Sunteți pe pagina 1din 208

Capitolul I

Elemente de arhitectură a calculatoarelor personale

1.1. Noţiuni introductive


1.2. Componentele de bază ale unui sistem de calcul
1.3. Microprocesorul şi coolerul
1.4. Placa de bază
1.5. Hard disk-ul
1.6. Placa video(grafică)
1.7. Monitorul
1.8. Tastatura şi mouse-ul
1.9. Unităţi de stocare flexibile
1.10. Floppy disk drive
1.11. Cd-Rom
1.12. Placa de sunet
1.13. Placa tv tuner
1.14. Placa de reţea
1.15. Imprimanta
1.16. Scanner
1.17. Modem
1.18. Boxele active
1.19. Memoria internă
1.20. Ce avem în vedere la cumparărea unui pc ?
1.21. Alegerea ofertei optime

1
1.1 Noţiuni introductive

Calculatoarele - peste tot auzim de ele. Pentru unii un domeniu de vis, pentru
alţii un „rău” necesar. Cred că nu există persoană intelectuală şi nu numai care să nu
îşi dorească un calculator personal sau cel puţin să aibă acces la unul. Din păcate
pentru majoritatea, calculatoarele sunt doar o cutie, nişte periferice şi un monitor în
faţa căruia stau minute, zile şi ore copiii, oamenii de afaceri sau simpli cetăţeni.
Un lucru este cert în ziua de azi. Nu există domeniu şi nu ar trebui să existe
persoane care să nu aibă măcar acces la un calculator pentru că argumente sunt fără
limită, începând de la avalanşa de cunoştinţe, de informaţie care implicit înseamnă
putere, de multitudinea de posibilităţi de comunicare şi uşurare a muncii efective.
A face un rezumat sintetic despre posibilităţile de utilizare a calculatorului este o
sarcină aproape imposibilă. Calculatorul nu este utilizat numai pentru calcule simple (sau
sarcini de automatizare), scopul pentru care a fost gândit initial.Calculatoarele au pătruns
în domenii pentru care nu au fost gândite la început. Oamenii sunt în mod natural
superiori calculatorului mai puţin în activitatile de rutină, care constau în acţiuni
repetitive. În aceste domenii calculatorul poate înlocui omul în totalitate. Cu toate acestea
chiar şi acolo unde sunt necesare bogăţia de idei, creativitatea sau puterea de decizie,
calculatoarele încep să fie utilizate,cel puţin ca ajutoare. Motivele pentru această
extindere vizibilă a posibilitaţilor de utilizare a calculatoarelor sunt numeroase. Astfel
putem enumera :
- creşterea explozivă a capacităţii de prelucrare a calculatorului ;
- scăderea drastică a costurilor de achiziţionare şi de utilizare ;
- dezvoltarea sistemelor de operare şi a programelor tot mai apropiate de
utilizator;
- dezvoltarea de programe tot mai prductive;
- creşterea standardizării programelor;
- dezvoltarea în continuare prin legarea în reţea a calculatoarelor.
În ceea ce priveşte domeniile de utilizare a calculatoarelor ,şi acestea sunt la fel de
numeroase:
- există posibilităţi de utilizare în domeniul activităţilor productive;
- se utilizează în învăţământ -programe de invăţare;
- se pot utiliza în activitatea zilnică;
De asemenea se utilizează pentru:
- întocmirea corespondenţei de afaceri;
- întocmirea formularelor de lucru şi a prezentărilor;
- realizarea evidenţei contabile;
- calculul costurilor;
- statistici şi verificare;
- administrarea adreselor clienţilor;
- urmărirea termenelor;
- poşta electronică (e-mail);
- folosirea Internetului în vederea procurării de informaţii
- cumpărături.
Astăzi nu se vorbeşte în zadar despre aşa numita societate informaţională şi aceasta
este socotită o comunitate al cărei bun esenţial,informaţiile, s-au dezvoltat în continuu. O

2
mare parte din timpul de munca folosit în statele industrializate este folosit pentru
prelucrarea datelor. Cercetarea stiintifică deja a indicat informaţia ca fiind al patrulea
factor de producţie alături de muncă, capital şi mijloace de producţie. De aceea acestea
oricine ar trebui măcar să ştie din ce este alcătuit un calculator având în vedere
perspectiva că în viitor ar putea achiziţiona un asemenea echipament şi ar trebui să
ştie exact ce îşi doreşte şi la ce va folosi acel echipament.
Un calculator reprezintă un dispozitiv electronic pentru prelucrarea datelor. După
tehnica principală şi capacitatea de lucru a unor asemenea dispozitive se disting
următoarele tipuri de calculatoare:
- supercalculatoare (care posedă o capacitate de calcul enormă - folosite de pildă in
cercetări in domeniul militar);
- calculatoare mari (mainframe - pentru administrarea colectiilor mari de date
utilizate in bănci sau in firme de asigurări);
- calculator personal (PC) - un calculator independent capabil să lucreze singur. PC-
ul dispune de propria sa capacitate de lucru. Poate prelua date sa le prelucreze sa le
memoreze si sa le extraga;
- staţie de lucru (Workstation) - este un calculator independent cu capacitate de
calcul proprie şi care este legat printr-o reţea la un calculator central(server) Serverul este
responsabil pentri colecţiile de date şi administrarea programelor.
Cum funcţionează un calculator? În general, sarcina calculatorului este să
prelucreze datele sau informaţiile. Principiul:

Datele, deci informaţiile sunt prezentate sub diferite forme (text, numere, imagine,
sunet) sunt introduse in calculator unde se prelucrează, fiind apoi prezentate utilizatorului
într-o formă care acesta să o inteleagă.
Părţile componente ale unui calculator sunt:
 dispozitive de intrare pentru introducerea datelor in calculator;
 unitatea centrală pentru prelucrarea datelor;
 dispozitive de ieşire pentru a prezenta utilizatorilor datele prelucrate;
 suporturi de memorie externă pentru stocarea datelor pe o anumită durată în
scopul folosirii lor ulterioare. Aceste suporturi sunt numite externe deoarece nu fac parte
din unitatea centrală. Pentru prelucrarea datelor unitatea centrală foloseşte memoria
internă.
Un calculator este format din ambele componente componente(hardware şi
software)-corp şi spirit.
Când ne referim la partea hardware ne gândim implicit la ceva „greu” adică
componentele fizice din care este alcătuit calculatorul aici incluzând tot ce utilizatorul
vede (cutia calculatorului, monitor, tastatură, mouse, sistem audio, imprimantă, scanner,
cameră video) şi tot ce există mai ales în componenţa acestora. Atunci când ne referim la
partea software ne gândim la tot ce este „uşor” în componenţa acelui calculator adică
programele prin care utilizatorul exploatează sistemul de calcul. Cu ajutorul componentei
software utilizatorul transmite calculatorului metodele de stucturare şi de redare a datelor,
prelucrarea acestora precum şi metode de gestiune a acestor resurse. Este de remarcat
faptul că din ce în ce tot mai multe elemente importante din arhitectura unui
calculator au căpătat individualitate, păstrându-şi bineînţeles integrarea în sistem,
prin acest lucru urmărindu-se posibilitatea upgrade-urilor fără a se înlocui întregul

3
calculator. Astfel acestuia i se poate conferi titulatura de sistem de calcul, adică un
ansamblu de două componente: hardware (care cuprinde totalitatea componentelor
electronice şi mecanice) şi software (care cuprinde totalitatea programelor
utilizate).
Partea hardware cuprinde memoria care stochează datele şi instrucţiunile ce
permit calculatorului să funcţioneze, unitatea centrală de procesare (CPU) care duce
la îndeplinire acele instrucţiuni, unitatea BUS care conectează părţile componente
ale computerului, unităţile de intrare, ca de exemplu tastatura şi mouse -ul, care
permit user-ului să comunice cu computerul, unităţile de ieşire, ca de exemplu
imprimanta şi monitorul, care permit computerului să afişeze informaţiile ce rute de
user şi altele.
Partea de software este în general compusă din sistemul de operare şi din
programe utilitare care permit computerului managmentul fişierelor sau al unor
periferice.
Sistemul de calcul este compus din :
1. Unitatea centrală de Procesare
2. Unităţile periferice:
- dispozitivele de intrare;
- dispozitivele de ieşire;
- dispozitivele de intrare/ieşire;
3. Memoria internă şi externă;
4. Sistemul BUS.
Unitatea centrală de procesare este un circuit microscopic care este principalul
procesor din computer. Un CPU este în general un singur microprocesor făcut din
material semiconductor, de obicei siliciu, având pe suprafaţă milioane de
componente electrice. Pe o scară mai largă, un CPU este de fapt o însumare de
unităţi de procesare interconectate, fiecare fiind răspunzătoare pentru un singur
aspect al funcţiei CPU-ului. Unităţile de procesare interpretează şi implementează
instrucţiunile software-ului, face calcule şi comparaţii, decizii logice (adevărat sau
fals), stochează temporar informaţii pentru alte unităţi de procesare, monitorizează
paşii programului în desfăşurare şi permit CPU-ului să comunice cu ale părţi
componente ale computerului.
Principala funcţie a CPU-ului este de a realiza operaţii aritmetice şi logice,
asupra datelor luate din memorie şi asupra informaţiilor primite de la periferice.
CPU-ul este controlat de o serie de instrucţiuni provenite de la anumite tipuri de
memorie, cum ar fi cele stocate în hard disk, floppy disk, CD-ROM sau benzi
magnetice. Aceste instrucţiuni sunt trecute prin RAM (Random Access Memory),
unde le sunt date adrese specifice de memorie, în funcţie de necesitatea şi utilitatea
lor.
În timpul executării unui program, datele sunt trecute din RAM printr -o
interfaţa de fire numite „BUS unit”, care conectează CPU cu RAM. Apoi datele sunt
decodate printr-o unitate de decodare, care interpretează şi implementează
instrucţiunile. Odată decodate, datele sunt trecute prin unitatea aritmetico -logică
(ALU), care realizează calcule aritmetice şi comparaţii. Aceste date pot fi stocate de
către ALU în adrese de memorie temporare, numite regiştri, de unde pot fi luate
rapid. ALU realizează operaţii specifice, cum ar fi adunări, înmulţiri şi teste

4
condiţionale ale datelor din regiştri, rezultatele fiind trimise spre RAM sau stocate
în alţi regiştri pentru a fi folosite ulterior. În timpul acestui proces, o altă unitate de
procesare (Unitatea de Comandă şi Control) monitorizează fiecare instrucţiune
succesivă a programului, asigurându-se de ordinea corectă a instrucţiunilor. Acesta
unitate are ca principală funcţie corectarea posibilelor erori survenite în parcurgerea
instrucţiunilor în mod corect.
CPU este condus de frecvenţa de ceas, realizată de unele circuite repetitive
asemănătoare unui ceas, care trimite semnale pulsatorii periodice cu rolul de a
sincroniza operaţiile. Aceste frecvenţe pulsatorii sunt măsurate în MHz.
Computerele prin intermediul CPU pot accesa un număr constant de unităţi de
bază ale datelor (măsurate în biţi). Acest număr constant se numeşte cuvânt de
prelucrare, iar dimensiunea cuvântului a dat naştere unei clasificări: calculatoarele
normale foloseau cuvinte de 64 biţi, cele simple şi 128 biţi, cele duble;
minicalculatoarele foloseau cuvinte de 32 biţi, cele simple şi 64 biţi, cele duble iar
microcalculatoarele 8, respectiv 16 biţi, ajungându-se chiar la 32.
Unităţile de intrare, cum ar fi tastatura, mouse, scanner, joystick, camera
digitală, light pen, touch panel etc., permit celui ce operează computerul (user) să
comunice cu acesta.
Unităţile de ieşire sunt acele unităţi cu ajutorul cărora computerul comunică
utilizatorului rezultatele procesării sale: monitoare, imprimante, boxe, proiectoare
etc.
Unităţile de intrare/ieşire sunt acele unităţi care pot prelua date sau informaţii
şi în acelaşi timp pot transmite date sau informaţii: modem, plăcile de sunet sau
imagine etc.
Memoria internă (RAM=random acces memory şi ROM=read only memory).
Memoria RAM este acea memorie care se şterge la închiderea sistemului de calcul.
Ea poate fi de mai multe feluri: FPM-RAM (fast page mode), EDO-RAM (extended
data output), SD-RAM (syncronous dynamic), RD-RAM, DD-RAM şi altele. Un
important mod de a le deosebi este prin viteza lor de a accesa datele. Faţă de RAM,
ROM este memoria care poate fi doar citită nu şi alterată, şi nu poate fi ştearsă.
Memoria externă este cea care păstrează datele şi informaţiile chiar după
închiderea calculatorului şi poate fi transportată. Aceasta poate fi stocată pe hard
disk, floppy disk, CD-ROM, benzi magnetice, etc.
Unitatea BUS este un cablu plat cu numeroase fire paralele, care permite
părţilor componente ale calculatorului să intercomunice. Pe acest cablu pot fi
transmise simultan mai mulţi biţi: pe un bus de 16 biţi, având deci 16 fire paralele,
pot fi transmise simultan 16 biţi, adică 2 bytes.

5
1.2 Componentele de bază ale unui sistem de calcul

Unitatea centrală de prelucrare este componenta care poate realiza efectiv operaţiile
de prelucrare a datelor care sunt alcătuite din operaţii aritmetice, operaţii logice, operaţii
de manipulare a datelor şi altele. Dacă un calculator ar fi om, unitatea centrală ar fi om
unitatea centrală ar fi creierul său.Unitatea centrală se află în interiorul carcasei
calculatorului pe asa numita placă de bază(mainboard sau motherboard).
Unitatea centrală are în componenţă:
 procesorul
 memoria de lucru
 controlerul de intrare/ieşie(I/O –control) cu sistemul de magistrale(bus-uri).
Echipamentele periferice sunt extrem de variate atât din punct de vedere al
fabricanţilor, calităţii, preţului etc. Acestea extind unitatea centrală şi reprezintă
interfaţa dintre utilizator şi calculator. Datele de intrare şi ieşire precum şi programele
pot fi introduse şi rulate de la tastatură dar pot fi introduse pe discuri sau alte supoturi
cum ar fi benzi magnetice în vederea prelucrării ulterioare.
Unităţile de interfaţă sunt dispozitive şi circuite cu care putem asigura legătura
între diferitele echipamente periferice sau dintre acestea şi unitatea centrală. La o
unitate centrală pot fi ataşate mai multe echipamente periferice ca şi de unităţ i de
interfaţă. Din punctul de vedere al caracteristicilor tehnice şi funcţionale toate
componentele concret asamblate şi care sunt conectate pentru a putea fi realizat un
sistem electronic de calcul pot defini configuraţia sistemului respectiv.
În orice sistem structura internă a calculatorului este mai complicată şi necesită
un limbaj de specialitate de înaltă clasă având în vedere multitudinea de componente
şi de caracteristici pe care le pot avea acestea. Componentele se pot individualiza în
aşa fel încât să satisfacă dorinţele utilizatorului şi bugetul acestuia. Aceste
componente mai sunt numite mai ales în literatura de specialitate, componente
periferice interne.

1.3 Microprocesorul şi coolerul

Microprocesorul este un circuit electronic care funcţionează într-un mod


asemănător unităţii centrale de procesare (CPU), executând calculul şi procesarea
datelor, a operaţiilor logice şi aritmetice, dar mai ales poate să implementeze date la
o anumită adresă, precum şi să determine o anumită adresă. Microprocesoarele sunt
deasemenea folosite în alte sisteme electronice avansate, cum ar fi multe din
perifericele calculatorului, sistemul electric al avioanelor moderne sau al aparaturii
electro-casnice etc. Până în anul 1995 au fost contruite cca. 4 miliarde de
microprocesoare în întreaga lume, iar până în zilele noastre numărul lor atinge
proporţii astronomice. Microprocesorul este, privind pe scară ultra -largă, un circuit
integrat. Circuitele integrate, microcipurile cum mai sunt denumite, sunt circuite
electronice complexe de dimensiuni extrem de mici construite pe o suprafaţă plană
de semiconductor. Microcipurile moderne incorporează în jur de 22 de mii de
tranzistori (care îndeplinesc funcţii de amplificatori, oscilatori sau întrerupători), pe
lângă alte componente, cum ar fi rezistoare, diode, condensatori şi fire, care ocupă o

6
suprafaţa de dinensiunea unui timbru. Aşa cum era de aşteptat procesorul este
elementul de bază al unui microcalculator.
Fizic microprocesorul este un set de circuite integrate într-o pastilă de siliciu. În
general un procesor poate realiza iniţializarea sesiunii de lucru, încărcarea
sistemului de operare, executarea tuturor aplicaţiilor şi controlul fluxului de
date. Din punct de vedere funcţional, colecţiile de tranzistori ce formează diferite
circuite integrate, invididualizează mai multe componente de bază ce asigură
funcţiile de prelucrare automată a datelor.

Un microprocesor are în arhitectura sa mai multe secţiuni, fiind din multe


puncte de vedere asemănător cu CPU-ul: unitatea aritmetico-logică (ALU),
regiştrii, unitatea de comandă şi control, unitatea BUS şi unităţile de memorie
internă conţinute în chip. Microprocesoarele mai complexe mai conţin şi alte
secţiuni: cum ar fi cele de memorie specială, numite „cache memory”, folosite
pentru a mări viteza de acces a memoriei din unităţile de stocare externă.
Microprocesoarele moderne operează cu unităţi bus de 64 biţi, adică putând
transfera simultan 64 biţi.
Un oscilator de cristal al CPU produce un semnal de ceas care coordonează
toate activităţile microprocesorului. Frecvenţa acestui semnal de ceas atinge valori
de peste 1 GHz, adică ciclul se repetă de 1000 de mil. de ori pe secundă, permiţând
efectuarea a câtorva miliarde de calcule pe secundă.
Cipurile RAM sunt folosite alături de microprocesor pentru a acoperi nevoia de
memorie pentru programele în execuţie.
Microprocesoarele au anumite caracteristici care le conferă performanţa:
1. viteza de lucru, dată de viteza ceasului
7
2. capacitatea de memorie pe care o poate aloca la un moment dat;
3. setul de instrucţiuni pe care le poate executa;
4. capacitatea regiştrilor de lucru;
5. tipul construcţiei.
Principala caracteristică a unui procesor este viteza, legată de viteza
ceasului de sistem care vibrează la o anumită frecvenţă măsurată în MHz. În
general microprocesoarele au o structură mai complexă decât alte chipuri, iar
fabricarea lor necesită echipamente de înaltă precizie. Microprocesoarele sunt
construite printr-un proces de depunere şi înlăturare de materiale conductoare,
semiconductoare şi izolatoare, pe un suport de siliciu, un strat subţire după altul,
până când sute de astfel de straturi crează un fel de sandwich ce conţine circuite
interconectate. Doar suprafaţa superioară, un strat de aproape 10 microni, este
folosit pentru circuitele electronice.

Cooler-ul contribuie la răcirea


componentelor electrice. Unul se află în
apropierea alimentatorului, iar celalalt
care se mai numeste cooler sau fan
(figura), se află situat pe procesor.
Pentru un mai bun transfer termic
între pastila procesorului şi cooler se
foloseşte o pastă specială numita pastă
termoconductoare, aceasta fiind de trei
tipuri: siliconică, din pulbere ceramică,
pulbere de argint.

1.4 Placa de bază

Placa de bază este principala placă de integrate din interiorul computerului.


Cele mai importante chipuri şi alte părţi componente electronice care realizează
funcţiile computerului sunt locate pe placa de bază. Placa de bază este o placă de
circuite integrate care conectează variatele elemente aflate pe ea sau at aşate de ea,
prin intermediul ghidajelor electrice. Placa de bază este indispensabilă computerului
şi conferă principala funcţie de compilaţie sau procesare.
În mod normal computerele personale sau PC-urile au o singură unitate
centrală de procesare sau un singur microprocesor, care este locat împreună cu
celelalte chipuri pe placă de bază. Tipul construcţiei şi modelul chipului CPU de pe
placa de bază este un criteriu cheie în desemnarea vitezei şi a celorlalte performanţe
ale computerului. Microprocesorul, în majoritatea calculatoarelor personale, nu este
ataşat pentru totdeauna de placa de bază, ci este ataşat de aceasta printr -un socket,
putând fi înlocuit şi upgradat. De această facilitate nu se bucură numai
microprocesorul, dar şi celelalte componente de bază, cum ar fi placa video, placa
de sunet, placa de reţea etc. Acest lucru este foarte important mai ales atunci când

8
este vorba să schimbăm o anumită componentă, micşorându-se astfel costul acestei
operaţii, ne mai fiind necesară schimbarea întregului sistem.
Plăcile de bază mai conţin de asemenea importante componente de procesare,
cum ar fi sistemul BIOS (basic input/output sistem), care conţine intrucţiunile
principale necesare pentru a controla computerul atunci când este pornit; diferite
chipuri de memorie de tipul celor RAM sau Cache; circuite de control pentru
mouse, tastatură şi monitor; şi chipuri logice care care controlează diferile părţi
din funcţiile computerului. Având cât mai multe din componentele cheie ale
computerului pe placa de bază îmbunătăţeşte viteza de operare a computerului.

Plăcile de bază conţin mai multe tipuri de conectori şi interfeţe. Interfeţele cele mai
cunoscute sunt:
- ISA (Industry Standard Arhitecture – arhitectura industrială standard) este pe cale
de dispariţie, funcţioneaza la 16 MHz şi este folosită de plăci grafice, plăci de sunet şi
modemuri mai vechi;
- PCI (Peripheral Connection Interface – interfaţa de conectar a perifericelor) este
interfaţa cea mai cunoscută, funcţionează la 33 MHz şi este folosită de plăci grafice, plăci
de sunet, modemuri, convertoare, controllere. Fiind relativ noi oferă capabilităţi PnP(Plug
and Play – conectează şi foloseşte) şi împarte adresele IRQ (Intreruped Request – cerere
intreruptă) eliminând astfel problema cauzată de numărul limitat de IRQ dintr-un
calculator;
- PCI-X 2.0 (PCI eXtended) este o nouă versiune PCI dezvoltată de IBM şi HP. PCI-
X 533 oferă o lăţime de bandă de până la 4.3 GB/sec, de 32 de ori mai rapid decât prima
generaţie PCI. De menţionat este compatibilitatea completă hardware si software cu PCI;
- PCI Express permite o comunicare directă printr-o legătură dedicată. În acest fel
dispare nevoia de împărţire a lăţimii de bandă;

9
- AGP (Accelerated Graphics Port – portul de accelerator grafic) 1x/2x/4x/8x –
reprezintă interfaţa pentru plăci grafice moderne, funcţionează la 66 MHz în mod 1x, 133
MHz în mod 2x, 266 MHz în mod 4x şi 533 MHz în mod 8x;
- CNR ( Communications and Network Riser – amplificator de comunicaţie şi
reţele) este interfaţa folosită la realizarea de reţele de tip LAN;
- AMR (Audio – Modem Riser – amplificator audio-modem) este folosită pentru
conectarea de modemuri speciale;
- ACR (Advanced Comunication Riser – amplificator de comunicaţie avansată) este
versiunea mai nouă a AMR;
Ultimele interfeţe prezentate (CNR, AMR, ACR) sunt o soluţie destinată
calculatoarelor entry-level (preţ scăzut-performanţă medie), se folosesc pentru plăci
speciale ce nu suportă tehnologia PnP şi utilizează software pentru a emula anumite
funcţii hardware.
Ghidajele electrice care transportă datele pe placa de bază se numesc BUS.
Volumul de date care poate fi transportat simultan între diferitele componente ale
computerului, cum ar fi între imprimantă sau monitorul şi microprocesor, afectează
viteza la care poate funcţiona un program. Pentru acest motiv sistemele BUS sunt
proiectate să transporte cât mai multe date posibil. Pentru a funcţiona normal,
plăcile adiţionale trebuie să se conformeze standardului la care este construit
sistemul BUS, ca de exemplu celor IDE (integrated drive electronics), EISA
(extended industry standard architecture) sau SCSI (small computer system
interface).
Placa de bază mai conţine şi interfeţe pentru memoria RAM (Random Access
Memory – memorie cu acces aleator) de tip SIMM (Single In-line Module Memory),
DIMM (Double In-line Module Memory) acestea fiind module de memorie RAM care
opereaza la diferite viteze şi având rate de acces diferite (calculate in ns, nanosecunde).
De asemenea se mai gaseşte pe placa de bază şi memoria nevolatilă de tip ROM (Read-
Only Memory - memorie ce poate fi doar citită) ce conţine informaţiile elementare ale
sistemului. Memoria BIOS-ului (Basic Input-Output System) conţine la rândul ei
memoria CMOS care este modificabilă.
Încorporate pe placa de bază mai sunt şi porturile seriale (denumite COM
(Communication) 1 (cu 9 pini) şi 2 (cu 24 de pini)) – pentru mouse/fax modem extern,
portul LPT (line printer) – pentru imprimante, scannere şi plottere, porturile USB
(Universal Serial Bus) 1.0 sau 2.0 pentru camere video, scannere, aparate foto digitale,
porturile Fire-Wire pentru conectarea de dispozitive prin infraroşu, denumite IEEE 1394
(Institute of Electrical and Electronics Engineers), ultimul model în ceea ce priveşte
dispozitivele prin infraroşu fiind tehnologia Blue-Tooth (Standard pentru PAN, Personal
Area Network, fiind folosit pentru comunicarea wireless casnică sau de birou şi foloseste
o banda de 2.4 Ghz la 720 Kbps, raza de acţiune este de aproximativ 9.144 metri),
încorporat în telefoanele celulare (Nokia) care permit intrarea pe Internet fără a avea un
modem. De asemenea porturile COM, LPT, USB, USB 2.0 şi Fire-Wire permit realizarea
de reţele prin intermediul lor.
Plăcile de bază sunt fabricate de multe companii, însă cele mai cunoscute sunt:
Asus, Epox, MSI, GigaByte.

10
Fig.1 Aşezarea circuitelor, a sloturilor şi a conectorilor pe placa de bază

1.5 Hard disk-ul

Hard disk-ul este fără doar şi poate una din cele mai importante componente
din calculator. Pentru marea majoritate a celor care au contact cu lu mea
calculatoarelor, ele sunt unul din cele mai neînţelese lucruri. Misterul lor este în
mare parte explicabil prin felul în care ele sunt folosite: se văd, dar... nu se văd.

11
Închise în interiorul carcasei, stochează informaţiile de care avem atâta nevoie, fără
se le vedem, de fapt, cum fac acest lucru, decât prin intermediu unui sistem de
fişiere care, de multe ori, arată aşa cum vrem noi. Despre importanţa lor... este
inutil să mai amintim de consecinţele catastrofale ale unui crash de hard disk -
aceasta este una din cele mai mari spaime ale utilizatorilor de calculator.
Oficial apărute în anul 1956, hard disk-urile sunt de fapt una din invenţiile ce
vin ca rezultat al unui lung lanţ de inovaţii. Fără îndoială ca una din cele mai mari
frâne pentru majoritatea sistemelor de calcul de astăzi sunt părţile mecanice, iar
hard disk-urile sunt în mare parte nişte dispozitive mecanice.
Hard disk-ul este singura parte mecanică, esenţială pentru funcţionare care, la
ora actuală, mai face parte dintr-un calculator modern. Din aceasta cauză, ea este şi
cea mai înceată - în comparaţie cu restul componentelor PC-ului (desigur, excludem
floppy-ul şi unitatea CD-ROM, care nu se folosesc continuu). Chiar dacă nu este o
componentă electronică 100%, totuşi nivelul electronic la care a ajuns este
remarcabil.

Ansamblul mecanic

În interiorul cutiei unui hard disk se găsesc unul sau mai multe discuri
(platane) de aluminiu, un motor şi un sistem de magneţi şi electromagneţi, toate
controlate de un mic procesor, şi închise aproape ermetic într-un mediu cu o
puritate foarte mare. Dimensiunea fizică a unei unităţi de funcţionare este în
continuu proces de micşorare, în contrast cu capacitatea care este în creştere de la zi
la zi. De la incredibilele dimensiuni de 24 de inch până la comunele „cutiuţe” de 3,5
inch pe care le cunoaşteţi. Miniaturizarea a fost impunsă de liderii cercetării în
domeniu şi mai departe, dar dimensiunea fiind un criteriu care se reflectă în preţ,
piaţa se mulţumeşte cu cele de 3,5 inch - iar pentru calculatoarele mobile,
standardul care s-a impus al celor de 2,5 inch. Toată tehnologia HDD-urilor se
sprijină pe un principiu de bază al fizicii. Curentul electric care trece printr -un
conductor creează în jurul acestuia un câmp magnetic, iar într -un conductor aflat
sub influenţa unui câmp magnetic variabil se induce curent electric. Discurile
componente ale unităţii sunt fabricate din aluminiu, peste care este aplicat un strat
subţire de material paramagnetic (uşor magnetizabil), acesta având la baza un oxid
de fier. Fiecăreia din cele două suprafeţe ale fiecărui disk îi corespunde câte un cap
de citire, care, în timpul rotaţiei platanelor, pluteşte pe o „pernă” de aer deasupra
lor. Când un curent pozitiv sau negativ, străbate bobina aflată în componenţa
capului de citire, particulele magnetice aflate dedesubt, pe suprafaţa discului, se
aliniază în sensul curentului electric, astfel creându-se două stări, corespunzătoare
pentru 1 şi 0 Când se doreşte citirea informaţiei stocate pe disc, procesul se
inversează în capul de citire introducându-se curent electric la trecerea peste zonele
polarizate magnetic de pe suprafaţa discului.
În cazul în care unitatea are în componenţă mai multe platane, acestea sunt
aşezate unul peste altul, fiecare având unul sau două capete de ci tire, dar legate de
celelalte, făcând imposibilă mişcarea independentă a unui singur cap de pe o
suprafaţă. Ansamblul capetelor se numeşte actuator.

12
Geometria unui disc

O pistă este un inel de pe suprafaţa discului, cu o lăţime de numai câţiva


microni (la tehnologia actuală, sub 5 microni). Acest lucru permite o densitate de
peste 2000 de piste pe centimetru. Pe aceste piste sunt înregistrate datele. Fiecare
pistă este împărţită în mai multe sectoare (numele vine de la forma lor, cea a unui
sector de cerc). Aceste sectoare au o lungime fixă şi sunt compuse dintr -o secvenţă
de date, precedată de un „preambul” care are rolul de a spune capului de citire unde
încep datele utile. După secvenţa de date de pe disc, pentru a asigura integritatea
datelor, este înregistrată o altă porţiune care conţine un cod de corecţie a erorilor
(ECC) numit cod Reed-Solomon. Între două sectoare consecutive există un spaţiu
(intersector gap) care are rol de delimitare.
Capacitatea totală a unui hard disk este mai mare decât cea practic folosibilă,
dar fără aceste metode de corecţie probabil că datele stocate nu vor mai putea fi
citite niciodată în forma lor originală.
Cum marea majoritate a hard disk-urilor conţin mai mult decât un platan,
totalitatea pistelor aflate la distanţe egal depărtate de interior de pe toate suprafeţele
se numeşte cilindru.
Viteza de rotaţie a discurilor fiind constantă, la primele modele de hard disk
densitatea cu care era înregistrată informaţia scădea spre exteriorul discului, pentru
că un sector ocupa, indiferent pe ce pistă se afla, un arc de cerc de aceeaşi
dimensiune. Odată cu creşterea nevoii de capacitate, acest model s -a schimbat şi a
fost înlocuit de unul puţin mai complicat de implementat, dar care oferea mai mult
spaţiu. Hard disk-ul este împărţit în zone, iar pentru fiecare zonă, numărul de
sectoare pe pistă este mărit pe măsură ce poziţionarea zonei este mai aproape de
exteriorul discului (sectoarele rămân de lungime egală).

Performanţele drive-ului

Un factor determinant în performanţa unui HDD este şi viteza de rotaţie a platanelor.


Ea variază de la 4400 rpm (la unele unitati Quantum, destul de rare) şi până la 15000 de
rpm (la unele cele Maxtor pt. servere). Vitezele uzuale sunt de fapt 5400 si 7200 rpm, mai
rar 10000 de rpm la hard-diskurile Quantum Atlas 10 K II destinate serverelor. Principalii
producatori de hard diskuri sunt Maxtor, Western Digital, Seagate şi IBM. Interfaţa
pentru HDD este inclusă pe placa de bază. Controllerele pentru HDD pot fi de două tipuri
constructive: IDE (EIDE) sau SCSI. Cele SCSI necesită un controller special , interfaţa
SCSI fiind mai avansată decât EIDE , mai scumpă, cu performanţe mai mari, având
avantajul de a putea conecta pe acelasi controller şi cablu scannere , hard-diskuri , unităţi
floppy, cd-rom, etc, în total 8 device-uri SCSI suportate simultan. SCSI utilizează cozi de
mesaje. Mecanismele bazate pe astfel de cozi sunt integrate pe scară tot mai largă în
sistemele de operare moderne (WindowsNT, WindowsXP). HDD-urile SCSI au fost
întotdeauna cu un pas în fata celor IDE[3].
Pentru a citi o informaţie de pe HDD, trebuie întâi identificat sectorul sau
sectoarele pe care acesta se află, după care capul de citire/scriere trebuie deplasat
deasupra pistei pe care respectivul sector se află. Timpul pierdut cu aceasta operaţie
se numeşte timp de căutare (Seek Time), cu valori medii cuprinse între 5 şi 25 ms.

13
După ce capul a fost poziţionat deasupra pistei dorite, se mai introduce încă o
întârziere, numită Rotation Latency, până când sectorul căutat se va roti până sub
capul de citire. Cu vitezele actuale de 5400, 7200 şi 10000 de rotaţii pe minut,
transferul unui anumit sector se petrece într-un timp foarte scurt, adevărata
întârziere datorându-se celor doi factori amintiţi: Seek Time şi Rotation Latency.
Rata susţinută de transfer a unui disc este diferită de rata de transfer a drive -ului şi
este foarte importantă pentru aplicaţii multimedia şi Internet, unde un flux continuu
este cerut, iar aceasta se calculează incluzând întârzierile apărute.
Optimizarea discului este una din cele mai simple şi eficiente metode de a
creşte performenţele ratei de transfer, pentru că între două piste consecutive timpul
de acces poate scădea până sub l ms.
La viteze de peste 90 de rot/s, pe care discurile le ating, temperatura pl atanelor
creşte, cauzând o dilatare a acestora, lucru care poate duce la scrierea şi citirea de
date eronate, în acest caz fiind nevoie de o recalibrare. Chiar dacă procesul de
recalibrare se întâmplă foarte rar, de obicei doar de două trei ori de la porni rea
discului până când acesta ajunge la temperatura sa medie de funcţionare, pentru o
aplicaţie ce necesită flux continuu de date, întreruperea cauzată de recalibrare poate
fi un lucru fatal. Dar rar se ajunge la întreruperea fluxului, în special datorită
faptului că producătorii au început să implementeze memorii cache de dimensiuni
din ce în ce mai mari în partea electronică a discurilor.

Interfeţe

Hard disk-urile IDE moderne au evoluat din discurile care dotau primele IBM
PC XT. Interfaţa IDE (Integrated Drive Electronics) a început să fie folosită pe
scară largă în sistemele personale pe la începutul anilor ’90. Aceasta oferea o
interfaţă între disc, BIOS şi sistemul de operare prin intermediul a trei parametri -
CHS - Cylinders (cilindri), Heads (capete), Sectors (sectoare). Pe atunci, o
capacitate de 528 MB părea de neatins, capacitate care era de fapt produsul
valorilor maxime pe care cei trei parametri puteau să le aibă (16 Heads, 63 Sectors
şi 1024 Cylinders, la o capacitate standard de 512 Octeţi pe sector). Odată cu
apariţia capacităţilor de peste 528 MB problemele, cum era de aşteptat, au apărut şi
ele. Primele drive-uri de peste 528 MB nu puteau fi folosite la întreaga capacitate,
pentru că, pur şi simplu, nu exista o metodă de a accesa datele care depăşeau
această limită. Ca un rezultat la această situaţie, controlerele de disc au început să
ofere BIOS-ului informaţii fizic incorecte, dar acceptate de acesta, despre geometria
discului, iar mai apoi BIOS-ul converteşte aceste date în informaţiile reale pentru a
accesa întreaga capacitate.
Soluţia găsită a fost dezvoltarea standardului, care a evoluat în EIDE
(Extended IDE), care avea o noua metodă de a adresa discul, numită LBA (Logical
Block Addressing), adică fiecărui sector distribuindu-se câte un număr între 0 şi
224, lăsând controlerul să convertească această adresă în formatul Heads, Sectors şi
Cylinders. Pe lângă alte îmbunătăţiri această interfaţă suporta şi alte unităţi (CD -
ROM, DVD etc.) şi interfaţa a fost redenumită ATAPI. Ajungându-se la momentul
în care această interfaţă a devenit prea înceată pentru ratele de transfer de care era
nevoie, i s-a adus noi modificări. Astfel au apărut UDMA 33, UDMA 66 şi UDMA

14
100 (se foloseşte şi UltraATA în loc de UDMA sau UltraDMA), cu ratele de
transfer de maxim 33, 66 şi 100 MB/s.

IDE-RAID

Standardul RAID (Redundant Array of Inexpensive Disks) a apărut în anul


1988, ca şi consecinţă a nevoii de rate de transfer mai mari şi a nevoii de siguranţă.
Dezvoltarea acestuia a fost strâns legată de interfaţa SCSI, datorită modului său de
funcţionare şi numărului mare de device-uri care se pot ataşa în acelaşi timp.
Standardul prezintă cinci nivele RAID, în care două sau mai multe hard disk -uri
sunt „unite” logic de controler pentru a crea un singur disc, cu performanţe şi
securitate crescute.

Erori

Cu un disc magnetic se pot întâmpla multe lucruri care să ducă la proasta


funcţionare sau chiar la defectarea lui. Părţile mecanice care se deplasează, capetele
de citire şi motorul care învârte platanele sunt componentele cu cea mai mare
probabilitate de generare a problemelor, pe măsură ce timpul trece, dar de obicei, un
hard disk este depăşit - ca viteză şi capacitate - înainte de terminarea perioadei de
viaţă a acestor părţi. Erorile cele mai des întâlnite de utilizatori sunt „bad sectors”.
Aceste erori pot apărea din trei motive: şoc fizic, influenţa unui câmp magnetic
foarte puternic sau o eroare de fabricaţie.
În timpul utilizării unui hard disk, este foarte probabil ca unul din sectoare să
se defecteze magnetic şi să rămână magnetizat permanent, sau să nu mai poată fi
magnetizat. În acel caz, acel sector poate fi înlocuit de unul din sectoarele de
rezervă de pe aceeaşi pistă. Deşi carcasele discurilor sunt construite în mare parte
din materiale care realizează un ecran magnetic pentru interior, un câmp magnetic
foarte puternic poate avea şi el un efect devastator nu numai asupra informaţiilor,
dar şi asupra discului, existând riscul ca acesta să rămână magnetizat permanent,
nemaiputând fi utilizat ulterior.
Cele mai grave erori sunt datorate şocurilor fizice. Acestea se produc de obicei
în timpul funcţionării. În acest caz capul de citire atinge suprafaţa magnetică, de
cele mai multe ori zgâriind-o şi dislocând mici particule din aceasta, situaţie foarte
periculoasă. Distanţa la care capul alunecă faţă de suprafaţa discului este foarte
mică (0,1 microni), ceea ce face foarte posibil ca o particulă dislocată să intre în
capul de citire şi să producă o nouă zgârietură. Dacă se iau masuri - backup,
schimbarea discului sau partiţionarea în aşa fel încât porţiunea cu probleme să nu
mai fie folosită - probabil că într-o perioadă scurtă de timp, mare parte din
informaţia de pe acel disc se va pierde definitiv.

1.6.Placa video(grafică)

Placa video este o componentă hardware care are rolul de a afişa datele primite de la
sistem. Ea conţine un procesor grafic (GPU – Graphical Proccesor Unit) care face o parte
din calculele necesare afişării imaginilor. Ceasul plăcii video este frecvenţa maximă cu

15
care placa grafică poate transfera spre monitor informaţia completă necesară afişării unui
pixel pe ecran. Aceasta frecvenţă este calculată în MHz, şi este strict dependentă de
frecvenţa maximă de lucru a ansamblului RAM DAC. Rezoluţia este o măsura indirectă a
performanţelor plăcii, fiind rata de reîmprospătare pe verticală maximă. Rata de
reîmprospătare pe orizontală (frecvenţa pe linii) este frecvenţa exprimată în KHz cu care
este afişată o linie orizontală de imagine pe ecran şi rata verticală (frecvenţa de cadru)
este numărul de cadre care pot fi afişate într-o secundă pe ecranul monitorului. Lăţimea
magistralei video reprezintă numărul de biţi ce pot fi preluaţi simultan de pe placa video
prin magistrală şi poate influenţa performanţele plăcii grafice într-un mod direct.

Orice placă video are şi un modul de memorie inclus pentru a stoca diverse imagini
şi date primite de la procesor. Placa video se fixează pe placa de bază în slotul AGP sau
în slotul PCI Express.
Placa video traduce instrucţiunile software ale computerului în imagini afişate
pe monitor. Ea determină cât de repede unda de electroni a monitorului
reîmprospătează imaginea şi câte culori pot fi afişate. Placa video trebuie să fie
compatibilă cu monitorul pentru a putea funcţiona în mod normal. Placa grafică,
video sau adaptorul grafic este acea componentă care reprezintă în primul rând
dispozitivul de afişare cu unitatea centrală. Placa grafică datorită chipurilor grafice
care le are în componenţă degrevează procesorul de problema procesării imaginii
video şi de a afişare a acesteia. Placa grafică lucrează în corelaţie cu monitorul şi cu
ajutorul căreia sistemul poate afişa prelucrările, datele, imaginile etc. pe care acesta le
foloseşte. Pe piaţa calculatoarelor se găsesc mai multe plăci grafice care poartă
specificaţii care se referă la tipul şi tehnologia ei. În acest sens principalele plăci
grafice sunt:
- MDA care permite afişarea de texte alb-negru;
- CGA este capabil de a afişa şi grafica în doar 4 culori;
- HGC afişează alb/negru atât text cât şi grafica dar neperformant din punct de
vedere al rezoluţiei;

16
- EGA afişează text şi imagini în doar 16 culori;
- VGA afişează grafica detaliată în 256 culori;
- SVGA grafica la rezoluţii medii care are 65 000 culori;
- XVGA care este unul dintre standardele de astăzi pentru plăcile grafice care
pot afişa culori de la 16,7 milioane de culori la rezoluţii foarte mari.
Putem spune că placa grafică este un adevărat sistem de calcul în care un
procesor care se numeşte chip grafic poate procesa datele şi le poate transporta la
memorie pe magistrale de date către un convertizor de ieşire.
Principalele componente ale plăcii grafice după care un utilizator interesat de a
procura o placă de bază performantă necesară cerinţelor şi nevoilor acestuia sunt:
- cipul grafic
- magistrala de comunicaţie
- memoria video RAM
- convertizorul digital-analogic RAMDAC
Chip-ul grafic are un rol bine definit, acela de procesor pentru o placă grafică.
Acest chip are funcţii 2D şi 3D şi este conceput în principal pentru prelucrarea grafică.
Interfaţa chipul-ului grafic cu memoria internă se poate realiza printr-o magistrală cu o
lăţime de bandă de 32, 64 şi 128 biţi. Se poate spune că magistralele de date oferă un
debit deosebit de ridicat de date între memoria RAM şi chipul grafic, dar tehnologia
internă a chipului este totuşi decisivă pentu a obţine un flux de date optim.
Din cauza specializării chipurilor grafice în prelucrarea imaginilor acestea
realizează prelucrări grafice mult mai rapide ca un procesor în acest mod s-a ajuns ca
un accelerator grafic Voodoo2 3D să conţină 7 milioane de tranzistori mai mult decât în
Pentium MMX. În zilele de astăzi nevoile de accelerare au explodat mai ales datorită
succesului obţinut îndeosebi de aplicaţiile multimedia şi grafica 3D precum şi jocuri.
Magistrala sistem asigură comunicarea între memoria internă şi chipul grafic.
AGP este un bus dedicat special operaţiunilor grafice de afişare care dublează şi
cvadrublează performanţele de transfer ale binecunoscutei magistrale PCI. Bus -ul
AGP versiunea 2x dublează frecvenţa PCI în acest mod ajungând la debite de
528MB/S, în versiune 4x se poate ajunge la viteze de 1GB/s.
Plăcile grafice au memorie proprie. Acesta este un criteriu de bază în alegerea pe
care o face cumpărătorul atunci când achiziţionează o placă grafică. De obicei cu cât
memoria este mai mare cu atât performanţele pe care le are placa grafică sunt de
excepţie. Plăcile grafice au nevoie de această memorie pentru a nu consuma din
memoria de sistem atunci când afişează o grafică complexă. De obicei atunci când o
imagine de rezoluţie mai mare este afişată pe ecran, se afişează un număr mai mare de
culori şi în acest mod este solicitată mai multă memorie pentru a construi imaginea.
Odată cu creşterea puterii de procesare a imaginilor şi odată cu introducerea pe piaţă
de chipuri de plăci grafice care uluiesc prin puterea de procesare, acestea se încălzesc
foarte puternic la fel ca şi un procesor obişnuit, în acest fel având nevoie de o răcire
suplimentară prin introducerea unui cooler suplimentar fixat pe chipul acesteia.
RAMDAC este un circuit care converteşte datele binare ale imaginii în format
analogic ca apoi să le transmită dispozitivului de afişare. Parametrul prin care se
măsoară RAMDAC-ul este MHz şi are valori cuprinse între 200 şi 350 MHz. Cu cât
valoarea este mai mare cu atât viteza de procesare a imaginii creşte simţitor.

17
1.7. Monitorul

Oricine care a văzut un calculator a văzut şi un monitor, fără de care calculatorul


devine doar un obiect de mobilier. Nu spun că nu există sisteme care nu au nevoie de
monitor, sau au nevoie într-o extrem de mică măsură cum ar fi serverele de companii
la care monitoarele servesc doar la stabilirea unor parametri, acestea putând chiar
lipsi uneori.
Se poate spune că monitorul este principalul dispozitiv periferic de ieşire care
permite afişarea temporară a informaţiilor care se află în calculator date care au fost
introduse de la tastatură sau rezultate ale prelucrării lor. Putem afirma de asemenea că
monitorul este acea componentă a calculatorului cu ajutorul căreia se prezintă sub
formă de imagine şi text, informaţiile generate de către calculator. Monitoarele
moderne pot afişa o gamă variata de informaţii, incluzând text, pictograme,
fotografii, grafice computerizate, filme sau animaţii.
Monitorul este alcătuit din punct de vedere material şi funcţional din două
elemente care le putem numi principale şi care sunt dispozitivul de afişare şi placa
video. Tehnologia oferă dispozitive de afişare care pot fi cu tuburi catodice CRT sau
cu cristale lichide LCD.

Monitor CRT Monitor LCD

Majoritatea monitoarelor folosesc un tub catodic CRT (cathode-ray tube),


care este un tub de sticlă îngust la un capăt şi deschizându -se cu un ecran plat la
celălalt capăt. Capătul îngust conţine un singur propulsor de electroni, pentru
monitoarele monocromatice, şi trei astfel de propulsoare pentru monitoarele color -
unul pentru fiecare din cele trei culori primare: roşu, verde şi galben. Ecranul este
acoperit cu un strat de particule fotoemiţătoare, care emit lumină în momentul când
sunt lovite de electroni. Monitoarele monocromatice au un singur tip de particule
fotoemiţătoare, în timp ce cele color au trei astfel de particule, fiecare emiţând
lumină fie roşie, fie albastră, fie verde. O unitate de trei astfel de particule diferite
alcătuiesc un pixel, cea mai mică unitate de imagine, imaginea fiind construită din
rânduri şi coloane de pixeli.
Circuitele magnetice din interiorul monitorului controlează un electromagnet,
care scanează şi focalizează unda de electroni pe ecran, iluminând pixelii.
Intensitatea imaginii este controlată de un număr de electroni care ciocnesc un
anumit pixel. Cu cât mai mulţi electroni lovesc acel pixel, cu atât luminozitatea

18
creată de el este mai mare. Varietatea de culori şi umbre a imaginii este realizată
prin controlarea intensităţii undelor de electroni ce lovesc particulele formatoare de
imagine. Viteza cu care este realizată scanarea pixelilor, care în final crează
imaginea, se numeşte rată de împrospătare, care se succede de 60 de ori pe
secundă.
Mărimea ecranului monitoarelor este măsurată prin distanţa dintre două colţuri
opuse ale ecranului (diagonala). O dimensiune normală pentru monitoare ar fi cea
de 38 cm (15 inch), dar gama lor variază între 22,9 cm (9 inch) şi 53 cm (21 inch).
Monitoarele standard au lăţimea mai mare decât înălţimea (landscape monitors).
Rezoluţia monitoarelor variază în funcţie de mărimea ecranului şi a adapter-
ului de display. Acest adapter este o placă de integrate care recepţionează
informaţii de la placa video, pe care le transformă în imagine, ele urmărind un
anumit standard. Monitoarele actuale SVGA (super video graphics array) suportă mai
multe rezoluţii, depinzând şi de adaptorul grafic instalat în calculator. Exemple de
rezoluţii uilizate frevent: 800 x 600, 1024 x 768, 1280 x 1024 pixeli. Desigur un monitor
de 14inch nu ar putea să suporte rezoluţia de 1600 x 1200 pixeli, şi dacă ar reuşi imaginea
ar fi prea mică, aproape intagibilă ochiului. În privinţa dot-pitch-ului, monitoarele variază
între 0,22 şi 0,28(cele mai utilizate tipuri). Majoritatea monitoarelor ce se vând acum sunt
în conformitate cu standardul SVGA, dar mai exista încă modele VGA, EGA, CGA.
Monitoarele au o rată de refresh care este frecvenţa cu care întreg ecranul este
„redesenat” pentru a reda imaginea.

1.8. Tastatura şi mouse-ul

Tastatura este acel periferic prin care se pot introduce date în computer. Ele
sunt o combinaţie între maşinile de scris şi terminalele echipamentelor
computerizate, fiind un echipament vital în funcţionarea computerului. Putem spune
că tastatura este principalul mijloc de introducere a datelor în calculator. Din punct de
vedere funcţional la acţionarea simplă a unei taste, tastatura sesizează o activitate care
este bazată pe interpretarea unor semnale electrice. Ca o definiţie a tastaturii aceasta
este un dispozitiv periferic de introducere a datelor şi textului pe calculator. Aici
trebuie menţionat că tastatura reţine faptul că a fost apăsată o tastă dar şi eliberarea
acesteia, fiecare acţiune asupra unei taste fiind înregistrată separat ca o întrerupere de
hard. Standardul cel mai cunoscut pentru tastaturi este cel QWERTY, după
aranjarea primelor litere pe tastatură, pe rândul superior de litere, de la stânga la
dreapta. Acest standard a fost creat în 1860 de inventatorul Christopher Sholes, prin
faptul că literele care nu sunt folosite des - QWERTY - au fost aşezate în colţul din
stânga sus.

19
Tastatură şi mouse fără fir

Tastaturile moderne sunt conectate la CPU prin cablu sau transmisie infraroşie.
Când o tastă este apăsată, un cod numeric este transmis spre driver şi spre sistemul
de operare al computerului. Driver-ul traduce acest semnal iar microprocesorul îl
preia, înţelegându-l. Aproape toate tastaturile au codul ASCII (American Standard
Code for Information Interchange), dar pe lângă acesta mai există şi alte coduri,
cum ar fi: ISO Latin 1, Kanji şi Unicode. De obicei tastaturile mai au pe lângă
litere şi taste direcţionale, un set de taste numerice, altul de taste funcţionale etc.
Alte tastaturi moderne mai conţin un trackball, mouse pad şi alte dispozitive de
direcţionare a cursorului. Tastaturile devin din ce în ce mai ergonomice, pentru ca
cei ce folosesc tastatura timp îndelungat să nu obosescă sau să dezvolte anumite
sindromuri.
Tastaturile sunt de mai multe categorii destul de variate pentru un număr de
utilizatori care preferă diferite dimensiuni, funcţii, forme şi alţi parametri importanţi.
Astfel există tastaturi standard, ergonomice, fără fir, precum şi tastaturi speciale.
Tastaturile standard sunt acele tastaturi tradiţionale care au de regulă 102 taste
dar pe piaţă putem găsi şi tastaturi cu 105 taste. Aceste 3 taste care se afla în plus pe
acestea sunt taste cu funcţii speciale cum ar fi deschiderea meniului start, sau
simularea click dreapta. Există de asemenea tastaturi care au butoane speciale cu
funcţii speciale cum ar fi cele care pornesc o aplicaţie, cele care setează starea de
“stand by” a tastaturii, controlul volumului etc.
Tastaturile ergonomice sunt unele dintre cele mai interesante tastaturi în sensul
că şi-au câştigat o popularitate de invidiat în scurt timp mai ales datorită
compartimentului în V a blocului alfanumeric. Acesta oferă celui care utilizează
tastatura un confort deosebit, ceea ce face din acestea unele dintre cele mai căutate
tastaturi de pe piaţă. Blocul alfanumeric este aşa cum am mai spus divizat în 2 părţi
acestea fiind independente unul faţă de celălalt. În partea inferioară a tastaturii s -a
adăugat o prelungire de plastic care oferă un confort la scris deosebit. Ca o consecinţă
a acestui lucru tastaturile ergonomice ocupă un loc destul de mare.
Tastaturile fără fir sunt de asemenea unele dintre cele mai “futuriste” tastaturi
având în vedere că acestea nu sunt conectate la unitatea centrală prin nici un fir.
Aceasta face ca ele să aibă un grad ridicat de portabilitate. Aceste tastaturi se împart
în două mari tipuri: cele care comunică prin raze infraroşii şi cele care comunică prin

20
radio. Unul dintre dezavantajele majore ale tastaturilor care comunică prin raze
infraroşii este riscul de a se interpune un obiect între celula care emite un câmp vizual
în infrarosu şi tastatura. Cel de-al doilea inconvenient al tastaturii cu infraroşii este
acela că aceasta se poate deplasa la maxim 9 m de unitatea centrală. Tastaturile care
folosesc comunicarea prin unde radio pot fi folosite însă până la 15 m de unitatea
centrală dar dezavantajul acestora este preţul lor extrem de ridicat şi riscul de
interferenţă al undelor radio care pot afecta comunicarea.
Tastaturile speciale sunt acele dispozitive care integrează pe lângă perifericul
clasic de a introduce date şi alte dispozitive cum ar fi un scanner, trackball -uri, boxe,
microfon, controale audio, porturi USB sau o zonă de afişaj cu ceas sau calculator.
De asemenea putem spune că din punctul de vedere al dispunerii tastelor pe
suprafaţa tastaturii există patru serii de taste diferite care sunt grupate în blocuri de
taste:
- bloc de taste alfanumerice
- bloc de taste funcţionale
- bloc de taste de deplasare şi poziţionare
- bloc mini-numeric

Tastatura în Windows

Blocul tastelor cursor reprezintă 4 taste şi săgeţi care modifică direct poziţia cursorului:
- Tastele de funcţie (F1-F12) se află în partea superioară a blocului de litere şi
servesc pentru unele comenzi, mai importante fiind F1(Help) şi F4.
- Tasta Escape foloseşte la părăsirea şi închiderea meniurilor.
- Tabulator (Tab) se foloseşte printre altele la saltul de la un câmp de intrare la
următorul.
- Caps Lock - se utilizează la introducerea textelor pentru scrierea numai cu litere
majuscule.
- Tasta Shift apăsată concomitent cu tasta unei litere, o scrie pe aceasta majusculă.
- Tasta Control (Ctrl) - se foloseşte împreună cu alte taste pentru a introduce
anumite comenzi:Ctrl + Esc - cheamă meniul de start.
- Tasta Alt cu alte taste de comenzi: Alt+F4 închide o fereastră activă.
- Tasta Windows serveşte la afişarea meniului de start.
- Tasta Alt (din stânga) serveşte la aplicarea celei de-a treia funcţii ale unei taste.
- Tasta Enter - serveşte la confirmarea intrărilor.
- Tasta Backspace - şterge de la poziţia cursorului înapoi.
- Tasta Del - şterge de la cursor în dreapta.
- Tastele Page Down şi Page Up - pentru a trece repede de la o pagină mai jos sau
mai sus.
- Tasta Print Screen - se foloseşte la tipărirea documentelor.
- Ctrl+Alt+Del - pornire nouă a calculatorului
- Ctrl+Esc - deschiderea meniului Start
- Alt +F4 - închiderea ferestrelor (şi închiderea programelor)
- Alt+Tab - comutare între programe
- Un clic simplu pe butonul stâng al mouse-ului marchează obiectul ales.
- Un dublu clic pe butonul stâng al mouse-ului deschide fereastra aleasă

21
- Un clic pe butonul drept al mouse-ului deschide un meniu cu toate comenzile în
legătură cu obiectul pe care s-a executat clicul.
- Drag and drop (deplasare, copiere, regrupare) – clic cu butonul stâng al mouse-
ului pe un obiect, ţinându-se apăsat şi trăgându-se obiectul până unde se doreşte.

Mouse

Mouse-ul este, dacă ne putem permite să spunem, cel mai folosit dispozitiv de
comunicare utilizator-computer. Se poate spune că mouse-ul este cel mai cunoscut şi
ca o consecinţă cel mai răspândit dintre periferice. Mouse-ul este alcătuit din punct de
vedere fizic dintr-o carcasă care este prevăzută cu două sau trei butoane, bila
cauciucată care transmite unităţii centrale mişcările efectuate, un cablu de conectare
şi un conector de interfaţă. Mouse-ul este de foarte multe dimensiuni şi mărimi iar
principalele firme care produc aceste periferice sunt Microsoft şi Logitech. Pe piaţă
au apărut şi mouse-uri cu butoane de scroll, atât vertical cât şi orizontal, în aşa mod
încât mouse-ul nu trebuie mişcat. Mişcările bilei sunt transformate în semnale
electrice care sunt transmise prin intermediul cablului la unitate. Există şi tipuri de
mouse care folosesc un senzor optic care detectează mişcările deasupra unei reţele.
Conectarea la un calculator se face simplu şi în mod variat depinzând de modelul de
mouse ales: prin cablu, port serial USB sau fără fir prin conexiune în infraroşu.
Mouse-ul este un dispozitiv care permite introducerea de comenzi şi de date
prin poziţionarea cursorului care-i este ataşat şi acţionarea unuia dintre butoanele
sale. Varianta de mouse cea mai populară în prezent foloseşte o sferă cu doua grade
de libertate de rotaţie şi două module optice poziţionate la 90 de grade în interiorul
dispozitivului. Pentru fiecare mişcare de rotaţie, obţinută prin fricţiune de o
suprafaţă plană, modulul optic corespunzător generează un număr de impulsuri
proporţional cu unghiul de rotaţie al sferei pe direcţia respectivă. Numărul de
impulsuri este convertit în distanţe de deplasare a cursorului, din compunere a celor
două mişcări de rotaţie rezultând direcţia de deplasare.
Mouse-ul este folosit în mod frecvent pentru introducerea de poziţii ecran,
pentru desenare urmând poziţia cursorului, pentru selecţii din meniuri şi cutii de
dialog. Interacţiunea cu utilizatorul este realizată pe baza a patru tipuri de acţiuni ce
pot fi efectuate asupra mouse-ului:
1. deplasare pentru a aduce cursorul în poziţia dorită;
2. click - apăsarea unuia din butoanele sale;
3. double-click - două apăsări succesive şi rapide ale unuia dintre butoane;
4. deplasare cu menţinerea apăsată a unuia dintre butoanele sale.

1.9. Unităţi de stocare flexibile

Prin unităţi de stocare flexibile înţelegem acele dispozitive de memorie


externă, care stochează memoria pe discuri sau bandă magnetică, care la rând ul lor
sunt flexibile prin construcţie. Aceste unităţi pot fi: Floppy-disk, Zip-Unit, Java-
Unit sau Tape-Unit. Unităţile Zip, Java sau Tape sunt folosite pentru backup sau
transportul unui volum mai mare de date, ele putând cuprinde până la 200 MB.

22
1.10. Floppy disk drive

Floppy disk-ul este acea unitate de stocare pe un disc flexibil ca fiind un suport
de memorie externă, şi care este conectată la calculator printr-o interfaţă. Aşa cum
este bine cunoscut unităţile de disc
flexibil au mai multe dimensiuni.
Acestea sunt de 5.25” şi de 3.5”.
Odată cu trecerea timpului
unităţile de 5.25” au dispărut de pe
piaţă datorită faptului că acestea
aveau dezavantaje faţă de unităţile
de 3.5” care sunt mai fiabile şi mai
rigide. Dar pe piaţă calculatorelor
putem găsi şi sisteme cum ar fi
cele oferite de producătorul
mondial Apple care au scos până şi aceste unităţi având în vedere capacitatea mică de
stocare faţă de ultimele tipuri de unităţi de stocare care îşi măresc capacitatea în mod
constant cum ar fi hard discurile şi CD-ROM-urile. Un disc de 3.5” care are formatul
DS-HD (există şi alte formate cum ar fi HD, 2HD etc.,) are structura în 2 feţe 80 piste
pe faţă şi 18 sectoare pe pistă; în acest mod se obţine o capacitate de 1.44MB.
Discurile de 3.5” au capacităţi de stocare cuprinse între 720KB şi 2.88MB, acestea
din urmă nefiind răspândite la o scară mai largă datorită sporului mic de capacitate de
memorare.
Enumerăm în continuare componentele din care este alcătuită o unitate floppy
disc:
- capete de citire/scriere
- dispozitiv de acţionare al capului
- motor de antrenare
- plăci cu circuite
- mască
- conectori
Pe fiecare floppy disc există o protecţie la scriere. Unitatea FDD are un
mecanism care detectează această protecţie şi în consecinţă unităţile care sunt
protejate vor fi în consecinţă imposibil de scris. Se ştie că scrierea pe un disc floppy
se realizează cu ajutorul capetelor de scriere citire care sunt câte unul pe fiecare faţă a
discului, în acest timp discul rotindu-se cu 300 până la 360 de rotaţii pe minut iar
aceste capete se mişcă din interiorul spre exteriorul discului şi invers. Ca şi la hard
disc suprafaţa discului floppy este divizată în zone concentrice care poartă denumirea
de piste. Numărul de piste care există pe o suprafaţă a discului depinde de tipul
discului. Pistele sunt numerotate pe o faţă de disc începând cu 0 din exteriorul spre
interiorul discului în aşa fel încât 0 este pe pista cea mai îndepărtată de centrul
discului. Pistele sunt împărţite în sectoare numerotate începând cu cifra l. O definiţie
a sectorului ar fi că aceasta este cea mai mică unitate adresabilă şi modificată prin
rescriere. Capacitatea de memorare a unui disc flexibil depinde de următorii factori:
- numărul feţelor utilizate
- numărul pistelor pe o faţă de disc

23
- numărul sectoarelor de pe o pistă
- densitatea de înregistrare măsurată în număr de biţi pe inch pătrat.
Discurile flexibile pot fi catalogate şi clasate după mai multe criterii cum ar fi:
- după numărul de feţe utilizate:
o simplă faţă: S S
o dublă faţă:DS
- după densitate:
o simplă densitate: SD
o dublă densitate: DD
o extra înaltă densitate: ED
o înaltă densitate: HD
o cvadruplă densitate: QD acestea din urmă nu sunt folosite de IBM-PC datorită
lipsei de dotare cu unităţi de tip QD
Indiferent de tipul din care este alcătuit discul, timpul de viteză acces medie cu
care datele se încarcă în memorie este format de patru timpi:
- timpul mediu de căutare, care este exprimat în milisecunde şi reprezintă
timpul necesar capului de citire/scriere pentru a se deplasa pe o pistă
- timpul de aşteptare care reprezintă timpul necesar capului de citire/scriere
pentru a se putea plasa pe sectorul corect.
- realizarea contactului cu pista
- rata de transfer a datelor sau viteza cu care se transferă datele între discul
flexibil şi memoria internă care se măsoară în KB/s
Se ştie că timpul de acces mediu se realizează între 150 şi 360 milisecunde.

DISCHETA

Dischetele sunt discuri mici portabile care se folosesc pentru a transfera date din
şi în calculator. Dischetele sunt folosite pentru a stoca informaţii. Capacitat ea unei
dischete este de 1.44 Mb.

1.11. Cd-rom

CD-ROM-ul (Compact
Disk - Read Only Memory)
este termenul folosit atât pentru
discul de plastic de 5 inch,
acoperit cu aluminiu, pe care
este stocată informaţia, cât şi
pentru unitatea care îl citeşte.
CD-ROM-ul se defineşte ca
suportul pe care sunt stocate
informaţii prin intermediul
mijloacelor optice (laser-ul,
folosit atât la scriere cât şi la citire), care poate fi doar citit în majoritatea cazurilor
(există şi unităţi CD-Writer sau CD-ReWriter, care pot scrie doar o singură dată
CD-urile construite special pentru această operaţie, respectiv de două ori).

24
Din punct de vedere al capacităţii, un CD-ROM poate stoca o cantitate destul
de impresionantă de informaţii, anume 700-800 MB, echivalentul a 500.000 de
pagini de text scoase la imprimantă, a 80 de minute de muzică înregistrată la cea
mai bună calitate, susţinând peste 450 de dischete de 1,44 MB.

1.12. Placa de sunet

Sunetul este una dintre dimensiunile nou apărute în lumea calculatoarelor


deoarece la început calculatorul a fost proiectat doar pentru lucru şi nu pentru
multimedia, singurul sunet pe care îl putea auzi un utilizator era un beep sec care
anunţa pe cel care era la maşină în diferite situaţii. Placa de sunet este acea
componetă cu ajutorul căreia calculatorul procesează sunetul şi îl redă spre utilizator
cu ajutorul boxelor sau sistemelor audio.
Placa de sunet este o placă de integrate care poate traduce informaţiile digitale
în sunet şi invers. Plăcile de sunet se ataşează de placa de bază printr-un slot, şi sunt
conectate în mod obişnuit de boxe. Pentru a reda sunetele, placa de sunet
recepţionează informaţii digitale dintr-un fişier şi le transformă în impulsuri
electrice pe care le transmite boxelor, ce produc sunetele. Dacă placa de sunet este
ataşată unui microfon, aceasta poate prelua sunetul, transformându -l în informaţii
digitale, prin captarea unor secvenţe foarte mici de sunet, aproape de 50.000 de ori
pe secundă, sau de 100.000 de ori, sau chiar de 200.000 de ori pe secundă. Fiecăr ei
astfel de secvenţe îi este dată un număr care reprezintă volumul şi tonalitatea
sunetului şi ordinea în care apare în întregul sunet.

Componentele audio sunt acele componente multimedia care ajută la o mai bună
comunicare între utilizator şi calculator dar şi la realizarea şi rularea aplicaţiilor
multimedia. Sistemul audio este format aşa după cum ne aşteptăm în placa de sunet,
boxe şi microfon.

25
1.13 Placa tv tuner

Folosind optiunile de configurare ale TV/FM se poate limita captura de film la o


anumita dimensiune în MB sau în secunde.
Un TV tuner captează semnalele analogice
TV şi le transformă în format digital pe care îl
poate citi computerul. Acest lucru permite
vizionarea programelor de televiziune pe
calculatorul personal. Apoi, TV tunerele
performante pot scoate cele mai reuşite sunete
stereo de pe un semnal TV, în locul sunetelor
obişnuite pe care le reda televizorul. Unele dintre
acestea permit utilizatorilor să stocheze programe
pe hard disk-urile PC-urilor şi au funcţia "time
shift" - pot să "îngheţe" şi să inregistreze o acţiune
live.
În plus, acestea au programe care captează imaginile de pe ecran şi îţi permit să
adaugi efecte speciale şi să postezi imagini video pe Internet etc. De exemplu, poţi naviga
pe Internet, iar în colţul ferestrei să vizionezi emisiunea preferată.

1.14 Placa de reţea

O placă de reţea, numită şi adapter de reţea sau placă cu interfaţă de reţea, este o
piesă electronică proiectată petru a permite calculatoarelor să se conecteze la o reţea de
calculatoare. Termenul corespunzător în engleză este
Network Interface Card (NIC). Placa este de obicei
opţională; când este instalată într-un computer ea
permite accesul fizic la resursele reţelei. Reţeaua
permite utilizatorilor de a crea conexiuni cu alţi
utilizatori, în principiu pe două căi: prin cablu fizic,
sau printr-o tehnologie radio fără fir de tip wireless.
Fiecare placă de reţea poartă un identificator unic
propriu, care îi permite să fie adresată şi regăsită chiar
în reţelele de întindere globală maximă.

1.15 Imprimanta

Imprimanta este un periferic al


computerului care imprimă text sau o
imagine creată de computer, pe hârtie sau pe
o altă suprafaţă plană. Imprimantele pot fi
clasificate în mai multe feluri. Cea mai
uzuală clasificare este aceea prin care
imprimantele au un impact sau nu cu foaia de
scris. Cele care au un impact cu foaia pot fi
cele de tipul dot-matrix sau daisy-wheel, iar

26
cele care nu lovesc foaia pot fi imprimante laser, ink-jet, bubble-jet sau termale.
Alte metode de clasificare a imprimantelor pot fi: după tehnologia de imprimare
(categorie amintită mai sus prin imprimantele care ating sau nu foaia), după
formarea caracterelor (prin linii sau prin puncte), după metoda de transmitere a
datelor (ele pot fi: parallel - transmisie byte cu byte - sau serial - transmisie bit
cu bit), după metoda de imprimare (caracter cu caracter, linie cu linie sau pagină cu
pagină) şi după performanţele de imprimare (numai text sau text şi imagini).
Caracteristicile pe care imprimanta le poate avea sunt următoarele:
- calitatea imaginii sau rezoluţia acesteia reprezintă o coordonată calitativă de
cea mai mare însemnătate în achiziţionarea acestui periferic. Această rezoluţie se
exprimă în dpi (dots per inch) adică numărul de puncte pe care imprimanta reuşeşte să
le tipărească într-un inch. Câteva valori de referinţă ale calităţii imaginii sunt 300,
600, 720 dpi ajungându-se chiar până la 1200 dpi cel mai des folosit de plottere.
- Viteza se măsoară diferit de la imprimantă la imprimantă. La unele aceasta
reprezintă numărul de caractere tipărite pe secundă, iar la altele numărul de pagini
tipărite pe minut atât în alb-negru cât şi color.
- Modalitea de alimentare cu hârtie care poate fi manual, automat şi
semiautomat;
- Zgomotul pe care aceasta îl face atunci când tipăreşte ceva, unele dintre ele
pot fi zgomotoase, silenţioase depinzând de producător şi de preţul cu care au fost
achiziţionate.
- Numărul de fonturi pe care aceasta le poate tipări, tipul acestora şi
compatibilitatea celor de pe ecran cu cele ale imprimantei;
- Limbajul de control al imprimantei este format dintr-un set de comenzi;
- Capacitatea de emulare pe care imprimanta o poate avea reprezintă
capacitatea de a recunoaşte limbajul altei imprimante;
- Costul imprimantelor care diferă de la un producător la altul, la opţiunile şi
facilităţile de calitate, viteza etc. pe care le oferă acel produs;
- Conectivitatea este generată de porturile pe care imprimantele le folosesc
seriale sau paralele;
- Lăţimea carului este reprezentată de numărul de coloane de caractere care
pot fi imprimate pe hârtie şi care sunt cuprinse între 80 şi 132;
- Cromatica pe care o realizează imprimantele şi care se împart în două
categorii alb-negru şi color.
Imprimantele orientate pe caracter tipăresc cate un singur caracter. Există aşa
cum am mai spus mai multe tipuri de imprimante cum ar fi cele menţionate în
continuare:
l. cu impact adică cu caractere metalice şi panglica care este tuşată
2. cu ace sau care mai sunt numite cele matriceale
3. chimice sau ardere a hârtiei tratate termic
4. cu jet cerneală care se bazează pe picături mici de cerneală încărcate electric.
Imprimantele care sunt orientate pe linie sunt acele imprimante care au impact la
nivel de hârtie.
Imprimantele orientate pe pagină care mai sunt numite şi imprimante laser sunt
acelea care asociază tehnologia laser cu tehnologia copiatoarelor.

27
Imprimantele cu impact sunt destul de puţin folosite pe piaţă având în vedere că
viteza este relativ mică de 15-60 caractere pe secundă şi nu pot tipări grafica.
Imprimantele cu ace sau cele numite matriceale au la bază impactul mecanic al
acelor asupra unei panglici tuşate care poartă denumirea de ribbon. Acele sunt în
număr de 9, 18 sau 24. Caracteristicile acestei imprimante sunt că viteza de tipărire
este mică, calitatea este medie, zgomotul este mare, se poate micşora doar dacă
punem o cutie peste aceasta, funcţionează bine în orice mediu.
Imprimantele chimice sau termice sunt foarte puţine la număr având în vedere
costul destul de ridicat pe care îl are hârtia de care au nevoie aceste imprimante.
Acestea sunt silenţioase, au o rezoluţie bună dar la capitolul viteză nu prea stau bine.
Imprimantele cu jet cerneală sau cu bule de cerneală folosec diferite tehnologii,
cea mai răspândită fiind Ink Jet. Există şi imprimante cu bubble jet acestea
diferenţiindu-se prin faptul că eliberarea cernelei este provocată de încălzirea duzelor
şi nu prin aplicarea tensiunii electrice. Unele dintre caracteristicele acestora sunt:
posibilitatea tipăririi color şi alb-negru, viteza relativ mică la tipărire, rezoluţie
grafică mare, zgomot redus, memorie proprie, preţ mic al imprimantei şi preţ deosebit
de ridicat al rezervei de cerneală.
Imprimantele care folosesc laserul sau tehnologia bazată pe copiatoare.
Principalele caracteristici ale acestora sunt memoria de imprimare care se situează
între 1 şi 32MB, viteza de imprimare este mare, calitatea acestora fiind excelentă iar
nivelul de zgomot este foarte redus fiind nevoie de un auz foarte fin pentru a realiza
că aceasta lucrează (tinde spre zero decibeli).
1.16 Scanner

Scannerul este un periferic de intrare care este capabil să transforme informaţia


analogică în format digital şi care se bazează pe fenomenul de modificare a
intensităţii unui fascicul luminos în
momentul în care acesta întâlneşte o
suprafaţă de culoare oarecare. Scanner-ul
foloseşte un echipament foto-sensibil
pentru a scana pagina sau un alt mediu,
traducând acest joc de lumini sau culori în
semnal digital care poate fi manipulat fie de
un software de recunoaştere al caracterelor,
fie de un software grafic. Un mod frecvent
întâlnit este cel „flatbed”, adică dispozitivul
de scanare se mişcă sau citeşte documentul
staţionat. Pe un astfel de scanner obiectul
de scanat este plasat cu faţa în jos pe o
sticlă, iar scanarea este realizată de un
mecanism ce trece pe sub el. Un altfel de
scanner foloseşte un mecanism de scanare plasat deasupra documentului.
Un alt tip de scanner este cel care are dispozitivul de scanat imobil, iar
documentul trece pe deasupra acestuia. Unele scannere folosesc camere video
pentru a converti imaginea în semnal digital procesat de computer. Alte scannere
pot fi ţinute şi deplasate pe document cu ajutorul mâinii.

28
Scannerele se deosebesc şi prin calitatea (rezoluţia) imaginii scanate, imagine
măsurată prin dpi (dots per inch).
Imaginea scanată este descompusă în puncte elemente care putem spune că
definesc performanţele scannerului în materie de rezoluţie. Descompunerea
documentului analogic documentului care este analogic în formatul digital se face cu
ajutorul senzorilor care sunt compuşi din semiconductori de lumină.
Scannerele se diferenţiază în funcţie de mai multe tipuri constructive, fiecare
dintre acestea având propriile caracteristici în ceea ce priveşte rezoluţia, formatul de
scanat, mecanismul de antrenare a suprafeţei de scanat, memoria.
Caracteristicele scannerelor sunt:
Rezoluţia era mărimea care dă numărul de puncte de pe o anumită suprafaţă.
Aceasta se măsoară în dpi aceasta însemnând numărul de puncte recunoscute pe o
suprafaţă de dimensiunea de l inch pătrat. Putem spune că în general prin rezoluţie se
înţelege rezoluţia optică. De obicei dacă dorim să scanăm ceva o rezoluţie optică de
300 dpi este suficientă pentru a putea obţine o imagine excelentă. De obicei
rezoluţiile de 600 dpi sunt folosite mai ales în domeniul graficii profesionale.
Adâncimea culorii este o caracteristică deosebit de importantă a scannerelor şi
este o măsură a numărului de culori pe care scannerul le poate recunoaşte.
Suprafaţa şi viteza nu le putem considera mărimi standard dar ele pot avea rolul
lor. Tehnologia folosită este de o importanţă capitală având în vedere metoda folosită
pentru scanare.
Tipuri de scannere. Ele pot fi de diferite dimensiuni şi mărimi. Flatbed sunt cele
mai răspândite tipuri de scannere şi seamănă destul de mult cu un copi ator. După ce
documentul a fost aşezat pe o placă de sticlă, pe sub aceasta trece fasciculul luminos.
Sheetfed seamănă mai mult cu un fax sau cu un plotter aceasta însemnând că paginile
se trec una câte una cu un tambur prin faţa capului care scanează. Calitatea acestora
este mai slabă decât a celor flatbed dar acestea sunt bune pentru un număr mai ridicat
de documente. Drum sunt cele mai vechi scannere, foarte scumpe, şi destul de greu de
utilizat, acestea având însă marele atu că sunt de o calitate excepţională. Scannerul de
mână sau hand scanner se aseamănă cu un mouse şi pentru o vreme ele au fost foarte
căutate având în vedere preţul destul de mic în comparaţie cu celelalte modele. Odată
cu trecerea timpului preţul scannerelor a scăzut şi în acest fel a devenit un periferic
accesibil unei clase mai largi de utilizatori. Scannerele de mână au pierdut teren în
faţa acestora şi în prezent aproape că au dispărut de pe piaţă. Există de asemenea şi
scannere numite slide care permit trecerea fascicolului de lumină prin document şi
sunt folosite îndeosebi pentru filme foto, diapozitive, radiografii.

1.17 Modem

Modemul ca periferic de comunicaţii


este considerat ca inovaţia esenţială din era
Internet. Acesta a devenit puntea pentru
conectarea utilizatorului la Internet.
Modemul (Modulator Demodulator)
este dispozitivul capabil de a converti
semnalul digital în semnal analog, care poate

29
fi transmis prin intermediul liniilor telefonice şi de a recompune semnalul analog din
semnal digital. El este perifericul ce practic face posibilă comunicarea între două
calculatoare prin intermediul reţelei telefonice.
În primul rând modemul este caracterizat prin viteza de transmisie. Este foarte
important să facem distincţia între „line speed” (viteza liniei, cea efectivă a
modemului) şi „DTE speed” (Data Terminal Equipment Speed - viteza cu care
calculatorul „discută” cu modemul). În general este recomandabil ca viteza DTE
să fie setată de 4 ori, eventual de 2 ori numai în cazul în care sunt probleme cu linia
telefonică, mai mare decât viteza efectivă.
Viteza efectivă se măsoară în bps (bits per second) şi poate fi de 2.400, 9.600,
14.400, 28.800, 33.600 sau 57.600 bps.
Orice modem foloseşte din resursele sistemului un port serial (un corn) şi un
IRQ, putând exista conflicte între modem şi celelalte periferice. Chipul care
converteşte datele primite pe portul serial în semnale care pot fi transmise prin
liniile telefonice se numeşte UART (Universal Asynchronous Receiver and
Transmiter).

1.18 Boxele active

Boxele active sunt un


sistem periferic cu ajutorul
cărora utilizatorul poate
interacţiona pe cale auditivă cu
sistemul. Sunt diferite de
boxele clasice ale combinelor
Hi-Fi sau ale sistemelor audio
profesionale. Acestea se
deosebesc prin faptul că în
general boxele de calculator
înglobează şi un amplificator,
lucru care lipseşte boxelor
profesionale care folosesc un
amplificator extern, prin acesta
crescând considerabil calitatea
sunetului şi a performanţelor audio, atingând aproape perfecţiunea; boxele de
calculator au un înveliş pentru a evita interferenţa radiaţiilor magnetice ale unităţii
centrale.
Cea mai raspândită specificaţie pe care le au boxele este cea a puterii în waţi
numită şi putere muzicală. În general boxele calculatoarelor au puteri scăzute care
variază între 5 şi 30 W. Cea mai nouă tehnologie în domeniul boxelor de calculator
este acela de folosire a portului USB pentru a recepţiona semnale audio digitale şi
pentru a defini parametric audio precum başi, înalte, volum. Avantajul boxelor USB
este acela că performanţele sonore sunt independente de placa de sunet. Există
sisteme audio gen Home theather care conţin mai multe boxe numite sateliţi al căror
efect audio este “dezastruos”. Totuşi părerea mea este că boxele audio rămân la
nivelul de boxe de calitate medie cu toată reclama pe care le fac firmele producătoare

30
având în vedere că acestea nu sunt specializate pe producerea numai a boxelor audio
aşa cum unele firme din domeniu produc boxe de o calitate profesională cu adevărat.

1.19 Memoria internă

Memoria unui
calculator este o
componentă principală a
unităţii centrale capabilă să
înregistreze informaţiile,
iar apoi să le transmită prin
canale de comunicaţie sub
formă de impulsuri
electrice la unitatea
specializată în prelucrarea
lor. Ca o definiţie a
memoriei putem spune că
memoria este o locaţie a
unităţii centrale unde
informaţiile se stochează sub formă binară în circuite integrate specializate. Există
două feluri de memorie prezente într-un sistem de calcul: memorie internă care
operează cu microprocesorul stocând în acest mod datele primar şi memoria externă
reprezintă un mediu secundar de stocare sau un suport tehnic pentru date cu scopul
precis de a reutiliza datele.
Pe parcursul prelucrării informaţiilor şi al funcţiilor procesorul operează numai
cu date care sunt stocate în memoria internă.
Memoria ROM
Sau Read Only Memory este un circuit integrat care conţine un ansamblu de
regiştri care au aceiaşi mărime şi care stochează informaţiile primite odată pentru
totdeauna. Ea nu poate fi nici ştearsă şi nici actualizată. Procesorul poate doar să
citească datele de pe această memorie, dar nu o poate scrie. Se poate spune că
memoria ROM este opacă pentru utilizator acesta neavând nici o putere în
modificarea, scrierea sau ştergerea memoriei.
Această memorie ROM conţine informaţii permanente despre operaţiile de bază
ale calculatorului. Memoria conţine programe prin care se testează şi se iniţializează
sistemul de pornire. Aceste programe verifică de asemenea şi componentele
calculatorului înainte ca sistemul de operare să fie pornit. Se cunoaşte că memoria
ROM conţine BIOS-ul care controlează cum informaţiile sunt transferate între
monitor, tastatură, unităţile de memorie externă, memoriile RAM şi ROM. Există de
asemnea şi memorii PROM precum şi memorii EPROM. Caracteristicile primei este
că aceasta poate fi modificată, dar doar de către producătorul ei, în fabrică, dar odată
modificată ea devine memorie ROM. Al doilea tip de memorie este EPROM şi
aceasta poate fi ştearsă cu ajutorul unui program. Ştergerea este posibilă cu ajutorul
razelor ultraviolete şi reprogramarea se face cu ajutorul unui programator de memorii.
Ca şi primele aceste operaţiuni se pot face în condiţii speciale şi nu sunt la îndemâna
utilizatorului obişnuit.

31
Memoria RAM CMOS este acea memorie care poate menţine conţinutul şi după
oprirea sistemului şi este alimentată cu ajutorul unei baterii. Ea este folosită îndeosebi
pentru a memora unii parametri de sistem cum ar fi ora, data curentă, configuraţia
sistemului şi configuraţia memoriei.
Memoria RAM. Memoria cu acces aleator (aceasta este traducerea expresiei engl.
Random Access Memory, abreviat RAM) este denumirea generică pentru orice tip de
memorie care poate fi accesată aleator, oferind acces direct la orice locaţie sau adresă a ei,
în orice ordine, chiar şi la întâmplare, şi se implementează de obicei pe cipuri electronice
rapide (şi nu pe dispozitive magnetice sau optice precum hard diskurile sau CD-urile).
Timpul de acces la datele din astfel de memorii este de obicei constant, nedepinzând
de adresa accesată (deci nu precum la benzile sau discurile magnetice, care necesită un
timp variabil). Cele mai multe implementări de RAM sunt volatile (datele stocate se pierd
dacă alimentarea cu energie electrică se întrerupe), dar există şi memorii RAM nevolatile,
ca de exemplu de tip Read-Only Memory (ROM) şi memorii de tip flash. Avantajul
memoriei RAM faţă de alte medii de stocare a datelor constă în viteza de acces extrem de
mare, fiind de exemplu de mii de ori mai rapidă decât un hard disk. Dar şi preţul pe
gigabait este de circa 200 ori mai mare.
Există două tipuri principale de RAM:
- memorie statică, de tip Static RAM (sau SRAM, care se citeşte 'es-ræm)
- şi cea dinamică, Dynamic RAM (sau DRAM, citit 'di-ræm),
diferenţele constând în stabilitatea informaţiilor. Astfel, memoria statică păstrează
datele pentru o perioadă de timp nelimitată, până în momentul în care ea este rescrisă,
asemănător unui mediu magnetic. În schimb, memoria dinamică necesită rescrierea
permanentă, la fiecare câteva fracţiuni de secundă, altfel informaţiile fiind pierdute.
Avantajele memoriei SRAM: utilitatea crescută datorită modului de funcţionare şi viteza
foarte mare; dezavantaj: preţul mult peste DRAM.
Memoria de tip SRAM este folosită cel mai adesea ca memorie intermediară/cache.
DRAM-ul este utilizat în PC-urile moderne, în primul rând ca memorie principală ("de
lucru"). Tipurile uzuale de DRAM folosite de-a lungul istoriei informaticii, toate
concepute în scopul creşterii performanţei DRAM-ului standard:
- Fast Page Mode DRAM (FPM DRAM),
- Extended Data Out DRAM (EDO DRAM),
- Burst EDO DRAM (BEDO RAM),
- Rambus DRAM (RDRAM),
în prezent impunându-se Synchronous DRAM (SDRAM), cu variantele
- Double Data Rate SDRAM (DDR SDRAM) şi
- DDR2 SDRAM.
De asemenea, au fost concepute mai multe tipuri de memorie şi pentru plăcile
grafice, printre care Video RAM (VRAM), Windows RAM (WRAM), Synchronous
Graphics RAM (SGRAM) şi GDDR3, ele fiind variante de DRAM optimizate drept
memorie video.
Alte două elemente care influenţează viteza, stabilitatea şi preţul memoriilor sunt
funcţiile numite Error-Correcting Code (ECC) şi Registered, integrate în unele module
de memorie. Funcţia ECC permite detectarea şi corectarea "în zbor" a erorilor mai puţin
grave ce pot apare pe parcursul utilizării, iar funcţia Registered (numită şi Buffered) deţin
un buffer (zonă de memorie intermediară suplimentară) care depozitează informaţia

32
înainte ca ea să fie transmisă controlerului, permiţând verificarea riguroasă a acesteia.
Memoriile de tip Registered sunt şi extrem de scumpe, şi mai lente decât cele normale sau
ECC, folosirea lor fiind justificată doar în cazurile speciale când corectitudinea
informaţiilor prelucrate şi stabilitatea sistemului este esenţială, de exemplu în cazul
serverelor.
În general, atât timp cât memoria nu este supusă unor situaţii anormale de
funcţionare (frecvenţă, tensiune sau temperatură în afara specificaţiilor), ea oferă o
stabilitate extrem de apropiată de perfecţiune, arhisuficientă pentru un calculator sau
aparat cu memorie obişnuit.
Memoria cache. Memoria cache (sau simplu un cache) este o colecţie de date ce
sunt o "copie la indigo" a valorilor originale stocate altundeva sau calculate mai devreme,
unde operaţia de aducere din memorie a datelor originale este costisitoare (datorită
timpilor mari de acces la memorie) sau costul recalculării acestora este mare, în
comparaţie cu costul citirii acestora din cache. Cu alte cuvinte, un cache este o arie
temporară de stocare unde datele utilizate în mod frecvent pot fi depozitate pentru un
acces rapid la acestea. Odată ce datele sunt stocate în cache, în viitor vor fi luate de aici şi
utilizate decât să se încerce readucerea datelor originale sau recalcularea acestora, astfel
încât timpul mediu de acces este mai mic.
Memoriile de tip cache s-au dovedit a fi extrem de folositoare în multe domenii ale
informaticii pentru că modelele accesului la memorie în programele aplicaţie obişnuite
sunt de tip localitate a referinţei. Există câteva feluri de localitate, dar acest articol
prezintă cazul în care datele accesate sunt foarte apropiate în domeniul timp (fenomenul
de localitate temporală). Datele ar putea fi sau nu localizate fizic aproape una de cealaltă
(localitate spaţială).
Cache-uri UCP. Memorii de mici dimensiuni pe sau aproape de chip-ul UCP pot fi
confecţionate astfel încât să fie mai rapide decât memoria principală. Majoritatea UCP-
urilor începând din anii 1980 au folosit unul sau mai multe cacheuri, şi UCP-urile
moderne de uz general din interiorul calculatoarelor personale pot conţine până la o
jumătate de duzină, fiecare specializat pe o diferită parte a problemei execuţiei de
programe.
Cache de disc. Cacheurile UCP sunt în general gestionate în totalitate la nivelul
fizic al maşinii, în afara unor arhitecturi specializate cum ar fi Arhitectura NUMA. Alte
cacheuri sunt gestionate la nivelul de program al maşinii. cacheul sectoarelor de disc în
memoria principală este de obicei gestionat de nucleul sau sistemul de fişiere ale sistemul
de operare.
În schimb, un hardisc local rapid poate fi folosit pentru a ţine în cache informaţia
ţinută pe medii de stocare a datelor chiar şi mai lente, cum ar fi unităţile de bandă
magnetică sau magaziile de unităţi optice.
Alte cache-uri. Programul de tip serviciu BIND DNS ţine în cache o tabelă de
corespondenţă a numelor de domeniu la adresele IP asociate, precum o face şi o
bibliotecă rezolvator.
Modul de operare scrie-prin este un fapt obişnuit când se lucrează peste reţele
nesigure (precum o reţea locală de tip Ethernet), din cauza enormei complexităţi a
protocolului de coerenţă necesar între multiple cacheuri scrie-înapoi atunci când
comunicaţia este nesigură. De exemplu, cacheurile de pagini web şi cacheuri de parte-

33
client a unui sistem de fişiere în reţea (ca cele din protocolul NFS sau SMB) sunt în mod
tipic doar-citire sau scrie-prin cu intenţia de a menţine protocolul de reţea simplu şi fiabil.
Un cache al paginilor web vizitate recent poate fi gestionat de către programul de
navigare pe internet. Unele navigatoare sunt configurate pentru a folosi un proxy extern
de tip cache de reţea, un program server prin care toate cererile de reţea sunt rutate astfel
încât poate stoca în cache paginile frecvent accesate pentru toată lumea dintr-o
organizaţie. Mulţi furnizori de internet folosesc proxy cacheuri la paginile web frecvent
accesate pentru a salva din lăţimea de bandă a canalului de comunicare.
Motoarele de căutare servesc de asemenea în mod frecvent direct din cache paginile
web pe care le-au indexat. De exemplu, Google oferă o legătură "din cache" lângă fiecare
rezultat al căutării. Acesta este un lucru folositor în cazul în care paginile web sunt
inaccesibile temporar de la serverul de internet.
Altă modalitate de folosire a ariilor temporare de stocare este reţinerea rezultatului
unor calcule care vor fi foarte probabil utilizate din nou, sau "memoizarea". Un exemplu
de astfel de tip de cache este cacheul C, un program ce ţine în cache rezultatul procesului
de compilare pentru a creşte viteza următoarei compilări.
Memoria externă este acea memorie care este folosită pentru o perioadă de timp
mai mare decât o sesiune de lucru a unui sistem de calcul. În funcţie de suportul pe
care se vor stoca datele necesare există două tipuri de memorii externe:
- memorie reutilizabilă cum ar fi hârtia, folia de plastic, filmul etc;
- memorie reutilizabilă prin prelucrări automate cu calculatorul.
Acest ultim tip de memorie care poate fi prin prelucrări automate al e
calculatorului poate fi pe suport magnetic cum ar fi floppy disk sau hard disk sau pe
suport sensibil la lumină care lucrează în modul optic prin raze laser cum ar fi CD -
ROM, CD-R, CD-RW, DVD-ROM, DVD-RAM, DVD-RW, precum şi pe suport
magnetice optic, în acest mod putem stabili şi caracteristicile principale ale unei
componente hardware de memorie externă care sunt:
- tipul de memorie şi cel care o produce sau fabricantul
- volumul pe care îl are memoria
- viteza de acces pe care o are la informaţie
- rata de transfer a informaţiei
- tipul de interfaţă cu sistemul de calcul
- caracteristicile de formă şi de conectare

1.20 Ce avem în vedere la cumparărea unui pc ?

 În primul rând ce dorim să facem cu calculatorul? Dotarea corectă depinde de


răspunsul la această întrebare.
 performanţele unităţii centrale sunt determinante pentru viteza de lucru a
calculatorului
 Cel mai important criteriu de calitate a scanner-elor este rezoluţia.
 Cele mai importante criterii la cumpărarea unui monitor sunt mărimea diagonalei
(măsurate în ţoli), rezoluţia (măsurată în pixeli), frecvenţa cadrelor măsurată în Khz) şi
norma de iradiere.
 Imprimantele cu laser sunt de preferat celor cu jet de cerneală din punctul de
vedere al calităţii imaginilor şi al vitezei de tipărire.

34
 În schimb, imprimantele cu jet de cerneală sunt mai ieftine şi tipăresc în culori.
 Calitatea imprimantelor depinde de rezoluţie măsurată în dpi.
 În cazul hard disk-ului “cu cât este mai mare este mai bun”; totuşi trebuie ţinut
cont de necesităţi!
 La unităţile optice trebuie să se ia în considerare ce fel de CD-uri sau DVD-uri se
folosesc: CD-ROM, CD_R sau CD-RW, DVD-ROM, DVD-R sau DVD-RW).
 Pentru unităţile optice trebuie luată în considerare viteza de rotaţie a acestora.
 La cumpărarea unei plăci de extensie trebuie să fim neapărat consiliaţi (formate
diferite, criterii diferite)
 Despre processor sau memorie trebuie avut în vedere scopul cumpărării
calculatorului, pentru început aş recomanda ca valori minime

Componenta Valoare minima


Procesor 2000 MHz
Memoria 1024 Mb
Hard-Disk 40 GB
Unitate optica CD-RW
Placa de sunet 2 canale
Placa de reţea 10/100Mbps
Placa video 128 Mb
Monitor 15" (CRT-LCD)
Periferice Imprimanta

1.21 Alegerea ofertei optime

V-aţi decis să vă achiziţionaţi un calculator. Pentru aceasta e bine să


prospectaţi piaţa. Algoritmul următor vă ajută să găsiţi oferta optimă în funcţie de
criteriile urmărite.
Pentru crearea sistemelor s-au folosit componente de la firmele Flamingo
Computers, Best Computers şi Depozitul de calculatoare.

1. Stabilirea scopului
Aceste sisteme au fost create pentru utilizarea lor în scopul rulării de programe
multimedia, a jocurilor şi a procesoarelor de text.

2. Stabilirea unor cerinţe şi restricţii


S-au avut în vedere anumite cerinţe şi restricţii pentru a nu se crea sisteme ce
nu pot fi folosite în scopurile mai sus menţionate şi pentru a nu depăşi necesităţile
sau limita preţului de 800 EUR(un buget dat).
Cele mai importante componente la care s-au impus aceste cerinţe şi restricţii sunt:

35
Componenta Valoare minima Valoare maxima
Procesor 2000 MHz 3600MHz
Memoria 1024 Mb 4096 Mb
Hard-Disk 40 GB 500GB
Unitate optica CD-RW CD-RW+DVD-RW, BluRay
Placa de sunet 2 canale 6 canale
Placa de reţea 10/100Mbps 10/100/1000 Mbps
Placa video 128 Mb 512 Mb
Monitor 15" (CRT-LCD) 22" (CRT-LCD)
Periferice Imprimanta Imp.Scanner Copiator

3. Analiza ofertelor.
3.1 Alegerea ofertelor

Oferta 1 FLAMINGO
Componenta Caracteristici Preţ €
Procesor: Pentium Dual Core E6300 2.8 GHz, bus 1066, s.775, 75
2MB, BOX
Memorie: VS 2048 MB DDR2 / 667 MHz / CAS 5 30
Placa de baza: INTEL G31+ICH7, Skt 775, FSB 1600MHz, 2*DDR2 40
800/667 Dual Ch up to 8GB, 1*PCI-Ex16/1*PCI-
Ex1/2*PCI, VGA on board(max 384MB shared), 6CH
Premium Level HD AUDIO, Gigabit LAN, 1*ATA/
4*SATA II 3.0 Gb/s, 8 USB2.0, mATX
HDD: Western Digital Caviar SE16 500GB, 7200rpm, 16MB, 47
SATA2
Unitate optica: BluRay Combo SATA Bulk Black, DVD 16x (single) / 90
12x (dual), CD 48X, 40X, 32X, 24X, 16X
Placa video: Gainward BP8400GS-256-HDMI-DVI-FAN with CUDA, 23
256MB DDR2/64 bit , Core Clk: 450, 350(DDR700), PCI-
E, PhysX, Fan, HDMI, VGA+DVI-I
Placa de sunet: Creative Sound Blaster Audigy SE, 7.1 surround, bulk 31
Tastatura: Microsoft, Kit Wireless Optical Desktop, multimedia, 33
wireless, USB, PS/2
Mouse: Integrat în kitul Microsoft
Boxe: Creative, Inspire P580 Bulk 5.1, 47W RMS, subwoofer 59
lemn, comanda cu fir
Placa de reţea: Integrata pe placa de baza
Monitor: 22 LG W2234S-BN, Wide 1680x1050, 5 ms, 300 cd/m2, 134
5000:1, HDCP, Flatron f Engine, negru, TCO-03

36
Carcasa: Carcasa Midletower Delux ATX 500W full black 32
MG760(BMW)
Cooler: socket AM2/ 754/ 939/ 940, fan 92 mm cu PWM, 3 14
heatpipe-uri cupru U shape
Imprimanta: MFC DESKJET F2280 ALL-IN-ONE 59
Preţ total: 667 €
Specificaţiile şi preturile au fost preluate din lista de preţuri publicată pe site -ul
www.flamingo.ro în 22/09/2010

Oferta 2 DEPOZITUL DE CALCULATOARE

Componenta Caracteristici Preţ €


Procesor: Intel Core2 Duo E7400 2,8 GHz, bus 1066, s.775, 3MB, 105
BOX
Memorie: Kingmax 2GB DDR2-800 PC6400 FBGA Mars 25
Placa de baza: INTEL G31+ICH7, Skt 775, FSB 1600MHz, 2*DDR2 45
1066 Dual Ch up to 8GB, 1*PCI-Ex16/2*PCI-
Ex1/3*PCI, VGA on board(max 384MB shared), 6CH
Premium Level HD AUDIO, Gigabit LAN, 1*ATA/
4*SATA II 3.0 Gb/s, 4*USB2.0, Intelligent Energy
Saver, ATX
HDD: HDD SATA3GB/S, 250GB, 7200 RPM, 8 MB, 45
BARRACUDA 7200.12, STST3250318AS SEAGATE
Unitate optica: 24XDVDRW, Dual Layer, RAM, Lightscribe Retail 40
Black SATA, DVD 24x, 16x, 12, 8x, 6x, CD 48x
Placa video: GeForce 8400GS PCI-Express 256MB DDR2, HDTV, 20
TV-out, DVI, Galaxy
Placa de sunet: Creative Sound Blaster X-Fi Xtreme Audio 63
Tastatura: Kit Logitech Keyboard+Mouse Cordless Desktop 36
Precision
Mouse: Integrat în kitul Logitech
Boxe: SISTEM 5.1 GENIUS SW51 VALUE 1000W PMPO, 65
(SUBWOOFER 10W + 5 SATELIŢI 3W), Wood
subwoofer
Placa de reţea: Integrata în placa de baza
Monitor: 22 LG W2271TC-PF, Wide 1680x1050, 5 ms, 300 183
cd/m2, 20000:1, DVI, HDCP, webcam 2MP, boxe 2x1W,
glossy black, Flatron f Engine, silver
Carcasa: Middletower ATX, 400W, 3 bay, silver&black, USB, 23
MT302

37
Cooler: socket 478/ 754/ 939/ 940/ AM2/ 775, fan de 90 mm cu 27
LED albastru, turatie reglata manual (Fanmate 2 inclus),
Imprimanta: 3
HPheatpipe-uri 8 shape,
Officejet J4580 full cupruA4
All-in-One, 103
Preţ total: 780 €
Specificaţiile şi preţurile au fost preluate din lista de preţuri publicată pe site -ul
www.itshop.ro în 22/09/2010

Oferta 3 BEST Computers

Componenta Caracteristici Preţ €


Procesor: Intel Pentium Dual-Core E5300, 2.6GHz, socket 775, Box 65
Memorie: DDR2/1066 2GB Non-ECC CL5 (5-5-5-15) DIMM - HyperX 35
Placa de baza: LGA775, VIA P4M900, VIA VT8237A, FSB1066, DDR2- 37
667*1 DDR 400*1, 1xPCI, ATA133 + 1xSATA (150MB/s),
VGA onboard VIA Chrome9 Dx9, 5.1ch, 10/100 LAN,
USB2.0, micro-ATX
HDD: 320 GB WD RE3, Serial ATA2, 7200 rpm, 16MB 50
Unitate optica: Blu Ray Disc Reader 8x, HD-DVD reader 3x, DVDRW 16x, 102
light scribe, negru, bulk CH08LS10B
Placa video: GeForce 8400GS PCI-Express 512MB DDR2, HDTV, TV-aut, 21
DVI, Galaxy
Placa de sunet: SOUND CARD X-FI XTREME AUDIO BULK 38
30SB079200000 CREATIVE
Tastatura: Kit Wireless A4Tech KBS-2348RP 32
Mouse: Inclus în kitul A4Tech
Boxe: Genius SW-5.1 Home Theater 120W RMS Telecomanda IR 90
Placa de reţea: Integrata pe placa de baza
Monitor: 19.0 TFT - 1600x900, 5ms, 15.000:1, 300cd/mp, 170º/160º, D- 118
sub, High Glossy Black, Tilt
Carcasa: P4 Middle Tower P01A-BK/BK, USB, 500W, Black 21
Cooler: socket A, fan 80 mm cu rama deschisa 9
Imprimanta: Deskjet F4210 All-in-One; Printer, Scanner, Copier, A4, print: 54
max 26ppm a/n, 20ppm color, min. 26sec/ foto 10x15cm, max
4800x1200dpi; scanner: flatbed, max 1200x2400dpi optic,
copy: max 26cpm a/n, 20cpm color, max 600dpi, max 99 copii
multiple (software), scalare 25-400%; USB 2.0
Preţ total: 672 €
Specificaţiile şi preţurile au fost preluate din lista de preţuri de pe site -ul
www.bestcomputers.ro în 22/09/2010

38
3.2. Criterii de evaluare

Principalele criterii de evaluare din test sunt:


- Viteza procesorului-CPU
- Capacitatea memoriei- RAM
- Spaţiul de stocare a Hard-Disk-ului-HDD
- Capacitatea memoriei plăcii video -PV
- Tipul unităţii optice
- Dimensiunile monitorului
- Puterea sistemului audio (W RMS)
- Preţul

3.3. Stabilirea grilei de notare a criteriilor


Comp.

Nota

Nota

Nota

Nota

Nota
CPU >3GHz 10 2.8GHz 9 2.6GHz 8 2.4GHz 7 <2.2GHz 6
RAM >=4GB 10 3Gb 9 2Gb 8 1Gb 7 <512Mb 5
HDD >=500GB 10 320GB 9 250GB 8 120GB 6 <80GB 5
P.V. >512Mb 10 256MB 9 128Mb 8 64Mb 5 <32Mb 4
Unitate BLU- 10 CD- 9 CD- 7 CD- 6 CD- 4
optica RAY RW RW RW ROM
DVD- DVD-
Monitor >22" 10 RW
21" 9 ROM
19" 8 17" 7 15" 6
Audio >200W 10 100 W 9 50W 8 30W 6 <30W 5
150W 100 W 50W

Preţ <400-€ 10 401- 9 601- 8 701- 7 >801€ 4


600€ 700€ 800€

3.4. Notarea ofertelor


Oferta 1

Oferta 2

Oferta 3
Comp.

Nota

Nota

Nota

CPU 2,8GHz 9 2,8GHz 9 2,6GHz 8


RAM 2Gb 8 2Gb 8 2Gb 8

39
HDD 500GB 10 250GB 8 320GB 9
P.V. 256Mb 9 256Mb 9 512Mb 10
Unitate Blu Ray 10 DVD- 9 Blu Ray 10
optica RW CD-
Monitor 22" 10 RW
22" 10 19" 8
Audio 47W 6 25W 5 120W 9
Preţ 667-€ 8 780€ 7 672€ 8

3.5. Stabilirea ponderilor pentru fiecare criteriu

Procesor
Procesor
20% 20% RAM
20% 20% RAM
HDD
4% HDD
4% Placa video
Placa video
Unitatea optica
10% 15% Unitatea optica
15% Monitorul
10%
Monitorul
6% Sistemul audio
6% 10% 15%
15% Sistemul audio
10% Preţul
Preţul

Procesor 20%
RAM 15%
HDD 15%
Placa video 10%
Unitatea optica 6%
Monitorul 10%
Sistemul audio 4%
Preţul 20%

3.6 Calcularea punctajului

Componenta Pondere Oferta 1 Oferta 2 Oferta 3


Col1 Col2 Col3 Col4 Col 5 Col 6 Col 7 Col8

Procesor 0.20 9 1.8 9 1.8 8 1.6

40
RAM 0.15 8 1.2 8 1.2 8 1.2
Hard-Disk 0.15 10 1.5 8 1.2 9 1.35
Placa video 0.1 9 0.9 9 0.9 10 1
Unitate 0.06 10 0.6 9 0.54 10 0.6
optica
Monitor 0.1 10 1 10 1 8 0.8
Sistem 0.04 6 0.24 5 0.2 9 0.36
audio
Preţ 0.2 8 1.6 7 1.4 8 1.6
Total 8.84 8.24 8.51

Col1=Coloana 1 reprezintă elementele luate în considerare


Col2 - ponderea asociată
Col 3- nota obţinută de elementele particulare ale ofertei unu
Col 4 – se obţine din înmulţirea col2 * col3
Col 5 – nota obţinută de elementele particulare ale ofertei doi
Col 6 – col2*col5
Col 7- nota obţinută de elementele particulare ale ofertei trei
Col 8 –col2*col7

Astfel pentru oferta 1 se obţine următorul total:


1.8+1.2+1.5+0.9+0.6+1+0.24+1.6=8.84 nota ponderată asociată ofertei 1
reprezintă suma coloanei 4.
8.24 –nota ponderată asociată ofertei 2 reprezintă suma coloanei 6
8.51 –nota ponderată asociată ofertei 2 reprezintă suma coloanei 8

8,9 8,84
8,9 8,84
8,8
8,8
8,7
8,7
8,6 8,51
8,6 8,51 Oferta 1
Punctaj

8,5 Oferta 1
Punctaj

8,5
8,4 Oferta 2
8,4 8,24 Oferta 2
8,3 8,24 Oferta 3
8,3 Oferta 3
8,2
8,2
8,1
8,1
8
8
7,9
7,9
1
1
Oferta 1 Oferta 2 Oferta 3
Oferta 1 Oferta 2 Oferta 3

În concluzie oferta 1 este cea mai bună deoarece are nota ponderată cea mai mare!

41
Capitolul II

Sisteme de operare. Prezentarea sistemului de operare Windows

2.1. Definiţia şi rolul unui sistem de operare


2.2. Clasificarea sistemelor de operare
2.3. Tipuri de sisteme de operare
2.4. Evoluţia sistemului de operare Windows
2.5. Windows Vista
2.6. Windows 7
2.7. Modalităţi de gestionare a dosarelor şi fişierelor în Windows Explorer
2.8. Întrebări şi exerciţii

42
2.1 Definiţia şi rolul unui sistem de operare

Un sistem de operare constă dintr-o colecţie integrată de programe, ce oferă


utilizatorului posibilitatea folosirii eficiente a sistemului de calcul, concurând în dezvoltarea
programelor de aplicaţii. Sistemul de operare este un software care asigură interconectarea
funcţională dintre toate elementele configuraţiei sistemului de calcul, transformându-l într-o
entitate(calculator) şi care asigură intercomunicarea cu mediul extern(operator uman, alt
echipament). Un sistem de operare constă într-un ansamblu de proceduri manuale şi
module de programe de sistem, care administrează resursele sistemului de calcul,
asigură utilizarea eficientă în comun a acestor resurse şi oferă utilizatorului o interfaţă
cât mai comodă pentru utilizarea sistemului de calcul.
Se poate aprecia că un sistem de operare acţionează ca o interfaţă între componenta
hardware a unui sistem de calcul şi utilizator sau programele de aplicaţie.
Sistemul de operare oferă un pachet de programe care sunt necesare pentru
funcţionarea şi administrarea calculatorului. Acesta este primul program care este
încărcat în memoria de lucru după pornirea calculatorului. Sistemul de operare
reprezintă un ansamblu de programe care asigură conducerea, supravegherea şi
controlul calculatorului pentru folosirea eficientă a resurselor acestuia şi asistă
utilizatorii în procesul de prelucrare a datelor. Sistemul de operare este interfaţa
dintre sistemul de calcul şi utilizatori prin care se permite automatizarea şi
parametrizarea tuturor operaţiilor executate, standardizarea programării, reducerea
timpului şi a efortului de programare precum şi gestiunea unităţii centrale şi a
perifericelor de intrare-ieşire. Sistemul de operare determină maniera în care trebuie
scrise codurile aplicaţiilor informatice şi cum acestea pot accede la resursele
hardware ale sistemului de calcul. Sistemele de operare s-au dezvoltat şi au evoluat
odată cu PC-urile.
Rezumând, sistemul de operare îndeplineşte următoarele sarcini:
 organizarea procedurilor de start ale calculatorului;
 administrarea unităţii centrale de prelucrare;
 transportul datelor în interiorul sistemului;
 administrarea memoriei interne;
 dialogul cu operatorul sistemului;
 coordonarea programelor utilizatorului.
Sistemul de operare este organizat pe două nivele: logic şi fizic. Nivelul logic al
sistemului de operare este realizat astfel încât să constituie o interfaţă cu utilizatorul.
Comunicarea utilizatorului cu sistemul de calcul se realizează la acest nivel prin comenzi
instrucţiuni, mesaje. Nivelul fizic este apropiat maşinii de calcul şi, în general este
transparent pentru utilizator.
Diversificarea tipurilor de sisteme de calcul a impus realizarea unor sisteme de
operare adecvate, ale căror funcţii sunt comune, dar diferenţierea este asigurată în funcţie
de sistemul electronic. Sistemele de operare conţin în principiu, grupe omogene de
programe diferenţiate pe tipuri de calculatoare după cum urmează:
- nucleul sistemului de operare;
- programe traducătoare;
- programe utilitare;
- sisteme pentru lucrul cu colecţii de date.

43
2.2 Clasificarea sistemelor de operare

Funcţiile oferite şi modul de realizare al acestora definesc caracteristicile unui


sistem de operare. Caracteristici ce pot fi utilizate pentru a clasifica şi compara între
ele sistemele de operare.
În acest mod putem clasifica sistemele de operare după mai multe criterii cum ar fi:
1. după modul de introducere al programelor în sistem:
- sisteme de operare seriale, sunt acele sisteme care acceptă introducerea
programelor de la un singur dispozitiv de intrare
- sisteme de operare paralele, care admit introducerea programelor de la mai
multe dispozitive de intrare
2. după numărul de programe care pot fi gestionate de procesor la un moment
dat:
- monotasking, cu care sunt echipate de obicei microcalculatoarele, si care executa o
singura sarcina la un moment dat;
- multitasking, care se găsesc în special pe calculatoare mari si mini, permiţând
realizarea mai multor sarcini simultan.
3. după numărul de utilizatori pe care acesta îi acceptă simultan sistemul de
operare poate fi:
- sisteme monoutilizator (monouser) aşa cum sunt calculatoarele personale, staţii
de lucru
- sisteme multiutilizator
4. după modul de utilizare al resurselor
- sisteme de operare cu resurse alocate, în care resursele necesare programelor
sunt afectate acestora pe toată durata execuţiei
- sisteme de operare în timp real, care permit controlul executării programelor în
interiorul unui interval de timp specificat
- sisteme cu resurse partajate, în care resursele necesare programelor sunt
afectate acestora periodic pe durata unor cuante de timp.

2.3 Tipuri de sisteme de operare

Sistemul de operare ms-dos


MS-DOS este un sistem de operare monoutilizator, monotasking, care asigură o
interfaţă simplă, uşor de exploatat, între utilizator şi resursele hardware ale sistemului de
calcul. Sistemul de operare MS-DOS a evoluat foarte mult în timp, încercând să se
adapteze condiţiilor de moment. În 1981, IBM alege folosirea sistemului de operare
MSDOS.

Sistemul de operare os/2

Sistemul de operare OS/2 a fost lansat de firma IBM în aceeaşi zi (2 aprilie 1987) cu
microcalculatorul PS/2 (Personal System/2). OS/2 funcţionează pe modelele 50, 60 şi 80
ale microcalculatorului PS/2, dar nu pe modelul 30, deoarece acesta are la bază
microprocesorul 8086 (structura pe 16 biţi), iar sistemul de operare OS/2 necesită o
construcţie bazată pe microprocesorul 80286 (urmaş al lui 8086; are structură comună cu

44
8086 şi în plus are instrucţiuni care pot fi folosite pentru activarea eficientă a subrutinelor,
validarea parametrilor şi indicilor unor masive şi pentru operaţiile de intrare/ieşire pe
bloc) sau 80386 (structura pe 32 de biţi). OS/2 este un sistem de operare multitasking şi
monoutilizator (pentru modelele 50, 60, 70) şi multiutilizator (pentru modelul 80).

Sistemul de operare Unix

Prima versiune de UNIX a fost elaborată în 1969 de Ken Thompson şi Denis Ritchie
în grupa de cercetare de la Bell Laboratories, fiind scrisă pentru a rula pe un calculator
PDP-7. A doua versiune a fost scrisă pentru calculatorul PDP 11/20.
A treia versiune, încă necomercială, este scrisă complet în limbajul C, pentru
calculatoare PDP 11/45, a apărut în 1973. Apar pentru prima dată facilităţile legate de
multiprogramare. Prima versiune comercială este V6 şi a apărut în 1976.

Caracteristicile sistemului Unix

Sistemul UNIX este un sistem de operare cu destinaţie generală, multiutilizator,


multiproces, lucrând în regim time-sharring. Dintre caracteristicile care-l fac atractiv
enumerăm următoarele:
 Este un sistem de operare cu o interfaţă relativ simplă, având numeroase
programe utilitare, care acoperă o gama largă de aplicaţii (reţele, grafică, baze da date ,
inteligenţă artificială). Sunt disponibile compilatoare şi medii de programare pentru
limbaje de programare de nivel înalt (Basic, Fortran 77, Pascal, C, Lisp, Prolog)
 Unix este un sistem multiutilizator, permiţând lucrul simultan de la mai multe
terminale
 Este un sistem portabil, putând fi implementat pe diferite tipuri de calculatoare
 Unix are un sistem de fişiere arborescent, cu fişiere organizate simplu (şir de
octeţi) şi grupate în directoare.
 Unix dispune de un sistem de intrare/ieşire generalizat, care tratează identic
fişiere, periferice, memoria şi comunicaţiile interproces
 Unix are un mecanism simplu de gestiune a memoriei, folosind conceptul de
memorie virtuală, asigurând un nivel înalt de multiprogramare.
 Unix dispune de un sistem eficient de protecţie a informaţiei, folosind parole şi
drepturi de acces
 Unix are o interfaţă utilizator simplă, numită SHELL, care se poate extinde la
nivelul unui limbaj de programare de nivel înalt, de tip C, cu un interpretor de comenzi
diferit de nucleu (utilizatorul poate încărca interpretorul de comenzi pe care-l doreşte).
 Procesele Unix sunt reentrante (procesele care au partea de cod identică folosesc
o singură copie a codului, rezidentă în memorie)

Sistemul de operare Linux

Apariţia lui Linux este strâns legată de evoluţia UNIX-ului, "pinguinul" fiind o clonă
a acestuia, şi deci moştenind multe însuşiri ale sale. Afirmarea cu adevărat a UNIX-ului
în lumea informaticii a avut loc în anul 1971, când a apărut prima ediţie destinată
serverelor; aceasta a reprezentat promotorul altor sisteme de operare, în ziua de azi

45
celebre, şi anume Solaris dezvoltat de Sun Microsystems, Berkeley FreeBSD şi IRIX al
celor de la Silicon Graphics. În anul 1975 a fost lansată o variantă de UNIX rescrisă în C
şi Assembler, cele două limbaje devenind un standard pentru scrierea programelor
destinate acestor platforme.
Cel mai bun lucru în legătură cu Linux-ul în prezent este fanatismul pe care îl
generează. De câte ori apare o nouă piesă de hardware, nucleul Linux-ului este
transformat astfel încât să se profite de ea. De exemplu, la câteva săptămâni după
introducerea microprocesorului Intel Xeon®, nucleul Linux era transformat şi era gata
pentru acesta. A fost de asemenea adaptat pentru folosirea în Alpha, Mac, PowerPC, şi
chiar pentru palmtop-uri, un atribut pe care nu îl au alte sistem de operare. Şi îşi continuă
călătoria în noul mileniu, cu acelaşi entuziasm cu care a luat naştere în 1991.

2.4 Evoluţia sistemului de operare Windows

Aşa cum bine se ştie calculatoarele există de peste 30 de ani, iar PC-urile au
devenit mai competitive odată cu introducerea interfeţei grafice cu utilizatorul.
O interfaţă de tip GUI (graphic user interface) este un software care prezintă
programele, procedurile ca şi fişierele sub forma unor simboluri grafice. Utilizatorii
care interacţionează cu calculatorul prin manipularea acestor simboluri, astfel încât nu
mai este necesară introducerea comenzilor de la tastatură. În sistemul de operare DOS
utilizatorul trebuia să îşi amintească destul de des unde este stocată o aplicaţie, care
este numele acesteia şi care sunt comenzile care pot manipula fişierele, discul,
memoria etc.
Microcalculatorul Apple – Macintosh (1984) a fost primul sistem de calcul care
a oferit o interfaţă naturală cu software-ul, prin intermediul sistemului de operare.
Acesta era proiectat încă de la început cu interfaţă grafică de exploatare pentru
utilizatori.
Uşurinţa lucrului cu interfeţele grafice a făcut posibilă dezvoltarea de astfel de
platforme de exploatare (GEM, Windows, GeoWorks etc.), în acest mod utilizatorul
putând avea în acest fel o viziune unitară asupra aplicaţiilor cu care lucrează.
La început sistemul Windows a fost privit numai ca o extensie sau un „fronded”
pentru sistemul de operare DOS. Windows semăna la acea vreme cu o aplicaţie de tip
„shell” numărul programelor scrise pentru aceasta fiind redus. Windows a fost lansat
la început ca fiind ceva mai mult decât un mediu de comutare între aplicaţii.
Prima versiune Windows 1.0 apărută în 1985, lasă mult de dorit prin aspectul său
grafic puţin încurajator, avea mecanisme de gestionare a memoriei puţin performante,
fiind mai degrabă o deziluzie decât un succes pe piaţa. Acest început greoi şi stângaci
se datora în mare parte capacităţilor mici de memorare ale microcalculatoarelor de la
acea vreme (piaţa era dominată de XT-uri), utilizatorii trebuind să se limiteze pentru
reluarea aplicaţiilor lor la mai puţin de 640 KB de memorie RAM.
A doua versiune Windows 2.0 lansată în 1987 nu a avut succesul scontat, fiind
departe ceea ce se numeşte azi o interfaţă grafică. Windows nu era decât un sistem de
meniuri care oferă o listă de aplicaţii disponibile. Dezavantajele interfeţei se explicau
şi prin slabele performanţe ale microprocesorului 8086 de gestionare a memoriei şi de
capacitatea redusă de calcul a acestuia. Pasul înainte în evoluţia sistemelor Windows
(începând chiar cu Windows 2.0) a fost multitasking-ul, adică procesul de rulare a

46
mai multor aplicaţii, „aparent” în acelaşi timp. Datorită restricţiilor impuse de
capacitatea memoriei RAM, la Windows 2.0 nu se poate vorbi de un adevărat
multitasking, ci de o comutare între task-uri. În condiţiile unei incapacităţi de
gestionare a memoriei extinse, utilizatorul putea să pornească mai multe aplicaţii în
acelaşi timp doar în zona de memorie disponibilă (adică cea care nu era afectată de
către MS-DOS programului Windows şi celorlalte aplicaţii). Pentru primele două
versiuni Windows se poate vorbi de un mod de operare „real” ce utilizează l MB de
RAM.
Lansarea pe piaţă a microprocesorului 80286 şi inaugurarea „erei AT”, a dus la
rescrierea şi modernizarea platformelor Windows. Facilitatea microprocesorului
80286 de a gestiona memoria extinsă a fost preluată de următoarea versiune de
Windows cunoscută şi sub numele de Windows 286. Multitasking-ul a rămas
„primitiv”, doar la nivelul de comutare între diferitele aplicaţii (se puteau deschide
oricâte aplicaţii permitea memoria, dar numai o singură aplicaţie era activă). Modul
de operare pentru Windows/286 a fost numit „standard”, pentru că s-a bazat pe
capacitatea procesului 80286 de a gestiona memoria extinsă, chiar dacă aceasta s-a
limitat fizic la adresarea a maxim 16 MB.
Începând din 1988, odată cu lansarea versiunii Windows/386 s-a putut vorbi în
sfârşit de posibilitatea utilizatorului de a folosi aplicaţii în regim „multitas king”.
Acest mod de lucru al aplicaţiilor nu se poate desfăşura în plenitudinea generozităţii
conceptului, mutitasking-ul fiind cooperativ (programele lucrau împreună). Nu exista
însă nici o instanţă care să acorde timp de calcul programului „X”, pentru ca apoi,
după câteva momente, să intervină să-l retragă (afectându-l programului „Y”), iar
ulterior să-l comute pe X sau Z.
La multitasking cooperativ programele deţin complet controlul perioadei cât le
aparţine procesorul. În acest caz, numai utilizatorul este acela care comută de regulă
prelucrarea către altă aplicaţie. Datorită faptului că aplicaţia activă reprezenta şi
instanţa care controla sistemul, nu exista nici o posibilitate de a o elimina din
memorie şi de aceea, dacă la aplicaţia activă survenea o eroare, sistemul se bloca
invariabil, de aceea versiunea în sus, toate sistemele Windows vor folosi modul de
operare numit 386 îmbunătăţit, care permite existenţa multitasking-ul cooperativ sau
permitiv şi memoria virtuală.
Pornind de la calculatoarele personale echipate cu microprocesoare 80286 şi
superioare, se poate vorbi de modul de lucru „protejat”, calculatorul poate folosi
adresarea memoriei dincolo de bariera celor 640 KB ai memoriei convenţionale.
Pentru a rula programe (DOS sau Windows) în memoria extinsă, procesoarele pot
crea sisteme virtuale de adresare a memoriei în care pot fi simulate mai multe
calculatoare cu 640 KB memorie (până la limitele memoriei extinse disponibile).
Astfel, fiecare maşină virtuală de 640 KB face ca fiecare aplicaţie să „creadă” că
lucrează cu un sistem propriu, dar fiecare sistem virtual face parte efectiv din maşina
reală.
Versiunea Windows 3.0 apărută în 1990 a fost considerată ca fiind al doilea mare
succes al interfeţei grafice de exploatare, după W/386. Produsul W 3.0. a fost
versiunea care a început să ofere utilizatorilor un motiv serios pentru a prefera
aplicaţiilor DOS. Aspectul lui Windows s-a îmbunătăţit iar programul a oferit o
funcţionalitate mai bună. Aceasta a fost prima versiune care a introdus conceptul de

47
program manager - adică la startarea interfeţei Windows să fie activă cel puţin o
fereastră. Versiunea 3.0. a utilizat pe scara largă pictogramele pentru a reprezenta
aplicaţiile. Windows 3.0. putea rula în regim de multitasking cooperativ aplicaţii
scrise pe 16 biţi. Deficienţa majoră a versiunii 3.0. consta în instabilitatea sistemului,
în sensul că unele aplicaţii violau integritatea sistemului.
În 1991 apare pe piaţă cea mai cunoscută versiune a lui Windows înainte ca
platforma de exploatare să se transforme într-un sistem de operare. Versiunea 3.1.
permitea reluarea aplicaţiilor pe 16 biţi, dar le putea exploata şi pe 32 biţi. Voi
prezenta în continuare câteva dintre atuurile pe care le-a adus aceasta versiune:
- elementele 3D tind să domine interfaţa grafică
- a fost introdus mecanismul „obiectele legate şi incluse” OLE, care permitea
legarea dinamică a unor obiecte într-un document complex
- problema font-urilor a fost rezolvată prin introducerea posibilităţilor de
actualizare a lor prin promovarea caracterelor True Type (corpurile de literă True
Type sunt scalabile, adică micşorate sau mărite îşi păstrează forma lizibilă -
tehnologiile anterioare necesitau un set diferit de corpuri de literă pentru fiecare
dimensiune în parte)
- aplicaţiile File Manager şi Print Manager au fost îmbunătăţite
- integrarea unor facilităţi multimedia - prin introducerea interfeţei MCI
(Media Control Interface)
- posibilitatea utilizării memoriei virtuale prin utilizarea unui spaţiu de pe
harddisk pentru a simula o memorie RAM
- capacitatea îmbunătăţită de utilizare şi gestionare a driverelor
- creşterea siguranţei generale a sistemului
O variantă desprinsă din Windows 3.1, pentru ca sistemul să răspundă şi nevoilor
de prelucrare a unor grupuri de lucru a fost versiunea de reţea peer to peer cunoscută
sub numele de Window for Workgroups sau Windows 3.11.
WfW oferea cam aceleaşi caracteristici ca şi W3.1. dar siguranţa în exploatare a
sporit în comparaţie cu celelalte versiuni. Printre avantajele versiunii W 3.11. se
număra facilitatea de poştă electronică (email şi numeroasele îmbunătăţiri de detaliu
aduse interfeţei).
Windows 95, lansat în iunie 1995 a fost produsul care a înlocuit vechea
platformă Windows 3.x cu un real sistem de operare performant. Windows 95 poate fi
caracterizat succint prin:
- multitasking permitiv (controlat): W '95 deţine tot timpul controlul asupra
timpului de calcul şi asupra aplicaţiilor
- rulează aplicaţii pe 32 biţi
- este un sistem de operare - nu mai are nevoie de DOS pentru a ci doar pentru a
executa aplicaţiile scrise pentru DOS
- include standardul Plug & Play ca parte integrantă a sistemului de operare
- are o interfaţă de programare a aplicaţiilor API (Aplications Programs
Interface) pe 32 de biţi Windows 98 este sistemul de operare ce îmbunătăţeşte
fiabilitatea şi stabilitatea lui Windows 95.
Windows NT este o versiune de 32 de biţi a interfeţei Microsoft cu utilizatorul
care oferă cu adevărat modul de lucru multitasking pentru calculatoarele personale
bazate pe microprocesoare Intel şi pentru staţiile de lucru. Windows NT (New

48
Technology) rulează exclusiv protejat, permiţând proiectanţilor de aplicaţii să
folosească până la 4 GB de RAM. Windows NT are facilităţi avansate de gestionare a
fişierelor, puternice funcţii de reţea, fiind un adevărat sistem client - server.
Microsoft BackOffice Small Business Server 4.5 Client Acces Licence
Small Business Server 4.5 conţine 5 unităţi Client Acces Licence (CAL). Este
disponibil şi un pachet cu Client Acces Licence suplimentare-Client Add Pack. Acesta
din urmă permite extinderea staţiilor de lucru, pentru ca mai multe persoane să
beneficieze de funcţiile Small Business Server. Client Add Pack include un disc pentru a
realiza efectiv creşterea numărului staţiilor de lucru şi este disponibil cu 5 şi 20 de unităţi.
Elemente anti-piraterie: Denumirea produsului este tipărită pe Certificatul de
Autenticitate.
Microsoft BackOffice Small Business Server 4.5
A fost creat pentru companii care deţin un număr de până la 50 de PC-uri, Microsoft
BackOffice Small Business Server 4.5 oferă soluţii compălete de reţea.
Elemente anti-piraterie: Denumirea produsului este tipărită pe Certificatul de
Autenticitate.
Windows NT Client Acces Licence
Un set de soluţii de afaceri bazate pe reţea, de valoare mare în raport cu preţul.
Elemente anti-piraterie: Denumirea produsului este tipărită pe Certificatul de
Autenticitate.
Windows NT Workstation 4.0
Un sistem de operare pe 32 de biţi pe care rulează aproape toate aplicaţiile
importante de business şi care oferă facilităţi importante pentru reducerea costului total de
deţinere, pentru creşterea fiabilităţii şi a securităţii, dar şi a performanţei.
Elemente anti-piraterie: Certificatul de Autenticitate tip etichetă: denumirea
produsului este tipărită pe etichetă; firul holografic de cupru întreţesut dezvăluie
alternativ cuvintele “Microsoft” şi “Genuine”. Logo-ul Microsoft îşi schimbă alternativ
culoarea din auriu în argintiu, la schimbarea unghiului în care cade lumina. CD-ul
prezintă o hologramă pe toată suprafaţa.
Windows ’98
Un sistem de operare pe 32 de biţi, uşor de utilizat şi rapid. Include cursul
multimedia pe CD Microsoft Windows ’98 Starts Here.
Elemente anti-piraterie: Certificatul de Autenticitate tip etichetă: denumirea
produsului este tipărită pe etichetă; firul holografic de cupru întreţesut dezvăluie
alternativ cuvintele “Microsoft” şi “Genuine”. Logo-ul Microsoft îşi schimbă alternativ
culoarea din auriu în argintiu, la schimbarea unghiului în care cade lumina. CD-ul
prezintă o hologramă pe toată suprafaţa.
Windows ’98 Second Edition
Un sistem de operare pe 32 de biţi, Windows ’98 Second Edition include
componente noi şi îmbunătăţirile Windows ’98, cum ar fi: Internet Connection Sharing,
Microsoft Internetz Explorer 5, alte actualizări ale produsului.
Elemente anti-piraterie: Certificatul de Autenticitate tip etichetă: denumirea
produsului este tipărită pe etichetă; firul holografic de cupru întreţesut dezvăluie
alternativ cuvintele “Microsoft” şi “Genuine”. Logo-ul Microsoft îşi schimbă alternativ
culoarea din auriu în argintiu, la schimbarea unghiului în care cade lumina. CD-ul
prezintă o hologramă pe toată suprafaţa.

49
Windows 2000 Client Acces Licence
Windows 2000 Sever CAL permite clienţilor să-şi extindă numărul staţiilor de lucru
cu încă 5. Poate fi folosit în special de firmele mici care doresc să ruleze servere de
infrastructură fiabile, care oferă servicii de administrare a fişierelor, imprimantelor,
conexiunii Internet şi a comunicaţiilore.
Elemente anti-piraterie: Denumirea produsului este tipărită pe Certificatul de
Autenticitate.

Windows XP
Se poate spune că Windows XP continuă tradiţia deja instaurată de predecesoarele
Windows NT şi Windows 2000. Chiar dacă este construit pe nucleul îmbogăţit al
Windows 2000, el este mai uşor de folosit şi mult mai puternic pentru toate tipurile de
utilizatori de PC-uri.
Sistemul de operare Microsoft Windows XP a fost prezentat în premieră de către
Bill Gates, Microsoft chairman şi chief software architect, alături de Jim Allchin la
evenimentul Experience Music Project din Seattle. Pe data de 24 august 2001, cei doi au
prezentat reprezentanţilor a şase fabricanţi majori de PC-uri, “codul de aur” final al lui
Windows XP. CD-uri conţinând varianta finală a lui Windows XP au fost aşezate în şase
casete de aur.
Windows Xp păstrează şi unele caracteristici de la versiunile anterioare dar după
cum s-a dovedit, acesta este mult mai rapid faţă de celelalte.
La Windows Xp, imaginea spaţiului de lucru a fost schimbată radical, dar cei care
nu sunt obişnuiţi cu aceasta pot reveni la imaginea clasică a celorlalte sisteme de operare.
Lansarea oficială a acestui produs Microsoft a fost în octombrie 2001.
Windows XP este disponibil în două versiuni:
-Windows XP Home Edition – pentru utilizatorii de acasă
-Windows XP Professional - pentru utilizatorii din mediul business
Windows XP Home Edition este proiectat pentru persoane individuale sau familii
şi include noi experienţe pentru media digitală, reţea pentru acasă şi comunicaţii.
Include un număr de îmbunătăţiri faţă de Windows 2000 Professional. Astfel:
 software îmbunătăţit şi compatibilitate hardware
 securitate simplificată
 log-are simplificată cu nou ecran “welcome”
 schimbare de utilizator rapidă
 o nouă interfaţă
 suport îmbunătăţit pentru multimedia (filme, poze, muzică)
 DirectX 8.1 multimedia pentru jocuri
Windows XP Professional este sistemul de operare destinat oamenilor de afaceri şi
firmelor de toate dimensiunile, precum şi tuturor acelor utilizatori individuali care doresc
să exploateze la maximum posibilităţile de calcul oferite de PC. La Windows XP
Professional se adaugă accesul la distanţă, securitate, performanţă, uşurinţă în utilizare,
operare în mai multe limbi, pentru a-i ajuta pe utilizatori să-şi îmbunătăţească
productivitatea, posibilităţile de conectare, să lucreze mai inteligent.
Mai trebuie să menţionăm că Microsoft a pregătit şi lansarea versiunii de mare
putere Windows XP 64-bit. Aceasta este concepută pentru a suporta servere şi alte
aplicaţii pentru afaceri la scară largă. Atât versiunea pentru server cât şi cea pentru staţiile

50
de lucru ale acestui sistem de operare vor avea procesorul de 64 de bit Italium de la Intel
şi vor fi vândute ca parte a pachetului pentru calculator. Sistemele acestea vor fi
disponibile şi prin producătorii de calculatoare şi se vor adresa în special utilizatorilor
care au baze de date mari şi celor care utilizează aplicaţii tehnice de reactualizare a
memoriei. Se apreciază că această versiune a Windows XP va concura cu ofertele
similare de la Sun dar şi cu cele ale altor companii producătoare de produse de mare
putere.
Cea mai evidentă deosebire însă, între Windows XP Home Edition şi Windows XP
Professional este securitatea, care este simplificată pentru Windows XP Home Edition.
Fiecare utilizator interactiv al Windows XP Home Edition este presupus a fi un membru
al grupului local de proprietari (Owners Local Group), care este echivalentul Windows
XP al lui Windows 2000 Administrator Account. Aceasta înseamnă că oricine se logează
la un calculator cu Home Edition are deplinul control. Totuşi facilităţile Backup
Operatores, Power Users şi Replicator Groups deţinute de Windows 2000 sau de
Windows XP Professional lipsesc la Windows XP Home Edition. În schimb Windows
XP Home Edition beneficiază de un nou grup numit: Restricted Users. Părţile
administrative ascunse nu sunt disponibile în Home Edition.

2.5 Windows Vista

Vista este cea mai recentă


versiune a sistemului Microsoft
Windows. Înainte de anunţul
sub acest nume din 22 iulie
2005, Windows Vista a fost
cunoscut sub numele de cod
Longhorn, după Salonul
Longhorn, un bar cunoscut din
oraşul Whistler din provincia
canadiană Columbia Britanică.
Windows Vista a fost lansat în
noiembrie 2006 pentru firme şi
parteneri de afaceri iar în
ianuarie 2007 a fost lansat
pentru utilizatorii obişnuiţi.
Această lansare vine după mai mult de cinci ani de la apariţia pe piaţă a sistemului de
operare Windows XP, fiind cea mai mare distanţă între două lansări succesive .
Produsul a fost lansat în România la 1 februarie 2007 de către co-fondatorul
Microsoft, Bill Gates, în cadrul ceremoniei de deschidere a Centrului Global de Suport
Tehnic de la Bucureşti. Iniţial disponibil doar în versiunea engleză, varianta în română a
ieşit pe piaţă la 20 iunie 2007 şi este disponibilă spre vânzare în toate ediţiile şi pe toate
canalele de vânzare, în România şi Republica Moldova.
Această versiune aduce o revizuire majoră a interfeţei, de la suprafaţa de lucru până
la ferestrele pentru conţinut (ferestre Explorer). Scopul sistemului Vista este de a pune la

51
dispoziţie o interfaţă mai uşor de folosit, mai unitară şi care poate fi utilizată într-un mod
mai intuitiv.
Windows Vista este comercializat în 35 de versiuni lingvistice, între care şi una în
limba română. Noi în Windows Vista sunt şi două structuri pentru tastatură, Română
(Legacy) şi Română (Standard), care conţin caracterele ş şi ţ cu virgulă în loc de vechiul
standard Windows cu sedilă (ş şi ţ). Acestea se adaugă versiunii consacrate care a fost
redenumită Română (Legacy), dar în care nu s-a operat această schimbare.
De asemenea, în această versiune i s-a dat o importanţă extrem de mare şi
posibilităţii de a găsi cu uşurinţă fişiere. Începând cu caracteristica Instant Search (căutare
imediată), inclusă în meniul Start şi în alte locuri şi continuând cu includerea în Vista a
dosarelor Search speciale, Windows încearcă să simplifice nu numai găsirea
documentelor, ci şi a altor tipuri de informaţii: piese muzicale, filme, mesaje e-mail şi
altele.
Caracteristicile de securitate întărite reprezintă un alt avantaj al sistemului Vista. Pe
măsură ce popularitatea calculatoarelor a crescut, riscurile de securitate potenţiale şi
nevoia de a fi prevăzător au devenit din ce în ce mai importante. Trebuie să vă protejaţi
împotriva viruşilor informatici, a tehnicii de „pescuire a informaţiilor” (când cineva
încearcă să culeagă date personale despre dumneavoastră fără să aveţi cunoştinţă de acest
lucru şi fără să vă fi dat asentimentul), a aplicaţiilor spyware (program conceput să
spioneze activitatea unui utilizator, în condiţiile în care utilizatorul nu este conştient de
instalarea sau de scopul acestui program), etc.
Windows Vista cuprinde caracteristici care privesc toate aceste probleme de
securitate şi pune încontinuu la dispoziţia utilizatorilor actualizări pentru a lua cât mai
rapid posibil măsuri în cazul pericolelor nou apărute, manifestate sub forma atacurilor la
adresa securităţii calculatorului personal.
Pe lângă modificări de design şi modernizări ce ţin de securitate, veţi descoperi în
cadrul sistemului Vista şi alte caracteristici amuzante şi utile, printre care se numără
Windows Photo Gallery, un nou dosar Games, o aplicaţie Media Center actualizată şi
multe altele.
Deşi s-ar putea să aveţi nevoie de ceva timp pentru a vă obişnui cu Windows Vista,
veţi descoperi că puteţi beneficia în timp record de toate caracteristicile noi.

Explorarea suprafeţei de lucru din Windows Vista

Prezentarea suprafeţei de lucru din Windows Vista


Windows Vista utilizează o suprafaţă de lucru (Desktop) drept interfaţă standard cu
utilizatorul, la fel ca în anterioarele versiuni ale sistemului Windows, cum ar fi XP.

52
Figura 1 - Desktop
Suprafaţa de lucru este locul de unde accedeţi la componentele sistemului, la
aplicaţiile pe care doriţi să le utilizaţi, la Internet şi, de fapt, la toate celelalte lucruri.
Meniul Start
Principala poartă de intrare în Windows Vista este meniul Start, care este afişat pe
bara de sarcini din partea din stânga-jos a ecranului dumneavoastră.
Meniul Start este poarta dumneavoastră către majoritatea componentelor Windows
şi la aplicaţiile pe care le instalaţi. În Windows Vista meniul Start a fost reproiectat, ca să
accedeţi la programele, documentele şi componentele obişnuite din Windows Vista mai
uşor. Dacă executaţi click pe butonul Start va fi afişat un meniu instantaneu. De aici
puteţi accede la programe, dosare, documente recent utilizate, parametri pentru
schimbarea modului de lucru al calculatorului dumneavoastră şi multe altele.

Închiderea sesiunii de lucru la calculator


Windows Vista este conceput să fie un calculator multiutilizator. Aceasta înseamnă că
mai multe persoane pot utiliza acelaşi calculator, păstrând parametrii, fişierele şi dosarele
separate. În Windows Vista, toţi parametrii şi toate documentele dumneavoastră sunt legate de
contul de utilizator. Astfel, mai mulţi oameni pot folosi acelaşi calculator, folosind parametrii
de calculator diferiţi, documente diferite şi chiar conturi de e-mail diferite. Dacă vă foloseşte
altcineva calculatorul, Windows Vista ţine evidenţa parametrilor preferaţi de respectiva
persoană, dar şi a parametrilor preferaţi de dumneavoastră.
Ţinând cont de toate acestea, Windows Vista vă permite să închideţi sesiunea de
lucru la calculator, pentru ca altcineva să poată deschide o sesiune de lucru fără a fi nevoit
să repornească calculatorul. Ca să închideţi sesiunea de lucru, executaţi click pe meniul
Start şi indicaţi cu mouse-ul săgeata de lângă pictograma în formă de lacăt. Va fi afişat un
submeniu, în care puteţi să executaţi clicck pe Log Off. Apoi va fi închisă sesiunea de
lucru la calculatorul dumneavoastră şi va fi afişat ecranul de deschidere a unei sesiuni de
lucru în Windows Vista, unde puteţi selecta numele dumneavoastră de utilizator şi parola
pentru a începe sesiunea.

Repornirea şi scoaterea din funcţiune a calculatorului


Nu ar trebui să scoateţi niciodată din funcţiune calculatorul apăsând butonul de
alimentare al acestuia. În schimb, utilizaţi comanda Shut Down pentru ca Windows să fie

53
închis corect înainte de scoaterea din funcţiune a calculatorului. Poate va fi necesar să
reporniţi pur şi simplu calculatorul, de exemplu după ce instalaţi un program sau o
actualizare. Ambele comenzi, Shut Down şi Restart, se află în fereastra meniului Start.
Dacă doriţi să scoateţi pur şi simplu din funcţiune calculatorul puteţi utiliza butonul
Power Off. Această opţiune salvează ceea ce aţi lucrat şi scoate din funcţiune afişajul,
fără să fiţi nevoit să închideţi programele şi fişierele.

Gestionarea calculatorului cu ajutorul lui Control Panel

Deşi este adevărat că sistemele de operare la calculator devin din ce în ce mai


complicate la fiecare nouă versiune, acestea devin de asemenea şi mai uşor de utilizat
deoarece le oferă utilizatorilor mai multe instrumente de gestionare. Unul dintre aceste
instrumente din Windows Vista este Control Panel (panoul de control). Control Panel
pune la dispoziţie o serie de instrumente care vă permit să determinaţi cum arată şi cum
funcţionează diverse componente din Windows Vista. Dacă ştiţi să utilizaţi aceste
instrumente, obţineţi controlul asupra sistemului Vista, acesta putând să răspundă mai
eficient nevoilor dumneavoastră.

Deschiderea lui Control Panel

Puteţi deschide Control Panel în trei moduri principale. Mai întâi, puteţi să executaţi
click pe meniul Start, iar apoi să executaţi click pe Control Panel. Aceasta este probabil
cea mai frecvent folosită şi cea mai simplă cale de acces la Control Panel. În al doilea
rând, puteţi accede la Control Panel din orice altă fereastră Vista tastând doar Control
Panel pe bara Address a ferestrei. Aceasta determină afişarea în fereastra curentă a
conţinutului din Control Panel. În al treilea rând, multe dosare vă oferă o legătură la
Control Panel în panoul Favorite Links de pe partea stângă a ferestrei dosarului.
Indiferent cum afişaţi Control Panel, la deschiderea acestuia, imaginea afişată iniţial este
cea arătată mai jos:

Figura 2 - Control Panel


Acum după ce aţi văzut care sunt modurile de afişare ale ferestrei Control Panel din
Windows Vista, îndreptaţi-vă atenţia asupra programelor oferite de Control Panel. În

54
secţiunea următoare, vom explora toate pictogramele din Control Panel şi veţi afla ce
puteţi face cu fiecare dintre ele. Ca să vedeţi toate pictogramele din Control Panel, trebuie
să utilizaţi modul de afişare Classic (Classic View).

Figura 3 - Control Panel Classic View


Add Hardware (Adăugarea unor noi componente hardware).Vestea bună este că
instalarea noilor componente sub Windows Vista este mai simplă ca niciodată. De fapt,
de cele mai multe ori, tot ce aveţi de făcut este să conectaţi dispozitivul la calculatorul la
care este instalat Windows Vista şi să începeţi să-l utilizaţi. Totuşi, dacă aveţi nevoie de
ajutor pentru a instala componenta hardware, miniaplicaţia Add Hardware din Control
Panel vă oferă tot ce vă trebuie.

Administrative Tools (Instrumente cu caracter administrativ). Windows Vista


cuprinde un dosar numit Administrative Tools. În acest dosar puteţi găsi mai multe
instrumente diferite, care vă ajută să gestionaţi calculatorul la care este instalat Windows
Vista, inclusiv consola Computer Management şi consola Performance Diagnostic.

Miniaplicaţia AutoPlay. Miniaplicaţia AutoPlay îi comunică sistemului Windows


Vista ce să facă atunci când utilizaţi anumite suporturi. Când introduceţi un disc în
unitate, Windows va utiliza AutoPlay ca să deducă ce doriţi să faceţi cu conţinutul acelui
disc. De exemplu, dacă introduceţi în unitate un disc gol, sunteţi întrebat dacă doriţi să
inscripţionaţi fişiere pe acel disc. În loc să selectaţi o acţiune când vi se cere acest lucru,
puteţi selecta acţiunile care să aibă loc în mod prestabilit la introducerea unui CD audio, a
unui CD cu imagini, a unui CD gol, a unui DVD sau a altui tip de disc în unitatea
corespunzătoare.
Observaţi, de asemenea, că puteţi selecta opţiunea Take No Action dacă doriţi ca
nici un program să nu deschidă fişierele de respectivul tip fără să i se ceară explicit acest
lucru. După ce aţi terminat, este suficient să executaţi click pe Save. Puteţi reveni la
miniaplicaţia AutoPlay în orice moment şi efectua alte modificări, în funcţie de
modificarea necesităţilor.
Puteţi utiliza opţiunea Associate a file type with a program (Asocierea unui tip de
fişier cu un program) ca să-i comunicaţi sistemului Windows ce program să utilizeze
pentru anumite tipuri de fişiere. Multe tipuri de fişiere au deja asociat un program, dar
poate că doriţi să schimbaţi asocierea. Sau, puteţi adăuga programe asociate la alte tipuri
55
de fişiere care nu au nici o asociere. Executaţi click pe această opţiune, selectaţi tipul de
fişier, executaţi click pe butonul Change program, iar apoi selectaţi programul care
urmează să fie utilizat.

Backup and Restore Center. Ca măsură de precauţie, trebuie să faceţi copii de


siguranţă ale datelor din calculatorul dumneavoastră şi chiar să le refaceţi în caz de
defectare a calculatorului.

BitLocker Drive Encryption. Windows Vista cuprinde o nouă caracteristică numită


BitLocker Drive Encryption. Această caracteristică de securitate vă permite să criptaţi
datele de pe o întreagă unitate, pentru ca nimeni să nu poată accede la acestea, chiar dacă
încearcă să utilizeze programe de deconspirare (spargere) a parolelor. Această
caracteristică de securitate este o alternativă extraordinară în cazul în care aveţi date
confidenţiale stocate în calculator.

Miniaplicaţia Color Management. Miniaplicaţia Color Management vă permite să


reglaţi parametri de culoare pentru placa grafică de la calculatorul dumneavoastră şi chiar
să creaţi profiluri. În majoritatea cazurilor, nu trebuie să utilizaţi această miniaplicaţie, dar
dacă aveţi probleme cu culorile afişate la monitorul dumneavoastră, puteţi deschide rapid
această minaplicaţie pentru un ajutor suplimentar.

Date and Time (Dată calendaristică şi ora). Pictograma Date and Time din
Control Panel vă permite să setaţi ceasul din sistemul dumneavoastră de operare, după
cum probabil aţi ghicit. Când executaţi dublu click pe pictogramă, vedeţi o interfaţă
simplă ce cuprinde un ceas cu un calendar care afişează data. Puteţi accede la rubricile de
aici ca să reglaţi parametrii de dată şi de oră.
Rubrica Internet Time din instrumentul Vista Date and Time Properties vă permite
să sincronizaţi ora de la calculatorul dumneavoastră cu un server de timp din Internet,
pentru a vă asigura că la calculatorul dumneavoastră este afişată întotdeauna ora exactă.
Această caracteristică, dacă este configurată, acţionează automat şi fără să vă întrerupă
din activitate, dar trebuie să aveţi calculatorul conectat la Internet ca să aibă loc
sincronizarea. De asemenea, dacă utilizaţi Windows Vista într-o reţea de firmă care
foloseşte un server proxy sau un sistem firewall, s-ar putea să nu fie permisă caracteristica
de sincronizare a timpului deoarece ora este controlată de servere din reţeaua
dumneavoastră locală.

Default Programs (Programe prestabilite). Pictograma Default Programs vă


permite să stabiliţi acţiunile prestabilite întreprinse pentru programe, diferite tipuri de
fişiere, parametrii de redare automată (autoplay), precum şi ce programe prestabilit unt
instalate pe calculatorul dumneavoastră. Parametrii pe care îi găsiţi aici nu necesită
explicaţii. Reţineţi doar că pentru a utiliza această miniaplicaţie trebuie să schimbaţi
modul prestabilit al sistemului Windows Vista de a trata anumite programe sau fişiere de
anumite tipuri.

56
Device Manager. Device Manager este un instrument care există de ani de zile în
Windows. Vă permite să porniţi sau opriţi cu uşurinţă dispozitive, să le depanaţi şi chiar
să îndepărtaţi componente hardware din sistem.

Ease of Access Center (Facilităţi pentru accesul la calculator). Ease of Access,


cunoscut mai înainte sub denumirea Accessibility Options, vă permite să configuraţi
comportamentul calculatorului la introducerea sau scoaterea datelor, în cazul în care
aceste operaţii sunt efectuate de persoane cu diferite handicapuri. Aceste opţiuni
simplifică foarte mult lucrul la calculator în cazul acestor persoane. Windows Vista vă
oferă un suport excelent pentru configurarea caracteristicilor de accesibilitate, iar
dumneavoastră utilizaţi această pictogramă din Control Panel ca să configuraţi
majoritatea acestora.
Dacă executai dublu click pe Ease of Access în Control Panel va fi afişată o fereastră
Properties cu mai multe opţiuni diferite, pe care le puteţi configura pentru nevoi speciale.
Este suficient să selectaţi elementele pe care doriţi să le utilizaţi.
Opţiunile disponibile sunt:
 Magnifier – această opţiune activează o lupă de pe ecran, astfel încât obiectele de
pe ecran să poată fi mărite corespunzător parametrilor aleşi de dumneavoastră.
 Narrator – această opţiune este o caracteristică pe care o puteţi activa, aşa că
deschideţi Windows iar textul din casetele de dialog va fi citit cu voce tare din boxele
calculatorului.
 On screen Keyboard (tastatură pe ecran) – această opţiune vă furnizează o
mică tastatură pe ecran, pe care o puteţi folosi mânuind un mouse. Această caracteristică
este utilă pentru persoanele care nu pot tasta de la o tastatură fizică.
 High Contrast (contrast ridicat) – această opţiune activează contrastul ridicat la
displayul dumneavoastră, ceea ce poate fi util pentru persoanele cu deficienţe vizuale.
 Other options – dacă derulaţi conţinutul ferestrei până la baza acesteia, puteţi
vedea opţiuni de utilizare a calculatorului fără display; de optimizare a displayului vizual
şi de utilizare a dispozitivelor de intrare alternative, precum şi de configurare a opţiunilor
pentru mouse, tastatură, sunete şi operaţii de gândire elementară. Aceste articole nu
necesită explicaţii dacă trebuie să le aplicaţi modificări.

Folder Options (Opţiuni pentru dosare). Folder Options vă permite să determinaţi


aspectul dosarelor şi acţiunilor întreprinse cu acestea. Puteţi accede la opţiunile dosarelor
din această miniaplicaţie din Control Panel sau puteţi accede la aceeaşi casetă de dialog
cu proprietăţi din orice dosar din Windows Vista.
Fonts (Fonturi). Dosarul Fonts din Control Panel conţine toate fonturile pe care le
poate folosi calculatorul dumneavoastră. Când deschideţi Fonts, vedeţi o listă cu toate
fonturile disponibile. Aici nu puteţi configura nimic, cu excepţia faptului că puteţi şterge
sau adăuga fonturi în dosar. În general, nu trebuie să faceţi acest lucru, deoarece
Windows Vista şi aplicaţiile dumneavoastră se ocupă de fonturile necesare şi de cele
utilizate. Puteţi determina care fonturi doriţi să fie utilizate de Windows Vista şi de
aplicaţiile dumneavoastră, configurând Display properties sau configurând proprietăţile
unei anumite aplicaţii. Puteţi de asemenea executa dublu click pe orice font din dosarul

57
Fonts ca să aflaţi mai multe despre font şi să vedeţi o mostră de caractere scrise cu acel
font.

Game Controllers (Controlere pentru jocuri). Pictograma Game Controllers din


Control Panel este un loc în care gestionaţi toate dispozitivele pentru jocuri ataşate la
calculatorul dumneavoastră, cum ar fi joystickuri şi alte dispozitive pentru jocuri.

Miniaplicaţia Indexing Options (Opţiuni de indexare). Windows Vista indexează


articolele din calculatorul dumneavoastră, ca să puteţi căuta documente, fotografii şi alte
fişiere mai rapid şi mai uşor. Ca regulă generală, Windows Vista face o treabă bună
indexând articole, dar puteţi configura alte câteva opţiuni de indexare suplimentare sau
modifica procesul de indexare utilizând miniaplicaţia Indexing Options din Control Panel.
De exemplu, puteţi alege să indexaţi fişiere criptate sau fişiere de un anumit tip. Totuşi,
utilizatorii obişnuiţi nu trebuie să facă nimic cu miniaplicaţia Indexing Options.

Internet Options (Opţiuni pentru Internet). Miniaplicaţia Internet Options din


Control Panel poate fi utilizată pentru a configura, aşa cum bănuiţi, Internet Explorer (IE)
şi eventual şi alte aplicaţii pentru Internet. Puteţi accede la aceeaşi fereastră Properties
chiar din IE.
iSCSI Initiator. Miniaplicaţia iSCSI Initiator din Control Panel este utilizată pentru
a ajuta conectarea calculatorului la unităţi de bandă, CD-uri, DVD-uri, sau unităţi de disc
disponibile în reţeaua dumneavoastră. Dacă utilizaţi o reţea casnică sau dacă nu aveţi
aceste dispozitive disponibile în reţeaua dumneavoastră de la serviciu, atunci nu aveţi ce
face cu această miniaplicaţie. Dacă reţeaua dumneavoastră utilizează aceste elemente,
puteţi accede la proprietăţile lui iSCSI Initiator ca să configuraţi opţiunile conexiunii.
Keyboard (Tastatura). Pictograma Keyboard din Control Panel vă permite să
configuraţi funcţionarea tastaturii dumneavoastră. Când executaţi dublu click pe această
pictogramă, vedeţi două rubrici, care sunt explicate în cele ce urmează:
- Speed – această rubrică permite să configuraţi rapiditatea cu care răspunde
tastatura la apăsările de taste. Rubrica Speed vă oferă câteva simple opţiuni pentru
reglarea vitezei tastaturii dumneavoastră.
Mai întâi, vedeţi două bare glisoare pentru repetarea unui caracter. Prima – bara
glisoare Repeat Delay (întârziere la repetare) – determină intervalul de timp la care se
repetă un caracter când apăsaţi o tastă. Dacă tastaţi rapid, veţi dori probabil ca acest
parametru să devină Short (scurt). A doua – bara glisoare Repeat Rate (viteza de repetare)
– determină rapiditatea cu care se repetă un caracter când ţineţi apăsată tasta. Repeat
Delay determină rapiditatea cu care începe prima repetare, pe când Repeat Rate determină
cât de repede se repetă caracterele după aceea. O valoare medie – între slow şi fast, este
de obicei suficientă.
La baza ferestrei, vedeţi Cursor Blink Rate (viteza de pâlpâire a cursorului). Utilizaţi
bara glisoare pentru a schimba această viteză. Puteţi vedea cursorul pâlpâind în cadrul
rubricii, în scop de testare. Cel mai bun parametru se aproprie de obicei de capătul Fast al
barei glisoare.
- Hardware – această rubrică afişează tipul de tastatură conectată la calculatorul
dumneavoastră. Aveţi la dispoziţie două butoane care vă permit să depanaţi tastatura,

58
dacă aveţi probleme. Mai puteţi executa click pe butonul Properties ca să accedeţi foile de
proprietăţi ale dispozitivului.

Mouse. Mouse-ul este un dispozitiv de intrare universal, care vă permite să indicaţi


şi să executaţi click croindu-vă drum prin meandrele din Windows. Mouse-ul este în sine
un dispozitiv simplu dar, în mod surprinzător, puteţi accede la o serie de opţiuni de
configurare pentru mouse executând dublu click pe pictograma Mouse din Control Panel.
Vedeţi câteva rubrici şi mai multe opţiuni diferite, iar în cele ce urmează se arată cum
configuraţi mouse-ul ca să funcţioneze şi să acţioneze optim din punctul dumneavoastră
de vedere.
- Buttons (butoanele mouse-ului) – rubrica buttons reprezintă un loc unde puteţi
determina modul de funcţionare a butoanelor mouse-ului dumneavoastră.
Mai întâi, puteţi bifa caseta pentru Switch Primary and Secondary Buttons
(interschimbare funcţii buton principal cu buton secundar), pentru ca mouse-ul să
funcţioneze ca mouse utilizat de un stângaci. Dacă alegeţi opţiunea de utilizare a mouse-
ului ca şi când aţi fi dreptaci, butoanele mouse-ului ar funcţiona astfel:
 Butonul din stânga – selectare şi tragere
 Butonul din dreapta – meniul contextual şi tragere specială
Dacă selectaţi opţiunea de folosire a mouse-ului ca pentru stângaci, butoanele
mouse-ului ar funcţiona astfel:
 Butonul din stânga – meniul contextual şi tragere specială
 Butonul din dreapta – selectare şi tragere.
După cum puteţi vedea, alegerea opţiunii de mouse ca pentru stângaci inversează
funcţiile celor două butoane ale mouse-ului.
Apoi, puteţi utiliza bara glisoare pentru a grăbi sau încetini viteza dublu click-ului
de mouse. Majoritatea oamenilor folosesc o valoare medie – când bara glisoare este în
mijloc, dar dumneavoastră alegeţi valoarea care este potrivită pentru dumneavoastră.
În fine, aveţi o opţiune la baza ferestrei, numită ClickLock. Această opţiune vă
permite să trageţi articolele dintr-un loc în altul pe suprafaţa de lucru fără să fiţi nevoit să
ţineţi apăsat tot timpul butonul mouse-ului. Selectaţi caseta de validare Turn on
ClickLock (activează ClickLock) ca să o utilizaţi, iar apoi executaţi click pe butonul
Settings care devine accesibil. Fereastra Settings vă oferă o bară glisoare, ca să
determinaţi cât de mult timp trebuie să ţineţi apăsat butonul stâng al mouse-ului înainte ca
acesta să se fixeze pe o poziţie, permiţându-vă să trageţi articole fără să-l ţineţi apăsat.
- Pointers (indicatorii mouse-ului) – rubrica Pointers este locul în care configuraţi
modul în care arată indicatorul dumnavoastră când este afişat la calculator. Ceea ce faceţi
poate determina indicatorul mouse-ului să-şi schimbe aspectul. De exemplu, un mouse
caracteristic are pur şi simplu forma unei săgeţi, dar dacă sistemul dumneavoastră este
ocupat, indicatorul mouse-ului dumneavoastră se transformă într-o clepsidră. Puteţi
utiliza rubrica Pointers ca să particularizaţi indicatorii aşa cum doriţi.
În susul fetrestrei, vedeţi un meniu derulant Scheme care vă permite să selectaţi
schemele preconfigurate în Windows. Derulaţi şi selectaţi câteva dintre ele. Puteţi vedea
diferiţii indicatori modificându-se în fereastra Customize. Selectaţi o schemă dorită de
dumneavoastră şi executaţi click pe Apply ca să utilizaţi acea schemă.

59
Pe lângă utilizarea schemei de indicatori standard din Windows Vista, puteţi crea de
asemenea propriile dumneavoastră scheme înlocuindu-i cu indicatorii doriţi. Dacă
executaţi click pe butonul Browse, puteţi alege să utilizaţi un alt fişier de cursor, cum ar fi
unul pe care l-aţi descărcat din Internet sau l-aţi obţinut de pe un CD-ROM. Acum, puteţi
selecta un indicator dorit, iar apoi puteţi crea şi salva propria dumneavoastră schemă
particularizată de indicatori.
- Pointer Options (opţiuni pentru indicatorul mouse-ului) – această rubrică oferă
opţiuni pentru indicatori. Vă oferă o serie de casete de validare şi de bare glisoare, pe care
le puteţi utiliza pentru a configura modul în care se deplasează indicatorul mouse-ului pe
ecran.
Puteţi jongla cu aceşti parametri ca să determinaţi pe care dintre ei doriţi să-i
folosiţi:
 Motion – utilizaţi bara glisoare ca să determinaţi cât de repede se deplasează
indicatorul dumneavoastră când deplasaţi mouse-ul. Puteţi încerca diferite reglaje ca să
aflaţi viteza dorită. Dacă executaţi click pe butonul Accelerate puteţi, de asemenea,
selecta rapiditatea cu care se deplasează indicatorul când începeţi să deplasaţi mouse-ul.
 SnapTo – această opţiune deplasează automat indicatorul mouse-ului
dumneavoastră la butonul prestabilit în orice casetă de dialog dată.
 Visibility – opţiunile de vizibilitate controlează aspectul indicatorului
dumneavoastră în timp ce se află în mişcare; aveţi trei casete de validare ca opţiuni. Mai
întâi, puteţi alege să utilizaţi o urmă de mouse, astfel fiind lasată o urmă care dispare când
deplasaţi mouse-ul. Apoi, puteţi alege să ascundeţi indicatorul mouse-ului când tastaţi. În
acest caz, indicatorul mouse-ului dispare atunci când mouse-ul nu este utilizat. În fine,
puteţi alege să utilizaţi tasta CTRL ca să vă ajute să localizaţi indicatorului mouse-ului
dacă acesta pare să fi dispărut de pe ecran.
- Wheel (rotiţa mouse-ului) – în cazul mouse-urilor care folosesc o rotiţă de control
pe lângă un buton stâng şi unul drept al mouse-ului, utilizaţi rubrica Wheel ca să
determinaţi rapiditatea cu care rotiţa deplasează mouse-ul. Opţiunea de configurare vă
permite să stabiliţi cât de multe linii sunt derulate atunci când deplasaţi rotiţa sau puteţi
alege să parcurgeţi o întreagă pagină. Selectaţi butonul radio dorit, iar apoi tastaţi o
valoare de derulare pe care să o încercaţi pentru a jongla cu aceşti parametri.
- Hardware – rubrica hardware afişează tipul de mouse conectat la calculatorul
dumneavoastră. Aveţi la dispoziţie două butoane, care vă permit să depanaţi mouse-ul
dacă aveţi probleme sau puteţi să executaţi click pe butonul Properties ca să accedeţi la
foile de proprietăţi ale dispozitivului.

Network and Sharing Center. Windows Vista include un Network Center pentru
utilizarea unei reţele acasă sau la serviciu. Veţi vedea că acest instrument face ca lucrul în
reţea să fie mult mai implu şi mai plăcut.

Offline Files (Fişiere offline). Offline Files vă permite să stocaţi documente pe un


server de reţea şi să determinaţi calculatorul dumneavoastră Vista să sincronizeze
calculatorul local cu acel server. Offline Files este folosit mai frecvent într-o reţea la
serviciu, iar fişierele online sunt gestionate de un administrator de reţea.

60
Parental Controls (Elemente de control părintesc). Cu toate pericolele existente
în Internet, Windows Vista cuprinde software care le permite părinţilor să impună
restricţii şi elemente de control asupra conturilor de utilizator ale copiilor lor.

Pen and Input Devices (Stilou electronic şi dispozitive de intrare). Dacă utilizaţi
peniţele electronice şi alte dispozitive indicatoare Tablet PC, puteţi configura
comportamentul lor utilizând miniaplicaţia Pen and Input Devices din Control Panel.
Dacă deschideţi caseta de dialog Properties, puteţi vedea o rubrică Pen Options, o rubrică
Pointer Options şi o rubrică Flicks. Opţiunile de configurare pe care le vedeţi în aceste
rubrici nu necesită explicaţii şi vă pot ajuta să configuraţi Pen and Input Devices, ca să
funcţioneze într-un mod care este util pentru dumneavoastră.

People Near Me. People Near Me vă permite să găsiţi şi să fiţi găsit de alţi
utilizatori ai reţelei, ca să puteţi colabora la realizarea unor sarcini şi eventual să folosiţi
programe în comun. Dacă această caracteristică este în uz în cadrul reţelei de calculatoare
de la serviciu, puteţi utiliza simpla rubrică de abonare Sign-in şi rubrica Settings de aici
pentru a permite coaborarea.

Informaţii despre performanţă şi instrumente. Windows Vista cuprinde câteva


opţiuni ce privesc informaţii despre performanţă şi instrumente, ca să vă ajute să
exploataţi la maxim sistemul de operare.

Personalization (Personalizare). Opţiunea Personalization vă permite să


determinaţi aspectul lui Windows Vista.

Phone and Modem Options. Pictograma Phone and Modem din Control Panel vă
oferă un loc unde să gestionaţi telefoanele şi modem-urile conectate la calculatorul
dumneavoastră. În trecut, modem-urile erau extrem de dificil de configurat şi de depanat,
dar Windows Vista simplifică mult configurarea modem-ului.
Power Options (Opţiuni de alimentare). Windows Vista este echipat pentru a
economisi energie utilizând regimuri de alimentare pe care le puteţi configura. Aceste
opţiuni pot determina scoaterea automată din funcţiune a monitorului dumneavoastră sau
a unităţii de disc după o anumită perioadă de inactivitate.

Printers (Imprimante). Dosarul Printers este dedicat tuturor imprimantelor sau


aparatelor de fax conectate la calculatorul dumneavoastră şi cuprinde o aplicaţie expert
utilă, pe care o puteţi folosi ca să configuraţi aceste dispozitive.
Problem Reports and Solutions (Rapoarte şi soluţii la probleme). Opţiunea
Problem Reports and Solutions din Control Panel vă permite să verificaţi dacă există
soluţii online sau să vedeţi mai multe informaţii despre probleme existente în Windows
Vista. Interfaţa pe care o vedeţi nu necesită explicaţii.

Programs and Features (Programe şi caracteristici). Programs and Features vă


permite să instalaţi programe noi, să ştergeţi programe, să adăugaţi şi să ştergeţi
componente ale programelor instalate, dar şi să instalaţi sau să ştergeţi componente din
Windows.

61
Regional and Language Options (Opţiuni regionale şi de limbă). Regional and
Language Options din Control Panel vă oferă un loc pentru configurarea calculatorului
dumneavoastră astfel încât să folosească diferite simboluri specifice diferitelor limbi,
simboluri monetare şi alte reprezentări regionale specifice. De exemplu, să presupunem
că utilizaţi Windows Vista în Franţa şi doriţi ca Windows Vista să efectueze calculele
financiare în monedă europeană. Puteţi activ această opţiune utilizând Regional and
Language Options. Când deschideţi Regional and Language Options, vedeţi o rubrică
Regional Options standard, o rubrică Languages şi o rubrică Administrative. Fiecare
rubrică cuprinde meniuri derulante, ca să puteţi selecta parametrii regionali doriţi.

Scanners and Cameras. Reflectând popularitatea de care se bucură scanerele şi


camerele digitale, Windows Vista include o pictogramă Control Panel ca să vă ajute să
gestionaţi aceste dispozitive hardware

Security Center (Centrul de securitate). Windows Vista Security Center vă ajută


să gestionaţi parametrii şi configurarea de securitate din Windows Vista.

Sound. Miniaplicaţia Sound vă oferă posibilitatea să selectaţi dispozitive de redare,


dispozitive de înregistrare şi să gestionaţi sunete elementare în Windows. Opţiunile pe
care le vedeţi aici nu necesită explicaţii.

Speech Recognition (Recunoaşterea vorbirii). Pictograma Speech Recognition din


Control Panel vă permite să configuraţi transformarea textului în cuvânt rostit. Aceasta
înseamnă că Windows Vista poate citi cu voce tare orice text în Windows care doriţi să
fie rostit cu voce tare. Este suficient să executaţi click pe opţiuni şi să urmaţi paşii de
configurare a recunoaşterii vorbirii şi a microfonului. Ca să puteţi comunica cu
calculatorul dumneavoastră, ar trebui să executaţi click, de asemenea, pe Take Speech
Tutorial, ca să puteţi înţelege comenzile şi pentru a trece la comunicarea verbală cu
Windows Vista.

Sync Center. Sync Center vă permite să sincronizaţi fişierele dumneavoastră cu


fişierele din reţea utilizate într-o configuraţie Offline Files.

System. Pictograma System din Control Panel conţine câteva informaţii de bază
despre calculatorul dumneavoastră şi vă oferă rapid accesul la Device Manager, Remote
Settings, System Protection şi Advanced System Settings.

Tablet PC Settings. Dacă utilizaţi un Tablet PC, puteţi accede la miniaplicaţia


Tablet PC Settings din Control Panel ca să configuraţi opţiunile de utilizare elementară,
cum ar fi recunoaşterea scrisului de mână şi afişarea altor asemenea articole.

Taskbar and Start Meniu (Bara de sarcini şi meniul Start). Pictograma Taskbar
and Start Meniu vă permite să configuraţi aceste articole pentru a corespunde nevoilor
dumneavoastră.

62
Text to Speech (De la text la vorbire). Determinaţi Windows să citească în locul
dumneavoastră. Windows Vista poate citi textul de pe ecranul dumneavoastră sau orice
document de text. Această caracteristică este activată de un profil de vorbire prestabilit şi,
în majoritatea cazurilor, nu trebuie să configuraţi nimic altceva. Dacă deschideţi caseta de
dialog cu proprietăţi, remarcaţi că puteţi activa recunoaşterea vorbirii, astfel încât să
ruleze la fiecare punere în funcţiune a calculatorului. De asemenea, observaţi că din
rubrica Text to Speech, puteţi selecta vocea dorită şi utiliza bara glisoare ca să configuraţi
viteza cu care este citit textul.

User Accounts (Conturi de utilizator). Pictograma User Accounts vă oferă o


interfaţă cu care puteţi crea noi conturi de utilizator şi puteţi gestiona conturile de
utilizator existente, pentru ca diferite persoane să poată deschide o sesiune de lucru la
calculatorul dumneavoastră la care este instalat Windows Vista. Fără să aveţi un nume de
utilizator şi o parolă valabile, utilizatori diferiţi nu pot deschide sesiuni de lucru, aşa că
utilizaţi această fereastră ca să creaţi aceste conturi.

Welcome Center. Welcome Center este o nouă caracteristică în Windows Vista,


care vă oferă informaţii elementare despre calculatorul dumneavoastră şi acces la câteva
articole comune. Miniaplicaţia Control Panel deschide Welcome Center.

Windows CardSpace. Windows CardSpace este o nouă caracteristică prin care vi


se permite să stabiliţi relaţii cu site-uri web şi cu servicii online. Este un mod unitar prin
care site-urile vă solicită informaţii, să certifice identitatea unui site, să vă gestioneze
informaţiile în raport cu site-ul şi să revizuiască informaţiile înainte să le transmită unui
site. Este în esenţă un înlocuitor pentru numele de utilizator şi parolele pe care le furnizaţi
unui site.

Windows Defender. Windows Defender este un program care păstrează la distanţă


produsele de tip spyware şi adware de calculatorul dumneavoastră. În mod prestabilit,
acesta rulează automat, ajutându-vă să vă păstraţi calculatorul protejat.

Windows Firewall. Windows Firewall se numea anterior Internet Connection


Firewall, în primele versiuni de Windows XP.

Windows Sidebar. Noul Sidebar din Windows Vista este un mic utilitar care
rulează pe suprafaţa de lucru, unde puteţi utiliza mici aplicaţii, numite gadgeturi.

Windows Slideshow. Windows Slideshow este un instrument care utilizează un al


doilea display ca să acceadă la informaţii de la calculatorul dumneavoastră utilizând
dispozitive de la distanţă şi dispozitive periferice. Îl puteţi folosi pentru a realiza lucruri
cum ar fi consultarea calendarului, citirea mesajelor e-mail sau scanarea ştirilor de ultimă
oră de maxim interes, chiar şi atunci când calculatorul dumneavoastră este scos din
funcţiune.

63
Windows Update. Windows Update îi permite calculatorului dumneavoastră să
descarce şi să instaleze automat actualizări pentru Windows Vista din site-ul web al
companiei Microsoft. Caracteristica este sigură şi uşor de utilizat.

Personalizarea calculatorului

Dacă aţi folosit înainte Windows XP, meniul Start din Vista Start şi alte elemente de
pe suprafaţa de lucru nu vor reprezenta un mister absolut pentru dumneavoastră. Vista
adaugă ceva în plus la meniul start din XP şi la designul suprafeţei de lucru pentru a
împiedica suprafaţa de lucru din Windows să fie o aglomerare de opţiuni şi de
caracteristici, pentru ca dumneavoastră să vă puteţi găsi calea mai uşor prin acest sistem
de operare. Totuşi, după ce începeţi să vă croiţi drum prin interfaţa din Windows Vista,
vă puteţi decide să schimbaţi unele lucruri legate de aspectul şi comportamentul
sistemului Windows Vista. E bine să faceţi acest lucru şi Windows Vista vă oferă o serie
de opţiuni diferite de configurare a interfeţei, printre care se numără opţiuni de afişare a
dosarelor, pentru ca sistemul de operare (OS) să fie uşor de utilizat pentru dumneavoastră
şi să vă fie util.
Particularizarea meniului Start şi a barei de sarcini

Meniul Start din Windows Vista este poarta dumneavoastră către tot ce are de oferit
Windows Vista. Puteţi accede la tot ce vă oferă calculatorul, precum şi la toate
programele pe care le instalaţi din meniul Start. Bara de sarcini (Taskbar) este în
continuare o caracteristică importantă în această versiune de Windows deoarece vă oferă
o cale comodă de acces la documentele, programele, dosarele deschise, precum şi la alte
asemenea elemente. În următoarele câteva secţiuni, învăţaţi să utilizaţi şi să particularizaţi
meniul Start, precum şi să particularizaţi bara de sarcini (Taskbar).

Utilizarea meniului Start

Meniul Start din Vista reprezintă un loc de acces facil la cele mai obişnuite elemente
de configurare ale sistemului Windows, precum şi la acele elemente pe care aveţi
plăcerea să le folosiţi cel mai frecvent.

64
Figura 4 – Meniul Start

Meniul Start din Windows Vista este împărţit în două părţi. Pe partea stângă este o
listă a programelor, iar pe partea dreaptă se asigură accesul la dosarele obişnuite din
Windows, pe lângă Help and Support, Network, Documents şi altele. Privind elementele
pe care aveţi plăcerea să le utilizaţi cel mai mult, în meniul Start acestea sunt listate
pentru dumneavoastră, ceea ce înseamnă că dacă deschideţi un program, meniul Start îl
reţine şi plasează pentru el o pictogramă în meniul Start, ca să puteţi deschide mai uşor
programul data viitoare.
Pe scurt, meniul Start pur şi simplu adaugă scurtături în el, în locul dumneavoastră.
Puteţi gestiona cu uşurinţă aceste pictograme executând click cu butonul din dreapta al
mouse-ului pe ele. Această acţiune vă oferă opţiuni de meniu caracteristice pentru
scurtătură, cum ar fi Open, Send To, Copy, Remove from The List, Rename şi Properties.
Dacă doriţi să ştergeţi scurtătura din meniul Start, este suficient să selectaţi Remove from
This List. Prin această acţiune, scurtătura este ştearsă numai din meniul Start – programul
nefiind şters din calculator, aşa că nu trebuie să vă îngrijoraţi de acest lucru.
Când executaţi click cu butonul din dreapta al mouse-ului pe un element, vedeţi şi o
opţiune intitulată Pin to Start Meniu (fixare în meniul Start). Prin această acţiune,
elementul este pur şi simplu mutat în partea stângă-sus a ferestrei, unde este întotdeauna
vizibil. Veţi observa că pictograma programului Internet Explorer (IE) este disponibilă

65
acolo în mod prestabilit, dar că nu o puteţi şterge executând click cu butonul din dreapta
al mouse-ului pe ea şi selectând Remove from This List.
Puteţi, de asemenea, să executaţi click pe All Programs ca să accedeţi la meniurile
caracteristice din Windows şi la aplicaţiile instalate. Puteţi să executaţi click pe un dosar
de pe listă ca să-l deschideţi şi doar să executaţi click pe butonul Back ca să reveniţi la
opţiunile de meniu Start.
Pe partea dreaptă în meniul Start, vedeţi elemente cunoscute din Windows la care va
trebui să accedeţi:
 User name and personal folders (nume de utilizator şi dosare personale) – în
prima secţiune, vedeţi numele dumneavoastră de utilizator, Documents, Pictures, Music şi
Games. Fiecare dintre aceste elemente este un dosar care conţine informaţii şi fişiere
personale. De exemplu, puteţi stoca toate documentele, imaginile, piesele dumneavoastră
muzicale şi jocurile în dosarele lor şi accede cu uşurinţă la date, din meniul Start. Dosarul
My Documents este locul de stocare prestabilit pentru fişiere de tot felul, inclusiv
imagini, piese muzicale şi filme. My Documents conţine dosare prestabilite, numite My
Music, My Pictures, My Videos şi altele. De asemenea, remarcaţi că deasupra numelui
dumneavoastră de utilizator este afişată o imagine în meniul Start. Puteţi schimba această
imagine schimbând imaginea legată de contul dumneavoastră de utilizator.
 Search (căutare) – caracteristica Search vă permite să găsiţi elemente de la
calculatorul dumneavoastră, inclusiv documente, fotografii digitale, mesaje e-mail, filme,
etc. puteţi utiliza de asemenea caseta de dialog Search de la baza meniului Start ca să
căutaţi orice în calculator sau chiar în Internet.
 Recent Items (elemente deschise recent) – indicaţi cu mouse-ul opţiunea Recent
Items ca să vedeţi un meniu instantaneu cuprinzând elementele pe care le-aţi deschis
recent la calculator.
 Computer (calculator) – opţiunea Computer este dosarul prestabilit în care sunt
stocate informaţii referitoare la unităţile conectate la calculator.
 Network (reţea) – dosarul Network conţine informaţii despre alte calculatoare şi
dosare partajate din reţeaua dumneavoastră şi din Internet.
 Connect To (conectare la) – în cazul în care calculatorul este conectat la vreo
reţea, cum ar fi o conexiune locală, o conexiune fără fir, o conexiune prin apel telefonic, o
conexiune DSL şi aşa mai departe, veţi vedea o opţiune Connect To în meniul Start.
Executând click pe opţiunea Connect To, puteţi accede imediat la conexiunile
dumneavoastră. Dacă nu aveţi configurate dispozitive de reţea nu veţi avea această
opţiune.
 Control Panel – opţiune Control Panel este locul prestabilit unde gestionaţi tot
felul de programe şi servicii la calculatorul dumneavoastră echipat cu Windows Vista.
 Default Programs (programe prestabilite) – puteţi utiliza opţiunea Default
Programs ca să stabiliţi parametri elementari ai modului în care Windows Vista tratează
programele. De exemplu, puteţi să executaţi click pe această opţiune şi puteţi determina
ce program deschide toate fişierele cu piese muzicale, ce program deschide toate
fotografiile digitale şi aşa mai departe.
 Help and Support – Windows Vista include o caracteristică Help and Support
(Ajutor şi asistenţă) care poate răspunde la întrebările dumneavoastră şi chiar localiza
răspunsuri în Internet.

66
 Updates şi Lock (Actualizări şi Blocare) – vedeţi două butoane în partea din
dreapta jos a panoului meniului Start. Unul este un buton pentru actualizări, care vă
permite să instalaţi rapid actualizări şi să reporniţi calculatorul pur şi simplu executând
click pe respectivul buton. Puteţi de asemenea executa click pe butonul de blocare ca să
împiedicaţi accesul la calculator în cazul în care utilizatorul acestuia nu a tastat o parolă
înainte să-l utilizeze.
 Log Off/Shut Down (închiderea sesiunii de lucru/scoaterea din funcţiune) –
opţiunile standard Log Off / Shut Down vă permit să încheiaţi sesiunea de lucru sau să
scoateţi din funcţiune / să reporniţi calculatorul.
Particularizarea meniului Start
Ca să particularizaţi meniul Start, trebuie să accedeţi la proprietăţile meniului Start.
În acest scop, deschideţi Control Panel, executaţi dublu click pe bara de sarcini (Taskbar)
şi pe pictograma Start Meniu, iar apoi executaţi click pe rubrica Start Meniu. Puteţi de
asemenea executa click cu butonul din dreapta al mouse-ului pe butonul Start şi apoi
Properties.
În rubrica Start Meniu aveţi posibilitatea să utilizaţi fie meniul Start curent din
Windows Vista, fie meniul Start Classic, acesta fiind practic meniul Start din anterioarele
versiuni ale sistemului Windows.

Meniul Start din Windows Vista – ca să continuaţi să utilizaţi meniul Start din
Vista executaţi click pe butonul Customize, fiind astfel, afişată o fereastră Customize
Start Meniu care vă permite să particularizaţi aspectul meniului Start.
 Choose Program Options (selectaţi opţiuni de program) – puteţi parcurge lista
de opţiuni ca să determinaţi comportamentul legăturilor, al pictogramelor şi al meniurilor
în meniul Start. De exemplu, primul element este Computer. Puteţi alege să afişaţi
Computer ca legătură, aceasta fiind alternativa prestabilită, ca meniu sau puteţi să alegeţi
să nu afişaţi deloc acest element. Opţiunile pe care le vedeţi aici vă permit să
particularizaţi elementele meniului Start într-un mod util dumneavoastră şi să nu afişaţi
elementele pe care nu le utilizaţi.
 Start Meniu Size (mărimea meniului Start) – după cum am menţionat anterior,
Vista afişează programele pe care le-aţi deschis recent în meniul Start, în încercarea de a
vă ajuta să lucraţi mai repede. Puteţi determina numărul de programe afişate în meniul
Start aici. Numărul prestabilit este 6, dar îl puteţi înlocui cu orice număr între 0 şi 30.
 Show on Start Meniu (afişare în meniul Start) – această opţiune vă permite să
afişaţi aplicaţiile pentru Internet şi pentru e-mail în meniul Start, iar apoi vă pune la
dispoziţie un meniu derulant pentru selectarea aplicaţiei. Dacă aveţi alte programe client
browser sau de e-mail instalate la calculator, puteţi utiliza un meniu derulant şi selecta un
alt program client browser şi / sau client de e-mail sau doar debifa casetele de validare
dacă nu doriţi ca aceste elemente să fie afişate.

Particularizarea barei de sarcini


Pe lângă proprietăţile meniului Start, puteţi particulariza şi proprietăţile barei de
sarcini. Puteţi accede la fereastra Taskbar and Start Menu Properties executând dublu
click pe pictograma din Control Panel sau executaţi click cu butonul din dreapta al

67
mouse-ului pe orice zonă vidă a barei de sarcini, executaţi click pe Properties, iar apoi
executaţi click pe rubrica Taskbar.

Figura 5 - Proprietăţile barei de sarcini (Taskbar)

Aveţi două zone de particularizare elementare şi anume Taskbar Appearance şi o


rubrică Notification Area. În zona Taskbar Appearance câteva opţiuni activează anumite
caracteristici:
 Lock the Taskbar (blocare bara de sarcini) – puteţi trage bara de sarcini pe
diverse poziţii în cadrul suprafeţei de lucru. Dacă selectaţi caseta de validare Lock the
Taskbar, bara de sarcini va fi blocată la baza ecranului şi nu o veţi putea muta sau trage
cu mouse-ul pentru a o mări.
 Auto-Hide the Taskbar (ascunderea automată a barei de sarcini) – această
caracteristică ascunde bara de sarcini. Când nu utilizaţi bara de sarcini, aceasta dispare
sub imaginea ecranului. Când aveţi nevoie de ea este suficient să indicaţi cu mouse-ul
poziţia barei de sarcini, iar aceasta va fi reafişată.
 Keep the Taskbar on Top of Other Windows (păstrarea barei de sarcini
deasupra celorlalte ferestre) – întrucât utilizaţi diverse ferestre, este posibil ca acestea

68
să acopere porţiuni din bara de sarcini. Acest parametru păstrează bara de sarcini mereu
în prim-plan.
 Group Similar Taskbar Buttons (gruparea butoanelor de bară de
instrumente similare) – această caracteristică păstrează elementele similare la un loc.
Spre exemplu, dacă deschideţi două pagini web, iar apoi le minimizaţi pe ambele, ele vor
apărea una lângă alta pe bara de sarcini. Dacă aveţi prea multe, le grupează într-un buton
cu un meniu instantaneu pentru selectarea elementului respectiv.
 Show Quick Launch (afişare lansare rapidă) – această opţiune activează
secţiunea Quick Launch pe stil vechi, de pe bare de sarcini, de unde puteţi accede la
programele populare, executând click pe pictogramele acestora de pe bara de sarcini.
Rubrica Notification Area are opţiuni pentru o serie de programe care rulează la
calculator şi vă poate înştiinţa de anumite funcţii ale aplicaţiilor. Puteţi alege să ascundeţi
pictograme inactive, opţiune selectată în mod prestabilit şi care vă păstrează bara de
sarcini mai ordonată şi puteţi să executaţi click pe butonul Customize ca să determinaţi ce
elemente sunt localizate în Notification Area.

Configurarea afişajului

Unul dintre principalele locuri în care configuraţi aspectul sistemului Windows


Vista este prin intermediul proprietăţilor Persolize. Personalization este o pictogramă din
Control Panel, pe care o puteţi deschide pentru a configura diverşi parametri care
afectează aspectul afişajului Windows Vista. După ce deschideţi Personalization vedeţi
mai multe opţiuni de legătură, toate fiind explorate în cele ce urmează.

Figura 6 – Fereastra Personalization

69
Parametrii de afişare
Utilizaţi rubrica Display Settings ca să gestionaţi hardware-ul plăcii video din
calculator. Mai întâi, vedeţi o bară glisoare intitulată Screen Resolution (rezoluţ ia
ecranului). Puteţi regla rezoluţia astfel încât să corespundă nevoilor dumneavoastră şi, pe
măsură ce o reglaţi, puteţi vedea zona suprafeţei de lucru mărindu-se sau micşorându-se,
în funcţie de poziţia indicată pe bara glisoare.
Veţi vedea, de asemenea, un meniu derulant intitulat Colors, care vă permite să
selectaţi numărul de culori pe care le poate utiliza Windows Vista pentru a genera toate
elementele grafice şi imaginile afişate la monitor.True Color (32 bit) este cea mai exactă
schemă de culori pe care o puteţi folosi şi, în funcţie de calitatea plăcii video, puteţi avea
doar câteva opţiuni de culoare disponibile. Atunci când cereţi afişarea mai multor culori
adaptorului dumneavoastră de afişare, performanţele acestuia se reduc. Pe de altă parte,
dacă pretindeţi o rezoluţie mai mare este posibil să obţineţi la afişare mai puţine culori.
Veţi vedea, de asemenea, un buton Advanced Settings. Această opţiune deschide
foile de proprietăţi pentru placa video. În general, parametrii prestabiliţi din aceste foi
sunt suficienţi şi nu ar trebui să-i schimbaţi dacă în documentaţia plăcii video nu se
recomandă acest lucru.

Window Color and Appearance (culoarea şi aspectul ferestrelor)


Această opţiune vă permite să selectaţi un tip diferit de sticlă pentru interfaţă. Tipul
de sticlă este pur şi simplu o caracteristică de afişare care face ferestrele să aibă diferite
grade de transparenţă sau diferite efecte legate de aspectul de sticlă. Este suficient să
executaţi click pe diferite pictograme pe care le vedeţi aici ca să aplicaţi un stil dorit.
Puteţi, de asemenea, accede la Appearance Settings ca să reglaţi modul de ajustare fină a
utilizării diferitelor culori şi fonturi în Windows.

Desktop Background (fundalul suprafeţei de lucru)


Această opţiune vă permite să selectaţi fie o imagine pe care să o afişaţi pe suprafaţa
de lucru, fie o culoare uniformă. Este suficient să accedeţi la meniul derulant şi să
selectaţi o categorie de imagini, iar apoi să executaţi click pe o miniatură de imagine
pentru a o selecta. Puteţi selecta, de asemenea, Browse şi selectaţi una dintre fotografiile
dumneavoastră personale. Windows Vista poate afişa în esenţă orice fel de fişier de
imagine cum ar fi TIFF, JPEG, PNG şi altele. După ce selectaţi o imagine, puteţi să
executaţi click pe un buton radio de la baza ferestrei, ca să determinaţi modul în care să o
plasaţi. Opţiunile disponibile sunt Fit to Screen (potrivire la ecran), Tile (alăturare) şi
Center (centru).
Dacă nu doriţi să utilizaţi o fotografie pe suprafaţa de lucru, selectaţi opţiunea Solid
Colors (culori uniforme) din meniul derulant şi selectaţi o culoare.

Screen Saver (programul de protecţie a ecranului)


Această opţiune oferă două funcţii: permite configurarea unui program de protecţie a
ecranului calculatorului şi permite configurarea opţiunilor de gestionare a alimentării. Un
program de protecţie a ecranului este un program simplu care rulează după ce calculatorul
a fost inactiv o anumită perioadă de timp. În trecut, programul de protecţie a ecranului
proteja monitoarele să nu se „ardă”. Când un monitor era în funcţiune dar nefolosit pentru
o perioadă de timp, în care pe el era afişată în continuu o imagine sau fereastră, imaginea

70
se putea inscripţiona pe monitor rămânându-i o urmă permanentă în fundal. Monitoarele
din ziua de azi nu mai prezintă această problemă, aşa că programele de protecţie a
ecranului sunt folosite mai mult cu titlu decorativ şi pentru securitate.

Sounds (sunete)
Windows Vista utilizează sunete când au loc anumite acţiuni la calculator, ca mijloc
de avertizare. Spre exemplu, când închideţi sesiunea de lucru în Windows Vista este redat
un sunet. Puteţi determina ce sunete sunt redate pentru diferite evenimente, selectând
opţiuni din caseta de dialog Sounds din Windows. Ca şi în cazul opţiunii Power Options
puteţi efectua orice modificare doriţi, iar apoi puteţi salva modificările sub forma unei
scheme.

Mouse Pointers (indicatorii mouse-ului)


Puteţi utiliza de asemenea fereastra Personalize ca să selectaţi modul în care
funcţionează şi se comportă mouse-ul dumneavoastră. Veţi vedea caseta de dialog Mouse
Properties şi puteţi învăţa mai multe despre configurarea mouse-ului din subcapitolul
anterior.

Theme (tema)
O temă este un grup de parametri aplicaţi în Windows Vista sub un singur nume.
Parametrii au de obicei o legătură între ei, creând o temă de un fel oarecare. Caseta de
dialog Theme Settings vă permite fie să selectaţi o temă din meniul derulant, fie să
efectuaţi modificări într-o temă de la calculator, după care să le salvaţi sub forma unei
opţiuni personale. Este suficient să efectuaţi modificări la oricare altă opţiune
Personalization, iar apoi să executaţi click pe butonul Save As din caseta de dialog Theme
settings ca să salvaţi modificările dumneavoastră sub forma unei teme personale.

Configurarea modurilor de afişare a dosarelor

Pe lângă utilizarea unei scheme de aspect, pentru ca dosarele dumneavoastră să


apară având o anumită culoare şi un anumit font, Windows Vista include mai multe
posibilităţi ce vă permit să vă particularizaţi dosarele. Un dosar este doar un loc de
stocare. Windows Vista are mai multe dosare, pe care le creează şi utilizează şi puteţi, de
asemenea, crea propriile dumneavoastră dosare.
Dacă accedeţi la opţiunile pentru dosare dintr-o fereastră şi efectuaţi modificări,
modificaţi aspectul tuturor dosarelor dumneavoastră. Cu alte cuvinte, nu puteţi configura
în mod individual opţiunile dosarelor pentru fiecare dosar în parte – un parametru se
aplică tuturor dosarelor din Windows. Totuşi, puteţi modifica individual opţiunile View,
cum ar fi detalii, pictograme şi alte opţiuni.
După ce luaţi câteva decizii în privinţa modului în care doriţi să fie afişate dosarele
dumneavoastră, utilizând fereastra Folder Options, puteţi particulariza modurile de afişare
a dosarelor şi barele de instrumente.
Când deschideţi un dosar, vedeţi un meniu Views. Opţiunile pe care le găsiţi aici vă
permit să alegeţi între Extra Large Icons (pictograme foarte mari), Large Icons
(pictograme mari), Medium Icons (pictograme medii), Small Icons (pictograme mici),

71
Details (detalii) şi Tiles (alăturare). Este suficient să mutaţi bara glisoare ca să selectaţi o
opţiune de afişare.
Puteţi, de asemenea, ajusta aspectul dosarelor, utilizând opţiunea de meniu Organize
/ Layout (organizare/machetă). Aici, puteţi selecta panourile pe care doriţi să le vedeţi în
dosarele dumneavoastră, cum ar fi panoul Search, panoul Preview, panoul Reading şi
panoul Navigation. Puteţi încerca să executaţi click pe diferitele opţiuni şi să vedeţi care
caracteristici este probabil să le folosiţi. Panoul Reading este util dacă aveţi un dosar de
documente, deoarece poate afişa o mostră de text din document în dosar, când îl selectaţi.
Aceasta este o cale rapidă de a vedea ce este în document, fără să fiţi nevoit să-l
deschideţi.

Windows Sidebar

Windows Sidebar, o nouă caracteristică din Windows Vista, este concepută să


conţină mici programe şi jocuri, numite Gadget-uri şi, în mare măsură, Sidebar oferă pur
şi simplu un plus de amuzament şi de utilitate în Windows Vista. Daca Sidebar se
dovedeşte popular, vă puteţi aştepta ca mult mai multe Gadget-uri să fie disponibile
pentru descărcare de la adresa http://gallery.live.com. Vestea bună este că Sidebar este
uşor de utilizat şi că secţiunile următoare vă arată cum să-l folosiţi.

Figura 7 – Windows Sidebar

72
Lansarea în execuţie şi configurarea lui Sidebar
Sidebar este funcţional şi se află pe suprafaţa de lucru în mod prestabilit când
instalaţi Windows Vista. Îl vedeţi, de asemenea, în mod prestabilit pe partea dreaptă a
ecranului şi foarte probabil va conţine câteva Gadget-uri prestabilite. Fiecare dintre
elementele pe care le vedeţi pe Sidebar sunt Gadget-uri: acestea sunt schimbate, şterse şi
o parte dintre ele pot fi personalizate.
Puteţi închide Sidebar executând click cu butonul din dreapta al mouse-ului, iar apoi
executând click pe Exit. Sidebar este repornită din nou când reporniţi Windows. Sidebar
are de asemenea o pictogramă Notification Area care este activă, astfel oferindu-vi-se
aceleaşi opţiuni de meniu. Puteţi să executaţi click cu butonul din dreapta al mouse-ului
pe Sidebar şi puteţi accede la Properties (sau puteţi accede la Windows Sidebar din
Control Panel) şi puteţi configura câteva opţiuni. Puteţi face Sidebar să fie afişată
întotdeauna deasupra celorlalte ferestre şi puteţi determina dacă Sidebar ar trebui lansată
la lansarea în execuţie a sistemului Windows. Puteţi face de asemenea ca Sidebar să fie
afişată pe partea stângă sau pe partea dreaptă a suprafeţei de lucru. Puteţi de asemenea
afişa Gadget-urile disponibile în caseta de dialog Properties.

Lucrul cu aplicaţii de tip Gadget


Sidebar nu realizează nimic fără Gadget-uri, aşa că veţi petrece timp stabilind ce
Gadget-uri doriţi să vedeţi şi schimbându-le, în funcţie de necesităţi. Ca să accedeţi la
Gadget-uri executaţi click pe butonul Gadgets de pe Sidebar (arată ca un semn +) sau
puteţi să executaţi click cu butonul din dreapta al mouse-ului pe Sidebar, iar apoi
executaţi click pe Add Gadgets. În fereastra Gadget afişată treceţi în revistă Gadget-urile
disponibile şi trageţi-le pe cele dorite în Sidebar. Mai puteţi obţine şi alte Gadget-uri
executând click pe legătura Get more Gadgets online (obţine mai multe gadget-uri online)
care face legătura la Microsoft.com.

Figura 8 – Add Gadgets

Dacă executaţi click cu butonul din dreapta al mouse-ului pe un Gadget de pe


Sidebar, veţi vedea câteva opţiuni diferite, în funcţie de Gadget. Pentru câteva puteţi
alege să le detaşaţi de pe Sidebar, aşa că le puteţi plasa oriunde doriţi pe suprafaţa de

73
lucru. Altele vă oferă opţiunea Settings ca să puteţi regla modul lor de lucru. Spre
exemplu, dacă utilizaţi Slide Show Gadget, puteţi să executaţi click cu butonul din
dreapta al mouse-ului pe el iar apoi să executaţi click pe Settings ca să puteţi determina ce
fotografii ar trebui să fie afişate pe Sidebar.

Ediţii Windows Vista

Windows Vista Starter


Foarte asemănătoare cu Windows XP Starter Edition, această ediţie va fi limitată la
pieţele în curs de dezvoltare precum Columbia, India, Thailanda, Indonezia sau Filipine,
în principal pentru a oferi o alternativa legală copiilor piratate. Nu va fi disponibilă în
Statele Unite, Canada, Europa sau în Australia. Are foarte multe limitări, printre care
faptul că nu permite unui utilizator să lanseze mai mult de trei aplicaţii concomitent, nu
acceptă conexiuni în reţea, are o limitare a memoriei fizice la 256 MB şi rulează doar pe
32 de biţi. Suportă doar procesoarele Duron, Sempron şi Geode de la AMD şi Celeron şi
Pentium III de la Intel.

Windows Vista Home Basic


Asemănător cu Windows XP Home Edition, Home Basic este destinat utilizatorilor
cu bugete reduse, care nu au nevoie de suport media avansat pentru acasă. Interfaţa
Windows Aero cu ferestre translucide nu este inclusă în această ediţie. Versiunea Home
Basic pe 64 de biţi suportă până la 8 GB de memorie fizică şi va avea suport tehnic până
în 2012.

Windows Vista Home Premium


Conţine toate caracteristicile Home Basic. Această ediţie suportă, de asemenea, mai
multe opţiuni destinate segmentului de utilizatori casnici, precum suport HDTV (High-
Definition Television). Are jocuri în plus, suport pentru laptop sau tablet PC, proiector,
touchscreen. Home Premium suportă 10 conectări în reţea, comparativ cu cinci la Home
Basic. Versiunea inclusă de Meeting Space permite şi interacţiunea (în Home Basic
conferinţele pot fi doar privite). Această ediţie este comparabilă cu Windows XP Media
Center Edition. Versiunea pe 64 de biţi suportă până la 16 GB de memorie fizică şi are,
de asemenea, suport tehnic până în 2012.

Windows Vista Business


Comparabil cu Windows XP Professional şi Windows XP Tablet PC Edition,
Windows Vista Business Edition este destinat segmentului de afaceri. Include toate
caracteristicile din Home Premium, cu excepţia Windows Media Center şi tehnologiile
legate de aceasta şi Parental Controls. Include serverul web IIS, suport pentru fax, Client
RMS (Rights Management Services), criptare a sistemului de fişiere, două socket-uri
(procesor dual), suport offline pentru fişiere, o versiune full a Remote Desktop, precum şi
o serie de alte opţiuni care uşurează afacerile şi care nu sunt disponibile în Home
Premium. Versiunea pe 64 de biţi suportă 128 GB de memorie. Suportul tehnic durează
până în 2012, cel extins până în 2017.

74
Windows Vista Enterprise
Această ediţie este destinată afacerilor mari, fiind gândită ca o supervariantă a ediţiei
Business. Printre componentele suplimentare se află un suport multilingv pentru interfaţă,
BitLocker Drive Encryption (sistem de criptare a hard-disk-ului) şi suport pentru aplicaţii
UNIX. Această ediţie nu va fi disponibilă prin reţeaua de retail, ci prin Microsoft
Software Assurance şi va suporta rularea mai multor maşini virtuale. Varianta pe 64 de
biţi suportă 128 GB RAM, iar suportul tehnic este identic cu cel Business Edition.

Windows Vista Ultimate


Această ediţie combină toate caracteristicile Home Premium şi Enterprise, plus un
program care îmbunătăţeşte performanţa jocurilor (WinSAT) şi „Ultimate Extras“ (o serie
de opţiuni suplimentare). La 7 ianuarie 2007, Microsoft a anunţat, la CES, care vor fi o
parte a acestor componente suplimentare: „Dream Scene“, un program care permite
rularea unui clip video în loc de o poză statică pe desktop (de exemplu, o cascadă care
curge), „Hold’Em“, o versiune adaptată pentru Vista a jocului de poker Texas Hold’Em,
pachete multilingve pentru interfaţă, care permite ca mai multe persoane, vorbitoare de
limbi diferite, să împartă acelaşi calculator, BitLocker Online Secure Key Storage, unde
clienţii Ultimate primesc dreptul de a stoca într-un loc sigur, online, cheile lor de criptare
şi „Digital publications“, o colecţie de sfaturi şi linkuri către resurse pentru exploatarea
maximă a Vista Ultimate.
Această versiune are ca destinaţie utilizatorii avansaţi de PC-uri, cei care le folosesc
pentru jocuri video, profesionişti multimedia şi entuziaşti ai calculatoarelor. Versiunea pe
64 de biţi suportă 128 GB de RAM, iar suportul tehnic are aceeaşi durată de viaţă ca la
Business sau Enterprise.
O variantă de upgrade la Vista Ultimate este Windows Vista Ultimate Upgrade
Limited Numbered Signature Edition, caz în care cumpărătorii se vor bucura de
semnătura lui Bill Gates pe faţa cutiei, împreună cu numărul lor unic al copiei respective.

Stiluri vizuale, noutăţi şi cerinţe hardware în Windows Vista

Stiluri vizuale în Vista

Windows Vista vine cu patru stiluri vizuale diferite, în funcţie de versiunea


cumpărată şi de aptitudinile calculatorului personal pe care rulează. Acestea sint:
Windows Aero: Stilul vizual principal al Vista, construit pe un nou motor de
compoziţie desktop numit Desktop Window Manager. Windows Aero introduce suport
pentru grafică 3D (Windows Flip 3D), efecte translucide (Glass), animaţie a ferestrelor şi
alte efecte vizuale, însă este destinat plăcilor video medii şi avansate. Pentru ca aceste
facilităţi să fie permise, conţinutul fiecărei ferestre deschise este încărcat în memoria
video. Din acest motiv, Windows Aero are pretenţii hardware semnificativ mai mari decât
predecesoarele sale, 128 MB de memorie video fiind cerinţa minimă, în funcţie de
rezoluţia preferată. Windows Aero nu este inclus în ediţiile Starter şi Home Basic.
Windows Vista Standard: Acest stil vizual este o variaţie a Windows Aero, fără
efectele translucide, animaţii ale ferestrelor şi alte efecte grafice avansate precum
Windows Flip 3D. Asemenea lui Windows Aero, foloseşte Desktop Window Manager, şi

75
are, în linii mari, aceleaşi cerinţe hardware. Este stilul presetat pentru Windows Vista
Home Basic Edition. Nu este inclus în Starter.
Windows Vista Basic: Acest mod are aspecte similare celor ale stilului vizual din
Windows XP, plus animaţii subtile precum cele întâlnite la barele de progres. Nu
foloseşte Desktop Windows Manager, astfel încât nu deţine transparenţă sau
transluciditate, animaţii ale ferestrelor, Windows Flip 3D sau orice alte funcţii incluse în
motor. Basic nu solicită noul WDDM (Windows Display Driver Model) pentru driverele
video, şi are cerinţele video similare Windows XP. Pentru computerele care nu au plăci
video destul de puternice pentru Aero, acesta este modul clasic în care vor rula.
Windows Classic: O opţiune destinată în special sistemelor corporatiste şi upgrade-
urilor, Windows Classic arată ca Windows 2000 şi Windows Server 2003, nu foloseşte
Desktop Window Manager şi nu cere un driver WDDM. Asemenea versiunilor
precedente de Windows, această temă suportă schemele de culori, colecţie de setări care
combină diverse culori pentru un aspect personalizat.

Câteva lucruri noi în Vista

Pe lângă interfaţa Aero sau criptarea hardului, Vista aduce o serie de lucruri noi,
pentru o parte primind reproşuri că ar fi „împrumutate“ de la Apple, Google sau Mozilla.
Printre acestea se numără Windows Search (cunoscut şi ca Instant Search sau
„search as you type“). Aduce capabilităţi de căutare mult mai rapidă şi mai detaliată.
Câmpurile de căutare au fost adăugate meniului Start, în Windows Explorer şi în mai
multe aplicaţii incluse în Vista.
Windows Sidebar este un panou transparent ancorat pe una din laturile desktop-
ului, unde utilizatorul poate insera „Desktop Gadgets“, mici aplicaţii dedicate unor
utilizări specializate (spre exemplu afişarea scorurilor sportive sau a vremii în aproape
orice regiune a lumii). Windows Sidebar a primit critici pentru asemănarea cu Dashboard
din Mac OS X, sistemul de operare lansat de Apple, în care, în loc de „gadgets“ aplicaţiile
se numesc „widgets“.
Windows Explorer 7 vine cu o interfaţă nouă, foloseşte mai multe ferestre pentru
navigare, imprimare îmbunătăţită, setări de securitate avansate sau Quick Tabs (capturi în
miniatura ale ferestrelor deschise). IE7 rulează, în cadrul Vista, izolat de alte aplicaţii din
sistemul de operare (în modul protejat). Astfel, orice aplicaţii maliţioase nu pot scrie în
nici o locaţie pe hard în afară de Temporary Internet Files fără consimţământul explicit al
utilizatorului.
Windows Mobility Center este un nou panou de control care centralizează
informaţiile cele mai relevante legate de mobilitate (laptopuri, tablet-uri sau alte astfel de
dispozitive). Printre acestea, contrastul, sunetul, nivelul bateriei, reţeaua wireless,
orientarea ecranului, setările de prezentare etc.
Windows Update face ca actualizările de software sau securitate să fie simplificate,
operând acum printr-un panou de control în locul unei aplicaţii web.
Controlul parental permite administratorului să controleze site-urile, programele
sau jocurile, pe care are dreptul să navigheze, să le instaleze sau să le acceseze orice
utilizator, inclusiv în ce intervale de timp. Administratorul primeşte şi un raport detaliat al
activităţii altor utilizatori pe computerul respectiv.

76
Recunoaşterea vocală (speech recognition) este integrată în Vista. Este o versiune
îmbunătăţită a Microsoft Speech Recognition care funcţionează în prezent cu Office
2003, cu o interfaţă mai bună, un set de comenzi variate şi flexibile şi o capabilitate
extinsă de comandă şi control. Spre deosebire de versiunea pentru Office 2003, care
merge doar în Office şi WordPad, actualul program funcţionează pentru dictare la nivelul
întregului sistem, în limbile de circulaţie internaţională.

Cerinţe hardware

Conform Microsoft, calculatoarele capabile să ruleze Windows Vista se împart în „Vista


Capable“ şi „Vista Premium Ready“. Un calculator Vista Capable trebuie să aibă minimum
un procesor de 800 MHz, 512 MB RAM şi o placă video din clasa DirectX 9. Un computer
care are această configuraţie va putea să ruleze toate ediţiile Windows Vista, deşi anumite
caracteristici speciale sau opţiuni video avansate solicită o configuraţie mai puternică.
Un calculator Vista Premium Ready va profita din plin de facilităţile avansate ale
Vista, însă are nevoie de minimum un procesor de 1.0 GHz, 1 GB memorie şi o placă
video compatibilă Aero cu minimum 128 MB şi care să suporte noul driver WDDM.
Microsoft oferă, pe site-ul său, Windows Vista Upgrade Advisor, un program care
poate determina abilitatea unui PC de a rula diversele variante de Vista. Programul
rulează doar pe Windows XP şi Windows Vista. Cei de la Microsoft nu au făcut nici o
declaraţie prin care să specifice exact dacă o placă video AGP sau PCI Express (PCIe)
reprezintă o cerinţă pentru Windows Aero, însă au recomandat PCIe.

2.6 Windows 7

Windows 7 (în trecut cu nume de cod


Blackcomb şi Vienna) este următoarea versiune de
Microsoft Windows, un sistem de operare produs
de compania Microsoft pentru utilizarea pe
calculatoarele personale, inclusiv cele utilizate în
domeniul afacerilor, pe desktop-uri, laptop-uri,
Tablet PC-uri, netbook-uri şi PC-uri Media Center.
Windows 7 a intrat în faza Release To
Manufacturing (liber pentru producţie; RTM) la 22
iulie 2009. Data planificată a disponibilităţii pe
piaţă este 22 octombrie 2009, la mai puţin de trei
ani de la lansarea sistemului actual Windows Vista.
La aceeaşi dată va fi lansat şi Windows 2008 R2
(pentru servere). Microsoft a declarat în 2007 că au
planificat dezvoltarea lui Windows 7 pentru o perioadă de trei ani, începând de la lansarea
predecesorului său Windows Vista, şi că în final data exactă de lansare va fi determinată de
calitatea produsului.
Spre deosebire de predecesorul său, Windows 7 se doreşte a fi un upgrade al lui
Vista, cu scopul de a fi pe deplin compatibil cu driverele, aplicaţiile şi hardware-ul cu
care Windows Vista este deja compatibil. Prezentările oferite de companie în 2008 s-au
axat pe suport multi-touch, un Windows Shell reconceput cu o nouă bară de activităţi, o

77
grupă de reţele de sistem numit „HomeGroup”, precum şi pe îmbunătăţiri de performanţă.
Unele aplicaţii care au fost împachetate împreună cu versiunile anterioare de Microsoft
Windows, mai ales Windows Movie Maker şi Windows Photo Gallery, nu vor mai fi puse
acum în acelaşi package (pachet software) cu Windows 7, ci vor fi oferite separat (dar
gratuit), ca parte din Windows Live Essentials Suite.
Dezvoltare

Iniţial, drept succesor pentru Windows XP şi Windows Server 2003 a fost


planificată o versiune de Windows numită intern "Blackcomb". Caracteristicile majore
ale lui Blackcomb sunt căutarea şi interogarea mai eficientă a datelor precum şi un sistem
avansat de stocare pe discul dur (sistem de fişiere) numit WinFS. Blackcomb a înaintat
însă mai încet decât prevăzut; de aceea pentru anul 2003 a fost anunţată suplimentar o
versiune intermediară numită „Longhorn”, pusă pe piaţă mai târziu sub numele Windows
Vista. Până la mijlocul anului 2003 Longhorn a atins câteva dintre caracteristicile
prevăzute iniţial doar pentru Blackcomb. După ce trei viruşi majori au profitat de
greşelile din sistemele de operare Windows într-o scurtă perioadă de timp, în anul 2003
Microsoft a schimbat priorităţile de dezvoltare, oprind dezvoltarea Longhorn-ului în
favoarea dezvoltării de noi pachete service pack pentru Windows XP şi Windows Server
2003. Dezvoltarea Longhorn-ului (Vista) a fost repornită abia în septembrie 2004.
La începutul anului 2006 numele de cod „Blackcomb" a fost schimbat în „Vienna”,
şi în 2007 schimbat din nou în "Windows 7". În 2008 Microsoft a anunţat că Windows 7
va fi, de asemenea, şi denumirea oficială a noului sistem de operare. Primul release
extern pentru partenerii la testări (nu pentru vânzare) a apărut în ianuarie 2008 şi s-a
numit Milestone 1 (build 6519).
Într-un interviu cu revista Newsweek Bill Gates a afirmat că următoarea versiune de
Windows va îndeplini mai bine dorinţele utilizatorilor. Mai târziu el a declarat că
Windows 7 se va concentra şi pe îmbunătăţirea performanţei. Astfel, Microsoft a folosit o
serie întreagă de instrumente noi pentru măsurarea performanţei în mod continuu, pentru
a detecta mai repede porţiunile de cod din Windows 7 ineficiente sau insuficient
performante.
Vicepreşedintele general Bill Veghte a declarat că Windows 7 nu va avea nici un fel
de probleme de compatibilitate, în comparaţie cu Windows Vista, care a suferit de pe
urma acestora. Vorbind despre Windows 7 la 16 octombrie 2008, directorul executiv al
companiei Microsoft Steve Ballmer a confirmat compatibilitatea dintre Vista şi Windows
7. Ballmer a confirmat de asemenea, relaţia dintre Vista şi Windows 7, care indică faptul
că, practic văzut, Windows 7 va fi o versiune îmbunătăţită de Vista.

Versiuni de testare

Windows 7 Beta
La conferinţa PDC din 2008 Microsoft şi-a demonstrat noul Sistem de Operare,
Windows 7, cu un taskbar revizuit şi complet cu noi caracteristici incluzând „Aero Peek”,
„Aero shake” şi „Aero snap”. Copiile gratuite ale Windows-ul 7 Pre-Beta (Build 6801) au
fost date la sfârşitul conferinţei, dar le-a lipsit o caracteristică cum ar fi noul taskbar
demonstrat.

78
Pe data de 27 decembrie 2008 Windows 7 Beta a putut fi găsit pe reţele BitTorrent.
Conform unui test de performanţă al ZDNet, Windows 7 Beta a surclasat atât Windows
XP şi Vista, în mai multe puncte, printre care încărcarea sistemului de operare şi timpul
de închidere, lucrul cu fişierele şi încărcatul altor documente, incluzând punctele de
referinţă PC Pro pentru activităţile de birou tipice şi cele de editare video, care au rămas
identice cu Vista şi mai lente decât XP. La data de 7 ianuarie 2009, versiunea pe 64 de
biţi a Windows 7 Beta (build 7000) s-a putut găsi pe Internet prin intermediul reţelelor
BitTorrent, câteva dintre acestea fiind infectate cu troieni. La conferinţa CES Steve
Balmer a anunţat că Windows 7 Beta build-ul 7000 va fi disponibilă pentru download
abonaţilor MSDN şi TechNet sub forma unei imagini ISO. Versiunea beta oficială a fost
lansată publicului la data de 9 Ianuarie 2009. Microsoft dorise iniţial ca download-ul să
fie disponibil la aproximativ 2,5 milioane de utilizatori în data de 9 Ianuarie însă serverele
au întâmpinat dificultăţi cu numărul mare de utilizatori care au dorit să descarce versiunea
beta. Microsoft a adăugat servere suplimentare pentru a face faţă volumului mare de
cereri din partea publicului. Având în vedere numărul mare de cereri, Microsoft a decis,
să elimine limita iniţială de 2.5 milioane de descărcări şi să-l pună la dispoziţia publicului
până la data de 24 ianuarie 2009, şi mai târziu până la 10 februarie. Persoanele care nu au
terminat descărcarea programului au mai avut la dispoziţie încă 2 zile, urmând ca după
acea dată să nu mai poată fi descărcată nici versiunile rămase neterminate.
Versiunea Beta se va închide la fiecare 2 ore începând cu data de 1 Iulie 2009
urmând să expire la data de 1 August 2009.

Windows 7 RC
Versiunea "Release Candidate" (RC) a fost 7100 având build-ul de "'7100.0.
Winmain_win7rc.090421-1700"'. A fost disponibil pentru abonaţii MSDN şi TechNet
precum şi participanţii în programul Connect la data de 30 aprilie. În jurul acestei
perioade a fost deja disponibilă şi pe reţele BitTorrent. Versiunea RC a fost lansată
publicului pe data de 5 mai 2009. RC-ul este disponibil în 5 limbi, poate fi descărcat până
la data de 20 August 2009 iar sistemul de operare va expira la 1 Iunie 2010 cu opriri din
două în două ore începând cu data de 1 Martie 2010.

Windows 7 RTM
Microsoft a declarat că au fost lansate RTM-urile pentru Windows 7 împreună cu
Windows Server 2008 R2 la data de 22 iulie 2009. Windows 7 RTM este build-ul cu
numărul 7600.16385 şi a fost compilat la data de 13 Iulie 2009. Acest build a fost stabilit
ca şi RTM după ce a trecut toate testele interne ale companiei. Pe data de 24 Iulie
Microsoft va distribui copii către OEM online, urmaţi de abonaţii MSDN, Technet şi
Microsoft Connect pe data de 6 august 2009.

79
Caracteristici

WordPad în Windows 7 cu interfaţa Ribbon (panglică)

Noul Windows Action Center care înlocuieşte Windows Security Center

Windows 7 include o serie de caracteristici noi, cum ar primii paşi în atingerea cu


mâinile, vorbirea şi recunoaşterea scrisului de mână, suport pentru hard disk-uri virtuale,
performanţă îmbunătăţită pe procesoarele multi-core, performanţa boot-ului îmbunătăţită,
şi îmbunătăţiri ale nucleului (kernel). Windows 7 adaugă suport pentru sisteme care
folosesc multiple plăci grafice heterogene de la diferiţi furnizori, o nouă versiune a
Windows Media Center, un Gadget pentru Windows Media Center, caracteristici media
îmbunătăţite, XPS Essentials Pack şi Windows PowerShell deja incluse, şi un
„Calculator” reconceput cu capabilităţi multilinii inclusiv Programmer (Programator) şi
Statistics (Statistici), moduri împreună cu unitatea de conversie. Multe elemente noi au
fost adăugate în Control Panel, incluzând ClearType Text Tuner, Display Color
Calibration Wizard, Gadgets, Recovery, Troubleshooting, Workspaces Center, Location
and Other Sensors, Credential Manager, Biometric Devices, System Icons, şi Display.
Windows Security Center a fost renumit Windows Action Center (Windows Health
Center şi Windows Solution Center în build-urile de mai devreme) care cuprinde atât
securitate, cât şi întreţinerea calculatorului.
Taskbar-ul are cele mai uriaşe schimbări vizuale, în cazul în care bara de
instrumente Quick Launch a fost înlocuită cu aplicaţiile „de prins” în taskbar. Butoanele
pentru aplicaţiile prinse sunt integrate cu butoanele sarcinilor. Aceste butoane, de
asemenea, activează funcţia Jump Lists pentru a permite un acces uşor la sarcinile

80
comune. Bara de sarcini reinventată permite şi reordonarea butoanelor de pe ea. În
adiacenţă cu ceasul sistemului există un buton dreptunghiular pentru noua facilitate
„Peek”. Mişcarea cursorului asupra acestui buton face ca toate ferestrele active să devină
transparente pentru o previzualizare rapidă a suprafeţei de lucru. Făcând click pe acest
buton are ca efect minimizarea ferestrelor active. Spre deosebire de Windows Vista,
frontierele ferestrelor şi a barei de aplicaţii nu îşi schimbă culoarea când o fereastră este
mărită când este aplicat stilul Windows Aero. În schimb aceste ferestre rămân
transparente. Pentru programatori, sistemul de operare Windows 7 include o nouă
interfaţă de reţea Application-Programming-Interface care are suport pentru crearea
serviciilor web bazate pe protocolul de accesare simplă a obiectelor Simple Object
Access Protocol (spre deosebire de serviciile web bazate pe platforma .NET),
caracteristici noi care vor reduce timpul pentru instalarea aplicaţiilor, reducerea cererilor
de control asupra conturilor de utilizator, dezvoltare simplificată la fişierele de instalare,
suportul global îmbunătăţit prin serviciul lingvistic numit Extended Linguistic Services
API.
La conferinţa WinHEC din anul 2008 compania Microsot a anunţat că adâncimea
culorilor de 30 de biţi şi 48 de biţi ar putea fi acceptat şi în Windows 7 împreună cu gama
largă de culori scRGB. Regimurile video suportate de către Windows 7 sunt 16-biţi
sRGB, 24-biţi sRGB, 30-biţi sRGB, 30-biţi cu gama de culori extensă sRGB, şi 48-biţi
scRGB. Microsoft cercetează un suport mai bun pentru unităţile de stocare solide pentru
a permite sistemului de operare Windows 7 de a identifica în mod unic aceste dispozitive.
Versiunile jocurilor online Spades, Backgammon şi Checkers au fost excluse din
Windows Vista, dar restabilite în Windows 7. Windows 7 va include navigatorul web
Internet Explorer 8 şi player-ul multimedia Windows Media Player 12.

Suport pentru Microsoft App-V

Clienţii MDOP (en: Microsoft Desktop Optimization Pack) au comunicat companiei


Microsoft că doresc să vadă în Windows 7 suport pentru Microsoft Application
Virtualization care este o soluţie de virtualizare a aplicaţiilor. Răspunsul companiei

81
Microsoft a fost că ei au înţeles doleanţele utilizatorilor şi prin urmare ei au anunţat
disponibilitatea aplicaţiei Microsoft App-V 4.5 CUI cu suport pentru Windows 7 Beta.
Toţi abonaţii aplicaţiei Microsoft Desktop Optimization Pack (MDOP), pot folosi
serviciul Microsoft Connect pentru a se înregistra şi de a beneficia aplicaţia App-V.
Această versiune va avea acces la noile tehnologii şi va fi gratuit ca parte a actualei lor
licenţe.
Windows Advanced Rasterization Platform
Windows Advanced Rasterization Platform, abreviat WARP, va fi o nouă platformă
pentru DirectX care va permite accelerarea plăcilor grafice. Tehnologia WARP va
permite randarea graficii chiar şi în cazul în care placa video integrată în sistem are
probleme, în acel moment sarcinile grafice fiind preluate de procesor. Tehnologia va fi în
stare să ofere accelerare 3D folosindu-se doar de puterea procesorului. Acesta va suporta
procesarea Direct3D 10 şi 10.1, parte componentă a API-ului DirectX 10 şi 10.1. Printre
facilităţile oferite se numără suportul pentru Antialiasing 8x şi Anisotropic filtering.
Aceste facilităţi se adresează celor ce nu dispun de o placă grafică separată, dar totuşi
doresc să ruleze sistemul de operare cu interfaţă 3D, similară cu Aero din Windows Vista.
Cerinţele minime pentru ca WARP să funcţioneze sunt:
- un procesor de 800 MHz
- o memorie RAM de 1 GB

Caracteristici excluse

În timp ce Windows 7 conţine multe facilităţi noi, o serie de capabilităţi şi unele


programe care au făcut parte din sistemul de operare Windows Vista nu mai sunt prezente
sau au fost modificate, fapt prin care au fost eliminate unele funcţiuni. Următoarea listă
conţine caracteristicile care au fost prezente în Windows Vista dar au fost excluse din
Windows 7.
Funcţii ale shell-ului:
- Interfaţa pentru utilizator, meniul Start clasic
- Bara de lucru plutitoare (depăşită în Windows Vista, acum bara de lucru poate fi
prinsă de taskbar)
- Mini-player-ul Windows Media Player (înlocuit cu noua funcţie Jump List)
- Prinderea implicitului Navigator de Internet şi Programe Soft de E-mail cu Clienţii
la meniul Start în mod implicit (programele pot fi prinse manual)
- Abilitatea de a dezactiva gruparea (amplasarea una lângă alta), similar butoanelor
taskbar-ului
- Butonalele taskbar-ului combinate nu mai arată numeric câte ferestre sunt în lista
lor
- Pictograma activităţii de reţea care este amplasată pe taskbar nu mai reprezintă
animaţia de activitate
- Căutare avansată
- Capacitatea de a dezactiva setarea taskbar-ului „always on top”
Meniurile contextului butoanelor taskbar-ului au fost înlocuite cu Jump Lists, cărora
le lipsesc butoanele Restore (restaurare), Move (mişcare), Size (mărime), Minimize
(minimizare) şi Maximize (maximizare)

82
Câteva funcţii ale Windows Media Player:
- Advanced Tag Editor
- Paste Album Art
- "Recent adăugat" Auto playlist
Windows Photo Gallery, Windows Movie Maker, Windows Mail şi Windows
Calendar (în favoarea descărcării sau folosirii variantei echivalente gratis Windows Live,
căreia îi lipsesc câteva caracteristici), deşi modulul Photo Viewer al Windows Photo
Gallery a fost păstrat.
Funcţia Software Explorer a Windows Defender:
- Removable Storage Manager (RSM) (applicaţii ca NTBackup sau NTBackup
Restore Tool nu pot rula)
- Windows Meeting Space
- Capacitatea de a căuta conţinuturile fişierelor folosind Windows Search.
- InkBall, un joc
- Tastatura numerică de la On-Screen Keyboard
- Microsoft Agent 2.0 Technology
- Windows Sidebar (înlocuită cu Desktop Gadget Gallery)
- Windows Ultimate Extras în versiunea „Ultimate"

Atenţia reglementării antitrust


Ca şi în cazul altor sisteme de operare Microsoft, Windows 7 este studiat de către
reglementatorii federali ai Statelor Unite, care supravegheau operaţiunile companiei după
cazul United States v. Microsoft din 2001. Conform stării dosarelor de rapoarte, cei 3
membri juraţi au început evaluarea prototipurilor de la noul sistem de operare în
Februarie 2008. Michael Gartenberg, analist la Jupiter Research a spus că, "Provocarea
lui Microsoft pentru Windows 7 va fi cum vor putea continua să adauge caracteristici pe
care consumatorii vor dori ca să nu ruleze reglementările groaznice.".
De menţionat că în Europa Windows 7 ar putea fi livrat obligatoriu cu navigatoare
rivale, posibil Mozilla Firefox sau Google Chrome. Motivul pentru această suspiciune
este în includerea programului Internet Explorer care este văzut ca un prejudiciu adus
competiţiei. Cu toate acestea, Microsoft a anunţat pe blogul Engineering Windows 7 că
utilizatorii vor putea dezactiva mai multe caracteristici decât din Windows Vista,
incluzând Internet Explorer.

Ediţiile Windows 7
Windows 7 va fi distribuit în 6 ediţii, deşi doar 2 ediţii din ele, anume Home
Premium şi Professional vor fi cele mai evidenţiate. Denumirile date ediţiilor vor fi
aceleaşi ca şi în Windows Vista, cu o excepţie pentru ediţia Business care va deveni
Windows 7 Professional.
Pentru magazinele cu amănuntul şi pentru cei mai mulţi producători OEM sunt
prevăzute numai ediţiile Home Premium, Professional şi Ultimate. Home Basic va fi
valabil doar pieţelor emergente, Enterprise numai prin Volume Licensing, iar Starter
numai pentru anumiţi producători OEM.
Fiecare ediţie succesivă va include toată funcţionalitatea de la mai multe ediţii de
bază. Ca rezultat, upgradarea de la o ediţie la alta va fi mai simplă şi mult mai „unitară”.

83
Ediţiile pentru ţările din UE nu vor conţine în mod obligatoriu şi un browser, astfel
încât fiecare cumpărător va putea decide independent de Microsoft, care anume browser
să folosească. Toate aceste ediţii vor fi desemnate la sfârşit prin adaosul unei litere "E".
La site-ul Winsupersite s-a alcătuit un tabel prin care s-au comparat toate ediţiile de
Windows 7.

Funcţionalităţi
Compararea ediţiilor
Home Home
Starter Professional Enterprise Ultimate
Basic Premium
Funcţionalităţi Licentiere
Licenţiere Pieţe Licenţiere cu Licenţiere cu
OEM emergente amănuntul şi OEM în Volum amănuntul
şi OEM
General
Versiuni şi pe
Nu Da Da Da Da Da
64 biti
Suport pentru
procesoare 64 Da Da Da Da Da Da
biţi
Procesoare
1 1 2 2 2 2
fizice suportate
Memorie
maximă
N/A 8 GB 16 GB 192 GB 192 GB 192 GB
suportată (mod
64-bit)
Număr de
aplicaţii rulate
3 Nelimitat Nelimitat Nelimitat Nelimitat Nelimitat
simultan
suportate
Pachet de
Interfata Nu Nu Nu Nu Da Da
Multilingvistica
Funcţionalităţi
ale interfeţei
grafice
Interfaţa
Nu Partial Da Da Da Da
Windows Aero
Aero Peek Nu Nu Da Da Da Da

84
Aero Snaps Da Da Da Da Da Da
Aero Shake Nu Nu Da Da Da Da
Fundalul Aero Nu Nu Da Da Da Da
Windows Flip Da Da Da Da Da Da
Windows Flip
Nu Nu Da Da Da Da
3D
Live Taskbar
Nu Da Da Da Da Da
Previews
Jump Lists Da Da Da Da Da Da
Windows
Da Da Da Da Da Da
Search
Windows
Nu Nu Da Da Da Da
Media Center
Funcţionalităţi
de securitate
UAC mai
Da Da Da Da Da Da
gradat
Action Center Da Da Da Da Da Da
Windows
Da Da Da Da Da Da
Defender
Windows
Da Da Da Da Da Da
Firewall
IE 8 în „modul
protejat” şi
Da Da Da Da Da Da
suport pentru
DEP
Windows
Update (poate
accesa Da Da Da Da Da Da
Microsoft
Update)
Fast User
Nu Da Da Da Da Da
Switching
Controale
Da Da Da Da Da Da
parentale
Functionalităţi
de

85
performanţă
Windows
Da Da Da Da Da Da
ReadyDrive
Windows
Da Da Da Da Da Da
ReadyBoost
SuperFech Da Da Da Da Da Da
Nuclee de
procesor Nelimitat Nelimitat Nelimitat Nelimitat Nelimitat Nelimitat
suportate
Funcţionalităţi
pentru
fiabilitate
Windows
Da Da Da Da Da Da
Backup
Imagine de
Da Da Da Da Da Da
system
Copie de
rezervă pentru Nu Nu Nu Da Da Da
reţea
Encrypting File
Nu Nu Nu Da Da Da
System (EFS)
BitLocker Nu Nu Nu Nu Da Da
BitLocker To
Nu Nu Nu Nu Da Da
Go
Defragmentare
automată a hard Da Da Da Da Da Da
discului
Versiuni
Da Da Da Da Da Da
anterioare
Creează şi
ataşează
Da Da Da Da Da Da
(montează)
VHD
Aplicaţii
incluse
Internet
Da Da Da Da Da Da
Explorer 8
Windows Da Da Da Da Da Da

86
Gadgets şi
Windows
Gallery
Games
Explorer cu Da Da Da Da Da Da
jocuri de bază
Jocuri Premium Nu Nu Da Da Da Da
Calculator Da Da Da Da Da Da
Paint Da Da Da Da Da Da
Snipping Tool Nu Nu Da Da Da Da
Sticky Notes Nu Nu Da Da Da Da
Windows
Nu Nu Da Da Da Da
Journal
Windows Fax
Da Da Da Da Da Da
şi Scan
Windows
PowerShell şi Da Da Da Da Da Da
ISE
WordPad Da Da Da Da Da Da
XPS Viewer Da Da Da Da Da Da
Windows
Anytime Da Da Da Da Nu Nu
Upgrade
Media digitală
şi dizpozitive
Windows Photo
Da Da Da Da Da Da
Viewer
Fotografii de
bază pentru Da Da Da Da Da Da
slide show-uri
Windows
Media Player Da Da Da Da Da Da
12 cu „Play To”
Redare DVD Nu Nu Da Da Da Da
Windows
Nu Nu Da Da Da Da
Media Center
Windows DVD Nu Nu Da Da Da Da

87
Maker
Device Stage Da Da Da Da Da Da
Sync Center Da Da Da Da Da Da
Funcţionalităţi
de reţea
Network and
Da Da Da Da Da Da
Sharing Center
HomeGroup Doar Doar
Da Da Da Da
sharing alăturare alăturare
Gestionarea
energiei Da Da Da Da Da Da
îmbunătăţită
Conectează la
Da Da Da Da Da Da
un Proiector
Remote
Da Da Da Da Da Da
Desktop
Remote
Nu Nu Nu Da Da Da
Desktop Host
IIS Web Server Nu Nu Da Da Da Da
Suport RSS Da Da Da Da Da Da
Internet
Connection Nu Da Da Da Da Da
Sharing
Fişiere offline Nu Nu Nu Da Da Da
Funcţionalităţi
pentru
mobilitate
Windows
Nu Da Da Da Da Da
Mobility Center
Windows
Sideshow
Nu Nu Da Da Da Da
(Afişare
auxiliară)
Sync Center Da Da Da Da Da Da
Funcţionalitate
Nu Nu Da Da Da Da
pe Tablet Pc
Suport Multi- Nu Nu Da Da Da Da

88
Touch
Funcţionalităţi
pentru
întreprindere
Domain join
(Windows Nu Nu Nu Da Da Da
Server)
AppLocker Nu Nu Nu Nu Da Da
Bootare de pe
Nu Nu Nu Nu Da Da
VHD
Branche Cache Nu Nu Nu Nu Da Da
DirectAccess Nu Nu Nu Nu Da Da
Federated
Search (Scopuri
Nu Nu Nu Nu Da Da
de căutare de
întreprinderi)
Multilingual
User Interface
Nu Nu Nu Nu Da Da
(MUI) Pachete
de Limbi
Location-aware
Nu Nu Nu Da Da Da
printing
Subsistem
pentru aplicaţii
Nu Nu Nu Nu Da Da
bazate pe
UNIX
Disponibilitate
Individual (în
cutie, cu PC Nu Da Da Da Da Da
noi)

Cerinţe de sistem

Microsoft a publicat specificaţiile recomandate pentru ca sistemul să ruleze


Windows 7 Beta. Deoarece Windows 7 este similar cu Windows Vista, şi specificaţiile
recomandate sunt la fel ca şi la ediţiile Premium ale Vistei. Cu toate acestea, Windows 7
necesită mai puţin spaţiu pe discul dur.

89
Specificaţii recomandate pentru Windows 7 Beta

Specificaţii recomandate

Viteza
1 GHz (32 biţi şi 64 biţi)
procesorului
Memorie (RAM) 512 MB
Placa video compatibilă cu DirectX 9.0
128 MB (pentru Windows
Memorie video
Aero)
Loc liber pe
16 GB
Hard disc
Alte drivere DVD-ROM
Audio ieşire audio

2.7 Modalităţi de gestionare a dosarelor şi fişierelor în Windows Explorer

Lansarea în execuţie se poate face în mai multe feluri:


- prin metoda clasică de deschidere a unei aplicaţii, selectând din meniul
Programs al meniului Start opţiunea Windows Explorer
- prin intermediul meniului contextual afişat prin acţionarea butonului drept al
mouse-ului pe pictograma My Computer
- prin alegerea opţiunii Explorer din meniul contextual deschid prin apăsarea
butonului drept în cadrul meniului Start
- prin intermediul unei pictograme rapide de accelerare asociată de către
utilizator programului Explorer şi plasată pe suprafaţa de lucru.
Fereastra Explorer este împărţită în două părţi: panoul din stânga - care
reprezintă o imagine ierarhizată a componentelor structurale: desktop, unităţi hard,
dosare şi panoul din dreapta - care va afişa conţinutul fiecărui element selectat în
stânga. Primul panou cuprinde dosare care pe lângă nume mai sunt marcate şi cu
semnul + ceea ce indică faptul că sunt comprimate şi se pot dezvolta mai departe
pentru ca utilizatorul să poată vedea conţinutul sau cu semnul -, ceea ce înseamnă că
se pot restrânge către nivelul superior.
Programul Explorer este doar o versiune cu două sectoare a ferestrelor cu un
singur sector specifice aplicaţiei My Computer, panoul din stânga oferind posibili tăţi
suplimentare de deplasare şi simplifică anumite operaţii. O mare parte din puterea
programului Explorer provine din faptul că cele două sectoare, deşi sunt conectate
sunt independente unul faţă de celălalt; astfel se poate afişa conţinutul unui dosar în
panoul din dreapta şi fără a afecta imaginea respectivă, să se extindă arborele din
partea stângă pentru a găsi un alt dosar.

90
Windows 98 introduce o pictogramă de Internet Explorer printre pictogramele de
nivel secund afişate în panoul din stânga ferestrei, iar in partea dreaptă se va afişa
pagina sursă. Integrarea programului Explorer în Internet Explorer îi conferă acestuia
facilităţi suplimentare, cum ar fi afişarea unor documente HTML, deoarece are un
motor integrat pentru redarea limbajului HTML. Singura deosebire dintre fereastra cu
un singur sector afişată la închiderea barei Explorer şi cea obţinută la activarea
pictogramei Internet Explorer de pe suprafaţa de lucru este ca la a doua metodă nu
există opţiunea AII Folders pentru afişarea unui arbore de dosare din panoul stâng.
Atunci când se lucrează cu Windows Explorer sau My Computer se apelează
frecvent la operaţia de selecţie, care ţine seama de cel puţin două principii:
- când este vorba de o selecţie continuă (numele obiectelor de selectat sunt
secvenţiale) se executa clic pe primul nume, se apasă tasta SHIFT şi se execută clic
pe ultima valoare din lista respectivă, după care se dezactivează tasta SHIFT;
- când selecţia este necontinuă adică obiectele selectate sunt dispersate se
selectează clic pe primul nume din lista, se apasă tasta CTRL şi se execută în
continuare clic pe fiecare dosar sau fişier asupra cărora se doreşte aplicarea unor
operaţii.
Dacă utilizatorul doreşte selectarea tuturor dosarelor, fişierelor sau programelor
dintr-o fereastră activă poate apela opţiunea de Select AII din meniul Edit sau la
combinaţia de taste CTRL+A, de asemenea se poate selecta tot ce nu fusese selectat
iniţial în cadrul ferestrei curente prin Edit, Invert Selection.
a) Crearea unui dosar sau fişier
Pentru a crea un anumit dosar (folder) pe o unitate de disc, pe desktop sau în
cadrul altui dosar se parcurg următoarele etape:
- se stabileşte elementul de structură (din panoul stâng) în care se va crea
dosarul
- se selectează apoi File, New Folder (în partea dreaptă a ferestrei Explorer va
apare „new folder”)
- se introduce numele dorit şi apoi se validează prin Enter sau prin acţionarea
mouse-ului în altă zonă
O variantă extrem de interesantă o constituie apelarea la opţiunile meniului
contextual obţinut aşa cum se ştie prin clic stânga în panoul din dreapta, după ce s-a
selectat elementul de structură în care se va crea dosarul.
Crearea unui alt dosar se poate realiza şi în cadrul operaţiunii de salvare a unui
document prin intermediul butonului Create New Folder care are drept efect afişarea
unei mici casete de dialog în care utilizatorul va introduce numele noului dosar.
Crearea unui fişier se poate realiza foarte uşor atât prin meniul File cât şi prin
meniul contextual aferent unui anumit dosar sursă, în cadrul căruia prin opţiunea
New, se afişează o listă cu mai multe tipuri de documente, din care utilizatorul îşi
poate alege aplicaţia dorită pentru creearea unui nou fişier.
b) Sortarea dosarelor si fişierelor
Dacă se foloseşte modul de afişare Details din meniul View al ferestrei Explorer,
în partea superioară a panoului dreapta sunt afişate o serie de opţiuni care permit
sortarea elementelor componente ale unui obiect selectat în sectorul stâng după
diferite criterii:
- name ordonează elementele existente în partea dreapta după nume: la

91
executarea primului clic în ordine alfabetică obişnuită, de la A la Z, şi la al doilea clic
în ordine inversă
- size - asigură sortarea dosarelor/fişierelor în funcţie de mărime: de la cea mai
mică la cea mai mare la primul clic al mouse-ului şi invers type sortează elementele
componente după tipul lor. Una dintre caracteristicile enervante din Explorer este cea
referitoare la sortarea fişierelor după tipul lor, nu după extensie; deci se poate asigura
sortarea după descrierea fiecărui tip de fişier dar nu se pot sorta fişierele după
extensie. Sortarea fişierelor după descrierea lor nu serveşte cu nimic la găsirea unei
anumite extensii. De exemplu, fişierele AmiPro Document apar la începutul fiecărei
liste, deşi extensia lor (sam) le-ar plasa mai către sfârşitul ei. Soluţia care permite
sortarea după extensiile reale implică selecţia opţiunii Folder Options din meniul
View, după care se alege eticheta File Types; care selectează pe rând fiecare fişier, se
execută clic pe butonul Edit şi se introduce extensia tipică a documentului la
începutul intrării din câmpul Description of Types. În acest mod tipul de fişier
Microsoft Document Word va deveni DOC Microsoft Document Word
- modified - facilitează ordonarea elementelor după data creării sau
modificării: începând cu data cea mai mică la primul clic, iar al doilea clic începând
cu cele mai recente
c) Ştergerea dosarelor şi fişierelor
Operaţia de ştergere a fişierelor/dosarelor presupune parcurgerea mai multor
etape:
- selectarea obiectelor care trebuie şterse
- alegerea opţiunii Delete din meniul File sau acţionarea tastei Delete, ambele
posibilităţi conducând la apariţia unei casete de dialog cu mesajele Yes sau No pentru
confirmarea ştergerii.
O altă variantă se referă la utilizarea meniului contextual generat de butonul
dreapta al mouse-ului. Dosarele şi fişierele şterse sunt stocate în zona Recycle Bin, de
unde pot fi ulterior recuperate sau eliminate definitiv.
d) Mutarea dosarelor şi fişierelor
Unul dintre avantajele programului Windows Explorer este legat de posibilităţile
de mutare a dosarelor şi fişierelor, existând în acest sens mai multe variante:
- prin meniuri clasice: adică se selectează obiectele pe care dorim să le mutăm
şi se alege opţiunea Cut din meniul Edit sau din meniul contextual; se alege unitatea
de disc sau dosarul destinaţie şi din meniul Edit se selectează Paste
- prin tehnica drag and drop se selectează dosarele/fişierele cu butonul stâng al
mouse-ului şi se ţine apăsat, trăgându-le uşor către elementul destinaţie după care se
eliberează mouse-ul
O formă specială a acestei variante are la bază selectarea elementelor pe care
dorim să le mutăm şi glisarea acestora către unitatea de disc sau dosarul destinaţie; la
eliberarea mouse-ului se deschide un submeniu contextual de unde se alege opţiunea
Move Here.
e) Copierea dosarelor şi fişierelor
În cazul operaţiilor de copiere se poate opta pentru una dintre următoarele
soluţii:
- prin meniuri: se selectează fişierele/dosarele asupra cărora se acţionează, se
alege opţiunea Copy din meniul Edit sau din meniul contextual; se caută unitatea de

92
disc sau dosarul în care se face copierea şi din Edit se dă Paste. Dacă utilizatorul
doreşte copierea unor elemente selectate pe unitate de floppy disc sau în alte zone ale
calculatorului, meniul contextual oferă posibilitatea folosirii opţiunii Send to
- prin tehnica deja cunoscută de drag and drop: se selectează elementele de
copiat şi cu butonul stâng al mouse-ului se ţine apăsat şi se trage uşor indicatorul de
mouse către zona în care dorim să facem copierea, după care se eliberează mouse-ul.
Este important de precizat că, în cazul în care copierea se face între elemente ale
discului local, pe tot parcursul executării acestei operaţii, se impune acţionarea tastei
CTRL, deoarece altfel are loc mutarea obiectelor respective.
Similar operaţiei de mutare, aplicarea tehnicii drag and drop cu ajutorul mouse -
ului presupune aceleaşi etape, numai că de aceasta data se alege Copy Here.
f) Redenumirea dosarelor şi fişierelor
Indiferent de modul de lucru pentru care s-a optat, clasic sau Web, există situaţii
în care se doreşte schimbarea numelor diferitelor dosare, foldere sau pictograme:
- se selectează obiectele respective
- din meniul File sau din cel contextual se alege opţiunea Rename sau se apasă
tasta F2 - vechiul nume apare într-o casetă şi indicatorul de mouse are forma I
- se introduce noua denumire şi se validează cu Enter.
g) Cartarea dosarelor sau fişierelor
Sistemul de operare Windows dispune de un mod de căutare extrem de puternic
- dezvoltat prin intermediul funcţiei Find, deoarece se pot defini operaţii de căutare
combinate şi se extind capacităţile opţiunii Find faţă de cea extinsă din Windows 95,
întrucât se pot efectua căutări de persoane folosind serviciile de directoare din
Internet sau Windows Adress Book.
Deschiderea ferestrei Find se poate face în mai multe moduri: prin selectarea
opţiunii Find din meniul Tools aferent programului Windows Explorer sau oricărei
alte ferestre de dosar, prin alegerea funcţiei cu acelaşi nume din intermediul
contextual afişat prin acţionarea butonului drept al mouse-ului pe pictograma My
Computer, pe butonul Start sau pe orice altă pictogramă asociată unui dosar; prin
acţionarea tastei F3.
Găsirea unor fişiere sau dosare
Windows oferă un număr semnificativ de opţiuni pentru definirea strategiei de
căutare, în funcţie de scopul urmărit. După selectarea opţiunii Find, indiferent de
metoda care se foloseşte, se afişează caseta de dialog Find: All files; în cazul în care
se caută un element a cărui denumire se cunoaşte, numele respectiv se introduce în
caseta Named în cadrul etichetei Name&Location. Pentru identificarea unui grup mai
mare de fişiere, se poate introduce un nume parţial, completat prin specificatorii
multipli * sau ? unde “*” înlocuieşte unul sau mai multe caractere iar “?” un singur
caracter.
În câmpul Look in se introduce adresa generală pentru un fişier sau dosar cu
precizarea că în situaţia în care se ştie cu certitudine unitatea disc în care se află, se
selectează litera aferentă şi se dezvoltă o cale de acces, prin intermediul butonului
Browse. În configuraţia prestabilită, Windows efectuează o căutare şi la nivel de
subdosare, deci se recomandă activarea casetei de validare Include subfolders.
De asemenea, se pot defini criterii de căutare mai complexe, în funcţie de
anumite şiruri de caractere, prin scrierea acestora în caseta Containing text. Microsoft

93
Office conţine propriul său program de indexare, denumit Find Fast, care permite
folosirea casetei de dialog File Open din cadrul oricărei aplicaţii Office pentru a căută
rapid documente pe bază de text. Există şi alte programe de indexare a documentelor,
cum ar fi AltaVista Personal Search, care oferă un instrument puternic de indexare şi
deci de căutare a documentelor care îndeplinesc criteriile de căutare în funcţie de text.
Personal Search recunoaşte peste 200 de formate de fişier, prezentând în câteva
secunde lista de fişiere conform criteriilor precizate.
Căutarea unor dosare sau fişiere în funcţie de dată
Sistemul de operare Windows poate limita căutarea cu ajutorul datei sau poate
micşora mult domeniul de căutare specificând doar fişierele/dosarele care au fost
modificate într-o anumită perioadă - prin intermediul etichetei Date a ferestrei Find.
De asemenea se poate restrânge căutarea la o perioadă de timp în care au fost create
sau accesate pentru ultima dată elementele respective.
Căutarea fişierelor în funcţie de timpul şi/sau mărimea lor
Prin intermediul etichetei Advanced se pot limita căutările la un anumit tip de
fişiere sau se poate apela la dimensiunea lor drept criteriu de căutare.
De asemenea, comanda Find poate fi folosită pentru localizarea tuturor fişierelor
executabile din subdosarele unui dosar care defineşte o clasă generală de aplicaţii;
aceasta este o metodă foarte bună de a crea meniuri în cadrul butonului Start şi
comenzi rapide pe suprafaţa de lucru.
Declanşarea operaţiunii de căutare propriu zisă se face prin butonul Find Now,
Windows 98 extinde caseta de dialog Find şi va afişa rezultatele căutării în sectorul
de sub criteriile de căutare. Modul de afişare se poate alege din meniul View, prin una
dintre operaţiunile acestuia: Large Icons, Small Icons, List şi Details. Dacă s -a optat
pentru modul Details, Windows Vista adaugă o coloană cu titlul In Folder, prin care
se indică dosarul în care a fost găsit fiecare tip de articol. Elementele afişate în urma
căutării se pot ordona în funcţie de denumire, tip, dimensiune, data ultimei
modificări, în ordine ascendentă sau descendentă.
Salvarea căutărilor
Windows memorează căutările făcute şi dacă utilizatorul doreşte folosirea unui
set de criterii pentru alte căutări viitoare, acestea pot fi salvate sub forma unei
pictograme pe suprafaţa de lucru selectând din meniul File opţiunea Save Search.
Găsirea unui calculator în reţea
Fereastra Find dispune de o funcţie complet diferită pentru găsirea unui
calculator sau a unui server în reţeaua locală, dacă se cunoaşte denumirea lui unică;
această opţiune nu va apărea decât dacă au fost setate opţiunile pentru reţea. În acest
sens se selectează din meniul Tools, Find, Coputer sau se alege aceeaşi opţiune din
meniul contextual aferent pictogramei Network Neighborhood de pe suprafaţa de
lucru. Utilizatorul trebuie să cunoască exact denumirea calculatorului, deoarece nu se
pot folosi caractere de înlocuire, caz în care se plasează în faţa denumirii
calculatorului două semne \\ -convenţia universală pentru server.
Căutări în Internet - se realizează prin plasarea indicatorului mouse-ului pe Find
şi alegerea opţiunii On the Internet, prin care se lansează Dial-up Networking, care
stabileşte legătura cu furnizorul de servicii Internet ( dacă acesta este modul în care
doreşte conectarea la Internet). Utilizatorul îşi poate configura singur serviciul de
Internet pe care doreşte să-1 utilizeze pentru explorarea Internetului; modul prestabilit

94
este pagina de căutare Microsoft. De asemenea se pot cauta şi adresele de e -mail ale
unor persoane selectând Find, People, precum şi adresele de e-mail stocate local, în
Windows Adress Book.
h) Vizualizarea documentelor prin Quik View
În vederea economisirii timpului necesar deschiderii fiecărui fişier prin
programul care 1-a creat, Windows oferă un instrument Quik View, trecere rapidă în
revistă, prin care se vizualizează mai multe tipuri de fişiere, fără a fi necesară
apelarea programului original. Pentru a avea acces la această facilitate, vom selecta
fişierul dorit după care, din meniul File sau cel contextual se alege opţiunea Quik
View.
i) Modificarea proprietăţilor dosarelor şi fişierelor
În Windows proprietăţile fişierelor pot fi vizualizate în modul de afişare Details
selectând din meniul View, Folder, Options, eticheta View, în cadrul căreia se
marchează Show File Attributes in Detail View.
Proprietăţile unui fişier sau ale unui dosar selectat sunt uşor de aflat, p utându-se
descoperi tipul fişierului, locul în care se găseşte şi dimensiunea fişierului selectat,
numele MS-DOS, data la care a fost creat fişierul sau dosarul, data ultimei modificări
şi data ultimului acces la el. De asemenea fiecare fişier sau dosar de pe disc are un set
de atribute sau caracteristici care descriu dacă fişierului i s-a făcut o copie de
siguranţă, dacă este un fişier sistem, dacă este ascuns trecerii normale în revistă sau
dacă este accesibil doar pentru citire.
Pentru a afişa proprietăţile unui fişier
sau ale unui dosar selectat în Explorer sau
My Computer se poate alege din meniul
File, opţiunea Proprieties sau din meniul
contextual se selectează Proprieties. În
oricare dintre variantele alese rezultatul
este afişarea unei casete de dialog în cadrul
căreia utilizatorul îsi poate vizualiza
proprietăţile elementului selectat sau poate
modifica atributele aferente acestuia.
Read Only stabileşte atributul R sau
Read Only, care împiedică modificarea
unui dosar sau fişier. De regulă, acest
atribut este setat atunci când se doreşte ca
nimeni să nu modifice din greşeală un
şablon sau să şteargă un fişier extrem de
important în funcţionarea sistemului.
Fişierele care permit numai citirea pot fi
şterse totuşi în programul Explorer; va fi
afişată o casetă suplimentarăa de avertizare prin care utilizatorul este avertizat ca va
şterge un fişier cu atributul Read Only. Deci stabilirea acestui atribut nu protejează
elementele în totalitate împotriva ştergerii.
Archive marchează cu un A orice fişier care a fost modificat de la ultima
operaţie de obţinere a copiei de siguranţă, realizată cu anumite programe, inclusiv cu
programul Backup, care este distribuit odată cu sistemul Windows. Dacă nu apare A

95
înseamna ca fişierul respectiv nu a fost modificat de la realizarea ultimei copii de
siguranţă.
Hidden - stabileşte atributul H sau Hidden, care împiedică afişarea fişierelor în
Explorer sau în My Computer. Pentru ca aceste fişiere să poată fi în cele din urmă
vizualizate, sunt într-un fel doar pe jumătate ascunse, se alege din meniul View
opţiunea Folder Options şi în cadrul etichetei View se marchează Show AII Files.
j) Formatarea dischetelor
Operaţiunea de formatare a unui disc în Windows Explorer presupune
următoarele etape:
- se execută clic dreapta pe unitatea de disc floppy (A:) şi se selectează
opţiunea Format, în urma căreia se afişează caseta de dialog Format, în cadrul căreia
se stabileşte: capacitatea dischetei; tipul formatării şi eticheta de volum
- prin butonul Start se declanşează operaţiunea de formatare, după care se
încheie prin Close.
Windows Explorer permite copierea unui disc floppy pe altul, utilizând aceeaşi
unitate, discurile trebuie sa aibă aceeaşi capacitate; discul pe care se copiază va fi
şters in timpul acestei operaţii.
Recycle Bin
Aplicaţia Recycle Bin conferă facilitate de Undelete pe discul local, deoarece
atunci când se şterg diferite programe, dosarele sau documentele de pe hard disc,
datele nu sunt distruse imediat, ci sunt plasate într-un dosar Recycled, de unde pot fi
restaurate sau şterse definitiv.
Dosarele Recycled sunt resurse de sistem pe care Windows le face dacă a fost
modificată denumirea dosarului Recycled, pentru că nu se recomandă ca utilizatorul
să aibă acces la aceste resurse de care depinde gestionarea fişierelor şte rse. Windows
Vista plasează fişierele şterse în aceste dosare speciale Recycled, dar folosind
denumiri noi, pe care utilizatorii nu le pot vedea însă. Fiecare dosar Recycled conţine
un fişier suplimentar cu denumirea Info: sistemul de operare Windows combi nă
fişierele şterse şi fişierul Info pentru a crea intrări în care apar denumirile fişierelor
originale şterse, plus o coloană în care este afişată adresa sa iniţială.
De regulă Recycled Bin are alocat aproximativ 10% din capacitatea discului
local, dar spaţiul acestuia poate fi reajustat în raport cu necesităţile utilizatorului.
Pentru a schimba dimensiunile aplicaţiei Recycled Bin se procedează în felul
următor:
- se apasă butonul drept al mouse-ului pe pictograma Recycled Bin sau într-o
zonă liberă din fereastra asociată acestei pictograme şi se alege Proprietes
- din caseta de dialog afişată se selectează una dintre opţiunile Configure
Drives Independently dacă se doreşte modificarea dimensiunilor separat pentru
fiecare unitate sau Use on Settings for All Drives - în cazul în care se foloseşte
aceeaşi dimensiune a dosarului Recycled pentru toate unităţile.
Faptul ca fişierele şterse sunt trecute în Recycled Bin nu înseamnă ca acestea
dispar definitiv, ci doar dacă se goleşte Recycled Bin la anumite intervale de timp,
putem avea surprize legate de scăderea randamentului sau întâmpinarea unor
probleme ân rularea unor aplicaţii dacă spaţiul de pe hard disc se micşorează.
Recycled Bin reprezintă un compromis dacă putem spune aşa între siguranţa şi
comoditate, adică între amânarea ştergerii unui fişier şi golirea spaţiului pe disc

96
ocupat de acesta. Având în vedere aceste aspecte, în fereastra Recycle Bin se pot
efectua două categorii de operaţii:
- operaţii care vizează ştergerea fizică, parţială sau totală a coşului de gunoi
prin selectarea elementelor pe care dorim să le eliminăm definitiv şi alegerea din
meniul File a opţiunii Delete sau Empty Recycle Bin
- operaţii care au în vedere recuperarea anumitor fişiere, dosare sau aplicaţii
şterse din greşeală de utilizator prin intermediul opţiunii Restore din meniul File care
practic va muta obiectele în dosarul original.

2.8 Întrebări şi exerciţii

1. Lansaţi în execuţie aplicaţia MY COMPUTER, folosind pictograma de pe


desktop!
2. Specificaţi spaţiul liber pe hard disk!
3. Minimizaţi fereastra My Computer!
4. Folosind meniul Start opţiunea Programs, lansaţi în execuţie programul Paint
din Accesories!
5. Scrieţi numele a 5 studenţi din grupă!
6. Salvaţi fişierul sub numele grupa x, unde x este numărul grupei
dumneavoastră!
7. Creaţi următoarea structură de foldere subordonată rădăcinii:
C:Universitatea Româno-Americană- 6 foldere subordonate corespunzătoare
celor 6 facultăţi: Economia Turismului Intern şi Internaţional, Drept, Relaţii
Economice Interne şi Internaţionale Interne şi Internaţionale, Integrare
Europeană, Management Marketing, Informatică Managerială, subdirectorului
Economia Turismului Intern şi Internaţional subordonaţi la rând 3 subdirectoare:
anul 1, anul 2, anul 3 iar în subdirectorul anul 1 creaţi un fişier cu studenţii grupei
dvs.!
8. Creaţi un fişier Profesori în care precizaţi profesorii dvs.!
9. Mutaţi fişierul Profesori din subdirectorul anul 1 în subdirectorul anul 2!
10. Redenumiţi fişierul mutat în profesori-anul- 2 făcând unele modificări!
11. Căutaţi în folderul grupa X toate fişierele existente cu extensia . doc!
12. Căutaţi pe disc toate fişierele care încep cu litera D!
13. Căutaţi pe hard disk toate fişierele care au fost create în ultima săptămână!
14. Deschideţi aplicaţia Word Pad şi introduceţi un text la alegere. Salvaţi -l sub
numele TEXT-DESEN în folderul GrupaX. Deschideţi şi aplicaţia PAINT. Desenaţi
Ceva. Salvaţi desenul sub numele DESEN1 în folderul GrupaX. Copiaţi desenul în
fisierul TEXT-DESEN.
15. Creaţi documentul cu numele EXPLICAŢII în folderul GrupaX. Scrieţi în el
răspunsurile la următoarele întrebări:
a. Câte părţi are fereastra Explorer şi ce se afişează în fiecare în parte?
b. Ce se întâmplă când se execută clic pe semnul + asociat unui obiect? Dar pe
semnul -?
c. Ce efect au opţiunile din meniul View?
d. Cum se afişează proprietăţile unui fişier?
e. Ce diferenţă este între CUT PASTE şi COPY PASTE?

97
f. Cum se poate selecta un grup de fişiere consecutive în Explorerm, dar
neconsecutive?
16. Creaţi pe Desktop un document numit FILE1 şi un folder denumit FOLD!
17. Creaţi un Shortcut pentru un fişier de al dvs.!
18. Care sunt proprietăţile obiectului HARDDISK C: ?
19. Creaţi Directorul DIVIZIA A Cu 3 SUBDIRECTOARE: STEAUA, RAPID,
DINAMO, creaţi pentru fiecare subdirector un fişier în care să scrieţi jucătorii
respectivei echipe
20. Redenumiţi Directorul DIVIZIA A în FOTBAL! Ascundeţi fişierele din
directorul Steaua!
21. Ştergeţi Subdirectorul DINAMO! Readuceţi-l înapoi!

98
CAPITOLUL V

Prezenatrea programului Power Point

5.1. Prezenatrea programului Power Point


5.1.1. Crearea prezentărilor Power Point
5.1.2. Stabilirea noţiunilor programului Power Point
5.1.3. Deschiderea unei prezentări existente
5.1.4. Susţinerea prezentării
5.1.5. Tipărirea prezentării
5.2. Adăugarea unei note personale în prezentări
5.2.1. Introducerea textului în cadrul prezentării
5.2.2. Găsirea şi înlocuirea textului
5.2.3. Animaţia textului
5.2.4. Şabloanele PowerPoint
5.2.5. Utilizarea machetelor şi temelor PowerPoint
5.2.6. Schimbarea fondului prezentării
5.3. Crearea unor prezentări impresionante
5.3.1. Inserarea unei diagrame în cadrul prezentării
5.3.2. Inserarea elementelor grafice în cadrul prezentării
5.3.3. Adăugarea unui antet sau unui subsol în cadrul prezentării
5.3.4. Adăugarea secvenţelor audio şi video în cadrul prezentării
5.3.5. Adăugarea efectelor speciale în cadrul prezentării
5.3.6. Adăugarea unei tranziţii diapozitivelor
5.3.7. Crearea unei prezentări automate
5.3.8. Adăugarea notelor în cadrul prezentării
5.3.9. Crearea unor pliante ale prezentării
5.3.10. Transformarea prezentării în pagini Web on-line
5.3.11. Desfăşurarea prezentărilor

99
5.1. Prezenatrea programului Power Point

5.1.1 Crearea prezentărilor PowerPoint

În acest capitol vom prezenta programul PowerPoint; prin utilizarea instrumentelor


de prezentare predefinite din cadrul programului PowerPoint, puteţi genera prezentări cu
un aspect plăcut, fără a vă preocupa în permanenţă designul, formatarea şi detaliile
privind culorile. După ce programul PowerPoint generează o prezentare eşantion mai
aveţi de urmat câteva proceduri simple pentru a modifica şi transforma prezentarea
respectivă astfel încât să creaţi propria dumneavoastră versiune unică.
Diapozitivele PowerPoint pot conţine multe tipuri de informaţii, elemente care
pot fi adăugate unei prezentări PowerPoint:
- Datele pe care le inseraţi în programul PowerPoint, inclusiv textul, diagramele,
grafurile şi graficele;
- Documentele Word;
- Datele în direct de pe Internet, inclusive pagini Web complete;
- Foile de lucru Excel;
- Fişierele video şi audio;
- Imaginile grafice din programele de grafică.
Aproape întotdeauna o nouă prezentare începe la fel, prin lansarea programului
PowerPoint şi selectarea unui şablon sau aplicarea unei machete diapozitivelor.
Când lansaţi prima dată programul PowerPoint, este afişată o prezentare
necompletată, cu un singur diapozitiv. Macheta este simplă, cu un titlu în partea de sus şi
un subtitlu dedesubt.

100
Dacă doriţi să începeţi cu diapozitivul oferit de programul PowerPoint la lansarea sa,
veţi executa clic pentru a adaugă un titlu şi un subtitlu şi veţi continua crearea prezentării
cu diapozitivul următor, prin executarea unui clic pe butonul New Slide.
Dacă executaţi clic pe textul butonului New Slide care are în dreapta o săgeată cu
vârful în jos (în loc de a executa clic pe pictograma butonului New Slide), atunci
programul PowerPoint afişează lista autoderulantă Office Theme. În cadrul acestei liste
sunt machetele dintre care puteţi alege. Când selectaţi o machetă, programul PowerPoint
creează un nou diapozitiv, continuând astfel crearea prezentării.

Dacă doriţi să adăugaţi altceva decât text în porţiunea titlului sau a conţinutului,
executaţi clic pe unul din cele 6 butoane din centrul diapozitivului. În funcţie de ceea ce
alegeţi puteţi adăuga unul sau mai multe dintre următoarele elemente:
- Table: un tabel asemănător cu o foaie de lucru, cu rânduri şi coloane de date;
- Chart (diagramă): un grafic ce indică relaţiile dintre date;
- Clip Art: o imagine din galeria on-line Clip Art a companiei Microsoft;
- Picture: o imagine dintr-un fişier grafic;
- SmartArt Graphic: o imagine de forma unei diagrame, din galeria SmartArt a
companiei Microsoft, cum ar fi macheta unei organigrame sau a unei scheme logice.
Când executaţi clic pe butonul Office şi selectaţi opţiunea New, programul
PowerPoint afişează fereastra New Presentation. Executăm clic pe butonul Blank
Presentation dacă dorim să începem de la o prezentare complet goală; pentru a începe cu
un şablon trebuie să selectaţi unul.
Categoriile din stânga ferestrei New Presentation prezintă o listă a subiectelor pe
care vă puteţi baza prezentarea.

101
După selectarea unui şablon, programul PowerPoint îl încarcă şi creează
prezentarea. Multe şabloane PowerPoint sunt livrate cu prezentarea completă în cadrul
lor. Există o multitudine de formate de diapozitive care pot fi utilizate şi modificate
pentru propria prezentare.
Când programul PowerPoint afişează prima dată noua prezentare inspirată dintr-un
şablon, apare o fereastră de asistenţă care descrie şablonul prezentării respective şi oferă
sugestii privind modalităţile de modificare a prezentării din şablonul respectiv.

102
5.1.2 Stabilirea noţiunilor programului Power Point

Fiecare utilizator PowerPoint poate configura câteva din multitudinea de opţiuni


existente ale programului PowerPoint astfel încât acesta să se conformeze felului de a
lucra al fiecărui utilizator. Opţiunile programului PowerPoint permite configurarea unor
aspecte cum ar fi dezactivarea verificării automate a ortografiei, schimbarea schemii de
culori folosită de programul PowerPoint pentru ferestre şi benzi precum şi a altor aspecte.
1. Afişarea casetei Office – butonul Office permite accesul rapid la comenzile
legate de fişiere, (care erau disponibile în meniul File al programul PowerPoint). Atunci
când executaţi clic pe butonul Office aveţi acces la butonul PowerPoint Options, care
determină deschiderea casetei de dialog PowerPoint Options.
2. Butonul PowerPoint Options – executaţi clic pe butonul PowerPoint Options
pentru a afişa caseta de dialog cu aceeaşi denumire. În cadrul acestei casete de dialog
puteţi modifica şi stabili toate configurările opţiunilor din cadrul programul PowerPoint.
Dacă utilizaţi modul grafic Aero Glass din sistemul de operare Windows Vista,
atunci fereastra PowerPoint Options va avea chenarul translucid, (se pot vedea meniul şi
barele de instrumente PowerPoint). Dacă nu folosiţi modul Aero Glass, atunci fereastra
va avea chenarul compact.
3. Schimbaţi opţiunile populare – în cazul în care caseta de dialog PowerPoint
Options nu se deschide la tabulatorul Popular, executaţi clic pe acesta. Puteţi opta pentru
utilizarea barei de instrumente mini, puteţi utiliza caracteristica Live Preview, puteţi afişa
tabulatorul Developer în cadrul benzii şi puteţi alege o schemă de culori prestabilită
pentru programul PowerPoint. Puteţi schimba numele de utilizator implicit.

4. Schimbaţi opţiunile privind corectarea – categoria Proofing permite


modificarea opţiunilor AutoCorrect, solicitarea sau respingerea verificării automate a
ortografiei şi schimbarea modului în care acţionează verificarea ortografiei, prin

103
modificarea anumitor opţiuni (de exemplu marcarea cuvintelor care se repetă, ignorarea
cuvintelor care conţin numere).
5. Schimbaţi opţiunile pentru fişiere – Save permite modificarea formatelor implicite
ale fişierelor când stocaţi prezentarea. O altă opţiune utilă permite înglobarea fonturilor în
cadrul prezentării (în cazul în care prezentarea are loc pe alte calculatoare sau salvată pe site-
uri Web, prin înglobarea fonturilor folosite în cadrul prezentării se asigură vizualizarea
textului aşa cum aţi dorit). Înglobarea fonturilor în prezentare are şi un dezavantaj,
dimensiunea acestuia se va mări şi prezentarea va fi încărcată mai lent de pe Internet.
6. Schimbaţi opţiunile suplimentare – pentru a continua vizualizarea şi
modificarea opţiunilor din caseta de dialog PowerPoint Options, se execută clic pe
tabulatorul care corespunde opţiunii pe care doriţi să o schimbaţi. Tabulatorul Advanced
pune la dispoziţie opţiuni de editare avansate, cum ar fi modul în care programul
PowerPoint tratează sunetele şi sugestiile-ecran care apar brusc.
Opţiunile rămase permit efectuarea unor configurări, cum ar fi personalizarea
pictogramelor din bara benzii PowerPoint, vizualizarea resurselor de pe Web de unde se
poate obţine asistenţă suplimentară.
Când aţi terminat cu revizuirea şi modificarea opţiunilor PowerPoint, executaţi clic
pe butonul OK pentru a închide caseta de dialog PowerPoint Options.

5.1.3 Deschiderea unei prezentări existente

Deschiderea unei prezentări în programul PowerPoint este similară în majoritatea


programelor (cum ar fi Word, Excel), dar întotdeauna la deschidere programul
PowerPoint va creea o prezentare necompletată şi va afişa primul diapozitiv al acesteia.
După ce deschideţi o prezentare şi aceasta apare în suprafaţa de editare a programul
PowerPoint, cea necompletată dispare, fără a mai exita în vreo altă fereastră.

1. Solicitaţi o prezentare – selectaţi opţiunea Open din meniul Office. Programul


PowerPoint afişează caseta de dialog Open, de unde puteţi deschide o prezentare deja
existentă. După ce aţi găsit locul în care se află prezentarea respectivă şi aţi selectat
prezentarea, executaţi clic pe butonul Open pentru a încărca prezentarea programului
PowerPoint. Se mai poate selecta o prezentare deja existentă dacă denumire acesteia
apare în panoul din dreapta, intitulat Recent Documents.
După ce programul PowerPoint încarcă prezentarea, sunteţi liber să o rulaţi sau să o editaţi.
2. Deschideţi altă prezentare – în cadrul programului PowerPoint, dacă doriţi să
deschideţi a doua prezentare, executaţi clic din nou pe butonul Office pentru a afişa
caseta de dialog Open şi selectaţi altă prezentare care va fi deschisă. Programul
PowerPoint permite deschiderea simultană a mai multor prezentări, fiecare în propria sa
fereastră din Windows.
3. Schimbaţi vederea prezentării - programul PowerPoint pune la dispoziţie trei
butoane pentru vizualizare, aflate la stânga cursorului Zoom.
 Vederea Normal afişează pe rând câte un diapozitv PowerPoint în porţiunea mare
de editare,din centru.
 Vederea Slide Sorter afişează simultan mai multe miniaturi ale diapozitivelor,
pentru a avea o privire generală asupra prezentării sau pentru a o rearanja trăgând
diapozitivele în alte poziţii.

104
 Butonul Slide Show (prezentare de diapozitive) declanşează rularea prezentării.
4. Închideţi prezentarea – după ce terminaţi susţinerea sau editarea prezentării,
închideţi-o executând clic pe butonul Office şi selectând opţiunea Close, eliberându-se
astfel suprafaţa de editare PowerPoint. Dacă aţi efectuat modificări pe care nu le-aţi
salvat încă, atunci programul PowerPoint afişează un prompt prin care vă cere să salvaţi
modificările înainte de a închide prezentarea curentă.

5.1.4 Susţinerea prezentării

O prezentare PowerPoint este activă încă de la început, pentru că aceasta este creată
pentru a trece de la un diapozitiv la altul, de la început la sfârşit şi, posibil înainte şi
înapoi, în funcţie de ordinea exactă pe care o doriţi. Atunci când rulaţi o prezentare
înseamnă că arătaţi o prezentare de diapozitive.
1. Deschideţi prezentarea – executaţi clic pe butonul Office, selectaţi opţiunea
Open pentru a afişa lista prezentărilor şi selectaţi prezentarea pe care doriţi să o
desfăşuraţi.
2. Pregătiţi prezentarea de diapozitive – după ce prezentarea apare pe ecran,
executaţi clic pentru a afişa banda Slide Show şi apoi pe butonul Set Up Slide Show
pentru a deschide caseta de dialog Set Up Show.
3. Specificaţi configurările prezentării de diapozitive – veţi putea să selectaţi
toate diapozitivele sau numai o parte dintre acestea (prin opţiunea Form) şi să stabiliţi
cum va fi afişată prezentarea de diapozitive (în modul prestabilit, pe tot ecranul, sau în
cadrul unei ferestre mai mici).
Dacă opţiunea Manually nu este bifată, atunci programul PowerPoint va rula
prezentarea automat, fără intervenţia dumneavoastră. Dacă aveţi nevoie de control total
asupra prezentării vă veţi asigura ca opţiunea Manually este bifată.

105
4. Urmăriţi prezentarea de diapozitive – se execută clic pe butonul From
Beginning din banda Slide Show. Programul PowerPoint începe prezentarea de
diapozitive afişând primul diapozitiv din cadrul acesteia.

5.1.5 Tipărirea prezentării

Natura prezentărilor compuse dintr-un şir de diapozitive, implică faptul că ceea ce se


vede pe ecran în timpul lucrului pe fiecare diapozitiv în parte este ceea ce veţi obţine
atunci când veţi tipări diapozitivele. Panoul Slides din stânga ferestrei PowerPoint este
ca o vedere preliminară, vizibilă permanent.

1. Solicitaţi caseta de dialog Print – se execută clic pe butonul Office, apoi pe


săgeata spre dreapta de lângă opţiunea Print şi selectaţi opţiunea Print pentru a afişa
caseta de dialog cu aceeaşi denumire.
2. Specificaţi ceea ce va fi tipărit – porţiunea Print What permite stabilirea a ceea
ce se doreşte a fi tipărit. Opţiunea Handouts (pliante) permite tipărirea mai multor
diapozitive pe o singură pagină; schimbaţi opţiunea Slides per Page pentru a stabili câte
diapozitive vor fi tipărite pe fiecare foaie. Pentru a tipări notele vorbitorului în partea de
jos a diapozitivelor se va selecta opţiunea Notes Pages (pagini cu note). Opţiunea
Outline View (vederea ca schiţă) o selectăm dacă dorim tipărirea schiţei prezentării.
Dacă doriţi să printaţi în nuanţe de gri sau alb-negru utilizaţi opţiunile Grayscale
(nuanţe de gri) sau Pure Black & White (doar negru şi alb) din porţiunea
Color/Grayscale.

5.2. Adăugarea unei note personale în prezentări

5.2.1. Introducerea textului în cadrul prezentării

Cel mai important element din cadrul diapozitivelor va fi textul, iar în acest capitol
vom acorda o mare atenţie felului în care se plasează şi se formatează textul; acesta
trebuie introdus şi formatat în cadrul diapozitivelor astfel încât să informaţi publicul, fără
a-l copleşi cu efecte speciale sau cu prea mult text.
În general, veţi adăuga textul şi veţi edita diapozitivele pur şi simplu executând clic
acolo unde trebuie introdus textul şi scriindu-l.
Pentru a adăuga text într-un diapozitiv nou, trebuie să inseraţi un nou diapozitiv în
prezentare. Noul diapozitiv va conţine textul pe care doriţi să-l scrieţi. Machetarea pe care
o aplicaţi diapozitivului determină aspectul pe care îl va avea textul şi dacă vor apărea
elemente grafice împreună cu acesta. Pentru a edita textul dintr-o casetă de text, executaţi
clic pe caseta de text respectivă ca să o activaţi şi ca să plasaţi cursorul pentru text în
interiorul său.
Deşi machetele programului PowerPoint definesc locul în care va fi amplasat
textul şi cât de mare va fi acesta, exită mai multe situaţii în care veţi dori să schimbaţi
formatul textului, şi anume:
 Alegerea alinierii (la stânga sau la dreapta);
 Alegerea dimensiunii textului;
 Schimbarea fontului;
106
 Animaţia textului;
 Conversia textului în format 3-D.
1. Solicitaţi un nou diapozitiv – pentru inserarea unui diapozitiv nou, executaţi clic
pe săgeata cu vârful în jos situată în partea de jos a butonului New Slide din banda Home
şi alegeţi o machetă care corespunde cel mai bine diapozitivului pe care doriţi să-l
inseraţi. În suprafaţa de editare a programului PowerPoint apare un nou diapozitiv, iar
panoul Slide afişează o miniatură a acestuia. În funcţie de tipul de machetare pe care l-aţi
ales, înlocuitorii vor indica unde trebuie adăugat textul.
2. Adăugaţi textul în cadul diapozitivului - pentru a adăuga un text se execută clic
pe oricare dintre înlocuitori. Dacă înlocuitorul se află în cadrul unei casete de text mari,
atunci veţi putea adăuga în porţiunea respectivă mai multe rânduri de text.
3. Selectaţi textul care va fi formatat – se selectează porţiunea de text dorită, iar
din bara de instrumente mini a programului PowerPoint care apare, se execută clic pentru
a selecta opţiunile de formatare uzuale, cum ar fi alinierea textului, schimbarea fontului,
colorarea textului, caractere aldine sau cursive.
4. Aplicaţi un stil WordArt – banda Home nu conţine numai butoanele de
formatare standard ci permite şi transformarea textului selectat din diapozitiv într-un text
WordArt. Butoanele Text Fill (umplerea textului) şi Text Outline (conturul textului) din
dreapta butoanelor WordArt permite schimbarea felului în care va apărea textul
WordArt.
5. Transformaţi textul în 3-D – transformarea unui text selectat într-un text
tridimensional se face prin executarea unui clic pe butonul Text Effects din banda
Format şi selectarea din lista de formate 3-D care apare.
6. Modificaţi textul 3-D – după aplicarea textului un efect 3-D, puteţi schimba
unghiul de rotaţie al textului respectiv. Textul 3-D fiind selectat, iar reperele pentru
dimensionare fiind vizible, veţi observa că apare un cerc de culoare verde în partea de sus
a reperului central pentru dimensionare. Trageţi de cercul verde spre stânga sau dreapta,
pentru a modifica unghiul de rotaţie al textului 3-D.

5.2.2. Găsirea şi înlocuirea textului

Programul PowerPoint (ca toate programele Office), pune la dispoziţie o comandă


de găsire şi înlocuire, care permite localizarea textului pe care doriţi să-l găsiţi. După ce
programul PowerPoint localizează textul, puteţi solicita înlocuirea automată a acestuia.
Pentru găsirea textului se execută clic pe butonul Find pentru a afişa caseta de
dialog Find.
1. Scrieţi textul care va fi căutat – în caseta de text Find What se scriu datele pe
care doriţi să le găsiţi. Dacă aţi mai căutat şi înainte aceleaşi date, puteţi executa clic pe
săgeata în jos pentru a deschide caseta cu lista autoderulantă Find What şi a alege din
nou datele care vor fi căutate.
2. Începeţi căutarea – clic pe butonul Find Next şi programul PowerPoint începe
căutarea din poziţia curentă până la sfârşitul prezentării. Dacă găseşte textul respectiv
oriunde în cadrul prezentării afişează primul diapozitiv care îl conţine.

3. Înlocuiţi textul – dacă doriţi înlocuirea textului găsit cu un nou text, executaţi clic
pe butonul Replace din banda Home, pentru a afişa caseta de dialog Replace. Scrieţi

107
textul care trebuie găsit şi cel cu care va fi înlocuit acesta, în câmpurile Find What
respectiv Replace With.
4. Înlocuiţi toate apariţiile – dacă executaţi clic pe butonul Replace All,
programul PowerPoint înlocuieşte toate potrivirile cu textul înlocuitor, pe parcursul
diapozitivului.

5.2.3. Animaţia textului

Una dintre caracteristicile programului PowerPoint este capacitatea sa de a anima


diverse elemente din textul diapozitivelor, creând un efect de animaţie în timpul prezentării.
Se execută clic pentru a selecta textul pe care doriţi să-l animaţi.

1. Solicitaţi animaţia textului – fiind textul selectat, executaţi clic pentru a afişa
banda Animation. Executaţi clic pe săgeată pentru a afişa caseta cu lista autoderulantă
intitulată iniţial No Animation.
2. Selectaţi un efect - selectaţi din listă efectul de animaţie pe care doriţi să-l
aplicaţi textului. În momentul în care treceţi cu mouse-ul peste fiecare efect,
previzualizarea în direct vă arată ce va produce efectul respectiv în textul selectat.
3. Ajustaţi animaţia – după ce aţi selectat animaţia, daţi clic pe butonul Custom
Animation pentru a afişa panoul de sarcini Custom Animation. Acest panou de sarcini
permite modificarea direcţiei şi vitezei animaţiei pe care aţi aplicat-o în cadrul
diapozitivului. Selectaţi din lista Start cum doriţi să înceapă prezentarea: clic pentru a
declanşa animaţia sau să apară înainte sau după o altă animaţie pe care aţi adăugat-o în
diapozitivul curent.
Direcţia din care să apară textul o indicăm în lista Direction. Opţiunile din această
listă variază în funcţie de animaţia aplicată.
Pentru a varia viteza animaţiei modificaţi elementul Speed.
4. Schimbaţi animaţia – butonul Change din panoul de sarcini Custom Animation
determină afişarea unor liste cu tot felul de opţiuni pe care le puteţi aplica textului. Cum
ar fi, textul care zboară dintr-o parte poate să înceapă să apară lent (sau rapid, în funcţie
de configurarea Speed) sub forma unui tipar rombic sau ca o tablă de şah, apărând în
pătrate aleatorii până când întregul text ocupă diapozitivul. Un alt efect constă în mărirea
sau micşorarea dimensiunilor fontului textului selectat atunci când acesta apare pe ecran.
În panoul de sarcini Custom Animation apar efecte suplimentare de animaţie a textului.
Programul PowerPoint etichetează fiecare animaţie cu un număr, atât în panoul de sarcini
Custom Animation cât şi pe diapozitiv.
Prin numerotare se poate urmări mai uşor ordinea animaţiilor care sunt aplicate
diapozitivelor, astfel încât se poate modifica, elimina sau adăuga animaţii suplimentare.

5.2.4. Şabloanele PowerPoint

În programul PowerPoint veţi începe mai frecvent cu un şablon datorită


asortimentului larg de prezentări disponibile în biblioteca on-line de şabloane
PowerPoint.
Biblioteca de şabloane a programului PowerPoint conţine atât şabloane pentru
prezentări cât şi şabloane pentru diapozitive singulare.

108
1. Solicitaţi un şablon – clic pe butonul Office şi alegeţi opţiunea New pentru a
deschide fereastra New Presentation. Selectaţi opţiunea Blank Presentation dacă veţi
crea o prezentare pornind de la zero. Şabloanele cuprind prezentări complete, cu toate
detaliile, care pot fi modificate, dar şi prezentări cu înlocuitori, în care vor fi plasate
detaliile.
2. Vizualizaţi şabloanele proprii – butonul My Templates din programul
PowerPoint afişează pagina My Templates cu şabloanele prezentărilor existente pe
calculatorul personal. Acestea cuprind atât şabloanele create de dumneavoastră cât şi pe
cele instalate de programul PowerPoint pe calculatorul respectiv.
3. Exploraţi diverse stiluri de şabloane – pentru a vizualiza multitudinea de
şabloane care sunt puse la dispoziţie daţi clic în diversele categorii de şabloane aflate în
partea din stânga a ferestrei New Presentation. Pe lângă prezentările pentru pregătire şi
predare, sunt oferite şabloane pentru planificări, cum ar fi, pentru termenele unui proiect,
diagrame pentru diverse prezentări, agende, calendare, CV-uri.

4. Creaţi propriul şablon – pregătiţi prezentarea care va fi salvată ca şablon,


parcurgând diapozitivele şi editându-le pentru a elimina conţinutul specific şi a plasa
mesaje cu texte înlocuitoare, cum ar fi Bullet Point #1, Bullet Point #2 şi Bullet Point #3,
în locurile pe care le veţi completa atunci când veţi utiliza şablonul respectiv ca bază
pentru o nouă prezentare. După ce aţi finalizat prezentarea, daţi clic pe butonul Office şi
selectaţi opţiunea Save As, apoi atribuiţi o denumire şablonului. În câmpul Save As Type
daţi clic pentru a selecta opţiunea PowerPoint Template şi daţi Save. Programul
PowerPoint adaugă şablonul respectiv pe lista şabloanelor disponibile.

5.2.5. Utilizarea machetelor şi temelor PowerPoint

Macheta stabileşte unde apare textul, graficele, diagramele şi celelalte elemente în


cadrul unui diapozitiv individual. Aspectul întregii prezentări (culorile, fonturile şi
formatul general) este determinat de temă. Macheta este pentru un diapozitiv ceea ce
reprezintă tema pentru întreaga prezentare. Ambele specifică felul cum arată în general
diapozitivul, respectiv prezentarea.

1. Selectaţi stilul noului diapozitiv – când daţi clic în jumătatea inferioară a


butonului New Slide din banda Home, programul PowerPoint deschide o listă cu
machete, dintre care puteţi alege, iar programul PowerPoint inserează în acel loc din
cadrul prezentării un nou diapozitiv cu macheta respectivă.
2. Schimbaţi macheta diapozitivului – dacă aţi inserat un nou diapozitiv şi doriţi
să-i schimbaţi machetarea, excutaţi clic-dreapta într-un spaţiu liber din cadrul
diapozitivului, selectaţi opţiunea Layout din meniul pop-up şi alegeţi o nouă machetă.
Puteţi schimba machetarea unui diapozitiv care conţine deja text şi grafică, dar s-ar
putea ca macheta avută în vedere să nu păstreze tot conţinutul original, dacă aceasta nu
are destul loc pentru tot textul şi grafica ce se aflau iniţial în cadrul diapozitivului.

109
3. Modificaţi machetarea diapozitivului – după ce aplicaţi o machetare
diapozitivului, puteţi modifica dimensiunile şi poziţionarea elementelor din macheta
respectivă. Executaţi clic în orice câmp pentru a afişa reperele de dimensionare. Puteţi
trage un colţ pentru a redimensiona câmpul respectiv al machetei sau puteţi executa clic
în interiorul câmpului şi trage mouse-ul pentru a muta acel câmp într-un alt loc din cadrul
diapozitivului.
4. Solicitaţi o temă – daţi clic în banda Design pentru a afişa o listă a temelor pe
care le puteţi aplica prezentării. Executaţi clic pe săgeata cu vârful în jos, aflată în dreapta
temelor din cadrul benzii, pentru a vizualiza teme suplimentare. În timp ce mutaţi
indicatorul mouse-ului peste fiecare temă, previzualizarea în direct arată ce aspect va avea
prezentarea dacă veţi aplica tema respectivă.
5. Modificaţi şi salvaţi tema – pentru a modifica elemetele individuale ale temei,
efectuaţi selecţii folosind butoanele Font, Colors şi Effects situate în dreapta grupului
Themes din banda Design. După ce aţi modificat tema, daţi clic pe săgeata cu vârful în
jos de lângă temele din cadrul benzii şi selectaţi opţiunea Save Current Theme.

5.2.6 Schimbarea fondului prezentării

Puteţi schimba fondul unui singur diapozitiv sau al întregii prezentări. Daţi clic pe
banda Design şi apoi pe butonul Background Styles, pentru a afişa o listă a fondurilor
disponibile. Tabulatorul Background va afişa pagina cu aceeaşi denumire. Utilizarea
unui fond pentru toate diapozitivele păstrează consecvenţa prezentării şi menţin peste tot
aceeaşi atmosferă.

110
1. Schimbaţi fondul - în timp ce derulaţi diversele imagini de fond, previzualizarea
în direct din cadrul programului PowerPoint vă arată ce aspect va avea prezentarea, în
cazul în care aţi aplica fondul respectiv.
2. Personalizaţi fondul - tabulatorul Background va afişa caseta de dialog Format
Background, în care puteţi personaliza fondul prezentării, astfel încât acesta să includă
culorile şi imaginile pe care doriţi să le plasaţi în toate diapozitivele prezentării.
Opţiunile Fill stabilesc dacă fondul diapozitivului respectiv va fi umplut cu culoarea
selectată şi în acest caz, cum se va efectua umplerea. Puteţi solicita absenţa umplerii
(fondul să rămână alb), o umplere în degrade, care trece de la o culoare la alta. Dacă se
optează pentru o umplere în degrade, opţiunile din caseta de dialog Format Background
se extind, astfel încât să se poată stabili exact cum se va produce umplerea în degarde.
Opţiunea Hide Background Objects vă permite să stabiliţi dacă elementele grafice
ale fondului pe care le-aţi plasat în diapozitiv vor fi afişate sau ascunse.
1. Selectaţi un fond cu textură - programul PowerPoint este livrat cu o serie de
fonduri cu textură, pe care le puteţi folosi în locul umplerii cu culori compacte
sau în degrade. În loc de a selecta o culoare, bifaţi butonul Picture or texture
fill, şi daţi clic pentru a afişa caseta cu lista autoderulantă Texture, programul
PowerPoint prezintă o listă de texturi care pot forma fondul diapozitivului curent
sau al tuturor diapozitivelor.

4. Aplicaţi fondul într-un diapozitiv sau în toate – felul în care închideţi fereastra
Format Background determină dacă fondul va fi aplicat diapozitivului selectat în mod
curent sau întegului set de diapozitive din cadrul prezentării. Daţi clic pe butonul Close
pentru a aplica fondul numai diapozitivului curent. Clic pe butonul Apply to All pentru a
aplica întregului set de diapozitive fondul pe care l-aţi ales.

111
5. Utilizaţi o imagine pentru fond – dacă executaţi clic pe butonul File din caseta
de dialog Format Background, programul PowerPoint afişează caseta de dialog Insert
Picture, de unde puteţi selecta o imagine grafică pentru fondul diapozitivelor.

5.3 Crearea unor prezentări impresionante

Programul PowerPoint vă ajută să vă demonstraţi punctul de vedere prin intermediul


unor caracteristici avansate. Puteţi adăuga diagrame şi puteţi importa elemente grafice.
De asemenea, puteţi anima elementele grafice şi puteţi stabili tranziţii speciale ale
diapozitivelor, astfel încât trecerea de la un diapozitiv la altul să se efectueze conform
tonului general al prezentării respective.
Programul PowerPoint nu se rezumă la prezentările în direct, puteţi crea prezentări
automate care se repetă de la sine şi puteţi plasa foarte uşor pe Web prezentările
PowerPoint, pentru a fi vizualizate de întreaga lume.

5.3.1 Inserarea unei diagrame în cadrul prezentării

O diagramă poate rezuma datele prezentării, iar publicul reţine adeseori din
diagrame anumite informaţii, pe care altfel s-ar putea să nu le observe în listele lungi de
date.

112
1. Solicitaţi o diagramă – în orice diapozitiv se poate insera o diagramă. Dacă
diapozitivul conţine un înlocuitor pentru diagramă (o mică pictogramă a unei diagrame,
dintr-un grup de alte cinci pictograme corespunzătoare tabelelor, elementelor clip art,
imaginilor, elementelor SmartArt sau secvenţelor video), executaţi dublu-clic pe
înlocuitorul respectiv ca să adăugaţi diagrama în cadrul diapozitivului. Programul
PowerPoint afişează caseta de dialog Create Chart. Dacă diapozitivul nu conţine un
înlocuitor, alegeţi opţiunea Chart din banda Insert. Programul PowerPoint deschide

113
caseta de dialog Insert Chart. Atunci când selectaţi o diagramă, aceasta va fi inserată în
cadrul diapozitivului în dreptul poziţiei curente a cursorului.
2. Selectaţi un tip de diagramă – executaţi clic pentru a selecta o diagramă din
lista tipurilor de diagrame, afişată de caseta de dialog Create Chart. Executaţi clic pe
OK pentru a solicita tipul respectiv de diagramă.
3. Introduceţi datele diagramei – în momentul în care solicitaţi o diagramă, se
deschide programul Excel pe jumătate de ecran, cu diapozitivul afişat în cealaltă
jumătate. Trebuie să introduceţi datele pentru diagramă. Programul PowerPoint expediază
programului Excel câteva eşantioane de date şi titlurile, ca să puteţi începe.
4. Modificaţi diagrama – după ce introduceţi datele şi închideţi programul Excel,
puteţi poziţiona şi formata diagrama în cadrul diapozitivului. Alegeţi o machetă din
grupul Chart Layouts din cadrul benzii Chart Tools Design. Puteţi modifica orice
element al diagramei, cum ar fi amplasarea legendei şi culorile diagramei. Puteţi şi să
executaţi clic pe butonul Change Chart Types pentru a schimba tipul diagramei,
folosind aceleaşi date.
5. Formataţi elementele diagramei – prin executarea unui clic-dreapta pe orice
element al diagramei este afişat un meniu care cuprinde comanda Format Legend, unde
puteţi modifica toate aspectele acestor etichete ale datelor, inclusiv dacă vor avea sau nu
aspect 3-D.
6. Schimbaţi datele diagramei – executaţi clic oriunde în cadrul diagramei şi apoi
executaţi clic din nou pentru a afişa banda Design, atunci când doriţi să schimbaţi datele
folosite în cadrul diagramei. Se deschide din nou programul Excel şi puteţi schimba
datele pentru a modifica diagrama.

5.3.2. Inserarea elementelor grafice în cadrul prezentării

Programul PowerPoint permite plasarea imaginilor peste tot în cadrul diapozitivelor


prezentării. Când inseraţi un element grafic, programul PowerPoint plasează ancora
imaginii în locul respectiv. Veţi observa ancora atunci când veţi efectua editarea, dar nu şi
atunci când veţi susţine prezentarea. Ancora arată unde aţi inserat imaginea reală. Ancora
şi imaginea reală pot să nu apară împreună, în funcţie de cum formataţi imaginea, dar vor
apărea pe acelaşi diapozitiv. Atunci cînd doriţi să mutaţi imaginea, mutaţi ancora, nu
imaginea în sine.

1. Solicitaţi o imagine - în orice diapozitiv se poate plasa o imagine grafică. Dacă


diapozitivul conţine un înlocuitor pentru elemente grafice, executaţi dublu-clic pe acel
înlocuitor pentru a adăuga o imagine în cadrul diapozitivului. Programul PowerPoint
afişează caseta de dialog Insert Picture. Dacă diapozitivul nu conţine un înlocuitor,
alegeţi opţiunea Picture din banda Insert. Programul PowerPoint deschide caseta de
dialog Insert Picture şi, după ce selectaţi o imagine dintr-un fişier grafic, programul
PowerPoint o plasează în poziţia curentă a cursorului în cadrul diapozitivului.
2. Selectaţi un fişier grafic – executaţi clic pentru a selecta o imagine de pe disc sau
din altă locaţie, cum ar fi o zonă de stocare din reţea la care aveţi acces. Executaţi clic pe
opţiunea Insert pentru a plasa imaginea în cadrul diapozitivului.

114
3. Schimbaţi dimensiunile şi amplasarea imaginii – după ce programul
PowerPoint plasează imaginea în cadrul diapozitivului, în jurul acesteia apar reperele
pentru dimensionare, pe care puteţi executa clic pentru a mări sau a micşora imaginea
respectivă. Executarea unui clic pe o margine unde nu apare nici un reper pentru
dimensionare determină apariţia unui cursor cu patru săgeţi, pe care îl puteţi utiliza pentru
a muta imaginea.
4. Formataţi imaginea – reperele pentru dimensionarea imaginii fiind afişate în
continuare, puteţi formata diverse aspecte ale imaginii folosind banda Picture Tools
Format, care apare ori de câte ori este selectată imaginea. Puteţi schimba stilul imaginii
selectând un stil din grupul Picture Styles. Modul de previzualizare în direct din
programul PowerPoint se activează, iar imaginea se actualizează în timp ce deplasaţi
indicatorul mouse-ului peste fiecare stil de imagine, astfel încât veţi şti cum va arăta
imaginea după ce îi veţi aplica stilul respectiv.
5. Modificaţi efectele imaginii – executaţi clic pe săgeata Picture Effects pentru a
afişa efectele suplimentare de rotaţie şi 3-D pe care le puteţi aplica imaginii. Puteţi
schimba şi chenarul din jurul imaginii folosind butonul Picture Border şi puteţi modifica
forma imaginii cu ajutorul butonului Picture Shape. În cadrul benzii mai apar şi alte
butoane pentru control, cum ar fi Brightness şi Contrast.

5.3.3. Adăugarea unui antet sau unui subsol în cadrul prezentării

În cadrul prezentării puteţi aplica un antet sau un subsol unui anumit diapozitiv sau
tuturor diapozitivelor. Când adăugaţi un antet sau un subsol tuturor diapozitivelor din
cadrul prezentării, puteţi opta pentru ascunderea acestuia în primul diapozitiv. “Antetul”
apare în partea de jos a diapozitivelor, începând de la marginea din stânga. Subsolul apare
în partea de jos a unui diapozitiv, în mijloc. Se poate adăuga data, ora sau numărul
diapozitivului în porţiunea destinată antetului sau subsolului. Puteţi adăuga un antet sau
un subsol cu un text fix, cum ar fi un mesaj referitor la drepturile de autor sau cu adresa
de e-mail şi a site-ului Web al companiei.

1. Solicitaţi un antet sau un subsol – în banda Insert executaţi clic pe butonul


Header & Footer (antet şi subsol), pentru a afişa caseta de dialog Header & Footer.
2. Selectaţi data şi ora – pentru a plasa data şi ora în antetul diapozitivului, selectaţi
opţiunea Date and Time şi nu uitaţi să executaţi clic pentru a alege opţiunea Update
Automatically; trebuie să alegeţi formatul datei şi orei, executând clic pentru a deschide
caseta cu lista pentru formatarea datei şi selectând formatul pe care doriţi să-l utilizaţi.
Dacă doriţi să afişaţi numai ora, alegeţi un format care arată numai ora.
3. Adăugaţi un antet fix – în loc de dată şi oră, puteţi adăuga propriul antet, cum ar
fi nota despre drepturile de autor. Selectaţi opţiunea Fixed şi scrieţi mesajul care va fi
folosit drept antet. Dacă doriţi să utilizaţi atât data şi ora, cât şi un mesaj fix, atunci data şi
ora vor apărea la marginea din stânga, în partea de jos a fiecarui diapozitiv, iar mesajul
fix trebuie să fie un subsol care apare în centrul laturii de jos a fiecărui diapozitiv, la
dreapta faţă de dată şi oră. Bifaţi opţiunea Don’t Show on Title Slide dacă nu doriţi să
afişaţi antetul şi subsolul în primul diapozitiv al prezentării.
4. Alegeţi diapozitivele care vor afişa antetul şi subsolul – pentru a aplica antetul
şi subsolul în toate diapozitivele, executaţi clic pe butonul Aplly to All, (exceptând

115
diapozitivul pentru titlu, dacă aţi optat să nu aplicaţi antetul şi subsolul în acesta). Butonul
Aplly aplică antetul şi subsolul numai în diapozitivul selectat.
5. Selectaţi antetul şi subsolul pentru note şi pliante – tabulatorul Notes and
Handouts din caseta de dialog Header & Footer este pentru a adăuga anteturi şi
subsoluri notelor vorbitorului şi pliantelor cu diapozitive pe care le tipăriţi. Acestea pot fi
aceleaşi mesaje din antetul şi subsolul diapozitivelor prezentării sau pot fi diferite de
acestea, deşi anteturile şi subsolurile notelor şi pliantelor se adaugă în acelaşi fel ca şi cele
din cadrul diapozitivelor.

6. Mutaţi antetul în partea de sus a diapozitivelor – executaţi clic pe antet pentru


a-i afişa reperele pentru dimensionare şi trageţi antetul în partea de sus a diapozitivului.
Eliberaţi mouse-ul acolo unde doriţi să se afle antetul, iar acesta va apărea în acea poziţie
în toate diapozitivele în care aţi stabilit că va apărea antetul respectiv.

5.3.4. Adăugarea secvenţelor audio şi video în cadrul prezentării

Datele sunt formate din mai mult decât numere şi caractere.


Datele sunt active, sonore şi vizuale.
Nu vă rezumaţi la a vorbi publicului, în cadrul prezentării,
puteţi plasa elemente audio şi video. Acestea pot “condimenta”
prezentarea. Puteţi adăuga aceste elemente multimedia pentru a
activa o prezentare altfel static.
116
1. Solicitaţi o secventă audio – pe banda Insert, în dreapta se află un grup intitulat
Media Clips (secvenţe media). De aici veţi insera secvenţele audio şi video în cadrul
prezentării.
2. Stabiliţi sursa audio – sub butonul Sound, daţi clic pe săgeata cu vârful în jos
pentru a afişa opţiunile audio. Puteţi insera sunete dintr-un fişier de sunet (de exemplu,
fişier de tip .wav sau .mp3); puteţi insera sunete din galeria Microsoft Clip Organizer;
puteţi reda o piesă audio de pe un CD (CD-ul respectiv trebuie să se afle în unitatea CD-
ROM pentru a reda piesa respectivă în momentul în care adăugaţi sunetul şi desfăşuraţi
prezentarea) sau puteţi înregistra un nou fişier audio, folosind un înregistrator de sunete.
Selectaţi opţiunea Sound din Clip Organizer pentru a deschide panoul Clip Art.
3. Descrieţi cum începe sunetul – sunetul poate începe imediat ce apare
diapozitivul respectiv în cadrul prezentării sau numai după ce dumneavoastră,
prezentatorul, executaţi clic pe pictograma de forma unui difuzor, care reprezintă sunetul
respectiv.
4. Modificaţi proprietăţile sunetului – atunci când executaţi clic pe pictograma de
forma unui difuzor, care reprezintă sunetul, programul PowerPoint afişează banda Sound
Tools Options, unde puteţi controla cum este redat sunetul. Puteţi derula ciclic sunetul
până când îl opriţi pe parcursul prezentării, puteţi reda un sunet lung pe durata mai multor
diapozitive, puteţi regla volumul sunetului care va fi redat pe parcursul prezentării şi
puteţi limita mărimea fişierului de sunet astfel încât sunetele excesiv de lungi (cum ar fi
fişierele MP3) să nu fie incluse în cadrul prezentării.
5. Solicitaţi un fişier video – ca şi în cazul sunetelor, secvenţele video se inserează
în cadrul prezentării folosind banda Insert. Executând clic pe săgeata cu vârful în jos de
pe butonul Movie, stabiliţi dacă doriţi să inseraţi un videoclip dintr-un fişier existent pe
calculatorul dumneavoastră sau din galeria Microsoft de clipuri on-line.
6.Modificaţi proprietăţile secvenţei video - ca şi în cazul sunetelor, atunci când
inseraţi un fişier video în cadrul prezentării, programul PowerPoint trebuie să ştie dacă
doriţi ca acesta să se declanşeze automat, imediat ce apare diapozitivul respectiv pe
parcursul prezentării, sau numai atunci când executaţi clic pe imaginea filmului. După ce
inseraţi secvenţa video, sau în orice moment ulterior când executaţi clic pe imaginea care
reprezintă secventa video, banda se schimbă, devenind Movie Tools Options, de unde
puteţi regla proprietăţile secvenţei video.

5.3.5. Adăugarea efectelor speciale în cadrul prezentării

Adăugarea unor efecte speciale în elementele grafice şi în alte elemente ale


prezentării poate face ca, realmente, prezentarea să prindă viaţă.
Câteva dintre efectele pe care le puteţi aplica graficii şi altor elemente ale
prezentării cu ajutorul programului PowerPoint sunt:
 Obiectul zboară din afara diapozitivului;
 O expunere ca de laser creează obiectul;
 Obiectul devine vizibil treptat în poziţia sa;
 Diapozitivul scânteiază, creând încet obiectul din strălucirea mişcătoare;
 Obiectul intră şerpuind dintr-o latură a diapozitivului;
 Obiectul se plasează pe locul său parcurgând o spirală.

117
1. Selectaţi un element al prezentării - executaţi clic pentru a selecta un element
din prezentare, cum ar fi o imagine grafică sau o casetă de text. Trebuie să executaţi clic
pentru a selecta obiectul, înainte de a-i putea aplica un efect.
2. Solicitaţi un efect de animaţie – în banda Animation, pictogramele din grupul
Transition to This Slide influenţează tranziţiile diapozitivelor şi nu sunt concepute
pentru a aplica efecte speciale anumitor obiecte din cadrul diapozitivului. Grupul
Animation din stânga influenţează felul cum sunt animate în cadrul diapozitivului
anumite obiecte, cum ar fi imaginile grafice selectate. Executaţi clic pentru a afişa o listă
a animaţiilor posibile pentru imaginea respectivă. În partea de sus a listei apar trei
animaţii simple: Fade (estompare), Wipe (ştergere) şi Fly (fluturând). În timp ce mutaţi
indicatorul mouse-ului peste aceste opţiuni, previzualizarea în direct din programul
PowerPoint vă arată ce aspect va avea efectul respectiv, dacă l-aţi aplica imaginii.
3. Solicitaţi panoul de sarcini Custom Animation – imaginea fiind selectată, daţi
clic pe butonul Custom Animation pentru a aplica efecte de animaţie mai avansate.
Puteţi închide panoul Slide, dacă aveţi nevoie de o vedere mai largă asupra diapozitivului
curent, după ce se deschide panoul de sarcini Custom Animation.
4. Selectaţi efectul dorit – butonul Add Effect conţine patru grupe de efecte
speciale, pe care le puteţi adăuga obiectului selectat. Daţi clic pe butonul Add Effect
pentru a vedea care sunt opţiunile disponibile. Efectul Entrance (intrare) pentru a
controla cum va apărea obiectul selectat, un efect Emphasis (evidenţiere) pentru a
controla cum se comportă obiectul în cadrul diapozitivului, un efect Exit (ieşire) pentru a
controla cum părăseşte ecranul obiectul selectat şi un efect Motion Path (traiectorie de
mişcare), prin care se adaugă obiectului o mişcare.
Aceste patru efecte speciale sunt organizate pe categorii, cum ar fi Down (jos) şi
Checkboard (tablă de şah), pentru a vă ajuta la găsirea şi modificarea aspectului
animaţiei.
5. Adăugaţi mai multe efecte – de fiecare dată când adăugaţi un efect special,
programul PowerPoint îl numerotează şi începe să construiască o listă în panoul de sarcini
Custom Animation. Fiecare efect are câte o opţiune Start, Direction şi Speed
prestabilită, le puteţi modifica pe fiecare pentru a schimba felul cum începe efectul
special, direcţia sa de intrare şi viteza efectului de animaţie. Butoanele Re-Order
(reordonare) situate spre partea de jos a panoului, determină mutarea efectelor selectate
mai sus sau mai jos în listă.

5.3.6 Adăugarea unei tranziţii diapozitivelor

Adăugarea unei tranziţii diapozitivelor se aseamănă foarte mult cu adăugarea


efectelor speciale imaginilor grafice şi celorlalte obiecte din cadrul diapozitivelor. Puteţi
aplica o tranziţie diferită fiecărui diapozitiv din cadrul prezentării. Puteţi aplica aceeaşi
tranziţie mai multor diapozitive.
Dacă doriţi ca un diapozitiv din cadrul prezentării să apară pe ecran prin intermediul
unei tranziţii animate speciale, afişaţi acel diapozitiv.

1. Solicitaţi o tranziţie – în banda Animation, grupul Transition to This Slide


conţine efectele de tranziţie posibile.

118
2. Alegeţi o tranziţie – mutaţi mouse-ul peste oricare dintre tranziţii, pentru a
urmări o vedere preliminară a acesteia în porţiunea de editare a diapozitivelor. Executaţi
clic pe săgeata cu vârful în jos din dreapta pictogramelor ecranului, pentru a afişa o listă
extinsă a tranziţiilor.
3. Modificaţi tranziţia – efectului de tranziţie îi puteţi aplica sunet, îi puteţi
schimba viteza tranziţiei şi felul în care se efectuează tranziţia la diapozitivul următor, cu
ajutorul butoanelor din grupul Transition to This Slide. Opţiunea Transition Speed
permite stabilirea unei tranziţii Slow, Medium sau Fast la diapozitivul curent. În
porţiunea Advance Slide stabiliţi dacă tranziţia se va declanşa manual sau automat. Dacă
doriţi ca tranziţia să se producă automat, după un anumit timp, selectaţi opţiunea
Automatically After (automat după). În caseta text, indicaţi intervalul de timp cât trebuie
să rămână pe ecran diapozitivul respectiv.
4. Revedeţi toate tranziţiile – revedeţi prezentarea, derulând-o din banda Slide
Show. Dacă executaţi clic pe butonul Slide Sorter (sortarea diapozitivelor), atunci
programul PowerPoint afişează pe ecran mai multe diapozitive ale prezentării. Dacă
executaţi clic pe diapozitivul respectiv în vederea Slide Sorter, va fi afişată o miniatură
cu acţiunea tranziţiei diapozitivului respectiv. Orice diapozitiv cu pictograma unei stele
căzătoare va avea un efect de tanziţie atunci când îl veţi afişa prima dată pe parcursul
prezentării.

5.3.7. Crearea unei prezentări automate

O prezentare de diapozitive automată este utilă pentru crearea unor demonstraţii ce


se derulează de la sine, pentru prezentările de produse şi pentru distribuirea informaţiilor
despre conferinţe. Puteţi controla fiecare detaliu al prezentării de diapozitive ce se
derulează de la sine, puteţi adăuga efecte speciale de tranziţie şi vă puteţi asigura că
prezentarea se va derula pe parcursul unui anumit interval de timp.

1. Pregătiţi diapozitivele pentru automatizare – după ce aţi proiectat diapozitivele


prezentării executaţi clic pentru a afişa banda Slide Show. Stabiliţi ce diapozitive doriţi să
folosiţi în cadrul prezentării automate. Dacă doriţi să ascundeţi unul sau mai multe,
apăsaţi tasta Page Down pentru a ajunge la fiecare diapozitiv pe care doriţi să-l ascundeţi
şi executaţi clic pe butonul Hide Slide. Executarea unui alt clic pe acest buton va
determina afişarea diapozitivului.

2. Configuraţi o prezentare automată – daţi clic pe butonul Set Up Slide Show


(configurarea prezentării de diapozitive) pentru a afişa caseta de dialog Set Up Show.
Aici veţi stabili cum sunt afişate diapozitivele. Metoda implicită este Presented by
Speaker (prezentate de vorbitor). Puteţi selecta şi opţiunea Browsed by an Individual
(răsfoire de către o persoană oarecare). Opţiunea Browsed at a Kiosk (răsfoire în cadrul
unui pavilion) configurează automatizarea totală a prezentării de diapozitive, astfel încât
să se desfăşoare singură.
Executaţi clic pentru a selecta opţiunea Using Timings, if Present (se folosesc
cronometrările, dacă există), astfel încât prezentarea să parcurgă diapozitivele în ritmul
stabilit.

119
Porţiunea cu opţiuni care a mai rămas în caseta de dialog Set Up Show permite
selectarea diverselor opţiuni pentru prezentarea automată, cum ar fi afişarea animaţiilor
pe parcursul întregii prezentări automate. Executaţi clic pe OK pentru a închide caseta
Set Up Show.

3. Adăugaţi o naraţiune opţională – dacă doriţi să vorbiţi în timp ce avansează


diapozitivele, puteţi adăuga o naraţiune în prezentarea de diapozitive. Daţi clic pe butonul
Record Narration (înregistrarea naraţiunii) pentru a afişa caseta de dialog cu aceeaşi
denumire. După ce testaţi nivelul microfonului şi reglaţi calitatea sunetului, daţi clic pe
butonul OK pentru a începe înregistrarea. Programul PowerPoint afişează un prompt
prin care vă cere să specificaţi dacă doriţi să adăugaţi naraţiunea pentru întreaga
prezentare sau numai pentru diapozitivul selectat. În timp ce vă înregistraţi vocea pentru
fiecare diapozitiv, executaţi clic pe mouse sau apăsaţi tasta Page Down pentru a înainta în
prezentare. Apăsaţi tasta Esc atunci când doriţi să încheiaţi înregistrarea naraţiunii.

4. Exersaţi şi cronometraţi diapozitivele – puteţi parcurge prezentarea de


diapozitive în timp real, alegând exact momentul când doriţi să apară diapozitivul
următor. În timp ce exersaţi prezentarea în acest mod, programul PowerPoint
înregistrează intervalul de timp necesar pentru fiecare diapozitiv şi pregăteşte tranziţiile
automate, în locul dumneavoastră. Daţi clic pe butonul Rehearse Timings (exersarea
cronometrării). Începe prezentarea şi apare primul diapozitiv, cu un cronometru în colţul
din stânga-sus al ecranului. După ce primul diapozitiv s-a aflat pe ecran atât cât doriţi,

120
apăsaţi tasta Page Down (sau daţi clic pe mouse). Programul PowerPoint avansează la
diapozitivul următor, folosind o tranzaţie şi un sunet, dacă le-aţi configurat, iar
cronometrul diapozitivului porneşte. Continuaţi să executaţi clic pe cronometrul fiecărui
diapozitiv după apariţia acestuia, până la sfârşitul prezentării.

5. Revedeţi cronometrele – atunci când reveniţi la ecranul Slide Sorter, fiecare


diapozitiv care conţine o tranziţie sau un efect special apare o pictogramă de forma unei
stele căzătoare. Este afişat de asemenea timpul pe care l-aţi stabilit exersând cu
diapozitivul respectiv.

5.3.8. Adăugarea notelor în cadrul prezentării

Vederea Notes Pages (pagină cu notiţe) din programul PowerPoint permite crearea
şi editarea notelor dumneavoastră sau pentru cel care va susţine prezentarea. Atunci când
afişaţi notele, programul PowerPoint le plasează în partea de jos a diapozitivului, în timp
ce dumneavoastră lucraţi la prezentare. Vederea Notes Pages afişează conţinutul
diapozitivului şi, sub acesta, o casetă de dialog pentru note.
Vederea Notes Pages este concepută pentru a permite tipărirea notelor pentru
vorbitor. Vorbitorul poate afişa vederea Notes Pages şi în timpul prezentării, ca să nu mai
caute prin hârtii. Dacă laptop-ul are ieşire pentru un monitor extern, atunci veţi conecta
retroproiectorul la acel port. Programul PowerPoint va expedia diapozitivele la
retroproiector, iar diapozitivele şi notele vor fi vizibile pe ecranul laptop-ului, pe măsură
ce parcurgeţi prezentarea.

1. Solicitaţi vederea Notes Pages – în banda View, daţi clic pe butonul Notes
Pages, pentru a afişa vederea Notes Pages a prezentării. Aici veţi vedea întreaga
suprafaţă pentru note, situată în partea de jos a fiecărui diapozitiv.
2. Începeţi adăugarea notelor – daţi clic în porţiunea pentru note a diapozitivului,
care conţine textul înlocuitor Click to Add Text (executaţi clic pentru a adăuga textul).
Puteţi aplica notelor toate comenzile uzuale de formatare. Apăsaţi tasta Page Down
pentru a trece la diapozitivul următor şi a adăuga note acolo unde este necesar în restul
prezentării.

121
3. Tipărirea notelor – executaţi clic pe butonul Office şi selectaţi opţiunea Print.
Selectaţi opţiunea Notes Pages din porţiunea Print What (ce se va tipări) şi executaţi clic
pe OK pentru a începe tipărirea.

5.3.9. Crearea unor pliante ale prezentării

Pliantele pot fi utile pentru cei din public, care pot studia acasă unele idei şi sugestii
din cadrul prezentării. Dumneavoastră controlaţi ceea ce apare în pliante. Nu sunteţi
obligat să tipăriţi fiecare diapozitiv din cadrul prezentării.
În funcţie de prezentare, este important să tipăriţi următoarele elemente:

 Titlul prezentării, scopul acesteia şi numele dumneavoastră;


 Informaţiile necesare pentru a putea fi contactat;
 Ideile esenţiale din cadrul prezentării;
 Exemple numerice, pe care publicul le poate studia în voie;
 Scopurile pentru public;
 Lista acţiunilor pe care s-ar putea să dorească să le întreprindă publicul acasă, ca
rezultat al prezentării dumneavoastră;

122
 Produsele pe care le vindeţi dumneavoastră sau alţii, legate de prezentarea
respectivă şi care ar putea fi utile publicului.

1. Solicitaţi previzualizarea tipăririi – executaţi clic pe butonul Office şi apoi pe


săgeata din dreapta opţiunii Print. Selectaţi opţiunea Print Preview pentru a intra în
modul Print Preview.
2. Stabiliţi ceea ce va fi tipărit – executaţi clic pe opţiunea Print What pentru a
afişa numărul diapozitivelor care vor fi tipărite în cadrul pliantelor.
3. Alegeţi orientarea – în funcţie de conţinutul diapozitivului, s-ar putea să fie
necesar să schimbaţi orientarea tipăriturii din Portrait în Landscape, folosind caseta cu
listă autoderulantă Orientation.
4. Modificaţi matriţa pentru pliante – de fiecare dată când modificaţi aspectul
pliantului în cadrul vederii Print Preview, programul PowerPoint păstrează aspectul
pliantului respectiv în Handout Master (matriţa pentru pliante). Matriţa Handout Master
stabileşte câte diapozitive sunt tipărite pe pagina pliantului, specifică unde apar anteturile
şi subsolurile şi permite schimbarea temei şi imaginii de fond a pliantelor, astfel încât
acestea să fie diferite de cele din cadrul prezentării.
În banda View daţi clic pe butonul Handout Master pentru a afişa diapozitivul
Handout Master. Alegeţi o temă, un fond şi alte opţiuni pentru pliante. Când terminaţi,
daţi clic pe butonul Close pentru a închide vederea Handout Master şi a reveni la
diapozitivele prezentării.
5. Tipăriţi diapozitivele – daţi clic pe butonul Office şi apoi pe butonul Print,
(puteţi executa clic pe butonul Print din bara de instrumente Quick Access.) Programul
PowerPoint afişează caseta de dialog Print. Verificaţi să fie în continuare selectată
opţiunea Handouts din caseta cu listă Print What. Modificaţi celelalte configurări de
tipărire pe care le doriţi şi executaţi clic pe OK pentru a începe tipărirea pliantelor.

5.3.10. Transformarea prezentării în pagini Web on-line

Puteţi transforma prezentarea PowerPoint într-un set de pagini Web. După ce


transformaţi prezentarea într-un conţinut pentru Web, trebuie să încărcaţi paginile în
cadrul unui serviciu de găzduire Web şi să creaţi legătura spre prezentare. Atunci când
vizitatorii site-ului dumneavoastră execută clic pe legătura spre prezentarea respectivă, o
pot urmări în cadrul browserului Web.
Programul PowerPoint face ca transformarea într-o prezentare on-line să fie
surprinzător de simplă. Cea mai dificilă parte a acestui proces constă în încărcarea
prezentării on-line şi crearea legăturii la acesta (nici una dintre aceste operaţii nu cade în
sarcina programului PowerPoint, ci trebuie efectuate în afara acestuia).

1. Solicitaţi salvarea prezentării – după ce aţi terminat cu proiectarea prezentării,


executaţi clic pe butonul Office şi selectaţi opţiunea Save As. Programul PowerPoint
afişează caseta de dialog Save As.
2. Salvaţi prezentarea ca fişier HTML - din partea de sus a casetei de dialog Save
As, alegeţi o locaţie în care să salvaţi prezentarea on-line. Scrieţi denumirea fişierului în
câmpul File Name şi verificaţi ca în caseta cu listă Save as Type să fie selectată
opţiunea Web Page.

123
În caseta de dialog apar două butoane, unul intitulat Publish (publicare) şi unul
Change Title pentru a folosi un alt titlu pentru pagina Web a prezentării.
3. Schimbaţi titlul paginii Web – butonul Change Title permite stabilirea a ceea
ce va apărea în bara de titlu a paginii Web a prezentării, atunci când cineva o va vizualiza.
Implicit, titlul care apare este primul text în cadrul prezentării. Puteţi execuat clic pe
butonul Change Title pentru a folosi un alt titlu pentru pagina Web a prezentării.
4. Publicaţi prezentarea ca pagină Web – executaţi clic pe butonul Publish
pentru a stabili cum va apărea prezentarea pe Internet. Aici puteţi fixa opţiunile pentru
prezentarea on-line, cum ar fi dacă doriţi să plasaţi on-line întreaga prezentare sau numai
o anumită serie de diapozitive. Puteţi opta pentru afişarea on-line a notelor vorbitorului,
împreună cu fiecare diapozitiv.
5. Modificaţi opţiunile Web – daţi clic pe butonul Web Options (opţiuni pentru
Web) pentru a schimba câteva dintre configurările Web ale prezentării, cum ar fi schema
de culori folosită, browserele acceptate, dimensiunile imaginilor grafice înglobate şi alte
caracteristici. De asemenea, puteţi modifica unele dintre configurările din caseta de dialog
Web Options aducându-le la un nivel inferior, în cazul în care cea mai mare parte a
publicului va vizualiza prezentarea prin intermediul unei legături prin apel telefonic.
6. Publicaţi prezentarea – executaţi clic pe butonul Publish pentru a transforma
prezentarea în format HTML, care poate fi vizualizat prin intermediul majorităţii
browserelor Web.
7. Revizuiţi prezentarea – se deschide programul Internet Explorer (sau browserul
implicit de pe calculatorul dumneavoastră), care afişează prezentarea. În panoul din
stânga apare o listă de diapozitive, iar fiecare diapozitiv selectat apare în panoul din
dreapta. Executaţi clic pe un articol din lista de diapozitive, pentru a vizualiza
diapozitivul respectiv. Acum prezentarea constituie o pagină Web completă, pe care o
puteţi expedia serviciului de găzduire pe Web prin FTP(File Transfer Protocol) sau
folosind un program similar.

5.3.11. Desfăşurarea prezentărilor

Dumneavoastră sunteţi cel care decide modul de prezentare cel mai potrivit, în
funcţie de cum vă este mai confortabil, de capacitatea dumneavoastră de a capta atenţia
publicului şi de mediul în care intenţionaţi să prezentaţi materialul respectiv. Trebuie să
aveţi în vedere în primul rând faptul că mesajul are prioritate faţă de prezentare, sub toate
aspectele.
Nu adăugaţi un efect special decât dacă acesta accentuează mesajul pe care încercaţi
să-l transmiteţi prin intermediul diapozitivului respectiv. Nu adăugaţi sunete şi secvenţe
video la începutul prezentării, dacă doriţi să vorbiţi atunci. Atunci când creaţi prezentări
automate, probabil că vă veţi baza pe sunete şi efecte speciale pentru a capta atenţia
publicului, deoarece nu vă veţi afla acolo pentru a dirija lucrurile, dar mesajul pe care
doriţi să-l transmiteţi are în continuare prioritate faţă de aspectele tehnice ale prezentării.
Nu înmânaţi pliante cu prezentarea şi nici să nu anunţaţi publicul că acestea există,
decât după terminarea prezentării. Dacă oferiţi pliantele dinainte, s-ar putea să pierdeţi
interesul unei părţi a publicului, deoarece aceştia vor presupune că toate informaţiile se
află în cadrul pliantului.

124
Nu tipăriţi notele vorbitorului cuvânt cu cuvânt, nici în cadrul diapozitivelor, nici pe
hârtia pe care o aveţi lângă dumneavoastră pe podium. Trebuie să cunoaşteţi prezentarea
suficient de bine pentru a o susţine liber, fără nici un fel de note decât o listă cu cuvintele-
cheie, care să vă amintească de ordinea prezentării.
Susţinerea prezentării presupune consideraţii cu mult mai importante decât utilizarea
programului PowerPoint pentru crearea diapozitivelor. Faceţi ca programul PowerPoint
să reprezinte o parte importantă a prezentării, dar nu elemntul său central. Programul
PowerPoint trebuie să servească prezentării, nu invers.

Exemplu:

125
.........

126
........

127
Capitolul VI

Reţele de calculatoare şi Internet

6.1 Reţele de calculatoare


6.1.1. Noţiuni generale
6.1.2. Tipuri de reţele de calculatoare
6.1.3. Software pentru reţele locale de calculatoare
6.2 Internet
6.2.1. Scurt istoric
6.2.2. Funcţionarea reţelei Internet
6.2.3. Adresarea în Internet
6.2.4. Servicii Internet
6.2.5. Serviciul World Wide Web (www)
6.2.6. Netscape
6.2.7. Crearea şi editarea paginilor web
6.2.8. Turism şi Internet
6.2.9. Combinarea aplicaţiilor Office cu Internetul

128
6.1 Reţele de calculatoare

6.1.1 Noţiuni generale

Tendinţa actuală a utilizatorilor o reprezintă folosirea calculatoarelor, nu izolat


- punctual, ci cuplate într-o reţea .
O reţea de calculatoare poate fi definită ca ,, grup de calculatoare (de orice
tip ) şi periferice care partajează resursele, interconectate prin intermediul unui
canal de comunicaţii “.
O reţea de calculatoare este un sistem de calcul complex, format din mai multe
calculatoare, omogene sau eterogene, interconectat prin intermediul unui canal de
comunicaţii. Acesta permite folosirea în comun, de către mai mulţi utilizatori a resurselor
hardware şi/sau software aparţinând calculatoarelor componente şi oferă posibilitatea
obţinerii unor sisteme cu un grad înalt de flexibilitate şi adaptabilitate.
În general o reţea de calculatoare are în componenţă un număr de ,, n “
calculatoare conectate între ele, în care unul dintre ele este mai puternic şi
gestionează activitatea întregului sistem; el este numit file-server (gestionar-fişiere),
iar celelalte calculatoare din reţea sunt numite work-staţion ( staţii de lucru ).
Canalul de comunicaţie între calculatoarele reţelei este mediul de transmisie a
datelor (satelit de telecomunicaţii, unde radio, fibră optică, cablu torsadat, cablu
coaxial), fiind reprezentat printr-o legătură punct cu punct sau multipunct .
Comunicarea între calculatoare se poate face serial sau paralel. Comunicarea
de tip serial implică o viteză de transmisie mai redusă, dar linii de comunicaţie mai
puţin pretenţioase ( linii telefonice obişnuite ), folosită cu predilecţie pentru
calculatoare aflate la mare distanţă .
Calculatoarele unei reţele cu mică răspândire geografică ( acelaşi birou, aceeaşi
clădire, clădirii învecinate) comunică între ele printr-un protocol de tip paralele ,
asigurat de o placă specială – câte una pentru fiecare calculator în parte .
Din punct de vedere al ariei de cuprindere, reţelele de calculatoare se împart
în trei categorii :
* reţele locale ( LAN - Local Area Network ), care se întind pe o distanţă de
câteva sute de metri, în incinta unei întreprinderi sau instituţii , implementând
suportul informatic al sistemului informaţional al acestora;
* reţele metropolitane ( MAN - Metropolitan Area Network ), care leagă
filialele unei companii sau principalele obiective economice ale unui oraş;
* reţele pe arii întinse (WAN - Wide Area Network ), care interconectează
centrele informatice la nivel continental sau planetar.
Reţelele de calculatoare pot fi organizate în mai multe moduri din perspectiva
,, schemei de conectare “ a calculatoarelor între ele . Metoda folosită pentru
interconectare poartă denumirea de topologie.

129
Exemple de topologii ale reţelelor de calculatoare

În principiu există trei moduri de topologii pentru reţelele LAN , după cum
urmează:

a) Topologia Ring
Topologia de tip ring (inel) presupune conectarea calculatoarelor (noduri ale
reţelei) pe un canal circular.
Comunicarea între două noduri se face pas-cu-pas. Spre exemplu, dacă; Din
nodul 1 trebuie transmis un mesaj în nodul 4, mesajul va fi trimis; Mai întâi
nodului 2, apoi acesta îl va transmite în nodul 3, iar acesta la rândul său îl va
retransmite nodului 4. Controlul reţelei este deţinut pe rând de fiecare dintre noduri
într-un interval de timp. Avantajele acestui mod de comunicare sunt :
- toate nodurile sunt ,,egale” între ele ;
- intervalul de timp în care va transmis un mesaj dintr-un nod în altul
poate fi estimat - de unde utilitatea pentru aplicaţii care trebuie să răspundă în
timp real;
- necesarul de cablu pentru conectarea reţelei este acceptabil;
Dezavantajele acestei topologii sunt date de viteza mai redusă decât în
celelalte variante de interconectare şi fiabilitatea scăzută – defectarea unui nod duce
la blocarea întregii reţele .

b) Topologia bus ( magistrală )


Acest tip de interconectare reprezintă cea mai simplă schemă posibilă,
Preferată în majoritatea cazurilor de utilizatori. Ea presupune un cablu liniar
la care se ataşează toate nodurile reţelei.
Când un nod doreşte să comunice cu un altul el va transmite pe cablu
mesajul împreună cu un specificator al destinatarului. Nodul de destinaţie va
recunoaşte că este cel de-al partener al comunicării şi va reacţiona în consecinţă .

130
Acest tip de comunicare poate crea conflicte în reţea când două noduri încep să
transmită simultan. Pentru evitarea unor astfel de bruiaje reciproce, reţelele de tip
BUS sunt prevăzute cu un modul care detectează eventualele conflicte şi le
rezolvă automat, complet transparent pentru utilizator. Fiabilitatea sporită a reţelei (
defectarea unui nod nu afectează transmisia la celelalte noduri ) , viteza mare de
transmisie , configurarea reţelei în funcţie de mediu şi necesarul de cablu redus
constituie principalele avantaje ale topologiei bus , dezavantajul acestui tip de
interconectare fiind dat de timpul nedeterminat alocat transmiterii unui mesaj
acesta neputând fi calculat cu precizie deoarece pot apare ,,conflicte ” care să
întârzie transmiterea şi recepţionarea lui în timp real

c) Tipologia star
Metoda de conectare star ( star = stea ) presupune un nod privilegiat în reţea,
nod la care sunt conectate toate celelalte .
Pentru fiecare staţie de lucru există o linie de comunicaţie dedicată prin
intermediul căreia se comunică cu server-ul.
Transmisia între două staţii se face prin intermediul server-ului această
caracteristică implicând o serie de avantaje cum ar fi:
- viteză de transmisie ridicată ;
- posibilitatea de rulare a aplicaţiilor în timp real ;
- cablu de conectare nepretenţios, deci cu cost redus.
Dezavantajele topologiei star sunt următoarele:
- defectarea server-ului face inutilizabilă reţeaua.
- cantitatea de cablu folosită este mare ;
- asigurarea interconectării fizice este complicată.
Pe lângă aceste tipuri fundamentale de tipologii pot exista şi alte metode de
interconectare a calculatoarelor dintr-o reţea, combinând cele trei topologii de bază (
de ex. Star-bus , star-ring ). Din punct de vedere conceptual reţelele locale sunt de
două tipuri :
 egal-la-egal (peer-to-peer), în care toate calculatoarele au aceleaşi funcţii în
reţea .
 reţelele bazate pe strategia client – server, în care unul sau mai multe
calculatoare este dotat harware şi software ca să lucreze (funcţioneze ) ca file-server sau
network-server .
În reţelele de tip client-server pe network-server este instalat un sistem de operare
specific reţelei numit Network Operating System (NOS). Comunicaţia în cadrul reţelei se
face conform modelului de referinţă OSI (Open System Interconection) elaborat de ISO
(Interaţional Standard Organization). Acest model permite interconectarea calculatoarelor
prin respectarea unor reguli standard formalizate prin protocoale. Modelul de
referinţă ISO nu se referă la arhitectura internă a sistemelor ci la comportamentul lor
extern, care permite comunicaţia. În acest cadru au fost stabilite două funcţii
principale: transmisia datelor care cuprinde nivelurile de la 1 la 4 şi prelucrarea datelor ,
care se realizează pe nivelurile de la 5 la 7.

131
SISTEM SISTEM
A B
1. APLICAŢIE 1. APLICAŢIE
2. PREZENTARE 2. PREZENTARE
3. SESIUNE 3. SESIUNE
4. TRANSPORT 4. TRANSPORT
5. REŢELE 5. REŢELE
6. LEGĂTURĂ 6. LEGĂTURĂ
7. FIZIC 7. FIZIC

Nivelul fizic realizează activarea şi dezactivarea conexiunilor fizice,modularea /


demodularea şi transmisia în mediul de comunicaţie.
Nivelul legăturilor de date realizează în principal detecţia şi eventual recuperarea
erorilor, transmisia şi recepţia cadrelor.
Nivelul reţea gestionează dirijarea datelor către destinaţiile acestora.
Nivelul transport asigură controlul transferului de date pe parcursul ranversării
reţelei.
Nivelul sesiune realizează funcţiile care sunt necesare ca suport al dialogului dintre
procese , cum ar fi iniţializarea , sincronizarea şi terminarea dialogului.
Nivelul prezentare defineşte semantica şi sintaxa datelor transmise.
Nivelul aplicare realizează interfaţa cu utilizatorul în sensul introducerii
lucrărilor, transferului de fişiere şi al controlului şi administrării bazei de date.
Cele şapte niveluri ale modelului OSI / ISO sunt ierarhizate şi interdependente
funcţional. Astfel la staţia emiţătoare, nivelurile superioare (începând cu 7)
comunică datele către cele inferioare, apelând la serviciile acestora, până se ajunge
la ultimul (nivelul 1 fizic ), care transmite efectiv datele din mediul de
comunicaţie şi le furnizează nivelurilor superioare ( din staţia receptoare ), care le
aduce în forma accesibilă utilizatorului .

6.1.2 Tipuri de reţele de calculatoare

Reţele personale (Personal Area Network)


Un Personal Area Network (PAN) este o reţea de calculatoare folosită pentru
comunicarea între câteva mici calculatoare sau şi aparate multifuncţionale inteligente
(smart), apropiate unele de altele.
Exemple de dispozitive care sunt folosite în reţeaua de tip PAN sunt imprimantele,
aparatele de fax, telefoanele mobile, Personal Digital Assistant (PDA-uri), scanere,
aparate de poziţionare şi navigaţie GPS, playere "inteligente" şi altele. Raza de acţiune a
reţelelor PAN este aproximativ de la 6-9 metri.

132
Reţelele PAN pot fi conectate cu magistrale USB şi FireWire. Cu ajutorul unor
tehnologii ca IrDA (unde infraroşii) şi Bluetooth (unde radio) se pot crea şi reţele de tip
Wireless PAN (reţele PAN fără fir).
Reţele locale (Local Area Network)

O reţea locală într-o bibliotecă publică

Un LAN este o reţea care acoperă o zonă geografică restrânsă, cum ar fi la


domiciliu, birou, sau o clădire. Reţelele LAN curente sunt bazate pe tehnologia Ethernet.
De exemplu, o bibliotecă va avea o conexiune prin fir sau de tip Wireless LAN pentru a
interconecta dispozitive locale (ex.: imprimante, servere) şi pentru a accesa Internetul.
Toate calculatoarele din bibliotecă sunt conectate prin fir de reţea de categoria 5,
numit UTP CAT5 cable, rulează protocolul IEEE 802.3 printr-un sistem de dispozitive
interconectate care eventual se conectează şi la Internet. Cablurile care duc spre server
sunt de tipul numit UTP CAT5e enhanced cable; ele suportă protocolul IEEE 802.3 la o
viteză de 1 Gbit/s.
În exemplul din dreapta reţeaua a fost construită în aşa fel încât calculatoarele
angajaţilor bibliotecii din partea dreaptă a imaginii pot accesa imprimanta color,
înregistrările despre cărţile împrumutate, reţeaua academică şi Internetul. Toţi utilizatorii
pot accesa Internetul, şi catalogul bibliotecii. Fiecare grup din reţea poate accesa
imprimanta sa locală. În rest, imprimantele nu sunt accesibile din afara grupului respectiv.
Toate dispozitivele interconectate trebuie să folosească nivelul 3 network layer din
modelul de referinţă OSI, fiindcă în acest exemplu este vorba de mai multe subreţele (cu
culori diferite). Subreţelele din interiorul bibliotecii au viteza de numai 10/100 Mbit/s,
conexiune Ethernet până la utilizatorul final, şi Gigabit Ethernet către router-ul principal,
care poate fi numit şi "layer 3 switch", fiindcă el are numai interfaţă Ethernet şi trebuie să
"înţeleagă" IP. Mai corect routerele se numesc: "router de acces" (routerul de sus este un
router de distribuire care conectează la Internet), şi "router al reţelei academice" - accesat
de utilizator.
În prezent tehnologia Ethernet sau şi alte tehnologii LAN conforme standardului
IEEE 802.3 operează la viteze de peste 10 Mbit/s. Aceasta este rata de transfer teoretică
maximă. IEEE are însă proiecte de dezvoltare a standardelor de 40 şi chiar 100 Gbit/s

133
Reţea academică (Campus Area Network)Un Campus Area Network (CAN) este
o reţea de LAN-uri interconectate, asemănătoare cu cea de tip MAN, dar ea se extinde pe
o zonă geografică limitată, de exemplu a unei universităţi.
În cazul unei universităţi o reţea CAN poate face legătura între diferite clădiri ale
campusului: departamentele academice, biblioteca universitară, căminul studenţesc. CAN
este ca extindere în general mai mare decât reţelele locale LAN dar mai mic decât WAN.
Reţelele CAN au fost create cu scopul de a facilita studenţilor accesul liber la reţeaua
Internet şi la resursele universităţii.

Reţea Metropolitană (Metropolitan Area Network)


Reţelele metropolitane (MAN) sunt reţele de mare extindere care de obicei
împînzesc oraşe întregi. Aceste reţele folosesc pentru legături cel mai des tehnologii fără
fir (wireless) sau fibră optică.
Definiţia IEEE Standardul IEEE 802-2001 descrie MAN ca fiind o reţea
metropolitană care este optimizată pentru o întindere geografică mai mare decât reţelele
locale LAN, începând de la cartiere rezidenţiale, zone economice şi până la oraşe întregi.
Reţelele metropolitane MAN la rândul lor depind de canalele de comunicaţii, şi
oferă un transfer moderat până la transfer înalt de date. Reţeaua MAN în cele mai
frecvente cazuri este proprietatea unui singur operator (companie), dar reţeaua este
folosită de către mai multe persoane şi organizaţii. Reţelele MAN mai pot fi deţinute şi
conduse ca utilităţi publice.
Implementarea reţelelor metropolitane MAN Unele tehnologii folosite pentru aceste
scopuri sunt ATM, FDDI şi SMDS. Dar aceste tehnologii vechi sunt în procesul de
substiturire de către reţele Ethernet bazate pe MAN, ex: Metro-Ethernet. Reţelele MAN,
la fel ca multe reţele LAN, au fost construite fără fir datorită folosirii microundelor,
undelor radio, sau a undelor laser infraroşii. Multe companii dau cu chirie sau închiriază
circuitele de la transportatori publici (din cauza costului ridicat al tragerii unui cablu prin
oraş). Standardul actual de comunicare al reţelelor metropolitane este "Distribuite Queue
Dual Bus", DQDB. Acesta este specificat în standardul IEEE 802.6. Folosind DQDB,
reţelele pot avea o întindere de peste 50 km şi pot opera la viteze de la 34 până la 155
Mbit/s. Printre primii care au creat reţele MAN au fost companiile Internet peering points,
MAE-West, MAE-East şi Sohonet media network.

Reţea de arie largă (Wide Area Network)


WAN desemnează tipul de reţele de transport de date care acoperă zone geografice
mari şi foarte mari (de ex. de la un oraş la altul, de la o ţară la alta, de la un continent la
altul), şi folosesc de multe ori facilităţile de transmisiuni de date de la transportori publici
(ca de ex. companiile de telefonie). Tehnologiile WAN funcţionează în general la nivelele
inferioare ale modelului de referinţă OSI: physical layer, data link layer şi network layer.

Reţea globală (Global Area Network)


Specificaţiile reţelei globale (GAN) au fost în curs de dezvoltare de către multe
grupuri de specialişti. În general, reţeaua globală GAN defineşte un model de asigurare a
comunicaţiilor mobile între un număr arbitrar de reţele WLAN, zone de acoperire prin
satelit, etc. În proiectul IEEE 802.20, IEEE a stabilit standardele pentru reţeaua terestră
GAN, valabile cu începere din iunie 2008.

134
6.1.3 Software pentru reţele locale de calculatoare

În specificaţiile anterioare, în reţelele de tip “ client - server “(care sunt


preponderente ), se specifica existenţa unuia sau a mai multor calculatoare dotate
ca file-server sau network-server, pe care rulează software-ul de reţea. Există mai
multe sisteme de operare dintre care cele mai utilizate sunt:
a) NetWare produs de firma Novell, ce ocupă o pondere însemnată din piaţa
mondială, care rulează sub sistemul NOS.
b) 3 PlusOpen produs de firma 3 COM, care rulează sub sistemul de operare
OS / 2.
c) Vines produs de firma Banyan System, care rulează sub controlul
sistemului de operare UNIX.
d) DECnet produs de firma DEC ( Digital Equipament Corporation ), care
permite introducerea minicalculatorului VAX pe post de file - server într-o reţea de
PC-uri.
e) Windows NT Sever 4.0 produs de corporaţia Microsoft, care în prezent
câştigă tot mai mult teren pe piaţa sistemelor de operare pentru reţele de
calculatoare. Principalele caracteristici care au impus în prima fază de dezvoltare a
sistemelor client-server utilizarea sistemului de operare NetWare sunt:
compatibilitate 100% cu MS-DOS, similare în procesul de instalare, preţ de cost
acceptabil, posibilitatea de a comunica şi cu staţii UNIX, MacIntosh , OS/2 ,
arhitectură deschisă.
Sistemul de operare Windows NT Server 4.0 a fost lansat în anul 1992
cunoscând pe parcurs numeroase îmbunătăţiri.
Din punct de vedere arhitectural, se fundamentează pe un model care să-i
permită, în timp, o îndepărtare progresivă de specificitatea hard a platformelor de
implementare . Stratul inferior al sistemului HardwareAbstration Layer este o
bibliotecă DLL susceptibilă da a fi adaptată la mediu. Windows NT este un sistem
de operare modern, propus pentru servere de reţea, cele care vor purta viitoarele
aplicaţii client / server. Acest sistem de operare tinde să se impună cu predilecţie
în lumea UNIX unde are un avans considerabil prin preţul relativ accesibil şi
gradul mare de portabilitate. Unix şi Windows NT se aseamănă prin faptul că
ambele sunt platforme pe servere , sisteme de operare pe 32 biţi , multitasking .
WINDOWS NT este considerat mai uşor de administrat şi de setat în comparaţie
cu UNIX , care porneşte cu un set criptic de comenzi “shell ”. Avantajele majore
ale lui NT sunt date de integrarea sa cu calculatoarele de birou şi unicitatea
implementării sale pe oricare tip de platformă , spre deosebire de UNIX care are
variante pentru fiecare platformă hardware. Acest sistem de operare este de tip
centralizat, deoarece utilizează un calculator central numit server care pe lângă
funcţiile pe care trebuie să le îndeplinească în mod normal, trebuie să gestioneze
şi o serie de procese cu ar fi ; - accesul la dispozitivele de reţea partajate:
- planificare unităţii centrale de prelucrare pentru procesele din reţea ;
- accesul de la distanţă , securitatea datelor şi rularea aplicaţiilor partajate.
Serverul furnizează servicii altor calculatoare conectate la el, care se numesc
clienţi . Clientul unei reţele utilizează un sistem de operare destinat staţiilor de
lucru care este mai puţin pretenţios decât sistemul de operare al serverului.

135
Calculatoarele de tip client din cadrul unei reţele Windows NT pot utiliza
sisteme de operare diverse după cum urmează; MS-DOS, UNIX, WINDOWS 95,
WINDOWS 98, WINDOWS NT WORKSTATION, MACINTOSH OS ŞI OS/2.
Dintre acestea cel mai recomandat este WINDOWS NT WORKSTATION .

6.2 Internet

6.2.1 Scurt istoric

Interconectarea reţelelor locale eterogene din punctul de vedere al topologiilor,


protocoalelor, sistemelor de operare şi echipamentelor, a devenit în ziua de astăzi o
necesitate stringentă, mai ales în contextul continuu de informatizare a întregii societăţi.
Internetul este un univers care fascinează în fiecare zi din ce în ce mai mulţi oameni
care descoperă utilitatea, funcţionabilitatea, felul simplu şi la îndemâna oricui de a
comunica cu alţi oameni, cu baze de date enorme în care informaţia deţine puterea.
INTERNET îşi are originea în reţeaua americană ARPA care a fost înfiinţată în
1969 de Ministerul Apărării al S.U.A. Odată cu apariţia sistemului de operare Unix,
protocoalele de comunicaţie ale acestuia s-au extins şi asupra reţelei ARPANET.
Începând cu anul 1980, marile universităţi, muzee, biblioteci şi instituţii guvernamentale
s-au conectat la reţeaua ARPA, aceasta devenind între timp foarte solicitată şi în
consecinţă greu de utilizat. Pentru a ieşi din impas NSF care era o agenţie a guvernului
american, a creat o reţea proprie care s-a numit NSFNET. Reţeaua a avut la început 5
supercalculatoare care erau plasate într-o reţea de comunicaţii cu un debit de 56000 biţi
pe secundă, care interconecta principalele centre de cercetare din universităţile americane.
Odată cu trecerea timpului şi dezvoltarea reţelelor locale de calculatoare LAN,
începând din anul 1983, o parte din acestea s-au conectat la NSFNET aceasta ducând aşa
cum era de aşteptat la o creştere a traficului în reţea aproape de saturaţia liniilor de
comunicaţie. şi aceasta problemă trebuia rezolvată aşa că în anul 1987 NSF a încheiat un
contract cu firma Merit Network Inc. în colaborare cu IBM. Ca urmare a acestui contract
viteza liniilor telefonice a crescut de 20 de ori, iar reţeaua a fost dotată cu alte
calculatoare mult mai performante, începând cu data de 30 aprilie 1995, guvernul federal
american a sistat susţinerea financiară asupra Internetului şi a direcţionat toate fondurile
către NSF către o nouă reţea numită VBNS. Obiectivul principal pe care îl avea această
reţea era acela de a testa noi tehnologii în domeniul informaţiilor cum ar fi packet flows
sau fluxuri de pachete care va permite implementarea conceptului de multicasting pentru
aplicaţiile multimedia în reţea.
Făcând o deosebire între reţele tradiţionale cu comutare de pachete, care realizează
conexiunea între două noduri (emiţător, receptor), multicastingul permite transmiterea
datelor de la o sursă către mai mulţi clienţi-destinatari (aceasta este similară emisiei TV).
După apariţia deciziei guvernului american de a nu mai finanţa Internet-ul, o serie de
companii comerciale specializate în reţele cum ar fi MCI, Sprint şi ANS/AOL îşi
adjudecă controlul. În mai puţin de 25 de ani, Internet-ul a devenit cea mai mare reţea
mondială de calculatore eterogene care se întinde în peste 100 de ţări şi interconectează
milioane de reţele. Lunar numărul utilizatorilor creşte cu peste 10-15%. Dimensiunea
enormă a reţelei precum şi faptul că este proprietatea „nimănui”, sunt în egală măsură
slăbiciuni, cât şi puncte forte ale acesteia, începând cu anul 1989 asociaţia RIPE se ocupă

136
cu coordonarea reţelei Internet în Europa, în acest mod ajungându-se ca în ziua de astăzi
peste 25% din reţelele conectate la Internet să fie pe continentul nostru.
Din punct de vedere administrativ, Internet este gestionată de ISOC care este o
societate de voluntari fondată în anul 1992 care se întâlnesc periodic pentru a discuta
noile tehnologii şi a defini strategiile de viitor. ISOC alege în fiecare an un consiliu IAB
care are ca sarcină realizarea unor studii pe termen lung cu privire la arhitectura Internet.
Problemele de ordin tehnic sunt rezolvate de către o altă organizaţie IETF, care are
un secretariat permanent şi îşi desfăşoară activitatea în grupuri de lucru organizate în
sectoare pe diverse probleme. Tot IETF se ocupă cu alocarea de adrese pentru cei care
doresc să se conecteze la Internet. Din punctul de vedere al utilizatorului final,
principalele servicii care sunt oferite de Internet sunt: poşta electronică, transferul de
fişiere, conectarea la distanţă, difuzarea ştirilor, discuţii de grup, căutarea de fişiere şi
World Wide Web.

6.2.2 Funcţionarea reţelei Internet

Cel mai bun model pentru a reprezenta reţeaua Internet este cel al serviciului poştal
tradiţional, care se bazează pe comutarea de pachete. Reţeaua telefonică este o reţea cu
comutare de circuite, ceea ce face ca timpul convorbirii telefonice, tronsonul de reţea
afectat acesteia, să nu mai poată fi folosit de altcineva. Dimpotrivă în reţeaua poştală nu
avem tronsoane dedicate. În acest mod dacă o persoană vrea să transmită un pachet la o
anumită destinaţie, îl ambalează, scrie pe acesta adresa expeditorului şi a destinatarului şi-
1 depune la cel mai apropiat oficiu poştal. În continuare, pachetul este transmis prin mai
multe oficii intermediare, ultimul având sarcina de a-1 livra destinatarului.
În acelaşi mod în reţeaua Internet dacă un utilizator doreşte să transmită un mesaj
altui utilizator atunci mesajul este „împachetat” încadrat de anumite informaţii de control:
adresa sursei şi a destinaţiei şi transferat unui comutator de pachete numite ruter - oficiul
poştal, care îl transmite către un comutator destinaţie, trecând eventual prin mai multe
comutatoare intermediare. Ultimul comutator livrează mesajul destinatarului.

6.2.3 Adresarea în Internet

Calculatoarele care sunt conectate la Internet poartă denumirea de host-uri şi sunt


identificate aşa cum este şi normal printr-o adresă şi un nume. O adresă Internet este
reprezentată pe 32 de biţi. În modul uzual, o adresă de reţea se găseşte într-un format
zecimal cu punctul n1, n2, n3, n4. Prin această notaţie, în fiecare dintre cei patru octeţi se
reprezintă o valoare care este cuprinsă între 0 şi 255.
În anul 1981 când protocolul IP a fost standardizat, s-a stabilit că o adresă Internet să
fie structurată din punct de vedere semantic în două părţi: prima identifică reţeaua şi a
două hostul în cadrul acesteia, în funcţie de dimensiunea celor două părţi au fost definite
trei clase de adrese cu forme distincte: A, B şi C
Clasa A se identifică prin faptul că cel mai semnificativ bit este 0 şi foloseşte primul
octet pentru identificarea reţelei iar ceilalţi trei pentru host. În acest mod pot fi adresate
244 hosturi. Aceasta clasă este destinată adresării reţelelor de dimensiuni foarte mari cu
peste 16 milioane de terminale.

137
Clasa B se indentifică prin faptul că primii doi biţi au valoarea 10 şi foloseşte primii
doi octeţi pentru identificarea reţelei iar ultimii doi pentru host. Astfel pot fi adresate 216
hosturi. Aceasta clasă a fost rezervată adresării reţelelor de dimensiuni medii până la 65
000 de terminale.
Clasa C are primii trei biţi de identificare poziţionaţi pe valoarea 110 şi foloseşte
primii trei biţi pentru adresarea reţelei şi ultimul pentru host. Pot fi adresate 28 hosturi.
Prin această clasă sunt adresate reţelele de dimensiuni mici cu până la 250 de terminale.
O adresă Internet nu desemnează propriu zis un host ci o interfaţă de reţea. Un host
care are mai multe interfeţe va avea mai multe adrese. Fiecare interfaţă aparţine unei
subreţele, care include în genere un singur tip de reţea: reţeaua Ethernet, token-ring.
Adresele de reţea sunt alocate de autorităţile de adresare în Internet şi sunt unice în toată
lumea. Adresele host-urilor în cadrul reţelelor sunt stabilite de administratorii reţelelor în
cauză, fiind de asemenea unice la nivel local. Astfel combinarea celor două elemente
unice (adresă reţea, adresa hostului) conduce la unicitatea adreselor Internet. Din punct de
vedere al repartizării acestora cea mai mare parte a adreselor din clasa A se găsesc în
S.U.A., clasa B în Canada, Australia, Franţa, Germania, Japonia, Anglia, iar clasa C este
destinată celorlalte ţări.
Această structură pe două niveluri a adreselor Internet (reţea, host) a satisfăcut
necesităţile de la început ale acesteia. Odată cu explozia reţelelor locale de
microcalculatoare, care a dus la creşterea numărului de staţii de lucru, administratorii
reţelelor au simţit nevoia unei noi structuri a adreselor Internet. În acest sens în anul 1984
a fost adăugat un nou nivel numit subreţea care foloseşte pe o parte din spaţiul de
adresare alocat hostului.
Numărul de biţi folosiţi pentru specificarea sub-reţelei nu este prestabilit, dar
formatul adresei se dă printr-o mască de 32 biţi. Determinarea numărului sub-reţelei se
face prin operaţia logică şi între masca acesteia şi adresa Internet, care respectă structura
pe cele trei clase A, B, C.

Adresa reţea Adresa sub-reţea Adresa host

În vara anului 1994 fuseseră deja acordate 20% din adresele de clasa C. O soluţie pe
moment, până la o nouă versiune de protocol IP, este rutarea Internet fără clase. Aceasta
constă în acordarea mai multor adrese de clasa C clienţilor care solicită o adresă de clasa
B. Numele calculatoarelor din reţeaua Internet sunt corespondenţii adreselor numerice
constituind o formă mai simplă de adresare la nivelul utilizatorilor (similară cărţii de
telefon). Astfel reţeaua Internet este partajată în domenii şi subdomenii sub forma unei
structuri arborescente.
În cadrul acestei structuri, primul nivel este format din domenii predefinite, care au
următoarele semnificaţii: COM-comercial, EDU-educaţie, MIL-militar, NET-nodurile
administrative ale Internet, GOV-organizaţii guvernamentale, RO-România, FR-Franţa,
CA-Canada, UK-Marea Britanic, DE-Germania, US-Statele Unite, DK-Danemarca etc.
Pe nivelul doi sunt definite subdomeniile domeniului RO cum ar fi: ICI-Institutul central
de informatică, PUB-Institutul Politehnic Bucureşti, ASE-Academia de Studii Economice
etc. Pe nivelul trei se găsesc hosturile propriu-zise din domeniul (ASE, PUB etc.).

138
Având în vedere aceasta partajare, numele unui calculator sau host se constituie
după modelul următor:
Nume_host.nume_subdomeniu.nume_domeniu
Sistemul de nume este astfel conceput încât permite o gestiune distribuită şi o
identificare unică a hosturilor din Internet. Componentele numelui specifică în primul
rând cine este responsabil cu gestiunea acestuia (nu unde se află nodul denumit), iar
numele de domenii generice (COM, EDU, MIL, NET, GOV) se referă la serviciile oferite
şi nu la noduri fizice, chiar dacă acestea sunt mutate de la un calculator la altul.
Identificarea nodurilor din Internet se face intern prin adrese, iar la nivelul utilizator
prin nume. Corespondenţa între cele două se realizează prin intermediul serviciului DNS
(Domanin Name Service). Această necesită crearea, actualizarea şi consultarea unor
baze de date (care menţin corespondenţa adrese-nume) cu ajutorul unor calculatoare
specializate numite servere de nume.
Un protocol reprezintă un ansamblu de reguli privind schimbul de informaţii dintre
calculatoare, aceste reguli priveau identificarea reciprocă, programele utilizate etc.
În 1979 apare primul protocol pentru grupurile de dialog (newsgroups) reprezentând
foruri de dezbatere pe diferite teme. În 1983 Pentagonul se rupe de Internet creându-şi
propria reţea Milnet.
La Arpanet s-au conectat treptat universităţi, biblioteci, muzee, instituţii
guvernamentale. Arpanet fiind supraîncărcată, este înlocuită în 1986 de NFS-Net, reţeaua
unei agenţii guvernamentale americane (National Science Foundation) finanţată pentru a
continua cercetările, începând cu 1987, gestiunea Internetului este încredinţată
Universităţii Michigan în parteneriat cu IBM şi DVIC (companie de telecomunicaţii),
obiectivul fiind dezvoltarea Internetului în afara lumii universitare şi extinderea sa către
Europa. În 1989 Centrul European de Cercetări Nucleare din Geneva se dotează cu World
Wide Web, un sistem de prezentare a serverelor informaţionale sub formă de hipertext,
permiţând navigarea de la un site la altul. Hipertextul este o metodă de prezentare a
informaţiei, unde anumite cuvinte ale textului pot fi apelate în orice moment pentru a
furniza alte informaţii. Respectivele cuvinte reprezintă legături către alte documente, ce
pot fi texte, imagini sau alte fişiere. Dezvoltarea rapidă a comunicaţiilor numerice şi a
sistemelor de afişare grafică, a determinat o evoluţie a hipertextului către hipermedia, în
care legăturile se realizează către texte, imagini, sunete, şi filme. Din 1993 utilizatorii au
la dispoziţie programe specializate Mosaic şi apoi Netscape, permiţându-le navigarea cu
uşurinţă prin Internet.
În anul 2000, numărul de calculatoare conectate la Internet era de 120 de milioane şi
este în continuă creştere. Astăzi, oricine dispune de o adresă Internet legându-se la
calculatorul său, se poate rapid conecta virtual la orice calculator din reţeaua Internet
indiferent de locaţia acestuia, tipul calculatorului sau sistemul de operare implementat pe
acesta. Astfel el poate intra în contact cu persoane dispersate pe întreg globul şi poate
utiliza vaste colecţii de informaţii şi resurse disponibile. Internetul oferă o gamă largă de
servicii precum: poşta electronică (e-mail), conectarea la alte calculatoare, transfer de
fişiere etc. Conectarea la Intemet se poate realiza prin unul din următoarele tipuri de
conexiuni:
a) Legătura directă permanentă la Internet;
b) Acces telefonic prin distribuitor - legătură temporară;
c) Acces indirect prin alt serviciu.

139
Utilizatorii se pot conecta la Internet prin intermediul unei societăţi specializate
numite ISP (Internet Service Provider). Ea dispune de un calculator conectat direct la
Internet şi de o multitudine de modemuri permiţând utilizatorilor să se conecteze la
calculatorul ISP-ului. Cea mai simplă metodă de conectare la Internet este cea de dial-up
(prin linie de telefon comutată), asigurând o legătură temporară. Conectarea se realizează
la cererea clientului, în România principalii provideri de servicii Internet sunt: Xnet, PC
net, Fx Internet, Kappa Servexim etc.
Legătura permanentă presupune fie existenţa unei linii dedicate între utilitzator şi
ISP, fie închirierea unui traseu special pentru legarea directă la Internet. În cazul liniei
închiriate, aceasta poate fi reprezentată de o linie telefonică propriu-zisă, de antena satelit,
modemuri radio, modem cablu sau conexiuni laser. Utilizatorul are posibilitatea de a
accesa Internetul oricând doreşte. ISP-ul plasează în acest caz un router (gestionar de
mesaje) la utilizator cu rolul de a conecta reţeaua locală a acestuia la Internet. O legătură
permanentă -având în vedere costurile necesare- se justifică în cazul
companiilor/instituţiilor care au nevoie de acces rapid la Internet pentru a realiza constant
în timp transmiterea unor volume mari de date.
In Internet distribuirea informaţiilor se realizeză prin intermediul serviciilor. Pentru
a utiliza oricare dintre aceste servicii sunt puse în legătură două calculatoare un client şi
un server. Server poate fi un calculator al reţelei care poate asigura serviciul solicitat (de
cel de-al doilea calculator) prin propriile sale resurse. Clientul unui serviciu este orice
program ce permite conectarea la un calculator server permiţând astfel transferul
informaţiilor folosind serviciul respectiv. Rezultă că, în timp, un calculator al reţelei
Intemet poate fi atât client, cât şi server al oricărui serviciu.
Software-ul server de pe primul calculator administrează informaţia şi permite
accesul la acesta, în vreme ce software-ul client, instalat pe cel de-al doilea calculator,
administrează acţiunile utilizatorului asupra informaţiei accesate. Datorită acestui fapt,
calculatorul utilizatorului realizează cea mai mare parte din prelucrarea informaţiei,
reducându-se astfel încărcarea resurselor reţelei.
Unul din aspectele cele mai importante ale modelului client-server este acela că mai
mulţi clienţi pot interacţiona cu unul sau mai multe servere.
Internetul permite transferuri sigure ale informaţiei prin această reţea. Chiar dacă
unul sau mai multe calculatoare sunt neutilizabile la un moment dat, informaţia este
routată (dirijată) prin alte puncte ale reţelei (site) pentru a ajunge la destinaţie. Protocolul
care asigură această funcţie este IP (Internet Protocol). O altă componentă necesară este
protocolul pentru controlul transmisiei TCP (Transmision Protocol) care asigură
conexiuni sigure pentru transferul datelor între calculatoare din reţea.
Termenul Internet nu este folosit doar pentru a referi reţeaua globală de calculatoare,
cât şi protocoale TCP/IP care reprezintă scheletul tuturor aplicaţiilor Internet.
Avantajele oferite de tehnologia Internet sunt:
• Calculatoarele conectate la reţea pot partaja şi transfera informaţii text sau
multimedia;
• Reţeaua este independentă de platforme, calculatoarele pot avea instalate diferite
sisteme de operare şi poate fi utilizat orice hardware;
• Internetul reprezintă o conexiune universală - numeroşi utilizatori pot avea acces
la aceeaşi informaţie rapid şi suportând costuri scăzute;
• Oferă posibilitatea realizării conexiunii între două calculatoare aflate oriunde în

140
reţea în vederea transmiterii de mesaje (e-mail);
• Browser-ele oferă o interfaţă grafică intuitivă, permiţând o navigare uşoară,
într-o manieră transparentă, prin fişiere text şi multimedia;
• Programarea în limbajul HTML - singurul standard universal pentru comunicaţii
electronice - este relativ simplă;
• Aplicaţiile client-server sunt scalabile şi suportă arhitecturi client-server;
• Natura distribuită a aplicaţiilor permite utilizatorilor folosirea efectivă a
resurselor de calcul;
Utilizatorii deţin controlul informaţiei - hiperlink-uri le permit regăsirea fişierelor în
site-ul local sau pe alte site-uri.

6.2.4 Servicii Internet

Principalele servicii care sunt oferite de Internet sunt: poşta electronică, conectarea
la distanţă (TELNET), transfer de fişiere (FTP) şi World Wide Web. Toate serviciile care
sunt oferite de reţeaua Internet sunt aplicaţii de reţea bazate pe modelul client - server.
Poşta-electronică
Este unul dintre cele mai utilizate servicii din reţeaua Internet. Acesta permite
comunicarea simplă şi uşoară între doi utilizatori care sunt conectaţi la Internet şi care
sunt aflaţi oriunde în lume. De asemenea, este posibil schimbul de mesaje cu alţi
utilizatori conectaţi la reţele independente.. Aceste tipuri de comunicare electronică, care
se bucură de o mare popularitate în ultimul timp sunt discuţiile de grup prestabilite,
binecunoscutul chat, şi jurnalul electronic.
Poşta electronică funcţionează după principiul serviciului poştal clasic. În acest mod
o persoană scrie o scrisoare, o introduce în plic pe care scrie adresele destinatarului şi ale
expeditorului şi o depune în cutia poştală. În continuare poştaşul o preia şi prin
intermediul serviciului poştal o transmite prin mai multe oficii poştale intermediare în
cutia poştală a destinatarului, de unde acesta o ridică când doreşte.
Din punct de vedere funcţional serviciul de poştă electronică are două părţi:
a) interfaţa cu utilizatorul prin care se pregătesc scrisorile, se expediază şi se citesc
cele primite
b) agentul de transmisie (poştaşul), care asigură transportul corespondenţei la
distanţă.
Expedierea şi recepţia poştei
Textul unei scrisori poate fi introdus cu ajutorul editorului din programul de e-mail,
sau poate fi importat dintr-un fişier ASCII, creat cu un alt editor. Identificarea
expeditorului şi a destinatarului se face prin adrese de e-mail care au o structură:
nume utilizator@nume_host
ex: moho b@vahoo.com
Fiecare utilizator are o cutie poştală personală unde se primesc scrisorile expediate
pe adresa sa. În momentul pregătirii unei scrisori câmpurile data şi adresa de expediţie
sunt completate automat de către sistem. Restul câmpurilor din antetul scrisorii au
structura următoare:
To: adresa destinatarului/destinatarilor
Subject: subiectul scrisorii;
Cc: lista cu alte adrese de destinaţie, unde se vor expedia copii ale scrisorii

141
Bcc: lista cu alte adrese de destinaţie unde se vor expedia copii ale scrisorii
Lista de adrese specificată în câmpul Cc face parte din scrisoare şi va fi transmisă la
toţi destinatarii aceştia. Lista de adrese din câmpul Bcc nu face parte din scrisoare, deci
nu va fi văzută de toţi destinatarii, de unde şi denumirea de copii oarbe.
Transferul fişierelor în reţea (FTP)
FTP sau File Transfer Protocol permite transferul fişierelor între două noduri ale
reţelei Internet. Acest transfer este implementat după arhitectura client-server, în care pe
server se execută procesul ftpd (demon), iar clientul foloseşte un program tip linie de
comandă sau cu interfaţa grafică.
Din punct de vedere al accesului există două posibilităţi:
a) clientul care emite comanda a fost introdus ca utilizator pe serverul de la
distanţă
b) clientul nu este introdus ca utilizator pe serverul la distanţă, dar acesta este un
server public, la care utilizatorii au drepturi restrânse (eventual numai de citire)
Fiecare dintre programele FTP, tip comandă sau cu interfaţă grafică, execută
aceleaşi operaţii:
a) deschiderea unei conexiuni pe un server la distanţă. Indentificarea serverului se
face fie prin adresa sa sau prin numele anonymous, urmat de adresa de e-mail în loc de
parolă
b) vizualizarea conţinutului directoarelor (folderelor) de pe server. La unele
versinui FTP, această operaţie se face mai mult sau mai puţin automat. Cu această ocazie
se pot vedea numele fişierelor şi proprietăţile acestora (tip, dimensiune). În general,
fişierele accesibile publicului larg se găsesc memorate într-un director cu numele pub şi
sunt comprimate pentru a ocupa un spaţiu cât mai mic
c) deplasarea în cadrul directoarelor
d) controlul transferului de fişiere în funcţie de modul de reprezentare. Există două
moduri standard în acest sens, ASCII şi fişiere text, programare sursă, poşta electronică,
arhive, fişiere postscript. Aceste fişiere sunt supuse unor transformări de adaptare la
caracteristicile calculatoarelor sursă şi destinaţie. Tipul binar, sau imagine se foloseşte în
general pentru fişierele din baze de date, procesoare de tabele, programe executabile
e) copierea unuia sau a mai multor fişiere de pe un server la distanţă pe un
calculator local
f) copierea unuia sau a mai multor fişiere de pe un calculator local pe un server la
distanţă.
Emularea terminalelor (TELNET)
Al treilea protocol de aplicaţie definit oficial şi utilizat în reţeaua Internet este
TELNET (terminal emulation). Standardul Telnet a fost definit în S.U.A. de către Agenţia
de Comunicaţii a Apărării ca Protocol Telnet Standard Militar. Telnet a fost proiectat la
sfârşitul anului 1970 pentru a furniza suportul de terminal într-o reţea de calculatoare
multiuser care foloseşte protocolul TCP/IP.
Protocolul Telnet permite conectarea unui terminal utilizator local la un server aflat
la distanţă. Într-o reţea cu un grad ridicat de conectivitate şi un număr mare de tipuri de
terminale, în măsura în care este posibil, este necesar să existe un protocol de terminal
virtual, ca intermediar între terminalul real şi servere, cu scopul de a oferi un limbaj
comun acestora. Acest protocol foloseşte trei concepte principale: asocierea, negocierea şi
profitul.

142
O asociere de terminal virtual este stabilită între terminal şi aplicaţie, fiind iniţiată de
dispozitivul la care terminalul fizic este direct conectat. Mediul de terminal virtual este
propus de către iniţiator şi exprimă caracteristicile acestuia.
Negocierea mediului de terminal virtual reprezintă gradul în care mediul cerut iniţial
poate fi modificat. Modificările sunt determinate prin setul unităţilor funcţionale selectate
de către iniţiator. Cele trei unităţi funcţionale sunt: prima în care negocierea nu este
permisă; a doua, permite substituirea cu alt profil diferit; a treia, dialogarea în vederea
acceptării reciproce a mediului.
Telnet oferă protocoale pentru terminal virtual în reţea, transfer de date şi opţiunea
de negociere. Protocolul de terminal virtual Telnet a fost cunoscut mai mult pentru lucrul
în modul defilare decât în modul pagină sau ecran, totuşi este posibilă negocierea
anumitor funcţii ale terminalelor în pagină.
Serviciul Telnet este implementat într-o formă mai veche sub forma de comandă
sau, mai nou este inclus în serviciul Web.

6.2.5 Serviciul World Wide Web (Www)

Web sau WWW reprezintă unul dintre serviciile de informare pe Internet. Un


serviciu Web combină tehnologiile noi cu serviciile Internet disponibile. Web este o
adevărată colecţie de documente multimedia, calculatoare, reţele şi evident soft client şi
server Web.
Elementele la care Web face apel sunt:
a) identificatorul uniform al resurselor, URL (Universal Resource Locators),
care permite recuperarea tuturor tipurilor de informaţie din orice punct din Internet
b) protocolul de transfer hipertext, HTTP (HyperText Transfer Protocol) care
permite comunicarea între serverul şi navigatorul Web. HTTP reprezintă un ansamblu
de reguli relativ simple pentru a fi utilizate în cadrul sistemelor hipermedia distribuite
c) limbajul de realizare a hipertextelor, HTML (HyperText Markup Language)
care permite crearea documentelor hipertext, care vor fi vizualizate cu ajutorul
navigatorului Web.
Web se deosebeşte de alte servicii Internet, deoarece prin concepţia sa
înglobează alte servicii cum ar fi: FTP, Gopher, Telnet, Wais, News. Web reprezintă
subnivelul superior al nivelului de aplicaţie.
Serverul Web reprezintă sistemul pe care rulează un soft, numit demon httpd, ce
are ca scop distribuţia informaţiei stocate sub forma unor documente. Accesul la
informaţia de pe un server Web se obţine prin intermediul unui soft client numit
navigator sau browser.
Navigatorul şi serverul Web cooperează după modelul client-server. Browser-ul
emite cererile şi recepţionează datele care vor fi afişate. După recepţia datelor,
browser-ul formatează documentele ţinând seama de tag-urile HTML şi apoi le
afişează.
Universal Resource Locators (URL)
Accesul la un anumit document se face prin specificarea adresei acestuia. Forma
standardizată a unui URL conţine:
- protocolul de schimb
- serverul

143
- directorul/fişierul.
Sintaxa este următoarea:
Protocol://nume_server/cale/nume_document
Hipertext
Web face apel la conceptul hipertext. Hipertextul este o metodă de prezentare a
informaţiei, unde anumite cuvinte ale textului pot fi apelate în orice moment pentru a
furniza alte informaţii. Respectivele cuvinte reprezintă legătura către alte documente,
ce pot fi texte, imagini sau alte fişiere.
Dezvoltarea rapidă a comunicaţiilor numerice şi a sistemelor de afişare grafică,
au determinat o evoluţie a hipertextului către hipermedia, în care legăturile se
realizează către texte, imagini, sunete şi filme.
Informaţia tranzitată sub Web este organizată sub forma documentelor
multimedia, cu legături către alte documente. Informaţia pe care un server Web este
în măsură să o elibereze, este structurată ierarhic într-un arbore. Rădăcina arborelui
constituie punctul de intrare.
În acest mod informaţiile ce se eliberează prin Web pot fi:
- documente HTML
- texte ASCII
- documente performante cum ar fi PostScript
- imagini fixe, sub diferite reprezentări GIF, JPEG, TIFF
- înregistrări sonore în format AU sau AIFF
- filme în format QuickTime sau MPEG
- un microprogram sau „applet” Java.

6.2.6 Netscape

În momentul de faţă pe piaţă există două navigatoare larg utilizate pe Internet,


Netscape şi Internet Explorer care este produs de firma Microsoft. După cum se ştie
rivalitatea între aceste două firme în câştigarea celor mai mulţi clienţi este foarte
mare. Această competiţie este acerbă între cele două iar pentru moment, învingător a
ieşit Netscape. În perioada 1995-1997 Netscape a fost considerat de către specialişti
cel mai bun navigator, devansând Internet Explorer care chiar dacă era oferit gratuit
de firma Microsoft (acesta fiind şi unul dintre punctele de discuţie între cele două
firme) are mai multe dezavantaje şi anume: nu acceptă un număr mare de câmpuri în
formulare, nu are editor HTML încorporat etc.
Începând cu luna ianuarie 1998, Netscape a anunţat că toate versiunile
navigatorului sau pot fi utilizate liber, furnizând sursele şi licenţiind în acelaşi timp
peste 400 de firme pentru a contribui la dezvoltarea acestuia.
Principalele funcţii pe care Netscape le oferă sunt:
- navigarea pe Internet
- utilizarea poştei electronice în paginile Web
- discuţii de grup
- compunerea paginilor Web
- realizarea de conferinţe şi grupuri de lucru pe Internet
- informarea automată din Web etc.

144
Navigarea pe Internet sub Netscape se face prin instrumentele din bara de
navigare care cuprinde următoarele butoane.
- back - permite revenirea la pagina precedentă din istoricul paginii deja
parcurse. Utilizând butonul din dreapta mouse-ului sau prin comanda „go” se poate
vizualiza în întregime acest istoric
- forward permite revenirea la pagina următoare, fiind complementar
butonului Back
- reload permite reîncărcarea paginii curente în situaţiile când aceasta a fost
modificată dinamic, de exemplu, o pagină care posedă un contor pentru vizitatori
trebuie reîncarcată pentru a vizualiza în timp evoluţia acestui contor
- home - afişează pagina de primire (în cazul în care în secţiunea de
configurare a fost prevăzută o asemenea pagină) care, prin lipsă este chiar pagina
Netscape
- search - cedează controlul pe serverul Netscape într-o pagină Web care
conţine o listă de motoare de căutare şi cataloagele asociate
- guide - transferă controlul la o pagina Web de pe serverul Netscape, unde se
află ghidul resurselor Internet
- image - permite vizualizarea în totalitate a imaginilor, în situaţia în care din
motive de spaţiu şi viteză în paginile Web în locul imaginilor apar icoane ale acestora
- print - imprimă pagina curentă (fereastra curentă); dacă pagina Web în curs
de vizualizare are mai multe ferestre
- security - dă controlul la o fereastra unde sunt explicitaţi parametrii relativi
la securitatea paginii curente
- stop - opreşte încărcarea paginii curente

6.2.7 Crearea şi editarea paginilor Web

Crearea şi editarea paginilor Web în Netscape se face cu ajutorul componentei


Netscape Composer sau butonul aferent din bara de instrumente.
Principalele funcţii ale Composer-ului sunt:
- lucrează în mediul editorului WYSIWYG, care permite vizualizarea directă a
rezultatelor paginii compuse
- permite editarea rapidă a unor pagini existente în sensul adăugării de noi
elemente şi rearanjarea în spaţiu şi al ştergerii altora
- drag-and-drop hiperlegături şi imagini într-o altă fereastră în care se găseşte o
altă pagină Web sau din poştă sau news. De asemenea, permite aducerea în zona de lucru
a altor fişiere HTML, care se găsesc memorate în alte locuri pe disc şi sunt vizualizate cu
Windows Explorer
- permite publicarea paginilor create pe Internet
- formatarea complexă a textului din punct de vedere al fronturilor, stilului,
dimensiunii caracterelor, culorilor ca în orice alt editor de texte
- permite includerea de obiecte cum ar fi: tabele, imagini, linii şi hiperlegături prin
comanda „Insert”.
Din punct de vedere al prelucrării există trei posibilităţi: crearea unei pagini noi,
editarea unei pagini existente şi editarea paginii carea este în curs de vizualizare.
Crearea unei pagini noi se poate face în trei moduri:

145
- prin comanda File, New, Blank Page care deschide o nouă fereastră de lucru
- prin comanda File, New, Page from Template care deschide o fereastră de dialog
din care utilizatorul va alege un fişier ca model. În continuare acest model este încărcat
local prin comanda File, Edit Page, devenind în acest fel pagina de lucru. Se fac
modificările dorite de către utilizator după care se adaptează centaurul acestei pagini la
nevoile acestuia şi apoi se salvează ca o pagină HTML. Toate operaţiile de modificare se
fac direct pe document, ele fiind traduse automat în imaginea sursă HTML a acestuia;
- prin comanda File, New page from Wizard care apelează asistentul de creare a
paginilor Web, urmărind ca sub controlul acestuia în mai mulţi paşi să obţinem pagina
dorită.
În toate aceste trei cazuri, în locul comenzii File, New se poate folosi butonul New
Page, care va deschide o casetă de selecţie urmând ca utilizatorul să aleagă una din cele
trei posibilităţi.
Editarea paginii în curs de vizualizare se face prin comanda File, Edit Page care va
încărca pagina curentă în fereastra Composer-ului.
Editarea paginilor Web se poate face prin meniul de comenzi sau prin cele două bare
de instrumente ale Composer-ului: bara de compoziţie şi cea de formatare. Sunt câteva
operaţii drag and drop permise sub Composer care uşurează şi simplifică foarte mult
compunerea şi editarea paginilor Web şi anume:
- mutarea unei hiperlegături din ferestrele: Navigator, bookmark, e-mail, news în
cea a Composer-ului
- mutarea unuia sau a mai multor fişiere HTML din fereastra Windows Explorer
în cea a Composer-ului, ceea ce generează de fapt legătura la aceste fişiere
- mutarea unor imagini din fereastra Navigatorului sau a unor fişiere de imagini
GIF, JPEG sau BMP de pe desktop în fereastra Composer-ului.
Fişierele de tip BMP sunt convertite automat în fişiere de tip JPEG.
Netscape Composer oferă foarte multe instrumente pentru introducerea şi formatarea
textului paginii. Acestea se aseamnă într-o proporţie cât mai mare cu procesoarele de
texte. De aceea în contiunare am să menţionez câteva dintre elementele care sunt mai
puţin vizibile la prima vedere, fără însă a intra în detalii.
Formatarea textului se poate face la nivel de caracter, font, stil, dimensiune, culori şi
paragraf. În acest fel Composer-ul implementează cele 6 niveluri de antet din HTML.
Ponturile care pot fi utilizate sunt diferenţiate în funcţie de sistemul de operare după cum
urmează:
- Windows: Arial, Courier New şi Times New Roman
- UNIX: helvetica, courier şi times
Crearea legăturilor se face prin: selecţia textului sau a imaginii de unde se generează
legătura, activarea comenzii Insert, Link şi introducerea URL-ului sau a fişierului cu care
se face legătura.
Crearea unei ţinte într-un document se face prin:
- poziţionarea cursorului la începutul primei linii de text, unde se va afla ţinta sau
prin selecţia primelor caractere din linia respectivă
- activarea butonului Insert, Target care va deschide o casetă de dialog în care
trebuie specificat numele ţintei
- activarea butonului Ok din caseta de dialog care va introduce o icoană de marcaj
pentru locul ţintei sau al ancorei.

146
Site-ul Internet al Universităţii Româno-Americane: www.rau.ro

147
148
6.2.8 Turism şi Internet

Internetul există de puţin dar a intrat şi în domeniul afacerilor. Folosit simplu acesta
este o vastă reţea ce leagă computerele din fiecare colţ al globului în aşa fel încât ele pot
comunica şi împărţi informaţiile.
Structura sa (sau mai degrabă lipsa ei!) poate fi descrisă cel mai bine ca o minge de
spaghetti - necunoscând vreo limită sau formă, neavând un centru, şi cu reţelele legate
într-un mod aproape întâmplător. Nu este deţinut, condus sau reglat de nimeni, cu toate că
diferite organizaţii contribuie voluntar cu servicii şi sisteme ce ajută la susţinerea/întărirea
arhitecturii sale.
Mărimea exactă a Internetului este greu de apreciat, în oarecare măsură din cauza
naturii sale nestructurate, în orice caz, dezvoltarea şi acceptarea Web-ului ca modalitate
standard de a utiliza Internetul a condus la un interes fenomenal din partea publicului
general timp de 10 ani, Internetul a crescut de la o mărime care putea fi măsurată în sute
la una care trebuie măsurată în milioane. Orice reţea conectată la Internet poate fi
compusă de oriunde din câteva şi mai multe mii de calculatoare. O mulţime de date de
turism sunt particular dinamice, în multe cazuri, datele sunt deja stocate electronic şi în
alte sisteme electronice computerizate (ca PMS sau CRS). Tehnologia avansată Web ca
CGI scripting poate fi folosită de utilizatorii Web pentru a avea acces automat la
informaţii fără a avea nevoie să creeze manual o pagină Web. Internetul nu este, totuşi
lipsit de probleme, în principal printre acestea este dificultatea pe care utilizatorii o au în
găsirea de informaţii concrete. Web-ul oferă un vast, un bogat univers de informaţii: 320
de milioane de pagini sunt recent înregistrate. Totuşi, nu este un singur punct de intrare
sau un director centralizator de conţinut. Fiecare site este liber să dezvolte propria ierarhie
de informaţii. Această formă nestructurată îl face dificil şi derutant, atât pentru începători,
cât şi pentru utilizatorii experimentaţi pentru a localiza informaţia pe care o caută. Deşi,
dezvoltarea motoarelor de căutare şi a directoarelor de conţinut (ca Altavista şi Yahoo) a
făcut căutarea informaţiilor într-un fel mai simplă, este încă uşor să fii distras în timpul
căutării. De aceea, de fapt vizitarea unui site de către un client poate fi „cu probleme”.
Căutarea va implica invariabil mai mulţi paşi, timp în care pot fi distraşi de multitudinea
diferită de subiecte. Ca o ironie, cel mai efectiv mod de a face cunoscut un site pare a fi
prin publicarea lor prin canalele tradiţionale media ca şi cum ar fi distribuirea publicităţii
în broşuri şi cărţi de afaceri.
Un alt factor limitativ este viteza. Performanţa Web-ului a devenit atât de „săracă”
încât în multe rânduri a fost botezat „World Wide Wait!”. Problemele privind viteza au
dus la două cauze principale. Prima problemă o constituie creşterea numărului constant de
utilizatori de Internet. Pentru că din ce în ce mai mulţi oameni împart aceleaşi resurse,
canalele de comunicaţie devin din ce în ce mai aglomerate şi, astfel, nu se mai poate face
faţă traficului în creştere. Aglomeraţia înseamnă că durează mai mult ca informaţia să
„călătorească” prin Internet.

149
O căutare ipotetică ilustrând paşii de la căutarea iniţială a informaţiei până la
rezervarea propriu-zisă. Sursa: Adaptare după Bender, D., Using the Web to market the
hospitality, travel and tourism product or service,

Acum, încurajaţi de profesioniştii în marketing, se folosesc din ce în ce mai des


reclamele strălucitoare, imaginile pline de culoare, animaţie, sunete şi chiar imagini video
sunt transportate în dezordine pe aceleaşi rute, adăugându-se la problema aglomeraţiei.
Chiar şi atunci când se folosesc modem-uri de mare viteză şi legături rapide,
utilizatorii adesea experimentează importante întârzieri în accesarea site-urilor Web.
Acest fapt are un important rol psihologic asupra clienţilor adesea ei făcând diferenţieri
între furnizorii de turism bazându-se pe viteza serviciilor, în concluzie, un timp de
răspuns încet poate duce la o imagine proastă a companiei.
Folosirea doar a datelor de tip text nu este răspunsul, deoarece Web-ul îşi pierde
mult din farmec fără grafică şi alte elemente media. Provocarea pentru marketerii Web-
ului o constituie găsirea unui echilibru potrivit între text şi grafic, aşa încât utilizatorii să
fie atraşi de site, dar să poată accesa informaţia într-o limită rezonabilă de timp.
Ultima mare problemă este probabil şi cea mai urgentă. Corect sau incorect este o
părere a publicului larg că Web-ul este nesigur. Totuşi, mulţi oameni vor să cumpere
servicii turistice direct, şi caută activ produse care să le convină, dar ei nu par să fie
dispuşi să facă tranzacţia trimiţându-şi detaliile cărţii de credit prin Internet. Această
părere a întârziat răspândirea mare a comerţului electronic nu doar în sectorul turistic, ci
şi în cel al afacerilor în general. Totuşi, sistemele de securitate şi tehnologia necesară
tranzacţiilor în siguranţă cu cărţi de credit prin intermediul Internetului a fost rapid
dezvoltată. Asociaţia mărcilor, cum ar fi SET (Secure Electronic Transactions) dezvoltată
în colaborare cu Visa şi MasterCard vine în ajutorul reducerii nesiguranţei tranzacţiilor.

150
Poate situaţia este mai bine subliniată de John Cahill, vicepreşedinte al
departamentului Managementul Sistemelor Informatice al lanţului hotelier Inter-
Continental, şi un critic sincer al distribuţiei turismului pe Internet: „Puterea Internetului
este în creştere. Problemele sale se diminuează şi potenţialul este vast. Cum te descurci
cu ultimele tehnologii ale ospitalităţii şi fenomenul vânzărilor poate însemna diferenţa
între a-ţi atinge ţelurile sau să ţi le depăşeşti cu cât înaintăm în noul mileniu”.
Desigur, cei mai mulţi oameni vor fi de acord că Internetul constituie un important şi
nou canal de distribuţie care furnizează marketerilor un canal puternic şi direct de
distribuţie care interacţionează cu consumatorii. Oricum Web-ul nu este asemănător cu
nici un alt canal de distribuţie care a existat în trecut. Are câteva caracteristici care fac
practicile tradiţionale de marketing ineficiente şi chiar câteodată contraproductive.
Agentul de piaţă trebuie să ia în considerare aceste chestiuni pentru a obţine maximum de
beneficiu din acest puternic şi nou mediu electronic.
Una dintre cele mai importante caracteristici ale Web-ului este reţeaua sa globală.
Punând informaţii referitoare la compania ta pe Internet, aceasta dă o expunere neparalelă
şi disponibilă instantaneu pentru clienţii din întreaga lume, 24 de ore pe zi şi 365 de zile
pe an. Clienţii de oriunde pot accesa materialul tău promoţional, la o oră care este
convenabilă pentru ei, şi astfel nu trebuie să se lupte ca să găsească oamenii care se ocupă
cu vânzări la ore când aceştia sunt la birou. Literatura promoţională poate face uz de
capabilităţile complete ale Internetului, aceasta incluzând fotografii color şi grafice, sunet,
animaţie şi chiar video la o parte din costul producerii de broşuri tipizate. Aceste broşuri
multimedia pot fi actualizate rapid, des (atât cât este necesar) ceea ce conferă un potenţial
mare de promovare pentru ofertele de ultim moment.
De exemplu, British Airways folosea în mod tradiţional publicitatea din ziare şi la
TV pentru a-şi promova vânzările de ultim moment. Oricum, faptul că informaţia de pe
Internet este mai rapidă, le oferă mai multă flexibilitate şi este acum modul lor preferat să
introducă pe piaţă ofertele lor speciale
Modul tradiţional de a intra pe piaţă pentru o mare audienţă este folosind canalele
media, esenţial pentru a folosi un singur mesaj standardizat care este creat să placă
clientului.
Marketingul controlează conţinutul (informaţia care este prezentată), timpul (când
este vizualizată), locaţia (unde este vizualizată) ca şi frecvenţa (cât de des este văzută).
Publicitatea prin intermediul televiziunii şi presei sunt exemple comune ale acestui tip de
promovare. Conţinutul este limitat de factori cum ar fi costurile sau capacitatea, şi în
orice caz strategia se transformă de multe ori în mult spaţiu pierdut. În cele mai multe
cazuri marketingul nu are idee cine va vedea publicitatea aceasta scumpă, şi este o
pierdere de resurse să arăţi publicitatea unor oameni din afara ţintei de audienţă. Chiar şi
atunci când ţinteşte corect, publicitatea de acest tip de multe ori ineficientă, eşuează în a-l
angaja pe client.
Marketingul pe Internet, întoarce invers multe din aceste caracteristici. Cu o
prezentare pe Internet, clientul este cel care deţine controlul. Folosind hyper-links, clienţii
hotărăsc ce vor vedea şi când vor vedea. Dacă nu le place ce au văzut, pot sa iasă de acolo
cu un singur click, aşa că noţiunea de a capta audienţă pasivă nu se aplică pe Internet.

151
O versiune electronică a unei broşuri tipărite cu materiale promoţionale nu este
suficientă, conţinutul şi forma trebuie adaptată, astfel încât să se poată profita de puterea
Internetului, iar uneltele de navigare trebuie să fie incluse pentru ca să se evite ca
utilizatorii să se piardă în date. Conţinutul unui site de Internet trebuie să fie relevant
pentru nevoile vizitatorilor, uşor de folosit şi să includă link-uri logice pentru arii de
interes principal. Doar făcându-l pe utilizator să viziteze site-ul o dată nu este suficient.
Conţinutul său trebuie schimbat cu regularitate şi trebuie să fie captivant pentru ca
utilizatorii să dorească să se întoarcă pe site iar şi iar.
In al doilea rând, spre deosebire de tehnicile de marketing tradiţionale, clientul este
cel care vine la companie să solicite informaţia, şi nu invers.
Merketerul nu este trimis orbeşte sperând că va găsi pe cineva care va fi interesat. Pe
Internet, clientul este cel care caută în mod activ informaţii, într-adevăr, ei ştiu deja
despre ce este vorba, pentru că vizitând Internetul ei arată interes şi implicare, ei au
nevoie de informaţii (şi poate da produsul ca atare) şi ar dori să cumpere de la cine le
satisface mai bine nevoile. Faptul că ei au ales să viziteze site-ul este semnificativ.
Internetul dă unei companii acces la persoane care sunt deja predispuse să afle mai multe
despre produsele ei - o situaţie favorabilă. Chiar şi atunci când sunt folosite principii
tradiţionale de publicitate, este de dorit ca ţinta să fi demonstrat un interes în ceea ce
priveşte produsul. De exemplu, cu motoare de căutare cum sunt Yahoo şi Altavista un
client care caută informaţii despre călătorii în Irlanda poate primi un banner a unui lanţ
hotelier irlandez cu rezultatele de căutare.
În al treilea rând, promovarea pe Internet nu este afectată de mărime sau capacitate
impuse de costurile sau de spaţiul alocat. Costul creării de pagini este foarte scăzut, şi de
asta în lumea electronică este posibil să incluzi informaţii foarte cuprinzătoare, şi ieftin.
Prin pagini de hyper-links, marketerul poate crea o broşură multimedia personalizată
foarte cuprinzătoare, care este instantaneu disponibilă pentru clienţii din întreaga lume.
Aceasta permite utilizatorilor să exploreze produsele şi serviciile bazate pe nevoile
şi interesele individuale, şi nu pe mesajul de vânzare standardizat. Astfel, diferite
informaţii pot fi uşor şi economic găzduite. În loc să aibă un singur mesaj care să ajungă
la clienţi, mai multe mesaje diferite pot fi trimise la clienţi la un cost marginal mic. Aşa
un sniper personalizat permite clienţilor informaţia pe care o vor imediat şi uşor şi acest
fapt este recunoscut a fi mai eficient decât tradiţionalele metode shotgun.
O altă facilitate a Internetului este abordarea corect personalizată. Pe lângă
potenţialul său legat de narrow casting, abilitatea Internetului de a facilita o comunicare
pe două căi, este o importantă unealtă de marketing. Această formă de comunicare pe
două căi este o parte importantă a relaţiilor de marketing şi foarte important pentru a
câştiga loialitatea clientului. Clienţii pot să comunice fără efort cu companiile pentru a
afla informaţii despre produsele lor, să pună întrebări, să negocieze preţuri. La fel de uşor,
companiile pot contacta clienţii pentru a clarifica nevoile lor sau sa-i informeze despre
noile produse

152
Şase nivele ale interactivităţii Internetului

Nivel Descriere Caracteristici

1 Pagini statice de Web Text, poze, rame (cadre).


2 Pagini semi-statice de Web Hărţi, animaţie, CGI.
3 Pagini active de Web Înregistrări audio şi video.
4 Detectarea utilizatorului, creare
Pagini semi-interactive de Web
pagini.
5 Pagini interactive de Web Imagini audio şi video interactive.
6 Recunoaşterea vocii, realitate
Viitorul?
virtuală.
Sursa: adaptare din Bathory-Kitsz, D., Inventing the Internet presence,

Caracteristici, cum ar fi e-mail-ul, forme de Internet şi Java Applets încurajează


marketerii să lucreze interactiv cu clienţii. Interactivitatea de acest tip este de înaltă
tehnologie şi poate să fie subtilă, flexibilă, pertinentă, convingătoare ca un dialog de unu
la unu, computerul poate aminti de asemenea răspunsurile individuale şi acest fapt face
posibilă reflectarea preferinţelor individuale ale clienţilor. Acest nivel înalt de
receptivitate face Internetul unic printre mijloacele de marketing media. Posibil ca
Microsoft Expedia, serviciul de călătorii al Microsoft Network (www.expedia.com)
furnizează ultimul exemplu legat de călătorii al acestui fenomen. Acest site urmăreşte
acţiunile utilizatorilor şi apreciază preferinţele şi obiceiurile lor legate de călătorii bazate
pe paginile pe care ei le accesează şi produsele pe care ei le rezervă. Expedia menţine
contactul cu fiecare utilizator prin trimiterea periodică de e-mail-uri care sunt în mod
automat programate să se potrivească interesului fiecărui client şi obiceiurilor lui de a
cumpăra, astfel determinându-l pe utilizator să se reîntoarcă pe site-ul iniţial.

Unul dintre beneficiile merketingului pe Internet este eficacitatea sa de promovare


care poate fi determinată relativ repede şi precis. Serverele pot furniza statistici de
folosire şi să arate care pagini sunt accesate de clienţi. Cu promovarea bazată pe Internet,
poţi să spui cu exactitate cine se uită pe informaţiile tale, de unde vin, la ce pagini se uită
şi ordinea în care le-au accesat. Spre deosebire de o broşură tipărită, poţi spune dacă
nimeni nu citeşte pagina despre restaurant sau dacă oamenii caută mai întâi informaţii
despre facilităţi şi apoi despre loc.

Un bun exemplu despre cum această informaţie poate fi folosită este furnizată de
lanţul hotelier Best Western, care a început activitatea pe Internet cu 160 de proprietăţi pe
site-ul www.travelweb.com. În timpul primei luni au avut mai mult de 80.000 de accesări
şi sistemul a furnizat o adresă electronică pentru fiecare accesare a datelor lor. Prin asta
Best Western şi-a putut da seama că jumătate din vizitatori erau din afara US şi
rezervările erau individuale şi nu făcute de instituţii sau corporaţii - şi aceste lucruri erau

153
greu de stabilit folosind metodele convenţionale. Erau de asemenea în măsură să spună că
au fost câţiva utilizatori care au căutat informaţii şi fotografii despre camerele lor, ceea ce
a arătat că acest lucru nu este atât de important ca precedentul în promovarea produsului
lor.
Marketingul pe Internet nu este limitat numai la distribuţia de informaţie ci are şi
potenţial de vânzare directă. Poate să treacă peste obstacole geografice şi bariere care
separau în mod tradiţional vânzătorul de cumpărător, prin asta schimbând modul în care
produsele sunt distribuite. De exemplu, într-un scenariu de hotel vizitatorul poate folosi
Internetul pentru a localiza proprietăţile care sunt compatibile cu interesele sale pe urmă
decide dacă să facă o rezervare, garantând-o cu o carte de credit.
Chiar şi prin existenţa unei asemenea tehnologii care să permită asemenea tranzacţii
publicul larg trebuie să încerce de mai multe ori până reuşeşte. De asemenea, este uşor să
profiţi de avantajele reieşite din oportunităţile oferite de comerţul electronic.

Turism şi World Wide Web

Una din problemele ce apar în evaluarea impactului Internetului şi World Wide


Web-ului în sectorul turismului este rata fenomenală de creştere. Statisticile se schimbă
zilnic şi astfel sunt inexacte chiar înainte de a fi publicate. Totuşi, o schimbare este clară -
toţi jucătorii majori din sectorul turistic intră online. În loc să vorbim în termeni de cifre,
poate o analiză mai interesantă este să examinezi şi să clasifici site-urile turistice de pe
Web în categorii generice bazate pe tipul companiilor care operează. În mod normal, site-
urile pot fi categorisite în cele operate de furnizorii de turism şi cele operate de
intermediari. Cel dintâi poate fi subdivizat în cele care operează pentru lanţurile
internaţionale majore şi cele care operează pentru companiile independente.
Prima categorie - site-urile lanţurilor hoteliere internaţionale şi a companiilor de
închiriere maşini. Acestea promovează şi distribuie informaţia despre un singur tip de
produs (camere de hotel şi închiriere maşini) şi doar produsele unei singure companii.
Cele mai multe lanţuri furnizează un site central care conţine informaţii despre
companie în general. Site-ul include un motor de căutare, care îl face mai uşor pentru
potenţialii clienţi pentru a găsi produsul care satisface dorinţele lor. De exemplu, în cazul
unui hotel, utilizatorii introduc locaţia şi orice alte criterii dorite (cum ar fi piscine sau
facilităţi de baby-sitting) într-o pagină Web, iar site-ul răspunde cu o listă de proprietăţi
care satisfac cerinţele lor.

Servicii de rezervare la principalele site-uri ale lanţurilor hoteliere

Lanţ hotelier Site Web Metodă de rezervare

Rezervări online prin


Cendant Corp./HFS Inc. www.ramanida.com
TravelWeb
Holiday Inn Worlwide www.holiday-inn.com Rezervări online
Best Western International www.bestwestern.com Număr de telefon

154
Prin email sau număr de
Groupe Accor www.hotelweb.fr
telefon
Choice Hotel www.hotelchoice.com Rezervări online
Rezervări online prin
Marriott International www.marriott.com
TravelWeb
ITT Sheraton Corp. www.ITTSheraton.com Rezervări online
Rezervări online prin
Promus Cos. www.embassy-suites.com
TravelWeb
Hilton Hotels Corp. www.hilton.com Rezervări online
Carlson Hospitality www. raddison.com Rezervări online
Rezervări online prin
Hyatt Hotels www.hyatt.com
TravelWeb
Rezervări online prin
Inter-Continental Hotels www. interconti .corn
TravelWeb

Hilton International www.hilton.com Rezervări online


Grupo Sol Melia www.solmelia.com Rezervări online
Rezervări online prin
Forte Hotels www.forte-hotels.com
TravelWeb

Profilele fiecărei proprietăţi pot fi normal afişate, care includ descrieri textuale
suplementate de fotografii şi, în sistemele mai avansate, disponibilitatea/preţurile şi
facilităţi de rezervare online. Aceasta se poate mări în complexitate, de la formele printate
prin care utilizatorul poate trimite un fax înapoi la companie pentru procesare, la o
legătură prin e-mail care permite utilizatorului să ceară informaţii sau o formă on-line
care accesează o bază de date şi este capabilă să proceseze rezervări. Site-urile pentru
furnizorii independenţi de turism tind să fie mai variate şi mai greu de găsit. Majoritatea
site-urilor tind să conţină doar câteva pagini statice Web, dar câteodată se găsesc şi site-
uri inovative, eficiente şi cuprinzătoare ale operatorilor mici. Un bun exemplu este
furnizat de Tellini în discuţia sa despre Vicarage Hotel din londra
(http://londonvicarage.com):
„Site-ul este divizat în variate secţiuni. Prima este Introduction care dă informaţii
despre Vicarage. Preţurile şi meniul micului dejun sunt prezentate în secţiunea Details.
Highlights include informaţii despre Carnavalul Notting Hill şi Sărbătoarea Anului Nou
din Trafalgar Square. Direction cuprinde drumul de la aeroport. Frequently Aasked
Questions prezintă o listă cu întrebări variind de la timpul de cazare la situaţia locurilor de
parcare.”
Poate succesul acestui site este cel mai bine măsurat de numărul de rezervări pe
care-l creează. Câteva din motivele pentru succesul său poate fi că include informaţii nu
doar despre B&B(bed and breakfast), dar şi informaţii turistice despre zonele

155
înconjurătoare într-o manieră foarte prietenoasă, care încurajează utilizarea de persoane
noi în Web.

Mega site-uri de călătorii

La începutul fenomenului călătoriilor prin Internet, cei mai mulţi observatori


precizau că cele mai mari lanţuri de agenţii de turism vor deveni lideri în pregătirea de
vânzări de călătorii online Totuşi, cu excepţia American Airlines, se pare că majoritatea
au eşuat în exploatarea cu succes a acestei oportunităţi, în schimb, noile companii s-au
afirmat şi au dominat piaţa. Aşa cum se poate în tabelul 8.5, majoritatea acestora sunt
site-uri cuprinzătoare, oferind o varietate largă de servicii şi produse şi cu mare potenţial
de înlocuire a agenţiilor de turism tradiţionale.
Conceptul de bază din spatele acestor mega site-uri este acela al unui magazin
virtual de călătorii - combinând produsele de călătorie de la diferite surse şi oferind
utilizatorului un mecanism standard de căutare de informaţii şi de a comanda produsele,
în ciuda noutăţii conceptului şi imaturităţii relative a site-urilor, ele au avut un impact
dramatic, cu site-uri ca Travelocity, Microsoft Expedia şi Preview Travel având vânzări
de bilete pe săptămână în teritoriu, în valoare de 1-2 milioane dolari. Câteva din aceste
site-uri îşi au originea în sistemul GDS, care tind să-şi echilibreze investiţiile existente în
sisteme de rezervări pentru a ajunge la client direct. Asemenea site-uri oferă o gamă
diversificată de servicii de călătorie şi permit utilizatorilor să caute informaţii despre
zboruri, închirieri de maşini şi hoteluri folosind aceeaşi bază de date valabilă şi pentru
agenţiile de turism prin terminalele sale, dar cu o interfaţă mai prietenoasă.
O caracteristică comună a succesului mega site-urilor este varietatea resurselor
folositoare pe cale le furnizează călătoriilor pe lângă informaţiile comerciale. Acestea
adesea includ sfaturi generale pentru călătorie, un ghid al destinaţiilor conţinând
informaţii despre aria de atracţii, noutăţi despre călătorii, ştiri despre vremea locală,
cursul de schimb, hărţi etc. Asemenea caracteristici au fost incluse pentru a lărgi
varietatea de servicii furnizate pentru potenţialul client, aceştia făcând din site sursa
centrală de procurare a informaţiilor despre călătorie şi uşurându-i astfel pe aceştia de
nevoia de a consulta alt intermediar.
Distribuţia călătoriilor turistice pe Internet este încă în faza de început, şi atâta timp
cât nimeni nu este sigur care va fi cea mai eficientă strategie de adoptat, este clar că Web-
ul este cauza prin care multe din canalele de distribuţie tradiţionale devin mai puţin bine
definite. Aceste dezvoltări au rezultat în dezbateri asupra viitorului intermediarilor
tradiţionali. De ce un client ar folosi serviciile unei agenţii de voiaj sau tour operator,
când ei singuri pot găsi şi rezerva servicii de călătorie? Au aceste companii un viitor în
„lumea firelor”?

156
Cele mai cunoscute site-uri de călătorie

Nume URL Descriere

Microsoft Expedia www.expedia.com Oferă informaţii şi rezervări


pentru zboruri, hoteluri, închiriere
maşini printr-o varietate de
furnizori, incluzând Worldspan
pentru zboruri şi TravelWeb
pentru hoteluri.
Travelocity www.travelocity.com Oferă informaţii şi rezervări
pentru zboruri, hoteluri şi
închiriere maşini bazat pe
sistemul SABRE GDS.
Excite City .Net www.city.com Site de informaţii (bazat pe
propriul motor de căutare) oferind
facilităţi de rezervare prin
Preview Travel.
United Airlines www.ual.com Oferă informaţii şi rezervări
online pentru zboruri.
Map Quest www.mapquest.com Oferă hărţi şi câteva servicii de
planificare a călătoriei.
Asia Travel www.asiatravel.com Oferă informaţii despre
amplasarea geografică a
hotelurilor.
American Airlines www.americanair.com Site al liniilor aeriene care oferă
informaţii despre produsele şi
serviciile companiei, precum şi o
gamă extinsă de avantaje
(incluzând facilităţi la rezervare)
la Aadvantage Club
Carnival Cruise Lines www.carnival.com Site promoţional pentru cea mai
mare companie organizatoare de
croaziere.
Intellicast www.intellicast.com Oferă informaţii despre destinaţii
şi vreme.
Preview Travel www.previewtravel.com Site ce are posibilitatea de a
reţine bilete de avion, hotel,
închiriere maşini, pachete.

157
Aşa cum am văzut, unul din avantajele distribuţiei pe Web este ruta directă către
client. Astfel se pot face economii care pot fi direcţionale pentru încurajarea clientului să
facă rezervări electronic. Totuşi, cele mai multe companii recunosc în continuare
importanţa atât a tour operatorilor, cât şi a agenţilor de turism. De exemplu, Novotel, a
ales să răspundă prin neacceptarea facilităţilor referitoare la rezervările online de pe site-
ul lor de teamă să nu jignească agenţiile de turism partenere. Alţii şi-au concentrat
porţiuni specifice ale site-ului lor anume pentru nevoile acestor intermediari. De exemplu,
Almo, firmă de închiriat maşini (Rent-a-car) a avut mult de câştigat prin introducerea în
timp util a facilităţilor privind rezervarea on-line pentru tour operatorii de pe site-ul lor o
iniţiativă care i-a ajutat să-şi reducă cheltuielile de administraţie cu aproximativ milion
dolari.
Alţi intermediari promovează activ Web-ul ca un canal de distribuţie pentru
agenţiile de turism. Pegasus nu doar permite agenţiilor de turism să facă rezervări la hotel
prin site-ul TravelWeb şi să adune comisioanele regulate prin adăugarea numărului de
identificare al agenţiei la rezervare, dar şi plătesc un „stimulent” pentru a încuraja agenţii
să facă rezervări în acest fel, şi nu prin GDS sau prin telefon.
Răspunsul agenţiilor de turism la ameninţarea neintermedierii a fost refuzul. Ei
pretind că agenţiile au 2 roluri distincte: ajută furnizorii să-şi vândă produsele şi serviciile
în timp ce simultan servesc şi nevoile călătorilor, în timp ce Web-ul deserveşte doar al
doilea rol, ei ştiu că cel mai mare atu al lor a fost întotdeauna abilitatea de a compara,
organiza şi interpreta mari cantităţi de date în aşa fel încât să asigure cele mai interesante
experienţe turistice pentru clienţi. În completare, multe agenţii au început să folosească
Internetul, decât să apeleze la alte agenţii on-line, sau să folosească Web-ul ca o resursă
de informaţii suplimentare pentru a oferi servicii mai bune clienţilor
În timp ce multe din aceste site-uri îndeplinesc funcţiile agenţiilor de turism
tradiţionale de a acţiona ca un canal de informaţii între furnizori şi clienţi, făcând
rezervări şi emiţând bilete, este şi un ajutor în a naviga prin mulţimea de informaţii
turistice disponibile. Cum turismul devine din ce în ce mai globalizat iar destinaţiile
turistice şi furnizorii de călătorii fac din ce în ce mai mult produsele turistice disponibile
on-line, consumatorii au nevoie să studieze unele date, să localizeze şi să salveze unele
informaţii.
Argumentul potrivnic: călătorii doar frecventează agenţiile pentru a căpăta
informaţii care îi ajută să reducă riscul pe care-l implică călătoria. Când serviciile pe care
agenţiile le oferă nu mai sunt privite ca fiind importante sau când ele nu mai sunt
percepute ca fiind cel mai convenabil mod de a obţine informaţii, consumatorii se vor
duce în altă parte. Cum puterea Internetului creşte, va deveni mai uşor să se găsească
informaţii şi mai convenabil să rezervi electronic.
Ameninţări în plus va prezenta faptul că din ce în ce mai multe companii
nonturistice intră pe piaţă. Nestânjenite de obiceiurile vechi şi de infrastructura scumpă de
înalt nivel, asemenea companii aduc experienţe diferite, resurse, clienţi şi strategii
competitive în industrie, şi de asemenea nu au relaţii istorice cu nici un „jucător” major.
Ca rezultat, ei pot introduce schimbări substanţiale. Un prin exemplu este Microsoft, care
a intrat în sectorul turistic cu al său produs Expedia şi rapid a captat o mare parte a pieţei.
Intermediarii, de aceea au toate drepturile de a fi îngrijoraţi, deoarece rolurile lor
tradiţionale au fost eliminate sau absorbite de alţi membri ai lanţului de distribuţie, ei vor
găsi un alt mod de a servi clienţii dacă vor să rămână în afaceri.

158
Aşa cum am văzut, Internetul are potenţialul de a avea un efect major în modul în
care ospitalitatea şi produsele turistice sunt distribuite, redefinind modul prin care turiştii
descoperă şi cumpără produsele turistice. Are potenţialul de a depăşi multe probleme
asociate cu mai tradiţionala distribuţie electronică. Adresându-se direct consumatorului,
ocoleşte GDS(canalele globale de distribuţie), dând naştere la costuri mult mai mici şi
făcând posibilă distribuirea de produse ieftine. Absenţa cerinţelor în termeni de structură
dă flexibilitatea de a distribui produse eterogene, în timp ce simplicitatea şi acceptarea
generală a standardizării interfeţei utilizatorului introduce consistenţă în modul în care
informaţiile sunt accesate - o condiţie esenţială necesară în practicarea turismului.
Libertatea de intrare, costurile scăzute şi faptul că nu este nevoie de nici un echipament
special să-l facă atractiv ca distribuţie medie pentru micile operaţiuni de turism, în timp
ce capacităţile multimedia şi întinderea globală îl fac foarte eficace ca mediu de
marketing. Potenţialul său a fost oficial recunoscut de sectorul turistic. S-a prezis că
Internetul va fi cheia conducerii în viitor a sectorului turistic. Doar acele operaţii care vor
exploata tehnologia pentru a identifica corect nevoile consumatorilor şi vor oferi
produsele ca atare vor supravieţui.

6.2.9 Combinarea aplicaţiilor Office cu Internetul

Aspecte generale

Compania Microsoft asigură buna integrare a programelor din cadrul pachetului


Office 2007 în lumea legată la Internet. Internetul reprezintă o componentă foarte
importantă în viaţa utilizatorilor calculatoarelor, aşa că programele din pachetul Office
trebuie să faciliteze accesarea informaţiilor de pe Internet de către utilizatori.
În plus, calculatoarele sunt interconectate prin Internet, aşa că pachetul Office
foloseşte Internetul atât pentru afişarea şi regăsirea informaţiilor, cât şi ca mecanism de
transport pentru asistenţa online la zi, pentru transferul fişierelor, pentru actualizări şi
altele. Programele din cadrul pachetului Office 2007 pun la dispoziţie un set de
instrumente care realizează integrarea dintre produsele Office şi Internet. Puteţi accesa
fişierele şi paginile Web de pe Internet din cadrul oricărui produs Office.
Evident că o legătură la Internet activă în permanenţă, de mare viteză, prin DSL,
printr-un modem pe cablu sau printr-o linie de tip T1 sau T3 face ca legătura Office-
Internet să fie mult mai comodă decât în cazul în care sunteţi limitat la un serviciu prin
apel telefonic.
Dacă folosiţi o conexiune pe linie telefonică, atunci calculatorul dumneavoastră
trebuie să efectueze apelul şi conexiunea de fiecare dată când accesaţi un serviciu de pe
Internet.
Uneori combinarea dintre produsele Office şi Internet necesită ca dumneavoastră să
localizaţi datele de pe Internet pe care doriţi să le accesaţi. Nu este întotdeuna uşor să
localizaţi datele pe propriul calculator, aşa că să nu mai vorbim de vasta reţea Internet!
Dacă, de exemplu, ştiţi că există un document Word pe care doriţi să-l deschideţi
cu ajutorul acestui program, puteţi efectua aceasta, dar trebuie să cunoaşteţi locul în care
se află documentul respectiv pe Internet. Dacă ştiţi locaţia acestuia, sunteţi liber să
deschideţi documentul respectiv direct din cadrul programului Word.

159
De exemplu, să presupunem că site-ul Web al companiei dumneavoastră conţine o
listă a documentelor referitoare la vânzări, pe care doriţi să o descărcaţi la un moment dat
când vă aflaţi în călătorie. Lansaţi programul Word de pe laptop, executaţi clic pe butonul
Office şi scrieţi adresa Web de pe Internet a documentului respectiv, înainte de
denumirea fişierului acestuia.
De regulă, adresa Web va începe cu prefixul http://www. Prin urmare, aţi putea
scrie următoarea denumire a fişierului în caseta de dialog Open a programului Word:
http://www.CompaniaMea.com/DocVanzari/ProdusNou23a1.doc .
Dacă aveţi acces la Internet, atunci progamul Word va accesa reţeau Internet şi va
deschide fişierul ca şi cum acesta s-ar afla pe calculatorul propriu şi dumneavoastră aţi
selectat una dintre unităţile de disc proprii.
O condiţie este să aveţi permisiunea să deschideţi fişierele pe care doriţi să le
accesaţi prin Internet. De asemenea, trebuie să ştiţi unde sunt localizate acestea. În
general, paginile interne din cadrul site-ului Web al companiei (acele pagini care nu sunt
accesibile prin intermediul unor legături din paginile Web publice) reprezintă locul
indicat pentru stocarea documentelor şi fişierelor pe care s-ar putea să fie necesar să le
acceseze angajaţii în timp ce călătoresc.
Compania Microsoft foloseşte eficient Internetul pentru a menţiona la zi produsele
Office. În funcţie de configurările calculatorului dumneavoastră privind actualizările,
pachetul Office 2007 se poate actualiza automat, descărcând remedierile pentru diverse
hibe şi actualizările privind securitatea, în timp ce utilizaţi calculatorul.
Dacă aţi efectuat actualizarea la cea mai recentă versiune a sistemului de operare
Windows şi aţi activat actualizarea automată, atunci probabil că şi programele Office vor
fi actualizate în mod regulat.
Dar nu toată lumea foloseşte ultima versiune a sistemului de operare Windows şi nu
toţi preferă să activeze actualizarea automată.
Dacă doriţi să vă asiguraţi că aveţi cele mai recente actualizări ale pachetului Office
2007, una dintre cele mai simple modalităţi constă în lansarea programului OneNote şi
parcurgerea secvenţei Help, Microsoft Office Online.
Programul OneNote va deschide browserul Web, va intra pe site-ul Web Office
2007 şi va selecta legătura Check for Updates (verificarea actualizărilor). Site-ul Web
va analiza instalarea pachetului Office 2007 de pe calculatorul dumneavoastră. Dacă nu
aveţi ultimele actualizări, atunci vor fi descărcate şi instalate toate actualizările de care
aveţi nevoie.
În lumea online actuală, în care securitatea reprezintă o problemă atât de importantă,
menţinerea la zi a produselor Office constituie una dintre cele mai bune modalităţi de a vă
asigura că aveţi cele mai recente ’’peticiri’’ ale securităţii, care să menţină sistemul în
starea optimă de funcţionare.

160
Site-ul Web Office 2007 cuprinde actualizări pe care le puteţi instala şi o mulţime de
sfaturi utile, şabloane şi îndrumare online.
Probabil că nu numai dumneavoastră, ci şi clienţii, prietenii membrii familiei şi
partenerii de afaceri folosesc intens Internetul. În zilele noastre se pare că sunt rare
persoanele care nu petrec câteva minute -şi, adeseori, chiar mai mult- în fiecare
săptămână lucrând online. Prin urmare, este rezonabil să presupuneţi că cei care
vizualizează şi lucrează cu documentele Office 2007 create şi distribuite de
dumneavoastră au acces la Internet.
Atunci când doriţi să creaţi o legătură online într-un document- fie aceasta o foaie de
lucru Excel, un document Word, prezentare PowerPoint sau un mesaj de e-mail- realizaţi
fără nici o reţinere legătura spre datele respective. Oricine va deschide documentul
dumneavoastră poate executa clic pe acea legătură, dacă doreşte să ajungă direct la sursa
documentaţiei online la care faceţi referire.
Cea mai simplă modalitate de inserare a unei hiperlegături în cadrul unui document
Word, unei prezentări PowerPoint sau unei foi de lucru Excel constă în activarea opţiunii
AutoCorrect care va transforma automat în hiperlegătură orice adresă Web pe care o
scrieţi. Nu aveţi de făcut nimic special, în afară de a scrie legătura ca, de exemplu,
http://www.rau.ro urmând ca, imediat ce o terminaţi, produsul Office 2007 să o
transforme într-o hiperlegătură pe care se poate executa clic.
Aplicaţiile Office 2007 vor transforma în hiperlegături şi referinţele la adresele de e-
mail care se conformează unui format de tipul mailto: persoana@domeniul.com . Atunci
când cineva execută clic pe o astfel de legătură, programul său de e-mail (ca de exemplu,
Outlook) va deschide un nou mesaj de e-mail în care câmplul TO va fi completat automat
cu adresa de e-mail respectivă.
Pentru a activa transformarea automată a unei adrese Web într-o hiperlegătură pe
care se poate executa clic, executaţi clic pe butonul Office şi selectaţi opţiunea Word
Options. Executaţi clic pentru a selecta pagina AutoFormat As You Type (formatare
automată în timpul scrierii) şi apoi pentru a selecta opţiunea intitulată Internet and

161
Network Paths with Hiperlinks (căile din Internet şi din reţea ca hiperlegături).
Executaţi de două ori clic pe OK.

Office – Word Options


Fereastra Word Options- se selectează opţiunea AutoCorrect Options...

162
După ce vă asiguraţi că este bifată opţiunea de creare autoată a hiperlegăturilor,
scrieţi în document o adresă Web. După ce scrieţi adresa, apăsaţi bara de spaţiu sau scrieţi
un semn de punctuaţie - ca de exemplu, un punct- şi programul din pachetul Office 2007
va transforma textul respectiv în hiperlegătură. Veţi vedea că hiperlegătura este indicată
prin subliniere.
După ce apare hiperlegătura, s-ar putea să descoperiţi că nu puteţi executa clic pe
aceasta pentru a naviga spre locaţia respectivă. Aceasta deoarece dacă, de exemplu,
programul Word v-ar permite să executaţi clic pe o hiperlegătură pentru a sări la locaţia
indicată de aceasta, atunci nu aţi mai putea executa clic şi trage într-o parte a
documentului textul selectat al hiperlegăturii.
De asemenea, nu aţi putea executa clic ca să selectaţi o hiperlegătură pentru a o
formata. Prin urmare, dacă doriţi să testaţi o hiperlegătură dintr-un document Word,
trebuie să ţineţi apăsată tasta Ctrl şi să executaţi clic pe hiperlegătură.
Veţi putea vedea pagina Web indicată atunci când se va deschide browserul pentru
Internet. În programul Excel este necesar să executaţi clic şi să ţineţi apăsat butonul
mouse-ului peste hiperlegătură, pentru ca Excel să vă conducă la pagina Web
corespunzătoare.

Se fixează opţiunea de creare automată a hiperlegăturilor.

163
Testaţi hiperlegătura creată automat

Repetaţi aceaste etape şi executaţi clic pentru a debifa opţiunea respectivă, dacă nu
doriţi ca programele Word, Excel, PowerPoint să transforme automat adresele Web în
hiperlegături. De exemplu, unii editori nu acceptă prezenţa hiperlegăturilor în cadrul
manuscriselor. Dacă, de exemplu, scrieţi un articol pentru o revistă ale cărei instrucţiuni
editoriale nu permit hiperlegăturile înglobate, atunci veţi dori să dezactivaţi formatarea
automată a hiperlegăturlor în programul Word.

Nu întotdeauna veţi scrie o hiperlegătură efectivă, ci, uneori, veţi dori să inseraţi o
hiperlegatură acolo une apare un anumit cuvânt sau o anumită expresie în cadrul datelor
dumneavoastră. De exemplu, să presupunem că scrieţi propoziţia Executaţi clic aici
pentru a vedea rezultatele şi doriţi ca pe aceasta să se poată executa clic ca pe o

164
hiperlegătură spre pagina Web în care sunt publicate rezultatele. Scrieţi propoziţia şi apoi
selectaţi-o.

Executaţi clic pentru a afişa banda Insert şi apoi pe butonul Hiperlink (sau apăsaţi
tastele de scurtătură Ctrl+K) pentru a afişa caseta de dialog Insert Hiperlink ca în figura
ce urmează. În câmpul Address scrieţi legătura completă de pe Web, ca, de exemplu,
http://CompaniaX.com/Rezultate, şi programul Office 2007 va transforma textul respectiv
în hiperlegătură. Astfel puteţi transforma orice text (sau chiar şi o imagine grafică
selectată) înr-o hiperlegătură pe care se poate executa clic.

Nu este obligatoriu ca hiperlegătura să fie pentru Internet. Prin intermediul casetei


de dialog Insert Hiperlink puteţi adăuga şi o hiperlegătură spre propria unitate de disc
sau spre un fişier din reţeaua internă, dacă scrieţi în câmpul Address calea completă spre
fişierul ţintă sau calea completă din reţea, înaintea denumirii fişerului respectiv ca în
figura următoare.

Dacă scrieţi o adresă Web şi programul o transformă în hiperlegătură, executând


imediat clic pe butonul Undo din bara de instrumente Quick Access (tastele de scurtătură
sunt Ctrl+Z), programele Word, Excel şi PowerPoint vor elimina hiperlegătura, păstrând
adresa respectivă formatată în acelaşi fel ca textul din jurul său.

165
Dacă nu reuşiţi să anulaţi imediat hiperlegătura creată automat, puteţi să selectaţi
hiperlegătura şi să afişaţi din nou caseta de dialog Insert Hiperlink din banda Insert.
Executaţi clic pe butonul Remove Link (eliminarea legăturii) pentru a elimina
hiperlegătura corespunzătoare textului respectiv. Atunci când executaţi clic pe OK, textul
care reprezenta o hiperlegătură devine un text obişnuit.

Mulţi investitori şi comercianţi utilizează programul Excel pentru analizarea


preţurilor acţiunilor. Dacă aveţi o conexiune la Internet, puteţi lucra în direct cu datele
reprezentând preţurile acţiunilor; programul Excel poate „merge” pe Web pentru a regăsi
preţuile curente ale acţiunilor. Datorită acestei posibilităţi, puteţi lua decizii în timp real
privind investiţiile.

Acest exerciţiu vă arată cum se utilizează etichetele inteligente pentru inserarea în


direct a cotelor acţiunilor în cadrul foii de lucru. Deşi utilizarea etichetelor inteligente
necesită ceva pregătire prealabilă, având în vedere cât de multe date sunt introduse în
cadrul programului Excel cu ajutorul etichetelor inteligente, această caracteristică este
foarte utilă. Deşi puteţi utiliza panoul de activităţi Research (accesibil prin intermediul
butonului Research din banda Review ) pentru a scrie simbolul unor acţiuni şi a obţine
cota acestora; această cotă este fixă şi nu se va actualiza atunci când veţi reîmprospăta
foaia de lucru.

Etichetele inteligente sunt date recunoscute de către programele din pachetul Office
şi despre care, uneori, pot oferi informaţii suplimentare. Dacă scrieţi simbolul unor
acţiuni, poate apărea pictograma unei etichete inteligente, ceea ce înseamnă că puteţi
executa clic pe pictograma respectivă pentrau a obţine informaţii suplimentare despre
acele acţiuni. Dacă scrieţi numele unei persoane de contact, poate să apară o etichetă
inteligentă care să prezinte datele din cadrul programului Outlook despre persoana
respectivă, dacă acestea sunt stocate în dosarul Contacts.

Înainte ca progamul Excel să poată urmări etichetele inteligente, trebuie să vă


asiguraţi că este activată opţiunea AutoCorrect corespunzătoare. Executaţi clic pe butonul
Office pentru a afişa meniul Office. Executaţi clic pe tabulatrul Proofing şi apoi pe
butonul AutoCorrect Options. Executaţi clic pe tabulatorul Smart Tags (etichete
inteligente) şi verificaţi să fie bifată opţiunea Label Text with Smart Tags (marcarea
textului cu etichete inteligente). Dacă nu este, executaţi clic ca să o bifaţi.

De asemenea, trebuie să verificaţi ca opţiunea Financial Symbol (Smart Tags List)


(simbol financiar- listele etichetelor inteligente) să fie bifată, astfel încât să se activeze
etichetele inteligente pentru simbolurile acţiunilor. Executaţi clic pe OK.

166
Bifaţi Label text with smart tags
Selectaţi Financial Symbol (Smart tag lists)

În foaia de lucru Excel, scrieţi cu majuscule simbolul acţiunilor al căror preţ doriţi
să-l urmăriţi şi treceţi la celula următoare. Imediat apare o mică săgeată de culoare
închisă, în colţul din dreapta jos al celulei care conţine simbolul acţiunilor. Această
săgeată arată că în cadrul celulei respective se află o etichetă inteligentă.
Indicaţi săgeata şi va apărea pictograma unei etichete inteligente. Aceasta este litera
i (de la informaţii), încadrată într-un cerc. Executaţi clic pe pictogramă şi va apărea
meniul etichetei inteligente corespunzătoare simbolului acţiunilor.
Vă este prezentată o listă cu mai multe opţiuni legate de compania care emite
acţiunile respective, plus opţiunile pentru accesarea preţului actualizabil al acţiunilor,
opţiunile pentru afişarea unei pagini din site-ul Web MSN MoneyCentral cu informaţii
despre preţul acţiunilor, ca şi câteva opţiuni suplimentare legate de răspunsul
dumneavoastră ca urmare a apariţiei etichetei inteligente.
Nu sunteţi obligaţi să onoraţi oferta etichetei inteligente. Cu alte cuvinte, puteţi să
scrieţi simbolul acţiunilor într-un anumit loc şi să ignoraţi pictograma etichetei
inteligente. În alt loc, puteţi insera preţul corespunzător acţiunilor cu simbolul respectiv,
acceptând preţul acţiunilor indicat de eticheta inteligentă. În acest mod etichetaţi preţurile
acţiunilor.
O problemă descoperită de unii investitori în privinţa etichetelor inteligente din
domeniul financiar constă nu în faptul că acestea nu inserează preţul acţiunilor, ci că
inserează prea multe informaţii despre acesta.

167
Atunci când selectaţi opţiunea Insert Refreshable Stock Price (inserarea preţului
actualizabil al acţiunilor) din meniul etichetei inteligente, se deschide o casetă de dialog
Insert Stock Price (inserarea preţului acţiunilor), care oferă posibilitatea de a insera
informaţiile despre preţul acţiunilor într-o nouă foaie de lucru sau pornind din celula în
care doriţi să fie plasate informaţiile despre preţ.
Aceasta se datorează faptului că apar mai multe preţuri ale acţiunilor. Este normal să
apară mai multe preţuri. Doriţi să aflaţi preţul la închidere, la deschidere sau preţul
corect? După orele de tranzacţionare, s-ar putea să aveţi nevoie de oricare dintre acestea.
Dacă bursa este deschisă, probabil că veţi dori să aflaţi preţul curent, dar multe strategii se
bazează pe preţul de închidere cel mai recent şi, dacă programul Excel ar returna numai
preţul curent, atunci nu aţi putea analiza datele aşa cum trebuie.
Prin urmare, trebuie să vă aşteptaţi ca, atunci când alegeţi un preţ al acţiunilor, în
locul indicat din foaia de lucru să apară o mulţime de date. Mulţi investitori optează
pentru inserarea informaţiilor despre preţ într-o foaie de lucru separată- sau măcar la o
distanţă de multe celule de porţiunea cu analiza principală din cadrul foii de lucru.
După ce sosesc informaţiile despre acţiunile respective, pot alege ce preţ îi
interesează: ultimul preţ (curent), preţul de închiriere din ziua precedentă, preţul maxim,
minim şi chiar şi alte informaţii despre acele acţiuni, cum ar fi volumul acestora şi
variaţia procentuală faţă de preţul de închiriere din ziua precedentă.
Trebuie să reţineţi locul unde se află datele despre preţuri pe care doriţi să le
vizualizaţi, ca apoi să utilizaţi din nou celula respectivă în porţiunea de analiză a foii de
lucru.
După ce aţi plasat datele în direct despre acţiuni astfel încât să nu vă încurce în foaia
de lucru curentă sau într-o altă foaie de lucru şi după ce aţi notat în ce celulă este stocat
preţul cu care doriţi să lucraţi, reveniţi în porţiunea de analiză sau de raportare a foii de
lucru şi scrieţi semnul egal, urmat de adresa celulei care conţine preţul acţiunilor, ca, de
exemplu, =E31. Preţul din celula aceea va apărea în foaia de lucru, fără toate datele
suplimentare care au sosit prin intermediul etichetei inteligente.
Uneori veţi utiliza datele, cum ar fi simbolul unor acţiuni, fără a dori ca eticheta
inteligentă să fie accesibilă. Poate că pictograma etichetei inteligente continuă să se
ivească acolo unde nu vă trebuie, iar dumneavoastră doriţi să nu vă stea în drum.
Să presupunem că există o companie a cărei denumire uzuală este identică cu
simbolul acţiunilor, cum ar fi IBM. S-ar putea să doriţi ca denumirea de IBM să apară în
cadrul unei celule, fără ca în celula respectivă să fie accesibilă o etichetă inteligentă. Sau
poate că doriţi ca lista simbolurilor acţiunilor să apară în dreptul preţurilor acestora, dar
nu doriţi ca etichetele inteligente să apară în acea coloană cu simboluri.
Atunci când apare săgeata (nedorită) corespunzătoare etichetei inteligente, executaţi
clic pe pictograma etichetei inteligente şi alegeţi din meniu opţiunea Remove This Smart
Tag (eliminarea acestei etichete inteligente ).
Eticheta inteligentă poate apărea în altă parte, dacă scrieţi altundeva simbolul
respectiv, dar această opţiune împiedică apariţia etichetei inteligente în celula curentă.
Astfel puteţi crea o listă cu denumirile companiilor sau cu simbolurile acţiunilor plasate
acolo unde doriţi, fără ca etichetele inteligente să vă incomodeze.

168
Excel Options-Proofing-AutoCorrect Options...-Smart Tag-Financial Symbol (Smart tag
lists)

Smart tag (etichetă inteligentă)

169
Crearea unei pagini Web cu ajutorul programului Word

Programul Word este versatil. Cu ajutorul programului Word puteţi crea pagini Web
bazate pe limbajul HTML, care să fie afişate pe Internet aşa cum apar în Word (cu câteva
excepţii minore, în funcţie de browserul web care este folosit pentru vizualizarea
paginilor web create în Word). În cadrul programului Word puteţi crea nu numai propriile
pagini Web, ci şi publicaţii blog, direct din documentele pe care le creaţi.
Programul Word constituie un instrument-sursă foarte bun pentru crearea
publicaţiilor blog. Puteţi profita de puternicele instrumente pentru scriere şi de facilităţile
privind corectarea gramaticală din cadrul programului Word, care fac ca publicaţiile
dumneavoastră să fie cât mai corecte posibil.
Este adevărat că programul Word nu a fost conceput pentru a fi folosit în proiectarea
paginilor Web. Dacă trebuie să creaţi un site Web corespunzător, atunci probabil că
programul Word mai mult vă va încetini, decât vă va fi de ajutor. Cu toate acestea, pentru
crearea rapidă a unor pagini Web simple, programul Word este foarte bun. De asemenea,
având posibilitatea de a stoca documentele Word într-un format compatibil Web, puteţi
publica repede documentele Word create în trecut, fără a fi necesar să le treceţi printr-un
proces de transformare în pagină Web, înainte de a fi publicate.
Paginile Web pe care le creaţi în programul Word pot prezenta unele probleme la
afişarea în cadrul unor browsere decât Internet Explorer, cum ar fi Firefox. Pentru a vă
asigura că se încarcă şi arată aşa cum doriţi, este bine să testaţi toate paginile Web în
ambele browsere.
Una din cele mai simple modalităţi de creare a unei pagini Web dintr-un document
Word constă în salvarea acestuia ca pagină Web, folosind extensia HTML standard.
Extensia informează programul Word că doriţi ca alţii să poată vizualiza documentul pe
Web.

Executaţi clic pe butonul Office şi selectaţi opţiunea Save As. Se deschide caseta de
dialog Save As (ca în figura de mai sus). Scrieţi denumirea fişierului şi, înainte de a
executa clic pe opţiunea Save, alegeţi opţiunea Web Page Filtered (filtrarea ca pagină
Web) din caseta cu lista autoderulantă Save as Type.

170
Apar şi alte opţiuni, cum ar fi Web Page Single (o singură pagină Web) şi Web
Page, dar acestea sunt pentru site-urile Web compuse din mai multe pagini, iar
dumneavoastră probabil că doriţi să salvaţi documentul Word ca o singură pagină.
Programul Word nu este bine echipat pentru gestionarea şi editarea unor site-uri
Web formate din mai multe pagini.

Dacă documentul Word conţine elemente grafice, atunci programul Word va crea un
dosar pentru ele. Fişierul HTML care este creat va căuta în dosarul acela elemente grafice
atunci când va afişa documentul ca pagină Web.
Executaţi clic pe butonul Change Title (schimbarea titlului) pentru a introduce titlul
paginii Web, care va apărea în bara de titlu a browserului atunci când utilizatorul va
vizualiza pagina Web respectivă. Executaţi clic pe butonul Save pentru a salva
documentul. Salvaţi documentul pe o unitate de stocare de pe calculatorul propriu.
Executaţi clic pe Yes, dacă apare un prompt care vă întreabă dacă documentul va fi salvat
în formatul implicit pentru pagini Web. După ce verificaţi pagina Web în cadrul unui
browser, puteţi să o expediaţi la un server Web.
Imediat ce salvaţi documentul la pagină Web, programul Word ascunde rigla şi
extinde marginile, astfel încât pagina să ocupe tot ecranul. Dat fiind că documentul nu
mai este un fişier Word, nu mai este valabil conceptul de margini pentru tipărire. Pagina
Web poate fi oricât de lungă şi de lată doreşte designerul Web.
Dacă utilizaţi sistemul de operare Windows Vista, salvaţi pagina Web în dosarul
SharePoint Drafts. Aici este locul în care caută programul Internet Explorer paginile
Web, printre documentele locale.
Pentru vizualizarea paginii Web se lansează browserul Web. Parcurgeţi secvenţa
File, Open şi executaţi clic pe butonul Browse, pentru a localiza pagina Web pe care aţi
stocat-o. Executaţi clic pentru a afişa pagina Web în cadrul browserului.

Cele mai noi versiuni ale browserului Internet Explorer nu afişează implicit bara de
meniu, dar conţin meniul tipic care include opţiunea File. Apăsaţi tastele Alt+F pentru a
afişa meniul File, dacă folosiţi browserul Internet Explorer şi meniul nu este vizibil.

171
În cadrul browserului Web, pagina Web creată în programul Word trebuie să apară
şi să arate ca o pagină Web obişnuită. Derulaţi documentul, pentru a vă asigura că totul
arată bine în pagina Web.
După ce v-aţi asigurat că noua pagină Web apare corect în browserul Web,
dumneavoastră sau altcineva mai experimentat va trebui să încărcaţi fişierul-sursă
(împreună cu dosarul, dacă pagina conţine mai multe imagini) pe un server Web, pentru
ca alţii să poată accesa documentul respectiv prin Internet.

Unul dintre avantajele blog-ului faţă de paginile Web tradiţionale rezidă în aceea că
blog-ul este simplu de actualizat. Adeseori, adăugarea unui conţinut nou în blog
presupune doar expedierea unui mesaj de e-mail sau adăugarea unui text în pagina Web,
folosind o interfaţă standard.
Programul Word va publica documentul într-un blog. Scrieţi noua publicaţie blog şi
executaţi clic pe butonul Office, pentru a afişa meniul Office. Parcurgeţi secvenţa
Publish, Blog. Programul Word afişează o casetă de dialog pentru înregistrarea blog-
ului, astfel încât puteţi înregistra informaţiile despre blog prin intermediul programului
Word, pentru ca aceasta să ştie unde va fi plasată publicaţia.

Butonul Office-Publish-Blog

Pentru a plasa publicaţia, trebuie să aveţi acces la blog-ul respectiv şi trebuie să


informaţi programul Word despre înregistrarea acestuia atunci când apare promptul care
vă cere să efectuaţi aceasta.
După ce înregistraţi blog-ul, programul Word adaugă un înlocuitor în partea de sus a
acestuia, unde puteţi scrie titlul publicaţiei blog-ului. Acesta este ca rândul pentru subiect
172
din cadrul unui mesaj de e-mail; intrarea corespunzătoare blog-ului va avea titlul pe care
îl scrieţi aici şi va fi referenţiată conform acestui titlu. Executaţi clic pe textul înlocuitor şi
scrieţi titlul.
Executaţi clic pe opţiunea Publish şi selectaţi un blog la care să expediaţi publicaţia,
din lista blog-urilor la care v-aţi înregistrat prin intermediul programului Word. În câteva
secunde publicaţia dumneavoastră va apărea pe site-ul blog-ului.

Crearea unei pagini Web cu ajutorul programului Excel

Este uşor să salvaţi foaia de lucru Excel ca pagină Web. Dacă foaia de lucru are
înglobate elemente grafice, sunt salvate şi acestea, în cadrul unui dosar pe care îl va
accesa pagina Web respectivă. Paginile Web generate de programul Excel sunt bazate pe
limbajul HTML şi sunt afişate pe Internet aşa cum apar în programul Excel (cu câteva
excepţii minore, în funcţie de browserul Web folosit pentru vizualizarea paginilor Web).
De fapt, programul Excel este mai uşor de folosit decât programul Word pentru
generarea paginilor Web. Caracteristica Publish din programul Excel determină generarea
paginilor Web şi permite vizualizarea acestora în cadrul unui browser Web, fără a fi
necesar să localizaţi şi să deschideţi paginile pentru a le verifica, aşa cum procedaţi în
cazul paginilor Web generate cu ajutorul programului Word.
Evident că programul Excel nu a fost conceput pentru a fi folosit în proiectarea
paginilor Web. Caracteristica Publish dn programul Excel reprezintă o modalitate foarte
bună de plasare a foilor de lucru pe Web.
Dar programul Excel nu are o componentă inerentă pentru proiectarea paginilor
Web, aşa că trebuie să-l consideraţi drept un instrument pentru generarea unor pagini ale
foilor de lucru bazate pe Web, dar nu şi pentru crearea paginilor Web. Pentru aceasta este
mai bun programul Word- iar programul dedicat proiectării paginilor Web este şi mai
bun.

173
După ce foaia de lucru este stocată ca pagină Web, utilizatorii care vor vizualiza
pagina respectivă prin Internet vor putea vedea datele din foaia de lucru, dar nu vor putea
interacţiona cu celulele acesteia, aşa cum ar fi posibil dacă ar utiliza programul Excel.
Foaia de lucru bazată pe Web este numai pentru vizualizare.
Mai întâi, încărcaţi sau creaţi foaia de lucru pe care doriţi să o salvaţi ca pagină
Web. În mod normal, programul Excel salvează tot registrul de lucru ca pagină Web.
Dacă registrul de lucru conţine o singură foaie de lucru, aceasta va constitui pagina
Web. Chiar şi în cazul unor registre de lucru care conţin o singură foaie de lucru, nu
sunteţi obligat să salvaţi pentru Web întreaga foaie de lucru. Selectaţi celulele pe care
doriţi să le salvaţi ca pagină Web, dacă nu doriţi să salvaţi întreaga foaie de lucru.
Cea mai simplă modalitate de creare a unei pagini Web dintr-o foaie de lucru Excel
constă în salvarea acesteia ca pagină Web, prin intermediul casetei de dialog Save As.
Programul Excel va salva foaia de lucru curentă într-un format de fişier bazat pe Web.
Executaţi clic pe butonul Office şi selectaţi opţiunea Save As. Se deschide caseta de
dialog Save As. Scrieţi denumirea fişierului şi, înainte de a executa clic pe butonul Save,
selectaţi opţiunea Web Page din caseta cu lista autoderulantă Save As Type.
Dacă foaia de lucru Excel conţine elemente grafice, atunci programul Excel creează
un nou dosar pentru ele. Pagina Web care rezultă va apela dosarul respectiv atunci când
va afişa foaia de lucru ca pagină Web.

Executaţi clic pe butonul Change Title (schimbarea titlului) pentru a introduce titlul
paginii Web, care va apărea în bara de titlu a browserului atunci când utilizatorul va
vizualiza pagina Web respectivă. Dacă aţi selectat numai o parte din foaia de lucru pentru
a expedia în pagina Web înainte de a deschide caseta de dialog Save As, atunci executaţi
clic pe opţiunea Selection, în caz contrar lăsaţi selectată opţiunea Entire Workbook
(întregul registru de lucru). Dacă aţi executa clic acum pe opţiunea Save, atunci foaia de
lucru (sau celulele selectate) ar fi salvată ca pagină Web, iar dumneavoastră aţi putea

174
deschide browserul Internet Explorer pentru a corecta pagina. Butonul Publish, care nu
este accesibil în caseta de dialog Save As din programul Word permite simplificarea
corecturii, aşa că, deocamdată, nu executaţi clic pe butonul Save.
Executaţi clic pe butonul Publish din caseta de dialog Save As, pentru a deschide
caseta de dialog Publish as Web Page (publicare ca pagină Web). Caseta cu listă
autoderulantă Choose (alege) cuprinde mai multe opţiuni, ca, de exmplu, Entire
Workbook şi Range of Cells (interval de celule). Deşi caseta de dialog Save As permite
selectarea întregului registru de lucru sau a unui interval ales pentru a fi plasat în pagina
Web, caseta de dialog Publish as Web Page pune la dispoziţie aceleaşi opţiuni. Cu
ajutorul acestora, puteţi configura din cadrul acestei casete de dialog pagina Web
corespunzătoare foii de lucru curente. Ori de câte ori veţi salva ulterior foaia de lucru,
pagina Web va fi actualizată conform opţiunilor fixate aici, nu celor din caseta de dialog
Save As. Prin urmare, alegeţi dacă doriţi să salvaţi întreg registru de lucru sau numai un
interval de celule selectate şi, ulterior, nu va mai fi necesar să luaţi această decizie, aşa
cum s-ar întâmpla dacă aţi utiliza numai caseta de dialog Save As.
Scrieţi denumirea fişierului corespunzător paginii Web. Dacă doriţi să creaţi din nou
pagina Web de fiecare dată când efectuaţi modificări în foaia de lucru şi o salvaţi,
executaţi clic pentru a bifa opţiunea intitulată AutoRepublish Every Time This
Workbook Is Saved (republicarea automată de fiecare dată când este salvat acest registru
de lucru).
Lăsaţi bifată opţiunea intitulată Open Published Web Page in Browser
(deschiderea în browser a paginii Web publicate), astfel încât Excel să deschidă
browserul şi să afişeze foaia de lucru ca pagină Web, în clipa în care executaţi clic pe
butonul Publish.
În câmpul File Name alegeţi locul în care salvaţi pagina Web şi notaţi locaţia, astfel
încât, ulterior, dumneavoastră sau webmaster-ul să puteţi expedia fişierele la un server
Web pentru a fi vizualizate pe Internet.
Executaţi clic pe butonul Publish pentru a expedia foaia de lucru la o pagină Web.
Imediat ce executaţi clic pe butonul Publish, programul Excel deschide browserul Web şi
afişează foaia de lucru. Puteţi derula pagina, dacă este necesar să o vizualizaţi în
întregime. Bara de titlu a paginii Web trebuie să reflecte titlul pe care l-aţi adăugat foii de
lucru. Nu veţi putea edita foaia de lucru şi nici nu o veţi putea parcurge celulă cu celulă,
dar aspectul său va fi identic cu cel al foii de lucru din programul Excel, cu condiţia ca
browserul dumneavoastră să fie destul de recent.

Creara unei pagini Web cu ajutorul programului Power Point

Este uşor să salvaţi o prezentare PowerPoint ca pagină Web. Prezentarea le va


apărea celor care o vizualizează pe Internet la fel ca o prezentare obişniută, fiecare
diapozitiv apărând pe măsură ce utilizatorul parcurge prezentarea.
Paginile Web generate de programul PowerPoint se potrivesc bine cu browserele
Web, aşa că orice browser modern le poate afişa. PowerPoint este un program puternic
pentru crearea prezentărilor, dar, totodată, este şi un program surprinzător de bun pentru
pregătirea Web. Dacă trebuie să instruiţi alte persoane pe Web, puteţi să realizaţi aceasta
prin intermediul unei prezentări PowerPoint bazate pe Web.

175
Persoanele care vizualizează prezentarea PowerPoint pe Web o pot parcurge în
ritmul propriu- dictat de viteza de învăţare a fiecărui individ- pentru a asimila conţinutul
pus la dispoziţie. Evident că programul PowerPoint nu a fost conceput pentru a fi folosit
la proiectarea paginilor Web. Caracteristica Publish din programul PowerPoint reprezintă
o modalitate foarte bună de plasare a prezentărilor Web, dar PowerPoint nu conţine
instrumentele inerente pentru proiectarea paginilor Web. Pentru crearea unor site-uri Web
pornind de la zero, programul Word este mai bun, iar un program special de proiectare a
paginilor Web este şi mai bun.
Cea mai simplă modalitate de creare a unei pagini Web din cadrul unei prezentări
PowerPoint constă în salvarea acesteia ca pagină Web prin intermediul casetei de dialog
Save As. Programul PowerPoint va salva prezentarea curentă- sau orice porţiune din
aceasta- într-un fişier care are un format bazat pe Web.
Executaţi clic pe butonul Office şi selectaţi opţiunea Save As. Se deschide caseta de
dialog Save As. Scrieţi denumirea fişierului din caseta cu lista autoderulantă Save as
Type. Dacă prezentarea PowerPoint conţine elemente grafice- cum se întâmplă cu
majoritatea acestora- atunci programul PowerPoint creează un nou dosar pentru ele.
Pagina Web rezultată va apela acest dosar cu elemente grafice, atunci când prezentarea va
fi afişată ca pagină Web.
Executaţi clic pe butonul Change Title pentru a introduce titlul paginii Web, care va
apărea în bara de titlu a browserului Web atunci când utilizatorul va vizualiza pagina
respectivă.
Dacă aţi executa clic acum pe butonul Save, atunci prezentarea ar fi salvată ca
pagină Web, iar dumneavoastră aţi putea deschide browserul Internet Explorer pentru a
corecta pagina Web rezultată.
Butonul Publish nu este accesibil în caseta de dialog Save As din programul Word.
Executaţi clic pe butonul Publish din caseta de dialog Save As, pentru a deschide caseta
de dialog Publish as Web Page. Opţiunile Publish What? (ce se va publica?) vă permit să
stabiliţi exact ce diapozitive doriţi să expediaţi în setul de pagini Web. Desigur, lăsaţi
selectată opţiunea Complete Presentation (prezentare completă) dacă doriţi ca fiecare
diapozitiv să facă parte din setul de pagini. Puteţi executa clic pentru a include notele
vorbitorului sau puteţi debifa opţiunea respectivă, pentru a le omite.
Executaţi clic pe butonul Web Options pentru a modifica opţiunile Web specifice
prezentărilor PowerPoint. Puteţi stabili culorile elementelor de control pentru navigare,
puteţi fixa opţiunile privind browserul şi puteţi stabili chiar şi rezoluţia implicită a
ecranului pe care se va efectua vizualizarea (executând clic pe tabulatorul Pictures şi
modificând opţiunea Screen Size- mărimea ecraului). Executaţi clic pe OK după ce
terminaţi configurarea opţiunilor Web.
Imediat ce executaţi clic pe butonul Publish, programul PowerPoint deschide
browserul Web şi afişează prezentarea. În funcţie de browser şi de configurarea
securităţii, s-ar putea să fie necesar să executaţi clic pentru a accepta afişarea prezentării.
Prezentarea conţine elemente de control care sunt valabile şi nu vor crea probleme de
securitate, dar multe browsere se protejează împotriva afişării automate a prezentărilor,
deoarece în cadrul acestora poate fi programată o ameninţare la adresa securităţii.
Prin urmare, pentru a vizualiza prezentarea în cadrul browserului Web, s-ar putea să
fie necesar să închideţi o casetă de dialog informativă şi să executaţi clic în bara cu

176
informaţii din cadrul browserului ca să alegeţi opţiunea Allow Blocked Content (se
permite conţinutului blocat).
După ce începe prezentarea, veţi vedea diapozitivele în cadrul browserului Web. În
partea din stânga se află titlurile acestora (numite Outline)- presupunând că fiecare
diapozitiv are un titlu. Printr-un clic pe butonul Outline situat în partea de jos a ecranului,
audienţa de pe Web poate ascunde porţiunea Outline, creând mai mult spaţiu pe ecran
pentru fiecare diapozitiv. Butonul Expand Outline determină afişarea în panoul Outline a
detaliilor de nivel secundar (cum ar fi listele cu marcaje) pentru fiecare diapozitiv.
Pentru a vizualiza prezentarea pe Web, trebuie să navigaţi folosind elemente de
control puţin diferite de cele folosite atunci când programul PowerPoint afişează
prezentarea de diapozitive. De exemplu, tastele Page Up şi Page Down nu determină
mutarea înainte şi înapoi în cadrul prezentării bazate pe Web. Executaţi clic pe orice titlu
din panoul Outline, pentru a trece la diapozitivul respectiv. Butoanele Back (înapoi) şi
Forward (înainte) din partea de jos a ecranului determină deplasarea înapoi sau înainte cu
câte un diapozitiv. Executaţi clic pe butonul Slide Show din colţul din dreapta-jos, pentru
a vizualiza prezentarea pe tot ecranul, mutarea înainte efectuându-se printr-un clic pe
butonul stâng al mouse-ului, iar mutarea înapoi printr-un clic pe butonul drept al mouse-
ului şi selectarea opţiunii Back din meniu pop-up.
Puteţi expedia cu uşurinţă documentele, foi de lucru, prezentări şi pagini din
carnetele OneNote în cadrul mesajelor de e-mail. Desigur, cu ajutorul programului
Outlook puteţi expedia mesaje de e-mail cărora le puteţi ataşa fişiere de date Office 2007,
dar programele Word, Excel, PowerPoint şi OneNote facilitează expedierea directă a
mesajelor de e-mail cu date, fără a mai apela la programul Outlook.
De exemplu, atunci când expediaţi prin e-mail un document Word unui destinatar,
trebuie să efectuaţi următoarele, dacă utilizaţi programul Outlook:
Lansaţi programul Outlook, dacă acesta nu este deja activat.
1. Creaţi un nou mesaj de e-mail în cadrul programului Outlook.
2. Ataşaţi documentul Word la mesajul de e-mail, localizând documentul respectiv
pe unitatea de hard-disc şi specificându-l ca ataşare.
3. Expediaţi mesajul.
4. Închideţi programul Outlook (presupunând că nu aveţi nevoie să-l lăsaţi deschis).
5. Reveniţi la programul Word.
Expedierea documentului direct din programul Word permite saltul peste câteva
etape. Chiar dacă programul Outlook este deja activ, este mai simplu să expediaţi
mesajul de e-mail direct din Word, Excel, PowerPoint sau OneNote. În cadrul acestor
programe executaţi clic pe butonul Office pentru a deschide meniul Office. Selectaţi
opţiunea Send şi apoi Email.
Programul din pachetul Office 2007 deschide un nou mesaj de e-mail. Completaţi
câmpul Subject cu denumirea fişierului care conţine documentul respectiv şi ataşaţi la
mesajul de e-mail documentul Word, foaia de lucru Excel sau prezentarea PowerPoint.
Completaţi câmpul To cu adresa destinatarului sau executaţi clic pe butonul To şi
selectaţi din lista Contacts a programului Outlook. Scrieţi un text în corpul mesajului de
e-mail, astfel încât destinatarul să ştie ce cuprinde ataşarea. Toate comenzile din bara
Outlook apar deasupra mesajului de e-mail. Sunteţi liber să fixaţi prioritatea acestuia şi să
schimbaţi formatarea conţinutului său, la fel cum aţi proceda dacă aţi fi creat mesajul
respectiv în cadrul programului Outlook şi aţi fi ataşat acolo fişierul.

177
Executaţi clic pe butonul Send, pentru a expedia mesajul de e-mail destinatarului.
Evident că acesta trebuie să aibă instalat pachetul Office 2007 pentru a putea citi fişierul
ataşat.
Puteţi expedia o pagină OneNote unui destinatar al mesajului de e-mail, dar metoda
diferă puţin de ceea ce aţi văzut în paşii de mai sus. Executaţi clic pe meniul File din
programul OneNote şi selectaţi opţiunea intitulată E-mail. Programul OneNote deschide
un mesaj de e-mail şi înglobează pagina OneNote curentă în suprafaţa pentru editarea din
cadrul mesajului de e-mail. Completaţi câmpul To cu adresa destinatarului sau executaţi
clic pe butonul To şi selectaţi destinatarul din lista Contacts a programului Outlook.
Acum conţinutul mesajului este pagina OneNote, aşa că nu există nici o modalitate
tradiţională de a adăuga un text la acest conţinut. În schimb, programul OneNote include
în mesajul de e-mail un nou câmp numit Introduction (introducere). Scrieţi o scurtă notă
pentru destinatar, în care să descrieţi ce îi expediaţi şi de ce. Apoi executaţi clic pe
opţiunea Send a Copy (expedierea unei copii) şi mesajul de e-mail va porni la drum.
Dacă destinatarul are instalat programul OneNote, atunci va putea deschide ataşarea.
Astfel, conţinutul mesajului de e-mail va afişa pagina OneNote atunci când destinatarul
va deschide mesajul. Destinatarul nu va putea edita sau adnota pagina, deoarece
majoritatea elementelor grafice vor sosi în mesajul primit ca o singură imagine grafică.
Dacă destinatarul are instalat programul OneNote, atunci poate deschide ataşarea la
mesajul de e-mail din cadrul programului OneNote şi poate efectua editări cuprinzătoare,
dacă doreşte.

178
179
Capitolul VII

Prezentarea programului Outlook

7.1 Prezentarea programului


7.1.1. Capacităţile programului Outlook
7.1.2. Ecranul programului Outlook
7.1.3. Stabilirea opţiunilor programului Outlook
7.1.4. Configurarea unui cont de e-mail
7.1.5. Crearea unui mesaj de e-mail
7.1.6. Verificarea corespondenţei
7.1.7. Răspunsul la mesajele de e-mail şi reexpedierea acestora
7.1.8. Organizarea mesajelor de e-mail
7.1.9. Crearea unei semnături pentru mesajele de e-mail
7.1.10. Protecţia împotriva mesajelor de e-mail nesolicitate şi cu
conţinut dăunător
7.2 Crearea unui contact
7.2.1. Adăugarea unei persoane de contact
7.2.2. Tipărirea listei persoanelor de contact
7.2.3. Crearea unei liste de distribuire prin e-mail
7.2.4. Localizarea unei persoane de contact pe hartă
7.2.5. Căutarea persoanelor de contact şi a altor date Outlook
7.3 Programul Outlook în viaţa de zi cu zi
7.3.1. Navigarea prin date şi ore
7.3.2. Configurarea unei întruniri
7.3.3. Utilizarea fluxurilor RSS
7.3.4. Crearea şi distribuirea cărţilor de vizită electronice
7.3.5. Scrierea unei note

180
7.1 Prezentarea programului

7.1.1. Capacităţile programului Outlook

Programul Microsoft Outlook conţine un asortiment imens de caracteristici, datorită


numărului mare de sarcini pe care le îndeplineşte. Programul Outlook vă ajută să
gestionaţi detaliile din viaţa dumneavoastră. Outlook nu este doar un program cu adevărat
interactiv pentru contactare, pentru corespondenţă, pentru sistematizare şi pentru
planificare, ci este şi amuzant de utilizat.
Programul Outlook are probabil interfaţa cea mai puţin schimbată dintre toate
produsele Microsoft, aşa că veţi continua să utilizaţi un meniu pentru a accesa multe
dintre caracteristicile acestuia.
Căutarea datelor în cadrul programului Outlook 2007 este rapidă şi eficientă. Puteţi
efectua căutarea unor cuvinte-cheie în toate înregistrările din cadrul programului Outlook.
Puteţi căuta chiar şi în ataşările la mesajele de e-mail. În toate ferestrele din cadrul
programului Outlook apare un nou panou Search, care pune la dispoziţie o modalitate
rapidă de a găsi exact ceea ce căutaţi.
Pe lângă capacităţile de căutare îmbunătăţite, programul Outlook include şi un lector
RSS, astfel încât să puteţi fi la curent cu ultimele ştiri din site-urile Web şi din fluxurile
RSS la care sunteţi abonat.

Mai jos este prezentată o listă care cuprinde câteva din sarcinile pe care le puteţi
îndeplini cu ajutorul programului Outlook:
- Expedierea şi primirea de mesaje;
- Înregistrarea datelor de contact –de serviciu şi personale;
- Organizarea calendarului;
- Planificarea şedintelor;
- Administrarea şedintelor;
- Urmărirea priorităţilor din listele cu ceea ce trebuie efectuat;
- Scrierea unor note personale, care acţionează ca nişte hârtiuţe adezive galbene
atunci când le vizualizaţi.

7.1.2 Ecranul programului Outlook

Ecranul de deschidere al programului Outlook poate varia considerabil, în funcţie de


felul în care este configurată versiunea dumneavoastră.
În majoritatea situaţiilor, programul Outlook se deschide în vederea Outlook
Today. Vederea Outlook Today este definită într-un dosar din cadrul programului
Outlook, numit Outlook Today. Aceasta afişează o vedere generală a mesajelor, a
activităţilor de efectuat şi a întrunirilor din perioada de timp respectivă. Programul
Outlook stochează mesajele de e-mail şi celelalte tipuri de date într-o serie de dosare.
Puteţi crea dosare care să “îndosarieze” mesajele de e-mail şi celelalte date din cadrul
programului Outlook pe compartimente, astfel încât, ulterior, să puteţi localiza cu
uşurinţă datele respective.

181
1.Vizualizaţi ecranul Outlook Today – selectaţi opţiunea Microsoft Outlook din
meniul Windows. Programul Outlook se va deschide probabil în vederea Outlook
Today. Executaţi clic pentru a tăia toate activităţile pe care le-aţi încheiat pentru ziua de
astăzi. Pe măsură ce efectuaţi activităţile, puteţi execuat clic pentru a le tăia. Vederea
Outlook Today afişează toate întrunirile din perioada curentă. Executaţi clic pe oricare
dintre articolele din vederea Outlook Today pentru a vizualiza detaliile articolului
respectiv.

2. Afişaţi dosarul Inbox – daţi clic pe legătura Inbox din porţiunea Messages
pentru a afişa mesajele de e-mail. Dacă aveţi note cu activităţi de efectuat, atunci
programul Outlook le afişează în panoul To-Do Bar, situat în partea din dreapta a
ecranului. Puteţi ascunde panoul To-Do Bar executând clic pe butonul Close, ca să faceţi
mai mult loc pentru mesajele de e-mail.
Întotdeauna puteţi afişa dosarul Inbox din orice ecran Outlook, dacă executaţi clic
pe opţiunea Mail din lista cu butoanele corespunzătoare diverselor caracteristici, situată
în partea din stânga-jos a ecranului.
3. Vizualizaţi calendarul – daţi clic pe butonul Calendar, aflat printre butoanele
corespunzătoare diverselor caracteristici, în porţiunea din stânga-jos a ecranului Outlook.
Daţi clic pe orice dată a lunii în colţul din stânga-sus al ferestrei, pentru a vizualiza
întrunirile programate pentru data respectivă. Executaţi clic pe butoanele Day, Week sau
Month, din partea de sus a calendarului, pentru a vizualiza calendarul acestor segmente
de timp diferite. Programul Outlook va afişa toate întrunirile din fiecare zi, dar, atunci
când vizualizaţi calendarul pentru o săptămână sau pentru o lună, în majoritatea situaţiilor
nu va fi suficient loc pentru întregul text corespunzător întrunirilor. Daţi dublu-clic pe

182
textul oricărei întruniri pentru a deschide o fereastră care afişează mai multe detalii despre
întrunirea respectivă.
4. Vizualizaţi contactele – daţi clic pe butonul Contacts, situat printre butoanele
diverselor caracteristici din porţiunea din stânga-jos a ecranului Outlook, pentru a afişa
informaţiile de contact. Programul Outlook poate afişa contactele în formatul unor cărţi
de vizită, dar dumneavoastră le puteţi schimba uşor, afişându-le într-un format în care să
vizualizaţi simultan mai multe contacte – alegeţi din lista de opţiuni Current View
situată pe latura din stânga a ferestrei Outlook.
5. Vizualizaţi lista cu ceea ce aveţi de efectuat şi notele – daţi clic pe butonul
Tasks, situate în porţiunea din stânga-jos a ecranului Outlook, pentru a afişa lista cu ceea
ce aveţi de efectuat.
Trageţi spre stânga sau spre dreapta liniile care delimitează coloanele, pentru a
modifica lăţimea coloanelor. Puteţi schimba felul în care apar pe ecran activităţile de
efectuat, alegând din lista de articole din stânga ecranului, grupate sub titlul Current
View.
Programul Outlook acţionează ca un depozit pentru notele pe care le scrieţi şi
administraţi dumneavoastră. Pentru a vizualiza sau a gestiona notele Outlook, daţi clic pe
butonul Notes situat în partea din stânga-jos a ecranului Outlook.

7.1.3 Stabilirea opţiunilor programului Outlook

Probabil că, la prima instalare a programului Outlook, veţi constata că veţi afişa în
mod frecvent detaliile despre opţiunile acestuia. După ce veţi face ca programul Outlook
să se comporte aşa cum doriţi, probabil că veţi naviga spre opţiuni mult mai rar decât în
cazul celorlalte produse Office.
Unul dintre aspectele care nu au fost îmbunătăţite în versiunea Outlook 2007 este
gruparea opţiunilor acestui program într-un format mai intuitiv. De exemplu, schimbarea
modului în care gestionează programul Outlook mesajele de e-mail necesită adeseori
căutarea în mai multe casete de dialog, pentru localizarea opţiunii care se doreşte a fi
modificată; nu există în cadrul programului Outlook un singur loc pentru toate opţiunile
referitoare la e-mail.

1. Solicitaţi opţiunile – parcurgeţi următorii paşi Tools, Options din bara de meniu
Outlook. Este afişată pagina Preferences a casetei de dialog, cu o serie de opţiuni
posibile pentru diversele caracteristici ale programului Outlook.
2. Modificaţi opţiunile pentru e-mail – daţi clic pe butonul Junk E-mail (mesaje
de e-mail nesolicitate) pentru a schimba modul în care programul Outlook tratează
mesajele nesolicitate care vă sunt expediate. Butonul E-mail Options vă permite să
controlaţi ceea ce se întâmplă după ce citiţi şi, opţional, răspundeţi sau reexpediaţi
mesajul de e-mail.
3. Modificaţi opţiunile pentru calendar – secţiunea Calendar din pagina
Preferences controlează intervale de timp afişate în orarul zilnic din calendar. Intervalul
prestabilit este de 15 minute, dar puteţi alege un alt interval, dacă aveţi obiceiul să fixaţi
întruniri mai lungi sau doriţi un interval mai mic între întruniri. Din Calendar Options
modificaţi zilele din săptămâna de lucru, ora de începere şi de terminare a unei zile de
lucru tipice (opţiunea prestabilită este de la 8 la 17), schimbaţi culorile folosite în

183
calendar şi pentru a fixa fusul orar afişat de programul Outlook, printe alte diverse
modificări ale calendarului.
4. Modificaţi opţiunile pentru activităţi – daţi clic pe butonul Task Options
pentru a afişa opţiunile privind culorile corespunzătoare diverselor activităţi, ca şi
notificările legate de diverse activităţi, astfel încât să fiţi informat corect despre cele al
căror termen limită se apropie de expirare.

5. Modificaţi opţiunile privind contactele – daţi clic pe butonul Contact Options


pentru a afişa o listă a opţiunilor legate de dosarul Contacts. Programul Outlook afişează
numele persoanelor de contact ordonate alfabetic după prenume, dar puteţi schimba
modul în care sunt afişate şi ordonate aceste contacte. Puteţi solicita ca programul
Outlook să vă anunţe în cazul în care încercaţi să adăugaţi de două ori acelaşi contact;
dacă debifaţi opţiunea numită Check for Duplicate Contacts, programul Outlook vă
poate lăsa să adăugaţi intrări-duplicat pentru contacte. Programul Outlook verifică
duplicatele numai în funcţie de nume şi se poate întâmpla să aveţi două sau mai multe
contacte cu acelaşi nume.
6. Modificaţi configurările căutării şi cele pentru telefoane mobile – pentru a
schimba felul în care indexează informaţiile programul Outlook, daţi clic pe butonul
Search Options. Pentru a accelera căutarea programul Outlook monitorizează în mod
184
constant activitatea dumneavoastră şi indexează toate datele noi pe care le scrieţi sau care
sosesc în dosarele sale prin poşta electronică sau prin mutare şi copiere de la alte surse.
Programul Outlook nu caută în dosarul Deleted Items atunci când efectuează căutări
generale. Puteţi solicita însă ca programul Outlook să indexeze şi să caute în dosarul
Deleted Items.
Puteţi configura programul Outlook astfel încât să expedieze mesaje pe telefonul
mobil. Butoanele Notification şi Mobile Options controlează modul în care tratează
programul Outlook sincronizarea dintre calculatorul dumneavoastră şi telefonul mobil.
7. Modificaţi celelalte opţiuni Outlook – restul tabulatoarelor din caseta Options a
programului Outlook controlează alte opţiuni privind mesajele de e-mail, ca şi
verificatorul ortografic şi diverse alte articole.
Tabulatorul Mail Format permite modificarea formatului mesajelor dumneavoastră
de e-mail. Programul Outlook poate crea mesaje de e-mail bine formatate şi în culori, dar,
pentru a expedia un astfel de e-mail, programul Outlook îl converteşte în format HTML.
Nu toate sistemele de e-mail sunt configurate pentru a primi mesaje în format HTML.
Dacă expediaţi în mod frecvent mesaje de e-mail care doriţi să fie formatate corect,
indiferent cine le primeşte, atunci va trebui să schimbaţi formatul mesajelor Outlook
folosind opţiunea Plain Text (text simplu). Mai este disponibil şi un format intermediar,
numit Rich Text (text îmbogăţit), care pune la dispoziţie ceva mai multe posibilităţi de
formatare decât mesajele de e-mail formatate din text simplu.
Puteţi adăuga ca fond o textură sau o imagine şi puteţi specifica un font implicit
pentru mesajele de e-mail dacă executaţi clic pe butonul Stationary and Fond (papetărie
şi fonturi) şi selectaţi elementele decorative pe care doriţi să le folosţi în cadrul mesajelor
de e-mail.
Semnăturile permit ataşarea unui mesaj în partea de jos a e-mail-ului. Pentru a crea,
modifica sau specifica o semnătură pentru e-mail, daţi clic pe butonul Signatures.
Tabulatoarele Spelling şi Other vă permit să stabiliţi dacă programul Outlook
verifică ortografia tuturor mesajelor de e-mail înainte de a le expedia, ca şi felul în care
doriţi să fie ataşate panourile Navigation şi Reading şi fereastra To-Do Bar.

7.1.4 Configurarea unui cont de e-mail

Atunci când instalaţi programul Outlook pe un calculator pe care nu s-a folosit o


versiune anterioară pentru e-mail, sau atunci când configuraţi un nou cont de e-mail, este
necesar să anunţaţi programul Outlook despre acel cont de e-mail, astfel încât acesta să
poată expedia şi recepţiona mesajele.
Majoritatea furnizorilor curenţi de servicii de e-mail se conformează anumitor
standarde privind conturile de e-mail, astfel încât configurarea acestora este destul de
uniformă. Mulţi furnizori de ISP(Internet Service Provider) oferă automat discuri CD-
ROM şi rutine de configurare descărcabile, care pregătesc contul de e-mail Outlook în
timp ce configuraţi calculatorul pentru accesul la Internet prin intermediul serviciului
respectiv.

1. Pregătiţi un nou cont de e-mail – parcurgeţi secvenţa Tools, Account Settings.


Daţi clic pe tabulatorul e-mail şi apoi pe butonul New pentru a începe configurarea unui
nou cont de e-mail.

185
2. Stabiliţi tipul contului de e-mail – bifaţi opţiunea Manually configure server
settings or additional server types pentru a configura un sistem de e-mail. Programul
Outlook acceptă toate cele trei categorii de sisteme de e-mail, şi anume: POP3
(majoritatea e-mail-urilor care nu sunt bazate pe Web sunt de tip POP3), IMAP si HTTP
(de exemplu Hotmail). Veţi da clic pe butonul Next pentru a configura un astfel de sistem
de e-mail. Veţi selecta opţiunea Outlook Add-in Connector numai dacă veţi configura
un serviciu Outlook specializat, cum ar fi legătura telefonică între programul Outlook şi
telefonul mobil.
3. Introduceţi numele, adresa de e-mail şi parola – în caseta de dialog Add New
E-mail Account veţi scrie numele, adresa de e-mail şi parola. Programul Outlook solicită
parola de două ori, pentru a se asigura că aceasta este scrisă corect. Din motive de
securitate, parola nu este afişată pe ecran.
4. Aşteptaţi verificarea de pe server - programul Outlook încearcă să verifice
configurările privind adresa de e-mail şi parola. Dacă nu reuşeşte să configureze contul de
e-mail, va mai încerca un lucru, aşa că daţi clic pe butonul Next, dacă primiţi mesajul
“An encrypted connection to your server is not available. Click Next to attempt using an
unencrypted connection ”.
Dacă programul Outlook tot nu reuşeşte, probabil că va fi necesar să contactaţi
furnizorul de ISP pentru a obţine instrucţiunile de configurare. Programul Outlook vă va

186
conduce printr-o serie de casete de dialog care necesită configurări specifice ale
protocoalelor POP3 şi SMTP, cu detalii tehnice care sunt aproape imposibil de cunoscut
în absenţa unei documentaţii.
Dacă programul Outlook reuşeşte, atunci la stânga procedurilor Add New E-mail
Account vor apărea trei semne de validare şi, după ce executaţi clic pe butonul Finish,
noul cont de e-mail va fi configurat.
5. Testaţi contul de e-mail – daţi clic pe butonul Close pentru a închide caseta de
dialog Account Settings şi a testa poşta electronic. Cea mai simplă modalitate de a testa
contul de e-mail constă în a vă expedia dumneavoastră înşivă un e-mail. Mesajul de e-
mail pe care îl expediaţi trebuie să sosească în dosarul Inbox în câteva minute.

7.1.5. Crearea unui mesaj de e-mail

Programul Outlook cuprinde probabil cel mai puternic editor de poştă electronică,
deoarece foloseşte programul Microsoft Word ca bază pentru aceasta. Când creaţi un nou
mesaj de e-mail, folosiţi de fapt programul Word pentru scrierea acestuia.

1. Începeţi un nou mesaj de e-mail – în dosarul Inbox, daţi clic pe opţiunea New.
Puteţi crea un nou mesaj de poştă electronică de oriunde din cadrul programului Outlook,
parcurgând secvenţa File, New, Mail Message. Se deschide caseta de dialog Message,
unde puteţi scrie mesajul de e-mail.
Dacă doriţi să expediaţi un mesaj de e-mail uneia dintre persoanele de contact din
dosarul Contacts, puteţi să afişaţi mai întâi acest dosar, să localizaţi contactul respectiv,
să selectaţi opţiunea Create şi apoi New Message to Contact pentru a deschide caseta de
dialog New Message, cu adresa de e-mail a destinatarului deja completată în câmpul To.
2. Scrieţi destinatarul – în câmpul To, scrieţi adresa de e-mail a destinatarului.
Dacă doriţi să expediaţi mesajul de poştă electronică la mai multe adrese de e-mail,
separaţi adresele respective prin punct şi virgulă (;). În loc de a scrie adresa de e-mail,
puteţi executa clic pe butonul To ca să afişaţi o listă cu adresele de e-mail din dosarul
Contacts, dintre care puteţi alege.
3. Introduceţi un destinatar opţional al copiei la indigo – dacă scrieţi o adresă de
e-mail în câmpul Cc, atunci programului Outlook va expedia o copie a mesajului de e-
mail la acea adresă (sau acele adrese dacă scrieţi mai multe). În loc de a scrie adresa de e-
mail, puteţi executa clic pe butonul Cc pentru a afişa o listă a adreselor de e-mail din
dosarul Contacts, dintre care puteţi alege.
4. Introduceţi un destinatar opţional al copiei la indigo necunoscute –
destinatarul copiei la indigo specificat în câmpul Cc poate fi văzut de către principalul
destinatar.
Programul Outlook oferă de asemenea un câmp pentru copia la indigo necunoscută
(blind carbon copy), care poate fi adăugată la orice mesaj de poştă electronică. Daţi clic
pentru a selecta banda Options a editorului mesajelor de e-mail şi executaţi clic pe
opţiunea Show Bcc. Programul Outlook adaugă un câmp Bcc în mesajul de e-mail. Puteţi
scrie una sau mai multe adrese de e-mail în câmpul Bcc, fără ca destinatarul iniţial să ştie
că aţi expediat o copie a mesajului respectiv destinatarului din câmpul Bcc. Câmpul Bcc
acţionează ca un câmp Cc secret, pe care îl cunoaşteţi doar dumneavoastră şi destinatarul
specificat în câmpul Bcc.

187
5. Scrieţi subiectul – scrieţi subiectul mesajului. Destinatarul va vedea subiectul pe
lista mesajelor primite. Câmpul Subject este important pentru organizarea mesajelor de
poştă electronică în programele de tip Outlook, aşa că nu uitaţi să-l completaţi.

6. Scrieţi mesajul – scrieţi conţinutul mesajului în porţiunea mare destinată


acestuia, situată în partea de jos a casetei de dialog pentru mesajele noi. Abordarea directă
a subiectului ţine de natura mesajelor de poştă electronică. Nu treceţi cu vederea
gramatica şi ortografia şi nu folosiţi prescurtări care pot fi uzuale sau nu din punct de
vedere al destinatarilor.
7. Modificaţi configurările mesajelor de e-mail – benzile Message şi Format
Text conţin operaţiile de formatare pe care le puteţi aplica mesajului de e-mail. Puteţi
utiliza un font special, puteţi utiliza caractere aldine, culori şi caractere cursive, puteţi
centra şi alinia textul şi puteţi chiar verifica ortografia şi gramatica mesajului de e-mail.
Dacă doriţi să semnalaţi importanţa mesajului de e-mail, executaţi clic pe semnul
exclamării din banda Message. Dacă sistemul de poştă electronică al destinatarului
acceptă priorităţile, atunci mesajul dumneavoastră va fi marcat ca având o importanţă
sporită.
8. Ataşaţi un fişier – daţi clic pe pictograma de forma unei agrafe de birou de pe
butonul Attach File din banda Message. În caseta de dialog Insert File care apare,
localizaţi fişierul care va fi ataşat, selectaţi-l şi apoi daţi clic pe butonul Insert pentru a
ataşa fişierul la mesajul respectiv. Puteţi ataşa mesajului mai multe fişiere tinând apăsată
tasta Ctrl în timp ce executaţi clic pentru a selecta mai multe articole din lista care apare.
9. Expediaţi mesajul de e-mail – daţi clic pe butonul Send pentru a expedia
mesajul de e-mail tuturor destinatarilor specificaţi.

188
7.1.6. Verificarea corespeondenţei

Verificaţi în mod regulat dosarul Inbox pentru a vedea ce articole de poştă


electronică vă aşteaptă. Puteţi configura programul Outlook astfel încât să verifice sosirea
noilor mesaje de e-mail la un anumit interval de timp preferat şi puteţi declanşa în orice
moment verificarea apariţiei unor mesaje noi, prin executarea unui clic pe buton.
Dacă doriţi să inversaţi statutul mesajului, puteţi afişa din nou marcajul Unread, în
locul mesajului Read, executând clic-dreapta pe mesaj şi selectând opţiunea Mark as
Unred din meniul pop-up.
Când deschideţi un mesaj care are ataşat un fişier, programul Outlook indică
ataşarea printr-o pictogramă pe care puteţi executa clic-dreapta pentru a salva sau a
deschide fişierul respectiv.

1. Solicitaţi mesajele sosite – daţi clic pe butonul Mail, situat în setul de butoane
corespunzătoare diverselor caracteristici, din partea stângă-jos a ferestrei Outlook. Daţi
clic pe butonul Send/Receive pentru a recepţiona orice eventual mesaj de e-mail care vă
aşteaptă. Poşta electronică soseşte în dosarul Inbox, în afară de cazul în care aţi creat
reguli care să stabilească plasarea sa în funcţie de expeditor sau de un alt atribut.
Coloana denumită Inbox indică subiectul şi expeditorul fiecărui mesaj de e-mail din
dosarul Inbox. De asemenea, apare rândul care conţine subiectul. Dacă în dreapta
subiectului apare pictograma unei agrafe de birou, înseamnă că mesajul respectiv are o
ataşare.

2. Citiţi mesajul de e-mail – daţi clic pe orice mesaj de e-mail din dosarul Inbox,
pentru a afişa conţinutul acestuia în panoul Reading al programului Outlook. Panoul

189
Reading cuprinde o bară de defilare, astfel încât să puteţi derula mesajul în sus şi în jos,
pentru a-l putea citi.
Dacă doriţi să răspundeţi la mesajul de e-mail sau să-l reexpediaţi, aveţi posibilitatea
de a face aceasta. Puteţi clasa pe categorii şi marca mesajele de e-mail pentru a le urmări,
dacă doriţi aceasta.
3. Vizualizaţi ataşarea – dacă un mesaj de e-mail are o ataşare şi recunoaşteţi
expeditorul şi aveţi încredere în el, daţi clic-dreapta pe ataşarea respectivă din panoul
Reading şi alegeţi din meniul pop-up care apare ceea ce doriţi să faceţi cu aceasta. Cel
mai adesea, veţi deschide ataşarea în propria fereastră sau o veţi salva pe unitatea de disc,
într-o locaţie specificată de dumneavoastră.
4. Schimbaţi frecvenţa de verificare a primirii mesajelor – parcurgeţi secvenţa
Tools, Options şi apoi daţi clic pe tabulatorul Mail Setup. Daţi clic pe butonul
Send/Receive pentru a afişa caseta de dialog Send/Receive Groups. Modificaţi valoarea
minutelor din opţiunea All Accounts, situată spre partea de jos a casetei de dialog, pentru
a verifica apariţia mesajelor mai frecvent decât la intervalul prestabilit, de 30 de minute.
Dacă aveţi o conexiune la Internet activă non-stop, atunci puteţi verifica mesajele la
fiecare minut.
Stabilirea numărului de minute din porţiunea When Outlook is Offline este valabilă
pentru legăturile la Internet prin apel telefonic, care nu sunt întotdeauna active.

7.1.7. Răspunsul la mesajele de e-mail şi reexpedierea acestora

Citirea corespondenţei reprezintă doar o parte a procesului de utilizare a poştei


electronice. În afară de a răspunde expeditorului, puteţi reexpedia mesajul altui destinatar
sau mai multor destinatari.
Programul Outlook întreţine un istoric pentru fiecare mesaj de e-mail pe care l-aţi
putea expedia, la care aţi răspuns sau pe care l-aţi reexpediat. Puteţi vizualiza oricând
acest istoric.

1. Răspundeţi unui singur destinatar - mesajul de e-mail la care doriţi să


răspundeţi fiind selectat executaţi clic pe butonul Reply. Programul Outlook deschide o
nouă fereastră pentru mesaje şi plasează în aceasta mesajul de e-mail iniţial, la care doriţi
să răspundeţi. Programul Outlook completează câmpul To cu adresa expeditorului
mesajului iniţial în fereastra pentru mesaje, sub cursorul pentru text. Repetând mesajul
iniţial în partea de jos a e-mail-ului, expeditorului i se va reaminti la ce îi răspundeţi.
Scrieţi răspunsul, acesta va apărea deasupra mesajului de e-mail copiat, la care
răspundeţi.
2. Răspundeţi mai multor destinatari – executaţi clic pe butonul Reply to All şi
programul Outlook va genera un nou mesaj de e-mail, cu adresa de e-mail a expeditorului
în câmpul To şi cu toţi destinatarii copiei la indigo în câmpul Cc.
Posibilitatea de a răspunde mai multor destinatari este utilă atunci când vă aflaţi în
cursul unei discuţii prin e-mail. Expeditorul a plasat mai multe adrese de e-mail în cadrul
mesajului, iar dumneavoastră puteţi adăuga un răspuns tuturor acestor destinatari.

190
3. Reexpediaţi un e-mail - expedierea unui mesaj de e-mail pe care l-aţi primit
către o altă persoană decât expeditorul acestuia este aproape tot atât de similară ca şi
crearea răspunsului către destinatar. Mesajul de e-mail fiind selectat în dosarul Inbox sau
deschis în propria sa fereastră, daţi clic pe butonul Forward. Programul Outlook plasează
mesajul de e-mail al expeditorului într-o nouă fereastră pentru mesaje. Trebuie să
completaţi câmpul To şi, opţional câmpurile Cc şi Bc. Programul Outlook completează
automat câmpul Subject cu subiectul mesajului iniţial, înaintea căruia plasează prefixul
„FW”. După ce adăugaţi propriul mesaj deasupra celui iniţial, care apare în partea de jos a
ferestrei mesajului dumneavoastră de e-mail, daţi clic pe butonul Send pentru a reexpedia
mesajul destinatarului respectiv.
4. Monitorizaţi mesajele reexpediate – dacă răspundeţi la un mesaj sau îl
reexpediaţi, atunci programul Outlook ţine cont de faptul că aţi efectuat aceasta. Data
viitoare când veţi deschide acel mesaj de e-mail, programul Outlook va plasa o manşetă
în partea de sus a acestuia, prin care vă va anunţa data şi ora la care aţi reexpediat mesajul
de e-mail sau la care aţi răspuns la acesta.
5. Găsiţi mesajele corelate - programul Outlook poate afişa un istoric mult mai
amplu decât simplul anunţ că aţi răspuns la un mesaj sau l-aţi reexpediat. Dacă daţi clic
pe mesajul You replied… sau You forwarded… din cadrul mesajului de e-mail şi
selectaţi opţiunea Find Related Messages care apare, atunci programul Outlook caută
toate comunicaţiile prin e-mail cu destinatarul respectiv şi afişează mesajele de e-mail
găsite în cadrul unei ferestre intitulate Advanced Find.
Acolo puteţi studia istoricul mesajelor de e-mail schimbate între dumneavoastră şi
destinatarul respectiv.

7.1.8 Organizarea mesajelor de e-mail

Mesajele de e-mail pot umple dosarul Inbox. Păstrarea mesajelor de e-mail în ordine
este obligatorie în zilele noastre, având în vedere numărul mare de mesaje de e-mail
primite.
191
Ştergerea şi urmărirea mesajelor primite în momentul în care le citiţi nu reprezintă o
problemă. Pentru a şterge un mesaj, este suficient să-l selectaţi şi să apăsaţi tasta Delete
sau să-l trageţi din dosarul Inbox în dosarul Deleted Items, situat în panoul Navigation
din partea stângă a ferestrei Outlook.
Puteţi marca mesajele de e-mail, le puteţi organiza atribuind câte o anumită culoare
diverselor categorii şi le puteţi organiza în dosare adecvate, pentru a vă asigura că
mesajele respective vor primi răspunsurile pe care le doriţi.

1. Trageţi un mesaj în dreptul unui contact – dacă un mesaj de e-mail conţine


informaţii de contact de care veţi avea nevoie, trageţi mesajul respectiv din dosarul Inbox
în dosarul Contacts pentru a crea un contact pe care să vă fie mai uşor să-l utilizaţi
ulterior pentru îmbinarea poştală sau pentru crearea unei cărţi de vizită electronice.
Programul Outlook creează un nou contact, cu numele expeditorului în câmpul Full
Name. Dacă expeditorul a inclus informaţiile pentru contacte, puteţi să le copiaţi şi să le
lipiţi în câmpurile corespunzătoare din cadrul programului Outlook.
2. Trageţi mesajul pentru a planifica o întrunire – dacă un mesaj de e-mail se
referă la o întrunire pe care trebuie să o planificaţi, trageţi mesajul respectiv din dosarul
Inbox în dreptul oricărei date din panoul Date Navigator al ferestrei To-Do Bar.
Programul Outlook deschide o fereastră Appointment, în care este completată data
întrunirii. Introduceţi orele de începere şi de terminare a întrunirii. Fereastra
Appointment conţine mesajul de e-mail pentru a vă aminti detaliile despre întrunirea
respectivă.
3. Marcaţi mesajul – programul Outlook permite marcarea unui mesaj, pentru a fi
urmărit ulterior. Daţi clic pe marcajul mesajului pentru a afişa o serie de opţiuni pentru
marcaje. Marcarea mesajului înseamnă mai mult decât ataşarea unei pictograme ca
marcaj. Programul Outlook expediază o copie a mesajului respective în fereastra To-Do
Bar, ca şi în calendar şi în lista de activităţi, astfel încât să aveţi suficiente indicaţii
privind mesajul pe care doriţi să-l urmăriţi. Dacă marcaţi mesajul pentru a fi urmărit peste
o săptămână, după acest interval de timp veţi primi de la programul Outlook o notificare
care vă va aminti să vă ocupaţi de mesajul respectiv.
4. Creaţi categorii cu denumiri şi culori - programul Outlook 2007 a introdus
culorile pentru organizarea mesajelor. Culorile permit identificarea rapidă a mesajelor de
la anumite persoane-cheie şi despre anumite subiecte-cheie.
În momentul în care atribuiţi prima dată o culoare unei categorii de mesaje de e-
mail, programul Outlook vă cere denumirea categoriei respective. Ulterior, când veţi
atribui mesajelor acea culoare, programul Outlook va utiliza acea denumire pentru
categoria cu culoarea respectivă. La început aveţi în vedere categoriile de nivel superior
pe care le veţi utiliza ulterior, cum ar fi corespondenţa prin e-mail cu clienţii importanţi
sau, eventual, corespondenţa personală.
Daţi clic pe butonul Categorize din bara de instrumente Outlook, pentru a afişa lista
categoriilor. Selectaţi opţiunea All Categories pentru a afişa caseta de dialog Color
Categories. Daţi clic pentru a selecta culoarea unei categorii şi apoi pe opţiunea Rename
pentru a atribui culorii respective o anumită denumire a categoriei. Completaţi şi alte
categorii dacă aveţi în vedere mai multe categorii pe care doriţi să le configuraţi. Daţi clic
pe OK pentru a închide caseta de dialog.

192
7.1.9 Crearea unei semnături pentru mesajele de e-mail

Puteţi adăuga un text în partea de jos a fiecărui mesaj de e-mail expediat, creând o
semnătură pentru e-mail. De fiecare dată când creaţi un mesaj de e-mail, programul
Outlook adaugă automat semnătura în partea de jos a acestuia. Nu trebuie să faceţi nimic,
exceptând cazurile în care nu doriţi să expediaţi semnătura respectivă împreună cu
mesajul de e-mail, situaţie în care puteţi cu uşurinţă şterge semnătura.
Când compuneţi un mesaj de poştă electronică, daţi clic pentru a afişa banda
Message. Daţi clic pe opţiunea Signature, pentru a deschide caseta de dialog Signatures
and Stationary (semnături şi elemente de papetărie).
Daţi clic pe butonul New pentru a crea o nouă semnătură. Atribuiţi semnăturii o
denumire, astfel încât să o puteţi selecta din cadrul unei liste cu alte semnături, pe care s-
ar putea să le adăugaţi ulterior.
După ce semnătura afişează ceea ce doriţi, puteţi începe s-o formataţi după gustul
dumneavoastră. Puteţi aplica semnăturii o anumită culoare sau un anumit font. Puteţi
insera o imagine sau o hiperlegătură. Daţi clic pe butonul Bussines Card pentru a selecta
o carte de vizită electronică ce va fi folosită ca semnătură sau eventual ca o adăugire la
textul semnăturii pe care aţi creat-o.
Data viitoare când veţi crea un nou mesaj depoştă electronic, programul Outlook va
plasa semnătura prestabilită în partea de jos a mesajului.

7.1.10 Protecţia împotriva mesajelor de e-mail nesolicitate şi cu conţinut


dăunător

În lumea de azi suntem obligaţi să avem în vedere problema mesajelor de e-mail


nesolicitate (numite adeseori spam) şi ameninţările la adresa securităţii, care pot sosi în
dosarul Inbox.
Vom prezenta câteva reguli empirice pentru a vă proteja împotriva mesajelor de e-
mail nesolicitate şi a ameninţărilor la adresa securităţii transmise prin poşta electronică:

1. Nu deschideţi ataşările de la expeditori pe care nu-i cunoaşteţi sau în care nu aveţi


încredere.
2. Chiar şi atunci când primiţi un e-mail de la cineva cunoscut fiţi precaut. Priviţi
subiectul mesajului de e-mail şi textul din cuprinsul acestuia, pentru a vă da seama dacă,
într-adevăr, a fost expediat de persoana cunoscută.
3. Instalaţi un software antivirus şi menţineţi-l la zi.
4. Utilizaţi filtrele Junk Email din cadrul programului Outlook.
5. Nu daţi clic pe legăturile din cadrul mesajelor de e-mail suspecte.

Nu vă lăsaţi păcăliţi de cei care practică phishing-ul (e-mail care pare a proveni de
la o sursă cunoscută –de exemplu eBay, PayPal- şi care conţin legături spre site-uri Web
fantomă). Un e-mail de la o companie cu care faceţi afaceri vi se va adresa folosind
aproape întotdeauna numele dumneavoastră, pentru a vă arata astfel că mesajul este
autentic, şi nu vă va cere niciodată parola.

193
7.2 Crearea unui contact

7.2.1. Adăugarea unei persoane de contact

O modalitate de a adăuga o nouă persoană de contact în dosarul Contacts constă în


crearea unei noi intrări pentru persoana respectivă şi completarea detaliilor. Prima dată
când configuraţi programul Outlook, probabil aceasta este operaţia pe care o veţi efectua
în principal, în afară de cazul în care aţi stocat datele despre persoanele de contact într-un
alt program, de unde le puteţi importa.
O modalitate rapidă de creare a unui contact constă în tragerea mesajului de e-mail
în dosarul Contacts. De asemenea, pentru a crea un contact, puteţi executa clic-dreapta
pe numele expeditorului mesajului de e-mail şi selecta opţiunea Add to Contacts
(adăugare la persoanele de contact).
Crearea unui nou contact dintr-un mesaj de e-mail permite omiterea a una sau două
etape, deoarece programul Outlook poate completa în locul dumneavoastră adresa de e-
mail şi, adeseori, şi numele, dar tot va trebui să parcurgeţi majoritatea etapelor pentru a
completa restul detaliilor, cum ar fi adresa şi numărul de telefon. Dacă nu cunoaşteţi toate
informaţiile despre o anumită persoană de contact atunci când creaţi intrarea respectivă,
puteţi completa mai târziu aceste detalii.

1. Vizualizaţi dosarul Contacts – executaţi clic pe butonul Contacts pentru a afişa


persoanele de contact.
2. Solicitaţi introducerea unei noi persoane de contact – executaţi clic pe butonul
New, pentru a deschide o nouă casetă de dialog Contacts.
3. Completaţi informaţiile despre nume – scrieţi numele persoanei de contact şi,
opţional, titulatura şi compania. Caseta cu lista autoderulantă File As pune la dispoziţie
mai multe combinaţii între titulatură, nume şi companie, dintre care puteţi alege pentru a
stabili cum va fi sortată noua persoană de contact în cadrul listei cu celelalte contacte.
4. Completaţi informaţiile despre numerele de telefon şi adresă – introduceţi
informaţiile despre numărul de telefon şi adresa persoanei de contact respective.
Executaţi clic pe săgeata cu vârful în jos situată în stânga porţiunii de adresă, pentru a
alege un alt tip de adresă care va fi introdusă, de exemplu, adresa de acasă. Puteţi stoca
atât adresa de acasă, cât şi adresa de la serviciu, dacă doriţi, deşi în caseta de dialog
Contacts va fi afişat în orice moment numai tipul de adresă pe care l-aţi ales.
Indiferent ce tip de adresă alegeţi să fie afişată în caseta de dialog Contacts, dacă
executaţi clic pe butonul Address (pe care poate să scrie Business sau eventual, Home,
în funcţie de adresa pe care aţi ales să o afişaţi), atunci programul Outlook afişează caseta
de dialog Check Address, în care puteţi să separaţi diversele componente ale adresei
respective. Programul Outlook poate afişa de la sine caseta de dialog Check Address,
dacă scrieţi o adresă a noii persoane de contact care nu pare să respecte un format
standard pentru adrese, deşi dumneavoastră puteţi suprascrie formatul şi executa OK
pentru a accepta ceea ce aţi scris.
5. Completaţi detaliile prezenţei on-line – introduceţi adresa de e-mail, pagina
Web şi adresa pentru mesajul instantaneu (în câmpul IM Address), în cazul în care
cunoaşteţi vreunul dintre aceste detalii. De asemenea, puteţi alege o imagine dintr-o

194
fotografie stocată pe calculatorul dumneavoastră. Executaţi clic pe pictograma imaginii şi
selectaţi imaginea grafică din caseta de dialog Add Contact Picture, pe care o deschide
programul Outlook. Veţi observa că, pe măsură ce adăugaţi detaliile programul Outlook
construieşte cartea de vizită electornică în partea din dreapta-sus a casetei de dialog
Contacts.
6. Adăugaţi câteva note – secţiunea Notes conţine oricâte informaţii doriţi să
păstraţi despre o anumită persoană de contact, ca, de exemplu, numele soţiei.
7. Introduceţi detaliile opţionale – programul Outlook nu afişează toate
informaţiile despre persoana de contact respectivă în principala casetă de dialog
Contacts, ci numai pe cele generale. Executaţi clic de butonul Details pentru a completa
datele suplimentare legate de noua persoană de contact. Executaţi clic pe butonul
General, pentru a reveni la informaţiile generale despre persona de contact respectivă.
8. Salvaţi informaţiile despre persoana de contact – executaţi clic pe butonul
Save & Close pentru a salva informaţiile despre persoana de contact şi a reveni la lista
persoanelor de contact din dosarul Contacts.

7.2.2 Tipărirea listei persoanelor de contact

Programul Outlook poate tipări o listă a persoanelor de contact. Nu este surprinzător.


Surpriza apare atunci când veţi vedea cât de multe forme pot lua aceste informaţii tipărite
despre persoanele de contact. Programul Outlook acceptă majoritatea sistemelor de
organizare a timpului folosite pe scară largă şi va formata lista persoanelor de contact
astfel încât să arate exact aşa cum doriţi dumneavoastră. În plus, puteţi specifica numai
anumite persoane de contact care vor fi incluse pe listă, astfel încât să puteţi tipări atât o
listă de serviciu, cât şi una personală a înregistrărilor, atunci când aveţi nevoie de o astfel
de listă pe hârtie.

Executaţi clic pe dosarul Contacts pentru a afişa persoanele de contact.


1. Afişaţi cardurile cu adrese – executaţi clic pentru a selecta opţiunea Address
Cards din secţiunea Curent View a panoului Navigation.
2. Selectaţi câmpurile care vor fi afişate – parcurgeţi secvenţa View, Current
View, Customize Current View (personalizarea vederii curente), executaţi clic pe
butonul Fields şi stabiliţi ce câmpuri doriţi să fie tipărite. Derulaţi lista din dreapta şi
executaţi clic pe orice câmp care doriţi să fie eliminat, apoi executaţi clic pe butonul
Remove. Pentru a adăuga un câmp care nu se află în lista din dreapta, derulaţi lista din
stânga şi executaţi clic pe orice câmp pe care doriţi să-l adăugaţi, apoi executaţi clic pe
butonul Add. Utilizaţi butoanele Move Up şi Move Down pentru a schimba ordinea.
Executaţi clic pe OK pentru a închide caseta de dialog Show Fields.
3. Selectaţi un stil de tipărire – parcurgeţi secvenţa File, Print. Programul Outlook
permite selectarea stilului pe care doriţi să-l utilizaţi pentru ieşire. Sunt disponibile mai
multe formate, printre care unul asemănător cărţilor de telefoane, care permite
minimizarea spaţiului şi tipărirea doar a numelor, adreselor şi numerelor de telefon.
4. Tipăriţi informaţiile despre persoanele de contact – executaţi clic pe OK
pentru a tipări informaţiile despre persoanele de contact.
5. Configuraţi detaliile speciale privind pagina – în funcţie de cum doriţi să
realizaţi tipărirea şi de tipul de hârtie sau teancul de carduri pe care doriţi să tipăriţi, s-ar

195
putea să fie necesar să executaţi clic pe butonul Page Setup din caseta de dialog Print,
pentru a modifica pagina avută în vedere. Puteţi accesa caseta de dialog Page Setup şi
parcurgând secvenţa de opţiuni din meniu File, Page Setup, Define Print Styles. Caseta
de dialog Page Setup pune la dispoziţie toate posibilităţile de modificare a dimensiunilor
marginilor şi paginii, necesare pentru a vă asigura că datele vor fi tipărite exact aşa cum
doriţi.

7.2.3 Crearea unei liste de distribuire prin e-mail

După ce introduceţi şi salvaţi informaţiile despre persoanele de contact, veţi utiliza


aceste informaţii în mai multe feluri, în funcţie de necesităţile proprii. Una dintre cele mai
frecvente modalităţi în care veţi folosi informaţiile despre persoanele de contact va consta
în expedierea unor mesaje de e-mail acestora.
Atunci când expediaţi un mesaj de poştă electronică mai multor destinatari, separaţi
adresele lor de e-mail din câmpurile To, Cc şi Bcc prin punct şi virgulă, (;). Dacă
expediaţi în mod frecvent mesaje de e-mail unui anumit grup de persoane, selectarea sau
scrierea tuturor numelor acestora în fiecare mesaj devine repede o corvoadă. În loc de a
introduce manual toate adresele de e-mail, veţi descoperi că este mai simplu să creaţi o
listă de distribuire, urmând ca data viitoare când veţi dori ca toţi să primească un anumit
mesaj, să expediaţi pur şi simplu mesajul respectiv celor aflaţi pe lista de distribuire.

1. Vizualizaţi dosarul Contacts – executaţi clic pentru a afişa persoanele de


contact. Minimizaţi fereastra To-Do Bar dacă aceasta ocupă prea mult spaţiu pe ecran,
întrucât vă veţi concentra asupra detaliilor despre persoanele de contact în timp ce veţi
construi lista de distribuire.
2. Solicitaţi lista de distribuire – parcurgeţi secvenţa File, New, Distribution List
(Ctrl+Shift+L sunt tastele de scurtătură pentru aceasta). Programul Outlook deschide
caseta de dialog Distribution List.
3. Adăugaţi persoane de contact pe listă – daţi clic pe butonul Select Members
din banda Distribution List. Programul Outlook deschide caseta de dialog Select
Members. Derulaţi lista în jos şi executaţi clic pe contactele individuale, pentru a adăuga
persoanele respective pe lista de distribuire pe care o construiţi. Ţineţi apăsată tasta Ctrl
în timp ce executaţi clic pentru a selecta mai multe nume. Dacă selectaţi un nume pe care
nu doriţi să-l adăugaţi, executaţi clic din nou pe acesta pentru a-l deselecta.
Puteţi scrie un nume în caseta Type Name or Select from List, pentru a începe
căutarea persoanelor de contact al căror nume încep cu literele respective, dacă doriţi să
localizaţi un nume mai repede decât derulând lista de dedesubt.
4. Terminaţi lista – daţi clic pe butonul Members pentru a adăuga numele selectate
pe lista de distribuire. După aceasta, toate numele apar în dreapta butonului, împreună cu
adresele de e-mail corespunzătoare. Puteţi executa clic în interiorul acestei casete de text
ca să ştergeţi oricare dintre intrări cu ajutorul tastei Backspace. În plus, puteţi adăuga mai
multe nume la cele care există deja.
Executaţi clic pe OK pentru a închide caseta de dialog.
5. Denumiţi şi salvaţi lista – scrieţi o denumire în câmpul Name din caseta de
dialog Distribution List, pentru a atribui denumirea respectivă acestei liste de distribuire.

196
Executaţi clic pe butonul Save & Close din caseta de dialog Distribution List, pentru a
reveni la dosarul Contacts.
6. Localizaţi lista de distribuire – noua listă de distribuire va apărea ca intrare în
cadrul dosarului Contacts. Va apărea pictograma corespunzătoare distribuirii, pentru a
arăta că este vorba de o listă, deşi denumirea pe care i-aţi atribuit-o va reprezenta de
asemenea un indiciu sugestiv privind scopul intrării respective.
Pentru a vizualiza lista de distribuire, executaţi dublu-clic pe intrarea
corespunzătoare din dosarul Contacts. Se deschide din nou caseta de dialog Distribution
List, care afişează toate intrările din cadrul listei respective. Puteţi gestiona informaţiile
despre persoanele de contact după cum este necesar, adăugând unele noi şi eliminându-le
pe cele care nu doriţi să mai facă parte din lista respectivă.
7. Expediaţi un e-mail la adresele din lista de distribuire – daţi clic pe opţiunea
Mail şi apoi parcurgeţi secvenţa File, New, Mail Message (Ctrl+N sunt tastele de
scurtătură), pentru a deschide o casetă de dialog corespunzătoare unui nou mesaj de poştă
electronică. În loc de a scrie adresa de e-mail sau de a executa clic pe butonul To pentru a
selecta o listă de nume, scrieţi primele câteva litere din denumirea listei de distribuire şi
apăsaţi tastele Ctrl+K. Programul Outlook deschide caseta de dialog Check Names, de
unde puteţi alege lista de distribuire. Programul Outlook introduce denumirea completă a
listei de distribuire în caseta To, dar plasează semnul plus lângă denumirea respectivă.
Dacă executaţi clic pe denumirea listei, programul Outlook o extinde astfel încât să
afişeze în câmpul To toate numele din cadrul listei, separate prin punct şi virgulă. Nu
puteţi restrânge la loc această listă, asa că nu o extindeţi decât dacă este necesar. S-ar
putea să fie necesar dacă expediaţi un mesaj de e-mail special fiecărei persoane din cadrul
listei de distribuţie, exceptând eventual o persoană. Extinderea listei şi eliminarea unui
nume constituie un proces mult mai simplu decât crearea unei alte liste de distribuire, din
care să lipsească numele respectiv.
Atunci când daţi clic pe butonul Send, programul Outlook expediază mesajul de e-
mail tuturor persoanelor din cadrul listei de distribuire.

7.2.4 Localizarea unei persoane de contact pe hartă

Localizaţi o persoană de contact şi vizualizaţi aproape instantaneu o hartă care vă


arată unde locuieşte aceasta. Va trebui să lucraţi on-line. Dacă sunteţi abonat la un
serviciu prin apel telefonic, programul Outlook va realiza legătura la Internet atunci când
veţi solicita harta.

1. Localizaţi o persoană de contact – deschideţi dosarul Contacts şi derulaţi până


la persoana de contact pe care doriţi s-o găsiţi pe hartă. Puteţi executa clic pe barele de
defilare, puteţi executa clic pe o literă pentru a găsi numele care încep cu litera respectivă
sau puteţi căuta persoana de contact respectivă.
2. Deschideţi fereastra cu informaţiile despre persoana de contact – executaţi
dublu-clic pentru a deschide fereastra cu informaţiile despre persoana de contact
respectivă. Nu există nici o modalitate de a afişa harta cu adresa persoanei de contact,
decât din fereastra corespunzătoare persoanei de contact respective.
3. Localizaţi adresa care va fi găsită pe hartă – executaţi clic pe săgeata în jos din
dreptul adresei, pentru a afişa tipul adresei pe care doriţi să o găsiţi pe hartă. Unele

197
persoane de contact vor avea mai multe tipuri de adrese, de la serviciu şi de acasă. Dacă
aveţi stocată o singură adresă a persoanei de contact respective şi aţi ales acea adresă
pentru corespondenţă poştală, atunci nu va fi necesar să deshideţi caseta cu lista
autoderulantă a adreselor pentru a alege o altă adresă.
4. Solicitaţi harta – daţi clic pe butonul Map din banda Contact. Programul
Outlook caută pe Web pentru a localiza harta, apoi deschide browserul Web al sistemului
dumneavostră de operare şi afişează harta.
5. Vizualizaţi harta – programul Outlook plasează o pictogramă de forma unei
piuneze în dreptul adresei, pe hartă. Atunci când este afişată harta, puteţi indica spre
piuneză şi transfoca harta, pentru a vizualiza mai multe detalii, puteţi obţine indicaţii
privind traseul auto, puteţi şterge piuneza sau puteţi expedia harta respectivă ca ataşare la
un mesaj de e-mail, în funcţie de ceea ce alegeţi dintre opţiunile pop-up care apar atunci
când indicaţi piuneza.
Parcurgeţi secvenţa Collections, Add Pushpin (adăugare piuneză) pentru a adăuga
o altă adresă pe hartă, dacă doriţi să marcaţi mai multe locuri care apar pe aceeaşi hartă.
6. Obţineţi indicaţii privind traseul auto – pentru a obţine indicaţii privind traseul
auto, executaţi clic pe opţiunea Driving Directions şi introduceţi adresa de pornire, apoi
adresa de destinaţie în caseta Start, respectiv End. Dacă poziţia piunezei reprezintă
punctul de destinaţie sau cel de plecare pentru traseul despre care doriţi să primiţi
indicaţii, selectaţi opţiunea Drive From sau Drive To, din meniul pop-up care apare
atunci când indicaţi piuneza, apoi scrieţi adresa destinaţiei sau a originii; programul
Outlook completează cealaltă casetă cu adresa din dreptul piunezei. Executaţi clic pe
opţiunea Get Directions pentru a vizualiza indicaţiile privind traseul auto, pe care le
puteţi tipări pentru efectuarea excursiei. Derulaţi caseta de text cu indicaţii, pentru a le
vizualiza pe toate pe ecran.
Dacă doriţi să verificaţi cum este traficul înainte de a pleca, daţi clic pe opţiunea
Traffic a hărţii, ca să obţineţi date în timp real despre traficul din zona adresei respective.
Deşi nu sunt disponibile pentru toate oraşele şi localităţile, veţi obţine adeseori aceste
date, mai ales dacă este vorba despre o zonă foarte populată.

7.2.5 Căutarea persoanelor de contact şi a altor date Outlook

În versiunea Outlook 2007 posibilităţile de căutare au fost îmbunătăţite substanţial


faţă de versiunile precedente. Veţi putea localiza persoanele de contact cu uşurinţă şi veţi
găsi rapid adresele de e-mail.
Noua caracteristică Instant Search (căutare instantanee) reprezintă cea mai rapidă
modalitate de a localiza ceea ce doriţi să găsiţi.
Dacă rulaţi versiunea Outlook 2007 în mediul Windows Vista, vi se va cere să
instalaţi caracteristica Instant Search prima dată când o veţi utiliza. Atunci când solicitaţi
instalarea acesteia, programul Outlook descarcă unele informaţii de pe Internet şi
instalează instrumentele Instant Search necesare. În programul Outlook apare caseta
Instant Search, indiferent dacă această caracteristică a fost instalată sau nu.

1. Localizaţi dosarul de e-mail - executaţi clic pentru a afişa dosarul Inbox,


dosarul Sent Items (articole expediate) sau orice alt dosar pentru e-mail în care aţi creat
şi aţi stocat mesaje de poştă electronică.

198
2. Căutaţi un text – caseta Instant Search se află în partea de sus a ferestrei Inbox.
Executaţi clic acolo şi începeţi să scrieţi cuvântul sau expresia pe care doriţi s-o
identificaţi în cadrul dosarului Inbox. Programul Outlook începe căutarea potrivirilor în
clipa în care scrieţi prima literă. În timp ce continuaţi să scrieţi, programul Outlook
îngustează căutarea şi afişează sub caseta Instant Search mesajele de e-mail care conţin
termenul căutat. Programul Outlook evidenţiază prin fond galben toate locurile din
subiectul mesajului de e-mail sau din cuprinsul acestuia în care găseşte termenul căutat.
3. Îngustaţi căutarea – executaţi clic pe săgeata din dreapta casetei de text Instant
Search, pentru a deschide opţiunile Instant Search suplimentare. Veţi putea îngusta
căutarea. De exemplu, în loc de a căuta un termen în toate mesajele de e-mail scrise,
puteţi căuta termenul respectiv pe rândul Subject, căutând eventual şi un nume în caseta
de text From. Executaţi clic pe săgeţile cu vârfurile în jos din dreptul casetelor From,
Body, Subject şi To, pentru a specifica şi alte elemente ale poştei electronice în care
puteţi efectua căutarea, cum ar fi câmpul Bcc, sau căutarea unor mesaje de anumite
dimensiuni sau a datei la care v-a fost expediat un mesaj de e-mail.
Puteţi adăuga mai multe criterii de căutare executând clic pe opţiunea Add Criteria,
pentru a îngusta şi mai mult rezultatele căutării.
4. Schimbaţi opţiunile de căutare – executaţi clic pe săgeata cu vârful în jos
situată în dreapta expresiei din caseta Instant Search şi selectaţi opţiunea Search Options
pentru a schimba comportamentul casetei Instant Search. Apare caseta de dialog Search
Options, unde puteţi limita dosarele în care se va efectua căutarea, puteţi schimba
culoarea de evidenţiere a textului localizat şi puteţi modifica alte aspecte legate de caseta
Instant Search.
5. Creaţi un dosar pentru căutare – un dosar pentru căutare (Search Folder) este
un dosar pentru poşta electronică, ce conţine scurtături spre mesajele de e-mail, deoarece,
de fapt programul Outlook nu mută şi nici nu copiază mesajele într-un dosar numit
Search Folder. Dosarul Search Folder este virtual, prin faptul că doar apare ca şi cum ar
conţine mesaje de e-mail. Mesajele de e-mail respective corespund criteriilor pe care le-
aţi specificat pentru acel dosar Search Folder.
Vizualizarea unui dosar Search Folder în acţiune ajută la înţelegerea scopului şi
conţinutului său. Pentru a crea un dosar Search Folder, parcurgeţi secvenţa File, New,
Search Folder. Programul Outlook afişează caseta de dialog New Search Folder.
În caseta de dialog sunt enumerate câteva criterii pe care le puteţi fixa pentru noul
dosar Search Folder pe care doriţi să-l creaţi. Derulaţi în jos, pentru a vizualiza mai multe
opţiuni. Presupunem că doriţi să creaţi un dosar Search Folder numai pentru mesaje de e-
mail care cuprind un anumit cuvânt, cum ar fi “Vânzare” sau “Reducere”. Derulaţi până
la opţiunea Mail with Specific Words, executaţi clic pe butonul Choose şi adăugaţi pe
listă cuvintele Vânzare şi Reducere. Atunci când executaţi clic pe OK, caseta de dialog
New Search Folder afişează în caseta de text Show Messages cuvintele Vânzare sau
Reducere, pentru a indica tipul de mesaje de e-mail care vor fi stocate în acest dosar
Search Folder. Atunci când executaţi clic pe OK pentru a închide caseta de dialog New
Search Folder, programul Outlook adaugă un nou dosar în interiorul dosarului Search
Folders din panoul Navigation. De asemenea, programul Outlook începe să caute prin
mesajele de e-mail pe cele care îndeplinesc criteriile de căutare.
Puteţi crea oricâte dosare Search Folder doriţi; programul Outlook le stochează pe
toate în dosarul Search Folders din panoul Navigation. Executaţi clic pe semnul plus din

199
dreptul dosarului Search Folders din panoul Navigation, ca să afişaţi dosarele pentru
căutare pe care le-aţi creat.
Ori de câte ori doriţi să efectuaţi o căutare pe care este posibil să o repetaţi în viitor,
creaţi câte un dosar Search Folder pentru aceasta. Ulterior nu va trebui să configuraţi din
nou operaţia de căutare; pur şi simplu afişaţi conţinutul acelui dosar Search Folder, pentru
a vizualiza rezultatele căutării curente.
6. Utilizaţi facilitatea Instant Search pentru căutarea persoanelor de contact –
localizarea unei persoane de contact în cadrului dosarului Contacts este relativ simplă,
atunci când începeţi popularea acestui dosar. Dosarul Contacts conţine o casetă Instant
Search. Scrieţi primele câteva litere ale intrării corespunzătoare persoanei de contact pe
care doriţi să o găsiţi; nu sunteţi obligat să vă limitaţi doar la căutarea numelor, scrieţi
orice text sau cifre din orice câmp cu informaţii despre persoana de contact respectivă şi
programul Outlook va începe imediat localizarea persoanelor de contact care corespund
căutării specificate.

7.3 Programul Outlook în viaţa de zi cu zi

7.3.1 Navigarea prin date şi ore

Navigarea prin calendarele cu date şi ore din cadrul programului Outlook,


administarea întrunirilor şi scrierea rapidă a unor note pentru a le consulta ulterior
reprezintă adeseori necesităţi zilnice.
Puteţi schimba calendarul Outlook, astfel încât acesta să funcţioneze aşa cum
preferaţi dumneavoastră. Puteţi vedea dintr-o privire o anumită zi, săptămână sau lună.
Puteţi tipări calendare pentru uzul propriu off-line sau pentru a le înmâna altora orarul
dumneavoastră.
Pentru a vizualiza calendarul, executaţi clic pe butonul Calendar din programul
Outlook, situat în colţul din stânga-jos. Acesta apare în următoarele secţiuni principale:

 Date Navigator – apare ca un panou în care este afişat implicit calendarul unei
luni şi care vă permite să parcurgeţi rapid calendarul întregului an;
 Daily Scheduler (orarul zilnic) – permite introducerea şi editarea întrunirilor din
ziua curentă sau din alte zile.

Atunci când deschideţi prima dată calendarul, panoul Date Navigator evidenţiază
întotdeauna data curentă (preluând informaţiile de la ceasul intern şi calendarul
calculatorului), prin deplasarea unui pătrat în jurul zilei respective. Orarul zilnic
corespunzător datei curente apare pe ecran, indicând întrunirile din această zi –dacă există
– plus lista activităţilor curente.

1. Schimbaţi ziua afişată – executaţi clic pe o anumită dată din cadrul panoului
Date Navigator – sau oriunde în altă parte şi apăsaţi tastele cu săgeţi spre stânga şi spre
dreapta pentru a muta selectorul peste diverse date. În timp ce efectuaţi aceasta, orarul
zilnic se schimbă, afişând întrunirile din fiecare zi selectată.
2. Treceţi la vederea unei luni calendaristice – daţi clic pe butonul Month (lună),
situat deasupra orarului zilnic, pentru a vizualiza dintr-o dată întreaga lună. Executaţi clic

200
pe butonul Week (săptămână) pentru a vizualiza o săptămână şi apoi din nou pe butonul
Day (zi) pentru a vizualiza întrunirile zilei selectate din panoul Date Navigator.
3. Schimbaţi luna vizualizată – schimbaţi lunile executând clic în stânga sau în
dreapta denumirii lunii din panoul Date Navigator sau executând clic pe luna din
calendar şi selectând din lista pop-up a lunilor, care apare.
4. Expediaţi calendarul prin e-mail – executaţi clic pe legătura Send a Calendar
via E-mail pentru a expedia calendarul unuia sau mai multor destinatari, prin poştă
electronică. Programul Outlook afişează caseta de dialog Send a Calendar via E-mail,
unde puteţi selecta un interval de date calendaristice şi detaliile intervalului respectiv.
Puteţi să selectaţi nivelul detaliilor pe care doriţi să le includeţi în e-mail şi să specificaţi
dacă doriţi să fie afişate numai orele.
După stabilirea opţiunilor daţi clic pe butonul OK şi programul Outlook va ataşa
calendarul la mesajul de e-mail. Completaţi detaliile despre destinatar şi subiect şi
executaţi clic pe butonul Send pentru a expedia mesajul prin e-mail.
5. Pregătiţi calendarul pentru tipărire – parcurgeţi secvenţa File, Page Setup
pentru a afişa caseta Page Setup. Alegeţi formatul pentru calendarul pe care doriţi să-l
tipăriţi. Programul Outlook acceptă aproape orice tip de format pentru calendar şi aproape
orice format pentru agendă. Puteţi schimba nivelul detaliilor care vor apărea pe pagina
tipărită, puteţi specifica tipul hârtiei şi puteţi introduce un antet sau un subsol pentru a fi
incluse în paginile calendarului tipărit. Daţi clic pe butonul OK pentru a închide caseta de
dialog Page Setup.
6. Tipăriţi calendarul - parcurgeţi secvenţa File, Print pentru a afişa caseta de
dialog Print. Caseta de dialog Print cuprinde un buton Page Setup – pentru cazul în care
doriţi să faceţi şi alte modificări ale formatului calendarului – ca şi opţiuni pentru datele
de începere şi de terminare, pentru a limita tipărirea la anumite zile.

7.3.2 Configurarea unei întruniri

Atunci când stabiliţi o întrunire în cadrul programului Outlook, puteţi introduce


oricât de puţine sau de multe detalii despre întrunirea respectivă. Puteţi controla
următoarele detalii:

 Subiectul întrunirii;
 Locul acesteia;
 Datele şi orele de începere şi de terminare;
 Cu cât timp înainte vă aminteşte programul Outlook de întrunirea respectivă, prin
intermediul unei caste de dialog de tipul ceas deşteptător;
 Ce persoane de contact trebuie să participe la întrunire;
 Recurenţa întrunirii;
 Prioritatea întrunirii.

1. Selectaţi vederea Day – afişaţi calendarul şi executaţi clic pe butonul Day pentru
a afişa vederea unei singure zile. Executaţi clic pentru a selecta din panoul Date
Navigator ziua în care doriţi să fixaţi întrunirea.

201
2. Stabiliţi ora întrunirii – executaţi dublu-clic pe ora la care doriţi să stabiliţi
întrunirea. Se deschide caseta de dialog Appointment (întrunire), unde puteţi introduce
detaliile despre întrunirea respectivă.
3. Introduceţi detaliile despre întrunire – introduceţi subiectul şi locul de
desfăşurare a întrunirii. Programul Outlook ţine evidenţa locurilor pe care le adăugaţi,
astfel încât nu mai este necesar să le scrieţi din nou pentru întrunirile următoare.
Fixaţi orele de începere şi de terminare sau executaţi clic pe opţiunea All Day
Event, dacă doriţi să planificaţi o întrunire pentru întreaga zi.
Scrieţi eventualele note legate de întrunirea respectivă în porţiunea mare pentru text,
de sub detaliile despre întrunire.
4. Fixaţi o oră la care să vi se amintească despre întrunire – executaţi clic pe
săgeata de lângă ora la care vi se va aminti despre întrunire (din grupul Options al benzii
Appointments), pentru a alege o altă oră la care să fiţi atenţionat, dacă nu vă convine ora
prestabilită.
5. Stabiliţi intervalul de recurenţă – daţi clic pe butonul Recurrence (recurenţă)
pentru a deschide caseta de dialog din Appointment Recurrence (recurenţa întâlnirii),
dacă întrunirea respectivă va avea loc de mai multe ori. Programul Outlook completează
orele de începere şi de terminare şi include o durată prestabilită, toate acestea putând fi
schimbate de dumneavoastră.
6. Invitaţi participanţii – executaţi clic pe butonul Invite Attendees (invitarea
participanţilor) din banda Appointment, pentru a transforma întrunirea în şedinţă. Daţi
clic pe butonul Addres Book pentru a deschide carnetul de adrese Contacts din cadrul
programului Outlook şi a alege membrii pe care îi veţi invita la şedinţă. Programul
Outlook le va expedia acestora un e-mail, prin care îi va anunţa despre şedinţă.
7. Primiţi nota cu anunţul întrunirii – la ora indicată pentru a vi se aminti despre
întrunire, programul Outlook afişează o notă prin care vă anunţă despre întrunire în cadrul
casetei de dialog Reminder. Executaţi clic pe opţiunea Dismiss All pentru a şterge toate
anunţurile, pe opţiunea Dismiss pentru a şterge numai anunţul selectat sau pe opţiunea
Open Item pentru a deschide caseta de dialog corespunzătoare anunţului selectat, unde
puteţi citi notele despre întrunirea respectivă.
Butonul Snooze (temporizare) şi opţiunile pentru oră din stînga butonului Snooze
permit selectarea unei anumite ore din viitor la care vi se va aminti din nou despre
întrunirea iminentă. Programul Outlook va afişa caseta de dialog Reminder, pentru a vă
aminti despre întrunire.

7.3.3 Utilizarea fluxurilor RSS

Fluxurile RSS (Really Simple Syndication) aduc date de pe Web pe suprafaţa


dumneavoastră de lucru. În loc de a naviga la un site Web pentru a vizualiza informaţiile
din cadrul acestuia şi în loc de a solicita un mesaj de e-mail despre modificările apărute,
puteţi configura un flux RSS pentru site-ul respectiv, astfel încât programul Outlook să vă
anunţe atunci când apar articole noi în cadrul acelui site.
Înainte de apariţia fluxurilor RSS, trebuia să vizitaţi în mod regulat site-ul Web,
pentru a vedea eventualele noutăţi. Dacă nu existau noutăţi, atunci însemna că aţi pierdut
timp navigând acolo. Fluxurile RSS sunt automate şi apar direct pe suprafaţa de lucru în

202
clipa în care conţin o nouă informaţie din cadrul site-ului Web respectiv, aşa că, practic,
se obţin actualizări instantanee ale site-urilor Web care sunt monitorizate.
Atunci când este disponibil un flux RSS, lectorul RSS din programul Outlook
primeşte un sumar. Puteţi executa clic pe acest titlu pentru a vizualiza detaliile de pe site,
fără a părăsi programul Outlook.

1. Localizaţi un site cu un flux RSS – localizaţi un site cu un flux RSS la care


doriţi să vă abonaţi. Majoritatea acestor site-uri au câte un buton RSS de culoare
portocalie. (Uneori pe acest buton scrie XML, în loc de RSS.)
Dacă folosiţi browserul Internet Explorer 7.0 sau o versiune ulterioară a acestuia,
atunci bara de instrumente IE cuprinde un buton RSS, care devine portocaliu dacă site-ul
pe care îl vizitaţi în mod curent pune la dispoziţie un flux RSS. Daţi clic pe butonul RSS
din IE sau pe butonul RSS al site-ului, pentru a vă abona la fluxurile RSS din site-ul
respectiv.
2. Verificaţi abonamentul RSS – site-ul vă va cere să verificaţi fluxul RSS. Apare
o casetă de dialog, care permite schimbarea denumirii fluxului, ca şi direcţionarea
acestuia spre un dosar Outlook. Implicit, programul Outlook creează un dosar Feeds
(fluxuri) atunci când vă abonaţi la primul flux RSS, iar fluxurile primite se vor afla în
dosarul acela. Puteţi opta pentru descărcarea fiecărui fişier ataşat evenimentului unui flux,
în caz că există, astfel încât să puteţi citi off-line întregul flux. Executaţi clic pe opţiunea
Subscribe (abonare) pentru a adăuga site-ul respectiv la fluxurile Outlook
3. Vizualizaţi fluxurile – panoul Navigation conţine dosarul Feeds. În interiorul
dosarului Feeds se vor afla fluxurile, enumerate după denumire şi plasate în câte un dosar
propriu.
În fundal, programul Outlook actualizează fluxurile pe tăcute. Executaţi clic pe
semnul plus din dreptul dosarului Feeds, pentru a extinde conţinutul acestuia, ca să vedeţi
ce se află acolo în momentul respectiv.
4. Vizualizaţi un anumit articol din cadrul fluxului – după ce executaţi clic pentru
a vizualiza un anumit dosar al fluxului, conţinutul acestuia apare în centrul ecranului
Outlook, în cadrul unui panou al ferestrei, care are titlul fluxului respectiv în partea de
sus. Daţi clic pe orice articol vă interesează, pentru a vizualiza rezumatul acestuia în
panoul Reading (citire), situat în partea din dreapta a ecranului Outlook.
5. Citiţi articolul – presupunând că nu aţi optat pentru descărcarea ataşărilor, daţi
clic pe legătura View Article pentru a deschide browserul Web la pagina cu detaliile
fluxului iniţial.
Prin utilizarea fluxurilor RSS, preluaţi controlul asupra momentului în care doriţi să
vizualizaţi conţinutul, fără riscul de a pierde din vedere vreun articol. Rezumatele sunt
expediate regulat în dosarul Feeds şi aşteaptă acolo să le acordaţi atenţie. Nu este necesar
să răsfoiţi toate site-urile Web pe care le vizitaţi în mod regulat, pentru a vizualiza noile
actualizări din cadrul acestora.

7.3.4 Crearea şi distribuirea cărţilor de vizită electronice

În versiunea Outlook 2007, o noutate o reprezintă cărţile de vizită electronice. Aveţi


control total asupra aspectului cărţii de vizite electronice şi asupra tuturor informaţiilor
afişate. Toate persoanele de contact din dosarul Contacts au câte o carte de vizită

203
electronică, pe care o creează programul Outlook atunci când adăugaţi detaliile despre
contactul respectiv. De asemenea, atunci când primiţi o carte de vizită electronică de la
cineva, puteţi adăuga persoana respectivă în dosarul Contacts, prin simpla plasare a cărţii
de vizită a acelei persoane în dosarul Contacts.
Cartea de vizită electronică preia formatul cărţilor de vizită care sunt folosite de ani
de zile şi pot fi recunoscute imediat. În plus, atunci când tipăriţi dosarul Contacts, puteţi
opta pentru imprimarea vederii sub forma cărţilor de vizită, efectuând tipărirea pe un
teanc de astfel de carduri, pentru a crea o cartotecă în care să aveţi cărţile de vizită ale
tuturor persoanelor de contact.

1. Vizualizaţi cartea de vizită electronică – localizaţi şi daţi dublu-clic pe orice


contact din dosarul Contacts, pentru a vizualiza caseta de dialog Contacts
corespunzătoare acestuia. În partea de jos a casetei de dialog se află cartea de vizită
electronică a acelei persoane de contact. Dacă schimbaţi informaţiile din cadrul cărţii de
vizită, informaţiile respective se vor schimba şi în celelalte părţi ale casetei de dialog
Contacts. Dacă schimbaţi informaţiile din caseta de dialog Contacts, atunci programul
Outlook actualizează informaţiile din cadrul cărţii de vizită electronice.

2. Editaţi direct cărţile de vizită – daţi clic pe butonul Business Card din banda
Contacts, pentru a edita cartea de vizită a persoanei de contact respective. Se deschide
caseta de dialog Edit Business Card (editarea cărţii de vizită). Aici puteţi schimba
aspectul cărţii de vizită, puteţi schimba pozitia imaginii şi puteţi şterge acele detalii din
cadrul cărţii de vizită pe care nu doriţi să le împărtăşiţi celorlalţi, în cazul în care o veţi
ataşa vreodată la un mesaj de e-mail sau o veţi folosi în cadrul unei semnături pentru e-
mail. Executaţi clic pe butonul OK pentru a salva modificările pe care le-aţi adus
formatului cărţii de vizită electronică sau executaţi clic pe opţiunea Reset Card
(refacerea cărţii de vizită) pentru a readuce cartea de vizită la starea sa anterioară.

3. Expediaţi o carte de vizită electronică – daţi clic pe săgeata din dreapta


butonului Send pentru a afişa o listă de opţiuni privind contactul respectiv. Selectaţi
opţiunea Send as Business Card (expediere sub forma unei cărţii de vizită) pentru a
expedia cartea de vizită electronică unui destinatar prin poştă electronică. Programul
Outlook deschide un mesaj de e-mail care conţine cartea de vizită.

4. Completaţi mesajul de e-mail – completaţi destinatarul şi subiectul, adăugaţi un


mesaj opţional în partea de sus a mesajului de e-mail şi daţi clic pe butonul Send pentru a
expedia destinatarului mesajul de poştă electronică.
Când destinatarul primeşte şi deschide mesajul de e-mail, va vedea cartea de vizită
în partea de jos a eventualului mesaj pe care l-aţi inclus în e-mail. Destinatarul poate trage
cartea de vizită în dosarul său Contacts, pentru a crea un nou contact corespunzător
cărţii de vizită respective. Desigur că şi dumneavoastră puteţi face acelaşi lucru.

5. Vizualizaţi contactele sub forma unor cărţi de vizită – când vizualizaţi dosarul
Contacts, executaţi clic pe opţiunea Business Card din grupul Current View al
panoului Navigation, pentru a vedea cărţile de vizită ale tuturor persoanelor de contact.

204
7.3.5 Scrierea unei note

Notele din programul Outlook sunt echivalentele hârtiuţelor galbene adezive care se
folosesc frecvent. Puteţi plasa nota în cadrul programului Outlook, pentru a o putea
regăsi, edita sau şterge ulterior. Pentru a vizualiza notele proprii, executaţi clic pe butonul
Notes situat în colţul din stânga-jos al ecranului Outlook.

1. Solicitaţi o notă – pentru a crea o nouă notă, executaţi clic pe butonul New Note
din bara de instrumente, care apare atunci când executaţi clic pe butonul Notes, ca să
afişaţi o fereastră pentru note, de culoare galbenă.
2. Scrieţi nota – nota galbenă actionează ca un procesor de text miniatural din
cadrul programului Outlook. Începeţi să scrieţi şi vor apărea detaliile despre nota
respectivă. În funcţie de cantitatea de informaţii pe care o va conţine nota, puteţi trage
colţul din dreapta-jos al acesteia, pentru a-i mări sau micşora dimensiunile.
3. Modificaţi opţiunile privind nota – daţi clic pe pictograma din colţul din stânga-
sus al ferestrei notei, pentru a afişa o listă de opţiuni disponibile. Putţi clasifica notele pe
categorii, folosind sistemul de codificare prin culori. După ce schimbaţi culoarea de
clasificare a notei respective, fondul acesteia capătă culoarea aceea.
Opţiunile permit salvarea notei şi crearea uneia noi, salvarea notei în cadrul unui
fişier de pe disc, reexpedierea notei ca mesaj de e-mail, copierea şi lipirea în şi din
cuprinsul notei, crearea unui nou contact pe baza notei, tipărirea sau închiderea acesteia.
4. Închideţi şi salvaţi nota – după ce terminaţi de scris textul notei, daţi clic pe
butonul Close, pentru a salva nota respectivă în dosarul Notes din cadrul programului
Outlook.
5. Vizualizaţi notele – când vizualizaţi dosarul Notes, veţi vedea notele sub forma
unei serii de pictograme în fereastra Notes. Dacă sub nota respectivă va fi afişat tot
conţinutul acesteia, înseamnă ca programul Outlook vă arată întregul mesaj; în caz
contrar, trebuie să indicaţi o anumită notă, pentru ca programul Outlook să afişeze
conţinutul acesteia.
6. Schimbaţi vederea – daţi clic pe butonul corespunzător din porţiunea Current
View a panoului Navigation, pentru a selecta o nouă vedere a notelor. În funcţie de textul
notelor şi de numărul acestora, s-ar putea să constataţi că o altă vedere, cum ar fi Notes
List este mai utilă pentru administrarea notelor decât vederea prestabilită, bazată pe
pictograme.

205
BIBLIOGRAFIE

1. Cezar Mihălcescu – Bazele informaticii, Ed. Pro Universitaria, 2006.


2. Cezar Mihălcescu, Beatrice Sion, Cristina Titrade-E-Tourism, Ed. Pro
Universitaria 2009
3. Cezar Mihălcescu, Beatrice Sion, Cristina Titrade-Managementul Sistemelor
Informatice în turism, Ed. Pro Universitaria 2008
4. Cezar Mihălcescu- Bazele informaticii, Aplicaţii în domeniul turismului. Editura
Lumina Lex februarie 2003
5. Cezar Mihălcescu- Birotică, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Iunie
2003
6. Cezar Mihălcescu- Informatică Generală, Editura Academiei de Înalte Studii
Militare 2004
7. Greg Perry- Microsoft Office 2007 5 în 1, Editura Teora
8. Anckar, B. And Walden (2001) - Intruducing web tehnology in a small peripheral
hospitality organization, International Jurnal of Contemporary Hospitality Management.
9. Augier, M., Shariq,S. And Vendelo,M.(2001) - Understanding context: its
emergence, transformation and role in tacit knowledge sharing, Journal of Knowledge
Management, 5(2).
10. Barsoum,K. (2004) - ECommerce is the great enabler, Management Today, 5.
11. Buhalis,D. And Licata,C. (2002) - The eTourism intermediaries, Tourism
Management, 23(3).
12. Cook,S. (2001) - Travel planners: how they use the web today,presentation at
ENTER2001 Conference, Montreal.
13. Buhalis,D. (2000) - Information technology and tourism, in Gartner, W. And
Lime, D.W., Trend in Outdoor Recreation,Leisure and Tourism, CAB International,
Oxford.
14. Buhalis, D. Cooper, C. (1998) - Competition or co-operation: small and medium
sized tourism enterprises at the destination, in Laws, E., Faulkner, B. And Moscardo, G.,
Embracing and Managing Change in Tourism, Routledge,London.
15. Earl, M. (1998) - Information Management: the Strategic Dimension, Clarendon
Press, Oxford.
16. Evans,D. (2000) - Third world war, Business and Technology, January, 22-24.
17. Davenport, T. (1993) - Process Innovation: Reengineering Work through
Information Technology, Harvard Business School Press, Boston, Massachusetts.
18. Gupta, U. (1996) - Management Information Systems: A Managerial
Perspective, Thompson Learning-Course Technology, Boston.
19. Jackson,C. (1998) - Building a competitive advantage through information
technology, Long Range Planning, 22(4).
20. Hopper,L. (1990) - Ratting SABRE- new ways to complete on information,
Harvard Business Review, 68(3).
21. Laudon, K. And Laudon, J. (2002) - Management Information Systems:
Managing the Digital Firm, 7th edn, Prentice Hall, Upper Saddle River New Jersey.
22. Marcussen, C. (1999) - The effects of Internet distribution of travel and tourism
services on the marketing mix: no-frills, fair fares and fare wars in the air, Information
Technology and Tourism, 2(3/4).

206
23. Pollock, A. (1999) - Marketing destinations in a digital world, Insights, May
24. Porter, M. (1989) - Building competitive advantage by extending information
systems, Computerworld, 23(41).
25. Tapscott,D. (1996) - The Digital Economy: Promise and Peril in the Age of
Networked Intelligence, McGraw-Hill, New York.

207
208