2V ρv
+ + = − , (4.6)
∂x 2 ∂y 2 ∂z 2 ε

ρv
sau, simbolic ∆V = − , (4.7)
ε

71
unde s-a notat cu
∂2 ∂2 ∂2
∆= + +
∂x 2 ∂y 2 ∂z 2
operatorul Laplace.
În domeniile în care lipsesc sarcinile electrice (ρ v = 0 ) , obţinem
ecuaţia lui Laplace pentru câmpul electrostatic:
∂2V ∂2V ∂2V
+ + = 0,
∂x 2 ∂y 2 ∂z 2
respectiv, smbolic,
∆V = 0 . (4.8)
Rezolvarea ecuaţiilor Poisson sau Laplace se poate efectua numai de
la caz la caz, folosind metode în general aproximative. De exemplu, în cazul
unui câmp plan paralel cum ar fi cel al unui condensator plan cu distanţa
∂2V
dintre armături d foarte mică, ecuaţia lui Laplace devine = 0 care, prin
∂x 2
două integrări consecutive, duce la soluţia: V = K 1 x + K 2 .
Constantele K1 şi K2 se determină din condiţiile la limită: x = 0,
V(0)= 0 şi x = d; V(d) = U (tensiunea aplicată plăcilor), de unde rezultă:
K2= 0 şi K1 = U/d.
Potenţialul unui punct oarecare din dielectricul condensatorului plan
este: V = U x , x fiind distanţa de la punctul considerat la placa negativă.
d

Metoda aproximărilor liniilor de câmp

Se poate uneori aproxima spectrul liniilor de câmp prin linii drepte şi
arce de cerc ([22]). De exemplu, se cere să se calculeze tensiunea dintre
două plăci metalice încărcate cu sarcini egale şi de semn contrar (fig. 4.1).
Tensiunea electrică dintre plăci U12 se determină prin integrare de-a
lungul unei linii de câmp.
Aproximând o linie de câmp printr-un segment de dreaptă şi două
arce de cerc. se obţine:
2

∫
U12 = E ⋅ d s =E ⋅ (D + π ⋅ x )
1

72
 E
c d

dA l
E
+q -q
x dx
a D a

Fig. 4.1.

Aplicând legea fluxului electric avem:

q=
∫ ε E dA
Σ

unde suprafaţa închisă Σ este un paralelipiped ce îmbracă strâns placa 1.

Pentru integrala din membrul drept avem
a

∫ εEdA = 2ε∫ Eldx

Σ 0
şi rezultă:
a
U12 2εlU12 d + πa
∫ dx = 2εl U12 ln (D + πx ) 0 =
a
q = 2εl ln .
D + πx π π D
0

Pentru tensiunea electrică dintre cele două plăci metalice rezultă

următoarea relaţie de calcul:
πq
U12 = .
2εl ln D + πa
D

73
 4.2. METODA INDIRECTĂ DE CALCUL A
CÂMPULUI ELECTRIC.
METODA IMAGINILOR ELECTRICE.

4.2.1. Teorema de unicitate a câmpului electrostatic

Câmpul electric într-un domeniu DΣ limitat de o suprafaţă închisă Σ
în care mediul este liniar şi izotrop, caracterizat de o permitivitate absolută ε
cunoscută în fiecare punct, este univoc determinat dacă se dau următoarele
condiţii de unicitate:
n condiţiile de frontieră - potenţialul sau componenta normală a
inducţiei electrice pe suprafaţa Σ care delimitează domeniul;
o ,, sursele “ câmpului din domeniu care pot fi:
- sarcinile corpurilor punctuale încărcate;
- sarcinile sau potenţialele conductoarelor;
- densitatea de volum, de suprafaţă sau de linie ale
distribuţiilor de sarcini electrice;
- polarizaţia permanentă.

4.2.2. Metoda imaginilor electrice. Principiul metodei.

Metoda imaginilor electrice este o metodă de calcul indirect a
câmpului electric dintr-un domeniu dat pe baza observaţiei că acest câmp nu
se modifică dacă se menţin condiţiile sale de unicitate. Practic se urmăreşte
ca anumite conductoare la care este limitat domeniul, sau un mediu dielec-
tric înconjurător domeniului, să se înlocuiască - cu menţinerea condiţiilor de
unicitate - printr-un dielectric omogen în care sunt plasate corpuri punctuale
sau filiforme uniform încărcate cu sarcini electrice. O astfel de menţinere a
condiţiilor de unicitate este posibilă doar în unele cazuri particulare în care
intervin simetrii.
Astfel, dacă într-un mediu dielectric omogen în prezenţa unei su-
prafeţe conductoare S avem un număr n de sarcini punctiforme, fig. 4.2,a),
acelaşi câmp electrostatic se poate stabili (pentru domeniul în care sunt pla-
sate sarcinile iniţiale) şi în cazul repartiţiei de sarcini din fig. 4.3,b). Dacă
acestea vor fi astfel alese ca valoare şi astfel dispuse în spaţiu, încât supra-
faţa S să rămână echipotenţială, mediul din interiorul suprafeţei fiind de
această dată identic cu cel din exterior. Această nouă repartiţie va determina
acelaşi câmp în exteriorul suprafeţei S, condiţiile de unicitate pentru acest
câmp (potenţialul suprafeţei S şi sarcinile punctuale) rămânând aceleaşi.

74
 VS = const. VS =const.
q1 q′1 q1
q2 q′2 q2
Conductor qj q′j qj
ε ε ε qn
qn q′n
S (S)
a) b)
Fig. 4.2.

Sarcinile q′j se numesc sarcini imagine în raport cu qj, şi invers,

deoarece dacă suprafaţa S este un plan, acestea sunt plasate în punctul
corespunzător imaginii optice într-o oglindă plană.
Dacă suprafaţa S închide un volum din material dielectric de
permitivitate ε2 (pentru simplificare considerat neîncărcat electric), dispus
împreună cu sarcinile q1,q2,...,qn în mediul de permitivitate ε1, fig. 4.3,a),
câmpul din mediul 1 poate fi descris de repartiţia de sarcini din fig. 4.3,b),
iar câmpul din mediul 2 de repartiţia de sarcini din fig. 4.3,c), unde
sarcinile q′j şi q ′j′ sunt astfel alese, încât să fie satisfăcute condiţiile de
unicitate pentru domeniul considerat, inclusiv conservarea componentelor
normale ale inducţiei electrice şi a componentelor tangenţiale ale intensităţii
câmpului electric la suprafaţa de separaţie.
Metoda imaginilor electrice se poate aplica şi indirect, mai ales în
cazul conductoarelor situate în câmp electrostatic, studiindu-se forma
suprafeţelor echipotenţiale ce corespunde diverselor repartiţii de sarcină.
Dacă suprafeţele echipotenţiale se înlocuiesc cu suprafeţe conductoare,
câmpul din interiorul sau exteriorul acestora este identic cu câmpul din
interiorul sau exteriorul suprafeţelor echipotenţiale din cazul iniţial.

VS = const. VS = const. VS = const.

q1 q′1 q1 ↑ ↑ q1′′
↑ ← q2 q′2 ← ← q2 q′2′
Dielectric qj q′j qj q′j′
ε2 ε1 qn q′n ε1 ε1 qn ε2 ε2 q ′n′
S (S) (S)
a) b) c)

Fig. 4.3.

75
 4.2.3. Metoda imaginilor electrice în raport
cu un plan conductor infinit.
Se consideră o sarcină electrică punctiformă q situată la distanţa d
de un conductor plan infinit (fig. 4.5). Se presupune că potenţialul punctelor
de la infinit este nul. În acest caz suprafaţa de discontinuitate S este
suprafaţa conductorului.
Metoda imaginilor electrice se +q +q
aplică suprimând conductorul de suprafaţă S R1
şi extinzând la infinit domeniul dielectric de P
permitivitate ε în care se află sarcina +q. d ε d ε
Pentru a păstra neschimbate condiţiile fron- (S)
S
tieră (suprafaţa S să rămână echipotenţială),
se introduce sarcina fictivă –q, imaginea R2
sarcinii q faţă de suprafaţa (S). Deci, d
ε
conductorul se înlocuieşte cu sarcina
imagine –q situată la distanţa d de suprafaţa -q
conductorului (S). Potenţialul V în orice Fig. 4.4
punct al domeniului dielectric de permitivi-
tate ε şi câmpul electric E sunt stabilite de sarcina punctiformă q şi sarcina
imagine –q:
q ⎛ 1 1 ⎞ q ⎛ R1 R 2 ⎞
V= ⎜⎜ − ⎟⎟ ; E = ⎜ − ⎟ (4.9)
4 ⋅π ⋅ ε ⎝ R1 R 2 ⎠ 4 ⋅ π ⋅ ε ⎜⎝ R 13 R 32 ⎟⎠
Prin superpoziţie, câmpul electrostatic din dielectricul de permitivi-
tate constantă al unui sistem de sarcini punctiforme qk, (k = 1, 2,…, n)
situate la distanţele dk de semispaţiul conductor se calculează întroducând
imaginile –qk la distanţele –dk. Rezultă deci:
n n
⎛ 1 ⎞ ⎛ R 1k R 2 k ⎞
∑ ∑q
1 1 1
V= ⋅ q k ⋅ ⎜⎜ − ⎟⎟ ; E= ⋅ k ⋅ ⎜⎜ 3 − 3 ⎟
⎟
4⋅π⋅ε k =1 ⎝ R 1k R 2 k ⎠ 4⋅π⋅ε k =1 ⎝ R 1k R 2 k ⎠
(4.10)
În cazul unui sistem de n conductoare filiforme infinit lungi,
dispuse paralel cu semispaţiul conductor (pământul, de exemplu) şi încărca-
te cu sarcini distribuite uniform cu densităţile ρlk, metoda imaginilor elec-
trice se aplică similar înlocuind conductorul masiv cu conductoarele
filiforme imagine încărcate cu densităţile de sarcină –ρlk (fig. 4.5).

76
 ρl2 R2
ρl1 ρln Rn
R1
ρlk Rk P
d1 d2 dn
dk
V=0
-d2 -dk -dn
-d1 R 'k R 'n
-ρlk
R 1'
-ρl1
R '2 -ρln
-ρl2
Fig. 4.5.

Şi în acest caz, potenţialul şi câmpul electric într-un punct oarecare P din

domeniul în care sunt situate conductoarele se calculează prin superpoziţia
potenţialelor şi câmpurilor create de conductoarele reale şi de imaginile lor.
n

V= 1
2πε ∑k =1
ρ lk ln
R ′k
Rk
(4.11)
n
⎛ ⎞
E= 1
2πε ∑k =1
ρ lk ln ⎜ R k2 −
⎝
Rk′
⎜ R k (R ′ )2
k
⎟
⎟
⎠
Pentru diedrul conductor cu deschiderea plană 2π/n şi sarcini
punctiforme (sau fire conductoare paralele cu feţele diedrului) metoda ima-
ginilor electrice se aplică întroducând sarcinile imagine în raport cu toate
planele ce formează cu feţele diedrului unghiuri de 2kπ/n, k = 1,2, …, n–1,
aşa cum se arată în figura 4.6.
-q q
-q -d d q
q -q
h π h π
2 4
a) b)
-h -h
-q q
q -d d -q
q -q
Fig. 4.6.

77
 4.2.4. Metoda imaginilor electrice în raport
cu planul de separaţie a doi dielectrici
Se consideră sarcina punctiformă q situată în dielectricul de permi-
tivitate constantă ε1 care ocupă semispaţiul y > 0 la distanţa h de dielectricul
de permitivitate constantă ε2 care ocupă semispaţiul y < 0 (fig. 4.7).
y y y
M q q″
q
R1 R 1 (ε2)
h (ε1) h h
(ε1) A
0 (ε1) x x
(ε2) B
h R2
(ε2)
q′
a) b) c)

Fig. 4.7.

Pentru a calcula intensitatea câmpului electric în domeniul (ε1),

metoda imaginilor electrice se aplică considerând că domeniul (ε1) este
infinit extins şi că, în afara sarcinii electrice punctuale q, există şi sarcina
electrică imagine q' (fig. 1.48,b). Potenţialul şi intensitatea câmpului electric
într-un punct A din acest domeniu se calculează cu relaţiile:
⎧ 1 q + q′
⎪ V1 = 4πε1 R
⎪
⎨ (1.134)
⎪ E1 = 1 ⎛ q R 1 + q′ R 2 ⎞
⎪⎩ 4πε1 ⎜ ⎟
⎝ R3 R3 ⎠
Intensitatea câmpului are în punctul A componentele:
1 ⎛ q q′ ⎞
E 1t = E 1x = ⎜ 3 x + 3 x⎟;
4πε1⎝R R ⎠
⎛ q q′ ⎞
E1n = E1y = 1 ⎜ − 3 y + 3 y ⎟.
4πε1 ⎝ R R ⎠
din care rezultă şi expresia componentei normale a inducţiei electrice:

78
 ⎛ q q′ ⎞
D1n = D1y = ε1E1y = 1 ⎜ − 3 y + 3 y ⎟ (4.13)
4π ⎝ R R ⎠
Pentru a calcula intensitatea câmpului electric şi potenţialul în
domeniul (ε2), se consideră domeniul (ε2) infinit extins şi în locul sarcinii q
se consideră sarcina q'' (fig. 1.48,c). Potenţialul şi câmpul electric într-un
punct B din domeniul (ε2) se calculează cu relaţiile:
q′′ q′′ R1
V2 = 1 ; E2 = (4.14)
4πε2 R 4πε2 R 3
iar componentele tangenţială şi normală ale câmpului şi respectiv
inducţiei în punctul considerat sunt:

E 2t = E 2x = 1 q ′′ x ; D = ε E = 1 ⎛ − q ′′ y ⎞
2n 2 2y ⎜ ⎟ (4.15)
4πε 2 R 3 4π ⎝ R 3 ⎠
S-au considerat punctele A şi B foarte apropiate de suprafaţa de
separaţie dintre cele două medii, astfel încât să se poată folosi aproximaţia
R1 = R2 = R.
Din necesitate respectării condiţiei de frontieră, folosind relaţiile D1n
= D2n şi E1t = E2t din relaţiile (1.135) şi (1.137) se deduc relaţiile de calcul
pentru sarcinile imagine:

⎧− q + q ′ = −q ′′ ⎧ q ′ = ε1 − ε 2 q
⎪ ⎪ ε1 + ε 2
⎨ q q ′ q ′′ , respectiv ⎨ (1.138)
+ = 2ε 2 q
⎪⎩ ε1 ε1 ε1 ⎪q ′′ =
⎩ ε 1 + ε2

4.2.5. Metoda imaginilor electrice în raport

cu cilindrul conductor
Paralel cu cilindrul circular conductor de rază R (masiv sau cav) şi
infinit lung, se găseşte la distanţa D de axa cilindrului în dielectricul de
permitivitate constantă ε, un fir F încărcat uniform cu sarcina electrică de
densitate ρl (fig. 4.8).
Pentru calculul câmpului, metoda imaginilor electrice se aplică
suprimând conductorul şi introducând în locul acestuia firul imagine F'
încărcat uniform cu densitatea sarcină −ρl şi plasat la distanţa d de axa
cilindrului în planul format de aceasta cu firul F.

79
 Σ
R
-ρl M ρl
N
d F′ F
D

Fig. 4.8.

Deoarece suprafaţa cilindrului Σ este echipotenţială înainte şi după

suprimarea conductorului, distanţa d se poate calcula din condiţia ca
potenţialele a două puncte oarecare şi, în particular, a punctelor M şi N de
pe suprafaţa Σ, să fie egale VM = VN. Potenţialele acestor puncte se
determină prin superpoziţie, fiind create de firul real F şi de imaginea sa F':
ρl ρl
VM = ln R − d ; VN = ln R + d .
2πε D − R 2πε D + R
Din egalarea acestor potenţiale se determină distanţa d:
R −d R +d R2
= ⇒d= (1.139)
D−R D+R D
Distanţele firelor F şi F' faţă de axa cilindrului satisfac o relaţie de
inversiune, puterea de inversiune fiind egală cu pătratul razei cilindrului.

4.2.6. Metoda imaginilor electrice

în raport cu sfera conductoare
Se consideră o sarcină punctiformă q situată în dielectricul de
permitivitate ε, la distanţa D de centrul sferei conductoare de rază a, potenţi-
alul sferei considerându-se nul (fig. 4.9).
De asemenea, se presupune că potenţialul punctelor de la infinit este
este potenţialul de referinţă nul.
Pentru calculul câmpului electric, metoda imaginilor electrice se
aplică înlocuind sfera conductoare cu o sarcină punctiformă imagine q',
situată la distanţa d de centrul sferei.

80
 M
Σ
R ′
q q′ R α a

d
D

Fig. 4.9.

Potenţialul unui punct oarecare de pe suprafaţa sferei este dat de

sarcinile q şi q':
⎛ q q′ ⎞
VM = 1 ⎜ + ⎟ .
4πε ⎝ R R ′ ⎠
Din condiţia ca potenţialul suprafeţei sferei să fie nul, VM = 0, rezultă:

D ⎛ a 2 + D − 2a cos α ⎞
⎜ ⎟
q R a 2
+ D 2
− 2 aD cos α ⎝ D ⎠
=− =− =−
q′ R′ a + d − 2ad cos α
d⎛⎜ a + d − 2a cos α ⎞⎟
2 2 2

⎝ d ⎠
Condiţia VM = 0 va fi îndeplinită pentru orice punct de pe suprafaţa
sferei, dacă ultimul membru al relaţiei nu depinde de α, adică, dacă este
satisfăcută relaţia d D = a2. Din această condiţie, rezultă relaţiile de calcul
pentru sarcina imagine q′ şi poziţia acesteia d:
⎧q ′ = − a q
q D ⎪ D .
=− ; ⎨ (2.18)
q′
2
d a
⎪ d=
⎩ D
Potenţialul într-un punct oarecare P din exteriorul sferei se va
calcula acum considerănd sarcina reală q şi sarcina imagine q′, introdusă
prin eliminarea sferei conductoare:
q ⎛1 a 1 ⎞
Vp = ⎜ − ⎟. (2.19)
4πε ⎝ R D R ′ ⎠

81
 5. ENERGIA ŞI FORŢELE
CÂMPULUI ELECTROSTATIC

5.1. ENERGIA CÂMPULUI ELECTROSTATIC

5.1.1. Energia de interacţiune a corpurilor

încărcate cu sarcini electrice
Pentru a stabili expresia energiei câmpului electrostatic produs de
corpuri încărcate cu sarcini electrice se consideră un experiment idealizat,
bazat pe legea conservării energiei. Astfel, pentru a stabili câmp electric
într-un domeniu al spaţiului unde acesta era iniţial nul, este necesar să
transportăm sarcini electrice din exterior (de la infinit) cu care se încarcă
corpurile din domeniu. Energia câmpului electrostatic astfel obţinut va fi
dată de lucrul mecanic total efectuat pentru transportul acestor sarcini.
Pentru a putea defini energia câmpului electrostatic în acest fel
trebuie să se facă anumite ipoteze:
− se consideră mediul izotrop, liniar, lipsit de polarizaţie permanentă;
− deplasarea sarcinilor electrice pe conductoare se face foarte lent, cu
viteze foarte mici, astfel încât câmpul magnetic care poate apărea este negli-
jabil; în acest fel fiecare din stările succesive ale sistemului poate fi
considerată o stare electrostatică, fără transformări ireversibile ale lucrului
mecanic efectuat în căldură;
− se consideră că sistemul de conductoare din domeniu care se
încarcă cu sarcini electrice este rigid pentru a nu se pierde lucru mecanic
pentru deformarea sau deplasarea conductoarelor.
În aceste ipoteze se va stabili expresia energiei câmpului electro-
static în funcţie de sarcinile şi potenţialele conductoarelor ce produc câmpul.
Se presupune starea iniţială identic nulă,
qi (0 ) = 0; Vi = 0, i = 1, 2, ..., n,
iar starea finală dată de sarcinile şi potenţialele
q1, q2 ,…, qn ; V1, V2 ,…, Vn
O stare intermediară se notează:
q 1′ , q ′2 , ... , q ′n − sarcinile corpurilor;

82
 V1′, V2′ , ... , Vn′ − potenţialele corpurilor
Se admite că stabilirea stării finale se face proporţional, adică, în
orice moment sunt satisfăcute relaţiile:
q ′i = λq i , Vi′ = λVi (5.1)
unde λ ia valori între 0 şi 1, 0 < λ < 1.
dFext
2
1 ∞
• dq ′i
•
•
dsi dE ′
i Pi dF
n •
• •

Fig. 5.1

Pentru a trece sistemul din starea q ′i într-o stare foarte apropiată,

q ′i + dq ′i , este necesar a se cheltui un lucru mecanic pentru deplasarea
sarcinii elementare dq ′i contra câmpului (fig. 1.51) dat de relaţia:
pi

δL i ,ext . =
∫ dF
∞
ext ds (5.2)

Dar, forţa aplicată din exterior este egală şi de sens opus cu forţa
coulombiană: d Fext − dq ′i E ′ . Rezultă astfel,
pi

δL i ,ext . = −dq ′i
∫ E′ds = V′dq′
∞
i i (5.3)

Luând în considerare operaţia de încărcare a tuturor conductoarelor, lucrul

mecanic elementar efectuat este
n

dL ext. = ∑ V′dq′
i =1
i i (5.4)

Lucrului mecanic efectuat în exterior dLext. îi corespunde o creştere a

energiei electrostatice
n n

dWe = dL = ∑ V′dq′ ,
i =1
i i respectiv dWe = ∑ ∆V q dλ
i =1
i i

83
 Prin integrare, pentru λ variind de la 0 la 1, se obţine expresia
energiei înmagazinată în câmpul electric al unui sistem de n conductoare
având sarcinile qi si potenţialele Vi:
1 n n

We =
∫∑
0 i =1
Vi q i λdλ = 1
2 ∑Vq i =1
i i (5.5)

Aplicaţie. Calculul energiei înmagazinate în câmpul electric al

unui condensator. Condensatorul are pe armături sarcinile q1 = +q, q2 = −q
şi potenţialele V1, V2 care satisfac relaţia: U = V1 − V2 .
Conform relaţiei (1.145), energia înmagazinată în câmpul electric al
condensatorului va fi:
2

We = 1
2 ∑Vq
i =1
i i = 1 (V1q − V2 q ) = 1 qU
2 2

sau, ţinând cont de relaţia de definiţie a capacităţii q = CU , se obţine:

1 1 q2
We = C ⋅ U2 = ⋅ (5.6)
2 2 C
Rezultă că, dacă se menţine tensiunea constantă, energia condensatorului
este proporţională cu capacitatea sa, iar dacă se menţine sarcina constantă,
energia este invers proporţională cu capacitatea.

5.1.2. Densitatea de volum a energiei

câmpului electrostatic
Relaţia de definiţie a energiei pentru un sistem de conductoare cu
n

sarcinile qi şi potenţialele Vi , We = 1
2 ∑q V ,
i =1
i i nu specifică dacă energia

este localizată pe corpuri sau în dielectric. În acest scop, se urmăreşte

exprimarea energiei în funcţie de mărimile de stare ale câmpului, E şi D .
Fie densitatea de volum a energiei dată de relaţia:
∆We dWe
w e = lim = (5.7)
∆V → 0 ∆V dV
∆V fiind elementul de volum în câmp. Energia cuprinsă în volumul V va fi:

84
 We =
∫ w dV
V
e (5.8)

În cazul particular al unui condensator plan având câmpul omogen

(condensator plan idealizat), cu suprafaţa armăturii de arie A şi distanţa
dintre armături d, sarcina pe o armătură este dată de legea fluxului electric

q=
∫ D dA = D ⋅ A ,
Σ

unde s-a considerat că suprafaţa Σ îmbracă strâns una dintre armături, iar
tensiunea electrică dintre armături se determină cu relaţia
2

U=
∫ Eds = E ⋅ d .
1

Introducând expresiile lui q şi U de mai sus în relaţia energiei înmagazinate

în câmpul electric al condensatorului vom avea

We = 1 q ⋅ U = 1 D ⋅ A ⋅ E ⋅ d = 1 D ⋅ E ⋅ V ,
2 2 2
unde V = A⋅d este volumul dielectricului dintre armături.
Deoarece câmpul electric al condensatorului plan idealizat (cu inele
de gardă) este omogen, expresia densităţii de volum a energiei rezultă:

w e = We = 1 D ⋅ E (5.9)
V 2
În cazul general, când vectorii E şi D nu sunt coliniari, expresia
densităţii de volum a energiei se scrie

we = 1 D ⋅ E (5.10)
2
sau, având în vedere că pentru medii izotrope, fără polarizaţie permanentă,
D = εE , relaţia poate fi pusă sub forma:
1 1 D2
we = ⋅ εE 2 = ⋅ (5.11)
2 2 ε
Energia câmpului electric poate fi scrisă astfel:

2 ∫
We = 1 D ⋅ EdV
V
(5.12)

85
 Relaţia (5.12) este cea mai generală formă a expresiei energiei
electrostatice şi este valabilă şi în medii anizotrope (dar liniare), precum şi
pentru sarcini variabile în timp. Expresiile densităţii de energie precizează
că energia câmpului electric este localizată numai în dielectric (acolo unde
există câmp electric) şi nu în conductoare (unde câmpul este nul).

5.2. FORŢE GENERALIZATE ÎN

CÂMP ELECTROSTATIC
5.2.1. Teoremele forţelor generalizate
în câmp electrostatic
Se va urmări stabilirea unui mod general de calcul al forţelor care
acţionează asupra corpurilor izolante sau conductoare în câmp electrostatic
în cazul când poate fi calculată energia câmpului electrostatic.
Configuraţia unui sistem de corpuri este complet determinată în
orice moment prin cunoaşterea unor parametri independenţi x1, x2, …, xn,
numiţi coordonatele generalizate sau lagrangeene ale sistemului. Numărul
de coordonate generalizate reprezintă numărul de grade de libertate ale
sistemului de corpuri. Coordonatele generalizate pot fi: distanţe, unghiuri de
rotaţie în jurul unor axe, arii ale unor suprafeţe sau volume (de exemplu în
cazul unui gaz).
Dacă coordonatele generalizate ar avea variaţiile elementare dx1,
dx2, …, dxm, atunci acţiunile ponderomotoare – forţe sau cupluri – adică
forţe generalizate, ar efectua un lucru mecanic elementar dL. Dacă s-ar
modifica numai o singură coordonată generalizată xk, şi anume ar avea
variaţia dxk, atunci lucrul mecanic elementar va fi:
δL = X k dx k (5.13)
Orientarea pozitivă a forţei generalizate Χk este în sensul creşterii
coordonatei generalizate xk.
Există următoarea corespondenţă între coordonate generalizate şi
forţe generalizate: deplasare – forţă, unghiuri de rotaţie în jurul unei axe –
cuplu, arie – tensiune superficială, volum – presiune.
Modificările coordonatelor trebuie să fie cvasistatice, adică suficient
de lente pentru a se menţine starea de echilibru electrostatic.

86
 n Teorema forţelor generalizate la sarcini constante.
Se consideră un sistem de n corpuri conductoare de specia întâi,
izolate, încărcate cu sarcină electrică. Se consideră că se modifică o singură
coordonată generalizată xk, iar în cursul deplasării sarcina electrică totală a
fiecărui corp nu se modifică.
În acord cu primul principiu al termodinamicii, lucrul mecanic
elementar efectuat din exterior, δLext, asupra unui sistem de n conductoare
în echilibru electrostatic este egal cu suma dintre creşterea energiei dWe şi
lucrul mecanic elementar δL efectuat de forţele electrostatice
δLext = dWe + δL . (5.14)
Dacă se menţin sarcinile conductoarelor constante, acestea fiind
izolate încât sistemul nu schimbă energie cu exteriorul, în ecuaţia (5.14)
avem δLext = 0 şi deci
δL + (dWe)q=const. = 0.
Rezultă că lucrul mecanic elementar δL se efectuează exclusiv prin scăderea
energiei electrostatice
δL = −(dWe)q=const.
sau, utilizând relaţia (5.13), avem
X k dx k = −(dWe )q =const . . (5.15)

În cazul considerat, energia electrostatică se exprimă funcţie de

sarcinile electrice şi de coordonatele generalizate
We = We (q1,q2,…,qn,x1,x2,…,xn),
şi diferenţiala totală este
n n

dWe = ∑i =1
∂We
∂q i
dq i + ∑ ∂∂Wx dx
j=1
e
j
j

Deoarece sarcinile sunt constante şi se modifică numai o singură

coordonată generalizată xk, expresia diferenţialei totale se reduce la un
singur termen, respectiv
∂We
(dWe)q=const. = dx k
∂x k
Înlocuind în relaţia (5.15), rezultă:
⎛ ∂We ⎞
X k = −⎜⎜ ⎟⎟ (5.16)
⎝ ∂x k ⎠ q =const .

87
 Relaţia obţinută reprezintă prima teoremă a forţelor generalizate în
câmp electrostatic şi se enunţă astfel: forţa generalizată Χk care se exercită
după direcţia de creştere a coordonatei generalizate xk, este egală şi de
semn contrar cu derivata energiei electrostatice în raport cu coordonata
generalizată xk, calculată la sarcini constante.
o Teorema forţelor generalizate la potenţiale constante.
La o variaţie elementară dxk a coordonatei generalizate xk, pentru a
menţine potenţialele constante este necesară modificarea sarcinilor electrice.
Sarcinii qi îi va corespunde o variaţie dqi. Sistemul în acest caz nemaifiind
izolat de exterior, lucrul mecanic elementar efectuat din exterior nu mai este
nul: δLext ≠ 0. Lucrul mecanic efectuat din exterior pentru deplasarea sarcinii
dqi de la infinit până la suprafaţa conductorului i, aflat la potenţialul Vi, este
dat de relaţia (5.3) stabilită în paragraful 1.5.1: δLi,ext = Vidqi .
Variaţiei elementare dxk îi va corespunde un aport de lucru mecanic
din exterior:
n

δL ext = ∑ V dq
i =1
i i

Variaţia corespunzătoare a energiei electrostatice a sistemului în

condiţia menţinerii constante a potenţialelor este:
n

(dWe )v=const. = 1 ∑ Vi dq i
2
i =1
În aceste condiţii se observă că δLext = 2(dWe)V=const şi înlocuind în
relaţia de bilanţ energetic (1.14), obţinem:
2(dWe)V=const. = (dWe)V=const. +δL, respectiv δL = (dWe)V=const. (5.17)
În acest caz, energia sistemului se exprimă în funcţie de potenţiale şi de
coordonatele generalizate, We = We (V1,V2, …,Vn; x1,x2,…,xn), şi diferenţi-
ala totală a energiei, ţinând cont că se modifică numai coordonata
generalizată xk, rezultă:
(dWe )v=const. = ⎛⎜ ∂We ⎞⎟ dx k
⎝ ∂x k ⎠ V =const.
Înlocuind în ecuaţia (5.17) δL şi dWe , obţinem:
⎛ ∂We ⎞
X k = ⎜⎜ ⎟⎟ (5.18)
⎝ ∂x k ⎠ v =const.
Relaţia obţinută reprezintă a doua teoremă a forţelor generalizate în
câmp electrostatic care se enunţă astfel: forţa generalizată Χk care se

88
exercită după direcţia de creştere a coordonatei generalizate xk, este egală
cu deriva energiei electrostatice în raport cu coordonata generalizată xk,
calculată la potenţiale constante.
Se subliniază că indiferent care din cele două teoreme se utilizează,
expresia obţinută pentru forţa generalizată este aceeaşi.
Aplicaţii.
c Forţa care se exercită între armăturile unui condensator plan.
Pentru energia înmagazinată în câmpul electric al condensatorului
pot fi utilizate relaţiile (1.6)
q2
We = 1 CU 2 = 1 ,
2 2 C
iar capacitatea condensatorului plan este dată de relaţia C = εA .
d
Coordonata generalizată este în acest caz distanţa d dintre armături,
iar forţa care se exercită asupra armăturilor se calculează aplicând succesiv
teoremele forţelor generalizate:
⎛ q2 ⎞ q2
Fd = −⎛⎜ ∂We ⎞⎟ = − 1 ∂ ⎜ 1 ⎟ = 1 2 ∂C = 1 U 2 ∂C
⎝ ∂d ⎠ q =const. 2 ∂d ⎝ 2 C ⎠ 2 C ∂d 2 ∂d

∂We ⎞
Fd = ⎛⎜ ⎟ = 1 ∂ ⎛⎜ 1 CU 2 ⎞⎟ = 1 U 2 ∂C
⎝ ∂d ⎠ U =const. 2 ∂d ⎝ 2 ⎠ 2 ∂d
Expresia forţei este aceeaşi şi calculând derivata, obţinem:
1 2 ∂ ⎛ εA ⎞ 1 2 εA 1 2C
Fd = U ⎜ ⎟=− U 2 =− U
2 ∂d ⎝ d ⎠ 2 d 2 d
Faptul că această forţă este negativă semnifică că ea acţionează în
sens invers creşterii coordonatei generalizate, adică a distanţei d dintre
armături, fiind deci o forţă de atracţie dintre armăturile condensatorului.
d Electrometrul electrostatic absolut.
Electrometrul electrostatic absolut, denumit şi electrometrul absolut
al lui Thomson, este un aparat electrostatic care serveşte la măsurarea
tensiunilor şi sarcinilor electrice. Acesta este alcătuit dintr-o balanţă având
pe un braţ montată placa mobilă a unui condensator circular prevăzut cu un
inel de gardă pentru uniformizarea câmpului, iar pe celălalt braţ are montat
un taler pentru greutăţi (fig. 5.2).
Pentru calculul forţei care se exercită asupra armăturii mobile se
poate utiliza, de exemplu, a-II-a teoremă a forţelor generalizate în câmp
electrostatic. Energia înmagazinată în câmpul electric al condensatorului

89
este We = 1 CU 2 = 1 ε 0 A U 2 a b
2 2 d
şi forţa ce acţionează asupra armăturii inel de
mobile se calculează astfel: A gardă
U d F ε0 G
∂We ⎞ ε A
Fd = ⎛⎜ ⎟ = − 1 02 U2 =
⎝ ∂d ⎠ U =ct . 2 d
= − 1 1 CU 2 Fig. 5.2.
2d
Semnul „– “ arată că forţa Fd este orientată în sens invers creşterii
coordonatei generalizate, respectiv a distanţei d dintre armături, deci
reprezintă o forţă de atracţie între armăturile condensatorului. La echilibru
este îndeplinită relaţia F⋅a = G⋅b şi înlocuind avem:
1 CU 2 a = G ⋅ b ⇒ U = 2 d G b
2 d C a
Tensiunea U se poate deci determina cu acest tip de balanţă.
e Instrumentul de măsură electrostatic.
Instrumentul de măsură de tip electrostatic este constituit din două
plăci fixe notate cu P1 şi o placă mobilă P2 (fig. 5.3). Sistemul mobil este
menţinut în echilibru de un resort spiral R care creează un moment rezistent
proporţional cu unghiul de deviaţie α:
Mr = kR ⋅ α

P1
P2 R

P1 P2

Fig. 5.3.

90
 Capacitatea dintre sistemul mobil şi cel fix este funcţie de unghiul α,
deci forţa generalizată este un cuplu:

M a = ⎛⎜ ∂We ⎞⎟ = 1 U 2 ∂C
⎝ ∂α ⎠ V = const. 2 ∂α

Sistemul este în echilibru când cuplul rezistent Mr este egal cu cuplul

activ Ma, adică:
1 U 2 ∂C = k α .
R
2 ∂α
În funcţie de forma armăturilor, capacitatea poate depinde după o
anumită relaţie de unghiul α.
Pentru o dependenţă liniară, C = k1α, rezultă:
k1
α = kU 2 , unde k =
2k R
Instrumentul are în acest caz scala pătratică.
Pentru o dependenţă logaritmică de forma C = k1lnα + k2, rezultă:

α2 = k 1 ⋅ U 2 sau α = kU .
k 1 2k R
Se obţine astfel o scală liniară a instrumentului.

5.2.2. Presiunea electrostatică

În regim electrostatic, asupra suprafeţei corpurilor încărcate cu
sarcină electrică se exercită o forţă ce poate fi determinată prin egalarea
variaţiei energiei câmpului la deplasarea suprafeţei elementare de arie dA pe
distanţa ds:
dWe = dF ⋅ d s (5.19) dA
α ds
Exprimând energia funcţie de densitatea de volum a dA
energiei, dWe = wedV, unde dV este variaţia elementară
a volumului, dV = dA ⋅ d s = dAds cos α , rel. (5.19)
Fig. 5.4.
devine: we dA ⋅ d s = d F ⋅ d s
Presiunea electrostatică se defineşte prin

p = dF = we (5.20)
dA

91
Deci, asupra suprafeţei conductoarelor omogene în echilibru electrostatic
câmpul electric exercită o presiune egală cu densitatea de volum a energiei.
Forţa d F este maximă după normala la suprafaţă orientată dinspre conductor
spre dielectric (fig. 5.4).

5.2.3. Densitatea de volum a forţei electrostatice

Forţele în câmp electrostatic pot fi determinate şi pe baza densităţii

de volum a forţei electrostatice f e dată de relaţia generală [12]

f e = ρ v E − 1 E 2 grad ε + 1 grad ⎛⎜ E 2 ∂ε τ ⎞⎟ (1.21)

2 2 ⎝ ∂τ ⎠
care conţine următoarele componente:
• ρ v E – densitatea de volum a forţei ce se exercită asupra unităţii de
volum încărcată cu sarcina ρ v situată în câmpul electric E ;
• − 1 E 2 grad ε – densitatea de volum a forţei datorată neomoge-
2
nităţii dielectricului (permitivitatea ε este funcţie de punct);
• 1 grad ⎛⎜ E 2 ∂ε τ ⎞⎟ – densitatea de volum a forţei de electrostric-
2 ⎝ ∂τ ⎠
ţiune datorată variaţiei permitivităţii ε cu densitatea de masă τ – intervine în
studiul fenomenului de electrostricţiune.
Forţa totală care acţionează asupra unui corp în regim electrostatic se
calculează prin integrare pe volumul corpului:

Fe =
∫ f dV
Vcorp
e (5.22)

Aplicaţie. Forţa ce acţionează asupra unui mic corp încărcat cu

sarcina q situat în câmp electric.
Se presupune mediul liniar, omogen, de permitivitate ε egală cu a
corpului. Corpul este de dimensiuni foarte mici, nedeformabil, încărcat cu
sarcină de densitate ρv.
Forţa care acţionează asupra micului corp situat în câmpul electric
E este
F =
∫ f dV = ∫ ρ EdV = qE .
Vcorp
e

Vcorp
v

92
 Partea a doua

ELECTROCINETICA

6. MĂRIMI ELECTROCINETICE
6.1. STAREA ELECTROCINETICĂ.
EFECTE ELECTROCINETICE.
După cum s-a arătat în capitolul anterior, în regim electrostatic
suprafaţa unui conductor omogen şi neaccelerat este echipotenţială, iar între
diferite părţi ale unui conductor neomogen sau accelerat pot exista diferenţe
de potenţial care apar datorită unor factori neelectrici cum ar fi: neomo-
genităţi de temperatură, de concentraţie, etc.
Dacă printr-un mijloc potrivit se realizează o diferenţă de potenţial
între două puncte sau regiuni ale unui conductor omogen şi neaccelerat, se
constată că acesta se va găsi într-o stare diferită de cea electrostatică - starea
electrocinetică - pusă în evidenţă de noi efecte.
Două conductoare C1 şi C2 omogene, V1
imobile, izolate electric şi încărcate la poten- C 1 K
ţiale electrice diferite, pot menţine timp Lc V2
îndelungat (teoretic infinit) regimul lor electro- E C2
static. Foiţele electroscopului E adus în vecină-
tatea celor două conductoare se îndepărtează cu Fig. 6.1.
unghiuri ce nu variază în timp (fig. 6.1).
Stabilind o legătură conductoare Lc între conductoarele C1 şi C2 (de
exemplu un fir metalic), se constată că foiţele electroscopului se apropie
treptat, regimul electrostatic nu se mai menţine şi sistemul conductoarelor
C1, C2 şi Lc se află într-o stare nouă, starea electrocinetică, caracterizată de
efecte noi şi anume:
• efecte mecanice - asupra conductoarelor C1, C2 şi Lc se exercită
forţe şi cupluri care nu se exercitau anterior;

93
 • efecte calorice - dacă legătura conductoare Lc este un fir metalic,
acesta se încălzeşte;
• efecte chimice - dacă legătura conductoare Lc este constituită
dintr-o soluţie de acizi, baze sau săruri (soluţii electrolitice), aceasta devine
sediul unor reacţii chimice;
• efecte magnetice - dacă în vecinătatea legăturii conductoare Lc
constituită dintr-un fir metalic se aduce un ac magnetic, asupra acestuia se
exercită forţe şi cupluri care nu se exercitau anterior închiderii legăturii Lc;
• efecte electrice - între părţi diferite ale conductoarelor C1, C2 şi Lc
se stabilesc diferenţe de potenţial, iar starea lor de încărcare electrică poate
să varieze în timp;
• efecte luminoase - dacă firul legăturii Lc are o secţiune potrivită,
poate emite lumină ca urmare a încălzirii lui la incandescenţă; dacă legătura
conductoare este un gaz, acesta produce în anumite condiţii lumină,
independent de încălzire.
Starea conductoarelor în care are loc, în condiţiile arătate, cel puţin
unul din aceste efecte se numeşte stare electrocinetică.
Conductoarele care în stare electrocinetică nu sunt însoţite de efecte
chimice, se numesc conductoare de speţa sau specia întâia: metalele,
carbonul, semiconductoarele.
Conductoarele care, în stare electrocinetică, sunt sediul unor reacţii
chimice, se numesc conductoare de speţa sau specia a doua: soluţiile
electrolitice (prescurtat, electroliţi).
Într-o interpretare macroscopică simplificată, starea electrocinetică a
conductoarelor se poate considera ca fiind asociată transmisiei de purtători
de sarcină, adică unui curent de sarcini electrice în conductoare numit
curent electric de conducţie.
Diferenţa de potenţial între conductoarele C1 şi C2 caracterizează în
acest caz sursa curentului electric. Existenţa unei diferenţe de potenţial şi, în
general, a unei tensiuni electrice între părţi ale unui conductor nu este
singura posibilitate de stabilire de curent electric de conducţie; acesta mai
poate fi stabilit de fluxul magnetic variabil în timp, de neomogenităţi de
temperatură, de concentraţie, etc.
Părţile între care sursa menţine o tensiune electrică într-un circuit
electric se numesc borne. Se spune că sursa alimentează circuitul electric,
respectiv aplică la bornele circuitului o tensiune electrică.

94
 6.2. INTENSITATEA CURENTULUI ELECTRIC

Considerând o anumită secţiune printr-un conductor electric, se

defineşte intensitatea curentului electric de conducţie ca fiind viteza de
transmitere a sarcinilor electrice prin
suprafaţa secţiunii considerate de către C1 E
particulele încărcate cu electricitate:
V1 i
C2
∆q dq
i = lim = (6.1) V2
∆t → 0 ∆ t dt V2 >V1
Prin convenţie se defineşte ca sens
Fig. 6.2.
pozitiv al curentului electric, sensul de
deplasare al sarcinilor electrice pozitive
care se deplasează în sensul câmpului electric, adică de la conductorul cu
potenţial mai ridicat către conductorul cu potenţial mai scăzut (fig. 6.2).
În Sistemul Internaţional de unităţi (S.I.), unitatea de măsură a
intensităţii curentului electric - amperul - este fundamentală şi cu ajutorul lui
se defineşte unitatea de măsură a sarcinii electrice:
1C = 1A⋅1s.
După modul de variaţie în timp a mărimilor ce caracterizează
curenţii electrici, ei pot fi împărţiţi în trei categorii:
n curenţi electrici staţionari, a căror mărime este constantă în timp (I);
o curenţi electrici nestaţionari sau momentani, a căror mărime variază
în timp, durata lor fiind în general foarte mică (i);
p curenţi electrici cvasistaţionari (i), a căror mărime variază în timp
după o anumită lege, durata lor putând fi nelimitată.
Curenţii staţionari sunt curenţii continui produşi de o sursă de
energie electrică având tensiunea la borne constantă.
În categoria curenţilor cvasistaţionari intră curenţii periodici,
sinusoidali sau deformaţi, produşi de surse de curent alternativ, numindu-se
curenţi alternativi;
Curenţi nestaţionari sunt curenţii care apar în regimurile tranzitorii
ale circuitelor electrice.

95
 6.3. TENSIUNEA ELECTROMOTOARE

Apariţia curentului electric se datorează unor forţe neelectrice care

acţionează asupra sarcinilor electrice. Raportul dintre forţa neelectrică şi
sarcina asupra căreia acţionează se numeşte câmp electric imprimat ( Ei ):
Fneel
= Ei (6.2)
q
Pentru ca sarcinile să fie puse în mişcare este necesar să fie
îndeplinită relaţia:
E + Ei ≠ 0 (6.3)
Corespunzător, asupra sarcinii electrice va acţiona o forţă rezultantă,
compusă dintr-o forţă electrică F şi una neelectrică Fneel ,
F + Fneel ≠ 0 , (6.4)
care va efectua un lucru mecanic la deplasarea sarcinilor.
Prin definiţie, tensiunea electromotoare (t.e.m.) este integrala de
linie pe contur închis (circulaţia) a sumei dintre câmpul electric şi câmpul
imprimat,
e = (E + Ei ) d s ,
∫
d
(6.5)
Γ

care este numeric egală cu lucrul mecanic efectuat de forţa rezultantă pentru
deplasarea sarcinii unitate pe conturul închis Γ.
Dacă conturul Γ este situat numai în medii conductoare, în regim
electrostatic avem îndeplinită condiţia de echilibru electrostatic: E + E i = 0 .
Se consideră o pilă electrică (fig. 6.3) în K
două situaţii: A B
a) comutatorul K închis (regim electrocinetic); m
Cu Zn
b) comutatorul K deschis (regim electrostatic).
Dacă K este închis, conturul Γ se află în
întregime în conductoare şi integrala de linie
n
∫ (E + E i ) ds ≠ 0 Γ
Γ H2SO4
deoarece există o circulaţie de sarcini (regim
Fig. 6.3.
electrocinetic).

96
 Dacă K este deschis rezultă, de asemenea,

∫ (E + E ) ds ≠ 0
Γ
i

deoarece conturul Γ, nefiind situat în întregime în conductoare, nu se poate

impune condiţia de echilibru electrostatic.
În ambele situaţii integrala se poate calcula şi ea reprezintă tensiunea
electromotoare a pilei electrice.
Considerând, de exemplu, cazul când întrerupătorul K este deschis,
se descompune integrala astfel:

e=
AmB
∫ (E + E ) ds + ∫ (E + E ) ds
i
BnA
i (6.6)

În această situaţie sistemul se află în regim electrostatic pentru care, în con-

ductoare este satisfăcută condiţia de echilibru electrostatic (E + E i = 0 ) şi
integrala a doua este nulă.
Pe porţiunea de contur AmB însă, nu poate exista câmp imprimat, ci
numai câmp electrostatic. Tensiunea electromotoare este

e=
AmB
∫ Ed s = U AB0 (6.7)

şi deci, tensiunea electromotoare a unei surse este tensiunea măsurată între

bornele sale la mersul în gol (întrerupătorul K deschis), notată UAB0.
Un alt mod de calcul al integralei este:

∫
e = Ed s + E i d s
Γ
∫
Γ
(6.8)

Prima integrală este nulă deoarece este integrala pe contur închis a câmpului
coulombian şi rămâne,

∫
e = Eids =
Γ
∫ E ds + ∫ E ds
AmB
i
BnA
i (6.9)

Prima integrală este nulă, deoarece pe porţiunea de contur AmB nu este

câmp imprimat, neexistând neomogenităţi, deci, în final, rezultă

e= ∫ E ds ,
BnA
i (6.10)

97
ceea ce arată că tensiunea electromotoare este produsă numai de câmpuri
imprimate şi este localizată în porţiunea unde există câmp imprimat (în
cazul de faţă pe porţiunea de contur BnA unde există neomogenităţi
determinate de aflarea în contact a unor conductoare de specii diferite).
În cazul general al regimului nestaţionar, apare şi un câmp electric
solenoidal Es indus prin variaţia în timp a fluxului magnetic, a cărui
circulaţie nu este nulă. Prin urmare, în cazul cel mai general, t.e.m. este dată
de relaţia:
e = Ei d s + Es d s = (Ei + Es ) d s
∫ ∫ ∫ (6.11)
Γ Γ Γ

6.4. CÂMPURI ELECTRICE IMPRIMATE

După cum s-a arătat, tensiunea electromotoare este o mărime fizică

care produce curent electric în circuite, deci efectuează un lucru mecanic.
Acest lucru mecanic este transmis de la un "motor" care transformă o formă
de energie în energie electrică. Din punctul nostru de vedere energia este
primită prin intermediul câmpului electric imprimat E i care este o mărime
fictivă (de calcul).
Câmpurile imprimate pot fi împărţite în două categorii:
- câmpuri imprimate de volum
- câmpuri imprimate de suprafaţă sau de contact.

6.4.1. Câmpuri imprimate de volum

n Câmpul imprimat de acceleraţie.
Câmpul imprimat de acceleraţie poate fi
pus în evidenţă, de exemplu, la rotirea unui disc
metalic cu viteza unghiulara ω (fig. 6.4). Electro- ω
nii liberi supuşi forţei centrifuge se deplasează Ui
ur
spre periferia discului. Forţa de natură neelectrică
este în acest caz forţa centrifugă dată de relaţia:
Fneel = m 0 r ω2 u r (6.12) E
Această forţă determină câmpul imprimat:
Ei
F m r ω2 Fig. 6.4.
Ei = neel = − o ur (6.13)
q qo

98
unde s-a notat cu mo masa electronului, cu qo sarcina electronului şi cu u r
versorul radial.
Deplasarea electronilor spre periferie se face până când câmpul
electrostatic E al sarcinilor echilibrează câmpul imprimat Ei , adică este
îndeplinită condiţia de echilibru electrostatic E + E i = 0 .
Câmpul electric imprimat de acceleraţie este deci egal şi de sens
opus câmpului electrostatic: E i = − E . Notând cu ρ m , respectiv cu ρ v
densităţile de masă şi respectiv de sarcină electrică a fluidului electronic şi
cu a = ω 2 r acceleraţia într-un punct din interiorul cilindrului la distanţa r de
axă, densitatea de volum a forţei centrifuge f m = ρ m a este egală şi de sens
opus cu densitatea de volum a forţei columbiene f e = ρ v E , prin urmare:
ρm
ρm a = ρ v E ⇒ E= a (6.14)
ρv

Intensitatea câmpului electric E şi deci şi a câmpului imprimat E i

se pun în evidenţă prin măsurarea tensiunii electrice Ui dintre perii, care se
calculează astfel:
r0 r0 r0
ρ ρ ω2 ρ m ω2 2
0
∫
U i = E ⋅ dr = m
ρv ∫
0
a ⋅dr = m
ρv ∫
0
rdr =
2ρ v
r0 (6.15)

Pentru fluxul electronilor liberi, raportul ρ v ρ m ≈ 1,767 ⋅ 1011 C / kg .

o Câmpul imprimat de concentraţie (difuzie) apare într-un vas
cu soluţii de concentraţii diferite despărţite printr-un perete poros (fig. 6.5).
Se produce o difuzie prin peretele poros care tinde să egaleze concentraţiile
electrolitului din cele două vase. Prin peretele poros tind să treacă din
soluţia concentrată în soluţia diluată atât ionii H+ cât şi Cl-, dar mobilitatea
celor doi ioni nu este la fel de mare şi trec mai
Perete poros
uşor ionii H+. Se obţine în final o încărcare
HCl HCl
pozitivă a soluţiei diluate şi una negativă a celei diluat conc.
concentrate. Această încărcare cu sarcini E
echivalează cu un câmp imprimat. Apare astfel şi
un câmp electrostatic care opreşte difuzia când Ei
este îndeplinită condiţia de echilibru electrostatic
E + Ei = 0 .
Fig. 6.5.

99
 p Câmpul imprimat termoelectric de volum apare în situaţia în
care se încălzeşte neuniform un metal. Asupra electronilor se exercită o forţă
medie neelectrică datorită necompen-
sării ciocnirilor. Câmpul imprimat E
este raportul dintre această forţă şi T1 Ei T2
sarcina electronului. Electronii liberi
difuzează în partea de temperatură T1>T
mai joasă (fig. 6.6).
Fig. 6.6.

6.4.2. Câmpuri imprimate de contact

Aceste câmpuri sunt localizate în stratul de neomogenitate foarte

subţire care separă două conductoare diferite puse în contact. Ele sunt în
general foarte intense comparativ cu cele de volum.
Câmpurile imprimate de contact sunt caracterizate prin integrala:
2

∫
e12 = Ei d s
1
(6.16)

în care drumul de integrare 1| 2 este extrem de mic.

nCâmpuri imprimate voltaice. Apar la suprafaţa de contact a două

metale diferite, fără a fi încălzite la temperaturi diferite. Tensiunea electro-
motoare voltaică depinde atât de temperatură, cât şi de natura metalelor
aflate în contact. Conductoarele de prima speţă se pot ordona într-un şir în
care orice conductor, adus în contact cu un conductor din faţa lui, se încarcă
pozitiv şi în contact cu un conductor din urma lui se încarcă negativ. O parte
din acest şir, numit şirul potenţialelor de contact sau serie Volta este
următorul:
(+) Al, Sn, Zn, Cd, Pb, Sb, Bi, Hg, Fe, Cu, Ag, Au, Pt (-)

De exemplu, pentru Zn – Cu: Zn Cu

Dacă se construieşte un circuit închis de contur Γ cu mai multe

conductoare din acest şir, toate aflate la aceeaşi temperatură, rezultă:
∫ Eids = 0 . Deci, prin acest procedeu nu se poate obţine un curent electric
Γ

întrucât nu se introduce energie din exterior în sistem. Pentru a se obţine un

100
lucru mecanic (apariţia unei tensiuni electromotoare), adică, pentru a avea

Γ
∫ Eids ≠ 0 , există următoarele posibilităţi:
- realizarea de temperaturi neuniforme;
- introducerea în circuit a unor conductoare de speţa a doua, care
produc reacţii chimice şi deci degajă energie;
- excitarea cu anumiţi agenţi exteriori (de exemplu cu lumină sau
alte radiaţii).

o Câmpuri imprimate termoelectrice de contact.

Efectul termoelectric direct, numit şi efectul Seebeck, apare în
situaţia când două conductoare din materiale diferite sudate la capete,
alcătuind astfel un circuit, au cele două suduri la temperaturi diferite
Ta ≠ Tb (fig.6.7). La suprafeţele de contact apar t.e.m. diferite în funcţie de
temperatura contactului respectiv:
c Fe
e12a = f (Ta ) ≠ e12 b = f (Tb ) Ta Tb
e12a e12b
T.e.m. rezultantă, numită tensiune
termoelectromotoare (t.t.e.m), este d
Constantan

∫
e = E i d s = e12 a − e12 b ≠ 0 . Fig. 6.7.

Aceasta t.t.e.m. este nenulă numai dacă temperaturile la care sunt situate
capetele sudate diferă, Ta ≠ Tb.
Energia care se transformă în căldură prin efect Joule Lentz ca
urmare a trecerii curentului prin conductoare este compensată de căldura
transmisă din exterior pentru a menţine diferenţa de temperatură.
Dacă se trece un curent electric prin punctul de contact a două
conductoare de prima speţă, se dezvoltă sau se absoarbe căldura după
sensul curentului prin conductoare. Fenomenul reprezintă efectul
termoelectric invers, numit şi efect Peltier. Căldura schimbată în unitatea de
timp este proporţională cu intensitatea curentului electric. Fenomenul
dezvoltării de căldura prin efect Peltier se deosebeşte de fenomenul
dezvoltării de căldură prin efect Joule-Lentz deoarece, la acesta din urmă,
căldura este proporţională cu pătratul intensităţii curentului, fiind
independentă de sensul acestuia. Cantitatea de căldura degajată sau
absorbită în unitatea de timp este dependentă şi de natura celor două
materiale conductoare aflate în contact, efectul fiind mult mai puternic la
semiconductoare decât la metale.

101
 Experimental se constată că la trecerea unui curent electric printr-
un conductor metalic omogen încălzit neuniform, se degajă sau se absoarbe
căldură. Fenomenul reprezintă efectul Thomson şi poate fi observat cel mai
simplu atunci când circulă un curent electric printr-un conductor metalic
având capetele la temperaturi diferite. Dacă în timpul dt conductorul este
parcurs de o sarcina electrică Idt în sensul de parcurgere dinspre zona cu
temperatura T1 spre zona cu temperatura T2, atunci în circuit se va dezvolta
o cantitate de căldură data de relaţia dQ = Q12 Idt în care Q12 este
coeficientul Thomson. Odată cu schimbarea sensului curentului, se schimbă
şi sensul căldurii (degajare sau absorbţie).
În cazul unui circuit compus din două T1 T0
conductoare diferite sudate la unul din capete, Fe
având capetele la temperaturi diferite (fig 6.8) mV
se obţine un termoelement a cărui diferenţa de
Const.
potenţial rezultă din însumarea efectelor
Thomson, Volta şi Peltier. În concordanţă cu Fig. 6.8.
teoria atomomoleculară efectul Peltier este
dublu faţă de efectul Thomson. Pe acest principiu se construiesc
traductoarele termoelectrice de temperatură, numite termocuple, utilizate
pentru măsurarea temperaturilor în tehnică.

p.Câmpuri imprimate galvanice. Apar la suprafaţa de contact a

două conductoare de specii diferite. Un electrod dintr-un material conductor
de prima speţă introdus într-o soluţie
electrolitică în care poate exista fluidul
sau ionic pozitiv, are tendinţa de a
dizolva în soluţie fluidul sau ionic pozitiv
cu o presiune care depinde numai de
natura conductorului, numită presiune de
disoluţie electrolitică pd. Presupunând că
soluţia conţine fluidul ionic pozitiv al pd > po pd < po
conductorului, se exercită asupra conduc-
Fig. 6.9.
torului o presiune de sens contrar, numită
presiune osmotică po. Dacă presiunea de
disoluţie este mai mare decât presiunea osmotică, pd>po, o parte a fluidului
ionic pozitiv al conductorului trece în soluţie, pe care o încarcă pozitiv, iar
conductorul rămâne încărcat negativ (fig. 6.9). Se stabileşte astfel un câmp
electric în stratul de contact dintre electrod şi electrolit, orientat dinspre
electrolit spre electrod. Dacă presiunea de disoluţie este mai mică decât
presiunea osmotică, pd<po, o parte a fluidului ionic pozitiv din soluţie trece

102
pe electrod, pe care îl încarcă pozitiv, iar soluţia rămâne încărcată negativ şi,
ca urmare, câmpul electric dintre electrod şi electrolit este orientat dinspre
electrod spre electrolit (fig. 6.9).
Tensiunea electrică imprimată dintre electrod şi soluţia electrolitică a
fluidului său ionic pozitiv se numeşte tensiune sau potenţial electrolitic
normal al conductorului dat de relaţia
RT p d
Ui = ln (6.17)
n v F0 p o
în care s-a notat cu: Cu Zn
R - constanta gazelor perfecte,
T - temperatura absolută,
n v - numărul de valenţă,
Fo - constanta lui Faraday.
În tabelul 6.1 sunt prezentate potenţialele CuSO4 ZnSO4
electrolitice normale ale unor elemente.
Fig. 6.10.

Potenţialele electrolitice normale ale unor elemente

Tabelul 6.1.
Li K Na Zn Fe Cd Ni Pb H Cu Ag Hg Cl

-3,02 -2,92 -2,71 -0,77 -0,43 -0,40 -0,22 -0,12 0 0,34 0,80 0,86 1,35

O pilă voltaică se compune dintr-un vas compartimentat printr-un

perete poros. În fiecare compartiment se introduce câte un electrod într-o
soluţie electrolitică în care poate exista fluidul sau ionic pozitiv. De
exemplu, dacă se introduc electrozi de cupru şi de zinc în soluţii de acid
sulfuric în care CuSO4 şi ZnSO4 sunt cele două soluţii care conţin ionii de
cupru şi de zinc (fig. 6.10), tensiunea electrică între electrozi rezultă:
e = +0,34 − (−0,77) = 1,11V

q Câmpuri imprimate fotovoltaice. Apar la suprafaţa de separaţie

a unui semiconductor cu un metal sub acţiunea luminii. Electronii "scoşi"
din semiconductor datorită radiaţiei luminoase sunt trecuţi în metal din
cauza proprietăţii joncţiunii de a conduce unidirecţional. Acest fenomen
echivalează cu o forţa neelectrică, deci un câmp imprimat. Se obţine prin
acest procedeu aşa-numitele fotoelemente, utilizate mai ales în aeronautică.

103
 6.5. Legea electrolizei

Legea electrolizei se referă la conductoarele de speţa a doua

(electrolitice) în care trecerea curentului electric de conducţie este însoţită îi
de reacţii chimice.
În general, la trecerea unui curent electric printr-un electrolit topit
sau printr-o soluţie electrolitică, la electrodul negativ, numit catod, apare
hidrogenul sau metalul din soluţie, iar la electrodul pozitiv, numit anod,
apare un radical sau un alt element. Elementele eliberate la electrozi pot
reacţiona chimic cu electrozii sau cu soluţia.
Legea electrolizei stabilită de Faraday se enunţă astfel: masa de
substanţă dm/dt depusă în unitatea de timp la unul din electrozii unei băi
electrolitice parcursă de curentul de conducţie i, este egală cu produsul
dintre intensitatea curentului i şi raportul dintre echivalentul electrochimic
A/nv prin constanta universală a lui Faraday F0,
dm A
= i, F0 = 96460 C (6.18)
dt n v Fo
Pentru un interval de timp de la 0 la t, masa de substanţă depusă la
unul din electrozi este:
t
A Aq
m= ∫
n v F0 o
idt =
n v F0
(6.19)

în care:
t
q = ∫ idt este sarcina electrică,
0

A - masa atomică a elementului, nv - numărul de valenţă,

A/nv - echivalentul electrochimic al substanţei.
Echivalentul electrochimic al substanţei (A/nv) fiind o mărime de
material, legea electrolizei este o lege de material.

104
 6.6. REPARTIŢIA CURENTULUI ELECTRIC
DE CONDUCŢIE

6.6.1. Repartiţia de volum.

Densitatea curentului electric de conducţie.

Pentru caracterizarea locală a stării electrolitice a unui conductor în

care există o distribuţie de volum a curentului electric, se utilizează o
mărime derivată vectorială J - densitatea curentului electric de conducţie -
definită din condiţia ca intensitatea curentului electric printr-o suprafaţă
oarecare SΓ să fie egală cu fluxul vectorului J prin această suprafaţă:

∫
SΓ
∫
SΓ
∫
i = JdA = J cos α dA = J n dA
SΓ
(6.20)

în care dA este elementul de arie vectorial orientat în sensul normalei

pozitive la suprafaţa SΓ ce se sprijină pe conturul Γ (fig. 6.11). În conse-
cinţă, curentul care trece prin suprafaţa elementară dA este:
di = JdA = J ⋅ ndA = J n dA .
i α dA
Sensul vectorului densităţii de curent J
J
este dat de sensul local de deplasare al
sarcinilor pozitive în punctul considerat.
Fig. 6.11.
Într-un conductor drept, parcurs de un
curent uniform repartizat, densitatea de curent
este constantă pe secţiunea transversala de arie A şi are expresia:
i
J= (6.21)
A
Unitatea de măsură a densităţii de curent este A/m2. În practică
secţiunea conductorului exprimându-se în mm2, densitatea de curent se
corelează cu aceasta folosindu-se unitatea de măsură A/mm2 :
1A/mm2 = 106A/m2.
Liniile de câmp ale vectorului J se numesc linii de curent electric.

105
 6.6.1. Repartiţia superficială a curentului electric.
Pânza de curent.

Experienţa arată că pot există repartiţii ale curentului electric în care

densitatea de curent este nulă în interiorul conductoarelor şi curentul trece
numai printr-un strat subţire la suprafaţa acestora. O repartiţie de curent de
acest fel se numeşte pânza de curent S şi intensitatea curentului se defineşte
astfel:
i = lim ∫ J ( h × d s ) = lim ∫ d s ( J × h ) (6.22)
h →0 h →0
J →∞ C J →∞ C

în care s-a înlocuit dA = ndA = h × d s (fig.6.12,a).

ds
J (S )
ds

{
h Jl di
C
a) b)

Fig. 6.16.
Mărimea notată J l , definită de relaţia
J l = lim( J × h ) (6.23)
h →0
J →∞

se numeşte densitatea pânzei de curent şi are unitatea de măsură

amper/metru (A/m).
Rezultă:
i = Jlds ∫ C
(6.24)

În studiul maşinilor electrice, unde curentul este repartizat în con-

ductoarele bobinajelor dispuse la periferia circuitelor magnetice (fig.
6.12,b), se foloseşte noţiunea de pătură de curent notată cu A:
∆i di
A = lim = (6.25)
∆s → 0 ∆ s ds

106
 6.7. SOLENAŢIA CURENŢILOR DE CONDUCŢIE

Se consideră o suprafaţă deschisă SΓ care se sprijină pe curba Γ . Se

numeşte solenaţie şi se notează cu θ SΓ intensitatea curentului total prin
suprafaţa SΓ . În cazul general când avem curenţi cu repartiţie de volum cu
densitatea J , curenţi repartizaţi pe suprafeţe cu densitatea pânzei de curent
J l şi curenţi prin conductoare filiforme ik (fig. 6.13,a), solenaţia curentului
de conducţie prin suprafaţa SΓ este dată de relaţia:

θ SΓ = ∫ J d A + ∫ J l d s + ∑ i k (6.26)
S C k

J SΓ
i SΓ
ds
i1 N Γ
ik Jl
in

Γ
a) b)
Fig. 6.13.

În cazul unei bobine cu N spire parcursă de curent electric de

conducţie i, solenaţia bobinei θ SΓ , notată mai simplu cu θ , se consideră în
raport cu o suprafaţă străpunsă de toate spirele bobinei, aşa cum se arată în
figura 6.13,b). Prin urmare, solenaţia unei bobine este dată de produsul
dintre numărul de spire al bobinei şi intensitatea curentului electric:
θ = N ⋅i (6.27)
Solenaţia este o mărime algebrică şi are semnul plus sau minus
după cum sensul de referinţă al curenţilor filiformi, al densităţii de curent,
sau al pânzei de curent coincide sau este opus sensului de înaintare al
burghiului drept rotit în sensul de referinţă al curbei Γ .
Unitatea de măsură a solenaţiei este aceeaşi cu a intensităţii
curentului electric, amperul. Pentru solenaţia unei bobine unitatea de măsură
este numită amperspiră (Asp).

107
 6.8. CURENTUL ELECTRIC DE CONVECŢIE

Curentul electric de convecţie este reprezentat de mişcarea

macroscopică a corpurilor încărcate cu sarcini electrice în raport cu un
sistem de referinţă. Aici se include şi curentul electric reprezentat de
mişcarea de ansamblu în vid a unui număr mare de particule încărcate cu
sarcină electrică (de exemplu un flux de electroni sau un flux de protoni).
Se consideră un corp oarecare - conductor sau izolant - încărcat cu
sarcină electrică de densitate volumetrică ρ v şi care se deplasează într-o
anumită direcţie cu viteza v (fig. 6.14). Se separă din corpul respectiv un
volum elementar dV de forma unui paralelipiped având muchiile
omoparalele cu vectorul vitezei v şi baza un element de arie dA din
suprafaţa S fixă în raport cu sistemul de referinţă.
Volumul paralelipipedului elementar este:
∆V = dA∆ l = dA∆l cos α = dAv∆t cos α
∆V
sau, ∆V = dA ⋅ v∆t
(6.28) n dA = n ⋅ dA
α
Sarcina electrică elementară care v
∆lcosα Jv
străbate în timpul ∆t elementul de suprafaţă
dA, este sarcina electrică ce se găseşte în S
acest paralelipiped, respectiv
∆q = ρ v ∆V = dA ⋅ v ⋅ ∆t , (6.29) Fig. 6.14.

iar curentul de convecţie ce trece prin elementul de suprafaţă va fi :

∆q
di v = = ρv v ⋅ dA
∆t
Notând cu J v vectorul densităţii de curent de convecţie, intensitatea
curentului de convecţie este

∫
S
∫
di v = J v ⋅ dA respectiv, i v = J v ⋅ d A = ρ v v ⋅ d A .
S
(6.30)

Expresia densităţii curentului de convecţie este

J v = ρv v . (6.31)

108
 7. LEGILE ELECTROCINETICII
7.1. LEGEA CONSERVĂRII SARCINII
ELECTRICE LIBERE (ADEVĂRATE)

7.1.1. Forma integrală a legii

conservării sarcinii electrice

Fie o suprafaţă închisă Σ care intersectează conductoare parcurse de

curent electric şi conţine în interior corpuri încărcate cu sarcini electrice.
Sub formă integrală enunţul legii este: intensitatea curentului electric de
conducţie iΣ care iese din suprafaţa închisă Σ este în orice moment egală
cu viteza de scădere în timp a sarcinii electrice qΣ care încarcă corpurile
din interiorul suprafeţei Σ independent de starea lor cinematică:
dq Σ
iΣ = − (7.1)
dt
Dacă sarcina electrică se repartizează cu densitatea de volum ρ v şi J
este densitatea curentului electric de conducţie într-un punct pe suprafaţa Σ ,
ecuaţia (7.1) se transformă astfel:
d vρ v
∫
Σ
JdA = − d
dt ∫
VΣ
ρ v dV = −
∫
VΣ
dt
dV (7.2)

d vρ v
în care este derivata de volum în raport cu timpul a lui ρ v egală cu
dt
mărimea scalară a cărei integrală de volum este derivata în raport cu timpul
a integralei de volum a lui ρ v .
Dacă primul membru al ecuaţiei (7.1) este nul,
iΣ = 0 , (7.3)
rezultă q Σ = const. Curentul total se anulează, fie dacă suma curenţilor care
intră prin anumite porţiuni ale suprafeţei Σ este egală în fiecare moment cu
suma curenţilor care ies prin alte porţiuni ale suprafeţei, fie dacă densitatea

109
de curent J este nulă în orice punct de pe suprafaţa Σ; acest ultim caz are
loc, de exemplu, dacă nici un conductor nu intersectează suprafaţa Σ, prin
urmare domeniul VΣ este izolat galvanic. Dacă sarcina electrică este nenulă,
q Σ ≠ 0 , domeniul VΣ nu este izolat electric deoarece prezenţa sarcinii qΣ
implică existenţa sarcinii de semn opus, –qΣ, în exteriorul suprafeţei Σ.
Domeniul VΣ este izolat electric dacă înafara izolării sale galvanice, sarcina
electrică din interiorul suprafeţei Σ e nulă, q Σ = 0 . Anularea sarcinii
electrice din domeniul VΣ nu presupune neapărat lipsa sarcinii electrice;
sarcinile care încarcă corpurile situate în domeniul VΣ pot alcătui în fiecare
moment un sistem complet de sarcini, adică: ∑ q k ( t ) = 0 .
k∈VΣ

Observaţie. Un sistem izolat electric nu trebuie confundat cu un

sistem ecranat electric. Primul nu presupune anularea câmpului electric în
exteriorul sistemului, în schimb, în exteriorul unui sistem ecranat electric
câmpul electric este nul.

7.1.2. Forma locală a legii conservării sarcinii electrice

Se consideră expresia formei integrale (7.2) care se particularizează

pentru două cazuri prezentate în continuare.
d ρ
n Pentru corpuri imobile, derivata de volum v v este egală cu
dt
derivata în raport cu timpul a densităţii de sarcină electrică şi relaţia (7.2) se
scrie:
∂ρ v
∫
JdA = −
Σ
∫∂t
VΣ
dV (7.4)

În ipoteza că în domeniul VΣ mărimile J şi ρ v sunt funcţii continue

de punct, suficient de netede, aplicând teorema Gauss -Ostogradski primului
membru, se obţine
∂ρ V
∫
divJdV = −
VΣ
∫
∂t
dV (7.5)

din care, prin identificare, rezultă

∂ρ V
divJ = − , (7.6)
∂t
relaţie care reprezintă forma locală sau diferenţială a legii conservării
sarcinii electrice pentru corpuri imobile.

110
 Relaţiei integrale (7.3) îi corespunde anularea divergenţei vectorului
densitate de curent J , div J = 0
o Pentru corpuri mobile, densitatea de volum a sarcinii electrice
fiind funcţie de punct şi de timp, ρ v = ρ v ( r , t ) şi suprafaţa Σ fiind antrenată
d ρ
de mişcarea corpurilor, derivata de volum v v conţine doi termeni: primul
dt
este egal cu derivata lui ρ v ( r , t ) în ipoteza mediului imobil, iar al doilea
este datorat exclusiv variaţiei elementului de volum, densitatea de sarcină
fiind considerată constantă:
d vρv d sρ v
∫ ∫ ∫ρ
dV = dV + d (dV) . (7.7)
V
dt dt dt
VΣ VΣ VΣ

d sρ v
Termenul este derivata substanţială în raport cu timpul a lui
dt
ρ v (r , t ) , egală cu suma dintre un termen egal cu derivata în raport cu timpul
∂ρ v
presupunând punctul imobil şi un termen în care ρ v variază datorită
∂t
exclusiv variaţiei punctului în spaţiu:
d s ρ V ∂ρ V ∂ρ V ∂x ∂ρ V ∂y ∂ρ V ∂z ∂ρ V
= + + + = + v ⋅ grad ρ V (7.8)
dt ∂t ∂x ∂t ∂y ∂t ∂z ∂t ∂t

unde v = dr este viteza de deplasare a punctului în sistemul de coordonate

dt
carteziene.
Ultimul termen din relaţia (7.38) are expresia (vezi Anexa I):

∫ρ ∫ρ
d (dV) = divv dV (7.9)
v v
dt
VΣ VΣ

şi deci,
d v ρ v ∂ρ v ∂ρ
= + v grad ρ v + ρ v divv = v + div (ρ v v)
dt ∂t ∂t
∂ρ v
∫ JdA = − ∫ [ ∂t
Σ VΣ
+ div(ρ v v)]dV (7.10)

Aplicând teorema Gauss - Ostrogradski primului membru în condiţii de con-

tinuitate şi netezime a funcţiilor J, ρ v şi v , se obţine:

111
 ∂ρ v
∫ divJdV = − ∫ [ ∂t
VΣ VΣ
+ div(ρ v v)]dV ,

∂ρ v
respectiv, div ( J + ρ v v) = − (7.11)
∂t
Relaţia (7.11) reprezintă expresia formei locale a legii conservării
sarcinii electrice libere pentru corpuri în mişcare. Dacă v = 0 , se regăseşte
∂ρ v
relaţia pentru corpuri imobile: divJ = − .
∂t

7.1.3. Curentul electric hertzian

Dacă în relaţia formei integrale a legii conservării sarcinii electrice

(7.1), se înlocuieşte sarcina electrică q Σ cu fluxul electric din legea fluxului
electric, ψ Σ = q Σ , se obţine:
dψ Σ
iΣ + =0 (7.12)
dt
respectiv,

∫ JdA + dt ∫ DdA = 0 ∫ (J +
d sau, d f D ) dA = 0 (7.13)
dt
Σ Σ Σ

df D
în care este derivata de flux a inducţiei electrice, egală cu vectorul a
dt
cărui integrală este derivata în raport cu timpul a fluxului electric,

∫ ∫
d f D dA = d D ⋅dA . (7.14)
dt dt
Σ Σ

Derivata în raport cu timpul a fluxului electric prin suprafaţa Σ se

numeşte curent electric hertzian iHΣ , fiind dat de relaţia
dψ Σ
∫ ∫ J dA
iHΣ = = d f D ⋅d A =
H (7.15)
dt dt
Σ Σ
în care,
df D
JH = (7.16)
dt
este densitatea curentului electric hertzian.

112
 Cu aceste notaţii, relaţiile (7.12) şi (7.13) se scriu respectiv:
i Σ + i HΣ = 0 ;
∫ (J + J
Σ
H ) dA = 0 . (7.17)

Din ultima relaţie rezultă că densitatea curentului total J t = J + J H

formează un câmp solenoidal şi, în consecinţă, relaţiile (7.17) sunt valabile
şi pentru o suprafaţă deschisă oarecare SΓ . Aşadar, intensitatea curentului
total, format din curentul de conducţie şi curentul hetzian, se scrie:

∫
SΣ
∫
iSΓ = (J + J H ) dA = (J + d f D ) dA
SΣ
dt
(7.18)

df D
Derivata de flux conţin trei termeni (vezi Anexa I):
dt
d f D ∂D
= + v ⋅ divD + rot ( D × v) (7.19)
dt ∂t
în care se poate înlocui divD = ρ v (legea fluxului electric). Rezultă că
densitatea curentului electric hertzian este
d f D ∂D
JH = = + ρ v v + rot ( D × v) . (7.20)
dt ∂t
Curentul electric hertzian are următoarele componente:
∂D
‰ i DSΓ = ∫ ∂t
SΓ
⋅ dA - curentul electric de deplasare sau

∂D
maxwellian, având densitatea J D = ;
∂t
‰ i vSΓ = ∫ ρ V vdA - curentul electric de convecţie, având
SΓ

densitatea J v = ρ v v ;

‰ i (t)
R SΓ
=
∫ rot (D × v) dA = ∫ (D × v) ds
SΓ Γ
- curentul electric

röntgenian (teoretic), cu densitatea J R( t ) = rot ( D × v) .

Experienţele efectuate de Röntgen şi Eichenwald (1903), au arătat că

pentru a justifica efectele magnetice măsurate, expresia curentului Röntgen

113
ar trebui luată cu polarizaţia în locul inducţiei electrice, J R( ex ) = rot ( P × v) .
Din punct de vedere tehnic însă, curentul Röntgen este practic neglijabil
astfel că eroarea nu afectează semnificativ rezultatele.
Din punct de vedere fizic curentul de deplasare apare în dielectrici în
câmp variabil în timp, curentul de convecţie este datorat deplasării cu viteza
v faţă de suprafaţa SΓ a corpurilor încărcate cu sarcina de volum ρv, iar
curentul Röntgen este datorat deplasării cu viteza v a corpurilor polarizate
electric.

7.1.4. Consecinţe ale legii conservării sarcinii electrice

n Conservarea componentelor normale ale densităţii curentului

electric de conducţie pe suprafeţe de discontinuitate
Fie Sd o suprafaţă de separaţie
dintre două medii conductoare diferite, Jn 2
respectiv o suprafaţă de discontinuitate a J2
densităţii curentului electric de conducţie d Sd ∆A n 2 α2
pe care sarcina electrică este distribuită cu ∆h
densitate superficială. c σ2
n1
Dacă J 1 şi J 2 sunt densităţile de J1 α1
curent de conducţie în punctele situate în J n1 σ1
imediata vecinătate a suprafeţei Sd presu-
pusă imobilă, aplicând legea conservării Fig. 7.1.
sarcinii electrice pentru o suprafaţă
închisă Σ de forma unui cilindru foarte plat, avem
∂ρ s
∫
Σ
J dA = −
∫
Σ
∂t
dA . (7.21)

Neglijând fluxul vectorului J prin aria laterală a cilindrului, rezultă:

∂ρ s
J 1 n 1 ∆A + J 2 n 2 ∆A = −∆A (7.22)
∂t
în care s-a notat cu n 1 şi n 2 versorii normalelor pozitive la suprafaţa Σ din
mediul c şi respectiv din mediul d. Explicitând produsele scalare din
membrul stâng, avem:
∂ρ ∂ρ
− J 1 cos α 1 + J 2 cos α 2 = − s sau, J 2 n − J 1n = − s . (7.23)
∂t ∂t

114
 ∂ρ s
Dacă nu există sarcini electrice pe suprafaţa de separaţie, = 0 , rezultă:
∂t
J1n = J1n (7.24)
În regim electrocinetic staţionar, pe suprafaţa de separaţie a două
medii conductoare se conservă componentele normale ale densităţii
curentului electric de conducţie.
o Teorema a I-a Kirchhoff. În regim cvasistaţionar se demon-
strează, şi experienţa confirmă, că până la frecvenţe foarte mari, de ordinul
17
a 10 Hz în conductoare imobile, densitatea curentului electric de deplasare
e neglijabilă în raport cu densitatea curentului electric de conducţie,
| J D | << | J D | şi ecuaţia de conservare a sarcinii electrice (7.37) devine
div J = 0 , (7.25)
respectiv, sub forma integrală,
iΣ = 0 . (7.26)
i1
i2 i1 i2

il i3
(k)
Σk
ij
Σk i4
i5
a) b)
Fig. 7.2.
Printr-o suprafaţa închisă Σ k , numită şi secţiune, ce intersectează
conductoare parcurse de curenţi electrici de conducţie ij (fig. 7.2,a), sau la
un nod (k) al unei reţele la care sunt conectate conductoare (fig. 7.2, b),
relaţia (7.26) se scrie respectiv

∑i
j∈Σ k
j = 0; ∑i
j∈( k )
j = 0. (7.27)

Suma algebrică a intensităţilor instantanee ale curenţilor pentru orice

secţiune Σ k , respectiv pentru orice nod (k) a unei reţele electrice este nulă.
Sumele (7.27) sunt algebrice – curenţii ij se iau cu semnul plus dacă
sensul lor este în sensul normalei pozitive la suprafaţa Σ k (ies din suprafaţă
sau sunt orientaţi de la nod spre exterior) şi cu semnul minus în caz contrar.

115
Astfel, pentru nodul de reţea din figura 7.16,b), cu teorema a I-a Kirchhoff
se scrie:
i1 – i2 + i3 – i4 + i5 = 0.

7.2. LEGEA CONDUCŢIEI ELECTRICE

7.2.1. Forma locală a legii conducţiei electrice

În regim electrocinetic, având deplasare ordonată de sarcini, rezultă
că suma dintre intensitatea câmpului electric şi intensitatea câmpului
imprimat este nenulă: E + Ei ≠ 0 . Experimental se constată că densitatea
curentului electric de conducţie este proporţională cu această sumă:
J = σ(E + E i ) (7.28)
în care σ este o mărime pozitivă numită conductivitate electrică ce depinde
de natura mediului, fiind deci o mărime de material.
1
Mărimea inversă, ρ = , se numeşte rezistivitate electrică.
σ
Relaţia (7.28) reprezintă în teoria macroscopică a câmpului
electromagnetic o lege de material, cunoscută sub numele de legea
conducţiei electrice sau legea lui Ohm generalizată.
Relaţia (7.28) mai poate fi scrisă sub forma
E + E i = ρJ (7.29)
şi ambele expresii reprezintă forma locală a legii conducţiei electrice pentru
conductoare liniare şi izotrope.
În cazul unui conductor omogen din punctul de vedere al
proprietăţilor fizice şi chimice nu există câmp imprimat ( E i = 0) şi relaţiile
(7.28) şi (7.29) se scriu
J = σE , respectiv E = ρJ , (7.30)
relaţii ce reprezintă expresiile formei locale ale legii conducţiei electrice
pentru conductoare liniare, omogene şi izotrope.
În cazul conductoarelor anizotrope, cum sunt cele cu structură
cristalină (cu excepţia celor cu reţea cubică), densitatea curentului electric
nu este, în general, omoparalelă cu direcţiile câmpurilor E şi E i . Unei
orientări oarecare a câmpurilor E şi E i îi corespund componentele
vectorului densitate de curent Jx, Jy, şi Jz care, dacă materialul este liniar,
sunt funcţii liniare de componentele câmpurilor E x + E ix , E y + E iy , E z + E iz

116
 J α = σ αx ( E x + E ix ) + σ αy ( E y + E iy ) + σ αz ( E z + E iz ) cu α = x , y, z (7.31)
relaţii care, sub formă matricială se scriu:
J = σ ( E + E i ) sau, E + E i = ρ J , (7.32)
unde cu σ şi respectiv ρ s-au notat tensorii conductivităţii şi respectiv
rezistivităţii electrice,
⎡σ xx σ xy σ xz ⎤ ⎡ρ xx ρ xy ρ xz ⎤
⎢ ⎥
σ = ⎢σ yx σ yy σ yz ⎥ ; σ = ⎢⎢ρ yx ρ yy ρ yz ⎥⎥ (7.33)
⎢⎣σ zx σ zy σ zz ⎥⎦ ⎢⎣ρ zx ρ zy ρ zz ⎥⎦

Tensorii pot fi reduşi la axele lor principale şi experimental se

verifică că există trei direcţii, numite axe principale de conducţie electrică,
după care, pentru conductoarele liniare şi anizotrope densităţile de curent J1,
J2, şi J3 şi intensităţile câmpurilor electric şi imprimat satisfac fiecare separat
legea lui Ohm:
J 1 = σ1 ( E x + E ix ); J 2 = σ 2 (E y + E iy ); J 3 = σ 3 ( E z + E iz ). (7.34)

7.2.2. Forma integrală a legii conducţiei electrice

Forma integrală a legii conducţiei electrice se referă la conductoare
filiforme, liniare şi izotrope pentru care J este constant în toate punctele
oricărei secţiuni transversale de arie A şi deci se poate scrie
i
J= . (7.35) Ei B
A
Integrând expresia formei locale J
a legii conducţiei electrice (7.29) de-a A
lungul axei C a unui conductor filiform ds
între punctele A şi B între care există o C
neomogenitate caracterizată prin câmpul
imprimat E i ≠ 0 (fig. 7.3), rezultă: Fig. 7.3.
B B

∫ ( E + E )d s = ∫ ρ J d s
A (C)
i

A ( C)
(7.36)

Separând termenii din membrul stâng şi considerând relaţia (7.35), rezultă:

B B B

∫
A (C)
Ed s +
∫
A(C)
E i ds =
∫
A (C)
ρ i ds
A
(7.37)

117
 B

∫ρ A .
respectiv, u AB + e AB = i ds (7.38)
A (C)

Integrala din membrul drept al relaţiei (7.38) defineşte rezistenţa electrică a

conductorului filiform,
B

∫ρ A .
R AB = ds (7.39)
A ( C)

Expresia formei integrale a legii conducţiei electrice pentru un

conductor filiform şi liniar se scrie mai simplu astfel:
u + e = Ri (7.40)
B
în care u = ∫ Ed s reprezintă tensiunea electrică între punctele A şi B, iar
A (C)
B
e = ∫ E i d s este tensiunea electromotoare a câmpului electric imprimat.
A (C)

Relaţia (7.40) se poate scrie şi sub forma:

i = G ( u + e) , (7.41)
1
unde G = este conductanţa electrică.
R
Rezistenţa şi respectiv conductanţa unui conductor filiform,
omogen, de lungime l şi cu aria secţiunii transversale A constantă, sunt date
de relaţiile:
l l A σA
R =ρ = , G= = . (7.42)
A σA ρl l
În cazul conductoarelor omogene, E i = 0 şi relaţiile (7.40) şi (7.41)
devin:
u = R ⋅ i , respectiv i = G ⋅ u , (7.43)
relaţii care reprezintă legea lui Ohm pentru o porţiune de circuit electric.
Dacă conturul de integrare este închis, în ecuaţia (7.37) avem
∫ Eds = 0 şi legea lui Ohm pentru un circuit închis se scrie
Γ

e = R ⋅i . (7.44)
În privinţa unităţilor de măsură, se are în vedere că rezistenţa
electrică se măsoară în ohmi şi unităţile de măsură în SI ale celorlalte
mărimi se deduc din relaţiile (7.42) astfel:

118
 1 [ R ] ⋅ [ A] 1
[R ] = Ω; [G] = = Ω−1 (S); [ρ] = = Ωm; [σ] = = Ω−1/m = S/m.
[R ] [l] [ρ]
(7.45)
Deoarece în practică secţiunea conductoarelor este dată în mm2,
unitatea de măsură utilizată pentru rezistivitatea electrică este Ωmm2/m.
Trebuie remarcat că la stabilirea relaţiei (7.40) s-a ales acelaşi sens
de integrare de-a lungul curbei (C) pentru u şi e, respectiv în sensul norma-
lei pozitive a oricărei secţiuni transversale a conductorului. În cazul când
unul din sensurile de referinţă se inversează, mărimea respectivă intervine
cu semnul "–" în ecuaţia (7.40). Tensiunea u care intervine în această
ecuaţie a fost calculată ca tensiune de-a lungul firului; în regim staţionar
însă, tensiunea nu depinde de drum şi integrarea poate fi efectuată după o
curbă trasată direct prin exteriorul conductorului între extremităţile A şi B
ale acestuia, fiind numită tensiune la borne, notată simplu cu u.
Convenţia de alegere a sensului de e
referinţă a tensiunii la borne, de la borna i R
de intrare la borna de ieşire a curentului
(fig. 7.4,a)., se numeşte convenţia pentru A B
receptoare uAB = u
a)
Dacă sensul tensiunii la borne este
de la borna de ieşire la borna de intrare a e
i R
curentului (fig. 7.18,b), avem convenţia
pentru generatoare şi aplicând legea
conducţiei electrice, obţinem: A uAB = u B
b)
− u + e = Ri (7.46)
Fig. 7.4.

7.2.3. Conductoare neliniare

Există conductoare pentru care relaţia dintre intensitatea curentului

electric şi tensiunea aplicată este neliniară. Exprimarea legii conducţiei
electrice în acest caz este echivalentă cu exprimarea pentru fiecare conduc-
tor în parte a dependenţei dintre J şi E sub forma J = J(E) sau E = E(J) şi
corespunzător a dependenţei dintre u şi i: i = i(u) sau u = u(i).
În majoritatea cazurilor, conductoarele neliniare sunt neomogene, iar
în conductoarele omogene neliniaritatea este datorată de obicei încălzirii.

119
 Ca exemple de conductoare neliniare se menţionează: dispozitivele
electronice - tuburi electronice sau dispozitive semiconductoare - comandate
sau nu, lămpile cu incandescenţă, tuburile cu descărcări în gaze, etc.

7.2.4. Variaţia rezistivităţii conductoarelor cu temperatura

Rezistivitate materialelor conductoare liniare, izotrope şi omogene

depinde de temperatură, ρ = ρ(θ). Pentru conductoarele metalice dependenţa
este liniară pentru limite relativ mici de temperatură. Legea de variaţie a
rezistivităţii cu temperatura este de forma:
ρ(θ) = ρ(θ0)[1+α(θ - θ0)] (7.47)
în care ρ(θ) este rezistivitatea la temperatura θ, ρ(θ0) este rezistivitatea la
temperatura de referinţă θ0 şi α este o mărime de material numită
coeficientul de temperatură al rezistivităţii. Coeficientul de temperatură al
rezistivităţii α are valori pozitive pentru metale şi negative pentru carbon.
La variaţii în limite mai largi ale temperaturii se ia în considerare şi
termenul pătratic al dezvoltării în serie Taylor a funcţiei ρ(θ):
ρ(θ) = ~ ρ(θ0)[1+α(θ - θ0) + β(θ - θ0)2 ] (7.48)
Pentru majoritatea materialelor semiconductoare ρ scade cu tempe-
ratura după o lege de forma:
Wa ⎛ 1 1 ⎞
⎜⎜ − ⎟⎟
ρ(θ) = ρ(θ 0 ) e k ⎝ θ θ0 ⎠ (7.49)
în care Wa este energia de activare, iar k = 1,38 ⋅10-23J/oC este constanta lui
Bolztmann.
Pentru temperaturi foarte coborâte (1 ÷ 7K), rezistivitatea unor
metale şi aliaje cum sunt Pb, Sn, Th, etc., scade brusc la zero, acestea
trecând în starea de supraconductibilitate.

120
 7.3. LEGEA TRANSFORMĂRII ENERGIEI ÎN
CONDUCTOARE ÎN REGIM ELECTROCINETIC
7.3.1. Bazele experimentale ale legii în regim staţionar.
Efectul electrocaloric Joule-Lenz.

n Forma integrală a relaţiei efectului electrocaloric Joule-Lenz.

Se consideră un conductor de speţa întâi, liniar, izotrop şi omogen de
lungime l şi cu aria secţiunii transversale A. Experienţa arată că trecerea
curentului electric prin conductor este însoţită de dezvoltare de căldură.
Dacă se măsoară cantitatea de căldură Q dezvoltată, se constată că ea
este proporţională cu tensiunea U la bornele conductorului filiform, cu
intensitatea curentului I şi timpul t conform relaţiei:
Q = αUIt (7.50)
unde α este un factor de proporţionalitate ce depinde numai de unităţile de
măsură adoptate.
Dacă tensiunea se măsoară în volţi, curentul în amperi, timpul în
secunde şi căldura în kilocalorii, factorul α are valoarea α = 2,4 ⋅ 10 –4kcal/J
şi este echivalentul unui Joule în kilocalorii.
În sistemul internaţional de unităţi de măsură (S.I.), în care unitatea
de căldură este Joule, α = 1 şi expresia formei integrale a efectului electro-
caloric Joule-Lenz în regim staţionar se scrie:
Q = U∃I∃t. (7.51)
Fenomenul dezvoltării de căldură în conductoare parcurse de curent
electric de conducţie se numeşte efect electrocaloric Joule - Lenz.
Căldura dezvoltată în unitatea de timp prin efect Joule - Lenz, repre-
zintă puterea dezvoltată prin efect electrocaloric PJ:
Q
PJ = = UI [ W ] (7.52)
t

121
Ţinând seama de relaţiile lui Ohm sub formă integrală, rezultă:
U I2
PJ = = GU 2 = = RI 2 [ W ] (7.53)
R G
Din proporţionalitatea puterii cu pătratul tensiunii şi respectiv al
curentului, rezultă că efectul electrocaloric este un fenomen ireversibil şi nu
depinde de polaritatea tensiunii la bornele conductorului sau de sensul
curentului electric.
Dacă intensitatea curentului electric i(t) este lent variabilă în timp,
încât densitatea de curent se poate aproxima constantă pe secţiunea conduc-
torului, căldura dezvoltată în unitatea de timp, numită putere instantanee,
este dată de produsul valorilor instantanee ale tensiunii şi curentului:
pJ(t) = u(t)xi(t) (7.54)
Pentru conductoare liniare şi omogene, utilizând relaţiile lui Ohm,
rezultă:
pJ(t) = Ri2(t) = Gu2(t), (7.55)
iar căldura dezvoltată în intervalul de timp 0 → t este
t t
Q = ∫ p J ( t ′)dt ′ = R ∫ i 2 ( t ′)dt ′ (7.56)
0 0

o Forma locală a relaţiei efectului electrocaloric Joule-Lenz

Conductorul C parcurs de curent continuu I poate fi considerat
divizat în conductoare filiforme (fire subţiri) de arie dA şi lungime l
parcurse de curentul dI = JdA (fig.7.19). Puterea dezvoltată în fiecare fir
prin efect electrocaloric este:
dPJ = Uf ⋅dI = E⋅l⋅dA = E⋅J⋅dV, dA C
1 2
unde dV este elementul de volum al
conductorului. Puterea dezvoltată I J

prin efect electrocaloric în unitatea

de volum, numită densitate de l
volum a puterii pJ este în acest caz,
dPJ Fig. 7.5.
pJ = = E ⋅ J [W/m3]
dV
În general, expresia densităţii de volum a puterii se scrie
pj = E ⋅ J . (7.57)

122
 Relaţia (7.57) reprezintă expresia formei locale a relaţiei efectului
electrocaloric în regim staţionar. Ţinând seama de formele locale ale legii
conducţiei electrice pentru conductoare liniare, izotrope şi omogene, se
poate scrie:
pJ = ρ J 2 = σ E 7. (7.58)

7.3.2. Forma locală a legii transformării energiei

în conductoare parcurse de curent electric de conducţie

Experienţa arată că relaţia pentru forma locală a efectului electro-

caloric Joule-Lenz (7.57) este valabilă şi în regim variabil în timp, pentru
orice conductor, omogen sau neomogen, izotrop sau anizotrop, liniar sau
neliniar şi independent de starea lui cinetică (accelerat sau nu). Puterea
instantanee pe unitatea de volum, p j ( r , t ) , este egală cu produsul scalar
dintre intensitatea instantanee a câmpului electric E ( r , t ) şi densitatea
instantanee de curent J ( r , t ) :
p j (r, t ) = E(r, t ) ⋅ J (r, t ) . (7.59)
În funcţie de caracteristicile conductoarelor, relaţia (7.59) se
explicitează după cum se arată în continuare.
X Conductoare liniare, izotrope şi omogene. Vectorii E ( r , t ) şi
J ( r , t ) sunt omoparaleli şi utilizând legea conducţiei electrice, relaţia (7.59)
se scrie:
p j ( r , t ) = ρJ 2 ( r , t ) = σE 2 ( r , t ) (7.60)
Densitatea de volum a puterii p j ( r , t ) este pozitivă şi reprezintă
energia electromagnetică transformată ireversibil în unitatea de volum şi în
unitatea de timp în căldură prin efect Joule-Lenz.
Y Conductoare liniare, anizotrope şi omogene. În cristale sau
plasmă, conductivitatea şi rezistivitatea sunt mărimi tensoriale, astfel că
relaţia (7.59) se scrie
p j (r, t ) = ρ J 2 (r, t ) = σ E 2 (r, t ) . (7.61)
Z Conductoare liniare, izotrope şi neomogene.
Din expresia formei locale a legii conducţiei electrice E + E i = ρJ ,
avem E = ρJ − E i şi înlocuind în (7.59), rezultă:
p j = ρJ 2 − E i J (7.62)

123
 Densitatea de volum a puterii conţine doi termeni:
- termenul strict pozitiv ρJ2 reprezintă partea din energia
electromagnetică transformată ireversibil în unitatea de volum şi în unitatea
de timp în căldură prin efectul Joule-Lenz;
- termenul − E i J este pozitiv dacă unghiul dintre vectorii E i şi J
este mai mare de 90o şi negativ dacă acest unghi este mai mic de 90o.
În conductoarele de primă speţă, respectiv la suprafaţa de contact a
două conductoare de prima speţă, termenul − E i J > 0 corespunde energiei
electromagnetice transformate în unitatea de volum şi în unitatea de timp
prin dezvoltare de căldură prin efecte directe Thomson şi Peltier, iar
termenul − E i J < 0 corespunde energiei interioare a conductorului sub formă
de energie electrică obţinută prin consum de căldură prin efecte inverse
Thomson şi Peltier.
În conductoarele de speţa a doua (electroliţi), sau la suprafeţele lor
de contact cu conductoarele speţa întâi, termenul − E i J > 0 corespunde
energiei electromagnetice în unitatea de volum şi în unitatea de timp
transformată în energie chimică, iar termenul − E i J < 0 corespunde energiei
chimice transformată în energie electrică.

7.3.3. Forma integrală a legii transformării energiei în conductoare

parcurse de curent de conducţie în regim staţionar

Înmulţind ambii membri ai ecuaţiei (7.62) cu elementul de volum,

dV = Ads, pentru un conductor cu secţiunea A şi elementul de arc ds şi
integrând, se obţine:
l l

pJ =
∫ ρJ dv − ∫ E J dv = ∫
v
2

v
i
2

0
ρ ds (J ⋅ A ) 2 −
A ∫ E (J ⋅ A) d s
0
i
2

respectiv,
p J = RI 2 − U I I (7.63)
l
în care U i = ∫ E i d s este tensiunea electrică imprimată.
0

Puterea care se transformă într-un conductor liniar şi izotrop între

forma electromagnetică şi alte forme conţine: termenul strict pozitiv RI2 > 0
care corespunde transformării ireversibile din forma electromagnetică în
energie interioară prin dezvoltare de căldură şi termenul –UiI care
corespunde transformării energiei electromagnetice în alte forme de energie
dacă este pozitiv (–UiI>0), respectiv transformării energiei din alte forme în

124
energie electromagnetică dacă este negativ (–UiI<0). De exemplu, un
acumulator electric transformă energia chimică interioară în energie
electrică în perioade de descărcare şi energia electrică în energie chimică în
perioada de încărcare.

125
 Partea a treia

MAGNETOSTATICA

8. CÂMPUL MAGNETIC ÎN VID

Câmpul magnetic apare în prezenţa corpurilor electrizate în mişcare
şi a corpurilor aflate în stare de magnetizare. Câmpul magnetic exercită
acţiuni ponderomotoare asupra corpurilor aflate în una din aceste stări.
Studiul câmpului magnetic independent de câmpul electric, este
posibil numai în regim staţionar. În regim nestaţionar, câmpul electric şi
câmpul magnetic apar numai ca aspecte ale unui sistem unic - câmpul
electromagnetic - care poate exista independent de corpuri.

8.1. INDUCŢIA MAGNETICĂ ÎN VID

Introducerea mărimii de stare care caracterizează câmpul magnetic

în vid – inducţia magnetică în vid – se face, ca şi în cazul câmpului
electrostatic, pe baza unui experiment idealizat.
Se consideră un sistem de corpuri aflate în stare electrocinetică sau
în stare de magnetizare staţionară, astfel încât câmpul magnetic în spaţiul
vid care le înconjoară să fie constant în timp, ceea ce se constată prin
constanţa în timp a acţiunilor ponderomotoare.
Pentru caracterizarea câmpului magnetic n
într-un punct se urmăreşte acţiunea pondero- A
I n
motoare care se exercită asupra unui corp de A
probă. Drept corp de probă se consideră o mică
spiră, foarte subţire, parcursă de curent, numită I
bucla de curent (fig.8.1).
Bucla de curent se caracterizează din
punct de vedere magnetic prin vectorul Fig. 8.1.

mb = I ⋅ A = I ⋅ A ⋅ n , (8.1)

125
numit momentul buclei.
Dacă bucla are N spire, atunci aria ei se consideră A = NAS, AS fiind aria
unei spire. Aducând bucla într-un punct din spaţiu unde există câmp
magnetic, asupra ei se exercită un cuplu de forţe dat de relaţia:
C = m b × Bv sau C = I ⋅ A × Bv (8.2)
Mărimea vectorială Bv se numeşte inducţie magnetică în vid şi în
sistemul internaţional de unităţi de măsură (SI) se măsoară în tesla (T). În
sistemul de unităţi CGSem pentru inducţia magnetică este utilizată unitatea
de măsură numită gauss (Gs), 1T = 104Gs.
Dacă se examinează toate punctele spaţiului în care se presupune că
există câmp magnetic ( Bv ≠ 0) , se pot construi nişte linii care au particulari-
tatea că tangenta la aceste linii are în orice punct direcţia locală a vectorului
inducţiei magnetice Bv . Aceste linii se numesc linii de câmp şi totalitatea
lor formează spectrul câmpului magnetic. Liniile de câmp se numesc şi linii
de inducţie magnetică şi au ecuaţia vectorială
d s × Bv = 0 . (8.3)
Într-un sistem de coordonate carteziene, ecuaţia liniilor de câmp este:
dx dy dz
= = . (8.4)
B vx B vy B vz
Câmpul magnetic este omogen dacă în fiecare punct vectorul Bv are
aceeaşi valoare şi orientare, liniile de câmp fiind paralele şi echidistante.

8.2. FLUXUL MAGNETIC ÎN VID

Fluxul magnetic ψ este o mărime derivată scalară care caracterizea-
ză proprietăţile câmpului magnetic în raport cu o suprafaţă SΓ dată, fiind
definit prin integrala de suprafaţă a inducţiei magnetice Bv (fig. 8.2).
d
ψ S = ∫ B v dA = ∫ B v ⋅ dA ⋅ cos α . (8.5)
Γ
dA
Sr Sr α Bv
nSΓ
În câmp omogen şi pentru o supra-
faţă S plană, fluxul magnetic este
SΓ
ψ = B v A cos α ,
(8.6)
iar în cazul când suprafaţa este ortogonală Γ
pe liniile de câmp, relaţia devine
Fig. 8.2.
126
 ψ = Bv A . (8.7)
Unitatea de măsură pentru fluxul magnetic în sistemul internaţional
de unităţi SI se numeşte weber (Wb): 1Wb = 1T⋅1m2. Se mai utilizează şi
unitatea de măsură numită Maxwell(Mx), 1Wb = 108Mx (sistemul CGSem).
Fie o curbă închisă Γ. Totalitatea linilor de câmp prin punctele
curbei Γ alcătuiesc o suprafaţă SΓ numită tub de flux (fig. 8.3).
La fel ca în câmp electric,
nici o linie de câmp magnetic nu Bv
înţeapă suprafaţa tubului de flux, iar
numărul linilor de câmp prin orice
suprafaţă transversală este aceeaşi.
Dacă aria secţiuni transversale este Γ Γ1 Γn
infinit mică, avem un tub de câmp SΓ
elementar. Fig. 8.3.

Flux magnetic fascicular şi flux magnetic înlănţuit (total).

În cazul unei bobine, conturul Γ pe care se sprijină suprafaţa SΓ prin
care se calculează fluxul magnetic se ia de-a lungul conductorului bobinei.
În acest caz apar noţiunile de flux magnetic fascicular şi flux magnetic
înlănţuit sau total.
În figura 8.4 s-a reprezentat suprafaţa elicoidală (haşurată) care se
sprijină pe conductorul bobinei, două linii de M Bv
inducţie magnetică şi s-a notat cu U tensiunea
dintre bornele M şi N ale bobinei.
Fluxul magnetic fascicular notat cu φ,
este fluxul magnetic care străbate porţiunea de
suprafaţă elicoidală care se sprijină pe o singură
spiră a bobinei:

∫
φ = BvdAk
SΓk
(8.8) U

Fluxul magnetic prin suprafaţa totală se

calculează ţinând cont că fiecare linie de câmp
N
intersectează de mai multe ori suprafaţa SΓ.
Fluxul magnetic înlănţuit sau total este
fluxul magnetic care străbate suprafaţa elicoidală
Fig. 8.4.
care se sprijină pe toate spirele bobinei

127
 ψ= ∫ B dA . (8.9)
SΓ
Dacă bobina are N spire se observă că există relaţia
ψ = N⋅φ , (8.10)
deoarece fiecare linie a câmpului magnetic străpunge de N ori suprafaţa
elicoidală care se sprijină pe toate spirele bobinei.
Dacă fluxul magnetic fascicular nu este acelaşi pentru toate spirele,
atunci se consideră o valoare medie φ a fluxului magnetic fascicular,
denumită flux magnetic fascicular mediu.

8.3. FORŢE PARTICULARE ÎN CÂMP MAGNETIC

8.3.1. Forţa magnetică (forţa Lorentz)

Forţa Lorentz sau forţa magnetică este forţa care se exercită asupra
unui mic corp încărcat electric, aflat în mişcare în câmp magnetic.
Experimental s-a constatat că asupra unui mic corp încărcat cu sarcina
electrică dq care se deplasează cu viteaza v într-un câmp magnetic de
inducţie Bv (fig. 8.5), se exercită forţa
dFmq
dFmq = dq ⋅ v × Bv , (8.11)

având direcţia perpendiculară atât pe direcţia Bv

de deplasare cât şi pe direcţia locală a vec-
α
torului inducţie magnetică. dq v
În modul, forţa magnetică este
Fig. 8.5.
dFmq = dq⋅v⋅Bv⋅sinα (8.12)
Din expresiile forţei magnetice (8.11) şi (8.12) rezultă:
- asupra sarcinii aflate în repaus ( v = 0 ) nu acţionează câmpul
magnetic;
- dacă sarcina se deplasează pe o direcţie perpendiculară pe linii de
câmp magnetic ( v ⊥Bv ), forţa este maximă;
- dacă sarcina se deplasează paralel cu liniile de câmp magnetic
( v || Bv ), forţa este nulă.
Dacă în domeniul considerat există şi câmp electric de intensitate
E v , relaţia lui Lorentz pentru forţa totală exercitată asupra sarcinii elemen-
tare este

128
 dFmq = dqE v + dq ⋅ v × B v . (8.13)
Dacă sarcina este distribuită cu densitatea ρv în volumul corpului,
astfel că dq = ρv dV, mărimea definită prin
dFmq
f mq = = ρ v v × Bv = J v × Bv (8.14)
dV
reprezintă densitatea de volum a forţei magnetice.
Dacă sarcina este distribuită cu densitatea de suprafaţa ρs, dq =ρsdA,
mărimea
dFmq
f mq = = ρ s v × B v = J lv × B v (8.15)
dA
reprezintă densitatea de suprafaţă a forţei magnetice, unde J lv = ρ s v este
densitatea pânzei curentului de convecţie.

8.3.2. Forţa electromagnetică (Forţa Laplace)

Se numeşte forţă electromagnetică sau forţă Laplace, forţa care se
exercită asupra unui conductor parcurs de curent electric, aflat în câmp
magnetic.
Experimental, se constată că forţa care se
exercită asupra elementului de lungime ds a C
Bv
conductorului parcurs de curentul i situat în
ds
câmpul magnetic de inducţie Bv (fig. 8.6) este dFem
dată de relaţia
dFem = i ⋅ d s × Bv . (8.16) i

Forţa care acţionează asupra conducto-

rului se calculează prin integrare pe conturul C
Fig. 8.6.
al acestuia
Fem = i ∫ (d s × B v ) . (8.17)
C

Sensul forţei este dat de produsul vectorial d s × Bv . Forţa este

maximă dacă conductorul este perpendicular pe liniile de câmp (d s ⊥Bv ) şi
este nulă dacă conductorul este paralel cu liniile de câmp (d s || Bv ) .
În cazul conductoarelor masive, parcurse de curent electric caracte-
rizat prin densitatea J , se introduce noţiunea de densitate de volum a forţei
electromagnetice:

129
 d Fem
f em = (3.18)
dV
Considerând curentul prin elementul de arie di = JdA , pe baza
relaţiei (8.17) obţinem:
dFem = dA ⋅ J (d s × B v ) = dA ⋅ d s ( J × B v ) = ( J × B v )dV (8.19)
în care dV = dA ⋅ d s este volumul elementar al conductorului. Înlocuind în
relaţia (8.18), rezultă expresia densităţii de volum a forţei electromagnetice
f em = J × Bv , (8.20)
relaţie similară densităţii forţei magnetice pentru cazul curentului electric de
convecţie de densitate Jv, f m = J v × Bv , rel. (8.14).

8.3.3. Forţa electrodinamică (forţa Ampère)

Se consideră conductoarele C1 şi C2 filiforme, rectilinii, dispuse
paralel la distanţa d, mult mai mică decât lungimea lor şi parcurse de
curenţii de conducţie i1 şi i2 (fig.8.7).
Forţele lui Laplace F21 şi F12
care se exercită asupra unei porţiuni
de lungime l din firul 1 şi respectiv i1 d
din firul 2, au următoarele proprietăţii: l
ƒ satisfac principiul acţiunii şi u12
reacţiunii, F12 = − F21 ; i2
F21
ƒ dacă curenţii au acelaşi sens u 21
forţele sunt de atracţie, iar dacă au C1 F12
sensuri opuse, sunt de respingere;
ƒ în valoare absolută forţele
sunt egale, proporţionale cu produsul C2
curenţilor şi invers proporţionale cu
distanţa d dintre conductoare Fig. 8.7.

2 i1i2 l
F12 = F21 = λ m (8.21)
d
unde λm este o constantă universală ce se referă la proprietăţile magnetice
ale vidului, având expresia:
µχ
λm = 0 , (8.22)
4π
În această relaţie χ este un coeficient de raţionalizare, iar µ0 este o constantă

130
universală – permeabilitatea magnetică a vidului, µ0 = 4π⋅10-7H/m. Se
notează de obicei µ0 = 4πλm cu λm = 10-7.
În sistemele de unităţi raţionalizate, χ = 1 şi expresiile forţelor se
scriu:
ii l
F12 = F21 = µ 0 1 2 . (8.23)
2 πd
Pe baza forţei electromagnetice s-a definit unitatea de măsură a
intensităţii curentului electric ca unitate fundamentală în S.I. de unităţi: un
amper fiind intensitatea curentului electric care, circulând prin două
conductoare filiforme, rectilinii, infinit lungi, situate paralele în vid la
distanţa de un metru, produce o forţă egală cu 2⋅10-7 newtoni pe fiecare
metru de lungime a conductoarelor.
Notând cu u12 , respectiv u 21 versorii orientaţi de la firul 1 la firul 2
şi respectiv de la firul 2 la firul 1, expresiile vectoriale ale forţelor
electrodinamice se scriu:
i i l i i l
F21 = µ o 1 2 u 12 ; F12 = µ o 1 2 u 21 (8.24)
2πd 2πd
Raportul dintre inducţia magnetică în vid Bv şi permeabilitatea
absolută a vidului µo reprezintă intensitatea câmpului magnetic în vid
Bv
Hv = . (8.25)
µo
Aplicaţie. Inducţia magnetică în vid determinată de un fir
rectiliniu, infinit lung, parcurs de curent electric.
Forţa F21 care se exercită asupra porţiuni de lungime l din conduc-
torul C1 se poate calcula, atât pe baza forţei electromagnetice (rel. 8.17), cât
şi pe baza forţelor electrodinamice (rel. 8.24). Rezultă aşadar:
C2
i i l
F21 = i1 ∫ d s × B v 21 = µ o 1 2 u 12 (3.26)
C1
2πd

unde Bv 21 este inducţia magnetică stabilită de curentul i2 în punctele situate

pe conductorul C1.
Din motive de simetrie cilindrică, inducţia magnetică în vid Bv 21 are
aceleaşi valori în lungul conductorului C1 şi din (8.26) se poate scrie:

( )
i1 l × B v21 = µ o
i1 i2 l
2πd
u 12 (8.27)

131
Înmulţim vectorial la dreapta această ecuaţie cu versorul u1 orientat în
sensul curentului i1, obţinem:
i1 i2 l
i1 l ⋅ (u1 × Bv21 ) = µ o ⋅ (u1 × u 12 ) (8.28)
2πd
Notând cu e ϕ = u 1 × u 12 versorul tangenţial, obţinem expresia induc-
ţiei magnetice creată de curentul din conductorul 2, la distanţa d de acesta:
i
B v 21 = µ o 2 eϕ (8.29)
2πd
Similar se obţine expresia inducţiei magnetice creată de curentul din
conductorul 1 la distanţa d:
i
B v12 = µ o 1 eϕ (8.30)
2πd
Rezultă că, în general, inducţia magnetică creată de un conductor filiform,
rectiliniu, infinit lung parcurs de curentul i este dată de relaţia:
i1
Bv = µ o eϕ (8.31)
2πd
iar intensitatea câmpului magnetic în vid se determină pe baza relaţiei (8.25)
i1
Hv = eϕ (8.32)
2πd
Din aceste relaţii rezultă că liniile
câmpului magnetic determinat de curentul care
d eϕ
circulă printr-un conductor drept, infinit lung
sunt circulare, concentrice cu conductorul, i Bv
situate în plane transversale pe conductor aşa
cum se ilustrează în figura 3.8.
Fig. 3.8.

132
 8.4. FORMULA BIOT – SAVART - LAPLACE
PENTRU CALCULUL CÂMPULUI MAGNETIC
Experimental, Biot şi Savart au stabilit următoarea formulă pentru
calculul inducţiei câmpului magnetic produs în vid de un circuit filiform
parcurs de curentul i (fig. 8.9,a):
µ oi ds × R
Bv = µ o H v =
4π Γ R 3 ∫ (8.33)

P
Bv
R dA
ds J
R
i P
Γ d Bv

a) b)
Fig. 8.9.
Pentru curenţi în conductoare masive în care curentul i se repar-
tizează cu densitatea de curent J (fig. 8.9,b), inducţia magnetică stabilită de
curentul elementar di = J ⋅ dA ce trece prin elementul de arie dA într-un
punct P din vid se calculează cu relaţia
µ o ⋅ J ⋅ dA d s × R
dBv = ⋅ . (8.34)
4π R3
Pentru tubul de curent di, vectorii J, d s şi dA sunt omoparaleli şi
notând cu dV = d s ⋅ dA elementul de volum, relaţia (3.34) poate fi scrisă
sub forma:
µo J × R
dBv = ⋅ dV . (3.35)
4π R 3
Integrând pe volumul conductorului, se obţine formula de calcul a
inducţiei magnetice în vid stabilită de curentul printr-un conductor masiv:
µo J × R
Bv =
4π ∫
v
R3
dV (3.36)

133
 8.5. TENSIUNEA MAGNETICĂ.
TENSIUNEA MAGNETOMOTOARE.

Se defineşte tensiunea magnetică între două puncte din câmp Um12,

mărimea scalară egală cu integrală de linie a produsului scalar dintre inten-
sitatea câmpului magnetic şi elementul de lungime de-a lungul unei curbe C
între cele două puncte (fig. 8.10):
2 2
∫
u m12 = H v d s
1( C )
(8.37) Hv
ds
C
1 r + dr r2
În regimurile statice şi staţionare, P
tensiunea magnetică este invariabilă în timp şi r1 r
se notează Um12. Dacă este variabilă în timp se
notează um12 şi se numeşte tensiune magnetică 0
instantanee.
Fig. 8.10.
Dacă punctul P este reperat prin raza
vectoare r (fig. 8.10), elementul de lungime d s se poate înlocui cu creşterea
razei vectoare dr în lungul curbei C,
2
u m12 = ∫ H v dr
1( C )
(8.37)

În câmp magnetic uniform, tensiunea magnetică um12 între două

puncte P1 şi P2 situate la distanţa d (fig. 8.11) nu depinde de forma curbei C:
2 2

∫
1C 1C
∫
u m12 = H v d s = H v cos α ⋅ ds = H v ⋅ d ⋅ cos α (8.38)

Dacă P1 şi P2 se găsesc pe aceeaşi P2

P2
linie de câmp, α = 0 şi tensiunea magne-
tică este pozitivă, um = Hv⋅d >0. Rezultă d um12 = 0
că modulul vectorului H v este egal cu C Hv
căderea de tensiune pe unitatea de P1 P1
lungime a liniei de câmp. Dacă punctele dcosα P1 um12 = Hvd P2
P1 şi P2 sunt situate pe o dreaptă perpen-
diculară pe liniile de câmp ( α = ± π 2 ), Fig. 8.11.
tensiunea magnetică este nulă.
La fel ca în câmp electric se defineşte şi în câmp magnetic
potenţialul magnetic VmP în punctul P cu o relaţie similară celei a
potenţialului electrostatic

134
 P

∫
VmP = Vm 0 − H v d s
P0
(8.39)

Vm0 fiind potenţialul magnetic de referinţă (al puntului P0).

Pe baza acestei relaţii, procedând analog ca în cazul gradientului de
potenţial în câmp electrostatic se deduce expresia intensităţii câmpului
magnetic în vid:

H v (P) = −gradVmP (8.40)

Ştiind că rotgrad Vm = 0, rezultă că rotH v = 0 . Câmpul magnetic
uniform şi staţionar în vid este irotaţional.
Integrala de linie a intensităţii câmpului magnetic efectuată pe o
curbă închisă Γ se numeşte tensiune magnetomotoare (t.m.m.):
u mm = u mΓ = ∫ H v d s (8.41)
Γ
În câmp magnetic uniform, t.m.m. este nulă pentru orice curbă
∫
închisă Γ: H v d s = 0 .
Γ

8.6. TEOREMA LUI AMPÈRE. SOLENAŢIA.

Efectuând experienţele asupra curentului continuu, Ampère a
demonstrat că tensiunea magnetomotoare în lungul unei curbe închise de o
formă oarecare este egală cu intensitatea curentului de conducţie înlănţuit de
această curbă:
∫
u mΓ = H v d s = ik ∑
k∈SΓ
(8.42) Hv
Γ
i2 ds
În membrul drept intră toţi curenţii i1
înlănţuiţi de curba închisă Γ, respectiv curenţii care i3
trec prin suprafaţa SΓ delimitată de această curbă. i5 Γ
i4
Semnul acestor curenţi se stabileşte după regula
burghiului drept în raport cu sensul de referinţă
ales pentru curba Γ. Astfel, pentru situaţia ilustrată Fig. 8.12.

∫
în figura 8.12, avem: H v d s = i1 − i2 + i3 − i4 + i5 .
Γ

135
 Tensiunea magnetomotoare umΓ depinde numai de intensitatea
curentului electric de conducţie pe care-l înlănţuie curba închisă Γ şi nu
depinde de modul cum se repartizează curentul în conductoare. Curentul
poate avea o repartiţie de volum cu densitatea J , o repartiţie superficială cu
pânza de curent de densitatea J l şi prin conductoare filiforme ik(fig.8.13).
Dacă SΓ este suprafaţa deschisă care se sprijină pe curba Γ trasată
exclusiv prin vid, curentul total prin suprafaţa SΓ , iSΓ, se numeşte solenaţie
şi se notează cu θSΓ.

J
i
ds
Jl
i1 N Γ

ik I SΓ
SΓ
θ = Ni
Γ
Fig. 8.13. Fig. 8.14.

iSΓ = θ SΓ = ∫ J ⋅ dA + ∫ J l ⋅ d s + ∑
∈
k S
ik (8.43)
Sc C Γ

În cazul unei bobine cu N spire parcursă de curentul electric de

conducţie i, solenaţia bobinei θSΓ se referă la o suprafaţă SΓ străpunsă de
toate spirele bobinei (fig.8.14). Este evident că solenaţia bobinei este dată de
relaţia:
θ SΓ = Ni (8.44)
Unitatea de măsură a solenaţiei în SI este amperul, în general, iar
pentru o solenaţia bobinei unitatea de măsură se numeşte ampersipră (Asp).
Cu aceste precizări, teorema lui Ampère se enunţă astfel: tensiunea
magnetomotoare UmΓ în lungul unei curbe închise Γ trasată exclusiv prin
vid este egală cu curentul total iSΓ, respectiv cu solenaţia curenţilor de
conducţie θSΓ prin orice suprafaţă deschisă SΓ care se sprijină pe curba Γ:
u mΓ = ∫ H v d s = θ SΓ (8.45)
Γ

136
 9. CÂMPUL MAGNETIC ÎN SUBSTANŢĂ

9.1. INFLUENŢA SUBSTANŢEI ASUPRA

CÂMPULUI MAGNETIC

9.1.1. Curenţi moleculari (ampèrieni)

Experimental se constată că dacă aceleaşi circuite, parcurse de

aceeaşi curenţi, sunt aşezate într-o substanţă, nu în vid, sau dacă cel puţin o
parte din vecinătatea acestor circuite este ocupată de o substanţă oarecare,
inducţia magnetică este modificată de prezenţa substanţei. Această
modificare a inducţiei magnetice în prezenţa unei substanţe se explică, la
nivel microscopic, prin existenţa în substanţă a aşa-numiţilor curenţi
moleculari sau amperieni (după numele celui care i-a introdus). Aceşti
curenţi sunt determinaţi de mişcarea pe orbite închise şi de dimensiuni
submoleculare a purtătorilor legaţi (mişcarea orbitală a electronilor), precum
şi de mişcarea de rotaţie proprie (de spin) a particulelor elementare
(mişcarea de spin a electronilor). Din punct de vedere magnetic, curenţii
amperieni pot fi asimilaţi unor mici bucle de curent la nivel atomic sau
molecular (fig. 9.1).
În absenţa unui câmp magnetic din exterior, q-
orientarea haotică a curenţilor amperieni (moleculari)
iamper
nu produce un câmp magnetic macroscopic rezultant. În q+
cazul magneţilor permanenţi aceşti curenţi moleculari A0
sunt ordonaţi intrinsec dând naştere unui câmp
magnetic macroscopic rezultant în substanţă. Fig. 9.1..
Câmpul magnetic exterior influenţează substan-
ţele în sensul ordonării curenţilor moleculari. Suprapunerea câmpului
magnetic al curenţilor moleculari peste câmpul magnetic al conductoarelor
parcurse de curenţi dă naştere unui câmp magnetic rezultant în substanţă.
Există o categorie de substanţe la care curenţii moleculari, sub
acţiunea unui câmp magnetic exterior, se ordonează în aşa fel încât produc o
intensificare a câmpului magnetic rezultant. Aceste substanţe se numesc
paramagnetice. Există şi o altă categorie de substanţe, numite diamagnetice,
la care curenţii moleculari se orientează sub acţiunea unui câmp magnetic
exterior în aşa fel încât slăbesc câmpul rezultant din substanţă.

137
 9.1.2. Momentul magnetic. Magnetizaţia.

Starea corpurilor care în câmp magnetic sunt acţionate de forţe şi

cupluri suplimentare faţă de cele condiţionate de starea lor electrocinetică,
sau de starea de încărcare cu sarcină electrică în mişcare, se numeşte stare
de magnetizare, sau de polarizare magnetică. Corpurile aflate în stare de
magnetizare se numesc magnetizate.
Starea de magnetizare pentru corpuri de dimensiuni mici se
caracterizează cu mărimea vectorială m , numită moment magnetic, analog
cu momentul buclei de curent, m b = i ⋅ A. .
Introducând într-un câmp magnetic omogen de inducţie Bv mici
corpuri magnetizate, de exemplu bucăţi mici de fier, se constată că acestea
se rotesc, orientându-se în sensul vectorului inducţie B v după o axă numită
axă de magnetizare. Cuplul care acţionează asupra micului corp magnetizat
este dat de relaţia:
C m = m × Bv (9.1)
În câmp magnetic staţionar şi local neomogen (neuniform) asupra
corpului va acţiona forţa magnetică dată de relaţia:
↓
Fm = grad ( m ⋅ B v ) = ( m ⋅ grad )B v (9.2)
respectiv, în coordonate carteziene
⎛ ∂B v ⎞ ⎛ ∂B v ⎞ ⎛ ∂B v ⎞
F m = ⎜⎜ m ⋅ ⎟⋅i + ⎜m ⋅
⎟ ⎜
⎟⋅ j+ ⎜m ⋅
⎟ ⎜
⎟⋅k.
⎟ (9.3)
⎝ ∂x ⎠ ⎝ ∂y ⎠ ⎝ ∂z ⎠
Deoarece produsul scalar m ⋅ B v creşte cu modulul vectorului B v ,
forţa magnetică F m tinde să deplaseze corpul magnetizat spre regiunile
unde câmpul este mai intens. În câmp magnetic omogen, F m = 0 .
Prin fragmentarea macroscopică a unui corp magnetizat finit, fiecare
fragment de volum ∆V are un moment magnetic ∆m . Starea de magne-
tizare a unui corp finit se caracterizează local prin mărimea vectorială egală
cu densitatea de volum a momentului magnetic numită magnetizaţie M :
d ∆m dm
M = lim = (9.4)
∆V → 0 ∆V dV

138
 Momentul magnetic rezultant al corpului va fi:
m = ∫ M dV (9.5)
V

Liniile vectorului M sunt situate în interiorul corpului (fig. 9.2).

∆l n0 m
P M
A0
iamp.

Fig. 9.2. Fig. 9.3.

La baza explicării magnetizării corpurilor, conform teoriei lui

Ampèr, stau aşa-numiţii curenţi moleculari. Pentru un corp de dimensiuni
foarte mici prin care circulă curenţii moleculari iamper (fig. 9.3), fiecare din
aceşti curenţi formează câte o buclă de curent al cărui moment este:
m b = i amper ⋅ A 0

Momentul magnetic rezultant este

m b = ∑ i amper A 0 ,
iar vectorul magnetizaţie se defineşte:

M = lim
(
∆ ∑ i amper A 0 ) = di amper
⋅ n0 (9.6)
∆l → 0
A 0 ⋅ ∆l dl
Pentru o repartiţie uniformă a curenţilor moleculari se poate scrie:

M=
∑i amper
n0 (9.7)
∆l
Din această relaţie se poate vedea că unitatea de măsură pentru
magnetizaţie în S.I. este amper/metru [A/m].
O folie de grosime neglijabilă faţă de dimensiunile suprafeţei şi
magnetizată se numeşte foiţă magnetică. Mărimea vectorială egală cu
densitatea de suprafaţă a momentului magnetic se numeşte magnetizaţie de
suprafaţă (superficială) M s sau puterea foiţei magnetice Π m :

139
 d ∆m dm
M s = lim = (9.8)
∆A → 0 ∆ A dA
Momentul magnetic rezultant m al foiţei magnetice se calculează
cu relaţia:
m = ∫ M s dA . (9.9)
S

9.1.3. Magnetizare temporară

şi magnetizare permanentă
Corpurile al căror moment magnetic se anulează după suprimarea
câmpului magnetic în care au fost aduse se numesc cu magnetizare
temporară, iar mărimile care caracterizează starea lor de magnetizare sunt:
momentul magnetic temporar m t şi magnetizaţia temporară M t sau
magnetizaţia superficială temporară M st .
Corpurile care prezintă o magnetizare chiar şi în lipsa unui câmp
magnetic produs din exteriorul lor, sau care aduse într-un câmp magnetic
păstrează o magnetizare după suprimarea câmpului excitator, se numesc cu
magnetizare permanentă. Mărimile ce caracterizează magnetizarea perma-
nentă sunt: momentul magnetic permanent m p , magnetizaţia permanentă
M p şi magnetizarea superficială permanentă M sp .
În general, se poate scrie deci:
( )
⎧ m = mt Bv + mp
⎪
⎪
( )
⎨ M = Mt H + Mp (9.10)
⎪
( )
⎪⎩M S = M st H + M sp

unde H este intensitatea câmpului magnetic în substanţă.

140
 9.1.4. Intensitatea câmpului magnetic şi
inducţia magnetică în substanţă

Pentru definirea mărimilor ce caracterizează câmpul magnetic în

interiorul corpurilor magnetizate se procedează în mod analog ca în electro-
statică. Pentru aceasta, se consideră o cavitate vidă în jurul punctului P din
substanţa magnetizată şi se măsoară cu ajutorul buclei de curent inducţia
magnetică în această cavitate Bcav (fig.9.4).

M
M
P µ0 H = Bcanal M
P Bcav
Σcav Σcav

Fig. 9.4. Fig. 9.5.

Se constată experimental că oricât de mică ar fi cavitatea vidă,

inducţia magnetică din cavitate Bcav depinde de forma şi orientarea cavităţii.
Dacă se practică o cavitate vidă sub forma unui canal cilindric foarte
îngust (generatoarea mult mai mare decât diametrul bazei cilindrului) având
axul orientat după direcţia magnetizaţiei M (fig.9.5), măsurând inducţia
magnetică în acest canal se constată că ea este egală cu produsul dintre
permeabilitatea vidului µ 0 şi o mărime vectorială H , intensitatea câmpului
magnetic.
Se defineşte deci intensitatea câmpului magnetic din interiorul unui
corp magnetizat prin relaţia:
d 1
H = ⋅ B canal || M (9.11)
µ0
Mărimile scalare derivate, definite prin intermediul vectorului
intensitate în câmp magnetic H sunt:
2
- tensiunea magnetică între două puncte din câmp U m12 = ∫ H ⋅ d s ;
1

- tensiunea magnetomotoare: u mΓ = ∫ H ⋅ d s care, în regim staţionar,

Γ
este egală cu solenaţia.

141
 Dacă se practică în jurul
punctului P din interiorul corpului
magnetizat o cavitate vidă de forma
M
unui cilindru foarte plat (având B = Bfantă⊥M
generatoarea mult mai mică decât
diametrul bazei) numită fantă (fig. 9.6),
P
cu bazele perpendiculare pe direcţia
magnetizaţiei, măsurând inducţia
magnetică B v în această fantă vidă se
constată că ea este egală cu inducţia Fig. 9.6.
magnetică în substanţă B , înainte de
practicarea fantei. Se defineşte deci inducţia magnetică în substanţa
magnetizată prin:
B = B fantă⊥M (9.12)
O mărime derivată, definită cu ajutorul vectorului inducţie magne-
tică este fluxul magnetic printr-o suprafaţă oarecare S (deschisă sau închisă):
ψ = ∫ B ⋅ dA .
S
Analog ca în vid se definesc fluxul magnetic fascicular φ şi fluxul
magnetic total sau înlănţuit ψ.
Teorema lui Ampère este aplicabilă şi în substanţă, relaţia acesteia
sub forma integrală fiind:
u mΓ = ∫ H ⋅ d s = i SΓ = θ SΓ (9.13)
Γ

Aceasta este, aşa cum se va vedea, un caz particular al legii

circuitului magnetic pentru regimuri staţionare sau cvasistaţionare şi pentru
corpuri imobile: integrala curbilinie a intensităţii câmpului magnetic H
este egală cu tensiunea magnetomotoare în lungul unei curbe închise Γ
trasată integral în corpuri, parte în corpuri şi parte în vid, sau integral în
vid, este egală cu intensitatea curentului electric de conducţie i SΓ , respectiv
cu solenaţia θSΓ prin orice suprafaţă SΓ delimitată de curba Γ.
Dacă se admite curentul electric repartizat cu densitatea J , aplicând
teorema lui Stokes avem u mΓ = ∫ rot H ⋅ d A = ∫ J ⋅ d A , de unde rezultă relaţia
SΓ SΓ

rot H = J (9.14)
care reprezintă forma locală sau diferenţială a teoremei lui Ampère.

142
 9.2. LEGEA MAGNETIZAŢIEI TEMPORARE

Corespunzător celor două stări posibile de magnetizare, temporară şi

permanentă, vectorul magnetizaţie are două componente:
M = M t (H) + M p (9.15)
Magnetizaţia permanentă M p este independentă de câmpul magne-
tic exterior, iar magnetizaţia temporară M t depinde de intensitatea câmpu-
lui magnetic H în care se introduce corpul supus magnetizării. Legea
magnetizaţiei temporare se referă la această legătură dintre magnetizaţia
temporară M t şi intensitatea câmpului magnetic H .
Experimental se constată că, atât în regim staţionar, cât şi în regim
variabil în timp, este satisfăcută următoarea lege de material: în fiecare
punct şi în orice moment, magnetizaţia temporară este funcţie de
intensitatea câmpului magnetic:
M t = M t (H) (9.16)
Relaţia (9.16) caracterizează materialul, legea magnetizaţiei tempo-
rare fiind o lege de stare şi de material a câmpului electromagnetic.
După modul explicit al acestei dependenţe, materialele se clasifică
în: izotrope sau anizotrope, liniare sau neliniare, cu sau fără histerezis.

n Materiale magnetice liniare şi izotrope.

Un material magnetic este izotrop dacă sub acţiunea unui câmp
magnetic având orice orientare în corp, se magnetizează temporar în direcţia
câmpului şi este liniar dacă, local, magnetizaţia temporară instantanee
M t (r, t ) este proporţională cu intensitatea instantanee a câmpului H( r, t ) :

M t ( r , t ) = χ m H( r , t ) (9.17)
Factorul de proporţionale χ m este o constantă de material numită
susceptivitatea magnetică a mediului (mărime adimensională). Pentru
materialele magnetice liniare, susceptivitatea magnetică este în general
independentă de H , dar depinde de condiţii de natură nemagnetică cum
sunt: temperatura, presiunea, etc.

143
 Spre deosebire de susceptivitatea electrică χ e , care este întotdeauna
pozitivă, cea magnetică χ m poate fi atât pozitivă (materiale paramagnetice),
cât şi negativă (materiale diamagnetice).
Drept urmare, câmpul magnetic propriu al materialelor paramag-
netice este de acelaşi sens cu câmpul exterior, iar în cazul materialelor
diamagnetice este sens opus câmpului exterior. Pentru materiale diamag-
netice susceptivitatea magnetică are valori foarte mici şi este practic
independentă de temperatură. Pentru materialele paramagnetice χ m are
valori apreciabile şi variază invers proporţional cu temperatura.

o Materiale magnetice liniare şi anizotrope.

Magnetizaţia temporară a materialelor anizotrope, cum sunt cele cu
structură cristalină, depinde de direcţia şi sensul câmpului magnetic. Dacă
se introduce un cristal într-un câmp magnetic, magnetizaţia lui temporară
are în general o altă direcţie. Într-un sistem cartezian de coordonate,
componentele magnetizaţiei M tx , M ty şi M tz sunt funcţii liniare de
componentele câmpului H x , H y şi H z :

M tα = χ mαx H x + χ mαy H y + χ mαz H z , α = x, y, z (9.18)

adică: M t = χm H , (9.19)

în care χm este tensorul susceptivităţii magnetice, având matricea compo-

nentelor simetrică: χ mjk = χ mkj .
⎡χ mxx χ mxy χ mxz ⎤
[χm ] = ⎢⎢χ myx χ myy χ myz ⎥
⎥
(9.20)
⎢χ mzx χ mzy χ mzz ⎥⎦
⎣
Tensorul se poate raporta la axele sale principale (vezi Anexa II),
obţinându-se trei direcţii, numite axe principale de magnetizare ale
cristalului, după care componentele magnetizaţiei temporare
M t1 , M t 2 , M t 3 sunt omoparalele cu componentele intensităţii câmpului
magnetic H 1 , H 2 , H 3 :
M t1 = χ m1 H 1 ; M t 2 = χ m 2 H 2 ; M t 3 = χ m3 H 3 . (9.21)

144
 9.3. LEGEA LEGĂTURII DINTRE INDUCŢIE,
INTENSITATE ŞI MAGNETIZAŢIE
Experienţa arată că în orice mediu şi în orice regim al câmpului
electromagnetic este satisfăcută ecuaţia vectorială:
B = µ 0 ( H + M) (9.22)
numită legea legăturii dintre inducţie, intensitate şi magnetizaţie: în fiecare
punct din câmp şi în fiecare moment, inducţia magnetică B este propor-
ţională cu suma dintre intensitatea câmpului magnetic H şi magnetizaţia M ,
factorul de proporţionalitate fiind permeabilitatea magnetică a vidului µ 0 .
Întrucât în ecuaţie nu intervin mărimi de material, legea dependenţei
dintre B, H şi M este o lege generală şi de stare a câmpului electromagnetic.
Dacă materialul este fără magnetizaţie permanentă, utilizând legea
magnetizaţiei temporare, relaţia (9.22) devine:
B = µ 0 (H + M t ) = µ 0 (1 + χ m )H = µ 0 µ r H = µH (9.22)
în care mărimea adimensională µ r = 1 + χ m se numeşte permeabilitatea
magnetică relativă, iar µ = µ 0 µ r se numeşte permeabilitatea magnetică
absolută a mediului şi se măsoară, ca şi µ 0 , în henry pe metru [H/m].
Materialele diamagnetice au µ r aproximativ egală cu unitatea, dar
subunitară, iar materialele paramagnetice au µ r > 1 . Cu excepţia materia-
lelor feromagnetice care au permeabilitatea magnetică foarte mare, permea-
bilitatea relativă a tuturor materialelor se poate considera egală cu unitatea.
Pentru materialele magnetice liniare şi anizotrope, relaţia de legătură
dintre B şi H este tensorială:
B = µ 0 ( 1 + χm ) H = µ H (9.23)
unde µ este tensorul simetrie al permeabilităţii magnetice.
Materialele diamagnetice sunt liniare, permeabilitatea magnetică
µ = µ 0 (1 + χ m ) nedepinzând de câmp. Au susceptivitatea magnetică foarte
mică (de ordinul a 10-5) dar negativă şi practic independentă de temperatură.
Permeabilitatea magnetică relativă µ r = 1 + χ m este subunitară, foarte
apropiată de unitate. Din această categorie fac parte unele metale (Cu, Au,
Ag, Zn, etc.), apa, alcoolul, hidrogenul, metaloizii (cu excepţia O2), etc.

145
 În lipsa câmpului magnetic, atomii materialelor diamagnetice au un
moment magnetic nul. Valoarea negativă a susceptivităţii poate înţeleasă ca
efectul regulii de reacţie a lui Lenz, care impune orientarea curenţilor
orbitali astfel încât să se opună câmpului magnetic inductor (exterior).
Materialele paramagnetice sunt neliniare şi au susceptivitatea
magnetică pozitivă, de ordinul a 10-3 - 10-6, şi variază invers proporţional cu
temperatura. Materiale paramagnetice sunt unele metale (Al, Cr, Mg, Mn,
W, Pt, etc.), aerul, oxigenul, etc. pentru care atomii au un moment magnetic
spontan (suma momentelor magnetice de spin ale electronilor şi nucleului şi
a momentelor magnetice orbitale) diferit de zero.
Introduse în câmp magnetic, substanţele paramegnetice sunt slab
atrase spre zonele mai intense ale câmpului, deoarece au permeabilitatea
magnetică relativă supraunitară.
Atât materialele paramagnetice, cât şi cele diamagnetice au
permeabilitatea relativă foarte apropiată de unitate, motiv pentru care sunt
denumite uneori materiale nemagnetice.

9.4. MATERIALE MAGNETICE NELINIARE.

FEROMAGNETISMUL.
La materialele magnetice neliniare dependenţa locală şi instantanee
dintre magnetizaţia temporară şi intensitatea câmpului magnetic este
neliniară. Principalele materiale din această clasă, numite feromagnetice, au
proprietatea de a se magnetiza intens la valori relativ mici ale intensităţii
câmpului magnetic. Inducţia magnetică nu este proporţională cu intensitatea
câmpului magnetic, relaţia dintre ele fiind de forma:
B = µ 0 [H + M (H )] (9.24)
Pentru aceste materiale nu este posibil să se definească permeabili-
tatea µ sau susceptivitatea magnetică χ m cu valori independente de
intensitatea câmpului magnetic.
Magnetizarea corpurilor feromagnetice depinde de compoziţia
chimică, de modul de prelucrare mecanică, de tratamentul termic aplicat şi
de starea de magnetizare anterioară.
Curbele care reprezintă grafic variaţia inducţiei magnetice sau
magnetizaţiei în funcţie de intensitatea câmpului magnetic se numesc curbe
de magnetizare sau caracteristici de magnetizare: B = B( H ) , respectiv
M = M( H ) .

146
 Explicarea magnetizării neliniare a materialelor feromagnetice se
face pe baza teoriei lui Weiss. Conform acestei teorii se admite că
materialele feromagnetice sunt formate din părţi submacroscopice, având
dimensiuni liniare de ordinul sutimilor de milimetri, numite domenii
magnetice sau domenii Weiss în care atomii (moleculele, ionii) au momen-
tele magnetice m p omoparalele la T = 0, fiind magnetizate spontan la
saturaţie. Direcţiile de magnetizare spontană se admit după cele şase direcţii
ale muchiilor unui cub (fig. 9.7). Aceste domenii sunt despărţite de nişte
pereţi subţiri, numiţi pereţi Block, care au o grosime de
circa 200 distanţe atomice.
Dacă proba nu a mai fost magnetizată dome-
niile Weiss au magnetizări de sens contrar cu ponderi
egale şi materialul este nemagnetizat. Aplicând probei
un câmp magnetic exterior, magnetizarea sa are loc în
Fig. 9.7.
trei etape descrise mai jos.
c Pentru câmpuri slabe se produce o deplasare reversibilă a
graniţelor domeniilor, în sensul măririi domeniului a cărui magnetizare
coincide cu direcţia câmpului exterior (fig. 9.8,a).
d Pentru câmpuri mai intense, deplasarea graniţelor domeniilor
devine ireversibilă şi această deplasare se produce prin salt cu un consum
mare de energie.
e Pentru câmpuri puternice se produce orientarea tuturor momen-
telor magnetice ale domeniilor după direcţia câmpului exterior (fig. 9.8,b).
Şi în acest caz, procesul se desfăşoară prin salt cu consum mare de energie.

mp mp
H H

a) b)
Fig.9.8.

Dacă se reprezintă grafic variaţia inducţiei magnetice (magnetizaţiei)

în funcţie de intensitatea câmpului magnetic, B = B( H ) , în procesul de mag-
netizare descris, se observă că această dependenţă este neliniară. Curba pre-
zintă trei zone corespunzătoare celor trei etape ale magnetizării (fig. 9.9,a).

147
 B c - zona magnetizării B
iniţiale
d - zona magnetizării P tgα = µst
liniare tgβ = µd
e - zona de saturaţie
β
cd e 0 α H
H
a) b)
Fig. 9.9.

Permeabilitatea magnetică a substanţelor feromagnetice este depen-

dentă de intensitatea câmpului magnetic: µ = f (H ) . Pentru fiecare punct de
funcţionare de pe caracteristica B(H) (fig. 9.9,b) se definesc:
- permeabilitatea magnetică statică
B
µ st = = tgα (9.25)
H
- permeabilitatea magnetică dinamică
dB
µd = = tgβ . (9.26)
dH
Curba B = B( H ) obţinută în acest fel, pentru un material care nu a
mai fost supus magnetizării se numeşte curbă de primă magnetizare.
Dacă se scade strict mono-ton câmpul după parcurgerea curbei de
primă magnetizare, punctul de funcţionare se deplasează pe o curbă situată
deasupra curbei de primă magnetizare şi la anularea câmpului magnetic,
inducţia magnetică are o valoare nenulă B r , numită inducţie magnetică
remanentă (fig.9.10). Inversând sensul câmpului magnetic, inducţia scade şi
se anulează pentru o intensitate a câmpului magnetic H c , numit câmp
coercitiv. În continuare se parcurge curba închisă -Hc, -Bs, -Br, +Hc, +Bs,
numită ciclu de magnetizare sau ciclu de histerezis.
Ciclul de magnetizare obţinut după parcurgerea în prealabil a curbei
de primă magnetizare şi care corespunde la două valori de semne opuse ale
inducţiei magnetice de saturaţie, ± B s , se numeşte ciclu fundamental sau
ciclu limită de magnetizare, respectiv ciclu fundamental de histerezis.

148
 B Ciclul limită
Bs

Br Cicluri
parţiale
-Hm -Hc H
Hc Hm

-Br
-Hm

-Bs
Fig. 9.10.

Oricare din ciclurile care se obţin în aceleaşi condiţii, dar între valori
ale inducţiei magnetice mai mici decât cea de saturaţie, se numesc cicluri
parţiale de magnetizare şi sunt cuprinse în interiorul ciclului fundamental şi
au vârfurile pe curba de primă magnetizare.
Experimental se dovedeşte că aria ciclului fundamental de magneti-
zare este proporţională pierderea de energie în unitatea de volum pentru
magnetizarea materialului la parcurgerea unui ciclu de magnetizare.
Din punctul de vedere al intensităţii câmpului coercitiv, materialele
feromagnetice se împart în două categorii: materiale magnetice moi şi
materiale magnetice dure.
Materialele magnetice moi au câmpul coercitiv mic (Hc<100A/m),
ciclul de histerezis îngust (fig. 9.11), prezintă pierderi mici de magnetizare
şi se utilizează pentru confecţionarea circuitelor magnetice ale transforma-
toarelor şi maşinilor electrice. Din această categorie fac parte: fierul pur,
oţelul moale, aliajele fier – siliciu, fonta albă, cenuşie, maleabilă, etc.
Materialele magnetice dure au valori mari ale câmpului coercitiv
(Hc>4000A/m), ciclul de histerezis dreptunghiular, cu valori mari ale
inducţiei remanente şi se utilizează pentru confecţionarea magneţilor
permanenţi.
Din această categorie fac parte: aliajele fier-cobalt, molibdenul,
nichelul, etc.

149
 Mat. mag. moi
B
Mat. mag. dure
B
m.u. m.m.
Bu m.u.
m.m.
H Bm m.g. m.g.
Bg
Fe
H' H

Fig. 9.11. Fig. 9.12.

Toate materialele feromagnetice au o structură cristalină şi starea

magnetică a unui cristal depinde atât de intensitatea câmpului magnetic cât
şi de poziţia axelor lui cristalo-grafice. La cristale se disting direcţii de
magnetizare, respectiv de magnetizare grea, medie şi uşoară. Această
proprietate se numeşte anizotropie de magnetizare.
Dacă cristalul se magnetizează de-a lungul axei de magnetizare
uşoară atunci pentru aceeaşi H se obţine o magnetizare mai mare decât
magnetizarea în lungul axei de magnetizare grea. n fig. 9.12 sunt arătate cele
trei direcţii de magnetizare pentru monocristalul de fier.
Un alt fenomen care însoţeşte magnetizarea corpurilor
feromagnetice este fenomenul de magnetostricţiune. Prin magnetizare
cristalele se deformează mecanic. Astfel, un monocristal de fier magnetizat
de-a lungul diagonalei mari a cubului se dilată în câmpuri magnetice slabe şi
se contractă în câmpuri magnetice intense.
Proprietăţile corpurilor feromagnetice sunt influenţate de tempera-
tură; dacă temperatura creşte treptat, se ajunge la o valoare critică, numită
temperatură critică Curie, la care materialul îşi pierde proprietăţile
feromagnetice devenind paramagnetic. De exemplu, pentru Fe temperatura
critică este 753°C, pentru Ni 376°C, pentru Co 1137°C.
Şi în cazul materialelor feromagnetice, la fel ca în cazul dielec-
tricilor, la variaţii cu viteze mari în timp a intensităţii câmpului magnetic
apare fenomenul de viscozitate magnetică sau de postefect magnetic.
Variaţiile instantanee ale inducţiei magnetice nu pot urmări instantaneu
variaţiile intensităţii câmpului magnetic, ducând la pierderi suplimentare în
procesul de magnetizare la frecvenţe ridicate.

150
 O altă categorie de materiale magnetice neliniare sunt materialele
antiferomagnetice şi ferimagnetice. Acestea au reţeaua cristalină alcătuită
din două subreţele întrepătrunse, fiecare subreţea având momentele
magnetice ale atomilor componenţi homopolari, însă momentele magnetice
ale atomilor din o subreţea sunt antiparalele faţă de cele ale atomilor din
cealaltă subreţea.
La materialele antiferomagnetice, între care se includ MnF2, MnO2,
NiO, NiCl2, CuCl2 etc., momentele magnetice ale atomilor din cele două
subreţele sunt egale ca mărime, astfel încât nu apare magnetizaţia spontană
de domenii. La aplicarea unui câmp magnetic exterior, se rotesc momentele
magnetice ale atomilor pe direcţia şi sensul acestuia, ceea ce determină
apariţie unei magnetizaţii rezultante. Peste o temperatură critică, numită
temperatură Neel TN, materialele devin paramagnetice.
Materialele ferimagnetice au momentele magnetice ale atomilor din
cele două subreţele neegale ca mărime, astfel încât se formează domenii
Weiss magnetizate spontan. Magnetizaţia acestora are însă valori mai mici
decât în cazul materialelor feromagnetice, datorită antiparalelismului
momentelor magnetice. Astfel de materiale sunt feritele, materiale cu
proprietăţi semiconductoare sinterizate din oxizi de fier şi mangan sau alte
metale. Feritele au rezistivitatea foarte mare ( ρ ≥ 106 Ωm) ceea ce
contribuie la reducerea pierderilor prin curenţi turbionari, putând fi utilizate
la frecvenţe relativ ridicate.

9.5. LEGEA FLUXULUI MAGNETIC

n Forma integrală a legii fluxului magnetic.

Fluxul magnetic printr-o suprafaţă închisă Σ oarecare, egal cu
integrala de suprafaţă a produsului scalar dintre inducţia magnetică şi
elementul de arie vectorial, este în fiecare moment nul:
ψ Σ = ∫ B ⋅ dA = 0 (9.27)
Σ

Întrucât în ecuaţie nu intervin mărimi de material, legea fluxului

magnetic este o lege generală şi de stare a câmpului electromagnetic.
O consecinţă imediată a acestei legi este faptul că nu există sarcini
magnetice, similare celor electrice.

151
 o Forma locală a legii fluxului magnetic.
Aplicând teorema Gauss-Ostrogradski integralei din membrul drept
al ecuaţiei (9.27) şi ţinând seama că suprafaţa Σ şi deci volumul VΣ sunt
arbitrare, rezultă:
div B = 0 . (9.28)
În fiecare punct din câmp şi în fiecare moment, divergenţa inducţiei
magnetice este identic nulă.
Consecinţa faptului că divB = 0 este că inducţia magnetică este un
vector câmp solenoidal – liniile de câmp magnetic sunt închise sau
cvasiînchise (se închid la infinit).

9.6. POTENŢIALUL MAGNETIC VECTOR.

ECUAŢIA POISSON VECTORIALĂ
PENTRU CÂMPUL MAGNETIC.
Din legea fluxului magnetic s-a dedus că
divB = 0
şi din teorema lui Ampère a rezultat
rot H = J .
Din aceste relaţii rezultă că inducţia magnetică B formează întotdeauna un
câmp solenoidal (rotaţional).
Având în vedere că, divergenţa rotorului unui vector este identic
nulă, div rotA = 0 , rezultă că inducţia magnetică poate fi definită pe baza
rotorului unui vector:
d
B = rot A (9.29)
Vectorul A , astfel definit, se numeşte potenţial magnetic vector al
câmpului magnetic.
Considerând legea legăturii dintre B, H şi M , se deduce

B − µ0 M p
B = µH + µ 0 M p ⇒ H = . (9.30)
µ

152
 Utilizând expresia formei locale a teoremei lui Ampère, rezultă că
potenţialul magnetic vector satisface ecuaţia:
⎡ rotA − µ 0 M p ⎤
rot ⎢
µ ⎥=J (9.31)
⎣ ⎦
Dacă nu există magnetizare permanentă, M p = 0, din (9.31) rezultă:

rot rot A = µJ (9.32)

Cum
rot rot A = grad div A - ∆A

şi impunând condiţia ca div A = 0 , adică şi câmpul vectorului A să fie un

câmp solenoidal ca şi câmpul vectorului B , rezultă:
∆A = −µJ (9.33)
Această relaţie reprezintă ecuaţia lui Poisson vectorială pentru
câmpul magnetic (asemănătoare ecuaţiei Poisson scalare pentru câmpul
electric, ∆V = −ρv / ε ). Dacă nu există curent de conducţie, J = 0 , se obţine
ecuaţia Laplace pentru câmpul magnetic:
∆A = 0 (9.34)
Soluţia ecuaţiei lui Poisson pentru câmpul magnetic este asemă-
nătoare soluţiei ecuaţiei lui Poisson pentru câmpul electric:
µ dV
A= J
4π V R∫ (9.35)

Potenţialul magnetic vector nu are o semnificaţie fizică imediată; el

se utilizează pentru calculul fluxului magnetic şi pentru calculul
inductivităţilor.
De exemplu, fluxul magnetic printr-o suprafaţă deschisă SΓ poate fi
exprimat astfel:

φ SΓ =
∫ B ⋅ dA = ∫ rot A ⋅ dA = ∫ A ⋅ ds
SΓ SΓ Γ
(9.36)

153
 Cu ajutorul potenţialului magnetic vector se poate demonstra simplu
formula lui Biot-Savant–Laplace pentru calculul câmpului magnetic.
Astfel, considerând circuitul filiform parcurs de curentul I şi având
elementele din figura 9.13, avem:
µ dV
A= ∫ J
4π V R J
ds
şi dA
J ⋅ dV = J ⋅ ∆ A ⋅ d s = I ⋅ d s . Γ A
R
Se trece la integrala pe conturul circuitului, P
I B = µH
µI ds
A= ⋅
4π Γ R ∫ (9.37)
Fig. 9.13.

şi intensitatea câmpului sau inducţia magnetică rezultă succesiv:

B 1 I ds I ds × R
H= = rot A =
µ µ 4π
Γ
rot =
R 4π ∫
Γ
R3 ∫
în care,
ds × R R 1 ds
3
= − 3 × d s = grad × d s = rot .
R R R R
S-a obţinut astfel formula lui Biot-Savant–Laplace dată fără a fi
demonstrată în paragraful 8.4,
I ds × R
H=
4π R3 ∫
Γ
.

154
 PARTEA A PATRA

ELECTRODINAMICA

10. LEGILE DE EVOLUŢIE ALE

CÂMPULUI ELECTROMAGNETIC

10. 1. LEGEA CIRCUITULUI MAGNETIC

În regim staţionar şi în medii imobile câmpul magnetic este stabilit

de corpuri magnetizate şi curentul electric de conducţie. În regim variabil
câmpul magnetic mai poate fi produs de corpuri în mişcare încărcate cu
sarcini electrice sau polarizate electric şi de fluxul electric variabil în timp.
Legea circuitului magnetic stabileşte modul de producere a câmpului
magnetic de către curentul electric de conducţie şi de fluxul electric variabil
în timp. Împreună cu legea inducţiei electromagnetice alcătuiesc principa-
lele legi de evoluţie ale câmpului electromagnetic variabile în timp.
n Forma integrală a legii circuitului magnetic.
Considerând un circuit electric parcurs de curent variabil în timp i(t)
şi o curbă închisă Γ care-l înlănţuie (fig.10.1,a), tensiunea magnetomotoare
de-a lungul curbei Γ, u mΓ , este egală cu solenaţia θ S'Γ , respectiv cu intensi-
tatea curentului total i S'Γ = i prin suprafaţa S'Γ (teorema lui Ampère):

∫
u mΓ = H ⋅ d s = θ S'Γ
Γ
(10.1)

Completată cu o suprafaţă S"Γ căreia îi corespunde o solenaţie de semn opus,

155
θS"Γ = −θS'Γ , rezultă că prin suprafaţa închisă ∑ = S 'Γ U S"Γ curentul i ∑ este nul:
i SΓ' + i S"Γ = i ∑ = i − i = 0 (10.2)

Dacă circuitul parcurs de i (t ) i (t )

SΓ'' SΓ''
curent variabil în timp conţine un Σ
condensator (fig.10.1,b), se constată
că prin suprafaţa S'Γ trasată prin die- S'Γ Γ
Γ S'Γ
lectricul condensatorului, solenaţia
curentului de conducţie este nulă i (t ) C i (t )
θS'Γ = i S'Γ = 0 .
a) b)
Ecuaţia (10.2) este satisfă- Fig. 10.1.
cută numai dacă în locul curentului
dψ S'Γ
iS'Γ se introduce curentul electric hertzian iHS' = . În acest fel,
dt Γ

intensitatea curentului total prin suprafaţa Σ, compus de curentul de

conducţie şi de curentul hertzian, este nulă:
i∑ + iH ∑ = 0 (10.3)
respectiv,

∫ (J + J )dA = 0
∑
H (10.4)

în care J H este densitatea curentului electric hertzian.

Deoarece fluxul densităţii de curent electric J + J H prin suprafaţa
închisă Σ este în fiecare moment nul, referitor la o curbă Γ, fluxul lui J + J H
va fi acelaşi pentru orice suprafaţă deschisă SΓ . În consecinţă, membrul al
doilea al ecuaţiei lui Ampère se completează în regim variabil în timp cu
intensitatea curentului electric hertzian, adică:
dψ SΓ
∫
u mΓ = H ⋅ d s = θ SΓ +
Γ
dt
(10.5)

Ecuaţia (10.5) reprezintă expresia formei integrale a legii circuitului

magnetic: tensiunea magnetomotoare u mΓ în lungul unei curbe închise Γ
este egală cu suma dintre curentul electric de conducţie iS'Γ (respectiv
dψ SΓ
solenaţia θSΓ ) şi curentul electric hertzian i HSΓ = prin orice suprafaţă
dt
deschisă SΓ care se sprijină pe curba Γ.

156
 În regim staţionar, curentul electric hertzian fiind nul, se regăseşte
expresia integrală a teoremei lui Ampère.

o Forma locală a legii circuitului magnetic.

Suprafaţa SΓ este ataşată corpurilor în mişcare locală şi derivata în
raport cu timpul a fluxului electric este integrala de suprafaţă a derivatei de
flux a inducţiei electrice
dψ SΓ d df D
dt
=
dt S ∫
D ⋅ dA =
Γ S
dt∫
Γ
⋅ dA , (10.6)

unde derivata de flux a inducţiei electrice, egală cu densitatea curentului

hertzian, este
d f D ∂D
JH = = + v ⋅ divD + rot (D × v ) . (10.7)
dt ∂t
Expresia (10.6) a formei integrale a legii circuitului magnetic mai
poate fi scrisă:

∫( )
df D
∫ H ⋅ ds = ∫ JdA + ∫
Γ SΓ SΓ
dt
dA = J + J H ⋅ dA
SΓ
(10.8)

Pentru domenii în care mărimile H, J şi J H sunt funcţii continue de

punct, suficient de netede, aplicând teorema lui Stokes şi identificând
integranţii, rezultă:
rot H = J + J H (10.9)
respectiv, înlocuind J H cu expresia sa din (10.7) în care se ia divD = ρ v
(legea fluxului electric), avem:
∂D
rot H = J + + ρ v v + rot (D + v ) (10.10)
∂t
Ecuaţia obţinută reprezintă forma locală a legii circuitului magnetic
pentru medii mobile: rotorul intensităţii câmpului magnetic H este egal cu
suma dintre densităţile curenţilor electrici de conducţie J , maxwellian (de
∂D
deplasare) J D = , de convecţie J v = ρ v v şi Röntgen (teoretic)
∂t
(t)
J R = rot (D × v ) .

157
 Pentru medii imobile, viteză locală nulă (v = 0 ) , obţinem ecuaţia

∂D
rot H = J + (10.11)
∂t
care reprezintă ecuaţia a I-a Maxwell pentru câmpul electromagnetic
variabil în medii imobile.
Forma integrală dezvoltată a legii circuitului magnetic se scrie:

∫
u mΓ = Hd s = θ SΓ + iDSΓ + ivSΓ + iRS
(t)
Γ
(10.12)
Γ

∂D
în care: - iDSΓ = ∫SΓ
∂t
dA - intensitatea curentului electric de deplasare;

- ivSΓ
∫
= ρ v dA - intensitatea curentului electric de convecţie;
SΓ
v

- i
∫
= ( D × v )dA - intensitatea curentului Röntgen (teoretic).
(t)
RSΓ
SΓ

În medii imobile (v = 0 ) , ecuaţia (10.12) devine:

∫
u mΓ = Hd s = θ SΓ + iDSΓ
Γ
(10.13)

Din punct de vedere fizic curentul de deplasare apare în dielectrici

situaţi în câmp electric variabil în timp, curentul de convecţie apare datorită
deplasării cu viteza v faţă de suprafaţa SΓ a unor corpuri încărcate cu
sarcina de volum ρ v , iar curentul Röntgen apare datorită deplasării cu viteza
v a unor corpuri polarizate.
Experienţele efectuate de Röntgen şi Eichenwald (1903) au arătat că
pentru a justifica efectele magnetice măsurate, în expresia curentului
Röntgen ar trebui să intervină, nu rot (D × v ) , ci rot (P × v ) . Din punct de
vedere tehnic însă, curentul Röntgen este practic neglijabil, astfel încât
eroarea introdusă nu afectează valabilitatea legii circuitului magnetic, în
domeniul la care ne referim.

158
 10.2. SUPRAFEŢE DE DISCONTINUITATE
ÎN CÂMP MAGNETIC. REFRACŢIA
LINIILOR DE CÂMP MAGNETIC.

Fie S d o suprafaţa de separaţie a două medii magnetice c şi d în

care inducţiile magnetice B1 şi B 2 sunt funcţii continue de punct.
Se aplică legea fluxului magnetic pentru suprafaţa închisă Σ de
forma unui cilindru foarte plat, cu dimensiunile bazelor mult mai mare ca
înălţimea ∆h (fig. 10.2):
Bn 2
∫ B dA = 0 (10.14) d ∆A n 2 α B2
1
Σ
c Sd Σ
La limită, pentru ∆h → 0 , fluxul magne-
tic prin suprafaţa laterală a cilindrului se ∆h
B1 n
poate neglija şi din (10.14) se obţine α1 1 µ2
Bn1 µ1
B1 n 1 ∆A + B 2 n 1 ∆A = 0 ,
respectiv
Fig. 10.2.
− B1 cos α1 + B 2 cos α 2 = 0 .
Relaţia obţinută arată că la suprafaţa de separaţie a două medii
magnetice diferite se conservă componentele normale ale inducţiei
magnetice:
B1n = B 2 n (10.15)
În cazul mediilor liniare, izotrope, fără magnetizaţie permanentă, se
poate scrie:
µ 1 H 1 cos α 1 = µ 2 H 2 cos α 2 (10.16)
În jurul unui punct de pe suprafaţa
de separaţie a celor două medii magnetice d
Sd ∆s α1 H 2
se consideră conturul închis Γ de formă
dreptunghiulară, situat în planul vectorilor c H2t
H1t
Γ t
H1 şi H 2 cu laturile ∆s şi ∆h (fig.10.3).
α1 ∆h µ2
Prin suprafaţa SΓ , solenaţia θ SΓ corespun- H1
de curentului electric de conducţie reparti- µ1
zat cu densitatea de volum J şi cu densita-
Fig. 10.3.
tea pânzei de curent J l . Prin urmare,
θ SΓ = J ⋅ n ⋅ ∆s ⋅ ∆h + J l ⋅ t ⋅ ∆s (10.17)

159
în care n este versorul normalei la suprafaţa SΓ, iar t este versorul
tangenţial la suprafaţa de separaţie în punctul considerat.
Tensiunea magnetomotoare u mΓ de-a lungul conturului Γ se calcu-
lează aplicând legea circuitului magnetic:
∂D
u mΓ ≅ H 1 ⋅ t ⋅ ∆s − H 2 ⋅ t ⋅ ∆s = J ⋅ n ⋅ ∆s ⋅ ∆h + J l ⋅ t ⋅ ∆s + ⋅ n ⋅ ∆s ⋅ ∆h ,
∂t
La limită, pentru ∆h → 0 , se obţine:
H 1 sin α1 − H 2 sin α 2 = J l (3.18)
Pe suprafaţa de discontinuitate a câmpului magnetic care separă
două medii imobile, diferenţa componentelor tangenţiale ale intensităţilor
câmpului magnetic este egală cu densitatea de suprafaţă a curentului electric
de conducţie.
Dacă J l = 0 ecuaţia (3.103) devine:
H 1 sin α1 = H 2 sin α 2 (10.19)
respectiv, H 1t = H 2 t . (10.20)
Pe suprafaţa de discontinuitate a câmpului magnetic care separă
două medii imobile, pe care densitatea de curent este nulă, se conservă
componentele tangenţiale ale intensităţii câmpului magnetic.
Pentru medii liniare, lipsite de magnetizaţie permanentă, prin
raportarea membru cu membru a ecuaţiilor (10.19) şi (3.16) se obţine:
tgα1 µ1 (10.21)
=
tgα 2 µ 2

Relaţia (10.21) reprezintă teorema refracţiei liniilor de câmp

magnetic care poate fi interpretată astfel: la trecerea într-un mediu cu
permeabilitate mai mare, printr-o suprafaţă de discontinuitate nestrăbătută
de curent de conducţie, liniile câmpului magnetic se depărtează de normală.
În cazul materialelor feromag-
netice de exemplu, conform teoremei
refracţiei, liniile de câmp sunt perpen-
diculare pe suprafaţa lor de separaţie µ Fe
cu aerul ( µ Fe >> µ 0 ⇒ tgα 2 → 0 ), aşa µ0
cum se poate vedea în cazul circuitului
magnetic al unei maşini electrice Fig. 10.4.
prezentat în figura 10.4.

160
 10.3. LEGEA INDUCŢIEI ELECTROMAGNETICE
Legea inducţiei electromagnetice este una din legile fundamentale
ale câmpului electromagnetic.
Fenomenul inducţiei electromagnetice, descoperit de M. Faraday în
anul 1831, constă în apariţia unei tensiuni electromotoare într-un circuit în
care există o variaţie în timp a fluxului magnetic.

10.3.1. Bazele experimentale ale

legii inducţiei electromagnetice
Fenomenul inducţiei electromagnetice poate fi pus în evidenţă sub
toate aspectele sale prin câteva experienţe simple, prezentate în continuare.
a) Se consideră o spiră plată, filiformă, circulară, din material
conductor omogen la temperatură constantă. În apropierea spirei, pe axa
acestuia, se deplasează un magnet permanent cilindric (fig. 10.4).

i i v

N v S v i=0 N S
(v ) (v )
S N
a) b) c)
Fig. 10.5.

Menţinând spira fixă şi deplasând magnetul permanent cu axa de-a

lungul axei spirei, într-un sens sau altul, cu polul nord spre spiră sau cu
polul sud spre spiră, se constată că prin spiră va circula un curent al cărui
sens este dependent atât de sensul de deplasare al magnetului permanent, cât
şi de polaritatea acestuia (de sensul liniilor de câmp, fig. 10.5,a,b). Menţi-
nând magnetul fix şi deplasând spira paralel cu ea însăşi în lungul axei, se
constată că sensurile curenţilor prin spiră se inversează.
În toate cazurile în care intensitatea curentului este nenulă, se
spune că în spiră se induce curent electric de conducţie.
Spira constituie partea indusă sau indusul, iar magnetul permanent,
partea inductoare sau inductorul dispozitivului.

161
 Curentul electric este condiţionat de fluxul magnetic nenul prin
spiră. Dacă magnetul este situat cu axa cuprinsă în planul spirei (fig.10.5,c),
poziţie în care fluxul magnetic prin spiră este nul, independent de starea
cinematică a magnetului sau a spirei, nu se induce curent electric în spiră.
Existenţa fluxului magnetic prin spiră este o condiţie necesară, dar
nu şi suficientă deoarece, menţinând spira şi magnetul imobili, sau în
imobilitate relativă între ei, curentul este nul. Deoarece curentul este nenul
numai pe durata deplasării, fie a inductorului, fie a indusului, urmează că
inducerea curentului are loc numai la variaţia fluxului magnetic prin spiră.
Dacă se deschide spira şi se introduce un voltmetru în circuitul
acesteia, se va constata că în oricare din situaţiile evidenţiate în care se
induce curent electric, apare o tensiune electromotoare nenulă. În consecin-
ţă, chiar şi în lipsa firului spirei, în lungul unei curbe închise Γ, magnetul în
mişcare induce o tensiune electromotoare.
Efectuând experienţe la diferite viteze, se constată că tensiunea
electromotoare indusă este proporţională cu modulul vitezei, deci cu viteza
de variaţie în timp a fluxului magnetic prin spiră Φ SΓ . Urmează că tensiu-
nea electromotoare eΓ este proporţională cu viteza de variaţie în timp a
fluxului magnetic:
dφ
eΓ ≈ SΓ (10.22)
dt
În oricare din experimente, curentul electric indus în spiră are sensul
de referinţă astfel încât fluxul magnetic pe care acesta îl produce în
exclusivitate, tinde să compenseze variaţia fluxului magnetic inductor prin
suprafaţa spirei. În acest fel, fenomenul inducţiei electromagnetice este un
fenomen de reacţie: curentul electric indus se opune prin fluxul său propriu
variaţiei fluxului magnetic. În consecinţă, termenul din membrul drept al
relaţiei (10.22) se ia cu semnul " –":
dφ SΓ
eΓ = − (10.23)
dt

b) Se menţin ficşi spira şi magnetul, dar se deformează spira. Se

constată că numai pe durata deformării se induce în spiră tensiunea electro-
motoare eΓ . Deformarea spirei se poate simula cu dispozitivul din fig. 10.6
(etrier drept). Se constată că tensiunea electromotoare indusă pe conturul
astfel format este creată numai prin contribuţia tensiunii electromotoare
induse în bara AB şi satisface aceeaşi relaţie de dependenţă faţă de fluxul
magnetic inductor.

162
 Cf (v )
B
v
v
i
(i)
i
A
N
N

S S

Fig. 10.6. Fig. 10.7.

c) Se consideră spira şi magnetul permanent imobili, dar pe axa lor

comună se deplasează în apropierea spirei un cilindru din material fero-
magnetic (fig. 10.7). În spiră se induce curent electric, deci o tensiune
electromotoare numai pe durata deplasării cilindrului feromagnetic.
Tensiunea electromotoare indusă depinde de mărimea vitezei şi satisface
aceeaşi relaţie.
d) Se consideră inductorul constituit dintr-o bobină cilindrică fixă
parcursă de curent electric (fig. 10.8). Dacă curentul prin bobină este
continuu, fluxul magnetic fiind constant în timp, în spiră nu se induce
tensiune electromotoare.
Dacă intensitatea curentului
inductoric este variabilă având, de
exemplu, o variaţie sinusoidală în
timp, i( t ) = I max sin ωt , în spiră se
induce o tensiune electromotoare, i i
respectiv un curent electric.
Deoarece fluxul magnetic inductor
este dependent de valoarea şi sensul
i i
curentului prin bobina inductoare şi
tensiunea electromotoare indusă va
fi dependentă de acest curent prin
intermediul fluxului faţă de care Fig. 10.8.
satisface aceeaşi relaţie.

163
 Din expresia fluxului magnetic prin suprafaţa mărginită de conturul
spirei (a circuitului considerat),

∫
SΓ
∫
φ SΓ = B ⋅ d A sau, pentru medii liniare φ SΓ = µ H ⋅ d A
SΓ
(10.24)

rezultă că fluxul magnetic este variabil dacă variază cel puţin una din
mărimile: permeabilitatea magnetică µ, intensitatea câmpului magnetic H ,
sau suprafaţa SΓ .
Fluxul magnetic este variabil datorită variaţiei inducţiei magnetice în
cazurile a) şi d), datorită variaţiei suprafeţei SΓ în cazul b) şi datorită
variaţiei permeabilităţii magnetice a mediului în cazul c).
Din punct de vedere al stării cinematice, primele trei grupe de
experienţe pun în evidenţă fenomenul inducţiei electromagnetice prin
mişcare, iar ultimul grup de experienţe fenomenul inducţiei electro-
magnetice prin pulsaţie, prin transformare sau statică.
Fluxul magnetic inductor poate fi produs chiar de curentul electric
care parcurge circuitul pentru a cărui contur se calculează tensiunea indusă –
inducţia electromagnetică în acest caz se numeşte inducţie proprie sau
autoinducţie. Dacă fluxul magnetic inductor este produs de curenţii ce
parcurg alte circuite, inducţia se numeşte inducţie mutuală (d).
În toate cazurile, în forma integrală, tensiunea electromotoare indusă
prin fenomenul inducţiei electromagnetice este dată de relaţia:
dφ SΓ
eΓ = − (10.25)
dt
Tensiunea electromotoare eΓ indusă de-a lungul unei curbe închise
Γ este egală cu viteza de scădere în timp a fluxului magnetic prin orice
suprafaţă SΓ care se sprijină pe curba Γ.
dφ S Γ
Proporţionalitatea dintre eΓ şi a fost stabilită de Faraday, iar
dt
semnul schimbat al acestei proporţionalităţi a fost introdus de Lenz.

164
 10.3.2. Forma integrală a legii
inducţiei electromagnetice
În toate experienţele prin care s-a pus în evidenţă fenomenul
inducţiei electromagnetice, intensitatea câmpului electric imprimat E i şi
tensiunea electromotoare a părţii potenţiale a câmpului electric E c sunt
nule. Urmează că tensiunea electromotoare indusă de fluxul magnetic
variabil în timp este egală cu integrala curbilinie a unei componente de
câmp electric distinctă de E i şi E c , numită câmp electric indus sau
solenoidal E s :
d
Γ
∫
eΓ = E s d s = E ds = −
Γ
∫dt S
B ⋅ dA
∫
Γ
(10.26)

în care E s s-a înlocuit cu E deoarece E = E s + E c , iar tensiunea electro-

motoare a câmpului coulombian este nulă,
∫ E ds = 0 .
Γ
c

Derivata fluxului magnetic din membrul drept se calculează ţinând

seama de cele două cauze ale variaţiei fluxului: variaţia locală în timp a
inducţiei şi deplasarea mediului, adică a curbei Γ, respectiv a suprafeţei SΓ.
Derivata fluxului magnetic în raport cu timpul se scrie:
d df B
∫
dt S
Γ
B dA =
S
∫
dt
Γ
dA (10.27)

df B
unde reprezintă derivata de flux a inducţiei magnetice şi are expresia
dt
d f B ∂B ∂B
= + v ⋅ div B + rot (B × v ) = + rot (B × v ) (10.28)
dt ∂t ∂t
în care s-a ţinut cont de legea fluxului magnetic, div B = 0 .
Forma integrală dezvoltată a legii inducţiei electromagnetice se scrie:
∂B
∫
eΓ = E d s = −
Γ
∫
SΓ
∂t S
∫
d A + rot (v + B) ⋅ d A
Γ
(10.29)

Tensiunea electromotoare indusă e Γ conţine doi termeni:

165
 n tensiunea electromotoare indusă prin pulsaţie, numită şi tensiune
electromotoare statică sau de transformare
∂B
eΓtr = − ∫ ∂t dA
SΓ
(1.30)

stabilită exclusiv prin variaţia în timp a inducţiei magnetice, suprafaţa SΓ

fiind fixă;
o tensiunea electromotoare indusă prin mişcare:

∫
eΓmisc = rot (v + B) d A
SΓ
(10.31)

stabilită exclusiv prin variaţia în timp a suprafeţei SΓ , respectiv a curbei Γ,

inducţia magnetică fiind constantă în timp.
Aplicând membrului drept teorema lui Stokes, rezultă:

∫
eΓmisc = (v × B) d s
Γ
(10.32)

Tensiunea electromotoare elementară

deΓmisc indusă în elementul de contur ds care se
deplasează cu viteza v (fig. 10.9) este ds
v ds
deΓmisc = (v × B) ⋅ d s . (10.33)
Sensul de referinţă al tensiunii electro-
motoare induse deΓmisc este sensul de înaintare al Bv
burghiului drept care se roteşte de la v spre B .
Fig. 10.9.
De exemplu, într-un conductor drept de
lungime l care se deplasează cu viteza v într-un
câmp magnetic uniform de inducţie constantă
B (fig.10.10) tensiunea electromotoare indusă
este l v×B
eΓmisc = (v × B) ⋅ l = v ⋅ B ⋅ l ⋅ sin α ⋅ cos β (10.34)
β
Tensiunea electromotoare indusă, eΓmisc ,
v
se anulează dacă doi dintre vectorii produsului B α
mixt sunt paraleli: în consecinţă, tensiunea elec-
tromotoare indusă prin mişcare este nenulă Fig. 10.10.
numai dacă conductorul în mişcarea lui intersec-
tează liniile câmpului magnetic.

166
 10.3.3. Forma locală a legii inducţiei electromagnetice
Aplicând teorema lui Stokes integralei din membrul stâng al ecuaţiei
∂B
∫ E ds = − ∫ ∂t dA + ∫ rot (v + B) ⋅ dA
Γ SΓ SΓ
(10.35)

şi, în ipoteza că mărimile E, B, v sunt funcţii continue de punct, suficient

de netede, iar suprafaţa SΓ este arbitrară, obţinem succesiv
∂B
∫
SΓ
rot E ⋅ d s = −
∫
SΓ
∂t S
∫
d A + rot (v + B) ⋅ d A
Γ
(10.36)

∂B
respectiv, rot E = − + rot (v + B) (10.37)
∂t
Relaţia (10.37) reprezintă forma locală sau diferenţială a legii
inducţiei electromagnetice pentru medii mobile care, prescurtat, se scrie
df B
rot E = − . (10.38)
dt
În medii imobile, viteză locală nulă ( v = 0 ), rezultă:
∂B
rot E = − (10.39)
∂t
relaţie care reprezintă forma locală a legii inducţiei electromagnetice pentru
medii imobile (ecuaţia a II-a a lui Maxwell pentru câmpul electromagnetic).
Dacă inducţia magnetică este constantă în timp,
∂B
=0,
∂t
din (10.37) rezultă expresia formei locale a legii inducţiei electromagnetice
pentru medii în mişcare
rot E = rot (v × B) respectiv, E = v × B + E p , (10.40)
unde E p este partea potenţială a intensităţii câmpului electric.

167
 10.3.4. Fenomenul de autoinducţie
Tensiunea electrică u AB ( f ) în lungul fibrei medii (axei) (f) a unui
conductor filiform, liniar şi omogen, este proporţională cu intensitatea i a
curentului prin acesta (legea lui Ohm), indiferent de modul de variaţie în
timp a curentului şi de forma pe care o are conductorul filiform:
u AB( f ) = Ri (10.41)
unde R este rezistenţa conductorului.
(f ) Φ
Când conductorul este înfăşu-
rat în forma unei bobine (fig.10.11) şi i
este parcurs de un curent continuu I A B
(regim staţionar), tensiunea electrică B
nu depinde de drum, ci numai de (b)
extremităţile acestuia, astfel că ten- uAB (u)
siunea în lungul firului U AB( f ) este
egală cu tensiunea de-a lungul unei Fig. 10.11.
curbe (b) trasată direct între bornele
conductorului prin exteriorul acestuia U AB( b ) numită tensiune la borne,
U AB ( f ) = U AB ( b ) (10.42)
Dacă bobina este parcursă de un curent variabil în timp i(t), datorită
fluxului magnetic variabil al bobinei, tensiunea la borne u AB ( b ) , notată mai
simplu u, nu mai este egală cu tensiunea în lungul firului u AB ( f ) ca urmare a
fenomenului de autoinducţie produs de variaţia în timp a fluxului magnetic
prin bobină. Tensiunea electromotoare indusă (autoindusă) în bobină, este
dată de legea inducţiei electromagnetice
dψ
eL = − (10.43)
dt
unde ψ este fluxul magnetic total. Dacă
bobina are N spire, avem ψ = Nφ. R L
Pentru circuitul electric echivalent
i uL
al bobinei prezentat în figura 10.12, legea
conducţiei electrice se scrie A u B
u + eL = Ri, (10.44) Fig. 10.12.

respectiv, utilizând rel. (10.43),

168
 dψ
u = Ri + . (10.45)
dt
Tensiunea electromotoare de autoinducţie luată cu semn schimbat
dψ dφ
u L = − eL = =N (10.46)
dt dt
se numeşte cădere de tensiune de autoinducţie sau de selfinducţie.
Dacă rezistenţa firului este neglijabilă, R ≈ 0,
rezultă: i
dψ
u = u L = −eL = (10.47)
dt u uL L
adică tensiunea la bornele bobinei este egală şi de
semn opus cu tensiunea electromotoare de
autoinducţie (fig. 10.13). Fig. 10.13.

10.3.5. Generarea tensiunilor electromotoare alternative

Se consideră o bobină dreptunghiulară cu laturile 2a şi b (fig.10.14).
Bobina se roteşte cu n rot/s în jurul axei proprii OO' într-un câmp magnetic
omogen de inducţie B constantă în timp O'
şi perpendiculară pe axa spirei. ω
Notând cu ω = 2πn viteza
unghiulară, unghiul α format la un
2a v×B
moment dat de normala la planul bobinei B
cu inducţia magnetică este: α = ωt. v Γ
v
Fluxul magnetic fascicular Φ este: B
α B
b Γ
∫
Φ = BndA = BA cos α =
SΓi
v×B
A
= 2abB cos ωt = Φ m cos ωt (10.48)
e
unde Φ m = 2abB este fluxul fascicular
maxim prin suprafaţa unei spire a O
bobinei. Fig. 20.14.

Tensiunea electromotoare indusă în bobină este

169
 dΦ
e = −N ⋅ = N ⋅ Φ m ⋅ ω ⋅ sin ωt
dt
sau,
e = E m ⋅ sin ωt (10.49)
unde cu E m = NΦ m ω s-a notat valoarea maximă sau amplitudinea acesteia.
Tensiunea electromotoare e variază sinusoidal în timp cu frecvenţa
f = ω / 2π (fig. 10.15). Valoarea efectivă a tensiunii electromotoare este:
Em 2π
E= = ⋅ N ⋅ f ⋅ Φ m ≅ 4,44 ⋅ N ⋅ f ⋅ Φ m (10.50)
2 2

e, Φ

e
Φ

π π 3π 2π α = ωt
2 2

Fig. 10.15.

Acelaşi rezultat se obţine calculând tensiunea electromotoare indusă

cu relaţia

∫ ∫
e = E ⋅ d s = (v × B) ⋅ d s ,
Γ Γ

unde conturul de integrare Γ se ia de-a lungul conductorului bobinei. Pentru

laturile b, vectorii (v × B) şi ds sunt paraleli, iar pentru laturile 2a sunt
perpendiculari. Prin urmare, despărţind conturul Γ pe porţiuni, integrala
este nenulă numai pe laturile b ale bobinei şi rezultă:
e = 2 N ⋅ (v × B) ⋅ b = 2b ⋅ v ⋅ N ⋅ B ⋅ sin α .
Viteza liniară fiind v = ωa , rezultă, cum era de aşteptat, aceeaşi relaţie
pentru tensiunea electromotoare:
e = 2abNBω sin ωt = E m sin ωt .
Dispozitivul pune în evidenţă principiul alternatorului monofazat.

170
 Dacă în loc de o bobină, dispozi-
tivul conţine trei bobine dreptunghiulare
identice, dispuse simetric pe acelaşi ax 1
(fig.10.16), fluxurile magnetice fasciculare
prin cele trei bobine vor fi:
ω B
Φ 1 = Φ m cosωt 3 2
Φ 2 = Φ m cos⎛⎜ ωt −
2π ⎞
⎟ (10.51)
⎝ 3 ⎠
Φ 3 = Φ m cos⎛⎜ ωt −
4π ⎞ 10.16.
⎟
⎝ 3 ⎠

iar tensiunile electromotoare rezultă:

e1 = E m sin ωt
e2 = E m sin⎛⎜ ωt − 2π ⎞⎟ (10.52)
⎝ 3 ⎠
e3 = E m sin⎛⎜ ωt − 4π ⎞⎟
⎝ 3 ⎠

Tensiunile electromotoare obţinute sunt sinusoidale (alternative) şi

formează un sistem trifazat simetric (fig.10.17).
Dispozitivul prezentat pune în evidenţă principiul generatorului

e1 e2 e3

π
0 2π 4π 2π
ωt
3 3
0 0
Fig. 10.17.

electric trifazat .

10.3.6. Efectul Hall

171
 Se consideră o plăcuţă din material semiconductor (se ia plăcuţa din
material semiconductor, deoarece în semiconductoare se manifestă cel mai
puternic efectul Hall ) situată într-un câmp magnetic de inducţie B şi fiind
străbătută de un curent I (fig. 10.18). Între feţele laterale ale plăcuţei se
constată apariţia unei tensiuni electrice UH, numită tensiune Hall.
Asupra sarcinilor electrice din
plăcuţă, aflate în mişcare în câmp magnetic, B I
acţionează forţa Lorentz ∆F = ∆q ⋅ (v × B)
şi rezultă un câmp neelectric (imprimat) E i , + Ei -
M N
dat de relaţia: h

E i = ∆F = v × B .
a
(10.53) I
∆q UH

Dacă se consideră sarcinile electrice Fig. 10.18.

din plăcuţa semiconductoare ca fiind dis-
tribuite cu densitatea de volum ρv, prin plăcuţă va circula un curent de
convecţie, a cărui densitate este J v = ρ v ⋅ v . Înlocuind viteza în rel. (10.53),
se obţine:
Ei = 1 ⋅ Jv × B (10.54)
ρv
Dacă vectorii J v şi B sunt perpendiculari şi ţinând cont de faptul că
densitatea curentului de convecţie este J v = I , rezultă: E i = I ⋅ B .
a⋅h a ⋅ h ρv
Tensiunea care apare între punctele M şi N din figura 10.18 se
calculează astfel:
N

∫
U H = E i ⋅ ds = a ⋅ E i = I ⋅ B = k H ⋅ I ⋅ B
M
h ⋅ ρv
(10.55)

unde k H = 1 se numeşte constanta Hall.

h ⋅ ρv
Efectul Hall are aplicaţii în construcţia unor aparate de măsură
pentru măsurarea câmpului magnetic sau, în mod indirect, în măsurarea unor
mărimi electrice ca, de exemplu, măsurarea intensităţii curenţilor de foarte
mare intensitate.

172
 11. INDUCTIVITĂŢILE
CIRCUITELOR ELECTRICE

11.1. INDUCTIVITĂŢI PROPRII

ŞI DE CUPLAJ MAGNETIC

11.1.1. Inductivitatea proprie

Se consideră o spiră conductoare filiformă nedeformabilă, de contur
Γ, parcursă de curentul i, situată într-un mediu omogen, liniar şi izotrop, de
permeabilitate µ (fig. 11.1).

B
dA i
SΓ

Γ u L

i Γ
Fig. 11.1. Fig. 11.2.

Dacă spira se află în afara zonei de influenţă a oricăror fluxuri

magnetice exterioare, se defineşte inductivitatea proprie a spirei ca fiind
raportul pozitiv dintre fluxul magnetic Φ SΓ prin orice suprafaţă deschisă SΓ
care se sprijină pe curba Γ şi intensitatea curentului i prin spira de contur Γ:
d Φ SΓ
L= >0 (11.1)
i
În cazul unei bobine cu N spire conturul Γ se ia de-a lungul
conductorului bobinei (fig. 11.2) şi fluxul magnetic total prin suprafaţa SΓ
este dat de relaţia ψSΓ = NΦ , Φ fiind fluxul printr-o spiră (fluxul fascicular).
Inductivitatea proprie a bobinei se defineşte prin raportul dintre fluxul
magnetic total ψ şi intensitatea curentului i prin bobină:

173
 d ψ NΦ
L= = (11.2)
i i
Se demonstrează că inductivitatea proprie a unei bobine având
caracteristici liniare este independentă de valorile curentului şi fluxului,
fiind o caracteristică a bobinei. Astfel, pentru câmpul magnetic cvasi-
staţionar în medii liniare se poate aplica principiul superpoziţiei şi deci, dacă
curentul i produce fluxul ψ, atunci curentul ni va produce fluxul nψ şi
nψ ψ
L= = = const. (11.3)
ni i
Raportul dintre inductivitatea proprie şi pătratul numărului de spire
se numeşte permeanţă Λ,
L
Λ= . (11.4)
N2
Unitatea de măsură în S. I. pentru inductivitate se numeşte henry(H):
un henry fiind inductivitatea bobinei prin care curentul de un amper
stabileşte fluxul magnetic de un weber.
Pentru medii magnetice neliniare, inductivitatea bobinei nu mai este
independentă de valoarea curentului sau
fluxului. Pentru bobinele cu miez neliniar, ψ
pentru fiecare punct de funcţionare de pe ∆ψ
caracteristica ψ(i), se definesc(fig. 11.3):
• inductivitatea statică
ψ ∆i
L st = = f 1 (i) ; (11.5)
i
• inductivitatea dinamică: 0 i
∆ψ dψ
L d = lim = = f 2 (i) . (11.6) Fig.11.3.
∆i →0 ∆i di

11.1.2. Inductivităţi mutuale

Se consideră două bobine având spirile filiforme, nedeformabile şi
menţinute în aceeaşi poziţie relativă în mediul de permeabilitate µ (fig.11.4).
Dacă o parte din fluxul magnetic produs de unul din circuite (bobina 1 sau
bobina 2), trece prin suprafaţa delimitată de conturul celuilalt circuit, atunci
circuitele sunt cuplate magnetic. Se spune că între cele două circuite
(bobine) există un cuplaj magnetic mutual.

174
 Dacă se presupune i1 ≠ 0 şi i2 = 0 şi se Φ
notează cu ψ11 fluxul total produs de curentul i1
i1
care trece prin suprafaţa S Γ1 care se sprijină pe 1
conturul Γ1 al circuitului 1 (fluxul propriu al 1
bobinei 1) şi cu ψ12 fluxul total produs de N
Γ1 N1
curentul i1 ce trece prin suprafaţa S Γ2 care se
sprijină pe conturul Γ2 al circuitului 2, se
1'
definesc: Φ12=Φu12 Φ
i2 σ12
‰ inductivitatea proprie a bobinei 1 2
d ψ11 Φ11 Γ2
L11 = = N1 > 0 ; (11.7) N
i1 i2 =0 i1 i2 =0 2' N2

‰ inductivitatea mutuală sau de cuplaj Fig. 11.4.

între bobina 1 şi bobina 2
d ψ12 Φ 12
L12 = = N2 ♣ 0. (11.8)
i1 i2 =0 i1 i2 =0

În mod similar, dacă se presupune i2 ≠ 0 şi i1 = 0, se definesc:

‰ inductivitatea proprie a bobinei 2
d ψ 22 Φ 22
L 22 = = N2 > 0; (11.9)
i2 i1 =0 i2 i1 =0

‰ inductivitatea mutuală sau de cuplaj între bobina 2 şi bobina 1

d ψ 21 Φ 21
L 21 = = N1 ♣ 0. (11.10)
i2 i1 =0 i2 i1 =0

Inductivitatea proprie este totdeauna L12 = L21>0 L12 = L21<0

pozitivă, însă inductivitatea mutuală este i1 i2 i1 i2
pozitivă sau negativă, după cum sensurile * * * *
de referinţă ale contururilor Γ1 şi Γ2 sunt
L1 L2 L1 L2
asociate după regula burghiului drept în
acelaşi sens, respectiv în sens opus în raport
cu fluxul prin SΓ1 şi prin SΓ2 . Fig. 11.5.
În schemele electrice, bobinele
cuplate magnetic au câte unul din capete marcate, de obicei cu "∗"
("polarizate"). Dacă sensurile curenţilor sunt la fel faţă de capetele marcate,
inductivitatea mutuală este pozitivă (fig. 11.5).

175
 Valorile inductivităţilor mutuale sunt în general egale şi valoarea lor
comună se mai notează şi cu M = L12 = L 21 .

11.1.3. Inductivităţi utile şi de dispersie

În general, numai o parte din liniile de câmp ale fluxului magnetic
fascicular propriu produs de una dintre bobine trece prin cealaltă bobină cu
care este cuplată magnetic – această parte se numeşte flux magnetic
fascicular util (prescurtat flux fascicular util). Partea care se închide direct
prin aer şi care nu înlănţuie cealaltă bobină, se numeşte flux de dispersie sau
flux de scăpări.
Notând cu Φ11 – fluxul fascicular propriu al bobinei 1, Φ12 – fluxul
fascicular produs de prima bobină printr-o spiră a bobinei 2 şi cu Φ σ12 –
fluxul fascicular de dispersie al bobinei 1 faţă de bobina 2 rezultă relaţia:
Φ11 = Φ 12 + Φ σ12 (11.11)

Similar, fluxul fascicular propriu al bobinei 2 se scrie:

Φ 22 = Φ 21 + Φ σ 21 (11.12)

Liniile inducţiei magnetice care se închid prin alte domenii decât

cele utile, se numesc linii de dispersie sau linii de scăpări.
Partea din inductivitatea proprie L11 a bobinei 1 corespunzătoare
fluxului de dispersie faţă de bobina 2, se numeşte inductivitate de dispersie
a bobinei 1 faţă de bobina 2:
d
Φ σ12 Φ Φ12
L σ12 = N1 = N1 11 − N1 ,
i1 i1 i1
respectiv:
d
N1
L σ12 = L11 − L12 > 0 (11.13)
N2
Similar, se dovedeşte că inductivitatea de dispersie a bobinei 2 faţă
de bobina 1 este:
d
Φ σ 21 N
L σ 21 = N 2 = L 22 − 2 L 21 > 0 (11.14)
i2 N1
Din compararea relaţiilor (11.13) şi (11.14) rezultă că, în general,
inductivităţile de dispersie sunt diferite, L σ12 ≠ L σ 21 .

176
 Termenii
N1 N
L u12 = ⋅ L12 > 0 şi L u 21 = 2 ⋅ L 21 > 0 (11.15)
N2 N1
se numesc inductivitatea utilă a bobinei 1 faţă de bobina 2, respectiv,
inductivitatea utilă a bobinei 1 faţă de bobina 2. Prin urmare, inductivitatea
proprie a fiecăreia dintre bobinele cuplate magnetic se compune din
inductivităţile utilă şi de scăpări în raport cu cealaltă bobină:
L11 = L σ12 + L u12 ; L 22 = L σ 21 + L u 21 (11.16)

Dispersia a două bobine cuplate magnetic se caracterizează global cu

următorii coeficienţi:
‰ coeficientul de cuplaj magnetic k
d
M
k = ; (11.17)
L 11 L 22
‰ coeficientul de dispersie magnetică σ
d
L11 ⋅ L 22 − M 2
σ = 1− k2 = ; (11.18)
L11 ⋅ L 22
Pentru bobine necuplate magnetic M = 0 şi k = 0, iar pentru cele
perfect cuplate magnetic M = L11 L 22 şi k = 0; prin urmare, 0 k 1.
La dispersie magnetică maximă (bobine necuplate), k = 0, σ = 1 şi
la dispersie nulă (bobine perfect cuplate magnetic), k = 1, σ = 0; prin urmare
şi σ are valoarea cuprinsă între zero şi unu, 0 σ 1.
Probleme de dispersie magnetică intervin în cazul bobinelor cu miez
din fier din componenţa transformatoarelor, maşinilor şi aparatelor electrice.
Porţiunile utile la o bobină cu miez de fier sunt: porţiunile feromagnetice,
întrefierul activ (la un electromagnet sau la un magnet permanent) sau
porţiunile, de obicei feromagnetice, prevăzute cu înfăşurări induse relativ la
alte înfăşurări inductoare.

177
 11.2. RELAŢIILE LUI MAXWELL
PENTRU INDUCTIVITĂŢI

Într-un mediu liniar din punct de vedere magnetic se consideră n

bobine filiforme cuplate magnetic, parcurse de curenţii ik (k = 1, 2, …, n).
Mediul fiind liniar, în baza principiului superpoziţiei, fluxul magnetic prin
bobina j se poate exprima liniar funcţie de curenţii ik, astfel:
n

ψ j = L1 ji1 + L 2 ji2 + ... + L kjik + ... + L njin = ∑L i ,

k =1
kj k j = 1, 2,.., n (11.19)

unde,
ψj N jφ j
ƒ L jj = = – inductivitatea proprie a bobinei j;
ij ik =0 ij ik =0
k≠ j k≠ j

ψj ψk
ƒ L kj = = L jk = – inductivitatea mutuală dintre
ik i j =0 ij ik = 0
j≠ k k≠ j

bobinele j şi k.
În formă compactă, matricială, sistemul de ecuaţii (11.19) se scrie:
[ψ] = [L]⋅ [i ] (11.20)

în care [ψ] şi [i] sunt matricile coloană ale fluxurilor magnetice şi, respectiv,
curenţilor prin bobine, iar [L] este matricea pătratică şi simetrică de ordinul
n a inductivităţilor proprii şi mutuale, având pe diagonală inductivităţile
proprii ale circuitelor (bobinelor) şi în afara diagonalei inductivităţile
mutuale:
⎡ L11 L12 .... L1 j .... L1n ⎤
⎢L 21 L 22 .... L 2 j .... L 2 n ⎥
⎢ .... .... .... ..... ⎥
[L] = ⎢L..... L..... .... L kj .... L kn ⎥
(11.21)
⎢ k1 k2
⎥
⎢ ..... .... .... .... .... ..... ⎥
⎢⎣L n1 L n 2 .... L nj .... L nn ⎥⎦
Dacă matricea [L] este nesingulară (det[L] ≠ 0), condiţie satisfăcută
dacă minorii principali ∆ij ai matricei [L] sunt nenuli, sistemul de ecuaţii
(3.158) se poate scrie şi invers
ik = Γ1k ψ1 + Γ2 k ψ 2 + ... + Γjk ψ j + ... + Γnk ψ n , k = 1, 2, ..., n (11.22)

178
în care,
ij
ƒ Γjj = – inductivitatea reciprocă proprie a bobinei j;
ψj ψ k =0
k≠ j

ij
ƒ Γjk = ik = Γkj = – inductivitatea reciprocă mutuală
ψj ψ k =0 ψk ψ j =0
k≠ j j≠ k

dintre bobinele j şi k.
În forma matricială, sistemul de ecuaţii (11.22) se scrie:
[i ] = [Γ ]⋅ [ψ ] (11.23)
unde matricea
⎡ Γ11 Γ12 .... Γ1k .... Γ1n ⎤
⎢Γ21 Γ22 .... Γ2 k .... Γ2 n ⎥
⎢ .... ..... ⎥
[Γ] = ⎢.....
Γj1
.....
Γj 2
.... ....
.... Γjk .... Γjn ⎥
(11.24)
⎢ ⎥
⎢..... .... .... .... .... ..... ⎥
⎣Γn1 Γn 2 .... Γnk .... Γnn ⎦
este matricea pătratică şi simetrică de ordinul n a inductivităţilor reciproce
proprii şi mutuale, având pe diagonală inductivităţile reciproce proprii ale
bobinelor şi în afara diagonalei inductivităţile reciproce mutuale.
Comparând ecuaţiile (11.20) şi (11.23), rezultă că matricea induc-
tivităţilor reciproce se obţine, pentru un sistem de bobine dat, prin
inversarea matricii inductivităţilor proprii şi mutuale a sistemului:
[Γ] = [L]−1 (11.25)
Dacă det[L] = 0, bobinele sunt perfect cuplate magnetic.
De exemplu, în cazul a două bobine cuplate magnetic, relaţiile lui
Maxwell fiind
⎧ ψ 1 = L11i1 + L12 i2
⎨ (11.26)
⎩ψ 2 = L 21i1 + L 22 i2
bobinele sunt perfect cuplate magnetic dacă
L11L22 - L12L21 = 0,
sau, cu notaţia L12 = L21 = M,
M = L11L 22 ,
adică, coeficientul de cuplaj magnetic k = 1, respectiv coeficientul de
dispersie σ = 0 .

179
 Condiţia este realizată dacă toate liniile de câmp magnetic stabilite
de curentul prin una din bobine înlănţuie toate spirele celei de a doua
bobine. În general o parte din liniile de câmp ale uneia dintre bobine nu
înlănţuie în totalitate spirele celei de a două bobine şi M < L11L 22
respectiv, M = k L11L 22 , cu 0 ≤ k < 1 .

11.3. TENSIUNI ELECTROMOTOARE

DE INDUCŢIE PROPRIE ŞI MUTUALĂ

Dacă în relaţiile lui Maxwell curenţii ik, k=1, 2, ..., n prin bobine
sunt variabili în timp, fluxurile magnetice ψj fiind, de asemenea, variabile în
timp, tensiunea electromotoare ej indusă în bobina j este:
dψ j di di di di
ej = − = −L1 j 1 − L 2 j 2 − ... − L kj k − ... − L nj n
dt dt dt dt dt
j = 1, 2, ..., n (11.27)
în care componenta
di j
e jj = e j i k =0,k ≠ j = −L jj (11.28)
dt
este t.e.m. de inducţie proprie (de autoinducţie), iar componenta

ekj = e j i j =0, j≠ k = −L kj di k (11.29)

dt
este t.e.m. de inducţie mutuală produsă în bobina j de curentul ik .
Expresiile cu semn schimbat:
di j di j
u Lj = L jj , u Ljk = L jk (11.30)
dt dt
reprezintă căderile de tensiune inductive proprii şi respectiv mutuale.
În cazul unei bobine care nu este rigidă, încât inductivitatea variază
în timp L(t), tensiunea electromotoare indusă are forma:
dψ
e=− = −L di − i dL (11.31)
dt dt dt

unde componenta − L di este t.e.m. de transformare (statică, de pulsaţie),

dt

180
iar componenta − i dL este t.e.m. indusă prin mişcare (parametrică).
dt

11.4. FORMULA LUI NEWMANN PENTRU

CALCULUL INDUCTIVITĂŢILOR MUTUALE

Se consideră două circuite filiforme de contururi Γ1 şi Γ2, nedefor-

mabile şi menţinute în aceeaşi poziţie relativă, situate într-un mediu omogen
de permeabilitate µ, parcurse de curenţii i1 şi i2 (fig. 11.6).

P B1
R1
i1 A1
d s1
R 12 d s2
Γ1
Γ2

Fig. 11.6.

Se consideră că circulă numai curentul i1, i1 ≠ 0, i2 = 0.

Într-un punct curent din spaţiu P, potenţialul magnetic vector al
câmpului produs de curentul i1 este:
µi1
∫
A1 = d s1 (11.32)
4π R1
Γ1

Conform relaţiei de definiţie, inductivitatea mutuală L12 dintre cele

două circuite este:

φ12
∫B
SΓ2
12 dA 2
∫ A ds
Γ2
12 2

L12 = = = (11.33)
i1 i1 i1
în care, B12 şi respectiv A12 sunt inducţia magnetică creată de circuitul 1
prin suprafaţa delimitată de circuitul 2, respectiv potenţialul magnetic vector
determinat de circuitul 1 pe conturul circuitului 2. Înlocuind în (11.33)
potenţialul magnetic vector cu relaţia sa, (11.32), rezultă:

181
 µ d s1 d s 2
L 12 =
4π Γ ∫∫
1 Γ2
R 12
(11.34)

Relaţia (11.34) este cunoscută sub numele de formula lui Neumann

pentru calculul inductivităţilor mutuale.
În cazul a două circuite (bobine) cu N1 şi respectiv N2 spire, relaţia
(11.34) se scrie:
µN1N 2
∫∫
L12 = d s1d s2 (11.35)
4π R 12
Γ1 Γ2

Relaţia verifică evident condiţia de reciprocitate: L12 = L21.

Pentru calculul inductivităţilor mutuale ale circuitelor compuse din
diferite porţiuni, se introduce noţiunea convenţională de inductivitate de
calcul între porţiuni deschise de circuite. În aceste cazuri, pentru calculul
inductivităţii mutuale dintre două circuite, formula lui Neumann se poate
folosi sub forma:
m n

∑∑ 4π ∫ ∫ dsRds
µ
L12 = 1 2
(11.36)
12
j=1 k =1 C1 j C1k

în care C1 j (j = 1,2, ...,m) şi respectiv C1k (k = 1,2, ...,n) sunt porţiuni

deschise din circuitul 1, respectiv din circuitul 2, care însumate alcătuiesc
contururile acestor circuite, respectiv:
m n

Γ1 = ∑C
j=1
1j , Γ2 = ∑C
k =1
1k .

Deci, în calcule, intervin relaţii de forma:

µ
∫∫
d s1d s 2
L jk = (11.37)
4π R 12
C1 j C1k

care reprezintă inductivităţile mutuale de calcul dintre porţiunile deschise de

circuit C1 j şi C1k .

182
 12. CIRCUITE MAGNETICE

12.1. ELEMENTE CONSTRUCTIVE. CLASIFICARE.

Prin analogie cu circuitul electric, se numeşte circuit magnetic un

ansamblu de structură dată, alcătuit din corpuri de mare permeabilitate
(feromagnetice), aflate în contact direct sau separate prin medii
nemagnetice, numite întrefieruri, prin care se închid liniile câmpului
magnetic.
Câmpul magnetic în interiorul circuitului poate fi produs de
conductoare parcurse de curenţi electrici care constituie înfăşurările
circuitului sau de magneţi permanenţi.
Porţiunea circuitului pe care este dispusă înfăşurarea se numeşte
miez sau coloană, iar porţiunea fără înfăşurare jug sau culasă, dacă e
solidară cu coloanele circuitului, respectiv armătură, dacă este mobilă în
raport cu acestea.
Fluxul magnetic printr-o secţiune transversală a circuitului este
fluxul fascicular şi produsul dintre fluxul fascicular mediu şi numărul de
spire al înfăşurărilor este fluxul total.
În funcţie de destinaţia funcţională a circuitului magnetic, anumite
porţiuni ale acestuia (coloanele transformatorului, întrefierul activ al electro-
magneţilor, etc) sunt porţiuni utile şi fluxul magnetic prin secţiunile utile
este fluxul fascicular util. Liniile de câmp care nu se închid prin porţiunile
utile ale circuitelor şi se închid, de exemplu prin aer, sunt liniile de dispersie
magnetică, iar fluxul corespunzător este fluxul de dispersie sau fluxul de
scăpări.
Calculul circuitelor magnetice se face cu ajutorul legii circuitului
magnetic şi al legii fluxului magnetic. Calculul constă în determinarea sole-
naţiei necesare pentru a stabili un anumit flux, sau în calculul fluxului
magnetic pentru o solenaţie dată.
În regim staţionar şi în anumite condiţii şi în regim cvasistaţionar,
consecinţe ale acestor legi sunt legea lui Ohm şi teoremele lui Kirchhoff
pentru circuite magnetice, corespunzând dual legii lui Ohm şi respectiv
teoremelor lui Kirchhoff pentru circuitele electrice.

183
 Dacă fluxurile de dispersie sunt neglijabile în raport cu cele utile,
circuitele magnetice se studiază la fel ca circuitele electrice cu parametri
concentraţi.
Din punctul de vedere al proprietăţilor de material, se disting
circuite magnetice liniare, constituie numai din porţiuni cu caracteristici
liniare, cum sunt materialele feromagnetice moi şi nesaturate, şi circuite
magnetice neliniare care conţin cel puţin o porţiune cu caracteristică
neliniară (cum sunt materialele feromagnetice saturate).
În majoritatea aplicaţiilor practice, circuitele magnetice sunt
neliniare.
Din punctul de vedere al modului de producere a câmpului
magnetic, se deosebesc:
- circuite magnetice cu magneţi permanenţi;
- circuite magnetice de curent continuu;
- circuite magnetice de curent alternativ;
- circuite magnetice mixte.
Circuitele magnetice de curent alternativ au miezul divizat în tole
subţiri, izolate între ele, aşezate paralel cu liniile de câmp magnetic în
vederea reducerii pierderilor prin curenţii turbionari.

12.2. CIRCUITE MAGNETICE LINIARE

12.2.1. Legea lui Ohm pentru circuite magnetice

Se consideră un tub de flux magnetic definit ca totalitatea liniilor de

câmp magnetic care trec prin punctele unei curbe închise Γ (fig. 12.1).

2
ds A (s)
B (H)
1 Γ
C
φ
s

Fig. 12.1.

Tensiunea magnetică Um12 între două puncte 1 şi 2 situate pe curba

(C) se calculează cu relaţia:

184
 2 2
B
u m12 = ∫ Hd s = ∫ µ d s
1( C ) 1( C )
(12.1)

Alegând pentru aria secţiunii transversale vectorul A(s) omoparalel cu

elementul de lungime ds de pe curba C, se poate scrie:
2 2
B ⋅ A (s) ds
um12 = ∫
1( C )
µA(s)
ds = φ
∫
1( C )
µA(s)
(12.2)

în care φ este fluxul fascicular prin orice secţiune transversală (acelaşi

deoarece nici o linie de câmp nu înţeapă suprafaţa tubului de flux).
Mărimea pozitivă dată de raportul între tensiunea magnetică um12 şi
fluxul fascicular φ se numeşte reluctanţă sau rezistenţă magnetică a
porţiunii de tub (de circuit magnetic):
2
u m12 ds
∫
d
Rm12 = = >0 (12.3)
φ µA(s)
1( C )

Pentru porţiuni de circuit de lungime l, aria secţiunii transversale A

şi permeabilitatea µ constante, reluctanţa se calculează cu o formulă
analoagă rezistenţei electrice:
Rm = l (12.4)
µA

Mărimea inversă a reluctanţei, notată cu Λm sau cu Gm, se numeşte

permeanţă:
d
φ
Λm = = 1 >0 (12.5)
u m Rm
În sistemul internaţional de unităţi (S.I.), unitatea de măsură pentru
reluctanţă este amperspiră pe weber (Asp/Wb), iar pentru permeanţă
magnetică: Wb/Asp sau henry (H).
Având corespondenţă duală:
tensiune electrică u ↔ tensiune magnetică um
tensiune electromotoare e ↔ tensiune magnetomotoare umm (solenaţie θ)
intensitate curent electric i ↔ flux magnetic fascicular φ
rezistenţă electrică R ↔ reluctanţă magnetică Rm
conductanţă electrică G ↔ permeanţă Λm (Gm)

185
se pot scrie relaţiile:
⎧ u m = Rm ⋅ φ (12.6)
⎨ φ = Λ ⋅u
⎩ m m

care constituie relaţiile lui Ohm pentru circuite magnetice, prin analogie cu
relaţiile lui Ohm pentru circuite electrice.
De asemenea, prin analogie cu căderea de tensiune electrică Ri,
produsul Rmφ se numeşte cădere de tensiune magnetică.

12.2.2. Teoremele lui Kirchhoff

pentru circuite magnetice
Din punctul de vedere al configuraţiei geometrice se deosebesc:
- circuite magnetice neramificate, al căror flux fascicular util
aparţine unui singur tub închis de linii de câmp;
- circuite magnetice ramificate, al căror flux fascicular util aparţine
unor tuburi de linii de câmp cu ramificaţii.
Studiul circuitelor magnetice liniare se poate face utilizând scheme
similare celor ale circuitelor electrice cu parametri concentraţi, construite pe
baza corespondenţei duale dintre mările electrice şi cele magnetice
specificată în paragraful precedent. În figura 12.2 este dat un exemplu de
circuit magnetic neramificat, iar în figura 12.3 un exemplu de circuit
magnetic ramificat, la fiecare prezentându-se schemele echivalente de calcul
cu parametri concentraţi.

3
φ Rm3
φ
Rm1
4 Ö Rm2
θ
1 Rm3
3 2

Fig.12.2. Circuit magnetic neramificat.

186
 Rm2 φ1 φ2 Rm2
φ1 φ2

3 3 3 R'm3 Rm3 R'm3

φ
4 Rm1 Rm2
φ
θ
1
Rm4 Rm4

Fig.12.3. Circuit magnetic ramificat.

Se consideră o suprafaţă indusă Σ care închide în interiorul său un

nod (k) al unui circuit magnetic, intersectând laturile de circuit convergente
în nodul respectiv (fig. 12. 4). Aplicând legea fluxului magnetic, avem:

∫ B dA = 0 φ2
Σ
φ1
Considerând neglijabil fluxului magnetic din
exteriorul laturilor, integrala de suprafaţă din
membrul stâng este egală cu suma algebrică a Σ (k)
fluxurilor magnetice ale acestor laturi:

∑φ j∈( k )
j =0 (12.7)
φl
φj

Suma algebrică a fluxurilor magnetice

Fig. 12.4.
ale laturilor j ale unui circuit magnetic rami-
ficate într-un nod (k) este în orice moment nulă.
Sumarea fiind algebrică, fluxurile φj din relaţia (12.7) se iau cu
semnul plus dacă au sensul de referinţă de la nod spre exterior (în sensul
normalei pozitive la suprafaţa Σ) şi cu semnul minus în caz contrar.
Relaţia (12.7) este similară relaţiei dintre curenţii laturilor legate la
un nod al unei reţele electrice (teorema a I-a Kirchhoff ), ∑
i j = 0 , şi este
j∈( k )

numită, prin similitudine cu reţelele electrice, teorema a I-a Kirchhoff

pentru circuite magnetice.

187
 Se consideră un ochi [m] al unui
circuit magnetic al cărui sens de referinţă
φ1,θ1,Rm1
se ia în sensul în care se efectuează Γ
integrala de linie a vectorului intensitate
câmp magnetic (fig.12.5). Fiecare latură j a
ochiului se caracterizează prin reluctanţa [m]
Rmj, fluxul fascicular φj, şi solenaţia θj.
Fluxurile fasciculare φj şi solenaţiile θj ale
laturilor se iau cu semnul "+" sau "–" după
φj,θj,Rmj
cum sensurile lor de referinţă coincid sau
sunt opuse sensului ochiului. În
conformitate cu teorema lui Ampere, Fig. 12.5.
tensiunea magnetomotoare pe conturul Γ
trasat de-a lungul laturilor ochiului este egală cu solenaţia:

∫
u mΓ = Hd s = θ SΓ
Γ

Descompunând conturul Γ pe porţiuni, avem:

∑ u =∑ θ
j∈[m]
mj
j∈[m]
j

Pe baza legii Ohm, ecuaţia se scrie sub forma:

∑R
j∈[m]
mj φj = ∑θ
j∈[m]
j (12.8)

În regim staţionar sau cvasistaţionar, suma algebrică a solenaţiilor

θj care înlănţuie laturile fără dispersie ale unui ochi de circuit magnetic
este egală cu suma algebrică a căderilor de tensiune magnetică Rmj φ j de pe
laturile ochiului respectiv.
Ecuaţia (12.8) reprezintă teorema a II-a Kirchhoff pentru circuite
magnetice.
Ca şi în cazul circuitelor electrice, pentru un circuit magnetic cu n
noduri şi l laturi, cu teorema a I-a Kirchhoff se pot scrie n-1 ecuaţii indepen-
dente de noduri şi cu teorema a II-a Kirchhoff se pot scrie un număr de
ecuaţii independente egal cu numărul ochiurilor fundamentale, o = l - n + 1.

188
 12.2.3. Reluctanţe echivalente

Reluctanţa echivalentă a unei porţiuni de circuit magnetic fără

solenaţii pe laturi cuprinsă între două extremităţi 1 şi 2 (fig.12.6,a), este
egală cu raportul dintre tensiunea magnetică între extremităţile porţiunii de
circuit şi fluxul magnetic fascicular care intră printr-o extremitate şi iese
prin cealaltă:
Rme =
u m12 (12.9)
φ

Rm1 Rm2 Rm3

1 2 1 φ Rm1 Rm2
... Rmj
... Rmn 2
φ um12
a) b) 1 φ Rme 2
um12
Fig. 12.6.

Dacă circuitul magnetic are n laturi în serie (fig.12.6,b), fluxul fiind

acelaşi prin toate laturile, aplicând legea lui Ohm pentru circuite magnetice,
se poate scrie
n n n

u m12 = ∑u = ∑ R
j=1
mj
j=1
mj φj = φ ∑Rj=1
mj (12.10)

şi reluctanţa echivalentă rezultă:

n

Rme = ∑R j=1
mj (12.11)

Dacă circuitul are şi laturi în paralel (fig. 12.7), aplicând teorema a

întâia Kirchhoff şi respectiv legea lui Ohm pentru circuite magnetice,
rezultă:
3 3 3
u mj
φ= ∑ j=1
φj = ∑R
j=1
mj
= u m12 ∑ R1
j=1
mj
(12.12)

Pentru reluctanţa echivalentă a trei laturi în paralel (fig.12.7), rezultă

relaţia

189
 φ1
φ1 Rm1
φ φ2 φ φ2 Rm2 2
1 2 ⇒ 1
φ3 φ3 Rm3
um12
⇓
1 φ Rme 2
um12
Fig. 12.57.

3
1 =
Rme ∑ R1
j=1
mj
(12.13)

Evident, în cazul general a n laturi în paralel, reluctanţa magnetică

echivalentă şi respectiv permeanţa echivalentă sunt date de relaţiile:
n n
1 =
Rme ∑
j =1
1 ,
Rmj
Λ me = ∑Λ
j=1
j (12.14)

12.2.4. Relaţia între inductivitate şi reluctanţă

Se consideră o bobină toroidală fără disper- φ
sie, având reluctanţa magnetică Rm (fig.12.8).
i
Considerând expresia inductivităţii proprii şi relaţia
lui Ohm pentru circuite magnetice:
N
ψ Nφ
L= = , Rm φ = Ni
i i
rezultă, Fig. 12.8.
L ⋅ Rm = N 2 (12.15)
Produsul dintre inductivitatea proprie şi reluctanţa circuitului
magnetic al unei bobine cu proprietăţi liniare este o constantă, egală cu
pătratul numărului de spire al bobinei.
Din (12.15) rezultă şi următoarele relaţii pentru inductivitatea
proprie:
2
L = N , L = N 2Λ (12.16)
Rm

190
 12.3. CIRCUITE MAGNETICE NELINIARE

Dacă un circuit magnetic conţine cel puţin o porţiune cu

caracteristica magnetică neliniară, circuitul este neliniar. Regimul neliniar
apare atunci când circuitul lucrează pe porţiunea neliniară (de saturaţie) a
curbei de magnetizare.
La circuitele magnetice neliniare teoremele lui Kirchhoff au
expresiile:

∑ φ = 0 , ∑u =∑ θ
j∈( k )
j
j ∈[ m ]
mj
j ∈[ m ]
j (12.17)

Principial, calculul circuitelor magnetice

neliniare se efectuează grafo-analitic, respectiv B
numeric, utilizând curbele de magnetizare B(H) Bj
ale porţiunilor omogene de circuit în care fluxul
este repartizat uniform pe secţiune. Pentru
fiecare porţiune de circuit de lungime lj şi de
secţiune aproximativ constantă Aj, se determină
inducţia magnetică corespunzătoare B j = φ j A j , 0 Hj H
fluxul fascicular φj fiind cunoscut, impus. Din Fig. 12.9.
curba de magnetizare B(H) a porţiunii consi-
derate (fig.12.9) se determină valoarea intensităţii câmpului magnetic Hj.
Aplicând apoi teorema lui Ampère sub forma
n

∫ Hd s = ∑ H l
Γ j=1
j j = θ sΓ = Ni , (12.18)

se calculează solenaţia θ necesară obţinerii fluxului φ.

Dacă solenaţia este dată, problema determinării fluxului φ nu se
poate rezolva direct deoarece materialul este neliniar.
Calculul se face prin aproximaţii succesive. Se iau valori apropiate
pentru fluxul fascicular şi se deduc solenaţiile corespunzătoare; se trasează
prin puncte curba de magnetizare a circuitului (caracteristica magnetică a
circuitului), având pe axa absciselor solenaţiile, iar pe axa ordonatelor
fluxurilor fasciculare; din caracteristica de magnetizare φ(θ) astfel
construită, se deduce fluxul corespunzător unei solenaţii date, respectiv
solenaţia care corespunde unui flux determinat.

191
 Dacă se impune tensiunea electrică U la bornele înfăşurării, numărul
de spire se calculează astfel: cu un factor de umplere al înfăşurării K<1 şi
notând cu A aria secţiunii acesteia, rezistenţa electrică R a înfăşurării este
dată de relaţiile:
lm N 2lm U U⋅N
R = Nρ =ρ , respectiv R = = (12.9)
kA N kA I θ
unde ρ este rezistivitatea conductorului şi lm este lungimea medie a unei
spire. Din identificarea acestor relaţii rezultă numărul de spire al bobinei
kA
N=U , (12.20)
ρ θ lm
iar secţiunea s a firului înfăşurării este:
A θl m
s=k =ρ . (12.21)
n U
Căldura dezvoltată prin efecte Joule în înfăşurare corespunde puterii
electrice disipate:
lm 2
P = RI2 = ρ θ . (12.22)
kA

12.4. CIRCUITE MAGNETICE

CU MAGNEŢI PERMANENŢI
La circuitele magnetice cu magneţi permanenţi, rolul amperspirelor
magnetizante e îndeplinit total sau parţial de magneţi permanenţi.
De cele mai multe ori, în practică, numai o parte a circuitului
magnetic este constituit din materiale cu magnetizaţie permanentă, iar
calculul circuitelor magnetice cu magneţi permanenţi urmăreşte
determinarea dimensiunilor magnetului permanent pe baza caracteristicilor
magnetice ale materialului din care este confecţionat pentru o utilizare
eficientă a acestuia. În continuare se prezintă principial modul de
dimensionare a magneţilor permanenţi.
Magneţii permanenţi sunt utilizaţi în general pentru producerea unei
inducţii magnetice într-un întrefier de dimensiuni date.

192
 Pentru un circuit magnetic ca cel din
l0
fig. 12.10, din conservarea fluxului magnetic,
φf = φ0, rezultă N S
B0A0 = BfAf (12.23) C0
H0,B0,A0
Cf
unde s-a notat cu φ0, B0 fluxul magnetic şi
inducţia magnetică din întrefierul de secţiune Γ
A0 şi cu φf, Bf fluxul magnetic şi inducţia Hf,Bf,Af
magnetică din miezul magnetic de secţiune Af.
Fig. 12.10.
Din teorema lui Ampère aplicată
conturului închis Γ compus din curbele Cf şi C0 (Γ = Cf 4 C0),

∫ Hd s = 0 ,
Γ

rezultă:
l0 l0 + lf

∫ H ds
0 (C 0 )
0 0 +
∫ H ds
l 0 (C f )
f f =0 (12.24)

respectiv,
H 0l0 = H f lf (12.25)
unde l0 şi lf sunt lungimile curbelor C0 şi Cf .
Multiplicând membru cu membru relaţiile (12.23) şi (12.25),
obţinem:
B0 A0 l0 H0 = - Bf Af lf Hf (12.26)
Dar: B0 = µ0H0 , A0l0 = V0 – volumul întrefierului, Aflf = Vf – volumul
materialului magnetic. Înlocuind în (12.26), rezultă:
µ0H20V0 = BfHfVf
sau,
Vf µ 0 H 02
=− (12.27)
V0 Bf H f
Din ultima relaţie rezultă că la valori date V0 şi H0 pentru întrefier,
volumul Vf al materialului magnetului este cu atât mai mic cu cât produsul
BfHf este mai mare. Valoarea maximă a acestuia, notată (BH)m, este o
mărime care caracterizează eficienţa utilizării magneţilor şi se numeşte
indice de calitate al magnetului (măsurat în J/m3 sau kJ/m3).
Curba de magnetizare B(H) a materialului din care se confecţionează
magneţii permanenţi se poate aproxima prin relaţia ([4]):

193
 H + Hc
B= (12.28)
H + Hc
Bs B r
unde s-a notat cu Hc intensitatea câmpului coercitiv, cu Br inducţia
remanentă şi cu Bs inducţia de saturaţie.
Multiplicând cu H ambii membri ai ecuaţiei (12.28), se obţine:

BH = H + HH c ⋅ B r Bs
2
(12.29)
HB r + H c Bs
Indicele de calitate (BH)m se obţine pentru valorile lui H care
anulează derivata ∂ ( BH ) ∂H , respectiv soluţia ecuaţiei ∂ ( BH ) ∂H = 0.
Efectuând calculele, se obţine:

− H c B s ± (H c B s ) 2 − (B r B s )H c2
H=
Br
sau,
Bs ⎛ B ⎞
H = Hc ⎜⎜ − 1 ± 1 − r ⎟⎟ (12.30)
Br ⎝ Bs ⎠

Se consideră soluţia pentru care − H c < H < 0 (fig.12.11), deci:

Bs ⎛ B ⎞
Hm = Hc ⎜⎜ 1 − r − 1⎟⎟ (12.31)
Br ⎝ Bs ⎠

(BH)m= f(H) B

Br
B(H)
P Bm

H
-Hc Hm 0

Fig. 12.11.

Introducând expresia lui Hm în relaţia (12.28), se deduce valoarea Bm

corespunzătoare lui Hm de pe curba B(H):

194
 Bm = − Bs ⎛⎜ 1 − Br − 1⎞⎟ (12.32)
⎝ Bs ⎠
Raportând membru cu membru ultimele două ecuaţii se obţine:
Bm = − Br (12.33)
Hm Hc
Din această relaţia (12.33 rezultă că punctul P (fig.12.11) care
corespunde valorii maxime a produsului BH este situat la intersecţia curbei
B(H) cu diagonala care trece prin originea dreptunghiului având laturile Br
şi Hc. Deci indicele de calitate (BH)m este cu atât mai mare, cu cât Br şi Hc
sunt mai mari şi cu cât ciclul de histerezis se apropie mai mult de unul
dreptunghiular.
lf
Hf

S N
magnet Af
permanent
φf juguri
A0
H0
φ0
l0

Fig.12.12.

Deoarece materialele din care se confecţionează magneţii perma-

nenţi sunt costisitoare şi greu prelucrabile, circuitele magnetice conţin
numai o mică porţiune de magnet permanent, iar jugurile sunt confecţionate
din oţel moale. Cele două juguri (fig.12.12) fiind confecţionate din fier
moale (materiale magnetice moi) pentru care permeabilitatea magnetică este
foarte mare, practic infinită în comparaţie cu cea a aerului, rezultă că în
juguri intensitatea câmpului magnetic poate fi considerată ca fiind nulă şi
calculul se efectuează ca şi în cazul precedent, respectiv din conservarea
fluxului magnetic avem:
⎧⎪B 0 A 0 = B f A f
⎨ ,
⎪⎩ H 0 l 0 = −H f l f

195
sau, echivalent
⎧⎪µ 0 H 0 A 0 = B f A f
⎨
⎪⎩ H 0 l 0 = −H f l f
Prin raportarea ultimelor două ecuaţii, rezultă:
Bf A l
= −µ 0 0 f (12.34)
Hf A f l0
relaţie valabilă pentru orice valori B şi H, deci şi pentru Bf = Br şi Hf = Hc,
Br A l
= −µ 0 0 f (12.35)
Hc A f l0
Condiţia de utilizare eficientă a materialului magnetului permanent,
dată de relaţia (12.27) se poate scrie sub forma:
A f lf H 02
= −µ 0 (12.36)
A 0l0 (BH )m
Dacă se dau Br, Hc şi (BH)m pentru materialul magnetului
permanent, pentru valori date H0, l0 şi A0 se determină mărimile lf şi
respectiv Af ale magnetului permanent:
⎧A 0lf = − 1 Br
⎪⎪ A f l 0 µ0 Hc
⎨ H 02
⎪ A f l f = −µ 0
⎪⎩ A 0 l 0 (BH)m
respectiv,
⎧ Br
⎪l f = l 0 H 0
⎪ H c (BH ) m
⎨ (12.37)
⎪A f = µ 0 A 0 H 0 Hc
⎪⎩ B r (BH ) m

196
 13. ENERGIA ŞI FORŢELE
CÂMPULUI MAGNETIC

13.1. ENERGIA CÂMPULUI MAGNETIC

13.1.1. Energia de interacţiune a curenţilor electrici

Se consideră un sistem de n circuite (bobine) parcurse de curenţii

electrici ik (k = 1,2, …,n) conţinând sursele de tensiune egk (fig.13.1). Se
consideră circuitele formate numai din conductoare liniare, izotope şi
omogene (E i = 0 ) , iar tensiunile electromotoare egk pot fi variabile în timp.
Dacă se admite că circuitele sunt
mobile sau deformabile, în intervalul de egk
timp de la t la t + dt ecuaţia bilanţului
energetic este ik
i1
dWg = δQ + δL + dWm (13.1) φk
unde: φn
n
eg1
ƒ dWg = ∑e k =1
i dt - suma energiilor
gk k φ1

elementare debitate de surse, in egn

n

ƒ δQ = ∑ R i dt - energia transfor-
k =1
2
k k
Fig. 13.1.

mată ireversibil în căldură pe rezistenţele Rk ale circuitelor,

n

ƒ δL = ∑ X dx - lucrul mecanic efectuat de forţele generalizate X la o

i =1
i i i

variaţie dxi a coordonatelor generalizate xi.

ƒ dWm - variaţia energiei magnetice elementare localizată în câmpul
magnetic al celor n circuite.
Înlocuind în (13.1), se obţine:

197
 n n n

∑ek =1
i dt =
gk k
∑ R i dt + ∑ X dx + dW
k =1
2
k k
i =1
i i m (13.2)

În afara tensiunilor electromotoare egk ale surselor, în circuite se

induc tensiuni electromotoare ek date de legea inducţiei electromagnetice:
dψ k
ek = − (13.3)
dt
Prin aplicarea legii lui Ohm fiecărui circuit în parte, se poate scrie:
egk + ek = Rkik sau egk = Rkik + dψ k (13.4)
dt
Înlocuind t.e.m. egk în ecuaţia (13.213), obţinem succesiv:
n n n

∑
k =1
⎛
⎜ R kik + ik
⎝
2 dψ k ⎞
dt ⎠
⎟dt = ∑ R i dt + ∑ X dx + dW
k =1
2
k k
i =1
i i m ,

n n

dWm = ∑ i dψ − ∑ X dx .
k =1
k k
i =1
i i (13.5)

Relaţia obţinută reprezintă variaţia energiei magnetice elementare la

variaţia fluxurilor magnetice pentru circuite mobile.
Pentru calculul energiei magnetice, se consideră mediul liniar din
punct de vedere magnetic şi circuitele imobile în câmp (dxi = 0). Variaţia
energiei magnetice este dată exclusiv de variaţia fluxurilor magnetice:
n

dWm = ∑ i dψ
k =1
k k (13.6)

Se presupune starea iniţială identic nulă ( ik = 0 , ψ k = 0 ), iar starea

finală este caracterizată de curenţii şi fluxurile magnetice notaţi cu ik şi ψ k .
Dacă mediul este liniar din punct de vedere magnetic şi se notează cu ik' şi
ψ 'k curenţii şi fluxurile magnetice pentru o stare intermediară, atunci
'
ik' ψk
raportul notat λ= = este subunitar, iar ik' = λik şi dψ 'k = ψ k dλ .
ik ψ k
Pentru această stare, relaţia (13.6) se scrie:
n n

dWm' = ∑ k =1
ik' dψ 'k = ∑ i ψ λdλ
k =1
k k (13.7)

198
 Expresia energiei sistemului în starea finală se obţine prin integrare
pentru λ variind de la 0 la 1:
n 1 n

Wm = ∑ ∫
k =1
ik ψ k λdλ = 1
0
2 ∑i ψ
k =1
k k (13.8)

Relaţia Wm = 1
2 ∑i ψ
k =1
k k reprezintă expresia energiei magnetice a

sistemului de circuite (bobine) parcurse de curenţi electrici de conducţie sau,

mai pe scurt, energia de interacţiune a curenţilor electrici.
Folosind relaţiile lui Maxwell, adică explicitând fluxurile magnetice
n

funcţie de inductivităţi, ψ k = ∑L j=1

i , expresia energiei magnetice devine:
jk j

n n n n

Wm = 1
2 ∑∑
k =1 j=1
L jk i jik = 1
2 ∑ j=1
L jj i j2 + ∑L
j, k =1
ii
jk j k (13.9)
( j< k )
n

Dacă se exprimă curenţii sub forma ik = ∑Γ ψ ,

j=1
jk j se obţine

expresia energiei magnetice funcţie de inductivităţile reciproce:

n n n

Wm = 1
2 ∑j, k =1
Γjk ψ j ψ k = 1
2 ∑Γ ψ + ∑Γ ψ ψ
j=1
jj
2
j
j, k =1
jk j k (13.10)
( j< k )

Pentru n = 1, se deduc expresiile energiei magnetice ale bobinei

funcţie de inductivitatea proprie L, fluxul magnetic ψ şi curentul i:
ψ2
Wm = 1 ψ ⋅ i = 1 Li 2 = 1 (13.11)
2 2 2 L
Pentru n = 2, se obţin expresiile energiei magnetice a două bobine
cuplate magnetic:

Wm = 1 L11i12 + 1 L 22 i22 + Mi1i2 = 1 Γ11 ψ12 + 1 Γ22 ψ 22 + Γ12 ψ1 ψ 2 (13.12)

2 2 2 2

199
 13.1.2. Densitatea de volum a energiei magnetice

Fie o bobină toroidală (fig. 13.2) cu N spire parcursă de curentul i, în

interiorul căreia câmpul magnetic se presupune uniform (aria secţiunii
transversale A fiind destul de mică). Dacă se notează cu lm lungimea medie
a unei linii de câmp magnetic, pe baza legii circuitului magnetic (teorema
lui Ampère, în acest caz) se obţine:
φ
H ⋅ l m = Ni ⇒ i = H ⋅ l m
(13.13) i
N
Fluxul total al bobinei fiind ψ = Nφ = NBA, N
expresia energiei magnetice a bobinei (13.11) se
A
pune sub forma:
Wm = 1 ψi = 1 NBA H ⋅ l m = 1 HB ⋅ V (13.14) Fig. 13.2.
2 2 N 2
unde V = Alm este volumul torului în care există câmp magnetic.
Câmpul magnetic fiind presupus uniform, densitatea de volum a
energiei magnetice este:
wm = Wm = 1 HB (13.15)
V 2
Această expresie a fost obţinută pentru un caz particular. În cazul
general, densitatea de volum a energiei magnetice este dată de relaţia

wm = 1 H ⋅ B (13.16)
2
şi energia magnetică se calculează cu relaţia:

∫
V
2 ∫
Wm = wm dV = 1 H ⋅ B dV
V
(13.17)

Dacă mediul magnetic este liniar, fără magnetizaţie permanentă,

expresia densităţii de volum a energiei magnetice se poate scrie sub forma:
2
wm = 1 H ⋅ B = 1 µH 2 = 1 B . (13.18)
2 2 2 µ
Din această ultimă relaţie rezultă că, pentru B = const., energia
magnetică are densitatea cu atât mai mare, cu cât permeabilitatea magnetică
a mediului µ este mai mică.

200
 De exemplu, în cazul circuitului φ
magnetic cu întrefier din figura 13.3, µFe
densitatea energiei magnetice în întrefier, i
2
wm 0 = B , este mult mai mare decât Σ µ0
2µ 0
densitatea energiei magnetice în miez,
2
wmFe = B , deoarece µ Fe >> µ 0 , inducţia Fig. 13.3.
2µ Fe
magnetică în miez fiind egală cu cea din
întrefier (rezultă simplu aplicând legea fluxului magnetic pentru o suprafaţă
închisă Σ ca cea din figură). Practic, se poate considera că energia magnetică
este localizată în întrefier.

13.1.3. Inductivitatea interioară

Inductivităţile proprii şi mutuale definite cu ajutorul fluxului

magnetic se referă exclusiv la domenii din exteriorul conductoarelor
filiforme.
În medii conductoare aceste definiţii nu mai pot fi utilizate, nefiind
posibilă alegerea, în mod univoc, a unei curbe prin care se calculează fluxul
magnetic. Formula inductivităţii interioare se găseşte identificând expresia
energiei magnetice a unui conductor masiv ocupând volumul Vi şi parcurs
de curentul i, Wmi = 1 L i i 2 , cu expresia energiei magnetice localizată în
2

2 ∫
conductor Wmi = 1 H ⋅ B dV . Se deduce astfel,
Vi

∫ H ⋅ B dV
d
L i = 22 Wmi = 12 i (13.19)
i i Vi
Pentru medii liniare, izotrope, lipsite de magnetizare permanentă,
relaţia inductivităţii interioare poate fi scrisă şi sub forma:

L i = 12
∫ µH dV .
2
(13.20)
i Vi

Notând cu Ve volumul domeniului din exteriorul conductorului, o

expresie similară se poate deduce şi pentru inductivitatea exterioară:

∫ H ⋅ B dV
d
L e = 22 Wme = 12 (13.21)
i i Ve

201
şi deci, inductivitatea totală a conductorului L, este suma inductivităţilor
interioară Li şi exterioară Le:
⎡ ⎤
i ⎢V
⎣ i
∫
L = L i + L e = 12 ⎢ H ⋅ B dV + H ⋅ B dV ⎥
Ve
⎥⎦∫ (13.22)

Ca exemplu, se consideră cazul

liniei bifilare de lungime l, cu conduc-
toarele de rază a, situate la distanţa d
(fig. 13.4). Se consideră a << d << l.
Γ Γ
Inductivitatea exterioară se cal- i
2a 2a
culează aplicând principiul superpo-
ziţiei: i a
dA i

φSΓ ∫ BdA ∫ (B + B )dA 1 2

x dx
Le = = sr
= sr
=
i i i 1 d 2 Γi r dr

d −a
µ0l B2
⎛⎜ 1 + 1 ⎞⎟dx = µ 0 l ln d − a
=
2π ∫ a
⎝x d−x⎠ 2π a B1
Fig. 13.4.
Se poate aproxima:
µ0l d
Le ≈ ln (13.23)
2π a
Inductivitatea interioară a unui conductor rezultă:
a 2
µH i2 µ ⎛ i µl
r ⎞⎟ 2πrl ⋅ dr =
L i = 22 Wmi = 22
i i ∫
Vi
2
dV = 2
i ∫
0
⎜
⎝ 2πa 2 ⎠ 8π
(13.24)

Inductivitatea proprie a liniei bifilare pe unitatea de lungime este:

L e + 2L i µ 0 ⎛
L' = = ⎜ 4 ln d + µ r ⎞⎟ H/m ≈ 0,1 ⎛⎜ 4 ln d + µ r ⎞⎟ mH/km (13.26)
l 4π ⎝ a ⎠ ⎝ a ⎠

202
 13.2. FORŢE GENERALIZATE
ÎN CÂMP MAGNETIC

13.2.1. Teoremele forţelor generalizate în câmp magnetic

Expresiile generale ale forţelor magnetice se obţin, la fel ca în cazul

celor electrice, cu ajutorul expresiei energiei magnetice. Forţele magnetice
care se exercită între conductoare parcurse de curenţi electrici se numesc
forţe electrodinamice, iar cele exercitate între un conductor parcurs de
curent şi un corp feromagnetic, respectiv între corpuri feromagnetice, se
numesc forţe electromagnetice.
Teorema forţelor generalizate la flux magnetic constant
În acord cu ecuaţia de bilanţ energetic a unui sistem de n bobine
parcurse de curenţii electrici ik (k = 1, 2, ..., n), variaţiei energiei magnetice
(stabilită în § 13.9.1) este
n n

dWm = ∑ i dψ − ∑ X dx .
k =1
k k
i =1
i i (13.27)

Dacă se menţin constante fluxurile magnetice, relaţia devine:

m

(dWm )ψ =ct. = −∑ Χ i dx i (13.28)

i =1
Energia magnetică a sistemului se exprimă funcţie de fluxurile
magnetice şi de coordonatele generalizate:
Wm = Wm (ψ 1 , ψ 2 ,....., ψ n ; x 1 , x 2 ,..., x i ,.., x m ) .
Dacă fluxurile magnetice sunt constante şi se modifică o singură
coordonată generalizată, de exemplu xi, diferenţiala totală a energiei
magnetice este
(dWm )ψ =ct. = ∂W m dx i .
∂x i
Înlocuind în (13.28), rezultă:

Χ i = −⎛⎜ ∂Wm ⎞⎟ (13.30)

⎝ ∂x i ⎠ ψ =ct .

203
 Forţa generalizată Χi care se exercită după direcţia de creştere a
coordonatei generalizate xi, este egală şi de semn contrar cu derivata
energiei magnetice în raport cu coordonata generalizată xi, calculată la
fluxuri magnetice constante.

Teorema forţelor generalizate la curent constant

Se consideră deplasarea elementară dxi efectuată la curenţi constanţi.
Ecuaţia de bilanţ a energiilor (13.27) la curenţi constanţi şi la modificarea
unei singure coordonate generalizate, xi, poate fi pusă sub forma:
⎛ n
⎞
(dWm )i=ct. = d⎜⎜ ∑ i k ⋅ ψ k ⎟⎟ − Χ i dx i (13.30)
⎝ k =1 ⎠
S-a arătat că, în cazul mediilor liniare, expresia energiei de interacţiune a
n

curenţilor electrici este Wm = 1

2 ∑i
k =1
k ⋅ ψ k şi ecuaţia devine:

(dWm )i=ct. = 2 ⋅ (dWm ) i = ct .

− Χ i ⋅ dx i sau, (dWm )i =ct. = Χ i ⋅ dx i . (13.31)
Energia magnetică poate fi exprimată funcţie de curenţi şi
coordonatele generalizate,
Wm = Wm (i1 , i 2 ,....., i n ; x 1 , x 2 ,..., x i ,.., x m ) .
Diferenţiala totală a energiei magnetice, la curenţi constanţi şi la
modificarea numai a coordonatei xi este: (dWm )i =ct . = ∂Wm dx i . Înlocuind în
∂x i
(13.31), rezultă:

X i =⎛⎜ ∂Wm ⎞⎟
d
(13.32)
⎝ ∂x i ⎠ i =ct.

Forţa generalizată Xi care se exercită după direcţia de creştere a

coordonatei generalizate xi este egală cu derivata energiei magnetice în
raport cu coordonata generalizată xi, calculată la curenţi constanţi.
Forţa generalizată Xi, pentru o stare dată a unui sistem, trebuie să fie
aceeaşi, indiferent de metoda de calcul:

Χ i = −⎛⎜ ∂Wm ⎞
⎟ = ⎛⎜ ∂Wm ⎞
⎟ (13.33)
⎝ ∂x i ⎠ ψ = ct. ⎝ ∂x i ⎠ i k = ct.

204
 Aplicaţii.
1 Forţa care se exercită între conductoarele unei linii bifilare.
Pentru inductivitatea liniei bifilare s-a stabilit expresia (13.23):
µ ⋅l
L = 0 ⋅ ⎛⎜ 4 ln d + µ r ⎞⎟ .
4π ⎝ a ⎠
Singura variabilă fiind distanţa d dintre conductoare, se va calcula forţa de
respingere dintre conductoarele liniei (corespunde creşterii coordonatei d).
ψ2
Utilizând expresia energiei magnetice Wm = 1 ⋅ L ⋅ i 2 = 1 ⋅ , se determină:
2 2 L

Fd = −⎛⎜ ∂Wm
⎝ ∂d
⎞
⎟
⎠ ψ = ct.
=−
ψ ∂ 1
2
⋅
2 ∂t L
()
=−
ψ ⎛ 1 ⎞ ∂L i 2 ∂L
2
⋅⎜− ⎟⋅ = ⋅
2 ⎝ L2 ⎠ ∂d 2 ∂d
, sau

Fd = ⎛⎜ ∂Wm ⎞⎟
⎝ ∂d ⎠ i = ct. ∂d 2
(
= ∂ 1 ⋅ L ⋅ i2 ) = i ⋅ ∂L ;
2

i = ct. 2 ∂d
∂L µ 0 ⋅ l
=
∂d π ⋅ d

şi rezultă:
2
Fd = µ 0 i l (13.34)
2πd
S-a obţinut astfel expresia forţei electrodinamice (forţa Ampère).
2 Forţa portantă a unui electromagnet.
Aşa cum s-a arătat în § 13.9.2, în cazul unui φ
electromagnet ca cel din figura 13.5, se poate i
considera că energia magnetică este înmagazinată
în volumul celor două întrefieruri:
A
Wm0 = wm0 ⋅ V0 = B ⋅ 2Aδ = B ⋅ A ⋅ δ
2 2

2µ 0 µ0 δ

Forţa portantă se determină astfel:

∂Wm0
Fδ = −⎛⎜ ⎞ = − B ⋅A
2
(13.35) Fδ
⎟
⎝ ∂δ ⎠ ψ (B) = ct. µ0 Fig. 13.5.

Semnul "–" arată că forţa este îndreptată în sensul descreşterii

întrefierului δ, adică este o forţă de atracţie.

205
 13.2.2. Densitatea de volum a forţei magnetice

Forţele care acţionează în câmp magnetic pot fi calculate şi pe baza

densităţii de volum a forţei dată de relaţia [Moc-?]
dµ
f m = J × B − 1 H 2 gradµ + 1 grad (H 2 ⋅ ⋅ τ) (13.36)
2 2 dτ
în care termenii ce intervin au următoarea semnificaţie:
• J × B - densitatea de volum a forţei ce acţionează asupra
conductoarelor în stare electrocinetică;
• 1
− H 2 ⋅ gradµ - densitatea de volum a forţei datorată
2
neomogenităţii permeabilităţii magnetice;
• 1 grad ⎛ H 2 ⋅ dµ ⋅ τ ⎞ - densitatea de volum a forţei datorată
⎜ ⎟
2 ⎝ dτ ⎠
variaţiei permeabilităţii cu densitatea de masă (densitatea forţei de
magnetostricţiune).
Forţa totală exercitată asupra unui corp se va calcula cu relaţia:

∫
F = f m dV
Vcorp
(13.37)

Aplicaţie. Forţa ce acţionează asupra unui conductor filiform parcurs

de curentul i, situat în câmp magnetic (fig. 13.67), se calculează astfel:

∫ ∫ (J × B)⋅ dV
N
F = f ⋅ dV =
Vcorp Vcorp

Elementul de volum dV = dA ⋅ d s şi ţinând

dA cont că vectorii J , dA şi d s sunt
J
ds omoparaleli, rezultă:
N
A F=
∫ (J × B )(dA ⋅ ds )dV = ∫ (ds × B )∫ J ⋅ dA ,
Vcorp
M A
N
M respectiv, F = i (d s × B ) .
∫
M
i
Fig. 13.6. S-a obţinut astfel expresia forţei Laplace.

206
 14. CÂMPUL ELECTROMAGNETIC
CVASISTAŢIONAR

14.1. TEOREMA ENERGIEI ELECTROMAGNETICE

Se consideră domeniul VΣ mărginit de suprafaţa închisă Σ în

interiorul căreia se găsesc corpuri imobile în interacţiune cu un câmp
electromagnetic. Se consideră corpurile izotrope şi liniare (ε, µ, σ -
independente de câmp), lipsite de polarizaţie permanentă sau de magneti-
zaţie permanentă.
În acest caz câmpul electromagnetic în domeniul VΣ satisface
ecuaţiile:

rot H = J + ∂ D (14.1)
∂t

rot E = − ∂ B (14.2)
∂t
Dacă se multiplică scalar cu E ambii membri ai ecuaţie legii
circuitului magnetic (14.1) şi cu H ambii membri ai ecuaţiei legii inducţiei
electromagnetice (14.2) pentru medii imobile şi se scad, se obţine:

E rot H − H rot E = E ⋅ J + E ⋅ ∂ D + H ⋅ ∂ B
∂t ∂t
respectiv,
( )
− div E × H = E ⋅ J + E ⋅ ∂ D + H ⋅ ∂ B
∂t ∂t
(14.3)

Multiplicând ambii membri ai acestei ecuaţii cu dV şi integrând pe

domeniul VΣ se obţine:

− div(E × H) dV = E ⋅ J dV + ⎛ E ∂D + H ∂B ⎞ dV
∫VΣ ∫VΣ ∫ ⎜ ∂t
VΣ ⎝ ∂ t ⎟⎠
(14.4)

Se aplică teorema Gauss-Ostrogradski primului membru şi se

aranjează termenii sub forma:

207
 ∫ (E × H)dA
⎛ ∂D ⎞
−
∫ ⎜E
VΣ ⎝ ∂t ∂t⎠ VΣ ∫
+ H ∂ B ⎟ dV = E ⋅ J dV +
Σ
(14.5)

Dacă mediul este liniar, izotrop, fără polarizaţie electrică permanentă

şi magnetizaţie permanentă, avem: D = εE, B = µH . Expresia de sub prima
integrală poate fi prelucrată astfel:
⎛ 2 ⎞ ⎛ 2 ⎞
E ∂ D + H ∂ B = ε E ∂ E + µ H ∂ H = ε ∂ ⎜⎜ E ⎟+µ ∂ ⎜H
⎟
⎟=
∂t ∂t ∂t ∂t ∂t ⎝ 2 ⎠ ∂t ⎜⎝ 2 ⎟
⎠

⎞ + ∂ ⎛⎜ µH ⎞ ∂ ⎡E ⋅ D H ⋅ B⎤
2
= ∂ ⎛⎜ εE
2
⎟ ⎟⎟ = ⎢ + .
∂t ⎝ 2 ⎠ ∂t ⎜⎝ 2 ⎠ ∂t ⎣ 2 2 ⎥⎦

Mediul fiind imobil, corpurile din domeniu fiind imobile şi omogene

din punct de vedere electric şi magnetic (ε, µ - constante), derivata parţială
poate fi înlocuită prin derivata ordinară şi operatorul de derivare poate fi
scos în faţa integralei, astfel că ecuaţia (14.5) se poate scrie:

∫ (E × H)dA
⎛ E⋅D H⋅B⎞
− d
dt ∫ ⎜
VΣ ⎝ 2
+ ⎟ dV =
2 ⎠ ∫VΣ
E ⋅ J dV +
Σ
(14.6)

Conform legii conservării energiei, pentru o transformare elementară

suferită de sistemul fizic alcătuit de corpuri şi de câmpul electromagnetic
din domeniul VΣ , scăderea energiei câmpului electromagnetic (− dWem )
din VΣ este egală cu energia electromagnetică dWt transformată în alte
forme de energie în VΣ şi energia dWΣ care iese sub formă
electromagnetică prin suprafaţa Σ:
− dWem = dWt + dWΣ (14.7)
sau, echivalent,
dWem
− = Pt + PΣ (14.8)
dt
dWt
unde Pt = este puterea transformată din forma electromagnetică în altă
dt
dWΣ
formă în domeniul VΣ , iar PΣ = este puterea electromagnetică
dt
transmisă prin frontiera Σ a domeniului VΣ .
Energia electromagnetică se transformă, în general, în alte forme de
energie prin procesul de conducţie, prin variaţia polarizaţiei şi magnetizaţiei

208
corpurilor cu histerezis, prin deplasarea corpurilor. Deoarece am considerat
cazul unui sistem de corpuri imobile şi având proprietăţi liniare (ε, µ, σ -
constante) rezultă că întreaga energie transformată se dezvoltă în procesul
de conducţie, respectiv puterea transformată Pt este egală cu puterea
dezvoltată prin efect Joule – Lenz PJ :

Pt = PJ =
∫ p dV
VΣ
J (14.9)

În concordanţă cu concepţia localizării acţiunilor, energia totală Wem

a câmpului electromagnetic din domeniul VΣ se poate scrie ca integrală de
volum a densităţii de energie wem :
Wem =
∫w VΣ
em
dV , (14.10)

iar puterea transmisă sau radiată prin suprafaţa Σ, ca fluxul unui vector
densitate de putere S prin această suprafaţă:

∫ S ⋅ dA
d
PΣ = (14.11)
Σ

Vectorul S , denumit vectorul Poynting – Umov, este definit cu

aproximaţia unui câmp solenoidal arbitrar, deci cu aproximaţie până la
rotorul unui vector oarecare G :

∫ S ⋅ dA = ∫ (S + rotG )⋅ dA
Σ Σ
(14.12)
Aceasta nu introduce o nedeterminare pentru PΣ , deoarece vectorul
Poynting, prin definiţie, intervine numai în integrale pe suprafeţe închise,
respectiv numai prin divergenţa sa.
Utilizând relaţiile (14.9) ÷ (14.11), ecuaţia de bilanţ a puterilor
(14.8) devine:

∫
dt VΣ VΣ ∫
− d wem dV = p J dV + S ⋅ dA
Σ ∫ (14.13)

Identificând membru cu membru ecuaţiile (14.13) şi (14.6), rezultă:

- expresia densităţii de volum a energiei electromagnetice

wem = E ⋅ D + H ⋅ B , (14.14)
2 2

209
respectiv expresia energiei electromagnetice,
⎛ E⋅D H⋅B⎞
Wem = ∫ ⎜
VΣ ⎜
⎝ 2
+ ⎟ dV = We + Wm
2 ⎟⎠
(14.15)

cu termenii we = 1 E ⋅ D şi wm = 1 H ⋅ B , reprezentând densităţile de volum

2 2
ale energiilor electrică, respectiv magnetică şi, corespunzător, expresiile
energiilor electrică şi respectiv magnetică: We =
VΣ
E ⋅ D dV ,
2 ∫
Wm =
∫ H ⋅ B dV ;
vΣ2
- expresia densităţii de volum a puterii transformată prin efect Joule
pJ = E ⋅ J , (14.16)
şi respectiv expresia puterii transformată prin efect Joule-Lenz

Pt = PJ = E ⋅ JdV ;
∫VΣ
(14.17)

- expresia vectorului Poynting -Umov

S = E×H , (14.18)
respectiv puterea radiată sub formă electromagnetică prin suprafaţa Σ

PΣ =
∫ (E × H )dA .
Σ
(14.19)

Se postulează că S = E × H este valabil pentru densitatea fluxului de

putere transportată de câmpul electromagnetic prin orice suprafaţă.
Pentru un interval de timp finit, de la 0 ÷ t şi în raport cu o stare de
referinţă S0 a câmpului electromagnetic, ecuaţia de bilanţ energetic se scrie:

∫ ∫ (E ⋅ dD + H ⋅ dB)dV = ∫ dt ∫ ∫ dt ∫ (E × H)⋅ dA
t t
− E ⋅ J dV + (14.20)
S0 VΣ 0 VΣ 0 Σ

ecuaţie denumită şi integrala de energie a câmpului electromagnetic.

210
 14.2. APLICAŢII LA TEOREMA
ENERGIEI ELECTROMAGNETICE

14.2.1. Transmisia energiei electromagnetice

prin intermediul conductoare.
Se consideră un conductor filiform parcurs de curentul I în regim
staţionar (fig. 14.1). Se calculează puterea transportată de câmpul electro-
magnetic prin suprafaţa conductorului, respectiv se calculează fluxul
vectorului Poynting prin suprafaţa Σ a conductorului:

∫
PΣ = S dA =
Σ ∫ (E × H )dA
Σ
(14.21)
Calculul se poate limita numai la suprafaţa laterală Σ a conduc-
torului. Aceasta este o suprafaţă de discontinuitate pentru câmpul electro-
megnetic şi studiul transferului de putere prin Σ se face considerând două
suprafeţe Σe şi Σi, una în exterior şi alta în interiorul suprafeţei Σ, tinzând la
limită către aceasta.

E ne Ee
Σ Σe Me E te Ste
dA Σi H e Mi Ei
ds e
Sn
dl S
i
Se
I A Hi B
Γ C

UAB (U)

Fig. 14.1.

Deoarece câmpul electric din interiorul şi exteriorul conductorului

este diferit, E e ≠ E i , vectorul Poynting din punctul MeχΣe este diferit de cel
din punctul MiχΣi. Având în vedere legea conservării componentelor
tangenţiale ale intensităţilor câmpurilor electric şi magnetic,
E t( e ) = E ti , H te = H ti , rezultă că H nu are decât componente tangenţiale
situate în plane transversale pe conductor. Deoarece câmpul electric în

211
interiorul conductorului este în sensul curentului electric, acesta coincide cu
componenta tangenţială – în lungul conductorului.
Vectorii Poynting în exteriorul şi în interiorul conductorului sunt daţi
de relaţiile:
Se = Ee × He ; Si = Ei × Hi (14.22)
Transferul de putere prin suprafaţa laterală Σ a conductorului este dat
numai de componenta normală a lui S :
Sne = E te × H te = E ti × H ti = Sni (14.23)
Puterea transportată prin Σe sau Σi este aceeaşi şi se poate scrie:
PΣ = lim PΣ e = lim PΣi (14.24)
Σ e →Σ Σ i →Σ

Efectuând calculul pe Σi de exemplu, rezultă:

PΣ =
∫ (E × H ) dA = ∫ (E × H ) (dl × ds ) = ∫ [(E dl )(H ds ) − (E ds )(H dl )]
i i i i i i i i

Σi Σi Σi

Cum E ⊥ dl , primul termen sub ultima integrală este nul. Rămâne astfel:
i

PΣ = −
∫ E d s ∫ H dl
i i
(14.25)
A (C) Γ

Prima integrală reprezintă tensiunea UAB în lungul axei C a conduc-

torului între extremităţile A şi B ale acestuia, egală cu tensiunea U la borne
(regim staţionar), iar a doua integrală este egală – conform legii circuitului
magnetic în regim staţionar (teorema lui Ampère) – cu intensitatea I a
curentului prin conductor. S-a obţinut astfel
PΣ = − UI , (14.26)
relaţie care reprezintă forma integrală a legii transformării energiei
electromagnetice în procesul de conducţie, valabilă în regim staţionar pentru
conductoare filiforme şi omogene. Semnul "–" arată că sensul de transfer al
puterii este opus sensului normalei exterioare la suprafaţa Σ , deci puterea
pătrunde în conductor.
Se poate concluziona că transmiterea de energie electromagnetică în
lungul conductorului are loc numai prin exteriorul acestuia. Componenta
normală a vectorului Poynting acoperă pierderile de energie prin efect Joule-
Lenz în conductor, iar componenta tangenţială (existentă numai în exterior)
asigură transportul de energie de-a lungul acestuia. Deci conductoarele au
doar rolul de a ghida câmpul electromagnetic şi transferul de energie.

212
 Ee He
Se
i i
Ei Hi Si

Se
Ee

Ee He
Se
i i
Ei Hi Si

Se
Ee

Fig. 14.2.
În figura 14.2 s-a ilustrat spectrul liniilor de câmp electric şi
magnetic şi distribuţia vectorului S pentru o linie bifilară.
Transferul de energie electromagnetică de la generator la receptor se
face prin exteriorul conductoarelor, în cea mai mare parte în imediata
vecinătate a acestora. În interiorul conductoarelor, fluxul de putere este
dirijat radial, de la suprafaţă spre interior şi acoperă numai pierderile de
putere prin efect Joule.

14.2.2. Puterea transmisă pe la bornele unui multipol

Un multipol este un circuit sau o reţea complexă cu mai multe borne
de acces. Considerând domeniul VΣ limitat de suprafaţa închisă Σ (fig. 14.3)
în care pătrunde un sistem de n conductoare filiforme parcurse de curenţii ik,
în regim cvasistaţionar (se neglijează densi- i1
∂D dA
tatea curentului de deplasare ≅ 0 ), se
∂t Σ
S1
cere să se calculeze puterea electromag-
netică transportată în interiorul suprafeţei Σ. Γ1
Γk
În fig. 14.3 s-au notat cu S1, ..., Sk, ..., Sn Sn
suprafeţele de intersecţie ale conductoarelor Γn Sk
cu suprafaţa Σ (presupuse, pentru simplitate, in ik
normale pe axele conductoarelor filiforme)
şi cu Γ1,..., Γk,..., Γn contururile acestora.
Fig. 14.3.

213
 Se presupune că Σ se află într-o zonă în care se poate considera
rot E = 0 (regim electrostatic). În acest caz avem: E = − grad V .
În interiorul conductoarelor vectorul Poynting S este orientat radial
şi deci, pentru suprafeţele Sk avem: S ⋅ d A = 0 . Rezultă că puterea transmisă
prin Σ, se transmite numai prin exteriorul conductoarelor, deci prin suprafaţa
n
Σ ' = Σ − U Sk .
k =1

PΣ =
∫ (E × H)dA = ∫ (E × H )dA = ∫ [(− gradV )× H]dA =
Σ Σ' Σ'

= [− rot (V H ) + V rot H ] d A
∫ Σ'
(14.27)

Pe Σ’, conform legii circuitului magnetic, rezultă că rot H = 0

deoarece, pe această suprafaţă nu avem curent de conducţie ( J = 0 ) şi se
neglijează curentul de deplasare ( J D = 0 , regim cvasistaţionar). Rămâne de
aşadar,

∫ ( )
PΣ = − rot V H d A .
Σ'
(14.28)

Aplicând teorema lui Stokes, integrala se poate descompune într-o

sumă de integrale curbilinii pe contururile Γk ale suprafeţelor Sk:
n

PΣ = − ∑ ∫ V H ds
k =1 Γk
k (14.29)

Deoarece pe Γk potenţialul este constant (conductoarele sunt echipo-

tenţiale) şi egal cu potenţialul Vk al conductorului k (bornei k), rezultă:
n n

PΣ = − ∑ ∫
k =1
Vk H d s = −
Γk
∑V i
k =1
k k (14.30)

Puterea transportată în interiorul suprafeţei Σ, deci în sens invers

normalei pozitive exterioare se ia:
n

P = −PΣ = ∑V i k =1
k k . (14.31)

Teorema transferului de putere pe la bornele unui multipol se enunţă

astfel: puterea primită pe la borne de un multipol este egală cu suma
produselor dintre intensităţile curenţilor care intră pe la bornele de acces şi
potenţialele electrice ale acestor borne.

214
 14.2.3. Teorema transformării ireversibile a energiei
electromagnetice (Teorema lui Warburg)

Se consideră suprafaţa închisă Σ în interiorul căreia se află corpuri

feroelectrice şi feromagnetice imobile, conductoare imobile parcurse de
curent, corpuri încărcate cu sarcini electrice sau polarizate imobile. În
ecuaţia de bilanţ energetic (14.4) scrisă sub forma:
⎛ ⎞
∫
− S dA =
Σ
∫ E JdV + ∫ ⎜⎝ E ∂∂Dt + H ∂∂Bt ⎟⎠dV
VΣ VΣ
(14.32)

primul termen din membrul drept este egal cu suma căldurilor dezvoltate în
unitatea de timp în domeniul VΣ prin efectele Joule PJ, Peltier PP, Thomson
PT şi puterii transformate din forma electromagnetică în forma chimică, sau
invers Pc,

∫ E JdV = P + P
VΣ
J P + PT + Pc (14.33)

În conformitate cu primul principiu al termodinamicii, energia

transmisă în unitatea de timp prin suprafaţa Σ are expresia:
∂We ∂Wm
∫
− S dA = PJ + PP + PT + Pc + Pfe + Pfm +
Σ
∂t
+
∂t
(14.34)

în care We şi Wm sunt energiile electrică şi magnetică localizate în VΣ, iar

Pfe şi Pfm sunt puterile dezvoltate în corpurile feroelectrice şi feromagnetice
ca urmare a variaţiei neliniare, cu histerezis, a polarizaţiei electrice şi
magnetizaţiei. Prin identificarea relaţiilor (14.32), (14.33) şi (14.34) rezultă:
∂We ∂Wm ⎛ ∂D ⎞
∂t
+ Pfe +
∂t
+ Pfm =
∫
VΣ
⎜E
⎝ ∂t
+ H ∂ B ⎟ dV .
∂t ⎠
(14.35)

Dacă transformarea se efectuează numai în corpuri feroelectrice şi este

cvasistatică, avem
∂We
∂t ∂t ∫
+ Pfe = E ∂ D dV .
VΣ

Multiplicând ambii membri ai acestei ecuaţii cu dt şi integrând pe durata

unui ciclu de polarizare Ce, se deduce

215
 ∂We
∫ C e ∂t
dt +
∫ Ce
Pfe dt =
∫
VΣ ∫
dV E d D .
Ce

Înlocuind D = ε 0 E + P şi ţinând cont că pe durata unui ciclu de polarizare

∫ dW = 0 , rezultă
Ce
e

∫Ce
Pfe dt = ε 0
∫ dV∫ E dE +∫ dV∫ E dP .
VΣ Ce VΣ Ce

Cum

∫ E dE = 12 ∫ d(E ) = 0 ,
2

Ce Ce

rezultă

∫
Q fe = Pfe dt =
Ce ∫ dV∫
VΣ Ce
E dP =
∫Α VΣ
EP dV . (14.36)

Relaţia obţinută arată că în corpurile feroelectrice cantitatea de

căldură Q fe dezvoltată în unitatea de volum pe durata unui ciclu este
proporţională cu aria ciclului de polarizare electrică AEP .
Pentru o transformare cvasistatică numai cu corpuri feromagnetice,
din ecuaţia (14.35) rezultă

∫ H ∂∂Bt dV
∂Wm
+ Pfm =
∂t
VΣ
şi procedând în mod similar, se obţine:

∫
Q fm = Pfm dt = µ 0
Ce ∫ dV∫
VΣ Ce
H dM =
∫Α VΣ
HM dV (14.37)

adică, în corpurile feromagnetice, cantitatea de căldură Q fm dezvoltată în

unitatea de volum pe durata unui ciclu este proporţională cu aria ciclului
de magnetizare AHM .

216
 14.3. ECUAŢIILE LUI MAXWELL PENTRU CÂMPUL
ELECTROMAGNETIC. ECUAŢIILE UNDELOR.
Ecuaţiile legilor electromagnetismului utilizate în studiul câmpului
electromagnetic în medii sunt:
‰ legea circuitului magnetic în medii imobile
⎛ ⎞
∫ H ds = ∫ JdA + dtd ∫ DdA = ∫ ⎜⎝ J + ∂∂Dt ⎟⎠ dA ,
Γ SΓ SΓ SΓ

cu forma locală

rot H = J + ∂ D ; (14.38)
∂t
‰ legea inducţiei electromagnetice în medii imobile:

∫ E ds = − dtd ∫ B dA
Γ SΓ

cu forma locală
∂B ; (14.39)
rot E = −
∂t

‰ legea fluxului electric:

∫ DdA = ∫ ρ dV ,
Σ VΣ
v

cu forma locală

div D = ρ v ; (14.40)

‰ legea fluxului magnetic:

∫ B dA = 0 ,
Σ

cu forma locală

div B = 0 . (14.41)

Se numesc ecuaţiile lui Maxwell, ecuaţiile cu derivate parţiale care

reprezintă formele locale ale legilor generale ale câmpului electromagnetic
în medii imobile (viteza locală nulă, v = 0 ) şi în domenii de continuitate şi

217
netezime a proprietăţilor fizice locale. Aceste ecuaţii se completează cu
relaţiile de legătură dintre D şi E , B şi H şi eventual dintre E şi J pentru
medii liniare, omogene lipsite de polarizaţie electrică permanentă ( Pp = 0 ),
de magnetizaţie permanentă ( M p ) şi de câmp imprimat ( E i = 0 )

D = ε E ; B = µH ; J = σE (14.42)
Introducând aceste relaţii în expresiile formelor locale (14.1) ÷
(14.4) ale legilor generale ale electromagnetismului şi considerând mediul
neîncărcat electric ( ρ v = 0 ), se obţin ecuaţiile în variabilele E şi H :

rot H = σ E + ε ∂ E (14.43)
∂t

rot E = −µ ∂ H (14.44)
∂t
div E = 0 (14.45)
div H = 0 (14.46)

Într-un sistem de coordonate carteziene, unde operatorul rotor se

calculează cu relaţia
i j k
∂ ∂ ∂
rot H = =
∂x ∂y ∂z
Hx Hy Hz

⎛ ∂H ∂H y ⎞ ⎛ ∂H x ∂H z ⎞ ⎛ ∂Hy ∂H x ⎞
=⎜ z − ⎟ i +⎜ − ⎟ j+⎜ − ⎟k
⎝ ∂y ∂z ⎠ ⎝ ∂z ∂x ⎠ ⎝ ∂x ∂y ⎠
ecuaţiile (14.43) ÷ (14.46) se scriu:
⎧⎛ ∂H z ∂H y ⎞ ∂E x
⎪⎜ ∂y − ∂z ⎟ = σE x + ε ∂t
⎪⎝ ⎠
⎪⎛ ∂H x ∂H z ⎞ ∂E y
⎨⎜ − ⎟ = σE y + ε (14.43')
⎪⎝ ∂z ∂x ⎠ ∂t
⎪⎜⎛ ∂H y ∂H x ⎞ ∂E
− ⎟ = σE z + ε z
⎪⎩⎝ ∂x ∂y ⎠ ∂t

218
 ⎧ ∂E z ∂E y ∂H x
⎪ ∂y − ∂z = −µ ∂t
⎪ ∂H y
⎪ ∂E x ∂E z
⎨ − = −µ (14.44')
∂
⎪ ∂Ez ∂x ∂t
⎪ y − ∂E x = −µ ∂H z
⎩⎪ ∂x ∂y ∂t

∂E x ∂E y ∂E z
+ + =0 (14.45')
∂x ∂y ∂z

∂H x ∂H y ∂H z
+ + =0 (14.46')
∂x ∂y ∂z
Se pot stabili ecuaţiile cu derivate parţiale pe care le satisfac
mărimile de stare E şi H ale câmpului electromagnetic. Astfel, dacă se
aplică operatorul rotor relaţiei (14.44) şi se ţine seama de relaţia (14.43), se
obţine

∂t
( )
rot rot E = −µ ∂ rot H = −µσ ∂ E − µε ∂ E
∂t
2

∂t 2
Dar rot rot E = grad divE − ∆ E = −∆ E deoarece div E = 0 (relaţia (14.45)).
Prin urmare, intensitatea câmpului electric satisface ecuaţia cu derivate
parţiale
∆ E − εµ ∂ E − µσ ∂ E = 0
2
(14.47)
∂t 2
∂t
Similar, aplicând operatorul rotor ecuaţiei (14.43) şi ţinând seama de
relaţiile (14.44) şi (14.46), se obţine o ecuaţie de aceeaşi formă pentru
intensitatea câmpului magnetic:

∆ H − εµ ∂ H − µσ ∂ H = 0
2
(14.48)
∂ t2 ∂t
Ecuaţiile obţinute se pot scrie reunit în formă matriceală:
⎡E⎤ ⎡E⎤ ⎡E⎤
∆ ⎢ ⎥ − εµ ∂ 2 ⎢ ⎥ − µσ ∂
2
⎢ ⎥=0 (14.49)
⎢⎣H ⎥⎦ ∂t ⎢⎣H ⎥⎦ ∂t ⎢⎣H ⎥⎦

Aceste ecuaţii diferenţiale cu derivate parţiale de ordinul doi sunt de

tip hiperbolic şi au în general soluţii ondulatorii amortizate. Soluţiile acestor

219
ecuaţii nu sunt independente, între E şi H existând relaţiile de legătură
(14.43) şi (14.44), astfel încât se obţine o undă electrică şi una magnetică,
strâns legate şi condiţionate reciproc – unda electromagnetică.
În medii izolante (dielectrice), pentru care σ = 0 , ecuaţia (14.49)
devine
⎡E⎤ ⎡E ⎤ ⎡E⎤
∆ ⎢ ⎥ − εµ ∂ 2
2
⎢ ⎥ = 0 sau … ⎢ ⎥ = 0 , (14.50)
⎢⎣H ⎥⎦ ∂t ⎢⎣H ⎥⎦ ⎢⎣H ⎥⎦
unde
… = ∆ − 12 ∂ 2 , cu v =
2
1 , este operatorul d’Alambert.
v ∂t εµ
Ecuaţiile (14.50), scrise separat sub forma
⎧ ∂2 E
⎪⎪ ∆ E = εµ
∂ t2
⎨ (14.51)
⎪∆ H = εµ ∂ 2 H
⎪⎩ ∂ t2
sunt cunoscute sub denumirea de ecuaţiile undelor.
Pentru medii conductoare, unde σ >> ε , ecuaţia (14.49) se
aproximează prin ecuaţia
⎡E⎤ ⎡E ⎤
∆ ⎢ ⎥ − µσ ∂ ⎢ ⎥ = 0 , (14.52)
⎢⎣H ⎥⎦ ∂ t ⎢H ⎥
⎣ ⎦
respectiv, separat,
⎧ ∂E
⎪⎪ ∆ E = µσ ∂ t 2
⎨ . (14.53)
⎪∆ H = µσ ∂ H
⎪⎩ ∂ t2

220
 14. 4. CÂMPUL ELECTROMAGNETIC
VARIABIL ÎN MEDII DIELECTRICE.
UNDA ELECTROMAGNETICĂ PLANĂ.
Din analiza ecuaţiilor lui Maxwell rezultă că, în câmpuri variabile în
timp, apare o dublă latură cauzală între câmpul electric şi câmpul magnetic
care condiţionează existenţa câmpului electromagnetic “desprins“ de
corpuri, sub formă de unde electromagnetice. Se exemplifică această analiză
într-un caz particular şi anume, în cazul câmpului electromagnetic ale cărui
mărimi de stare au, la un moment dat, aceleaşi valori în toate punctele unui
plan perpendicular pe o direcţie privilegiată. O astfel de undă
electromagnetică se numeşte undă plană, iar direcţia normală pe planul
undei se numeşte direcţie de propagare. O astfel de undă se stabileşte într-
un mediu dielectric omogen şi izotrop, la o distanţă suficient de mare de
sursele de câmp electromagnetic care ocupă un domeniu finit (de exemplu,
la mare distanţă de o antenă de emisie).
Într-un dielectric izotrop şi liniar, de permitivitate ε şi permeabilitate
µ constante, unda electromagnetică plană este caracterizată de o familie de
plane paralele, în care intensităţile câmpului electric E şi magnetic H au,
într-un moment oarecare, aceeaşi mărime, direcţie şi sens. În raport cu un
sistem de coordonate carteziene cu axa Ox aleasă ca direcţie de propagare,
intensităţile câmpului electric şi magnetic cuprinse în aceste plane depind
numai de x şi t
E = E( x, t ); H = H( x, t ) . (14.54)
Fiind în mediu dielectric, lipsit de sarcini electrice ( ρ v = 0 ) sau de
curenţi de conducţie ( J = 0) , din legile fluxului electric şi respectiv
circuitului magnetic avem
∂E x = 0 , ∂E x = 0 şi deci E = const.
x
∂x ∂t
Similar, din legile fluxului magnetic şi respectiv inducţiei electromagnetice
∂H x = 0 , ∂H x = 0 şi deci H = const.
x
∂x ∂t
(vezi relaţiile (14.43') ÷ (14.46') în care ∂ = 0, ∂ = 0, σ = 0 ).
∂y ∂z
Componentele E x şi H x nu depind nici de x, nici de t, deci au o
distribuţie statică uniformă, nelegată cauzal de procesul de propagare (nu

221
influenţează propagarea câmpului electromagnetic). Se pot deci considera
nule aceste componente şi rezultă că vectorii E şi H sunt perpendiculari pe
direcţia axei Ox – deci pe direcţia de propagare a undei plane considerate
(fig. 14.1), de unde se trage concluzia că unda electromagnetică plană este o
undă de tip transversal (undă transversală).

y
E ε,µ
Ey

S = E×H
x v x
H
Hz
z
Fig. 14.1.

Celelalte componente E y ( x , t ) şi E z ( x , t ) şi respectiv H y ( x , t ) şi H z ( x , t )

satisfac ecuaţii de tip hiperbolic
∂ 2E y ∂ 2E y ∂ 2 E z = εµ ∂ 2 E z ,
= εµ , (14.55)
∂x 2 ∂t 2 ∂x 2 ∂t 2

∂ 2H y ∂ 2H y ∂ 2H z ∂ 2H y
= εµ , = εµ . (14.56)
∂x 2 ∂t 2 ∂x 2 ∂t 2
Integrala fiecăreia dintre aceste ecuaţii este suma dintre o funcţie de
argument ξ d = x − vt şi o funcţie de argument ξ i = x + vt (argumente de
tip spaţial). Astfel, soluţia E( x, t ) are expresia
E ( x , t ) = [E yd ( x − vt ) + E yi ( x + vt )] j + [E zd ( x − vt ) + E zi ( x + vt )] k
(14.57)
unde v= 1 = 1 ⋅ 1 c
= , (14.58)
εµ ε 0µ 0 ε rµ r n

c= 1 fiind viteza luminii în vid, iar n = ε r µ r indicele de refracţie.

ε 0µ 0
Din ecuaţiile legii inducţiei electromagnetice (14.44') avem
∂E z = µ ∂H y şi
∂E y
= µ ∂H z . (14.59)
∂x ∂t ∂x ∂t

222
şi expresia intensităţii câmpului magnetic se deduce astfel:
∂H y 1 ∂E z 1 ⎡ dE zd ∂ξ d dE yi ∂ξ i ⎤ 1 ⎡ dE zd dE zi ⎤
= = ⎢ ⋅ + ⋅ = +
∂t µ ∂x µ ⎣ dξ d ∂x dξ i ∂x ⎥⎦ µ ⎢⎣ dξ d dξ i ⎥⎦

⎡ ∂E zd ⎛ ∂ξ d ⎞ −1 ∂E zi ⎛ ∂ξ i ⎞ −1 ⎤
∫ ∫
⎛ dE zd dE yi ⎞
Hy = 1 ⎜ + ⎟dt = 1 ⎢ ⎜ ⎟ + ⎜ ⎟ ⎥ dt =
µ ⎝ dξ d dξ i ⎠ µ ⎣⎢ ∂t ⎝ ∂t ⎠ ∂t ⎝ ∂t ⎠ ⎦⎥

µ ∫ ⎢⎣ v ∂t
∂E
= 1 ⎡− 1 zd
+ 1 ∂E zi ⎤ ⋅ dt = ε ⋅ [− E (x − vt ) + E (x + vt )]
v ∂t ⎥⎦
zd zi
µ

La fel se deduce H z = ε [E (x − vt ) − E (x + vt )] . S-a obţinut aşadar,

yd yi
µ

H (x , t ) =
µ
{
ε [− E (x − vt ) + E (x + vt )] j + [E (x − vt ) − E (x + vt )] k .
zd zi yd yi }
(14.60)
Între perechile de componente, funcţii de argumentele ξ d şi ξ i
există relaţiile:
H y (x, t ) = H yd (ξ d ) + H yi (ξ i ) = − ε ⋅ E zd (ξ d ) + ε ⋅ E zi (ξ i )
µ µ

H z (x, t ) = H zd (ξ d ) + H zi (ξ i ) = ε ⋅ E (ξ ) − ε ⋅ E (ξ )
yd d yi i
µ µ
respectiv,
⎧H yd = − ε µ ⋅ E zd = − 1 E zd
⎪ Z
⎪
⎪H yi = ε µ ⋅ E zi = − 1 E zi
⎪ Z
⎨ (14.61)
⎪H zd = ε µ ⋅ E yd = 1 E yd
⎪ Z
⎪
⎪H yd = − ε µ ⋅ E yi = − 1 E yi
⎩ Z
unde
µ
Z= (14.62)
ε
este impedanţa de undă a mediului.

223
 µ0
Z0 = = 120π ≅ 376,7Ω - impedanţa de undă a vidului;
ε0
Z r = Z - impedanţa relativă.
Z0
Componentele funcţii de argument ξ d = x − vt au în momentul
t + dt aceeaşi valoare la distanţa x + dx , adică x + dx − v( t + dt ) = x − vt de
unde rezultă dx − vdt = 0 , iar constanta

v = dx = 1 (14.63)
dt εµ
este viteza de propagare a componentelor E yd ( x − vt ), E zd ( x − vt ),
H yd ( x − vt ) şi H zd ( x − vt ).
Pentru un observator care s-ar deplasa cu viteza v în sensul lui x
crescător, aceste componente rămân invariabile în spaţiu; ele descriu propa-
garea câmpului electromagnetic în sens direct şi alcătuiesc unda
electromagnetică directă sau incidentă (fig. 14.2).

y
y
Ed
v
Ed E yd
Sd v Sd
0 0
H zd x x
E zd H yd Hd
Hd z
z

Fig. 14.2.
Un raţionament asemănător, arată că şi componentele funcţii de
argumentul ξ i = x + vt , respectiv: E yi ( x + vt ), E zi ( x + vt ), H yi ( x + vt ) şi
H zi ( x + vt ) sunt unde ce se propagă cu − v , în sensul lui x descrescător şi
alcătuiesc unda electromagnetică inversă sau reflectată (fig. 14.3).
În vid, şi practic şi în aer, viteza de propagare a undelor
electromagnetice este egală cu viteza luminii c:
v = 1 = c = 3 ⋅ 10 m s
8

ε 0µ 0

224
 y

H yi Ei y
−v Ei
Hi
E yi Hi
−v S i E zi
0
0 x Si x
H zi
z
z

Fig. 14.3.

Acest rezultat a confirmat natura electromagnetică a luminii, cu

14
frecvenţe cuprinse între (4 ÷ 8) ⋅ 10 Hz.
Din punctul de vedere al ecuaţiei undelor, componentele de
argumente ξ d şi ξ i sunt funcţii arbitrare în raport cu aceste argumente, iar
valorile lor într-un punct x şi la momentul t se determină din condiţiile
iniţiale şi la extremităţi.
Transportul de energie al undelor electromagnetice se poate stabili
calculând vectorul Poynting S . Componentelor directe E d şi H d le
corespunde vectorul Poynting direct Sd :

Sd = E d × H d = (E yd j + E zd k )× (H yd j + H zd k ) = (E yd H zd − E zd H yd ) i
Ţinând cont de relaţiile (14.24), se poate scrie:
ε 2
Sd = (E yd + E 2zd ) ⋅ i = ε (H 2yd + H 2zd ) ⋅ i (14.64)
µ µ
Dacă se consideră expresiile densităţilor de volum ale energiilor electrică şi
respectiv magnetică pentru unda directă sub forma
ε (E 2yd + E 2zd ) µ (H 2yd + H 2zd )
wed = , wmed = ,
2 2
relaţia (14.27) poate fi scrisă astfel:
Sd = 2 v wed = 2 v wmd (14.65)

225
 În mod similar, vectorul Poynting corespunzător undei inverse rezultă
Si = −2 v wei = −2 v wmi (14.66)

unde wei =
( 2 2
ε E yi + E zi )
şi wmi =
( 2
µ H yi + H zi
2
)
sunt densităţile de volum
2 2
ale energiilor electrică şi respectiv magnetică corespunzătoare undei inverse.
Din relaţiile (14.65) şi (14.66) rezultă egalitatea densităţilor de
volum ale energiilor electrică şi magnetică, atât pentru unda directă, cât şi
pentru unda inversă, weα = wmα (α = d, i), iar vectorii Poynting pot fi
calculaţi şi cu relaţiile
Sd = ( wed + wmd ) ⋅ v , Si = −( wei + wmi ) ⋅ v (14.67)

Având în vedere definiţia vectorului Poynting, relaţia obţinută

permite următoarea interpretare fizică: energia transportată de unda
electromagnetică într-un interval elementar de timp ∆t printr-un element de
arie ∆A al unei suprafeţe normale pe
direcţia sa de propagare, este egală cu v ∆t
energia electromagnetică totală din cilindrul
având baza de arie ∆A şi generatoarea egală v
cu v∆t (fig. 14.4). Se dovedeşte astfel că
unda electromagnetică transportă energie,
∆A
iar din punct de vedere energetic,
propagarea undei este echivalentă cu un flux Fig. 14.4.
de energie.

Dacă componentele în planul undei a oricăreia dintre intensităţile

câmpurilor electric sau magnetic sunt sinusoidale de pulsaţie ω în raport cu
argumentele:

Fkα ( x, t ) = Fkα max sin ⎡ω⎛⎜ t ± x ⎞⎟ + ϕ k ⎤ , F = E,H; k = y,z; α = d,i (14.68)

⎢⎣ ⎝ v⎠ ⎥⎦
unda electromagnetică se numeşte armonică sau monocromatică. Locul
geometric al vârfului vectorului câmp electric sau magnetic este o elice a
cărei urmă în planul undei este o curbă numită curbă de polarizare. După
forma curbei de polarizare, unda electromagnetică poate fi polarizată liniar,
circular, eliptic, etc.

226
 14.5. CÂMPUL ELECTROMAGNETIC
CVASISTAŢIONAR ÎN CONDUCTOARE MASIVE

14.5.1. Fenomene specifice

Regimul cvasistaţionar al câmpului electromagnetic, caracterizat
prin neglijarea curentului de deplasare în legea circuitului magnetic, numit
şi regim cvasistaţionar de tip magnetic sau anelectric, intervine în studiul
curenţilor variabili în conductoare masive.
Rezolvarea problemelor de câmp electromagnetic variabil în
conductoare masive, imobile, este mult mai dificilă decât în regim staţionar
datorită fenomenelor menţionate în continuare.
n Curentul continuu în conductoare imobile, izotrope şi omogene se
stabileşte numai prin punerea sub tensiune a unor părţi ale conductoarelor,
fiind un curent de aducţie; în regim variabil în timp, în afara de curenţii de
aducţie, se pot stabili, fără a pune sub tensiune părţi ale conductoarelor,
curenţi numiţi curenţi turbionari sau Foucault induşi de fluxul magnetic
variabil în timp.
o Într-un conductor drept curentul continuu se repartizează cu
densitate constantă, în schimb, într-un conductor drept, curentul de aducţie
variabil in timp (de exemplu sinusoidal) se repartizează cu o densitate de
curent a cărei valoare efectivă e mai mare la periferie decât în interior,
fenomen numit efect pelicular.
p Curentul continuu dintr-un conductor imobil nu influenţează
repartiţia curenţilor din conductoarele imobile aflate în apropiere; în regim
variabil, repartiţia curentului într-un conductor este modificată de prezenţa
în vecinătatea altor conductoare prin efectul câmpului magnetic produs de
acestea, fenomen numit efect de proximitate sau de apropiere.
q Într-un conductor situat într-o crestătură practicată într-un bloc de
material feromagnetic, curentul continuu se repartizează cu densitate
constantă; curentul variabil în timp se repartizează însă cu densitate
variabilă, mai mică spre fundul crestăturii (refularea curentului spre
suprafaţă), fenomen numit efect Field.
r Câmpul electromagnetic variabil în timp impune restricţii în
definirea unor mărimi cum sunt: rezistenţa electrică, tensiunea în lungul
unui conductor drept, etc. care nu mai sunt caracterizate la fel ca în curent
continuu.

227
 In cele ce urmează se va studia regimul armonic permanent al
câmpului electromagnetic, regim cvasistaţionar caracterizat de variaţia
armonică (sinusoidală) în timp a mărimilor de stare locală cum sunt:
intensităţile şi inducţiile câmpurilor electric şi magnetic, densitatea
curentului electric. Se va utiliza reprezentarea în complex (simplificat) a
mărimilor sinusoidale explicată sumar în continuare.
Prin reprezentarea în complex simplificat a unei mărimi sinusoidale
având forma
y = Ymax sin(ωt + α) = 2Y sin(ωt + α) (14.69)
în care s-a notat cu:

Axa imaginară
Ymax – valoarea maximă sau amplitudinea, +j
Y – valoarea efectivă,
ω = 2πf – pulsaţia, Y
f – frecventa,
∝ – faza iniţială Y
i se ataşează o marime complexă Y = Ye , Im{Y}
jα

numită imagine în complex simplificat, care α +1

se reprezinta în planul complex (fig.14.5)
printr-un vector, numit fazor complex, 0 Re{Y} Axa reală
având modulul egal cu valoarea efectivă Y a Fig. 14.5.
marimii sinusoidale şi unghiul cu axa reală
egal cu faza iniţială ∝ (fig.14.5).
y = Ymax sin(ωt + α) = 2Y sin(ωt + α) ' Y = Ye jα (14.70)
Trecerea de la imaginea în complex simplificat la functia original se
face cu relaţia:
y = Im{ 2e jωt Y} (14.71)
Prin această reprezentare, unei mărimi vectoriale cu variaţie sinusoi-
dală în timp îi va corespunde un vector complex, astfel:
Y = y ⋅ e y = ( 2 Y sin ωt ) ⋅ e y ' Y = Y ⋅ e y , Y = Ye jα . (14.72)
Se menţionează aici faptul, uşor de verificat, că derivării în raport cu
timpul a unei mărimi sinusoidale (vectoriale sau scalare) îi corespunde
multiplicarea cu jω a imaginii sale în complex:
∂ Y ' jω ⋅ Y (14.73)
∂t

228
 Se precizează cu numai operatorului de derivare în raport cu timpul
îi corespunde în complex multiplicarea cu jω, derivarea în raport cu oricare
altă variabilă rămânând valabilă şi în reprezentarea complexă:

∂Y ' ∂Y
∂x ∂x
Pentru produsul scalar şi respectiv produsul vectorial, corespondenţa
în complex este următoarea:
*
X⋅Y ' X⋅Y , (14.74)
*
respectiv, X×Y ' X×Y . (14.75)
Pentru câmpul electromagnetic în medii conductoare s-a stabilit că
marimile E si H satisfac ecuaţii de forma:

∆ E − µσ ∂ E = 0
∂t

∆ H − µσ ∂ H = 0
∂t
şi, de asemenea, pentru J = σE exista relaţia evidentă

∆ J − µσ ∂ J = 0 .
∂t
Acestor ecuaţii, prin reprezentarea în complex, le corespund ecuaţiile
⎧∆ E − jωµσ E = 0
⎪
⎪
⎨∆ H − jωµσ H = 0 (14.76)
⎪
⎪⎩∆ J − jωµσ J = 0

care, cu notaţia γ = jωµσ , devin:

⎧∆ E − γ 2 E = 0
⎪
⎪ 2
⎨∆ H − γ H = 0 (14.7)
⎪ 2
⎪⎩∆ J − γ J = 0

229
 Aceste ecuaţii sunt ecuaţii de tip Helmholtz. Ecuaţii similare satisfac,
de asemenea, şi mărimile de stare B şi D . În problemele de determinare de
campuri trebuie avut în vedere că soluţia acestor ecuaţii diferentiale de
ordinul doi nu sunt independente, fiind legate intre ele prin ecuatiile lui
Maxwell care, în complex, se scriu:
rot H = σ E + jωσE

rot E = − jωµ H

∂iv E = 0 (ρ v = 0 ) (14.78)

∂iv H = 0

D = εE , B = µ H , J = σE
Pe suprafeţele de discontinuitate trebuie impuse şi relaţiile care
rezultă din teoremele de conservare, respectiv conservarea componentelor
tangenţiale ale intensităţilor câmpurilor electric şi magnetic
E 1 t = E 2 t , H 1t = H 2 t
şi a componentelor normale ale inducţiilor electrică şi magnetică
D 1 t = D 2 t , B1 t = B 2 t .
De asemenea, în regim armonic permanent, neglijarea curentului de
deplasare în raport cu cel de conductie se justifică astfel:
- valoarea efectivă a densităţii curentului de conducţie este J = σE ,
iar a curentului de deplasare este J D = J D = ωεE ,
- pentru conductoare σ ≥ 10 6 (Ω −1 m −1 ); ε ≈ ε 0 = 1 /(4π9 ⋅ 10 9 )F / m
J ωε 0
= 1 ⋅ 10 f .
−15
şi rezultă D =
J σ 18
Deci, neglijarea curentului de deplasare este acceptabilă pentru
frecvenţe f ≤ 1016 Hz , domeniu ce acoperă cazurile întâlnite în tehnică unde
frecvenţa nu depăşeşte 1010 ÷ 1012 Hz .

230
 14.5.2. Pătrunderea câmpului electromagnetic
în semispaţiul conductor
Se consideră un bloc de material conductor de permeabilitate µ şi
conductivitate σ constante, ocupând semispatiul x > 0 (fig.14.6). În dielec-
tricul care ocupă semispaţiul x < 0 se stabileşte din exterior un câmp
magnetic uniform, tangenţial la suprafaţa conductorului şi sinusoidal în timp
de pulsaţie ω.
H 0 = k ⋅ H 0 max sin ωt (14.79)
Se studiază numai regi- z
mul permanent şi se consideră că y
datorită extinderii infinite a
blocului în direcţiile Oy şi Oz şi al
caracterului omogen al câmpului H0
magnetic la suprafaţa lui, toate j H (x, t ) J (x, t )
mărimile de stare locală au k i E (x, t )
aceeaşi valoare în toate punctele 0 x x
S ( x, t )
oricarui plan x = const., paralel
cu faţa blocului. Astfel spus, σ=0
σ, µ
toate mărimile sunt funcţii numai µ=µ0
de x şi t (undă plană), adică în
interiorul blocului: Fig.14.6.

H = H(x, t ); E = E(x, t ); J = J(x, t ) (14.80)

Deoarece la suprafaţa blocului se conservă componentele tangenţiale
ale câmpului H , valoarea acestuia, în interior, pentru x→0, trebuie să fie
egală cu câmpul tangenţial exterior:
H (0, t ) = H 0 = kH 0 (t ) = kH 0 max sin ωt (14.81)
sau, în reprezentare complexă,
H0 = kH0 (14.82)

şi se poate admite că în oricare alt punct, H are numai componente după Oz,
adică
H(x, t ) = kH z (x, t )
sau, în reprezentare complexă:

231
 H = k H z (x ) . (14.83)
În regim permanent sinusoidal este satisfacută ecuaţia Helmholtz
pentru câmpul magnetic:
d2 Hz 2
2
− γ H z = 0; γ = jωσµ . (14.84)
dx
Această ecuaţie diferentială liniară, omogenă, cu coeficienţi constanţi are
rădăcinile caracteristice: r = ± γ . Prin urmare, soluţia este de forma:

H z (x ) = A 1 e
− γx γx
+ A 2e (14.85)
adică o undă directă plus o undă inversă.
Deoarece blocul conductor este presupus infinit (0 ≤ x ≤ ∞ ) , unda
inversă trebuie să fie nulă pentru a avea câmp magnetic finit pentru x → ≡ ,
adică A2 = 0. Din condiţia de frontieră rezultă A1:
H z (0 ) = A 1
H 0 max
Dar este H z (0) este egal cu câmpul din faţa blocului: H z (0 ) = H 0 = .
2
Aşadar,
1
H z (x ) =
− γx
H 0 max e (14.86)
2
Mărimea complexă γ se numeşte constanta de propagare şi poate fi
scrisă astfel:
π π
⎛ 1 1 ⎞
⎟ = α(1 + j) ,
j
γ= jωµσ = ωµσe 2 = ωµσe 4 = ωµσ ⎜ +j
⎝ 2 2⎠

ωµσ
unde s-a notat cu α = . Înlocuind în (14.86), rezultă:
2
1
H z (x ) = H 0 max e −αx e − jαx (14.87)
2
Valoarea instantanee a intensităţii câmpului magnetic se calculează
{ }
cu relaţia H z (x, t ) = Im 2e jωt H 2 (x ) şi rezultă:

H z (x, t ) = H 0 max e − α sin(ωt − αx ) (14.88)

232
 Densitatea de curent J şi intensitatea câmpului electric E se deduc
din expresia legii circuitului magnetic în care se neglijează curentul de
deplasare, rot H = J , şi din expresia legii conducţiei electrice pentru
conductoare omogene, J = σ E ,
1
J = rot H = j J y (x , t ); E = J = j E y (x , t ) . (14.89)
σ
Rezultă astfel că, atât curentul (densitatea de curent), cât şi câmpul electric
sunt orientaţi după axa Oy deoarece singurele componente nenule ale rot H
⎛ ⎞
sunt dirijate după Oy ⎜ H = k ⋅ H z (x,t), ∂H z = 0; ∂H z = 0; ∂H z ≠ 0 ⎟ ,
⎝ ∂ y ∂z ∂x ⎠
i j k
∂ ∂ ∂ ∂H z ∂H z 1 1 ∂H z
rot H = = −j . Aşadar, J y = − , Ey = Jy = −
∂x ∂y ∂z ∂x ∂x σ σ ∂x
0 0 Hz
În complex, utilizând rel. (14.84), rezultă:
⎛ π⎞
dH z 1 − j⎜ αx − ⎟
H 0 max α(1 + j)e = αH 0 max e −αx e ⎝ 4 ⎠
− γx
Jy = − =
dx 2
⎛ π⎞
1 α − j⎜ αx − ⎟
E y = J y = H 0 max e −αx e ⎝ 4 ⎠
σ σ
Valorile instantanee sunt:
J y (x, t ) = αH 0 max 2e −αx sin⎛⎜ ωt − αx + π ⎞⎟ (14.90)
⎝ 4⎠

E y (x, t ) = α H 0 max 2e −αx sin⎛⎜ ωt − αx + π ⎞⎟ (14.91)

σ ⎝ 4⎠
Densitatea de curent şi câmpul electric sunt defazate cu un unghi de
π / 4 înaintea câmpului magnetic.
În figura 14.7 s-au reprezentat grafic undele câmpurilor electric şi
magnetic la un moment t ales arbitrar (de exemplu, t = 3T/8).
Deoarece E = jE y şi H = kH z , vectorul densităţii fluxului de
energie (vectorul Poynting) este dirijat în sensul pozitiv al axei Ox (în care
se propagă undele H z ( x , t ) şi E y ( x , t ) ).

( )
S = E × H = j × k E y H z = i E y H z = i S x (x , t )

233
 z y
H0maxe-αx 2α − αx
σ H o max e
H0(t)
Hz(x,t)

Ey(x,t)
Fig.14.7.

Utilizând expresiile componentelor Hz şi Ey din (14.88) şi (14.89), rezultă:

S x (x , t ) = E y H z = 2 α H 2 e − 2αx ⎡cos π − cos⎛ 2ωt − 2αx + π ⎞⎤ (14.92)

⎜ ⎟
2 σ
0 max
⎢⎣ 4 ⎝ 4 ⎠⎥⎦
Puterea activă Ps transmisă prin unitatea de suprafaţă a planelor
x = const. din interiorul blocului conductor este dată de valoarea medie
calculată pe un interval de o perioadă a modulului vectorului Poynting dat
de relaţia (14.88). Ţinând cont că valoarea medie pe o perioadă a funcţiei
armonice (cosinusoidale în acest caz) este nulă, rezultă imediat:
T
P 1 1α 2
Ps ( x ) = =
A T ∫
S x ( x , t )dt =
0
2σ
H 0 max e − 2 αx (14.93)

Această putere este absorbită de la câmpul electromagnetic din exterior şi

scade rapid odată cu pătrunderea în conductor, datorită exclusiv faptului că
acoperă pierderile locale de putere prin efect Joule – Lenz. Practic, aceste
pierderi sunt importante numai aproape de suprafaţa blocului unde x < 21α .
Puterea activă primită de conductor prin unitatea de suprafaţă laterală este:
1α 2 α
Ps (0) = Ps 0 =
H 0 max = H 02ef (14.94)
2σ σ
Atât câmpul magnetic, cât şi cel electric, cât şi densitatea de curent
au valori importante numai în vecinătatea suprafeţei conductorului, valorile
lor efective scăzând exponenţial odată cu depărtarea de suprafaţa
conductorului. De exemplu, valoarea efectivă a densităţii de curent este, aşa
cum se rezultă din (14.92),
J yef = αH 0 max e − αx (14.95)

234
 Se numeşte adâncime de pătrundere a
câmpului electromagnetic în semispaţiul
αH 0 max
conductor şi se notează cu δ, distanţa de la J yechiv
suprafaţa conductorului pe care ar trebui
repartizat uniform curentul total pentru ca J yef
pierderile de putere activă în conductor să fie
aceleaşi ca în cazul repartiţiei sale reale
(exponenţiale, fig.14.8). x
δ = 1/ α
Considerând o fâşie de înălţime h după
axa Oz şi de lungime infinită după axa Ox Fig.14.8.
(fig.14.9), curentul total prin aceasta este:
∞ ∞
∂H z
I=
∫
0
J y ( x )hdx = − h
∫
0
∂x
dx = z
y
H0
= h [H z (0) − H z (∞ )] = h H z (0) = h H 0 P I
şi are valoarea efectivă: h b
H
I = hH 0ef = h 0 max . 0 δ x
2
Dacă curentul ar fi repartizat uniform pe Fig. 14.9.
grosimea δ, ar avea densitatea echivalentă:

H
J yechiv = I = 0 max (14.96)
hδ 2δ
Pentru o porţiune dreptunghiulară de arie A = hb de pe faţa blocului,
puterea activă absorbită de la câmpul exterior este:
2
P = Ps A = α 0 max hb
H
(14.97)
σ 2
Dacă curentul ar fi repartizat uniform pe grosimea δ, ar determina în
volumul paralelipipedului h ⋅ δ ⋅ b o pierdere de putere activă prin efect
Joule care se poate calcula astfel:

P = Pj = 1 J yechiv ⋅ hδb = hb H 0 max

2 2
(14.98)
σ 2σδ
Prin egalarea celor două puteri date de relaţiile (14.97) şi (14.98),
rezultă pentru adâncimea de pătrundere expresia:

235
 δ= 1 = 2 = 1 = λ (14.99)
α ωµσ πfµσ 2π
Adâncimea de pătrundere este o caracteristică a materialului,
depinzând de regimul de funcţionare (invers proporţională cu rădăcina
pătrată a frecvenţei). Această caracteristică este utilă atât pentru calculul
pierderilor de putere (ca şi cum întregul curent ar fi repartizat uniform la
suprafaţa blocului pe grosimea δ), cât şi pentru a aprecia cu aproximaţie
pătrunderea câmpului electromagnetic în mediul conductor. La distanţa x =δ
de la suprafaţa conductorului, câmpurile H z , E y şi densitatea de curent J y
scad de e = 2,781ori, iar vectorul Poynting de e2 = 7,389ori faţă de valoarea
lor la suprafaţa conductorului.

14.5.3. Efectul pelicular

Dacă un curent variabil în timp i(t) parcurge un conductor, repartiţia

curentului nu se mai face uniform pe secţiunea conductorului ca în regim
staţionar (în curent continuu). De exemplu, într-un conductor drept având
conturul secţiunii transversale peste tot concav şi aflat la mare depărtare de
alte conductoare, valoarea efectivă a densităţii curentului de aducţie
sinusoidal în timp este mai mare la periferie şi fenomenul de refulare a
curentului se numeşte efect pelicular sau efect skin şi are următoarele
consecinţe: sporirea pierderilor de putere prin efect Joule-Lenz în conductor,
creşterea rezistenţei echivalente a conductorului, reducerea inductivităţii lui
interioare şi dependenţa tuturor acestor mărimi de frecvenţa de lucru.
Aprecierea refulării curenţilor variabili în conductoare având o
formă oarecare a suprafeţei se poate face cu ajutorul parametrului δ,
adâncimea de pătrundere, definit în paragraful anterior. Din compararea cu
parametrul δ a dimensiunilor conductorului având suprafaţa peste tot
concavă, rezultă regimurile de refulare a curenţilor variabili în conductoare
menţionate în continuare.
n Regimul de refulare slabă sau efectul J
pelicular slab în care difuzia câmpului electro- a << δ
magnetic este totală şi apare atunci când cea mai
mică dintre dimensiunile conductorului a (de exem-
plu cea mai mică rază de curbură a unui conductor) a r
este mult mai mică decât δ. Fig. 14.10.
a<<δ

236
 În acest regim repartiţia câmpurilor electric şi magnetic nu diferă
prea mult de repartiţia aceloraşi mărimi în regim staţionar şi curentul este
repartizat relativ uniform pe secţiunea conductorului. Adâncimea de
pătrundere fiind
δ= 1 ,
πfµσ
rezultă că acest regim se stabileşte la valori mici ale conductivităţii electrice
σ, permeabilităţii magnetice µ şi frecvenţei f. La valori date pentru σ şi µ,
este un regim de refulare la frecvenţe joase.
o Regimul de refulare medie sau efectul pelicular mediu. La
frecvenţe mai înalte, adâncimea de pătrundere scade şi poate ajunge de
acelaşi ordin de mărime cu cea mai mică dimensiune a conductorului.
aλδ
J
Pătrunderea câmpului e parţială şi efectul de
refulare a curentului este mai pronunţat (fig.14.11). aλδ
Calculul repartiţiei curentului în acest caz se
poate face numai integrând ecuaţiile câmpului
a r
electromagnetic pentru o formă dată a conducto-
Fig. 14.11.
rului – calcule relativ complicate.
p Regimul de refulare netă sau efectul pelicular net. La frecvenţe
foarte înalte, adâncimea de pătrundere este foarte mică şi acest regim apare
atunci când
δ ⊥a. J
În acest caz, câmpul electromagnetic în δ⊥a
fiecare punct de pe suprafaţa conductorului pătrunde
exponenţial, la fel ca în semispaţiul conductor, pe o
adâncime de pătrundere calculată la frecvenţa a r
corespunzătoare. Efectul pelicular net se studiază Fig. 14.12.
asimilând suprafaţa conductorului cu aceea a unui
semispaţiu conductor.
În cazul manifestării efectului pelicular, conductorul nu mai poate fi
considerat filiform şi tensiunea în lungul firului, u f = ∫ Ed s , depinde de
C
linia de curent C în lungul căreia se calculează. Prin urmare, rezistenţa
conductorului nu se mai poate defini din relaţia u f = Ri ca în curent
continuu. Puterea activă P disipată prin efect Joule – Lenz în conductor se

237
poate însă calcula şi în cazul unei repartiţii neuniforme a curentului,
cunoscând repartiţia densităţii de curent J în volumul conductorului:

P = Pj =
∫ ∫(
*
ρJ 2 dV = Re{ E × H ⋅ n i dA} . ) (14.100)
VΣ Σ

unde cu n i s-a notat versorul normalei la suprafaţa conductorului orintată

spre interiorul acestuia.
Rezistenţa în curent alternativ se defineşte astfel:

R a = P2 = 12
∫ ρJ dV = I1 Re{∫ (E × H )⋅ n dA}
2 *
2 i (14.101)
I I VΣ Σ

Formula de definiţie pentru Ra cu ajutorul integralei de volum

intervine în metoda iteraţiei, iar formula cu integrală de suprafaţă se aplică
în metoda integrării ecuaţiei lui Helmholtz în cazul efectului pelicular net.
Notând cu Pc = R c I 2 puterea în curent continuu de intensitate I
egală cu valoarea efectivă a curentului alternativ, raportul
d
Pa R a
kR = = (14.102)
Pc R c
se numeşte factor în alternativ al rezistenţei.
În mod evident, pentru un conductor, Ra > Rc şi deci kR > 1.
Considerând pentru rezistenţele conductorului relaţiile

Rc = l , Ra = l ,
σA c σA a
rezultă că rezistenţa în curent alternativ devine egală cu cea din curent
continuu dacă se ia Aa > Ac, Aa reprezentând aria echivalentă a secţiunii
transversale a conductorului în curent alternativ.
În mod asemănător se arată că inductivitatea interioară a
conductorului în curent alternativ este mai mică ca în curent continuu,
L ia < L ic , iar factorul

k L = L ia < 1 (14.103)
L ic
se numeşte factor în alternativ al inductivităţii interioare.

238
 14.5.4. Curenţi turbionari

Se numesc curenţi turbionari sau Foncault, curenţii induşi într-un

conductor masiv de un câmp magnetic variabil în timp.
În aplicaţiile tehnice, curenţii turbionari apar în miezurile feromag-
netice ale maşinilor şi aparatelor electrice de curent alternativ determinând
pierderi suplimentare de putere prin efect Joule – Lenz şi înrăutăţind
funcţionarea acestor maşini şi aparate. Există însă şi aplicaţii utile:
încălzirea electrică prin inducţie (cuptoare de inducţie, în care se utilizează
puterea dezvoltată de curenţii induşi pentru a încălzi şi chiar pentru a topi
conductorul), frâne şi ambreiaje electromagnetice de inducţie (se utilizează
forţele de interacţiune dintre câmpul magnetic şi aceşti curenţi), etc.
Rezolvarea problemelor legate de curenţii turbionari, calculul
acestora şi repartiţia câmpului magnetic determinat de aceşti curenţi se face
prin rezolvarea ecuaţiilor lui Maxwell - metoda exactă. În cazurile limită, la
frecvenţe joase (câmp magnetic de reacţiune al curenţilor turbionari
neglijabil) şi la frecvenţe înalte (adâncime de pătrundere mică faţă de
dimensiunile conductorului), se utilizează metode aproximative - metoda
iteraţiei şi metoda semispaţiului infinit.

Aplicaţie. Determinarea teoretică a pierderilor prin curenţi

turbionari în tola feromagnetică.
La un circuit magnetic cu o înfăşurare de curent alternativ, miezul
feromagnetic este străbătut de un flux magnetic φ = φ m sin ωt sub acţiunea
căruia se induc curenţi cu liniile de curent conţinute în plane transversale
faţă de liniile câmpului magnetic (fig.14.13,a).

φ ∆φ ∆φ ∆φ

a) b)
Fig. 14.13.
239
 Pentru a reduce pierderile de putere date de aceşti curenţi (pierderi în
fier prin curenţi turbionari), se divizează miezul în tole subţiri, izolate între
ele, ceea ce măreşte rezistenţa căilor de închidere a acestor curenţi şi reduce
intensitatea lor (fig.14.13b). Se consideră o astfel de tolă de înălţime h,
lăţime l, grosime ∆ foarte mică (∆ << l, ∆
z
<< h, fig.14.14,b). Dacă se neglijează
câmpul magnetic de reacţie al curenţilor y
turbio-nari induşi, inducţia magnetică în
tolă este omogenă
E
B
B = k ⋅ B z (t ) (14.104)
J
şi în complex se reprezintă astfel
x
B h
B z ( t ) = B max sin ωt B z = max . x
2
Deoarece tola este foarte subţire, se poate l
considera infinit extinsă din punct de
vedere al repartiţiei curentului în zona ei
centrală (adică se poate neglija întoarce- ∆
rea liniilor de curent la marginea ei).
Astfel, se poate admite că densitatea de Fig. 14.14.
curent J = σE şi evident şi intensitatea
câmpului electric sunt orientate după axa Oy şi depinde numai de variabila
spaţială x
J = j ⋅ J y ( x, t ) ; E = j ⋅ E y ( x, t ) . (14.105)
Pentru câmpul electric indus în tolă, conform legii inducţiei
electromagnetice, rezultă
∂E y ( x, t ) ∂B z ( t )
rot E = − ∂B ⇔ =− (14.106)
∂t ∂x ∂t
sau, în complex,
dE y (x) B
= − jωB z = − jω max .
dx 2
Prin integrare se obţine:
B
E y ( x ) = − jω max x + C .
2
Deoarece, din motive de simetrie, E y (− x ) = − E y ( x ) , constanta de
integrare este C = 0.

240
 Densitatea de curent este
B max B − j⋅ π
J y ( x ) = σE y ( x ) = − jωσ x = ωσ max xe 2 ,
2 2
având valoarea instantanee

J y ( x, t ) = σωB max x sin⎛⎜ ωt − π ⎞⎟ (14.107)

⎝ 2⎠
Curenţii induşi sunt proporţionali cu frecvenţa, sunt defazaţi în urma
π
fluxului magnetic inductor cu şi variază liniar cu x pe grosimea tolei.
2
Densitatea de volum a puterii instantanee disipată în tola feromag-
netică prin efect Joule este:
2 (1 + cos 2ωt )
p J ( x, t ) = 1 J y ( x , t ) = σω B max x
2 2 2
(14.108)
σ 2
Puterea instantanee disipată în întreaga tolă se obţin prin integrare pe
volumul tolei
∆
2

PJ ( t ) =
∫
V
p J ( x, t )dV = σω 2 B 2max 1 + cos 2ωt
2 ∫
−∆
x 2 lhdx =
2

= lhω 2 σB 2max ∆3 1 + cos 2ωt

24

Puterea activă disipată în tolă este media pe o perioadă a puterii

instantanee:
T
~
∫
2
PJ = PJ ( t ) = 1 PJ ( t ) dt = lh∆ π f 2 σB 2max ∆2 (14.109)
T 6
0

Pierderile specifice prin curenţi turbionari (pierderile pe unitatea de

volum) sunt
( )
2
P
p J = J = π f 2 ∆2 B 2max J m 3 (14.110)
V 6ρ
sau,
γπ 2 f 2 ∆ 2 2
PJ = B max (J Kg ) . (14.111)
6ρ

241
 Aceste pierderi au fost calculate presupunând frecvenţe suficient de
joase pentru a neglija câmpul magnetic al curenţilor turbionari. Aproximaţia
corespunde cazului când grosimea tolei este foarte mică faţă de adâncimea
de pătrundere ∆ << δ = 2 .
ωµσ
În practică, la frecvenţa industrială de 50Hz, în fier, adâncimea de
pătrundere δ este de ordinul a (1 ÷ 2) mm şi tolele au grosimea ∆ de 0,5 sau
0,35 mm. În aceste condiţii aproximarea făcută este acceptabilă.
Pierderile sunt proporţionale cu pătratul valorilor frecvenţei f,
inducţiei magnetice B şi grosimii ∆ a tolei . La frecvenţă şi tole date,
proiectantul aparatelor sau maşinilor electrice trebuie să asigure o inducţie
maximă compatibilă cu pierderile admisibile.
Pierderile sunt invers proporţionale cu rezistivitatea ρ a materialului.
Din acest motiv se utilizează tole din material cu rezistivitate mărită, obţinut
prin alierea fierului cu siliciu.
În practică interesează însă pierderile totale, care includ şi pierderile
prin histerezis pH, cu valori de acelaşi ordin de mărime,
p Fe = p T + p H . (14.112)

242
 În acest regim repartiţia câmpurilor electric şi magnetic nu diferă
prea mult de repartiţia aceloraşi mărimi în regim staţionar şi curentul este
repartizat relativ uniform pe secţiunea conductorului. Adâncimea de
pătrundere fiind
δ= 1 ,
πfµσ
rezultă că acest regim se stabileşte la valori mici ale conductivităţii electrice
σ, permeabilităţii magnetice µ şi frecvenţei f. La valori date pentru σ şi µ,
este un regim de refulare la frecvenţe joase.
o Regimul de refulare medie sau efectul pelicular mediu. La
frecvenţe mai înalte, adâncimea de pătrundere scade şi poate ajunge de
acelaşi ordin de mărime cu cea mai mică dimensiune a conductorului.
aλδ
J
Pătrunderea câmpului e parţială şi efectul de
refulare a curentului este mai pronunţat (fig.14.11). aλδ
Calculul repartiţiei curentului în acest caz se
poate face numai integrând ecuaţiile câmpului
a r
electromagnetic pentru o formă dată a conducto-
Fig. 14.11.
rului – calcule relativ complicate.
p Regimul de refulare netă sau efectul pelicular net. La frecvenţe
foarte înalte, adâncimea de pătrundere este foarte mică şi acest regim apare
atunci când
δ ⊥a. J
În acest caz, câmpul electromagnetic în δ⊥a
fiecare punct de pe suprafaţa conductorului pătrunde
exponenţial, la fel ca în semispaţiul conductor, pe o
adâncime de pătrundere calculată la frecvenţa a r
corespunzătoare. Efectul pelicular net se studiază Fig. 14.12.
asimilând suprafaţa conductorului cu aceea a unui
semispaţiu conductor.
În cazul manifestării efectului pelicular, conductorul nu mai poate fi
considerat filiform şi tensiunea în lungul firului, u f = ∫ Ed s , depinde de
C
linia de curent C în lungul căreia se calculează. Prin urmare, rezistenţa
conductorului nu se mai poate defini din relaţia u f = Ri ca în curent
continuu. Puterea activă P disipată prin efect Joule – Lenz în conductor se

237
poate însă calcula şi în cazul unei repartiţii neuniforme a curentului,
cunoscând repartiţia densităţii de curent J în volumul conductorului:

P = Pj =
∫ ∫(
*
ρJ 2 dV = Re{ E × H ⋅ n i dA} . ) (14.100)
VΣ Σ

unde cu n i s-a notat versorul normalei la suprafaţa conductorului orintată

spre interiorul acestuia.
Rezistenţa în curent alternativ se defineşte astfel:

R a = P2 = 12
∫ ρJ dV = I1 Re{∫ (E × H )⋅ n dA}
2 *
2 i (14.101)
I I VΣ Σ

Formula de definiţie pentru Ra cu ajutorul integralei de volum

intervine în metoda iteraţiei, iar formula cu integrală de suprafaţă se aplică
în metoda integrării ecuaţiei lui Helmholtz în cazul efectului pelicular net.
Notând cu Pc = R c I 2 puterea în curent continuu de intensitate I
egală cu valoarea efectivă a curentului alternativ, raportul
d
Pa R a
kR = = (14.102)
Pc R c
se numeşte factor în alternativ al rezistenţei.
În mod evident, pentru un conductor, Ra > Rc şi deci kR > 1.
Considerând pentru rezistenţele conductorului relaţiile

Rc = l , Ra = l ,
σA c σA a
rezultă că rezistenţa în curent alternativ devine egală cu cea din curent
continuu dacă se ia Aa > Ac, Aa reprezentând aria echivalentă a secţiunii
transversale a conductorului în curent alternativ.
În mod asemănător se arată că inductivitatea interioară a
conductorului în curent alternativ este mai mică ca în curent continuu,
L ia < L ic , iar factorul

k L = L ia < 1 (14.103)
L ic
se numeşte factor în alternativ al inductivităţii interioare.

238
 14.5.4. Curenţi turbionari

Se numesc curenţi turbionari sau Foncault, curenţii induşi într-un

conductor masiv de un câmp magnetic variabil în timp.
În aplicaţiile tehnice, curenţii turbionari apar în miezurile feromag-
netice ale maşinilor şi aparatelor electrice de curent alternativ determinând
pierderi suplimentare de putere prin efect Joule – Lenz şi înrăutăţind
funcţionarea acestor maşini şi aparate. Există însă şi aplicaţii utile:
încălzirea electrică prin inducţie (cuptoare de inducţie, în care se utilizează
puterea dezvoltată de curenţii induşi pentru a încălzi şi chiar pentru a topi
conductorul), frâne şi ambreiaje electromagnetice de inducţie (se utilizează
forţele de interacţiune dintre câmpul magnetic şi aceşti curenţi), etc.
Rezolvarea problemelor legate de curenţii turbionari, calculul
acestora şi repartiţia câmpului magnetic determinat de aceşti curenţi se face
prin rezolvarea ecuaţiilor lui Maxwell - metoda exactă. În cazurile limită, la
frecvenţe joase (câmp magnetic de reacţiune al curenţilor turbionari
neglijabil) şi la frecvenţe înalte (adâncime de pătrundere mică faţă de
dimensiunile conductorului), se utilizează metode aproximative - metoda
iteraţiei şi metoda semispaţiului infinit.

Aplicaţie. Determinarea teoretică a pierderilor prin curenţi

turbionari în tola feromagnetică.
La un circuit magnetic cu o înfăşurare de curent alternativ, miezul
feromagnetic este străbătut de un flux magnetic φ = φ m sin ωt sub acţiunea
căruia se induc curenţi cu liniile de curent conţinute în plane transversale
faţă de liniile câmpului magnetic (fig.14.13,a).

φ ∆φ ∆φ ∆φ

a) b)
Fig. 14.13.

239
 Pentru a reduce pierderile de putere date de aceşti curenţi (pierderi în
fier prin curenţi turbionari), se divizează miezul în tole subţiri, izolate între
ele, ceea ce măreşte rezistenţa căilor de închidere a acestor curenţi şi reduce
intensitatea lor (fig.14.13b). Se consideră o astfel de tolă de înălţime h,
lăţime l, grosime ∆ foarte mică (∆ << l, ∆
z
<< h, fig.14.14,b). Dacă se neglijează
câmpul magnetic de reacţie al curenţilor y
turbio-nari induşi, inducţia magnetică în
tolă este omogenă
E
B
B = k ⋅ B z (t ) (14.104)
J
şi în complex se reprezintă astfel
x
B h
B z ( t ) = B max sin ωt B z = max . x
2
Deoarece tola este foarte subţire, se poate l
considera infinit extinsă din punct de
vedere al repartiţiei curentului în zona ei
centrală (adică se poate neglija întoarce- ∆
rea liniilor de curent la marginea ei).
Astfel, se poate admite că densitatea de Fig. 14.14.
curent J = σE şi evident şi intensitatea
câmpului electric sunt orientate după axa Oy şi depinde numai de variabila
spaţială x
J = j ⋅ J y ( x, t ) ; E = j ⋅ E y ( x, t ) . (14.105)
Pentru câmpul electric indus în tolă, conform legii inducţiei
electromagnetice, rezultă
∂E y ( x, t ) ∂B z ( t )
rot E = − ∂B ⇔ =− (14.106)
∂t ∂x ∂t
sau, în complex,
dE y (x) B
= − jωB z = − jω max .
dx 2
Prin integrare se obţine:
B
E y ( x ) = − jω max x + C .
2
Deoarece, din motive de simetrie, E y (− x ) = − E y ( x ) , constanta de
integrare este C = 0.

240
 Densitatea de curent este
B max B − j⋅ π
J y ( x ) = σE y ( x ) = − jωσ x = ωσ max xe 2 ,
2 2
având valoarea instantanee

J y ( x, t ) = σωB max x sin⎛⎜ ωt − π ⎞⎟ (14.107)

⎝ 2⎠
Curenţii induşi sunt proporţionali cu frecvenţa, sunt defazaţi în urma
π
fluxului magnetic inductor cu şi variază liniar cu x pe grosimea tolei.
2
Densitatea de volum a puterii instantanee disipată în tola feromag-
netică prin efect Joule este:
2 (1 + cos 2ωt )
p J ( x, t ) = 1 J y ( x , t ) = σω B max x
2 2 2
(14.108)
σ 2
Puterea instantanee disipată în întreaga tolă se obţin prin integrare pe
volumul tolei
∆
2

PJ ( t ) =
∫
V
p J ( x, t )dV = σω 2 B 2max 1 + cos 2ωt
2 ∫
−∆
x 2 lhdx =
2

= lhω 2 σB 2max ∆3 1 + cos 2ωt

24

Puterea activă disipată în tolă este media pe o perioadă a puterii

instantanee:
T
~
∫
2
PJ = PJ ( t ) = 1 PJ ( t ) dt = lh∆ π f 2 σB 2max ∆2 (14.109)
T 6
0

Pierderile specifice prin curenţi turbionari (pierderile pe unitatea de

volum) sunt
( )
2
P
p J = J = π f 2 ∆2 B 2max J m 3 (14.110)
V 6ρ
sau,
γπ 2 f 2 ∆ 2 2
PJ = B max (J Kg ) . (14.111)
6ρ

241
 Aceste pierderi au fost calculate presupunând frecvenţe suficient de
joase pentru a neglija câmpul magnetic al curenţilor turbionari. Aproximaţia
corespunde cazului când grosimea tolei este foarte mică faţă de adâncimea
de pătrundere ∆ << δ = 2 .
ωµσ
În practică, la frecvenţa industrială de 50Hz, în fier, adâncimea de
pătrundere δ este de ordinul a (1 ÷ 2) mm şi tolele au grosimea ∆ de 0,5 sau
0,35 mm. În aceste condiţii aproximarea făcută este acceptabilă.
Pierderile sunt proporţionale cu pătratul valorilor frecvenţei f,
inducţiei magnetice B şi grosimii ∆ a tolei . La frecvenţă şi tole date,
proiectantul aparatelor sau maşinilor electrice trebuie să asigure o inducţie
maximă compatibilă cu pierderile admisibile.
Pierderile sunt invers proporţionale cu rezistivitatea ρ a materialului.
Din acest motiv se utilizează tole din material cu rezistivitate mărită, obţinut
prin alierea fierului cu siliciu.
În practică interesează însă pierderile totale, care includ şi pierderile
prin histerezis pH, cu valori de acelaşi ordin de mărime,
p Fe = p T + p H . (14.112)

242