Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Timişoara
Facultatea de Management Agricol
INFORMATICĂ APLICATĂ
Unitatea de
Comandă
Calculator
Echipamente Echipamente
periferice de periferice de
intrare Memoria ieşire
Internă
Sistem electronic
de calcul Echipamente
periferice de
intrare/ieşire
2.2.1. HARDWARE
2.2.2. SOFTWARE
SISTEME DE OPERARE
APLICAŢII
Fişiere
Datele şi programele utilizatorului sunt stocate pe disc sub o formă
care să permită manipularea lor ca o entitate. Această entitate se numeşte
fişier, el reprezentând o secvenţă de octeţi servind unui anumit scop, pe care
utilizatorul îi grupează împreună pentru a fi regăsiţi ulterior.
Fişierele se identifică în principal cu ajutorul numelui şi extensiei.
Formatul general al identificatorului complet al unui fişier este:
unde:
[d:] – numele simbolic alocat unităţii de disc ce conţine discul pe
care se găseşte fişierul (A,B – unităţi de disc floppy, C – unitate de disc fix,
D, E, ... – alte unităţi de disc fix, CDROM, reţea, etc.);
[cale] – drumul parcurs prin structura arborescentă de
directoare până la fişier;
nume fişier – numele dat fişierului de către utilizator;
[.extensie] – extensia fişierului.
Elementele situate în paranteze drepte se consideră a fi opţionale.
Directoare
Directorul este un „tip de fişier” mai aparte, care nu conţine date, ci
un tablou de elemente care fiecare conţin date despre un fişier sau un alt
director. Directorul apare ca o zonă virtuală de disc alocată unui grup de
fişiere. Directoarele alcătuiesc o structură arborescentă care reprezintă,
pentru utilizatorul calculatorului, organizarea logică a datelor de care
dispune. În diferite sisteme de operare, directoarele se regăsesc atât sub
acest nume (lb. eng. „directory”) cât şi, începând cu interfaţa grafică
Windows ’95, sub denumirea de „dosare” (lb. eng. „folder”). Rolul
directoarelor este de a uşura regăsirea fişierelor pe disc.
Directorul principal se numeşte „rădăcină”. Acesta este „părintele”
tuturor directoarelor, acestea din urmă numindu-se „subdirectoare”.
Directorul rădăcină se simbolizează prin caracterul „\” (back-slash).
Acelaşi caracter simbolizează şi subordonarea directoarelor într-o
cale.
Figura 2.3. Structură arborescentă de directoare
[\nume_director_1][\nume_director_2...]\nume_director_n
Zona DIR este organizată sub forma unui tabel care conţine pe
fiecare linie toate informaţiile necesare accesului la un fişier: nume,
extensie, data şi ora la care au fost create, adresa din FAT unde se găseşte
informaţia de localizare fizică pe disc, etc. Fiecare astfel de linie poartă
denumirea de intrare director (lb. eng. directory entry).
Această împărţire se realizează în urma operaţiei de formatare a
discului. Prin formatare discul este adus practic la un format acceptat de
către sistemul de operare respectiv.
Dacă un fişier din cele trei nu este găsit, operaţia de încărcare este
întreruptă, programul încărcător transmiţând utilizatorului un mesaj prin
care solicită un disc sistem (care conţine aceste fişiere).
Dacă fişierele sunt găsite, după încărcarea lor, se încheie operaţia de
încărcare a sistemului de operare, sistemul de calcul este funcţional. Totuşi,
se mai caută tot în directorul rădăcină al discului de pe care se face
încărcarea două fişiere „CONFIG.SYS” şi „AUTOEXEC.BAT”. Primul
fişier conţine comenzi referitoare la configurarea sistemului de operare.
Dacă fişierul există, comenzile conţinute vor fi executate, în caz contrar,
configurarea realizându-se la valorile implicite ale sistemului. Al doilea
fişier conţine comenzi în limbajului de comandă MS DOS, pentru uşurarea
activităţii utilizatorului, comenzi ce ar fi bine să fie executate la fiecare
pornire a calculatorului. Dacă fişierul există, vor fi executate comenzile
conţinute, în caz contrar, lansându-se un dialog cu utilizatorul prin care se
solicită acestuia data şi ora curente.
În ambele situaţii operaţia de încărcare este complet realizată,
moment marcat de MS DOS prin afişarea pe ecranul video a unui mesaj,
prin care anunţă utilizatorul că este apt să preia cerinţele de prelucrare ale
acestuia. Acest mesaj se numeşte „PROMPTER”.
În general, prompter-ul conţine numele simbolic al unităţii de disc
curente şi directorul curent. Dacă nu se fac alte specificaţii în fişierul
„AUTOEXEC.BAT”, MS DOS consideră ca unitate de disc curentă unitatea
ce conţine discul de pe care s-a făcut încărcarea, iar director curent,
directorul rădăcină al aceluiaşi disc.
Acest mod de încărcare a lui MS DOS la pornirea calculatorului se
numeşte „încărcare la rece”.
Există posibilitatea reîncărcării sistemului de operare ori de câte ori
utilizatorul consideră necesar acest lucru. Reîncărcarea sau „încărcarea la
cald” se poate face prin intermediul butonului „RESET” sau prin apăsarea
simultană a tastelor <CTRL>+<ALT>+ <DELETE>.
Limbajul de comandă
Conform celor prezentate mai sus, dialogul cu calculatorul înseamnă,
conversaţia cu sistemul de operare, chiar şi lansarea în execuţie a unei
aplicaţii fiind o operaţie pe care utilizatorul trebuie să o comunice sistemului
de operare.
Suportul acestei conversaţii îl reprezintă limbajul de comandă, ce
cuprinde o serie de comenzi, prin care utilizatorul transmite calculatorului
cerinţele sale de prelucrare sub o anumită formă. O cerinţă de prelucrare a
utilizatorului reprezintă de fapt o operaţie de prelucrare a datelor. Aceste
necesităţi pot fi transmise sistemului de operare prin intermediul unor
comenzi ce fac parte din limbajul MS DOS-lui, comenzi care reprezintă
totalitatea funcţiilor de comandă şi control privind utilizarea resurselor hard
şi soft ale sistemului de calcul în vederea realizării necesităţilor de
prelucrare ale utilizatorului. Aceste comenzi sunt transmise MS DOS-lui
prin intermediul tastaturii.
Comenzi
BIOS
C.C.P. DOS
Mesaje S.O.
(BIOS
ROM)
Echip.
perif.
Întrebări
1. Care este diferenţa între un calculator şi un sistem electronic de calcul ?
2. Definiţi termenii de hardware şi software. Daţi exemple din fiecare
categorie.
3. Ce este un sistem de operare şi care sunt principalele lui caracteristici ?
4. Ce este un fişier ? Prezentaţi şi explicitaţi principalele elemente care apar
în identificarea unui fişier.
5. Descrieţi pe scurt operaţia de încărcare a MS DOS-ului.
Capitolul 3.
WINDOWS
Cuvinte cheie: GUI, sistem de operare, interfaţă
Terminologie Windows
Efectuarea unui click pe icoana din stânga titlului din bara de titlu,
determină afişarea meniului sistem (figura 3.6.). Acest meniu conţine o serie
de elemente de comandă pentru manevrarea ferestrei.
Cutie de dialog
OK
Volum
Butonul START Ceas
Tastatura
Bara de task-uri
Observaţii:
- caracterele mari (majuscule) se obţin la fel ca la toate tastele cu o
singură semnificaţie, adică prin combinaţia de taste SHIFT+tasta respectivă.
- în cazul necesităţii utilizării unui caracter care există pe tastatura
fizică, dar este de negăsit pe cea modificată, utilizatorul poate reveni la
aceasta prin afişajul tastaturii curente din bara de task-uri (un click pe acesta
determină apariţia meniului cu tastaturile instalate, figura 3.14.), sau
combinaţia (implicită) ALT+SHIFT.
Windows ’98
Este succesorul lui Windows ’95, şi se spune că a revoluţionat
aspectul şi modul de utilizare al mediului Windows. Clădit pe baza solidă a
sistemului de operare Windows ’95, Windows ’98 a extins inovaţiile pe care
le-a moştenit. Cu Windows ’98 se poate beneficia de performanţele noilor
tehnologii şi platforme, dobândind accesul la Internet şi la diferitele reţele
interne prin intermediul programului incorporat Internet Explorer 4.0. Pe
lângă noile facilităţi Windows ’98 este compatibil cu aplicaţiile şi
tehnologiile Windows mai vechi. În ultimii ani, industria a susţinut
evoluţiile importante din domeniul hardware şi software. Windows ’98
include suport pentru noile perfecţionări hardware şi software cum ar fi:
Universal Serial Bus, IEEE 1394, FAT 32 şi DVD.
Noile tehnologii şi funcţii din Windows ’98, pot ajuta la găsirea şi
formatarea informaţiilor dorite cât mai repede posibil, la mărirea vitezei
aplicaţiilor şi a conectării la reţea, la automatizarea conectării lor la o unitate
de reţea şi crearea comenzilor rapide.
Windows ’98 include funcţii şi facilităţi pentru configurarea
sistemelor, pentru depanare şi pentru permanenta modernizare a
calculatoarelor.
Prin încorporarea versiunii 4.0 a browserului Web Internet Explorer,
Windows ’98 conţine tot ceea ce este necesar pentru a beneficia de
avantajele oferite de Internet şi de reţeaua internă. Prin facilităţile avansate
de căutare, instrumentele de comunicaţie pentru Internet şi tehnologiile de
automatizare a circulaţiei informaţiilor din Internet şi din reţeaua locală,
Windows ’98 oferă un nivel avansat de integrare în Internet.
Figura 3.25. Desktop-ul Windows ’98
Cerinţe hardware:
Specificare Microsoft Recomandat:
Procesor 486DX / 66 MHz Pentium 133 sau mai mare
Memorie 16 MB (RAM) 32-64 MB (RAM)
Unitate CD-ROM sau DVD-ROM Unitate CD-ROM or DVD-ROM
Aproximativ 195 MB spaţiu pe discul 295 MB instalare completă, 2 GB
fix liber pentru instalare „tipică”, 120 - pentru majoritatea utilizatorilor
295 MB pentru celelalte
Interfaţă monitor - VGA SVGA
Microsoft Mouse Microsoft Mouse
Windows 2000
Reprezintă un punct de răscruce, prin combinarea în acest nou produs
a facilităţilor oferite de Windows 95/98 şi Windows NT.
Rezultatul, Windows 2000 este dotat pentru jocuri şi toată gama de
aplicaţii multimedia, la fel de bine ca pentru aplicaţii profesionale care
necesită o maximă securitate a datelor.
Trăsăturile fundamentale se pot rezuma astfel:
Windows 2000 reprezintă un sistem de operare stabil pentru desktop.
În acest sprijin vine noul sistem de fişiere NTFS 5 şi un control mai bun
asupra fişierelor de sistem, ceea ce are un efect pozitiv asupra stabilităţii
sistemului;
- interfaţa lui Windows 2000 corespunde în mare măsură celei din
Windows 95/98 sau Windows NT cu Activ Desktop;
- noile facilităţi de securitate şi de reţea includ funcţii de control încă
greu accesibile;
- Windows 2000 rulează şi pe procesoare cu o frecvenţă sub 300
MHz, însă destul de încet. În plus, este nevoie de cel puţin 64 M memorie
de lucru RAM (recomandat 256 MB) şi până la 800 M spaţiu liber de
stocare pe hard disc.
Windows XP
Windows XP este unul din cele mai utilizate sisteme de operare din
familia Windows a firmei Microsoft şi reprezintă o combinaţie între
caracteristicile cele mai performante ale versiunilor anterioare (multimedia
şi Plug and Play de la versiunile ’98 şi Me (Millenium), robusteţea şi
securitatea lucrului de la 2000).
Windows Vista
Întrebări
1. Precizaţi şi explicitaţi principalele elemente ale unei ferestre Windows.
2. Definiţi termenul de GUI.
3. Care sunt versiunile MS Windows care pot fi considerate sisteme de
operare.
4. Prezentaţi caracteristicile MS Windows XP.
5. Prezentaţi caracteristicile MS Windows Vista.
Capitolul 4.
APLICAŢII WINDOWS
Cuvinte cheie: aplicaţie, Total Commander, Word, Excel
Inversarea selecţiei
Lansare în
Directorul anterior execuţie aplicaţii
vizitat (înapoi)
Configurare nouă
Directorul anterior conexiune FTP
vizitat (înainte)
Conexiune FTP memorată
Figura 4.3. Bara de unelte
Butoanele unităţilor de disc (figura 4.4.) permit, prin “apăsarea” lor,
schimbarea unităţii de disc curente, din fereastra activă, la fel ca şi caseta cu
lista acestora.
Unităţi videodisc sau Unităţi discuri
Unităţi disc floppy
floppy speciale din reţea
Unitate disc
curentă Unităţi disc fix Unitate CD
a. b. c. d. e. f. g. h. i.
Întotdeauna una din ferestre este activă, fapt marcat pe ecran prin
culoarea diferită a antetului de fereastră respectiv. Activarea / dezactivarea
unei ferestre se poate face, fie cu un click cu mouse-ul în fereastra
respectivă, fie utilizând tasta <TAB>.
Linia de comandă permite utilizatorului introducerea de comenzi
conforme cu normele MS DOS, acestea fiind executate la apăsarea tastei
<Enter>. Această linie de comandă prezintă o casetă, la deschiderea ei,
utilizatorul având posibilitatea de a selecta direct una din comenzile
introduse anterior şi care se găsesc într-o memorie temporară.
Linia tastelor funcţionale prezintă o suită de butoane, a căror
“apăsare” sau tastare directă a tastei funcţionale corespunzătoare atrage
după sine execuţia comenzii asociate şi anume:
F3 - View - vizualizarea conţinutului unui fişier;
F4 - Edit - editarea conţinutului unui fişier;
F5 - Copy - copierea fişierelor şi/sau directoarelor,
F6 - RenMov (Rename/Move - redenumire/mutare) - redenumirea
şi/sau mutarea fişierelor şi/sau directoarelor.
F7 - MkDir (Make Directory) - crearea unui director;
F8 - Delete - ştergerea fişierelor şi/sau directoarelor;
Alt+F4 - Exit - terminarea execuţiei Windows Commander-ului.
În afara acestora, majoritatea combinaţiilor de taste existente la
Norton Commander s-au păstrat identice şi la Total Commander.
Bara de formatare
Rigla Cursor
Zona de lucru
Bare de defilare
Bara de stare
Bara de etichete a
coloanelor
Bare de unelte
Zona de lucru
Bara de formule
Bara de etichete a
liniilor
Linia de stare
Sort Ascending
Decrease Decimal
Comma Style
Increase Decimal
Currency Style
Font Color
Color
Percent Style
Borders
Exemple:
Funcţie predefinită Tip argument
=SUM(AA2:AB9) plajă continuă de celule
=SUM(A1:A9,A10,A17:A33) plajă discontinuă de celule
=MAX(69,122,15) listă de valori
=DATE(69,10,17) listă de valori dată calendaristică
=IF(A1=A2,”Ok”;”Greşit”) valoare logică
=INT(SUM(D1:D9) funcţie predefinită
=UPPER(„Adam”) şir de caractere
=REPT(„George”,3) şir şi valoare numerică
=FACT(10) valoare numerică
Excel acceptă următoarele tipuri de argumente:
- o condiţie: este o expresie logică care foloseşte unul din operatorii
logici =, <, >, <>, <=, >=, NOT( ), AND( ), OR( ) pentru o adresă de celulă
sau un nume de câmp. Condiţia argumentului poate fi deci o formulă, un
număr, un nume de câmp, un text. Funcţia evaluează condiţia şi procedează
la diferite operaţii în funcţie de faptul dacă condiţia este adevărată sau falsă.
- o locaţie: este o adresă, un nume de câmp, o formulă sau funcţie
care generează o adresă sau un nume de câmp.
- un text: orice secvenţă de caractere inclusă între ghilimele, adresa
sau un nume de câmp ce conţine o etichetă tip şir de caractere sau o formulă
sau funcţie care returnează o etichetă. Un şir de caractere folosit într-o
funcţie trebuie pus între ghilimele pentru a nu fi confundat cu un nume de
câmp.
- o valoare: un număr, adresa sau numele unei celule care conţine un
număr, o formulă sau funcţie predefinită care returnează un număr.
Toate tipurile de argumente pot fi folosite împreună într-o funcţie
atunci când sintaxa este respectată.
O funcţie predefinită se poate introduce într-o celulă tastând-o ca
atare (conform sintaxei) sau prin intermediul generatorului de funcţii. Cea
mai simplă metodă o reprezintă introducerea nemijlocită a funcţiilor
predefinite, corespunzător sintaxei, în celula unde se va opera calculul
respectiv (metodă recomandată).
În cel de-al doilea caz, se activează selectorul funcţiilor predefinite
aflat pe bara de editare sau se activează comanda Insert Function. Apoi, se
alege funcţia respectivă, din caseta de dialog Paste Function, se validează şi
se completează sintaxa generată automat.
Apelarea selectorului de funcţii se face prin apăsarea butonului =
(egal) aflat pe bara de editare, după care se deschide lista funcţiilor
predefinite, se alege funcţia dorită, după care se completează interactiv
argumentele.
Funcţia poate fi aleasă din lista funcţiilor cele mai utilizate (Most
Recently Used), din lista tuturor funcţiilor disponibile ordonate alfabetic
(All), sau din categoriile de funcţii specializate (Financial, Date & Time,
Math & Trig, Statistical ...)
În celula din care s-a apelat funcţia predefinită va apare sintaxa
funcţiei selectate şi validându-se operaţia prin butonul OK se va genera
rezultatul respectivei funcţii.
De regulă, utilizarea asistentului de funcţii presupune parcurgerea a
doi paşi:
- pasul 1 semnifică alegerea tipului de funcţie;
- pasul 2 presupune completarea interactivă a sintaxei funcţiei
respective.
Funcţiile statistice
Funcţiile statistice (Statistical) permit efectuarea de calcule statistice
utilizând serii de valori:
=MAX(listă) returnează cea mai mare valoare din listă. Lista poate fi
compusă din: numere, formule numerice, adrese sau nume de câmpuri;
=MIN(listă) returnează cea mai mică valoare din listă;
=AVERAGE(listă) calculează media valorilor din listă;
=GEOMEAN(listă) calculează media geometrică a valorilor dintr-o
listă
=HARMEAN(listă) calculează media armonică a valorilor dintr-o
listă;
=MEDIAN(listă) calculează valoarea mediană dintr-o listă;
=COUNT(listă) numără celulele ocupate dintr-o listă de câmpuri;
Funcţiile de informare
Funcţiile de informare (Information) afişează informaţii referitoare
la celule şi câmpuri:
=ISBLANK(X) determină dacă X sau amplasamentul definit de
argumentul X este sau nu o celulă vidă. Funcţia returnează TRUE - valoarea
logică de adevăr - dacă amplasamentul este o celulă vidă şi FALSE –
valoarea logică de fals - în caz contrar;
=ISNUMBER(X) verifică dacă X conţine o valoare numerică.
Funcţia returnează TRUE – adevărat- dacă X conţine un număr, altfel
returnează FALSE sau fals. Argumentul X poate fi o valoare, o adresă, text
sau o condiţie);
=ISTEXT(X) verifică dacă X conţine un şir de caractere, returnând
după caz TRUE sau FALSE.
=ISNONTEXT(X) verifică dacă X nu conţine un şir de caractere,
returnând după caz TRUE sau FALSE.
=ISLOGICAL(X) verifică dacă argumentul X conţine o valoare de
tip logic returnând după caz TRUE sau FALSE.
=ISERROR(X) verifică dacă argumentul X conţine o valoare de tip
eroare, returnând după caz TRUE sau FALSE.
Funcţiile logice
Funcţiile logice (Logical) determină evaluarea unor expresii şi în
funcţie de acestea furnizează acţiuni sau rezultate complexe, generând valori
de adevăr sau de fals - corespunzător unor condiţii (acestea pot fi evaluate şi
înlănţuite cu ajutorul operatorilor logici AND, OR, NOT).
=IF(condiţie;X;Y) testează argumentul condiţie şi în funcţie de
rezultatul evaluării logice, generează argumentul X dacă condiţia este
adevărată sau argumentul Y dacă aceasta este falsă. Argumentele X sau Y
pot fi valori, şiruri de caractere (plasate între ghilimele), nume de câmpuri
sau adrese de celule sau câmpuri care conţin aceste valori. În locul
argumentelor X sau Y se pot imbrica alte structuri condiţionale IF,
generându-se potrivit condiţiilor ulterioare, X1,Y1 sau X2,Y2 şi aşa mai
departe.
=AND(evaluare logică1,evaluare logică2,...) returnează valoarea
logică TRUE dacă toate argumentele sunt adevărate şi valoarea logică
FALSE dacă unul sau mai multe argumente sunt false;
=OR(evaluare logică1,evaluarea logică2,...) returnează valoarea
logică TRUE dacă orice argument este adevărat şi valoarea logică FALSE
dacă toate argumentele sunt false;
=NOT(evaluarea logică) inversează valoarea argumentului,
returnând după caz TRUE sau FALSE;
=TRUE() returnează valoarea logică TRUE;
=FALSE() returnează valoarea logică TRUE;
Funcţiile financiare
Funcţiile financiare (Financial) efectuează o serie de calcule
economico-financiare furnizând prin valorile returnate informaţii utile
referitoare la amortismente, la rentabilitatea investiţiilor, plasamentelor,
împrumuturilor etc.
=PV(rata dobânzii;număr de perioade;mărimea plăţii;[valoare
viitoare;tipul]) returnează valoarea actuală (present value) aferentă unei
sume investite sau depozitate la bancă, prin plăţi periodice, în condiţiile unei
rate constante a dobânzii. Funcţia financiară PV calculează deci valoarea
prezentă a unei sume investite, adică valoarea curentă a unei serii de plăţi
viitoare. Funcţia se utilizează pentru a se determina dacă valoarea de
revenire a unei anumite investiţii este favorabilă sau nu, ţinând cont de
costul iniţial al investiţiei.
Funcţia PV (ca şi alte funcţii financiare PMT, FV) este considerată a
fi o funcţie-anuitate, adică operează cu o investiţie sau un depozit la care
toate plăţile sunt egale şi sunt efectuate la intervale regulate.
Argumentele funcţiei PV au următoarea semnificaţie:
- rata dobânzii reprezintă procentul de dobândă perceput pentru o
anumită perioadă;
- număr de perioade reprezintă numărul total de plăţi periodice;
- mărimea plăţii semnifică valoarea plăţii făcute în fiecare perioadă;
- valoare viitoare reprezintă suma totală care se doreşte a fi realizată
după ultima plată;
- tipul este un parametru care semnifică faptul că plata se face la
începutul perioadei (valoarea 1) sau la sfârşitul perioadei (valoarea 0 –
implicită).
Dacă sunt omise ultimele două argumente, acestea vor fi considerate
ca având valori nule. Argumentele rata dobânzii şi numărul de perioade
trebuie exprimate în aceeaşi unitate de timp –lună sau an).
=FV(rata dobânzii;număr de periode[;mărimea plăţii; valoarea
prezentă; tipul]) returnează valoarea viitoare (future value) a unei investiţii
sau plasament în condiţii de anuitate (plăţi şi rate ale dobânzii constante).
Argumentele funcţiei financiare FV sunt identice ce cele ale funcţiei PV cu
excepţia faptului că unul din argumente reprezintă valoarea prezentă a
investiţiei sau plasamentului.
=PMT(rata dobânzii;număr de perioade;valoare prezentă[;valoare
viitoare;tip]) calculează valoarea lunară sau anuală a plăţii pentru o
investiţie sau un împrumut.
=RATE(număr de perioade;valoarea plăţii;valoare prezentă)
returnează rata dobânzii pe perioada unei anuităţi, pentru un împrumut sau o
investiţie.
=NPER(rata dobânzii;valoarea plăţii;valoare prezentă) returnează
numărul de perioade de plată pentru o investiţie sau un plasament. Altfel
spus, se calculează câte vărsăminte sunt necesare pentru ca un capital
constituit printr-o investiţie şi remunerat printr-o dobândă să atingă o
valoare specificată.
=NPV(rata dobânzii;valoare1,valoare2,…..) calculează valoarea
actuală netă a unei investiţii bazate pe o serie periodică de intrări de numerar
(cash flows). Funcţia NPV diferă de funcţia PV (present value), pentru că se
bazează pe vărsăminte care nu au aceeaşi mărime. Astfel se calculează
valoarea actuală netă a unor intrări viitoare de fonduri, pentru a se evalua
rentabilitatea unei investiţii. Intrările de fonduri sunt operaţionale la
intervale regulate, la sfârşitul fiecărei perioade.
=SLN(valoare de inventar;valoare reziduală;durata normată de
funcţionare) calculează amortismentul linear al unei imobilizări cu o valoare
de inventar dată, ţinând cont de o valoare reziduală estimată, pentru un
număr de periode cât se presupune că va funcţiona investiţia. Amortizarea
lineară a unei imobilizări se face prin anuităţi constante (anuitatea se
calculează raportând valoarea de inventar a imobilizării la durata de
funcţionare a acesteia). Toate funcţiile financiare pentru calculul
amortismentului fac apel la noţiunea de valoare reziduală. Această noţiune
semnifică valoarea ce va putea fi recuperată la revânzarea imobilizării.
=VDB(valoare de inventar; valoare reziduală; durata normată de
funcţionare; debutul perioadei; sfârşitul perioadei [;rata de depreciere;
comutator]) calculează amortismentul degresiv ajustat (variable declining
balance) al unei imobilizări cu o valoare de inventar anume, o oarecare
valoare reziduală; amortizabilă pe mai mulţi ani; cu o anumită rată de
depreciere. Amortismentul degresiv ajustat reprezintă amortismentul
contabil descrescător (amortismentul este mai mare pentru primele anuităţi)
până ce anuitatea amortismentului este mai mică decât anuitatea ce
corespunde amortismentului linear, iar de aici încolo suma amortizabilă este
calculată linear. Argumentele “debutul” şi “sfârşitul perioadei” sunt utilizate
pentru calcularea anuităţilor incomplete de amortisment, adică plecând de la
o perioadă când se începe calculul amortizării, către ultima perioadă pentru
care se calculează amortizarea.
Rata de depreciere este un parametru care influenţează amortizarea
în sensul creşterii gradului de depreciere al imobilizării.
Argumentul facultativ “comutator” permite sau trecerea automată de
la amortizarea degresivă la amortizarea lineară (valoare zero – implicită) sau
împiedicarea acestei treceri (valoare unu).
=SYD(valoare de inventar;valoare reziduală;durată normată de
funcţionare; perioada pentru care se calculează amortizarea) returnează
amortismentul degresiv absolut, fără a corecta ultimele anuităţi pentru
amortizarea completă a investiţiei.
=DB(valoare de inventar;valoare reziduală;durată normată de
funcţionare; perioada pentru care se calculează amortizarea;numărul de luni
pe an de funcţionare a imobilizării) returnează amortismentul degresiv
absolut, ţinând cont de numărul de luni pe an de funcţionare a imobilizării,
deci ia în calcul un posibil aspect sezonier de utilizare al acesteia. Cele două
funcţii SYD şi DB sunt calculate pentru o rată de depreciere egală cu 2.
=DDB calculează amortizarea după metoda softy şi este o funcţie
asemănătoare cu DB, cu excepţia faptului că ultimul argument este un factor
de multiplicare al amortizării degresive. Astfel, anuităţile sunt calculate de o
aşa manieră încât ultima anuitate este n, penultima anuitate este 2n,
antepenultima este 3n şi aşa mai departe.
Chipset-ul
Chipset-ul plăcii de bază este o componentă electronică deosebită
care asigură logica de funcţionare a plăcii de bază. Placa de bază este doar
un suport fizic de interconectare electrică a componentelor, în timp ce
chipset-ul este de fapt cel ce coordonează, sincronizează şi controlează toată
circulaţia de informaţii pe magistralele plăcii de bază. Chipset-ul asigură
corelaţia dintre setul de instrucţiuni ale microprocesorului cu sarcinile pe
care le poate înţelege placa de bază şi le poate transmite spre execuţie
celorlalte dispozitive.
a) b)
Figura 5.6. Slot-uri (a – AMR, b – CNR)
Trebuie precizat faptul că, un calculator poate avea unul sau mai
multe procesoare. Plăcile de baza permit în general prezenţa unui singur
procesor, însă sunt producători ce oferă opţiunea de dual processor (două
procesoare pe aceeaşi placă de bază). Problema este că numai anumite
sisteme de operare ştiu să folosească avantajele multiprocesării. La
Windows 9x spre exemplu, prezenţa unui procesor suplimentar nu va
influenţa cu nimic performanţa sistemului. Sistemele multiprocesor sunt
folosite în general la servere, sau în staţii de lucru cu flux mare de date
(CAD, GIS, etc.).
Pe lângă procesor, o importanţă deosebită o are partea de răcire.
Dacă ne referim doar la procesor, în această categorie intră trei elemente.
Unul este partea pasivă, radiatorul, iar cel de-al doilea este partea activă, aşa
numitul ventilator.
Pentru un mai bun transfer termic între pastila microprocesorului şi
cooler se foloseşte o pastă specială numită pastă termoconductoare, aceasta
fiind de trei tipuri: siliconică, din pulbere ceramică, pulbere de argint.
Tipuri de procesoare
Procesoarele sunt împărţite de regulă după setul de instrucţiuni,
astfel:
Procesoarele CISC (Complex Instructions Set Computer). Sunt
procesoare cu set complex de instrucţiuni, cu format variabil, care permit un
număr mare de moduri de adresare. Executarea unei instrucţiuni presupune
efectuarea mai multor operaţii în mai multe cicluri-maşină. Procesoarele
rezultate sunt complexe, cu un număr mare de cablaje care realizează
implementarea setului de instrucţiuni. Aceste procesoare utilizează eficient
memoria internă. Un exemplu este tipul MMX de la procesorul Pentium
care are un set extins de instrucţiuni pentru multimedia.
Procesoarele RISC (Reduce Instructions Set Computer). Sunt
procesoare cu set redus de instrucţiuni, care au instrucţiuni elementare,
majoritatea putând fi executate într-o singură perioadă de ceas. Instrucţiunile
au lungime fixă, folosind un singur acces la memorie. Au un număr minim
de moduri de adresare şi, în compensaţie, un număr mare de regiştri în care
se depun operanzii. Instrucţiunile lucrează cu operanzii de preferat în
regiştri, operaţiile fiind elementare. Datorită simplităţii operaţiilor
elementare, pot fi construite unităţi de prelucrare paralele rezultând execuţia
simultană a mai multor instrucţiuni. Cu aceste procesoare se implementează
tehnica PIPE-LINE de executare a instrucţiunilor, în care, în fiecare
perioadă de ceas se preia câte o instrucţiune. La un moment dat sunt în
execuţie mai multe instrucţiuni, în diverse stadii. Acest mecanism a fost
preluat de INTEL începând cu seria 486.
Noile microprocesoare
La ora actuală, Intel a lansat pe piaţă o nouă generaţie de
microprocesoare. Dacă până acum la achiziţionarea unui microprocesor se
avea în vedere viteza de tact (MHz sau GHz), de acum încolo, puterea de
calcul ţine cont de numărul de “inimi” ale acestuia. Aceste produse,
cunoscute ca şi Core duo, Core 2 duo sau Quad Core, oferă o viteză şi o
putere excepţionale pentru servere, staţii de lucru, conţinut multimedia,
jocuri, etc. Tranziţia către tehnologia multi-core a început prin tehnologia
Hyper-Threading, ce permitea executarea de către un singur microprocesor a
mai multor aplicaţii în paralel. Microprocesoarele cu mai multe „inimi”,
permit o adevărată prelucrare paralelă, ca şi cum ar exista mai multe pe
aceeaşi placă de bază. Practic, se reduce extrem de mult solicitarea la care
era supus microprocesorul în cazul utilizării mai multor aplicaţii simultan,
rezultând o viteză de lucru sporită. Toate aplicaţiile vor rula mult mai repede
şi mult mai bine, chiar dacă vor rula simultan.
Memoria Cache
Memoria cache interpune un bloc de memorie rapidă SRAM între
microprocesor şi un bloc de DRAM. Un circuit special denumit controller
de cache încearcă să menţină în memoria cache, datele sau instrucţiunile pe
care microprocesorul le va solicita în momentul următor apelând la un
algoritm statistic de anticipare. Dacă informaţia cerută se află în memoria
cache, ea poate fi furnizată fără stări de aşteptare (cache hit). Dacă
informaţia cerută nu este în memoria cache, ea este transferată din RAM la
viteza corespunzătoare RAM-ului, constituind un eşec cache (cache miss).
Un spor semnificativ de viteză este constatat mai ales în cazul în care
procesorul are de executat un program alcătuit din instrucţiuni de ciclare,
aflate în întregime în spaţiul de memorie cache.
Un factor major ce determină performanţele cache-ului este
cantitatea de informaţie conţinută, cu cât cache-ul este mai mare, cu atât
cantitatea de date transferată este mai mare. Practic, cache-ul este cuprins
între 256 KB şi 2-4 MB. Dezavantajul unui cache mai mare îl reprezintă
costul, cipurile SRAM mai rapide majorând costul întregului sistem.
Pentru microprocesor, cache-urile pot fi externe sau interne. Un
cache intern (cache L1), numit cache primar, este construit în circuitul
microprocesorului, iar un cache extern (cache L2) sau cache secundar,
foloseşte un controller extern şi cip-uri de memorie externă. Cache-ul
primar deţine un potenţial de accelerare mai mare decât cache-ul secundar
din cauza conectării sale directe la circuitul intern al microprocesorului, dar,
datorită plasării, memoria cache de nivel 1 are dimensiuni mai mici decât
cea de nivel 2.
Figura 5.17. Memoria cache L1 (primar) şi L2 (secundar)
Memoria video
Afişarea informaţiilor pe monitor a devenit o sarcină din ce în ce mai
complexă odată cu trecerea de la monitoarele alb-negru la monitoarele
color, de la simpla afişare de text la afişarea imaginilor în mişcare.
Placa grafică responsabilă de procesarea informaţiilor care se
afişează a devenit din ce în ce mai sofisticată incluzând acum elemente de
tipul BIOS-ul video, procesorul video, RAM-ul video.
Trebuie reţinut faptul că zona de memorie RAM alocată special
lucrului cu monitorul, valabil la primele PC-uri, este acum plasată direct pe
placa grafică sub denumirea de RAM-video. Capacitatea acestei memorii a
crescut continuu, fiind un parametru important al performanţei de ansamblu
a oricărui calculator.
5.4. MAGISTRALELE
Fiecare tastă are asociat un cod numeric, care este un cod ASCII
numit cod de scanare (Scan-code). Microprocesorul este capabil să sesizeze
momentul apăsării unei taste şi momentul eliberării sale putând genera
repetitiv codul de scanare al tastei menţinute în poziţia apăsat.
La ora actuală există mai multe tipuri de tastaturi, funcţie de ţara în
care sunt utilizate, respectiv de caracterele specifice limbii acelei ţări. După
modul cum sunt dispuse tastele alfabetice, tastaturile sunt standardizate în
mai multe tipuri, două dintre acestea fiind:
- tastatura de tip anglo-saxon (american) la care tastele alfabetice
încep cu literele Q W E R T Y...;
- tastatura de tip francez la care tastele alfabetice încep cu literele A
Z E R T Y...;
Tastaturile au un cod intern propriu care poate fi schimbat prin
comenzi de configurare, în funcţie de particularităţile ţării în care se
utilizează tastatura respectivă.
În figura 3.24. este prezentată o tastatură americană, acest tip fiind
cel mai utilizat la ora actuală. De asemenea, în urma utilizării tot mai
frecvente a interfeţei grafice Windows, s-a dezvoltat şi o tastatură care să
uşureze anumite operaţii specifice acestui mediu (figura 3.25.).
Scanner-ul
Scanner-ul reprezintă un echipament opţional în cadrul unui sistem
de calcul, care se utilizează pentru captarea imaginilor în vederea prelucrării
acestora cu calculatorul. Cu ajutorul unui sistem de senzori, scanner-ul preia
imagini, desene şi texte, pe care le scanează (operaţia se mai numeşte şi
digitalizare) şi cu ajutorul unui software adecvat, le transmite calculatorului
care le memorează, sub forma unor fişiere, după care acestea pot fi supuse
prelucrării.
Principalele caracteristici care definesc performanţele unui scanner
şi calitatea imaginilor scanate sunt:
- rezoluţia, care reprezintă numărul de puncte pe inch pătrat pe care
le poate citi;
- numărul de culori, reprezintă setul de culori care pot fi codificate
de scanner;
- viteza de scanare, reprezintă viteza cu care un scanner citeşte şi
prelucrează o imagine de mărime standard.
Rezoluţia este dată de numărul şi mărimea celulelor de citire şi se
exprimă în număr de pixeli (puncte) pe inch sau dot per inch prescurtat dpi.
Imaginea scanată este cu atât mai fidelă cu cât rezoluţia este mai bună.
Imprimanta
Este dispozitivul prin intermediul căruia informaţiile din calculator pot
fi afişate pe un suport de hârtie.
Principalele caracteristici ale unei imprimante sunt viteza de tipărire
(în caracter sau pagini pe minut), rezoluţia, dimensiunea maximă a hârtiei
A4 - 210 x 297 mm, A3 - (297 x 420 mm) etc. şi memoria proprie.
În tabelul de mai jos sunt prezentate principalele tipuri de
imprimante:
Tip Caracteristici
imprimantă
- preţ scăzut;
- rezoluţia funcţie de numărul de ace (în general
Matricială
scăzută);
- cost foarte redus pentru consumabile
- culori de bună calitate;
- preţ scăzut;
Jet de cerneală
- rezoluţie aprox. 300 puncte/inch;
- cost mediu consumabile.
- culori de foarte bună calitate;
Laser - preţ ridicat;
- cost mic consumabile.
- culori de foarte bună calitate;
Termică - preţ ridicat;
- cost mare consumabile.
a. b.
Figura 5.33. Disc floppy de 3,5 in (a – faţă, b – spate)
şi unitate de disc floppy (c)
Discul floppy are 2 feţe utile introduse într-un suport rigid, fiecare
faţă având 80 de cercuri concentrice numite piste. Fiecare pistă este formată
din 18 sectoare, un sector având o capacitate de 512 B (octeţi).
Compact discuri
Compact discul constituie un alt suport de memorie externă cu
caracteristici superioare faţă de discurile flexibile. CD-ROM-ul (Compact
Disc Read Only Memory) reprezintă suportul de memorie în plină
ascensiune datorită facilităţilor deosebite pe care le prezintă, atât în ce
priveşte tehnologia avansată de fabricaţie, cât şi în ce priveşte modul de
organizare şi de accesare a informaţiilor. Stocarea şi accesarea datelor pe
CD-ROM-uri, se realizează prin mijloace optice cu o viteză mult mai rapidă,
care reduc numărul de componente mecanice şi măresc fiabilitatea
suportului. De aici şi denumirea lor de discuri optice.
CD-urile au o dimensiune standard de 120 mm diametru, o grosime
de 1,2 mm şi o perforaţie de 15 mm, existând şi o variantă mai mică, cu un
diametru de doar 80 mm, sau o variantă de formă dreptunghiulară.
a) b)
Figura 5.43. Mouse (a – primul mouse, creat de Engelbart,
b – mouse cu 2 butoane şi rotiţă de „scrool”)
Modemul (MOdulator/DEModulator)
Reprezintă un dispozitiv hardware care facilitează comunicarea între
două calculatoare sau între un calculator şi un fax independent, în vederea
schimbului de informaţii pe linii de telefon.
Prin intermediul modem-ului semnalele sunt preluate de la
calculatorul sursă sunt mai întâi modulate şi transformate din semnale
digitale în semnale analogice şi apoi sunt transmise pe linia telefonică. La
recepţia semnalelor, modemul de pe calculatorul destinaţie le demodulează
şi le reconverteşte din semnale analogice, făcându-le apte de a fi
recepţionate şi înregistrate de către calculatorul destinaţie. Se pot astfel
transmite şi recepţiona orice document, fişier, poştă electronică, etc.
Modularea datelor face posibilă transmiterea acestora pe linii
telefonice obişnuite, iar comprimarea asigură reducerea timpului de
transmisie prin creşterea volumului de date transmise pe unitate de timp.
La majoritatea calculatoarelor actuale facilităţile de comunicaţie sunt
implementate cu ajutorul fax-modem-ului care devine în prezent una dintre
cele mai importante componente hardware din configuraţia unui calculator,
prin intermediul căreia se realizează atât transmiterea de faxuri cât şi
obţinerea de servicii on-line (exemplu comunicare prin Internet).
Întrebări
1. Descrieţi caracteristicile principalelor tipuri de plăci de bază.
2. Descrieţi pe scurt utilitatea componentelor unităţii de comandă.
3. Descrieţi caracteristicile memoriilor de tip ROM şi RAM.
4. Descrieţi pe scurt principalele tipuri de magistrale.
5. Clasificaţi echipamentele periferice.
Capitolul 6.
2510 = 110012
Verificare:
100012 = 1x24 + 1x23 + 1x20 = 16 + 8 + 1 = 25
Sistemul de numeraţie octal
a b a∨ b a∧ b a b
0 0 0 0 1 1
1 0 1 0 0 1
0 1 1 0 1 0
1 1 1 1 0 0