Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
5
6
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1
Introducere/Rezumat
În acest capitol sunt prezentate pe scurt câteva repere în evoluţia
tehnologiei informaţiei şi comunicării. Pentru început sunt prezentate
principiile definite de John von Neumann în construcţia sistemelor de calcul,
precum şi o clasificare a acestora, începând de la cel mai simplu, PC-ul,
până la supercalculatoare.
7
algoritm de rezolvare a unei probleme şi programul de prelucrare a
algoritmului, a secvenţelor de comenzi şi memorare date.
John von Neumann a recomandat constructorilor de calculatoare 3
principii care să fie utilizate la realizarea unor calculatoare complexe şi
rapide:
- programele şi datele trebuie să fie codificate sub formă binară;
- programele şi datele trebuie păstrate în memoria calculatorului;
- trebuie să existe o unitate centrală de prelucrare care trebuie să
poată extrage, decodifica şi executa instrucţiunile programului.
8
În funcţie de performanţe, calculatoarele numerice se clasifică în:
supercalculatoare (calculatoare mari);
mainframes (calculatoare medii);
minicalculatoare (calculatoare mici);
microcalculatoare (calculatoare micro).
O să facem o scurtă tratare a lor în ordinea inversă clasificării de mai
sus, microcalculatoarele fiind cele cu care lucrează un utilizator obişnuit.
1. Microcalculatorul este cel mai simplu sistem de calcul, dotat cu un
singur procesor, care poate fi utilizat de un singur utilizator.
În această categorie se încadrează aşa numitul calculatorul personal
(Personal Computer, PC), ce reprezintă un ansamblu de dimensiuni mici,
destinat aşa cum s-a prezentat unui singur utilizator. Funcţionarea sa se
bazează pe un microprocesor şi cuprinde (din punct de vedere al
utilizatorului) cel puţin următoarele componente: unitatea centrală de
prelucrare a datelor, tastatura pentru introducerea datelor, monitorul pentru
vizualizare lor şi un dispozitiv de stocare a acestora. Este utilizat pentru
activităţi curente, care nu vehiculează cantităţi mari de date şi nu pretind o
rapiditate deosebită.
Primele calculatoare personale (PC-uri) au fost lansate pe piaţă în
1979, având o viteză de aproximativ 5 MHz.
2. Minicalculatorul poate fi folosit simultan de mai mulţi utilizatori (20-
50 de terminale formate din tastatură şi display) şi are tot un singur procesor.
Minicalculatoarele au evoluat spre superminicalculatoare (VAX, SUN), care
sunt folosite ca servere de reţea.
3. Mainframe-ul este un sistem cu putere mare de calcul. Acesta
poate fi utilizat simultan de foarte mulţi utilizatori şi permite conectarea mai
multor sute de terminale. Este dotat cu unul sau două procesoare puternice
pentru executarea calculelor şi mai multe procesoare de putere mică, pentru
administrarea transferurilor de date cu memoria externă. Este folosit în
aplicaţiile de gestiune economică, în întreprinderi foarte mari, în universităţi şi
în agenţii guvernamentale mari. Ceea ce deosebeşte un mainframe de un
superminicalculator, este capacitatea memoriei externe şi domeniul de
aplicabilitate.
4. Supercalculatorul este un sistem cu o putere foarte mare de
calcul. Lucrează în regim multiuser, permiţând conectarea mai multor sute
de terminale.
9
Poate avea mai multe procesoare foarte rapide pentru efectuarea calculelor
şi un număr şi mai mare de procesoare mai lente, pentru administrarea
transferurilor de date.
Întrebări de autoevaluare
10
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2
Introducere/Rezumat
În această unitate Este prezentată structura fizică a calculatorului şi a
sistemului de calcula, precum şi principiul de funcţionare dedus din schema
anterioară. De asemenea, sunt tratate câteva elemente legate de termenii de
Hardware şi Software, cu accent pe noţiuni generale legate de sistemele de
operare.
STRUCTURA FIZICĂ
Unitatea de
Comandă
Calculator
Echipamente Echipamente
periferice de periferice de
intrare Memoria ieşire
Internă
Sistem electronic
de calcul Echipamente
periferice de
intrare/ieşire
11
- o componentă fizică - calculatorul aşa cum a ieşit de pe banda de
montaj;
- o componentă logică - programe speciale livrate pe un suport de
memorie externă.
În acest sens cele două componente formează cele două părţi
fundamentale ale oricărui sistem de calcul:
- componenta fizică HARDWARE (HARD);
- partea logică SOFTWARE (SOFT).
Configuraţia unui sistem de calcul este dată întotdeauna de
calculatorul cu componentele sale şi echipamentele periferice conectate la
acesta, la un moment dat.
PRINCIPIUL DE FUNCŢIONARE
HARDWARE
Sub denumirea generică de hardware se regăsesc toate
componentele fizice ale calculatorului. În linii foarte mari, elementele
calculatorului sunt cele care se văd:
carcasa în care sunt conţinute componentele electronice: sursa de
alimentare, procesorul, placa de bază, memoria, etc.;
echipamente de intrare a datelor: tastatură, joystick, tabletă grafică,
microfon, scanner, cameră digitală (webcam), etc.;
echipamente de ieşire a datelor: monitor, difuzoare de sunet,
imprimantă;
echipamente de intrare/ieşire: unităţi de stocare externe (HDD –
unitatea de disc fix şi FDD – unitatea de disc floppy).
În funcţie de utilizarea ulterioară a calculatorului, se determină care
12
din componentele hardware sunt necesare. Se aleg astfel: procesorul, placa
de bază, memoria, placa video şi unităţile de stocare de date, monitorul,
tastatura, mouse-ul şi carcasa, după criterii specifice.
Pe lângă acestea calculatorul poate fi dotat şi cu hardware specific
anumitor aplicaţii, cum ar fi plăci de achiziţie de date, de prelucrare video, de
sunet, de reţea, etc.
SOFTWARE
Sub denumirea de software se regăseşte orice succesiune de
instrucţiuni (coduri), care îi precizează calculatorului ce anume trebuie să
facă şi cum. Există două mari categorii de software :
software de sistem, cuprinde instrucţiuni de nivel inferior care
interacţionează cu calculatorul la nivel de cod maşină. În această
categorie se încadrează sistemele de operare, compilatoarele şi
diferitele programe utilitare care gestionează resursele calculatorului;
software de aplicaţii, cuprinde programele destinate utilizării, care se
lansează şi rulează pe suportul oferit de sistemul de operare.
SISTEME DE OPERARE
13
primele cinci menţionate în continuare, fiind realizate de nucleu:
gestiunea resurselor fizice ale calculatorului şi a dispozitivelor
periferice - Sistemul de operare ţine cont de volumul de resurse,
viteza cu care lucrează fiecare resursă şi dependenţa funcţională
dintre resurse. De exemplu, se alocă unui program un anumit
spaţiu de memorie internă şi dispozitivul periferic prin care sunt
furnizate datele necesare prelucrării;
gestiunea operaţiilor de intrare/ieşire (la nivel fizic şi logic) - La
nivel fizic sunt asigurate operaţiile de intrare/ieşire cu
echipamentele periferice prin care se realizează citirea/scrierea
datelor pe suportul de informaţie, acţionându-se direct asupra
dispozitivului periferic. Sunt asigurate operaţiile de intrare/ieşire cu
echipamentele periferice la nivel logic. Prin aceste operaţii se
realizează organizarea, accesul, stocarea şi regăsirea datelor pe
suportul de informaţie. Unitatea logică de acces la echipamentele
periferice este fişierul;
gestiunea datelor pe suportul de memorie externă - Programe ale
sistemului de operare asigură transferul de date cu echipamentele
periferice şi realizează o interfaţă între programele de aplicaţie şi
sistemul de intrare–ieşire. Modulele de program care realizează
transferul de date există o singură dată în sistem ca şi componente
ale sistemului de operare, şi nu în fiecare program de aplicaţie
care utilizează transferuri cu un anumit echipament periferic;
controlul încărcării în memoria internă, punerii în funcţiune şi
încetării activităţii programelor utilizator;
sesizarea evenimentelor deosebite care apar în timpul execuţiei
şi tratarea acestor evenimente (mesaje de erori şi recomandări de
rezolvare) - În timpul executării unor programe (de aplicaţie sau de
sistem) pot să apară evenimente deosebite, ca de exemplu,
programul solicită scrierea pe un disc flexibil, iar acesta nu este
montat, scrierea la imprimantă, iar aceasta nu este conectată sau
nu a fost alimentată cu hârtie, executarea unei operaţii aritmetice,
iar rezultatul depăşeşte capacitatea zonei de memorie alocată, etc.
Evenimentele sunt sesizate de circuitele de control ale
dispozitivelor periferice şi transmise unor componente a nucleului
care tratează aceste evenimente. Pentru a rezolva apariţia unor
stări conflictuale între mai multe evenimente, acestea sunt grupate
în clase cărora li se atribuie priorităţi;
asigurarea interfeţei cu utilizatorul, accesul acestuia pentru
controlul programului, examinarea stării sistemului. Interfeţele pot fi
realizate utilizând:
- limbaj de comandă;
- sistem de meniuri;
- grafic cu ajutorul simbolurilor (pictogramelor).
Constructiv (figura 2.2.), un sistem de operare are un nivel logic
apropiat utilizatorului cu care interferează pe baza unor comenzi transmise
sistemului de operare de către utilizator (comandă = cerinţă de prelucrare) şi
prin mesaje prin care sistemul de operare le transmite utilizatorului ce se
referă la starea sistemului, a programelor în curs de execuţie.
14
Figura 2.2. Sistemul de operare – alcătuire din punct de
vedere constructiv
APLICAŢII
Aplicaţia este un program sau un grup de programe destinate spre a fi
folosite de către utilizatorul final în scopul rezolvării unei probleme dintr-un
domeniu oarecare. Secvenţele de instrucţiuni ale aplicaţiilor pot fi
recunoscute doar de sistemele de operare pentru care au fost scrise.
15
Aplicaţia este un program sau un grup de programe destinate spre a fi
folosite de către utilizatorul final în scopul rezolvării unei probleme dintr-
un domeniu oarecare.
Probleme rezolvate
1. Ce este un algoritm ?
Este metoda pentru rezolvarea unei probleme, adică etapele, paşii, în ultimă
instanţă operaţiile care trebuie efectuate într-o ordine logică astfel încât
pornind de la datele iniţiale să ajungem la rezultate.
2. Daţi exemple de echipamente de intrare/ieşire.
Unităţi de stocare externe sunt echipamente de intrare/ieşire, adică HDD –
unitatea de disc fix, FDD – unitatea de disc floppy.
3. Care sunt componentele unui sistem de operare ?
Componentele unui sistem de operare sunt nucleul (kernel) şi interfaţa
(shell).
Întrebări de autoevaluare
1. Care sunt componentele unui calculator ? Dar ale unui sistem electronic
de calcul ?
2. Daţi trei exemple de componente hardware şi trei de software.
3. Definiţi pe scurt ce înseamnă un sistem de operare.
4. Definiţi pe scurt ce înseamnă un software de aplicaţie.
5. Care sunt diferenţele între un sistem de operare monotasking şi unul
multitasking ?
16
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3
ORGANIZAREA DATELOR
Cuvinte cheie: fişiere, directoare, căi, unităţi de disc, formatare
Introducere/Rezumat
Cursul defineşte termenii de fişier şi director, împreună cu
caracteristicile acestor două. Sunt detaliate caracteristicile numelui, extensiei,
sub diverse sisteme de operare, precum şi modul de acces la un fişier funcţie
de locaţia acestuia. În final, sunt definite zonele rezultate pe discuri ca
urmare a operaţiei de formatare.
Fişiere
Datele şi programele utilizatorului sunt stocate pe disc sub o formă
care să permită manipularea lor ca o entitate. Această entitate se numeşte
fişier, el reprezentând o secvenţă de octeţi servind unui anumit scop, pe
care utilizatorul îi grupează împreună pentru a fi regăsiţi ulterior.
Fişierele se identifică în principal cu ajutorul numelui şi extensiei.
Formatul general al identificatorului complet al unui fişier este:
unde:
[d:] – numele simbolic alocat unităţii de disc ce conţine discul pe
care se găseşte fişierul (A,B – unităţi de disc floppy, C – unitate de disc fix,
D, E, ... – alte unităţi de disc fix, CDROM, reţea, etc.);
[cale] – drumul parcurs prin structura arborescentă de directoare
până la fişier;
nume fişier – numele dat fişierului de către utilizator;
[.extensie] – extensia fişierului.
Elementele situate în paranteze drepte se consideră a fi opţionale.
17
Tipurile de informaţii din fişiere fiind foarte diverse, există sute de
extensii standard. Fiecare aplicaţie recunoaşte şi creează la rândul ei tipuri
de fişiere specifice. Câteva exemple dintre cele mai uzuale ar fi:
fişierele executabile: exe, .com, .bat;
fişiere care conţin text: .txt, .doc, .rtf, etc.;
fişiere care conţin imagini: .gif, .bmp, .tif, .jpg, etc.;
fişiere care conţin baze de date: .dat, .dbf, mdb, etc.
Fişierele executabile sau programele sunt liste organizate de
instrucţiuni pe care calculatorul le va executa şi în urma cărora se va
comporta într-o manieră predeterminată.
Există două caractere cu specificaţii deosebite (denumite şi
metacaractere – lb. eng.: wildcards) şi anume:
„*” – caracterul asterisc - poate substitui oricâte caractere oarecare
din numele fişierului şi/sau extensie;
„?” – caracterul semnul întrebării - poate înlocui un singur caracter
ambiguu din numele fişierului şi/sau extensie.
Prin intermediul acestora se pot defini „machete” la care să
corespundă nici unul, unul sau mai multe fişiere.
Exemplu:
*.exe - toate fişierele, indiferent de nume, care au extensia exe;
t*.bat - toate fişierele al căror nume începe cu caracterul „t” şi au
extensia bat;
t*.c* - toate fişierele al căror nume începe cu caracterul „t” şi a căror
extensie începe cu caracterul „c”;
*.* - toate fişierele, indiferent de nume şi extensie;
fo?.exe - toate fişierele al căror nume este format din 3 caractere
primele fiind „fo” şi au extensia exe;
f.?? - toate fişierele al căror nume este „f” şi au extensia formată din
două caractere oarecare;
f*.? - toate fişierele al căror nume începe cu caracterul „f” şi au
extensia formată dintr-un caracter oarecare.
Directoare
Directorul este un „tip de fişier” mai aparte, care nu conţine date, ci un
tablou de elemente care fiecare conţin date despre un fişier sau un alt
director. Directorul apare ca o zonă virtuală de disc alocată unui grup de
fişiere. Directoarele alcătuiesc o structură arborescentă care reprezintă,
pentru utilizatorul calculatorului, organizarea logică a datelor de care
dispune. În diferite sisteme de operare, directoarele se regăsesc atât sub
acest nume (lb. eng. „directory”) cât şi, începând cu interfaţa grafică
Windows ’95, sub denumirea de „dosare” (lb. eng. „folder”). Rolul
directoarelor este de a uşura regăsirea fişierelor pe disc.
Directorul principal se numeşte „rădăcină”. Acesta este „părintele”
tuturor directoarelor, acestea din urmă numindu-se „subdirectoare”.
Directorul rădăcină se simbolizează prin caracterul „\” (back-slash).
Acelaşi caracter simbolizează şi subordonarea directoarelor într-o
cale.
Calea reprezintă o secvenţă de directori separaţi prin caracterul
special „\” (backslash), secvenţă ce trebuie parcursă pentru a ajunge la
directorul care conţine fişierul.
18
Sintaxa generală a unei căi este următoarea:
[\nume_director_1][\nume_director_2...]\nume_director_n
Numele unei căi poate conţine orice număr de directori; restricţia este
să nu aibă o lungime mai mare de 63 de caractere.
În orice moment sistemul de operare consideră o unitate de disc ca
fiind unitatea de disc curentă şi un director ca fiind director curent.
Dacă, fişierul de accesat se găseşte în directorul curent, pentru
identificarea sa nu trebuie precizat numele simbolic al unităţii de disc şi
calea, iar dacă fişierul de accesat se găseşte pe discul din unitatea de disc
curentă, pentru identificarea sa nu trebuie precizat numele simbolic al unităţii
de disc.
19
de operare, localizată pe primul sector al primei piste (boot sector);
FAT (File Allocation Table – tabela de alocare a fişierelor) – conţine
informaţiile cu ajutorul cărora se gestionează spaţiul de pe disc;
DIR (root directory) – conţine directorul rădăcină;
FILE – zonă alocată.
Aceste patru zone rezultă în urma operaţiei de formatare a discului.
Probleme rezolvate
Întrebări de autoevaluare
20
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4
SISTEME DE FIŞIERE.
ÎNCĂRCAREA SISTEMULUI DE OPERARE
Cuvinte cheie: FAT, NTFS, încărcare SO
Introducere/Rezumat
La ora actuală există două sisteme principale de administrare a
fişierelor, FAT şi NTFS, ambele fiind prezentate pe scurt în cursul de faţă.
Finalul este rezervat operaţiei de încărcare a sistemului de operare. În
principal este prezentată încărcarea MSDOS-ului, fiind cea mai simplă
încărcare a unui sistem de operare, diferenţele la interfaţa grafică Windows
apărând mai mult la partea de interfaţă cu utilizatorul.
21
Microsoft a creat acest sistem de fişiere pentru a compensa caracteristicile
defectuoase ale vechiului sistem FAT, pentru a creşte performanţa, siguranţa
în funcţionare şi gradul de utilizare al discurilor.
Printre caracteristicile specifice NTFS se pot enumera:
- toleranţa la erori – corectează automat erorile hard discurilor. Când
sistemul de operare scrie un fişier pe disc, el păstrează în RAM o copie a
fişierului; dacă fişierul copiat pe disc nu coincide cu conţinutul RAM, clusterul
implicat în scriere este declarat defect şi nu va mai fi folosit niciodată, iar
copia fişierului din RAM este înregistrată la altă locaţie a discului.
- securitate – dispune de numeroase opţiuni de securitate. Pot fi
alocate permisiuni diverse, local sau la distanţă, pentru accesul la directoare
sau fişiere individuale. NTFS include şi Encrypting File System (sistem de
fişiere criptat), pentru a preveni accesul neautorizat la structurile sistemului
de operare, precum şi la fişiere sau directoare.
- comprimarea fişierelor – asigură comprimarea, în timp real, a
directoarelor sau fişierelor individuale.
- alocarea unei cote părţi din disc – permite administratorului
sistemului de calcul să aloce unui utilizator accesul numai la o porţiune de
disc, pentru fişierele şi aplicaţiile acestuia.
Zona DIR este organizată sub forma unui tabel care conţine pe fiecare
linie toate informaţiile necesare accesului la un fişier: nume, extensie, data şi
ora la care au fost create, adresa din FAT unde se găseşte informaţia de
localizare fizică pe disc, etc. Fiecare astfel de linie poartă denumirea de
intrare director (lb. eng. directory entry).
Această împărţire se realizează în urma operaţiei de formatare a
discului. Prin formatare discul este adus practic la un format acceptat de
către sistemul de operare respectiv.
22
neutilizabil;
- determină unitatea de disc funcţională, care conţine un disc de pe
care să se poată încărca sistemul de operare (conform unei liste existente în
CMOS).
După determinarea unităţii de disc funcţionale, programul preîncărcător
îşi încetează activitatea şi predă controlul programului încărcător din zona
BOOT a discului acesteia. Programul încărcător caută în directorul rădăcină
al discului de pe care se face încărcarea componentelor MS DOS-ului,
componente ce se regăsesc în trei fişiere şi anume:
Dacă un fişier din cele trei nu este găsit, operaţia de încărcare este
întreruptă, programul încărcător transmiţând utilizatorului un mesaj prin care
solicită un disc sistem (care conţine aceste fişiere).
Dacă fişierele sunt găsite, după încărcarea lor, se încheie operaţia de
încărcare a sistemului de operare, sistemul de calcul este funcţional. Totuşi,
se mai caută tot în directorul rădăcină al discului de pe care se face
încărcarea două fişiere „CONFIG.SYS” şi „AUTOEXEC.BAT”. Primul fişier
conţine comenzi referitoare la configurarea sistemului de operare. Dacă
fişierul există, comenzile conţinute vor fi executate, în caz contrar,
configurarea realizându-se la valorile implicite ale sistemului. Al doilea fişier
conţine comenzi în limbajului de comandă MS DOS, pentru uşurarea
activităţii utilizatorului, comenzi ce ar fi bine să fie executate la fiecare pornire
a calculatorului. Dacă fişierul există, vor fi executate comenzile conţinute, în
caz contrar, lansându-se un dialog cu utilizatorul prin care se solicită acestuia
data şi ora curente.
În ambele situaţii operaţia de încărcare este complet realizată, moment
marcat de MS DOS prin afişarea pe ecranul video a unui mesaj, prin care
anunţă utilizatorul că este apt să preia cerinţele de prelucrare ale acestuia.
Acest mesaj se numeşte „PROMPTER”.
În general, prompter-ul conţine numele simbolic al unităţii de disc
curente şi directorul curent. Dacă nu se fac alte specificaţii în fişierul
„AUTOEXEC.BAT”, MS DOS consideră ca unitate de disc curentă unitatea
ce conţine discul de pe care s-a făcut încărcarea, iar director curent,
directorul rădăcină al aceluiaşi disc.
Acest mod de încărcare a lui MS DOS la pornirea calculatorului se
numeşte „încărcare la rece”.
Există posibilitatea reîncărcării sistemului de operare ori de câte ori
utilizatorul consideră necesar acest lucru. Reîncărcarea sau „încărcarea la
cald” se poate face prin intermediul butonului „RESET” sau prin apăsarea
simultană a tastelor <CTRL>+<ALT>+ <DELETE>.
23
zona de date a discului logic.
NTFS, acronimul pentru New Technology File System, este sistemul de
fişiere standard pentru Windows NT, Windows 2000 şi Windows XP.
Încărcarea componentelor MS DOS-ului, se realizează prin trei fişiere şi
anume: MSDOS.SYS (componenta rezidentă a MS DOS-ului); IO.SYS
(IO – Input/Output – intrări/ieşiri); COMMAND.COM (procesorul de
comenzi consolă sau interpretorul de comenzi).
Întrebări de autoevaluare
24
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5
Introducere/Rezumat
Cursul prezintă pentru început modul de execuţie al unei comenzi din
momentul confirmării acesteia de către utilizator. În continuare sunt
prezentate operaţiile uzuale executate de către un utilizator, explicitându-se
semnificaţie fiecăreia dintre acestea.
LIMBAJUL DE COMANDĂ
Comenzi
BIOS
C.C.P. DOS
Mesaje S.O.
(BIOS
ROM)
Echip.
perif.
Figura 5.1. Executarea comenzii utilizatorului
25
Textul comenzii editate de către utilizator este stocat într-o zonă
tampon, fiind afişat în acelaşi timp pe ecranul video. Editarea se realizează
până în momentul apăsării tastei <ENTER>, moment în care comanda
respectivă este copiată din zona tampon, într-un şablon şi transmisă
procesorului de comenzi consolă (CCP), care se regăseşte în fişierul
„COMMAND.COM”. Procesorul de comenzi consolă decide care componente
DOS vor fi apelate pentru rezolvarea comenzii. Aceste componente DOS
procesează şi descompun cererile de transfer în cereri simple şi sunt
transmise echipamentelor periferice prin intermediul componentei BIOS
(Basic Input Output System) a sistemului de operare regăsită în fişierul
„IO.SYS”, apelând eventual şi la componenta BIOS-ului din ROM. Dacă,
comanda editată de utilizatorului este corectă, ea va fi executată în modul
descris mai sus, în caz contrar MS-DOS transmiţând utilizatorului un mesaj
de eroare. În ambele situaţii, în momentul imediat următor executării
comenzii, pe ecranul video va apare prompter-ul MS DOS.
Lansarea în execuţie a unui program sub incidenţa MS DOS-ului se
face prin indicarea identificatorului fişierului ce conţine programul, cu condiţia
ca acesta să fie direct executabil (fişiere cu extensia EXE, COM).
În general, la ora actuală programele sunt concepute după un anumit
standard. Prin acest standard înţelegem utilizarea meniurilor. Se elimină
astfel utilizarea programelor de tip „linie de comandă”, foarte particularizate.
Mai mult, sub incidenţa Windows-ului au fost introduse şi o serie de elemente
grafice, specifice, ce vin în ajutorul utilizatorului, iar aplicaţiile Windows
folosesc aceleaşi modalităţi de rezolvare pentru diverse operaţii rezultând un
nivel înalt de standardizare.
26
Orice fişier din structura arborescentă a unui disc are unul sau mai
multe atribute, prin care i se conferă anumite caracteristici. Dacă utilizatorul
nu face nici o precizare în acest sens, în urma operaţiei de creare atributul
fişierului va fi read/write, adică sunt permise atât operaţii de modificare a
conţinutului cât şi de consultare. Un fişier poate fi declarat „protejat la
scriere”, adică i se poate conferi atributul read only, caz în care este permisă
doar operaţia de consultare a conţinutului (informaţiile nu pot fi modificate).
Unele fişiere (considerate de utilizator) pot fi „ascunse” prin intermediul
atributului hidden, în acest fel fişierele respective nu vor fi „văzute” la
afişarea pe ecran a conţinutului directorului părinte. Atunci când se pune
problema stocării unei cantităţi mari de informaţii (unul sau mai multe fişiere
mari) există posibilitatea „arhivării” acestora prin comprimarea conţinutului,
astfel încât spaţiul ocupat pe disc se reduce mult, în diverse proporţii în
funcţie de „arhivatorul” (programul) utilizat. Atributul care se conferă fişierului
(lor) este archive. Utilizarea unui fişier arhivat se poate face numai după
efectuarea operaţiei de „dezarhivare” asupra sa. O situaţie specială o
reprezintă fişierele cu atributul system, fişiere ce sunt fi utilizate de sistemul
de operare.
Orice fişier din structura arborescentă a unui disc poate fi şters.
Operaţia de ştergere se face după confirmarea acesteia de către utilizator.
Ştergerea unui fişier nu provoacă, într-o primă fază, o ştergere fizică de pe
suportul de memorie externă, ci doar o „eliberare” a spaţiului de suport
ocupat. După o operaţie de ştergere a unui fişier, în structura arborescentă
se produce o modificare, în sensul că identificatorul acestuia nu mai apare la
afişarea conţinutului directorului părinte. Ca o măsură de prevedere, de
regulă, utilizatorul este atenţionat când solicită ştergerea unui fişier, dacă
acesta are atributul read only sau system. De asemenea, există posibilitatea
recuperării fişierelor supuse operaţiei de ştergere.
În situaţia utilizării unui fişier în cadrul unei aplicaţii acesta trebuie
deschis. Această operaţie constă în apelarea fişierului respectiv
(identificator) şi încărcarea în memoria internă. La terminarea operaţiilor ce
se efectuează asupra conţinutului, fişierul trebuie închis. Un fişier poate fi
redenumit, fără ca această operaţie să acţioneze asupra conţinutului,
atributelor, etc. Redenumirea unui fişier presupune doar schimbarea
identificatorului acestuia prin indicarea noului nume şi, eventual, a noii
extensii.
Fişierele sunt conţinute în directoare, fie că este vorba de directorul
rădăcină al discului, fie de un director oarecare. Un director se creează de
către utilizator specificând identificatorul acestuia, adică numele, eventual
extensia şi locul din structura arborescentă. După creare directorul este „vid”,
conţine doar două intrări speciale cu numele “.” (semnifică faptul că este
vorba de un subdirector), respectiv “..” (semnifică faptul că este vorba de un
director părinte).
Ca şi orice fişier, un director poate fi şters (mai puţin directorul
rădăcină) cu condiţia să nu fie director curent. Dacă trebuie şters directorul
curent, acesta va trebui schimbat declarând un alt director ca şi curent şi
numai după schimbare, poate fi şters.
O operaţie des utilizată se referă la transferul de informaţii. O
posibilitate o reprezintă copierea unui fişier dintr-un director în altul sau în
acelaşi, sub alt nume. Rezultă, de fapt, o copie a fişierului sursă. O altă
27
posibilitate o reprezintă mutarea unui fişier dintr-un director în altul, operaţie
în urma căreia nu se obţine o copie a fişierului sursă. De asemenea, poate fi
obţinută o copie a întregului suport de memorie externă, prin copierea
conţinutului de pe un disc pe altul.
Conţinutul unui fişier poate fi afişat pe ecranul video într-o formă
standard sau în maniera definită de utilizator, respectiv poate fi afişat la
imprimantă pe un suport de hârtie (tot o memorie externă), operaţii pentru
care fişierul trebuie restaurat şi deschis, în prealabil.
Probleme rezolvate
Întrebări de autoevaluare
28
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6
Introducere/Rezumat
Cursul introduce utilizatorul în caracteristicile interfeţei grafice utilizator
Windows. Versiunea prezentată este versiunea 4, sau Windows 95, pe
modelul acesteia fiind construite mai departe celelalte existente la ora
actuală.
Aspectul şi operaţiile executate sub această versiune a interfeţei
grafice sunt asemănătoare, dacă nu chiar identice la versiunile ulterioare,
inclusiv la ultima apărută.
29
programare cu o interfaţă grafică prietenoasă, bazată pe elemente ca
ferestre, meniuri, butoane simulate pe ecran, simboluri grafice, etc.
Sub Windows fiecare program al utilizatorului se execută într-o
fereastră distinctă, asigurându-se execuţia simultană a mai multor programe
(multitasking) prin modul de acces la resursele fizice ale calculatorului .
Ideea a fost preluată de Microsoft care a creat Windows 1.0 în
1985, Windows 2.0 în 1987 pentru calculatoare dotate cu procesor
i8088 şi ulterior Windows 286 (sau Windows 2.1) pentru procesorul
i80286. Ambele versiuni ofereau comutarea între taskuri (sarcini). Se
executau mai multe taskuri, dar nu simultan. Numai aplicaţiile din faţă,
principale, rulau, aplicaţiile din fundal fiind suspendate. Acesta nu era
un sistem cu adevărat multitasking (mai multe sarcini la un moment dat)
care să execute simultan atât aplicaţiile din fundal şi pe cele marcate ca
active.
Versiunea Windows/386 permite lansarea mai multor aplicaţii în
multitasking şi în ferestre realizând un multitasking cooperativ taskurile
preluând şi predând succesiv controlul mediului Windows. Indicatorul
de mouse „clepsidră” arăta că sistemul Windows a cedat controlul în
favoarea taskului în execuţie.
Prima versiune larg acceptată a fost Windows 3.0 din 1990 care
furniza o interfaţă atractivă cu pictograme. Programul “Program
Manager” oferea posibilitatea lucrului cu memoria superioară putând
utiliza memoria virtuală prin simularea memoriei RAM utilizând discul
fix. Prin creşterea memoriei s-au putut utiliza programe de aplicaţie mai
mari.
Windows 3.0 are instalat suportul pentru OLE1 (object linking and
embedding) care permite legarea şi înglobarea obiectelor.
Windows 3.1 nu mai poate fi lansat în mod real ci numai în mod
protejat, în acest fel se asigură o mai mare stabilitate a mediului. În
acelaşi timp, când mediul de operare multitasking, care lucrează în mod
protejat, se bazează pe monotasking (o singură sarcină) care lucrează
în mod real, orice acces în modul real lasă neprotejat mediul
multitasking, putând să apară erori în execuţie.
Windows for Workgroups 3.11 este o versiune dezvoltată pentru
conectare în reţea locală, pentru lucrul cu calculatorul în cadrul unui
grup de muncă, pentru folosirea în comun a câtorva echipamente şi
fişiere. Specific acestui mod de lucru sunt programele utilitare de reţea,
în acest sens fiind introduse programul agendă, sistem de poştă
electronică, program de comunicaţie, etc.
Deşi Windows 95 şi Windows 98, se mai bazează pe sistemul de
operare MS-DOS, Windows NT (New Technology), Windows 2000,
Millenium, XP şi Vista nu, ele devenind sisteme de operare în adevăratul
sens al cuvântului. Programele sub Windows au o mare putere de calcul şi
sunt mai uşor de învăţat şi de utilizat. Setul de apeluri Windows pe care le
permite sistemul de operare a introdus şi în programele de aplicaţie o
standardizare ce uşurează foarte mult accesul utilizatorilor neprofesionişti.
30
introdus o „revoluţie” în modul de lucru de până la ora respectivă, elementele
de bază ale acestei interfeţe grafice regăsindu-se şi la versiunile ulterioare.
Arhitectura sistemului Windows ’95 prezintă mai multe elemente, clar
delimitate, ce asigură funcţiile unui sistem de operare, dar şi o serie de
facilităţi ce îmbunătăţesc substanţial interfaţa cu utilizatorul. Dintre facilităţile
oferite se amintesc:
viteza şi comportamentul, superioare, în cazul în care calculatoarele sunt
conectate în reţea;
este un mediu, nou, pe 32 de biţi, dar care oferă şi posibilitatea executării
vechilor aplicaţii, pe 16 biţi, din versiunile 3.x;
administrare superioară a configuraţiei sistemului de calcul, atât din punct
de vedere hard, cât şi soft;
aplicaţii distribuite;
sistemul de gestiune al fişierelor îmbunătăţit (nume lungi de fişiere,
maximum 255 caractere, inclusiv caractere de genul „spaţiu”, virgulă,
punct etc.);
Plug & Play, respectiv instalarea şi configurarea automată a unor
componente hardware nou introduse în sistem;
multitasking efectiv;
utilizatorul nu mai trebuie să memoreze comenzi, ci să caute icoana
corespunzătoare aplicaţiei.
Terminologie Windows
31
dreptunghiulară, pe ecranul video, ce determină aria de lucru
corespunzătoare unei aplicaţii. O parte importantă a unei ferestre o
reprezintă zona de lucru, în care se realizează, efectiv, operaţiile specifice
aplicaţiei respective.
Pe parcursul utilizării sistemului pot fi observate pe ecran trei tipuri de
ferestre: ferestre de aplicaţie, ferestre document şi ferestre de grup.
Ferestrele de aplicaţie conţin aplicaţiile în curs de execuţie. Ele pot
ocupa orice zonă a suprafeţei ecranului.
Ferestrele document se deschid pe suprafaţa unei ferestre de
aplicaţie atunci când aplicaţia permite utilizatorului să deschidă mai multe
documente pentru a le avea simultan pe ecran.
Ferestrele de grup se afişează pe desktop (ecranul principal al
mediului) şi conţin mai multe iconiţe de aplicaţie.
Bara de titlu se găseşte în partea superioară a ferestrei, distingându-
se prin culoare şi câteva elemente specifice:
titlul aplicaţiei - precizează denumirea aplicaţiei sau folder-ului,
respectiv numele fişierului ce se află în lucru;
în partea stângă a barei se găseşte o icoană corespunzătoare
aplicaţiei ce “ascunde” meniul sistem:
în partea dreaptă a barei sunt dispuse trei butoane ce determină
reducerea ferestrei la nivel de buton în bara de task-uri (minimizare), mărirea
ferestrei la nivel ecran complet (maximizare) şi închiderea aplicaţiei (X); în
situaţia de fereastră maximizată butonul corespunzător este înlocuit cu un
buton de revenire la formatul anterior (restaurare).
Icoană meniu sistem
Buton maximizare Buton închidere
Bara de titlu fereastră
32
determină afişarea meniului sistem. Acest meniu conţine o serie de elemente
de comandă pentru manevrarea ferestrei.
Comanda Restore are ca efect “reducerea” ferestrei la mărimea sa
anterioară, respectiv “deschide” fereastra, dacă a fost la nivel de buton.
Comenzile Move şi Size permit “repoziţionarea”, respectiv
“redimensionarea” ferestrei cu ajutorul tastaturii.
Minimize permite “reducerea” ferestrei la nivel de buton în bara de
task-uri.
Maximize “mărirea” ferestrei la nivel de ecran complet.
Elementul Close are ca efect închiderea aplicaţiei sau folder-ului.
Fereastra Windows, sub bara de titlu, conţine în majoritatea cazurilor,
linia de meniu, constituită din o serie de elemente a căror acţionare, cu
mouse-ul, determină afişarea unui meniu. Sub linia de meniu apare, de
regulă, bara de unelte standard ce conţine butoane pentru efectuarea rapidă
a unor operaţii, cu corespondent în meniuri.
Sub bara de meniu se găseşte bara de unelte, bară conţinând
butoane corespunzătoare unor anumite operaţii ce se regăsesc în meniuri.
În cazul în care nu toate elementele aplicaţiei în curs sunt afişate în
fereastră, pe latura de jos, respectiv cea din dreapta apar, automat, barele de
defilare. Aceste bare sunt prevăzute la extremităţi cu butoane ce indică
sensul de deplasare a imaginii din fereastră.
Un alt element specific al ferestrei Windows este bara de stare, din
partea de jos a ferestrei, zonă ce conţine, în orice moment, elemente
referitoare la acţiunea în curs (operaţia ce se execută, numărul de pagini,
informaţii despre elementele în acţiune etc.).
Conturul ferestrei Windows permite “redimensionarea” acesteia cu
mouse-ul. Poziţionarea cursorului mouse-ului pe contur şi mişcarea mouse-
ului, cu butonul apăsat, va determina “mărirea/micşorarea” ferestrei în sensul
indicat până în momentul eliberării butonului.
33
Aşa cum am mai precizat, specific Windows-ului este existenţa
ferestrelor pentru toate aplicaţiile ce se pot executa simultan.
Cursor - simbol grafic afişat pe ecranul video pentru a indica poziţia
curentă.
Icoană - simbol grafic de dimensiuni reduse, reprezentând un grup de
programe (icoană de grup) sau o aplicaţie (icoană de aplicaţie).
Buton de opţiune - element special cu două stări, marcat/nemarcat,
reprezentat printr-un cerc şi un text afişat în dreapta acestuia. Selectarea
textului determină trecerea dintr-o stare în alta.
34
Operaţii de bază sub Windows
- New - permite crearea unui nou document specific respectivei
aplicaţii;
- Save As – permite salvarea datelor din memoria internă pe o
memorie externă, într-un fişier, cu numele şi în locul din structura
arborescentă specificate de către utilizator;
- Save - permite actualizarea datelor utilizatorului, respectiv, se
execută copierea datelor din memoria internă pe o memorie externă, într-un
fişier existent şi deschis în acel moment;
- Open - permite deschiderea unui fişier în vederea accesului la
informaţiile conţinute de acesta;
- Print - permite afişarea la imprimantă a unor informaţii;
- Copy - permite copierea informaţiilor selectate în memoria
temporară;
- Cut - permite mutarea informaţiilor selectate în memoria temporară;
- Paste - permite inserarea conţinutului memoriei temporare în locul
specificat de către utilizator.
La pornirea calculatorului, după terminarea execuţiei programului
preîncărcător, programul încărcător din zona BOOT a discului de pe care
se face încărcarea sistemului de operare va determina lansarea în execuţie a
mediului Windows. Rezultatul va fi apariţia pe ecran a desktop-ului Windows,
moment în care acesta este “apt” pentru conversaţia cu utilizatorul.
Icoane
Volum
Butonul START Ceas
Tastatura
Bara de task-uri
35
manevrat de către acesta. Pe această suprafaţă de lucru există icoane
corespunzătoare diverselor aplicaţii instalate sub incidenţa Windows-ului,
unor folder-e, sau chiar unor fişiere. Lansarea în execuţie a oricărei astfel de
aplicaţii se poate realiza printr-un dublu click pe icoana respectivă. Aspectul
desktop-ului (fundal, aspectul icoanelor, culoare etc.) se poate modifica (faţă
de standard) prin apelarea aplicaţiei Desktop Themes din Control Panel, în
cazul în care este instalată aplicaţia Microsoft Plus, în caz contrar fundalul
poate fi modificat prin intermediul utilitarului Display din Control Panel.
În partea de jos a ecranului (implicit), sau pe oricare latură a suprafeţei
desktop-ului, se găseşte aşa numita taskbar, bara de task-uri (bara de
sarcini). Este o formă a Explorer-ului, un utilitar foarte puternic, ce asimilează
funcţiile Program Managerului şi File Manager-ului din versiunea 3.x a
Windows-ului. Caracteristic acestui mod de prezentare a Explorer-ului este
butonul Start din stânga barei şi o serie de elemente precizate în
extremitatea din dreapta (ceas, icoană de volum, tastatura curentă etc.). În
această bară vor apare, întotdeauna, butoane corespunzătoare aplicaţiilor
lansate de către utilizator (buton apăsat pentru aplicaţia curentă), respectiv
ca rezultat al minimizării sau dezactivării unei ferestre de aplicaţie (buton
“neapăsat”).
Referitor la tastatura curentă, trebuie precizat faptul că Windows-ul
permite definirea şi respectiv utilizarea mai multor tastaturi, specifice
anumitor ţări. Acestea se definesc prin soft, utilizatorul putând modifica în
orice moment tastatura utilizată. Această facilitate oferă posibilitatea utilizării
caracterelor specifice fiecărei ţări, caractere care nu se regăsesc pe o
tastatură standard americană. Din cele prezentate mai sus, rezultă faptul că,
anumite taste îşi for schimba semnificaţiile de până atunci, nu schimbarea
fizică a tastaturii. Pentru utilizarea mai uşoară a tastaturii specifice limbii
române, se vor prezenta în continuare o parte din modificările rezultate (cele
uzuale), în cazul lucrului cu această tastatură, cea fizică fiind tastatura
americană.
Funcţie nouă Funcţie veche (mod de obţinere)
ă [
î ]
ş ;
ţ ’
â \
y z
z y
” @
( *
) (
= )
+, -, *, / grupul tastelor numerice
\ ALT dr. + Q
? _
Observaţii:
- caracterele mari (majuscule) se obţin la fel ca la toate tastele cu o
singură semnificaţie, adică prin combinaţia de taste SHIFT+tasta respectivă.
36
- în cazul necesităţii utilizării unui caracter care există pe tastatura
fizică, dar este de negăsit pe cea modificată, utilizatorul poate reveni la
aceasta prin afişajul tastaturii curente din bara de task-uri (un click pe acesta
determină apariţia meniului cu tastaturile instalate), sau combinaţia (implicită)
ALT+SHIFT.
Întrebări de autoevaluare
37
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7
WINDOWS - VERSIUNI
Cuvinte cheie: Windows 98, Windows NT, Windows XP, Windows
Vista
Introducere/Rezumat
Capitolul anterior fiind rezervat tratării aspectelor generale ale IGU
Windows, în continuare sunt prezentate câteva din caracteristicile versiunilor
ulterioare, începând cu 98 si terminând cu Vista. În principal sunt explicitate
diferenţele faţă de versiunile anterioare.
VERSIUNI ULTERIOARE
Windows ’98
Este succesorul lui Windows ’95, şi se spune că a revoluţionat aspectul
şi modul de utilizare al mediului Windows. Clădit pe baza solidă a sistemului
de operare Windows ’95, Windows ’98 a extins inovaţiile pe care le-a
moştenit. Cu Windows ’98 se poate beneficia de performanţele noilor
tehnologii şi platforme, dobândind accesul la Internet şi la diferitele reţele
interne prin intermediul programului incorporat Internet Explorer 4.0. Pe
lângă noile facilităţi Windows ’98 este compatibil cu aplicaţiile şi tehnologiile
Windows mai vechi. În ultimii ani, industria a susţinut evoluţiile importante din
domeniul hardware şi software. Windows ’98 include suport pentru noile
perfecţionări hardware şi software cum ar fi: Universal Serial Bus, IEEE
1394, FAT 32 şi DVD.
Cerinţe hardware:
Specificare Microsoft Recomandat:
Procesor 486DX / 66 MHz Pentium 133 sau mai mare
Memorie 16 MB (RAM) 32-64 MB (RAM)
Unitate CD-ROM sau DVD-ROM Unitate CD-ROM or DVD-
ROM
Aproximativ 195 MB spaţiu pe 295 MB instalare completă, 2
discul fix liber pentru instalare GB pentru majoritatea
„tipică”, 120 - 295 MB pentru utilizatorilor
celelalte
Interfaţă monitor - VGA SVGA
Microsoft Mouse Microsoft Mouse
Windows 2000
Reprezintă un punct de răscruce, prin combinarea în acest nou produs
a facilităţilor oferite de Windows 95/98 şi Windows NT.
Rezultatul, Windows 2000 este dotat pentru jocuri şi toată gama de
aplicaţii multimedia, la fel de bine ca pentru aplicaţii profesionale care
necesită o maximă securitate a datelor.
Trăsăturile fundamentale se pot rezuma astfel:
Windows 2000 reprezintă un sistem de operare stabil pentru desktop.
În acest sprijin vine noul sistem de fişiere NTFS 5 şi un control mai bun
asupra fişierelor de sistem, ceea ce are un efect pozitiv asupra stabilităţii
sistemului;
- interfaţa lui Windows 2000 corespunde în mare măsură celei din
Windows 95/98 sau Windows NT cu Activ Desktop;
- noile facilităţi de securitate şi de reţea includ funcţii de control încă
greu accesibile;
- Windows 2000 rulează şi pe procesoare cu o frecvenţă sub 300 MHz,
însă destul de încet. În plus, este nevoie de cel puţin 64 M memorie de lucru
RAM (recomandat 256 MB) şi până la 800 M spaţiu liber de stocare pe hard
disc.
Compania Microsoft arată că principalii beneficiari ai sistemului de
operare Windows 2000 sunt firmele care caută un sistem de operare stabil
pentru reţea. Însă Windows 2000 reprezintă şi alternativa mai bună şi mai
stabilă decât Windows 95/98. Deşi Windows 2000 se bazează pe Windows
NT, el oferă mai mult suport pentru facilităţi multimedia decât Windows ’98 şi
39
urmaşul acestuia Second Edition.
Windows NT
Sistemul Windows NT a fost dezvoltat în două variante, Windows NT
Server şi respectiv Windows NT Workstation. Performanţele Windows NT
cresc faţă de versiunile anterioare, dar cresc şi resursele necesare. Astfel,
40
Windows NT Server are nevoie la instalare de 64 MB de memorie (se
recomandă 128 MB), de 500 MB liberi pe un hard disc de cel puţin 2 GB şi
de un procesor Pentium la 166 de MHz sau mai mult, iar Windows NT
Workstation cere la instalare cel puţin 32 MB de memorie şi aproape 500 MB
liberi pe hard disc.
Instrumentele de administrare a reţelelor NT prezintă interfeţe noi, cu
ajutorul lor administrarea reţelei devine mai uşor de realizat. Spre exemplu,
centralizarea procedurilor de administrare sub controlul unui singur
instrument precum şi aşa numita Consolă de administrare este deosebit de
utilă.
Noutăţile fundamentale ale sistemelor Windows NT sunt aduse prin
noile concepte ale reţelelor NT. Dacă acestea sunt noi, atunci şi
instrumentele vor fi noi sau cel puţin adaptate şi îmbunătăţite.
Active Directory este noul serviciu director, fundamentul reţelelor NT 5.0 şi al
distribuirii resurselor. Directorul este o structura ierarhică de informaţii care
descrie obiectele ce aparţin reţelei, numite şi resursele reţelei. Active
Directory include directorul de obiecte, ca structură ce păstrează informaţii,
împreuna cu serviciile care fac disponibile informaţiile păstrate în director.
Directorul asigură accesul controlat al utilizatorilor la resurse, printr-o singură
procedură de deschidere de sesiune. Obiectele pe care le conţine directorul
sunt: conturile utilizatorilor, calculatoarele, imprimantele, grupurile, politicile
de sistem, dar şi obiecte mai deosebite cum sunt containerele şi unităţile
organizatorice. Ele au rolul de a grupa celelalte tipuri de obiecte. Accesul
unui utilizator la un obiect este controlat de o structură proprie de informaţii,
numită Lista de control al accesului (Access Control List – ACL), în acest fel
administratorul reţelei putând delega autoritate unor utilizatori individuali sau
unor grupuri de utilizatori care devin administratori de containere sau de
subarbori.
41
Active Directory include şi un serviciu de indexare şi interogare care
asigură regăsirea rapidă a obiectelor, dacă se cunosc una sau mai multe
caracteristici ale sale.
Windows NT 5.0 nu a renunţat la mai vechea formă de domeniu.
Fiecare domeniu are un nume. Domeniul face parte din conceptul de
securitate într-o reţea NT: politicile de securitate şi drepturile nu trec graniţele
dintre domenii. Administratorul unui domeniu are privilegii absolute numai în
domeniul respectiv.
Windows NT 5.0 aduce cu sine şi un nou sistem de fişiere: sistemul
distribuit de fişiere (DFS). Acesta cuprinde o singură structură ierarhică de
dosare şi fişiere, ale cărei resurse pot fi distribuite fizic oriunde în reţea. DFS
oferă structura logică arborescentă în care există resurse folosite de
utilizatori aflaţi, oriunde în reţea.
Accesul utilizatorilor la dosare şi fişiere este reglementat prin
permisiuni. Volumele sunt, din punct de vedere conceptual, esenţa sistemului
distribuit de fişiere, ierarhia unică a sistemului conţine volume care sunt
partajate pentru utilizatori. Deşi ierarhia este unică, volumele se pot afla pe
calculatoare diferite.
Administrarea unei reţele NT porneşte de la conceptele care o
guvernează. Noile instrumente de administrare sunt uşor de folosit şi un
model de interfaţa prietenoasa. Noile domenii NT sunt reprezentate ca
domenii DNS.
In versiunea NT 5.0 administrarea reţelei se face centralizat şi este
condusă de un instrument specializat: Microsoft Management Console
(MMC). MMC aduce la îndemâna administratorului proceduri rapide de
administrare, el compunându-se din totalitatea instrumentelor care formează
aşa numitul mediu al consolei de administrare. Instrumentele sunt oricare
dintre utilitarele de administrare : Active Directory Manager, Tree Manager,
Sites and Service Manager, Schema Manager şi multe altele.
Consola Manager face mai uşoara munca de administrare, instrumente
diferite de administrare fiind înglobate într-o singură aplicaţie, administrarea
devenind acum centralizată.
42
Figura 7.4. Desktop-ul Windows Millenium
Windows XP
Windows XP este unul din cele mai utilizate sisteme de operare din
familia Windows a firmei Microsoft şi reprezintă o combinaţie între
caracteristicile cele mai performante ale versiunilor anterioare (multimedia şi
Plug and Play de la versiunile ’98 şi Me (Millenium), robusteţea şi securitatea
lucrului de la 2000).
43
Windows XP Profesional se recomandă a fi instalat pe calculatoare cu
un procesor minim Pentium II la 300MHz, cu o memorie RAM minimă de
128MB şi cu minim 1,5GB spaţiu liber pe discul fix.
Windows XP a apărut în două versiuni:
- Windows XP Home Edition, destinat în principiu utilizatorilor
individuali, de regulă pentru calculatoarele de acasă, fără posibilităţi de lucru
într-un mediu administrat;
- Windows XP Professional, destinat lucrului de birou, în reţea, cu
capabilităţi extinse (tehnologii de securitate a datelor preluate din Windows
2000, lucrul pe grupuri de utilizatori cu diferite privilegii, posibilitatea de
încriptare a fişierelor, aplicaţii multiprocesor etc.).
Gradul de noutate a sistemului de operare Windows XP variază în
funcţie de experienţa anterioară a utilizatorului. Caracteristicile care
constituie diferenţe faţă de versiunile anterioare sunt:
- aspectul nou, Windows XP este reproiectat din punct de vedere a
design-ului, capacitatea meniului Start de a păstra aplicaţiile recent folosite,
personalizarea rapidă a meniului Start, plasarea elementelor prin „drag &
drop” în meniul Start;
- conturi de utilizatori multiple, cu gruparea lor după permisiuni,
securitatea accesului la fişiere, partajarea de fişiere pe acelaşi calculator,
configurarea conturilor de utilizatori;
- gestiunea mai simplă a fişierelor, ferestrele de explorare My
Computer şi My Documents au în partea stângă liste de comenzi şi modalităţi
de acces rapide;
- facilităţi multimedia (aplicaţia MediaPlayer, Movie Maker, Web
Publishing, DVD şi video etc.);
- uşurinţa obţinerii de ajutor (Help and Support Center), ajutorul de la
distanţă, posibilitatea transferului la distanţă a setărilor şi configurărilor
(Remote Administration);
- aplicaţie încorporată de inscripţionare CD-uri, atunci când în sistem
se află montată o unitate de CD care permite inscripţionarea;
- recunoaşterea fişierelor comprimate („.zip”), şi arhivarea lor într-un
director special (Zip_Folder);
- recunoaşterea vorbirii şi a scrisului de mână, dacă în sistem se
instalează componente capabile să preia semnal de această natură;
- Internet Connection Firewall, aplicaţie de protecţie încorporată, care
detectează încercările neautorizate de a se intra în sistem şi le jurnalizează;
- conexiuni de reţea speciale uşor de definit;
- restaurarea sistemului în puncte de restaurare definite periodic de
sistem sau de utilizator;
- compatibilitate mai bună cu aplicaţii externe.
Dacă ar fi să facem un rezumat al avantajelor oferite de sistemul de
operare Windows XP, acestea sunt date de:
- Implementare şi integrare mult uşurate - Windows XP asigură o
administrare avansată, implementare şi instrumente pentru suport tehnic
care fac sarcina administratorilor de sistem mai uşoară.
- Mobilitate – Windows XP aduce facilităţile inovative în mobilitate
cum ar fi Remote Desktop care permit lucrul şi accesarea calculatorului de la
distanţă, prin intermediul conexiunii la reţea.
- Securitate la nivel de business – Caracteristicile de securitate de
44
prim nivel vizează apărarea fişierelor importante, informaţiilor, activităţilor pe
Internet precum şi confidenţialitatea, cum ar fi Internet Connection Firewall.
- Fiabilitate sporită – Comunicaţiile cu clienţii şi partenerii – Windows
Messenger şi conferinţele on-line permit comunicarea şi colaborarea directă,
folosind programul de comunicare interactivă cu text, audio sau video.
- Pivotul reţelei unei companii de dimensiuni mici — Companiile
mici pot partaja acum mai uşor resurse valoroase şi dispozitive, cum ar fi
documente, faxuri, imprimante şi chiar conexiuni Internet.
Windows Vista
45
Figura 7.6. Windows Vista (cu interfaţa Aero)
46
pas semnificativ în seria Windows a fost Windows 2000, Windows Me
aduce îmbunătăţiri la versiunea ’98, respectiv ’98 Second Edition, dintre
care cea mai importantă ar fi stabilitatea.
Windows XP este unul din cele mai utilizate sisteme de operare din
familia Windows a firmei Microsoft şi reprezintă o combinaţie între
caracteristicile cele mai performante ale versiunilor anterioare (multimedia
şi Plug and Play de la versiunile ’98 şi Me (Millenium), robusteţea şi
securitatea lucrului de la 2000).
Windows XP Profesional se recomandă a fi instalat pe calculatoare cu un
procesor minim Pentium II la 300MHz, cu o memorie RAM minimă de
128MB şi cu minim 1,5GB spaţiu liber pe discul fix.
Windows Vista conţine multe lucruri noi şi îmbunătăţiri ale celor vechi,
oferite de Windows XP, un mare accent fiind pus pe partea de interfaţă
grafică cu utilizatorul şi pe multimedia. De asemenea, se aduc
îmbunătăţiri modului de comunicare cu alte sisteme de calcul, în special
în reţelele de tip peer-to-peer, pentru folosirea în comun şi transferul de
fişiere şi conţinut multimedia.
Întrebări de autoevaluare
47
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8
Introducere/Rezumat
Începând cu acest curs sunt prezentate componentele hardware ale
unui sistem de calcul. Într-o primă etapă este prezentată schema de principiu
a unui sistem de calcul şi este detaliată placa de bază, împreună cu câteva
componente incluse de aceasta.
49
aplicaţii de nivel mediu. Aceste plăci au de obicei controlerele video şi
de sunet şi modem-ul integrate;
a doua categorie de plăci este cea de nivel mediu, fără controler
video integrat. Alegerea plăcii video se face de către utilizator. Plăcile
au controler audio integrat, care poate fi dezactivat în cazul în care se
apelează la o placă de sunet specializată;
a treia categorie este constituită din plăcile destinate aplicaţiilor
profesionale.
Chipset-ul
Chipset-ul plăcii de bază este o componentă electronică deosebită
care asigură logica de funcţionare a plăcii de bază. Placa de bază este doar
un suport fizic de interconectare electrică a componentelor, în timp ce
chipset-ul este de fapt cel ce coordonează, sincronizează şi controlează
toată circulaţia de informaţii pe magistralele plăcii de bază. Chipset-ul asigură
corelaţia dintre setul de instrucţiuni ale microprocesorului cu sarcinile pe care
le poate înţelege placa de bază şi le poate transmite spre execuţie celorlalte
dispozitive.
50
procesoare numai de un anumit tip (de exemplu, Pentium III, Pentium IV sau
Athlon). Primul motiv este că procesoarele au conectori fizic diferiţi unul de
celălalt, cel de-al doilea motiv pentru care diferă plăcile de bază fiind chipset-
ul utilizat.
Deşi diferite modele de plăci de bază pot avea opţiuni diferite sunt
câteva componente cheie care sunt prezentate la toate modelele. Astfel, pe
orice placă există un soclu pentru procesor, module de memorie, slot-uri de
extindere pentru placa video, sunet, modem, placă de reţea, conectori pentru
HDD şi unităţi de CD, porturi seriale, paralele şi de tastatură. Pe primele plăci
de bază procesorul se conecta pe un mic piedestal numit socket, care
prezenta orificii ce corespundeau ca amplasament, cu pinii de pe procesor.
Următoarea generaţie de plăci de bază a introdus o îmbunătăţire, în
colţul interior al socket-ului a apărut un pin suplimentar, eliminându-se
posibilitatea introducerii greşite a procesorului.
O altă îmbunătăţire, numită ZIF (Zero Insertion Force), prevedea un
socket care prezenta o minimanetă care în poziţia ridicată, permitea
introducerea/scoaterea cu uşurinţă a procesorului, iar în poziţia lăsată,
maneta bloca procesorul în soclu, aliniind în acelaşi timp pinii de pe procesor
cu orificiile de pe socket.
51
Interface). SCSI este semnificativ mai rapid, mai ales în medii multitasking
(lucrul cu mai multe aplicaţii în acelaşi timp) şi suportă mai multe dispozitive,
dar este în acelaşi timp şi mai scump. Noile standarde EIDE sunt însă
suficient de rapide pentru majoritatea utilizatorilor individuali.
Interfaţa EIDE a evoluat de la IDE, care suporta HDD-uri şi CD-ROM-
uri pe un acelaşi standard. Aceasta a devenit UDMA (Ultra Direct Memory
Access), care a evoluat din DMA şi care a oferit rate de transfer mai mari.
UDMA33 era capabilă de transferuri la viteza de 33,3 MBps. Fiecare canal
putea suporta două dispozitive (de exemplu, un HDD şi un CD-RW), iar
plăcile de bază erau în general dotate cu câte două canale, respectiv
UDMA100 suportă rate de transfer de până la 100 MBps.
Formatul slot-urilor de extindere a variat şi el în timp. După ISA, pe
cale de dispariţie, PCI-ul, a devenit standardul pentru plăcile de extensie şi
ulterior a mai apărut un model de slot destinat exclusiv plăcilor grafice, slot-ul
AGP. AGP este special proiectat pentru a oferi rate mari de transfer
necesare graficii complexe, iar ultima generaţie de plăci video a fost lansată
exclusiv în acest format.
a) b)
Figura 8.6. Slot-uri (a – AMR, b – CNR)
Alte slot-uri noi sunt AMR (Audio Modem Riser), conceput pentru a
conecta placa de sunet şi un modem şi CNR (Communications Network
Riser) interfaţă pentru reţele locale.
Plăcile de bază au diferite forme şi dimensiuni. Totuşi, pentru a uşura
proiectarea carcaselor, au fost standardizate anumite formate. Cel mai
întâlnit format este acum ATX, deşi mai există plăci de bază în formatul
anterior şi anume AT. Specificaţiile ATX dictează atât plasamentul
conectorilor pe placa de bază (pentru alinierea cu carcasa), cât şi multe alte
detalii cum ar fi forma conectorului de alimentare. Există şi variaţii ale acestui
format - de exemplu, MicroATX preia specificaţiile de bază ale ATX, dar are
mai puţine slot-uri de extensie pentru a putea să încapă în carcase mai mici.
Conectorii pentru plăcile multimedia şi perifericele USB sunt ataşaţi
direct pe o placă ATX, fapt care îi face mai uşor de instalat decât vechiul
format AT (unde majoritatea conectorilor se ataşau de placa de bază prin
cabluri). Astfel, pe o placă de bază se găsesc două porturi PS/2 (unul pentru
tastatură şi unul pentru mouse), cel puţin două porturi USB, două seriale,
unul pentru reţea şi unul paralel. Unele plăci au integrat şi suportul video,
eliminând astfel nevoia unei plăci grafice separate, caz în care se mai
adaugă un conector pe motherboard. Soluţiile grafice integrate elimină
nevoia de placă video separată şi au un cost redus, dar penalizează la
capitolul performanţă, acest lucru fiind valabil şi la plăcile cu sunet integrat.
Acestea oferă posibilităţi de procesare la nivel de bază şi deci nu au o
calitate foarte bună.
În fine, majoritatea plăcilor de bază sunt compatibile cu plăcile de
extensie, indiferent de producătorul acestora, existând însă şi unii
producători, care din dorinţa de a ţine sub control o piaţă câştigată, preferă
52
să-şi impună o anumită originalitate în fabricarea diverselor plăci sau a altor
componente.
Întrebări de autoevaluare
53
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9
Introducere/Rezumat
În continuarea cursului anterior este prezentată unitatea de comandă,
una din cele două componente principale ale unui sistem de calcul. Sunt
prezentate componentele microprocesorului, împreună cu funcţia acestora,
componenta de răcire precum şi modelele noi de microprocesoare.
UNITATEA DE COMANDĂ
54
executa operaţia cu datele solicitate;
- scrie la o anumită adresă de memorie rezultatul obţinut în urma
executării operaţiei solicitate.
Unitatea aritmetică-logică (UAL) reprezintă ansamblul de circuite
electronice prin care se realizează prelucrarea datelor cerute prin instrucţiuni
sau comenzi. Prelucrarea se face prin operaţii aritmetice, logice şi de
comparare. Fiecare circuit este specializat să realizeze un una din operaţiile
de bază.
Registrele sunt utilizate ca memorie tampon în timpul executării unei
instrucţiuni. Registrele proprii funcţionează ca o memorie proprie a
procesorului în care acesta păstrează temporar informaţiile. Există mai multe
tipuri de registre:
- registrul de date în care sunt stocate datele şi rezultatele prelucrării;
- registrul de instrucţiuni în care se păstrează codul instrucţiunii
curente;
- registrul contor –în care este memorată adresa instrucţiunii care
urmează să fie executată.
Unitatea de interfaţă cu celelalte componente ale calculatorului (UI)
asigură, prin intermediul magistralei, legătura dintre procesor şi celelalte
componente ale sistemului: memoria internă şi dispozitivele de intrare-ieşire.
Aceasta (UI) realizează funcţia de transfer al datelor de la şi spre procesor.
Comunicarea unităţii de comandă cu celelalte componente cum ar fi
controlerul adaptorului de discuri, controlerul adaptorului video, etc., se face
prin intermediul unor „puncte de intrare” în microprocesor numite porturi.
55
Pentru exemplificare, în tabelul următor este prezentată o evoluţie a
microprocesoarelor produse de Intel.
Trebuie precizat faptul că, un calculator poate avea unul sau mai
multe procesoare. Plăcile de baza permit în general prezenţa unui singur
procesor, însă sunt producători ce oferă opţiunea de dual processor (două
procesoare pe aceeaşi placă de bază). Problema este că numai anumite
sisteme de operare ştiu să folosească avantajele multiprocesării. La
Windows 9x spre exemplu, prezenţa unui procesor suplimentar nu va
influenţa cu nimic performanţa sistemului. Sistemele multiprocesor sunt
folosite în general la servere, sau în staţii de lucru cu flux mare de date
(CAD, GIS, etc.).
Pe lângă procesor, o importanţă deosebită o are partea de răcire.
Dacă ne referim doar la procesor, în această categorie intră trei elemente.
Unul este partea pasivă, radiatorul, iar cel de-al doilea este partea activă, aşa
numitul ventilator.
Pentru un mai bun transfer termic între pastila microprocesorului şi
cooler se foloseşte o pastă specială numită pastă termoconductoare, aceasta
fiind de trei tipuri: siliconică, din pulbere ceramică, pulbere de argint.
Tipuri de procesoare
Procesoarele sunt împărţite de regulă după setul de instrucţiuni, astfel:
56
Procesoarele CISC (Complex Instructions Set Computer). Sunt
procesoare cu set complex de instrucţiuni, cu format variabil, care permit un
număr mare de moduri de adresare. Executarea unei instrucţiuni presupune
efectuarea mai multor operaţii în mai multe cicluri-maşină. Procesoarele
rezultate sunt complexe, cu un număr mare de cablaje care realizează
implementarea setului de instrucţiuni. Aceste procesoare utilizează eficient
memoria internă. Un exemplu este tipul MMX de la procesorul Pentium care
are un set extins de instrucţiuni pentru multimedia.
Procesoarele RISC (Reduce Instructions Set Computer). Sunt
procesoare cu set redus de instrucţiuni, care au instrucţiuni elementare,
majoritatea putând fi executate într-o singură perioadă de ceas. Instrucţiunile
au lungime fixă, folosind un singur acces la memorie. Au un număr minim de
moduri de adresare şi, în compensaţie, un număr mare de regiştri în care se
depun operanzii. Instrucţiunile lucrează cu operanzii de preferat în regiştri,
operaţiile fiind elementare. Datorită simplităţii operaţiilor elementare, pot fi
construite unităţi de prelucrare paralele rezultând execuţia simultană a mai
multor instrucţiuni. Cu aceste procesoare se implementează tehnica PIPE-
LINE de executare a instrucţiunilor, în care, în fiecare perioadă de ceas se
preia câte o instrucţiune. La un moment dat sunt în execuţie mai multe
instrucţiuni, în diverse stadii. Acest mecanism a fost preluat de INTEL
începând cu seria 486.
Noile microprocesoare
La ora actuală, Intel a lansat pe piaţă o nouă generaţie de
microprocesoare. Dacă până acum la achiziţionarea unui microprocesor se
avea în vedere viteza de tact (MHz sau GHz), de acum încolo, puterea de
calcul ţine cont de numărul de “inimi” ale acestuia. Aceste produse,
cunoscute ca şi Core duo, Core 2 duo sau Quad Core, oferă o viteză şi o
putere excepţionale pentru servere, staţii de lucru, conţinut multimedia,
jocuri, etc. Tranziţia către tehnologia multi-core a început prin tehnologia
Hyper-Threading, ce permitea executarea de către un singur microprocesor a
mai multor aplicaţii în paralel. Microprocesoarele cu mai multe „inimi”, permit
o adevărată prelucrare paralelă, ca şi cum ar exista mai multe pe aceeaşi
placă de bază. Practic, se reduce extrem de mult solicitarea la care era
supus microprocesorul în cazul utilizării mai multor aplicaţii simultan,
rezultând o viteză de lucru sporită. Toate aplicaţiile vor rula mult mai repede
şi mult mai bine, chiar dacă vor rula simultan.
57
nuclee pe acelaşi cip de siliciu) va continua şi în anii următori, dorindu-se
chiar şi integrarea părţii de grafică în procesor.
Probleme rezolvate
Întrebări de autoevaluare
58
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 10
Introducere/Rezumat
A doua componentă de bază a calculatorului este reprezentată de
către memoria internă. Ca urmare aici sunt definite şi unităţile de măsură a
capacităţii de memorare, precum şi tipurile de memorie internă. Sunt detaliate
memoriile ROM, RAM, CMOS şi cache, alături de memoria video.
MEMORIA INTERNĂ
60
O succesiune de 8 biţi formează un octet sau un Byte (1B – Binary
Term). Nevoia de standardizare a impus pe plan mondial un sistem de
codificare binară a datelor, cifre, litere, caractere speciale, pe 8 biţi denumit
ASCII (American Standard Code for Information Interchange).
S-a recurs la reprezentarea binară a datelor datorită componentelor
electronice care puteau menţine numai două stări stabile, stări care au fost
asociate valorilor 1 şi respectiv 0. Matematica, prin George Boole şi algebră
sa booleană a constituit suportul logic al calculelor cu numere binare.
Capacitatea de memorare este dată de numărul de octeţi pe care
memoria internă respectivă îi conţine, unitatea de măsură uzuală fiind
kilooctet-ul (kByte-ul).
1KO = 1024 octeţi (bytes) = 210 bytes
1MB = 1024 KB = 1.048.576 octeţi (bytes) = 220 bytes
1GB = 1024 MB = 1.073.741.824 octeţi (bytes) =230 bytes
1 TB = 1024 GB (210 gigabytes) = 240 bytes
1 PB = 1024 TB (210 terabytes) = 250 bytes
1 EB = 1024 PB (210 petabytes) = 260 bytes
În memoria internă, reprezentarea datelor se realizează la nivel de:
- byte – semicuvânt - 8 biţi ;
- 2 bytes - cuvânt de memorie – 16 biţi;
- 4 bytes - dublu cuvânt – 32 biţi;
- 8 bytes - cvadruplu cuvânt – 64 biţi.
61
reprezintă numărul de unităţi de informaţie transferate în unitatea de timp. Se
măsoară în octeţi sau multipli de octeţi pe secundă. Viteza de transfer poate
fi îmbunătăţită dacă accesarea unei adrese de memorie este urmată nu de
citirea unui singur cuvânt de memorie, ci de citirea mai multor cuvinte
succesive.
Costul este preţul memoriei raportat la capacitatea de memorare.
Funcţia de bază a memoriei interne este de a stoca programul, funcţie
care trebuie să se desfăşoare în următoarele condiţii:
capacitatea de memorare cât mai mare;
timp de acces cât mai mic;
protecţia deplină a informaţiei;
tehnici de introducere/extragere a informaţiilor cât mai simple şi
eficiente.
Există mai multe clasificări ale memorie internă.
Astfel, conform utilităţii ei în cadrul unui sistem de calcul, avem BIOS
(ROM), RAM şi CMOS. Din punctul de vedere al accesului fizic, avem RAM
clasic, SDRAM respectiv DDRAM şi RDRAM respectiv RamBus. Dacă ne
referim la tehnologia de implementare, avem mai multe tipuri, dintre care
amintim DRAM, SRAM, CMOS, PROM, EPROM, EEPROM, etc.
Vom considera memoria internă ca fiind formată din 2 tipuri de
memorie, ROM şi RAM.
Calculatoarele personale dispun de circuite de memorie care
păstrează programe necesare pentru funcţionarea sistemului, programe ce
nu-şi modifică de regulă, conţinutul. Aceste programe speciale sunt păstrate
într-o memorie nedistructibilă numită memorie ROM (Read Only Memory).
Informaţiile din memoria ROM sunt destinate numai citirii, deci nu pot fi
modificate sau şterse. Rolul acestei memorii este de a stoca programe cu
grad mare de generalitate şi o frecvenţă sporită de utilizare. Plasarea acestor
programe în partea de hardware a unui sistem de calcul oferă avantajul
vitezei şi siguranţei în execuţie, comparativ cu implementarea lor ca
software, care ar avea doar avantajul flexibilităţii.
Memoria RAM (Random Access Memory) este o memorie cu acces
aleator, volatilă (conţinutul ei se distruge o dată cu deconectarea sistemului
de calcul de la reţeaua electrică sau în urma comenzilor de iniţializare a
memoriei).
Memoria RAM este o memorie cu acces direct realizată din module
(cip-uri) de diverse capacităţi. Este o memorie de mare capacitate în care
utilizatorul, respectiv programele acestuia, au dreptul de a scrie şi de a citi
date. Ea este memoria de lucru curentă, fiind la dispoziţia utilizatorului. Dacă
se doreşte păstrarea datele din această memorie pentru a le utiliza şi după
închiderea calculatorului, ele trebuie salvate, adică memorate pe un suport
de memorie externă, hard disc sau floppy disc, de exemplu. Din punct de
vedere al principiului de stocare a datelor memoria RAM poate fi de tip:
• DRAM (Dynamic Random Access Memory);
• SRAM (Static Random Access Memory).
Memoria DRAM este o memorie cărei conţinut se pierde dacă prin
semnalele de comandă nu se specifică reîncărcarea celulelor cu un anumit
conţinut. Această operaţie se numeşte „reîmprospătarea memoriei”.
Reîmprospătarea memoriei constă în recitirea la intervale prestabilite a
datelor din memorie şi reînscrierea lor la aceleaşi adrese. De exemplu, un cip
62
de 8 MB necesită reîmprospătarea conţinutului la fiecare 32 de milisecunde.
Memoria SRAM este o memorie care păstrează conţinutul celulelor
binare fără prezenţa impulsurilor de reîmprospătare. Pentru a face dintr-o
memorie DRAM o memorie SRAM, ar fi necesar un simplu comutator pentru
a bascula între transferul semnalelor electrice sau păstrarea lor.
La nivel de bază, memoria internă este formată din 16 blocuri de 64
KO (KB) fiecare (figura 10.5.).
Blocurile 1-9 conţin:
- în prima parte (primul bloc) se regăsesc componentele sistemului de
operare rezidente în memoria internă, restul blocurilor fiind la dispoziţia
utilizatorului, pentru programele acestuia;
- următoarele 5 blocuri conţin memoria video, adică cea
corespunzătoare celor afişate pe ecranul video;
- în ultimul bloc se află conţinutul memoriei ROM.
Memoria CMOS
Memoria CMOS este memorie de tip RAM care are un circuit de
alimentare separat de la un acumulator. Datorită acestuia informaţia din
memoria CMOS se va păstra şi după ce se opreşte calculatorul. Tot din
acest motiv memoria CMOS se comportă ca o memorie permanentă,
nevolatilă. Avantajul său esenţial constă în aceea că informaţiile înscrise aici
se pot actualiza oricând este nevoie. În memoria CMOS se introduc o serie
de parametrii şi informaţii de control ca de exemplu: parole, data curentă şi
ora, informaţii despre setări ale echipamentelor din configuraţie, etc.
Memoria Cache
Memoria cache interpune un bloc de memorie rapidă SRAM între
microprocesor şi un bloc de DRAM. Un circuit special denumit controller de
cache încearcă să menţină în memoria cache, datele sau instrucţiunile pe
care microprocesorul le va solicita în momentul următor apelând la un
algoritm statistic de anticipare. Dacă informaţia cerută se află în memoria
cache, ea poate fi furnizată fără stări de aşteptare (cache hit). Dacă
informaţia cerută nu este în memoria cache, ea este transferată din RAM la
viteza corespunzătoare RAM-ului, constituind un eşec cache (cache miss).
Un spor semnificativ de viteză este constatat mai ales în cazul în care
procesorul are de executat un program alcătuit din instrucţiuni de ciclare,
aflate în întregime în spaţiul de memorie cache.
Un factor major ce determină performanţele cache-ului este cantitatea
de informaţie conţinută, cu cât cache-ul este mai mare, cu atât cantitatea de
date transferată este mai mare. Practic, cache-ul este cuprins între 256 KB şi
2-4 MB. Dezavantajul unui cache mai mare îl reprezintă costul, cipurile
SRAM mai rapide majorând costul întregului sistem.
64
Figura 10.7. Memoria cache L1 (primar) şi L2 (secundar)
Memoria video
Afişarea informaţiilor pe monitor a devenit o sarcină din ce în ce mai
complexă odată cu trecerea de la monitoarele alb-negru la monitoarele color,
de la simpla afişare de text la afişarea imaginilor în mişcare.
Placa grafică responsabilă de procesarea informaţiilor care se
afişează a devenit din ce în ce mai sofisticată incluzând acum elemente de
tipul BIOS-ul video, procesorul video, RAM-ul video.
Trebuie reţinut faptul că zona de memorie RAM alocată special
lucrului cu monitorul, valabil la primele PC-uri, este acum plasată direct pe
placa grafică sub denumirea de RAM-video. Capacitatea acestei memorii a
crescut continuu, fiind un parametru important al performanţei de ansamblu a
oricărui calculator.
65
intensitate.
succesiune de 8 biţi formează un octet sau un Byte (1B – Binary Term).
Memoria RAM (Random Access Memory) este o memorie cu acces
aleator, volatilă (conţinutul ei se distruge o dată cu deconectarea
sistemului de calcul de la reţeaua electrică sau în urma comenzilor de
iniţializare a memoriei).
Memoria CMOS este memorie de tip RAM care are un circuit de
alimentare separat de la un acumulator. Datorită acestuia informaţia din
memoria CMOS se va păstra şi după ce se opreşte calculatorul. Tot din
acest motiv memoria CMOS se comportă ca o memorie permanentă,
nevolatilă.
Memoria cache interpune un bloc de memorie rapidă SRAM între
microprocesor şi un bloc de DRAM. Un circuit special denumit controller
de cache încearcă să menţină în memoria cache, datele sau instrucţiunile
pe care microprocesorul le va solicita în momentul următor apelând la un
algoritm statistic de anticipare. Dacă informaţia cerută se află în memoria
cache, ea poate fi furnizată fără stări de aşteptare (cache hit). Dacă
informaţia cerută nu este în memoria cache, ea este transferată din RAM
la viteza corespunzătoare RAM-ului, constituind un eşec cache (cache
miss).
Probleme rezolvate
Întrebări de autoevaluare
66
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 11
Introducere/Rezumat
Legăturile între componentele sistemului de operare sunt reprezentate
de către magistrale. Acestea sunt de mai multe tipuri, magistrale la care se
conectează diverse plăci de extensie (ISA, PCI, AGP, PCI-e), precum şi
magistrale la care se conectează unităţile de disc. În final sunt prezentate
clasificările echipamentelor periferice.
MAGISTRALELE
67
frecvenţa de ceas la care lucrează;
rata de transfer a datelor;
arhitectura magistralei.
Arhitectura magistralei defineşte tipul de adaptoare pe care le
acceptă şi implicit tipul de echipamente periferice, numărul şi natura
extensiilor. La calculatoarele PC din seria XT, magistrala era pe 8 biţi,
cu o rată de transfer de 1 MB/sec, iar la Pentium magistrala este de 64
biţi, cu peste 500 MB/sec.
Magistrala ISA (Industry Standard Architecture) este prima
arhitectură standard industrială creată de INTEL.
68
Acest slot, numit PCI-Express este un bus serial bidirecţional, care
transferă informaţiile dintr-o parte în alta sub forma de pachete, similar unei
conexiuni de reţea Ethernet. Fiecare dintre cele două conexiuni
unidirecţionale în parte poate însă transporta 2,5 Gbiţi/secundă. Arhitectura
acestei generaţii de bus se bazează pe straturi (layer-e), ca şi cele utilizate
de protocolului de reţea TCP/IP.
PCI Express este realizat în mai multe formate: x1, x2, x4, x8, x16 şi
x32. În versiunea 1X, PCI Express are o viteză teoretică de transfer de 250
MB/sec care este sensibil mai mare decât cei 133MB/Sec ai magistralei PCI.
Fiecare dintre celelalte 5 formate aduce o mărire a vitezei de transfer.
Practic, având un transfer de 250 MB/s pe fiecare strat (layer), varianta 16x
dedicată plăcilor video de exemplu, va fi compusă din 164 de pini şi va oferi o
limită maximă teoretică de 4GB/sec (4GB la citire şi 4GB la scriere) iar
varianta 32x va oferi 250x32x2= 16 GB/s (8GB la citire şi 8GB la scriere). În
comparaţie cu aceasta, standardul AGP 8x oferă 170 MB/sec la scriere şi 2,1
Gb/s la citire.
69
Adaptoarele sunt circuite integrate care permit procesorului să
comunice şi să conecteze echipamente periferice. Adaptoarele au rolul
de pregătire a informaţiei în forma cerută de magistrală, în cazul
preluării informaţiilor de la dispozitivele periferice sau invers.
ECHIPAMENTE PERIFERICE
70
- cititor, perforator de bandă de hârtie;
- imprimanta, etc.
71
MASTER sau SLAVE. Echipamentele de tipul MASTER pot avea
iniţiativă de conectare, iar cele de tipul SLAVE pot doar să răspundă
la iniţiativele de conectare.
Din punct de vedere al suportului echipamentele periferice se clasifică
în: Echipamente periferice cu suport reutilizabil, aici intrând toate
echipamentele periferice care au ca purtător de informaţie suport
magnetic şi Echipamente periferice cu suport nereutilizabil.
Din punct de vedere a operaţiei efectuate, echipamentele periferice se
clasifică în: Echipamente periferice de intrare; Echipamente periferice de
ieşire; Echipamente periferice de intrare/ieşire.
Probleme rezolvate
Întrebări de autoevaluare
72
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 12
Introducere/Rezumat
Conform uneia dintre clasificările anterioare, echipamentele periferice
pot fi de intrare, de ieşire şi de intrare/ieşire. În continuare sunt detaliate
caracteristicile tastaturii şi scanner-ului ca şi periferice de intrare, monitorului
şi imprimantei ca periferice de ieşire şi a unităţilor de disc, ca periferice de
intrare/ieşire.
Fiecare tastă are asociat un cod numeric, care este un cod ASCII
numit cod de scanare (Scan-code). Microprocesorul este capabil să sesizeze
momentul apăsării unei taste şi momentul eliberării sale putând genera
repetitiv codul de scanare al tastei menţinute în poziţia apăsat.
La ora actuală există mai multe tipuri de tastaturi, funcţie de ţara în
care sunt utilizate, respectiv de caracterele specifice limbii acelei ţări. După
modul cum sunt dispuse tastele alfabetice, tastaturile sunt standardizate în
mai multe tipuri, două dintre acestea fiind:
- tastatura de tip anglo-saxon (american) la care tastele alfabetice
încep cu literele Q W E R T Y...;
- tastatura de tip francez la care tastele alfabetice încep cu literele A Z
E R T Y...;
73
Tastaturile au un cod intern propriu care poate fi schimbat prin
comenzi de configurare, în funcţie de particularităţile ţării în care se utilizează
tastatura respectivă.
În figura 12.1. este prezentată o tastatură americană, acest tip fiind cel
mai utilizat la ora actuală. De asemenea, în urma utilizării tot mai frecvente a
interfeţei grafice Windows, s-a dezvoltat şi o tastatură care să uşureze
anumite operaţii specifice acestui mediu (figura 12.2.).
Scanner-ul
Scanner-ul reprezintă un echipament opţional în cadrul unui sistem de
calcul, care se utilizează pentru captarea imaginilor în vederea prelucrării
acestora cu calculatorul. Cu ajutorul unui sistem de senzori, scanner-ul preia
imagini, desene şi texte, pe care le scanează (operaţia se mai numeşte şi
digitalizare) şi cu ajutorul unui software adecvat, le transmite calculatorului
care le memorează, sub forma unor fişiere, după care acestea pot fi supuse
prelucrării.
Principalele caracteristici care definesc performanţele unui scanner şi
calitatea imaginilor scanate sunt:
- rezoluţia, care reprezintă numărul de puncte pe inch pătrat pe care
le poate citi;
- numărul de culori, reprezintă setul de culori care pot fi codificate de
scanner;
- viteza de scanare, reprezintă viteza cu care un scanner citeşte şi
prelucrează o imagine de mărime standard.
Rezoluţia este dată de numărul şi mărimea celulelor de citire şi se
74
exprimă în număr de pixeli (puncte) pe inch sau dot per inch prescurtat dpi.
Imaginea scanată este cu atât mai fidelă cu cât rezoluţia este mai bună.
Din punct de vedere al tipurilor, există scanner-e manuale şi
automate. Scanner-ul manual trebuie deplasat cu mâna pe suprafaţa
colii cu informaţie, iar la cel automat se plasează coala cu informaţie în
aparat, iar procesul scanării decurge automat.
Dintre modelele automate se remarcă cel de tipul sheetfeed, care
spre deosebire de uzualele modelele flatbed, are senzorul fix, pagina
scanată fiind deplasată prin dreptul acestuia. Acest tip de scanner este
recomandat celor care doresc să transforme în format digital o cantitate
mare de documente, mai ales prin combinarea cu un modul ADF
(automatic document feeder - alimentator automat de documente).
Monitorul
Interfaţa cu monitorul este în mod uzual de tip SVGA (Super Video
Graphic Array), acesta putând fi utilizat în două moduri, mod text şi mod
grafic.
Imprimanta
Este dispozitivul prin intermediul căruia informaţiile din calculator pot fi
afişate pe un suport de hârtie.
Principalele caracteristici ale unei imprimante sunt viteza de tipărire (în
caracter sau pagini pe minut), rezoluţia, dimensiunea maximă a hârtiei A4 -
210 x 297 mm, A3 - (297 x 420 mm) etc. şi memoria proprie.
În tabelul de mai jos sunt prezentate principalele tipuri de imprimante:
Tip Caracteristici
imprimantă
- preţ scăzut;
- rezoluţia funcţie de numărul de ace (în general
Matricială
scăzută);
- cost foarte redus pentru consumabile
- culori de bună calitate;
- preţ scăzut;
Jet de cerneală
- rezoluţie aprox. 300 puncte/inch;
- cost mediu consumabile.
- culori de foarte bună calitate;
Laser - preţ ridicat;
- cost mic consumabile.
76
Figura 12.7. Imprimantă Figura 12.8. Imprimantă cu jet de
matriceală cerneală
78
a. b.
c.
Discul floppy are 2 feţe utile introduse într-un suport rigid, fiecare faţă
având 80 de cercuri concentrice numite piste. Fiecare pistă este formată din
18 sectoare, un sector având o capacitate de 512 B (octeţi).
Fiecare tastă are asociat un cod numeric, care este un cod ASCII numit
cod de scanare (Scan-code). Microprocesorul este capabil să sesizeze
momentul apăsării unei taste şi momentul eliberării sale putând genera
repetitiv codul de scanare al tastei menţinute în poziţia apăsat.
Rezoluţia este dată de numărul şi mărimea celulelor de citire şi se
exprimă în număr de pixeli (puncte) pe inch sau dot per inch prescurtat
dpi. Imaginea scanată este cu atât mai fidelă cu cât rezoluţia este mai
bună.
Principalele caracteristici ale unei imprimante sunt viteza de tipărire (în
caracter sau pagini pe minut), rezoluţia, dimensiunea maximă a hârtiei A4
- 210 x 297 mm, A3 - (297 x 420 mm) etc. şi memoria proprie.
81
Memoria externă constituie o completare şi o extindere a memoriei
interne, prezentând două particularităţi deosebite faţă de memoria
internă: este mult mai mare ca volum şi este nevolatilă, informaţiile rămân
stocate pe o durată nedeterminată. La calculatoarele personale memoria
externă este constituită din discul flexibil, discul fix, discuri optice, CD-
ROM-ul şi DVD-ul, caseta magnetică, etc.
Probleme rezolvate
Întrebări de autoevaluare
82
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 13
Introducere/Rezumat
În afară de cele prezentate anterior, în acest curs se prezintă câteva
detalii ale altor echipamente. Pentru început discurile magneto-optice, ca
soluţie de back-up, compact discurile şi DVD-urile. Ultimele două
echipamente sunt mouse-ul (utilizat în principiu la lucrul cu interfeţe grafice) şi
modem-ul, utilizat pentru conectarea sistemului de calcul la linia telefonică.
Discuri magneto-optice
Discurile magneto-optice şi-au găsit aplicabilitatea în special în
realizarea arhivelor de date sau copii ale datelor de pe discurile fixe, numite
şi back-up. Ele au înlocuit copiile făcute cu unităţi de casetă magnetice.
Tehnologia magneto-optică utilizează un laser optic pentru a extinde
posibilităţile unui sistem de memorare magnetic convenţional. Într-un sistem
magneto-optic, mediul de memorare este un material magnetic diferit de cel
folosit la floppy şi harddiscuri, respectiv partea optică asistă mecanismul
magnetic pentru a-i face percepţia mai rafinată. Înaintea scrierii datelor pe un
disc magneto-optic, o undă laser este îndreptată pe locul unde mecanismul
magnetic va scrie date, pregătind astfel mediul de memorare pentru a-l face
inscriptibil. Citirea discurilor magneto-optice se realizează printr-un procedeu
pur optic, unda laser citeşte datele înregistrate magnetic pe disc.
Combinaţia dintre tehnologia magnetică şi cea optică, oferă discurilor
magnetice posibilitatea de a memora date la o densitate ridicată, fapt ce se
explică prin câmpurile magnetice care se risipesc odată cu mărirea distanţei
dintre mediul de memorare şi capetele de citire/scriere, în timp ce razele
laser se focalizează pe suprafaţa mediului de memorare.
Densitatea de memorare este foarte ridicată, oferind unui platan al
discului o capacitate mare de memorare. Discurile magneto-optice includ
două tipuri de dimensiuni (5.25” şi 3.5”) şi seamănă floppy discurile de 3.5” în
exterior dar apar mai groase.
Compact discuri
Compact discul constituie un alt suport de memorie externă cu
caracteristici superioare faţă de discurile flexibile. CD-ROM-ul (Compact Disc
Read Only Memory) reprezintă suportul de memorie în plină ascensiune
datorită facilităţilor deosebite pe care le prezintă, atât în ce priveşte
tehnologia avansată de fabricaţie, cât şi în ce priveşte modul de organizare şi
de accesare a informaţiilor. Stocarea şi accesarea datelor pe CD-ROM-uri,
se realizează prin mijloace optice cu o viteză mult mai rapidă, care reduc
numărul de componente mecanice şi măresc fiabilitatea suportului. De aici şi
denumirea lor de discuri optice.
CD-urile au o dimensiune standard de 120 mm diametru, o grosime de
1,2 mm şi o perforaţie de 15 mm, existând şi o variantă mai mică, cu un
diametru de doar 80 mm, sau o variantă de formă dreptunghiulară.
84
decodificare a informaţiei. Un CD-audio, introdus însă într-o unitate de CD-
ROM, va putea fi citit şi redat fără probleme.
Principalele caracteristici de performanţă ale unităţilor de CD sunt:
- capacitatea de stocare;
- timpul de acces;
- rata de transfer;
- dimensiunea buffer-ului;
- interfaţa.
85
intermediul setului de lentile, ajunge pe suprafaţa discului şi se reflectă.
Cantitatea de lumină reflectată depinde de prezenţa unei adâncituri (pit) sau
absenţa acesteia (land) în punctul în care a căzut fasciculul laser, între ele
existând caracteristici de reflexie diferite. O serie de lentile şi oglinzi
focalizează această lumină reflectată spre un fotodetector, care transformă
lumina în semnal electric, mai precis în 0 şi 1. În continuare, semnalele
înregistrate parcurg un algoritm de corecţie al erorilor apărute în timpul citirii,
algoritm implementat de către producătorul unităţii, informaţia fiind apoi
trimisă spre memoria internă şi procesor.
Mediul de memorare al CD-urilor şi operarea unităţilor de
inscripţionare, fac operaţia de înregistrare a CD-urilor mai complexă decât o
copiere de fişiere într-un HD. Deoarece înregistrarea pe CD se realizează
secvenţial, unitatea de inscripţionare primeşte şi scrie datele în fluxuri
continue ce nu pot fi întrerupte. O întrerupere a fluxului de date poate
provoca erori de înregistrare. Mai mult, pentru a folosi capacitatea maximă
de memorare a CD-ului, numărul de sesiuni în care este inscripţionat discul
este bine să fie limitat, fiecare sesiune necesitând cel puţin 13 MB din
capacitatea discului pentru pistele început şi de sfârşit.
În funcţie de unitatea de CD-R şi de software-ul disponibil, există două
moduri de scriere:
a) crearea unui CD virtual pe hard-disc care se va copia apoi pe CD
integral. Este modul cel mai uşor de inscripţionare atât pentru sistem cât şi
pentru CD, deoarece CD-ul virtual deja există sub forma unui fişier cu
întreaga structură de directori necesară pentru CD. Sistemul va trebui doar
să citească hard-disc-ul şi să trimită un flux de date către CD-R;
b) crearea CD-ului direct pe unitate.
Discurile utilizate în CD-R sunt diferite de CD-ROM-uri deoarece
necesită o suprafaţă înregistrabilă pe care raza laser să o modifice pentru a
scrie datele. De asemenea, ele dispun de o „spirală de formatare” permanent
ştanţată pe fiecare disc. CD-R are un strat de bază protector din plastic
policarbonat transparent, deasupra căruia există un strat reflector subţire cu
rolul a reflecta raza laser pentru a fi detectată de unitate. Între stratul reflector
şi ultimul strat, CD-R-ul are un strat special de vopsea fotoreactivă care îşi
schimbă reflectivitatea sub acţiunea unei raze laser foarte puternice.
CD-ul înregistrează datele în blocuri logice; deşi pot avea dimensiuni
de 512, 1024 sau 2048 de bytes, numai formatul cu 2048 de bytes are o
utilizare răspândită. La fel ca în cazul CD-ROM-urilor, viteza CD-R-ului este
dată de rata de transfer a datelor măsurată în multipli ai vitezei de bază (150
KB/s). Primele CD-R-uri operau la o viteză de 1x, fiecare generaţie dublând
viteza iniţială. CD-R-urile au două viteze, una pentru scriere şi una pentru
citire, viteza de scriere fiind în mod invariabil, egală sau mai mică decât cea
de citire. Factorii care determină rata de transfer a datelor sunt: viteza sursei
de date (a hard-disc-ului), fragmentarea datelor şi interfaţa dintre sursă şi
CD-R.
Majoritatea CD-R-urilor dispun de memorii tampon (buffer-e) care să
trateze problema încetinirilor temporare în fluxul datelor, care ar putea rezulta
din mişcarea repetată a capului de citire/scriere a discului fix pentru a aduna
bucăţi din fişierele fragmentate. Chiar şi cu ajutorul acestor buffer-e,
scăderile de ritm au efecte asupra fluxului de date spre CD-R.
86
Compact discuri reinscriptibile (CD-RW)
CD-ReWritable se comportă mai mult ca un hard-disc convenţional,
decât ca un CD-R. Datorită timpului scurt de viaţă al acestui mediu sensibil,
CD-RW funcţionează cel mai bine dacă se reduc la minim operaţiile de
actualizare a datelor care poate consuma prematur suportul.
Cu toate că sunt uşor de folosit şi flexibile, cei mai mulţi fabricanţi nu
cred că CD-RW va înlocui CD-R-ul datorită costurilor, substanţa sensibilă ce
acoperă CD-ul permiţând reincripţionarea datelor fiind mult mai costisitoare
decât simpla ştanţare a CD-R-urilor.
87
sunet de înaltă calitate şi capacitate ce depăşeşte pe cea a CDurilor, DVD-
ROM pentru distribuţia software-ului şi a altor colecţii voluminoase de date,
DVD-RAM înregistrabil asemănător cu CD-R-ul.
Suportul DVD seamănă cu CD-ul, dar spre deosebire de un CD
convenţional, DVD-ul este alcătuit din două discuri lipite unul de celălalt.
Fiecare disc poate fi înregistrat pe ambele părţi. Discul rezultat dispune deci,
de patru suprafeţe de înregistrare. Pista în spirală a DVD-ului e ştanţată mai
dens pentru a-i conferi o capacitate mai mare. Discul se învârte cu o viteză
mai mică decât a CD-urilor, viteza de rotaţie variind de la 600 RPM în
exterior, la 1200 RPM în interior.
Mouse-ul (Şoarecele)
Mouse-ul a fost inventat în 1963, de către Douglas Engelbart,
cercetător la Stanford Research Center, California, SUA.
a) b)
Figura 13.5. Mouse (a – primul mouse, creat de Engelbart,
b – mouse cu 2 butoane şi rotiţă de „scrool”)
88
Ultimele modele de mouse dispun şi de o rotiţă între cele două butoane,
pentru derularea rapidă a informaţiilor dintr-o fereastră ca şi când s-ar
acţiona bara de defilare verticală.
După modul de conectare şi comunicare cu calculatorul distingem trei
tipuri de mouse şi anume:
- mouse serial, care se conectează la unul din porturile seriale, fiind
mouse-ul cel mai utilizat şi acceptat de orice program;
- mouse cu placă de interfaţă proprie (numit şi mouse de magistrală)
care se conectează la calculator prin intermediul unui conector de extensie,
sau printr-un port special intern;
- mouse fără fir care comunică cu calculatorul prin intermediul unui
semnal radio preluat şi prelucrat de către o placă de interfaţă specială.
Modemul (MOdulator/DEModulator)
Reprezintă un dispozitiv hardware care facilitează comunicarea între
două calculatoare sau între un calculator şi un fax independent, în vederea
schimbului de informaţii pe linii de telefon.
Prin intermediul modem-ului semnalele sunt preluate de la calculatorul
sursă sunt mai întâi modulate şi transformate din semnale digitale în semnale
analogice şi apoi sunt transmise pe linia telefonică. La recepţia semnalelor,
modemul de pe calculatorul destinaţie le demodulează şi le reconverteşte din
semnale analogice, făcându-le apte de a fi recepţionate şi înregistrate de
către calculatorul destinaţie. Se pot astfel transmite şi recepţiona orice
document, fişier, poştă electronică, etc.
Modularea datelor face posibilă transmiterea acestora pe linii
telefonice obişnuite, iar comprimarea asigură reducerea timpului de
transmisie prin creşterea volumului de date transmise pe unitate de timp.
La majoritatea calculatoarelor actuale facilităţile de comunicaţie sunt
implementate cu ajutorul fax-modem-ului care devine în prezent una dintre
cele mai importante componente hardware din configuraţia unui calculator,
prin intermediul căreia se realizează atât transmiterea de faxuri cât şi
obţinerea de servicii on-line (exemplu comunicare prin Internet).
89
Figura 13.7. Modem intern Figura 13.8. Modem extern
90
Probleme rezolvate
Întrebări de autoevaluare
91
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 14
Introducere/Rezumat
Acest ultim capitol este rezervat în principal sistemelor de numeraţie.
Sunt detaliate caracteristicile sistemele de numeraţie poziţionale binar, octal,
zecimal şi hexazecimal. În final sunt prezentate câteva elemente de algebră
Booleană, aceasta fiind baza de lucru internă a componentelor unui sistem
de calcul.
SISTEME DE NUMERAŢIE
92
Exemplu: sistemul roman de numeraţie este unul nepoziţional;
valoarea cifrei I în numărul II este +1 iar în numărul IV este –1.
Baza unui sistem de numeraţie poziţional este dată de numărul de
elemente care formează alfabetul sistemului de numeraţie. Se consideră că
alfabetul este format din cifre care sunt numere întregi, consecutive,
nenegative.
Exemplu: sistemul de numeraţie în baza 2 are alfabetul {0,1}; sistemul
de numeraţie în baza 10 are alfabetul {0,1,2,3,4,5,6,7,8,9}, iar în baza 16 are
alfabetul {0,1,2,3,4,5,6,7,8,9,A,B,C,D,E,F}.
Sistemele de numeraţie poziţionale folosesc acelaşi sistem de reguli
de reprezentare a numerelor; ele diferă doar prin alfabetul pe care îl
utilizează şi, implicit, prin bază.
Baza de numeraţie utilizată pentru reprezentarea informaţiei în
calculatoarele numerice este baza 2. Argumentele care au determinat
această alegere sunt:
- operaţiile aritmetice elementare în baza 2 pot fi asimilate cu
operaţiile în logică bivalentă efectuate într-o algebră booleană; în consecinţă,
atât operaţiile aritmetice cât şi operaţiile logice pot fi tratate unitar, prin
intermediul funcţiilor logice din algebra booleană;
- componentele elementare ale unui sistem de calcul utilizate pentru
memorarea şi manevrarea informaţiilor, indiferent de natura lor (dispozitive
electronice, optice, magnetice, electrice, etc.), se caracterizează prin două
stări stabile (circuit închis / deschis, câmp magnetizat într-un sens / în sens
opus, câmp opac / transparent, etc.). Acest lucru face ca funcţionarea lor să
poată fi exprimată prin intermediul unor funcţii booleene;
- proiectarea logică a dispozitivelor elementare ale unui calculator
numeric se realizează prin intermediul circuitelor logice care modelează
funcţiile booleene dorite.
Exemplu:
Numărul 25 în baza 10, să fie scris în baza 2.
93
25 : 2 = 12 rest 1
12 : 2 = 6 rest 0
6:2=3 rest 0
3:2=1 rest 1
1:2=0 rest 1
2510 = 110012
Verificare:
100012 = 1x24 + 1x23 + 1x20 = 16 + 8 + 1 = 25
94
numeraţie în altul. În tabelul următor sunt prezentate conversiile câtorva
numere în sistemele zecimal, binar, octal şi hexazecimal.
FUNCŢII LOGICE
Algebra booleană este algebra a două valori, 0 şi 1. Matematicianul
englez George BOOLE a reuşit să facă o legătură între formulele algebrice şi
relaţiile logice. Pornind de la principiul că o propoziţie poate fi adevărată sau
falsă, BOOLE atribuie valoarea 1 propoziţiilor adevărate şi respectiv 0
propoziţiilor false, elaborând algebra booleană.
Notând propoziţiile cu a, b c, etc. se pot construi funcţiile logice:
- Disjuncţia (operaţie logică tradusă prin SAU) a două propoziţii, notată
cu ;
- Conjuncţia (operaţie logică tradusă prin ŞI) a două propoziţii, notată cu
;
- Negaţia unei propoziţii notată cu ¯ sau ¬.
În cazul a două propoziţii a şi b se pot obţine tabele de adevăr, pentru
disjuncţie, conjuncţie şi negaţie aşa cum rezultă din tabelul următor.
a b a b a b a b
0 0 0 0 1 1
1 0 1 0 0 1
0 1 1 0 1 0
1 1 1 1 0 0
95
Algebra booleană este utilizată în aplicaţiile din automatică, teoria
circuitelor şi releelor electronice şi deci la realizarea calculatoarelor.
Alături de logica booleană, au apărut mai nou logicile polivalente
printre care logica trivalentă cu valorile de adevărat, fals şi posibil şi logica
fuzzi care admite domenii de trecere „gri”, fiind apropiată de logica de
gândire obişnuită din industrie, economie, etc.
Întrebări de autoevaluare
96
Bibliografie
97
Anexa 1.
TEST
de verificare a cunoştinţelor la Informatică aplicată
6. Sub interfaţa grafică Windows XP, extensia unui fişier poate avea maxim:
a. 3 caractere;
b. 4 caractere;
c. 7 caractere;
d. nu este specificat.
98
a. Zona BOOT;
b. Memoria ROM;
c. Memoria RAM;
d. Directorul rădăcină.
13. Care din următoarele magistrale este dedicată unui anumit tip de placă
de extensie ?
a. AGP;
b. PCI;
c. PCI-Express
d. ISA.
99
16. Aranjaţi în ordinea descrescătoare a capacităţii următoarele medii de
stocare: discul fix, discul floppy DD, discul floppy HD, CD-ROM-ul.
a. Disc floppy DD, disc floppy HD, CD-ROM, disc fix;
b. Disc fix, CD-ROM, disc floppy DD, disc floppy HD;
c. Disc fix, CD-ROM, disc floppy HD, disc floppy DD;
d. Disc floppy HD, disc floppy DD, CD-ROM, disc fix.
Întrebare 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10.
Răspuns corect c ad bcd c - d b a b cd
Întrebare 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18. 19. 20.
Răspuns corect abcd b ac - a c d c abcd a
100
Anexa 2.
- Bibliografie
101