Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
com
CHIMIE GENERALA
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 1/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
Cuprins
INTRODUCERE
1.Baze teoretice ale chimiei 1
1.1. Definiţie şi ramuri ale chimiei 1
1.2. Unităţi de măsură 1
1.3. Materia şichimice
1.4 Elemente substanţele chimice 23
1.5. Reprezentarea substanţelor chimice 4
1.6. Legi fundamentale ale chimiei 4
1.6.1. Legea conservării masei 5
1.6.2. Legea proporţiilor definite 5
1.6.3. Legea proporţiilor multiple 5
1.6.4. Legea proporţiilor echivalente 6
1.6.5. Legea lui Avogadro 6
2. Teoria atomică a materiei 6
2.1. Structura atomului 6
2.2. Modele atomice 7
2.2.1. Modele atomice precuantice 7
2.2.2. Modele atomice cuantice 7
2.3. Orbitali atomici 10
2.3.1. Orbitali atomici de tip s 10
2.3.2. Orbitali atomici de tip p 10
2.3.3. Orbitali atomici de tip d 10
2.3.4 .Orbitali atomici de tip f 11
2.4. Ocuparea cu electroni a orbitalilor atomici 11
2.4.1. Principiul ocupării succesive a orbitalilor cu electroni 11
2.4.2. Principiul de excludere al lui Pauli 11
2.4.3. Regula lui Hund 11
3. Sistemul periodic al elementelor 12
3.1. Generalităţi privind tabelul periodic al elementelo 12
3.2.Structura tabelului periodic al elementelor 12
3.3. Corelaţii între structura învelişului de electroni şi poziţia elementelor în sistemul periodic 14
3.4. Periodicitatea proprietăţilor elementelor chimice 14
3.4.1. Proprietăţi neperiodice ale elementelor chimice 14
3.4.2. Proprietăţi periodice ale elementelor chimice 14
4. Legături chimice 15
4.1 Legături chimice intramoleculare 15
4.1.1.
4.1.2. Legătura
Legătura ionică
covalentă 15
16
4.1.3. Legătura metalică 20
4.2 Legături chimice intermoleculare 21
4.2.1. Legătura de hidrogen 21
4.2.2. Legături prin forţe van der Waals 21
5. Stoechiometria reacţiilor chimice 22
5.1. Stoechiometria – definiţie şi instrumente de lucru 22
5.2. Reacţii chimice 22
5.2.1.Reacţii chimice fără modificarea stării de oxidare 22
5.2.2.Reacţii chimice cu modificarea stării de oxidare 24
5.2.3. Aspecte cinetice şi termochimice ale reacţiilor chimice 25
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 2/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 3/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
INTRODUCERE
Chimia este ştiinţa fundamentală a naturii, care se află la baza proceselor ce susţin viaţa,
controlează evenimentele din lumea înconjurătoare şi este vitală pentru cele mai multe activităţi. În
ultimele decenii, se constată o evoluţie rapidă în cunoaşterea chimică, prin numărul mare de
substanţe descoperite în natură sau sintetizate în laboratoarele de cercetare şi prin perfecţionarea
aparaturii utilizate în laboratoarele de cercetare ştiinţifică.
Studiul chimiei generale are drept scop stimularea interesului pentru chimie şi furnizarea de
informaţii utile, în vederea abordării la un nivel superior a disciplinelor cuprinse în programele
analitice ale anilor de studii. Textul introduce o serie de noţiuni fundamentale utilizate pentru
descrierea comportării materiei, legi, metode, proprietăţi ale substanţelor, modele cu care
operează chimia etc, subliniind importanţa acestei discipline pentru lumea vie.
Problemele, uneori complexe, pe care le pune chimia nu se rezolvă prin simplă
memorizare, ci prin abordarea lor critică şi creativă, utilizând noţiunile de bază. Cursul ajută la
înţelegerea modelelor fundamentale ale chimiei, arată implicarea acestei discipline în lumea reală
şi dezvoltă aptitudini de rezolvare a problemelor pe care le implică această disciplină.
Volumul de faţă se adresează studenţilor din anul I, programul de Învăţământ la distanţă, de la
Facultatea de Biologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi.
Date de contact:
Coordonator disciplină: conf. dr. Zenovia Olteanu; e-mail: zenovia.olteanu@uaic.ro
Tutore disciplină: lector dr. Lăcrămioara Oprică; e-mail: lacramioara.oprica @uaic.ro
Teme pentru activităţi tutoriale:
- Noţiuni fundamentale în chimie. Legile fundamentale ale chimiei;
- Structura atomului. Modele atomice. Numere cuantice;
- Sistemul periodic al elementelor chimice. Proprietăţi periodice;
- Teorii moderne în interpretarea legăturilor chimice;
- Stoechiometria reacţiilor chimice;
- Componenţi anorganici ai materiei vii;
-- Hidrocarburi saturate,
Compuşi hidroxilici. nesaturate
Alcooli, fenoli,sienoli;
aromatice;
- Compusi cu azot;
- COMPUŞI CARBONILICI;
- Acizi carboxilici;
- Glucide;
- Aminoacizi, peptide şi proteine.
Obligaţiile minime ale studenţilor pentru promovarea examenului la disciplina chimie generală:
• obţinerea notei minime 5 la examinarea teoretică finală;
• realizarea în totalitate a obligaţiilor de pregătire a lucrărilor practice de laborator şi de
•
însuşire
prezenţaaactivă
cunoştinţelor
la toate teoretice
sedinţeleprin pregătire
de lucrări individuală;
practice de laborator.
Modul de stabilire a notei finale:
• evaluarea aprofundării cunoştinţelor obţinute la lucrările practice de laborator - 50%.
• evaluarea aprofundării cunoştinţelor teoretice - 50%.
Teme de licenţă abordate în cadrul disciplinei chimie generală pot avea ca subiect dinamica sau
variaţia compoziţiei chimice a unor materiale biologice în corelaţie cu diferiţi factori endogeni sau
exogeni.
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 4/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
CHIMIA este ştiinţa fundamentală a naturii care studiază în mod sistematic: structura,
compoziţia şi proprietăţile substanţelor; reactivitatea, transformările pe care le suferă substanţele,
precum şi legile
producerea care guvernează
de energie prin reacţiiaceste procese;
chimice; sintezadintre
conexiunile de noilumea
substanţe, cu proprietăţi
cotidiană specifice;
şi cea moleculară,
interpretarea naturii substanţelor pe baza structurii lor, precum şi utilizările substanţelor în diferite
domenii de activitate.
Principalele ramuri ale chimiei sunt:
Chimia anorganică - studiul elementelor chimice şi al compuşilor acestora, cu excepţia
hidrocarburilor şi a derivaţilor lor.
Chimia organică - ramura descriptivă a chimiei care se ocupă cu sinteza, identificarea,
modelarea, precum şi cu reacţiile compuşilor care conţin carbon legat chimic de hidrogen.
Chimia fizică – ramura care relizează studii ale legilor şi fenomenelor chimice, precum şi a
structurii combinaţiilor chimice prin metode teoretice şi experimentale ale fizicii,.
Chimia analitică – ramura care elaborează şi foloseşte metode, mijloace si metodologii de
obţinere a informaţiilor legate de compoziţia şi natura substanţelor.
Biochimia - ştiinţa care se ocupă cu studiul structurii şi funcţiilor compuşilor prezenţi în
organismele vii, precum şi cu funcţionarea şi transformările acestora în cursul vieţii.
Chimia ecologică - ştiinţa care se ocupă cu detecţia, monitorizarea, transportul şi
transformările chimice ale substanţelor naturale şi sintetice prezente în mediul înconjurător.
1.2.Unităţi de măsură
Observaţia ştiinţifică cantitativă are drept rezultat un număr şi o unitate de măsură, ambele
componente ale valorii măsurabile conferind semnificaţie determinării.
Sistemul Internaţional de unităţi (SI) conţine şase unităţi fundamentale (tabelul 1.1.), două
unităţi
Multipliisuplimentare,
şi submultipliiradianul
zecimali (rad) şi steradianul
ai unităţilor (sr),seprecum
de măsură şi uncumare
denumesc număr
ajutorul unorde unităţi derivate.
prefixe.
Tabelul nr. 1.1. - Unităţi de bază în Sistemul Internaţional
Nr. crt. Mărime fizică Unitate de măsură Simbol
1. Lungime metru m
2. Masă kilogram kg
3. Timp secundă s
4. Intensitate curent electric amper A
5. Temperatură Kelvin K
6. Intensitate luminoasă candelă cd
Mărimi fizice importante pentru chimie sunt volumul, masa, temperatura, timpul, cantitatea de
substanţă etc. reprezintă spaţiul pe care îl ocupă o substanţă sau un obiect oarecare. Unitatea de
Volumul
măsură este m3, unitate derivată din unitatea de lungime, (1dm 3=1l; 1cm3=1ml). Unitatea utilizată în
laborator este mililitrul (ml).
Masa unui obiect nu este influenţată de câmpul gravitaţional şi reprezintă cantitatea de
materie pe care o conţine acesta, indiferent de locul unde se consideră determinarea (pe pământ, pe
lună etc.). Greutatea unui obiect este răspunsul masei la gravitaţie şi variază în raport cu tăria
câmpului gravitaţional. Dacă tăria câmpului gravitaţional se consideră relativ constantă, masa se
poate considera egală cu greutatea. În sistemul internaţional, unitatea pentru masă este kilogramul
(kg).
Densitatea unei substanţe este raportul dintre masă şi volum, două caracteristici care depind
de cantitatea de substanţă studiată. Unitatea de măsură a densităţii este raportul unităţilor de masură
ale masei şi volumului (g/cm3 sau g/ml). Greutatea specifică este raportul dintre densitatea substanţei
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 5/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
studiate şi densitatea unei substanţe de referinţă (în mod obişnuit apa la temperatura de 4 oC a cărei
densitate este egală cu unitatea). Greutatea specifică este un număr fără unitate de măsură.
Temperatura caracterizează starea de încălzire a unui sistem fizic. Valoarea sa depinde de
scara termometrică în care este exprimată (Dima, et al., 1972). În Sistemul Internaţional, temperatura
se măsoară în grade Kelvin, dar este destul de frecventă şi exprimarea temperaturii în grade Celsius
(oC) sau grade Fahrenheit ( oF).
Pentru timp, unitatea din Sistemul Internaţional este secunda (s) dar, se mai folosesc şi unităţi
cum ar fi minutul, ora, ziua sau anul (nu se foloseşte luna, din cauza mărimii variabile).
Masa atomică este un număr ce reprezintă de câte ori masa unui atom este mai mare decât
unitatea de masă atomică, considerată iniţial, de către Dalton, a fi masa atomului de hidrogen. Mai
târziu, Aston, a utilizat drept unitate de masă atomică a 16-a parte din masa atomului de oxigen. Prin
convenţie internaţională unitatea de masă atomică a fost definită ca fiind a 12-a parte din masa
izotopului 12C. Această unitate de măsură nu este inclusă în Sistemul Internaţional, dar este acceptată
în acest sistem sub denumirea de unitate unificată de masă atomică şi se desemnează cu simbolul
“u”. În general, masele atomice se scriu fără unitate de măsură. În biochimie şi biologia moleculară, cu
precădere în cazul proteinelor, se utilizează unitatea numită Dalton
(1u=1Da=1/N A[g]=1/1000xN A[kg]=1,660539x10 -27[kg], unde NA reprezintă numărul lui Avogadro)
Atomii sunt alcătuiţi din protoni, neutroni şi electroni. Masele atomilor reprezintă, cu
aproximaţie, sumade
au acelaşi număr maselor protonilor
protoni. Numărulşi de
neutronilor.
neutroni Pentru un element
este variabil, oarecare,
fapt ce toţi atomiiizotopilor
explică apariţia constitutivi
. În
natură există elemente compuse din atomi de acelaşi fel (monoizotopice - Na, P, Al etc.), dar cele mai
multe există sub formă de amestecuri de izotopi. La stabilirea masei atomice a unui element, se ţine
seama atât de numărul de izotopi stabili, cât şi de raportul între aceştia. Masa atomică a unui element
reprezintă o valoare medie a maselor izotopilor stabili ai elementului respectiv, motiv pentru care
masele atomice nu au întotdeauna valori reprezentate prin numere întregi [spre exemplu, clorul are
masa atomică 35,45u, deoarece este compus din 76%,Cl-35 (34,96u.a.m.) şi 24% Cl-37
(36,97u.a.m.)].
Atomul gram reprezintă cantitatea în grame dintr-un element egală numeric cu masa atomică
a acestuia.
Atomii, având existenţă fizică definită, au masă proprie numită masă atomică absolută.
Valoarea masei
dintr-un atom atomice
gram, careabsolute se stabileşte
este numărul raportând
lui Avogadro valoarea
(6,023x10 23 atomului gram la numărul de atomi
). Datorită valorii lor extrem de mici,
masele atomice absolute nu pot fi utilizate în practică. Aceeaşi situaţie este şi în cazul atomilor şi
moleculelor.
Masa moleculară reprezintă suma maselor atomice relative ale atomilor ce alcătuiesc
molecula unei substanţe. Ca şi masa atomică, este o mărime relativă, adimensională.
Molecula gram (mol) reprezintă cantitatea de substanţă simplă sau compusă, exprimată în
grame, egală numeric cu masa moleculară. S-a determinat că un mol din orice substanţă conţine
6,023x1023 particule. Noţiunea de mol se referă şi la alte tipuri de particule: mol atomic – echivalent cu
atomul gram; mol molecular – echivalent cu molecula gram; mol ionic – echivalent cu ionul gram; mol
electronic – echivalent cu electronul gram.
Ca şi masa atomică absolută, masa moleculară absolută are valori extrem de mici şi se
determină prin împărţirea moleculei gram la numărul lui Avogadro.
1.3. Materia şi substanţele chimice
Materia este definită ca substanţa din care sunt alcătuite obiectele fizice. Materia ocupă spaţiu
şi are masă, reprezentând universul observabil. Materia poate exista în trei stări de agregare:
gazoasă, lichidă şi solidă.
Gazele se caracterizează prin aceea că nu au volum şi formă proprii, ocupând întreg volumul
şi luând forma recipientului în care se află. Gazele pot fi comprimate sau se pot dilata pentru a ocupa
diferite volume.
Lichidele au volum propriu, dar nu au formă specifică, motiv pentru care iau forma vaselor în
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 6/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
Chimia se ocupă cu studiul unor specii materiale bine definite din punct de vedere
structural, denumite substanţe chimice.
Substanţele chimice reprezintă compuşi a căror compoziţie şi structură sunt constante şi
invariabile (Albu et al., 1974), fiind alcătuite din elemente chimice combinate în rapoarte de masă bine
definite. Ele capătă proprietăţi diferite de ale fiecărui element component în parte iar elementele, la
rândul lor, îşi pierd proprietăţile caracteristice.
Substanţele chimice se deosebesc între ele prin proprietăţi, fizice şi chimice, care reprezintă
acele caracteristici ale substanţei ce servesc pentru a o identifica şi a o diferenţia de alte substanţe.
Acele proprietăţi care descriu substanţa însăşi, dar nu implică transformări prin reacţii chimice, se
numesc proprietăţi fizice. Modurile caracteristice în care o substanţă participă la reacţii chimice în
urma cărora îşi schimbă compoziţia sunt denumite proprietăţi chimice.
Cele mai utilizate proprietăţi pentru identificarea unei substanţe sunt acelea care pot fi
măsurate şi exprimate numeric. Substanţele pot suferi schimbări ale proprietăţilor, aceste modificări
putând fi clasificate la rândul lor în modificări fizice şi modificări chimice. Modificările fizice, cum ar fi
modificările de stare (tăierea, spargerea, topirea, trecerea substanţelor solide în stare lichidă sau
gazoasă), reprezintă schimbări ale aspectului fizic care nu afectează identitatea. Modificările chimice,
cunoscute şi sub numele de reacţii chimice, reprezintă transformarea unor substanţe în alte
substanţe, diferite din punct de vedere chimic.
substanţe Substanţele
care suntchimice
formatepot
dinfi atomi
simpleaişiaceluiaşi
compuse.element
Substanţele
şi nu simple sau elementare
pot fi descompuse prinsunt acele
mijloace
chimice în substanţe mai simple (Cl 2, Br2, H2, O2 etc.). Substanţele compuse sunt alcătuite din atomi
diferiţi şi pot fi transformate prin metode chimice în două sau mai multe substanţe simple. Elementele
constitutive se află, din punct de vedere chimic, în proporţii de masă definite.
În general, substanţele chimice conţin mici cantităţi de substanţe străine, numite impurităţi.
Separarea şi purificarea substanţelor se realizează prin diferite metode, pe baza proprietăţilor diferite
ale componenţilor şi implică numai modificări fizice, cum ar fi: distilare (simplă sau fracţionată), filtrare,
cromatografie, recristalizare, sublimare, antrenare cu vapori, extracţie etc.
Substanţele sunt răspândite în proporţii diferite în scoarţa terestră. În natură, substanţele
există sub formă de amestecuri de substanţe pure solide, lichide sau gazoase. Caracteristica
principală a amestecurilor este aceea că au compoziţie variabilă ce determină variaţia proprietăţilor lor
fizice (densitate,
şi ca urmare temperatura
proprietăţile, de fierbere
putând etc.).deFiecare
fi separată celelaltesubstanţă din amestec
prin metode fizice sauîşimecanice.
păstrează identitatea
Amestecurile pot fi omogene şi heterogene. Amestecurile omogene, care se numesc soluţii,
sunt alcătuite din substanţe miscibile, fapt pentru care au aceeaşi compoziţie şi aceleaşi proprietăţi în
toată masa (aerul - amestec omogen sau soluţie de gaze, vinul - soluţie lichidă complexă, aliajele -
soluţii solide). Amestecurile heterogene sunt alcătuite din substanţe nemiscibile şi, ca urmare,
compoziţia şi proprietăţile lor nu sunt aceleaşi în toată masa amestecului (nisip în apă, praf suspendat
în aer etc.).
Elementul chimic sau substanţa elementară reprezintă totalitatea atomilor care au acelaşi
număr atomic (Z) (provine din cuvântul latinesc elementum care înseamnă component al materiei).
Elementele chimice se găsesc în natură sub cele trei stări de agregare (gazoasă - H, He, Ar, Ne, Kr,
Xe, Rn, O, N, F, Cl; lichidă - Br, Hg; solidă - restul elementelor chimice din tabelul periodic).
Din cele 118 elemente descoperite până în prezent, 90 sunt elemente chimice naturale,
identificate în natură, iar restul elemente chimice artificiale, obţinute în laborator.
Elementele sunt cunoscute prin denumiri uzuale şi prin abrevieri care constau în simboluri
unice, formate din una sau două litere alese pentru a reprezenta elementul respectiv. Simbolurile
elementelor chimice sunt utilizate internaţional. Ele au semnificaţie atât calitativă, cât şi cantitativă.
Elementele chimice cele mai noi sunt cele cu numerele de ordine sau numerele atomice (Z) între 112
şi 118. Acestea sunt reprezentate prin simboluri temporare.
Elementele chimice reprezintă, în cea mai mare parte, amestecuri de atomi cu acelaşi număr
atomic (Z), dar dar
număr atomic, cu numere
numerede
demasă
masă(Adiferite,
) diferite.
seSpeciile
numescdeizotopi
atomi şiaiocupă
unui element
acelaşi care
loc înausistemul
acelaşi
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 7/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
periodic al elementelor. Având acelaşi număr atomic, izotopii au proprietăţi aproape identice,
deosebindu-se între ei prin numărul diferit de neutroni din nucleele lor atomice.
Compuşii chimici se reprezintă în scris prin formule chimice care, ca şi în cazul simbolurilor
elementelor chimice, au semnificaţie calitativă şi cantitativă. Formula chimică poate fi brută,
moleculară şi de structură.
Formula brută indică natura elementelor şi proporţia relativă între numărul atomilor
elementelor componente.
Formula moleculară indică tipul şi numărul de atomi de fiecare fel dintr-un compus chimic. Ea
reprezintă un multiplu de numere întregi al formulei brute (se poate ca formula moleculară să coincidă
cu formula brută).
Formula structurală este o reprezentare simbolică a modului de legare a atomilor componenţi
într-o moleculă indicând succesiunea legării lor precum şi locul pe care îl ocupă în moleculă o anumită
particularitate structurală.
Analiza formulelor chimice a condus la ideea capacităţilor diferite de combinare a elementelor
chimice, introducându-se noţiunea de valenţă. Valenţa reprezintă capacitatea de combinare a unui
element,
atomi sauexprimată prin de
prin numărul numărul de legături
electroni pe care simple pe care
un element le poatesau
îi cedează forma atomul când
îi acceptă respectiv cu ceilalţi
reacţionează
pentru a forma un compus. Atomii sunt denumiţi mono-, di-, tri-, tetravalenţi, după numărul legăturilor
pe care le formează. Valenţa multor elemente este determinată de abilitatea lor de a se combina cu
hidrogenul sau de a-l înlocui din diferiţi compuşi.
În legătură cu valenţa, se definesc electronii de valenţă ca fiind electronii care pot participa la
realizarea legăturilor chimice cu alţi atomi.
Utilizarea conceptului de valenţă nu este întotdeauna satisfăcătoare deoarece multe dintre
elemente au valenţe multiple sau pot participa la formarea unor combinaţii complexe. De aceea
termenul de valenţă a fost înlocuit cu noţiunea de stare de oxidare sau număr de oxidare.
Starea de oxidare este un număr atribuit unui element dintr-un compus, ţinând cont de
următoarele reguli:
•
numărul de oxidare al oricărui element în stare necombinată sau substanţă elementară este zero;
• numărul de oxidare al oxigenului este, în general, –2; excepţii sunt peroxizii,
superoxizii şi combinaţiile cu elemente mai electronegative, cînd oxigenul are numărul de oxidare
–1;
• numărul de oxidare al hidrogenului este în general +1, excepţii fiind cazurile în care este legat de
un metal ca ion negativ (hidruri metalice - NaH, LiH, CaH 2 etc.) când starea de oxidare a
hidrogenului este +1;
• metalele alcaline au numărul de oxidare +1 (Li, Na, K, Rb, Cs);
• metalele alcalino-pământoase au numărul de oxidare +2 (Be, Mg, Ca, Sr, Ba);
• numărul de oxidare al aluminiului este întotdeauna +3;
• halogenii, cu excepţia situaţiilor când formează compuşi unul cu celălalt sau cu oxigenul, au
numărul de oxidare –1 faţă de hidrogen;
• numărul de oxidare al ionilor monoatomici este egal cu sarcina ionilor respectivi (Zn 2+ are numărul
de oxidare +2, Br- are numărul de oxidare –1 etc.);
• într-un ion poliatomic, suma algebrică a numerelor de oxidare a elementelor trebuie să fie egală
cu sarcina efectivă a ionului [în ionul biatomic hidroxid (OH-), suma algebrică a numerelor de
oxidare a elementelor este (-2) + (+1) = -1, valoare egală cu sarcina ionului hidroxid);
• într-o moleculă neutră suma stărilor de oxidare este zero.
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 8/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
• legi volumetrice – se referă la relaţiile care se stabilesc între volumele de gaze implicate în reacţii
chimice şi diferite proprietăţi ale gazelor (l egea Boyle-Mariotte, legea lui Charles, legea Gay-
Lussac, legea lui Avogadro ).
După
determina anul 1800,diferitelor
compoziţia prin experimentele
substanţe lor, chimiştii
chimice. au studiat
Proust reacţiile
a arătat că un chimice,
compusîn scopul de a
dat conţine
întotdeauna exact aceeaşi proporţie de elemente considerată în termeni de greutate. Principiul
constanţei compoziţiei compuşilor este cunoscut ca legea proporţiilor definite sau constante.
Elementele şi substanţele chimice reacţionează între ele în raporturi de combinare bine
definite, ceea ce înseamnă că, indiferent de calea pe care se obţine un compus, precum şi de
proporţia reactanţilor, compusul respectiv are întotdeauna aceeaşi compoziţie.
Legea proporţiilor definite sau constante se aplică numai în cazul compuşilor stoechiometrici
(care au o compoziţie constantă). Din această lege derivă noţiunea de echivalent chimic.
Echivalentul chimic reprezintă cantitatea dintr-un element sau dintr-o substanţă compusă care
se poate combina cu 1g de hidrogen sau cu 8g de oxigen sau care poate înlocui cantităţile
menţionate din aceste elemente în oricare dintre compuşii lor (Albu et al.).
Echivalentul gram sau valul reprezintă cantitatea dintr-un element chimic sau dintr-o substanţă
compusă, numeric egală cu echivalentul chimic respectiv, măsurată în grame.
Pentru elemente, echivalentul chimic este raportul dintre masa atomică a elementului
respectiv (A) şi valenţa sa (n):
pentru substanţe chimice, echivalentul chimic se calculează în funcţie de natura
substanţei, pe de o parte, şi de tipul reacţiei la care participă aceasta, pe de altă parte.
În reacţiile de neutralizare:
• pentru acizi echivalentul chimic se calculează prin raportul dintre masa moleculară a acidului (M)
şi numărul de atomi de hidrogen ionizabili (protoni, H+):
• pentru baze, echivalentul chimic se calculează prin raportul dintre masa moleculară a bazei (M) şi
numărul grupelor hidroxil ionizabile (OH-):
oxidare:În cazul sărurilor echivalentul chimic se calculează de la caz la caz, în funcţie de starea de
• când substanţa nu participă la reacţii de oxido-reducere , caz în care nu se modifică starea de
oxidare, echivalentul chimic se calculează prin raportul dintre masa moleculară a sării (M) şi
numărul de echivalenţi de metal din sare (care este egal cu produsul dintre numărul atomilor de
metal şi valenţa metalului)
• când substanţa participă la reacţii de oxido-reducere echivalentul chimic se calculează prin
raportul dintre masa moleculară a substanţei (M) şi diferenţa dintre stările de oxidare ale
elementului implicat, adică numărul de electroni cedaţi sau acceptaţi în reacţiile de oxido-reducere
considerate.
Echivalenţii chimici sunt folosiţi în calculele stoechiometrice din analiza cantitativă.
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 9/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
TEST1.DEDefiniţi
VERIFICARE
noţiunileAde
CUNOŞTINŢELOR
masă atomică şi masă moleculară.
2. Comparaţi şi discutaţi stările de agregare ale materiei.
3. Enunţaţi diferenţele dintre formulele brută, moleculară şi structurală.
4. Enumeraţi regulile pentru stabilirea stării de oxidare a unui element.
5. Calculul echivalenţilor chimici pentru elemente, acizi,baze şi săruri.
Atomul reprezintă cea mai mică particulă a unui element, care nu poate fi divizată prin metode
fizice şi chimice obişnuite, şi care păstrează toate proprietăţile chimice ale elementului respectiv.
Cercetările efectuate la începutul secolului XX au arătat că atomul este o formaţiune
complexă, alcătuită dintr-un nucleu central dens, încărcat pozitiv, în jurul căruia gravitează un număr
10
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 10/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
de electroni încărcaţi negativ. În nucleu este concentrată sarcina pozitivă şi aproape toată masa
atomului. Nucleul este alcătuit din particule elementare numite nucleoni. Cei mai importanţi nucleoni
sunt protonii şi neutronii.
Masa protonului şi masa neutronului sunt aproape identice, iar masa electronului are o
valoare mult mai mică. În general, numărul de protoni este egal cu numărul de neutroni, dar sunt şi
cazuri în care atomii conţin un număr de neutroni diferit de cel de protoni (izotopi).
Protonii sunt particule subatomice încărcate pozitiv, iar neutronii sunt neutri din punct de
vedere electric. Deoarece atomii au un număr de protoni egal cu numărul de electroni ei sunt neutri
din punct de vedere electric. Forţa de atracţie dintre electroni şi protoni, în cazul unor atomi diferiţi, stă
la baza multor proprietăţi ale atomilor, iar electronii au un rol major în desfăşurarea reacţiilor chimice.
Suma protonilor (p) din nucleu se numeşte număr atomic (Z). Suma protonilor şi neutronilor (n) din
nucleu se numeşte număr de masă (A).
Atomii pot exista în stare liberă sau în combinaţie cu alţi atomi identici sau diferiţi, alcătuind
molecule. Pentru a explica proprietăţile constatate experimental ale atomilor s-a dezvoltat teoria
structurii atomului elaborându-se mai multe modele.
Modelele
proprietăţile atomice
atomilor. reprezintă
Au fost propuseconcepte
mai multeprin care atomice,
modele autorii care
careles-au
propun încearcăde-a
perfecţionat să explice
lungul
timpului. Modelele pot fi împărţite în modele atomice precuantice şi modele atomice cuantice.
2.2.1. Modele atomice precuantice
Modelul atomic Thomson sau modelul atomic static a fost elaborat în anul 1898 de către J. J.
Thomson. În conformitate cu acest model, atomul are formă sferică. Sarcina electrică pozitivă este
uniform distribuită în tot volumul său, iar electronul, încărcat negativ, oscilează în interiorul atomului,
datorită câmpului electric care se creează.
Modelul atomic Rutherford sau modelul planetar, a fost elaborat în anul 1911 de către Ernest
Rutherford şi propune o structură planetară pentru atom. În conformitate cu această teorie, atomii
constau dintr-un
care se mişcă pe nucleu central mic, dens, încărcat pozitiv, înconjurat de electroni încărcaţi negativ
orbite circulare.
2.2.2. Modele atomice cuantice
Modelul atomic Bohr a fost enunţat în anul 1913 de Niels Bohr. Acest prim model cuantic are
la bază concepţia nucleară a atomului, elaborată de Rutherford, şi concepţia cuantică asupra emisiei
radiaţiei electromagnetice, elaborată de Max Planck.
Prin experimentele sale, Bohr a încercat să găsească explicaţii pentru faptul că electronii, în
mişcarea lor, nu cad pe nucleul situat în centrul modelului, precum şi pentru liniile spectrale, proprii
fiecărui element, pe care le-a observat când atomii sunt excitaţi într-un tub cu descărcare în gaz.
Teoria lui Bohr propune un model de tip „planetar”, presupunând că:
• în stare staţionară, electronii se mişcă pe orbite specifice presupuse circulare, permise, care
au energii restricţionate la anumite valori, adică sunt cuantificate. Energiile exacte ale orbitelor
permise depind de atomul studiat. În mişcarea pe orbitele permise, electronii nu emit şi nu absorb
energie. Electronul se menţine pe orbită datorită compensării forţei centrifuge cu forţa de atracţie
coulombiană.
• când un electron face un salt de pe o orbită pe alta, nu se aplică legile mecanicii clasice.
Diferenţa de energie dintre orbita cu rază mai mare şi cea cu raza mai mică este cedată sau
acceptată prin intermediul unei singure cuante de energie. Aceasta va avea o frecvenţă direct
proporţională cu diferenţa de energie dintre cei doi orbitali:
ΔE = hν
ν = ΔE/h
unde: νΔE
= frecvenţa radiaţiei
= diferenţa emise;dintre cei doi orbitali;
de energie
11
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 11/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
Când deplasarea electronului se face pe o orbită eliptică permisă, în jurul nucleului situat în
unul din focarele elipsei (F1, F2), există două variabile. Pe de o parte, poziţia electronului pe orbită,
exprimată prin unghiul φ, pe care raza focală îl face cu axa mare a elipsei (a-axa mare a elipsei, b-axa
mică a elipsei) şi, pe de altă parte, distanţa dintre electron şi nucleu care, egală cu raza focală (r)
(figura 2.2.):
12
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 12/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
e
r
φ
x x
F1 F
2
r max
∫ mvrdr
r min
= nrh , în care, nr = numărul cuantic radial
Între numerele cuantice principal, azimutal şi radial există relaţia: n=nφ+nr. Prin urmare, nφ ≥
n.
Dacă nr =este
azimutal 0, rezultă
înlocuitcăcunφnumărul
= n, şi orbita permisă
cuantic orbitaleste
saucirculară.
secundarÎn(lmecanica cuantică,cuantic
= nφ-1). Numărul numărul cuantic
secundar
are valori cuprinse între 0 şi n-1 (0, 1, 2, …….n-1) şi determină forma geometrică a unui set de
orbitali.
Un orbital reprezintă o regiune specifică dintr-un subnivel, regiune care conţine maximum 2
electroni cu spin opus. Subnivelurile energetice se desemnează prin următoarele simboluri:l = 0 →
s;
l = 1 → p; l = 2 → d; l = 3 → f. Energia orbitalilor din acelaşi strat creşte de la subnivelul s la
subnivelul f (s<p<d<f).
Subnivelul s conţine un singur orbital, subnivelul p conţine 3 orbitali, subnivelul d conţine 5
orbitali, iar subnivelul f conţine 7 orbitali. Fiecare dintre orbitali poate să fie ocupat sau nu cu
electroni. Toţi orbitalii unui subnivel au aceeaşi energie.
Teoria atomică a lui Sommerfeld admite că electronii se deplasează în jurul nucleului pe
traiectorii circulare şi eliptice. Pentru o anumită valoare a numărului cuantic principal, există o
singură traiectorie circulară şi n-1 traiectorii eliptice. Toate orbitele cu acelaşi număr cuantic
principal au aceeaşi energie şi formează un strat electronic, iar electronii un înveliş electronic.
Energia electronilor depinde numai de numărul cuantic principal. Cele n-1 subniveluri determinate
de numărul cuantic secundar au aceeaşi energie.
În mişcarea sa în jurul nucleului, electronul generează câmp magnetic, căpătând el însuşi
proprietăţi magnetice. Acest câmp magnetic poate fi pus în evidenţă prin interacţiunea sa cu un
câmp magnetic aplicat din exterior sau în relaţie cu câmpul altui electron, când se constată apariţia
mai multor subniveluri energetice rezultate prin scindarea liniilor spectrale. Aceste niveluri
energetice
caracterizarea nu completă
pot fi caracterizate
a nivelurilordeenergetice
cele douăalenumere cuantice
electronului a fostdescrise până
necesară acum. Pentru
introducerea unui
al treilea număr cuantic, denumit număr cuantic magnetic (m). Numărul cuantic magnetic poate lua
2l + 1 valori care variază între –l şi +l şi dă informaţii referitoare la orientarea în spaţiu a orbitalilor.
În afară de mişcarea de rotaţie în jurul nucleului, electronul are şi o mişcare de rotaţie în jurul
axei sale, mişcare de spin, care generează un moment magnetic de spin. Pentru caracterizarea
acestei mişcări, Pauli a introdus al patrulea număr cuantic, denumit număr cuantic magnetic de
spin (ms) sau numărul cuantic de spin. Numărul cuantic de spin poate lua valorile ±1/2.
Prin urmare, fiecărui electron dintr-un atom i se atribuie patru numere cuantice care definesc
energia sa, orientarea în spaţiu şi interacţiunile sale posibile cu alţi electroni. Starea energetică a
unui atom poate fi descrisă dacă se cunosc toate cele patru numere cuantice pentru fiecare
electron al său.
13
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 13/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
Fig. nr. 2.3.. Diagramă individuală a unui orbital atomic de tip s (d. www.geo.arizona.edu)
În fiecare strat electronic va exista câte un orbital s, al cărui diametru va fi din ce în ce mai
mare. Astfel: n = 1, l = 0, m = 0 este orbitalul 1s; n = 2, l = 0, m = 0 este orbitalul 2s; n = 3, l = 0, m
= 0 este orbitalul 3s etc.
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 14/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
15
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 15/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
Acest principiu stabileşte repartiţia electronilor pe orbitali. Doi electroni dintr-un atom nu pot
avea toate numerele cuantice identice. Într-un orbital pot exista maximum 2 electroni, cu spin opus,
care se numesc electroni cuplaţi.
Sistemul periodic al elementelor a fost descoperit de omul de ştiinţă rus Mendeleev. Cele 62
elemente cunoscute la acea vreme au fost aşezate într-un tabel, în ordinea greutăţii lor atomice,
dovedindu-se, prin modul de aşezare, revenirea periodică a proprietăţilor. Această concluzie
referitoare la faptul că proprietăţile elementelor variază periodic în funcţie de masa lor atomică este
expresiaMoseley introducedescoperită
legii periodicităţii de Mendeleev,
un nou criteriu unaaldintre
de clasificare legile fundamentale
elementelor ale naturii.
în sistemul periodic, numărul
atomic (Z), care consolidează succesiunea elementelor stabilită de Mendeleev. În conformitate cu
acest criteriu, legea periodicităţii se enunţă astfel: proprietăţile elementelor variază periodic în funcţie
de sarcinile lor nucleare.
Sistemul periodic al elementelor este format din 7 perioade şi 18 grupe (tabelul 3.1.) şi
cuprinde 118 elemente. Perioadele sunt notate cu cifre arabe de la 1 la 7 (o perioadă este alcătuită
dintr-un şir de elemente cuprins între două gaze rare succesive, iar numărul său desemnează
numărul
IIA,........,straturilor
VIIIA şi 8 ocupate cu electroni).
grupe secundare, CeleIB,16IIB,........,
notate grupe sunt împărţite
VIIIB. în 8 grupe
După anul principale,
1986 s-a introdusnotate IA,
o notaţie
nouă a grupelor care utilizează cifre arabe.
16
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 16/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
Grupele principale conţin metale, semimetale şi nemetale. Grupele secundare conţin metale
tranziţionale. Toate grupele secundare conţin câte patru elemente (metale – cele descoperite
recent completează perioada 7) cu excepţia grupei IIIB care conţine 32 elemente (metale).
Perioada 1 conţine două elemente (H şi He), perioada 2 conţine opt elemente (de la Li la
Ne), perioada 3 conţine tot opt elemente (de la Na la Ar), perioada 4 conţine optsprezece elemente
(de la K la Kr), perioada 5 conţine tot optsprezece elemente (de la Rb la Xe), perioada 6 conţine
3treizeci
douăzeci şi
şi două elemente caracterizate
cinci elemente (de la Cs la Rn) iar şapte
şi încă perioada 7 începe
elemente carecudeocamdată
elementul Fr auşisimboluri
conţine
temporare.
Lantanidele şi actinidele sunt două familii de câte paisprezece elemente care se
intercalează, prima după lantan, în perioada 6, a doua după actiniu, în perioada 7. Aceste
elemente sunt aşezate în partea de jos a tabelului în două şiruri orizontale, paralele.
Primul element din fiecare perioadă este un metal alcalin, iar ultimul, un gaz rar, cu excepţia primei
perioade, care începe cu hidrogenul (H), şi a ultimei perioade, care se termină cu elementul 118.
Gazele rare au doi (He) sau opt (Ne, Ar, Kr,Xe, Rn) electroni de valenţă, adică au configuraţie
stabilă de dublet sau octet. Numărul perioadei indică numărul straturilor electronice ale atomilor
elementelor din perioada respectivă, astfel:
• perioada 1 – elementele au numai stratul electronic K
• perioada 2 – elementele au straturile electronice K, L
• perioada 3 – elementele au straturile electronice K, L, M
• perioada 4 – elementele au straturile electronice K, L, M, N etc.
17
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 17/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
IA VIIIA
(1) (18)
K/1 1 IIA IIIA IVA VA VIA VIIA 2
H (2) (13) (14) (15) (16) (17) He
L/2 3 4 5 6 7 8 9 10
Li Be B C N O F Ne
M/3 11 12 IIIB IVB VB VIB VIIB VIIIB IB IIB 13 14 15 16 17 18
Na Mg (3) (4) (5) (6) (7) (8, 9, 10) (11) (12) Al Si P S Cl Ar
N/4 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 31 32 33 34 35 36
K Ca Sc Ti V Cr Mn Fe Co Ni Cu Zn Ga Ge As Se Br Kr
O/5 37Rb 38Sr 39 Y 40 Zr 41Nb 42 43 Tc 44Ru 45Rh 46Pd 47Ag 48Cd 49In 50Sn 51Sb 52Te 53 I 54Xe
Mo
P/6 55 56 57 72 73 74 75 76 77 78 79 80 81 82 83 84 85 86
Cs Ba La Hf Ta W Re Os Ir Pt Au Hg Tl Pb Bi Po At Rn
Q/7 87 88 89 104 105 106 107 108 109 110 111 112 113 114 115 116 117 118
Fr Ra Ac Rf Db Sg Bh Hs Mt Ds Rg Uub Uut Uuq Uup Uuh Uus Uuo
58 59 60 61 62 63 64 65 66 67 68 69 70 71
Lantanide Ce Pr Nd Pm Sm Eu Gd Tb Dy Ho Er Tm Yb Lu
90 91 92 93 94 95 96 97 98 99 100 101 102 103
Actinide Th Pa U Np Pu Am Cm Bk Cf Es Fm Md No Lr
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 18/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
16
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 19/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
Proprietăţile neperiodice variază continuu şi sunt determinate de nucleele atomice ale elementelor.
Proprietăţi neperiodice sunt: numărul atomic Z, masa atomică relativă, spectrele Röntgen ale
elementelor cu Z > 10 (acestea depind numai de numerele atomice).
17
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 20/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
4. Legături chimice
Legătura chimică reprezintă un ansamblu de interacţiuni care se exercită între atomi, ioni sau
molecule, conducînd la formarea unor unităţi funcţionale.Modul în care se realizează legăturile
chimice are un efect important asupra proprietăţilor unităţilor funcţionale care rezultă, precum şi
asupra reacţiilor chimice la care acestea participă, reacţii uneori vitale pentru organismele vii.
18
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 21/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
Legătura
dizolvarea ionică ionici
compuşilor nu este dirijată polari
în solvenţi în spaţiu şi de
şi, pe nu altă
esteparte,
rigidă, permiţând,
înlocuirea pe de
uşoară o parte,
a ionilor din
reţea cu alţi ioni.
Combinaţiile ionice tipice sunt sărurile (LiF, LiI, NaF, NaCl, NaI, KF, KBr, KCl, KI, SrCl 2), unii
oxizi bazici (Na2O, K2O, CaO, MgO) şi unele baze (NaOH, KOH, Ca(OH)2.
Legătura covalentă este legătura care se realizează între atomii elementelor identice sau
puţin diferite din punct de vedere al caracterului electrochimic. Ea rezultă prin punerea în comun a
unui acelaşi număr de electroni necuplaţi de către fiecare dintre cei doi participanţi la legătură,
conducând la formarea de molecule sau reţele atomice. Perechea de electroni de legătură se
numeşte pereche de electroni participanţi. Ambii atomi participanţi realizează o configuraţie
electronică stabilă, deoarece dubletele de electroni rezultate le aparţin în egală măsură,
deplasându-se pe orbite care cuprind amândouă nucleele. Astfel, doi atomi de hidrogen pot pune
în comun electronii necuplaţi, conducând la formarea moleculei de hidrogen în care densitatea de
electroni este concentrată între cei doi nuclei
H. + .H H .. H H H
În procesul de unire orbitalii atomici se întrepătrund dând naştere unui orbital molecular de
legătură.
Punerea în comun a unei perechi de electroni conduce la formarea unei singure legături covalente,
denumită în mod obişnuit legătură simplă. Structura stabilă de octet se poate realiza şi prin
participarea mai multor electroni necuplaţi. În aceste cazuri, se formează două sau trei covalenţe
adică legături duble sau triple.
Perechea de electroni participanţi nu aparţine întotdeauna în egală măsură celor doi atomi ai
moleculei rezultate. În funcţie de natura atomilor participanţi, legătura covalentă poate fi nepolară,
polară sau coordinativă.
Legătura covalentă nepolară se caracterizează prin aceea că atomii participanţi la realizarea
legăturii sunt de acelaşi fel, motiv pentru care perechea de electroni de legătură aparţine în egală
măsură ambilor atomi. Norul electronic este distribuit simetric între cele două nuclee. Se formează
molecule nepolare, cum ar fi moleculele diatomice (H 2, Cl2 etc.) sau moleculele care prezintă
simetrie geometrică (CH4, CCl4, CO2 etc.)
19
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 22/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
H2 + Cl2 → 2H – Cl
Legătura covalentă coordinativă sau semiionică se realizează printr-o pereche de electroni
neparticipanţi ai unuia dintre atomii participanţi la legătură (atom donor). Această pereche de
electroni este pusă în comun cu un alt atom care este deficitar în electroni (atom acceptor). Se
realizează astfel coordinarea unei perechi de electroni neparticipanţi a unui atom sau a unei
molecule la un orbital vacant al altui atom.
Există compuşi chimici în care nu este respectată regula octetului. În această idee există trei
tipuri de excepţii:
- specii moleculare cu mai mult de opt electroni în jurul unui atom (elementele din
perioada a treia şi mai departe la care sunt implicaţi în realizarea legăturilor chimice şi electroni de
pe orbitalii d).;
- specii moleculare cu mai puţin de opt electroni în jurul unui atom (compuşi care sunt în
general foarte reactivi);
- specii moleculare cu un număr total de electroni de valenţă impar (specii moleculare,
care conţin unul sau mai mulţi electroni neîmperecheaţi extrem de reactivi).
Teoria electronică a covalenţei nu poate explica existenţa acestor specii moleculare cu deficit
sau excedent de electroni care, deşi nu realizează structura electronică de octet, sunt totuşi
combinaţii stabile. De asemenea, nu poate da explicaţii satisfăcătoare pentru tipurile de covalenţe
şi proprietăţile substanţelor cu legătură covalentă.
O interpretare cantitativă a legăturii covalente realizează teoria mecanic cuantică, teorie care
elucidează natura fizică a legăturii, explicând saturaţia reciprocă şi simultană a covalenţei şi
orientarea sa în spaţiu.
Dezvoltarea teoretică a legăturii covalente dintre atomi se bazează pe metode de
aproximare, dintre care două sunt mai importante, metoda legăturii de valenţă (MLV) şi metoda
orbitalilor moleculari (MOM). Ambele metode se bazează pe combinarea liniară a funcţiilor de undă
ale orbitalilor atomici care, înmulţite cu anumiţi coeficienţi, conduc la obţinerea funcţiei de undă a
orbitalilor moleculari.
Metoda legăturii de valenţă consideră legătura covalentă ca rezultat al suprapunerii orbitalilor
atomici nedeformaţi. La realizarea acestei legături, cei doi atomi participă cu număr egal de
electroni, rezultând perechi de electroni cu spin antiparalel. Numărul de covalenţe posibile pentru
un atom este egal cu numărul cuplărilor pe care le poate realiza până la obţinerea unei configuraţii
electronice stabile.
În cazul apropierii a doi atomi cu electroni neîmperecheaţi, dacă electronii au spini paraleli,
se manifestă forţe de respingere electrostatică, iar dacă spinii sunt antiparaleli, orbitalii atomici se
acoperă reciproc pe o suprafaţă limitată de respingerile electrostatice. Orbitalul comun care rezultă
este orbitalul molecular cu doi electroni cu spin opus ce aparţine ambilor atomi.
În cazul combinării a doi atomi izolaţi de hidrogen, spre exemplu, se realizează
suprapunerea maximă a orbitalilor atomici 1s în spaţiul internuclear rezultând molecula de
hidrogen, starea cu cea mai scăzută energie şi, ca urmare, cea mai stabilă structură (figura 4.1.).
20
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 23/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
H 2, orbital molecular
σ
π
π
Covalenţa π este întretăiată de planul nodal al legăturii σ pe care este perpendiculară. Legătura π
are o energie mai mare decât legătura σ, dar prezenţa sa nu determină forma spaţială a moleculei,
care este dată de oriantarea covalenţelor σ. Legătura π reduce distanţele interatomice, măreşte
unghiul de valenţă şi, ca urmare, conduce la creşterea rigidităţii moleculei.
Există cazuri în care, orientarea spaţială a covalenţelor din molecule nu corespunde cu
orientarea spaţială a orbitalilor atomilor componenţi. De asemenea, s-a constatat că unele
elemente (Be, B, C) formează mai multe covalenţe decât numărul de electroni necuplaţi din stratul
lor de valenţă. Astfel de comportări au fost explicate de Pauling care a demonstrat că funcţiile de
undă ale electronilor în orbitalii unui atom pot fi combinate matematic, utilizând ecuaţiile de undă
(Pauling, 1931). Din această combinaţie rezultă seturi echivalente de funcţii de undă Schrödinger,
care se numesc orbitali atomici hibrizi. Pauling a propus modelul hibridizării orbitalilor atomici.
Hibridizarea este procesul de combinare liniară a orbitalilor atomici puri din stratul exterior,
proces în urma căruia rezultă orbitali hibrizi, modificaţi din punct de vedere al formei, al stării
21
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 24/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
180o
A B
Fig. nr. 4.3. Reprezentare schematică a beriliului în stare fundamentală ( A) şi în stare hibridizată sp (B)
Hibridizarea trigonală (sp2) se realizează prin combinarea unui orbital s cu doi orbitali p,
rezultând trei orbitali hibrizi sp2. În cazul borului hibridizarea conduce la obţinerea a trei orbitali
hibrizi sp2, cu aceeaşi formă, cu energii egale şi simetrie trigonală,. Unghiurile dintre orbitalii hibrizi
sunt de 120o (figura 4.4.).
120o
hibridizare
A B
Fig. nr. 4.4. Reprezentare schematică a borului în stare fundamentală ( A) şi în stare hibridizată sp (B)
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 25/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
109o28'
hibridizare
A B
Fig. nr. 4.5. Reprezentare schematică a carbonului în stare fundamentală ( A) şi în stare hibridizată sp (B)
Metoda orbitalilor moleculari consideră edificiul molecular ca un tot unitar. Nucleele atomice
formează scheletul moleculei, în timp ce electronii aflaţi în câmpul electric nuclear se repartizează
în orbitalii moleculari pe niveluri energetice succesive existente sau apărute odată cu formarea
moleculei. La combinarea orbitalilor atomici se produc trei tipuri de orbitali moleculari:
- orbitali de legătură σ sau π, cu energii diminuate comparativ cu orbitalii atomici puri şi
densitate
- electronică
orbitali desuprapusă;
antilegătură σ* sau π*, cu energii superioare orbitalilor atomici puri şi
densitate electronică nesuprapusă;
- orbitali de nelegătură, în care se află perechi de electroni neimplicaţi în legătura
chimică.
Electronii nu mai sunt localizaţi la o legătură sau alta, ci sunt delocalizaţi, aparţin edificiului
molecular în întregul lui. Electronii se diferenţiază între ei din punct de vedere energetic în:
• electroni de legătură (lianţi), a căror energie se diminuează la formarea legăturii;
• electroni de antilegătură (antilianţi), a căror energie creşte la formarea moleculei;
• electroni de nelegătură (nelianţi), care nu îşi modifică energia la formarea moleculei
(aceştia sunt electronii straturilor inferioare).
Calculesimetrie),
(de aceeaşi matematice arată că
rezultând doio orbitali
covalenţă se realizează
moleculari, prin sărac
unul mai combinarea a doica
în energie, orbitali
urmare atomici
mai
stabil (orbital molecular de legătură) şi altul mai bogat în energie, mai puţin stabil (orbital de
antilegătură). Generalizând, putem spune că prin combinarea liniară a n orbitali atomici se
formează n orbitali moleculari, din care jumătate sunt orbitali moleculari de legătură şi jumătate
orbitali moleculari de antilegătură.
Completarea cu electroni a orbitalilor moleculari se face cu respectarea regulilor şi principiilor
de completare cu electroni a orbitalilor atomici şi începe cu orbitalul de legătură, care se ocupă cu
maximum doi electroni cu spin opusi continuând cu cel de antilegătură.
În condiţiile în care pentru formarea unei molecule interacţionează orbitali atomici din
subnivelul p, apar două tipuri de orbitali moleculari, orbitali σ (de legătură şi de antilegătură) şi
orbitali
legăturiiπde
(devalenţă
legătură
prinşi aceea
de antilegătură). Metoda orbitalilor
că nu condiţionează formareamoleculari
legăturilorsechimice
deosebeşte de metoda
de prezenţa unei
perechi de electroni cuplaţi, deoarece un orbital molecular poate fi ocupat şi de un singur electron.
23
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 26/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
Metalele, cele mai electronegative elemente din tabelul periodic, au o tendinţă puternică de a
ceda electronii de valenţă pentru a forma ioni pozitivi. Electronii din stratul exterior se află la
distanţe egale de nuclee, sunt slab atraşi de către acestea şi se mişcă liber printre şi în jurul
cationilor metalici. Electronii de valenţă sunt descrişi adesea ca electroni delocalizaţi (nu au o
poziţie fixă) şi formează aşa numitul gaz electronic. Existenţa particulelor încărcate diferit din punct
de vedere electric determină apariţia unor forţe electrostatice de atracţie între ionii pozitivi şi
electronii delocalizaţi, ceea ce conduce la o structură cristalină stabilă, denumită legătură metalică.
Modelul mecanismului legăturii metalice, care tinde să fie acceptat şi aplicat de majoritatea
cercetătorilor, este cel descris de metoda orbitalilor moleculari, denumită şi teoria benzilor de
energie. Această teorie consideră legătura metalică drept o legătură covalentă puternic
delocalizată în câmpul tuturor nucleelor. Orbitalii moleculari formează benzi de energie.
La atomul izolat de sodiu, spre exemplu, a cărui structură electronică este Na: 1s 22s22p63s1,
orbitalii atomici se transformă în totalitate în orbitali moleculari de legătură şi orbitali moleculari de
antilegătură neîntrepătrunşi. În cazul unui cristal de sodiu, electronii orbitalilor 1s2s2p sunt
localizaţi la fiecare atom în orbitali de legătură şi antilegătură, iar electronii din orbitalul 3s există
într-o bandă superioară numită bandă de energie (figura 4.6.). Această bandă se împarte, la rîndul
ei, în banda de valenţă (cuprinde electronii 3s dispuşi în orbitali moleculari de legătură) şi banda de
conducţie (cuprinde orbitalii moleculari de antilegătură), bandă care de obicei este liberă.
Na Na Na
Fig. nr. 4.6. Diagrama benzilor de energie într-un cristal de sodiu ( 1 – bandă de valenţă; 2 – bandă de
conducţie;
3 – bandă de energie)
La aplicarea unei diferenţe de potenţial sau la încălzire, electronii pot trece din banda de
valenţă în banda de conducţie. Prin această comportare se explică conductibilitatea electrică şi
termică a metalelor. Legătura metalică nu este orientată în spaţiu, ceea ce explică proprietatea
metalelor de a adopta structuri foarte compacte, nu este localizată sau saturată. Tăria acestei
legături de tip special ce se stabileşte între atomii unui metal în reţeaua cristalină a acestuia
depinde de natura metalului.
Prezenţa electronilor mobili comuni ai reţelei metalice care reflectă lumina explică proprietăţi
precum opacitatea şi luciul metalic.
24
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 27/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
Forţele van der Waals sunt forţe de natură fizică, de stabilitate mică, ce se exercită între
molecule nepolare, polare, precum şi între atomii gazelor monoatomice lichefiate sau solidificate.
Aceste forţe care apar ca urmare a polarizării mutuale şi acţionează la distanţă mică se clasifică în:
• legături dipol-dipol prin forţe de orientare care se manifestă între molecule polare, datorită
acţiunii reciproce între dipolii permanenţi. Drept consecinţă, are loc o orientare a poziţiilor reciproce
a moleculelor polare, datorită atracţiilor şi respingerilor electrostatice dipol-dipol, care conduce la
-
δ δ
+
Fig. nr. 4.7. Reprezentare schematică a legăturii van der Waals prin forţe de orientare
legături prin forţe de inducţie, care se manifestă între o moleculă polară şi una nepolară. În
momentul apropierii, până la o distanţă care să permită influenţarea reciprocă a două astfel de
molecule, există tendinţa ca electronii moleculei nepolare să fie atraşi de sarcina parţială pozitivă a
moleculei polare. Astfel, molecula polară induce un moment electric moleculei nepolare care
devine dipol (figura 4.8.). Între cei doi dipoli apar forţe de atracţie de natură electrostatică dipol-
dipol.
25
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 28/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
moleculelor pot apărea modificări temporare ale orbitei electronice faţă de nucleu. Această
comportare conduce la apariţia unui moment de dipol temporar care induce în molecula vecină un
dipol orientat contrar. În consecinţă apar atracţii dipol-dipol.
Fig nr. 4.8. Reprezentare schematică a legăturii van der Waals prin forţe de inducţie
Forţele van der Waals sunt forţe de natură electrostatică, neorientate, nesaturate, deoarece
nu sunt condiţionate de transferul unor electroni de la un atom la altul sau de la o moleculă la alta.
Energia acestor interacţiuni este dependentă de dimensiunea şi forma moleculelor implicate,
diminuând odată cu creşterea distanţei dintre molecule. Se manifestă între atomi neutri sau între
molecule cu învelişuri electronice stabile.
Stoechiometria este o ramură a chimiei care se ocupă cu studiul raporturilor cantitative dintre
elemente în combinaţiile
legile fundamentale ale chimice sau în reacţiile cu
chimiei.Instrumentele chimice
care laoperează
care acestea participă şi se
stoechiometria suntbazează pe
formulele
chimice, ecuaţiile chimice, greutăţile atomice şi greutăţile moleculare.
Reacţia chimică este un proces în urma căruia are loc transformarea uneia sau mai multor
substanţe chimice (reactanţi) în una sau mai multe substanţe noi (produşi de reacţie). Substanţa
sau substanţele implicate iniţial într-o reacţie chimică se numesc. În urma desfăşurării reacţiei
chimice se obţin substanţe cu proprietăţi diferite de ale reactanţilor, care se numesc.
Diversitatea largă a reacţiilor chimice face extrem de dificilă clasificarea acestora. Dacă
luăm în considerare criteriul chimic, reacţiile sunt: reacţii chimice fără modificarea stării de oxidare
şi reacţii chimice cu modificarea stării de oxidare.
5.2.1.Reacţii chimice fără modificarea stării de oxidare
Aceste reacţii sunt:
- reacţii chimice de combinare
CaO + H2O = Ca(OH)2
- reacţii chimice de descompunere
CaCO3 = CaO + CO2
- reacţii chimice cu formare de precipitat
Pb(NO3)2 + H2S = PbS↓ + HNO3
- reacţii chimice cu transfer de protoni: a)b)reacţii
reacţiide
deionizare
hidroliză
c) reacţii de neutralizare
26
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 29/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
a) Reacţiile de ionizare sau proteolitice (disociere electrolitică) sunt reacţiile chimice care se
desfăşoară cu transferarea unui proton care provine de la un acid, la moleculele apei (care poate
funcţiona ca bază) sau la moleculele unei baze (alta decît apa):
H2SO4 + H2O H3O+ +HSO4-
- + 2-
HSO 4
+HO
H+ + HOH 2
H O +SO
H3O +3 4
sau:
NH3 + HCl (NH4+ + Cl-)
NH3 + HOH (NH4+ + OH-)
H+ + NH3 NH4+
Teoria proteolitică admite că reacţiile acido-bazice au loc cu transfer de protoni, baza fiind
acceptorul de proton.
CH3-COOH + H2O CH3-COO- + H3O+
acid bază bază acid
Conform acestei teorii, acizii şi bazele pot fi molecule neutre, anioni şi cationi. În exemplele
noastre, acizi sunt acidul acetic, acidul clorhidric, anionul sulfat acid, ionul amoniu, ionul hidroniu,
apa, iar baze sunt amoniacul, anionul sulfat acid, anionul clor, apa. Apa poate, prin urmare, să
aibă atât caracter acid, cât şi bazic.
Tăria acizilor şi bazelor se apreciază prin constanta de aciditate (K a) şi respectiv constanta
de bazicitate (Kb). Pentru măsurarea acidităţii şi bazicităţii substanţelor, s-au introdus noţiunile de
pH şi pOH.
pH-ul reprezintă logaritmul cu semn schimbat al concentraţiei ionilor hidroniu (H3O+) sau al
activităţii ionilor hidroniu:
pH = -lg [H3O+] sau pH = -lg aHO
pOH-ul, opus pH-ului, reprezintă logaritmul cu semn schimbat al concentraţiei ionilor hidroxil
(HO-) sau al activităţii ionilor de hidroxil:
-
pOH
În apa= pură,
-lg [HO ] pOH = -lg ionilor
concentraţia aHO hidroniu este egală cu concentraţia ionilor hidroxil:
[H3O+] = [HO-] = 10-7
Din această egalitate rezultă că:
pH = pOH = 7, adică pH + pOH = 14.
În condiţiile în care [H3O+] > [HO-], rezultă că [H3O+] > 10-7 adică pH < 7, soluţia are caracter
acid.
Atunci când [H3O+] = [HO-] = 10-7, condiţie care conduce la pH = pOH = 7 soluţia respectivă
are caracter neutru.
Dacă [H3O+] < [HO-], rezultă că [H3O+] < 10-7, adică pH > 7, soluţia are caracter bazic.
Determinarea calitativă a pH-ului se realizează cu ajutorul indicatorilor de pH, substanţe
organice, a căror culoare depinde de pH-ul soluţiei în care sunt dizolvate. Măsurători precise se
efectuează prinaparate
utilizarea unor utilizarea indicatorilor
de măsură de pH
speciale în combinaţie
numite pH-metre. cu metode spectrofotometrice sau prin
b) Reacţiile de hidroliză se desfăşoară între ionii unei sări dizolvate şi apă. Pentru ca o sare să
hidrolizeze, trebuie să provină dintr-o reacţie de neutralizare în care cel puţin unul din reactanţi să fie
un electrolit slab. Soluţia rezultată capătă caracter chimic de acid sau de bază, în funcţie de
componentul cu grad maxim de ionizare. Spre exemplu:
• hidroliza unei sări provenite dintr-un acid tare şi o bază slabă, cum ar fi clorura de
amoniu (NH4Cl), conduce la obţinerea unei soluţii cu caracter acid deoarece hidroxidul de amoniu
rezultat fiind o bază slabă se ionizează puţin, comparativ cu acidul clorhidric. În soluţie rămân ioni
de hidrogen (H+), care conferă caracter acid soluţiei:
(NH4+ + Cl-) + HOH NH4OH + (H+ + Cl-)
•
sodiu (Na hidroliza
2CO3), conduceunei sări provenite
la obţinerea dintr-un
unei soluţii cuacid slab şibazic:
caracter o bază tare, cum ar fi carbonatul de
+ 2- + -
(2Na + CO3 ) + HOH H2CO3 + (2Na + 2HO )
27
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 30/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
de molecule hidrolizate
Hidroliza şi numărul
are aplicaţii de molecule
în biochimie dizolvate
(multe reacţiişiimplicate
creşte odată cu diluţia şi temperatura.
în metabolismul organismelor vii
decurg în prezenţa unor enzime numite hidrolaze), chimia anorganică, chimia organică, industria
chimică, agricultură (comportarea îngrăşămintelor în sol) etc.
c) Reacţiile de neutralizare se desfăşoară între un acid (HA) şi o bază (BOH), având drept
rezultat o sare (AB) şi apă:
HA + BOH AB + H2O
Soluţiile de acizi şi baze îşi modifică pH-ul la diluare sau prin adaos de acid sau bază.
Există soluţii care, în condiţiile menţionate, îşi menţin pH-ul datorită proprietăţii de a opune
rezistenţă elastică la mărirea sau micşorarea concentraţiei ionilor de hidrogen. Aceste soluţii se
numesc soluţii tampon. Ele sunt formate din amestecuri ale unui acid slab şi o sare a acestuia cu o
bază tare sau dintr-o bază slabă şi o sare a acestuia cu un acid tare. Aceste soluţii au un pH
determinat, care variază
Capacitatea puţin la adăugarea
de menţinere a pH-uluiunor cantităţi mici
a soluţiilor de acid
tampon estesau bază.şi se exprimă prin
diferită
indicele de tamponare. Indicele de tamponare, mărime care caracterizează soluţiile tampon, este
cantitatea de acid tare sau bază tare adăugate (exprimate în echivalenţi la litru), raportată la
variaţia corespunzătoare a pH-ului.
Rezistenţa la modificarea pH-ului a soluţiilor tampon este vitală pentru organismele
vegetale şi animale. Avem în vedere faptul că reacţiile enzimatice care controlează metabolismul
celular se desfăşoară normal în condiţii extrem de precise, la o valoare a pH-ului numită pH optim
de acţiune, cu limite foarte apropiate şi dependent de valorile lui extracelulare.
5.2.2.Reacţii chimice cu modificarea stării de oxidare
Acest tip de reacţii poartă numele de reacţii de oxidoreducere şi reprezintă acele reacţii în
care are loc o modificare netă a numărului de oxidare al unuia sau mai multor componenţi
participanţi la reacţie.
Oxidarea este procesul prin care un atom sau un ion cedează electroni, mărindu-şi numărul
de oxidare.
Reducerea este un proces de acceptare de electroni, caz în care are loc scăderea numărului
de oxidare.
În procesele de oxidoreducere (redox), reacţiile de oxidare şi reducere au loc concomitent.
Atomii, moleculele sau ionii care în reacţiile redox acceptă electroni sunt agenţi oxidanţi, iar cei
care cedează electroni sunt agenţi reducători.
Combinaţiile în care elementul implicat într-un proces redox este la starea maximă de
oxidare
la stareaauminimă
caracterdeoxidant
oxidare. Combinaţiile
au caracterînreducător.
care elementul care participă
Combinaţiile la un
care au proces redox
capacitatea de aeste
se
comporta atât ca oxidant, cât şi ca reducător se numesc amfoliţi redox.
Numărul de electroni acceptaţi de oxidant este egal cu numărul de electroni cedaţi de
reducător.
După elementele care cedează sau acceptă electroni, reacţiile redox se clasifică în:
• reacţii redox intramoleculare, când schimbul de electroni se face între atomi diferiţi, care
aparţin aceleiaşi molecule; un exemplu îl constituie descompunerea cloratului de potasiu (KClO3):
2KClO3 = 2KCl + 3O2
ClO3- + 6e- → Cl- + O2-
O2- → O + 2e-
• reacţii redox de dismutaţie (disproporţionare), când schimbul de electroni se face între
atomi identici, care aparţin aceluiaşi tip de molecule:
Cl2 + 2KOH = KCl + KOCl + H2O
28
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 31/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
Fenomenul redox este important pentru lumea vie, deoarece cele mai obişnuite reacţii de
cuplare în sistemele biologice sunt reacţii de oxidoreducere.
5.2.3. Aspecte cinetice şi termochimice ale reacţiilor chimice
Criteriul fizic de clasificare a reacţiilor chimice are în vedere aspectele cinetic şi termochimic al
reacţiilor. Aspectul cinetic se referă la sensul reacţiilor chimice şi numărul de faze prezente în mediul
de reacţie.
Reacţiile chimice implică modificări energetice care înseamnă absorbţie sau eliberare de
energie. Din punct de vedere termodinamic, energia considerată este energia calorică. Majoritatea
reacţiilor
absorbită chimice
în acestesereacţii
desfăşoară la presiune
este numită entalpie constantă. Cantitatea
de reacţie (ΔH) de căldură
şi reprezintă degajată
o măsură sau
a căldurii
produsă sau consumată în proces. Schimburile de căldură care au loc în cursul desfăşurării unor
reacţii chimice respectă legea conservării energiei.
După sensul reacţiilor chimice acestea pot fi reversibile şi ireversibile.
Reacţiile reversibile sunt acele reacţii care se desfăşoară în ambele direcţii, adică produşii
de reacţie pot reacţiona pentru a produce reactanţii iniţiali. Reacţiile ireversibile sunt reacţiile care
se desfăşoară într-o singură direcţie. Aceste reacţii mai sunt denumite reacţii spobntane sau
favorabile.
După numărul de faze prezente în mediul de reacţie, reacţiile chimice sunt reacţii omogene
şi reacţii heterogene.
Reacţiile chimice omogene se mai numesc reacţii într-o singură fază în timp ce r eacţiile
chimice heterogene se mai numesc reacţii în faze diferite.
Din punct de vedere termochimic, reacţiile sunt exoterme (se petrec cu degajare de
căldură) şi endoterme (se petrec cu absorbţie de căldură).
Apa este cea mai abundentă biomoleculă din celule, din organisme în întregul lor şi de pe
Pământ. Este, de asemenea, cel mai important component al lumii vii, drept consecinţă a
proprietăţilor sale speciale. Apa este un metabolit cu rol fundamental în funcţionarea organismelor
vii, deoarece intră în alcătuirea celulelor şi constituie mediul de desfăşurare al reacţiilor biochimice
implicate
În în desfăşurarea
organismele vii,normală a proceselor
apa poate metabolice.
fi de provenienţă exogenă (din alimente, în cazul animalelor,
şi din sol, în cazul plantelor) sau endogenă (din oxidarea compuşilor care conţin hidrogen –
29
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 32/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
104o5' δ-
δ+
δ+
Fig. nr. 6.1. Schema de reprezentare a moleculei de apă cu planurile de simetrie şi axa de rotaţie
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 33/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 34/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 35/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 36/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
34
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 37/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
Elementele
respectiv, tranziţionaleultimului
actinide. Configuraţia f formează
stratdouă serii este
electronic de câte 141÷14elemente
(n-2)f (n-1)d1ns2numite
. lantanide şi
Elementele tranziţionale sunt metale tipice, prezintă luciu metalic şi duritate superioară
metalelor din grupele principale, sunt bune conducătoare de căldură şi electricitate (cel mai bun
conducător termic şi electric este argintul, urmat de cupru), au temperaturi de fierbere şi de topire
mari.
Reactivitatea chimică a metalelor tranziţionale variază semnificativ. În general, primele
elemente ale fiecărei serii formează mai uşor compuşi stabili comparativ cu ultimele elemente,
care sunt mai puţin reactive.
Metalele tranziţionale din grupa IIB (12) zinc (Zn), cadmiu (Cd), mercur (Hg), care au
substraturile d şi s complet ocupate cu electroni, funcţionează ca elemente divalente. Majoritatea
elementelor tranziţionale prezintă mai multe stări de valenţă. Cu excepţia elementelor din grupa IB
(11), cupru (Cu are +I şi +II), argint (Ag are +I şi mai rar +II), aur (Au are +I şi +III), valoarea
maximă a stării de oxidare a elementelor tranziţionale este dată de numărul grupei din care fac
parte (notaţia cu cifre romane).
Unele dintre elementele tranziţionale reacţionează cu oxigenul, conducând la obţinerea de
oxizi care funcţionează uneori ca o peliculă protectoare (Cr, Ni, Co), iar alteori acţionează continuu
(Fe), conducând la fărâmiţarea metalului. Metalele nobile (Au, Ag, Pt, Pd) nu reacţionează cu
oxigenul, fiind atacate numai de agenţi oxidanţi puternici, cum ar fi apa regală (amestec de acizi
clorhidric şi azotic concentraţi, în raport de 3/1).
Oxizii şi hidroxizii metalelor tranziţionale au caracter bazic în stări de oxidare mici, caracter
amfoter în stări de oxidare medii şi caracter acid în stări de oxidare superioare.
Metalele tranziţionale reacţionează cu nemetalele, rezultând compuşi ionici, care prezintă
numeroase particularităţi. Compuşii ionici ai metalelor tranziţionale au proprietăţi paramagnetice
(prezintă magnetizaţie proporţională şi de acelaşi sens cu intensitatea câmpului magnetic în care
se află).
Elementele tranziţionale formează compuşi de coordinaţie, care sunt combinaţii complexe
stabile. În aceste combinaţii, cationii sunt de multe ori ioni complecşi, în care ionii metalelor
tranziţionale sunt înconjuraţi de un anumit număr de molecule sau ioni care se numesc liganzi.
Mulţi dintre compuşii de acest tip sunt coloraţi datorită posibilităţilor de tranziţie a electronilor d care
determină capacitatea de a absorbi în spectrul vizibil la anumite lungimi de undă.
Compuşii coordinativi sunt importanţi din punct de vedere biologic, deoarece reprezintă
structuri ideale pentru stocarea oxigenului, agenţi de transfer ai electronilor, catalizatori sau
medicamente.
35
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 38/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
36
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 39/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
37
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 40/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
38
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 41/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 42/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
40
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 43/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 44/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
42
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 45/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 46/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 47/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
45
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 48/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
Unul sau mai mulţi atomi de hidrogen dintr-o hidrocarbură, R-H, în care R reprezintă
radicalul hidrocarbonat, pot fi înlocuiţi cu atomi sau grupe de atomi ai altor elemente. Rezultă astfel
derivaţi funcţionali, R-X, în care X reprezintă gruparea funcţională ce conferă moleculelor o
reactivitate specifică.
-Is +Is
Elementele din aceeaşi perioadă produc un efect inductiv negativ cu atât mai mare cu cât
numărul atomic (Z) este mai mare. În grupă, efectul inductiv negativ scade odată cu creşterea
numărului atomic (Z).
46
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 49/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
+Es -Es
Izomeria este un fenomen specific unor compuşi organici şi combinaţii complexe care au
aceeaşi formulă brută dar proprietăţi fizice şi chimice diferite. Această comportare este datorată
formulelor structurale diferite. Substanţele cu aceeaşi formulă brută dar cu proprietăţi diferite se
numesc izomeri.
Izomeria poate fi.
1. izomerie plană în care reprezentarea formulelor este plană
2. izomerie spaţială în care formulele sunt reprezentate spaţial
7.2.1. Izomeria plană
CH3 CH2 CH2 CH2 CH3 CH3 CH CH2 CH3 CH3 C CH3
CH3 CH3
pentan izopentan neopentan
OH
1-propanol 2-propanol
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 50/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
CH C OH CH2 C O
CH3
CH3 CH3
120o 60
o
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 51/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
Aceste stări corespund unei conformaţii a moleculelor în care atomii ocupă temporar sau
permanent anumite poziţii în spaţiu. Trecerea de la o formă la alta se realizează prin rotaţie,
învingând anumite bariere de energie. Conformaţia intercalată este mai săracă în energie şi ca
urmare mai stabilă iar conformaţia eclipsată este mai bogată în energie deci mai instabilă.
Diferenţa energetică între aceşti doi conformeri este mică. Mişcarea de rotaţie în jurul legăturii σ
poate fi determinată de energia termică. Trecerea conformerilor din unul în celălalt scade o dată cu
scăderea temperaturii.
8. Hidrocarburi
8.1. Hidrocarburi saturate
8.1.1. Alcani şi izoalcani
Alcanii sun hidrocarburi saturate aciclice formate din catene de atomi de carbon uniţi între
ei prin legături simple. Celelalte valenţe sunt satisfăcute de atomi de H. În moleculele alcanilor
apar numai legături σ. Formula generală a alcanilor este CnH2n+2. Alcanii se clasifică în:
- alcani normali, în care lanţul atomilor de C este liniar;
-Denumireaizoalcani,
alcanilor în
secare
facelanţul atomilor de sufixului
prin adăugarea C este ramificat.
an la un prefix care desemnează numărul
atomilor de C din moleculă, în limba greacă. Excepţie fac primii patru alcani din seria omologă
(metan, etan, propan, butan). Pentru hidrocarburile cu două grupe metil la sfârşitul unei catene
liniare se foloseşte prefixul izo- la numele hidrocarburii, iar când catena este ramificată cu trei
grupe metil la unul din capetele catenei se foloseşte prefixul neo-.
Izoalcanii se denumesc prin numerotarea catenei celei mai lungi, în aşa fel încât substituienţii să
aibă cele mai mici numere. Substituienţii se pot citi în ordine alfabetică sau în ordinea creşterii
complexităţii lor.
Radicalii se denumesc prin înlocuirea sufixului an cu: -il în cazul radicalilor monovalenţi;
-iliden în cazul radicalilor divalenţi cu cele două valenţe libere la acelaşi atom de carbon; - ilen în
cazul radicalilor
radicalilor divalenţi cu cele două valenţe libere la doi atomi de carbon vecini; - in în cazul
trivalenţi.
Proprietăţi chimice
Alcanii sunt substanţe organice cu reactivitate scăzută datorită pe de o parte prezenţei în
moleculă a legăturilor relativ puternice C-C şi C-H şi pe de altă parte faptului că sunt compuşi
saturaţi. La temperatura de 25oC manifestă inerţie chimică. Reactivitatea alcanilor se manifestă în
condiţii speciale.
a. Reacţii de substituţie - un atom de H este înlocuit de un alt atom sau grupare de atomi.
a1. Reacţia de halogenare poate fi declanşată termic, fotochimic sau catalitic. De exemplu
clorurarea metanului conduce la obţinerea unui amestec de derivaţi cloruraţi:
49
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 52/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
a2. Reacţia de nitrare se realizează la temperaturi ridicate, în fază gazoasă. Grupa nitro se
poate lega la oricare din atomii de C din catenă. În condiţiile energice ale reacţiei se pot obţine,
datorită scindării catenei alcanului şi nitroderivaţi ai omologilor inferiori ai alcanului supus nitrării.
NO2
Oxidarea totală pune în libertate o cantitate mare de energie şi de aceea alcanii sunt
utilizaţi drept combustibili.
8.1.2. Cicloalcani
Cicloalcanii sunt hidrocarburi saturate ciclice. După numărul de cicluri aceste hidrocarburi
pot fi monociclice cu formula generală CnH2n şi biciclice cu formula generală CnH2n-2:
Denumirea cicloalcanilor se face prin adăugarea prefixului ciclo- la numele alcanului cu
acelaşi număr de atomi de carbon. Poziţia substituenţilor se reprezintă prin cifre.
Radicalii cicloalcanilor se denumesc asemănător cu cei ai alcanilor
Proprietăţi chimice
Reacţii de adiţie
În ciclurile de 3 şi 4 atomi de carbon, datorită tensiunii mari din cicluri, reacţia de adiţie are
loc cu deschiderea ciclurilor şi adiţionarea la capetele catenei.
În cazul ciclopropanului:
50
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 53/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
Ciclobutanul, fiind mai stabil, participă numai la reacţii de hidrogenare care se desfăţoară
cu deschiderea ciclului:
Reacţii de Izomerizare
Au loc în prezenţa catalizatorilor AlCl 3, AlBr3. Raportul între reactant şi produsul de reacţie,
la echilibru, este acelaşi, indiferent de cicloalcanul de la care se pleacă.
8.2.
8.2.1.Hidrocarburi
Alchene nesaturate
Sunt hidrocarburi aciclice nesaturate cu o legătură dublă în moleculă şi cu formula generală
CnH2n.
Denumirea alchenelor se face prin înlocuirea sufixului -an din numele alcanului cu sufixul –
enă. Dubla legătură se notează în catenă cu cele mai mici cifre. Radicalii monovalenţi derivaţi de la
alchene au terminaţia –enil
Proprietăţi chimice
Reacţia de adiţie are loc prin desfacerea legăturii π şi adiţionarea reactanţilor printr-un
mecanism de adiţie electrofilă.
Adiţia reactanţilor heterogeni este legată de efectul inductiv al radicalilor alchil legaţi de
atomul de C care poate să fie atrăgător (-I) sau respingător de electroni (+I). În funcţie de aceasta
adiţia este orientată în mod diferit.
R
R
+ - C CH2
C CH2 + X + Y
R
R
X Y
-I
51
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 54/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
OsO4
C C + 2HOH OH OH C C + H2OsO4
HO OH
Os OH OH
O O
osmiatul alchenei 1,2-diol
Reacţia de oxidare se desfăşoară:
-în prezenţa peracizilor când se obţin eteri ciclici, numiţi epoxizi
O
C C + CH3 C C C + CH3 COOH
O O H
O
acid peracetic epoxid
-în prezenţa ozonului când, la temperaturi scăzute se obţin ozonide instabile.
Acestea, în prezenţa apei, conduc la compuşi carbonilici
O O
H H HOH
CH3 CH CH CH 3 + O 3 CH3 C C CH 2CH3 C +H2O2
3
H
O O
8.2.2. Alcadiene
Sunt hidrocarburi nesaturate aciclice cu două legături duble în moleculă. Formula generală
este CnH2n-2.
Alcadienele au numele format din numele alcanului la care se adaugă sufixul -dienă cu
precizarea poziţiei legăturilor duble prin cele mai mici numere.
Legăturile duble pot fi: cumulate, conjugate şi izolate. Hidrocarburile cu mai multe legături
duble se numesc
electronii π ai celorcumulene. La alcadienele
două legături. Electronii πcusunt
legături duble conjugate
delocalizaţi există4 interacţiune
la nivelul celor între
atomi de carbon
din catenă. La hidrocarburile de acest tip apar proprietăţi chimice caracteristice.
52
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 55/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
Proprietăţi chimice
Reacţia de adiţie
Adiţia clorului se poate realiza atât la una din dublele legături, adiţie 1-2, cât şi la capetele
sistemului,
nucleofil (Cladiţie
- 1-4, deoarece
) în poziţia intermediar
2 sau în poziţia 4: se formează ioni alilici care vor reacţiona cu ionul clor
Cl
_
+ +
CH2 CH CH CH 2 + Cl Cl H2C CH CH CH 2
ion alilic
Cl
+
H2C CH C CH 2 + Cl -
CH2 CH CH CH CH2 CH CH CH
2 2
Cl Cl Cl Cl
1,4-diclorbutenă 1,2-diclorbutenă
Adiţia acidului clorhidric decurge după acelaşi mecanism iar a hidrogenului este o
adiţie 1-4.
Reacţia de polimerizare are loc în poziţiile 1-2, 3-4, 1-4 şi conduce la formarea de polimeri.
Adiţia 1-4 poate fi cis sau trans.
4 3 H 2C CH HC CH 2
H2 C CH
n sau
1 2 H2C HC CH2
CH
H2C CH n
H H
CH2 CH CH CH2 C C
H3C CH3
cis
H 2C H
C C
H CH2
trans
Un reprezentant important al alcadienelor este butadiena care intră în structura terpenelor,
steroidelor, a cauciucului natural etc. Alcadienele cu mai multe legături duble conjugate importante
din punct de vedere biologic sunt hidrocarburile carotenoidice prezente în special în organismele
vegetale şi mai puţin în cele animale.
8.2.3. Alchine
Alchinele au numele format din numele alcanului corespunzător la care se adaugă sufixul
-ină. Cel mai simplu termen al seriei este etina (acetilenă). Formula generală a seriei omologe este
CnH2n-2.
Proprietăţi chimice
Reacţii de adiţie
La legătura triplă se adiţionează aceeaşi reactivi ca la legătura dublă. Reacţia decurge în
două etape, pănă la saturaţi.
53
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 56/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
Aceste hidrocarburi au denumirea generică arene, formula generală CnH2n-6 iar denumirea
lor nu urmează o anumită regulă. În general denumirea se face prin adăugarea numelor
substituenţilor la terminaţia
obişnuit prin intermediul benzen.
prefixelor ortoDerivaţii
(o), metadisubstituiţi ai Dacă
(m), para (p). benzenului se este
benzenul denumesc în cu
substituit mod
2
radicali diferiţi denumirea se face în ordinea lor alfabetică.
Arenele conţin în moleculă unul sau mai multe cicluri cu 6 atomi de carbon. Cea mai simplă
hidrocarbură din această clasă este benzenul cu atomul de carbon în stare de hibridizare sp2.
Câteva exemple de radicali ai hidrocarburilor aromatice sunt:
CH2 CH CH3 CH3
Proprietăţi chimice
Reacţiile de substituţie (nitrare, sulfonare, clorurare, alchilare etc.) au loc în condiţii blânde
prin atacul unor reactanţi electrofili (x+) sau a unor molecule polarizabile x+-y-.
Reacţia de nitrare a benzenului conduce la obţinerea nitrobenzenului:
+ HO-NO2 NO2
-H2O
Reacţia de sulfonare a benzenului conduce la obţinerea acidului benzensulfonic:
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 57/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
+ Cl-Cl Cl
-HCl
Reacţia de alchilare se petrece în prezenţă de catalizatori. În funcţie de agentul de
alchilare, în cazul benzenului, se obţine etilbenzen sau fenil-metil-cetonă.
O AlCl3
+ CH3-C C CH3
Cl -HCl
O
Un substituent preexistent în nucleul aromatic poate influenţa repartiţia electronilor prin
efect electromer şi prin efect inductiv. Substituenţii respingători de electroni conduc la o reactivitate
mai mare a nucleului aromatic comparativ cu reactivitatea benzenului, mărind preferenţial
reactivitatea în poziţiile o şi p. Astfel, un substituent de ordinul I (-NH 2, -OH, -X, -R=radical alchil)
orientează un al II-lea substituent sau substituţia în poziţiile o şi p
Substituenţii atrăgători de electroni vor diminua activitatea nucleului benzenic, preferenţial
în poziţiile o şi p. Ca urmare substituţia are loc în poziţia m. Substituenţii de ordinul II au la atomul
legat direct de nucleu legături duble sau triple (NO2, NO, CN)
Reacţiile de adiţie se desfăşoară în condiţii energice
Hidrogenarea se petrece la temperaturi ridicate şi în prezenţa catalizatorilor:
Pt, 250oC
+ 3H2
Reacţia de adiţie a halogenilor are loc în prezenţa luminii şi conduce în cazul benzenului la
obţinerea unui amestec de cinci izomeri ai hexaclorciclohexanului.
Cl H
H Cl
lumina Cl H
+ 3Cl2
H Cl
Cl H
HCl
Reacţia de adiţie a ozonului la benzen conduce la obţinerea intermediară a ozonidei
benzenului, produsul final fiind glioxalul.
O
O O HC O
+3H 2O
+ 3O3 -3H2O 2
HC O
O O
O O O
O
Reacţia de oxidare în prezenţa sărurilor de Mg, Co, Ca la temperatura de 100oC se petrece
la atomul de carbon legat de inelul aromatic conducând la obţinerea de cetone:
O
CH2-CH3 C
CH3
100oC
+ O2 -H2O
Prin oxidarea xilenilor (o-xilen, m-xilen, p-xilen) se obţin acizii aromatici dicarboxilici
corespunzători (acidul ftalic, acidul izoftalic, acidul tereftalic):
CH3 KMnO4, H2SO4 COOH
+6O
CH3 -2H2O COOH
CH3 COOH
KMnO4, H2SO4
+ 6O
CH3 -2H2O COOH
55
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 58/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
KMnO4, H2SO4
+6O
-2H2O
CH3 COOH
La temperaturi ridicate şi în prezenţa catalizatorului V 2O5 benzenul se oxidează până la
anhidridă malică:
Reacţiile de oxidare decurg mai uşor decât în cazul benzenului şi conduc la compuşi diferiţi
în funcţie de condiţiile de reacţie (1,4-naftochinona, anhidrida ftalică):
56
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 59/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
6 3
5 10 4
Antracenul poate prezenta mai mulţi izomeri de poziţie:1, 4, 5, 8 – izomeri α; 2, 3, 6, 7 –
izomeri β; 9, 10 – izomeri mezo. Poziţiile cele mai reactive sunt poziţiile mezo. Antracenul poate
participa la reacţii de adiţie şi oxidare fiind important în structura unor coloranţi antrachinonici.
Fenantrenul este o hidrocarbură aromatică polinucleară cu inele condensate angular,
izomer al antracenului:
12
11 13
1 9
10 14
2 8
3 7
5
4 6
Poziţiile reactive sunt 6, 7. Fenantrenul are caracter aromatic mai pronunţat decât al naftalinei
motiv pentru
fenantrenul careînreacţiile
apare structurade adiţie
unor şi oxidare
alcaloizi secodeină),
(morfină, desfăşoară în condiţii
în unele mai
steroide etc.blânde. În natură
TEST DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR
1. Radicali ai hidrocarburilor aromatice mononucleare.
2. Reacţia de oxidare a hidrocarburilor aromatice mononucleare.
3. Reactivitatea
9. Compuşi organiciizomerilor
cu hidrocarburilor aromatice polinucleare.
funcţiuni simple
Cea mai mare parte a moleculelor organice conţin şi alte elemente pe lângă C şi H. Atomii sau
grupele de atomi denumite grupe funcţionale se află în structura substanţelor organice numite
derivaţi funcţionali.
Sunt compuşi organici care conţin în moleculă gruparea funcţională hidroxil (-OH). În
funcţie de starea de hibridizare a atomilor de carbon de care este legată gruparea funcţională se
împart în alcooli, enoli şi fenoli.
9.1.1. Alcooli
Au gruparea –OH legată de un atom de C hibridizat sp 3 care aparţine catenei unui alcan
sau izoalcan, porţiunii saturate a unei alchene sau catenei laterale a unei arene.
Denumirea alcoolilor se face prin adaugarea sufixului –ol la numele alcanului sau a sufixului –
ic la numele radicalului monovalent precedat de cuvântul alcool. Poziţia grupelor OH se specifică
57
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 60/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
OH
CH2 OH CH2 O P OH
CH OH + HO P OH -H2O CH OH OH
OH CH2 OH
CH2 OH
58
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 61/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
9.1.2. Enoli
Reprezintă compuşi hidroxilici în care grupa OH este legată de un atom de C care aparţine
unei legături
R
duble:
C CH OH
H
Enolii simpli nu sunt substanţe stabile ci se transformă în aldehide sau cetone. Transformarea
se datorează polarităţii grupei OH care permite desprinderea H de O (tautomerie). Dacă de al doilea
atom de C al dublei legături este legată o grupare carboxil, nitro sau carbonil, grupări care stabilizează
legătura dublă, enolul este mult mai stabil putând fi evidenţiat alături de tautomerul carbonilic.
9.1.3. Fenoli
Fenolii sunt derivaţi hidroxilici în care gruparea –OH este legată de un atom de C dintr-un nucleu
2
aromatic hibridizat
dihidroxilici (difenoli)sp . Ca şi în(polifenoli).
polihidroxilici cazul alcoolilor fenoliise pot
Metilfenolii fi monohidroxilici
numesc (monofenoli)
cresoli iar dimetilfenolii se
numesc xilenoli
Proprietăţi chimice
a. Determinate de prezenţa grupei –OH
Fenolii au caracter acid mai pronunţat decât alcoolii, dar mult mai slab decât acizii organici
datorită conjugării electronilor neparticipanţi ai oxigenului cu electronii π din sistemul aromatic, fapt
care conduce la ionizarea mai accentuată a fenolilor comparativ cu alcoolii. Ca urmare legătura
O-H se scindează mai uşor. Astfel, fenolii reacţionează cu metalele alcaline şi cu hidroxizii alcalini,
conducând la fenoxizi, parţial hidrolizaţi în soluţie apoasă (au reacţie bazică) compuşi din care fenolii
pot fi puşi în libertate prin acidulare cu acizi slabi (acid carbonic).
C6H5-OH + NaOH C6H5-O-Na + + H 2O
Acilarea grupelor –OH din moleculele fenolilor se realizează cu acizi carboxilici sau derivaţi
funcţionali ai acestora cum ar fi anhidride sau cloruri acide:
59
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 62/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
+ HO-NO2 NO 2
+
NO 2
OH OH
NO 2
Alchilarea are loc în prezenţa catalizatorilor:
OH OH
AlCl3 C H
+ CH3 CH2 Cl -HCl 2 5
+O
-H2O
OH O
9.2. Amine
Sunt compuşi organici care conţin în moleculă una sau mai multe grupări aminice (-NH 2).
Pot fi considerate
cu radicali derivaţi ai Denumirea
hidrocarbonaţi. amoniaculuiaminelor
rezultaţi prin înlocuirea
se face parţială
adăugând sau totală
cuvântul a hidrogenului
amină la numele
radicalului monovalent. Mulţi dintre aceşti compuşi organici au denumiri tehnice, uzuale.
60
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 63/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
O O
Reacţia cu acidul azotos
Aminele alifatice primare formează cu acidul azotos alcooli:
CH3 OH + H 2O + N2
-
CH3 NH2 + ONOH
Aminele aromatice primare formează cu acidul azotos în mediu de HCl săruri de diazoniu
instabile la temperatură:
+ T oC, H2O
C6 H 5 NH2 + ONOH + HCl C6 H 5 N N Cl- C6 H 5 OH + HCl + N2
-2H2O
Aminele secundare reacţionează cu acidul azotos formând nitrozoderivaţi:
CH3 NH2 + HONO -H O CH3 N NHO
2
C6H 5 C 6H 5
AlCl3 CH 3
+ CH3Cl +HCl
61
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 64/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
În cazul în care compuşii carbonilici conţin grupe cu efect inductiv negativ în poziţia α faţă
de grupa carbonil, se manifestă o tendinţă mai accentuată de a adiţiona apa comparativ cu
aldehidele şi cetonele alifatice simple, obţinându-se hidraţi stabili care pot fi izolaţi.
Adiţia alcoolilor la aldehide şi cetone conduce la formarea semiacetalilor şi respectiv
semicetalilor. Reacţia se petrece cu exces de alcool, în cataliză acidă sau bazică:
O OH OR'
+ HOR'
R C + HOR' R C H R C H
H - HOH
OR' OR'
O OH OR'
' + HOR'
R C + HOR R C R R C R
R ' - HOH
OR OR'
Adiţia acidului cianhidric este o reacţie reversibilă care se realizează în cataliză bazică
rezultând cianhidrine ale aldehidelor sau cetonelor.
Reacţiile de condensare conduc la o nouă legătură C-C rezultată ca urmare a unor adiţii şi
substituţii între un compus cu grupă carbonil (componenta carbonilică) şi substanţe care conţin o
grupă CH, CH2 sau CH3 (componenta metilenică) cu reactivitate mărită de vecinătatea unei grupe
reactivante (CO, COOH, CN, NO2). Aceste reacţii sunt de mai multe tipuri.
a. Condensarea compuşilor carbonilici între ei se petrece în cataliză acidă sau bazică.
Două molecule de acetaldehidă spre exemplu, se condensează dând naştere unui aldol (reacţia se
numeşte
100 o
C saucondensare
în prezenţaaldolică). Are loc
catalizatorilor adiţia
acizi sau componentei metilenice intramolecular
baze, se deshidratează la grupa carbonil. La T=80-
conducând la
o aldehidă nesaturată, aldehida crotonică (condensare crotonică).
O OH
O O O
C H3C C CH2 C ToC H
H3C C + HCH2 H3C C CH C
R H - HOH
H H
H
Se pot condensa între ele aldehide identice sau diferite. Aldehidele aromatice se pot condensa
numai cu aldehide alifatice.
b. Compuşii carbonilici se condensează cu derivaţi funcţionali care conţin în moleculă
azot, cum ar fi amine şi nitroderivaţi:
- În urma reacţiei de condensare între aldehide şi amine rezultă imine substituite
(baze Schiff). Un exemplu este condensarea aldehidei benzoice cu anilina care conduce la N-
benziliden anilina.
62
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 65/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
+ NH2 NH2 R C N NH 2 C R R C N N C
R C - HOH - HOH
H O H
H H
Condensarea cu fenilhidrazina se realizează uşor atât cu aldehide cât şi cu cetone
conducând la fenilhidrazone.
Condensarea cu 2,4-dinitrofenilhidrazina şi semicarbazida este o reacţie specifică pentru
identificarea şi dozarea compuşilor carbonilici care conduce la 2,4-dinitrofenilhidrazone colorate în
galben-orange până la roşu cu spectre UV caracteristice
Reacţii de substituţie în poziţia α faţă de grupa carbonil
Compuşii carbonilici pot reacţiona cu halogenii în prezenţa luminii rezultând derivaţi de
substituţie care în mediu alcalin se descompun cu formare de haloform (bromoform, cloroform,
iodoform)
O
O lumina NaOH
+ 3Br H3C C CBr 3 CHBr 3 + H3C COOH
H3C C CH3 2 - 3HBr
Reacţii specifice aldehidelor
Una din aceste reacţii este reacţia de oxidare care conduce la acizi. Reacţia se poate
desfăşura în prezenţa, acidului azotic, permanganatului de potasiu, bicromatului de potasiu, a unor
combinaţii complexe ale unor metale tranziţionale (Cu, Ag). În ultimul caz funcţia carbonil se
oxidează la carboxil iar combinaţia complexă se reduce. Soluţia amoniacală de azotat de argint
(reactiv Tollens), alcalinizată, se reduce în prezenţa aldehidelor cu depunere de Ag metalic. De
asemenea, aldehidele reduc soluţiile alcaline ale ionului cupric precipitând oxidul cupros de
culoare roşu-cărămiziu.
9.3.1. Glucide
Din punct de vedere cantitativ, glucidele reprezintă cea mai importantă clasă de substanţe
organice naturale. Libere sau sub formă de derivaţi, se află în compoziţia oricărui organism viu,
unde reprezintă surse de energie şi au rol structural (plastic).
Din punct de vedere structural glucidele se împart în monoglucide, oligoglucide şi
poliglucide.
Monoglucidele (oze) sunt combinaţii naturale polihidroxicarbonilice, polihidroxialdehide sau
polixidroxicetone, cu lanţ C-C neîntrerupt şi formula brută C nH2nOn.
După numărul atomilor de carbon din moleculă monoglucidele pot fi trioze, tetroze,
pentoze, hexoze, heptoze etc. După natura grupării carbonilice monoglucidele pot fi aldoze (au în
moleculă gruparea aldehidică) şi cetoze (au în moleculă gruparea cetonică):
63
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 66/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
CH OH C O
n
CH2 OH CH OH n
CH2 OH
aldoză cetoză
Cele mai simple monoglucide sunt triozele. Se cunoaşte o aldotrioză (aldehida glicerică sau
gliceraldehida) şi o cetotrioză (dihidroxiacetona).
H C O CH2 OH
CH OH C O
CH2OH CH2 OH
gliceraldehida dihidroxiacetona
Cu excepţia dihidroxiacetonei, toate ozele conţin cel puţin un atom de carbon asimetric
(chiral) ceea ce înseamnă că prezintă izomerie optică.
Toate monoglucidele care, teoretic, pot fi obţinute din aldehida D-glicerică prin creşterea
succesivă a catenei atomilor de carbon de la capătul cu grupa aldehidică, formează seria D.
Monoglucidele provenite
monoglucidele aparţin peDaceeaşi
seriei caleatomul
sau L dacă din L-gliceraldehidă constituie
de carbon asimetric,
seria L. Prin urmare,
cel mai îndepărtat de grupa
carbonil, are aceeaşi configuraţie ca şi atomul de carbon asimetric din aldehida D- sau L-glicerică.
Marea majoritate a monoglucidelor descoperite în natură fac parte din seria D deoarece
organismele vii nu conţin enzimele capabile să metabolizeze ozele seriei L.
Ozele mai prezintă un tip special de izomerie numită epimerie. Două oze epimere diferă
structural prin configuraţia unui singur atom de carbon asimetric.
Reprezentarea monoglucidelor prin formule liniare (aciclice) este utilă pentru compararea
structurii diferitelor monoglucide, însă nu reflectă unele proprietăţi ale acestora. Aldozele cu peste
4 atomi de C în moleculă şi cetozele cu peste 5 atomi de C în moleculă pot da reacţii de ciclizare
intramoleculară cu formare de semiacetali, respectiv semicetali (formule ciclice).
La grupa carbonil din aldoze şi cetoze se adiţionează o grupă –OH din aceeaşi moleculă
rezultând cicluri cu 5 sau 6 atomi dintre care unul de oxigen. Ciclul cu 5 atomi se numeşte ciclu
furanozic iar ciclul cu 6 atomi se numeşte ciclu piranozic. De exemplu, în cazul glucozei:
OH
H C O H C
H C OH H C OH
HO C H HO C H O
H C OH H C OH
H C OH H C
CH2 OH CH2OH
În structura
glicozidic sauastfel rezultată,(semicetalic)
semiacetalic în locul grupei
carecarbonil apare o nouă
are o reactivitate grupă
mărită faţă–OH numită hidroxil
de celelalte grupe
-OH din moleculă.
Prin ciclizarea monoglucidelor apare un nou centru de asimetrie la atomul de carbon care a
aparţinut grupei carbonil. Prezenţa acestui nou centru asimetric în molecula monoglucidelor face
posibilă existenţa a doi stereoizomeri numiţi α- şi β-anomeri. Anomerul α desemnează forma în
care orientarea hidroxilului glicozidic este identică cu cea a hidroxilului de la atomul de carbon
asimetric şi determină apartenenţa monoglucidei respective la seria D sau L, iar β-anomerul are
configuraţia opusă la cei doi atomi de carbon.
Un tablou mai complet asupra stării reale a moleculelor de monoglucide se obţine dacă
formulele ciclice se reprezintă prin formule de perspectivă. Ciclul piranozic sau furanozic este
imaginat perpendicular pe planul hârtiei, atomul de oxigen aflându-se la distanţa cea mai mare în
raport
orientaţicuînobservatorul. Legăturile
formele ciclice dinspre
la dreapta observator
liniei verticale se se trasează
plasează cu linie groasă.
în formulele Substituenţii
de perspectivă sub
64
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 67/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
H OH H OH
α – D- glucopiranoza β – D glucopiranoza
În mod similar, fructoza se ciclizează cu formarea unui ciclu furanozic.
Proprietăţi chimice
Reacţia de reducere a monoglucidelor se petrece la nivelul grupei carbonil rezultând polioli.
Reducerea triozelor conduce la trioli, a tetrozelor la tetritoli, a pentozelor la pentitoli, a hexozelor la
în
hexitoli.
organismele
Unii dintre
vegetale:
poliolii rezultaţi pe această cale, substanţe nutritive cu gust dulce, sunt prezenţi
H C O CH2OH
H C OH H C OH
HO C H +2H HO C H
H C OH H C OH
H C OH H C OH
CH 2OH CH2OH
D-glucoza D-glucitol
Reacţia de oxidare conduce la produşi diferiţi în funcţie de condiţiile în care se realizează:
• Oxidarea blândă cu apă de brom sau acizi diluaţi a aldozelor are loc la nivelul grupei
carbonil şi conduce la obţinerea de acizi aldonici:
H C O COOH
H C OH H C OH
HO C H +O HO C H
H C OH H C OH
H C OH H C OH
CH 2OH CH2OH
H C OH H C OH
HO C H + 2O HO C H
-H 2O
H C OH H C OH
H C OH H C OH
CH2OH COOH
acid D-glucuronic
• În prezenţa acidului azotic concentrat oxidarea are loc la nivelulo funcţiilor carbonil din
aldoze şi alcoolică terminală cu obţinerea de acizi aldarici:
65
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 68/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
H C OH H C OH
HO C H +3O HO C H
-H 2O
H C OH H C OH
H C OH H C OH
CH2 OH COOH
acid glucaric
Cetonele se oxidează în condiţii energice cu ruperea catenei reacţia conducând la
obţinerea unui amestec de acizi.
Reacţia cu acizii minerali stă la baza identificării şi dozării monozaharidelor şi se
desfăşoară cu acizi relativ concentraţi şi la temperatură. Are loc un proces de deshidratare
intramoleculară când pentozele se transformă în furfurol iar hexozele în hidroximetil-furfurol:
HOHC CHOH HC CH
OH O
H 2SO4
H C HC C
2 -3H2O HC C C
H O H
OH HO
furfurol
Reacţia de eterificare a glucidelor se petrece la oxidrilul glicozidic care este mai reactiv
decât celelalte grupe OH din moleculă. Eterificarea se realizează prin tratare cu alcool în prezenţă
de HCl. Rezultă compuşi care se numesc glicozide. Glicozidele glucozei se numesc glucozide iar
ale fructozei, fructozide.
CH2OH CH2OH
H O H O H
H
H HCl H
OH H + H 2SO4 H
- H 2O OH
OH OH OH O CH3
H OH H OH
α-O-metilglucozid
Fragmentul de monoglucidă din molecula glicozidică se numeşte rest glicozidic sau glicon
iar cealaltă componentă se numeşte aglicon. În funcţie de natura atomului prin care se leagă cele
două componente, glicozidele sunt de mai multe tipuri: O-glicozide, N-glicozide, S-
glicozide.Glicozidele sunt răspândite în natură, marea lor majoritate fiind toxice pentru om şi
animale.
Reacţia de condensare a aldozelor şi cetozelor cu hidroxilamina se petrece la nivelul
funcţiei carbonil şi conduce la obţinerea de oxime.
H C O H C N OH
H C OH H C OH
HO C H + H 2N-OH HO C H
- H 2O
H C OH H C OH
H C OH H C OH
CH2 OH CH 2OH
oxima glucozei
Condensarea cu fenilhidrazina conduce la fenilhidrazone şi osazone, substanţe cristalizate.
Forma cristalelor este specifică pentru fiecare oză şi de aceea această reacţie este utilizată la
identificarea monoglucidelor.
66
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 69/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
H C OH H C O CO CH 3
O
HO C H O + 5CH3 C CH3 CO O C H O
- 5HCl
H C OH Cl
H C O CO CH 3
H C H C
CH2 OH CH2 O CO CH 3
Interes prezintă esterii fosforici ai monozaharidelor care sunt intermediari metabolici
Aldozele reacţionează cu combinaţii complexe ale metalelor tranziţionale oxidându-se la
acizii aldonici corespunzători în timp ce combinaţia complexă este redusă. Exemple sunt reacţiile
cu reactivul Tollens şi reactivul Fehling folosite pentru recunoaşterea monoglucidelor naturale.
Oligoglucidele conţin de la două până la opt resturi de monoglucide, cele mai importante
fiind diglucidele care se formează prin eliminarea unei molecule de apă între două molecule de
hexoză. Legătura
caz în care dintre
diglucida cele două
rezultată monoglucide
nu are proprietăţise realizează (zaharoza,
reducătoare prin intermediul oxidrililor
trehaloza, glicozidici,
rafinoza etc.),
sau între oxidrilul glicozidic şi unul din oxidrilii neglicozidici, caz în care diglucida rezultată are
proprietăţi reducătoare (maltoza, celobioza, lactoza etc.).
Poliglucidele sunt compuşi macromoleculari formaţi dintr-un număr mare de resturi de
monoglucide legate între ele prin legături glicozidice. În structura poliglucidelor pot intra acelaşi tip
de monoglucide (homopoliglucide) sau mai multe tipuri de poliglucide (heteropoliglucide).
Sunt compuşi organici care conţin gruparea funcţională carboxill. Acizii carboxilici se
denumesc prin adăugarea sufixului -oic la numele catenei de bază. Poziţia substituenţilor se
desemnează prin cifre începând cu atomul de carbon carboxilic sau litere ale alfabetului grecesc
începând cu poziţia vecină grupei carboxil. Se mai folosesc de asemenea denumiri uzuale.
Radicalii rezultaţi din acizi după îndepărtarea grupei –OH se numesc radicali acil. Ionii rezultaţi
după îndepărtarea H hidroxilic se denumesc înlocuind sufixul –ic cu –at:
După natura radicalilor de care se leagă grupa carboxil acizii pot fi monocarboxilici saturaţi,
di- şi policarboxilici saturaţi, carboxilici saturaţi, carboxilici aromatici.
9.4.1. Acizi monocarboxilici saturaţi
Proprietăţi chimice datorate grupei –OH
În comparaţie cu acizii minerali, acizii carbocilici sunt mai slabi. În soluţie apoasă acizii
carboxilici
tare acid sunt
din ionizaţi, echilibrul
seria acizilor proteolitic fiind Prezenţa
monocarboxilici. deplasat spre stânga. Acidul
substituenţilor formic este cel
în moleculele mai
acizilor
monocarboxilici produce efecte inductive care pot influenţa ionizarea şi ca urmare tăria acizilor
Acizii monocarboxilici reacţionează cu metale reactive, oxizi bazici, baze, carbonaţi,
bicarbonaţi rezultând săruri
2HCOOH + Zn (HCOO)2Zn + H2
2HCOOH + CaO (HCOO)2Ca + H2O
Reacţii la atomul de carbon carboxilic conduc la obţinerea de derivaţi funcţionali.
- reacţia cu alcoolii, în cataliză acidă, conduce la obţinerea de esteri:
O O
+ OH C2 H5 H3 C C + H 2O
H3 C C
OH O-C2 H5
67
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 70/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
- cureacţia
reacţiona sărurilecuacizilor
pentaclorura de fosfor
minocarboxilici conduce
rezultând la obţinerea de cloruri acide care pot
anhidride:
O O
H3 C C + PCl5 H3 C C +POCl 3 + HCl
OH Cl
- hidrazidele acizilor carboxilici se obţin din esteri ai acizilor carboxilici cu hidrazina
Decarboxilarea acizilor carboxilici este procesul de eliminare a dioxidului de carbon din moleculele
acizilor organici.
Halogenarea
Atomii de H din poziţia α faţă de grupa carboxil pot fi substituiţi prin tratarea acidului
carboxilic cu clor sau brom. Reacţia este condusă fotochimic:
lumina lumina lumina
CH3-COOH + Cl2 ClCH2-COOH + Cl2 Cl2CH-COOH + Cl2 Cl3C-COOH
-HCl -HCl -HCl
temperaturăAcizii butan- la
şi obţinerea
pentandioici (succinic şi glutaric) se deshidratează intramolecular la
•
conducând de anhidride
O O
CH2 C T C o CH2 C
OH
OH O
-H2O
CH2 C CH2 C
O O
• Acizii hexan- şi heptandioici adipic şi pimelic) se deshidratează şi se decarboxilează
intramolecular, la încălzire, rezultând cetone ciclice:
O O
H2C CH2 C T oC CH2 C
OH
H2C CH2 C OH -H2O CH2 C C O
-CO2
O O
68
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 71/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
Provin prin modificarea grupei OH sau înlocuirea oxigenului carbonilic, ambele din structura
grupei carboxilice. Rezultă derivaţi funcţionali care au proprietatea comună că prin hidroliză
generează acidul din care au provenit.
9.5.1. Halogenuri ale acizilor carboxilici
Se formează prin înlocuirea grupei -OH din -COOH cu un atom de halogen. Aceşti compuşi
sunt denumiţi halogenuri de acil. Atomul de halogen din aceşti compuşi este foarte reactiv şi poate
fi substituit cu alţi atomi sau grupe de atomi. Este motivul pentru care halogenurile acizilor
carboxilici sunt utilizate ca agenţi de acilare.
9.5.2. Anhidride ale acizilor carboxilici
Pot fi considerate derivaţi funcţionali rezultaţi prin eliminarea unei molecule de apă între
două grupe carboxil. Cu alcoolii, fenolii şi aminele reacţionează mai puţin energic decât clorurile
acide. De asemenea se hidrolizează mai greu decât clorurile acide dar mai uşor decât esterii.
Anhidridele sunt folosite drept agenţi de acilare precum şi în industria de medicamente.
9.5.3. Amide
69
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 72/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
Conţin
intermediul uneiîncatene.
moleculă grupările -OH şi -COOH legate de un nucleu aromatic direct sau prin
70
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 73/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
Aminoacizii
H2N R reacţionează
COOH + NaOH cu hidroxizii
H2N alcalini
R formând
COONa + H2O săruri:
Aminoacizii reacţionează cu alcoolii, în cataliză acidă, formând esteri:
H+
H2N R COOH + HOR' H2N R COOR' + H2O
Aminoacizii reacţionează cu PCl5 rezultând cloruri acide, stabile sub formă de clorhidraţi:
O
H 2N R CO OH + PCl 5 H 2N R C + POCl3 + HCl
Cl
O
+
H3N R C HO-
Cl
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 74/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
HOOC COOH
Reacţia de transaminare se desfăşoară între un cetoacid şi un aminoacid rezultând
aminoacidul cetoacidului şi cetoacidul aminoacidului. În organismul viu aceste reacţii se petrec sub
acţiunea transaminazelor când are loc transferul unei grupării -NH 2 de la un aminoacid la un
cetoacid rezultând un nou aminoacid şi un nou cetoacid:
Dezaminarea aminoacizilor se realizează oxidativ, hidrolitic sau reductiv, reacţia fiind
importantă
R înCHmetabolismul
NH 2 + 1/ 2O 2 organismelor
R C vii.. Dezaminarea
O + NH3 oxidativă conduce la α-aminoacizi:
HOOC COOH
Dezaminarea hidrolitică conduce la α-hidroxiacizi:
H
R CH NH2 + HOH R C OH + NH3
HOOC COOH
Dezaminarea reductivă conduce la acizi carboxilici:
H2
R CH NH2 + H 2 R C COOH + NH 3
HOOC
Proprietăţi determinate de prezenţa simultană a celor două grupe funcţionale
Reacţia de dezaminare şi decarboxilare are loc la obţinerea alcoolilor prin procese de
fermentaţie alcoolică ale cerealelor sau cartofilor sub acţiunea enzimelor din drojdia de bere. Spre
exemplu leucina din cartof prin fermentaţie alcoolică conduce la alcool izoamilic:
72
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 75/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
CH3 O O
Aminoacizii se împart în mai multe grupe:
• Aminoacizi monoamino monocarboxilici (acid α-aminoacetic sau glicocol sau glicina; acid α-
aminopropionic sau α-alanina; acid α-aminoizovalerianic sau valina; acid α-aminoizocapronic
sau leucina);
• Aminoacizi hidroxilaţi (acid α-amino-β-hidroxipropionic sau serina; acid α-amino-β-hidroxibutiric
sau treonina);
• Aminoacizi tiolici conţin grupa tiolică (SH) sau tiolică substituită (acid α-amino-β-tiol propionic
sau cisteina; acid α-amino-γ-metil-tiobutiric sau metionina);
• Aminoacizi monoamino dicarboxilici (acid α-amino-succinic sau acid aspartic; acid α-amino-
glutaric sau acid glutamic);
• Aminoacizi diamino monocarboxilici (acid α,δ-diaminovalerianic sau ornitina; acid α,ε-diamino-
capronic sau lizina; acid α-amino-δ-guanidin-valerianic sau arginina; acid α-amino-δ-carbamid
(ureid)-valerianic sau citrulina);
• Aminoacizi aromatici (acid α-amino, β-fenil propionic sau fenilalanina; p-hidroxifenilalanina sau
tirozina);
• Aminoacizi heterociclici (acid α-amino,β-indol propionic sau triptofan; acid α-amino,β-imidazol
propionic sau histidina.
9.5.8. Peptide
Sunt combinaţii organice care pot fi considerate ca amide substituite ce rezultă prin eliminarea
de apă între doi sau mai mulţi aminoacizi (între o grupă carboxil a unui aminoacid şi o grupă amino a
altuia). Resturile de aminoacizi din peptide sunt legate covalent prin legături peptidice:
CO NH
Datele experimentale indică faptul că legătura peptidică -CO-NH- constituie un sistem
simplu conjugat, în care conjugarea se realizează între perechea de electroni π a grupării
carbonilice şi perechea de electroni neparticipanţi de la atomul de N vecin. În urma delocalizării
electronilor, legătura peptidică manifestă un caracter pronunţat de legătură dublă.
Peptidele cu un număr mai mic de 10-20 resturi de aminoacizi în moleculă sunt denumite
oligopeptide. Peptidele cu număr mai mare de resturi de aminoacizi în moleculă sunt numite
polipeptide. Polipeptidele a căror secvenţă specifică este mai mare de 50 reziduuri sunt numite în
mod obişnuit proteine dar cercetătorii au păreri diferite legate de numărul de reziduuri de
aminoacizi de la care se foloseşte acest termen. Când doi sau mai mulţi aminoacizi se combină
pentru a forma peptide, ceea ce rămâne din fiecare aminoacid după îndepărtarea apei este
denumit reziduu al aminoacidului. Reziduul care are o grupă amino liberă se numeşte N-terminal
iar cel care are o grupare carboxil liberă se numeşte C-terminal. Reziduurile se denumesc după
numele aminoacidului eliminându-se cuvântul acid.
Pentru a denumi peptidele se începe cu numele grupei acil reprezentând reziduul N-
terminal urmat, în ordine, de numele grupelor acil reprezentând reziduurile interne. Numai reziduul
C-terminal este denumit cu numele aminoacidului de la care provine şi acesta reprezintă sfârşitul
numelui peptidei.
73
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 76/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
Bibliografie selectivă
1. Akabayov, B., Doonan, C.J., Pickering, I.J., George, G.N., Sagi, I., 2005 - Using softer X-ray absorption
spectroscopy to probe biological systems, J. Synchrotron Rad., 12: 392-401.
2. Asai, K., 1989 - Miracle cure organic germanium, Japan Publications Inc.
3. Atkins, P.W., Jones L., 2001 - Chemical principles: The Quest for Insight, W.H. Freeman & Company; 2nd
edition.
4. Badea, F., 1973 - Mecanisme de reacţie în chimia organică, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti.
Banks, W.A, Kastin, A.J. – 1989, Aluminum-induced neurotoxicity: alterations in membrane function at the
blood-brain barrier, Neurosci. Biobehav. Rev., 13(1), 47-53.
5. Beard, J.L., Dawson, H.D., 1997 - Handbook of nutritionally essential minerals, Marcel Dekker, Inc., New
York.
6. Beedham, C., 1985 - Molybdenum hydroxylases as drug-metabolizing enzymes, Drug. Metab. Rev.,
16(1-2): 119-156.
7. Buckley, C., 2005 - Introduction to Atomic Structure, Institute of Higher Education , North East Wales,
http://www.newi.ac.uk/buckleyc/atomic.htm#Atomic Structure.
8. Burzo, I., Toma, S., Crăciun, C., Dobrescu, A., Delian, E., 1999 - Procesele fiziologice din plantele de
cultură, Intreprinderea Editorial-Poligrafică Stiinţa, Chişinău, Republica Moldova.
74
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 77/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
75
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 78/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
CHIMIE GENERALA
76
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 79/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
CUPRINS
Norme de protecţie, prevenire a accidentelor şi măsuri de prim ajutor în laboratorul de chimie
77
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 80/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
4.4.1.
4.4.2. Evidenţierea caracterului acid
Reacţii de culoare 109
109
4.4.3. Reacţia ftaleinelor 110
4.4.4. Bromurarea fenolilor 110
4.5. Amine 111
4.5.1. Evidenţierea caracterului bazic 111
4.5.2. Reacţia de bromurare 112
4.5.3. Reacţii de culoare 112
4.6. Combinaţii carbonilice (aldehide şi cetone) 112
4.6.1. Reacţii de culoare caracteristice aldehidelor şi cetonelor 112
4.6.2. Reacţii de adiţie 113
4.6.3. Reacţii de condensare 113
4.6.4. Reacţii specifice aldehidelor 115
4.6.5. Reacţia specifice cetonelor (reacţia iodoformului) 116
4.7.Combinaţii carboxilice (acizi carboxilici) 116
4.7.1. Reacţia acizilor cu bicarbonaţii 116
4.7.2. Reacţii de culoare 116
4.7.3. Reacţia de identificare a acidului formic 117
4.7.4. Reacţia de oxidare a acidului formic cu permanganatul de potasiu 117
4.7.5. Reacţia de descompunere a acidului formic 118
4.7.6. Reacţia de formare şi descompunere a formiatului de argint 118
4.7.7. Reacţia de formare şi hidroliză a acetatului de fier 119
4.7.8. Reacţia de transformare a acidului benzoic în acid salicilic 119
4.7.9. Evidenţierea acidului oxalic 119
4.7.10. Reacţia de oxidare a acidului oxalic cu permanganat de potasiu 120
4.7.11. Reacţia de formare a oxalaţilor din formiaţi 120
4.7.12. Reacţia de descompunere a acidului oxalic 120
4.8. Derivaţi funcţionali ai acizilor carboxilici – grăsimi 121
4.8.1. Dizolvarea grăsimilor. 121
4.8.2. Hidroliza grăsimilor (saponificarea) 121
4.8.3. Descompunerea grăsimilor 122
4.8.4. Reacţia grăsimilor cu iodul 123
4.9.Proteine 123
4.9.1. Reacţii de culoare 124
4.9.2. Reacţii de precipitare a proteinelor 125
78
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 81/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
INTRODUCERE
Date de contact:
Coordonator disciplină: conf. dr. Zenovia Olteanu; e-mail: zenovia.olteanu@uaic.ro
Tutore disciplină: lector dr. Lăcrămioara Oprică; e-mail: lacramioara.oprica@uaic.ro
Coordonator disciplină:
Tutore disciplină: conf.
lector dr. dr. Zenovia Olteanu
Lăcrămioara Oprică
79
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 82/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
80
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 83/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
Dacă un pahar cu o soluţie acidă sau bazică se răstoarnă pe masă, locul trebuie spălat cu
multă apă, neutralizat şi uscat.
La efectuarea experienţelor cu acizi, se pot utiliza acizi concentraţi numai dacă metoda
utilizată prevede special acest lucru. Acizii concentraţi se vor mânui cu multă precauţie numai
sub nişă.
Prepararea soluţiilor însoţită de degajare mare de căldură (de exemplu: diluarea acidului
sulfuric, prepararea amestecului sulfocromic din acid sulfuric concentrat şi dicromat de potasiu
etc.) se efectuează în vase de sticlă cu pereţii rezistenţi pentru a se evita crăparea lor sau în
capsule de porţelan.
Diluarea
acidului sulfuricacidului sulfuric
în apă, în concentrat
fir subţire, cu apă
cu agitare se face
continuă răcire. Diluarea
şi întotdeauna prinacidului sulfuric
introducerea
concentrat în apă are loc cu degajare mare de căldură datorită hidratării ionilor HSO4- şi H+. Prin
81
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 84/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
• Studenţii au acces în laborator numai în prezenţa cadrului didactic şi numai dacă cunosc
lucrarea care urmează să fie efectuată precum şi, normele de protecţia muncii referitoare la
lucrările practice;
• Lucrările se vor fi demarate numai după ce studentul este bine documentat asupra modului
de lucru şi după ce a discutat în detaliu planul lucrării cu cadrul didactic. Se interzice
efectuarea altor lucrări în afara celor stabilite, iar în laborator orice problemă neclară
• studentul
Studentul este adresată
trebuie să se cadrului
prezinte didactic;
la lucrările practice cu un caiet de laborator şi este obligat
să folosească halate de protecţie din bumbac pentru protejarea îmbrăcăminţii. Înainte de
începerea experimentului studenţii trebuie să strângă părul lung la spate;
• Studenţii sunt obligaţi să poarte ochelari de protecţie la toate experienţele cu substanţe
agresive şi mănuşi pentru manipularea produşilor corozivi;
• Studenţii trebuie să lucrează de preferinţă în picioare şi se consultă permanent
pictogramele de pe etichetele flacoanelor cu substanţe chimice utilizate care indică
pericolul prezentat de produsul considerat; trebuie respectate măsurile de protecţie
corespunzătoare pictogramelor;
• Este strict interzisă gustarea substanţelor chimice din laborator, să preleveze cu mâna
substanţele solide şi aspirarea cu gura a substanţelor în stare lichidă . Pentru preluarea
substanţelor chimice în stare solidă se vor utiliza spatule speciale, iar pentru aspirarea
lichidelor se vor folosi fie para de cauciuc, fie pipete automate, fie pentru a lua o cantitate
mică de lichid se introduce pipeta în lichid. Astfel, când lichidul s-a ridicat în pipetă prin
capilaritate, se acoperă capătul liber al pipetei cu degetul, după care se scoate pipeta din
lichid, menţinând degetul pe pipetă, până în momentul pipetării;
• Înainte de a deschide o sticlă cu reactivi se va citi cu atenţie eticheta şi nu se va mirosi
niciodată direct o substanţă chimică ; prin mişcarea mâinii, cu precauţie se îndreaptă vaporii
sau gazele spre nas;
• Studenţii trebuie să se asigure întotdeauna că recipientele pe care doresc să le
încălzească (obligatoriu folosind site metalice de azbest) pot fi utilizate fără a produce
accidente;; recipientele din sticlă fierbinţi nu se răcesc brusc în apă şi nici nu se aşază pe
suprafeţe reci;
82
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 85/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
83
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 86/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
84
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 87/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
85
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 88/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
1 2 3 4 5
6 8 9 10 11
7
18
17
16
12 13 14
15
Fig. nr. 1. Exemple de sticlărie şi ustensile utilizate în laborator: 1 – pahar Berzelius, 2- flacon Erlenmeyer, 3 – pâlnie de
filtrare în vid, 4 – cartuş filtrant, 5 – balon cu fund rotund, 6- balon cotat, 7 – pâlnie de separare, 8 – cilindru gradat, 9 –
refrigerent, 10 – componente Soxhlet, 11 – coloană de separare, 12 – seringă, 13 – balon Kjeldahl, 14 – biuretă, 15 –
pâlnii, 17 – dop rodat, 18 – clemă cu mufă
86
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 89/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
87
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 90/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
Se numeşte soluţie un amestec omogen alcătuit din două sau mai multe substanţe, care
formează o singură fază: gazoasă, lichidă, sau solidă. Substanţa care predomină din punct de
vedere cantitativ se numeşte solvent (dizolvant), iar substanţa care se găseşte în cantitate mai
mică se numeşte solvat (substanţă dizolvată).
Proprietatea unei substanţe de a se dizolva într-un anumit dizolvant se numeşte
solubilitate. Există o anumită concentraţie maximă până la care poate creşte cantitatea de
substanţă dizolvată într-un lichid la o anumită temperatură dată. O soluţie care conţine cantitatea
maximă de substanţă dizolvată, se numeşte soluţie saturată. Într-o soluţie saturată, la temperatura
respectivă nu se mai dizolvă o nouă cantitate de substanţă adăugată.
Concentraţia unei soluţii reprezintă mărimea care exprimă raportul dintre cantitatea de
substanţă dizolvată şi cantitatea sau volumul de solvent (dizolvant) sau de soluţie obţinută.
Observaţie
se ţine seama : la calcularea
de apa concentraţiei procentuale a sărurilor reprezentând cristalohidraţi
de cristalizare.
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 91/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
a gA gA = c - b
b gB gB = a - c
89
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 92/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
Modul de lucru
Substanţa etalon este în acest caz acidul oxalic, care se cântăreşte la balanţa analitică în
cantitate cuprinsă între 0,1-0,2 g după care se preia cantitativ în 25-30 ml apă distilată. Se adaugă
2-3 picături de fenoftaleină 1% şi se titrează cu NaOH aproximativ 0,1 N până ce coloraţia roz pal
se menţine (persistă). Se citeşte pe biuretă, cu precizie, volumul de NaOH utilizat pentru titrare şi
se vor face cel puţin 3 determinări.
Pentru a calcula titrul soluţiei de NaOH se ţine seama de reacţia ce a avut loc şi de faptul
că un echivalent gram de acid oxalic este M/2 = 63,034, care neutralizează un echivalent gram de
NaOH (40,005g).
Notând cu „a” cantitatea de acid oxalic cântărită şi cu „n” numărul de mililitri de soluţie
NaOH utilizaţi la titrare rezultă:
H2C2O4 + 2 NaOH = Na2C2O4 + 2 H2O
63,034ga…………………………………………………...x
C2O4H2 x 2H2O…………………………40,005g NaOH
90
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 93/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
Modul de lucru
Într-un balon cotat de 1 litru se introduc, cu o pipetă gradată, 8,23 ml soluţie HCl 37,23%
(pentru ca erorile în minus să fie evitate deoarece HCl este volatil) şi apoi amestecul soluţiilor din
balonul cotat se completează cu apă distilată până la semn. Balonul se agită pentru omogenizare.
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 94/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
Se calculează titrul soluţiei de HCl pentru fiecare determinare în parte, apoi se face media
aritmetică a rezultatelor obţinute. Titrul mediu rezultat, este titrul soluţiei aproximativ 0,1N de HCl.
Pentru stabilirea factorului soluţiei de HCl se foloseşte fie relaţia:
F = Treal/T teoretic = Treal/0,0036465
Fie pornind de la relaţia echivalenţei pentru fiecare determinare:
VHCl FHCl = VNaOH FNaOH
FHCl = VNaOH FNaOH/VHCl
Cu soluţia astfel preparată se pot doza volumetric soluţii de borax, amoniac, NaOH etc.
Duritatea totală a unei ape este dată de totalitatea bicarbonaţilor de calciu şi magneziu din
apă care formează duritatea temporară precum şi de totalitatea sărurilor de calciu şi magneziu ale
acizilor minerali (cloruri, sulfaţi) care formează duritatea totală.
Prin fierbere, duritatea temporară a apei dispare, deoarece bicarbonaţii de Ca şi Mg trec în
carbonaţi greu solubili în apă ce se pot înlătura dispărând astfel ca generatori de duritate.
Ca(HCO3)2 = CaCO3+CO2+H2O
Mg(HCO3)2 = MgCO3+CO2+H2O
Ca(HCO3)2+2HCl = CaCl2+2CO2+2H2O
92
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 95/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
Mg(HCO3)2+2HCl = MgCl2+2CO2+2H2O
Materiale necesare: apa de analizat, HCl 0,1N, metilorange, flacoane Erlenmeyer pentru
titrare, biuretă etc.
Modul de lucru
Se ia un volum de 100ml din apa de analizat, măsurat precis cu biureta, care se titrează, la
rece, în prezenţă de metilorange, cu HCl 0,1N până când culoarea indicatorului virează de la
galben la portocaliu. Rezultatul determinării se poate exprima în grade franceze (g CaCO 3 la 100
000 ml apă) sau în grade germane (g CaO la 100 000ml apă).
Calcularea durităţii temporare în grade franceze
CaCO3+2HCl = CO2+CaCl2+H2
93
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 96/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
Modul de lucru
Se prepară o soluţie decinormală care trebuie să conţină, în echivalenţi, de cca 3 ori mai mult
Na2CO3 decât NaOH:
3 . 0,1 mol Na2CO3/4 2=3 10,6/4 2= 3,97g, cca 4g Na2CO3
1 0,1 mol NaOH/4 1=4/4=1g NaOH
Aceste cantităţi le dizolvăm într-un litru de apă distilată, într-un balon cotat. Pentru titrarea
leşiei folosim HCl 0,1N în prezenţă de metilorange ca indicator, până când culoarea virează de la
galben la portocaliu-roz. Se va stabili în acest fel corespondenţa între 1ml leşie şi n ml HCl,
respectiv CaO ştiind că 1 echivalent gram de HCl corespunde la 1 echivalent gram CaO.
Exemplu de calcul
20ml leşie s-a titrat cu 18ml HCl cu T=0,004025
20ml leşie…………..18ml HCl
1ml leşie……………………..x x=0,9ml HCl
1ml leşie…………………….0,9.0,004025=0,003623g HCl
36,465g HCl……………....28g CaO
0,003623g HCl……………….x1g CaO
x1 = 0,002782g CaO corespunde la 1ml leşie
Determinarea durităţii totale
Se măsoară 100ml din apa de analizat exact neutralizată (folosim proba în care s-a
determinat duritatea temporară) şi se tratează cu un exces de leşie (cca 30ml), fierbându-se
câteva minute. Vor precipita CaCO3 şi Mg(OH)2. După răcire se aduce suspensia, cantitativ, într-un
balon cotat de 200-250ml, se aduce la semn, se agită bine şi se filtrează. Din filtrat se măsoară
50ml şi se titrează excesul de leşie cu HCl 0,1N în prezenţă de metilorange. Se fierbe puţin soluţia
şi după răcire se continuă titrarea până la punctul de echivalenţă.
Pentru calcul vom relua exemplul de mai sus. Presupunând că titrând excesul de leşie din
balonul cotat de 250ml am folosit 3ml HCl 0,1N cu T=0,004025
la 1ml leşie…………………….0,9ml HCl
x ml leşie…………………………3ml HCl x = 3,3ml leşie exces
în total, în balonul de 250ml, avem 5 x3,3=16,5ml leşie în exces. Ştiind că iniţial s-au pus 30ml
leşie, au reacţionat cu sărurile de Ca şi Mg 30-16,5=13,5ml leşie.
Ştiind că 1ml leşie……………..0,002782g CaO
Atunci 13,5ml leşie…………………….yg CaO
y=0,03756g CaO la 100ml apă
Vom avea, prin urmare, 37,56 grade germane. Apa este deci foarte dură.
După duritatea totală apele se clasifică astfel:
Nr.
crt. Tipuri de ape Duritate totală (grade germane)
1 Foarte moi 0–4
94
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 97/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
Materiale necesare: acid oxalic, H2SO4 diluat (1:1), KMnO4, metilorange, sticlă de ceas
balon cotat de 1l, pisetă, flacoane Erlenmeyer pentru titrare, biuretă etc
Modul de lucru
Pentru prepararea unei soluţii 0,1N se cântăresc la balanţa tehnică aproximativ 3,1-3,2g
KMnO4 pentru un litru de soluţie, se completează cu apă distilată până la 1000ml, se
omogenizează şi se păstrează la întuneric 7-8 zile pentru stabilizare. În acest interval de timp
impurităţile organice sau alte substanţe reducătoare sunt oxidate.
● Stabilirea titrului soluţiei de KMnO4 aproximativ 0,1N
Se cântăresc la balanţa analitică 0,1-0,2g acid oxalic şi se aduc cu ajutorul pisetei cu apă
distilată într-un pahar. Se adaugă 10ml acid sulfuric diluat (1:1) şi se încălzeşte soluţia la 70-80 0 C
pentru accelerarea procesului de oxidare. Conţinutul paharului se titrează cu soluţie de
permanganat de potasiu până la obţinerea unei coloraţii roz-pal persistente. Dacă soluţia din
paharul de titrare nu este suficient de acidă, în decursul titrării se formează un precipitat de MnO 2
care trebuie dizolvat. În acest scop se mai adaugă acid sulfuric diluat până la dizolvarea completă
a precipitatului. La titrare are loc reacţia:
C O –2e
2 4
2CO2 / 5
Mn7+ + 5e- Mn2+ / 2
95
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 98/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
Tr = x/VKMnO4
Practic se fac trei determinări, se calculează titrul pentru fiecare determinare şi apoi titrul
mediu. Din valoarea titrului mediu se calculează factorul care este raportul dintre titrul real şi titrul
teoretic. Utilizând valoarea titrului mediu se poate calcula normalitatea soluţiei de permanganat de
potasiu după formula:
N = T.1000/EKMnO4
Cationii Fe2+ se titrează cu soluţie de permanganat de potasiu în mediu de acid sulfuric. Are
loc următoarea reacţie redox:
2KMnO4 + 10FeSO4 + 8H2SO4 2MnSO4 + 5Fe2(SO4)3 + K2SO4 + 8H2O
2Fe2+ - 2e- 2Fe3+ / 5
Mn7+ +5e- Mn2+ / 2
Materiale necesare: proba de analizat (FeSO4 sau altă sare de Fe 2+ ), H2SO4 20%, H3PO4
90%, soluţie de KMnO4 0,1N titrată, flacoane Erlenmeyer pentru titrare, biuretă.
Modul de lucru
Într-un flacon de titrare se introduce cantitativ proba de analizat (0,15-0,2g) cântărită exact
la balanţa analitică, se dizolvă în 80-100ml apă distilată, apoi se acidulează cu 15ml acid sulfuric
20%. Se adaugă, în continuare, 5ml acid fosforic 90% (are rolul de a complexa cationii Fe3+,
coloraţi în galben, formând complecşi incolori care nu împiedică observarea virajului), se agită bine
pentru omogenizare şi se titrează cu soluţia de permanganat 0,1N cu titru cunoscut, sub agitare
puternică până când conţinutul paharului de titrare devine roz-pal.
Echivalentul gram al fierului în această reacţie este 55,84/1g.
Notând cu V volumul de soluţie de permanganat de potasiu utilizat la titrare, cu V1 volumul
de soluţie de analizat, cu F factorul soluţiei de permanganat de potasiu, se face următorul
raţionament pentru calculul cantităţii de Fe din proba de analizat:
31,606g KMnO4………………………………….55,84g Fe2+
96
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 99/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
Modul de lucru
Se cântăresc, la balanţa tehnică, 25g Na 2S2O3x 5H2O (echivalentul gram al tiosulfatului
este egal cu masa sa moleculară conform reacţiei de mai jos iar al iodului cu masa sa atomică) şi
se dizolvă într-un litru apă distilată fiartă şi răcită pentru eliminarea dioxidului de carbon şi
oxigenului care ar putea descompune tiosulfatul de sodiu conform reacţiilor:
Na2S2O3 + CO2 + H2O = NaHCO3 + NaHSO3 +S
Na2S2O3 + O2 = 2Na2SO4 + S
Soluţia de tiosulfat de sodiu preparată se lasă 8 zile pentru stabilizare şi apoi se filtrează sulful
depus. Titrul se determină cu o soluţie titrată de iod sau cu ajutorul unor alte soluţii titrate de
oxidanţi.
97
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 100/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
apă distilată
Într-unpână
flacon
la 100ml
Erlenmeyer
şi se se
titrează
măsoară
cu soluţie
cu biureta
de tiosulfat
10-15mlpânăsoluţie
la culoarea
de iod 0,1N,
galben-pai.
se adaugă
Se
adaugă 3-4 picături soluţie de amidon şi se continuă titrarea până la dispariţia culorii albastre. Se
notează volumul total de tiosulfat utilizat. Calculul titrului soluţiei de tiosulfat se face după următorul
raţionament:
126,92g iod…………………………..248,19g tiosulfat
nTiod………………………………….mT tiosulfat
Ttiosulfat=248,19nTiod/126,92m
unde: n reprezintă ml soluţie iod şi
m ml soluţie tiosulfat.
● Determinarea titrului tiosulfatului de sodiu cu ajutorul dicromatului de potasiu
În mediu acid dicromatul de potasiu eliberează iodul din iodură:
K2Cr2O7 + 6KI + 14HCl = 2CrCl3 + 3I2 + 8KCl + 7H2O
Modul de lucru
Într-un flacon iodometric se introduc 10ml soluţie de bicromat de potasiu 0,1N (cu
concentraţie cunoscută) exact măsuraţi şi se adaugă 10ml iodură de potasiu 20% şi 10ml acid
clorhidric 4N. Se astupă flaconul iodometric şi se lasă la întuneric 10-15 min. Se spală cu atenţie
dopul şi pereţii interiori ai flaconului iodometric cu apă distilată (care se culege în flacon), se
diluează apoi cu apă distilată şi se titrează cu tiosulfat de sodiu până la culoarea galben deschis.
În continuare se adaugă amidon 1% şi se continuă titrarea până la dispariţia culorii albastre.
Ttiosulfat = nNEtiosulfat/1000V
unde:
n reprezintă ml soluţie bicromat;
N reprezintă normalitatea bicromatului;
Etiosulfat reprezintă echivalentul gram al tiosulfatului de sodiu
V reprezintă ml soluţie tiosulfat.
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 101/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
Modul de lucru
Într-un balon cotat de 100ml se introduc 5ml soluţie apă oxigenată 30% şi se completează
cu apă distilată până la semn. Se introduc în flaconul de titrarea 2, 3, 4, 5ml din soluţia astfel
preparată, se acidulează cu 5-10ml acid sulfuric 2N, se adaugă 1-2g iodură de potasiu în 10ml apă
şi după 5-10 min. se titrează iodul rezultat din reacţie, în prezenţa amidonului ca indicator. Viteza
reacţiei poate fi mărită prin adăugarea a 2-3 picături de molibdat de amoniu 1M drept catalizator.
Reacţiile care au loc sunt:
H2O2 + 2KI + H2SO4 = 2H2O + K2SO4 + I2
I2 + 2Na2S2O3 = 2NaI + Na2S4O6
Presupunând că la titrare s-au utilizat n ml soluţie tiosulfat de sodiu cu titrul T stabilit, pentru
a calcula concentraţia apei oxigenate în proba de analizat, se face următorul raţionament:
1 ml soluţie tiosulfat…………………………Ttiosulfat
n ml soluţie tiosulfat……………………….…x g iod
x = nTtiosulfat
126,92 g iod………………………………17,008 g H2O2
x g iod………………………………………..y
y = x 17,008/126,92
Dacă în volumul V……………………………….y g H2O2
100 ml……………………………z
z = 100 y/V = g H2O2%
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 102/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
Materiale necesare: substanţă de analizat, Ba(OH)2, CuO, eprubete, dop de plută prevăzut
cu un tub recurbat, pahar Berzelius.
Modul de lucru
Pentru aceasta se amestecă 0,1-0,2 g substanţă de analizat cu aproximativ 1-2 g (în
exces) oxid de cupru (II) perfect uscat prin calcinare. Amestecul se introduce într-o eprubetă greu
fuzibilă astupată cu dop de plută prin care trece un tub de sticlă recurbat. Întreg sistemul se
fixează în poziţie orizontală pe un stativ. Vârful liber al tubului se introduce intr-o eprubetă care
conţine soluţie de hidroxid de bariu sau calciu. Amestecul se încălzeşte treptat, cu atenţie. Dacă
substanţa este organică, se va dezvolta dioxid de carbon care în prezenţa hidroxidului de bariu
sau calciu va forma un precipitat de carbonat de bariu sau calciu. Pe pereţii reci ai eprubetei sau
pe tubul abductor se depun picături de apă rezultate din oxidarea hidrogenului conţinut de
substanţa organică cu ajutorul oxidului de cupru (oxidul de cupru trebuie calcinat pentru a nu
conţine urme de apă sau substanţe organice). Oxidul de cupru se reduce până la cupru metalic de
culoare roşie. Au loc următoarele reacţii:
2CuO + C = CO2 + 2Cu
CuO + H2 = H2O + Cu
CO2 + Ba(OH)2 = B aCO3 + H2O
100
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 103/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
Modul de lucru
Soluţia păstrată pentru identificarea azotului se tratează la rece, într-o eprubetă, cu 2-3
picături dintr-o soluţie concentrată de sulfat feros, proaspăt preparată, 1-2 picături clorură ferică, se
încălzeşte la fierbere, se răceşte şi se adaugă câteva picături de acid clorhidric. Dacă substanţa
conţine mult azot apare imediat un precipitat albastru (albastru de Berlin) iar dacă substanţa
conţine puţin azot apare o coloraţie care variază între verde şi albastru. Au loc următoarele reacţii:
N + Na + C = NaCN
Este absolut necesar ca în soluţie să existe un exces de ioni ferici. În caz contrar se
formează complecşi de forma NaFe[Fe(CN)6] ce dau soluţii coloidale.
Materiale necesare: soluţie de nitroprusiat de sodiu proaspăt preparată, FeCl3 , HCl, acetat de
plumb, eprubete.
Modul de lucru
Soluţia păstrată pentru identificarea sulfului se împarte în două:
► În prima porţiune se introduce o soluţie proaspăt preparată de nitroprusiat de sodiu
(Na2[Fe(CN)5NO]x2H2O) (reacţia Vohl). În cazul în care în probă există sulf, în prezenţa ionilor S 2-
(din Na2S care a rezultat din calcinarea substanţei organice supusă analizei cu Na metalic) apare o
coloraţie violet care dispare în timp. Această coloraţie este datorată formării unui complex:
Na2[Fe(CN)5NO] + Na2S = Na4[Fe(CN)5NOS]
În situaţia în care concentraţia de S este mare coloraţia violetă devine roşie.
101
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 104/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
Modul de lucru
Dacă substanţa conţine în moleculă azot, sulf sau ambele elementele, soluţia obţinută după
dezagregare se acidulează cu acid sulfuric şi se fierbe căteva minute pentru a îndepărta ionii CN -
şi S 2- (sub formă de acid cianhidric şi hidrogen sulfurat). Soluţia obţinută se diluează (un exces de
acid sulfuric ar conduce la obţinerea precipitatului de sulfat de argint, greu solubil) şi se tratează cu
o soluţie de azotat de argint. Formarea halogenurii de argint indică prezenţa halogenilor în
moleculă.
Modul de lucru
Într-o eprubetă specială, cu pereţi subţiri, se introduce o cantitate mică de substanţă de
analizat fin pulverizată şi se amestecă cu CaO uscat şi liber de halogeni. Prin încălzire la
incandescenţă se formează halogenura de calciu. Eprubeta înroşită se introduce într-un pahar cu
apă distilată şi se sparge. Soluţia obţinută se filtrează de resturile de sticlă, se acidulează cu acid
azotic şi se tratează cu azotat de argint. Formarea unui precipitat indică prezenţa halogenilor în
substanţa de analizat.
Modul de lucru
Această metodă de identificare a halogenilor pe cale uscată presupune existenţa unui fir de
cupru care se arde în flacără oxidantă până când aceasta este incoloră după care firul se răceşte.
Se depun câteva mg substanţă de analizat pe capătul curăţat al firului de cupru şi se introduc în
flacără. La început substanţa se topeste, apoi se aprinde cu flacără luminoasă. Dacă substanţa
conţine halogeni flacăra becului de gaz se colorează în verde sau verde albăstrui datorită formării
halogenurii de cupru care prin încălzire devine volatilă.
102
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 105/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
de atomiGrupa
conduce de cele mai
funcţională multe ori fragmentul
reprezintă la creştereadintr-o
reactivităţii.
moleculă care posedă proprietăţi chimice
specifice pe care le transferă compuşilor chimici care o conţin.
Proprietăţile substanţelor organice sunt determinate de natura radicalului organic, de grupa
sau grupele funcţionale prezente în molecula compusului analizat precum şi de influenţele reciproce
care apar.
Compuşii nesaturaţi cu una sau mai multe legături duble în moleculă prezintă reactivitate
chimică mărită datorită tendinţei de desfacere a dublei legături participând la reacţii de adiţie, oxidare,
polimerizare etc.
Modul de lucru Într-o eprubetă se introduc o cantitate mică de substanţă organică cu dublă
legătură (acid fumaric, acid cinamic) şi 2 ml dintr-un solvent potrivit, inactiv faţă de brom (tetraclorură
de carbon, triclormetan). Eprubeta se agită pentru dizolvarea substanţei organice şi apoi se introduce,
cu picătura, soluţie de brom 5% preparată în acelaşi solvent ca mai sus. Decolorarea soluţiei indică
prezenţa dublei legături în moleculă. Are loc adiţia bromului la dubla legătură, proces în urma căruia
rezultă compuşi dibromuraţi saturaţi.
C C +Br 2 C C
Br Br
Prin oxidarea legăturilor duble are loc adiţia oxigenului la dubla legătură. Mecanismul acestei
reacţii nu se poate
intermediară preciza întotdeauna dar, se pare că, de multe ori, reacţia se desfăşoară prin faza
de glicol:
103
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 106/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
C C + [O] + OH C C
OH OH
alchenă diol
Dacă agentul oxidant este puternic oxidarea merge mai departe rezultând cetone sau chiar
acizi, aceştia din urmă rezultând prin scindarea legăturii duble.
Reacţia WAGNER-BAYER permite identificarea legăturii duble. În prezenţa dublei legături o
soluţie alcalină de permanganatul de potasiu în mediu bazic (reactiv Bayer) se decolorează.
Această reacţie se bazează, în principiu pe eliberarea oxigenului, necesar oxidării legăturii
duble, din permanganat de potasiu care, în mediu slab bazic, se reduce la dioxid de mangan
(precipitat brun). În aceste condiţii, la temperatură normală alchenele se oxidează la dioli:
OH OH
HC C COOH HC C COOH
H H H
+ [O] + OH
Modul de lucru
Se introduc într-o eprubetă 2ml hidrocarbură nesaturată lichidă (acid cinamic) care se
alcalinizează cu 1ml soluţie de Na 2CO3 5%. Peste acest amestec se introduce, cu picătura, sub
agitare soluţie de KMnO4 0,5%. Iniţial culoarea roz a permanganatului dispare, pentru ca apoi sa
apară precipitatul brun de MnO2.
Sulfonarea este un proces chimic care conduce la obţinerea de acizi sulfonici a căror tărie
este comparabilă cu a acizilor minerali. Sulfonarea se poate realiza direct cu acid sulfuric concentrat:
104
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 107/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
CH 3 CH 3 CH 3
SO3H
2 + 2H 2SO4 +
- 2H 2O
SO 3H
toluen acid o toluen sulfonic acid p toluen sulfonic
Materiale necesare: benzen, toluen, acid sulfuric concentrat, eprubete, pahare Berzelius.
Modul de lucru
În două eprubete se introduc 0,1-1ml benzen şi, respectiv, toluen peste care se adaugă câte
3ml acid sulfuric concentrat (se introduce acid sulfuric în exces deoarece la încălzire se produce
diluţie datorită apei de reacţie). Eprubetele se încălzesc timp de 10 min. pe o baie de apă în fierbere,
sub agitare, fără ca amestecurile din eprubete să fiarbă. Eprubetele se răcesc apoi într-un pahar cu
apă. Se observă că amestecul care conţine acid benzensulfonic se separă în două straturi, un strat de
acid sulfuric şi un altul de acid benzensulfonic, greu solubil în acid sulfuric diluat de apa de reacţie.
Sulfonarea toluenului conduce la obţinerea unui amestec de acid o-toluensulfonic (în proporţie mai
mică) şi acid p-toluensulfonic solubili în amestecul rezultat.
Se trece conţinutul fiecărei eprubete în câte un pahar în care se află 10-15ml apă distilată
rece. Se vor face observaţii şi comentarii.
Reacţia de nitrare directă cu acid azotic decurge uşor în seria aromatică. În anumite cazuri
este utilizat pentru nitrare amestec nitrant (amestec de acid azotic şi acid sulfuric în proporţii şi
concentraţii care variază de la caz la caz).
Benzenul reacţionează cu acidul azotic concentrat conducând la formarea nitrobenzenului.
Materiale necesare: benzen, acid azotic concentrat, acid sulfuric, eprubete, pahare
Berzelius.
Modul de lucru
Într-o eprubetă se introduc 0,5g benzen şi 5ml acid azotic concentrat. După încălzirea
amestecului timp de câteva minute, conţinutul eprubetei se introduce într-un pahar în care se află
15ml apă distilată. Se observă separarea nitrobenzenului, lichid slab gălbui, mai dens decât apa, cu
miros de migdale amare.
105
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 108/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
NO 2 NO 2 NO 2
2 + 2HNO 3 +
- 2H 2O
NO 2
toluen o nitro toluen p nitro toluen
Grupa nitro este un substituent de ordinul II. Introducerea unei a doua grupe nitro necesită
condiţii mai energice de nitrare. Se foloseşte amestec nitrant şi un timp mai mare de încălzire a
amestecului de reacţie.
Amestecul nitrant se prepară din 1,5ml acid azotic şi 2ml acid sulfuric. Imediat, fără ca
amestecul nitrant să se răcească, se adaugă peste acesta 1ml nitrobenzen. Amestecul de reacţie
rezultat se încălzeşte pe baie de apă timp de 15 min., după care se răceşte şi se introduce într-un
volum de apă rece de patru ori mai mare (aproximativ 20ml). Se observă separarea m-
dinitrobenzenului care cristalizează.
4.3. Compuşi hidroxilici
Compuşii hidroxilici sunt substanţe organici care rezultă prin înlocuirea unuia sau mai multor
atomi de H din hidrocarburi cu grupe –OH. După starea de hibridizare a atomului de carbon de care
se leagă gruparea funcţională compuşii hidroxilici pot fi: alcooli, enoli şi fenoli.
4.3.1. Reacţia cu metalele alcaline este una din reacţiile de identificare a compuşilor hidroxilici.
Alcoolii, fenolii şi enolii reacţionează cu metalele alcaline care înlocuiesc hidrogenul funcţional
conducând la formarea de alcoxizi (alcoolaţi), fenoxizi (fenolaţi), enolaţi (toate sunt substanţe cu
caracter ionic) şi hidrogen uşor identificabil.
R-OH + Na = R-O -Na+ + 1/2H2
R-O-Na+ + H2O = R-OH + NaOH
Materiale necesare: alcool etilic sau metilic, sodiu metalic, eprubete, pahare Berzelius.
Modul de lucru
Într-o eprubetă uscată se introduc 4 ml alcool absolut, metilic sau etilic, şi o bucăţică de
sodiu metalic, proaspăt tăiată, curăţată de oxid şi uscată cu hârtie de filtru. Reacţia este puternic
exotermă şi se observă degajarea bulelor de hidrogen. Sub agitare continuă metalul se consumă
treptat în reacţie. După terminarea reacţiei, soluţia de alcoxid rezultată se răceşte cu apă de la
robinet. Dacă soluţia este concentrată, alcoxidul, greu solubil în alcool anhidru, va precipita. Soluţia
106
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 109/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
Modul de lucru
În două eprubete se introduc 1-2ml alcool primar şi respectiv alcool secundar . Se adaugă
apoi câte 1-2ml reactiv Nessler şi se aduce conţinutul ambelor eprubete la fierbere timp de 2 min.
Se observă apariţia precipitatului negru de mercur metalic.
4.3.3. Reacţiile de oxidare pot servi pentru identificarea alcoolilor primari, secundari şi terţiari.
Alcoolii
conducăprimari se oxidează,
la obţinerea de aciziîncarboxilici.
condiţii blânde, la aldehide. În condiţii mai energice reacţia poate să
Modul de lucru
Într-o eprubetă se introduce 1ml alcool etilic, peste care se adaugă câţiva ml soluţie de
dicromat de potasiu şi 1ml acid sulfuric diluat. Amestecul se încălzeşte treptat, alcoolul
transformându-se în aldehidă acetică ce se poate recunoaşte după mirosul caracteristic de mere
verzi sau după culoarea roz pe care o dă cu reactivul Schiff.
H2 O
+ [O]
H3C C OH H3C C
- H2O
H
107
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 110/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
Modul de lucru
Se introduc într-o eprubetă uscată 2-3ml alcool metilic. Se înroşeşte în flacără un fir de
cupru care se introduce apoi în alcoolul metilic din eprubetă. Se constată că firul de cupru se
înroşeşte, din cauzalareducerii
metilic se oxidează oxidului de cupru de pe suprafaţa firului la cupru metalic, iar alcoolul
formaldehidă.
Modul de lucru
Într-o eprubetă se introduce o cantitate mică de permanganat de potasiu solid, câţiva ml
apă distilată şi 2-3ml alcool etilic. Se fierbe conţinutul eprubetei timp de 2-3min. după care se
adaugă 3ml acid sulfuric diluat. Se ataşează la eprubetă un tub de sticlă recurbat şi se continuă
încălzirea. Se va constata degajarea acidului acetic după mirosul caracteristic al acestuia sau după
culoarea roşiatică a hârtiei de turnesol.
4.3.4. Reacţia de esterificare (acilare)
Această reacţie constă în înlocuirea atomilor de hidrogen hidroxilici cu un radical acil
conducând la obţinerea de esteri.
Materiale necesare: acetat de sodiu, alcool metilic, alcool etilic, acid sulfuric concentrat,
eprubete.
Modul de lucru
Se introduc în două eprubete câte o cantitate mică de acetat de sodiu solid şi 1ml acid
sulfuric concentrat. În una din eprubete se introduc 2ml alcool metilic şi în cealaltă 2ml alcool etilic.
Conţinutul eprubetelor se încălzeşte cu atenţie şi se constată apariţia esterilor metilic şi, respectiv,
etilic ai acidului acetic, ce se recunosc după mirosul plăcut de fructe. Au loc următoarele reacţii:
O
+ H 2SO4
H3C COONa + HO CH3 H3C C + H 2O + NaHSO4
O CH 3
O
+ H 2SO4
H3C COONa + HO CH2 CH3 H3C C + H 2O + NaHSO4
O CH 2 CH3
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 111/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
Alcoolii dau reacţii caracteristice, în mediu bazic, în prezenţa unor substanţe ca vanilina sau
acidul diazobenzensulfonic.
Materiale necesare: Reactiv Rosenthaler I (1g acid sulfanilic dizolvat în 150ml apă distilată
şi 50ml HCl 5N), reactiv Rosenthaler II (azotit de sodiu 7%), alcool metilic, etilic, propilic, Na OH
20%, eprubete.
Modul de lucru
În 2-3 eprubete diferite se introduc câte 2ml amestec dintre reactivii Rosenthaler I şi
Rosenthaler II (4:1). Se alcalinizează amestecul din eprubete cu NaOH 20% (atenţie la pH). În
fiecare eprubetă se introduc câte 2-3ml alcool (metilic, etilic, propilic). Conţinutul eprubetelor se
încălzeşte timp de 2-3min. Se observă apariţia unei coloraţii roşu închis în cazul alcoolilor uşor
solubili şi roz deschis în cazul celor greu solubili.
4.3.6. Reacţii specifice unor compuşi hidroxilici
hipoiodit de sodiu
O
H3 C CO ONa + HO CH3 + NaIO = H3C C + NaI + H2O
H
acetaldehida
O O
H3C C + 3NaIO = I3 C C + 3NaOH
H H
triiodacetaldehida
O
I3C C + NaOH = CHI 3 + HCOONa
H
iodoform
Materiale necesare: alcool etilic, etilic, propilic, soluţie de iod, NaOH sau KOH 5%,
eprubete.
Modul de lucru
Într-o eprubetă se introduc 2-3ml alcool etilic şi 2-3ml apă distilată. Soluţia obţinută se
încălzeşte uşor după care se adaugă 0,5-1ml soluţie de iod (2g iod şi 5g iodură de potasiu se
dizolvă în 100ml apă distilată) şi cu picătura, până la dispariţia coloraţiei iodului, o soluţie alcalină
109
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 112/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
Modul de lucru
Într-o eprubetă sau creuzet se încălzesc aproximativ 1g sulfat acid de potasiu (KHSO4) şi
câteva picături de glicerină, iar după scurt timp apare mirosul specific de acroleină. Prezenţa
acroleinei mai poate fi pusă în evidenţă prin plasarea unei hârtii de filtru umectată cu azotat de
argint amoniacal la gura eprubetei sau deasupra creuzetului. Se va observa apariţia unei pete
negre de argint metalic.
Modul de lucru
Într-o primă etapă, se prepară hidroxidul de cupru, precipitat de culoare albastră, prin
tratarea unei soluţii apoase de sulfat de cupru 5% cu un mic exces de soluţie apoasă de hidroxid
de sodiu sau
dispariţia potasiu 5%.
precipitatului Apoi,
când se adaugăo câteva
se formează soluţie picături
coloratăde
în glicerină
albastru. şi se agită eprubeta până la
CuSO4 + 2NaOH = Cu(OH)2 + Na2SO4
CH2 OH CH2 O
Cu
CH OH + Cu(OH) 2 = CH O + H 2O
CH2 OH CH2 OH
4.4. Fenoli
Fenolii, mai puţin răspândiţi în natură comparativ cu alcoolii, sunt substanţe organice care
conţin gruparea funcţională hodroxil grefată pe un nucleu aromatic. Proprietăţile chimice ale
fenolilor şi implicit reacţiile lor caracteristice sunt determinate de existenţa în moleculă a grupelor –
OH şi a nucleului aromatic ce se influenţează reciproc. Fenolul şi crezolii, precum şi α-naftolii se
găsesc în gudroanele rezultate la distilarea gudroanelor
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 113/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
Datorită influenţei nucleului aromatic, fenolii prezintă caracter acid mai pronunţat decât alcoolii.
Este motivul pentru care fenolii reacţionează nu numai cu metalele alcaline ci şi cu hidroxizii alcalini
conducând la formarea de fenoxizi. Fiind săruri ale unor acizi slabi cu baze tari, fenoxizii metalelor
alcaline sunt hidrolizaţi în soluţie apoasă ce prezintă caracter bazic.
Materiale necesare: fenol, rezorcină, hidrochinonă, α -naftol, hidroxid de cupru 5-7%, acid
sulfuric diluat 1:5, eprubete.
Modul de lucru
Se introduc în eprubete diferite cantităţi mici de fenoli (fenol, rezorcină, hidrochinonă, α -
naftol). Se adaugă apoi, în fiecare eprubetă, cu picătura, soluţie apoasă de hidroxid de sodiu 5-7%
până la dizolvare completă. Rezultă astfel fenoxizii corespunzători, compuşi care sunt solubili în
apă.
OH OH OH OH OH
OH
OH
OH
OH
OH
pirocatechina rezorcina hidrochinona pirogalol α-naftol
OH ONa
+ NaOH + H 2O
Fenolii au caracter de acizi slabi motiv pentru care pot fi puşi în libertate din fenoxizi de către
acizi slabi. Astfel, prin acidularea soluţiilor de fenoxizi, limpezi, obţinute mai sus, cu acid sulfuric diluat
(1:5) soluţiile se tulbură datorită separării fenolilor sub formă de emulsie sau precipitat, după caz.
4.4.2. Reacţii de culoare
de FeClFenolii, în soluţii neutre sau slab acide, dau coloraţii intense, caracteristice, cu soluţii diluate
3. Culoarea este datorată formării unor săruri bazice de fier sau a unor combinaţii
complexe. Clorura ferică este un oxidant slab, ionul de fier trecând din Fe3* în Fe2*.
OH OFe 2+
Materiale necesare: fenol, rezorcină, pirogalol, α -naftol, soluţie apoasă FeCl3 1%,
eprubete.
111
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 114/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
Modul de lucru
Într-o eprubetă se dizolvă puţin fenol în acid sulfuric concentrat. Peste această soluţie se
adaugă reactiv Liebermann (KNO2 5% în acid sulfuric concentrat). Apare o coloraţie caracteristică
fiecărui fenol. Dacă se introduce amestecul colorat din eprubetă într-o cantitate mică de apă se va
observa modificarea nuanţei culorii care va vira spre roşu datorită formării unor coloranţi din clasa
indofenolilor, cu structură chinonică.
4.4.3. Reacţia ftaleinelor
Materiale necesare: fenol, anhidridă ftalică, acid sulfuric concentrat, hidroxid de sodiu 5-
10%, eprubete, pahare Berzelius.
Modul de lucru
Într-o eprubetă se introduc căteva cristale de fenol, o cantitate mică de anhidridă ftalică şi
câteva picături de acid sulfuric concentrat. Amestecul se încălzeşte cu atenţie la flacăra unui bec
de gaz timp de câteva minute, după care se răceşte şi se adaugă, cu picătura, NaOH, 5-10% până
la apariţia coloraţiei roşii caracteristice ftaleinei în mediu alcalin.
Este o reacţie de substituţie la nucleul aromatic care se petrece mai uşor în cazul fenolilor
comparativ cu alte hidrocarburi aromatice datorită prezenţei grupei funcţionale –OH care activează
poziţiile o şi p ale nucleului aromatic. Bromurarea fenolului decurge aproape instantaneu rezultând
compusul tribromurat 2,4,6-tribromfenol.
112
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 115/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
Br Br
+ 3Br 2 + 3HBr
Br
fenol tribrom fenol
Materiale necesare: soluţie apoasă de fenol 2%, apă de brom, eprubete, pahare Berzelius.
Modul de lucru
Într-o eprubetă se introduce 1ml soluţie apoasă de fenol 2% şi apoi, cu picătura, apă de
brom (saturată). Se constată apariţia unui precipitat alb de tribromfenol cu miros caracteristic
(excesul de brom conduce la obţinerea derivatului tetrabromurat de culoare galbenă, derivat al p-
chinonei).
4.5. Amine
Aminele sunt compuşi organici cu caracter bazic care conţin în moleculă una sau mai
multe grupe aminice (-NH2). Pot fi considerate derivaţi ai amoniacului rezultaţi prin înlocuirea
parţială sau totală a H cu radicali hidrocarbonaţi.
4.5.1. Evidenţierea caracterului bazic
+ HCl
Modul de lucru
Într-o eprubetă se introduc 2 ml soluţie de HCl diluat şi o picătură de metilorange şi se
observă colorarea soluţiei acide în roşu. La adăugarea câtorva picături de anilină culoarea va vira
în galben
soluţie din cauza modificării
se formează clorhidratpH-ului mediului, modificare datorată caracterului bazic al anilinei;
de anilină.
113
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 116/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
Reacţia de substituţie la nucleul aromatic, în cazul aminelor aromatice, are loc în poziţiile o
şi p. Astfel, bromurarea anilinei conduce la obţinerea compusului tribromurat 2,4,6-tribromanilina.
NH2
NH2 Br
Br
+ 3Br 2 + 3HBr
Br
Modul de lucru
Într-o eprubetă se introduce 1ml anilină peste care se adaugă, cu picătura, apă de brom.
Se va constata decolorarea apei de brom şi separarea 2,4,6-tribromanilinei, compus cristalizat de
culoare albă.
4.5.3. Reacţii de culoare
Aminele alifatice primare şi secundare în soluţie acetonică dau cu nitroprusiatul de sodiu,
Na2[Fe(CN)5NO].2H2O o coloraţie albastră. Aminele aromatice dau coloraţii intense cu dioxidul de
plumb în soluţie acetică.
Materiale necesare: dimetilamina, acetonă, soluţie de nitroprusiat de sodiu proaspătă
114
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 117/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
Modul de lucru
Într-o eprubetă se introduc o cantitate mică de aldehidă (2 picături) şi 1-2ml reactiv Schiff
după care se agită bine conţinutul eprubetei; în decurs de câteva minute apare o coloraţie roşie
violet.
Modul de lucru
Într-o eprubetă se introduc câteva picături de acetonă şi o cantitate mică dintr-o de soluţie de
NaOH apoi se tratează cu o cantitate mică de soluţie de nitroprusiat de sodiu (proaspăt preparată).
Apare o coloraţie roşu sânge caracteristică.
4.6.2. Reacţii de adiţie
Reacţia de adiţie la dubla legătură a grupei carbonil este caracteristică atât aldehidelor cât şi
cetonelor. Aldehidele reacţionează mai uşor cu sulfitul de sodiu comparativ cu cetonele.
Materiale necesare: acetonă, sulfit de sodiu, fenoftaleină 1%, acid sulfuric diluat, eprubete.
Modul de lucru
Într-o eprubetă se introduc 1ml de sulfit neutru de sodiu si o picătură de fenoftaleină 1%.
Dacă apare o coloraţie roz, se adaugă câteva picături de acid sulfuric diluat. Se adaugă peste
amestecul obţinut câteva picături de acetonă şi se observă apariţia unei coloraţii roşu intens a
lichidului datorită apariţiei ionilor hidroxil.
CH 3 H 3C OH
O C + N a2SO3 + H 2O = C
CH 3
H 3C SO3Na
acetonă
4.6.3. Reacţii de condensare
H H
C + N C N
-H 2 O
O H
H
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 118/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
Modul de lucru
Într-o eprubetă se introduc 1ml de aldehidă benzoică, 1ml anilină şi apoi se încălzeşte la
flacără timp de 5-10 minute. Conţinutul eprubetei se răceşte, se adaugă câteva picături de alcooli
şi apoi se freacă energic pereţii eprubetei.
Modul de lucru
Într-un flacon Erlenmeyer mic se dizolvă 0,5g clorhidrat de hidroxilamină în 3ml de apă, se
adaugă apoi
aldehidă 2ml NaOH
benzoică, 10% şise0,2g
amestecul aldehidă
încălzeşte saubaie
într-o cetonă insolubilă
de apă în apă.
10 minute, Dacă
apoi se foloseşte
se răceşte şi se
freacă cu o baghetă de sticlă pereţii vasului pentru a grăbi cristalizarea.
Modul de lucru
Într-o eprubetă se introduc 2ml aldehidă acetică şi aproximativ 1ml NaOH. Conţinutul
eprubetei se încălzeşte
care se separă la fierbere
un semilichid careşieste
se observă colorarea lui
răşina aldehidică mai întâi îndupă
recunoscută galben apoi înpătrunzător.
mirosul brun, după
116
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 119/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
Modul de lucru
Într-o eprubetă se introduce o soluţie diluată de aldehidă formică care se tratează cu câteva
picături de reactiv Tollens. Apare o oglindă de argint pe pereţii eprubetei care depinde de
concentraţia aldehidei precum şi de gradul de curăţenie a eprubetei. Soluţiile diluate dau oglinzi
mai frumoase. Prin uşoara încălzire se poate accelera reacţia.
Reacţiile sunt următoarele:
AgNO3 + 2NaOH = Ag2O + 2NaNO3 + H2O
Ag2O + 4NH4OH = Ag(NH3)2OH + H2O
H OH
Ag(NH 3)OH + O C O C + 2Ag + 4NH3 + H 2O
H H
Modul de lucru
Într-o eprubetă se introduc 2 ml de aldehidă, se adaugă reactiv Fehling, se fierbe conţinutul
eprubetei şi se observă apariţia unui unui precipitat roşu cărămiziu de oxid de cupru (II). Reacţiile
care au loc sunt următoarele:
CuSO4 + 2NaOH = Cu(OH)2 + Na2SO4
H OH OH
O C + 2 Cu O C +2CuO + H 2
H OH H
aldehida formică acid formic
117
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 120/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
R R
I I
O C C I + 3KOH O C OK + HC I
I I
iodoform
Reacţia este foarte sensibilă, iar urmele de iodoform se recunosc după mirosul caracteristic.
Materiale necesare: acetonă, soluţie apoasă de KOH, soluţie de iod, soluţie de NaOH,
eprubete.
Modul de lucru
Într-o eprubetă se introduc 1-2 ml de acetonă, 2-4 picături dintr-o soluţie apoasă de KOH şi
apoi se încălzeşte conţinutul la 50-600C. Se adaugă cu picătura soluţie de iod până când lichidul
se colorează în galben deschis, apoi excesul de iod se decolorează cu hidroxid. Din soluţie
precipită iodoformul sub forma unui precipitat galben cu miros caracteristic.
Modul de lucru
Pe o sticlă de ceas se pun în jur de 2g carbonat de sodiu pulverizat şi se adaugă o picătură
de apă. Se încălzeşte uşor la flacără după care se adaugă o cantitate mică de acid acetic şi se
observă degajarea CO2.
Acizii carboxilici formează cu clorura ferică săruri complexe de fier colorate în galben.
118
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 121/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
Modul de lucru
Într-o eprubetă se introduc câţiva ml de soluţie apoasă de clorura ferică peste care se
adaugă câteva picături de soluţie apoasă de fenol până la apariţia culorii violete. În mai multe
eprubete se pun peste 1-2ml soluţie din fiecare acid cercetat (în locul acidului lactic se poate folosi
zer de lapte care conţine acidul lactic liber) câte 2-3 picături soluţie de clorură ferică ce conţine
fenol. Se observă apariţia unei coloraţii galbene, uneori cu nuanţe verzui.
Acidul formic, acidul metanoic, HCOOH, este incolor, cu miros înţepător, pătrunzător şi
coroziv pentru piele.
Modul de lucru
Modul de lucru
Într-o eprubetă prevăzută cu un tub de evacuare, se introduc 0,5ml acid formic, 1ml acid
sulfuric şi 2-3ml permanganat de potasiu. Capătul tubului recurbat se introduce într-o altă eprubetă
ce conţine 1-2ml apă de var sau barită. Se încălzeşte cu atenţie amestecul până începe să fiarbă
şi se observă decolorarea amestecului de permanganat din prima eprubetă şi formarea unui
precipitat sau o tulbureală de carbonat de calciu sau bariu în a doua eprubetă.
Reacţia de oxidare a acidului formic este următoarea:
H OH
O C + [O] O C H 2O + CO 2
H OH
acid formic
CO2 + Ca(OH)2 = CaCO3 + H2O
119
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 122/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
Modul de lucru
Într-o eprubetă prevăzută cu un tub efilat se amestecă cu atenţie, 1ml acid sulfuric
concentrat cu 0,5ml acid formic anhidru sau 1g formiat de sodiu. Se degajă oxid de carbon, care
aprins la capătul arde cu flacără albastră, caracteristică. Oxidul de carbon se formează în urma
deshidratării acidului formic sub acţiunea acidului sulfuric.
H-COOH H2O + CO
4.7.6. Reacţia de formare şi descompunere a formiatului de argint
Materiale necesare: formiat de sodiu (soluţie apoasă 1%), azotat de argint (soluţie apoasă
1-2%), eprubete.
Modul de lucru
Într-o eprubetă se introduc 1-2ml soluţie formiat de sodiu şi câteva picături de azotat de
argint. Rezultă formiatul de argint care se prezintă sub forma unui precipitat alb. Se verifică
neutralitatea reacţiei cu ajutorul hârtiei de turnesol. Se încălzeşte amestecul şi se constată apariţia
unui precipitat negru de argint metalic care se depune pe pereţii eprubetei sub forma unei oglinzi
metalice, iar soluţia capată un caracter acid.
Reacţiile care au loc sunt următoarele:
H-COONa + AgNO3 = H-COO-Ag+ + NaNO3
formiatul de argint
La încălzire formiatul de argint se descompune după reacţia:
Acidul acetic, (CH3—COOH), este incolor, fierbe la 1180C şi se solidifică la 16,60C, trecând
într-o masă albă cristalină asemănătoare cu gheaţa.
colorat Cu
în roşu.
o soluţie de clorură ferică, în mediul alcalin, formează complexul triferidiolhexaacetic
Acidul acetic formează cu alcoolul etilic acetatul de etil cu miros plăcut.
O O
CH 3 C + H3 C CH 2 OH CH 3 C
OH O CH2 CH3
120
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 123/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
Modul de lucru
Într-o eprubetă se dizolvă 0,2 g acetat de sodiu în 2-3ml apă, apoi se adaugă 5-6 picături
de soluţie de clorură ferică. Se încălzeşte amestecul până la fierbere şi se observă apariţia unui
precipitat roşu maron. Se opreşte încălzirea şi se lasă eprubeta pentru a se decanta lichidul. Cu
ajutorul unei pipete se ia puţină soluţie şi se introduce într-o altă eprubetă peste care se adaugă
câteva picături de ferocianură de potasiu. Nu se formează albastru de Berlin caracteristic ionilor de
fier trivalent în prezenţa ferocianurii de potasiu.
Reacţiile care au loc sunt următoarele:
Acidul oxalic (HOOC-COOH) este singura combinaţie care prezintă gruparea carboxil în
poziţiile 1, 2. Acidul oxalic cristalizează cu două molecule de apă şi se prezintă sub formă de
cristale cu punctul de topire 101,50C, iar acidul oxalic anhidru are punctul de topire 189,50C.
4.7.9. Evidenţierea acidului oxalic
Acidul oxalic se găseşte sub formă de săruri (oxalaţi) de calciu sau magneziu în foiţele externe
ale bulbului de ceapă şi în peţiolul de Begonia.
Materiale necesare: acetat de sodiu 10%, clorură de calciu 10%, eprubete.
Modul de lucru
121
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 124/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
Modul de lucru
Se introduc într-o eprubetă 1ml soluţie de acid oxalic şi câţiva mililitri de acid sulfuric diluat. Se
încălzeşte eprubeta şi se adaugă câteva picături dintr-o soluţie de permanganat de potasiu. Se
observă decolorarea soluţiei de permanganat conform reacţiei următoare:
Modul de lucru
Se încălzeşte într-o eprubetă uscată 1g formiat de sodiu şi se observă degajarea unui gaz,
care aprins arde provocând o pocnitură caracteristică amestecului de hidrogen şi aer. Se răceşte
eprubeta şi se adaugă 3-4ml apă, se agită şi apoi se încălzeşte uşor, pentru accelerarea dizolvării
după care se adaugă câteva picături de soluţie de clorură de calciu. Se formează un precipitat alb,
insolubil în acid acetic şi uşor solubil în acizi minerali.
Reacţiile sunt următoarele: O
H CO ON a COONa +CaCl C O
2
Ca
H CO ON a COONa -NaCl C O
O
Modul de lucru
Într-o eprubetă prevăzută cu tub recurbat se introduc 1-2g acid oxalic, iar la capătul tubului
recurbat se introduce într-o eprubetă ce conţine 1-2ml apă de var sau apă de barită. Se încălzeşte
eprubeta cu acid oxalic şi se observă degajarea unui gaz care în prezenţa apei de var sau barită dă
naştere unui precipitat. Se scoate apoi tubul recurbat din eprubetă şi se aprinde gazul care se degajă.
Oxidul de carbon arde cu o flacără albastră caracteristică. Acidul oxalic cristalizat, C 2H2O4x2H2O, prin
încălzire pierde apa de cristalizare se decarboxilează şi trece în acid formic, care la rândul său se
descompune în apă şi oxid de carbon.
C2H2O4 CO + CO2 + H2O
Acid oxalic
122
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 125/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
Grăsimile
chimic lipidele suntsunt produse
esteri naturale
ai glicerinei care fac
cu acizii parte
graşi. din glicerinei
Esterii categoriase
lipidelor.
numescDin punct de
gliceride. vedere
Alături de
gliceride în grăsimi se mai găsesc şi alte substanţe însă în proporţii mai mici, ca de exemplu alcoolii
policiclici (colesterolul – prezent în toate grăsimile animale şi fitosterolul prezent în toate grăsimile
vegetale.
Proprietăţile fizice ale grăsimilor sunt determinate în mare măsură de proporţia şi natura acizilor graşi
care intră în constituţia lor iar proprietăţile chimice sunt sunt determinate de natura lor de esteri cât şi de
caracteristicile particulare ale acizilor componenţi.
Modul de lucru
Se iau mai multe eprubete, în care se introduc 1-2ml grăsime, peste care se adaugă volume
egale de solvent organic. Se observă dizolvarea grăsimii, în mod diferit, în funcţie de tipul solvenţilori
adăugaţi. Dacă într-o eprubetă se adauga ulei de ricin, care are o vâscozitate mare în comparaţie
cu a celorlalte uleiuri vegetale, se observă că acesta este solubil în alcooli sau alţi solvenţi dar este
insolubil în benzină. Grăsimile formează cu apa dispersii coloidale sau emulsii care, în prezenţa
unor substanţe capilar active, emulgatori, cum sunt proteinele, săpunul şi unii acizi sulfonici, în
special în mediu alcalin, se stabilizează.
Materiale necesare: ulei, apă distilată, carbonat de sodiu pulbere, eprubete .
Modul de lucru
Intr-o eprubetă se introduc 2-4 ml de apă distilată şi câteva picături de ulei şi se observă
separarea a două straturi distincte. Peste amestecul obţinut se adaugă pulbere de carbonat de
sodiu, se agită şi se formează o emulsie stabilă (deci straturile formate iniţial nu se mai disting).
Hidroliza grăsimilor se poate realiza, cu acizi dar şi cu baze. Grăsimile solide se pot scinda, în
anumite condiţii, în acizi graşi şi glicerină.
O
R1 C OH
CH 2 O C R1 CH 2 OH
O
HC O C R 2 + 3H 2O HC OH + R2 C OH
O O
H2C OH
H2C O C R3 R3 C OH
O O
Hidroliza
grăsimile se poate
se scindează realiza în
ireversibil peglicerină
mai multe căi. de
alături Astfel,
sareaprin încălzire
alcalină cu hidroxizi
a acidului alcalini,
gras (săpun).
Operaţia este favorizată de prezenţa unei cantităţi mici de alcool.
123
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 126/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
HC O C R 2 + 3NaOH HC OH + R2 C ONa
O O
H2 C OH
H2 C O C R3 R3 C ONa
O O
Materiale necesare: grăsimi diferite (ulei comestibil, untură de porc, unt, seu etc.), soluţie
hidroxid de sodiu 30 -40%, clorură de sodiu, alcool etilic, soluţie saturată de clorură de sodiu,
capsulă de porţelan.
Modul de lucru
Se introduc într-o capsulă de porţelan 3g grăsime, 3ml alcool etilic, 3ml soluţii de hidroxid
alcalin se amestecă prin agitare cu ajutorul unei baghete şi se încalzeşte conţinutul pe o baie de
apă până când începe să fiarbă. După câteva minute amestecul devine repede omogen, iar
saponificarea grăsimii este complet terminată.
La soluţia astfel obţinută se adaugă o soluţie saturată caldă de clorură de sodiu,
amestecându- se cu bagheta. Amestecul se tulbură iar la suprafaţa lichidului se separă un strat de
săpun care pluteşte. După ce amestecul s-a depus, prin menţinerea capsulei pe baia de apă, se
scufundă capsula într-un vas cu apă rece câteva minute şi se observă formarea unui strat de săpun
care se solidifică. Săpunul astfel obţinut se poate utiliza pentru studierea proprietăţilor sale.
Saponificarea grăsimilor mai poate avea loc în soluţie apoasă.
Modul de lucru
Se ia o eprubetă uscată în care se introduc aproximativ 0,5g sulfat acid de potasiu sau
sodiu pulbere,
se poate 1ml ulei
identifica şi se fierbe.
folosind Se de
o hârtie obţine
filtruunumectată
fum cu miros iritant de
cu azotat caracteristic acroleinei.Hârtia
argint amoniacal. Aceasta
se
înnegreşte, datorită argintului metalic obţinut ca rezultat al acţiunii reducătoare a acroleinei.
Reacţia de obţinere a acroleinei este următoarea:
CH2 OH CH2
HC OH CH + 2H2O
O
H2C OH C
H
Glicerină acroleină
124
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 127/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
Modul de lucru
Într-o eprubetă se introduc 2ml de ulei şi câteva picături de tinctură de iod după care se
agită. Se încălzeşte eprubeta şi se observă dispariţia culorii roşie-brună a iodului, după un timp,
deoarece are loc o reacţie de adiţie, produsul obţinut fiind incolor. Absenţa iodului liber se pune în
evidenţă dacă se adaugă în soluţie de amidon. In acest caz, culoarea caracteristică albastră nu
apare. O caracteristică a grăsimilor o constitute indicele de iod care reprezintă cantitatea de iod
exprimată în grame care se poate adiţiona la 100g de grăsime.
4.9. Proteine
Prepararea soluţiilor de proteine se poate realiza folosind produse naturale uşor accesibile
(ouă, lapte, făină de grâu, tuberculi de cartofi, etc.).
► Proteine din albuş de ou
Într-un balon de 250ml se amestecă albuşul unui ou cu 150ml apă distilată şi se agită.
Lichidul opalescent astfel obţinut se filtrează printr-o pânză umectată cu apă şi rezultă soluţia de
albumină care se întrebuinţează pentru experienţă.
► Proteine din lapte
Într-un flacon Erlenmeyer se introduce o cantitate de lapte proaspăt şi un volum egal de
soluţie saturată de sulfat de amoniu. Se constată precipitarea cazeinei şi a globulinelor iar
suspensia obţinută se filtrează şi rezultă o soluţie limpede care conţine albumine.
► Proteine din făina de grâu
Într-un flacon Erlenmeyer se amestecă 50g făina de grâu cu 200ml apă, se lasă în
repaus 30 minute, se filtrează pe un filtru creţ şi se obţine o soluţie clară de proteină.
► Proteine din tuberculul de cartof
Se curăţă de coaja un cartof, după care acesta se răzuiesc câteva grame şi se introduc
într-un pahar Erlenmeyer, peste care se adaugă 100ml apă distilată. Se agită amestecul timp jumătate
de oră, apoi se filtrează şi se obţine o soluţie de albumină vegetală de cartof.
Identificarea proteinelor din ţesuturile vegetale sau animale se realizează prin reacţii de
culoare sau reacţii de precipitare.
125
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 128/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
●Reacţia biuretului
Tratate cu câteva picături dintr-o soluţie de sulfat de cupru în mediu puternic alcalin,
proteinele formează o coloraţie roşie-violet sau albastru-violetă caracteristică grupării
peptidice.
Materiale necesare: Soluţie de proteină, hidroxid de sodiu 20-30%, soluţie sulfat de cupru
1%, eprubete.
Modul de lucru
Într-o eprubetă se introduc 2-3ml soluţie de proteină, un volum egal de hidroxid de sodiu
20-30% şi 1-2
caracteristice roşupicături
violet. dintr-o soluţie de sulfat de cupru 1%. Se observă apariţia unei coloraţii
●Reacţia Pauly
Această reacţie constă în tratarea soluţiilor de proteine (alcalinizate cu carbonat de sodiu)
cu soluţii de acid sulfanilic diazotat şi rezultă coloraţii roşii.
Materiale necesare: Soluţie de proteină, soluţie de carbonat de sodiu, reactiv Pauly (2-5
ml acid sulfanilic cu 0,5ml azotit de sodiu 10%), eprubete.
Modul de lucru
Într-o eprubetă se introduc 2-3ml de soluţie de proteină, 1ml soluţie de carbonat de sodiu
şi 8-10 picături reactiv Pauly. Se formează o coloraţie roşie care, după acidulare virează într-o
coloraţie galbenă.
●Reacţia Xantoproteică
Constă în apariţia unei coloraţii galbene intense obţinută prin tratarea unei soluţii de
proteină cu acid azotic concentrat la rece sau la cald. La adăugarea de hidroxid alcalin
culoarea virează în portocaliu datorită formării nitro-fenoxizilor.
Materiale necesare: soluţie de proteină, acid azotic concentrat, amoniac, soluţie de
hidroxid de sodiu sau potasiu 20-30%, eprubete.
Modul de lucru
Într-o eprubetă se introduc 1ml soluţie de proteină şi 2-3 picături de acid azotic concentrat
(d=l,40). Se observă că lichidul se tulbură sau se formează un precipitat galben. Dacă se încălzeşte
amestecul la fierbere 1-2 minute precipitatul se dizolvă şi se colorează în galben viu. După răcire,
se tratează soluţia cu hidroxid de sodiu sau amoniac şi se observă virajul o culorii în oranj viu.
126
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 129/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
Modul de lucru:
Într-o eprubetă se introduc 1ml de soluţie acetat de plumb 0,5%, câteva picături dintr-o
soluţie de hidroxid
amestecul format de
se sodiu
adaugă20% până
apoi în lapicături,
dizolvarea precipitatului
soluţie de albuşcare se şi
de ou formează iniţial. Peste
se încălzeşte pe o
baie de apă. Se remarcă apariţia unei coloraţii neagre sau brune în soluţie datorită formării
sulfurii de plumb.
●Reacţia Liberman
Prin tratarea soluţiilor proteice coagulate cu acid clorhidric concentrat se obţin coloraţii
violete, datorită reacţiei de condensare a nucleelor furfurolice (obţinute prin încălzirea cu acid
clorhidric a zaharurilor existente în molecula substanţelor proteice) cu fenolii existenţi în
molecula proteinelor (tirozina).
Modul de lucru
Se coagulează prin încălzire aproximativ 5ml soluţie proteică, se decantează cât mai
bine lichidul iar coagulatul rămas se introduce în 5ml acid clorhidric concentrat. Se fierbe cu
atenţie până la dizolvarea coagulatului şi se observă apariţia după un timp scurt a unei coloraţii
violete cu tendinţă spre brun.
● Reacţia Sakaguchi
Constă în apariţia unei coloraţii roşii caracteristice la tratarea proteinelor cu α-naftol în
prezenţa
arginina. hipobromitului sau hipocloritului de sodiu. Reacţia se datorează grupării guanidinice din
Materiale necesare: Hidrolizat proteic, hidroxid de sodiu 33%, brom, α-naftol 2%, soluţie de
hipobromit de sodiu, eprubete.
Modul de lucru
Într-o eprubetă se introduc 6ml soluţie de hidroxid de sodiu 33% apoi 12 picături de brom
obţinându-se astfel hipobromitul de sodiu. Într-o altă eprubetă se amestecă 5-6 picături hipobromit cu
5-6 picături de α-naftol 2% şi se observă apariţia unei coloraţii roşii datorită prezenţei argininei.
127
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 130/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
Modul de lucru
Într-o eprubetă se introduc 1-2 ml soluţie proteină şi un volum de două ori mai mare
soluţie concentrată de alcalii. Se observă apariţia unui precipitat care prin fierbere 2-3 minute
se dizolvă şi se degajă amoniac care se identifică foarte clar la unele soluţii proteice (albuş de
ou, cazeină, extractului
În soluţia apos
puternic din carne).
alcalină, fierbinte, obţinută se adaugă 1ml soluţie de sare de plumb şi
se fierbe din nou. Se formează un precipitat alb de hidroxid de plumb care se dizolvă în
excesul de alcalii. Dacă proteina sub acţiunea alcaliilor, a separat sulful se formează sulfura de
plumb, iar lichidul se colorează în brun sau brun-închis (sau chiar negru când conţinutul în
sulf este mare). Reacţia poate constitui o metodă de identificare a sulfului din proteine.
● Reacţia proteinelor cu sărurile metalelor grele
Materiale necesare: Soluţie de proteine, sulfat de cupru (soluţie apoasă saturată), soluţie
apoasă 20% acetat de plumb, soluţie saturată 43% sulfat de amoniu, eprubete .
Modul
În douădeeprubete
lucru ce conţin 1-2ml soluţie de proteină se adaugă treptat picătură cu
picătură: soluţie saturată de sulfat de cupru (în prima) şi soluţie apoasă 20% acetat de plumb
(în cea de-a doua). În prima eprubetă se observă apariţia unui precipitat albastru, iar în a doua
are loc formarea unui precipitat de culoare albă. Prin adăugarea reactivilor în exces, precipitatele
formate se dizolvă.
Într-o altă eprubetă se adaugă peste 2-3 ml soluţie de proteină o cantitate egală de
soluţie saturată de sulfat de amoniu. Se observă imediat apariţia unui precipitat care se
dizolvă prin adăugare de apă.
Experienţa se poate realiza şi cu alte soluţii: sulfat de magneziu, clorură de sodiu, clorură de
potasiu etc.
128
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 131/132
5/14/2018 CHIMIEGENERALA-CursSiLucrariPractice-slidepdf.com
Modul de lucru
Într-un flacon Erlenmeyer se introduc 2-3ml soluţie de proteină (de exemplu ser
sanguin) şi aproximativ 16-20ml acid sulfuric 25%. Se ataşează flaconului un refrigerent
ascendent şi se încălzeşte cu ajutorul unui reşou electric. Din soluţie se ia o cantitate mică cu
ajutorul unei pipete care se neutralizează cu hidroxid de sodiu 10% şi se verifică din când în când
reacţia biuretului caracteristică proteinelor. Hidroliza se consideră terminată când reacţia
biuretului este negativă.
Un alt exemplu de hidroliză a substanţelor proteice din care se obţine o cantitate mare
de aminoacizi este hidroliza gelatinei. Gelatina are molecula formată din 16% glicocol. Prin
hidroliza gelatinei se obţine o cantitate relativ mare de glicocol prin fierbere un timp îndelungat
(6-7 ore) a gelatinei cu acid clorhidric concentrat.
129
http://slidepdf.com/reader/full/chimie-generala-curs-si-lucrari-practice 132/132