Biofizica Si Agrometeorologie PDF

Cuprins:
pag
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1 8
Notiuni introductiv de meteorologie. Notiuni introductive de biofizica 8
1.1 Obiectul de studiu al Meteorologiei 9
1.2 Ramurile meteorologiei 9
1.3 Etapele dezvoltării meteorologiei 10
1.4. Definiţia şi obiectul biofizicii 11
1.5. Diviziunile biofizicii 13
1.6. Metode de cercetare folosite în biofizică 14
1.7. Tehnicile utilizate în cercetarea biofizică 15
Întrebări de autoevaluare 16
TEMPERATURA SOLULUI SI TEMPERATURA AERULUI 17
2.1 Proprietăţile calorice ale solului 17
2.2 Propagarea căldurii în sol 18
2.3 Mersul diurn şi anual a temperaturii solului 19
2.4 Regimul termic al marilor bazine acvatice 20
2.5 Circuitul caloric în sol şi în apă 21
2.6.Transportul căldurii în atmosferă 22
2.7 Mersul zilnic şi anual al temperaturii aerului 23
2.8 Repartiţia temperaturii pe verticală 24
2.9 Daunele produse culturilor de temperaturile scăzute sau ridicate 24
ELEMENTE DE BIOFIZICĂ MOLECULARĂ 27
3.1. Stările de agregare ale materiei 27
3.2 STAREA LICHIDĂ 31
3
ELEMENTE DE BIOFIZICĂ MOLECULARĂ 37
4.1 Proprietaţile termice ale apei 37
4.2 Proprietăţile electrice ale apei 38
4.3 Proprietăţile optice ale apei 40
4.4 Starea apei în sisteme biologice 40
4.5 Conţinutul de apă al organismelor şi al ţesuturilor 41
4.6 Rolul biologic al apei 42
4.7 pH-ul soluţiilor. Noţiuni generale despre pH 43
4.8 pH-ul în practica medicală 46
ELEMENTE DE BIOFIZICĂ MOLECULARĂ. MEMBRANE BIOLOGICE 47
5.1 Fenomene moleculare de suprafaţă. Fenomenul de tensiune superficială 47
5.2 Fenomene de contact între lichide şi solide Formarea meniscurilor 49
5.3 Presiunea suplimentară. Formula lui Laplace 49
5.4 Membrane biologice, categorii de membrane celulare 50
5.5 Compoziţia chimică a membranelor celulare 50
5.6 Permeabilitatea membranei celulare. Transportul pasiv 51
5.7 Transportul facilitat 53
ATMOSFERA TERESTRĂ 54
6.1 Originea atmosferei 54
6.2 Caracteristici ale atmosferei 55
6.3 Legile fundamentale ale gazelor 57
6.4 Structura verticală a atmosferei 59
6.5 Poluarea atmosferică 63
6.6 Efectele nocive ale poluării asupra plantelor şi animalelor 63
4
RADIAŢIA SOLARĂ 65
7.1. Soarele şi activitatea solară 65
7.2 Compoziţia spectrală a radiaţiei solare 66
7.3 Legile radiaţiei 67
7.4 Tipuri de fluxuri radiative 68
7.5.Bilanţul radiativ la suprafaţa terestră şi în atmosferă 73
IMPORTANTA RADIAŢIEI SOLARE 75
8.1 Radiaţia solară şi rolul ei în viaţa plantelor 75
8.2 Fotoperiodismul 77
8.3 Măsurarea radiaţiei de mică lungime de undă 78
8.4 Măsurarea radiaţiei de mare lungime de undă 81
8.5 Măsurarea luminozităţii 83
UMIDITATEA AERULUI 86
9.1 Vaporii de apă din atmosferă 86
9.2 Ecuaţia de stare a aerului uscat 89
9.3 Tensiunea elastică actuală şi tensiunea elastică maximă 89
9.4 Mărimile ce caracterizează umiditatea aerului 91
9.5 Variaţia zilnică şi anuală a umidităţii aerului 94
9.6 Condiţiile de condensare şi de sublimare ale vaporilor de apă din atmosferă 94
9.7 Produse de condensare. Ceaţa 95
NORII 97
10.1 Norii. Geneza principalelor tipuri de nori 97
5
10.2 Clasificarea norilor 99
10.3 Nebulozitatea. Variaţia zilnică şi anuală a nebulozităţii 106

PRECIPITATIILE ATMOSFERICE 108
11.1 Formarea precipitaţiilor 108
11.2 Clasificarea precipitaţiilor 109
11.3 Depuneri solide şi lichide la sol 111
11.4 Ploaia artificială 112
11.5 Variaţia zilnică şi anuală a cantităţii de precipitaţii 113
11.6 Prelucrarea precipitaţiilor. Definiţiile de bază 114
11.7 Seceta 115
PRESIUNEA ATMOSFERICĂ. MIŞCĂRILE ORIZONTALE ALE AERULUI.VANTUL
12.1. Noţiuni generale 118
12.2. Variaţia presiunii atmosferice cu înălţimea 119
12.3 Gradientul baric vertical şi treapta barică 120
12.4. Variaţiile zilnice si anuale ale presiunii atmosferice 121
12.5 Câmpul baric 122
12.6 Vantul. Noţiuni generale 122
12.7 Vântul geostrofic 123
12.8 Direcţia, viteza şi presiunea vântului 123
12.9 Frecvenţele medii ale direcţiei frecvenţa şi intensităţii vântului 123
NOŢIUNI DE METEOROLOGIE SINOPTICĂ 128
13 .1 Mase de aer 128
13.2 Fronturile atmosferice. Aspectul vremii la trecerea fronturilor atmosferice 130
13.3 Hărţi sinoptice. Previziunea timpului 132
13.4 Fenomene optice în atmosferă 134
13.5 Fenomene acustice în atmosferă 134
6
13.6 Starea electrică şi ionizarea aerului. Fenomene electrice din atmosferă 134
13.7 Semne locale de prevedere a timpului 135
CLIMA României 138
14.1 Sectoarele climatice ale României 138
14.2 Etajele de climă ale României 139
14.3 Studii microclimatice 142
14.4 Microclima oraşelor 146
14.5 Schimbările climei 147
BIBLIOGRAFIE 150
7
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1
NOŢIUNI INTRODUCTIVE DE METEOROLOGIE. NOŢIUNI

INTRODUCTIVE DE BIOFIZICA
Cuvinte cheie: clima, parametrii meteorologici, agrometeorologie,
fenomene atmosferice, biofizica,metoda modelarii
Rezumat
Meteorologia, ramură a geofizicii, studiază fenomenele şi procesele
fizice din atmosferă, în scopul cunoaşterii legităţilor apariţiei, evoluţiei şi
intercondiţionării acestora. Trăsătura comună este originea lor
termodinamică.
Deoarece cunoaşterea caracteristicilor terestre reprezintă obiectul
geografiei, între meteorologie şi geografie există relaţii reciproce.
Meteorologia se situează la contactul fizicii cu geografia.
Obiectul de studiu al meteorologiei este vremea, care reprezintă
totalitatea proceselor şi fenomenelor ce caracterizează starea atmosferei
într-un anumit loc şi la un moment dat. Vremea se caracterizează printr-o
continuă evoluţie, ea fiind definită prin trăsături calitative şi o serie de valori
cantitative ale parametrilor atmosferici. Determinarea lor constituie obiectul
observaţiei meteorologice, scopul final fiind elaborarea prognozelor
meteorologice care îşi găsesc utilizare în multe domenii.
Clima reprezintă rezultatul statistic al unui ansamblu de stări diferite
ale atmosferei, considerate pe o suprafaţă mai extinsă şi pe un interval de
timp mai îndelungat.
Folosind fizica în studiul materiei vii şi având legături cu numeroase
alte ramuri (matematică, chimie etc) biofizica se încadrează ca o ştiinţă
interdisciplinară.
Ea studiază interdependenţa dintre forma de mişcare fizică şi forma de
mişcare biologică şi cercetează aspectele sub care se manifestă mişcarea
fizică în cadrul proceselor biologice.
Durata medie de parcurgere a unităţii de studiu este de 2 ore
8
1.1 Obiectul de studiu al Meteorologiei
Denumirea de meteorologie provine din limba franceză meteorologie,

cuvânt care s-a format din meteoron ( fenomen atmosferic ) şi logos (
ştiinţă ).
Meteorologia, ramură a geofizicii, studiază fenomenele şi procesele
fizice din atmosferă, în scopul cunoaşterii legităţilor apariţiei, evoluţiei şi
intercondiţionării acestora. Trăsătura comună este originea lor
termodinamică.
Sursa energetică fundamentală a proceselor şi fenomenelor
atmosferice este radiaţia solară transformată în căldură la nivelul suprafeţei
terestre ( suprafaţa activă, suprafaţa subiacentă). Raportul de reciprocitate şi
interdependenţă între suprafaţa terestră şi aerul de deasupra se referă la
schimbările permanente de căldură şi umezeală, generate de energia
radiantă solară.
Deoarece cunoaşterea caracteristicilor terestre reprezintă obiectul
geografiei, între meteorologie şi geografie există relaţii reciproce.
Meteorologia se situează la contactul fizicii cu geografia.
Obiectul de studiu al meteorologiei este vremea, care reprezintă
totalitatea proceselor şi fenomenelor ce caracterizează starea atmosferei
într-un anumit loc şi la un moment dat. Vremea se caracterizează printr-o
continuă evoluţie, ea fiind definită prin trăsături calitative şi o serie de valori
cantitative ale parametrilor atmosferici. Determinarea lor constituie obiectul
observaţiei meteorologice, scopul final fiind elaborarea prognozelor
meteorologice care îşi găsesc utilizare în multe domenii.
Clima reprezintă rezultatul statistic al unui ansamblu de stări diferite
ale atmosferei, considerate pe o suprafaţă mai extinsă şi pe un interval de
timp mai îndelungat.
Dacă vremea reprezintă starea prezentă a atmosferei, clima
reprezintă starea medie a atmosferei.
În meteorologie, principalele metode de lucru sunt: observaţia,
comparaţia, cartografia şi modelarea matematică.
1.2 Ramurile meteorologiei
Marea diversitate a problemelor cu care se ocupă meteorologia,

precum şi metodele utilizate în cercetarea fenomenelor meteorologice, permit
divizarea meteorologiei în câteva discipline separate.
a. Meteorologia sinoptică cercetează macroprocesele atmosferice (
geneza şi evoluţia ciclonilor şi anticiclonilor, a maselor de aer, a fronturilor )
în scopul prevederii timpului, elaborării şi perfecţionării metodelor de
prevedere.
b. Radiometria ( actinometria ) studiază radiaţia solară, terestră şi
atmosferică.
c. Meteorologia dinamică se ocupă cu studiul teoretic al mişcărilor aerului
atmosferic şi al transformării energiei legate de acestea, pe baza metodelor
fizico – matematice.
d. Aerologia numită şi fizica atmosferei libere, cercetează fenomenele şi
procesele atmosferice, aproximativ până la 100 km înălţime.
9
e. Climatologia studiază geneza climatelor prin procesele climatogenetice şi
sub acţiunea factorilor geografici, clasifică şi descrie climatele, stabileşte
repartiţia lor geografică.
f. Meteorologia aplicată urmăreşte deopotrivă valorificarea tuturor condiţiilor
de vreme favorabile vieţii şi activităţii omului, prevenirea şi luarea unor
măsuri eficiente pentru diminuarea acţiunii fenomenelor atmosferice
nefavorabile sau dăunătoare. În consecinţă, au apărut unele discipline ale
meteorologiei aplicate: agrometeorologia, biometeorologia, meteorologia
aeronautică, meteorologia marină, meteorologia silvică.
Aplicaţiile practice ale meteorologiei sunt foarte numeroase şi nu se
încadrează întotdeauna în disciplinele concrete. Deosebit de valoroase sunt
aporturile meteorologiei în proiectarea şi sistematizarea urbanistică,
amplasarea obiectivelor industriale, punerea în valoare a potenţialului turistic
şi balneo – climateric, lupta contra poluării atmosferei şi a mediului ambiant.
1.3 Etapele dezvoltării meteorologiei
Fenomenele meteorologice au reţinut atenţia omului încă din cele mai

vechi timpuri.
În Grecia antică, Herodot şi Aristotel au scris prima carte de
meteorologie, în care au adunat şi explicat aproape toate cunoştiinţele
geofizice din timpul lor.
Primele observaţii instrumentale în Europa, legate de dezvoltarea
deosebită a ştiinţelor, datează din secolul al XVII – lea şi au fost făcute de G.
Gallilei şi elevul său Torricelli ( cel care a inventat barometrul, în anul 1643 ).
În anul 1648, Pascal constată că aerul are o greutate şi introduce hidrostatica
atmosferei. Către sfârşitul aceluiaşi secol, Hallay publică o carte despre
alizee şi musoni, iar în anul 1735 descoperă acţiunea deviatoare asupra
mişcării aerului, datorită rotaţiei Pământului.
În a doua jumătate a secolului al XVIII – lea, progresele ştiinţelor fizice
conduc la descoperiri interesante şi în domeniul fenomenelor meteorologice.
Pot fi menţionate contribuţiile lui Franklin în domeniul electricităţii atmosferei,
a lui Lavoisier în chimia aerului atmosferic, a lui Laplace în barometrie, a lui
Charles în explorarea atmosferei libere.
La începutul secolului al XIX – lea, matematicianul german Brandes
întocmeşte, pe baza observaţiilor meteorologice, primele hărţi sinoptice.
Către mijlocul secolului al XIX – lea, ca urmare a descoperirii
telegrafului electric, astronomul francez Le Verrier pune bazele primului
serviciu sinoptic de prevedere a timpului, creând astfel premisele colaborării
internaţionale în domeniul meteorologiei şi a înfiinţării unei Organizaţii
Internaţionale de Meteorologie ( 1873 ).
În primele decenii ale secolului al XX – lea, meteorologia cunoaşte noi
etape de dezvoltare, marcate prin descoperiri importante, cum sunt cele
privind fronturile atmosferice şi teoria ciclonilor, aparţinând şcolii norvegiene
condusă de J. Bjerknes, a radiosondei aerologice condusă de către francezii
Bureau şi Idrac, dezvoltarea teoriilor de microfizică a norilor, aparţinând
suedezilor Findensein şi Bergeron, precum şi descoperirea de către Rossby
a structurii curenţilor de aer din atmosfera superioară.
10
Primele observaţii meteorologice în ţara noastră s-au făcut la Iaşi, în
anul 1770, la Bucureşti, între anii 1773 – 1789, şi la Timişoara, în perioada
1780 – 1808.
La 30 iulie 1884 se înfiinţează Institutul Meteorologic Central al
României, având ca director pe inginerul şi academicianul Ştefan Hepites.
Primul buletin meteorologic apare în anul 1885.
În prezent, Institutul de Meteorologie şi Hidrologie din Bucureşti
coordonează activităţile de meteorologie prin intermediul Centrelor Regionale
de Meteorologie şi cele de hidrologie, prin Direcţiile de Ape din teritoriu.
Întreaga activitate de meteorologie pe plan mondial este coordonată
de către Organizaţia Mondială de Meteorologie ( O. M. M. ), cu sediul la
Geneva, organism care funcţionează din anul 1951. Printre membrii fondatori
ai acestei organizaţii se numără şi ţara noastră, începând cu anul 1947. În
prezent, O. M. M. cuprinde 190 de state, iar ziua de 23 martie este declarată
Ziua Internaţională a Meteorologiei.
În ultimele decenii, datorită avântului fără precedent al descoperirii
ştiinţifice şi al creaţiei tehnice, meteorologia şi disciplinele sale consacrate au
înregistrat un real şi spectaculos progres. Cauzele principale ale acestei
dezvoltări rapide rezultă în implicaţiile creşterii demografice pe plan mondial,
în apariţia tehnologiilor aerospaţiale, în progresele înregistrate în domeniul
fizicii, chimiei şi modelării matematice.
Aplicaţiile practice ale meteorologiei sunt foarte numeroase şi nu se
încadrează întotdeauna în disciplinele concrete. Deosebit de valoroase sunt
aporturile meteorologiei în proiectarea şi sistematizarea urbanistică,
amplasarea obiectivelor industriale, punerea în valoare a potenţialului turistic
şi balneo – climateric, lupta împotriva poluării atmosferei şi a mediului
ambiant.
Lansarea sateliţilor artificiali ai Pământului şi a navelor spaţiale a
inaugurat o nouă eră de progres al meteorologiei moderne. Utilizându-se
sateliţii artificiali operaţionali, exclusiv meteorologici, astăzi se efectuează, în
mod curent, înregistrări şi determinări de teledetecţie, deosebit de utile
serviciilor meteorologice de prognoză a vremii şi cercetării mediului
înconjurător, în cadrul unor programe de durată ( TIROS, Nimbus,
ESSA, ATS, Meteor, NOAA, SMS, Meteosat, GARP).
Preocupările actuale ale cercetătorilor, dar şi ale oamenilor politici
pentru fenomenele dezastruoase naturale sau antropice, care au determinat
pierderi umane şi materiale inestimabile, pe tot globul, au dus la declararea
perioadei 1990 – 1999, drept “ Deceniul Internaţional pentru reducerea
dezastrelor naturale ”.
1.4. Definiţia şi obiectul biofizicii
Ştiinţele biologice studiază natura vie reprezentată prin plante,

animale, oameni precum şi relaţiile complexe dintre ele. Pentru cercetarea şi
cunoaşterea proceselor biologice trebuie cunoscute structura şi însuşirile
fizico-chimice ale materiei vii. Întrucât substanţa care alcătuieşte organismele
vii se prezintă sub o mare diversitate de proprietăţi fizice, la baza multor
procese biologice aflându-se fenomene fizice, putem spune că biofizica s-a
dezvoltat la graniţa dintre fizică şi biologie datorită conlucrării dintre aceste
11
două discipline. Astfel, biofizica a apărut ca o necesitate în studiul şi
înţelegerea aprofundată a numeroase fenomene biologice.
Folosind fizica în studiul materiei vii şi având legături cu numeroase
alte ramuri (matematică, chimie etc) biofizica se încadrează ca o ştiinţă
interdisciplinară.
Ea studiază interdependenţa dintre forma de mişcare fizică şi forma de
mişcare biologică şi cercetează aspectele sub care se manifestă mişcarea
fizică în cadrul proceselor biologice.
Până în prezent s-au dat diverse definiţii biofizicii. Astfel, profesorul
Tarusov de la Universitatea “Lomonosov” din Moscova arată în cartea
"Bazele biofizicii" că: "biofizica constă în studiul fenomenelor şi
transformărilor moleculare fizico-chimice care stau la baza mecanismelor
primare ale proceselor biologice".
Alte definiţii scot în evidenţă structuralitatea caracteristică materiei vii
ca formă superioară organizată a materiei.
Profesorul W.Beier (1968) de la Universitatea din Leipzig, în lucrarea
"Introducere în biofizica teoretică" defineşte biofizica drept "ştiinţa care se
ocupă cu analiza fizică a structurilor funcţionale şi a comportării biologice".
Hill, afirmă că "biofizica studiază structura, organizarea şi funcţia
biologică cu ajutorul metodelor şi ideilor fizice şi fizico-chimice".
După părerea academicianului profesor Grigore Benetato "biofizica
este ştiinţa care studiază structura şi funcţiile sistemelor vii cu ajutorul
teoriilor şi tehnicilor fizice".
Această definiţie este cea mai apropiată de realitate, întrucât din ea se
desprinde clar că obiectul cercetat de biofizică îl constituie materia vie,
respectiv viaţa.
Biofizica intervine la toate nivelurile de organizare a materiei vii: de la
nivelul molecular şi submolecular la sisteme biologice complexe ca
organismele şi populaţiile de indivizi în interacţiune cu mediul lor de viaţă.
Biologia oferă un domeniu nou, specific de aplicare a fizicii, necesitând
pentru aceasta aparate, tehnici, metode fizice de cercetare noi. De
asemenea, impune folosirea adecvată a teoriei şi limbajului fizicii în studierea
şi explicarea fenomenelor biologice.
Din definiţiile care s-au dat pentru obiectul biofizicii rezultă că aceasta
este ştiinţa care studiază: - structura fizică a sistemelor biologice
- proprietăţile fizice ale acestor sisteme şi
- fenomenele fizice întâlnite în structurilevii cu ajutorul
teoriilor şi tehnicilor fizico-matematice.
1.5. Diviziunile biofizicii
Biofizica - disciplina care studiază fenomenele fizice implicate în

funcţionarea sistemelor biologice - se ocupă cu studierea următoarelor
probleme:
a) studierea proprietăţilor şi fenomenelor fizice implicate în
funcţionarea sistemelor biologice pentru cunoaşterea aprofundată a acestora,
12
(de exemplu, studierea fenomenelor mecanice, termice, electrice prin care se
realizează procesele biologice din plante şi animale).
b) studierea acţiunii factorilor fizici ai mediului asupra sistemelor
biologice în scopul cunoaşterii efectelor biologice produse de aceştia.
c) folosirea tehnicilor fizice în abordarea şi cercetarea unor probleme
biologice. Astfel, biofizica include şi fizica experimentală în studierea
organismelor vii.
Aceste multiple preocupări ale biofizicii sunt sistematizate atât în
funcţie de domeniul din fizică pe a cărui aplicare se bazează, cât şi funcţie de
nivelul de organizare a materiei vii care se studiază.
În funcţie de primul criteriu, privită în sens de fizică aplicată în studiul
sistemelor biologice, biofizica foloseşte aproape toate domeniile clasice şi
moderne ale fizicii, astfel:
Biomecanica, studiază o arie largă de probleme de la diferitele tipuri
de loco-moţie animală până la motilitatea celulară şi proprietăţile mecanice ale
constituienţilor celulari (organitelor celulare).
Bioelectricitatea studiază ansamblul fenomenelor electrice din lumea
vie, de la nivel celular, tisular şi de organ, fenomene care exprimă
funcţionalitatea structurilor respective şi constituie baza unui grup important
de investigaţii clinice. (de exemplu, electrocardiografia, electroencefalografia
etc).
Biotermodinamica şi Bioenergetica se ocupă cu utilizarea şi
conversiile de energie care au loc la nivel celular şi de organism cât şi de
problemele energetice ale marilor sisteme biologice de nivel supraindividual.
Biocibernetica studiază principiile şi mecanismele concrete ale
comenzii, reglării, conservării, prelucrării şi transmiterii de informaţii în
sistemele biologice.
În urma dezvoltării uriaşe a diferitelor ramuri ale ştiinţei au apărut noi
domenii aplicative ale biofizicii şi anume bionica (ştiinţa aplicării modelelor
naturale în tehnică) şi bioingineria (ştiinţa aplicării unor procedee inginereşti
pentru obţinerea modificărilor dorite de om ale organismelor vii).
În cercetările de biofizică se folosesc şi unele din capitolele fizicii
cuantice din fizica atomică şi nucleară, fizica corpului solid şi lichid, optica,
acestea fiind utilizate în studiul fenomenelor ce au loc în structuri
supramoleculare de tipul membranelor celulare şi intracelulare.
În funcţie de nivelul de organizare al sistemului biologic studiat, se
poate face o clasificare în:
1) Biofizica moleculară - care se ocupă cu studiul proprietăţilor
moleculelor componente ale materiei vii şi fenomenelor ce se produc la nivel
molecular şi supramolecular.
2) Biofizica celulară - studiază proprietăţile fizice ale celulelor şi
fenomenele fizice, electrice, mecanice, termice etc) care se petrec la nivel
celular.
3) Biofizica sistemelor complexe - cuprinde cercetările de biofizică
începând de la nivel tisular şi de organ, ajungând până la nivelul sistemelor
biologice complexe (supraindividuale).
13
1.6. Metode de cercetare folosite în biofizică
Având în vedere multiplele conexiuni ale biofizicii cu numeroase ştiinţe

(de exemplu cu ştiinţele biologice şi medicale prin obiectul comun de studiu
care este viaţa, respectiv cu ştiinţele exacte şi tehnice care îi furnizează
concepţii, tehnici şi aparate de cercetare), metodele de studiu utilizate sunt
foarte variate.
Descoperirea şi cercetarea fenomenelor fizice care se petrec în
organismele vii se realizează prin metoda observaţiei şi metoda
experimentului.
Observarea atentă a unui fenomen arată producerea şi desfăşurarea lui
naturală.
Prin experienţe făcute cu ajutorul unor aparate, în laborator, se
reproduce artificial fenomenul în condiţii care pot varia, descoperind astfel
factorii care determină (cauzele) şi care influenţează (condiţiile) fenomenul.
a) Observaţia este metoda de studiu fundamentală, specifică mai
multor ştiinţe. Se poate executa cu ochiul liber sau cu instrumentele şi
aparatura corespunzătoare nivelului de investigare.
Observaţia ştiinţifică trebuie să fie exactă, riguroasă, sistematică,
completă şi reală.
În biofizică, fenomenele mecanice, optice şi electrice care au loc în
organismele vii se pot observa atât sub aspect cantitativ cât şi calitativ.
Mişcările celulelor, manifestările electrice care au loc la nivel celular,
tisular sau de organ permit rezultate exprimate numeric (observaţie
cantitativă).
Întrucât organele de simţ ale omului sunt imperfecte (ele nu percep de
exemplu, radiaţiile ionizante) în observaţia ştiinţifică se folosesc instrumente şi
aparate (detectoare-contoare pentru radiaţiile ionizante, microscoape pentru
observarea obiectelor invizibile cu ochiul liber etc) care permit o observaţie
cât mai obiectivă.
b) Experimentul ştiinţific - constă în supunerea metodică a ideilor la
controlul faptelor.
Încă din secolul al XVII-lea, medicul italian M.Malpighi spunea:
"nullius in verba" (vorbele fără fapte nu spun nimic).
Abstractizarea trebuie să se facă pe baza unor rezultate obţinute în
experienţele concrete.
Experimentul este de fapt reproducerea fenomenelor naturale în
condiţii de laborator bine definite care pot fi modificate într-un mod
sistematic cu scopul de a descoperi legile cărora se supun fenomenele
respective.
Se poate astfel determina acţiunea unui factor (lumină, umiditate
atmosferică, temperatură etc) într-un proces, stabilindu-se modalităţile de
influenţare a procesului.
Metoda experimentală constituie fundamentul ştiinţific al cunoaşterii
complexităţii manifestărilor materiei vii, ea permiţând înţelegerea
mecanismelor funcţionale şi explicarea lor în condiţii controlate.
c) Metoda matematică - este un instrument de lucru teoretic, care se
utilizează în biofizică pentru:
14
- exprimarea numerică a rezultatelor observaţiei şi experimentului
ştiinţific;
- prelucrarea statistică a datelor de observaţie şi de experiment;
- găsirea explicaţiilor pentru diversele fenomene, apreciate statistic.
Biofizica teoretică (biofizica matematică) urmăreşte descrierea
cantitativă a fenomenelor biologice. Metoda matematică dă rezultate foarte
bune în cazul fenomenelor simple (în fizică, în general) în studiul
fenomenelor biologice, însă, ea simplifică şi abstractizează unele aspecte ale
fenomenului.
d) Metoda modelării - este foarte utilă în biofizică pentru studiul
organismului viu. Ea constă în crearea unor dispozitive (modele) pe care se
studiază procesele analoge celor care se petrec în lumea vie.
Astfel, anumite procese biologice pot fi studiate pe modele electronice
(de exemplu, modelul electronic al neuronului, modele electronice ale
anumitor mecanisme cerebrale etc).
1.7. Tehnicile utilizate în cercetarea biofizică
Organismele vii prezintă diferite nivele de organizare începând cu cel

macroscopic (individ, organ) şi continuând cu cele microscopice (ţesut,
celule), ultramicroscopice
(macromolecule, molecule) şi nivelul atomic.
Progresele disciplinelor tehnice ale ştiinţei au permis trecerea de la
studiul macrostructurilor (celulelor, organitelor celulare) şi a fenomenelor
fizice legate de acestea.
Astfel, în domeniul cercetărilor biofizicii, se disting:
a) tehnici de separare a organitelor celulare sau chiar a unor
biomolecule
- ultracentrifugarea
- centrifugarea în gradient de concentraţie
- cromatografia
- electroforeza
b) tehnici de studiere a ultrastructurii
Cercetarea ultrastructurii celulare, adică a alcătuirii organitelor celulare
se realizează în mare măsură cu ajutorul microscopului.
În cercetarea citologică este utilizat atât microscopul optic (de
exemplu, în determinarea diametrului hematiilor) cât şi microscopul electronic
care permite vizualizarea atât a organitelor celulare cât şi a unor agregate şi
lanţuri de biopolimeri.
c) tehnici spectrale
Dintre tehnicile spectrale, de o mare utilitate se bucură
citospectrofotometria prin care se poate urmări absorbţia spectrală în
diferite puncte ale unei celule.
Spectroscopia în raze X (Röntgen) permite de exemplu studiul
dispunerii spaţiale a atomilor în acizii nucleici şi în unele proteine ca de
exemplu, hemoglobina.
De asemenea permite determinarea geometriei spaţiale a moleculelor
şi biomoleculelor.
15
Spectroscopia în infraroşu (IR) ( > 0,76 m) permite determinarea
structurii spaţiale dar şi a compoziţiei chimice.
Se utilizează de asemenea spectroscopia de rezonanţă magnetică
nucleară (RMN) şi spectroscopia de rezonanţă electronică de spin (RES).
d) tehnici bazate pe utilizarea izotopilor radioactivi (trasori)
Cu ajutorul trasorilor s-a putut urmări dinamica diferiţilor compuşi în
organismele vii, a fluxurilor de substanţă prin diferite membrane biologice,
respectiv depozitarea şi localizarea unor compuşi în diferite locuri din
organism.
Izotopii radioactivi pot fi utilizaţi în cunoaşterea factorilor de mediu, în
cercetările microbiologice etc. Cu ajutorul radioizotopilor se studiază
absorbţia vitaminelor, metabolismul proteinelor, digestia şi absorbţia
intestinală, se determină volumul sângelui circulant, durata de viaţă a
hematiilor, leucocitelor etc.
Întrebări de autoevaluare
1. Ce este meteorologia si biofizica?
2. Definiţi noţiunea de vreme şi climă.
3. Care sunt ramurile meteorologiei?
4. Cum s-a dezvoltat meteorologia în ţara noastră?
5. Scurt istoric al biofizicii.
16
TEMPERATURA SOLULUI SI TEMPERATURA AERULUI

Cuvinte cheie: căldura specifică,conductivitatea calorică, gradient
termic, radiaţia terestră, convecţia, turbulenta
Rezumat
Temperatura solului constituie un important factor care influenţează
multe procese şi fenomene ce au loc în sol, la suprafaţa terestră, precum şi
statul de aer din imediata apropiere. Intensitatea proceselor biochimice de
transformare a materiilor organice, a proceselor de dizolvare şi precipitare a
sărurilor, activitatea fiziologică a absorbţiei radiculare la plante, încolţirea
seminţelor şi dezvoltarea plantelor, activitatea micro organismelor, depind de
temperatură şi regimul termic al solului.
În meteorologie, temperatura solului are un rol fundamental în
schimbările radiativ-calorice dintre suprafaţa terestră şi atmosferă. Încălzirea
straturilor inferioare ale atmosferei se face în mod direct, prin intermediul
suprafeţei terestre ( absorbţia de radiaţie care apoi e cedată ).Cantitatea de
energie absorbită de sol depinde de unele însuşiri fizice ale solului, cum ar fi:
compoziţia, structura şi culoarea.
2.1 Proprietăţile calorice ale solului
Principalele însuşiri fizico-chimice de care depinde încălzirea şi răcirea

solului sunt: capacitatea calorică, conductivitatea calorică şi conductivitatea
termică.
Capacitatea calorică reprezintă cantitatea de căldură necesară ridicării
temperaturii unui corp cu un grad. Se exprimă prin noţiunea de căldură
specifică, care poate fi masică sau volumică.
Căldura specifică masică ( c ) este cantitatea de căldură necesară
pentru a ridica cu 10 C temperatura unei mase de 1 kg de substanţă (se
exprimă în kcal / kg K).
Căldura specifică volumică ( C ) reprezintă cantitatea de căldură
necesară pentru ridicarea cu 10C a temperaturii unui m3 de substanţă ( se
exprimă în kcal / m3 K ). Dacă se ia în considerare densitatea corpurilor se
poate stabili următoarea relaţie între căldura specifică volumică şi cea
masică:
C=cq (1)
17
în care, căldura specifică volumică ( C ) este egală cu produsul dintre căldura
specifică masică ( c ) şi densitatea substanţei ( q ) care alcătuieşte corpul.
În sol, a cărui compoziţie este trifazică ( solidă, lichidă şi gazoasă ),
atât aerul, cât şi apa, prin umplerea spaţiilor dintre granule îi modifică în mod
sensibil, căldura specifică.
Încălzirea şi răcirea solului, mai depinde şi de capacitatea de a
transmite căldura de la strat la strat, dinspre părţile superioare mai încălzite
spre cele mai reci, însuşire numită conductivitate calorică. Se exprimă prin
coeficientul de conductivitate calorică (  ), mărime egală cu cantitatea de
căldură transmisă în timp de o secundă printr-o secţiune de 1 cm2 a unui
strat de grosimea de 1 cm, când diferenţa dintre cele două feţe ale stratului
este de 10C ( se exprimă prin cal / msK).
Conductivitatea termică indică viteza de propagare a căldurii în sol. Se
exprimă printr-un coeficient ( k ) ce reprezintă raportul dintre conductivitatea
calorică şi căldura specifică volumică. Solurile afânate şi uscate, din cauza
conductivităţii calorice scăzute, se încălzesc puternic ziua, dar numai în
straturile superficiale şi pierd repede căldura prin radiaţia terestră nocturnă,
răcindu-se intens. În schimb solurile umede, datorită conductivităţii şi
capacităţii calorice mai ridicate, se încălzesc mai puţin, căldura primită se
transmite de la strat la strat în adâncime, răcindu-se mai încet noaptea.
Culoarea, respectiv albedoul solului influenţează intensitatea încălzirii.
Solurile mai închise absorb mai bine radiaţia solară şi se încălzesc mai intens
decât cele de culoare deschisă şi cu albedou ridicat.
În afară de însuşirile fizice enunţate, regimul termic al solului este
influenţat de expoziţia versanţilor faţă de radiaţia solară, covorul vegetal şi
stratul de zăpadă.
Pe versanţii cu expoziţie sudică şi sud-vestică, solurile se încălzesc
mai intens, iar pe versanţii nordici mai puţin.
Covorul vegetal opreşte parţial radiaţia solară incidentă. O parte
importantă a căldurii solare este consumată de vegetaţie în procesul
evaporaţiei şi al transpiraţiei. Prin absorbţia radiculară a vegetaţiei ierboase,
solul pierde apă, iar capacitatea sa calorică scade, împiedicând încălzirea
solului în timpul zilei. Noaptea, covorul vegetal, oprind căldura cedată prin
radiaţia terestră, reduce răcirea solului.
Influenţa stratului de zăpadă asupra regimului termic al solului în
timpul iernii, este parte importantă pentru culturile agricole, datorită
proprietăţilor sale termoizolante ( semănăturile de toamnă ).
2.2 Propagarea căldurii în sol
Căldura de la suprafaţa solului se transmite parţial prin conductivitate

în straturile mai adânci. Cantităţile de căldură transmise scad proporţional cu
adâncimile, astfel valoarea temperaturii se reduce pe măsură ce adâncimea
creşte.
Propagarea căldurii în profunzime se produce după anumite legi
stabilite pe baza observaţiilor, de către J.Faurier:
- Perioadele oscilaţiilor termice sunt aceleaşi la toate adâncimile.
18
- Când adâncimea creşte în proporţie aritmetică, amplitudinea
oscilaţiilor termice scade în proporţie geometrică. Astfel, în sol există la
anumite adâncimi straturi cu temperatură diurnă şi anuală invariabilă.
- Momentele producerii temperaturilor maxime şi minime întârzie
proporţional cu adâncimea.
- Adâncimile la care se sting oscilaţiile de temperatură cu perioade
diferite, sunt proporţionale cu radicalul perioadei respective. Notăm cu h şi h1
adâncimile la care se sting oscilaţiile zilnice, respectiv anuale, cu o perioadă
de oscilaţie de o zi şi cu 365 perioada de 1 an, se obţine relaţia:
h 1 1 . (2)
 
h 365 19,1
Prin urmare, adâncimea la care se sting oscilaţiile termice anuale ( h1 )

este de 19,1 ori mai mare decât adâncimea la care se stinge cea diurnă ( h ).
Oscilaţiile termice anuale, se propagă la adâncimi mult mai mari decât cele
diurne.
Variaţia temperaturii în sol şi în adâncime, se caracterizează prin
gradientul geotermic vertical, care poate avea valori negative sau pozitive. În
practică valorile radiaţiei termice se raportează la 100 m adâncime. Valoarea
gradientului termic este de 30 la 100 m, în adâncime.
2.3 Mersul diurn şi anual a temperaturii solului
Temperatura solului are un mers diurn, caracterizat în intervalul de 24

ore prin oscilaţii periodice simple, cu o maximă în jurul orei 13 şi o minimă
înainte de răsăritul Soarelui. Oscilaţiile diurne ale temperaturii suprafeţei
solului se caracterizează prin amplitudinea termică, care întotdeauna este
mai mare la suprafaţa solului şi scade în adâncime. Ea depinde de însuşirile
calorice ale solului, culoarea, mersul vremii în cursul anului, nebulozitate şi
precipitaţii, covorul vegetal, stratul de zăpadă şi expoziţia versanţilor, factori a
căror acţiune controlează încălzirea şi răcirea solului.
Amplitudinea termică diurnă la suprafaţa solului este mai mare la
latitudini inferioare şi scade spre latitudini superioare în raport cu scăderea
temperaturii maxime. La latitudini mijlocii valorile sunt mai mari vara şi mai
mici iarna.
Oscilaţiile diurne ale temperaturii suprafeţei solului se transmit în
adâncime conform legilor lui Faurier, acestea având valori mai reduse. De
asemenea, oscilaţiile diurne terestre se transmit şi în stratul de aer din
vecinătatea solului, aproape după aceleaşi legi ca şi în sol. În acest caz,
suprafaţa solului care absoarbe radiaţia solară şi atmosferică şi apoi emite
radiaţii calorice în atmosferă, îndeplineşte rolul de suprafaţă activă.
Suprafeţele acvatice constituie a doua categorie principală de suprafaţă
activă terestră.
La suprafaţa solului, evoluţia valorilor medii lunare multianuale,
reprezintă în zona temperată a emisferei nordice o oscilaţie simplă cu o
maximă vara şi o minimă iarna.
19
Variaţiile anuale ale temperaturii suprafeţei solului se transmit în
adâncime, după legi cunoscute. Amplitudinea lor scade cu adâncimea, iar la
un numit nivel temperatura rămâne constantă în tot cursul anului. Stratul cu
temperatura anuală invariabilă se situează la o adâncime de 19,1 ori mai
mare faţă de adâncimea stratului cu temperatura diurnă invariabilă. Ea
depinde de latitudine şi de însuşirile fizice ale solului. La latitudini mijlocii
adâncimea medie este de 15-20 m, la latitudini superioare, unde oscilaţiile
termice sunt mai mari, ele pătrund până la adâncimea de 25 m. În zona
tropicală, oscilaţiile anuale fiind mici, ele se sting la adâncimea de 5-10 m, iar
în zona ecuatorială până la 1m. Mai jos de stratul invariabil apare o creştere
în adâncime a temperaturii datorită proceselor ce au loc în interiorul
Pământului. Valoarea gradientului termic vertical este de 1 0C la 33 m (sau
30C la 100 m adâncime).
Regimul termic anual la latitudini mijlocii mai este influenţat de regimul
precipitaţiilor. Temperatura solului coboară sub medie după o perioadă de
precipitaţii abundente. Secetele de vară, dimpotrivă, favorizează acumularea
căldurii în sol şi creşterea temperaturii peste normal.
2.4 Regimul termic al marilor bazine acvatice
Faptul că 71% din suprafaţa globului reprezintă suprafeţe acvatice, se

reliefează rolul foarte important al mărilor, oceanelor şi al tuturor bazinelor
acvatice mai mari ca suprafeţe active.
Radiaţia solară directă şi difuză constituie sursa principală de energie
calorică şi pentru suprafeţele acvatice. Apa primeşte de la Soare şi pierde
prin radiaţie şi reflexie această cantitate de energie.
Spre deosebire de sol, apa are o capacitate calorică mai mare,
transparenţă şi mobilitate. Căldura specifică a apei este de circa 3-4 ori mai
mare decât cea a scoarţei terestre, procesul de încălzire şi răcire a apei
necesită cantităţi mari de căldură pentru modificări mici de temperatură.
Apa este un mediu transparent pentru radiaţia solară. Absorbţia cea
mai intensă se exercită asupra radiaţiilor infraroşii, roşii şi galbene care
pătrund până la adâncimea de 40 - 50 cm. Radiaţia verde şi albastră străbate
până la adâncimi mult mai mari, iar ultravioletul, cu cea mai mare putere de
penetraţie, ajunge până la aproximativ 100 m adâncime.
Rolul principal în transportul căldurii pe verticală, în cazul apei, îi
revine amestecului turbulent. Graţie marii mobilităţi a particulelor, procesul
poate depăşi de zece mii de ori eficienţa conductivităţii calorice moleculare.
Transferul de căldură în adâncime se realizează prin intermediul
curenţilor convectivi. În bazinele acvatice se pot dezvolta trei feluri de mişcări
convective: termică, termohalină şi dinamică.
Convecţia termică se dezvoltă de obicei în masele de apă dulce a
cărei densitate maximă se atinge la temperatura de 4 0C. În timpul răcirii, apa
din straturile superioare, atingând densitatea maximă coboară, iar în locul ei
se ridică apa relativ mai caldă şi mai puţin densă din straturile mai adânci. În
timpul încălzirii suprafeţei apei, convecţia nu se dezvoltă din cauza
stratificaţiei termice inverse.
Convecţia termohalină este condiţionată pe lângă factorul termic şi de
salinitate ( peste 250/00 ). Acest tip de convecţie în mările polare se dezvoltă
până la mari adâncimi, întârziind apariţia gheţurilor la suprafaţă.
20
Convecţia dinamică este activată de deplasarea maselor de aer la
suprafaţa bazinelor acvatice. Un vânt intens şi constant întreţine prin
presiune, curenţii de suprafaţă puternici. În locul volumelor de apă deplasate
se ridică din adâncuri altele mai calde sau mai reci.
Mersul diurn al temperaturii suprafeţelor acvatice prezintă o maximă în
jurul orei 16 şi o minimă la 2-3 ore după răsăritul Soarelui. Amplitudinea
oscilaţiilor diurne este foarte mică la latitudini mijlocii. Oscilaţiile scad odată
cu adâncimea şi dispar la aproximativ 15-20 m. Mersul anual al temperaturii
suprafeţelor acvatice se caracterizează printr-o maximă în august-septembrie
şi o minimă în februarie-martie, valorile pentru emisfera nordică.
Amplitudinea termică anuală este mai mare decât cea diurnă, dar mai mică
decât la suprafaţa solului. În zona temperată amplitudinea medie poate
atinge 15-200C, la tropice are valori mai mici de 2-30C. Oscilaţiile anuale se
resimt până la adâncimi de 1500-400 m.
Momentele apariţiei temperaturilor maxime şi minime prezintă o
decalare în raport cu adâncimea, situaţie înregistrată şi în sol. La adâncimile
de 60 m decalajul este de o lună.
Curenţii oceanici orizontali de adâncime şi suprafaţă, care transportă
ape cu temperaturi diferite dintr-o regiune în alta, influenţează în mare
măsură regimul termic anual al suprafeţei acvatice.
2.5 Circuitul caloric în sol şi în apă
Circuitul caloric în sol şi la apă, este definit prin cantitatea de căldură

pătrunsă în profunzime şi cea transmisă din interior, pierdută prin radiaţii, pe
unitatea de suprafaţă, într-o anumită perioadă de timp.
Circuitul caloric diurn reprezintă cantitatea de căldură care pătrunde
ziua în sol sau în apă şi cea pierdută prin radiaţie nocturnă pe unitatea de
suprafaţă.
Circuitul caloric anual reprezintă cantitatea de căldură recepţionată şi
transmisă la adâncime vara şi cea pierdută prin radiaţie iarna pe aceeaşi
unitate de suprafaţă în sol sau în apă.
Circuitul caloric în bazinele acvatice este mult mai ridicat decât în sol,
deoarece aproape toată cantitatea de căldură rezultă din transformarea
radiaţiilor absorbite este transmisă în adâncime prin curenţii de convecţie (
99,6% ) şi numai o mică parte ( 0,4% ) este cedată aerului, în schimb în sol
partea cedată aerului este mult mai mare.
Rezultă că circuitul caloric diurn şi anual în apă este de 20-30 ori mai
intens decât în sol. Deosebirile dintre circuitele calorice în sol şi apă
constituie originea principalelor deosebiri, sub aspectul regimului termic,
dintre climatele continentale şi cele oceanice de la toate latitudinile.
2.6.Transportul căldurii în atmosferă
Temperatura este o însuşire fizică a materiei care defineşte gradul de

încălzire şi răcire al corpurilor.
Încălzirea aerului atmosferic se realizează pe seama energiei solare în
principal, în mod indirect, prin intermediul suprafeţei terestre.
Energia solară transformată în căldură de suprafaţa terestră activă,
este transmisă aerului atmosferic prin: radiaţia terestră, conductivitate
21
calorică moleculară, turbulenţă, convecţie, advecţie şi condensarea vaporilor
de apă.
Radiaţia terestră infraroşie de undă lungă, cu efect caloric pronunţat,
este absorbită selectiv de vaporii de apă şi de dioxidul de carbon şi ca
urmare, stratul de aer din apropierea solului se încălzeşte. Căldura se
transmite de la strat la strat în altitudine. Fluxul de căldură este orientat
invers în timpul răcirii suprafeţei terestre active, dinspre straturile superioare
către cele inferioare. Acest proces este continuu, are un rol minor în
mecanismul transmiterii căldurii de la suprafaţa terestră în atmosferă.
Conductivitatea calorică moleculară, are un rol redus în transmiterea
căldurii suprafeţei terestre aerului, datorită coeficientului scăzut de
conductivitate calorică a aerului.
Turbulenţa este un sistem de mişcare haotică după traiectorii
complexe sub formă de turbioane şi curenţi de dimensiuni variabile a
diferitelor volume mici de aer. Turbulenţa poate fi de origine termică sau
dinamică ( mecanică ).
Turbulenţa termică este determinată de forţa aerostatică creată de
neuniformitatea termică a aerului. Intensitatea mişcării turbulente va fi cu atât
mai mare cu cât diferenţele de temperatură pe verticală şi pe orizontală
dintre volumele de aer vor fi mai accentuate.
Turbulenţă dinamică care nu este condiţionată de temperatura aerului
se dezvoltă în masele de aer deplasate de vânt, în urma frecării cu suprafaţa
terestră. Intensitatea ei este în raport cu viteza vântului şi gradul de
rugozitate a suprafeţei terestre.
Turbulenţa termică şi dinamică pot acţiona simultan, mai cu seamă în
timpul zilei determinând caracterul complex şi intensificarea turbulenţei.
Convecţia este mişcarea verticală neorganizată a volumelor de aer în
sens ascendent şi descendent, care amestecă straturile de aer pe diferite
grosimi, uneori până la limita superioară a troposferei. După condiţiile de
geneză se deosebeşte o convecţie termică şi o convecţie dinamică.
Turbulenţa termică prin dezvoltare se poate transforma în convecţie
termică, cauza fiind încălzirea inegală a unor compartimente mai mari ale
suprafeţei terestre. Iniţial iau naştere mişcări ascensionale puternice sub
formă de jeturi de viteze de la câţiva metri pe secundă până la 10-20 m/s.
Alături de curenţi ascendenţi apar şi curenţi descendenţi cu viteze mai mici,
care atunci când sunt asociaţi alcătuiesc celule convective.
Convecţia dinamică este mişcarea ascendentă forţată a maselor de
aer deplasate de vânt, când acesta întâlneşte un obstacol de mari
dimensiuni. Când ascensiunea forţată a aerului este determinată de versanţii
muntoşi, convecţia este orografică, iar când aerul cald şi mai uşor alunecă
ascendent deasupra unei mase de aer rece şi mai dens convecţia este
frontală.
Turbulenţa şi convecţia efectuează cel mai important transfer de
energie calorică pe verticală în troposferă, dinspre straturile de aer inferioare
mai încălzite, spre cele superioare mai reci.
Condensarea vaporilor în aerul atmosferic este însoţită de o
importantă degajare de energie sub forma căldurii latente de vaporizare,
cantitativ egală cu cea degajată în procesul de evaporare. Transformările de
bază ale apei în cadrul procesului de evaporare şi condensare efectuează un
transfer remarcabil de căldură între suprafaţa terestră şi atmosferă.
22
Transferul de căldură în atmosferă se realizează prin deplasarea
aerului pe orizontală, fenomen numit advecţie. Deplasarea orizontală a
aerului mai cald sau mai rece poate determina o creştere sau o scădere
ireală a temperaturii.
Rolul principal în procesul de încălzire a aerului atmosferic îl deţin
mişcările verticale şi orizontale ale acestuia.
2.7 Mersul zilnic şi anual al temperaturii aerului
Oscilaţiile temperaturii suprafeţei terestre active se transmite pe

verticală, de la strat la strat, în aerul atmosferic. Regimul termic al aerului
prezintă oscilaţii periodice zilnice şi anuale, ca şi solul sau apa.
Mersul zilnic al temperaturii aerului prezintă o oscilaţie simplă, cu o
singură maximă, între orele 14 şi 15, şi o minimă, înainte de răsăritul
Soarelui. Diferenţa în grade, dintre valoarea maximă şi cea minimă a
temperaturii în cursul unei zile reprezintă amplitudinea termică zilnică.
Amplitudinea oscilaţiilor diurne constituie o trăsătură de bază a regimului
termic şi depinde de: latitudine, anotimpuri, altitudine, respectiv relief, natura
suprafeţei active, nebulozitate şi vânt. Valorile amplitudinii diurne sunt mai
ridicate în regiunile deşertice subtropicale şi mai scăzute spre cei doi poli.
Cele mai mari valori ale amplitudinii diurne se înregistrează vara şi cele mai
mici iarna, în funcţie de înălţimea Soarelui.
Pe timp noros, amplitudinea termică diurnă este mai redusă decât pe
timp senin. Norii opresc radiaţia solară directă iar noaptea reduc radiaţia
efectivă, adică pierderea căldurii suprafeţei terestre.
Diferenţa în grade dintre temperatura medie a lunii cele mai calde şi a
lunii cele mai reci, reprezintă amplitudinea anuală a temperaturii aerului.
Mersul anual al temperaturii aerului depinde de aceeaşi factori care
influenţează mersul zilnic.
Cea mai mică amplitudine termică se constată în zona ecuatorială,
unde fluxul radiaţiei solare oscilează foarte puţin. Paralel cu creşterea
latitudinii cresc şi amplitudinile anuale, atingând valorile cele mai ridicate în
regiunile polare, mai ales pe continente.
Cele mai mici amplitudini termice anuale se înregistrează pe mări sau
în zonele de litoral şi cele mai mari pe continente.
Emisfera nordică, datorită predominării suprafeţelor continentale,
prezintă cele mai mari oscilaţii termice.
În mersul anual al temperaturii pe continentele emisferei nordice, cea
mai ridicată medie lunară se constată în iulie iar cea mai scăzută în ianuarie.
Pe oceane şi în zonele de litoral se observă o întârziere cu aproximativ o
lună a celor mai mari valori ( august ) şi a celor mai mici valori ( februarie -
martie ) medii lunare de temperatură.
2.8 Repartiţia temperaturii pe verticală
În troposferă temperatura aerului scade în raport cu creşterea înălţimii.

Repartiţia verticală a temperaturii în atmosferă se caracterizează prin
gradient termic vertical (  ), care redă mărimea variaţiei temperaturii aerului (
t ) pe unitatea de distanţă verticală ( h ):
23
t
  . (1)
h
Se exprimă în 0C şi se raportează la distanţa verticală de 100m: =-

t /100 m.
0
Semnul minus arată că, în general, temperatura scade pe verticală.

Dacă temperatura aerului scade cu înălţimea, gradientul este pozitiv şi mai
mare decât 0. Sunt situaţii în care temperatura creşte cu înălţimea, gradientul
este negativ şi mai mic decât 0. La o temperatură constantă pe verticală
gradientul are valoarea 0.
În troposfera latitudinilor mijlocii şi tropicale gradientul termic vertical
are o valoare medie de 0,60/100 m.
2.9 Daunele produse culturilor de temperaturile scăzute sau ridicate
a. Daunele provocate de temperaturile scăzute. Plantele găsesc condiţii

favorabile pentru o activitate biologică normală în tot cursul anului, numai în
zonele tropicale, suficient de umede, unde temperaturile se menţin
permanent pozitive. În restul zonelor climatice, plantele suferă din cauza
scăderii temperaturilor sub zero grade.
În ţara noastră, caracterizat prin climat temperat, scăderea
temperaturii aerului sub 0ºC este un fenomen obişnuit în timpul iernii.
Frecvenţa fenomenului scade în primăvară şi toamnă, iar vara se produce în
zona muntoasă.
Plantele din regiunile temperate şi reci s-au adaptat la condiţiile
termice nefavorabile de peste iarnă, fie prin evitarea acţiunii temperaturilor
scăzute, fie prin dobândirea unei anumite rezistenţe la acţiunea directă a
gerurilor. Din prima categorie fac parte plantele anuale, care îşi încheie ciclul
lor de vegetaţie până la venirea iernii, ele putând fi afectate doar de
îngheţurile timpurii de toamnă sau de cele târzii de primăvară.
Din a doua categorie fac parte plantele ierboase perene ( de exemplu,
cerealele de toamnă, lucerna, trifoiul ) şi cele lemnoase ( pomi fructiferi,
arbori ), care sunt supuse direct acţiunii temperaturilor scăzute din iarnă,
precum şi a celor din primăvară şi toamnă. Posibilităţile lor de iernare se
explică prin dobândirea unei rezistenţe relativ mai ridicate decât a celorlalte
plante, la temperaturi scăzute.
Acţiunea dăunătoare a temperaturilor scăzute, ca rezultat al
deshidratării protoplasmei celulare şi a îngheţării apei în ţesuturi, se
manifestă sub diferite forme. La plantele ierboase anuale şi bianuale, suferă
în primul rând părţile aeriene, şi în caz extrem, rădăcina şi părţile subterane
ale tulpinii. La plantele perene lemnoase, suferă în special lăstarii tineri. Dacă
gerul este mai mare sunt atinse şi ramurile mai bătrâne şi chiar trunchiul
copacilor.
Pagubele cele mai mari de pe urma temperaturilor scăzute se produc
la cereale, pomi fructiferi şi viţă de vie.
La cerealele de toamnă, gerurile puternice pot duce la micşorarea
numărului de plante (culturile ieşind rărite din iarnă), sau chiar la distrugerea
completă a plantelor.
24
În condiţiile ţării noastre, intrarea culturilor de toamnă în perioada de
repaus se produce în jurul datei de 5 – 10 decembrie, în Transilvania şi
jumătatea de nord a Moldovei, 10 – 20 decembrie, în regiunile sudice şi
vestice şi în a treia decadă a lunii decembrie, în sud – estul Dobrogei.
Calamităţile determinate de temperaturi joase nu afectează, de regulă,
mari zone agricole, ele având mai ales un caracter local.
Deosebit de dăunătoare sunt îngheţurile târzii de primăvară, care
afectează în mod deosebit viţa de vie ( până la compromiterea plantaţiilor
întregi ), plantele ce se seamănă primăvara, majoritatea legumelor, pomii
fructiferi, dintre care caisul şi piersicul sunt cei mai sensibili. Orezul şi
bumbacul, primăvara, suferă chiar la temperaturi uşoare peste zero grade.
Dintre cereale, orzul de primăvară este mai sensibil. Cerealele de
toamnă sunt mai puţin periclitate, deoarece majoritatea acestora rezistă la
temperaturi de zero grade sau uşor sub zero.
Îngheţurile de primăvară sunt mai periculoase în anii în care reluarea
vegetaţiei s-a produs mai de timpuriu, ele surprinzând plantele în fazele de
vegetaţie sensibile la temperaturi scăzute.
Îngheţurile timpurii de toamnă produc pagube culturilor legumicole
( tomate, pătlăgele vinete, ardei ), recoltei de struguri, precum şi unor culturi
de câmp care-şi încheie ciclul de vegetaţie mai târziu, cum sunt porumbul,
cartoful şi sfecla de zahăr, în special în regiunile mai nordice şi la latitudini
mai mari.
Deosebit de dăunătoare culturilor de legume, porumbului, cartofilor
sunt temperaturile negative care pot interveni în timpul verii.
Gradul de rezistenţă al plantelor la temperaturile scăzute variază cu
specia şi cu faza de vegetaţie. Se observă că cele mai rezistente la
temperaturi scăzute din timpul iernii sunt cerealele de toamnă.
Rezistenţa la ger apare datorită unor schimbări fizico – chimice ce se
produc la nivel celular, şi anume, acumulării zahărului în ţesuturi, a dizolvării
parţiale a amidonului şi a sporirii forţei coloizilor de reţinere a apei.
Rezistenţa la ger a plantelor mai depinde, în afară de particularităţile
speciilor şi ale soiurilor, şi de condiţiile de vegetaţie care determină gradul de
călire a plantelor. La cerealele de toamnă, de exemplu, o scădere lentă a
temperaturilor în anotimpul de toamnă, şi un cer senin, reprezintă cele mai
favorabile condiţii pentru acumularea zahărului în plante, deci pentru sporirea
gradului de rezistenţă a acestora la gerurile din iarnă. Dacă în toamnă
temperaturile se menţin ridicate un timp îndelungat şi scăderea lor se face
brusc, iar vremea este umedă şi înnourată, plantele vor intra în iarnă
insuficient călite, deci cu o rezistenţă slabă la acţiunea gerurilor din iarnă.
b. Temperaturi ridicate. Cercetările referitoare la influenţa temperaturii
asupra plantelor au condus la concluzia că procesele biologice scad brusc în
intensitate îndată ce temperatura depăşeşte limita optimă specifică şi se
opresc complet când temperatura atinge limita maximă.
Acţiunea nefavorabilă a temperaturilor ridicate ( peste pragul optim )
se explică printr-o serie de transformări biochimice care au loc în plantă la
nivel celular ( apariţia unor substanţe toxice, distrugerea complexului
lipoproteic, coagularea substanţelor proteice din protoplasmă ), care duc în
ultimă instanţă la moartea celulelor.
Nu toate plantele au aceeaşi rezistenţă la temperaturile înalte. Dintre
plantele de cultură, cea mai mare rezistenţă la temperaturi înalte o au
25
plantele iubitoare de căldură din regiunile sudice, de exemplu: sorgul, orezul,
bumbacul, ricinul.
Temperaturile de 35 . . . 40ºC, deşi nu provoacă moartea plantelor,
pot totuşi, când se menţin un timp mai îndelungat, să fie dăunătoare
acestora. La astfel de temperaturi, consumul de substanţă organică, prin
respiraţie depăşeşte cantitatea de substanţe sintetizate în procesul de
fotosinteză, planta începe să “ flămânzească ”. Acest fenomen este evident
la plantele din zonele temperate, cum sunt, de exemplu, la grâu, in, la multe
plante de grădină, care la temperaturi prea înalte se etiolează, înfrăţesc slab
şi dau recolte mici. Odată cu slăbirea organismului, plantele devin mult mai
sensibile la bolile criptogramice.
La cele mai multe plante, sensibilitatea cea mai mare se manifestă în
timpul înfloritului, când temperaturile ridicate ( > 35ºC ) stânjenesc procesul
de fecundare, provocând cterilitatea polenului şi căderea fructelor abia
formate.
La porumb de exemplu, temperaturile prea ridicate ( > 32ºC ) însoţite
de deficit de umiditate în aer şi sol prelungesc intervalul între înspicare şi
apariţia stigmatelor. În asemenea condiţii viabilitatea polenului scade mult,
reducându-se în câteva ore, iar stigmatele pierzând umiditatea împiedică
germinaţia polenului. Aceste condiţii determină în mare măsură sterilitatea
totală sau parţială a plantei.
La grâu, temperaturile ridicate stânjenesc fecundarea, mai ales în
cazul insuficienţei apei din sol. Spicul rămâne ştirb sau complet lipsit de
boabe.
1. Explicaţi variaţia zilnică a temperaturii aerului. Explicaţi variaţia

anuală a temperaturii aerului.
2. Gradientul termic vertical. Definiţie.
3. Cum influenţează temperaturile ridicate si scazute dezvoltarea
plantelor?
4.Care sunt legile care stau la baza propagării căldurii în sol?
5.Explicaţi variaţia zilnică a temperaturii solului.
6.Explicaţi variaţia anuală a temperaturii solului.
26
ELEMENTE DE BIOFIZICĂ MOLECULARĂ
Cuvinte cheie: vascozitatea lichidelor, difuziunea, osmoza, starea

gazoasă, densitate
Rezumat
Biofizica moleculara studiaza starile de agregare ale materiei vii
precum si legile care guverneaza principalele transformari de stare ale
gazelor ideale. Capitolul de fata acorda o atentie deosebita studiului apei ca
lichid biologic universal. Se va studia structura moleculei de apa in cele trei
stari de agregare, anomaliile proprietatilor fizice ale apei cat si rolul biologic
al apei. De asemenea, vor fi descrise fenomenele moleculare de suprafata.
Acest subcapitol trateaza tensiunea superficiala a lichidelor formarea
meniscurilor si fenomene de capilaritate.
Din categoria fenomenelor moleculare un rol important il au
fenomenele moleculare de transport (vascozitatea lichidelor, difuziunea,
osmoza).
3.1. Stările de agregare ale materiei
Materia vie este foarte eterogenă atât ca structură şi compoziţie

chimică cât şi ca stare de agregare. În natură se găsesc 4 stări de agregare a
substanţei: solidă, lichidă, gazoasă, plasma .
În diferitele părţi ale organismului viu se întâlnesc substanţe în cele trei
stări de agregare: solidă, lichidă şi gazoasă. Cele trei stări fizice se deosebesc
prin:
1) aranjarea în spaţiu a particulelor constituente (molecule, atomi, ioni)
2) intensitatea forţelor de interacţiune între aceste particule (forţe de
coeziune)
3) felul în care se manifestă mişcarea termică (intensitatea agitaţiei
termice)
(translaţia - gaze, vibraţie şi translaţie - lichide, vibraţie - solide).
Între cele trei stări de agregare, nu se pot face delimitări riguroase,
pentru că în natură există stări intermediare şi mixte, stări care se găsesc
frecvent şi în organismele vii (exemplul 1: apa în cantităţi mari are
caracteristicile unui lichid, în timp ce în straturi subţiri - în peliculele din
structurile biologice, apa are însuşiri elastice, deci însuşiri de solid; exemplul
2: sângele este un fluid în care sunt dizolvate gaze şi care conţine de
27
asemenea, în suspensie, elemente figurate care prezintă proprietăţi ale
substanţelor solide).
3.1.1. Starea gazoasă
Particulele constituente stării gazoase, au dimensiuni de ordinul 10-10

m, iar distanţele dintre ele sunt de zeci şi sute de ori mai mari decât diametrul
lor. Din această cauză, gazele pot fi comprimate foarte mult la un volum de
mii de ori mai mic.
Datorită distanţelor mari dintre particule, forţele de coeziune sunt
foarte slabe şi ca urmare gazele nu au structură internă (nu au formă şi volum
propriu), fiind expansibile. Ele trec cu uşurinţă de la volum mic la volum mare
şi invers.
Expansibilitatea se explică prin mobilitatea mare a particulelor de gaz,
ceea ce determină ca acestea să ocupe uniform tot spaţiul ce le stă la
dispoziţie, luând forma vasului în care sunt puse.
Mobilitatea mare a particulelor de gaz se datorează energiei cinetice
mari pe care o au şi a forţelor de atracţie slabe dintre ele.
Datorită mobilităţii particulelor de gaz, acestea se pot amesteca în
orice proporţie, formând soluţii gazoase (de exemplu, aerul este o soluţie
gazoasă formată din oxigen, azot, gaze rare etc).
Mişcarea moleculelor gazelor este dezordonată, în toate direcţiile,
moleculele ciocnindu-se între ele şi cu pereţii vasului în care se găsesc.
Datorită ciocnirii particulelor de gaz, cu pereţii vasului în care se află,
gazul exercită o presiune asupra acestora. Cu cât particulele sunt mai
numeroase, ciocnirile sunt mai dese şi presiunea este mai mare.
S-a constatat experimental că ciocnirile dintre particulele de gaz şi
pereţii vasului sunt cu atât mai puternice cu cât temperatura la care se află
gazul este mai ridicată. deci presiunea depinde de temperatură. Mişcarea
termică a moleculelor de gaz, constă dintr-o mişcare de translaţie în toate
direcţiile.
Din punct de vedere macroscopic, starea unui gaz este definită cu
ajutorul a 3 parametrii (mărimi macroscopice):
a) temperatură
b) presiune
c) volum
Dacă unul din aceşti parametrii se schimbă, starea gazului se va
schimba şi ea. (gazul suferă o transformare). Transformarea pe care o suferă
gazul poate fi: simplă sau generală.
Transformarea simplă - dacă unul dintre parametrii rămâne constant
în timpul transformării.
Transformarea generală - dacă variază toţi cei trei parametrii.
Exemplu: prin încălzire, gazele îşi măresc volumul, deci V depinde de T, iar V
depinde şi de p. S-a determinat experimental că menţinând T = const.,
mărind presiunea (p), volumul (V) se micşorează. pV = RT
Relaţiile matematice ce stabilesc variaţia acestor mărimi sunt date de
legile gazelor.
Transformările gazului au fost studiate pe aşa numitul "gaz ideal"
(starea perfectă) fiind satisfăcute de aşa numitele gaze perfecte.
28
Prin gaz ideal (perfect) se înţelege un gaz constituit din particule
identice, de dimensiuni foarte mici faţă de distanţele dintre ele, putându-se
considera puncte materiale (p.m.). Forţele intermoleculare sunt neglijabile iar
ciocnirile cu pereţii vasului se consideră perfect elastice.
Pentru ca un gaz să tindă spre starea perfectă trebuie să se găsească
la presiuni foarte joase (p ) şi la temperaturi ridicate (T ).
Cunoaşterea transformărilor simple ale gazelor este absolut necesară
pentru studiul procesului de respiraţie al organismelor vii.
Transformarea izotermă. Legea Boyle-Mariotte
Transformarea izotermă constă în comprimarea sau destinderea unei

mase de gaz, la T = const.
Legea Boyle-Mariotte este legea compresibilităţii şi expansibilităţii
gazelor şi se enunţă astfel:
"La temperatură constantă, produsul dintre presiunea şi volumul unui
gaz este constant"
pV = const. la T = const. şi m = c t
Să considerăm o masă de gaz (m = const.) ce suferă o transformare

izotermă între: - o stare iniţială caracterizată de parametrii p1 , V1, T
- o stare finală caracterizată de parametrii p2 , V2, T.
Experimental, dacă gazul din starea 1 este supus comprimării până
V
când volumul său se reduce la jumătate, adică V2  1 , se constată că
2
presiunea gazului se dublează, p2 = 2p1.
V
Parametrii în starea 2 vor fi: T, V2  1 , p2 = 2p1  p2V2 = p1V1 sau
2
p1 V2
 ,
p 2 V1
sau în general: p  V = const.
Relaţia arată că presiunea unui gaz variază invers proporţional cu

volumul, când T = const.
Legea Boyle-Mariotte se reprezintă grafic în coordonate Clapeyron (p-
V) printr-o hiperbolă echilateră.
La diferite temperaturi, pentru acelaşi gaz, se obţine o familie de curbe
- reprezentând izotermele gazului ideal.
Legea Boyle - Mariotte este aplicabilă gazelor reale până la presiuni de
aproximativ 12 atm. Pe măsură ce presiunea creşte, abaterea gazelor reale
de la această lege este mai mare. Respiraţia aeriană a organismelor vii are
loc la presiuni de maximum câteva atmosfere, de aceea procesul de
respiraţie se supune legii Boyle - Mariotte.
La mărirea volumului cavităţii toracice conform legii Boyle - Mariotte
scade presiunea în plămâni şi datorită diferenţei de presiune dintre aerul
atmosferic şi interiorul plămânului, are loc inspiraţia.
29
La micşorarea volumului cavităţii toracice creşte presiunea din plămâni
şi are loc expiraţia.
3.1.2. Legea lui Dalton pentru un amestec de gaze
Considerăm un amestec de gaze într-o incintă de volum V la

temperatura constantă T.
În practică se întâlnesc frecvent situaţii când se află împreună mai
multe gaze, care însă nu reacţionează între ele. Acestea formează un
amestec de gaze.
Într-un amestec de gaze, la T şi V constant, fiecare gaz în parte (din
amestec) va exercita o presiune (presiune parţială) şi ocupă întreg volumul
amestecului (ca şi cum el s-ar afla singur în tot volumul ocupat de amestec).
Parametrii de stare ce caracterizează starea componentei 1 sunt:
presiune, volum, temperatură, masă.
p1V
I. p1, V, T, 1  p1V = 1RT   1 
RT
p 2V
II. p2, V, T, 2  p2V = 2RT   2 
RT
- amestecul este caracterizat de parametrii de stare: p, V, T, 
p V
pV = RT   
RT
Aplicând legea conservării masei:  = 1 + 2 + … + n
pV pV p V p nV
= 1 + 2 +…+ 
RT RT RT RT
n
p = p1 + p2 + … pn =  pi - relaţia reprezintă expresia
i 1
matematică a legii lui
Dalton.
p1, p2, …, pn = presiunile parţiale ale gazelor din amestec; p = presiunea

totală.
Enunţ:  Presiunea totală exercitată de un amestec de gaze este egală cu

suma presiunilor parţiale ale componentelor amestecului.
30
n
p  pi
i 1
Observaţie: Pentru fiecare gaz din amestec este valabilă legea Boyle-
Mariotte.
Prin presiune parţială a unei componente dintr-un amestec gazos se înţelege
presiunea exercitată de acea componentă dacă singură ar ocupa întreg
volumul pus la dispoziţia amestecului la aceeaşi temperatură.
3.1.3. Solvirea gazelor în lichide şi legile Henry-Dalton
Gazele pot fi solvite în lichide (se dizolvă în lichide) şi rezultă soluţii de

gaze în lichide. Solvirea (dizolvarea) are loc conform legilor Henry-Dalton
care arată că:
volumul maxim de gaz

solvit
1. Coeficientul de solvire (solubilitate) =
volumul solventului
(dizolvantului)
Valoarea acestui coeficient depinde de natura gazului (solvitului) dar şi

a solventului şi de temperatură; ea scade odată cu creşterea temperaturii,
devenind nul la temperatura de fierbere a solventului.
2. Legea lui Henry: Pentru un anumit gaz şi un anumit solvent, la o
temperatură dată, cantitatea de gaz solvită în lichid, este proporţională cu
presiunea exercitată de gaz asupra suprafeţei lichidului (solventului).
3. În cazul unui amestec de gaze, fiecare gaz se dizolvă în solvent ca
şi cum s-ar afla singur cu solventul; solvirea are loc conform legii lui Dalton:
“Fiecare componentă gazoasă a amestecului se dizolvă ca şi cum singură s-
ar afla în întregul spaţiu ocupat de amestec, cantităţile de gaz solvite
(dizolvate) pentru fiecare componentă fiind proporţionale cu presiunile
parţiale exercitate de fiecare componentă din amestec asupra suprafeţei
solventului”.
3.2 STAREA LICHIDĂ
Prin lichid se înţelege corpul aflat într-o stare de agregare

intermediară între starea solidă şi cea gazoasă. Lichidele, ca sisteme fizice
prezente în natură, sunt caracterizate printr-o serie de proprietăţi ce le
deosebesc net de gaze şi solide, dar care totodată le situează ca stare
tranzitorie între acestea.
Particulele constituente ale stării lichide, nu au poziţii fixe, putându-se
deplasa unele faţă de altele.
Între moleculele sistemului în stare lichidă, se manifestă forţe de interacţiune
mai mari decât între moleculele sistemului în starea gazoasă:
31
fatr.G < fatr.L < fatr.S
Distanţa dintre molecule este mult mai mică decât la gaze, de aceea
lichidele sunt foarte puţin compresibile.
Forţele de coeziune (de atracţie între molecule) sunt destul de mari si ca
urmare lichidele au un volum propriu, bine determinat.
Deşi forţele de coeziune sunt mult mai mari decât la gaze, totuşi ele nu sunt
suficient de puternice ca să asigure lichidelor o formă proprie.
Prin urmare, lichidele nu au formă proprie, ele iau forma vasului în
care sunt puse.
Existenţa volumului propriu, evidenţiază faptul că densitatea
sistemelor în stare lichidă este mai mare decât densitatea sistemelor în
starea gazoasă.
De asemenea, existenţa volumului propriu face posibilă o mişcare a
unei părţi a corpului faţă de altă parte a aceluiaşi corp, prin lunecarea unui
strat de lichid faţă de straturile învecinate. Acest fenomen se numeşte
curgere. Lichidele se împart în două categorii:
- lichide ideale
- lichide reale
 Un lichid ideal, este, prin definiţie, un lichid absolut incompresibil şi de
vâscozitate nulă, (alunecarea straturilor de fluid unele peste altele în procesul
de curgere are loc fără frecare).
 Lichidele reale sunt vâscoase şi compresibile.
Proprietăţile sistemelor în stare lichidă, se modifică în special cu temperatura
T şi foarte puţin cu presiunea. Agitaţia termică la lichide este mai slabă decât
la gaze, dar ea se intensifică cu creşterea temperaturii. (ea este mai puţin
haotică decât la gaze deoarece distanţa dintre molecule este mult mai mică).
Moleculele exercită mişcări de vibraţie în jurul poziţiilor de echilibru
peste care se suprapune o mişcare de translaţie dezordonată (pusă în
evidenţă prin mişcarea browniană).
Moleculele unui lichid sunt grupate, formând structuri a căror formă
depinde de natura lichidului şi de condiţiile în care se află. Aceste structuri nu
sunt definite deoarece orice moleculă poate să părăsească, prin efectul
agitaţiei termice, grupul din care face parte trecând la grupul vecin şi invers.
Apa constituie cel mai important lichid pentru viaţă, luând parte atât la
organizarea structurală a sistemelor vii cât şi la activitatea metabolică a
acestora.
3.2.1. Apa. Răspândirea apei în natură
Apa este substanţa chimică cea mai larg răspândită pe glob,

acoperind 71% din suprafaţa Terrei (3,6108 km2), din suprafaţa totală a
globului terestru (5,1108 km2). Ea este considerată drept “matricea vieţii”.
Omul nu poate trăi decât 5 – 7 zile fără apă exogenă. Mai puţin de 10% din
apă se găseşte sub formă solidă (gheaţă). Apa alcătuieşte hidrosfera cu un
volum total de 1,4109 km3 din care 71013 t se află în atmosferă sub formă de
vapori (între 1 şi 30 g/m3).
32
Apa naturală nu este chimic pură, conţinând dizolvată în ea gaze,
săruri şi diferite particule în suspensie. În mări, salinitatea ajunge la 30 o/oo, în
timp ce apele dulci au o salinitate de 0,1%.
Apa naturală este rezultatul combinării diferiţilor izotopi ai hidrogenului
1
1 H, 2
1 H, 3
1 H, cu diferiţi izotopi ai oxigenului 16
8 O , 17
8 O ,
18
8 H
Cantitatea predominantă de apă (cea mai mare parte) rezultă din
combinarea izotopului 11 H cu 168O rezultă H2O.
Prin combinarea izotopului 12 H = 12 D (deuteriu) cu 168O rezultă
apa grea (D2O) cu densitatea 1,1 g/cm3 şi este răspândită în natură în
proporţie de 1/6000) (are o densitate mai mare decât a apei naturale).
3.2.2 Structura moleculei de apă în cele trei stări de agregare
Molecula de apă este triatomică fiind formată dintr-un atom de

16
8 O legat covalent de doi atomi de 11H .
(I) 1
1 H Z = 1  1s1 există un singur electron pe stratul K
16
8 O Z = 8  1s2 / 2s2 2p4 pe stratul K se află doi electroni iar pe stratul
L se află 6 electroni.
Rezultă că pentru a realiza o configuraţie stabilă de octet, 8 electroni
pe ultimul strat (L) oxigenul şi hidrogenul vor pune în comun electroni. 6
electroni ai oxigenului se unesc cu 2 electroni de la 2 atomi de hidrogen,
rezultă astfel o configuraţie stabilă.
H• •O• •H  H O H  H  O H
Prin studiul spectrelor de absorbţie în IR, s-a demonstrat că molecula

de apă este asimetrică, atomii de hidrogen şi oxigen fiind legaţi covalent sub
un unghi de 105o .
Distanţa dintre nucleii atomici este de 0,99 Å în starea de agregare
lichidă şi solidă.
Observaţie ! Legătura covalentă este foarte puternică. Energia de legătură
a acesteia este 102 kcal/mol ceea ce demonstrează că molecula de apă este
deosebit de stabilă din punct de vedere termic, disociind în elementele
componente doar la temperaturi foarte înalte, de peste 1000 oC (la 2500oC
fracţiunea disociată reprezintă doar 10%). De abia la 4000 oC moleculele de
apă disociază complet în elemente componente, adică în atomi de hidrogen
şi oxigen liberi.
Deoarece centrul sarcinilor electrice pozitive din jurul hidrogenului “+”
nu coincide cu centrul sarcinilor electrice negative “-“ din jurul oxigenului se
poate spune că molecula de H2O este polară, adică are caracter de dipol
electric. Din punct de vedere electric, apa are o moleculă polară ce prezintă
un dipol electric permanent.
33
Definiţie: Numim dipol electric, un sistem format din două sarcini electrice
egale ca mărime, dar de semne contrare (+q, -q) situate la distanţă d una
de alta.
Caracteristic dipolului electric este momentul electric dipolar (),
definit prin relaţia:
  qd
Unitatea de măsură a momentului dipolului este Debye, notată prin D.
[]tol. = 1 Debye; 1D = 10-19 C  10-10 m = 10-29 Cm ; []SI = Cm .
Momentul dipolului moleculei de apă este  = 1,84 D. Valorile

momentelor electrice pot da indicaţii utile despre forma moleculelor. În
practică, dipolmomentul molecular se determină măsurând constanta
dielectrică a moleculelor. Caracterul polar al moleculelor, determină
asocierea acestora (o anumită tendinţă de ordonare) asociere ce conferă
apei proprietăţi fizice deosebite, ca:
- punct de fierbere ridicat (100oC) având în vedere că H2S fierbe la –
o
64 C
Asocierea moleculelor de H2O se realizează prin legături de hidrogen,
numite şi legături prin punţi de hidrogen (natura lor a fost determinată prin
difracţia razelor X).
O moleculă de apă poate stabili cel mult 4 legături prin punţi de
hidrogen fiind înconjurată de alte 4 molecule de apă, legate prin legături de
hidrogen.
Cei doi atomi de oxigen uniţi prin legături de hidrogen se află la
distanţa de 2,76 Å unul de altul.
Legătura de hidrogen este o legătură de natură electrostatică, ce se
reprezintă prin linie punctată.
Energia de legătură pentru legătura de hidrogen variază între 2 – 5 kcal/mol
(1 cal = 4,18, J). Aceste legături sunt relativ slabe, contribuţia lor la
stabilitatea în soluţie este practic nulă, însă au valoare semnificativă în
determinarea structurii spaţiale a biomoleculelor.
În ansamblu, prin legături de hidrogen, se formează reţele cu atât mai
stabile şi mai ordonate cu cât temperatura este mai scăzută şi agitaţia
termică mai mică.
În gheaţă foarte puternic răcită (t < 0oC) toţi atomii de hidrogen
formează legături de hidrogen. Fiecare atom de oxigen al unei molecule de
apă este legat de alte 4 molecule prin legături de hidrogen formând structuri
hexagonale.
Structura gheţii (reţea cristalină, cu densitatea mică deoarece are
multe goluri) este astfel o structură ordonată, dar cu multe goluri în reţeaua
hexagonală, determinate de legătura de hidrogen.
La t = 0oC, gheaţa primind o cantitate de căldură Q, 15% din legăturile
de hidrogen se rup (se desfac brusc), apa continuă să păstreze o structură
cristalină dar din ce în ce mai mobilă.
Astfel, apa “se împachetează” mai strâns deoarece molecule de apă
rezultate intră în golurile reţelei cristaline şi acest proces de rupere a
legăturilor de hidrogen continuă până se ating 4oC.
34
Structurile cristaline, se desfac şi se refac, cu atât mai repede cu cât
agitaţia termică este mai mare (temperatura creşte).
În stare lichidă, apa este formată dintr-un amestec de
- molecule libere (monomeri), din
- molecule legate câte două prin punţi de hidrogen (dimeri)
- molecule legate câte patru prin punţi de hidrogen (tetrameri)
- molecule legate câte şase prin punţi de hidrogen (hexameri).
Punţile (legăturile) existente persistă circa 10-9 s; ele se distrug şi se
refac permanent. Timpul lor de existenţă corespunde la câteva mii de ciocniri
intermoleculare.
Cele mai stabile forme sunt cele de dimeri, ele persistând şi la
temperaturi ridicate. Proporţia dintre cele 4 forme este diferită în raport cu
temperatura.
La temperatura de 100oC se rup toate legăturile de hidrogen şi
moleculele de apă devin libere şi izolate. Eventual există câţiva dimeri. În
stare gazoasă, apa nu mai păstrează nici o structură regulată, fiind
nestructurată.
În jurul temperaturii de 40oC rezultă că 50 din legăturile de hidrogen
sunt desfăcute şi apa devine mai fluidă şi mai reactivă.
3.2.3. Anomaliile proprietăţilor fizice ale apei
În comparaţie cu majoritatea lichidelor, din cauza dipolmomentului

molecular relativ mare şi a numărului crescut de legături de hidrogen, apa
prezintă o serie de anomalii.
a.. Variaţia densităţii apei cu temperatura
m
 Densitatea absolută a unui corp (solid, lichid sau gazos) este masa
V
kg g
unităţii de volum: [  ] SI  3 ; [  ] tol 
m cm 3
Densitatea majorităţii lichidelor scade o dată cu creşterea temperaturii,

deoarece volumul lichidelor prin dilatare creşte odată cu creşterea acesteia.
( V  Vo (1   t )  - coeficientul de dilatare volumică)
m m o
   o, Vo – valoarea la 0oC
V Vo (1   t ) 1   t
În intervalul de temperatură 0 – 4oC, apa prezintă o variaţie anomală a

densităţii cu temperatura. Astfel, în cazul apei, între 0 şi 4 oC, densitatea 
creşte atingând o valoare maximă la 4oC. La temperaturi mai mari de 4oC,
densitatea scade din nou. Acest fenomen are următoarea explicaţie:
Dacă temperatura creşte până la 4oC, un număr din ce în ce mai
mare de legături de hidrogen se rup (se desfac brusc), astfel încât monomerii
35
rezultaţi vor ocupa spaţiile (ochiurile) intermoleculare ale reţelei cristaline
(hexagonale). Prin apropierea maximă a moleculelor rezultă ă apa se
”împachetează” mai strâns şi volumul scade odată cu creşterea temperaturii
iniţiale. Volumul apei ajunge minim la +4oC, punct în care densitatea este
maximă.
4 o
C
 1 g / cm 3
Dacă temperatura creşte peste 4oC, agitaţia termică se intensifică şi

pe de o parte monomerii scapă din ochiurile reţelei hexagonale iar pe de altă
parte tot mai multe legături de hidrogen se rup şi începe creşterea în volum
sau dilatarea normală a apei, deci densitatea scade.
De la temperaturi mai mari de 4oC până la 100oC (fierbere) apa se
comportă normal din punct de vedere al densităţii.
Apa face parte din puţinele corpuri care îşi micşorează densitatea (îşi
măresc volumul) prin solidificare. Astfel, gheaţa are o densitate mai mică
decât 1g/cm3. Structura cristalină a gheţii este mai puţin compactă decât a
apei lichide. În structurile hexagonale există spaţii libere care explică de ce
volumul gheţii este cu aproximativ 1/9 mai mare decât al apei.
Faptul că densitatea apei este maximă la +4oC are o mare importanţă
biologică pentru existenţa vieţii subacvatice în anotimpul rece.
Apele suficient de adânci nu îngheaţă niciodată până la fund, fenomen
care permite existenţa vieţuitoarelor.
În timpul iernii, majoritatea lacurilor cu ape dulci nu îngheaţă complet,
iar temperatura apei nu scade sub +4oC.
Pe de altă parte, creşterea volumului apei cu până la 10% prin
îngheţare şi formarea de cristale pot provoca dezorganizarea structurii vii.
1. Cum este caracterizata starea lichida?

2. Care sunt unitatile de masura a densitatii.
3. Ce este un dipol electric?
4. Definiţi lichidul si gazul ideal.
5. Care sunt transformarile de baza?
6. Deduceti legea lui Dalton pentru un amestec de gaze.
36
ELEMENTE DE BIOFIZICĂ MOLECULARĂ
Cuvinte cheie: caldula specifica, caldura latenta, permitivitatea,

rezistivitatea, pH, hidroniu
4.1 Proprietaţile termice ale apei

a) Căldura specifica
Pentru a creşte temperatura apei cu un grad, apa are nevoie de mai

multă căldură decât alte lichide, căldura necesară intensificării
corespunzătoare agitaţiei termice dar şi ruperii legăturilor prin punţi de
hidrogen.
Căldura specifică "c" este o mărime fizică egală cu cantitatea de
căldură necesară unităţii de masă a unei substanţe pentru a-şi ridica
temperatura cu 1C.
Prin definiţie:
Q J
c [c]SI  ;
m  T kg  K
În sistemul tolerat
cal
c apa  1
g  grd
cal kJ J
Corelaţia între sisteme c apa  1  4,18  4180
g  grd kg  K kg  K
Căldura specifică a apei reprezintă cantitatea de căldură necesară unui

gram de apă pentru a-şi ridica temperatura cu un grad.
Dintre toate lichidele (şi chiar solidele) apa are cea mai mare căldură
specifică. În general foarte puţine lichide organice au căldura specifică mai
mare de 0,7 cal/ggrd 3 kJ/kgK. Valoarea ridicată a căldurii specifice a apei
se datorează structurii moleculare cvasicristaline a apei. Ea îi conferă
acesteia rolul de a tampona variaţiile de temperatură atât la nivel planetar cât
şi la nivelul fiecărui organism. Astfel, organismele vii pot primi cantităţi mari
de căldură atât din mediul exterior cât şi din interiorul organismului (rezultată
37
din reacţiile metabolice termogene) fără să crească temperatura peste
valorile compatibile cu viaţa.
Căldura specifică mare a apei explică inerţia termică a acesteia, adică
apa are tendinţa de a-şi păstra temperatura constantă. Apa se încălzeşte şi se
răceşte foarte greu, fapt extrem de important pentru toate vieţuitoarele, în
special pentru cele acvatice.
Importanţa apei pentru organismele vii constă în menţinerea constantă a
temperaturii corpului (homeostazia termică) prin procesul de termoreglare.
Exemplu: temperatura interioară a corpului homeotermelor poate avea valori
cuprinse între 35 – 42oC. Temperatura pielii poate varia între limite mult mai
mari (la om între 17 – 40oC).
b) Căldura latentă de vaporizare
O consecinţă a existenţei legăturilor de hidrogen este şi valoarea mare

a căldurii latente de vaporizare a apei, faţă de alte lichide.
Definiţie: Căldura latentă de vaporizare () este o mărime fizică egală cu
cantitatea de căldură necesară unităţii de masă de lichid pentru a trece din
starea lichidă în starea de vapori - de aceeaşi temperatură cu lichidul şi sub
presiune constantă.
Q J cal
V  [V]SI = iar în sistemul tolerat [V]CGS =
m kg g
Pentru a transforma în vapori un gram de apă care fiebe sunt

necesare 540 cal/g = 2,43 MJ/kg.
Apa are o valoare ridicată a căldurii latente de vaporizare (581 cal/g la
37oC) faţă de alte lichide, fapt care se explică tot prin energia necesară
desfacerii legăturilor de hidrogen.
V = 597 – 0,6t
V variază cu temperatura la care are loc evaporarea:

De exemplu, pentru apă avem valorile:
V = 585 cal/g (sau 585 kcal/kg) la temperatura de 20oC
V = 580 cal/g la temperatura de 37oC;
V = 574 cal/g la temperatura de 40oC.
Anomaliile proprietăţilor fizice ale apei contribuie la menţinerea
constantă a temperaturii corpului organismelor vii prin mecanismul
termoreglării.
4.2 Proprietăţile electrice ale apei
Conductibilitatea electrică a apei măsoară capacitatea ei de a conduce

curentul electric:
1
  = rezistivitatea electrică

38
Apa pură are o conductibilitate electrică mică (de ordinul 10-6 -1m-1)
datorită faptului că disociază foarte puţin în ioni. Rezultă că apa nu permite
trecerea cu uşurinţă a curentului electric.
Conductibilitatea electrică a unei soluţii (a apei) depinde de:
- numărul de ioni existenţi în unitatea de volum
- mobilitatea ionilor.
Constanta dielectrică, sau permitivitatea este o mărime ce
caracterizează proprietăţile electrice ale unui mediu.
Constanta dielectrică relativă a apei (r) este foarte mare (78,5 la 25oC)
ceea ce explică marea capacitate a apei de a ioniza substanţele dizolvate în
ea. Acest fapt se datorează caracterului dipolar al moleculei de apă: ea
înconjoară sarcinile electrice aflate în interacţiune slăbind forţa electrică de
interacţiune dintre ele.

r     o r
o
1 qq
în vid: Fo   1 2 (legea lui Coulomb - se referă la forţa de
4 o r 2
interacţiune
care se exercită între două sarcini electrice punctiforme q1 şi q2);
1 qq
în mediu oarecare: F  1 2.
4 r2
"r" - ne indică de câte ori forţa de interacţiune dintre două sarcini electrice
este mai mare în vid decât în mediul respectiv.
 = permitivitatea electrică absolută a mediului
o = permitivitatea electrică a vidului
r = permitivitatea electrică relativă
În sistemul de unităţi tolerat r (vid) = 1; r petrol = 2; r parafină = 2; r sulf =
4; r apă = 81.(r a apei mult mai mare decât al celorlalte lichide, se datorează
faptului că molecula de apă are caracter de dipol electric, respectiv apa este
un lichid ce conţine molecule polare). Datorită acestui fapt apa este un mediu
bun de disociere electrolitică. Valoarea deosebit de mare a lui r ne indică
uşurarea procesului de disociaţie în prezenţa apei.
La apă, efectul dipolilor moleculari este mărit de interconexiunea dintre
molecule prin legăturile de hidrogen.
Valoarea mare a constantei dielectrice uşurează procesul de
dizolvare în general. Moleculele dipolare ale apei înconjoară într-un anumit fel
moleculele corpului dizolvat, alcătuind împreună un complex molecular.
Această "peliculă" de molecule de apă orientate în jurul ionilor, produce
câmpuri electrice proprii, opuse sensului câmpului electric existent între ionii
substanţei dizolvate. Acest fenomen slăbeşte de r ori forţa electrostatică dintre
39
sarcinile ionilor dizolvaţi, care din acest motiv rămân separaţi de moleculele de
apă. Ionii formaţi prin disociere sunt responsabili de conductibilitatea soluţiilor
de electroliţi şi de o serie de alte fenomene.
4.3 Proprietăţile optice ale apei
Apa este transparentă pentru radiaţiile vizibile (  400 - 760 nm) pe

care le absoarbe foarte puţin, numai când stratul de apă este foarte gros (zeci
de metri) sau este impurificată cu substanţe poluante. Acest fapt permite
dezvoltarea vieţii acvatice.
Odată cu creşterea grosimii stratului de apă, creşte absorbţia şi scade
transmisia.
Apa absoarbe total radiaţiile infraroşii (IR) (  > 760 nm), deci este
opacă pentru radiaţiile IR.
Apa absoarbe moderat radiaţiile ultraviolete (UV) (  < 400 nm) - deci
este parţial transparentă pentru radiaţiile ultraviolete.
Observaţie: - radiaţiile infraroşii produc încălzirea
- radiaţiile ultraviolete produc modificăride structură
moleculară, putând produce ionizări.
4.4 Starea apei în sisteme biologice
Apa reprezintă “cadrul molecular” în care se desfăşoară viaţa, având

în vedere ponderea deosebit de mare în ansamblul componenţilor
organismelor vii.
Din punct de vedere teoretic, elucidarea stării apei în organisme în
general, şi în special în interiorul celulelor, constituie o etapă majoră şi cea mai
dificilă a înţelegerii stării fizice a materiei vii.
Actualmente se face o clasificare în următoarele compartimente:
a. apa intracelulară care se referă la mediul în care au loc reacţiile
metabolice;
b. apa extracelulară care constituie mediul imediat înconjurător al
fiecărei celule;
Apa intracelulară reprezintă 54% din totalul apei din organism, iar apa
extracelulară 45 %, iar 1% reprezintă apa structurată.
Apa intracelulară prezintă anumite particularităţi:
- nu îngheaţă nici la temperatura de - 20°C;
- nu are proprietăţi de solvent faţă de cristaloizi;
- nu circulă prin membrană din interior spre exterior;
- rezistă anormal la deshidratare;
Acestor proprietăţi li se pot asocia termenii:
- apă necongelabilă;
- apă nesolvantă;
- apă intransferabilă (osmotic);
- apă fixată (sau în general apă legată);
După distribuţia tisulară, apa poate fi tisulară (din ţesuturi) şi cavitară
(de exemplu, umoarea apoasă şi sticloasă, lichidul cefalorahidian etc).
După provenienţă, apa poate fi:
40
- exogenă (introdusă în organism din exterior)
- endogenă (rezultată din procesele metabolice prin oxidare aerobă).
După starea ei chimică în organism, apa poate fi:
- legată (conţinută în diverse structuri moleculare)
- liberă (apa circulantă între şi în spaţiile hidrice)
Apa liberă este fracţiunea ce constituie spaţiul solvent pentru
substanţele din organism şi care participă la realizarea presiunii osmotice. Apa
circulantă vehiculează substanţele necesare celulei şi a deşeurilor rezultate din
activitatea celulei. Apa liberă - acea care circulă nestingherită în organism -
este cea mai vulnerabilă sub acţiunea temperaturilor scăzute. Prin îngheţare,
apa liberă produce grave leziuni morfofuncţionale.
La îndeplinirea fenomenelor fiziologice serveşte numai apa liberă, nu
cea legată.
Apa legată se fixează prin hidratare pe structurile coloidale (glucide,

lipide şi protide) ce prezintă grupări polare.
Aceste clasificări nu trebuie privite în mod mecanic, grupele clasificate
având o strânsă legătură între ele. Apa dintr-o anumită categorie poate să
facă parte şi din alte categorii (de exemplu, apa legată poate fi în acelaşi timp
intra şi extracelulară, exogenă sau endogenă).
4.5 Conţinutul de apă al organismelor şi al ţesuturilor
Cercetările experimentale prin diferite metode au permis evaluarea

volumului total al apei dintr-un organism, precum şi distribuţia diferenţiată
între diversele părţi componente ale acestuia.
Cantitatea de apă din organism depinde de specie, putând varia între
97% în cazul organismelor de tipul hidrei şi meduzei şi 50% în cazul formelor
sporulate ale bacteriilor.
Având în vedere conţinutul apos ridicat, despre aceste organisme se
afirmă, în sens metaforic, că reprezintă “apă care trăieşte”.
Mamiferele inclusiv omul, se situează aproximativ la mijlocul acestui
interval, cu un conţinut de apă de cca 67% din masa totală a organismului.
Conţinutul de apă al oricărui organism prezintă o tendinţă constantă de
scădere pe parcursul evoluţiei ontogenetice (Tab. 4.1).
Embrion 2 3 4 5 6 Nou- Adult

în luna născut
Apă (% 97 94 92 85 74 67-74 58-67

din masa
totală)
Tab. 4.1 Conţinutul procentual de apă al organismului uman în diferite

stadii
41
Cu cât organismul îmbătrâneşte are loc o diminuare a proceselor
metabolice şi în consecinţă o scădere a conţinutului în apă al organismului.
Corelaţia directă între dinamica metabolică şi conţinutul de apă în
diferite organe şi ţesuturi este ilustrată în tabelul nr.4. 2.
Ţesutul Apă Ţesutul Apă

(% din masă) (% din masă)
Dentină 10 Pancreas 75
Schelet,
Ţesut adipos 30 Muşchi striat 76
Inimă, plămân,
Cartilaj 50 Splină 80
Ficat, Ţesut nervos
(subst. albă) 70 Rinichi 82
Ţesut nervos
(subst.cenuşie) 85 Plasmă sanguină 93
Tab. 4. 2 Conţinutul procentual de apă al principalelor ţesuturi
Cantitatea de apă dintr-un organ sau ţesut depinde de intensitatea

proceselor metabolice din structura respectivă. Cu cât aceste procese sunt
mai intense, cu atât cantitatea de apă este mai mare.
4.6 Rolul biologic al apei
Apa a preexistat vieţii pe pământ, ea constituind mediul în care s-au

produs primele sinteze de substanţă organică, deci în apă au apărut primele
organisme vii.
Practic, tot ceea ce reprezintă un organism viu conţine apă, iar în
absenţa ei procesele vitale nu se pot desfăşura (apa este “matricea vieţii”).
Principalele roluri îndeplinite de apă în lumea vie sunt următoarele:
1. Apa este constituent de bază al organismelor vii, participând cu 50 
97% la masa acestora. Se cunosc mai multe metode de determinare a
conţinutului de apă legată (dilatometrice, crioscopice, calorimetrice).
Conţinutul de apă din organism depinde de:
a) Cantitatea de apă din mediu (mai mare la meduze decât la animale
din deşert dar sunt şi excepţii).
b) Poziţia filogenetică (planta este mai dependentă de apă decât
organismul animal).
c) Poziţia ontogenetică (embrionul conţine mai multă apă decât adultul,
gradul de hidratare scade cu vârsta; 760 ml/kg la copiii de câteva zile şi 460
ml/kg la femei de 60  80 ani).
d) Natura organismului şi ţesutului (rinichiul de om conţine 82%, dintele
10%). Organele mai puţin active din punct de vedere biologic (pielea, coaja
copacilor) sunt mai uscate.
42
2. Apa este lichid vehiculant între organism şi mediu. Astfel,
substanţele asimilate sunt transportate la celule, de asemenea cu ajutorul apei
sunt eliminaţi produşii de catabolism. Tranzitul de apă permite să deosebim
apa de constituţia de apă circulantă (la om 9%). Circuitul este închis la
animalele superioare şi deschis la plante (plantele pierd 0,5  10 g H2O /cm2 de
frunză pe zi). În organismul animalelor superioare există şi circuite locale sau
regionale care economisesc apa (secreţiile digestive).
3. Apa este aliment pentru plantele autotrofe (sinteze de glucide din
CO2 şi H2O).
4. Mediul vehiculant pentru organisme şi celule (înot, flotaţie, elemente
figurate).
5. Mediul de desfăşurare al reacţiilor biochimice (intervine în reacţiile
de hidroliză şi oxidoreducere).
6. Apa este o substanţă de protecţie (mecanică, chimică etc) fapt
rezultat din proprietăţile ei fizice şi chimice; căldura specifică ridicată contribuie
la tamponarea variaţiilor calorice. Întinderile mari de apă au un regim termic
forte diferit de acela al solului deoarece, spre deosebire de aceasta, apa are o
căldură specifică mult mai mare, un înalt grad de transparenţă şi o mare
mobilitate.
Temperatura solului depinde şi de conţinutul de apă, astfel, un sol uscat
are capacitatea calorică în jur de 0,2 J/K, iar un sol bine aprovizionat cu apă
are o capacitate calorică de 0,8  0,9 J/K.
În organisme apa evită supraâncălzirea din cauza reacţiilor interne de
oxidare care furnizează energia metabolică.
4.7 pH-ul soluţiilor. Noţiuni generale despre pH
Disociaţia electrolitică este un fenomen prin care unele substanţe în

soluţie se desfac în ioni pozitivi şi negativi.
Prin disocierea unui acid apar ioni de hidrogen şi ioni de radical acid:
AH  A- + H +
iar prin disocierea unei baze se obţin ioni de oxidril şi ioni de radical bazic:
BOH  B+ + OH -
Apa se comportă de asemenea ca un electrolit, disociindu-se în ioni de

hidrogen şi ioni de oxidril:
H 2 O  H + + OH -
În realitate ionul de hidrogen obţinut în urma disocierii se hidratează şi

relaţia de echilibru se va scrie:
2HOH  H 3 O+ + HO -
în care termenul H3O+ poartă denumirea de hidroniu.

43
Săgeata în dublu sens arată că moleculele de apă se ionizează şi se
refac în permanenţă din ioni. Dacă temperatura este constantă, viteza de
ionizare şi de refacere a moleculelor rămâne constantă, realizându-se o
concentraţie staţionară de H+ egală cu concentraţia de OH-.
Procesul disociaţiei electrolitice se supune legii acţiunii maselor adică:
raportul dintre produsul concentraţiei ionilor şi concentraţia moleculelor
nedisociate este constant.
  C
CH OH
K
CH O
2
unde C H O - concentraţia molară; iar K = 1,8.10-16 şi este constanta de

2
ionizare a apei.
Concentraţiile ionilor sunt extrem de mici în raport cu concentraţia
moleculelor nedisociate.
Concentraţia moleculelor neionizate poate fi considerată constantă.
Deoarece concentraţia molară a apei nedisociată, este de 55,56
molecule-gram în volum de 1 litru, rezultă că:
C  C  k  C H 2O  k H 2O  1,8  1016  55,56  1014


H OH
în care: k  CH O  k H O şi se numeşte produsul ionic al apei şi are

2 2
valoarea
10-14 la 25°C şi variază sensibil cu temperatura: scade dacă apa este răcită şi
invers.
Dacă în apă se dizolvă un acid tare, conform relaţiei (55) concentraţia
molară a ionilor de H+ creşte, dar scade concentraţia ionilor hidroxil OH- pentru
că produsul ionic al apei rămâne constant pentru aceeaşi temperatură.
Dacă în apă se dizolvă o bază tare (vezi relaţia ….52) creşte
concentraţia în OH-, deci scade H+, care se va exprima în mol/litru (M/l). La
temperatură constantă concentraţiile în H+ şi OH- vor oscila, după cum se
dizolvă în apă un acid sau o bază, astfel:
CH+ : 100, 10-1, 10-2,....,10-7,...,10-11, 10-12, 10-13, 10-14

COH- : 10-14, 10-13, 10-12,...,10-7,...,10-3, 10-2, 10-1, 100
  
aciditate neutralitate alcalinitate
Pentru simplificarea calculelor s-a convenit să se exprime aceste

concentraţii prin pH care reprezintă logaritmul cu semn schimbat al
concentraţiei ionilor de hidrogen (pH = - log H+) sau în general, după
SÖRENSEN:
pX = - log X = log 1/X.
44
Logaritmând relaţia (….) schimbând semnul putem scrie:
- log C H + = pH; - log C OH - = pOH; log k H 2 O  pk H 2O
log C H   log C OH   log k H O sau (  log CH )  (  log COH )  log k H2 O

2
Conform relaţiei (…) avem:

pH + pOH = pk
în care: pk este produsul ionic al apei.

În urma introducerii noţiunii de pH, şirurile concentraţiilor se pot scrie:
pH: 0, 1, 2,...., 7,...., 11, 12, 13, 14,

pOH: 14, 13 12,...., 7,..... , 3 , 2, 1, 0
_______________________________________________________________
  
aciditate neutralitate alcalinitate
De exemplu: pH = -log H+ = - log 10-7 = - (-7)log 10 = 7; dar întotdeauna
pH + pOH = pk = 14
(la 25°C) este suficient să se indice pH-ul pentru a şti dacă o soluţie este acidă
sau alcalină. Dacă pH < 7 soluţia este acidă; pH > 7 soluţia este alcalină şi
pH = 7 = neutralitate. Acizii tari în soluţii diluate sunt complet disociaţi şi
concentraţia de hidrogen ion = concentraţia analitică, deci CH+ = C.
4.8 pH-ul în practica medicală
În lumea vie există organisme care pot trăi la valori extreme ale pH-ului.
Astfel, bacteria Thiobacilus thiooxidans suportă un pH apropiat de zero, pe
când Plectonema nostacarum rezistă la un pH = 13. În general însă,
organismele sunt adaptate să trăiască la pH-uri mai apropiate de punctul
neutru. Chiar dacă pH-ul mediului extern este mult diferit de 7, pH-ul mediului
intern variază destul de puţin în jurul valorii de neutralitate.
Diferitele lichide biologice ale organismului uman au pH-uri diferite. De
exemplu:
- sângele are un pH constant de 7,41 (cu variaţii între 7,30  7,44) un
pH < 7 sau pH > 7,8 duce la moarte;
- sucul gastric are un pH = 1,7;
- sucul intestinal: pH = 8,3;

- lichidul intestinal: pH = 7,25  7,42;
- saliva pH = 6,2; 7,4.
Enzimele (biocatalizatoare) care joacă un rol important în majoritatea
reacţiilor biochimice care au loc în organism, sunt active la un anumit pH
45
caracteristic. Modificările de pH ce pot apare în diverse maladii duc la
perturbarea funcţiilor normale ale enzimelor respective şi implicit a proceselor
metabolice la care participă.
De exemplu, pH-ul sângelui scade în: diarei profunde, colite ulceroase,
acidoză diabetică, insuficienţă renală etc şi creşte în: stenoza pilorică prin
pierderea de suc gastric, prin vărsături repetate, în diverse afecţiuni nervoase,
la altitudini mari etc).
1. Caracterizati proprietatile optice.

2. Definiţi caldura specifica si caldura latenta de vaporizare.
3. Care sunt proprietatile electrice?
4. Ce este hidroniu?
5. Rolul biologic al apei.
6. Care este diferenţa între apa liberă şi apa legată?
46
ELEMENTE DE BIOFIZICĂ MOLECULARĂ. MEMBRANE

BIOLOGICE
Cuvinte cheie: tensiunea superficială, liofob, hidrofob,membrană

elastică, difuzia, permiabilitatea
Rezumat
Suprafaţa de contact dintre două faze ale substanţei reprezintă o zonă
de separaţie, cu structura proprie şi cu proprietăţi specifice. La nivelul acestei
suprafeţe se manifestă o serie de fenomene moleculare, numite fenomene
superficiale (de suprafaţă) care permit explicarea comportării lichidelor aflate
în contact cu alte corpuri (solide, lichide sau gaze). Din categoria acestor
fenomene fac parte: tensiunea superficială, fenomenele de contact şi
fenomenul de capilaritate.
5.1 Fenomene moleculare de suprafaţă. Fenomenul de tensiune

superficială
În natură lichidele se află adeseori în contact prin suprafeţele lor libere

cu un gaz în care se găsesc vaporii lor proprii. Suprafeţele de separare
între un lichid şi un gaz sau între două lichide nemiscibile se comportă ca şi
cum ar fi o membrană elastică întinsă. Ea se deformează sub acţiunea
forţei exterioare şi revine la forma iniţială când această forţă încetează de a
acţiona. Această însuşire elastică se datorează forţelor tangenţiale (F) la
suprafaţa lichidului. Datorită acestor forţe suprafaţa liberă a lichidelor tinde să
devină minimă (picătura de apă are formă sferică).
Spaţiul în care acţionează forţele de coeziune pentru o moleculă dată,
se numeşte sferă de acţiune moleculară iar raza acestei sfere se numeşte
rază de acţiune moleculară. În interiorul sferei de interacţiune moleculară
se găsesc între 105 şi 106 molecule – distribuite statistic uniform în jurul
moleculei considerate.
Moleculele de lichid din stratul superficial se comportă diferit faţă de
moleculele din interiorul lichidului, deoarece sfera lor de interacţiune
moleculară se află o parte în lichid o parte în gazul de deasupra , spre
deosebire de moleculele din interior a căror sferă de interacţiune moleculară
se află exclusiv în lichid.
Tendinţa lichidelor de a-şi reduce suprafaţă liberă (de a ocupa o arie
minimă) din punct de vedere macroscopic este atribuită acţiunii unor forţe
tangenţiale de-a lungul suprafeţei însăşi şi paralel cu ea. Aceste forţe ce
47
acţionează pe toată lungimea conturului, în sensul micşorării ariei poartă
denumirea de forţe de tensiune superficială.
F  l
 = coeficientul de tensiune superficială

l = lungimea periferică a startului superficial
Aceste forţe sunt cu atât mai mari cu cât lungimea pe care se exercită
este mai mare.
Tensiunea superficială a lichidelor
Tensiunea superficială a unui lichid sau constanta de tensiune

superficială este rezultanta forţelor tangenţiale de coeziune care acţionează în
suprafaţa lichidului perpendicular pe unitatea de lungime:
F
i
 se măsoară în N/m sau J/m2.
Coeficientul de tensiune superficială  depinde de natura lichidului iar
pentru un lichid dat, descreşte cu temperatura. Dintre toate lichidele cu
excepţia mercurului, apa are tensiunea superficială cea mai mare (72.10-3
J/m2).
Tensiunea superficială este mai mică la suprafaţa de separaţie a două
lichide nemiscibile (apă-ulei) din cauza forţelor de interacţiune ce iau naştere
între moleculele de lichid aflate la contactul celor două lichide. Când lichidele
care vin în contact au aceeaşi tensiune superficială în raport cu aerul (apă-
alcool) atunci ele se amestecă.
O picătură sferică are suprafaţa minimă la un volum dat având şi
tensiunea superficială minimă. Valoarea tensiunii superficiale este influenţată
de diferiţi factori ca: temperatură, concentraţie de săruri şi diverse substanţe.
Alcoolii, acizii organici, diverşi detergenţi au proprietatea de a micşora
tensiunea superficială şi sunt denumite tensioactive. Tensiunea superficială
condiţionează unele fenomene din natură. Forma celulelor libere, în general,
este sferică. Desigur celula poate avea şi altă formă, dar menţinerea unei
asemenea forme se face cu consum de energie. Unele insecte (Hydrometra,
Halobates etc) folosesc pentru locomoţie proprietăţile elastice ale membranei
superficiale a apei. Gasteropodul Aeolis pluteşte pe un strat de mucus pe care
îl secretă, a cărui densitate este mai mică decât a apei dar a cărui tensiune
superficială este mai mare.
Lichidele din organism au o tensiune superficială mai mică decât a apei:
- serul sanguin uman are în medie  = 6710-3 J/m2. Această cifră
variază în anumite stări patologice. Anestezicele sunt tensioactive. Tensiunea
superficială a serului scade cu timpul.
- urina normală are tensiune superficială de 7010-3 J/m2.
Prezenţa sărurilor biliare coboară semnificativ valoarea amintită (de
la
7010-3J/m2 la 5010-3J/m2). Evidenţierea sărurilor acizilor biliari se face prin
"proba Hay".
48
5.2 Fenomene de contact între lichide şi solide Formarea meniscurilor
La contactul unui lichid cu un corp solid trebuie să se ţină cont atât de

forţele de coeziune dintre moleculele lichidului cât şi de forţele de adeziune
dintre moleculele lichidului şi ale solidului. În cazul in care solidul nu este
udat de lichid, atunci solidul este liofob.
În cazul în care lichidul este apa, solidul este hidrofob (de exemplu,
sticla nu este udată de mercur).
Prin unghi de racord (sau de margine) se înţelege unghiul format în
interiorul lichidului cuprins între suprafaţa solidului şi tangenta la menisc în
punctul lor de intersecţie.
În situatia in care solidul este udat de lichid el este considerat este
liofil. Dacă lichidul este apa, solidul este hidrofil (de exemplu, sticla este
hidrofilă faţă de apă).
Un solid poate fi liofil faţă de apă şi liofob faţă de alt lichid. De
exemplu, sticla este hidrofilă şi în acelaşi timp mercurofobă.
Respectiv acelaşi lichid poate uda un corp solid şi să nu ude un altul.
De exemplu, apa udă complet o suprafaţă de sticlă şi nu udă parafina;
mercurul nu udă sticla, dar udă o suprafaţă curată de fier.
Fenomenele de contact dintre solid şi lichid permit explicarea
suprafeţei libere a lichidului în vase. Dacă lichidul se află în vase cu secţiune
mare, suprafaţa liberă a lichidului este plană şi orizontală iar în apropierea
pereţilor devine concavă sau convexă în funcţie de natura lichidului.
În cazul tuburilor capilare (tuburi cu diametrul mai mic decât 1 mm)
întreaga suprafaţa este curbă (aproape sferică) şi anume, este concavă la
lichidele care udă pereţii vasului şi convexă la cele care nu-l udă.
5.3 Presiunea suplimentară. Formula lui Laplace
S-a arătat că pelicula superficială a unui lichid se aseamănă cu o

membrană elastică întinsă.
Moleculele stratului superficial exercită asupra moleculelor straturilor
mai profunde o presiune cunoscută sub numele de presiune moleculară
(pm). Această presiune este foarte mare, de ordinul 10 3 - 104 atm (pm 
11000 atm în cazul apei), ceea ce explică de ce lichidele sunt practic
incompresibile.
În cazul suprafeţelor curbe (meniscurile concave sau convexe) ale
lichidelor, s-au constatat modificări ale presiunii exercitate asupra lichidului
de către stratul superficial.
O membrană convexă tinzând să devină plană, apasă straturile de lichid
situate mai jos, iar cea concavă, le destinde. Deci fiecare peliculă superficială
curbă exercită asupra lichidului o presiune suplimentară diferită de aceea
pe care o suferă lichidul cu membrana superficială plană.
2
p
R
Această formulă dă valoarea presiunii suplimentare exercitată asupra
lichidului, datorită suprafeţei sferice a cestuia. Relaţia de mai sus reprezintă
relaţia matematică a legii lui Laplace.
49
5.4 Membrane biologice, categorii de membrane celulare
Este necesară precizarea noţiunii de membrană celulară deoarece în

literatura de specialitate acest termen este foarte des întâlnit şi de multe ori
semnificaţia sa diferă în concepţia unuia sau altuia dintre autori. Într-adevăr
investigarea celulei cu metode diferite evidenţiază la periferia celulei structuri
diferite.
În celulele plantelor, membranele celulare sunt formaţiuni bine
dezvoltate, uşor vizibile la microscopul clasic, revenindu-le şi un rol de
susţinere mecanică. O asemenea membrană nu este vizibilă la celulele
animalelor. Concepţiile actuale admit că la suprafaţa de separaţie între celulă şi
mediul înconjurător nu există o membrană izolantă independentă de
citoplasmă. Numim membrană celulară pătura limitantă, care determină
proprietăţile osmotice şi de transport activ ale celulei, făcând parte din însăşi
citoplasmă, dar are o orientare moleculară şi proprietăţi fizico-chimice diferite,
din cauza poziţiei ei la limita între două faze. Acest strat limită are o grosime de
aproximativ 50 Å (cam cât două molecule de esteri ai acizilor graşi uzuali) şi la
interfaţa celulă -mediu înconjurător, tensiunea superficială are valori extrem de
scăzute: 810-5  210-3 N/m (faţă de 710-2 N/m la interfaţa aer-apă).
Compoziţia chimică - proteine, trigliceride ale acizilor graşi uzuali,
fosfolipide (lecitina), polizaharide. Membrane există nu numai la interfaţa
celulă-mediu ci, cum am văzut şi în interiorul celulelor sau la suprafaţa mito-
condriilor. Nu par să existe deosebiri fundamentale ca structură şi compoziţie
chimică între membrana celulară şi membranele din interiorul celulei, (vezi tab.
5).
5.5 Compoziţia chimică a membranelor celulare
Membranele celulare sunt alcătuite din lipide, din material nelipidic, (în
cea mai mare parte proteine dar şi din glucide într-un procent redus, fie ca
atare, fie încorporate în glicoproteine) şi apă.
Raportul dintre lipide şi proteine în materialul membranar uscat depinde
mult de tipul de celulă investigată.
Proprietatea Valoarea mărimii
Grosimea (Å)  100

Microscopie electronică 40 130
Difracţia de raze X (mielina) 40  85
Rezistenţa (ohmi/cm) 10 10
2 5
2
Capacitatea (mF/cm ) 0,5  1,3
Diferenţă potenţial de repaus (mV) 10  88
Indicele de refracţie 1,55
Tensiunea interfacială (N/m)
3.10  3.10
-5 -3
-6
Permeabilitatea la apă (10 m/s)
25  28
Tab. 5.1 Caracteristicile fizice ale membranelor naturale

50
Analiza chimică a lipidelor ce intră în compoziţia membranei indică
fosfo-lipidele ca principal constituent, mai ales în ţesutul nervos. În afara
fosfolipidelor membrana mai conţine şi cerebrozide şi colesterol.
Datele cu privire la natura chimică a proteinelor membranare sunt mai
reduse. Se admit trei categorii de proteine:
- proteine structurale caracterizate printr-o mare afinitate pentru lipide şi
solubilitate redusă în apă;
- proteine cu proprietăţi enzimatice ce intervin în lanţul de transport
electronic şi în metabolismul intermediar;
- proteine de transport implicate în fenomene de transport activ.
5.6 Permeabilitatea membranei celulare. Transportul pasiv
Existenţa celulei vii ca sistem termodinamic deschis impune prezenţa

unui schimb permanent de substanţe între mediul extern şi cel intern.
Pătrunderea substanţelor în interiorul celulei este asigurată prin procesul
de fagocitoză, pinocitoză, difuziune - transport activ.
Fagocitoza are loc ca urmare a înglobării porţiunilor solide de dimensiuni
relativ mari (prin distrugerea locală a integrităţii membranei) prin emiterea de
prelungiri protoplasmatice care înconjoară particula şi se reunesc în spatele ei.
Pinocitoza constă în înglobarea de picături microscopice de lichid
extracelular conţinând în suspensie particule coloidale şi macromoleculare.
Aceste particule aderă pe suprafaţa celulei care invadează locul formând în
final o veziculă la periferia celulei. În alte cazuri se formează în dreptul
particulei coloidale un canal adânc prin care picătura de lichid ce conţine
particula pătrunde în citoplasmă separându-se astfel un şirag de vezicule.
Difuziunea şi transportul activ, (adică prcese bazate pe permeabilitatea
membranei) au loc prin păstrarea integrităţii membranei.
Procesul fizic primordial care stă la baza schimbului de substanţe între
celulă şi mediu este difuziunea (difuzia). Viteza cu care moleculele pot traversa
membrana se poate calcula cu ajutorul legii lui Fick (vezi mai sus):
dm D
  S (c1  c2 )   P  S (c1  c2 )
dt x
Dacă luăm în considerare compoziţia chimică (predominant lipidică) a
membranelor chimice, este de aşteptat ca substanţele liposolubile să aibă
coeficienţi (P) mari de permeabilitate. Interesant este însă faptul că unele
substanţe care nu se dizolvă în lipide (apă, ioni, aminoacizi, glucoză etc)
pătrund relativ uşor prin membrană, vezi transportul facilitat.
Schimburile de substanţă se petrec în două sensuri, pe de o parte
pătrunderea unor substanţe în interiorul celulei, pe de altă parte ieşirea altora
din celulă în mediul înconjurător.
Prin membrane biologice întâlnim mecanisme de transport al gazelor
(prin difuziune), transportul apei (datorită osmozei), transportul neelectroliţilor
(uree, hidraţi de carbon), transportul electroliţilor.
Aceste schimbări presupun existenţa unor mecanisme de transport prin
membrană, mecanisme care asigură atât distribuţia normală a substanţelor în
51
mediu intra şi extracelular cât şi modificarea acestei distribuţii în procese
fiziologice ce se desfăşoară în timpul vieţii.
Forţele care asigură trecerea substanţelor prin membrana
periplasmatică se numesc forţe termodinamice.
Difuziunea substanţei, de exemplu pentru molecule neutre, este un
fenomen de transport pasiv care se realizează în urma diferenţei de
concentraţie a substanţei între compartimentul extracelular şi cel intracelular
sau cu alte cuvinte, difuziunea este determinată de gradientul de concentraţie.
Simbolul utilizat: grad c = dc/dx.
Existenţa acestui gradient de concentraţie conferă moleculei energia
necesară pentru a se deplasa către acel compartiment în care concentraţia
este mai mică.
Cazul în care particulele transportate sunt încărcate electric (datorită
diferenţei de sarcini electrice la interfaţa celulei) pe lângă gradientul de
concentraţie apare şi un gradient de potenţial electric care imprimă ionilor o
energie suplimentară datorită forţelor de atracţie sau de respingere
electrostatică. Aceste două energii de care dispun ionii se însumează şi
influenţează sensul şi mărimea transportului (transport pasiv).
Energia imprimată de gradientul de concentraţie este:
c1
E c = RT log
c2
Expresia energiei imprimate de gradientul de potenţial (determinat de sarcinile
electrice) este:
Ee  nFEm
în care: n = valenţa ionului; F = numărul lui Faraday; Em = diferenţa de

potenţial între compartimentul intra şi extracelular. Suma acestor energii este:
c
Ec  Ee  RT log 1 nFEm
c2
şi poartă numele de potenţial electrochimic al substanţei.

Transportul net de substanţă încetează în momentul în care potenţialul
electrochimic devine minim.
În concluzie, transportul pasiv de substanţă solvită prin membrană
depinde de următorii factori:
a. coeficientul de permeabilitate al membranei pentru o substanţă dată
(P);
b. gradientul de concentraţie al substanţei;
c. pentru ionii transportaţi pasiv depinde şi de gradientul de potenţial
electric existent în membrană ca şi de sarcina electrică a ionului.
5.7 Transportul facilitat
S-a arătat că unele substanţe care nu se dizolvă în lipide pătrund relativ

uşor prin membrană. În acest caz, se consideră că există o structură specifică
52
a membranei, anumiţi pori sau chiar transportori, care facilitează pătrunderea
acestor substanţe. Mecanismul nu este acelaşi pentru toate categoriile de
substanţă.
Fenomenul de difuziune facilitată sau transportul facilitat se referă la un
grup de fenomene de transfer ce nu pot fi explicate prin raţiunea de solubilitate
sau penetraţie prin pori.
Un însemnat număr de lucrări experimentale au arătat că unele
membrane, prin natura lor chimică, ar trebui să fie foarte puţin permeabile
pentru unii componenţi şi totuşi fluxurile măsurate demonstrează o viteză de
transport ridicată. Acest fenomen a primit numele de transport facilitat.
1.Ce este tensiunea superficială?

2.Care sunt unităţile de măsură a tensiunii superficiale?
3.Ce este un lichid liofob?
4.Legea Laplace.
5. Ce este membrana celulară?
6. La ce se referă transportul facilitat?
53
ATMOSFERA TERESTRĂ
Cuvinte cheie: atmosfera, aerosoli, azot, ecuaţia de stare,

transformari
Rezumat
Atmosfera, învelişul gazos care înconjoară globul terestru, are o origine
complexă cu evoluţie îndelungată şi modificări în compoziţia acesteia.
Există mai multe ipoteze privind modul de formare a atmosferei. După unii
autori, atmosfera reprezintă un rest al materiei iniţiale ce alcătuia nebuloasa
care, prin concentrare a dat naştere planetelor. În urma răcirii lor treptate, au
emanat gaze ce alcătuiesc atmosfera lor. Alţi autori susţin că, atmosfera s-a
format din gazele emanate din interiorul Pământului, în urma răcirii şi a
erupţiilor vulcanice. Unii cercetători au afirmat că atmosfera este rezultatul
concentrării materiei gazoase cosmice în câmpul gravitaţional şi
electromagnetic al Pământului.
6.1 Originea atmosferei
Atmosfera, învelişul gazos care înconjoară globul terestru, are o origine

complexă cu evoluţie îndelungată şi modificări în compoziţia acesteia.
Există mai multe ipoteze privind modul de formare a atmosferei. După unii
autori, atmosfera reprezintă un rest al materiei iniţiale ce alcătuia nebuloasa
care, prin concentrare a dat naştere planetelor. În urma răcirii lor treptate, au
emanat gaze ce alcătuiesc atmosfera lor. Alţi autori susţin că, atmosfera s-a
format din gazele emanate din interiorul Pământului, în urma răcirii şi a
erupţiilor vulcanice. Unii cercetători au afirmat că atmosfera este rezultatul
concentrării materiei gazoase cosmice în câmpul gravitaţional şi
electromagnetic al Pământului.
Individualizarea Pământului ca planetă, în urmă cu cca. 4 miliarde de ani, a
însemnat începutul formării atmosferei terestre. S-au produs revărsări,
consolidări de lave, însoţite de degajări de gaze ( hidrogen, metan, amoniac,
dioxid de carbon, vapori de apă ), care treptat au fost reţinute de gravitaţie.
Aceste gaze, împreună cu radiaţia ultravioletă, la care s-a adăugat efectul
descărcărilor electrice au dat naştere aminoacizilor, amesec în care s-au
dezvoltat primele organisme.
În urmă cu aproximativ 2,6 miliarde de ani, apar algele albastre – verzui,
care conform teoriei evoluţioniste reprezintă originea organismelor. Aceste alge
au captat energia solară, eliberând oxigen prin procesul de fotosinteză, aceasta
reprezentând începutul oxigenării atmosferei.
54
În carbonifer, în condiţiile unui climat cald şi umed, concomitent cu erupţiile
vulcanice se generează o atmosferă asemănătoare celei existente în prezent,
extrem de favorabilă dezvoltării vieţii şi vegetaţiei. Această evoluţie a fost
determinată de creşterea cantităţii de oxigen, în detrimentul dioxidului de
carbon, apariţia unei puternice evapotranspiraţii, a creşterii cantităţii de vapori
de apă în atmosferă, precum şi a apariţiei primelor soluri mai consistente şi
rezistente.
În lunga sa evoluţie, atmosfera şi-a schimbat compoziţia chimică, a suferit
o serie de schimbări ale proprietăţilor fizice, în primul rând, modificări de
temperatură ( era mecanică – caldă ).
6.2 Caracteristici ale atmosferei
6.4.1 Masa atmosferei
Atmosfera este alcătuită din pături de aer concentrice, mai dense

către suprafaţa Pământului şi mai rarefiate către spaţiul cosmic. Masa totală
a atmosferei este egală cu 5,157 x 1015 tone, reprezentând a milioana parte
din masa totală a planetei ( 5,98 x 1021 tone ). Ţinând seama de scăderea
treptată pe verticală a densităţii aerului şi a presiunii atmosferice, 50% din
masa totală a atmosferei este concentrată până la 5,3 km, 90% până la 18,5
km şi 99% până la 36 km.
6.4.2 Grosimea şi forma atmosferei
Sub influenţa mişcării de rotaţie, atmosfera se deformează elipsoidal,

fiind mai groasă la ecuator şi mai subţire la poli. În acelaşi timp, atmosfera
mai suferă şi atracţia exercitată de Soare, de către Lună, şi în mică măsură
de planete, care determină în masa ei mişcări mareice ( fluxul şi refluxul ).
Grosimea atmosferei oscilează în decursul timpului de 24 de ore. Ziua,
absorbţia parţială a radiaţiei solare de către atomii şi moleculele de gaz
provoacă dilatarea straturilor superioare, în schimb, noaptea, acestea se
contractă.
Forma atmosferei pentru straturile inferioare este similară cu cea a
Pământului, elipsoidală, mai bombată la poli şi mai aplatizată la ecuator, şi de “
pară ” pentru straturile superioare ( turtirea este generată de vântul solar în
partea expusă spre Soare şi alungită spre partea opusă ).
6.4.3 Compoziţia atmosferei
Aerul atmosferic este un amestec fizic de diferite gaze, apă ( în toate stările
de agregare ), aerosoli, reţinute de către Pământ prin intermediul forţei de
atracţie gravitaţională.
a). Gaze principale. Grupul gazelor principale cuprinde următoarele
componente ( tabelul 6.1 ):
Nr. Gaz Simbol % de volum

crt.
1 Azot N2 78,08
55
2 Oxigen O2 20,95
3 Argon Ar 0,93
4 Dioxid de CO2 0,03
carbon
5 Neon Ne 1,8*10-3
6 Heliu He 5,2*10-4
7 Kripton Kr 1,0*10-4
8 Hidrogen H2 5,0*10-5
9 Xenon Xe 8,0*10-6
10 Ozon O3 1,0*10-6
11 Radon Rd 6,0*10-18
12 Iod I2 0,3*10-8
13 Metan CH4 2,2*10-5
14 Oxid de azot N2O 5,0*10-5
15 Apă H2O2 4,0*10-6
oxigenată
16 Bioxid de sulf SO2 0,1*10-4
17 Bioxid de NO2 0,2*10-6
azot
18 Oxid de CO Urme
carbon
19 Clorură de NaCl 10-8
natriu
20 Amoniac NH3 10-5
Tab.6.1 Compoziţia aerului atmosferic
Azotul şi oxigenul sunt gazele principale predominante ce deţin 99,030

% ca volum, celelalte reprezintă doar 0,97 % din volumul total. Proporţia lor
este constantă în atmosfera inferioară.
b). Gaze secundare
Aceste gaze, deşi stabile chimic, sunt prezente în aer în proporţii mai
reduse şi inconstante. Cele mai importante sunt: dioxidul de carbon ( CO2 ),
oxidul de carbon ( CO ), metanul ( CH4 ) şi ozonul ( O3 ). Proporţia dioxidului de
carbon în aer este de 0,02 – 0,03 % ca volum, în prezent manifestând o
creştere lentă. Concentraţii mari se înregistrează în vecinătatea centrelor
populate şi industriale, precum şi în regiunile cu intensă activitate vulcanică.
Este un produs de ardere, dar care provine şi din procesele biochimice (
respiraţie, descompuneri organice etc. ).
Ozonul constituie starea alotropică triatomică a oxigenului. Este un gaz
instabil sub acţiunea temperaturilor mai ridicate, motiv pentru care este mai
frecvent în aerul latitudinilor superioare şi al munţilor înalţi.
Oxidul de carbon şi metanul sunt prezente în cantităţi foarte reduse şi
provin din arderi şi respectiv, din descompunerea materiei organice
56
c). Apa.
Ea este prezentă în atmosferă în toate cele trei stări de agregare. În

stare gazoasă este prezentă prin vaporii de apă, a căror proporţie este variabilă
în timp şi spaţiu. Sub formă lichidă se găseşte în picăturile fine din nori, în
precipitaţii, şi în stare solidă sub formă de cristale de gheaţă în norii superiori şi
în precipitaţii.
d). Aerosoli
Aerul, pe lângă gazele constitutive permanente, mai conţine şi particule

solide şi lichide de dimensiuni foarte mici, de compoziţii şi origini diferite, în
proporţii foarte variabile. Aflate în stare de suspensie şi dispersie în aer, ele
alcătuiesc aerosolii.
După origine se împart în:
- aerosoli naturali şi
- aerosoli antropogeni.
Aerosolii naturali pot fi de diferite origini: cosmică (praful cosmic),
terestră ( particule fine de săruri marine, particule de praf, nisip, fum şi cenuşă
vulcanică ), organică ( polen, spori de plante, bacterii ).
Aerosolii antropogeni rezultă din arderea combustibililor, activitatea
industrială, transporturi. Cei mai comuni sunt: particulele de fum, cenuşă,
ciment, diverşi oxizi, praf.
Prezenţa vremelnică sau permanentă a unor astfel de substanţe străine
în compoziţia normală a aerului determină poluarea atmosferei. Sub raport
ecologic, aceste impurităţi sau poluanţi, şi într-o mică măsură aerosolii naturali
prezintă diferite grade de nocivitate, de unde şi denumirea de noxe. Conform
calculelor, cantitatea globală a poluanţilor atmosferici se ridică la 5,8 x 108 tone
anual.
Particulele de aerosoli reduc transparenţa aerului, slăbesc radiaţia
solară şi constituie un pericol pentru om şi vieţuitoare. Efectul dăunător creşte
şi prin modul de asociere între particulele de geneză naturală şi antropică (
ceaţa, pâcla, fumul, funinginea ), fenomenul complex de “ smog ” fiind tipic în
acest sens ( asocierea ceţii cu fumul şi funinginea ).
Poluarea atmosferică produce pagube materiale, periclitează sănătatea
omului şi degradează mediul ambiant. Intensificarea, extinderea şi diminuarea
poluării depinde în mare măsură şi de factorii meteorologici. Stabilitatea aerului
şi inversiunile termice din anticicloni favorizează acumularea progresivă a
poluantelor. Advecţia şi convecţia transportă poluanţii pe spaţii mari în
atmosferă. Vântul puternic stârneşte în stepe, furtuni de praf, cauzând pagube
mari agriculturii.
6.3 Legile fundamentale ale gazelor
Aerul atmosferic, fiind un amestec de gaze diferite se supune legilor fizice

ale acestora. Deoarece majoritatea gazelor componente ale aerului au
temperatura critică de lichefiere extrem de scăzută ( cu excepţia vaporilor de
apă ), aerul uscat se supune legilor gazului ideal. Însuşirile aerului umed diferă
de cele ale aerului uscat, prezentând abateri de la legile gazului ideal,
comportându-se ca un gaz real.
57
Aerul, ca orice gaz, este caracterizat prin parametrii de stare: volum,
temperatură, presiune. Relaţiile dintre aceşti parametrii sunt stabilite de legile
gazului ideal, şi anume: legea Boyle – Mariotte, legea Gay – Lussac, legea lui
Charles şi ecuaţia lui Clapeyron – Mendeleev ( ecuaţia de stare a gazelor
ideale ).Sub influenţa schimbărilor de presiune şi temperatură, aerul îşi
modifică volumul şi, ca urmare, masa unităţii de volum ( densitatea ).
6.3.1 Legea Boyle – Mariotte ( legea transformării izoterme )
Legea Boyle – Mariotte stabileşte relaţia dintre presiunea unui gaz

aflat la o temperatură constantă, care variază invers proporţional cu volumul
gazului. Produsul dintre presiunea p şi volumul V are o valoare constantă:
p ·V = constant (1)
Deoarece presiunea schimbă numai volumul gazului, nu şi numărul

moleculelor, înseamnă că o creştere de presiune provoacă o creştere de
densitate, iar o scădere, o reducere a densităţii. Astfel, conform legii lui Boyle
– Mariotte, densitatea aerului este proporţională cu presiunea.
6.3.2 Legea Gay – Lussac ( legea transformării izobare )
Legea Gay – Lussac stabileşte o dependenţă între volumul unui gaz şi

temperatură când presiunea se menţine constantă. La ridicarea temperaturii cu
1ºC, gazele se dilată cu o fracţiune egală cu 1 / 273,15 din volumul pe care îl
ocupă la temperatura de 0ºC. Deci, toate gazele au acelaşi coeficient de
dilatare izobară α = 1 / 273,15 grad-1. Notând cu V volumul unui kilomol de gaz,
atunci când acesta este încălzit cu 1ºC, cu V0 volumul gazului la temperatura
de 0ºC şi cu α coeficientul de dilatare volumică ( izobară ) a gazelor, atunci
după legea Gay – Lussac avem următoarea ecuaţie:
V = V0 ( 1 + α t ) (2)
Dacă deplasăm originea temperaturii din punctul t = 0ºC în punctul

având temperatura absolută T ( - 273,15ºC scara Kelvin ), atunci ecuaţia se
exprimă astfel:
V = V0 ( 1 + α t ) = V0 [ 1 + 1 / 273,15· ( T – 273,15 )] = V0αT ( 3 )
Astfel, conform legii Gay – Lussac, volumul unui gaz sau a aerului
nesaturat cu vapori, în orice stare, este direct proporţional cu temperatura
absolută, iar densitatea corespunzătoare, invers proporţională cu temperatura
absolută.
6.3.3 Legea lui Charles ( legea transformării izocore )
58
Legea lui Charles ( Jacques – Alexandre ) stabileşte că, la un volum
constant, presiunea este direct proporţională cu temperatura. Dacă se notează
cu p presiunea la temperatura dată, cu p0 presiunea la temperatura de 0ºC, cu
β coeficientul termic al presiunii, se obţine următoarea ecuaţie:
p = p0 · ( 1 + β · T ) (4)
6.3.4 Ecuaţia lui Clapeyron şi Mendeleev ( ecuaţia de stare )
Ecuaţia Clapeyron – Mendeleev se poate exprima sub următoarea

formă:
p · V = m · R ·T (5)
unde, R reprezintă constanta universală a gazelor, m masa constantă a gazului
studiat şi T temperatura absolută. Din ecuaţia de mai sus, reiese că, influenţa
presiunii asupra unui volum de gaz este proporţională cu temperatura absolută.
Ecuaţia Clapeyron – Mendeleev permite aflarea densităţii aerului uscat,
deoarece ecuaţia ( 5 ) se poate scrie:
p=·R·T (6)
de unde, se obţine:
=p/(R·T) (7)
Deci, densitatea aerului este proporţională cu presiunea şi invers
proporţională cu temperatura absolută. Aerul rece are o densitate mai mare, în
care predomină mişcări descendente, rezultând o stabilitate a vremii, situaţie
inversă faţă de aerul cald, caracterizat prin mişcări ascendente şi o vreme
instabilă.
6.4 Structura verticală a atmosferei
Particularităţile pe care le prezintă straturile aerului pe verticală, unde au

loc procese chimice şi fizice, au determinat o stratificare a atmosferei.
Principalele subdiviziuni ale atmosferei au fost stabilite pe baza unor
criterii, cum ar fi: variaţia pe verticală a temperaturii, compoziţia chimică, starea
electrică a gazelor, structura materiei atmosferice. Criteriul distribuţiei
temperaturii aerului pe verticală a fost adoptat şi de către Organizaţia Mondială
a Meteorologiei. Conform acestui criteriu, de la suprafaţa terestră se succed, pe
verticală, următoarele straturi termice: troposfera, stratosfera, mezosfera şi
termosfera.
Troposfera ……………… de la 0 la 11 km
Stratosfera ……………… de la 11 la 50 km
Mezosfera ……………… de la 50 la 80 km
Termosfera ……………… de la 80 la 1000 km
Exosfera ……………… de la 1000 la 3000 km
59
Figura6.1 Grosimea troposferei la diferite latitudini
Ele sunt separate prin câteva zone de tranziţie cu grosimi variabile

denumite tropopauza ( între troposferă şi stratosferă ), stratopauza ( între
stratosferă şi mezosferă ), mezopauza ( între mezosferă şi termosferă ) şi
termopauza ( la limita externă a termosferei ).
Grosimea medie a stratului inferior numit troposferă diferă în raport cu
latitudinea, astfel că în zona polară atinge înălţimi cuprinse între 0 – 8 ( 10 ) km,
la latitudini mijlocii 0 – 10 ( 12 ) km, iar în zona intertropicală 0 – 16 ( 18 ) km.
Troposfera cuprinde aproximativ 75 % din masa totală a atmosferei terestre,
constituind partea cea mai importantă pentru viaţa de pe planeta noastră.
Troposfera inferioară se extinde de la sol pe o grosime de 1 – 3 km şi
reprezintă stratul care suferă cele mai intense influenţe termice şi mecanice în
contact cu suprafaţa terestră activă. În această parte a atmosferei se
acumulează cea mai mare parte a vaporilor şi a diverselor impurităţi, aici
predomină mişcările de amestec turbulent ale aerului şi se dezvoltă norii
inferiori.
Troposfera mijlocie cuprinde stratul de la 2 – 3 km până la 6 – 7 km
înălţime. Din punct de vedere climatic este stratul troposferic cel mai important,
deoarece mişcările orizontale advective, verticale şi convective de mare
intensitate realizează aici cel mai important schimb de aer. Este domeniul de
dezvoltare a norilor mijlocii.
Troposfera superioară, peste 6 – 7 km, resimte influenţa suprafeţei
active în foarte mică măsură şi se caracterizează prin temperaturi negative.
Tropopauza reprezintă stratul de trecere dintre troposferă şi stratosferă.
Grosimea acesteia este de 1 – 2 km şi depinde întotdeauna de înălţimea
troposferei.
Dincolo de tropopauză urmează stratosfera, situată între 8 – 18 km şi 35
– 50 km. Pentru stratosfera inferioară este caracteristică izotermia, temperatura
menţinându-se între – 80ºC - 70ºC, în zona ecuatorială şi – 55ºC – 60ºC, în
zona temperată. Peste înălţimea de 25 km, temperatura înregistrează o
creştere, la început mai înceată, apoi mai accentuată, astfel încât la înălţimea
de 50 km, valoarea medie este de aproximativ 0ºC. Fenomenul este consecinţa
prezenţei şi concentrării ozonului. În stratosferă sunt prezenţi norii sidefii, nori
alcătuiţi din cristale de gheaţă şi curenţii fulger. Tranziţia dintre stratosferă şi
mezosferă se face prin stratopauză. O nouă coborâre importantă a
temperaturii, peste altitudinea de 50 km şi până la 80 – 85 km, marchează un
60
alt strat atmosferic, numit mezosfera. Scăderea rapidă a temperaturii,
favorizează dezvoltarea puternică a turbulenţei. Nivelul temperaturilor minime şi
începutul unei creşteri indică mezopauza, care reprezintă un strat de tranziţie
spre termosferă.
În termosferă temperatura este în continuă creştere cu înălţimea, până
la valori de cca. 3000ºC, în partea superioară. Aceste temperaturi corespund
energiei cinetice a particulelor gazoase, ceea ce în condiţiile de extremă
rarefiere a materiei atmosferice, nu prezintă importanţă din punct de vedere
caloric.
Termosfera este stratul cuprins între 80-100 km; aici temperatura
creşte cu înălţimea, ajungând până la valori de + 1000 0C. Temperaturile
ridicate se datorează fenomenului de ionizare a moleculelor gazelor din aer
sub acţiunea radiaţiilor X şi  din spectrul solar. Concentraţia de ioni poartă
denumirea de ionosferă. Cele patru pături sunt:
1- stratul D aflat la înălţimea de 80-85 km;
2- stratul E aflat la înălţimea de 100 km;
3- stratul F1 aflat la înălţimea de 200 km;
4- stratul F2 aflat la înălţimea de 320 km.
După cum se vede mai sus pătura cea mai joasă a atmosferei aste
pătura D (sau pătura Kennelly – Heaviside). Această pătură are o mare
putere de absorbţie a undelor radio medii şi scurte şi are proprietatea de a
reflecta undele lungi. Păturile E şi F reflectă undele medii şi scurte. Ziua,
există toate cele patru pături, noaptea însă pătura D şi E dispare şi rămân
numai F1 şi F2 care se unesc. Datorită reflectării undelor radio de către
aceste pături, audiţia acestor unde este posibilă la distanţe mari de postul de
emisie (figura 6.2).
Figura 6.2. Reflectarea undelor radio de paturile ionosferei
Exosfera se întinde între 1000 km şi limita superioară a atmosferei.

Reprezintă zona în care atmosfera se întrepătrunde cu spaţiul cosmic. Aici
se întâlneşte un strat de oxigen molecular (până pe la 1.100 km), apoi un
strat de heliu între 1.100-3.500 km şi apoi un strat de hidrogen atomic care
nu are o limită superioară definită.
La distanţa de 3.600 km şi apoi între 13.000-19.000 km există
centurile de radiaţie corpusculară numite centuri de radiaţie Van Allen. Ele
sunt formate din electroni şi protoni proveniţi din radiaţia solară corpusculară
şi captate de câmpul magnetic terestru (figura6.3).
61
Figura 6. 3 Centurile de radiaţie
Dacă ozonosfera apără organismele vii de acţiunea nocivă a radiaţiilor

UV cu lungimi de undă scurtă, magnetosfera constituie un ecran de protecţie
foarte eficace împotriva radiaţiilor cosmice a căror intensitate, în zona Van
Allen este de 103 ori mai mare decât pe suprafaţa Pământului.
Cunoaşterea poziţiei şi dimensiunilor acestor zone de radiaţii prezintă
importanţă astronautică pentru a cunoaşte traiectoriile permise pentru ieşirea
navelor cu echipaje în cosmos, deoarece traversarea acestor zone este
foarte periculoasă.
Figura 6.4 Variaţia temperaturii aerului cu înălţimea în atmosferă
6.5 Poluarea atmosferică
Poluarea atmosferei este definită ca fiind procesul de impurificare a

aerului cu substanţe gazoase, lichide şi solide, care sunt dăunătoare într-o
măsură mai mare sau mai mică oamenilor, animalelor, plantelor.
Substanţele care poluează atmosfera sunt rezultatul unor procese
fizice, chimice şi biologice generate natural sau antropic. Sursele majore de
poluare sunt: vehiculele cu motor, industria, arderea deşeurilor, încălzirea
interioarelor, iar sursele minore de poluare sunt: circulaţia rutieră, fumul
62
incendiilor provocate de om, fumul de ţigări, compuşii organici de la
parfumuri, funinginea şi gazele azvârlite în atmosferă de vulcani, etc.
Aceste impurităţi pot fi sub formă de particule solide, gaze şi mai rar,
fine picături lichide. Particulele au dimensiuni de la 100  până la 0,01 , iar
moleculele gazelor au dimensiuni sub 0,001 . Natura lor este diferită:
elemente ca zincul, fierul, cuprul, plumbul, manganul, nichelul, fluorul,
arsenul, clorul; oxizi ca bioxidul de sulf, oxidul de carbon, oxizi de azot; acizi
ca acidul clorhidric, sulfuric, azotic; compuşi organici ca hidrocarburile,
fenolii, alcoolii, eterii, etc.
Impurităţile de natură neorganică sunt particule mici de praf de origine
terestră sau cristale de săruri solubile (NaCl)- rezultate prin erodarea
solurilor, din erupţiile terestre, fie particule de origine cosmică, rezultate din
spulberare meteoriţilor.
Impurităţile organice sunt constituite din microorganisme (bacili, viruşi,
fermenţi, infuzori, etc.) fixate cel mai adesea pe pulberile minerale şi organice
mai mari: polen, spori, seminţe foarte fine de plante, etc.
Toate aceste impurităţi au o caracteristică comună: servesc drept
centre de condensare pentru vaporii de apă, jucând un rol important în
formarea precipitaţiilor.
Factorii meteorologici sunt hotărâtori în difuzia impurităţilor evacuate
de sursele impurificatoare. Ei fiind importanţi în procesele de sedimentare şi
în reacţiile chimice din atmosferă. Principalii factori meteorologici care
contribuie la difuzia impurităţilor în aer sunt: temperatura, umiditatea,
turbulenţa aerului, norii.
6.6 Efectele nocive ale poluării asupra plantelor şi animalelor
Consecinţele impurificării atmosferei pot fi împărţite în două mari

categorii:
- consecinţe de ordin meteorologic
- consecinţe de ordin biologic.
În prima categorie se includ: reducerea intensităţii radiaţiei globale prin
creşterea opacităţii atmosferei, intensificarea efectului de seră prin sporirea
concentraţiei gazelor cu însuşiri absorbante în gama radiaţiilor infraroşii
(CO2, O3 şi vaporii de apă), creşterea nebulozităţii şi precipitaţiilor prin
cantităţile din ce în ce mai mari de nuclee de condensare.
În ultima vreme, poluarea atmosferei în ansamblul ei este tot mai des
considerată ca una din cauzele modificărilor climatice la scară globală.
A doua categorie de consecinţe se referă la ”insalubrizarea” aerului
(mai ales a celui urban) prin depăşirea concentraţiilor maxime pentru diferite
tipuri de impurităţi.
Plantele suferă deseori de timpuriu şi masiv influenţa nocivă a
impurificării aerului, constituind, prin leziunile lor, indicatori asupra gradului
de poluare.
Cele mai importante impurităţi atmosferice sunt cele care persistă şi
se concentrează pe plante. Prin depunerea unor impurităţi pe plante,
toxicitatea plantelor se modifică prin reacţia cu ţesuturile vegetale. Uneori,
concentraţiile de substanţe toxice în atmosferă, care determină distrugeri ale
63
vegetaţiei de peste 25%, rămân fără efect imediat asupra animalelor care
consumă acele vegetale.
Intoxicaţiile acute au fost înregistrate, însă, şi la animale, concomitent
cu cele produse la oameni. La animale s-au înregistrat fenomene respiratorii
sub acţiunea gazelor iritante dintre care un rol principal a avut bioxidul de sulf
şi acidul fluorhidric. Tulburările au fost localizate nu numai la nivelul tubului
respirator, ci şi la nivelul tubului digestiv şi al sistemului nervos. S-au
constatat şi alte modificări biologice, cum sunt cele de natură genetică.
Păstrarea echilibrului la nivelul planetar şi protecţia biosferei sunt
probleme care interesează întreaga lume. S-au iniţiat programe de
supraveghere a unor poluanţi generaţi prin activitate umană (CO2, particule
diferite în suspensie în atmosferă, efectul de seră, starea păturii de ozon), ca
şi a unor modificări determinate asupra naturii (a planctonului marin, a
ozonului stratosferic, a fenomenelor meteorologice) etc., în scopul de a
constata influenţe care pot avea urmări indirecte asupra omului.
1. Care sunt transformările de bază ale gazului?

2. Care este diferenţa între transformarea izocoră şi izobară?
3. Caracterizaţi troposfera si mezosfera.
4. Ce sunt centurile de radiaţie ?
5. Ce este poluarea si care sunt efectele nocive ale poluării?
6. Cum se clasifică aerosolii?
64
RADIAŢIA SOLARĂ
Cuvinte cheie: radiaţia solară, insolaţia, spectru solar, radiaţia

reflectată, radiaţia efectivă, radiaţia terestră
Rezumat
Energia radiantă care ne vine de la Soare este sursa tuturor
fenomenelor şi proceselor mai importante care se produc la suprafaţa
Pământului şi în atmosferă.
Fluxul radiativ provenit direct de la Soare care ajunge nemodificat la
suprafaţa terestră se numeşte radiaţie solară directă. Străbătând atmosfera
terestră, prezintă variaţii la diferite niveluri în atmosferă. La limita superioară a
atmosferei intensitatea radiaţiei solare este considerată constantă. Ea exprimă
cantitatea de energie, în calorii, primită de la Soare în timp de un minut, de
către o suprafaţă de 1 cm2, aşezată perpendicular pe direcţia radiaţiei solare,
când distanţa de la Soare la Pământ este egală cu valoarea medie.
7.1. Soarele şi activitatea solară
Energia radiantă care ne vine de la Soare este sursa tuturor

fenomenelor şi proceselor mai importante care se produc la suprafaţa
Pământului şi în atmosferă.
Soarele radiază în spaţiul cosmic o imensă cantitate de energie sub
forma radiaţiilor electromagnetice. Deoarece intensitatea radiaţiei solare
descreşte în progresie geometrică când grosimea atmosferei străbătută de
razele solare creşte în progresie aritmetică, Pământul primeşte a doua miliardă
parte din această energie ( 1,37 x 10 24 calorii /an ) .
În afară de energia solară, mai există şi alte surse de energie cum sunt:
radiaţia altor stele, radiaţia cosmică, radiaţia din interiorul Terrei.
Soarele este o imensă sferă incandescentă, cu raza de 695.300 km, de
109,1 ori mai mare decât raza terestră. Această sferă incandescentă este
alcătuită din gaze precum: hidrogen ( 50% ), heliu ( 40% ) şi diferite elemente
grele în stare gazoasă ( 10% ). Atmosfera corpului radiant este alcătuit din trei
părţi: fotosfera, cromosfera, coroana solară.
În cadrul reacţiilor termonucleare complicate ce se produc ( ciclu Bethe)
se realizează fuziunea nucleelor de hidrogen şi formarea heliului prin
intermediul nucleelor de carbon. Procesul de fuziune este însoţit de pierderi de
masă ale nucleelor, cea ce determină degajarea unei imense cantităţi de
energie care se răspândeşte în spaţiul cosmic sub formă de radiaţii.
65
Activitatea solară prezintă variaţii la intervale de 11 ani ( ciclu solar ), cu
perioade maxime cunoscute prin erupţii uriaşe de gaze incandescente, urmate
de perioade de minimă activitate. În perioadele cu activitate maximă, numărul
petelor solare este mare, perioadă în care se intensifică radiaţia ultravioletă şi
corpusculară. La suprafaţa terestră acestea declanşează furtuni magnetice
care provoacă perturbări în telecomunicaţii.
7.2 Compoziţia spectrală a radiaţiei solare
Radiaţia solară este compusă din două grupe principale de radiaţie:

electromagnetice ( termică ) şi corpusculară ( plasma solară ).
Soarele, datorită temperaturii sale ridicate care o posedă, emite radiaţii
termice a căror viteză de propagare este de 300.000 km / s . În afara acestui tip
de radiaţii, emite radiaţia corpusculară prin intermediul particulelor elementare:
ioni, protoni, electroni şi neutroni transportând cantităţi de energie mult mai
reduse în comparaţie cu cele termice.
Radiaţia solară este alcătuită dintr-un mare număr de unde cu lungimi
maxime şi minime, de la cele de natura radiaţilor X de câţiva angstrom( Å )şi
până la undele hertziene de tip radar de câţiva centimetrii. Totalitatea radiaţiilor
electromagnetice, emise de Soare, ordonate în funcţie de lungimea de undă şi
înregistrate fotografic sau fotoelectric poartă numele de spectru solar.
Radiaţia din spectrul solar se grupează în funcţie de lungimile de undă (
 ):
a). Radiaţiile X ( Röntgen ) cu lungimea de undă   2900 Å.
( Å = 10-10 m = 10-7 mm = 10-4 m = 10-1 nm ).
b). Radiaţii ultraviolete invizibile cu lungimea de undă  = 2900-3600 Å,
au un pronunţat efect chimic.
c). Radiaţii vizibile sau lumina percepută şi de ochiul omenesc; cuprinde
acele şapte culori principale care în amestec dau lumina albă, cu
lungimea de undă  = 3600 - 7600 Å.
d). Radiaţiile infraroşii, se remarcă prin efectul lor caloric, sunt invizibile
şi au lungimea de undă = 7600 - 3 000 000 Å.
e). Undele radio sau herziene au lungimi de undă mai mari de 3 000 000
Å.
Spectrul solar interpretat pe cale fotografică este discontinuu,
prezentând numeroase linii negre, numite liniile Fraunhofer care se datorează
absorbţiei exercitate de atmosfera solară pe care o străbate radiaţia. Atmosfera
terestră absoarbe şi ea o parte din radiaţia solară, astfel în spectrul solar apar
linii negre numite linii telurice.
Din energia totală a radiaţiei solare, 99% revine radiaţiilor cu lungimea
de undă cuprinsă între 1600 - 40000 Å, iar restul de 1% celor cu lungimea de
undă foarte mică ( Röntgen ) sau foarte mare ( Hertziene ).
Din punct de vedere energetic, aria radiaţiilor vizibile este cea mai
importantă, ele transmit 48% din energia totală a radiaţiei solare, sunt urmate
de radiaţiile infraroşii cu un aport de 43%. Radiaţiile ultraviolete reprezintă 7%
din totalul energiei emisă de Soare.
Radiaţia solară este considerată o radiaţie de undă scurtă, iar cea de
origine terestră o radiaţie de undă lungă.
66
7.3 Legile radiaţiei
Principalele legi ale radiaţiei, stabilite de Kirchhoff, Stefan şi Boltzmann,

Wien şi Planck, au o largă aplicaţie în calculele schimburilor radiative dintre
Soare, suprafaţa terestră şi atmosferă.
Corpurile din natură care au temperatura peste 00C ( 2730K ) emit
energie sub formă de radiaţii de diferite lungimi de undă.
Cantitatea de energie radiantă pe o anumită lungime de undă, pe 1 cm2
a unui corp cu temperatura T, în timp de 1 minut, reprezintă puterea de emisie (
eT ).
Un corp absoarbe parţial şi reflectă parţial radiaţia incidentă. Mărimea
care exprimă fracţiunea de energie absorbită se numeşte puterea de absorbţie
( kT ), iar care exprimă fracţiunea reflectată se numeşte puterea de reflexie ( a
).
Conform legii lui Kirchhoff, raportul dintre puterea de emisie şi puterea
de absorbţie care corespund unei anumite lungimi de undă  şi a temperaturii
absolute T, este o mărime constantă, aceeaşi pentru toate corpurile şi egală cu
puterea de emisie a “corpului absolut negru”. Legea lui Kirchhoff se exprimă
prin relaţia:
eT
 ET
kT
(1)
În concluzie, corpurile care absorb bine radiază bine şi invers. De

asemenea, corpurile absorb radiaţii cu lungimile de undă pe care le şi pot
emite la aceeaşi temperatură. În sfârşit, corpurile din natură nefiind absolut
negre ( k· < 1 ), emit numai o anumită parte din radiaţia pe care o emite
“corpul absolut negru” ( k· = 1 ), la aceeaşi temperatură.
Legea Stefan-Boltzmann stabileşte că, puterea de emisie a “ corpului
absolut negru” este proporţională cu temperatura absolută a acestuia la
puterea a patra, astfel :
E =T4 (2)
unde E reprezintă puterea de emisie, iar T temperatura absolută a corpului

absolut negru.
Rezultă că, puterea de emisie sau puterea radiantă a “corpului absolut
negru” depinde numai de temperatura absolută.
Legea de deplasare Wien arată că, produsul dintre lungimea de undă
care corespunde puterii de emisie maxime a unui corp şi temperatura absolută
a acestuia este o mărime constantă:
 · m · T = 2897,8nmK (3)
unde m reprezintă masa corpului, T temperatura absolută a acestuia, iar λ

lungimea de undă.
Conform acestei legi, cu cât este mai ridicată temperatura unui corp, cu
atât puterea de emisie maximă corespunde unei lungimi de undă mici şi invers.
67
La elaborarea legii corpului negru, Planck a emis ipoteza cuantelor de
lumină.
7.4 Tipuri de fluxuri radiative
7.4.1. Radiaţia solară directă
Fluxul radiativ provenit direct de la Soare care ajunge nemodificat la

suprafaţa terestră se numeşte radiaţie solară directă. Străbătând atmosfera
terestră, prezintă variaţii la diferite niveluri în atmosferă. La limita superioară a
atmosferei intensitatea radiaţiei solare este considerată constantă. Ea exprimă
cantitatea de energie, în calorii, primită de la Soare în timp de un minut, de
către o suprafaţă de 1 cm2, aşezată perpendicular pe direcţia radiaţiei solare,
când distanţa de la Soare la Pământ este egală cu valoarea medie.
Constanta solară ( Io ) are valoarea standard, acceptată pe plan
internaţional:
Io=1,98 cal / cm2  min. (4)
În limitele atmosferei terestre toate valorile măsurate sunt mai mici

decât constanta solară.
Fluxul radiaţiei solare directe care cade pe o suprafaţă orizontală
reprezintă insolaţia ( $ ) şi se exprimă în calorii pe cm2 şi pe minut. Mărimea
intensităţii insolaţiei depinde de intensitatea radiaţiei solare directe şi de unghiul
de incidenţă sub care cade fascicolul de raze pe suprafaţa considerată.
Valoarea intensităţii insolaţiei este dată de relaţia:
$’=$ sin h0 (5)
relaţie în care, $ este intensitatea radiaţiei solare directe perpendiculară pe

unitatea de suprafaţă, iar h0 este unghiul de înălţime a Soarelui deasupra
orizontului.
Se constată că, unitatea de suprafaţă expusă pe direcţia perpendiculară
a razelor recepţionează cantitatea maximă. Valoarea intensităţii radiaţiei directe
( S ) este întotdeauna mai mare decât cea a insolaţiei ( S’ ), cu excepţia poziţiei
Soarelui la zenit, când cele două fluxuri de radiaţii sunt egale.
Verticalitatea razelor solare pe o suprafaţă orizontală se realizează la
ecuator şi în zona intertropicală unde razele solare cad perpendicular la
amiază, de două ori pe an, la echinocţii, iar la cele două tropice o singură dată,
la solstiţiul emisferei respective. Între tropice şi cei doi poli, razele solare nu cad
nici o dată perpendicular pe o suprafaţă orizontală. Rezultă că, intensitatea
radiaţiei solare directe, depinde de latitudinea locului, fenomen legic ce
determină repartiţia zonală a temperaturii.
Pe suprafeţe cu înclinări faţă de normala locului, intensitatea insolaţiei
se determină cu ajutorul unghiului de incidenţă format de razele solare cu
suprafaţa receptoare sau unghiul zenital ( z ), care depinde nu numai de poziţia
Soarelui, ci şi de orientarea suprafeţei în spaţiu. În acest caz, intensitatea
insolaţiei este dată de relaţia:
68
S’ = S cos z (6)
cunoscută sub numele de legea cosinusului sau legea lui Lambert. Repartiţia
radiaţiei solare va fi inegală pe suprafaţa terestră datorită unghiurilor de
incidenţă diferite şi a naturii terenului.
Radiaţia solară, la străbaterea suprafeţei terestre, suferă modificări
importante atât din punct de vedere al intensităţii, cât şi a compoziţiei spectrale.
O parte din radiaţii sunt absorbite, altă parte difuzată, însă cea mai mare parte
ajunge direct la suprafaţa Pământului constituind insolaţia.
Absorbţia atmosferei este provocată de componentele acesteia,
fenomen care se remarcă prin prezenţa linilor şi a benzilor întunecate din
spectrul solar ( liniile telurice ). Cea mai puternică absorbţie o manifestă ozonul
asupra radiaţiei ultraviolete (  = 2900 – 3600 Å ), vaporii de apă preferă
radiaţiile infraroşii ( = 40000 - 80000 Å ), dioxidul de carbon absoarbe acelaşi
tip de radiaţii, dar cu lungimi de undă mai mari (  = 129 000 - 171 000 Å).
Absorbţia selectivă a vaporilor de apă şi a dioxidului de carbon asupra
radiaţiilor infraroşii este deosebit de importantă pentru regimul termic al Terrei.
Difuzia sau împrăştierea neuniformă a radiaţiei solare directe este
determinată de prezenţa moleculelor gazelor şi a particulelor solide şi lichide
din atmosferă.
Reflexia reprezintă întoarcerea parţială sau totală a unui fascicul de
raze, care vine de la Soare datorată particulelor în suspensie şi gazelor
atmosferice.
Slăbirea intensităţii radiaţiei solare prin absorbţie, difuzie, reflexie,
depinde de grosimea stratului atmosferic ( masa atmosferică ) străbătut. Cu cât
drumul prin atmosferă este mai lung, cu atât şi masa atmosferică (
denumită şi optică ) va fi mai mare. Lungimea distanţei străbătută de radiaţiile
solare depinde de unghiul de înălţime a Soarelui ( h0 ) sau de unghiul de
incidenţă ( z ). Astfel, cu cât înălţimea Soarelui deasupra orizontului este mai
mică, cu atât masa atmosferică străbătută va fi mai mare. Masa atmosferică
este egală cu o unitate ( m = 1 ) atunci când înălţimea Soarelui ( h0 )este de 900
( la zenit ) şi de 27 de ori mai mare ( m = 27 ), la înălţimea de 10 ( la răsăritul
sau apusul Soarelui ).
Absorbţia şi difuzia modifică transparenţa aerului, care se exprimă prin
coeficientul de transparenţă ( p ). Se poate calcula după formula:
p = S / I0 (7)
relaţie în care, S reprezintă intensitatea fluxului radiaţiei solare directe şi I0

intensitatea fluxului de radiaţie la limita superioară a atmosferei.
Atmosfera este mai transparentă pentru radiaţiile de undă lungă,
infraroşii şi mai puţin pentru cele ultraviolete, de undă scurtă. Fenomenul are o
mare importanţă practică ( fotografii în infraroşii, semnale, faruri ).
Intensitatea radiaţiei solare directe pe suprafeţe orizontale depinde de
înălţimea Soarelui, transparenţa aerului, latitudinea locului şi altitudinea.
Pe suprafeţe orizontale, în toate momentele zilei, intensitatea radiaţie
este mai mică decât pe suprafeţele perpendiculare faţă de direcţia razelor. Cele
mai mari diferenţe se constată iarna când înălţimea Soarelui este mică.
69
7.4.2.Radiaţia difuză
Radiaţia solară lovindu-se de moleculele şi particule este abătută de la

direcţia rectilinie de propagare şi se dispersează neuniform, în toate direcţiile.
Fiecare moleculă şi particulă devine astfel sursa unei radiaţii cu însuşiri
modificate, numită radiaţie difuză a atmosferei. Această radiaţie are ca efect
slăbirea radiaţie Solare directe. Aproximativ 25% din fluxul radiaţiei solare se
transformă în atmosferă în radiaţie difuză. O parte importantă a radiaţiei difuze
se îndreaptă spre suprafaţa terestră compensând în parte pierderea suferită de
radiaţia directă prin difuzie, iar altă parte ( cca. 1/3 ) se pierde în spaţiul cosmic.
Intensitatea radiaţiei difuze depinde de mărimea particulelor difuzate, de
numărul lor în unitatea de volum, natura gazului şi lungimea de undă a radiaţiei
difuzate. Se deosebesc două tipuri de radiaţie difuză, una moleculară şi alta a
particulelor în suspensie. Intensitatea difuziei moleculare, conform legii lui
J.W.Rayleigh este invers proporţională cu lungimea de undă a radiaţiei la
puterea a patra, relaţie exprimată prin formula:
K=C/4 (8)
în care, C este coeficientul dependent de numărul moleculelor din unitatea de

volum şi de natura gazului, iar  este lungimea de undă a radiaţiei difuzate.
Legea Rayleigh se aplică şi în cazul particulelor în suspensie din aer,
atunci când dimensiunea ( raza ) nu depăşeşte valoarea lungimii de undă a
radiaţiei din spectrul solar. La suprafaţa terestră, energia maximă revine
radiaţiilor galben-verzi. Dar ponderea cea mai mare revine radiaţiei violete şi
albastre, ceea ce explică culoarea albastră a cerului. Datorită scăderii densităţii
aerului, respectiv al numărului particulelor difuzate în altitudine, culoarea cerului
se întunecă trecând în albastru închis, în troposfera superioară, şi apoi în
indigo – violet – negru, în stratosferă.
În timpul zilei, pe lângă radiaţia solară directă, atmosfera constituie o
importantă sursă de iluminare a suprafeţei terestre prin radiaţia difuză. Norii şi
ceţurile constituie medii difuzante foarte bune. Anumite genuri de nori pot
determina creşterea radiaţiei difuze de 8-10 ori ( Altocumulus şi Cumulus ).
7.4.3.Radiaţia totală
Suma radiaţiei solare directe ( S’ ) şi difuze ( D ) care ajunge simultan la

suprafaţa terestră în condiţii naturale se numeşte radiaţie totală ( Q ), valoarea
ei este dată de relaţia:
Q = S sin h0 + D (9)
sau
Q = S’ + D ( 10 )
unde: Q – radiaţia totală

D – radiaţia difuză
S - intensitatea radiaţiei directe
70
S' - insolaţia.
Intensitatea radiaţiei totale şi proporţionalitatea acestor radiaţii

componente pot oscila în limite largi, în raport cu înălţimea Soarelui deasupra
orizontului, transparenţa aerului, nebulozitatea şi latitudinea. Acţiunea acestor
factori se exercită simultan şi cu diferite intensităţi. Puţin înainte de răsăritul
Soarelui, radiaţia totală este redusă, fiind alcătuită numai din radiaţia difuză.
Creşterea în înălţime a Soarelui, după răsărit, determină intensificarea şi apoi
egalizarea radiaţiei directe şi difuze. Treptat spre amiază, radiaţia directă
depăşeşte pe cea difuză, încât la o înălţime de h0 = 500, participarea radiaţiei
difuze să se reducă până la 10 - 20% din radiaţia totală, datorită creşterii
transparenţei aerului. În general, nebulozitatea slăbeşte radiaţia totală.
Sub influenţa latitudinii, valorile radiaţiei totale cresc treptat spre ecuator.
7.4.4 Radiaţia reflectată
Radiaţia reflectată ( Rs ) reprezintă acea parte din radiaţia solară

reflectată de suprafaţa terestră.
Capacitatea de reflexie a suprafeţelor se caracterizează printr-o mărime
numită albedou ( As ), ce rezultă din raportul dintre radiaţia reflectată şi radiaţia
globală, exprimată prin formula:
Rs
 100%
A= Q ( 11 )
unde mărimile introduse au următoarea semnificaţie:

A – albedoul
Q – radiaţia globală
Rs – valoarea radiaţiei reflectate.
Albedoul ( % )
Natura suprafeţelor
Zăpadă proaspătă, uscată 80 – 98
Zăpadă curată, umedă 60 – 70
Zăpadă impurificată 40 – 50
Gheaţă marină 30 – 40
Norii 50 – 80
Nisipuri deşertice 30 – 40
Pajişte verde 26
Pajişte uscată 19
Lanuri de cereale 10 – 25
Ogor uscat 8 – 12
Pădure de conifere 10 – 18
Tundră 26
Hunus 14
Cernoziom uscat 5 – 15
Arături umede 5 – 15
71
Tabelul 7.1 Valorile albedoului pentru diferite suprafeţe
Diferenţa până la 100% reprezintă radiaţia absorbită de suprafaţa

respectivă. Valoarea albedoului este mai mare cu cât radiaţia reflectată este
mai mare.
Albedoul suprafeţei terestre depinde de natura, gradul de rigurozitate şi
culoarea corpurilor care o alcătuiesc. Suprafeţele umede având o capacitate de
absorbţie mai mare, ele vor reflecta mai slab decât cele uscate.
Cea mai ridicată valoare a albedoului o are zăpada proaspătă uscată. În
Antarctica au fost înregistrate valori de 96-98%.
Albedoul suprafeţelor acvatice depinde în mare măsură de gradul de
transparenţă ( apa tulbure are albedoul mai ridicat ), de starea agitaţie a apei (
apa agitată are un albedou mai mic ). De asemenea, albedoul depinde de
unghiul de incidenţă şi gradul de nebulozitate.
Observaţiile şi măsurătorile efectuate de pe satelit şi nave cosmice, au
stabilit pentru Pământ, ca planetă, un albedou de 35 - 40% şi un albedou vizual
de 39%. Pentru suprafaţa terestră s-a calculat un albedou mediu de 30%
rezultat din cele ale uscatului ( 34% ) şi ale suprafeţelor acvatice (26%).
7.4.5 Radiaţia terestră şi a atmosferei
Suprafaţa terestră absorbind o parte importantă a radiaţiei solare directe

şi difuze, pe care o converteşte în energie calorică, se încălzeşte până la o
anumită adâncime variabilă, în funcţie de caracteristicile teritoriului. Suprafaţa
terestră ca orice corp din natură, care are temperatura peste 0K ( 2730 ) emite
un flux radiativ către spaţiul interplanetar care reprezintă radiaţia terestră ( Et ).
Această radiaţie este alcătuită din radiaţii de undă lungă ( infraroşii ) cu
un pronunţat efect caloric. Radiaţia terestră se propagă în atmosfera terestră
fiind absorbită în mare măsură de vaporii de apă şi de dioxidul de carbon.
Valoarea radiaţie terestre diferă de la zi la noapte. Ziua fluxul radiativ dinspre
sol este anihilat de radiaţia solară, în schimb noaptea radiaţia terestră
determină răcirea suprafeţei terestre.
Aerul încălzit posedă proprietăţi radiative, emite radiaţii atât spre spaţiul
cosmic cât şi spre suprafaţa terestră. În felul acesta în natură radiaţia terestră
precum şi radiaţia atmosferică ( Ea ) produc concomitent două fluxuri opuse de
radiaţii de undă lungă, infraroşii, calorice.
Prezenţa norilor favorizează creşterea radiaţiei atmosferice, iar pe timp
senin înainte de răsăritul sau după apusul Soarelui, radiaţia terestră ajunge să
fie egală cu radiaţia atmosferei.
7.4.6 Radiaţia efectivă
Radiaţia efectivă ( Ee ) reprezintă diferenţa dintre radiaţia terestră şi

radiaţia atmosferei. Ea este dată de relaţia de mai jos:
Ee = Et - Ea ( 12 )
unde mărimile introduse reprezintă:

Ee - radiaţia efectivă
72
Et - radiaţia terestră
Ea - radiaţia atmosferei.
Valorile pozitive ale radiaţiei efective reprezintă o pierdere de căldură

pentru suprafaţa terestră ( Et > Ea ). Fenomenul se produce obişnuit în timpul
nopţilor senine, precum şi iarna. Dimpotrivă, în timpul zilei, pe lângă fluxul
radiaţiei atmosferice, suprafaţa terestră primeşte o cantitate delimitată de
energie calorică prin radiaţia solară directă şi difuză. Surplusul de căldură
produce încălzirea progresivă a solului, a apelor, a aerului.
Radiaţia efectivă depinde de mai mulţi factori. Pe timp senin, radiaţia
efectivă depinde în cea mai mare măsură de cantitatea vaporilor de apă.
Creşterea umezelii atrage după sine intensificarea absorbţiei radiaţie terestre,
deci creşterea radiaţiei atmosferice şi reducerea radiaţiei efective. Scăderea
valorii radiaţiei efective depinde de nebulozitate, de prezenţa covorului vegetal,
de vânt. Radiaţia efectivă creşte odată cu altitudinea, unde aerul este mai
curat.
7.5.Bilanţul radiativ la suprafaţa terestră şi în atmosferă
În atmosferă şi la suprafaţa terestră se desfăşoară simultan şi

continuu două categorii principale de fluxuri radiative, una de undă scurtă
alcătuită din radiaţia solară directă şi difuză, alta de undă lungă,
reprezentând radiaţia terestră şi atmosferică.
Pentru suprafaţa terestră, o parte din aceste fluxuri reprezintă radiaţia
primită, alta radiaţia cedată. Diferenţa dintre energia radiantă primită şi cea
pierdută alcătuieşte bilanţul radiativ al suprafeţei terestre. Pe lângă radiaţia
totală ( Q ) suprafaţa terestră primeşte şi radiaţia atmosferică ( Ea ) şi pierde
energie prin radiaţia reflectată ( Rs ), exprimată prin albedou ( A ) şi prin
radiaţia terestră ( Et ).
În consecinţă, bilanţul radiativ al suprafeţei terestre este dat de relaţia:
B = S’+ D + Ea - Rs - Et ( 13 )
Ţinând cont că radiaţia totală ( Q ) reprezintă suma S’+D, radiaţia
efectivă Ee diferenţa Et - Ea, iar radiaţia reflectată ( Rs ) se poate înlocui cu A·Q,
se obţine relaţia: Q - A·Q - ( Et-Ea ) sau într-o formă mai restrânsă:
B = Q · ( 1-A ) - Ee. ( 14 )
Bilanţul radiativ poate avea valori pozitive sau negative. El condiţionează
astfel răcirea şi încălzirea, respectiv starea termică a suprafeţei terestre. Dacă
energia radiantă primită este mai mare decât cea pierdută bilanţul este pozitiv,
se produce o încălzire şi invers, când bilanţul este negativ are loc o răcire a
suprafeţei terestre. În codiţii de cer senin, bilanţul este pozitiv ziua şi negativ
noaptea, sau pozitiv în sezonul cald şi negativ în sezonul rece.
Bilanţul radiativ al suprafeţei terestre determină : regimul termic al solului
şi al stratului de aer de la contact, dirijează procesul evaporaţiei, al îngheţului şi
al dezgheţului, geneza şi transformarea maselor de aer, condiţionează
procesele vitale ale vieţuitoarelor.
Se poate stabili un bilanţ al sistemului Pământ - Atmosferă prin ecuaţia:
73
Bs = Q · ( 1-A ) + Q ‘ - E ( 15 )
relaţie în care Q ‘ este radiaţia absorbită de atmosferă, E radiaţia netă terestră
şi atmosferică emisă în spaţiul cosmic. Valorile bilanţului radiativ al sistemului
Pământ - Atmosferă sunt pozitive numai în zona intertropicală. Dincolo de
latitudinea de 350 şi până la cei doi poli, acestea sunt negative. Căldura
acumulată în regiunile intertropicale este transmisă prin curenţii atmosferici şi
oceanici spre latitudini superioare, unde bilanţul este negativ, energia solară
primită nefiind suficientă pentru a compensa pierderile spre spaţiul cosmic.
1. Definiţi radiaţia reflectată şi radiaţia efectivă.

2. Cum se defineşte bilanţul radiativ?
3. Deduceţi formula bilanţului radiativ.
4. Exemplificaţi albedoul pentru anumite suprafeţe.
5.Legile radiaţiei.
6.Ce este insolaţia? Dar radiaţia solară directa.
74
IMPORTANTA RADIAŢIEI SOLARE

Cuvinte cheie: radiaţia solară, fotoperiodism, intensitate, heliograf
Rezumat
Radiaţiile solare constituie principală sursă de energie pentru
dezvoltarea proceselor fizice şi biologice din natură. Importanţa radiaţiilor solare
în viaţa plantelor este deosebită, influenţând toate procesele vitale, atât prin
căldura cât şi prin lumina pe care le produc.
Procesul de fotosinteză este posibil numai în prezenţa luminii. Prin acest
proces, energia solară este transformată în energie chimică depozitată în
substanţele organice sintetizate. Substanţa organică sintetizată furnizează în
acelaşi timp şi energia necesară creşterii şi dezvoltării organismelor animale,
care nu sunt capabile să capteze direct energia de la soare, prin sinteze proprii.
Creşterea plantelor, structura lor morfologică şi anatomică, durata
ciclului de vegetaţie, capacitatea de absorbţie a substanţelor nutritive din sol,
distribuţia lor în spaţiu sunt strâns legate de factorul lumină.
8.1 Radiaţia solară şi rolul ei în viaţa plantelor
Energia luminoasă exercită asupra plantelor nu numai o influenţă

directă, ci şi una indirectă. Orice modificare a luminii determină modificări ale
temperaturii aerului şi solului, ale umidităţii din aer şi sol, ale structurii chimice a
solului, într-un cuvânt determină modificarea mediului de creştere a plantelor.
Plantele nu reacţionează toate la fel faţă de intensitatea luminii. Unele
din ele ( bumbac, floarea soarelui, lucernă, porumb, orez ) se dezvoltă normal
la lumină intensă ( plante iubitoare de lumină ), altele la lumină slabă, sau chiar
la umbră ( plante iubitoare de umbră ). Există şi forme de trecere între acestea
( plante rezistente la umbrire ), care suportă lumina de diferite intensităţi.
Plantele pot creşte şi la întuneric, dar suferă deformări atât ca formă cât
şi ca funcţiuni, întrucât fotosinteza nu mai poate avea loc.
În cazul lanurilor de cereale semănate prea des, intensitatea luminii
scade sensibil în apropiere de suprafaţa solului. Internodurile inferioare se
alungesc, iar rezistenţa se micşorează mult din cauza dezvoltării slabe a
ţesutului mecanic, ceea ce duce la căderea plantelor.
Lumina influenţează nu numai creşterea organelor aeriene ale plantei, ci
şi a celor subterane. La plantele crescute la umbră, sau semănate prea des,
sistemul radicular este mai slab dezvoltat, în comparaţie cu cel al plantelor ce
primesc lumină suficientă.
75
În condiţii de lumină intensă, rădăcinile sunt mai lungi, mai puternic
ramificate şi formează un număr mai mare de nodozităţi ( în cazul
leguminoaselor ). Tulpinile plantelor sunt mai groase, cu un ţesut mecanic bine
dezvoltat. În cazul cerealelor ( grâu, orz, orez ), lumina intensă măreşte
rezistenţa la cădere.
Lumina influenţează ritmul de creştere în lungime, în sensul diminuării
acestuia cu atât mai puternic cu cât este mai intensă. De aceea, la arbori,
lăstarii crescuţi la lumină puternică sunt întotdeauna mai scurţi decât cei
crescuţi la întuneric.
Acţiunea inhibitoare a luminii asupra creşterii în lungime este atât de
evidentă, încât imprimă creşterii o periodicitate zilnică foarte pronunţată.
Noaptea, plantele cresc mult mai intens decât ziua.
Lumina influenţează şi direcţia de creştere a plantelor. Reacţia plantelor
faţă de direcţia luminii poartă numele de fototropism. Plantele tinere în creştere
şi tulpinile plantelor se curbează, de obicei, în direcţia sursei de lumină şi
această reacţie poartă numele de fototropism pozitiv.
Datorită fototropismului, frunzele iau poziţia cea mai favorabilă
pentru folosirea luminii, aşezându-se perpendicular pe direcţia razelor
luminoase. Cu ajutorul mişcărilor fototrope, plantele formează aşa numitul
mozaic de frunze, foarte evident la plantele de umbră ( de exemplu, la
iederă ).
Unele plante reacţionează aşa de repede la schimbările direcţiei luminii,
încât urmăresc mişcarea Soarelui pe cer ( exemplu tipic floarea soarelui ).
Lumina mai intensă favorizează acumularea de substanţe
hidrocarbonate: amidon, zahăr şi celuloză. Rezultă că plantele în ale căror
produse se găsesc aceste substanţe în proporţie mare, trebuie să fie cultivate
în zonele cu luminozitate mai intensă, deci cu nebulozitate redusă. Dintre
acestea fac parte: sfecla de zahăr, porumbul, bumbacul, viţa de vie etc. Alte
plante, ca fasolea şi trifoiul, cresc mai bine în zonele cu luminozitate mai
redusă.
Cerinţele plantelor faţă de lumină sunt în general mari, fapt constatat şi
de formele sălbatice ale acestora, care cresc de regulă în luminişuri şi pe
versanţii expuşi către sud.
Legumele de la care se consumă partea vegetativă ( ca, de exemplu,
conopida, varza, salata ) sunt favorizate de condiţii climatice caracterizate prin
nebulozitate ridicată, în timp ce legumele ce se recoltează pentru fructe ( de
exemplu, tomatele, ardeii, pătlăgelele vinete ) sunt favorizate de climate cu
lumină intensă. Dacă în sere şi case de vegetaţie lumina poate fi reglată după
nevoie, în câmp posibilităţile de intervenţie ale omului sunt limitate. Totuşi,
printr-o serie de măsuri agrotehnice se poate favoriza o mai bună distribuire a
luminii printre plante. Pentru aceasta se recomandă semănatul cât mai
omogen, împrăştierea uniformă a îngrăşămintelor, repartizarea judicioasă a
plantelor în spaţii, orientarea rândurilor de prăşitoare, pomi şi viţă de vie pe
direcţia nord-sud, îndepărtarea buruienilor, folosirea raţională a expoziţiei
terenurilor etc.
Lumina prezintă importanţă şi din punct de vedere fitopatologic, în
sensul că lumina intensă are, în general, o influenţă nefavorabilă asupra
dezvoltării celor mai multe ciuperci parazite.
76
8.2 Fotoperiodismul
Procesele de creştere şi dezvoltare ale plantelor sunt influenţate nu

numai de intensitatea şi compoziţia luminii, ci şi de durata de expunere a
plantelor la lumină în timpul zilei.
Durata zilei-lumină este denumită fotoperioadă, iar răspunsul plantei la
durata zilei lumină , fotoperiodism.
În funcţie de durata zilei-lumină necesară pentru declanşarea înfloritului,
plantele se clasifică în două grupe mari:
- plantele de zi lungă, care înfloresc numai în condiţiile unei zile lumină
mai mari de 14 ore. Cu cât li se prelungeşte perioada de iluminare, cu atât
plantele înfloresc mai repede. Din această grupă fac parte: grâul, orzul, sfecla
de zahăr, unele specii de cartof, inul, mazărea, muştarul etc.;
- plantele de zi scurtă, care înfloresc numai în condiţiile unei zile lumină
mai mici de 12 ore. Cu cât ziua este mai scurtă şi noaptea mai lungă, înflorirea
se produce mai devreme. Dintre ele fac parte multe soiuri de bumbac, iar dintre
cereale, meiul, sorgul şi orezul.
Pe lângă aceste două grupe mari de plante mai există şi unele soiuri
care nu reacţionează la schimbările duratei de iluminare sau la întuneric. Ele
înfloresc atât în condiţii de zi scurtă cât şi în condiţii de zi lungă. Se numesc
plante neutre faţă de lumină. Dintre ele fac parte hrişca, arahidele, unele soiuri
de porumb şi orez, mandarinul, floarea soarelui, roşiile etc.
Necesitatea unei anumite durate a zilei lumină ca plantele să poată
înflori s-a creat în procesul evoluţiei, prin adaptarea la condiţiile mediului
exterior. Reacţia diferită a plantelor la fotoperioadă estre strâns legată de locul
de origine al acestora. Astfel, plantele din regiunile temperate, unde timpul cel
mai favorabil pentru înflorire şi fructificare este mijlocul verii, când ziua atinge
lungimea cea mai mare, sunt plante de zi lungă. Dimpotrivă, plantele ce-şi au
originea la latitudini mici, cum sunt plantele tropicale, unde ziua de vară este
mai scurtă decât în nord, şi în mijlocul verii este arşiţă puternică şi secetă, sunt
în cea mai mare parte plante de zi scurtă. Ele înfloresc către primăvară sau
către toamnă, când ziua este mai scurtă.
Fotoperiodismul influenţează nu numai înflorirea, dar şi multe alte
procese biologice ale plantelor. Aşa de exemplu, germinarea seminţelor la
unele plante, cum sunt Lactuca sativa ( salata ) şi Poa pratensis ( firuţa ), nu
are loc în lipsa luminii.
Procesele de creştere vegetativă la plante, cum sunt creşterea
sistemului radicular, mărimea şi grosimea frunzelor, creşterea tulpinii şi a
întregii mase vegetative, sunt influenţate de fotoperiodism. Astfel, la plantele
de zi scurtă, lungimea perioadei de iluminare zilnică inhibă înflorirea, dar în
schimb, favorizează dezvoltarea suprafeţei foliare şi în general, a organelor
vegetative. Acest lucru se datorează faptului că, prin sporirea înfloririi,
substanţele organice sintetizate sunt folosite pentru formarea şi dezvoltarea
organelor vegetative. Drept urmare, plantele de zi scurtă, cultivate mai la
nord, nu ajung să se coacă, în schimb dezvoltă o masă vegetativă bogată,
deci dau o recoltă bună de fân şi furaje pentru siloz.
Alt efect al fotoperiodismului este căderea frunzelor; în general, zilele
scurte determină intrarea mugurilor în stadiul de repaus biologic şi căderea
frunzelor. Acest lucru trebuie avut în vedere atunci când se introduc specii de
77
pomi cu frunze caduce în condiţii ecologice noi. Speciile aduse de la latitudini
mai joase la latitudini mai înalte îşi vor pierde frunzele mult mai repede, deşi
climatul este favorabil
Formarea organelor subterane ( tuberculi, rizomi, bulbi ) este influenţată
de fotoperiodism. Aşa, de exemplu, la ceapă dezvoltarea bulbilor este
favorizată de ziua lungă. În condiţii de zi scurtă se formează numai frunze verzi.
Dimpotrivă, alte plante, cum sunt speciile sălbatice de cartofi din
regiunile tropicale, produc tuberculi din belşug, dar cultivate în condiţii de zi
lungă ( în Europa Centrală ), nu mai formează tuberculi. Ziua lungă nu
împiedică însă formarea tuberculilor la cartoful cultivat, care dă recolte mari
chiar la cercul polar, în perioada în care soarele nu apune toată ziua.
Fotoperiodismul joacă un rol important în distribuţia naturală şi în
raionarea plantelor pe glob.
În general, plantele de zi scurtă, cum sunt meiul şi bumbacul, cresc şi se
dezvoltă cel mai bine la latitudini maici. Deplasate spre nord, unde zilele au o
durată mai lungă, procesele de înflorire sunt întârziate sau chiar inhibate, în
schimb li se dezvoltă puternic masa vegetativă. Pentru cultivarea acestora mai
spre nord, este necesară selecţionarea unor soiuri care reacţionează cât mai
puţin posibil la durata zilei, adică cu o sensibilitate fotoperiodică cât mai mică.
Plantele de zi lungă, cum sunt grâul, orzul, se dezvoltă cel mai bine la
latitudini mijlocii şi mari. Cultivate la latitudini mici, în condiţii de zi scurtă, nu
ajung la maturitate, în schimb dezvoltă o masă vegetativă bogată. Prin
extinderea lor către nord, nu sunt împiedicate în dezvoltare, deoarece durata
zilei de vară creşte tot mai mult, odată cu înaintarea spre nord şi perioada
vegetativă este scurtă, astfel că ele ajung la maturitate mai repede, în ciuda
verilor scurte din regiunile nordice.
Fotoperiodismul are multe aplicaţii practice, ca, de exemplu: alegerea
plantelor sau a varietăţilor pentru o localitate dată şi precizarea epocilor optime
de semănat.
8.3 Măsurarea radiaţiei de mică lungime de undă
Intensitatea radiaţiei solare directe se măsoară cu ajutorul instrumentelor

numite pirheliometre, în timp ce intensitatea radiaţiei difuze, globale şi a celei
reflectate se măsoară cu piranometre. Cu ocazia construirii instrumentelor
pentru măsurarea intensităţii radiaţiei se folosesc toate efectele pe care
acestea le provoacă: termice, electrice, chimice şi fiziologice. Dar, cel mai des
sunt în folosinţă instrumentele care funcţionează pe principiul
termoelementelor.
Termoelementul este un sistem simplu în care se efectuează
transformarea energiei termice în energie electrică şi se poate folosi ca şi
generator de curent continuu. Acesta este un contact a două metale diferite
(figura 8.1) prin care trece curentul electric dacă contactele se ţin la temperaturi
diferite (t1 şi t2). Atunci apare puterea termoelectromotoare care şi produce
curent în circuit.
78
Figura8.1 Schema termoelementului
Dar, spre deosebire de puterile electromotoare la alte generatoare,

puterea termoelectromotoare este foarte mică şi reprezintă numai câţiva zeci
de microvolţi pe un grad de temperatură diferenţă dintre contacte. Din acest
motiv termoelementul nu se foloseşte ca şi generator, ci pentru măsurarea
temperaturii care reprezintă măsura unui efect termic. La unele contacte, cum
ar fi firele de platină şi de platină – iridium, există o dependenţă liniară între
puterea termoelectromotoare ε, şi diferenţa de temperatură într-un interval
foarte larg de temperatură. De aceea, se poate scrie ecuaţia:
ε = k ( t2 - t1 )
(1)
unde k este constanta care numeric este egală cu puterea

termoelectromotoare care apare între contacte când diferenţa de temperatură
este de 1°C. Când k este constantă atunci şi legătura este liniară.
Practic, cu ocazia realizării piranometrelor care funcţionează pe acest
principiu, receptorul se compune din mai multe termoelemente care alcătuiesc
termobateria. Un contact al termoelementelor, în termobaterie se încălzeşte
sub influenţa radiaţiei (activ), în timp ce al doilea contact se menţine la
temperatură constantă (neactiv). În funcţie de felul metalelor folosite la
construirea termoelementelor, ca şi de modul de construire a termobateriilor,
există câteva tipuri de piranometre.
Conform criteriilor Organizaţiei meteorologice mondiale toate
piranometrele existente sunt în comparaţie cu etalon clasificate în instrumente
de clasa întâi, a doua şi a treia.
79
Heliograful Campbell – Stokess – Acest instrument se foloseşte pentru
măsurarea duratei radiaţiei solare directe sau, cum este obişnuit să se spună,
durata de strălucire a soarelui.
Figura 8.2 Heliograful Campbell - Stokess
Partea receptoare a acestui instrument (figura 8.2) este o bilă de sticlă (1)
care prin semiinelul metalic este fixată de suportul (3). Când bila se expune la
soare, banda care se află în centrul ei arde, lăsând urme. De obicei, benzile se
pun în interiorul scoicii metalice (4) cu care ocazie, în funcţie de anotimp, ele au
lungimi diferite (figura 3). Pe baza urmelor a căror lungime se aproximează,
până la zece minute, prin citire se obţine durata radiaţiei solare directe pe
parcursul zilei.
Heliograful Campbell – Stokess se instalează în poziţie orizontală, iar bila
este îndreptată spre direcţia sud. De obicei, se pune pe un stâlp de înălţime de
1m sau pe acoperişul unei clădiri, în aşa fel încât să fie expus toată ziua la
Soare. Schimbarea benzii vechi cu cea nouă se efectuează seara.
Durata de strălucire a Soarelui se exprimă prin fracţie de insolaţie, f ,
mărime ce reprezintă raportul procentual dintre numărul de ore de strălucire
efectivă Ne şi numărul de ore de strălucire posibilă Np.
f = (Ne / Np) 100%. (2)
80
8.4 Măsurarea radiaţiei de mare lungime de undă
Prin radiaţii de mare lungime de undă se înţeleg radiaţii infraroşii în

intervalul undelor de lungime de la 0,3μ până la câteva zeci de microni, iar
radiaţia maximă apare pe lungimea de undă de 10μ. Grupa de instrumente
care măsoară această categorie de radiaţii, respectiv intensitatea radiaţiei
venite şi plecate şi diferenţa lor, poartă denumirea de radiometre. Prin
construirea acestor instrumente se tinde să se neutralizeze pierderea căldurii
de pe suprafaţa receptorului, ca urmare a permanenţei convecţiei termice. În
funcţie de felul soluţiilor, radiometrele se împart în: net pirradiometre şi
pirradiometre. Net pirradiometrele măsoară intensitatea radiaţiei venite şi
plecate, care vine din toate direcţiile, pe suprafaţa orizontală de primire a
instrumentului. Piradiometrele măsoară schimbul radiaţiei totale dintre emisfere
şi suprafaţa neagră orizontală (pirgeometrul compensator Ångstrom).
Bilansmetrul Schulze – Net pirradiometrele se împart în două subgrupe
depinzând de faptul că suprafaţa de primire poate fi protejată de cupolă sau nu
poate fi. În prima grupă a net pirradiometrelor intră şi bilansmetrul Schulze. Cu
acest instrument este posibilă înregistrarea continuă a intensităţii radiaţiei
totale, care vine de sus pe suprafaţa orizontală în intervalul lungimilor de undă
între 0,3μ până la 80μ. Prin totalitatea radiaţiei “de sus“ se înţelege radiaţia
solară directă, radiaţia difuză şi contraradiaţia atmosferei, iar radiaţia “de jos“
cuprinde radiaţia reflectată, radiaţia terestră şi contraradiaţia atmosferei
respinsă de suprafaţa Pământului.
Suprafeţele de primire (termobateriile) ale acestui pirradiometru (figura
8.3) sunt acoperite cu cupolă de polietilenă (1) care permite trecerea radiaţiei
de mare lungime de undă şi are coeficientul total de transmisie de 85% pentru
radiaţia undelor de la 0,3μ până la 100μ. Termobateriile sunt instalate în căsuţa
de aluminiu a bilansmetrului (2) care este prinsă de un inel purtător (3). De la
acest inel purtător pornesc următoarele ţevi: partea cu plasă cu mijloc de
uscare (4), elementul termoelectric (5) şi de ventilaţie (6), ca şi prinzătorul
metalic (7). Căsuţa este protejată de o farfurie metalică (8).
81
Figura.8.3 Bilansmetrul Schulze
Principiul funcţionării acestui bilansmetru este următorul: radiaţia care

vine pe suprafaţa de primire provoacă fenomenul de termocurent, care este
proporţional cu venirea şi plecarea radiaţiei scăzută cu radiaţia care emite
instrumentul. Ca să se calculeze radiaţia instrumentului este necesar să se
cunoască temperatura instrumentului. Aceasta se determină cu ajutorul
elementului termoelectric de temperatură. Măsurarea temperaturii în interiorul
bilansmetrului cu ajutorul termocontactelor se face în aşa mod încât, un
termocontact (activ) se introduce în interiorul instrumentului, iar al doilea
termocontact (reactiv) se introduce în pământ, la adâncimea unde temperatura
este constantă într-un interval de timp mai îndelungat (la 1 m adâncime). Cum
suprafeţele de primire inferioare şi superioare (termobaterii) sunt îndreptate în
sensuri diferite, această notare a diferenţei de intensitate a radiaţiei, dintre
suprafeţele de primire, reprezintă bilanţul curat al radiaţiei. Efectul nedorit al
convecţiei termice se elimină, dar nu în totalitate, cu ajutorul ventilatorului care,
cu viteză constantă, introduce curentul de aer pe suprafeţele de primire. Cu
ajutorul galvanometrului înregistrator multicanal se înregistrează patru curbe şi
anume: intensitatea radiaţiei sosite şi plecate, diferenţa lor şi temperatura din
interiorul bilansmetrului.
82
8.5 Măsurarea luminozităţii
Măsurarea luminozităţii este de o importanţă deosebită în practica

agricolă, având în vedere că fotosinteza, ca şi proces fiziologic, se desfăşoară
în intervalul lungimilor de undă de la 0,38 μ până la 0,71μ. Măsurarea
luminozităţii ca şi studierea caracteristicilor cantitative a fenomenelor luminoase
este obiectul de studiu al unei părţi speciale a fizicii – fotometria.
Puterea luminii I, reprezintă unitatea fotometrică de bază, cu care ocazie
pentru unitatea luminii se ia candela (cd). Candela reprezintă puterea luminii pe
care în direcţia verticală o radiază suprafaţa de 1/600000 metri pătraţi de corp
negru, la temperatura de întărire a platinei, sub temperatura de 101325 paskali.
Fluxul luminos Φ, este parte din fascicolul luminos, care începe de la
izvorul punctiform de intensitate I, cuprins în unghiul solid ω
Φ = Iω
(1)
Unitatea de măsură a fluxului luminos este lumenul (lm). Lumenul este

fluxul luminos care în unghiul solid de 1 steradian reflectă sursa de lumină a
cărei putere luminoasă în toate direcţiile spaţiului este 1 candela.
Luminozitatea A, este numeric egală cu totalitatea fluxului Φ care cade pe
unitatea de suprafaţă S a corpului luminat
A=Φ/S (2)
Unitatea de măsură a luminozităţii este luxul (lx), care este egal cu

luminozitatea suprafeţei de 1 m², pe care cade uniform repartizat fluxul luminos
de 1 lm.
Luxmetrul este instrumentul care se foloseşte pentru măsurarea
luminozităţii globale. Prezentarea schematică a funcţionării acestui instrument
este realizată în figura 8.4.
Figura.8.4Prezentarea schematică a funcţionării luxmetrului

83
Partea receptoare a luxmetrului este un fotoelement care reprezintă un
generator de curent continuu, în care are loc transformarea energiei luminoase,
în energie termică. Fotoelementul este combinaţia a două metale şi a
semiconductorului.
Figura.8.5 Luxmetrul
Ca şi semiconductor se foloseşte seleniu sau oxid de cupru. Modul în

care sunt legate metalele este prezentat în figura 8.5, unde semiconductorul de
seleniu este pus între două plăcuţe metalice. Plăcuţa inferioară este din cupru
pe care este pus seleniu. Peste seleniu se pune strat foarte subţire de aur sau
platină. Când pojghiţa se luminează, se formează tensiune între ea şi cupru,
deoarece porneşte curentul când metalele se leagă. Deoarece aceşti curenţi
(fotocurenţi) sunt foarte slabi, pentru înregistrarea lor se foloseşte
galvanometrul. Mecanismul transformării energiei luminoase în cea electrică,
respectiv mecanismul apariţiei curentului electric este foarte complex. Simplu,
s-ar putea rezuma la următoarele. Razele luminoase trec prin pojghiţa
superioară şi cad pe suprafaţa superioară a seleniului ca semiconductor.
Energia fluxului luminos se consumă la aruncarea electronilor în
semiconductor, care nu ies afară ci se aglomerează sub pojghiţă, care se
electrizează negativ. Plăcuţa de cupru este atunci pozitivă şi curentul porneşte
în direcţia, de la plăcuţa de cupru spre cea de platină, prin galvanometru.
Pentru că electronii, eliberaţi de energia razelor luminoase, merg numai sus,
pentru că rezistenţa semiconductorului în acea direcţie este mult mai mică
decât în cea opusă, stratul amintit se numeşte “blocaj“, iar întregul element
84
poartă denumirea de fotoelement cu strat blocat. Fotocurentul if, care cu
această ocazie este generată de fotoelement, este tocmai proporţională cu
intensitatea luminozităţii A
if = kf A
(3)
unde kf este coeficientul de sensibilitate al fotoelementului.

În figura 6.6 este prezentat aşa numitul luxmetru Lange care are o folosire
diversă, mai ales în practica agricolă.
1. Care tipuri de radiaţii de mică lungime de undă vin de la Soare la suprafaţa

Terei?
2. Cum este împărţită regiunea radiaţiei de mică lungime de undă, iar ce
regiune de lungimi de undă cuprinde radiaţia de mare lungime de undă?
3. Ce este fotoperiodismul?Ce este constanta solară?
4. Care tipuri de radiaţii de mare lungime de undă sunt prezente în atmosferă?
5. Ce se măsoară cu heliograful Campbell – Stokess si cu bilansmetrul
Schultze?
6. Definiţi următoarele mărimi fotometrice: puterea luminii, fluxul luminos şi
luminozitatea.
85
UMIDITATEA AERULUI
Cuvinte cheie: umiditatea aerului, vaporii de apă, tensiune elastică,
umiditatea absolută, umiditatea specifică
Rezumat
Conţinutul de vapori de apă din aer şi gradul lui de saturare în vapori
de apă sunt foarte importante în biometeorologie deoarece pe baza acestor
mărimi se poate obţine informaţii asupra condensării vaporilor de apă,
asupra formării ceţii, asupra formării norilor, precipitaţiilor.
Prin umiditatea aerului se înţelege conţinutul de vapori de apă din
atmosferă.
Prin vaporizare se înţelege trecerea unui corp din stare lichidă în stare
gazoasă. Dacă vaporizarea se petrece încet, la temperatura obişnuită şi
numai la suprafaţa solului, fenomenul se numeşte evaporare.
9.1 Vaporii de apă din atmosferă
Prin umiditatea aerului se înţelege conţinutul de vapori de apă din

atmosferă.Troposfera conţine o cantitate variabilă de apă în stare de vapori,
în stare lichidă sau în stare solidă. Se apreciază că 95% din apă se găseşte
în stare de vapori şi numai 5% sub formă de picături de apă şi cristale de
gheaţă.
Între cele trei faze (solidă, lichidă şi gazoasă) au loc schimburi
neîncetate, care se realizează fie cu consum (evaporarea apei şi topirea
gheţii) fie cu eliberare (condensarea şi desublimarea vaporilor) de căldură
(figura 9.1).
86
Figura 9.1 Schimbările de fază ale apei
Prin vaporizare se înţelege trecerea unui corp din stare lichidă în stare
gazoasă. Dacă vaporizarea se petrece încet, la temperatura obişnuită şi
numai la suprafaţa solului, fenomenul se numeşte evaporare.
Procesul de evaporare al apei se datorează faptului că, în mişcarea
haotică, unele dintre moleculele apei, ating viteze suficient de mari pentru a
învinge rezistenţa peliculei de apă şi a pătrunde în aerul de deasupra.
Continuându-şi mişcarea haotică o parte din moleculele care părăsesc
suprafaţa lichidului se pot întoarce înapoi în acesta. Cât timp numărul
moleculelor care părăsesc suprafaţa lichidului este mai mare decât al celor
care se întorc, procesul evaporării continuă. Când cele două fluxuri sunt
egale, evaporarea încetează, aerul fiind saturat cu vapori de apă. În situaţiile
când aerul de deasupra suprafeţei evaporate este suprasaturată cu vapori de
apă, numărul moleculelor care se întorc în masa lichidului este mai mare
decât al celor care o părăsesc. Suprasaturaţia creează condiţii favorabile
pentru condensarea or sublimarea vaporilor de apă în exces. În cazul în
care, vaporii de apă din atmosferă sunt nesaturanţi, se vorbeşte de aer umed
nesaturat, iar în cazul în care vaporii sunt saturanţi, aerul este umed saturat.
Mărimea căldurii latente de vaporizare a apei , depinde de
temperatura la care are loc vaporizarea conform relaţiei:
 = 597 – 0,6 t
deci, căldura latentă de vaporizare a apei scade odată cu creşterea
temperaturii (de exemplu la 100C = 591 cal/g, la 300C =579 cal/g şi la
1000C = 539 cal/g). Se constată că vaporizarea înseamnă o răcire a
mediului fapt pentru care trebuie să se ţină seama în cazul irigaţiilor.
Evaporarea apei de irigaţie răceşte nu numai solul dar şi aerul şi planta.
Prin condensarea vaporilor de apă, se eliberează o cantitate de
căldură egală ca mărime cu căldura latentă de vaporizare, denumită căldură
latentă de condensare (dacă cele două procese au loc la aceeaşi
temperatură).
Evaporarea este caracterizată cantitativ de viteza de evaporare care
reprezintă cantitatea de apă evaporată de pe unitatea de suprafaţă în
unitatea de timp. Cantitatea de apă evaporată nu se exprimă în grame, ci
87
prin lungimea coloanei de apă cu secţiunea de 1 cm 2 evaporată într-o zi
(decadă, lună, an). Lungimea de apă evaporată se exprimă în mm, 10 mm
corespunzând unei cantităţi de apă egală cu 1 gram, evaporată de pe o
suprafaţă de 1 cm2.
Asupra evaporării influenţează foarte mulţi factori: gradul de saturaţie
al atmosferei în vapori de apă, vântul , presiunea atmosferică, etc.
Evaporării fizice care se desfăşoară atât la suprafaţa apei, cât şi a
uscatului care conţine cantităţi diferite de apă, i se adaugă evaporarea
fiziologică a plantelor. Suma dintre cantitatea de apă evaporată de pe
suprafaţa terestră şi de pe suprafaţa plantelor a fost numită de Thornthwaite
evapotranspiraţie .
Evapotransipraţia care s-ar realiza de pe o suprafaţă continentală
oarecare, în cazul în care aceasta ar conţine o cantitate nelimitată de apă,
poartă denumirea de evapotranspiraţie potenţială (ETP) sau
evapotranspiraţie maximă posibilă. În natură, pe suprafeţele continentale,
evapotranspiraţia efectivă sau reală (ETR) este, de regulă, mai mică decât
cea potenţială din cauză că apa care se evaporă fizic şi fiziologic, nu este
disponibilă în cantităţi nelimitate.
Măsurarea evapotranspiraţiei potenţiale pe cale experimentală este
dificilă şi destul de puţin precisă. Din această cauză, metodele indirecte au o
răspândire mai largă.
C. W. Thornthwaite a stabilit următoarea relaţie pentru calcularea
evapotranspiraţiei potenţiale:
10t
E p  1,6 a Unde EP este evapotranspiraţia potenţială pentru o lună
I
de 30 de zile, t temperatura medie lunară şi I este indicele de căldură obţinut
prin însumarea celor 12 indici lunari calculaţi pe baza relaţiei:
1,514
1  0,9262188
i   t  0,2t  iar a 
1,514
.
5  2,4232459  log i
În vederea determinării rapide a evapotranspiraţiei potenţiale
Thornthwaite a întocmit tabele de calcul şi o abacă deosebit de utile în
practica meterologică.
Evapotranspiraţia efectivă sau reală se măsoară pe cale
experimentală cu ajutorul evaporimetrelor. Indirect ea se determină pe baza
ecuaţiei bilanţului hidrologic :
ETR = P – (R+dS) unde P sunt precipitaţiile atmosferice şi R este

scurgerea apei.
Evapotranspiraţia potenţială reprezintă o valoare reper cu care se compară
valoarea reală, adică evapotranspiraţia reală.
Cantitatea de apă evaporată este influenţată mult şi de condiţiile
locale, efectele naturii suprafeţei: cu cât solul este mai afânat cu atât
cantitatea de apă evaporată este mai mare (din cauza ascensiunii capilare
mai intense a apei din sol), pe un sol acoperit de vegetaţie, cantitatea de apă
evaporată este mult mai mare decât un pe un sol dezgolit datorită
transpiraţiei plantelor. În locurile unde evaporarea este intensă se simte
o nevoie mare de apă din precipitaţii pentru a asigura vegetaţiei cantitatea de
apă de care are nevoie. Efectul de uscare a solului în urma evaporării
88
intense poate fi combătut prin irigare au alte măsuri agrotehnice menite să
reţină apa în sol.
9.2 Ecuaţia de stare a aerului uscat
Aerul umed poate fi considerat drept un amestec format din aer

complet uscat şi din vapori de apă. Conform legii lui Dalton, presiunea aerului
umed, P, va fi egală cu suma presiunilor parţiale exercitate de aerul perfect
uscat (p) şi de vaporii de apă (e).
P=p+e
Presiunea parţială exercitată de vaporii de apă poartă denumirea de

tensiune elastică.
Considerând aerul perfect uscat şi vaporii de apă drept gaze ideale, le
m
putem aplica ecuaţia de stare pV  RT în care se introduce densitatea
M
m
  , atunci această ecuaţie va fi:
V
R
p T Se scrie această ecuaţie pentru vaporii de apă:
M
e  V RV T unde V este densitatea vaporilor de apă, iar RV = R / Mv =

8310 / 18 = 461,6 joule/kg 0K.
Scriind aceeaşi ecuaţie pentru aerul perfect uscat
R
p  u T
Mu
Deoarece R = RV*Mv , raportul R/Mu va fi egal cu 0,622 Rv, atunci ecuaţia de

stare pentru aerul perfect uscat va fi:
P = u * 0,622*Rv*T
Adunând ecuaţiile 3.14 şi 3.15 se obţine presiunea exercitată de masa de aer
umed:
P  RvT  v  0,622  u 
Această relaţie reprezintă ecuaţia de stare a aerului umed.
9.3 Tensiunea elastică actuală şi tensiunea elastică maximă
Vaporii de apă rezultaţi în urma fenomenului de evaporare se

răspândesc în atmosferă, în toate direcţiile, prin: difuzie moleculară, curenţi
de convecţie (pe verticală), astfel încât aerul nu este lipsit de vapori nici în
regiunile cele mai aride. Această răspândire a vaporilor de apă se face uşor
şi rapid în toate direcţiile deoarece ei au o densitate mai mică decât
densitatea aerului. Asta înseamnă că aerul umed este mai uşor decât cel
uscat.
89
Presiunea parţială exercitată de vaporii de apă nesaturaţi, existenţi la
un moment dat în atmosferă poartă denumirea de tensiune elastică actuală
(e). Unităţile de măsură folosite în meteorologie pentru tensiunea elastică a
vaporilor de apă sunt mmHg (torrul), respectiv milibarul (mb).
Presiunea parţială exercitată de vaporii saturaţi de apă poartă
denumirea de tensiune elastică maximă (E). Tensiunea elastică actuală şi
tensiunea elastică maximă cresc odată cu creşterea temperaturii şi scad
odată cu scăderea temperaturii.
Tensiunea elastică maximă mai depinde şi de alţi factori şi
anume: starea de agregare a apei, forma suprafeţei de evaporare şi
conţinutul apei în săruri.
Tensiunea elastică maximă are următoarele proprietăţi:
A) variază direct proporţional cu temperatura conform legii lui Tetens-
Magnus:
a
E  E0 10 bt
unde a şi b sunt constante (a=7,5 şi b=237,3 pentru saturaţia în raport cu
apa) iar E0 este tensiunea elastică maximă a vaporilor de apă la temperatura
de 00 C.
B) tensiunea elastică maximă este cu atât mai mică cu cât raza de
curbură a suprafeţei de apă în raport cu care s-a realizat saturaţia, este mai
mare.
Această proprietate rezultă din legea lui Kelvin:
 2 1 
E R  E  
 Rv T R 
unde E este tensiunea elastică maximă a vaporilor saturanţi în raport cu o

suprafaţă plană de apă la temperatura T,  coeficientul de tensiune
superficială al apei iar ER este tensiunea elastică maximă a vaporilor
saturanţi în raport cu o suprafaţă curbă cu raza R.
Tensiunea elastică maximă deasupra suprafeţelor plane (Ep) este mai mică
decât deasupra suprafeţelor convexe (Ecx) şi mai mare decât deasupra
suprafeţelor concave (Ecv).
(Ecx)  (Ep)  (Ecv)
C) Tensiunea elastică maximă a vaporilor saturanţi în raport cu apa este

mai mare decât tensiunea elastică maximă a vaporilor saturanţi în raport cu
gheaţa.
Rezultă că, starea de agregare a apei influenţează tensiunea elastică
maximă în sensul micşorării acesteia deasupra gheţii (din cauza coeziunii
moleculare mai mari care face ca numărul moleculelor ce scapă de pe
suprafaţa ei să fie mai mic) şi măriri deasupra apei (E aEg). Tensiunea
elastică maximă deasupra gheţii creşte paralel cu creşterea temperaturii,
egalizându-se cu cea deasupra apei la 00 C.
D) Tensiunea elastică maximă a vaporilor saturanţi în raport cu o soluţie
este mai mică decât tensiunea elastică maximă a vaporilor saturanţi în raport
cu solventul pur.
90
Această proprietate este dată de legea lui Raoult:
N
ES  E
N n
unde E este tensiunea elastică a apei pure la o anumită temperatură, E S

tensiunea elastică maximă a unei soluţii apoase, N numărul de kilomoli de
apă iar n este numărul de kilomoli ai substanţei dizolvate în apă.
Conţinutul apei în săruri micşorează tensiunea de saturaţie cu atât mai
mult cu cât concentraţia acestora este mai mare. Fenomenul se datorează
faptului că moleculele soluţiei saline au o coeziune mai mare decât cele ale
apei pure. În consecinţă, evaporarea de pe suprafaţa unei soluţii saline este
mai mică decât cea corespunzătoare apei pure.
Dacă tensiunea elastică actuală e este mai mică decât E atunci vaporii
sunt nesaturanţi, dacă e=E vaporii sunt saturanţi iar dacă eE vaporii devin
suprasaturanţi. Tensiunea elastica actuală e ascultă de legile gazelor ideale.
9.4 Mărimile ce caracterizează umiditatea aerului
Mărimile ce caracterizează umiditatea aerului sunt fie mărimi absolute

fie mărimi relative. Mărimile absolute sunt:
A) Umiditatea absolută (a) care reprezintă cantitatea de vapori de apă,
exprimată în grame, conţinută în unitatea de volum de aer (1 m 3 de aer).
Dacă aerul este saturat cu vapori de apă, umiditatea sa absolută va fi
maximă (A). Practic, umiditatea absolută reprezintă densitatea vaporilor de
apă:
a = v
Se împart relaţiile:
e = v RvT şi p = uRT/Mu scrise pentru condiţii normale de temperatură şi
de presiune:
e  v Rv T

p  u 0 0,622 Rv T0
unde u0 = 1,293 kg/m3, T0 = 273,150K iar p0 = 760 mmHg.
T = T0 ( 1 + t)
Ţinând cont de relaţia de mai sus rezultă că :
e aRv T

p  u 0 0,622 Rv T0
Efectuând reducerile obţinem pentru umiditatea absolută :
1,06
ae
1  t
Pentru temperatura de t =16,40C şi 1 + t = 1,06 umiditatea absolută
este egală cu tensiunea elastică actuală a vaporilor de apă:
91
a=e
Pentru alte temperaturi, a diferă foarte puţin de e. Valorile umidităţii absolute
maxime A trebuie să fie foarte aproape de cele ale tensiunii absolute maxime
E. Mai jos sunt date valorile umidităţii absolute maxime respectiv ale tensiunii
elastice maxime în funcţie de temperatură.
0
t( C) -20 -15 -10 -5 0 5 10 15 20 25 30
3
A(g/m ) 1,0 1,6 2,3 3,4 4,8 6,8 9,4 12,8 17,3 23,0 30,3
7 0 6 1 5 0 1 5 5 7 9
E(mmHg 0,9 1,4 2,1 3,1 4,5 6,5 9,2 12,7 17,5 23,7 31,8
) 4 3 4 6 8 4 1 9 4 6 2
Tabel9. 1
Valorile umidităţii absolute maxime şi ale tensiunii elastice maxime în
funcţie de temperatură
B) Umiditatea specifică (s) reprezintă cantitatea de vapori de apă

(exprimată în grame) conţinută în unitatea de masă de aer (1 kg de aer).
Mărimile relative ce caracterizează umiditatea aerului, exprimă toate, într-un
fel sau altul, cât de departe este aerul de starea de saturaţie, deci recurg
fiecare la o comparaţie între e şi E.
Aceste mărimi sunt:
Umiditatea relativă (r) care reprezintă raportul procentual dintre tensiunea
elastică actuală a vaporilor şi tensiunea lor elastică maximă la aceeaşi
temperatură.
e
r  100%
E
În funcţie de valoarea umidităţii relative, aerul se caracterizează din
punct de vedere higrometric, astfel:
r = 0% aer perfect uscat
r  (1% - 30%) aer foarte uscat
r (31% - 50%) aer uscat
r (51% - 80%) aer normal
r (81% - 100%) aer foarte umed şi
r = 100% aer saturat în vapori de apă.
Umiditatea relativă variază invers cu temperatura deoarece E,
conform legii lui Tetens-Magnus creşte odată cu creşterea temperaturii şi
deci r scade.
B) Deficitul de saturaţie (D) reprezintă diferenţa dintre tensiunea elastică
maximă şi tensiunea elastică actuală a vaporilor de apă, la aceeaşi
temperatură:
D=E–e
Deficitul de saturaţie se măsoară în mmHg sau în mb.

C) Gradul de uscăciune (G) reprezintă diferenţa dintre valoarea maximă a
umidităţii relative (100%) şi valoarea umidităţii relative la un moment dat.
G = 100 – r
92
Gradul de uscăciune se exprimă în procente.
Pe lângă aceste mărimi ce caracterizează umiditatea aerului există o
mărime de o importanţă deosebită care este punctul de rouă. Această
mărime este de fapt o temperatură la care se realizează saturaţia unei mase
de aer cu un conţinut constant de vapori.
Prin definiţie punctul de rouă este temperatura până la care trebuie
răcită o masă de aer umed cu un conţinut constant de vapori de apă pentru a
deveni saturată în raport cu o suprafaţă plană de apă pură.
Înlocuind în relaţia lui Tetens-Magnus e = E pentru t = , rezultă
valoarea punctului de rouă:
e
b log
E0

e
a  log
E0
Deoarece e = r E, unde r este exprimat în procente, rezultă:
E
b log r
E0

E
a  log r
E0
Se observă că punctul de rouă depinde de umiditatea aerului şi de
temperatura aerului. Valorile punctului de rouă sunt calculate şi întabelate.
Punctul de rouă calculat pe baza umidităţii relative a aerului
determinată seara, se apropie foarte mult ca valoare de temperatura minimă
a aerului în zorii zilei. Explicaţia acestui fapt este următoarea: temperatura
aerului scade în timpul nopţii şi în momentul în care se atinge punctul de
rouă, vaporii de apă se vor condensa eliberând căldura latentă de
vaporizare. Astfel că, temperatura aerului nu va coborî prea mult în
continuare şi deci temperatura minimă va fi foarte aproape de punctul de
rouă. Calculându-se punctul de rouă se poate prevenii pericolul de îngheţ.
Dacă punctul de rouă are valori   00C ne vom aştepta la îngheţ, iar dacă  
00C îngheţul este cu atât mai puţin probabil cu cât punctul de rouă este mai
ridicat.
9.5 Variaţia zilnică şi anuală a umidităţii aerului
Variaţia zilnică şi anuală a umidităţii relative a aerului este inversă

variaţiei temperaturii aerului. În cursul unei zile umiditatea maximă se
înregistrează în zori, înaintea răsăritului Soarelui, iar umiditatea relativă
minimă se realizează în jurul orei 1400.
Amplitudinea zilnică a umidităţii relative este mai mare în perioada
caldă decât în perioada rece a anului.
Variaţia anuală a umidităţii relative a aerului prezintă un maxim în
luna ianuarie şi un minim în luna iulie.
La latitudini temperate, mediile umidităţii relative a aerului în lunile de
iarnă oscilează între 80% şi 90%, iar în lunile de vară între 60% şi 70%.
93
Astea sunt extreme principale. Local, pe lângă acestea în ţara noastră mai
apare un maxim secundar în iunie şi un minim secundar în aprilie.
Umiditatea relativă a aerului este maximă în regiunile ecuatoriale,
scade mult în regiunile tropicale (în zona deşerturilor), apoi începe iar să
crească, ajungând să aibă din nou valori mari în regiunile polare.
9.6 Condiţiile de condensare şi de sublimare ale vaporilor de apă din

atmosferă
Trecerea apei din faza gazoasă în cea lichidă poartă numele de

condensare. Când vaporii de apă trec direct în faza solidă, procesul se
numeşte sublimare. Vaporii de apă din atmosferă se pot condensa dacă sunt
îndeplinite două condiţii:
1.aerul să fie saturat în vapori de apă
2.să existe nuclee de condensare în atmosferă.
Starea de saturaţie cu vapori de apă a unei mase de aer se poate
atinge, fie îmbogăţind conţinutul de vapori ai masei de aer respective până
se atinge starea de saturaţie e = E, fie prin scăderea temperaturii masei de
aer până la punctul de rouă.
În natură atingerea saturaţiei pe calea creşterii conţinutului în vapori
de apă se realizează mai greu din cauza împrăştierii acestora prin difuziune,
turbulenţă, convecţie şi advecţie.
Cel mai frecvent aerul devine saturat cu vapori de apă prin coborârea
temperaturii lui până la temperatura punctului de rouă. Scăderea temperaturii
masei de aer se realizează prin mişcările convective ascendente ale aerului
datorită gradientului adiabatic uscat (respectiv umed) când temperatura
masei de aer scade cu 100C/1km (respectiv 60C/1km înălţime) şi astfel, la o
înălţime numită nivel de condensare, temperatura masei de aer atinge
punctul de rouă şi masa de aer devine saturată în vapori de apă.
Există două tipuri de nuclee de condensare: higroscopice (cu
dimensiuni mici şi mari) şi nehigorscopice (cu dimensiuni foarte mari).
Dacă temperatura masei de aer scade sub 00C, apare posibilitatea
îngheţării picăturilor de apă formate prin condensare precum şi posibilitatea
sublimării vaporilor de apă pe nucleele de sublimare din atmosferă. Drept
nuclee de sublimare pot servi microcristalele de siliciu precum şi granule mici
de gheaţă care au rezultat prin îngheţarea picăturilor de apă la temperaturi
mai mici de 00C.
Îngheţarea picăturilor de apă nu se face în totalitate la temperatura de
00C în atmosferă deoarece 00C reprezintă temperatura de solidificare a apei
pure la presiune atmosferică normală (760 torr).
În general, picăturile de apă se formează pe nuclee de condensare
solubile şi astfel ele nu sunt pure, ci se prezintă sub forma unor soluţii. Se
ştie că temperatura de cristalizare a unei soluţii este mai scăzută decât a
solventului. Astfel, în atmosferă, între 00 şi 120C vor exista picături de apă
subrăcită. De asemenea, în absenţa unor nuclee de congelare, picăturile
rămân lichide până la temperaturi foarte coborâte (chiar până la –400C).
Dacă aceste picături de apă ajung în contact cu nuclee de congelare atunci
ele îngheaţă şi rezultă granule mici de gheaţă. Drept nuclee de îngheţare
servesc cristalele de gheaţă, microcristalele de iodură de argint sau de
iodură de cadmiu (acestea din urmă fiind artificiale pulverizate în atmosferă).
94
Numărul nucleelor de condensare scade vertiginos cu înălţimea în
troposferă. Astfel, pe o înălţime de 2 km numărul lor se reduce de 10 ori. La
înălţimea de 5 km numărul lor este neglijabil.
Până la 5 km, numărul nucleelor de condensare este întotdeauna mai
mare decât numărul nucleelor de sublimare.
9.7 Produse de condensare. Ceaţa
Ceaţa este formată din totalitatea produselor de condensare ale

vaporilor de apă din stratul de aer învecinat cu suprafaţa terestră. Astfel,
ceaţa cuprinde picături foarte mici de apă (până la temperaturi de –180 şi –
200C) iar la temperatură foarte joasă (sub –300C) ceaţa se compune din
cristale foarte mici de gheaţă.
Dimensiunile picăturilor variază în limite foarte largi. La temperaturi
pozitive, razele lor sunt cuprinse între 1 şi 60 m, iar la temperaturi negative
sunt mai mici de 5m. În cazul aerului ceţos, razele picăturilor sunt sub 1m.
La rândul său, numărul picăturilor este de 50-100 /cm3 pentru ceaţa
slabă şi de 500-600/cm3 pentru ceaţa densă. Ceaţa creează senzaţia certă
de umezeală. În ceaţa formată la temperaturi pozitive, umiditatea relativă
este de 100% sau câteva procente sub această valoare, pe când în cea
formată la temperaturi negative este, de regulă, sub 100%.
Dacă vizibilitatea este redusă sub 1 km de către produsele de
condensare din vecinătatea pământului, vorbim de ceaţă. Dacă vizibilitatea
este până la 10 km vorbim de aer ceţos, iar dacă vizibilitatea este înrăutăţită
de diferite particule de fum, de praf, etc., dar umiditatea aerului este scăzută
(50%) vorbim de pâclă.
În funcţie de geneză, deosebim mai multe tipuri de ceaţă.
Ceaţa de radiaţie
În urma răcirii nocturne a scoarţei terestre prin radiaţie se răceşte şi
stratul de aer aflat în contact cu acesta şi astfel la atingerea punctului de
rouă se declanşează procesele de condensare care dau naştere la ceaţă.
Ceaţa de radiaţie se formează la început lângă sol, apoi se extinde pe
verticală până la maxim 50 m. Ea dispare în timpul zilei, după răsăritul
soarelui.
Ceaţa de advecţie
Ceaţa de advecţie apare prin deplasarea unei mase de aer cald şi

umed peste o suprafaţă rece sau invers prin transportul unei mase de aer
rece şi umed peste o zonă caldă.
Ceaţa de advecţie caldă se formează prin trecerea unei mase de aer

cald şi umed deasupra unei zone reci în urma căreia aerul se răceşte de jos
în sus şi la atingerea punctului de rouă, apare ceaţa. Ceaţa de advecţie este
foarte persistentă, cu extindere mare pe verticală (în medie până la 600 m
deasupra solului), deci este o ceaţă de înălţime.
95
Ceaţa de advecţie caldă se formează prin pătrunderea unei mase de
aer rece deasupra unei zone umede, mai călduţe, de pe suprafaţa
pământului (deasupra solurilor umede, deasupra întinderilor de apă). În
aceste cazuri aerul se încarcă cu vapori din şi cauza temperaturii coborâte se
declanşează procesele de condensare formându-se ceaţa („aburi de ceaţă”).
Ceaţa frontală
Ea apare de-a lungul suprafeţei de contact (suprafeţei frontale) dintre

o masă de aer cald şi o masă de aer rece. Ele se deplasează odată cu
frontul atmosferic, deci nu sunt prea persistente.
Ceaţa de pantă
Ea apare într-o masă de aer care urcă panta oferită de un munte

(deal) şi răcindu-se adiabatic, atinge punctul de rouă care declanşează
procesele de condensare.
1. Ce este umiditatea aerului si de cine depinde căldura latentă de

vaporizare.
2. Explicaţi variatia diurnă şi anuală a umidităţii aerului.
3. Cum se caracterizează din punct de vedere higrometric aerul în
funcţie de valoarea umidităţii relative?
4. Ce este ceaţa?Clasificati ceaţa.
5. Definiţi mărimile ce caracterizează umiditatea aerului.
6. Deduceţi ecuaţia de stare a aerului uscat.
96
NORII
Cuvinte cheie: nori apoşi, nori cumuliformi, nori stratiformi, nori
orografici, nebulozitate
Rezumat
Norii iau naştere prin condensarea sau sublimarea vaporilor de apă
din atmosfera liberă. Norul este un sistem coloidal ale cărui elemente
componente sunt: picăturile de apă, cristalele de gheaţă, granulele de
gheaţă, picăturile de apă subrăcită.
În funcţie de felul elementelor de nor deosebim: nori apoşi care conţin
numai picături de apă, nori micşti care conţin picături de apă şi cristale de
gheaţă şi nori de gheaţă constituiţi exclusiv numai din cristale de gheaţă.
Norii formaţi numai din cristale de gheaţă poartă de numirea de nori
de tip Cirrus şi ei se formează la limita superioară a troposferei unde
temperatura aerului este foarte scăzută. Norii apoşi şi cei micşti pot fi nori
cumuliformi sau stratiformi.
10.1 Norii. Geneza principalelor tipuri de nori
Norii iau naştere prin condensarea sau sublimarea vaporilor de apă

din atmosfera liberă. Norul este un sistem coloidal ale cărui elemente
componente sunt: picăturile de apă, cristalele de gheaţă, granulele de
gheaţă, picăturile de apă subrăcită.
În funcţie de felul elementelor de nor deosebim: nori apoşi care
conţin numai picături de apă, nori micşti care conţin picături de apă şi
cristale de gheaţă şi nori de gheaţă constituiţi exclusiv numai din cristale de
gheaţă.
Norii cumuliformi pot lua naştere prin mişcările convective ale maselor
de aer sau prin mişcările ondulate ale maselor de aer. Mişcările convective
ale aerului pot avea natură termică sau dinamică. Convecţia termică intervine
în cazul în care o masă de aer umed devine uşoară prin încălzire şi se înalţă.
Răcindu-se adiabatic şi prin radiaţie până la temperatura punctului de rouă.
Convecţia dinamică se produce în cazul în care două mase de aer cu
temperaturi diferite se întâlnesc.
a. Geneza norului cumuliform de origine termică
Prin încălzirea puternică a suprafeţei terestre se încălzeşte şi masa de

aer aflată în contact termic cu acesta. Masa de aer îşi micşorează densitatea
97
şi astfel urcă pe verticală, destinzându-se adiabatic. Temperatura masei de
aer scade şi în momentul în care se atinge punctul de rouă, se declanşează
procesele de condensare.
Înălţimea la care se atinge punctul de rouă poartă denumirea de nivel
de condensare şi el reprezintă baza norului. Urcarea pe verticală a masei
de aer, continuă până când se ajunge în starea în care masa de aer va avea
aceeaşi temperatură ca masele de aer înconjurătoare. În anumite situaţii,
factorii dinamici contribuie la săltarea pe verticală, la mare înălţime, a masei
de aer.
Figura 10.1 Nor cumuliform de origine termică
Masa de aer, în urcarea sa pe verticală atinge şi depăşeşte nivelul

izotermic de 00 C. Deasupra nivelului de 00 C, la temperaturi mai scăzute
de 00C apar picăturile de apă subrăcită, iar apoi către izoterma de –120 C
apar şi cristalele de gheaţă şi granulele de gheaţă. De aceea, izoterma de –
120C se mai numeşte şi nivel de sublimare. Ultimul nivel din masa norului
este nivelul de convecţie, care corespunde cu suprafaţa superioară a
norului. Nivelul de convecţie corespunde înălţimii la care mişcarea
ascendentă a masei de aer încetează, deoarece temperatura aerului în
urcare ajunge să fie egală cu a aerului înconjurător.
b. Geneza norilor cumuliformi de origine dinamică
Astfel de nori apar în cazuri în care o masă de aer rece pătrunde într-o
masă de aer cald. Masa de aer rece se înfige în partea inferioară a masei de
aer cald, forţând-o să urce pe verticală. Astfel la suprafaţa de separaţie a
celor două mase de aer se vor forma nori cu mare extensie pe verticală.
Figura 10.2 Nor cumuliform de origine dinamică
Există situaţii în care se produc mişcări ondulatorii în masele de aer

de la diferite înălţimi, în urma cărora rezultă de asemenea nori cumuliformi
dar cu extensie redusă pe verticală. Astfel de nori apar în cazul în care o
98
masă de aer este obligată să treacă peste obstacolele oferite de formele de
relief (peste munţi şi dealuri figura 3). Norii formaţi astfel poartă denumirea
de nori orografici.
Figura 10.3 Nori orografici
Norii stratiformi iau naştere prin ascensiunea lină, continuă, pe

distanţe mari a unor mase de aer. În urma ascensiunii, masa de aer se
răceşte atingând punctul de rouă, apar procesele de condensare şi apoi de
sublimare prin care se formează elementele unui nor de mare extensie pe
orizontală de tip stratiform. Norii stratiformi au aspectul unor pânze întinse pe
bolta cerească. Ei pot lua naştere de exemplu prin ascensiunea lină, înceată
a unei mase de aer cald pe panta oferită de masa de aer rece (figura 4).
Figura10.4 Nor stratiform
10.2 Clasificarea norilor
Organizaţia Meteorologică Mondială a dat o clasificare oficială a

norilor care este folosită în prezent la toate staţiile meteorologice din lume.
Această clasificare cuprinde 10 genuri principale de nori care la rândul lor se
subdivid în specii şi varietăţi.
În mod convenţional acea parte a atmosferei în care se formează
norii, a fost împărţită în trei etaje :
- etajul superior între 8-13 km
- etajul mijlociu între 2-7 km
- etajul inferior, de la suprafaţa Pământului până la 2 km.
99
Figura 10.5 Clasificarea norilor după altitudine
După geneza lor , s-au stabilit 10 genuri de nori:

1.Cirrus Ci
2.Cirrocumulus Cc
3.Cirrostratus Cs
4.Altocumulus Ac
5.Altostratus As
6.Nimbostratus Ns
7.Stratocumulus Sc
8.Stratus St
9.Cumulus Cu
10.Cumulonimbus Cb
Repartizarea cea mai frecventă a acestor genuri de nori , pe etaje este
următoarea:
a) în etajul superior apar norii Cirrus , Cirrostratus, Cirrocumulus,
b) în etajul mijlociu apar norii Altocumulus şi Altostratus,
c) în etajul inferior apar norii Stratus, Stratocumulus şi Nimbostratus.
Nori Altostratus pătrund adesea şi în etajul superior iar norii Nimbostratus
sunt situaţi şi în etajul mijlociu şi în etajul inferior.
Norii cu extensie pe verticală Cumulus şi Cumulonimbus au baza în etajul
inferior iar vârful fie în etajul mijlociu, fie în etajul superior.
Recunoaşterea genurilor, speciilor şi varietăţilor de nori se face
folosind atlasul internaţional de nori. Acesta este format din fotografii colorate
sau alb-negru ale diferitelor genuri de nori şi are un îndrumător (text
explicativ) pentru fiecare tip de nor.
Descriem genurile de nori, încercând să esenţializăm caracteristicile lor cele
mai tipice :
a) Norii Cirrus - sunt nori superiori, formaţi din cristale de gheaţă deci au
culoarea albă lucioasă.
100
Se prezintă sub forma unor bucle, sau a unor filamente alb
strălucitoare în înaltul boltei albastre. Se mai pot prezenta şi sub forma unei
grămezi de lână albă flocoasă, destrămată în şuviţe fine către. Norii Cirrus
reprezintă avangarda frontului cald deci prevestesc precipitaţii peste câteva
zile de la apariţia lor.
Nori Cirrus
b) Norii Cirrostratus - se prezintă fie ca un văl fin , albicios, fie ca o pânză

albă fină, transparentă în înaltul bolţii albastre. Aceşti nori dau naştere
haloului solar sau lunar (a unor cercuri concen-
Nori Cirrostratus
trice colorate în jurul soarelui sau a lunii) şi prevestesc întotdeauna ploaie.
c) Nori Cirrocumulus - apar sub forma unor vălurele foarte fine

asemănătoare ondulaţiilor foarte fine ale unor blănuri de culoare albă.
Asemenea tuturor norilor superiori, ei prevestesc o înrăutăţire a timpului.
101
Nori Cirrocumulus
d) Norii Altocumulus - se prezintă sub forma unor încreţituri
Nori Altocumulus (forma de lentile)
mai mari ale unor blănuri albe, sau sub forma unor bancuri ovale, alungite
dispuse ordonat ca nişte baloturi aşezate în ordine unul după altul.
102
Nori Altocumulus (forma de încreţituri)
e) Norii Altostratus - apar ca un văl, ca o pânză subţire de un cenuşiu

deschis, albicios câteodată cu o structură fibroasă la înălţimea medie care
acoperă soarele. Dau rar precipitaţii (câteva picături de apă, câţiva fulgi de
zăpadă).
Nor Altostratus
f) Norii Nimbostratus - se prezintă ca o pânză deasă cenuşie, plumburie

chiar. Ei sunt norii din care cad precipitaţii de durată, liniştite.
103
Nor Nimbostratus
g) Norii Stratocumulus - se prezintă la mică înălţime ca nişte.
Nor Stratocumulus
ondulaţii regulate ale unei pânze (ca nişte baloturi dispuse în şiruri ordonate)
fie ca nişte fragmente neregulate de diferite mărimi dispuse aproape unele
de altele printre care se zăreşte cerul deşi ele fac parte din aceeaşi pătură
(parcă ruptă în bucăţi). Norii Stratocumulus dau foarte rar ploi şi de
intensitate redusă.
h) Norii Stratus - se prezintă ca o ceaţă înaltă şi pot da burniţă sau fulgi

izolaţi şi foarte mici de zăpadă.
104
Nor Stratus
i) Norii Cumulus - sunt nori cu extensie pe verticală de culoare albă cu

aspect de grămezi de vată rotunjite în sus, şi apar izolate pe boltă. Dacă ele
sunt mai plate şi izolate atunci indică timp frumos. Dacă sunt mai mari, mai
extinse pe verticală, ele indică puternice mişcări convective ale aerului. În
acest caz norii Cumulus prezintă nişte protuberanţe verticale importante
(aspect de conopidă). Acest gen de nori nu dau precipitaţii decât rareori
picături izolate de ploaie.
Nor Cumulus
105
j) Norii Cumulonimbus - sunt norii cu cea mai mare extensie verticală, au
baza situată în etajul inferior de culoare cenuşie şi vârful în etajul superior de
culoare alb strălucitoare. Aceşti nori au aspectul unor lanţuri muntoase sau a
unor munţi cenuşii la poale şi strălucitori la vârf.
Nor Cumulonimbus
De asemenea, mai pot avea aspectul unor nicovale uriaşe care pot fi
cu terminaţii fibroase. Aceşti nori sunt tipici de furtună, precipitaţiile pe care le
dau întotdeauna sunt sub formă de averse şi de obicei sunt însoţite de
fenomene orajoase (vijelii, descărcări electrice, etc.).
Pe lângă aceste tipuri de nori , în zonele muntoase, datorită ascensiunii
forţate a maselor de aer pe pantele munţilor, apar şi nori orografici.
Dintre aceştia amintim norii de briză, căciula sau umbrela muntelui, steagul
muntelui.
a) Norii de briză apar datorită vântului de vale care ridică aerul umed din văi
spre vârful munţilor, apărând astfel nori Cumuliformi.
b) Căciula (capişonul) sau umbrela muntelui are aspectul unor nori
circulari ce apar şi staţionează deasupra şi în jurul crestelor izolate ale
munţilor de peste 2000 m. Ei anunţă timp ploios indicând mişcări ascendente
puternice ale maselor de aer.
c) Steagul muntelui are aspectul unui nor care fumegă şi care ia naştere
prin ascensiunea maselor de aer în contact cu plantele expuse soarelui.
10.3 Nebulozitatea. Variaţia zilnică şi anuală a nebulozităţii
Gradul de acoperire al cerului cu nori poartă denumirea de

nebulozitate.
Nebulozitatea se măsoară pe o scară de la 0 la 10, unde 0 reprezintă un cer
complet senin iar 10 reprezintă un cer complet acoperit cu nori. Orice altă
cifră între 0 şi 10 reprezintă numărul de zecimi din suprafaţa totală vizibilă a
cerului acoperită cu nori.
106
Prin convenţie sunt considerate zile senine zilele a căror nebulozitate
zilnică este cuprinsă între 0 şi 3,5. Zile noroase sunt considerate acelea
pentru care nebulozitatea medie zilnică este cuprinsă între 3,6 şi 7,5. Zile
acoperite sunt considerate zilele pentru care media zilnică a nebulozităţii
este cuprinsă între 7,6 şi 10.
Cu cât nebulozitatea este mai mică, cu atât durata de strălucire a
soarelui este mai mare şi deci fracţia de insolaţie f este mai mare. Între
nebulozitate şi fracţia de insolaţie există următoarea relaţie:
N = ( 1 – f ) 10
care permite calculul nebulozităţii cunoscând fracţia de insolaţie f.

Variaţia zilnică şi anuală a nebulozităţii este mult influenţată de
condiţiile locale, în funcţie de zonele climatice. În ţara noastră variaţia zilnică
prezintă o dublă oscilaţie, cu un maxim dimineaţa (maxim radiativ) şi unul
după amiaza (maxim convectiv).
Denumirea maximelor se datorează fenomenelor de răcire ale aerului
prin radiaţie şi, respectiv prin convecţie, fenomene care determină formarea
norilor şi, deci, creşterea nebulozităţii. Dintre cele două maxime, cel de
radiaţie este predominant în perioada rece a anului, iar cel de convecţie este
predominant în anotimpul cald al anului.
Variaţia anuală a nebulozităţii, în majoritatea regiunilor din ţara
noastră, prezintă o simplă oscilaţie, cu un maxim în decembrie şi un minim în
august.
1. Ce sunt norii?
2. Cum se clasifică norii după compoziţie?
3. Clasificaţi norii pe etaje.
4. Descrieţi norii din etajul mijlociu.
5. Ce este nebulozitatea?
6. Care este diferenţa dintre zilele noroase şi zilele senine?
107
PRECIPITATIILE ATMOSFERICE
Cuvinte cheie: precipitaţii atmosferice, precipitaţii termoconvective,

zăpada, măzărichea, poleiul, coeficient pluviometric, uscăciune, seceta
Rezumat
Precipitaţiile atmosferice reprezintă totalitatea produselor de
condensare şi de sublimare ale vaporilor de apă din atmosferă, care cad pe
pământ. Din categoria precipitaţiilor atmosferice fac parte: ploaia, burniţa,
zăpada, lapoviţa, grindina şi măzărichea.
Produsele de condensare şi de sublimare ale vaporilor de apă,
picăturile de apă respectiv cristalele de gheaţă, există în atmosferă, în
interiorul norilor, dar din cauza dimensiuni lor extrem de mici, nu pot învinge
totalitatea forţelor ascensionale la care sunt supuse şi astfel ele rămân în
nor, conferindu-i acestuia proprietăţi coloidale.
Elementele de nor (picăturile de apă şi cristalele de gheaţă) vor putea
ajunge pe pământ numai în cazul în care, sporindu-şi greutatea, vor depăşi
forţele ascensionale la care sunt supuse.
sunt supuse.
11.1 Formarea precipitaţiilor
Meteorologia actuală distinge două mecanisme de mărire a

elementelor de nor şi anume mecanismul lui Bergeron şi mecanismul lui
Langmuir.
Teoria lui Bergeron asupra formării precipitaţiilor se referă la
procesul de mărire al unui element de nor în detrimentul altui element, prin
crearea unui dezechilibru termodinamic între stările de agregare ale
elementelor de nor (cristale de gheaţă, picături de apă, vapori saturanţi).
Se ştie că norul este un sistem coloidal. În cazul în care norul este
alcătuit numai din picături sau numai din cristale de gheaţă cu dimensiuni de
acelaşi ordin, el reprezintă un sistem coloidal stabil. Aceasta înseamnă că
procesul creşterii elementelor de nor este imposibil sau foarte dificil. Astfel,
norii superiori Cirrus, Cirrostratus şi Cirrocumulus au o stabilitate atât de
mare încât nu generează niciodată precipitaţii. La fel de stabili sunt şi norii
Altocumulus formaţi, de regulă, din picături fine de apă omogene sub raportul
dimensiunilor.
Sisteme coloidale instabile sunt norii formaţi din picături de apă şi
cristale de gheaţă de dimensiuni diferite, sau numai din picături de apă de
dimensiuni diferite sau norii formaţi din picături de apă pură şi picături de
soluţie apoasă ale unor săruri solubile.
a.Cazul în care norii sunt alcătuiţi din picături de apă şi cristale de
gheaţă de dimensiuni diferite
Se ştie că norii doar în partea lor inferioară conţin picături de apă,
până la nivelul izotermei de 00C. Între izotermele de 00C şi -120C norul este
108
format din picături de apă subrăcită, iar în apropierea izotermei de -120C
până la -150C apar cristalele de gheaţă. Astfel printre picăturile de gheaţă
pătrund cristalele de gheaţă sau mici granule de gheaţă. Tensiunea de
saturaţie a vaporilor în contact cu cristalele de gheaţă fiind mai mică decât cu
picăturile de apă, acestea se vor evapora şi vaporii rezultaţi sublimează în
jurul cristalelor care devin, astfel, nuclee (centri de sublimare). Cristalele de
gheaţă se tot măresc prin sublimarea vaporilor şi când greutatea lor învinge
rezistenţa opusă de curenţii ascendenţi din nor, pornesc spre pământ.
Dacă cristalele întâlnesc temperaturi pozitive în straturile inferioare ale
atmosferei, ele se vor topi iar precipitaţia va cădea sub formă lichidă. Dacă
temperatura straturilor inferioare este negativă precipitaţia va ajunge pe
pământ sub formă solidă.
b. Cazul în care norii sunt formaţi din picături de apă de dimensiuni
diferite
În acest caz tensiunea vaporilor de apă asigură condiţii de
subsaturaţie pentru picăturile mici şi suprasaturaţie pentru picăturile mari.
Drept consecinţă, cele dintâi se evaporă asigurând suprasaturaţia necesară
creşterii în continuare a celor din urmă. Astfel, se va produce un transport de
apă de la picăturile mici la cele mari până când acestea ating greutatea
necesară căderii lor.
c. Cazul în care norii conţin pe lângă picăturile de apă pură şi picături
de soluţii apoase
Dacă vaporii de apă din nori erau saturaţi în raport cu picăturile de apă
pură, ei devin suprasaturanţi în raport cu picăturile de soluţie şi astfel se va
produce un transport de apă de la picăturile de apă pură la cele de soluţie
care cresc în greutate şi precipită la sol.
Procesul analizat de Bergeron nu poate explica complet formarea
precipitaţiilor deoarece aceste procese de dezechilibre dintre elementul
norului duc la o creştere lentă în timp a elementelor de nor. În nor se
constată însă uneori o evoluţie foarte rapidă a elementelor de nor. Astfel, pe
lângă mecanismul lui Bergeron mai acţionează un mecanism de creştere al
elementelor de nor. Acest mecanism a fost explicat de Langmuir.
Teoria lui Langmuir asupra formării precipitaţiilor mai poartă
denumirea de teoria „coalescenţei”. Este creşterea prin unire a picăturilor de
apă care se ciocnesc din cauza vitezelor de cădere diferite, a mişcărilor
turbulente şi a forţelor de atracţie dintre particulele cu sarcini electrice
diferite. Astfel, elementele de nor mărite conform teoriei lui Bergeron până la
raza de aproximativ 80 , din cauza unor turbulenţe din nor încep să se
ciocnească şi să se asocieze între ele. Elementele de nor cresc în
dimensiune între valorile 80 şi 300 m prin ambele mecanisme. Ajungând la
o rază de 300 m, creşterea elementelor norului se datorează numai
coalescenţei.
11.2 Clasificarea precipitaţiilor
Clasificarea precipitaţiilor se face pe baza mai multor criterii:

1.după modul de formare pot fi:
- precipitaţii termoconvective, se formează datorită răcirii prin destindere
adiabatică a maselor de aer care au suferit o mişcare ascendentă
109
convectivă. Asemenea precipitaţii se produc în cursul după amiezelor de
vară, când sunt frecvenţi curenţii de convecţie.
- precipitaţii frontale, sunt precipitaţii de convecţie dinamică şi se diferenţiază
în funcţie de tipul frontului căruia îi sunt caracteristice. Precipitaţiile care se
produc înaintea frontului cald se numesc precipitaţii de front cald şi cad pe
întinderi mari, sunt liniştite şi au o durată lungă. Precipitaţiile care se produc
odată cu frontul rece se numesc precipitaţii de front rece, cad pe zone
înguste, au un caracter turbulent şi o durată scurtă.
- precipitaţii orografice (de relief) sunt precipitaţiile rezultate în urma
mişcărilor ascendente pe care le suferă o masă de aer în deplasarea pe
orizontală, când întâlneşte un munte şi este nevoită să-l escaladeze.
2.după cantitatea de apă şi durata lor pot fi:
- precipitaţii care dau cantităţi mari de apă şi au o durată lungă. Ele se
produc mai ales toamna la altitudini mari şi se numesc „ploi mocăneşti”.
După clasificarea lui Hesse, o asemenea ploaie trebuie să dureze cel puţin
şase ore şi să dea cel puţin 0,5 l /oră.
- precipitaţii care dau cantităţi mici de apă şi cu durată lungă. Acestea se
numesc burniţe şi sunt frecvente în jumătatea rece a anului.
- precipitaţii care dau cantităţi mari de apă şi au durată scurtă. Acestea sunt
frecvente vara, poartă numele de averse, cad din norii Cumulonimbus şi se
caracterizează prin faptul că încep şi se sfârşesc brusc.
- precipitaţii care dau cantităţi mici de apă şi au durată scurtă. Acestea se
produc pe suprafeţe mici şi se numesc „ bure de ploaie” sau, în timpul iernii
„fulguieli”.
3.după intensitate
Prin intensitatea unei precipitaţii ( I ) se înţelege raportul dintre cantitatea de
apă căzută ( q) exprimată în mm şi durata de timp ( t) în care ea a căzut
(exprimată în minute sau ore).
q
I
t
După intensitate ploile se clasifică în torenţiale şi netorenţiale. Ploile
torenţiale sunt acele ploi a căror intensitate depăşeşte o anumită limită în
funcţie de durată. Această limită variază de la ţară la ţară.
Cantitatea de apă rezultată din precipitaţii se măsoară în milimetri de
precipitaţie. Milimetrul de precipitaţie reprezintă grosimea unui strat de apă
pe o suprafaţă terestră de 1 m2, orizontală, şi impermeabilă pentru apă. 1
milimetru de precipitaţie corespunde unei cantităţi de 1 litru de apă ce cade
pe 1 m2 (l/m2).
4.după starea de agregare, pot fi:
- precipitaţii lichide (ploaia şi burniţa)
- precipitaţii mixte (lapoviţa)
- precipitaţii solide (zăpada, grindina şi măzărichea).
Ploaia este o precipitaţie lichidă formată din picături de apă care iau
naştere prin mecanismele descrise în paragraful anterior. Dimensiunea
picăturilor de apă variază de la 0,25 mm până la 6 mm. De regulă, provine
din norii Nimbostratus, dar poate fi generată şi de norii Altostratus,
Cumulonimbus, etc.
Burniţa este tot o precipitaţie lichidă formată din picături de apă foarte
mici, cu raza sub 0,25 mm. Din cauza dimensiunilor reduse, picăturile de
110
burniţă par a pluti în atmosferă. Ea provine aproape întotdeauna din norii
Stratus.
Zăpada este o precipitaţie solidă formată din cristale de gheaţă, ce
poartă denumirea de fulgi de zăpadă. Forma fulgilor de zăpadă este extrem
de variată. Dimensiunea fulgilor este cu atât mai mare cu cât temperatura
este mai apropiată de 00C.
Măzărichea este o precipitaţie solidă care apare numai în perioada de
iarnă. Există două tipuri de măzăriche: măzărichea moale şi măzărichea tare.
Măzărichea moale este o precipitaţie constituită din grăunţe de
gheaţă având forme sferice sau conice cu diametre cuprinse între 2 şi 5 mm.
Uşor deformabile prin strângerea între degete, măzărichea moale care cade
pe suprafeţe tari se sfărâmă în majoritatea cazurilor.
Măzărichea tare rezultă prin traversarea, de către măzărichea moale,
a unei porţiuni de nor încărcat cu picături de apă subrăcită care vor îngheţa
pe boabele de măzăriche dându-le un aspect sticlos.
Grindina este formată din granule de gheaţă a căror structură internă
reflectă modul lor de geneză. Boabele de grindină iau naştere vara din norii
Cumulonimbus, la un nivel superior izotermei de 0 0C unde prin ciocnirea
picăturilor de apă subrăcită cu cristalele de gheaţă sau cu granule mici de
gheaţă, picăturile îngheaţă pe suprafaţa acestora. Datorită încărcăturii mari
în picături de apă şi datorită turbulenţei mari din nor, boabele de grindină se
măresc foarte mult putând atinge dimensiuni de 5-50 mm în grosime, atunci
când ele ajung pe suprafaţa pământului. În general, boabele de grindină
prezintă straturi de gheaţă concentrice în jurul unui nucleu cristalin. Grindina
se formează în norii în care numărul cristalelor de gheaţă este mult mai mic
decât cel al picăturilor de apă deoarece în aceste condiţii, îngheţarea
picăturilor pe cristale va conduce la mărirea puternică a boabelor de grindină.
Lapoviţa este o precipitaţie rezultată din amestecul picăturilor de apă
şi a fulgilor de zăpadă ce cad concomitent pe suprafaţa pământului. Căderea
este liniştită şi are loc la temperaturi apropiate de 00C.
11.3 Depuneri solide şi lichide la sol
Depunerile solide şi lichide la sol sau pe diferite obiecte aflate pe sol

sunt produse de condensare sau sublimare a vaporilor de apă direct pe
suprafaţa terestră răcită. Aceste depuneri sunt roua, bruma, chiciura şi
poleiul.
Roua este depunerea pe suprafaţa solului sau a obiectelor de pe sol
sub forma unor picături de apă. Aceste picături de apă provin din
condensarea vaporilor de apă dintr-un strat subţire de aer aflat în contact
direct cu suprafaţa terestră care se răceşte în cursul nopţii prin radiaţie
nocturnă.
Roua are un rol pozitiv în viaţa plantelor prin faptul că pentru câteva
ore încetineşte fenomenul de evapotranspiraţie şi poate asigura turgescenţa
celulelor somatice ale frunzelor chiar dacă în sol există un deficit de
umiditate. De asemenea, roua fiind bogată în substanţe provenite din
atmosferă asigură plantelor componente necesare cum sunt: amoniacul şi
acidul azotic. Datorită faptului că măreşte durata de umectare a frunzelor,
favorizează apariţia şi evoluţia bolilor criptogamice.
111
Bruma este depunerea pe suprafaţa solului sau a obiectelor de pe
acesta sub forma unor cristale fine de gheaţă albicioasă, având adesea
forme de ace, pene sau evantaie.
Când temperatura suprafeţei scade până la valori mai mici decât 0 0C
atunci vaporii aflaţi în stratul îngust de aer în contact cu pământul vor sublima
pe sol şi pe obiectele de pe sol formându-se astfel bruma.
Chiciura. Dacă aerul mai cald, ceţos întâlneşte în drumul său obiecte
reci, aflate la temperaturi mai mici de 00C atunci vaporii de apă vor sublima
pe aceste obiecte formând chiciura. Este o depunere sub forma de granule
de gheaţă albicioasă, separate între ele prin incluziuni de aer şi ornate uneori
de ramificaţii cristaline sub forma de ghirlande pufoase, ciucuri, frunze de
ferigă.
Chiciura constituie un pericol real de care trebuie să se tină seama la
proiectarea cablurilor de înaltă tensiune şi linilor telefonice, precum şi la
protecţia diferitelor specii de pomi fructiferi.
Poleiul este o depunere de gheaţă transparentă şi omogenă, pe
suprafeţe a căror temperatură înregistrează valori de 0 0C sau foarte puţin
sub acesta.
Atingând valori de mai mulţi centimetri, poleiul poate duce la ruperea
crengilor pomilor fructiferi, precum şi a conductorilor electrici. Cantităţile de
apă rezultate din rouă şi brumă nu depăşesc 0,1-0,3 mm (l/m2).
11.4 Ploaia artificială
O problemă foarte importantă pentru agricultură şi pentru economie, în

general, este posibilitatea de a produce ploaia în mod artificial. Pentru a crea
nori în mod artificial ar trebui să se ridice mase de aer enorm de mari până la
înălţimi superioare nivelului de condensare. Pentru aceasta ar fi necesar un
consum de energie care la ora actuală depăşeşte posibilităţile omenirii. Din
această cauză s-a renunţat la ideea formării artificiale a norilor şi trebuie
folosiţi norii deja existenţi pentru a-i obliga să precipite pentru a produce
ploaia artificială.
Metoda de producere a ploii artificiale constă în însămânţarea norilor
cu bioxid de carbon, azot, iodură de argint, iodură de plumb, etc. În cazul
norilor formaţi din picături fine de apă cu temperaturi pozitive, se poate
acţiona chiar prin pulverizarea acestora cu picături de apă mai mari decât
cele care îi compun.
Pentru provocarea ploilor artificiale s-au experimentat şi alte metode
precum: acţionarea asupra norilor cu ultrasunete, inducerea în nori a unor
câmpuri electrice şi magnetice şi pulverizarea în nori a unor particule
radioactive.
Costul ploii artificiale este însă foarte ridicat din care cauză metodele
expuse mai sus nu se utilizează decât în protecţia împotriva grindinei.
Prevenirea grindinei se realizează mai ales prin însămânţarea norilor
Cumulonimbus cu iodură de argint sau alte substanţe, ceea ce stimulează
căderea ploilor înainte ca mişcările convective caracteristice să determine
producerea averselor de ploaie însoţite de grindină. Transportul substanţelor
se efectuează fie prin mijlocirea rachetelor antigrindină, fie prin cea a
proiectilelor de artilerie.
112
11.5 Variaţia zilnică şi anuală a cantităţii de precipitaţii
Aceste variaţii prezintă aspecte foarte diferite de la regiune la regiune.

Variaţiile zilnice ale cantităţii de precipitaţii în regiunile temperate şi
continentale prezintă o dublă oscilaţie cu un maxim dimineaţa şi al doilea
maxim după amiaza. Se înregistrează un minim principal la miezul nopţii şi
un minim secundar înaintea amiezii.
În timpul anului, în ţara noastră se înregistrează un maxim
pluviometric la începutul verii (mai-iunie) şi un minim pluviometric la sfârşitul
iernii (februarie)
Cunoaşterea cantităţii de precipitaţii şi repartiţia acestora pe luni
constituie regimul pluviometric al unei localităţi sau al unei regiuni.
Cunoaşterea regimului pluviometric în diferite regiuni prezintă o mare
importanţă, deoarece efectul precipitaţiilor asupra fenomenelor de vegetaţie
depinde, în afară de cantitatea anuală şi de modul cum sunt ele distribuite în
cursul anului.
Pentru a caracteriza regimul pluviometric se introduce noţiunea de
coeficient pluviometric kp. Coeficientul pluviometric al unei luni reprezintă
raportul dintre cantitatea q de precipitaţii căzută în aceea lună şi cantitatea
de precipitaţii care revine în medie lunii respective, dacă totalul anual Q s-ar
repartiza uniform pe toate zilele anului. Expresia coeficientului pluviometric al
unei luni este:
q 365q
kp   unde n reprezintă numărul zilelor lunii respective.
Q Qn
n
365
Dacă kp  1 luna este ploioasă iar dacă kp1 luna este secetoasă.
În practica agricolă interesează foarte mult frecvenţa precipitaţiilor
adică numărul de zile cu precipitaţii dintr-o decadă, lună sau an.
Astfel, prin perioadă de uscăciune se înţelege un interval de cel puţin
5 zile consecutive în care nu s-au semnalat precipitaţii. Prin perioadă de
secetă se înţelege un interval de cel puţin 10 zile consecutive, în lunile calde
aprilie – septembrie şi cel puţin 14 zile consecutive în lunile mai reci
octombrie – martie, în care precipitaţiile au lipsit complet.
Putem aprecia o perioadă oarecare din an ca fiind secetoasă sau nu
respectiv putem aprecia intensitatea secetei, calculând coeficientul
hidrotermic care reprezintă raportul dintre cantitatea de precipitaţii căzută
într-un interval de timp, P, şi suma temperaturilor medii zilnice mai mari de
00C pe aceeaşi perioadă.
0,6 P  P
k
0,1 t  00 C
113
11.6 Prelucrarea precipitaţiilor. Definiţiile de bază
Cantitatea de precipitaţii într-un anumit interval de timp HJ,

reprezintă suma cantităţii de apă măsurată din precipitaţii în decursul unităţii
de timp ( ziua, pentada, decada, luna şi anul ). Cantităţile de precipitaţii se
pot determina şi pentru alte intervale de timp, dacă se iveşte ocazia. De
exmplu, în agricultură acestea sunt: perioada de vegetaţie, anumite perioade
interfazice, ş.a.m.d.
Înălţimea medie a precipitaţiilor HJ, pentru un şir multianual de date,
determinate de anumite unităţi de timp, se defineşte ca fiind
HIJ = ( 1 / I ) ·Σ HiJ , i = 1, . . ., N (1)
unde cu I s-a notat numărul anilor din şir.

Maximul absolut al cantităţii de precipitaţii pentru anumit interval de
timp se defineşte ca fiind cea mai mare cantitate de precipitaţii din acel
interval de timp.
Minimul absolut al cantităţii de precipitaţii pentru anumit interval de
timp se defineşte ca fiind cea mai mică cantitate de precipitaţii din acel
interval de timp.
Cantitatea minimă de precipitaţii pentru zi nu se determină în mod special,
având în vedere că ea este întotdeauna determinată cu 0 mm.
Variaţia anuală a cantităţilor lunare de precipitaţii reprezintă diferenţa
dintre cantitatea lunară cea mai mare şi cea mai mică de precipitaţii,
determinată în decursul anului. Variaţia relativă anuală a precipitaţiilor Ar,
se defineşte ca fiind
Ar =[ ( Hmax - Hmin ) / Hg] · 100 ( .2 )
unde Hmax, Hmin reprezintă cea mai mare, respectiv cea mai mică cantitate de
precipitaţii în decursul anului, iar Hg cantitatea anuală de precipitaţii. Acest
parametru de precipitaţii se foloseşte pentru redarea regimului de
precipitaţii, adică orarul temporar al precipitaţiilor din timpul anului.
Numărul de zile cu o cantitate determinată de precipitaţii reprezintă
numărul de zile cu precipitaţii dintr-un anumit interval de timp, a cărei valoare
nu depăşeşte anumită valoare limită. Prin convenţie s-a hotărât ca valorile
limită sunt: 0,5 mm, 1 mm, 2 mm, 5 mm, 10 mm, 20 mm şi 30 mm. Dacă
aceste criterii se aplică la valorile multianuale, atunci obţinem numărul
mediu de zile cu cantităţi de precipitaţii de anumită limită pentru anumit
interval de timp, z.
Probabilitatea precipitaţiilor wm, pentru anumit interval de timp se defineşte
ca fiind
wm = z / m ( 3)
unde cu m s-a notat numărul de zile dintr–un anumit interval de timp.
Densitatea precipitaţiilor im, pentru anumit interval de timp se defineşte în
felul următor
im = Hm / z ( 4)
unde cu Hm este notată cantitatea de precipitaţii pentru anumit interval de
timp.
114
11.7 Seceta
Seceta reprezintă una dintre cele mai dăunătoare fenomene

meteorologice, care produce pagube enorme diferitelor ramuri ale producţiei.
Apariţia secetei pe o întindere mai mare este condiţionată de dereglarea
normală a circulaţiei atmosferice. Pănâ în prezent există mai multe ipoteze
despre condiţiile fizice care contribuie la dereglarea circulaţiei atmosferice.
Aceste ipoteze se pot împărţi în două grupe şi anume: acelea care pornesc
de la faptul că schimbările în circulaţie sunt cauzate de condiţii extraterestre
şi acele ipoteze care privesc aceste schimbări ca desinestătătoare în
interiorul complexului Pământ – ocean – atmosferă.
Când este vorba de regiuni mai mici, apariţia şi intensitatea secetei
depinde şi de factorii regionali şi locali, cum ar fi: regimul pluviometric al
regiunii respective, intensitatea precipitaţiilor din timpul anului, intensitatea
evaporării solului, puterea de evaporare a aerului, starea solului şi a
învelişului biologic, etc. În ţara noastră seceta nu este un fenomen regulat,
deşi ea apare mai des decât în celelalte părţi ale Iugoslaviei, în zonele sud –
estice ale Voivodinei.
S-ar putea spune că nu există o definiţie completă a secetei. Cauza
trebuie căutată în faptul că noţiunea de secetă are semnificaţie diferită în
comparaţie cu obiectul la care se referă ( Otorepec, 1980 ).
Seceta meteorologică reprezintă situaţia când pe o mare suprafaţă
apar precipitaţii foarte reduse, în comparaţie cu valoarea normală pentru
anumită regiune şi anumit anotimp.
Seceta hidrologică – Dacă seceta meteorologică durează mult atunci
intervine o scădere semnificativă în nivelul acumulărilor de apă, a lacurilor,
râurilor, ca şi de altfel în scăderea nivelului apelor subterane, ceea ce
determină apariţia acestui tip de secetă.
Seceta agricolă apare atunci când în perioada de vegetaţie
umiditatea solului şi precipitaţiile sunt insuficiente pentru ca plantele
sănătoase să ajungă la faza de maturitate, provocând distrugerea acestora.
Din punct de vedere agricol seceta se poate defini ca un fenomen
meteorologic complex care apare datorită absenţei îndelungate a
precipitaţiilor şi care, ca urmare a măririi evaporării, distruge bilanţul
pluviometric al plantei şi determină deficitul de umiditate în rizosfera activă.
Există un şir de indicatori calitativi a secetei în funcţie de criterii. Mărimile
care singure, sau în combinaţie, servesc pentru determinarea calitativă a
secetei sunt: precipitaţiile, temperatura aerului, umiditatea aerului,
evaporarea de pe suprafaţa liberă a apei, evapotranspiraţia, umiditatea
solului, vântul, germinarea şi dezvoltarea plantelor. Având în vedere faptul că
precipitaţiile reprezintă factorul cel mai important care influenţează apariţia
secetei, atunci toate criteriile include precipitaţiile, fie singure, fie în
combinaţie cu alte elemente meteorologice.
Toate definiţiile, respectiv criteriile secetei se pot clasifica în următoarele
grupe, dependente de mărimile pe baza cărora se defineşte seceta:
precipitaţii;
precipitaţii cu temperatura medie a aerului;
umiditatea solului şi parametrii plantei;
indicii climatici şi determinarea evapotranspiraţiei şi
115
definiţii generale şi presupuneri.
În agrometeorologie deosebim două tipuri de secetă. Seceta atmosferică
este seceta prin care înţelegem o perioadă mai îndelungată fără ploaie
caracterizată prin temperaturi ridicate şi valori scăzute ale umidităţii aerului.
Seceta solului apare atunci când în urma unei evapotranspiraţii intensive
( evaporarea solului şi plantelor ) în cadrul secetei atmosferice se usucă mai
întâi stratul de suprafaţă a solului, iar dacă perioada de secetă continuă, şi
straturile mai adânci ale solului, în care se află rădăcinile plantelor.
Determinarea coeficientului hidrotermic în decursul perioadei de

vegetaţie a culturilor de câmp
Unul dintre criteriile cu care este posibilă caracterizarea intensităţii secetei

este coeficientul Сељанинова, HTK ( Константинов,1968 ). Acest
coeficient se calculează cu formula
HTK = ( 10ΣH ) / ( t ≥ 10º C )

Conform acestei formule, bilanţul umidităţii este reprezentat prin câtul dintre
cantitatea de precipitaţii şi suma temperaturii aerului, pentru o perioadă
determinată. Coeficientul 10, în formulă, reiese din faptul că suma
temperaturii aerului scade de zece ori, ceea ce caracterizează o eventuală
evaporare. Această formulă este foarte utilă, deoarece se poate folosi atât
pentru perioada de vegetaţie în întregime cât şi pe sezoane şi luni, iar datele
necesare care se folosesc pentru calcul, se publică regulat.
HTK Simbolul HTK Simbolul
până la Uscat 1.0 - 1.3 Insufficient de umed

0.5
0.5 - 0.7 foarte 1.3 - 1.5 umed temperat
0.7 - 0.9 Uscat 1.5 - 2.0 Umed
2.0 - 3.0 foarte umed
 3.0 exagerat de umed
Tabelul 11.1 Clasificarea climatică schimbată a lui Seljaninov pentru

Iugoslavia (Otorepec, 1973)
Despre clasificarea climatică a coeficientului hidrotermic

Сељанинова pentru condiţiile din Iugoslavia s-a ocupat Otorepec (
Otorepec, 1973 ). În tabelul 3 sunt prezentate rezultatele acestei clasificări.
Neajunsul formulei Сељанинова, în aproximarea gradului de secetă este în
aceea că nu ia în considerare bagajul de umezeală din sol, scurgerea de
suprafaţă, dar de asemenea nici evaporarea reală, în locul căreia este luată
mărimea condiţionată, care caracterizează evaporarea.
116
1.Ce sunt precipitaţiile?Clasificaţi precipiţatiile.Care sunt caracteristicile

precipitaţiilor?
2.Ce este coeficientul hidrotermic si ce intelegeţi printr-o perioadă de
secetă şi uscăciune?
3.Explicati variaţia zilnică şi anuală a cantităţii de precipitaţii
4. Definiţi cantităţile medii de precipitaţii a anumitei unităţi de timp pentru
valori multianuale, maximul absolut ( minimul ) al cantităţii de precipitaţii
pentru anumită unitate de timp?
5. Ce este numărul de zile cu anumită cantitate de precipitaţii?
6. Definiţi probabilitatea şi densitatea precipitaţiilor pentru anumită
unitate de timp.
117
PRESIUNEA ATMOSFERICĂ. MIŞCĂRILE ORIZONTALE ALE

AERULUI.VANTUL
Cuvinte cheie: presiunea atmosferică, atmosfera politropă, gradientul

baric vertical, talveg, ciclon, anticiclon, dorsala, câmp baric, vântul
Rezumat
Menţinerea atmosferei terestre este posibilă numai datorită forţei de
atracţie gravitaţională, în absenţa căreia s-ar produce disiparea învelişului
gazos al planetei noastre în spaţiul cosmic. Această forţă de atracţie
determină ca masa atmosferei să prezinte o greutate proprie. Straturile
atmosferice superioare apasă asupra celor inferioare, comprimându-le. Drept
consecinţă, aerul atmosferic exercită o greutate asupra suprafeţei terestre
desemnată prin noţiunea de presiunea atmosferică.
Încălzirea inegală a diferitelor compartimente ale suprafeţei terestre,
deplasarea şi schimbul maselor de aer cu temperaturi şi densităţi diferite,
anumite mecanisme ale circulaţiei atmosferice, care provoacă acumularea
sau descărcarea maselor de aer în diferite regiuni, pot determina modificări
importante ale greutăţii coloanelor atmosferice verticale, determinând variaţii
de creştere sau scădere a presiunii atmosferice.
Distribuţia spaţială a presiunii atmosferice la un moment dat
caracterizată prin sistemul suprafeţelor izobarice poartă denumirea de câmp
baric.
12.1. Noţiuni generale
Menţinerea atmosferei terestre este posibilă numai datorită forţei de

atracţie gravitaţională, în absenţa căreia s-ar produce disiparea învelişului
gazos al planetei noastre în spaţiul cosmic. Această forţă de atracţie
determină ca masa atmosferei să prezinte o greutate proprie. Straturile
atmosferice superioare apasă asupra celor inferioare, comprimându-le. Drept
consecinţă, aerul atmosferic exercită o greutate asupra suprafeţei terestre
desemnată prin noţiunea de presiunea atmosferică.
Pentru măsurarea presiunii exercitate de aerul atmosferic, în
conformitate cu experienţa lui Torricelli ( 1643 ) s-a recurs la variaţiile
înregistrate de greutatea coloanei de mercur într-un tub barometric cu
secţiunea de 1cm² , care echilibrează presiunea coloanei de aer cu înalţimea
până la limita superioară a atmosferei.
118
Convenţional, s-a stabilit ca la nivelul mării, la 45º latitudine, pe o
suprafaţă de 1cm2, presiunea atmosferică este egală, în medie, cu presiunea
realizată de coloana barometrică de mercur înaltă de 760 mm, la
temperatura aerului de 0ºC, numindu-se presiune atmosferică normală.
În măsuratorile barometrice, pe lângă mm coloana de mercur se mai
utilizează în prezent milibarul ( mbar ), a mia parte ditr-un bar, sau
hectopascalul.
Pentru presiunea atmosferică putem considera următoarea relaţie
simplă:
p= F/S (1)
relaţie în care, p reprezintă presiunea, iar F forţa exercitată pe unitatea de

suprafaţă S.
12.2. Variaţia presiunii atmosferice cu înălţimea
Presiunea atmosferică scade în raport cu înălţimea, deoarece în

coloana atmosferică scade paralel cu ascensiunea. Întrucât valorile densităţii
aerului se reduc odată cu creşterea altitudinii, scăderea presiunii atmosferice
pe verticală nu este un fenomen liniar. În straturile inferioare ale atmosferei
scăderea presiunii pe verticală este mai accentuată decât în cele superioare.
Atmosfera omogenă este atmosfera în care densitatea aerului rămâne
constantă.
Atmosfera izotermă presupune temperatura aerului constantă în raport
cu înălţimea. Cu ajutorul formulei barometrice Laplace pentru atmosfera
izotermă, se poate afla grosimea unui strat izoterm din atmosferă, cunoscând
valoarea presiunii de la bază ( po ) şi nivelul superior al acestuia ( p ):
h = 18.400 ( 1+αt ) lg. po / p (2)
Cu ajutorul acestei formule s-a constatat că presiunea atmosferică se

reduce la jumătate la înălţimea de 5500 m, iar la înălţimea de 18,4 km
presiunea descreşte de 10 ori faţă de valoarea de la nivelul mării, atunci
când temperatura este de 0ºC.
Formula Laplace se utilizează în practică şi în cazul atmosferei reale,
unde temperatura variază în raport cu înălţimea. În acest caz, "t" reprezintă
temperatura medie a aerului dintre nivelurile considerate, respectiv media
aritmetică a temperaturilor de la nivelul inferior şi nivelul superior. Această
formulă barometrică Laplace, constituie expresia variaţiei presiunii
atmosferice în raport cu înălţimea. Atunci când înăţimea creşte într-o
progresie aritmetică, presiunea atmosferică scade în progresie geometrică.
Atmosfera politropă este un model de atmosferă, în care, variaţia
temperaturii pe verticală se prezintă ca o funcţie liniară de înălţime,
gradientul termic vertical fiind constant.
În scopuri practice se operează cu noţiunea convecţională de referinţă
numită atmosferă standard internaţională. Prin definiţie, atmosfera standard
presupune aer cu compoziţie chimică constantă pe verticală, lipsit de vapori
de apă, cu presiunea de 1013 mbar ( 760 mmHg ), temperatura de 15ºC,
asupra căreia acţionează o acceleraţie garvitaţională de 9,862 m / s2.
119
O relaţie mai complexă, care exprimă mai fidel legătura dintre
înălţime, temperatură şi presiunea atmosferică, ţinând cont de umiditatea
aerului şi acceleraţia gravitaţională în raport cu latitudinea şi altitudinea este
relaţia barometrică Laplace - Rullmann. Această relaţie permite determinarea
altitudinii unui punct faţă de alt punct situat la altitudine inferioară, cunoscând
latitudinea, valoarea presiunii, temperaturii şi umidităţii în cele două puncte.
Un caz particular al formulei Laplace este formula Babinet care se
aplică la determinarea variaţiei presiunii atmosferice în raport cu înălţimea,
dar numai atunci când stratul atmosferic nu depaşeşte 2000 m grosime şi
când presiunea nu coboară sub 800 mbar:
h = 8000 [2·( p – p1 ) / ( p + p1 )] · ( 1 - αt ) (3)
în care: h = înălţimea coloanei cu secţiunea de 1cm²

p = presiunea la baza coloanei
p1 = presiunea la nivelul superior
t = temperatura medie a aerului din coloană.
Cu ajutorul formulelor barometrice Laplace, Laplace-Rullman şi

Babinet se poate determina diferenţa de nivel dintre două puncte în care sunt
cunoscute valorile presiunii şi temperaturii, operaţie numită nivelment baric.
În acelaşi timp se poate calcula presiunea la un anumit nivel, cunoscând
presiunea la un nivel inferior şi temperatura medie a aerului, din stratul
cuprins între cele două nivele. De asemenea, se poate determina presiunea
la nivelul mării, cunoscând presiunea la un nivel cu altitudine absolută
superioară şi temperatura medie a stratului de aer considerat. Această
operaţie se numeşte reducerea presiunii la nivelul mării. Ea face posibilă
compararea datelor de observaţie barometrică efectuată la staţiile
amplansate la altitudini diferite. Numai valorile reduse la acelaşi nivel de
referinţă ( nivelul mării ) pot fi utilizate pentru cercetarea repartiţiei presiunii
atmosferice prin metode cartografice.
12.3 Gradientul baric vertical şi treapta barică
Gradientul baric vertical reprezintă variaţia numerică a presiunii pe

unitatea de distanţă, în direcţie verticală a scăderii presiunii din atmosfera
liberă.
Când între extremităţile unei coloane atmosferice h, situate la o
distanţă verticală Δn, diferenţa de presiune Δp, gradientul baric vertical Gh
este dat de relaţia:
Gh = - Δp / Δn (4)
Semnul minus indică orientarea gradientului dinspre presiune ridicată

către cea coborată.
Relaţia inversă a gradientului baric vertical este treapta barică, mărime
care reprezintă distanţa pe verticală, în metri pentru care se înregistrează o
creştere sau descreştere a presiunii atmosferice de 1 mbar.
h1 = - Δn / Δf (5)
120
Considerând p0 - p1 = 1mbar, presiunea medie p = ( p0 + 1) / 2 , iar
temperatura medie t, conform formulei Babinet simplificată, treapta barică are
urmatoarea expresie:
h1 = 8000 / p · ( 1 + αt ) (6)
În condiţiile de presiune atmosferică normală, treapta barică h 1 este

egală cu 7,8 m / mbar.
Treapta barică poate servi la reducerea presiunii la nivelul mării, dar
numai peste altitudini ce nu depăşesc 500 m, iar la altitudini mai mari se
aplică formula Laplace.
Dupa cum reiese din expresia generală, treapta barică este
proporţională cu înălţimea şi invers proporţională cu temperatura aerului. Cu
cât înălţimea este mai mare şi deci mai mică presiunea, cu atât treapta
barică este mai mare.
12.4. Variaţiile zilnice si anuale ale presiunii atmosferice
Încălzirea inegală a diferitelor compartimente ale suprafeţei terestre,

deplasarea şi schimbul maselor de aer cu temperaturi şi densităţi diferite,
anumite mecanisme ale circulaţiei atmosferice, care provoacă acumularea
sau descărcarea maselor de aer în diferite regiuni, pot determina modificări
importante ale greutăţii coloanelor atmosferice verticale, determinând variaţii
de creştere sau scădere a presiunii atmosferice.
Observarea variaţiilor presiunii atmosferice are o deosebită importanţă
practică în meteorologia sinoptică pentru prognoza vremii, prin determinarea
tendinţei barice, care exprimă valoarea locală a presiunii în interval de trei
ore.
În cadrul variaţiilor presiunii atmosferice se constată existenţa unor
oscilaţii periodice şi neperiodice ale acesteia. Intensitatea şi frecvenţa
oscilaţiei periodice şi neperiodice este diferită, în raport cu latitudinea.
Mersul zilnic al presiunii pune în evidenţă două maxime şi două
minime, care apar aproximativ la aceleaşi ore, independent de latitudinea
locului de observaţie: maximele la orele 10 şi 22, şi minimele la orele 04 şi
16.
Mersul anual pus în evidenţă de evoluţia valorilor medii lunare
multianuale ale presiunii, este determinat de variaţiile sezoniere ale repartiţiei
acesteia la suprafaţa terestră. Acestea depind de: latitudinea geografică,
natura suprafeţei terestre ( continente, oceane ) şi altitudine.
Sub acţiunea principalilor factori menţionaţi, mersul anual al presiunii
prezintă patru tipuri fundamentale:
- tipul continental caracterizat printr-o maximă iarna şi o minimă
vara,
- tipul oceanic cu un mers aproximativ invers celui continental,
- tipul polar şi subpolar la care se distinge o maximă de
presiune primăvara şi o minimă iarna,
- tipul montan se remarcă printr-o maximă de vară şi o minimă
de iarnă.
121
12.5 Câmpul baric
Presiunea atmosferică se caracterizează în fiecare punct al atmosferei

printr-o valoare numerică, exprimată în milibari. Cu ajutorul acestei valori
repartiţia presiunii poate fi reprezentată parţial prin suprafeţe de egală
presiune numite suprafeţe izobarice.
Distribuţia spaţială a presiunii atmosferice la un moment dat
caracterizată prin sistemul suprafeţelor izobarice poartă denumirea de câmp
baric.
Temperatura şi presiunea nefiind uniform distribuite în spaţiul
atmosferic, suprafeţele izobarice sunt deformate şi înclinate sub diferite
unghiuri. Limitele de-a lungul cărora suprafeţele izobarice intersectează
suprafeţele orizontale, la nivelul mării sau în oricare alt nivel, sunt denumite
izobare.
Pentru reprezentarea repartiţiei presiunii la diferite nivele din
atmosferă se foloseşte metoda topografiei barice.
Pe hărţile barice apar sisteme barice care constituie trăsăturile
fundamentale ale câmpului baric.
Se deosebesc sisteme barice cu izobare închise ( ciclonul şi anticiclonul ) şi
izobare deschise ( talvegul depresionar, dorsala anticiclonică şaua
barometrică ).
Ciclonul, depresiunea sau minima barometrică este o regiune cu
presiune coborâtă, delimitată prin izobare închise, ovale sau eliptice, în care
presiunea scade de la periferie spre centru. Suprafeţele izobarice în ciclon se
curbează în jos sub formă de pâlnie şi se notează pe hârtie cu litera D.
Anticiclonul sau maxima barometrică este regiunea cu presiune
ridicată, delimitată de izobare închise, de formă circulară sau ovală, în care
presiunea creşte de la periferie către centru. Suprafeţele izobarice în
anticiclon bombează în sus în chip de cupolă, şi pe hărţile sinoptice se
notează cu litera M.
Talvegul depresionar este un sistem baric de presiune coborată în
formă de uluc alungit, adesea îngust, situat între doi anticicloni. Este
demarcat prin izobare deschise în formă de V şi apare pe hărţile sinoptice ca
prelungirea periferică a unui ciclon.
Dorsala anticiclonică este o formaţiune barică alungită, cu presiune
ridicată, dispusă între două regiuni cu presiune coborată, în care izobarele
sunt curbate în forma literei U, în prelungirea unui anticiclon.
Şaua barometrică este o regiune a câmpului baric cuprinsă între doi
anticicloni şi doi cicloni, respectiv între două dorsale şi două talveguri dispuse
în cruce.
12.6 Vantul. Noţiuni generale
Aerul atmosferic este în continuă mişcare, stările de imobilitate

completă fiind practic inexistente. Deplasările în direcţie verticală şi orizontală
sunt cele mai importante mişcări ale aerului.
122
Mişcarea aerului în raport cu suprafaţa terestră, în direcţie orizontală
se numeşte vânt. Mişcările verticale ale aerului sunt considerate curenţi de
aer.
Vântul transportă volume importante de aer cu diferite însuşiri fizice,
dintr-o regiune în alta. Asemenea mişcări tind să egalizeze diferenţele de
temperatură, presiune şi umezeală, existente în direcţie orizontală în
atmosferă.
Curenţii de aer şi vântul, au un rol determinant în dinamica evoluţiei
vremii.
Mişcarea orizontală a aerului sau vântul, sunt consecinţele repartiţiei
neuniforme a presiunii atmosferice în câmpul baric. Diferenţele de presiune
în direcţie orizontală determină scurgerea aerului spre regiunile cu presiune
coborâtă, tinzând să le egalizeze. Mişcarea se întreţine atâta timp cât se
menţin diferenţele de presiune.
Repartiţia neuniformă a presiunii atmosferice în direcţia orizontală,
poate fi determinată de factori termici şi dinamici, ce pot acţiona simultan.
12.7 Vântul geostrofic
În straturile atmosferice situate deasupra nivelului de frecare, unde în

mod practic forţa de frecare lipseşte, forţele care acţionează asupra vântului
determinându-i mişcarea şi direcţia, sunt forţa gradientului baric şi forţa de
abatere a mişcării de rotaţie, situaţie în care vântul bate paralel cu izobarele.
Asemenea vânt rezultat în urma acţiunii celor două forţe se numeşte vânt
geostrofic.
12.8 Direcţia, viteza şi presiunea vântului
Principalele carecteristici ale vântului sunt direcţia din care bate vântul
şi viteza cu care se deplasează, ambele având o mare variabilitate temporală
şi teritorială.
În practică, direcţia vântului, componenta orizontală, se stabileşte în
raport cu punctul cardinal dinspre care bate. În acest scop se foloseşte roza
vânturilor cu cele 16 sectoare.
Viteza vântului, mărime ce caracterizează totodată şi tăria lui, depinde
în primul rând de mărimea gradientului baric orizontal. Se exprimă în metrii /
secundă sau km /oră, respectiv 1m / s = 3,6 km / oră.
12.9 Frecvenţele medii ale direcţiei frecvenţa şi intensităţii vântului
La staţiile climatologice, în fiecare zi, la orele 0700, 1400 şi 2100 după

OEC se observă viteza şi direcţia vântului. Datele astfel obţinute, referitoare
la frecvenţa direcţiei şi a intensităţii vântului, se folosesc apoi pentru
calcularea valorilor medii ale acestora, pentru anumite unităţi de timp sau o
anumită perioadă aleasă de timp.
Frecvenţa direcţiei vântului şi liniştea NJ, pentru anumit interval de timp
sau perioada aleasă de timp, reprezintă numărul apariţiilor vântului dintr-o
anumită direcţie. Indexul j semnifică numărul de zile din unitatea sau
perioada de timp aleasă.
123
Frecvenţa medie a direcţiei şi liniştii vântului PKJ, pentru un şir multianual
de date a anumitei unităţi de timp sau a perioadei alese se defineşte ca fiind
PKJ = ( 103 · ΣNJ,k ) / 3 K J , k = 1, . . . ,K
unde cu k s-a notat numărul anilor din şir, în timp ce cu j s-a notat numărul de
zile din unitatea sau perioada de timp aleasă. Frecvenţa medie a direcţiilor
sau a liniştii se exprimă în miimi ( ‰).
Intensitatea medie a vântului dintr-o anumită direcţie QJ, pentru
anumită unitate de timp sau perioadă aleasă de timp se defineşte în
următorul mod
QJ = Σqk / NJ , k = 1, . . . , Nj
în care cu qk s-a notat intensitatea vântului care corespunde densităţii

apariţiei vântului dintr-o anumită direcţie.
Intensitatea
( Bof. ) 0.0 0.1 0.2 0.3 0.4 0.5 0.6
0.7 0.8 0.9
0 0.0 0.0 0.1 0.1 0.2 0.3 0.4 0.5 0.6

0.7
1 0.8 1.0 1.1 1.2 1.4 1.5 1.7 1.9 2.0 2.2
2 2.4 2.5 2.7 2.9 3.1 3.3 3.5 3.7 3.9 4.1
3 4.3 4.6 4.8 5.0 5.2 5.5 5.7 5.9 6.2 6.4
4 6.7 6.9 7.2 7.5 7.7 8.0 8.2 8.5 8.8 9.1
5 9.3 9.6 9.9 10.2 10.5 10.8 11.1 11.4 11.7 12.0
6 12.3 12.6 12.9 13.2 13.5 13.9 14.2 14.5 14.8 15.2
7 15.5 15.8 16.2 16.5 16.8 17.2 17.5 17.9 18.2 18.6
8 18.9 19.3 19.6 20.0 20.4 20.7 21.1 21.5 21.8 22.2
9 22.6 22.9 23.3 23.7 24.1 24.5 24.9 25.3 25.6 26.0
10 26.4 26.8 27.2 27.6 28.0 28.4 28.9 29.3 29.7 30.1
11 30.5 30.9 31.3 31.8 32.2 32.6 33.0 33.5 33.9 34.3
12 34.8 35.2 35.6 36.1 36.5 36.9 37.4 37.8 38.3 38.7
Tabelul 12.1 Raportul dintre intensitatea vântului ( grade Beaufort ) şi

viteza vântului (m s-1)
Intensitatea medie a vântului dintr-o anumită direcţie QKJ, pentru

un şir multianual de date pentru o anume unitate sau perioadă aleasă de
timp se defineşte ca fiind
QKJ = ( 1 / K ) · Σ QJ,k , k = 1, . . . ,K
unde cu k s-a notat numărul anilor din şir.

Anul D I R E C Ţ I A
124
N NE E SE S SW W NW C
1. 14 0 4 23 5 6 26 15 0
1969 2.5 0.0 1.8 3.2 2.4 2.5 2.2 2.3
2. 9 0 4 13 4 6 17 33 7
1970 3.3 0.0 1.8 2.2 1.8 1.3 2.5 2.5
3. 6 4 8 25 4 5 18 12 11
1971 2.2 1.5 2.1 2.4 2.2 1.2 1.7 1.8
4. 12 3 9 24 10 2 18 9 6
1972 2.4 2.7 2.2 2.8 1.9 2.5 2.2 2.0
5. 5 3 5 17 2 7 27 24 3
1973 2.6 1.0 1.4 2.1 2.5 1.4 1.9 2.1
6. 11 3 4 8 5 13 28 16 5
1974 2.6 2.0 1.8 2.2 1.2 1.9 2.1 1.9
7. 8 7 4 20 1 8 23 10 12
1975 2.8 2.0 2.2 2.6 1.0 2.0 2.0 2.4
8. 5 9 17 8 4 6 14 11 19
1976 2.2 2.3 2.5 2.2 1.5 1.8 2.1 1.7
9. 6 7 12 20 4 8 17 5 14
1977 3.0 2.0 2.8 2.2 1.5 2.0 1.8 1.6
10. 11 6 12 19 2 6 20 15 2
1978 2.1 2.3 2.1 2.4 2.0 1.7 1.8 2.0
11. 13 15 5 26 11 6 7 9 1
1979 2.2 2.6 2.2 2.5 2.2 1.7 1.9 1.7
12. 18 15 11 9 7 2 10 20 1
1980 2.6 2.4 3.0 2.6 2.4 2.0 2.0 2.1
13. 3 5 26 24 6 3 13 13 0
1981 3.3 2.0 2.2 2.8 1.8 2.0 2.3 2.2
14. 7 10 13 13 5 10 18 13 4
1982 1.9 2.4 1.9 1.8 1.2 1.6 1.8 1.9
15. 1 1 14 20 4 18 24 9 2
1983 1.0 2.0 2.1 2.2 2.0 1.9 2.0 1.6
Tabelul 12.2 Frecvenţa direcţiei vântului şi a liniştii NJ, dar şi

intensitatea medie a vântului, QJ ( grade Beaufort ) obţinută la Rimski
Şancevi, în luna mai, în perioada 1969 – 1983.
125
126
Figura 12.1 Reprezentarea grafică a frecvenţelor şi a vitezelor medii ale
vântului, prin:
a). roza “ întoarsă ”şi b). roza formată din opt direcţii
În acest exemplu, frecvenţa cea mai mare este din direcţia vest Pmax =
200% şi viteza din direcţia nord Vmax = 3,3 m s-1. Dacă pentru unităţile de
lungime se iau valorile m1 = 50 mm şi m2 = 15 mm, atunci valorile factorilor
sunt a = 0,25 mm / ‰ şi b = 4,55 mm / ( m s -1 ). Cu aceşti factori se
înmulţesc frecvenţa şi viteza vântului din alte direcţii şi se obţin lungimile cu
care ele se reprezintă prin roza “ întoarsă “ ( figura a ) şi roza vânturilor ( b ).
Trebuie remarcat faptul că, la reprezentarea grafică a frecvenţelor medii şi a
vitezei medii cu ajutorul rozei vânturilor, frecvenţa liniştii se introduce în cerc,
de obicei acesta având diametrul de 10 mm. Apoi, lungimile cu care se
reprezintă frecvenţele se duc din centru, iar lungimile cu care se reprezintă
vitezele, din marginea cercului.
1. Ce este vântul si care sunt caracteristicile vântului?

2. Cum se defineşte frecvenţa medie a direcţiei vântului şi liniştii, pentru
un şir multianual de date, pentru o unitate de timp determinată sau perioadă
aleasă de timp?
3. Definiţi intensitatea medie a vântului dintr-o direcţie determinată, pentru
o unitate de timp determinată sau perioadă aleasă de timp. Definiţi şi pentru
cazul unui şir multianual de date.
4.Cum se reprezintă grafic frecvenţele şi vitezele medii ale vântului, din
direcţii determinate?
5. Descrieti campul baric.
127
NOŢIUNI DE METEOROLOGIE SINOPTICĂ

Cuvinte cheie: mase de aer, fronturi atmosferice, hărţi sinoptic,
ciclon, anticiclon
Rezumat
În atmosferă există porţiuni mari de aer în care principalii parametrii
meteorologici se păstrează constanţi, determinând o comportare
caracteristică şi purtând denumirea de mase de aer.
Zona de separaţie dintre două mase de aer de însuşiri diferite poartă
de numirea de suprafaţă frontală. Suprafaţa frontală este înclinată
întotdeauna înspre masa de aer rece situaţie determinată de densitatea mai
mare a aerului rece. De fapt, între cele două mase de aer care se întâlnesc
se generează o zonă frontală în care ele se amestecă într-o oarecare
măsură, dar grosimea acestei zone fiind neglijabilă faţă de dimensiunile
maselor de aer în locul zonei de separaţie se vorbeşte de suprafaţă de
separaţie. Intersecţia suprafeţei frontale cu suprafaţa pământului poartă
denumirea de front atmosferic.
13 .1 Mase de aer
În atmosferă există porţiuni mari de aer în care principalii parametrii

meteorologici se păstrează constanţi, determinând o comportare
caracteristică şi purtând denumirea de mase de aer.
Masele de aer sunt foarte mari; ocupă pe orizontală suprafeţe de
dimensiuni continentale, respectiv oceanice, de ordinul miilor de kilometrii, iar
pe verticală grosimea lor variază între 1 km şi până la limita superioară a
troposferei. Grosimea lor este mai redusă în anotimpul de iarnă.
Proprietăţile maselor de aer sunt în strânsă legătură cu zonele
geografice deasupra cărora s-au format şi cu natura suprafeţei subiacente
din zona geografică respectivă. De obicei, regiunile de origine a maselor de
aer sunt acelea în care se întâlnesc presiuni atmosferice ridicate, deoarece
în aceste locuri aerul poate stagna un timp îndelungat, căpătând însuşirile
suprafeţei subiacente. Deci, fiecare masă de aer prezintă o anumită
individualitate determinată de originea ei geografică.
Masele de aer pot să se mişte dintr-o regiune în alta pe distanţe mari.
Dacă viteza de deplasare a masei de aer este mare, proprietăţile sale se
păstrează câteva zile. Dacă viteza de deplasare a masei de aer este mică
sau dacă masa de aer staţionează câtva timp deasupra unei regiuni, atunci
proprietăţile iniţiale ale masei de aer se modifică treptat, apropiindu-se de
caracteristicile regiunii în care staţionează. Sosirea într-o regiune a unei
mase de aer duce la schimbarea vremii din regiunea respectivă. O masă de
aer care soseşte dintr-o regiune îndepărtată produce întotdeauna
128
schimbarea esenţială a vremii, uneori brusc (în câteva ore), alteori treptat (în
câteva zile). O masă de aer care soseşte dintr-o regiune învecinată nu
produce schimbări esenţiale în mersul vremii. Din această cauză urmărirea
deplasării maselor de aer în spaţiu şi timp pe hărţile sinoptice constituie
criteriul de bază pentru prevederea vremii, care este obiectivul meteorologiei
sinoptice.
În funcţie de zone geografică a genezei lor, se disting următoarele
tipuri de mase de aer:
- mase de aer arctic (A), se formează în regiunile Polului Nord şi, respectiv,
Sud
- mase de aer polar (P), se formează în regiunile subpolare şi temperate
- mase de aer tropical (T),se formează în regiunile tropicale
-mase de aer ecuatorial (E), se formează în regiunile ecuatoriale.
Fiecare din acestea, în funcţie de natura suprafeţei subiacente, poate
fi:
- mase de aer continental (C)

- mase de aer maritim (M).
În general masele de aer maritim au un bogat conţinut în vapori de
apă şi datorită rolului termoreglator pe care îl au aceştia rezultă că aerul
maritim se va prezenta ca un aer mai umed şi mai cald iarna (mai rece vara)
decât aerul continental.
În meteorologie mai distingem două tipuri esenţiale de mase de aer:
- mase de aer cald
- mase de aer rece.
O masă de aer este considerată caldă atunci când pătrunzând, într-o
regiune oarecare, este mai caldă decât masa de aer pe care o înlocuieşte.
Masa de aer este considerată rece dacă ea este mai rece decât cea pe care
o înlocuieşte.
După gradul de stabilitate masele de aer se clasifică în două categorii
şi anume:
- mase stabile, care sunt masele calde, deoarece înaintând spre regiuni mai
reci se răcesc de jos în sus şi, astfel nu se pot produce curenţi de convecţie
- mase instabile, care sunt masele reci, deoarece înaintând spre regiuni mai
calde se încălzesc de jos în sus favorizând producerea curenţilor de
convecţie.
Mai jos sunt descrise caracteristicile principale ale maselor de aer
care influenţează clima ţării noastre.
1.Mase de aer arctic - se formează mai la nord de paralela 700
(latitudine nordică), în bazinul arctic caracterizat de un regim anticiclonic.
Este un aer rece care determină prin pătrunderea lui perioade deosebit de
reci în Europa.
Dacă aerul arctic este maritim, fiind bogat în vapori de apă, va
determina ninsorile târzii de primăvară sau cele timpurii de toamnă, iar în
timpul verii ploi reci şi ninsorile din regiunile muntoase.
Aerul arctic continental este rece, destul de uscat cu un grad de
transparenţă foarte ridicat.
129
2.Mase de aer polar – se formează în dreptul latitudinilor nordice între
40-700 în anticiclonii ce staţionează deasupra marilor întinderi de uscat sau
apă.
Aerul maritim polar, vara se formează deasupra Oceanului Atlantic,
iarna deasupra Canadei însă străbate Oceanul Atlantic şi dobândeşte astfel
proprietăţi maritime. Aceste mase de aer, în timpul verii aduc o vreme
ploioasă, răcoroasă, apar chiar averse de ploaie însoţite de descărcări
electrice iar în timpul iernii determină o vreme mai blândă cu ninsori sau
lapoviţă.
Aerul continental polar se formează deasupra continentului Asiei în
anticiclonul Ruso-Siberian. Având o umiditate redusă, pătrunderea acestei
mase de aer nu produce precipitaţii, iarna determinând ger pronunţat, vara
arşiţă.
3.Mase de aer tropical – se formează în zonele anticiclonice din
regiunile tropicale şi subtropicale.
Aerul maritim tropical se formează în regiunile Insulelor Azore şi
Hawai. Acest aer pătrunde la noi în ţară, în special când anticiclonul azoric
se extinde până în Marea Mediteraniană.
Aceste mase de aer iarna sunt stabile, pe când vara sunt instabile
determinând averse însoţite de fenomene orajoase. Aerul continental tropical
se formează în anticiclonul de deasupra deşerturilor Africii de nord.
Aceste mase de aer aduc în ţara noastră în timpul verii arşiţă, iarna
produc precipitaţii sub formă de ploaie, deoarece odată cu traversarea Mării
Mediterane aceste mase de aer se mai încărcă cu vapori de apă.
13.2 Fronturile atmosferice. Aspectul vremii la trecerea fronturilor

atmosferice
Circulaţia generală a atmosferei este realizată prin mişcările ciclonice

şi anticiclonice ale aerului.
În urma acestor mişcări, mase de aer de diferite tipuri sunt luate şi
purtate dintr-o regiune în alta şi astfel pot ajunge în contact două mase de
aer cu proprietăţi diferite.
Zona de separaţie dintre două mase de aer de însuşiri diferite poartă
de numirea de suprafaţă frontală. Suprafaţa frontală este înclinată
întotdeauna înspre masa de aer rece situaţie determinată de densitatea mai
mare a aerului rece. De fapt, între cele două mase de aer care se întâlnesc
se generează o zonă frontală în care ele se amestecă într-o oarecare
măsură, dar grosimea acestei zone fiind neglijabilă faţă de dimensiunile
maselor de aer în locul zonei de separaţie se vorbeşte de suprafaţă de
separaţie. Intersecţia suprafeţei frontale cu suprafaţa pământului poartă
denumirea de front atmosferic. Având în vedere cele arătate anterior,
rezultă că nici frontul atmosferic nu este o simplă linie, ci reprezintă pe
suprafaţa solului o zonă de trecere între două mase de aer. Lungimea unui
front atmosferic este cuprinsă între câteva sute şi câteva mii de kilometrii, iar
lăţimea între 5 şi 30 km (figura 4.1).
130
Figura 13.1 Secţiunea verticală printr-o zonă frontală
De reţinut este faptul că poziţia frontului atmosferic se confundă

întotdeauna cu axa talvegului baric. Fronturile atmosferice pot fi fronturi calde
sau fronturi reci. Dacă o masă de aer cald tinde să ia locul unei mase de aer
reci frontul se numeşte front cald. Dacă o masă de aer rece tinde să ia locul
unei mase de aer cald atunci frontul se numeşte front rece.
Frontul cald reprezintă o suprafaţă de-a lungul căreia aerul cald se
ridică pe panta aerului rece datorită faptului că masa de aer cald are o viteză
de deplasare mai mare decât aerul rece care se retrage din faţa ei (figura
4.2).
Figura 13.2 Secţiune verticală şi orizontală printr-un front cald
Datorită ascensiunii aerului cald pe panta aerului rece va apare un

sistem noros caracteristic frontului cald şi anume vor apare în ordine
temporară norii Cirrus care constituie avangarda frontului cald apoi deşi
soarele mai străluceşte încă, apar norii mijlocii Altorstratus şi mai apoi apar
norii stratiformi inferiori şi norii Nimbostratus cu plafonul sub 2 km. În acest
moment începe să plouă sau să ningă liniştit timp de mai multe ore. Lăţimea
zonei de precipitaţii este cuprinsă între 300-400 km, iarna fiind mai lată decât
vara.
Odată cu apropierea frontului, vântul se intensifică, se roteşte spre
dreapta, suflând din sud est. După trecerea frontului, vântul se va roti brusc
suflând din sud vest, şi treptat va slăbi în intensitate, sistemul noros se va
destrăma iar vremea se va ameliora, întrucât masa de aer rece instabilă a
fost deja înlocuită de masa de aer cald mai stabilă.
Frontul rece pătrunde într-o regiune în urma deplasării unei mase de
aer rece cu rapiditate, având ca urmare înlocuirea aerului cald.
Suprafaţa frontală va fi mai abruptă decât în cazul precedent iar viteza
de deplasare a frontului rece va fi mult mai mare decât cea de deplasare a
131
frontului cald deoarece aerul rece se înfige ca o pană în aerul cald, obligând-
o să se retragă (figura 13.3).
Figura 13.3 Secţiune verticală şi orizontală printr-un front rece
Aerul cald, în retragere, va urca pe panta abruptă creată de panta de

aer rece dând naştere la un sistem noros asemănător cu cel al frontului rece,
a cărei ordine temporară este inversă frontului cald (la început apar norii
inferiori şi la sfârşit apar norii superiori). Ca o caracteristică, reţinem existenţa
lângă linia frontului a unor masive sisteme noroase cumuliforme
(Cumulonombus) datorită ascensiunii bruşte a aerului cald pe curbura
pronunţată a suprafeţei frontale. Din aceşti nori vor cădea averse însoţite de
fenomene orajoase pe o zonă de lăţime cel mult 100 km. Precipitaţiile de
front rece nu se mai pot prevedea ca în cazul precipitaţiilor de front cald.
Scăderea temperaturii în zona respectivă are loc odată cu producerea
precipitaţiilor.
13.3 Hărţi sinoptice. Previziunea timpului
Previziunea timpului se face prin analiza şi interpretarea hărţilor

sinoptice şi a hărţilor aerologice. O hartă sinoptică este o hartă a unei
porţiuni mai mari din suprafaţa terestră, pe care s-au trasat izobarele şi pe
care sunt trecuţi principalii parametrii meteorologici cum ar fi: temperatura şi
umiditatea aerului, direcţia şi viteza vântului, hidrometeorii (ploaie, zăpadă,
ceaţă, etc.) şi nebulozitatea. Pe aceste hărţi se trasează liniile fronturilor
atmosferice şi se stabilesc vitezele de deplasare şi direcţiile de deplasare ale
acestor fronturi atmosferice.
Parametrii meteorologici sunt măsuraţi în cadrul observaţiilor sinoptice
(din oră în oră) la fiecare staţie meteorologică. Valorile acestor parametrii se
transmit prin radio, telefon sau telex sub forma unor telegrame codificate,
staţiilor de ordin superior care la rândul lor transmit şi primesc date similare,
prin Organizaţia Meteorologică Mondială, de la alte centre meteorologice. Pe
baza acestora se elaborează hărţile sinoptice.
După câteva ore sau după o zi, se întocmeşte din nou o hartă
sinoptică şi comparându-le pe cele două se poate observa sensul de
deplasare al maselor de aer, deplasarea ciclonilor, anticiclonilor, a fronturilor,
viteza lor de deplasare şi pe baza acestor date se face o prognoză a vremii.
Dar, prognoza dată de previzionişti nu se bazează numai pe
observaţiile staţiilor de la suprafaţa solului.
132
Cu ajutorul baloanelor meteorologice, a radio-sondelor şi a sateliţilor
artificiali se cercetează masele de aer la înălţime, efectuându-se cercetări
aerologice. Pe baza lor se elaborează hărţile aerologice (la nivelul de 500
mb) iar meteorologul îşi dă seama de extinderea maselor de aer pe
orizontală şi pe verticală, de mărimea lor, de sensul lor de deplasare, şi astfel
poate deduce momentul în care vor sosi aceste mase de aer deasupra
localităţii respective şi cu ce caracter vor sosi.
Hărţile aerologice completează pe cele sinoptice oferind
meteorologului previzionist posibilitatea unei interpretări mai complete a
fenomenelor meteorologice. Pe baza acestor hărţi se fac previziunii ale
vremii de scurtă durată (două zile), cu o probabilitate de corectitudine de
85%.
Previziunile pe o durată mai mare se bazează pe observaţia lui
Multanowschi care precizează că formaţiile barice se produc ritmic cu o
perioadă de 2,3,5 luni  2 zile , socotind fiecare lună de 30 de zile. După
aceste intervale de timp, situaţia sinoptică se reproduce (aproximativ) şi pe
baza acesteia se elaborează prognoze de o durată mai mare. În general,
analogia proceselor meteorologice permite alegerea unui model sinoptic care
să fie cât mai analog situaţiei reale.
Cunoaşterea legilor după care se desfăşoară fenomenele şi procesele
meteorologice, oferă posibilitatea ca, pe baza studierii unor situaţii sinoptice
succesive, să se anticipeze caracterele şi evoluţia condiţiilor meteorologice
pentru anumite teritorii şi intervale de timp determinate. Folosind metoda
sinoptică se poate stabili dacă regiunea pentru care se elaborează
previziunea, se menţine în aceeaşi masă de aer sau urmează să treacă
peste ea un front atmosferic. În acest scop se studiază hărţile sinoptice de
bază, pe care sunt înscrise datele codificate caracteristice principalelor
elemente meteorologice, de la staţiile meteorologice, câmpul baric, zonele de
precipitaţii, masele de aer. Aceste date se transmit sub formă de telegrame
meteorologice de către staţiile meteorologice la anumite ore, conform
programului stabilit de Organizaţia Meteorologică Mondială (O.M.M). Metoda
sinoptică se completează cu informaţii aerologice obţinute prin sondaje, pe
baza cărora se întocmesc hărţi ale câmpului baric, cu repartiţia temperaturii,
umidităţii, direcţiei şi vitezei vântului la diferite nivele din troposferă. Se obţin
astfel informaţii cu privire la perspectiva apariţiei şi dispariţiei ciclonilor şi
anticiclonilor, a fronturilor, asupra gradului de transformare a maselor de aer,
etc.
Se folosesc apoi pentru completarea informaţiilor sinoptice, hărţile de
topografie barică de la diferite înălţimi. Informaţiile obţinute prin intermediul
radarelor, în ultimul timp destul de performante, completează materialele
necesare pentru prevederea vremii.
De asemenea, sateliţii meteorologici au devenit factori cheie în
observarea condiţiilor meteorologice la scară planetară şi comunicarea
informaţiilor, oferind noi posibilităţi de obţinere a prevederii vremii. Aparatura
de la bordul sateliţilor înregistrează şi transmite la sol două categorii de
informaţii meteorologice: vizuale şi cantitative.
Sateliţii geostaţionari (staţionează într-un punct) se situează
în plan ecuatorial la cca. 36.000 km distanţă de Pământ. Prin intermediul
celor 5 sateliţi se exploatează toată suprafaţa terestră.
133
Sateliţii heliostaţionari se situează la înălţimi de 900-1200 km
şi înconjoară Pământul în aproximativ 90 min.
13.4 Fenomene optice în atmosferă
Aerul atmosferic, fiind un mediu material transparent, dar

neomogen, determină pe lângă fenomenul optic al difuziei şi refracţiei,
reflexia, dispersia, difracţia, polarizarea luminii solare.
Cele mai obişnuite fenomene optice cauzate de refracţia
terestră sunt mirajele. Astfel, un obiect îndepărtat se vede sub forma unei
imagini virtuale şi răsturnate, în prelungirea ultimei raze refractate şi
reflectate total.
În prezenţa picăturilor de apă aflate în suspensie în
atmosferă (nori, ploaie) se produce fenomenul optic numit curcubeu, iar în
cazul aciculelor de gheaţă, haloul. Difracţia luminii cauzate de aceste
particule dă naştere coroanelor solară şi lunară .
13.5 Fenomene acustice în atmosferă
Sunetul este o mişcare oscilatorie a diferitelor corpuri, cu o

anumită frecvenţă care produce o senzaţie auditivă. Undele sonore, care iau
naştere datorită vibraţiei corpurilor sonore, se propagă prin intermediul
aerului atmosferic, care participă la această mişcare alcătuind unde. În vid
sunetul nu se propagă. Corpul care provoacă undele sonore din atmosferă
se numeşte sursă sonoră. Undele sonore rezultă prin comprimarea şi
dilatarea ritmică a aerului şi se propagă concentric în atmosferă.
Viteza de propagare a sunetelor în atmosferă depinde de:
presiunea atmosferică, densitatea aerului şi căldura specifică a aerului.
Reflexia undelor sonore cauzată de diferite obstacole de pe
suprafaţa terestră (versanţii unui munte, clădiri, liziere de pădure, perdele de
precipitaţii, etc.) determină fenomenul acustic numit ecou.
Dintre sunetele care sunt produse de diferite fenomene
meteorologice amintim: şuieratul vântului, freamătul pădurii, ropotul ploii, al
grindinei şi tunetul.
Dintre acestea tunetul reprezintă efectul acustic al unei
descărcări electrice datorat încălzirii şi dilatării bruşte a aerului şi care are loc
întotdeauna în interiorul unor canale de aer ionizat.
13.6 Starea electrică şi ionizarea aerului. Fenomene electrice din

atmosferă
Pământul poate fi considerat un conductor electric sferoidal,

de mari proporţii, purtând la suprafaţă o sarcină electrică în general negativă.
134
Sub influenţa câmpului electric creat apar sarcini pozitive în stratul atmosferic
din apropierea solului şi sarcini negative în straturile cele mai înalte.
Câmpul aeroelectric este determinat în deosebi de prezenţa
în aer a ionilor care sunt atomi, molecule sau grupuri de molecule a gazelor
atmosferice, având o sarcină electrică pozitivă sau negativă. Ionizarea este
procesul fizic prin care atomii sau moleculele gazoase, iniţial neutre, pierd
unul sau mai mulţi electroni, care apoi se fixează pe alţi atomi sau molecule.
Atomul sau molecula care pierde electroni primeşte sarcină pozitivă şi se
transformă în ion pozitiv (cation),iar dacă fixează electroni liberi se încarcă
negativ şi devine ion negativ (anion).
Ionizarea este un proces foarte complex, care se produce
sub acţiunea mai multor factori: radiaţia solară, radiaţia cosmică, radio-
activitatea scoarţei terestre, reacţiile nucleare, diverse procese mecanice şi
termice. Ionizarea intensă şi separarea unor importante sarcini electrice pe
spaţii restrânse din atmosferă determină perturbarea câmpului electric
general şi apariţia gradienţilor de potenţial mari. Ca urmare în atmosferă,
respectiv între atmosferă şi suprafaţa terestră, se produc diferite descărcări
electrice lente sau bruşte. Cele mai frecvente sunt: fulgerul, trăsnetul, Focul
Sf. Elm şi aurorele polare.
13.7 Semne locale de prevedere a timpului
În afară de prognozele elaborate de meteorologi asupra stării vremii,

există o serie de semne locale ce constituie nişte indici de schimbare a
vremii pentru un om care observă cu atenţie cerul şi care în decursul anilor
dobândeşte o dexteritate în a descifra aceste semne.
Dintre semnele locale de prevedere a timpului amintim:
a) Observaţiile asupra sistemelor noroase
Dacă după câteva zile de cer senin pe boltă apar norii Cirrus aceştia
constituind fruntea unui front cald, vremea se va schimba în câteva zile (3-4)
devenind ploioasă vara, aducând zăpadă iarna.
După o veche zicală populară „vremea bună se cunoaşte de
dimineaţă”, observând cerul în decursul dimineţii, putem desluşii o serie de
semne prevestitoare ale vremii.
Astfel, dacă pe bolta cerului de un albastru intens apar în cursul
dimineţii înainte de ora 9-10 nori cumuliformi extinşi vertical, aceştia denotă
puternice mişcări convective ale aerului deci pătrunderea unui front rece care
aduce după amiază averse însoţite de fenomene orajoase vara (există
posibilitatea grindinei).
Observaţiile cerului seara sunt de asemenea utile.
Dacă soarele apune printre norii strident coloraţi în galben, roşu sau
vineţii, ne putem aştepta a doua zi la precipitaţii. Culorile atât de diverse ale
cerului şi ale norilor se datorează cantităţilor sporite de vapori de apă din
atmosferă, care produc o difuziune intensă a radiaţiilor solare.
Dacă după apusul soarelui norii în loc să se risipească se înmulţesc
iar vântul devine tot mai tare, vremea se va înrăutăţii chiar în cursul nopţii.
Când luna răsare printre nori dispuşi în benzi colorate care se lăţesc
treptat, a doua zi ne putem aştepta la o vreme ploioasă.
b)Fenomene luminoase prevestitoare de schimbare a vremii
135
Dintre acestea haloul este cel mai obişnuit.
Haloul lunar sau solar este alcătuit din două cercuri luminoase, slab
colorate, cercul interior fiind roşu cel exterior fiind albastru. Haloul este
cauzat de descompunerea luminii naturale solare la trecerea prin cristalele
fine de gheaţă (rol de prismă) care intră în componenţa norilor Cirrus. Astfel
după apariţia haloului se prevede o schimbare în rău a vremii în decurs de
câteva zile.
c)Apariţia puternică a radio-paraziţilor. Dacă după zile întregi de
recepţie clară a emisiunilor, în aparatele de radio auzim brusc multe şi
intense pârâituri caracteristice radio-paraziţilor, va urma o înrăutăţire a
vremii.
Aceşti radio-paraziţi apar datorită descărcărilor electrice din norii
Cumulonimbus care însoţesc înaintarea unui front rece şi sunt recepţionaţi
atunci când acesta se află la o distanţă de sute de kilometri (600-700 km).
d)Observaţii asupra direcţiei şi intensităţii vântului
Dacă mersul obişnuit al vântului (cum ar fi cazul brizelor de munte sau
de mare) este tulburat prin creşteri de intensitate sau modificări bruşte de
direcţie, aceasta denotă o schimbare a vremii.
e)Observaţiile indicaţiilor barometrului aneroid şi ale
higrometrului
Dacă presiunea scade sub 750 mmHg şi umiditatea creşte aceasta
este un indiciu de înrăutăţire a vremii, de apariţie a precipitaţiilor (vara ploaie,
răcoare; iarna zăpadă, temperaturi mai ridicate). În această situaţie
predomină un regim ciclonic.
Dacă presiunea creşte peste 770 mmHg şi umiditatea scade, timpul
va fi frumos, lipsit de precipitaţii (vara căldură mare, iarna ger), deoarece în
localitatea respectivă va predomina un regim anticiclonic.
Dacă presiunea se menţine între 750-770 mmHg şi umiditatea aerului
prezintă oscilaţii neînsemnate atunci timpul va fi variabil.
f)Observaţii legate de unele date calendaristice
În decursul timpului, oamenii au observat repetarea unor situaţii
meteorologice în preajma unor date calendaristice.
Astfel, de exemplu în luna martie între 1 şi 9 martie sunt zile reci cu
ninsoare denumite „babe”. Explicaţia ştiinţifică a acestei situaţii este
retragerea dorsalei anticiclonului Siberian de pe teritoriul ţării noastre şi
pătrunderea maselor de aer maritim din Oceanul Atlantic şi apoi dinspre
Marea Mediterană producându-se pe teritoriul ţării noastre contactul dintre
cele două tipuri de mase de aer.
În luna mai, între 8 şi 13 mai apare din nou o inversiune termică, apar
zile mai reci, temperatura putând să coboare chiar sub 0 0 C, zile denumite
popular „sfinţii de gheaţă”:
Explicaţia acestor „sfinţi de gheaţă” ne-o oferă aspectul câmpului
baric din luna mai (care permite pătrunderea unor mase de aer rece). În
această perioadă maximul barometric din nord estul Europei este unit cu
anticiclonul azoric printr-un brâu de presiune mai ridicată (1015 mb) peste
nordul şi vestul Europei. Ţara noastră este situată la sud de acest brâu
anticiclonic şi astfel poate să fie influenţată de masele de aer arctice sau
polare, reci, venite din nord.
La sfârşitul lunii septembrie începutul lunii octombrie apare o nouă
inversiune termică care se manifestă prin zile calde, însorite, lipsite de
136
precipitaţii. Această perioadă este denumită popular „vara babelor”. Ea se
datorează maselor de aer tropical care pătrund în ţara noastră datorită
configuraţiei prielnice a câmpului baric din această perioadă.
În trecut, în popor a existat tendinţa de a lega anumite situaţii
meteorologice de anumite sărbători religioase. Acestea fiind fără temei
ştiinţific, constituie surse eronate de informare (de exemplu se susţinea „ cum
este vremea de Blagoveştenie –25 martie, aşa va fi şi de sărbătorile
Paştelui”.).
g)Observaţii privind comportarea animalelor
Zborul rândunelelor aproape de suprafaţa pământului este un indiciu
de apropiere a ploii. Aripioarele insectelor absorb umiditatea crescută, le
îngreunează şi ele astfel vor zbura mai aproape de pământ. Rândunelele
care le vânează zboară şi ele mai jos. Din acelaşi motiv, vrăbiile, turturelele
se scaldă în praf în timpul verii deoarece umiditatea le-a pătruns în pene şi
le-a îngreunat zborul.
În general animalele presimt schimbările de vreme. Înainte de furtună
albinele intră într-o mare agitaţie grăbindu-se în stup, furnicile aleargă grăbite
spre furnicar.
Dacă pescăruşii nu zboară prea departe de ţărm şi broaştele orăcăie
tot mai tare înseamnă că se apropie furtuna. Ca semne de timp frumos vara
amintim ţârâitul îndelungat al greierului, pânza mare şi deasă ţesută de
păianjen, zborul înalt şi departe pe întinderea mării a pescăruşilor.
Iarna, cântecul cocoşului mai devreme decât de obicei este un semn
aproape sigur că gerul se va înmuia.
În general, există multe credinţe populare legate de aceste probleme
pe care trebuie să le privim cu discernământ întrucât nu toate au temeiuri
ştiinţifice (de exemplu „ori de câte ori pisica se spală va ploua”).
1.Ce sunt masele de aer ?Dar fronturile atmosferice.

2. Care sunt principalele tipuri geografice de climat?
3. Caracterizaţi fenomenele acustice din atmosfera.
4. Explicaţi formarea fenomenelor electrice.
5. Clasificaţi sateliţii meteorologici si masele de aer.
137
CLIMA României
Cuvinte cheie: sectoare climatice, clima, formulele climatologice,

subtip
Rezumat
Factorii care determină microclima stratului de aer din vecinătatea
unui sol lipsit de vegetaţie sunt: proprietăţile fizice şi natura suprafeţei solului,
microrelieful şi orientarea terenului precum şi microcirculaţia aerului din acest
strat legată de fenomenul de turbulenţă.
Sub influenţa acestor factori, microclimatul prezintă variaţii ale
elementelor climatice pe verticală şi pe orizontală.
14.1 Sectoarele climatice ale României
Pe teritoriul ţării noastre se pot distinge patru sectoare climatice:

a)Sectorul I-cu climă moderat continentală
Acest sector ocupă partea centrală şi vestică a ţării noastre fiind
delimitată la est şi la sud de Carpaţii Orientali şi Meridionali, extinzându-se
peste Podişul Transilvaniei, Maramureş, Câmpia Tisei.
În acest sector climatic, tot timpul anului predomină advecţia aerului
umed dinspre sus vest, (maritim tropical) dinspre vest (temperat maritim) şi
dinspre nord vest (maritim arctic). În această parte a ţării activitatea frontală
este mai intensă şi astfel cantităţile de precipitaţii sunt mai mari decât în alte
zone ale ţării.
Iarna, lanţul Carpaţilor fereşte acest sector de invaziile maselor de aer rece
dinspre est şi nord est. În acelaşi timp, lanţul Carpatic încetineşte advecţia
maselor de aer umede, vestice, provocând vreme închisă mai îndelungată,
precipitaţii de durată.
Temperatura aerului este mai ridicată iarna şi mai coborâtă vara decât
în estul ţării. Umezeala aerului este tot anul mai ridicată, secetele sunt destul
de rare.
b)Sectorul II cu climă continentală este situat la sud şi la est de
Carpaţii Meridionali şi de cei Orientali şi se întinde peste Câmpia Română,
cea mai mare parte a Dobrogei (excepţie litoralul şi Delta Dunării), Podişul
Getic, Podişul Moldovei şi Subcarpaţii.
Acest sector climatic se caracterizează prin amplitudini termice
ridicate, cauzate de răcirile puternice în cursul iernii produse de invaziile de
aer arctic şi de încălzirile puternice din cursul verii produse de masele de aer
tropical. Aceste mase de aer care invadează cu preponderenţă acest sector
climatic, suferă procese de continentalizare în drumul lor (fenomene de föhn
138
la trecerea Carpaţilor, la traversarea Alpilor Dinarici şi a Balcanilor), în
general ele îşi reduc umiditatea, din care cauză în această zonă climatică
precipitaţiile nu sunt atât de frecvente ca şi în sectorul I, seceta apare cu o
frecvenţă mult mai mare. Cu cât ne deplasăm spre sud estul ţării, cantitatea
anuală de precipitaţii scade din ce în ce mai mult ajungând până la 400 mm
pe an.
De asemenea, în partea estică a sectorului II (Câmpia Bărăganului,
Dobrogea şi Moldova) iarna se produc viscole.
c)Sectorul III- cu climă de litoral maritim
se întâlneşte pe coasta Mării negre pe o fâşie de circa 15-25 km şi în Delta
Dunării. Nuanţa maritimă a climei se resimte în special în sezonul cald când
brizele au o intensitate mai mare. În timpul iernii, acest climat este redus la o
fâşie foarte îngustă pe coasta mării din cauza influenţei continentului asiatic.
Verile sunt mai răcoroase, iernile mai blânde, toamna este mai caldă decât
primăvara din cauza încălzirii respectiv răcirii cu întârziere a apelor mării.
Vara datorită temperaturilor mai scăzute ale suprafeţei active, convecţia
termică este împiedicată şi astfel numărul zilelor cu precipitaţii este mult mai
redus decât în alte sectoare climatice (sub 350 mm pe an). Delta Dunării şi
complexul lacustru Razelm prezintă un continentalism mai accentuat decât
zona de litoral.
d)Sectorul IV- cu climă de munte
Acest sector prezintă o multitudine de aspecte climatice datorită
orientării şi fragmentării diferite a lanţului Carpatic. Astfel, pantele vestice ale
Carpaţilor Apuseni şi Orientali precum şi versanţii nordici ai Carpaţilor
Meridionali fiind expuşi circulaţiei vestice şi nord vestice, favorizează
convecţia dinamică şi determină răcirea aerului, creşterea nebulozităţii şi a
frecvenţei precipitaţiilor, pe pantele opuse, efecte de föhn, aerul fiind cald şi
uscat. Văile şi depresiunile intracarpatice sunt acoperite frecvent cu ceaţă.
Durata iernii creşte odată cu altitudinea.
Acest sector climatic prezintă două subsectoare care evidenţiază
influenţa mediteraniană respectiv influenţa baltică asupra climei ţării noastre.
Astfel, deosebim subsectorul sud vestic care cuprinde partea de sud a
Banatului şi sud vestul Olteniei care prezintă o climă submediteraniană
umedă toamna şi iarna şi cu încălziri frecvente. Aceste caracteristici sunt
imprimate de migrarea ciclonilor formaţi deasupra Mării Mediteraniene şi a
Mării Adriatice către Marea Baltică şi către Marea Neagră.
Celălalt subsector, cel nord estic, cuprinde partea nordică a Podişului
Sucevei şi a depresiunii Jijiei unde clima are caractere subbaltice, cu invazii
de aer rece, cu precipitaţii frontale, cu prelungirea fenomenelor de iarnă.
Acestea sunt determinate de ciclonii care se deplasează dinspre vest prin
câmpia de nord a Europei.
14.2 Etajele de climă ale României
În cadrul fiecărui sector climatic, întâlnim particularităţi specifice

altitudinii. Astfel, deosebim etajele de climă pe cele trei trepte de relief:
câmpie, dealuri şi munţi.
A)Clima câmpiilor (A).
În general media anuală a temperaturii aerului depăşeşte 100C
(excepţie câmpia Someşului), cantităţile de precipitaţii sunt mai mici decât pe
139
celelalte trepte de relief putând apare fenomenul de secetă (mai frecvent în
câmpia Română). Iarna este scurtă dar prezintă oscilaţii termice cu perioade
de încălziri şi de ger intens.
Primăvara este scurtă, trecerea de la iarnă la vară făcându-se brusc.
Ţinuturile climatice principale ale climei câmpurilor sunt:
A1)Ţinutul vestic sau al Câmpiei Tisei care se află sub circulaţia maselor de
aer vestice care moderează puţin gradul de continentalism al climei. Aici
întâlnim veri mai răcoroase şi ierni mai blânde decât în sudul ţării, în câmpia
Română. În câmpia Tisei cantităţile anuale de precipitaţii ajung şi chiar
depăşesc 600 mm. Invaziile de aer arctic pot produce iarna, câte odată,
geruri puternice dar ele sunt rare.
Câmpia Tisei prezintă trei districte de climă:
1.districtul nordic (Ap s1)care are verile mai răcoroase
2.districtul (Ap s2) care are verile călduroase şi iernile moderat de reci
3.districtul sudic (Ap s3) sau districtul bănăţean care prezintă influenţe
mediteraniene mai pregnante.
AII)Ţinutul sud vestic de câmpie (II A), care cuprinde Câmpia Română
inclusiv Câmpia Siretului inferior şi Dobrogea (fără litoral şi deltă).
Acest ţinut beneficiază de cel mai mare bilanţ radiativ la noi în ţară şi
astfel temperatura medie anuală a aerului depăşeşte 11 0C. Amplitudinea
oscilaţiilor termice anuale este foarte mare (peste 25 0), vara se produc invazii
de aer fierbinte tropical din sud şi de aer continental din nord est şi iarna se
produc invazii de aer continental foarte rece.
Precipitaţiile vara, au în special caracter de aversă şi fenomenul de
secetă este frecvent (în special în partea sud vestică a Câmpiei Olteniei şi în
Câmpia Bărăganului).
Acest ţinut climatic prezintă şi el trei districte climatice:
1)Districtul vestic (II Aps 1)- care reprezintă partea sud-vestică a câmpiei
Olteneşti –se caracterizează prin predominarea fenomenului de föhn ce se
produce la traversarea peste Balcani a maselor de aer sud vestic şi la
traversarea peste Carpaţi a maselor de aer nord vestice.
2)Districtul (II Ap2) –care cuprinde partea centrală din Câmpia Română, se
caracterizează prin amplitudini anuale mari de temperatură (cele mai mari la
noi în ţară) şi prin cantităţi anuale de precipitaţii de aproximativ 550 mm (mai
mari decât în districtele învecinate la est şi la vest).
3)Districtul estic (II As 3)- care cuprinde partea estică a Câmpiei Române şi a
Dobrogei, se caracterizează prin precipitaţii puţine, sub 500 mm pe an, zona,
prezintă vara cele mai ridicate temperaturi de la noi din ţară, cele mai multe
zile tropicale şi frecvent secetă foarte puternică (precipitaţiile pot scădea
până sub 200 mm anual).
La cotul Carpaţilor (Carpaţi de Curbură) apare o zonă specifică II Af
datorită fenomenelor de föhn produse de advecţia nord vestică.
B)Clima dealurilor (B) este clima regiunilor de deal şi pe podiş cu
altitudinea cuprinsă între 200-800 m.
Regimul termic aici este mai moderat decât în câmpie, cantităţile de
precipitaţii sunt mai sporite (cuprinse între 500-800 mm anual, în special în
140
vestul şi nordul ţării respectiv pe versanţii expuşi advecţiilor dinspre aceste
puncte cardinale.
Caracteristica esenţială a regimului dealurilor o reprezintă frecvenţa

mare a îngheţurilor târzii de primăvară şi a celor timpurii de toamnă, precum
şi apariţia inversiunilor termice în depresiuni şi văi în perioada rece a anului.
Ţinuturile climatice sunt:
I.B. Ţinutul climatic al Piemonturilor Vestice (I B p) –care este
expus circulaţiei maselor de aer umed, din direcţia vestică, prezintă un regim
termic moderat şi cantităţi sporite de precipitaţii (apar păduri de foioase).
Acest ţinut prezintă următoarele districte climatice:
1.Districtul nordic I Bp 1 –caracterizat printr-o climă ceva mai rece decât
partea sudică.
2.Districtul central I Bp 2 –cu nebulozitate mai mare şi precipitaţii mai mari în
nord sau sud.
3.Districtul sudic I B p 3 –cu veri calde şi ierni mai moderate.
I.B. Ţinutul climatic al Podişului Transilvaniei I B p prezintă o
umiditate relativă a aerului mai mare decât în sectorul estic al ţării, inversiuni
termice frecvente pe fundul văilor precum şi frecvente invazii de aer rece din
direcţie nord vestică.
Districtele climatice ale acestui ţinut sunt:
1.Districtul climatic al Podişului Târnavelor.

2.Districtul al culoarului depresionar al Mureşului I Bp f –care se formează
sub influenţa efectelor föhnale din partea adăpostită a Munţilor Apuseni.
3.Districtul climatic al părţii de nord vest a Podişului Transilvaniei (inclusiv
Platforma Someşană).
II. B. Ţinutul climatic al Podişului Moldovei prezintă un grad mai
ridicat de continentalism, iernile au o durată mai mare şi sunt aspre, cu
viscole frecvente. Vânturile predominante sunt cele nordice, nord vestice şi
nord estice. Precipitaţiile ajung anual la 600 mm, ele sunt reduse vara şi nici
iarna nu sunt prea abundente.
Districtele climatice ale acestui ţinut sunt:
1.Districtul climatic nordic al Podişului Sucevei II B p 1 a cărui climă este
influenţată de activitatea ciclonică din Europa nord vestică.
2.Districtul climatic sudic al Podişului Bârladului II B p 2 influenţat de clima
continentală a stepei ucrainene.
3.Districtul climatic al Depresiunii Jijiei II B S 3 cu caracterul cel mai
continental al acestui ţinut.
4.Clima Subcarpaţilor Estici II B p 4.
5. Clima Subcarpaţilor de Curbură II B p 5.
6. Clima Subcarpaţilor Sudici şi a Podişului Getic (II B p6).
Ultimele trei sunt caracterizate de asemenea prin efectele föhnale,
oferind condiţii favorabile viticulturii şi pomiculturii. Pe fundul văilor şi al
depresiunilor, în schimb scurge aerul rece, cauzând inversiuni termice.
C. Clima munţilor (C şi D)
Clima munţilor este foarte bine evidenţiată prin etajarea asociaţiilor
vegetale. Distingem două tipuri esenţiale de climate de munte: clima munţilor
141
mijlocii (800-1900 m altitudine şi 600-1750 m în nordul ţării) şi clima munţilor
înalţi (peste valorile anterioare ale altitudinii).
1.Clima munţilor mijlocii se caracterizează printr-un regim termic mai
scăzut decât cel al dealurilor, cu primăveri mai reci (consum de căldură
pentru topirea zăpezilor) şi cu toamne mai calde decât primăverile.
Precipitaţiile depăşesc 1200 mm anual pe culmi, ele predominând pe
versanţii cu expoziţii nord vestice, vestice şi sud vestice. Pe versanţii
adăpostiţi de vânt apar efecte föhnale şi cantităţi mult mai reduse de
precipitaţii.
În perioada rece a anului se pot produce vânturi de intensitate mare
care pot produce pagube mari.
2.Clima munţilor înalţi, cu pajişti alpine (IV D), este caracteristică celor
mai înalte culmi ale Carpaţilor. Ea este o climă aspră, umedă, rece.
Temperatura medie anuală nu atinge 100C, luna cea mai caldă este august,
cea mai rece lună este februarie iar precipitaţiile pot depăşi 1400mm (Munţii
Retezat, Munţii Rodnei, Munţii Făgăraş) şi cad în special sub formă solidă.
Figura 14.1 Harta sectoarelor climatice din România
14.3 Studii microclimatice
14.3.1 Obiectul microclimatologiei. Măsurarea elementelor climatice
Microclima este climatul specific al unor câmpuri atmosferice

restrânse, situate de obicei în imediata vecinătate a solului. Microclima este
deci determinată atât de microclima regiunii respective cât şi de
particularităţile fizico-geografice locale care impun schimbări importante în
mersul macroclimei din aceea zonă.
Microclimatele pot fi clasificate în microclimate naturale şi
microclimate artificiale.
Măsurarea elementelor climatice necesită respectarea unor norme în
plus faţă de măsurătorile din staţiile meteorologice. Aceasta este necesară
deoarece introducând instrumente a căror mărime sau structură este
necorespunzătoare, putem perturba sau chiar modifica complet condiţiile
142
microclimatice existente iar rezultatele măsurătorilor în acest caz, vor fi
complet eronate.
De asemenea, protecţia faţă de radiaţiile solare directe ale
instrumentelor de măsură, prezintă dificultăţi destul de mari dar care trebuie
depăşite pentru a nu se obţine rezultate eronate.
În general, în măsurătorile microclimatice, trebuiesc folosite
instrumente foarte sensibile care să reflecte cele mai mici variaţii ale
elementelor climatice. Cele mai indicate în acest scop sunt instrumentele
electrice care au o parte înregistratoare situată la o distanţă suficientă faţă
de locul observaţiei, înlăturând astfel încă un factor de modificare posibilă a
microclimatului.
Punctele de observaţii microclimatologice trebuie să fie situate atât pe
verticală cât şi pe orizontală deoarece microclimatul prezintă variaţii pe
verticală care se studiază până la înălţimea de 2 m (la 2 m se efectuează
deja observaţiile macroclimatice) şi prezintă variaţii pe orizontală care se
studiază pe o distanţă care cuprinde zona considerată.
14.3.2 Microclima stratului de aer din vecinătatea unui sol lipsit de
vegetaţie
Factorii care determină microclima stratului de aer din vecinătatea

unui sol lipsit de vegetaţie sunt: proprietăţile fizice şi natura suprafeţei solului,
microrelieful şi orientarea terenului precum şi microcirculaţia aerului din acest
strat legată de fenomenul de turbulenţă.
Sub influenţa acestor factori, microclimatul prezintă variaţii ale
elementelor climatice pe verticală şi pe orizontală.
Studiem distribuţia elementelor climatice pe verticală:
Temperatura aerului variază pronunţat pe o distanţă de 0-2m la sol.
Se disting două tipuri de variaţie a temperaturii:
a)tipul de insolaţie - care apare de obicei vara, în timpul zilei, înspre
amiază. Acest tip este caracteristic procesului de încălzire prin radiaţie solară
a suprafeţei subiacente. Suprafaţa subiacentă e cea mai caldă, temperatura
aerului din vecinătatea ei este mai mică, şi temperatura aerului continuă să
scadă cu un gradient destul de pronunţat până la 1-1,5 m, unde gradientul
devine zero (apare un strat de izotermie) şi apoi se reia descreşterea
temperaturii după valoarea gradientului termic vertical independent de
influenţa solului (figura 5.1 curba a).
143
Figura 14.2 Tipul de insolaţie
b)tipul de radiaţie –apare de obicei noaptea (sau iarna în timpul zilei). Acest
tip este caracteristic procesului de răcire al aerului. Imediat în vecinătatea
solului, aerul este mai cald deoarece căldura provenită din radiaţia terestră
încălzeşte acest strat (figura 14.2 curba b). Apare astfel un fenomen de
inversiune termică. În general, ziua temperatura aerului din vecinătatea
solului este mai mare decât la înălţimi iar noaptea temperatura este mai
mică.
Umiditatea absolută a aerului este mai mare lângă sol decât la
înălţime dar nu se poate generaliza această afirmaţie deoarece în urma
condensărilor şi a depunerilor la sol (rouă, brumă) etc., în zorii zilei
umiditatea absolută scade în imediata vecinătate a solului.
Viteza vântului e de obicei mai mică lângă sol datorită frecării
straturilor de aer de suprafaţa solului. În reducerea vitezei vântului un rol
însemnat îl are microrelieful.
Vântul are o influenţă de omogenizare a elementelor microclimatice,
micşorând gradienţii termici din aer.
Distribuţia elementelor microclimatice pe orizontală rezultă în primul
rând din expoziţia terenului şi din microrelieful terenului.
În general am văzut că pantele cu expoziţie sudică şi sud vestică se
încălzesc ziua mai puternic decât cele cu expoziţie nordică. Noaptea în
schimb, datorită radiaţiei terestre identice, se vor răci la fel.
Microrelieful ( existenţa movilelor sau a adânciturilor) determină variaţii
destul de pronunţate ale temperaturii aerului în apropierea solului. În
adânciturile terenului se scurge aerul rece şi astfel temperaturile vor fi
întotdeauna mai mici iar posibilitatea de îngheţ va fi cea mai mare în partea
inferioară a adânciturilor. Acest lucru are o însemnătate destul de mare în
agricultură. În cazul movilelor apare în miniatură „briza de vale şi de munte”
care determină de asemenea modificări în temperatura aerului de lângă sol.
Distribuţia elementelor microclimatice pe orizontală mai este
determinată şi de natura şi structura solului, de conţinutul lui în apă, de
culoarea lui, etc. În general, solurile umede se încălzesc mai încet şi mai
puţin decât solurile uscate. De asemenea se ştie că răcirea solurilor
nisipoase este pronunţată. Solurile afânate ziua se încălzesc mai mult dar
noaptea se răcesc mult mai mult decât solurile compacte.
144
Existenţa zăpezii influenţează foarte mult distribuţia elementelor
microclimatice. Zăpada are un albedo ridicat, reflectând foarte mult radiaţiile
solare şi astfel se pierde o bună parte din căldura adusă de radiaţiile solare.
Pe de altă parte, o cantitate destul de însemnată din căldura absorbită se
pierde pentru topirea zăpezii şi apoi pentru evaporarea apei rezultată din
topire. În consecinţă deasupra porţiunilor cu zăpadă apare un microclimat
rece.
14.3.3 Fitoclima
Fitoclima este microclimatul culturilor agricole, ea apare şi dispare

odată cu cultura respectivă. De asemenea fitoclima variază în funcţie de faza
de vegetaţie în care se găsesc plantele cultivate.
În cazul în care cultura agricolă este în primele faze de vegetaţie,
când desimea culturii este mică, atunci vorbim despre fitoclimatul unei
culturi deschise iar dacă desimea culturii este mare, talia plantelor este
considerabilă şi atunci ne referim la fitoclimatul unei culturi închise.
Aparatul foliar al culturii modifică foarte mult componentele bilanţului
radiaţional. Astfel, un strat de frunze absoarbe circa jumătate din radiaţia
globală incidentă. Absorbţia culorii verzi este cea mai puternică, ea fiind de
82% din energia incidentă pe acest domeniu al lungimilor de undă. În
infraroşu se absoarbe 3-5% din radiaţia infraroşie globală.
Acelaşi strat de frunze, permite trecerea numai a 1-5% din radiaţiile
vizibile, (9% din radiaţiile verzi) şi 45-48% din radiaţiile infraroşii. Stratul de
frunze produce şi o reflexie considerabilă a radiaţiei globale, această reflexie
fiind cu atât mai puternică cu cât cultura este mai închisă.
Din considerentele arătate, radiaţia globală incidentă pe suprafaţa
terestră pe care există o cultură agricolă, are o intensitate mai mică şi o altă
compoziţie spectrală decât radiaţia globală incidentă pe un sol descoperit de
vegetaţie. Diferenţele sunt cu atât mai mari cu cât indicele suprafeţei foliare
este mai mare (acest indice ne arată legătura dintre suprafaţa totală a
frunzelor şi suprafaţa acoperită de plante). În cazul unui indice al suprafeţei
foliare de 4-5%, din radiaţia globală incidentă va ajunge pe suprafaţa
pământului doar 5-10% şi care, spectral, va fi compusă cu precădere din
radiaţii infraroşii. Din domeniul vizibil, apar doar componente verzi. Din
aceste motive, măsurătorile cu luxmetrul dau valori eronate. Cu cât o frunză
se află mai în apropierea solului, cu atât ea va participa mai puţin la
procesele de asimilaţie şi la cele de transpiraţie. Câteodată, unele frunze din
adâncimea culturii pierd mai mult prin respiraţie decât reuşesc să acumuleze
prin fotosinteză.
145
14.3.4 Microclimatul spaţiilor de depozitare a produselor agricole
Pentru a putea depozita şi păstra produsele agricole, trebuie să se

ţină seama de foarte mulţi factori, printre care în primul rând de natura
produsului. Astfel, într-un fel se depozitează cerealele, în alt fel se
depozitează fructele şi într-un alt mod vinurile.
Fiecare produs agricol are anumite însuşiri datorită cărora desfăşoară
anumite procese biochimice şi biologice şi care determină până la urmă
modul de depozitare al fiecăruia.
În general, datorită respiraţiei seminţelor, tuberculilor, fructelor, etc.
depozitate, se degajă energie calorică, şi creşte temperatura. Creşterea
temperaturii are ca efect şi sporirea umidităţii absolute în masa produsului
depozitat. Astfel, prin creşterea temperaturii şi umidităţii pot apărea
fenomene ca încingerea, încolţirea, putrezirea care duc la degradarea
produsului depozitat. În depozite temperatura trebuie să fie scăzută
pentru a încetini procesul de respiraţie iar umiditatea aerului să fie
normală şi constantă.
De exemplu, într-un depozit de fructe temperatura trebuie menţinută
între 1-4 0C, în depozitele de vin trebuie să asigurăm 8-100C, în
depozitele de seminţe de cereale (în silozuri) temperatura trebuie să fie
între 4-100C, în depozitele de sfeclă pentru zahăr temperatura optimă de
păstrare este 1-20C. În depozite se fac controale permanente şi dacă se
constată că temperatura creşte, se declanşează procesele de aerare a
produsului fie prin ventilaţie naturală, fie prin ventilaţie forţată, fie prin cele
două metode combinate (metoda aerării).
Factorii care influenţează procesul de aerare sunt legate şi de masa
exterioară de aer care urmează să înlocuiască masa de aer din depozit.
Astfel, masa exterioară de aer trebuie să fie mai rece decât cea interioară
cu minimum 50C. Această condiţie este uşor îndeplinită în perioada rece
anului şi mai greu îndeplinită în perioada caldă a anului. În general se
folosesc relee termice în depozite care sunt fixate la o anumită valoare a
temperaturii şi care comandă automat aerarea produselor.
Umiditatea aerul în depozite trebuie menţinută sub 80-85% iar în
pivniţele de vin în jur de 90%. Prin aerare, se urmăreşte şi scăderea
umidităţii relative a aerului din depozit. Acest fenomen are loc numai dacă
umiditatea absolută a aerului din exterior (sau tensiunea elastică a
vaporilor de apă din exterior) este mai mică decât cea a aerului din
interiorul depozitului.
14.4 Microclima oraşelor
Microclima oraşelor este determinată de influenţa unor factori
locali, caracteristici marilor aşezări urbane, şi în special celor industriali,
dintre care menţionăm:
146
- existenţa unei perdele de fum şi praf, care modifică regimul
radiativ şi condiţiile de condensare a vaporilor de apă, ca rezultat al
activităţilor industriale, circulaţiei auto intense, etc.
- caracterul specific al suprafeţei subiacente active formată mai
mult din acoperişuri, pavaje, în care predomină metalul, piatra şi asfaltul,
elemente cu căldură specifică mică şi cu conductivitate termică.
- existenţa unui relief foarte accidentat, alcătuit din reţeaua de
străzi şi pieţe, clădiri, care modifică viteza şi direcţia vântului, precum şi
condiţiile amestecului turbulent.
Aceşti factori locali, la care se adaugă şi alţii, au influenţă relativ
permanentă şi modifică valorile elementelor meteorologice. Cu cât oraşul
este mai industrializat şi aglomerat, cu atât creşte concentraţia
particulelor (CO2, diferiţi compuşi sulfurici şi nitrici) care poluează
atmosfera. Ca urmare, se micşorează radiaţia globală, dar creşte
temperatura medie cu câteva grade faţă de exteriorul oraşului. Aceasta
se explică prin faptul că creşterea poluării reduce radiaţia nocturnă şi
astfel temperaturile minime sunt mult mai ridicate în interiorul oraşului. La
creşterea temperaturii minime contribuie şi încălzirea asfaltului, a
acoperişurilor şi reducerea circulaţiei aerului.
În oraşe umiditatea aerul este mai mică datorită evaporaţiei reduse
a apei. Ceaţa este mai frecventă, nebulozitatea mai mare şi precipitaţiile
mai abundente, iar vântul îşi modifică direcţia şi îşi micşorează
intensitatea.
14.5 Schimbările climei
Aşa cum s-a arătat deja, clima este regimul anual al vremii,
generat de acţiunea conjugată a factorilor radiativi, dinamici şi fizico-
geografici, sub influenţa tot mai accentuată a activităţii omeneşti. Altfel
spus, ea reprezintă totalitatea schimbărilor vremii. Această schimbare
prezintă, pe de o parte, caracterul ciclic, regulat al fluctuaţiilor diurne
(determinate de mişcarea de rotaţie a Pământului) şi anuale (determinate
de mişcarea de revoluţie), iar pe de alta, caracterul neregulat al variaţiilor
interdiurne şi interanuale, precum şi al fluctuaţiilor neperiodice de lungă
durată.
În ultimul deceniu, şi-a făcut loc o nouă abordare a ciclurilor
climatice, pentru că analizele mai atente şi mai detailate au adus la
concluzia că ciclurile climatice considerate a fi variaţii regulate, nu au în
realitate o periodicitate foarte sigură. În regimul zilnic, de exemplu,
maximele termice se succed rareori exact la 24 de ore, iar la latitudini
mari, ciclurile zilnice se deosebesc substanţial de la vară la iarnă. Ciclurile
anuale înregistrează frecvent anotimpuri întârziate sau timpurii, iar în
zonele temperate şi polare, ianuarie şi iulie nu sunt întotdeauna luni cu
temperaturi extreme. La rândul lor, schimbările de direcţie ale musonilor -
fenomene ciclice anuale - se produc la date foarte variate.
147
Numeroase analize climatologice întreprinse de diverşi autori au
sugerat existenţa unui număr mare de cicluri, dar nici unul cu regularitate
pe care să te poţi baza.
Analiza modificărilor climatice din timpul istoriei înregistrate câştigă
în precizie, dar nu atât de mult pe cât s-ar putea crede. Aceasta deoarece
se foloseşte de manuscrise destinate altor scopuri, interpretarea acestora
fiind îngreunată de lipsa continuităţii, menţionarea doar a extremelor
(secete, inundaţii, viscole puternice), schimbările calendaristice, etc.
Prin corelarea datelor disponibile ale istoriei înregistrate a fost
elaborat un model climatic pentru era noastră, ale cărui caracteristici mai
importante atestă existenţa unor fluctuaţii neregulate de lungă durată.
Astfel, în secolul I al erei noastre, Europa şi Bazinul Mediteranean au
cunoscut un regim pluviometric asemănător celui de azi. A urmat apoi o
umezire care a durat până la jumătatea secolului IV, secolul V fiind cald şi
uscat. În secolul IX, Europa clima a fost mai umedă şi mai rece, pentru ca
în secolele X şi XI să devină atât de caldă şi uscată încât Anglia a putut
ajunge un important producător şi exportator de vinuri. Zăpezi abundente
au acoperit Europa în iernile mai lungi şi mai reci ale secolului XIV.
Perioada 1550-1850, după unii autori sau 1450-1885, după alţii, s-a
caracterizat prin cea mai puternică înaintare a gheţurilor de după
retragerea calotei glaciare.
Datele climatologice (care au început să fie culese abia din 1850)
arătă că, în decurs de 60 de ani (1850-1945) clima planetei Pământ a
cunoscut o perioadă de încălzire lentă, cu efecte favorabile pentru
creşterea producţiei agricole. Această încălzire este dovedită de
creşterea cu circa 60C a temperaturii medii anuale şi cu 10C a
temperaturilor lunilor de iarnă. Pe alocuri încălzirea a fost de-a dreptul
impresionantă. Astfel, în perioada 1917-1937, Arctica a înregistrat
creşteri de 30C a temperaturii medii anuale, iar Groenlanda şi nordul
Scandinaviei au atins, la mijlocul secolului nostru, valori termice anuale cu
4-70C mai ridicate decât în anul 1900. Pe lângă încălzirea lentă, o
trăsătură pozitivă a constituit-o şi relativa constanţă a evoluţiei de la un an
la altul a condiţiilor meteorologice, intervalul 1930-1960 fiind caracterizat
printr-o stabilitate maximă a tiparelor climatice.
După 1960, o tendinţă de răcire a intervenit în evoluţia climei
terestre. Această răcire, de circa 1,5 0C este pusă în evidenţă de şi
extinderea către sud a calotei islandice; diminuarea cu 25% a producţiei
de furaje din insula amintită; scăderea cu două săptămâni a perioadei de
vegetaţie în Anglia.
Cercetările întreprinse în Antartica la începutul anilor 1980 au
arătat că aceasta se încălzeşte, gheţarii alunecând mai rapid spre
ţărmurile continentului, unde se rup, deplasându-se sub forma
icebergurilor către latitudini mai mici.
Încălzirea climei ar determina înaintarea zonelor deşertice către
poli, iar răcirea, dimpotrivă, deplasarea acestora către ecuator. În oricare
dintre cele două situaţii efectele asupra societăţii omeneşti ar fi dintre cele
mai grave.
148
Cauzele modificărilor climatice au preocupat de multă vreme
diferite categorii de specialişti. Un prim grup de ipoteze încearcă să
stabilească legături mai mult sau mai puţin directe între activitatea solară
şi clima Pământului. S-a constatat că în anii când numărul petelor solare
creşte (un astfel de an a fost 1980), vremea pe Pământ devine mai rece
şi mai umedă, iar anii când numărul petelor solare scade, timpul este mai
cald şi mai uscat.
1. Care este modalitatea de clasificare cea mai simplă a climei?

2. Ce sunt formulele climatologice?
3. Cu ce se pot completa formulele climatologice?
4. Definiti si clasificati microclimatele.
5. Cui corespund tipurile climatice principale?
149
BIBLIOGRAFIE
1. BOGDAN OCTAVIA - Fenomene climatice de iarnă şi de vară.

Editura Şt şi Enciclopedice Bucureşti 1978.
2. BÂZÂC GH. - Probabitatea producerii cantităţilor maxime de
precipitaţii în 24 de ore pe teritoriul României, Editura Hidrotehnică
1972.
3. BOGDAN OCTAVIA - Influenţa fenomenelor de secetă şi exces
de umiditate asupra evoluţiei peisajelor de câmpie 1987.
4. CAZACU GABRIELA - Rolul circulaţiei şi a reliefului în producerea
precipitaţiilor pe teritoriul României, studii şi cercetări, INMH 1979.
5. COZMA ANTOANELA, MIRCOV D. VLAD - Lucrari practice de
biofizica, Ed. Eurostampa, 2007.
6. CRISTEA N., STOICA C., - Meteorologia generală, Editura
Tehnică 1971.
7. DINCĂ ILEANA, PATRICHI SILVIA, MIHA IOZEFINA, Fluctuaţii de
lungă durată ale cantităţiilor de precipitaţii pe teritoriul României,
studii şi cercetări INMH 1978.
8. MIHAJLOVICI D., MIRCOV D. V. şi colab. – Bazele observaţiilor
meteorologice şi a prelucrării datelor, Ed. Eurostampa, Timişoara,
2000.
9. MIRCOV D. VLAD, EUGENIA STANCIU - Curs de
agrometeorologie, Editura Eurostampa, Timisoara, 2007.
10. MIRCOV D. VLAD – Lucrări practice de meteorologie, Editura
Eurostampa, Timisoara, 2009.
11. EUGENIA STANCIU - Precipitaţii atmosferice din Banat. Editura
Eurostampa, Timişoara 2005.
12. STANCIU EUGENIA, - Tendinţa de evoluţie a temperaturii şi
precipitaţiilor din Banat în intervalul 1965-1999 Editura Mirton
Timişoara 2002.
150
13. EUGENIA STANCIU - Precipitaţii atmosferice din Banat. Editura
Eurostampa, Timişoara 2005.
14. STANCIU EUGENIA, Grindina fenomen de risc în Banat, ses.
Comunicări Ştinţifice Facultatea Geografie, Univ. de Vest,
Timisoara 2003.
15. STANCIU EUGENIA, MIHALCA DOINA Particularităţi ale regimului
precipitaţiilor în bazinele Timiş şi Bega în intervalul 1964-1993,
Academia Română, Revista geografică Bucureşti 1994.
16. VANCEA N. Introducere în fizica norilor şi precipitaţiilor, Com. De
Stat al apelor IMH, Bucureşti 1968.
17. INSTRUCŢIUNI PENTRU STAŢIILE ŞI POSTURILE
METEOROLOGGICE VOL. V INSTUMENTE METEOROLOGICE
ID- 27-65.
18. XXX (1962) Clima R.P.R vol I, C.S.A., IM Bucureşti.
19. XXX (1966) Clima R.P.R.vol II C.S.A., IM Bucureşti
151
Explicarea simbolurilor utilizate
- Rezumate. Simbolul indică prezentarea în rezumat a conţinutului unităţii de

învăţare
- Atenţie. Acest simbol vă indică mărirea atenţiei asupra paragrafului sau

imaginii unde este întâlnit.
- Observă. Acest simbol indică observarea cu atenţie a imaginii.
- Concepte şi noţiuni de reţinut. Simbolul indică prezentarea unor elemente

de bază ce trebuie studiate cu atenţie şi reţinute.
- Întrebări. Încercaţi să daţi răspuns la aceste întrebări.
- Bibliografie
152

Biofizica Si Agrometeorologie PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Biofizica Si Agrometeorologie PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cuprins:

Notiuni introductiv de meteorologie. Notiuni introductive de biofizica 8

1.1 Obiectul de studiu al Meteorologiei 9

1.2 Ramurile meteorologiei 9

1.3 Etapele dezvoltării meteorologiei 10

1.4. Definiţia şi obiectul biofizicii 11

1.5. Diviziunile biofizicii 13

1.6. Metode de cercetare folosite în biofizică 14

1.7. Tehnicile utilizate în cercetarea biofizică 15

TEMPERATURA SOLULUI SI TEMPERATURA AERULUI 17

2.1 Proprietăţile calorice ale solului 17

2.2 Propagarea căldurii în sol 18

2.3 Mersul diurn şi anual a temperaturii solului 19

2.4 Regimul termic al marilor bazine acvatice 20

2.5 Circuitul caloric în sol şi în apă 21

2.6.Transportul căldurii în atmosferă 22

2.7 Mersul zilnic şi anual al temperaturii aerului 23

2.8 Repartiţia temperaturii pe verticală 24

2.9 Daunele produse culturilor de temperaturile scăzute sau ridicate 24

ELEMENTE DE BIOFIZICĂ MOLECULARĂ 27

3.1. Stările de agregare ale materiei 27

3.2 STAREA LICHIDĂ 31

ELEMENTE DE BIOFIZICĂ MOLECULARĂ 37

4.1 Proprietaţile termice ale apei 37

4.2 Proprietăţile electrice ale apei 38

4.3 Proprietăţile optice ale apei 40

4.4 Starea apei în sisteme biologice 40

4.5 Conţinutul de apă al organismelor şi al ţesuturilor 41

4.6 Rolul biologic al apei 42

4.7 pH-ul soluţiilor. Noţiuni generale despre pH 43

4.8 pH-ul în practica medicală 46

ELEMENTE DE BIOFIZICĂ MOLECULARĂ. MEMBRANE BIOLOGICE 47

5.1 Fenomene moleculare de suprafaţă. Fenomenul de tensiune superficială 47

5.2 Fenomene de contact între lichide şi solide Formarea meniscurilor 49

5.3 Presiunea suplimentară. Formula lui Laplace 49

5.4 Membrane biologice, categorii de membrane celulare 50

5.5 Compoziţia chimică a membranelor celulare 50

5.6 Permeabilitatea membranei celulare. Transportul pasiv 51

5.7 Transportul facilitat 53

6.1 Originea atmosferei 54

6.2 Caracteristici ale atmosferei 55

6.3 Legile fundamentale ale gazelor 57

6.4 Structura verticală a atmosferei 59

6.5 Poluarea atmosferică 63

6.6 Efectele nocive ale poluării asupra plantelor şi animalelor 63

7.1. Soarele şi activitatea solară 65

7.2 Compoziţia spectrală a radiaţiei solare 66

7.3 Legile radiaţiei 67

7.4 Tipuri de fluxuri radiative 68

7.5.Bilanţul radiativ la suprafaţa terestră şi în atmosferă 73

IMPORTANTA RADIAŢIEI SOLARE 75

8.1 Radiaţia solară şi rolul ei în viaţa plantelor 75

8.3 Măsurarea radiaţiei de mică lungime de undă 78

8.4 Măsurarea radiaţiei de mare lungime de undă 81

8.5 Măsurarea luminozităţii 83

9.1 Vaporii de apă din atmosferă 86

9.2 Ecuaţia de stare a aerului uscat 89

9.3 Tensiunea elastică actuală şi tensiunea elastică maximă 89

9.4 Mărimile ce caracterizează umiditatea aerului 91

9.5 Variaţia zilnică şi anuală a umidităţii aerului 94

9.6 Condiţiile de condensare şi de sublimare ale vaporilor de apă din atmosferă 94

9.7 Produse de condensare. Ceaţa 95

10.1 Norii. Geneza principalelor tipuri de nori 97