Teorie Competențe Digitale

Prof.
Andreea Drăguș
TEORIE COMPETENȚE DIGITALE
Descrierea calculatorului
Introducere
Calculatorul este, în esenţă, un ansamblu de componente cu funcţionare specifică având ca scop
prelucrarea datelor. Componentele ansamblului se împart în două mari categorii:
 hardware (aparatura propriu-zisă),
 software (instrucţiuni, date care formează programe, aplicații).
Calculatorul este o maşină programabilă, cu două caracteristici:
 răspunde într-un mod bine definit la un set de instrucţiuni bine definite,
 execută o secvenţă de instrucţiuni înregistrată (program).
Clasificarea calculatoarelor după mărimi şi putere duce la următoarele categorii, destinate unor
activităţi specifice:
 calculatorul personal (Personal Computer, PC): un ansamblu de dimensiuni mici,
destinat unui utilizator singular. Funcţionarea să se bazează pe un microprocesor.
Cuprinde următoarele componente minimale: unitatea centrală, tastatura pentru
introducerea datelor, monitorul pentru vizualizare şi un dispozitiv de stocare pentru
salvarea datelor. Este utilizat pentru activităţi curente care nu vehiculează cantităţi mari
de date şi nu pretind o rapiditate deosebită.
 staţia de lucru (Workstation), este un calculator performant destinat unui utilizator
singular. Este asemănătoare calculatorului personal, însă dispune de unul sau mai multe
microprocesoare puternice şi de un monitor performant. Este utilizată pentru proiectarea
asistată de calculator, prelucrare grafică şi dezvoltare de software, în general pentru
aplicații care necesită o putere de calcul şi o viteză de lucru moderate, cu capabilităţi
grafice relativ mari.
 minicalculatorul, destinat utilizării multiple, este capabil să deservească simultan un
număr de până la 200 de utilizatori.
 mainframe, calculator destinat utilizării multiple, este capabil să deservească simultan un
număr de utilizatori de ordinul miilor.
 supercalculatorul, un calculator multiprocesor extrem de rapid, capabil să execute sute de
milioane de instrucţiuni pe secundă. Este utilizat pentru aplicații care necesită un număr
foarte mare de calcule matematice (de exemplu, grafică animată, calcule de dinamica
fluidelor şi propagări, previziuni meteorologice). Diferenţa între supercalculator şi
mainframe, respectiv minicalculator, constă în faptul că acestea din urmă sunt capabile să
execute mai multe programe în mod concurent (în acelaşi timp), în timp ce
supercalculatorul execută foarte rapid mai puţine aplicaţii.
Hardware
Sub denumirea generică de hardware se regăsesc toate componentele fizice ale calculatorului. În
linii foarte mari, elementele calculatorului sunt cele care se văd:
 unitatea centrală, care se prezintă sub forma unei carcase în care sunt conţinute
componentele electronice: sursa de alimentare, procesorul, placa de bază, memoria RAM
(pentru stocarea temporară a datelor), discul dur (hard disk) etc. Unitatea prezintă un
panou frontal pe care se afla butoanele de pornire/oprire şi reset, ledurile care semnalează
funcţionarea sistemului şi activitatea hard disk-ului şi a reţelei şi dispozitivele de stocare
permanentă a datelor pe suport magnetic extern (unităţi de dischetă (floppy), CD-ROM,
1
Prof. Andreea Drăguș
tape-unit, şi un panou în spate unde există prizele de conectare pentru monitor, tastatură,
mouse, imprimantă, rețea etc.
 echipamente de intrare a datelor: tastatură, mouse, joystick, tabletă grafică, space ball,
microfon, cameră digitală (webcam) etc.,
 echipamente de ieșire a datelor: monitor, difuzoare de sunet,
 alte periferice: scanner, imprimantă, unităţi de stocare externe etc.
În funcție de utilizarea ulterioară a calculatorului, se determină care din componentele hardware
sunt necesare. Se aleg astfel: procesorul, placa de bază, memoria, placa video şi unităţile de
stocare de date, monitorul, tastatura, mouse-ul şi carcasa, după criterii specifice. Pe lângă acestea
calculatorul poate fi dotat şi cu hardware specific anumitor aplicații, cum ar fi plăci de achiziţie
de date, de prelucrare video, de sunet, de reţea etc.
Unităţi de măsură
 bit-ul (BInary digiT), este cea mai mică unitate de informaţie. Termenul a fost utilizat
pentru prima oară în 1946 de către John Tucky, statistician şi consilier a cinci preşedinţi
americani. Un bit poate avea două valori logice: 0 şi 1. Informaţia semnificativă se obţine
prin combinarea biţilor în unităţi de informaţie mai mari. Bitul este utilizat pentru
măsurarea vitezei de transfer a datelor (biţi/secundă).
 byte-ul (BInary TErm), sau octetul (simbolizat prin B), este format din 8 biţi consecutivi,
este unitatea de informaţie care stochează un caracter. Byte-ul este utilizat la măsurarea
capacității de stocare (KB, MB, GB). Multiplii byte-ului sunt: kilobyte-ul (1kB=1024B),
megabyte-ul (1MB=1024kB=1048576B), gigabyte-ul (1GB=1024MB=1073741824B)..
Placa de bază
Placa de bază (Printed Circuit Board, PCB) este placa principală a unui calculator, pe
care se află circuite, conectori pentru plăci adiţionale, procesorul, BIOS-ul (Basic Input/Output
System), memoria, interfaţa cu dispozitivele de stocare de date, porturile (paralel, serial), slot-
urile pentru plăcile de extensie, controlerele pentru periferice (monitor, tastatură, unitatea de
disc). Toate aceste cipuri de pe placa de bază poartă numele colectiv de cipset.
Se pot defini trei categorii de plăci de bază, în funcţie de complexitate:
 plăcile integrate sunt alegerea potrivită pentru utilizatorii care nu doresc să se confrunte
cu probleme de compatibilitate între componente şi care doresc să folosească sistemul
pentru rularea de aplicații de nivel mediu. Aceste plăci au de obicei controlerele video şi
de sunet şi modem-ul integrate.
 a doua categorie de plăci este cea de nivel mediu, fără controler video integrat. Alegerea
plăcii video se face de către utilizator. Plăcile au controler audio integrat, care poate fi
dezactivat în cazul în care se apelează la o placă de sunet specializată.
 a treia categorie este constituită din plăcile destinate aplicațiilor profesionale.
1. Hardware, software și tehnologia informației (TI)

"Modul cum culegi, administrezi si folosești informația fac din tine un câștigător sau un
înfrânt în viață”, în această manieră dramatică sintetizează Bill Gates rolul tehnologiei și
informației.
Este tot mai evident faptul că în prezent existenta fiecărui individ în parte, ca si a întregii
societăți în ansamblul ei, capătă un ritm din ce în ce mai alert, devine tot mai marcată de
necesitatea cunoașterii rapide, complete si corecte a realității înconjurătoare, pentru ca luarea
2
deciziilor să fie făcută ferm, oportun si competent. Aceasta duce, inevitabil, la creșterea
volumului de informații ce trebuie analizat, de unde o diminuare a operativității în acțiune.
Din punct de vedere structural, pornind de la diferențierea modulelor fizice si logice,
calculatorul electronic (el însuși un sistem informatic) are două componente:
 hardware, (pe scurt hard): ansamblul elementelor fizice si tehnice cu ajutorul
cărora datele se pot culege, verifica, transmite, stoca si prelucra, suporturile de
memorare a datelor precum si echipamentele de redare a rezultatelor - reprezintă
componentele ce pot fi practic atinse;
 software, (pe scurt soft): ansamblul programelor, procedurilor, rutinelor care
controlează funcționarea corectă si eficientă a elementelor hard; există sub formă
de, concepte si simboluri, nu are substanță.
Tehnologia informației (TI) reprezintă normele si procedeele de colectare, memorare,
transmitere si prelucrare a datelor, în vederea obținerii rezultatelor scontate, cu ajutorul
calculatorului electronic.
Structura unui calculator personal

Din punct de vedere funcțional, hardware-ul unui calculator este format din:
 Unitatea Centrală de Prelucrare (CPU) sau procesorul, ce este compusă din:
Unitatea de Comandă si Control (UCC) si Unitatea Aritmetică si Logică (UAL);
 Unitatea de memorie internă (UM) formata din memoria ROM si memoria RAM;
 Unitatea de memorie externă
 Sistemul de Intrare/Ieșire (S I/O), care este alcătuit din:
a) Dispozitive periferice de intrare (DP /I);
b) Dispozitive periferice de ieșire (DP /O);
c) Interfețe;
d) Dispozitive periferice de intrare - ieșire
e) Magistrale de transmitere a comenzilor de control, informațiilor si
instrucțiunilor.
Observații:
Unitatea Centrală de Prelucrare (CPU), sau procesorul, ce este compusă din:
 Unitatea de Comandă si Control (UCC) primește instrucțiunile de la memorie, le
interprețează si, corespunzător, emite comenzi către UAL, respectiv comenzi de
transfer către S I/O si memoria externă.
 Unitatea Aritmetică si Logică (UAL) are rolul de a executa operații aritmetice si
logice cu date furnizate de memorie si de a depune în memorie rezultatul obținut.
Unitatea centrală de prelucrare (UCP) mai este numită si Central Processing Unit (CPU).
Se află în interiorul carcasei calculatorului montată pe placa de bază (mainboard sau
motherboard). Aceasta este placa principală dintr-un calculator.
Procesorul
Procesorul (Central Processing Unit, CPU) este „creierul” calculatorului. Pe
calculatoarele personale este format dintr-un singur cip numit microprocesor.
Cele două componente tipice ale microprocesorului sunt :
 unitatea aritmetică şi logică (efectuează operaţiile aritmetice şi logice),
 unitatea de control (extrage instrucţiuni din memorie, le decodifică şi apelează unitatea
aritmetică şi logică atunci când este necesar).
3
Microprocesoarele diferă între ele după următoarele caracteristici:

 setul de instrucţiuni care pot fi executate,
 lăţimea de bandă (numărul de biţi procesaţi într-o singură instrucţiune),
 frecvenţa (ciclul de ceas, tactul) măsurată în MHz, mai nou în GHz (câte instrucţiuni poate
să execute respectivul microprocesor într-o secundă).
Pentru ultimele două caracteristici, cu cât este mai mare valoarea, cu atât este mai puternic
procesorul. De exemplu, un procesor pe 32 de biţi care lucrează la 50MHz este mai puternic
decât unul de 16 biţi care lucrează la 25MHz.
În ceea ce priveşte prima caracteristică, în funcţie de complexitate, procesoarele pot fi cu
instrucţiuni complexe (Complex Instruction Set Computer, CISC) sau reduse (Reduced
Instruction Set Computer, RISC). Procesoarele RISC sunt mai rapide, instrucţiunile din setul
respectiv sunt mai puţine şi mai simple. De asemenea, procesoarele RISC sunt şi mai ieftine şi
mai ușor de executat din punct de vedere tehnologic.
Dintre funcții le procesorului pot fi amintite:
 execută instrucțiuni individuale pentru programe si controlează operațiile efectuate
de alte componente ale computerului;
 realizează calculele si operațiile logice;
Fiecare microprocesor este alcătuit din mai multe micromodule interconectate prin
intermediul unor căi de comunicație numite magistrale interne, pe care circulă date sau
instrucțiuni, a căror viteză de deplasare depinde de doi factori:
 lățimea - numărul benzilor de circulație; deoarece pe fiecare bandă circulă un bit, se
poate vorbi despre lățimi convenabile (de 8, 16, 32, 64 sau 128 de biți transmiși în
paralel);
 frecventa de tact - numărul de pași de lucru (tacturi)pe care poate să îi facă
procesorul în fiecare secundă; se măsoară în megahertzi (MHz), iar mai nou, în
gigahertzi (GHz).
 Cuvântul procesorului(se exprimă in biți)
 Tipul procesorului(X86, X64)
Memoria
Memoria calculatorului desemnează modul fizic de stocare internă a datelor pe cipuri
electronice.
Există mai multe tipuri de memorii :
 ROM (Read Only Memory), memorie care permite doar citirea, nu şi scrierea datelor.
Toate calculatoarele conţin memorie ROM, în care sunt scrise instrucţiunile de pornire a
calculatorului.
 RAM (Random Access Memory), memoria cu acces aleator. Acest tip de memorie permite
atât citirea cât şi scrierea de date. La oprirea calculatorului, datele din memoria RAM care
nu au fost salvate pe disc se pierd. Accesul la datele stocate se face aleator, nu succesiv,
oricare celulă de memorie poate fi apelată independent. Există şi memoria de tip SAM
(Serial Access Memory), cu acces serial sau secvenţial, ca o bandă magnetică.
 PROM (Programmable ROM), memorie în care se poate stoca un program. Ca şi memoria
ROM, şi PROM este ne-volatilă (datele înscrise în ea nu se pot șterge).
 EPROM (Erasable PROM), este un tip special de PROM care se poate șterge prin
expunerea la ultraviolete.
4
 EEPROM (Electrically EPROM), este un tip special de PROM care se poate șterge prin
expunerea la sarcină electrică.
 DRAM (Dynamic RAM), construită din perechi de tranzistori şi condensatori, fiecare astfel
de pereche formând o celulă de memorie care reprezintă un bit. Condensatorul stochează
informaţia în una din cele două stări posibile, 0 sau 1, iar tranzistorul permite citirea sau
schimbarea stării condensatorului. Starea condensatorului nu este permanentă, el se
menţine încărcat doar câteva milisecunde, după care se descarcă. Pentru păstrarea
informaţiei, condensatorul trebuie reîncărcat periodic, de unde şi numele de memorie
dinamică.
 SDRAM (Synchronous DRAM), memorie capabilă a se sincroniza cu frecvenţa de tact a
procesorului.
 RDRAM (Rambus DRAM), cu magistrală de date de mare viteză numită canal Rambus,
variantă mai scumpă, utilizată în prezent la acceleratoarele grafice.
 DDR-SDRAM (Double Data Rate-SDRAM), care primeşte şi transmite date atât pe
alternanţa pozitivă a ciclului procesorului cât şi pe cea negativă, ceea ce conduce la
dublarea ratei de transfer a datelor faţă de SDRAM.
Se numeşte rată de transfer de date viteza cu care se transmit datele de la o componentă la
alta. Unitatea de măsură este Bps (Bit Per Second), cu multiplii kBps, MBps, GBps.
Alături de puterea procesorului, cantitatea de memorie este un factor la fel de important în
creşterea performanţei sistemului. Pentru un sistem pe care urmează să ruleze aplicații de birou,
128MB de memorie RAM se vor dovedi suficienţi. Pentru jocuri sau prelucrări grafice s-ar
impune un minim de 256MB.
Memoria internă
Este compusă din:

 Memoria ROM (Read Only Memory) - nu își pierde conținutul la oprirea
calculatorului, nu poate fi "scrisă" de către utilizator (este inscripționată de către
producător cu ajutorul unei aparaturi speciale), este de capacitate redusă (până la
2MB) si este folosită pentru stocarea informații lor despre hardware(BIOS-ul,care
este esențial la pornirea calculatorului);
 Memoria RAM (Random Access Memory) - este o memorie volatilă (se pierde la
oprirea calculatorului), poate fi atât citită cât si modificată si este folosită pentru
stocarea programelor si datelor, fiind considerată principala memorie de lucru a
calculatorului;
Este formată, în general, dintr-un sistem de circuite integrate alcătuite, în principal, dintr-
un număr mare de celule de memorie, fiecare celulă fiind un circuit care poate stoca un bit de
informație. (Bit de la binary digit - cea mai mică unitatea de informație reprezentabilă într-un
calculator; poate lua doar valorile O si 1).
Memoria internă este zona de stocare temporară a datelor într-un calculator. Termenul
memorie este folosit pentru a desemna cipurile reale capabile să păstreze datele.
Deoarece calculatorul recunoaște numai două stări, datele supuse prelucrării sunt
transformate în șiruri de cifre O si 1, indiferent în care dintre cele două tipuri de memorie, RAM
sau ROM se află.
Bit-ul (binary digit - cifră binară) reprezintă cea mai mică unitate de date ce poate fi
reprezentată si prelucrată de către calculator.
5
Byte-ul sau octet reprezintă o succesiune de 8 biți, fiind cea mai mică unitate de date ce
poate fi reprezentată si adresată de către memoria unui sistem de calcul.
Deoarece datele reprezentate în memorie ocupă o succesiune de bytes, acestea sunt
exprimate în multiplii unui byte astfel:
1byte(B)=8biți
1 kilobyte (kB) = 1024 bytes (210 bytes);
1 megabyte (MB) = 1024 kbytes (210 kB);
1 gigabyte(GB) = 1024 Mbytes (210 MB);
1 terrabyte(TB) = 1024 Gbytes (210 GB);
1 petabyte(PB) = 1024 Tbytes (210TB);
1 exabyte(EB) = 1024 Pbytes (210 PB);
Memoria externa
Are rolul de a păstra programele și datele unui calculator, perioade lungi de timp, după
închiderea acestuia. Principalele dispozitive de memorie externă sunt: Hard disk-ul(HDD),
CD-ROM, Floppy disk(FDD), DVD-ROM, memorie flash(stick).
1. Hard Disk-ul
Hard disk (HDD) - disc magnetic pe care se pot stoca date într-un calculator. Sunt
superioare celorlalte suporturi de păstrare a informații lor din punct de vedere al vitezei de lucru
si a capacității (în general mai mult de 80 Gb). La nivel fizic, sunt organizate ca zone circulare
concentrice numite piste, fiecare împărțite la rândul lor în câte 12 arce numite sectoare.
Hard disk-ul este un echipament format din discuri magnetice pe care se stochează
informaţie.
Un hard disk este format de obicei din mai multe discuri rotunde, fiecare prevăzut cu două
capete de citire/scriere, câte unul pe fiecare faţă. Toate aceste capete sunt conectate la un singur
braţ de acţionare, astfel încât să nu se poată mişca independent. Fiecare disc are acelaşi număr de
piste, şi acelaşi număr de sectoare pe pistă. Pistele egal depărtate de centru de pe toate discurile
formează cilindrii.
In general, hard disk-urile se montează în carcasa calculatorului, dar există şi unităţi
portabile.
Caracteristicile hard disk-urilor sunt:
 dimensiunile. Majoritatea hard disk-urilor se montează în carcasa calculatorului într-un
locaş de aproximativ 10x15x3 cm.
 capacitatea de stocare. Capacitatea de stocare a crescut într-un timp foarte scurt de la
câţiva MB la 135GB în prezent.
 interfaţa de transfer.
 viteza de rotaţie. Pe piaţă există discuri care lucrează la turaţii de 4500, respectiv 7200 de
rotaţii pe minut.
 viteza de transfer a datelor (o valoare orientativă: 6,5MBps),
 timpul de acces (orientativ: 12,5 milisecunde),
 memoria tampon (cache), cu rolul de a eficientiza transferul de date, cu valori care pot
merge până la 512kB.
Eficienţa comunicării între hard disk şi placa de bază este un factor important în funcţionarea
calculatorului şi se defineşte prin mai mulţi parametri care descriu viteza cu care funcționează
6
diferitele subansamble care participă la acest transfer. Interfaţa de transfer utilizată este E-IDE.
Rata maximă de transfer este de 133MBps. Pentru a putea atinge viteza de 133MBps este necesar
ca atât discul hard cât şi controlerul să fie capabile să comunice cu această viteză. Dispozitivul
cu rata maximă de transfer cea mai mică limitează viteza de comunicare.
Hard disk-ul extern este un hard disk care poate fi detașat de la calculator fără a necesita
desfacerea acestuia, el fiind conectat la calculator prin interfața USB.
2. Unitatea CD-ROM/DVD-ROM
Compact Discul (CD) este un disc din material plastic (policarbonat) cu mai multe straturi,
folosit ca mediu de stocare externă a informaţiei. În prezent există două tipuri de CD-uri, după
utilizare: ca suport de înregistrări muzicale (CD) şi de aplicaţii pentru calculator (CD-ROM).
Formatul CD-ROM foloseşte un sistem de o acuratețe mult mai mare decât cel utilizat
pentru CD-urile audio. Capacitatea totală a unui CD este de 644,5MB, rotunjită pentru
simplificare la 650MB. Prin creşterea densităţii sectoarelor de pe disc s-au obţinut discuri de
700MB, acestea fiind cele mai folosite în acest moment.
CD-urile pentru calculator sunt de mai multe tipuri :
 CD-R, inscriptibile („read-only”), de pe care o dată înregistrată, informaţia nu va mai
putea fi ştearsă. Scrierea unui disc CD-R aduce modificări permanente suprafeţei suport.
Datele sunt inscripţionate folosind o rază laser mai puternică decât cea utilizată pentru a
citi un disc. Raza laser încălzeşte puternic stratul suport, lăsând o urmă întunecată. La
citire, urma întunecată reflectă mai puţin lumina.
 CD-RW (CD-ReWritable), care pot fi rescrise. Discurile CD-RW stochează informaţia
folosind o tehnologie cu totul diferită, numită „schimbare de fază”. Mediul re-inscriptibil
este acoperit cu o substanţă care încălzită la o temperatură mai mică decât cea de
inscripţionare, revine la structura iniţială (respectiv la gradul de reflexie iniţial). Prin
folosirea unei raze laser de scriere cu două nivele de putere, suprafaţa stratului suport
poate fi modificată în mod repetat.
Unităţile CD-ROM au apărut pe piaţă în 1997. Ele citesc datele de pe CD-R şi CD-RW.
Pentru scrierea CD-urilor sunt necesare unităţi speciale.
Viteza de citire/scriere se exprimă în multipli ai vitezei de citire a CD-urilor audio care este
de aproximativ 150kBps. Această rată de transfer a datelor este identificată prin „x” sau „viteza
de citire a unui CD audio”. Unităţile de citire a discurilor CD-ROM sunt clasificate după viteza
maximă de transfer a datelor (măsurată în multipli ai ratei de transfer pentru CD-uri audio) astfel:
„12x” înseamnă de 12 ori 150kBps, sau 1800kBps, „40x” înseamnă de 40 de ori 150kBps, adică
6000kBps (6MBps). Aceasta valoare se referă la viteza maximă de transfer.
DVD-ul (Digital Versatile Disc, Digital Video Disc) este un tip nou de CD cu capacitatea de
4,7GB pe o faţă (destul pentru stocarea unui film artistic, comprimat în format MPEG-2). Există
medii care permit utilizarea ambelor feţe, capacitatea de stocare a DVD-ului ajungând astfel la
9GB. Vitezele de transfer variază între 600kBps şi 1,3MBps.
Unităţile DVD-ROM citesc orice tip de CD şi DVD. Există unităţi inscriptibile şi
reinscriptibile DVD (-R, -RW, RAM, +RW). Pentru rescrierea DVD-urilor se foloseşte aceeaşi
tehnologie ca şi în cazul CD-urilor, variantele diferind între ele după densitatea de scriere, ceea
ce determină astfel cantitatea datelor stocate pe DVD. Există şi unităţi combo, capabile să
citească atât CD-uri cât şi DVD-uri şi să scrie/rescrie CD-uri.
Majoritatea unităţilor de CD şi DVD se montează în carcasa calculatorului într-un locaş de
5,25 inch. Interfeţele de transfer utilizate sunt IDE, SCSI.
7
CD-ROM (Compact Disc Read Only Memory)- tip de disc optic ce permite stocarea unei
mari cantităti de date (peste 600 MB). Datele se inscriptionează cu un aparat special si nu mai
pot fi sterse sau modificate.
Din punctul de vedere al posibilitătii de imprimare sunt două categorii:
 CD-R - imprimabile o singură dată;
 CD-RW-imprimabile de mai multe ori.
DVD-ul (în engleză Digital Video Disc sau Digital Versatile Disc) este un mediu de
stocare optic care vine ca succesor al CD-ului, cu o capacitate de aproape 7 ori mai mare,
însă cu un mod diferit de scriere a informaţiei pe disc.
Din punctul de vedere al posibilitătii de imprimare sunt două categorii:
 DVD-R -, DVD-R+ imprimabile o singură dată;
 DVD-RW-imprimabile de mai multe ori.
 DVD-RAM este un DVD în care se pot șterge şi copia fişiere direct din interfaţa
sistemului de operare fara sa fie necesare programe specializate de scriere.
 DVD-DL au capacitate dublă(de 8,5 GB)
3. Memoria flash este o memorie electronică, de calculator (sau alt aparat), nevolatilă (în
care datele persistă şi fără alimentare cu energie electrică), şi care la nevoie poate fi
ştearsă şi reprogramată (reîncărcată cu date). "Flash" mai desemnează şi tehnologia
folosită la fabricarea memoriilor de acest tip.
4. Unitatea Floppy
Discheta (floppy disk-ul) este cel mai portabil şi ieftin mediu de stocare de date, cu
capacitatea limitată la 1,44MB. Accesul la date de pe unitatea floppy a calculatorului este mai
lent decât în cazul hard disk-ului. Au existat tendinţe de evoluţie spre dischete cu capacitatea de
2,88MB, dar fără un impact prea mare. O altă tendinţă de evoluţie a fost unitatea Zipp, care se
mai foloseşte şi astăzi fără a se generaliza şi care utilizează dischete speciale cu capacitatea de
250MB în format comprimat.
Floppy disk (discheta)- disc magnetic flexibil, portabil, cu timp de acces mare si capacitate
mică. Se folosesc tot mai putin, datele nu se pot păstra timp îndelungat în sigurantă. Poate
memora în general 1,44 Mb de informații . Pentru a putea lucra cu discheta aceasta va trebui
initial formatâtă. (De obicei, atunci când cumpărati o dischetă aceasta este formatâtă).
Formatarea unei dischete este necesară pentru ca discheta respectivă să fie compatibilă cu
sistemul de operare folosit. Prin formatare, sistemul de operare șterge toate informații le legate
de gestiunea suportului, testează si eventual marchează zonele defecte.
Datorită capacității mari de stocare, CD-urile sunt cele mai bune medii de stocare pentru
aplicațiile multimedia(grafică, video, animatie si sunet).
Termenul de multimedia desemnează o metodă de prezentare a informatiei pe un computer,
folosind mai multe metode: text, imagine grafica, sunet, imagine video etc
5. Memoria cache este un mecanism de stocare de mare viteză. Poate fi sau o sectiune
rezervată din memoria principală, sau un dispozitiv independent(hard-disc, unitate cd sau
dvd). Uneori este încorporat în arhitectura microprocesorului (de exemplu la
calculatoarele Pentium).
6. Placa video
Placa video este cea care asigură capacitatea de afișare a datelor pe ecranul calculatorului.
Standardele cele mai comune sunt IBM şi VESA.
Placa video oferă două moduri de lucru:
8
 modul text, în care se pot reprezenta numai caractere ASCII,

 modul grafic, în care se reprezintă imagini.
Plăcile video moderne au memorie proprie, astfel încât memoria RAM a calculatorului nu va mai
fi folosită pentru vizualizarea grafică. Pentru prelucrarea profesională a imaginilor grafice exista
plăci video care au coprocesor încorporat. Acestea poartă numele de acceleratoare grafice.
Caracteristicile plăcilor video:
 calitatea afişării, dată de rezoluție şi rata de reîmprospătare (refresh) a imaginii.
Rezoluţia determină fineţea detaliilor şi numărul de culori şi nuanţe care pot fi afişate.
Rata de reîmprospătare este importantă pentru sănătatea ochilor utilizatorului. Se
consideră că minimul acceptabil este de 70Hz, valoarea optimă fiind mai mare sau egală
cu 85Hz.
 calitatea generării imaginii (viteza de prelucrare a informaţiei grafice bi sau
tridimensionale şi calitatea detaliilor).
7. Placa de reţea/Modem-ul
Scopul plăcii de rețea este de a realiza conexiunea dintre un calculator şi o reţea locală la care
acesta este conectat. Placa de reţea reprezintă legătura fizică dintre cablul de rețea şi magistrala
internă a sistemului. Exista trei variante de plăci disponibile pe piaţă: 8-bit, 16-bit şi 32-bit. Cu
cât este mai mare numărul de biţi pe care se face transferul de date, cu atât viteza de transmisie
suportată de placa de reţea este mai mare. Majoritatea plăcilor din acest moment suportă transfer
de 10/100MBps, viteza de transmisie fiind determinată automat în funcţie de capabilităţile plăcii
de reţea de la celălalt capăt al conexiunii.
Termenul „modem” este o prescurtare a expresiei „MOdulator-DEModulator”, care
desemnează operaţiile efectuate de acest dispozitiv. Scopul unui modem este de a transmite
informații în format digital prin intermediul liniilor telefonice. Modemul, la transmiterea datelor
în exterior (linia telefonica), modulează informațiile într-un format compatibil cu linia telefonică,
în timp ce la primirea datelor din exterior demodulează semnalul pentru a obţine forma iniţială a
datelor. Modemurile fără cablu convertesc informațiile digitale în semnale radio şi invers.
Viteza de transmisie suportată de primele modele de modemuri era de 300Bps (echivalentă
cu transmiterea a 30 de caractere pe secundă, ceea ce depăşeşte viteza de tastare). În momentul în
care au început să fie transferate cantităţi mai mari de date (imagini, de exemplu), viteza de
300Bps nu mai putea fi suficientă. În interval de câţiva ani viteza de transmisie a modemurilor a
cunoscut o evoluţie spectaculoasă, ajungând în 1998 la 56kBps.
Componentele rețelelor de calculatoare şi funcţionarea lor sunt descrise în capitolul separat
consacrat rețelelor.
8. Placa de sunet
Placa de sunet, alături de boxe (difuzoare) şi microfon, face parte din sistemul de sunet al
calculatorului.
Placa de sunet este componenta răspunzătoare de toate sunetele pe care le scoate calculatorul
(avertizări, muzică, recunoaştere vocală). Ea poate îndeplini şi roluri precum: amplificator audio
(de putere mică) sau corector de sunet prin elemente de filtrare. Pe placa de sunet se află
conectori pentru una sau mai multe intrări şi ieşiri audio şi diferite prize de conectare cu alte
echipamente.
Microfonul are rolul de a face conversia sunetelor recepţionate în semnal electric, în vederea
transmiterii ulterioare a acestora către calculator. Se utilizează doar în cazul unor înregistrări
neprofesionale sau aplicații de tip „chat”.
9
Sistemul de boxe reprezintă modul prin care calculatorul redă sunete. Modelele existente
încep de la clasicul sistem stereo format din doi sateliţi şi merg până la cel mai nou standard
acceptat în domeniu, modelul 5.1 (utilizat mai ales în cazul DVD-urilor).
Scopul în care se utilizează calculatorul determină şi alegerea plăcii de sunet. În aplicațiile de
birou, unde nu sunt cerinţe multimedia deosebite, se preferă o placă de sunet integrată pe placa
de bază.
Carcasa
Carcasa reprezintă spaţiul în care se asamblează componentele calculatorului.
Caracteristicile exterioare ale carcasei:
 forma, poate fi asimilată unui paralelipiped vertical (tower) sau orizontal (desktop).
 dimensiunea, determină spaţiul în care se vor amplasa componentele.
 designul, relativ limitat de formă.
Interiorul carcasei cuprinde sursa de alimentare şi elementele de prindere a componentelor.
Sursa de alimentare furnizează energie tuturor componentelor prin intermediul cablurilor (în
număr variabil, cu diferiți conectori adaptaţi componentelor pe care le vor lega). Numărul
conectorilor este în general corelat cu puterea oferită de către sursă. Forma conectorilor este
standardizată şi nu permite introducerea decât într-o singură locaţie. Sursa poate fi de tip AT sau
ATX (condiţionată de modul de alimentare al plăcii de bază). Carcasa trebuie să fie suficient de
mare pentru a permite o asamblare aerisită a tuturor componentelor şi, în cazul în care există mai
multe elemente generatoare de căldură (procesorul central, procesorul grafic, hard disk-uri şi
CD-ROM-uri cu o viteză de rotaţie mare, elemente mari consumatoare de energie care solicită
sursa de alimentare şi duc la încălzirea ei), introducerea unor ventilatoare suplimentare.
Sistemul de Intrare /Ieșire (S I/O)
Este alcătuit din:

 dispozitive periferice de intrare (DP /I) - tastatură, mouse, joystick, microfon,
scanner, cameră video,touchpad;
 dispozitive periferice de ieșire (DP /O) - monitor, imprimantă, boxe.
 Interfațele - componente ce asigură o conexiune între două elemente pentru a
putea lucra împreună. Interfetele pot fi de mai multe tipuri:
 paralele - transmit simultan 8 biți (un byte); folosită în special pentru
conectarea imprimantei
 seriale - interfete universale, în care biții unui byte se transmit pe rând,
unul câte unul; la aceasta se pot conecta modemul sau un alt calculator. X USB
(Universal Serial Bus) - permit conectarea oricăror periferice.
 Placa video
 Placa de rețea
 Placa de sunet
 Magistrale de transmitere a comenzilor de control, informațiilor si instrucțiunilor -
dispozitive ce asigură functionarea întregului ansamblu, stabilind legătura
functională între componente. Sunt sisteme de conductoare de semnal care
transportă o anumită cantitate de date mai repede sau mai încet, în funcție de
lățimea magistralei
10
Dispozitivele de intrare
Prin intermediul dispozitivelor de intrare, utilizatorul introduce informații în calculator.
Printre cele mai cunoscute sunt:
a) Tastatura
Tastatura este echipamentul principal de introducere a datelor în calculator. Se
prezintă ca o colecţie de taste pentru litere, cifre şi semne speciale precum şi o serie de
taste funcţionale, grupate ergonomic.
In funcție de numărul de taste, există în prezent mai multe tipuri de tastaturi:
 varianta originală pentru calculatoare personale, cu 84 de taste,
 tastatura AT, de asemenea cu 84 de taste,
 tastatura extinsă, cu 101 taste.
Acestea diferă între ele în modul de amplasare a tastelor „Control”, „Return” şi
„Shift”.
Dispunerea standard a caracterelor pe tastatură poarta numele de „QWERTY”.
Există în prezent dispuneri diferite şi seturi de caractere care să acopere necesarul
lucrului în orice limbă. Tastatura - reprezintă unul dintre perifericele standard, este cel
mai utilizat, fiind principalul dispozitiv cu ajutorul căruia se introduc datele în calculator
si este inclusă în cadrul minim de dotare al unui calculator. Cu ajutorul acesteia se pot
introduce în calculator diferite informații : date, programe, comenzi, texte.
Cuprinde cinci categorii de taste: taste de introducere text (alfanumerice), taste
numerice, taste de deplasare a cursorului(de editare), taste functionale, taste speciale.
Pentru tastaturile mai noi există chiar si taste de navigare pe Internet, taste multimedia.
b) Mouse-ul a fost inventat în 1963, de către Douglas Engelbart, cercetător la
Stanford Research Center de pe lângă Stanford University, California, SUA. Producţia a
început-o firma Xerox, în 1970. Mouse-ul este un moment de cotitură în ergonomia
utilizării calculatorului, pentru că eliberează utilizatorul de restricțiile impuse de tastatură,
mai ales în lucrul cu interfeţe grafice. Este echipamentul care comandă mişcarea
cursorului pe ecran. În funcție de tipul aplicațiilor care s-au rulat, au apărut diverse tipuri
de mouse: cu două sau trei butoane (configurabile în diferite aplicații), cu rotiţă de
derulare (pentru documente foarte lungi), cu rotiţă sau buton lateral (pentru a fi manevrat
cu degetul mare) etc. Mecanismul de determinare a mişcării a evoluat şi el, de la mouse-
ul cu bilă la mouse-ul optic cu tehnologie de urmărire IntelliEye (fără contact, poate fi
utilizat pe aproape orice suprafaţă). Conectarea la desktop se poate face cu ajutorul unui
cablu pe portul serial, pe portul PS2 sau pe portul USB. Exista şi mouse-ul „cordless”
(fără fir), care se bazează pe o comunicare cu calculatorul prin unde radio sau infraroşii.
Mouse-ul - dispozitiv de intrare , parte integrantă a interfetei grafice, care
controlează miscarea cursorului (pointer) pe un ecran de afișare. Este de dimensiune
redusă, poate fi deplasat pe o suprafată rigidă si plată, contine cel putin un buton cu
utilizări diferite, în funcție de programul care trebuie executat, în particular, mouse-ul
este important pentru interfata grafică spre utilizator, deoarece optiunile si obiectele se
pot puncta si apoi se execută un clic cu butonul mouse-ului. Astfel de aplicații sunt
deseori numite point-and-clic. Mouse-ul este de asemenea folositor pentru programele
grafice care permit folosirea sa ca pe stilou, creion sau pensulă.
Există 2 tipuri de bază pentru mouse:
11
 mecanic - are o bilă metalică sau de cauciuc ce se poate roti în toate

directiile mutând corespunzător indicatorul pe ecran, sensul de miscare fiind detectat prin
senzorii încorporati;
 optic - pentru detectarea miscării se foloseste un laser; deplasarea se face
utilizând o suprafata specială, dotată cu o grilă. Acest tip de mouse răspunde mai rapid si
mai precis decât cele mecanice.
c) Trackball (bila rulantă)- dispozitiv de intrare ce poate fi considerat un mouse asezat pe
spate: mutarea cursorului se poate face prin rotirea bilei cu ajutorul degetelor sau
palmelor. De obicei există de la unul la trei butoane plasate lângă bilă. Permite indicarea,
selectarea, inserarea si este folosit într-o Interfață Grafică cu Utilizatorul (GUI).
Avantajul principal fată de mouse este acela că nu necesită o suprafată de lucru,
putând fi asezat oriunde. Deseori este folosit în locul unui mouse pe un computer portabil
(laptop).
d) Touchpad - este o mică suprafată sensibilă la atingere, folosită ca dispozitiv de punctare
pe unele calculatoare portabile. Deplasarea pointer-ului pe ecran se face prin mutarea
degetului peste pad.
e) Scanner-ul
Scanner-ul este un dispozitiv care „citeşte” de pe hârtie informații tipărite (texte, imagini)
şi le converteşte într-o formă pe care calculatorul o recunoaşte. Scanner-ul „digitizează”
imaginea, adică o transformă într-un caroiaj de puncte în care informaţia este prezentată
pe 1 bit (monocromă), pe 24 de biţi (în 224=16,7 milioane de nuanţe de gri, respectiv
culori). Aceasta matrice se numeşte „bit map” (hartă de biţi). Se stochează într-un fişier
de tip „.bmp” („bitmap”) care poate fi recunoscut şi prelucrat de software-ul de
prelucrare grafică.
Scanner-ele nu fac deosebirea între imaginea grafică şi text, aşadar textul care a fost
„scanat” nu se va putea edita direct. Acest lucru este posibil prin utilizarea unui sistem de
recunoaştere a caracterelor ASCII. Majoritatea scanner-elor se achiziţionează împreună
cu acest sistem.
Caracteristicile scanner-elor:
 rezoluţia (densitatea punctelor din matrice), se măsoară în „dots per inch” (puncte
pe inch), prescurtat „dpi”. Cu cât aceasta este mai mare, cu atât harta este mai
densă şi imaginea mai fidelă. Valorile uzuale sunt între 72 şi 600 dpi.
 adâncimea de culoare (numărul de biţi necesari pentru reprezentarea unui pixel).
Cu cât acest număr este mai mare, cu atât reprezentarea obţinută este mai aproape
de realitate.
 forma şi dimensiunile, scanner-ele pot fi manuale sau de birou sau proiectoare
pentru imagini mari. Cele mai uzuale sunt scanner-ele de birou pentru formate
A4.
Scanner - dispozitiv care poate citi textul sau ilustratiile tipărite pe hârtie si
transformă informații le într-o formă pe care calculatorul o poate folosi. Un scanner
funcționează prin digitizarea unei imagini, adică prin împărtirea sa într-o grilă de puncte
si reprezentarea fiecărui punct prin 0 sau 1, în raport de culoarea punctului, alb sau negru.
f) Joystick - manetă care se miscă în toate directiile controlând deplasarea pointerului.
Este similar unui mouse, cu deosebirea că la mouse miscarea cursorului încetează odată
cu deplasarea, pe când la joystick cursorul continuă să se deplaseze în directia în care este
12
îndreptat joystick, încetând cu revenirea la pozitia initială. Este folosit mai ales pentru
jocurile pe calculator.
g) Light pen (creion luminos) - dispozitiv asemănător unui mouse, care foloseste un
detector sensibil la lumină pentru selectarea obiectelor de pe un ecran de afișare prin
punctarea directă.
h) Microfon - folosit pentru a înregistra diverse sunete pe calculator, conectat la placa de
sunet. Este utilizat în telefonia prin Internet si la introducerea verbală a comenzilor.
Dispozitive de ieșire
Extragerea datelor se face prin utilizarea unor dispozitive de ieșire, specializate, care pot
prezenta rezultatele într-o formă inteligibilă, pe suport de hârtie sau acustic, agreată de
beneficiar.
a) Monitorul
Dintre toate echipamentele periferice de ieşire, monitorul este de departe cel mai utilizat.
Majoritatea monitoarelor calculatorelor de birou folosesc un tub catodic (Cathode Ray
Tube - CRT), în timp ce sistemele portabile încorporează ecrane cu cristale lichide
(Liquid Crystal Display - LCD).
Caracteristicile principale ale monitoarelor sunt:
 Tehnologia utilizată. Introdusă în 1987, tehnologia VGA (Video Graphics Array)
este folosită şi astăzi, deşi de-a lungul anilor a suferit o serie de îmbunătăţiri. În
1990 a fost prezentată tehnologia XGA (eXtended Graphics Array) care suportă o
rezoluţie de 800x600 pixeli în 16,8 milioane de culori sau 1024x768 pixeli în
65536 de culori. Majoritatea monitoarelor folosesc tehnologia UXGA (Ultra XGA).
Aceasta oferă suport pentru 16,8 milioane de culori cu rezoluţii de până la
1600x1200 pixeli, depinzând de dimensiunea memoriei plăcii grafice. Un adaptor
UXGA preia informaţia în format digital şi o transformă în semnal analog prin
intermediul unui convertor (Digital-to-Analog Converter - DAC). Odată trecută în
format analog, informaţia este trimisă către monitor prin intermediul cablului VGA.
Procesul de convertire a informațiilor din format digital în format analog conduce
la o diminuare a calităţii. Pentru a evita această pierdere a fost conceput un nou
standard: Digital Video Interface - DVI. Astfel, informaţia este transmisă către
monitor direct în format digital.
 Suprafaţa vizibilă, determinată de proporţia laturilor şi dimensiunea diagonalei.
Marea majoritate a monitoarelor prezintă o proporţie a laturilor de 4/3, ceea ce
înseamnă că raportul dintre dimensiunea lăţimii şi cea a înălţimii ecranului este de 4
la 3. Cele mai întâlnite dimensiuni ale diagonalei sunt de 15, 17, 19 şi 21 inch.
Diagonalele ecranelor de la sistemele portabile sunt mai mici şi variază între 12 şi
15 inch. De notat că o diagonală de 15 inch pentru un ecran LCD echivalează cu o
diagonală de 17 inch pe un ecran CRT. Dimensiunea suprafeţei vizibile afectează în
mod direct rezoluţia folosită. Aceeaşi rezoluție va asigura o imagine mai bine
conturată pe un monitor cu diagonala ecranului mai mică, deoarece acelaşi număr
de pixeli este distribuit pe o suprafaţă mai mică. Cele mai populare monitoare astăzi
sunt cele CRT de 17 inch.
 Rezoluţia maximă. Rezoluţia se referă la numărul de pixeli (puncte individuale de
culoare) afişaţi pe suprafaţa ecranului. Exprimarea rezoluție i folosite se realizează
13
prin identificarea numărului de pixeli de pe axa orizontală şi cea verticală, cum ar fi

640x480. Suprafaţa vizibilă a ecranului, rata de reîmprospătare a imaginii şi
distanţa dintre doi pixeli alăturaţi determină rezoluţia maximă suportată de monitor.
 Distanţa dintre pixeli (dot pitch) este cu atât mai bună cu cât este mai mică.
Micşorarea acestei distanţe conduce la obţinerea unor rezoluţii din ce în ce mai
bune. De exemplu, un ecran cu pixelii aşezaţi pe 1280 de rânduri şi 1024 de
coloane va suporta o rezoluție maximă de 1280 x 1024 pixeli.
 Rata de reîmprospătare (pentru monitoarele CRT) reprezintă numărul de imagini
afişate pe ecran într-o secundă. Dacă monitorul oferă o rată de reîmprospătare de 72
Hz, înseamnă că toţi pixelii ecranului sunt reîmprospătaţi de 72 de ori pe secundă.
Rata de reîmprospătare este extrem de importantă sub aspectul ergonomiei, putând
afecta vederea utilizatorului care să află în faţa calculatorului un număr mai mare
de ore pe zi. Atunci când rata de reîmprospătare este mai mică de 72 Hz, ochiul
uman va recepţiona o pâlpâire continuă a imaginii, ceea ce va conduce la obosire
prematură şi apariția durerii de cap.
 Adâncimea de culoare. Combinaţia dintre modurile de lucru suportate de placa
video şi monitor determină numărul de culori care pot fi afişate. De exemplu, un
ecran care poate opera în modul SuperVGA (SVGA) poate afişa până la 16777216
de culori, deoarece poate lucra cu o descriere pe câte 24 de biţi pentru fiecare pixel.
Numărul biţilor utilizaţi pentru descrierea unui pixel mai este cunoscut şi sub
numele de adâncime de culoare. La o adâncime de culoare de 24 de biţi, 8 biţi sunt
alocaţi fiecărei culori primare - roşu, verde şi albastru. Această adâncime de culoare
este de asemenea cunoscută sub numele de „true color” deoarece poate produce
peste cele 10 milioane de nuanţe pe care ochiul uman este capabil să le discearnă.
Afişarea în 16 biţi de culoare poate produce doar 65536 de culori. Afișarea pe 8 biţi
produce 256 de culori sau nuanţe de gri, iar afișarea pe 1 bit este monocromă.
Monitorul este dispozitivul standard de ieșire.
Constructiv, există monitor:
 cu tub catodic - cel mai folosit tip de monitor, desi ocupă mult spatiu. Imaginea se
formează similar cu aceea de pe ecranul televizorului, si anume pe suprafata unui
tub cu raze catodice.
 cu cristale lichide (LCD - Liquid Crystal Display) - au ecrane ce utilizează două
straturi de material polarizat, cu o soluție de cristale lichide între ele care, la
trecerea unui curent electric, se așează astfel încât să oprească trecerea luminii.
 TFT(Thin Film Transistor) sunt cele mai răspândite pentru computerele noi.
Calitatea unui monitor este determinată de:
i. mărime - dimensiunea diagonalei, măsurată în toii (1 tol = 2,54 cm);
ii. rezoluție - măsurată în pixeli(puncte de imagine); cu cât rezoluția este mai mare,
cu atât creste calitatea;
iii. frecventa - măsurată în Hertz, arată de câte ori pe secundă se generează pe ecran o
nouă imagine, deci o rezoluție crescută înseamnă o calitate crescută;
iv. aspectul ergonomic - se referă la calitatea de radiații emise de către calculator,
cunoscându-se faptul că lucrul timp îndelungat la calculator provoacă disconfort
ocular.
b) Imprimanta
Imprimanta este echipamentul care permite tipărirea pe hârtie a documentelor. Categorii:
14
 imprimantele cu cap toroidal, din metal sau material plastic, pe care caracterele se
prezintă în relief. Acest cap este presat pe ribon (panglica îmbibată cu tuş) şi lasă
urma caracterului respectiv pe hârtie. Aceste imprimante tipăresc numai date de
tip text, nu şi imagini grafice.
 imprimantele matriciale, creează caracterele cu ajutorul unor ace care lovesc
ribonul. Fiecare ac produce un punct. Combinaţii de astfel de puncte formează
caracterele text şi imaginile grafice. Tipăritura rezultată este alb-negru, imaginile
se formează şi ele prin combinarea de puncte.
 imprimantele cu jet de cerneală, tipăresc prin proiectarea unui jet de cerneală
neagră sau colorată pe hârtie. Produc text şi imagine de foarte bună calitate.
 imprimantele laser, funcționează după acelaşi principiu ca şi aparatele de copiat
(de tip xerox). Produc text şi imagine de foarte bună calitate.
 imprimantele LCD, LED sunt similare cu imprimantele laser. Diferenţa este că în
loc de laser, folosesc cristale lichide (Liquid Crystal Display, LCD) sau diode
emiţătoare de lumină (Light Emitting Diodes, LED) pentru producerea imaginii pe
tambur.
 imprimantele linie, care tipăresc mai multe rânduri la o singură trecere. Sunt
foarte productive, dar tipăritura este de calitate slabă.
 imprimantele termice, funcționează ca şi aparatele tip fax, prin atingerea hârtiei
termosensibile cu ace încălzite.
Caracteristicile imprimantelor:
 calitatea caracterelor, cu diferite grade intermediare, de la „letter”, cea mai bună
(imprimante cu cap toroidal, jet de cerneală şi laser), până la „draft” (imprimante
matriciale).
 viteza de lucru, se măsoară în caractere pe secundă (cps), respectiv pagini pe
minut (ppm). Imprimantele cu cap toroidal sunt cele mai lente, la viteze de
aproximativ 30cps. Imprimantele linie sunt cele mai rapide, cu viteză de până la
3000 de linii pe minut. Imprimantele matriciale rapide merg până la 500cps, iar
cele laser tipăresc în intervalul 4-20ppm.
 fontul (design-ul setului de caractere), imaginile grafice. Imprimantele laser şi
cele cu jet de cerneală sunt capabile să tipărească o varietate infinită de forme.
 rezoluţia (densitatea punctelor cu care se reprezintă un detaliu). Ca şi în cazul
scanner-ului, valoarea mai mare înseamnă calitatea imaginii mai bună.
Imprimantele destinate utilizării în grupuri mari de lucru şi capabile să tipărească
documente a căror complexitate se traduce într-o cantitate mare de date sunt capabile să
lucreze în rețele de calculatoare. Conectarea se realizează prin intermediul unui dispozitiv
numit „print-server”. Pentru a putea tipări pe aceste imprimante este suficientă
conectarea la rețeaua respectivă prin intermediul unei plăci de reţea.
 Imprimantă - dispozitiv care afișează pe hârtie texte sau ilustrații, în funcție de
tehnologia de tipărire utilizată, imprimantele pot fi:
 cu pini sau matriciale - crearea caracterelor se face din alăturarea unor puncte
separate, obținute prin lovirea pinilor (ace mici) cu o bandă tusată. Este necesară
o hârtie specială, este ieftină, deosebit de zgomotoasă si pe cale de disparitie,
 cu jet de cerneală - caracterele sunt formate din puncte obținute prin stropire cu
cerneală prin duze speciale. Se foloseste hârtie de scris normală, are cost mediu
si este mai putin zgomotoasă. Calitatea imaginii depinde, în afară de calitatea
15
hârtiei, de rezoluție (număr de puncte pe inch, măsurată în dpi=dots per inch),

viteza de lucru (în pagini/minut) si de capacitatea de colorare;
 laser - foloseste aceeasi tehnologie ca si copiatoarele: pentru imprimare
utilizează toner si hârtie norme/ă. Execută cele mai bune lucrări, dar datorită
pretului destul de ridicat (mai ales cele color), sunt mai putin folosite.
Există diferite caracteristici ale imprimantelor. Cele mai importante sunt:
 Calitatea imprimării sau rezolutia imprimantei, exprimată prin numărul de
puncte tipărite pe un inch;
 Viteza - exprimată prin numărul de caractere tipărite pe secundă sau numărul de
pagini tipărite pe minut;
 Modalitatea de alimentare cu hârtie;
 Modul de conectare(USB sau paralele)
 Zgomotul din momentul tipăririi, se măsoară în decibeli.
c) Plotter-ul (trasatorul) - dispozitiv special pentru trasarea pe hârtie a unor planuri și desene
tehnice, în funcție de comenzile unui calculator, folosind o peniță.
d) Boxe (difuzoarele) - sunt folosite ca dispozitive de ieșire pentru sunet. Sunt legate la
placa de sunet.
Dispozitive de intrare/ieșire
a) Modem-ul - dispozitiv care permite calculatorului să transmită date prin liniile
telefonice. Informații le prelucrate de calculator sunt stocate digital, în timp ce
informații le transmise prin liniile telefonice sunt transmise sub formă de unde
analogice. Modem-ul face conversia datelor dintr-o formă în alta.
b) Touch screen - tip de ecran de afișare, acoperit de o folie transparentă sensibilă la
atingere, punctarea elementelor de pe ecran făcându-se cu degetele. Acest aspect poate
fi considerat ca un avantaj (interfață naturală), dar si dezavantaj, punctarea cu acuratețe
fiind imposibilă.
Tipuri de calculatoare
a) Microcalculatoare sau calculatoare personale (Personal Computer - PC). Acestea au

cunoscut cea mai rapidă dezvoltare si diversificare odată cu apariția chip-ului (cip) - circuit
integrat obținut prin încapsularea a milioane de tranzistoare într-un înveliș ceramic, pe o singură
pastilă de siliciu.
b) Minicalculatoare au fost create pentru executarea unor funcții specializate: aplicații
multi-utilizator, mașini cu control numeric, automatizări industriale, transmișii de date între
sisteme dispersate geografic. Ele sunt calculatoare de dimensiuni medii, compuse din module
structurale cu funcții precise, sunt ușor de instalat si utilizat, se pot conecta la rețeaua electrică
fără restricții. Au putere si capacitate de stocare mai mare, UCP complex, Sistemul de
intrare/ieșire foarte dezvoltat în sensul comunicării prin rețea de periferice în sistem
multiutilizator.
c) Calculatoarele "mainfraime" constituie o categorie aparte, situată între
supercalculatoare si minicalculatoare, operând cu viteze ridicate si administrând un volum foarte
mare de date. Au procesorul foarte complex, volum mare de stocare în DM, S I/O complex,
orientat pe gestionare de stații de lucru, permit acces multiutilizator (pot suporta sute si chiar mii
de utilizatori simultan).
16
Calculatoarele "mainframe" necesită instalații speciale si proceduri de menținere în

funcțiune, neputând fi cuplate direct la rețeaua de înaltă tensiune, de aceea au costuri foarte
ridicate. Ele funcționează, de regulă, fără întrerupere, ceea ce presupune accesul controlat la date
si un sistem de protecție adecvat. Se utilizează în spitale, bănci, etc.
d) Supercalculatoarele sunt cele mai puternice, complexe si scumpe sisteme electronice de
calcul, care pot executa peste 1 bilion de instrucțiuni pe secundă. Au procesorul format dintr-un
număr mare de microprocesoare (de ordinul miilor), sunt proiectate pentru calcul paralel, au
costuri si performante foarte ridicate. Sunt utilizate în domenii care necesită prelucrarea
complexă a datelor, cum ar fi: reactoare nucleare, proiectarea aeronavelor, seismologie, meteo,
etc.
Observații:
Luând în considerare particularitățile unui calculator personal (PC), din punct de vedere a
mărimii (fizice sau ca si capacitate de memorare), viteză de lucru, costuri, utilizări specifice, se
poate spune că există mai multe tipuri de calculatoare si anume: Desktop, Tower, Laptop, Palm
PC.
Desktop - calculatorul de tip clasic, la care monitorul este așezat în general pe carcasa
unității centrale ce se află pe birou.
Tower - acel calculator la care carcasa unității centrale este mai îngustă dar mai înaltă
decât la desktop si este așezat lângă monitor sau, de cele mai multe ori, sub masă.
Laptop (notebook) - calculator ușor de transportat, construit pentru a fi folosit în afara
biroului (de exemplu în tren), având o sursă independentă de alimentare (baterii sau
acumulatoare). Au componente ușoare si mici, de exemplu afișajul cu cristale lichide, tastatură si
înlocuitor de mouse.
Palm PC (Palmtop, Handhold sau Organizer) - se utilizează ca bloc notes, agendă
telefonică, calculator de buzunar, calendar, etc. Facilități: posibilitatea transferului de date
prin PC, recunoașterea scrisului de mână, accesarea Internet-ului. Datorită dimensiunilor reduse
(cât o palmă), procesarea textelor este destul de dificilă.
PDA (Personal Digital Assistant) - asistent digital personal: dispozitiv de dimensiuni foarte
mici, poate fi purtat în mână, combină facilități de calcul, telefon/fax cu cele de rețea; sunt
penbased - folosesc un stilou special în locul tastaturii, pot deci recunoaște scrisul de mână
(unele recunosc si vocea!). Au preturi mari si aplicații limitate.
Performanta calculatorului.
Structura unui calculator presupune existenta componentelor hard si soft, deci

performantele în funcționarea sa sunt date de cele obținute de fiecare dintre acestea. Câțiva
factori de ordin tehnic, care pot influenta performantele computerului:
 Viteza procesorului;
 Dimensiunea memoriei RAM;
 Dimensiunea Hard-disk-ului;
 Dimensiunea memoriei cache;
 Viteza de transmitere a datelor pe magistrala de date
17
2. Software
Sub denumirea de software se regăseşte orice succesiune de instrucţiuni care ii spune
calculatorului ce anume trebuie să facă şi cum. Exista două mari categorii de software:
 software de sistem (operating system), cuprinde instrucţiuni de nivel inferior care
interacţionează cu calculatorul la nivel de cod maşină. În această categorie se încadrează
sistemele de operare, compilatoarele şi diferitele programe utilitare care gestionează
resursele calculatorului,
 software de aplicații, cuprinde programele destinate utilizării, care se lansează şi rulează
pe suportul oferit de sistemul de operare.
2.1 Diferite tipuri de software
Un sistem de calcul nu poate să prelucreze date fără să fie programat. Un program constă
dintr-o succesiune de instrucțiuni ce converg către solutia problemei ce trebuie să fie rezolvată.
Există două categorii de programe:
 sistemul de operare (SO) - coordonează modul în care lucrează componentele sistemului
si oferă asistentă în functionarea programelor de aplicații. Se spune că ele alcătuiesc software de
bază si constau în programe de nivel jos (low level) care interactionează cu calculatorul la
nivelul său de bază.
Sistemul de operare este cel mai important program care rulează pe un calculator. Fiecare
calculator trebuie să dispună de un sistem de operare pentru a putea rula alte aplicații. Sistemul
de operare execută sarcini de bază, cum ar fi: recunoaşterea datelor de intrare de la tastatură,
trimiterea datelor de ieşire la monitor, gestionarea fișierelor şi directoarelor pe disc (redenumire,
mutare în alta locaţie, copiere, ștergere), controlul dispozitivelor periferice (imprimantă etc.).
În cazul rețelelor de calculatoare, sistemul de operare are responsabilităţi suplimentare,
cum ar fi: evitarea interferenţei între utilizatorii care folosesc anumite aplicații în acelaşi timp,
securitatea sistemului, asigurarea accesului la sistem doar utilizatorilor autorizaţi, nivele de acces
etc.
Sistemul de operare oferă o platformă software pe care pot rula alte programe, numite
aplicații, fără ca acestea să ştie ceva despre caracteristicile tehnice ale componentelor
calculatorului. Deoarece majoritatea aplicațiilor se scriu pentru sisteme de operare specifice,
alegerea sistemului de operare este hotărâtoare pentru utilizarea unui calculator. Cele mai
populare sisteme de operare pentru calculatoarele personale sunt: DOS, OS/2, Windows, Linux.
Utilizatorul interacţionează cu sistemul de operare printr-un set de comenzi. Comenzile
sunt acceptate şi executate de procesorul de comenzi sau de interpretorul liniei de comandă.
Acest lucru se întâmplă în sisteme de operare în care comenzile se dau în linia de comandă, cum
este de exemplu DOS. În sistemele care funcţionează pe baza unei interfeţe grafice bogate şi
„prietenoase”, cum este Windows, execuţia unei comenzi se lansează prin selectarea cu mouse-ul
a obiectului dorit pe ecran.
Sunt proiectate astfel încât să faciliteze utilizarea eficientă a resurselor sistemului de calcul
si să ofere instrumente pentru dezvoltarea si executia programelor de aplicație. Aceste programe
sunt elaborate pentru anumite tipuri de sisteme de calcul si nu se pot folosi pe alte tipuri. Ele sunt
furnizate de către producătorii sistemelor de calcul sau de către firme specializate.
 programe de aplicații - destinate rezolvării unor probleme specifice unei aplicații. Se
spune că alcătuiesc software de aplicații. Aceste programe efectuează prelucrări ale datelor,
18
în concordantă cu cerintele informationale necesare; fiind realizate în principal de către firme

specializate de software.
Aplicaţia este un program sau un grup de programe destinate folosirii de către utilizatorul
final. Secvenţele de instrucţiuni ale aplicațiilor pot fi recunoscute doar de sistemele de operare
pentru care au fost scrise.
În principiu, funcţionarea calculatorului se poate sintetiza astfel:
 nivelul hardware (nivelul de bază),
 nivelul software de sistem (sistem de operare, programe utilitare şi de gestionare a bazei de
date, programe de compilare şi depanare, asambloare),
 nivelul software de aplicații (gestiunea bazelor de date, editare şi prelucrare texte şi
imagini, programe de comunicare, jocuri etc.).
Sistemul de operare (SO) - ansamblu de proceduri manuale si module de program de
sistem prin care se administrează resursele sistemului de calcul (procesor, memorie, periferice,
informații ) ce asigură utilizarea eficientă, în comun, a acestor resurse si oferă utilizatorului o
interfață cât mai comodă pentru utilizarea sistemului de calcul.
Așadar, sistemul de operare poate fi considerat ca reprezentând interfata dintre
componentele hard si utilizator.
Pentru a răspunde rolului de interfață hardware - utilizator, majoritatea sistemelor de
operare sunt organizate pe două nivele:
 fizic - mal apropiat de hardware cu care interferează printr-un sistem de întreruperi;
 logic - mai apropiat de utilizator, interferând printr-un sistem de comenzi, limbaje de
programare, utilitare.
 Corespunzător acestor două niveluri, sistemele de operare cuprind în general două
categorii de programe:
 de comandă si control pentru coordonarea si controlul tuturor funcții lor (procese de
intrare/ieșire, executia întreruperilor, etc.);
 de servicii (prelucrări) - executate sub supravegherea programelor de comandă si
control, utilizate de programator pentru dezvoltarea programelor sale de aplicație.
2.2 Principalele funcții ale unui sistem de operare
Principalele funcții ale unui sistem de operare sunt:

 Gestiunea prelucrărilor - oferă posibilități de pregătire si lansare în execuție a
programelor de aplicație.
 Gestiunea resurselor - identificarea programelor ce se execută, a necesarului de memorie,
a dispozitivelor periferice si a cerințelor privind protecția datelor.
 Gestiunea fișierelor - realizează separarea fișierelor încărcate în memorie si grupează
fișierele pe diferiți utilizatori.
 Facilități puse la dispoziția utilizatorului referitor la compresia datelor, sortarea,
interclasarea, catalogarea si întreținerea bibliotecilor prin programele utilizator
disponibile.
 Planificarea execuției lucrărilor după anumite criterii (timp de execuție, priorități,etc.),
astfel încât unitatea centrală să fie utilizată eficient.
 Coordonarea execuției simultane a mai multor programe, prin urmărirea modului de
executare a instrucțiunilor, depistarea si tratarea erorilor, lansarea în execuție a operațiilor
de intrare/ieșire.
19
 Asistarea execuției programelor de către utilizator, printr-o interfață prietenoasă, atât la

nivel hardware, cât si la nivel software.
Dintre cele mai cunoscute sisteme de operare se pot aminti: Windows(7, Vista, Xp), Mac
OS, Linux, Unix, Novell.
2.3 Aplicații software(programe de aplicație)
Aplicațiile informatice sunt reprezentate de acele programe ce sunt realizate pentru

utilizatori cu scopul de a folosi calculatorul într-o problemă specifică si pentru a îndeplini o
anumită sarcină (procesare de text, multimedia, aplicații grafice).
Există diferite programe fiecare având o funcție specifică, de exemplu:
 Programe de comunicații - Yahoo Messenger, Outlook Express (cu ajutorul acestor
programe se pot trimite mesaje si comunica cu diferite persoane indiferent de
localizarea geografică a acestora).
 Programe de manipulare si gestiune a fișierelor - Windows Explorer, My Computer
(cu ajutorul acestor programe se pot crea, șterge sau redenumi fișierele).
 Programe de navigare pe WEB - Opera, Internet Explorer, Mozilla Firefox (cu
ajutorul acestor programe puteți accesa diferite pagini de Internet).
 Programele de procesare de text – Wordpad, OpenOffice Document, Microsoft
Word (cu aceste programe se pot accesa informații le sub formă de text, având
posibilitatea de editare, salvare si imprimare a documentului).
 Programele de calcul tabelar - Microsoft Excel, Lotus 1-2-3, OpenOffice
Spreadsheet (aceste programe permit manipularea datelor numerice existente în
tabelele de calcul).
 Programele de gestiune a bazelor de date - FoxPro, Microsoft Access, Oracle (acest
program organizează colecții mari de date, pentru ca informația să fie disponibilă
utilizatorului prin realizarea interogărilor si a extragerilor de date).
 Altele, folosite în domenii diverse, specializate.
Fişiere
Stocarea permanentă a datelor impune o organizare a spaţiului care să asigure în
permanenţă accesul la ele. Elementul principal al organizării este fişierul (în engleză, „file”),
care reprezintă o secvenţă de octeţi servind un anumit scop, pe care utilizatorul îi grupează
împreună pentru a fi regăsiţi ulterior.
Toate fișierele se identifică cu ajutorul numelui şi extensiei. Numele fişierului va fi ales
de utilizator cât mai intuitiv, astfel încât regăsirea sa ulterioară să fie mai uşoară. Extensia,
separată de nume printr-un caracter de tip „punct”, reprezintă tipul fişierului, modul în care va fi
recunoscut şi accesat de către sistemul de operare.
Tipurile de fișiere sunt foarte diverse, există sute de extensii standard. Fiecare aplicaţie
recunoaşte şi creează la rândul ei tipuri de fișiere specifice. Câteva exemple dintre cele mai
uzuale ar fi:
 fişierele executabile, se recunosc după extensii cum ar fi .exe, .com, .bat etc.,
 fişiere de tip text (.txt, .doc, .rtf etc.),
 fișiere grafice (.gif, .bmp, .tif, .jpg etc.),
 fișiere tip colecţie de date (.dat, .dbf) etc.
20
Fișierele executabile sau programele sunt liste organizate de instrucţiuni pe care calculatorul
le va executa şi în urma cărora se va comporta într-o manieră predeterminată. Programele conţin
variabile cărora li se atribuie diferite valori şi instrucţiuni care îi spun calculatorului ce şi cum să
lucreze cu aceste variabile. Variabilele pot fi numere, date de tip text, grafică etc.
Programele se scriu în limbaje de programare care sunt colecţii de instrucţiuni care au pentru
utilizator un înţeles logic. Pentru a fi executate, se traduc în limbajul calculatorului (cod maşină)
cu ajutorul compilatoarelor, interpretoarelor şi asambloarelor. Cumpărarea de software este, de
fapt, o achiziţionare de fișiere executabile care deja au fost traduse în cod maşină.
Fișierele text conţin date de tip text, caracterele fiind reprezentate fizic prin codurile ASCII
aferente. ASCII (American Standard Code for Information Interchange) este un cod de
reprezentare numerică a caracterelor care face posibilă transferarea datelor între calculatoare cu
sisteme de operare diferite. Fișierele text se mai numesc şi „documente”, în ideea că majoritatea
lor sunt produse de editoare de texte. Totuşi, în plus faţă de text, documentele mai conţin
imagini, reprezentări grafice de diferite forme, tabele de date etc.
Directoare
Directorul este un tip de fişier mai aparte, care nu conţine date, ci un tablou de elemente
care fiecare conţin date despre un fişier sau un alt director. Directoarele alcătuiesc o structură
arborescentă care reprezintă, pentru utilizatorul calculatorului, organizarea logică a datelor de
care dispune. În diferite sisteme de operare şi în literatura de specialitate, directoarele se regăsesc
atât sub acest nume (în limba engleză „directory”) cât şi, începând cu Windows 95, sub
denumirea de „dosare” (în engleză, „folder”).
Rolul directoarelor este de a uşura regăsirea fișierelor pe disc. Informațiile care se
stochează cu privire la fiecare fişier sunt următoarele :
 numele fişierului,
 calea de acces în structura de directoare,
 adresele locaţiilor fizice în care este stocat conţinutul fişierului,
 dimensiunea fişierului,
 data şi ora creării, respectiv data şi ora ultimei modificări,
 proprietarul fişierului,
 drepturile de acces la fişier.
Directorul principal se numeşte „rădăcină”. Acesta este „părintele” tuturor directoarelor care
se află sub el, care se numesc „subdirectoare”. Directorul rădăcină se simbolizează prin
caracterul „/” (slash) sau „\” (back-slash), în funcţie de sistemul de operare folosit. Aceleaşi
caractere simbolizează subordonarea directoarelor pe o cale.
De exemplu, „C:\Program_Files\Internet_Explorer\iexplore.exe” este calea în care se află
programul care lansează aplicaţia de explorare a Internet-ului. Acesta se găseşte în directorul
Internet_Explorer, care este un subdirector al lui Program_Files, care la rândul său este
subdirector în rădăcină, structura respectivă aflându-se pe drive-ul (suportul de stocare a datelor)
„C:”.
Sisteme de fișiere
Sistemul de fișiere este o structură arborescentă de directoare şi subdirectoare care
conţine fișiere grupate după anumite criterii într-o organizare logică.
Sistemul de fișiere face ca datele să fie gestionabile de către utilizator prin intermediul
sistemului de operare. O astfel de grupare a datelor este abstractă şi nu se regăseşte pe hard disk
în această formă. Stocarea fizică a datelor şi alocarea spaţiului pe hard disk se fac după alte
principii. Ceea ce se vede ca structură la deschiderea unei ferestre Windows Explorer sau My
21
Computer în sistemele de operare Windows, respectiv ca rezultat al comenzii „dir” din DOS
este o reprezentare creată de sistemul de operare pe înţelesul utilizatorului.
Principalele funcţii ale sistemului de fișiere sunt următoarele:
 stocarea informaţiei,
 regăsirea informaţiei memorate,
 protecţia informaţiei la accese neautorizate.
Operaţii pe care sistemul de operare le face asupra sistemului de fișiere:
 căutarea de fișiere,
 crearea de fișiere,
 modificarea conţinutului unui fişier,
 ştergerea fișierelor,
 listarea conţinutului unui director,
 citirea conţinutului unui fişier.
Organizarea fizică a datelor nu va oglindi structura lor logică. Un fişier nou creat va fi
memorat pe disc într-o zonă care nu este ocupată de alte date. Sistemul de operare va memora
adresa acestei zone şi va ţine în permanenţă evidenţa zonelor ocupate de pe disc. Această
evidenţă îl va ajuta să regăsească oricând fișierele stocate.
Protecţia informațiilor se realizează prin acordarea sau nu a drepturilor de acces la fișiere, fie
de către utilizatorul care este creatorul/proprietarul fișierelor, fie de către un administrator de
sistem. Accesul poate fi parţial, specificat prin anumite permisiuni. De exemplu, unui utilizator i
se poate interzice scrierea într-un fişier, permiţându-i-se citirea fişierului. Pentru acest utilizator
fişierul respectiv va apărea ca „read-only”.
Pornirea şi oprirea calculatorului

Pornirea şi oprirea calculatorului sunt strict legate de sistemul de operare instalat.
Pornirea calculatorului
Calculatorul se porneşte prin apăsarea butonului de alimentare, care pe unele sisteme este
marcat cu „POWER”. Se va porni şi monitorul, de la butonul aferent. La pornire au loc
următoarele evenimente :
 porneşte ventilatorul de răcire aflat în carcasă.
 porneşte programul BIOS (Basic Input/Output System). BIOS este primul program care
porneşte pe un calculator. Fenomenul poartă numele de „boot” sau „boot-are”, numele lui
provenind din englezescul „bootstrap”, o curea de piele cusută pe spatele cizmei penru a
uşura încălţarea. În aceeaşi idee, boot-area ajută calculatorul să pornească. Programul
BIOS conţine instrucţiuni pe care calculatorul le va executa fără să acceseze datele de pe
hard disk. Astfel, la pornire vor fi testate componentele hardware ale calculatorului
(tastatura, unităţile de disc, floppy şi CD/DVD, comunicațiile seriale, etc.) şi vor fi
evaluate o serie de funcţii care vor returna anumite informații referitoare la sistem.
 apare mesajul „For Configuration/Setup press F1”. La apăsarea tastei funcţionale F1 se
va deschide un utilitar de setări şi configurări în care se regăsesc date despre calculator şi
se pot defini opţiuni de pornire, data, ora etc. Deplasarea în meniuri se face cu săgeţi,
selecţia cu „Enter/Return” şi ieşirea cu „Esc” (tasta Escape).
 se încarcă sistemul de operare Windows XP Professional. În fereastră apar mai mulţi
identificatori, reprezentând utilizatorii deja definiţi în sistem. Utilizatorul selectează
identificatorul corespunzător şi introduce parola. Aceasta operaţiune se numeşte „logare”,
„log in” sau „log on”.
22
 se deschide sistemul de operare Windows în varianta configurată de utilizatorul respectiv

(„logat”). Din acest moment începe lucrul propriu-zis pe calculator (scriere de programe,
redactare de documente, procesare grafică, acces la World Wide Web, rularea de aplicaţii
care servesc scopului utilizatorului respectiv).
2.4 Interfața grafică cu utilizatorul (GUI)
Un program ce utilizează o interfață grafică utilizează de obicei un sistem de operare bazat

pe ferestre. Acest program afișează în ferestrele de pe ecran meniuri, simboluri, suprafețe de
lucru si ferestre pentru aplicații, dispozitive grafice folosite în interacțiunea cu un computer,
pictograme, butoane, casete de dialog etc., iar utilizatorul controlează aceste ferestre cu ajutorul
mouse-ului.
 Concis, avantajele folosirii GUI sunt:
 Interacțiune cu computerul mai ușoară si mai eficientă pentru utilizator,
 Simplificare a instrucțiunilor complexe, realizată cu ajutorul pictogramelor si
meniurilor;
 Inițiere intuitivă a comenzilor către computer;
 Programele si fișierele sunt mai ușor de mânuit si organizat; Componentele de bază
ale interfeței grafice cu utilizatorul, sunt:
 indicator sau punctator (în general arată ca o săgeată sau ca un l);
 dispozitiv de punctare, un mouse sau un trackball, care permite selectarea
obiectelor de pe ecran;
 pictograme (icons), mici desene care reprezintă comenzi, fișiere sau ferestre, ce pot
fi activate cu ajutorul mouse-ului;
 desktop - zona de pe ecran unde se află pictogramele;
 ferestre (windows)- zone ale ecranului în care se pot executa activități diferite;
 meniuri (menus) - conțin comenzile care se pot selecta pentru a fi executate.
Mediul de lucru Windows

Sistemul de operare Windows se deschide cu un ecran specific. În jargonul utilizatorilor
de calculatoare, acest ecran se numeşte „desktop”.
Desktop-ul este o masă de lucru virtuală care prezintă organizat activităţile efectuate de
către calculator. Este alcătuit din câteva spaţii standard în care se regăsesc aplicațiile cele mai
uzuale şi cele care rulează curent.
Astfel, pe desktop se vor observa următoarele:
 cursorul („pointer”-ul) care indică poziţia curentă a mouse-ului, este o săgeată albă cu
contur negru, orientată întotdeauna spre stânga-sus. Se deplasează o dată cu mişcarea
mouse-ului, intuitiv (traiectoria ei respectă traiectoria mouse-ului).
 de-o parte şi de alta a ecranului se găsesc „icoanele”, imagini în miniatură cu desene
intuitive, care simbolizează programele care pot fi lansate direct din desktop. Ele sunt
scurtături spre fișiere executabile care se află în anumite zone ale structurii arborescente
de directoare (pe anumite căi). Aceste icoane scurtează calea de acces spre aplicaţiile cele
mai uzuale. Locul unde se găsesc aceste fișiere executabile în structura logică a datelor pe
calculator se poate afla foarte uşor, prin selectarea icoanelor respective cu butonul din
dreapta al mouse-ului si apoi „apăsarea” cu butonul din stânga al mouse-ului pe opţiunea
„Properties” (Proprietăţi) a tabletei apărute. Lansarea în execuţie a unei aplicații se face
23
printr-un „dublu click” (două apăsări în secvenţă rapidă) pe butonul din stânga al mouse-
ului, fie pe fişierul executabil corespunzător din cale, fie pe icoana de pe desktop.
 butonul Start, de culoare verde, în partea din stânga-jos a ecranului, este locul de unde
începe orice aplicaţie pe calculator. Prin apăsarea sa se deschide un meniu complex care
va fi prezentat în capitolul consacrat sistemului de operare Windows.
 în partea de jos a ecranului se găseşte Taskbar-ul (bara de sarcini), zona în care sunt
vizualizate aplicațiile pornite automat, o dată cu pornirea calculatorului, şi cele lansate de
utilizator. Acest Taskbar este împărţit în mai multe porţiuni. De la stânga la dreapta,
acestea sunt:
o bara (Toolbar) de lansare rapidă a aplicațiilor, populată cu icoanele aplicațiilor
celor mai uzuale. Lansarea se face printr-o apăsare cu butonul stânga al mouse-
ului pe imaginea respectivă.
o Taskbar-ul propriu-zis, care conţine mai multe butoane inscripţionate cu icoane şi
nume. Fiecare astfel de buton reprezintă o aplicaţie lansată de utilizator care
rulează în sesiunea de lucru curentă. În momentul în care se doreşte afişarea
ferestrei de lucru într-o aplicaţie, se apasă cu mouse-ul butonul aferent şi aplicaţia
se „restaurează” (Restore). Dacă se doreşte ca suprafaţa desktop-ului să fie liberă,
aplicaţia se minimizează cu ajutorul butonului aflat în zona din dreapta-sus a
ferestrei de lucru. Lângă butonul de minimizare mai există alte două butoane, cu
următoarele utilizări:
 butonul de ieşire rapidă din aplicaţie, , la apăsarea căruia programul se
opreşte fără a salva ultimele modificări. Alte moduri de a ieşi din aplicații
(respectiv din diverse meniuri şi ferestre în care nu se doreşte a se face vreo
schimbare, fără salvare) implică folosirea tastei Escape sau a combinaţiei
Alt+F4, respectiv a butoanelor de anulare sau negare (Cancel, No) şi
revenire la starea anterioară (Back). Ieşirea cu salvarea datelor se face
apăsând butonul OK.
 butonul de maximizare , respectiv cel de rescalare , care au rolul de a
mări fereastra unei aplicații până la ocuparea întregului spaţiu util de pe
desktop, respectiv de a da posibilitatea utilizatorului de a decide el însuşi
care să fie mărimea acestei ferestre.
o zona de informații, în dreapta-jos, în care se pot afla ora curentă a sistemului şi
statutul unor programe şi servicii care funcţionează pe calculator (de exemplu,
reprezintă fluxul de date vehiculat între calculator şi rețeaua din care face parte).
Poziţionarea cursorului pe Taskbar într-o zonă în care nu se găseşte butonul vreunei aplicații şi
apăsarea butonului din dreapta al mouse-ului va determina apariţia tabletei de management a
aplicațiilor (Task Manager), care cuprinde lista aplicațiilor care rulează în momentul respectiv pe
calculator. Prin selectarea (highlight) unei linii şi apăsarea butonului End Task se opreşte
aplicaţia corespunzătoare acelei linii.
Windows oferă ajutor utilizatorului în orice moment în timpul lucrului prin apelarea a
ceea ce se numeşte Help and Support Center (Centrul de ajutor şi sprijin). Această apelare se
poate face în mai multe moduri:
 se apasă tasta funcţională F1,
 se apasă butonul Start şi apoi se selectează Help and Support
 se selectează opţiunea Help dintr-o fereastră de director deschisă anterior, de exemplu My
Computer
24
În toate situaţiile se obţine fereastra Help and Support Center în care utilizatorul are mai
multe posibilităţi: fie parcurge o structură intuitivă de date care să-l ducă la aflarea răspunsului
dorit, fie caută după cuvinte cheie etc.
Oprirea calculatorului
Ieşirea din sesiunea de lucru curentă în Windows se poate face în mai multe moduri. Fie
că se doreşte schimbarea utilizatorului, restartarea calculatorului sau scoaterea lui de sub
tensiune, înainte de orice acţiune în acest sens este necesar ca aplicațiile care rulează să fie
închise în mod corect, cu sau fără salvarea fișierelor asupra cărora s-a lucrat.
Se selectează cu butonul din stânga al mouse-ului butonul Start. În partea de jos a tabletei
care se deschide se găsesc următoarele opţiuni:
 Log Off, care se selectează în cazul în care se doreşte schimbarea utilizatorului,
 Turn Off Computer, în cazul în care se doreşte oprirea sau restartarea calculatorului.
În cazul selectării Log Off, în mijlocul ecranului apare un meniu cu opţiunile aferente ieşirii
din sesiunea de lucru a utilizatorului curent:
 Switch User, la selectarea căreia apare ecranul cu utilizatorii declaraţi ai
calculatorului respectiv,
 Log Off, se închide sesiunea utilizatorului curent, calculatorul rămâne în aşteptarea
logării altui utilizator.
La selectarea opţiunii Turn Off Computer, meniul care apare în mijlocul ecranului va afişa
opţiunile:
 Hibernate, calculatorul salvează datele din sesiunea de lucru curentă şi intră în
„hibernare”, adică într-o stare în care consumul de electricitate este minim. La ieşirea din
această stare sesiunea de lucru se va restaura exact în forma în care era când a fost
închisă.
 Turn Off, ieşire din sesiunea de lucru curentă, fără salvarea aplicaţiilor care mai rulează
încă, calculatorul se va opri de la butonul de alimentare,
 Restart, ieşirea din sesiunea de lucru curentă fără salvare, calculatorul se restartează. Se
parcurg apoi aceiaşi paşi ca şi la pornire.
Echipamente IBM
 Staţii de lucru IBM ThinkCentre A50
Caracteristici tehnice
Procesor Intel Pentium 4 la 2.8 GHz cu 533MHz system bus
Memoria L2 cache 1MB
Memoria RAM 256MB DDR-SDRAM
Grafica
Hard Disk 40 GB
CD CD-ROM
Audio Audio digital integrat
Rețea 10/100 Ethernet integrat
Sistem de operare Microsoft Windows preinstalat
Antivirus Norton AntiVirus (OEM version)
Pe site-urile IBM se găsesc cele mai diverse informații şi resurse software care ajută la
instalarea, personalizarea, exploatarea şi diagnosticarea calculatoarelor. Acest sistem de acces
on-line la baza de date întreţinută de IBM face posibila actualizarea în permanenţă a resurselor
25
calculatorului (BIOS, driver-e, how-to-uri). Fiind destinate utilizatorilor de tip enterprise (care
rulează aplicații foarte diverse în rețele mari), calculatoarele pot fi inzestrate cu programe
specializate pentru instalare rapidă (ImageUltra Services de la IBM) şi pentru backup automat al
datelor critice (IBM Rapid Restore PC).
 Server IBM xSeries 206
Server-ele din seria x206 pot îndeplini cele mai diverse servicii în rețele: server de
fișiere, server de imprimare, server de aplicații, server de poştă electronică, router etc.
Server-ul x206 se instalează şi se exploatează uşor sub diverse platforme (Windows,
Unix), utilizat pentru rețele mici şi medii şi pentru mediile de lucru cu mai multe locaţii.
Configuraţia este flexibilă. În funcţie de cerinţele de utilizare, la configuraţia de bază se
pot adăuga şi alte sub-ansamble pentru a putea rula optim aplicațiile existente.
 Server IBM P570
Serverele IBM p570 sunt astfel proiectate încât să optimizeze aplicațiile UNIX şi Linux
folosite în cadrul companiei. Aceste sisteme prezintă o arhitectură tip bloc, astfel încât
caracteristicile serverului pot fi oricând îmbunătăţite. În acest sens există pe piaţă module
care pot fi adăugate conţinând până la patru procesoare, unităţi de memorie şi discuri de
stocare, adaptori I/O, unităţi de răcire sau alimentare. Aceasta înseamnă că utilizatorii vor
obţine acele produse care răspund cel mai bine cerinţelor lor actuale, dar, dacă în viitor
acestea vor solicita tot mai multe resurse, vor putea să-şi îmbunătăţească vechiul produs
astfel încât necesităţile lor să fie acoperite, fără alte costuri suplimentare.
TIPURI DE SERVERE
Nu toate serverele sunt asemănătoare celor din rețelele client-server. Un server dintr-o rețea
este dedicat numai anumitor sarcini, în scopul asistării celorlalte calculatoare din rețea. Un server
poate îndeplini toate aceste sarcini necesare asistării clienților rețelei sau pot exista mai multe
servere, fiecare având cate o singura sarcina de îndeplinit. Un server de fișiere, de exemplu, este
dedicat numai sarcinilor relative la fișiere. Un server de imprimanta va oferi doar servicii de
tipărire calculatoarelor client din rețea.
1. Serverele de fișiere
Serverele de fișiere oferă servicii ce permit utilizatorilor unei rețele sa partajeze fișiere.
Serviciile de fișiere sunt aplicații de rețea ce permit păstrarea, salvarea si copierea datelor
necesare. Acest tip de serviciu este cel mai căutat si este unul din motivele de baza pentru care o
companie investește intr-o rețea. Cu ajutorul acestui serviciu de fișiere, un utilizator poate
schimba, citi, scrie si administra fișierele comune aflate in rețea, precum si datele conținute de
aceste fișiere. Serverele de fișiere sunt proiectate special pentru a oferi servicii de fișiere intr-o
rețea.
Exista mai multe tipuri de servicii de fișiere:
 transferul de fișiere;
 păstrarea fișierelor si migrarea datelor;
 sincronizarea modificărilor fișierelor;
 arhivarea fișierelor.
2. Serverele de tipărire
Un alt factor important în crearea unei rețele este capacitatea calculatoarelor conectate în
acea rețea de a partaja accesul la imprimare. Înainte ca rețelele sa poată oferi aceasta facilitate,
existau câteva alternative: angajarea unui curier, utilizarea unui echipament de comutație
26
manuala care sa permită câtorva calculatoare utilizarea unei imprimante sau instalarea
imprimantei pe un cărucior mobil care sa permită deplasarea de la un utilizator la altul.
Avantajele unei rețele reprezintă un nivel mult mai ridicat față de cele prezentate anterior,
deoarece:
 permit utilizatorilor rețelei sa partajeze imprimantele;
 permit amplasarea imprimantelor in locuri convenabile si nu obligatoriu lângă un
calculator individual;
 permit atingerea unor performante mai bune ale stațiilor de lucru prin utilizarea
transferurilor de mare viteza, a coliziunilor de imprimare;
 permit utilizatorilor sa partajeze servicii de fax in rețea.
3. Serverele de aplicații
Serverele de aplicații permit unui client de calculator personal sa acceseze si sa utilizeze
aplicații software suplimentare (care nu sunt instalate in acel calculator) de mare capacitate si
foarte costisitoare, instalate pe alt calculator la care acesta are acces. Astfel este posibil sa fie
instalate intr-o rețea servere specializate care sa ruleze doar anumite aplicații. De exemplu, daca
organizația in care lucrați are nevoie de o baza de date foarte puternica, puteți adăuga un server
dedicat acestei baze de date
Serverele de aplicații pot fi calculatoare dedicate, fie instalate special cu scopul de a asigura
un serviciu de aplicație, fie cu funcții multiple. De exemplu, un singur server poate asigura
servicii de baze de date, de comunicații, de tipărire, etc.
4. Serverele de mesagerie
Serverele de mesagerie asigura servicii de mesagerie printr-o varietate foarte mare de metode
de comunicații mult mai complexe decât serviciile de transfer de fișiere. Cu ajutorul serviciilor
de transfer de fișiere, datele nu pot fi transferate intre utilizatori decât sub forma de fișiere.
Serviciul de mesagerie permite atât transferul de informații grafice, video digitizat, audio,
precum si transferul de text sau date binare. O data cu introducerea tot mai frecventa in mesaje a
link-urilor hipertext (conexiuni electronice cu alte texte, imagini, sunete, etc), serviciul de
mesagerie a devenit o modalitate din ce in ce mai flexibila si mai populara de transmitere a
datelor prin rețelele de calculatoare.
Serviciile de mesagerie trebuie sa coordoneze interacțiunile complexe dintre utilizatori,
documente si aplicații. De exemplu, cu ajutorul serviciului de mesagerie se poate trimite o nota
in format electronic, se poate atașa un mesaj vocal, etc.
Posta electronica sau e-mail a devenit un serviciu din ce in ce mai popular si, mai mult, in
acest moment reprezintă un motiv pentru instalarea unei rețele intr-o firma. Cu ajutorul e-mail-
ului, un utilizator poate trimite un mesaj altui utilizator conectat la aceeași rețea sau chiar la
Internet.
La început, e-mail-ul conținea doar text. Acum un e-mail poate avea atașate fișiere video,
audio, grafice sau de alta natura. Cu ajutorul e-mail-ului se poate transfera dint-un capăt in
celalalt al globului in câteva minute sau chiar secunde toate informațiile dorite. Astfel, e-mail-ul
este mult mai rapid decât poșta obișnuită, mult mai ieftin decât posta rapida si mult mai simplu
decât transferul fișierelor prin dial-up.
Sistemul de transfer prin e-mail a devenit din ce in ce mai complex. Una din ultimele
facilități oferite de acest sistem este transferul de informații vocale care permite fuziunea dintre
telefoane si calculatoare intr-un singur sistem de comunicații.
27
Informaţie şi comunicare
Rețele de calculatoare
Termenul de „rețea de calculatoare”( computer network) desemnează o colecţie

interconectată de calculatoare autonome. Se spune despre două calculatoare că sunt
interconectate dacă sunt capabile să schimbe informații între ele, conectarea făcându-se prin
diferite modalităţi.
Rețelele de calculatoare au devenit absolut necesare, permiţând utilizatorilor accesul la o mai
mare diversitatea de resurse (informații şi aplicații), constituind un mediu rapid de
comunicare. Printre avantajele acestora se pot enumera:
 partajarea resurselor – prin care echipamentele şi în special datele sunt disponibile pentru
oricine din reţea, indiferent de localizarea fizică a utilizatorului;
 accesul la informaţie de la distanţă - care poate lua diferite forme, de la accesul la
programe până la accesul la baze de date la distanţă (rezervări de locuri, operaţiuni
bancare etc.);
 comunicații interpersonale – care pot lua forma de mesaje de e-mail, întâlniri virtuale,
instruire la distanţă;
 divertismentul interactiv – jocuri, video-on-demand, realitate virtuală partajată.
Tipuri de rețele de calculatoare

O reţea este un grup de calculatoare şi alte echipamente, conectate între ele prin cabluri, astfel
încât fiecare echipament poate interacţiona cu oricare altul.
Calculatoarele se conectează între ele în reţele pentru a putea folosi în comun resurse din cele
mai diferite (fişiere, periferice etc.). Server-ul este calculatorul central, ale cărui resurse sunt
folosite în comun de utilizatorii reţelei. Clientul este calculatorul care se conectează la server şi
foloseşte resursele acestuia.
După dimensiuni şi aşezare, reţelele se împart în:
 reţele locale (Local Area Network, LAN), sunt reţele ale căror componente se găsesc
aproape unele faţă de altele, de exemplu în aceeaşi sală, în săli vecine sau clădiri alăturate
 reţele mari (Wide Area Network, WAN), sunt reţele ale căror componente se află la
distanţă mare unele faţă de altele, de exemplu în localităţi diferite.
 Caracteristicile reţelelor:
 topologia, descrie modul de organizare şi interconectare a componentelor şi
echipamentelor de comunicaţie din cadrul reţelei,
 arhitectura, descrie categoriile de echipamente şi protocoale de comunicaţii utilizate în
cadrul reţelei.
1) Reţele locale (Local Area Network)

Sunt în general reţele private localizate într-o singură clădire sau într-un campus de cel mult
câţiva kilometri, frecvent utilizate pentru a conecta calculatoare personale şi stațiile de lucru cu
scopul de a partaja resurse şi de a schimba informații . LAN-urile se disting de alte rețele prin
trei caracteristici:
28
mărime - au dimensiuni restrânse, ceea ce înseamnă că timpul de transmisie este în cazul cel mai
defavorabil limitat şi cunoscut dinainte;
tehnologia de transmisie;
topologie – aranjamentul fizic al componentelor unui LAN;
2) Reţea metropolitană (Metropolitan Area Network)
Reţelele metropolitane (MAN) sunt reţele de mare extindere care de obicei împânzesc oraşe
întregi. Aceste reţele folosesc pentru legături cel mai des tehnologii fără fir (wireless) sau fibră
optică. Rețeaua MAN în cele mai frecvente cazuri este proprietatea unui singur operator
(companie), dar rețeaua este folosită de către mai multe persoane şi organizaţii. Rețelele MAN
mai pot fi deţinute şi conduse ca utilităţi publice.
3) Rețele larg răspândite geografic WAN (Wide Area Network)
WAN (Wide Area Network) acoperă o arie geografică întinsă, deseori o ţară sau un continent
întreg, conţinând o colecţie de mașini (gazde) care execută aplicațiile utilizatorilor. Gazdele sunt
interconectate printr-o reţea de comunicaţie sau subrețea, care are rolul de a transporta mesajele
de la o gazdă la alta. Prin separarea aspectelor de pură comunicaţie ale subreţelei de aspectele
referitoare la aplicații, se simplifică mult proiectarea întregii reţele. Subrețeaua este în general
formată din: linii de transmisie (transportă biţii între maşini) şi elemente de comutare
(calculatoare specializate pentru a conecta două sau mai multe linii de transmisie).
Clasificarea rețelelor de calculatoare

Topologia reţelelor
În funcţie de tipul componentelor şi cablurilor utilizate şi de dispunerea calculatoarelor, reţelele
pot fi:
 de tip magistrală sau bus (Figura C.1),
 de tip stea (Figura C.2),
 plasă, inel (ring), mixte.
Topologia LAN de tip stea are următoarele caracteristici:
 fiecare echipament de reţea dispune de un mediu de acces propriu, realizat prin
intermediul unui traseu de cablu UTP,
 pentru gestionarea accesului este prevăzut un concentrator LAN (hub sau switch) care să
centralizeze toate conexiunile UTP ale echipamentelor din reţea.
Figura C.1.
29
Figura C.2.
a) Clasificare după topologie

Topologia (structura) unei rețele rezultă din modul de conectare a elementelor rețelei între
ele. Ea determină şi traseul concret pe care circulă informaţia în rețea "de la A la B". Principalele
tipuri de topologii pentru rețelele LAN sunt:
 topologia Bus (înseamnă magistrală) - are o fiabilitate sporită şi o viteză mare de
transmisie;
 topologia Ring (inel) - permite ca toate staţiile conectate să aibă drepturi şi funcţiuni
egale;
 topologia Star (stea) - oferă o viteză mare de comunicaţie, fiind destinată aplicațiilor în
timp real.
30
Reţelele mai mari prezintă o topologie formată dintr-o combinaţie a acestor trei tipuri.
b) Clasificare după modul de conectare
Rețelele de calculatoare pot fi clasificate şi după tehnologia care este folosită pentru a
conecta dispozitive individuale din rețea, cum ar fi fibră optică, Ethernet, Wireless LAN (din
engleză și înseamnă "fără fir"), HomePNA sau Power line.
Metodele de conectare sunt în continuă dezvoltare şi deja foarte diverse, începând cu tot felul
de cabluri metalice şi de fibră optică, cabluri submarine, şi terminând cu legături prin radio cum
ar fi Wi-Fi sau Bluetooth, prin raze infraroşii (IrDA) sau chiar prin intermediul sateliţilor.
Foarte răspândită este metoda Ethernet, termen care se referă la natura fizică a cablului
folosit şi la tensiunile electrice ale semnalului.
c) Clasificare după relaţiile funcţionale (arhitectura de reţea)
Reţelele de calculatoare mai pot fi clasificate în funcție de relaţiile funcţionale care există
dintre elementele unei reţele, ca de exemplu:
 Client –server: fiecare calculator este conectat la un calculator central de unde accesează
aplicațiile de care are nevoie si le folosește, calculatorul acela numindu-se server,
calculatoarele ce realizează cererile serverului poartă denumirea de client.
 Peer to peer (de la egal la egal): fiecare calculator are acces la resursele, programele,
bazele de date aflate pe celelalte calculatoare
Arhitectura reţelelor
Indiferent de topologia utilizată, arhitectura standard a unei reţele Ethernet este următoarea:
 Server-e,
 staţii de lucru (clienţi),
 echipamente de comunicaţie LAN (hub/switch) sau WAN (router)
Server-ul este un calculator din reţea care gestionează resursele reţelei (de exemplu,
stochează date pentru orice utilizator din reţea, gestionează imprimantele din reţea, gestionează
traficul etc.), respectiv are instalate aplicaţii pe care membrii reţelei le pot utiliza.
Clientul este un calculator care este legat la un server în scopul efectuării unor operaţii şi
depinde de acesta cu utilizarea de fişiere şi programe, pentru acces la Internet, pentru lansare de
aplicaţii de calcul mari consumatoare de resurse etc.
Ethernet este o arhitectură de reţea locală dezvoltată de firma Xerox în 1976, în colaborare cu
DEC şi Intel. Utilizează o topologie de tip magistrală sau stea şi suportă rate de transfer de până
la 10Mbps. O versiune mai nouă de Ethernet, 100Base-T sau Fast Ethernet (Ethernet rapid)
transferă date cu până la 100Mbps. Acest tip de reţele utilizează cabluri cu perechi răsucite.
Fiecare placă de reţea se conectează printr-un cablu (patch cord) la echipamentul central (hub,
switch), rezultând astfel o topologie tip stea. Lungimea cablului care conectează plăcile de reţea
la hub sau switch nu trebuie să fie mai mare de 100m. În reţelele tip stea, dacă se defectează
cablul care conectează un calculator sau se opreşte un calculator, este afectat numai calculatorul
respectiv, nu şi restul reţelei.
Când se doreşte conectarea sau deconectarea fizică a unui calculator din reţea, se închid toate
programele active ale utilizatorului, se închide sistemul de operare, se scoate calculatorul din
priza de alimentare electrică, se scoate sau se introduce cablul de reţea, se conectează
calculatorul din nou la priza de alimentare şi se porneşte prin apăsarea butonului Power.
31
Echipamente de comunicaţie
Hub-ul
Hub-ul este un dispozitiv de reţea cu mai multe porturi (intrări) necesar pentru
interconectarea prin cabluri UTP a calculatoarelor dintr-o reţea (host-uri). Hub-ul amplifică
semnalul primit de la un host şi îl distribuie către toate celelalte calculatoare. Într-o reţea
existentă pot fi adăugate noi host-uri prin conectarea fizică a acestora cu cabluri UTP la hub-ul
existent. Există hub-uri cu 4, 8, 16 sau 24 de intrări. Hub-urile pot fi montate în cascadă pentru a
obţine extinderea unei reţele existente.
Switch-ul
Switch-ul este un dispozitiv de reţea cu mai multe porturi care filtrează şi expediază
pachete de date între segmentele reţelei. Operează pe nivelele 2 şi uneori 3 ale modelului de
referinţă OSI, care va fi tratat într-un subcapitol următor, şi suportă orice protocol de transfer de
date (protocol de comunicare, codul de adresare şi împachetare de date care constituie „limbajul
comun” al calculatoarelor din reţea).
Principiul de funcţionare a switch-ului are la bază mecanismul store-and-forward. Pentru
aceasta, fiecare switch întreţine o tabelă de redirecţionare compusă din adrese MAC şi numere de
porturi (căi de acces). Pentru un anumit port, care defineşte un domeniu de coliziune distinct,
switch-ul memorează adresele MAC ale staţiilor din domeniul respectiv (conectate la acel port).
Termenul de valabilitate al intrărilor din această tabelă este dat de un parametru numit age
(vârsta), care stabileşte cât timp sunt reţinute în buffer-e (zone tampon de stocare intermediară de
date) adresele MAC ale staţiilor care nu generează şi nu primesc trafic. Prin urmare, valoarea
acestui parametru poate influenţa performanţele unei reţele: dacă are valori prea mici, staţiile
care generează puţin trafic vor fi mai greu de găsit în reţea de către alte echipamente, iar dacă
valoarea parametrului este prea mare, există riscul ocupării buffer-elor şi al blocării
echipamentului. După recepţia de date este analizată adresa MAC de destinaţie şi este căutată în
tabela de redirecţionare. Prin acest mecanism switch-ul identifică interfaţa prin care este
disponibilă staţia de destinaţie şi direcţionează datele printr-un canal de comunicaţie virtual,
complet separat de traficul generat de celelalte interfeţe. Astfel se reduce numărul coliziunilor,
ceea ce conduce la creşterea benzii de transfer si la optimizarea modului de utilizare a canalului
de comunicaţie
Router-ul
În Internet, router-ul este un dispozitiv, sau în unele cazuri un software instalat pe un
calculator, care determină care este următorul punct din reţea către care se expediază un pachet
de date în drum spre destinaţia sa finală. Router-ul este conectat la cel puţin două reţele (în
punctul în care o reţea comunica cu cealaltă, adică în gateway). Decizia asupra direcţiei în care
se trimite fiecare pachet de date se bazează pe determinarea stării reţelelor la care este conectat.
Router-ul poate fi şi o parte a switch-ului.
Router-ul creează şi/sau stochează un tabel al rutelor disponibile, cu informaţii despre
starea lor, şi îl utilizează împreună cu algoritmii de determinare a distanţei şi costurilor pentru a
selecta cea mai bună cale de urmat pentru pachetul dat. De obicei, un pachet parcurge un număr
de puncte de reţea cu router-e înainte de a ajunge la destinaţie. Rutarea este o operaţie asociată
cu nivelul 3 din standardul OSI (Open Systems Interconnection), nivelul reţea.
Pentru a determina calea optimă între două reţele, router-ul foloseşte două metode:
 Rutarea statică, constând dintr-o tabelă de adrese pentru a determina locaţia în care să
direcţioneze datele
 Rutarea dinamică, constând dintr-un protocol specializat (RIP, OSPF, IGRP, BGP)
32
Router-ul nu identifică tipul şi conţinutul datelor transmise.

IP specifică formatul pachetelor de date şi schemele de adresare. Majoritatea reţelelor
combină IP cu un protocol de nivel mai înalt, TCP (Transmission Control Protocol), care
stabileşte conexiunea virtuală între sursă şi destinaţie. IP-ul singur funcţionează ca sistemul
poştal. Permite adresarea unui pachet de date şi lansarea sa în Internet fără o legătură directă cu
destinaţia. TCP/IP stabileşte conexiunea între sursă şi destinaţie, astfel încât pe linia respectivă
de poate face schimb de mesaje continuu pe perioade de timp determinate.
Cabluri şi conectori
Pentru reţele locale se realizează cablarea structurată de tip UTP/STP. Conceptul de
cablare structurată a fost dezvoltat ca urmare a necesităţii uniformizării celor două tipuri de
cablaje existente: cablajul de voce (telefonie) şi cel de date. Până la elaborarea standardelor de
cablare structurată, partea de telefonie a unei clădiri era realizată pe cabluri răsucite (topologie
stea), în timp ce pentru reţeaua de date s-a utilizat cablul coaxial (topologie de tip magistrală).
Cablurile torsadate (Twisted Pair, TP) pot fi de mai multe tipuri (Figura C.3):
 UTP (Unshielded Twisted Pair), ieftine, subţiri, flexibile, ne-ecranate (fără înveliş
izolator), cu patru perechi de fire răsucite din cupru. Dintre aceste perechi, două (verde şi
portocaliu) sunt folosite pentru transmisa de date, o pereche (albastră) pentru transmisia
de voce (telefonie), cealaltă pereche (maro) putând fi utilizată pentru alte aplicaţii
(alarme, monitorizare clădire etc.). Transmisia date/voce nu se poate realiza simultan pe
acelaşi tronson de cablu UTP. Pentru reţele mici (cu distanţe scurte între componente)
acest tip de cablu este suficient. Structura ne-ecranată a UTP creşte riscul de interferenţă
cu radiaţiile electromagnetice parazite. Pentru creşterea imunităţii la zgomote se mai
utilizează o variantă de cablu denumită ScTP (Screened Twisted-Pair), identică cu UTP
dar la care toate cele patru perechi de fire de cupru sunt ecranate cu o folie metalică.
 STP (Shielded Twisted Pair), cablu torsadat ecranat, prevăzut cu patru sau două (varianta
STP-A) perechi de fire de cupru, fiecare pereche fiind ecranată cu o folie metalică în
vederea reducerii zgomotelor parazite care pot afecta semnalul util (perturbaţii electrice,
diafonie).
Figura C.3.
Conectorul RJ45 (Registered Jack 45) este un conector cu 8 fire, folosit în reţele locale,
în special de tip Ethernet. Arată la fel ca RJ11 folosit în telefonie, doar că este puţin mai lat. În
Figura C.4 sunt prezentate priza şi mufa conectorului RJ45.
Figura C.4.
33
Conectarea la Internet
Pentru conectarea reţelei locale la Internet se utilizează un router şi un modem (descris în
secţiunea A, capitolul 2.9). Router-ul face legătura între reţele, iar modem-ul transformă
semnalul digital în semnal analogic (la transmisie) şi invers (la recepţie) (Figura C.5).
Figura C.5.
Funcţia de router poate fi îndeplinită de echipamente hardware specializate sau de
calculatoare pe care rulează un software specializat. Modemul se conectează cu un cablu serial la
router şi cu un cablu telefonic la o linie telefonică obişnuită. Modem-ul folosit este unul pentru
dial-up. Accesul dial-up funcţionează ca o legătură telefonică obişnuită, doar că în loc să facă
legătura între persoane, leagă calculatoare. Calitatea conexiunii nu este întotdeauna bună, iar
viteza de transfer a datelor este limitată de performanţele legăturii telefonice. Rata normală de
transfer este de 56KBps. Tehnologii mai noi (gen Integrated Services Digital Network, ISDN,
care transmite date pe linii telefonice cu legături dedicate) asigură rate de transfer mai mari
(64/128 KBps).
Legătura la Internet se face prin intermediul unui furnizor de servicii de Internet (Internet
Service Provider, ISP). Acest furnizor va comunica modalitatea prin care se va face conectarea
reţelei locale la Internet, va furniza adresele IP, măştile, adresele DNS (Domain Name System),
adresele de server proxy etc.
DNS este prescurtarea de la Domain Name System sau Domain Name Service, un serviciu
Internet care transformă numele de domenii în adrese IP. Numele de domenii sunt şiruri de litere
şi cifre care sunt mai uşor de memorat decât adresele IP. De exemplu, domeniul microsoft.com
are adresa IP 207.46.249.27, care se poate afla introducând comanda ping www.microsoft.com
într-o fereastră DOS, care se deschide în Windows selectând
Start/All_Programs/Accessories/Command Prompt.
Domeniul de Internet este un grup de calculatoare dintr-o reţea care sunt administrate
printr-un set de reguli şi proceduri comune. În Internet, domeniile sunt definite prin nume, care
au asociate adrese IP.
Adrese IP
Protocolul este un format prestabilit de transmitere a datelor între două componente de
reţea. Prin protocol se definesc următoarele: tipul de detectare de erori, metoda de comprimare a
datelor (dacă este cazul), felul în care expeditorul semnalează sfârşitul transmisiei, felul în care
destinatarul semnalează primirea unui mesaj, modul de transmitere (sincron, asincron), rata de
transfer de date etc.
TCP/IP (Transmission Control Protocol/Internet Protocol) este o suită de protocoale de
comunicare utilizată pentru conectarea sistemelor locale (host-uri).
Interfaţa de conectare la o reţea este reprezentată fizic (hardware) de placa de reţea, iar
din punct de vedere software, de „entitatea” care va primi o adresă IP. Această adresă este
34
atribuită unei interfeţe de reţea şi nu unui calculator. Un calculator cu două plăci de reţea va avea
două interfeţe, fiecare cu adresă IP proprie, distinctă.
În reţeaua locală adresele IP trebuie să fie unice. Pentru a minimiza posibilitatea
existenţei de adrese duplicate în reţea se poate instala un server DHCP (Dynamic Host
Configuration Protocol) care va asigna automat o adresă oricărei staţii care se va conecta în
reţea.
Forma unei adrese IP: din punct de vedere al utilizatorului adresa IP este o secvenţă
formată din patru octeţi separaţi de caracterul „.” (punct), fiecare octet putând lua valori între 0 şi
255. Pentru echipamentul de reţea, adresa respectivă apare ca o succesiune continuă de 32 de
biţi, fiecare grup de opt fiind reprezentarea binară a unui octet din formatul vizibil pentru
utilizator.
Exemplu:
10010110 11010111 00010001 00001001
150 215 017 009
Adresa IP este alcătuită din două componente cu format variabil:

 componenta de reţea. În funcţie de numărul de biţi rezervaţi acestei componente, spaţiul
de adrese se împarte în următoarele clase:
o clasa A: primii 8 biţi reprezintă adresa de reţea 10.0.0.0 până la 127.255.255.255.
o clasa B: primii 16 biţi reprezintă adresa de reţea 128.0.0.0 până la
191.255.255.255.
o clasa C : primii 24 de biţi reprezintă adresa de reţea 192.0.0.0 până la
233.255.255.255. În cadrul clasei C există două subclase cu destinaţii speciale: D
(adrese multicast, pentru reţele multimedia (voce, video), 224.0.0.0 până la
239.255.255.255), E (clasă pentru dezvoltări ulterioare, 240.0.0.0 până la
247.255.255.255.
 componenta de host: biţii rămaşi după ocuparea adresei cu componenta de reţea identifică
echipamentele din cadrul unei reţele. Numărul de biţi ai componentei de host determină
numărul maxim de echipamente din reţeaua definită prin prima componentă:
o în clasa A: 256 de reţele, 16.777.216 echipamente adresabil în fiecare reţea,
o în clasa B: 65.536 de reţele, 65.536 echipamente adresabile în fiecare reţea,
o în clasa C: 16.777.216 de reţele, 256 echipamente adresabile în fiecare reţea.
 De exemplu, pentru adresa IP 150.215.017.009, dacă se presupune că este o adresă de
clasă B, 150.215 reprezintă adresa de reţea de clasă B, iar 017.009 identifică un host în
acea reţea.
Adresele utilizate pot fi publice sau private. Pentru reţelele de instituţii se recomandă utilizarea
adreselor private (ne-rutate). Se pot utiliza şi adrese reale publice dintr-o clasă oarecare, cu
condiţia ca reţeaua sa nu fie conectată la Internet. Gama pentru adrese private este:
 adrese de reţea de la 10.0.0.0 până la 10.255.255.255, mască 255.0.0.0
Observaţii:
 primul bloc este un singur număr de reţea de clasă A,
 al doilea bloc este un set de 16 numere de reţea de clasă B (adrese contigue),
 al treilea bloc este un set de 255 de numere de reţea de clasă C (adrese contigue).
35
Masca este un filtru care determină cărei subreţele (subnet) îi aparţine o adresă IP. Sistemul
de subreţele îi permite administratorului de reţea să gestioneze mai uşor adresele alocate. De
exemplu, pentru adresa IP „10010110.11010111.00010001.00001001” (scrisă în sistem binar),
componenta de reţea de clasă B este „10010110.11010111” şi adresa de host este
„00010001.00001001” Primii patru biţi ai adresei de host vor identifica eventualele subreţele.
Masca este formată din adresa de reţea plus biţii de identificare a subreţelei. Prin convenţie,
biţii de reţea sunt de valoare 1. În exemplul de mai sus, masca va fi de forma
„11111111.11111111.11110000.00000000”. Subreţeaua din exemplu este astfel uşor de
identificat. Adresa ei este „10010110.11010111.00010000.00000000”.
Pentru o identificare mai uşoară, exemplul de mai sus poate fi prezentat în format tabelar:
Masca de subreţea 255.255.240.000 11111111.11111111.11110000.00000000

Adresa IP 150.215.017.009 10010110.11010111.00010001.00001001
Adresa subreţelei 150.215.016.000 10010110.11010111.00010000.00000000
Modelul de reţea OSI

Modelul de referinţă OSI-RM (Open Systems Interconnection-Reference Model) este un
standard ISO (International Standards Organization) care defineşte un set de reguli universal
valabile pentru proiectarea protocoalelor de comunicaţiilor, în scopul înlesnirii interconectării
dispozitivelor hardware si software indiferent de producător.
Prin intermediul acestui model (Figura C.6), suita de operaţii necesare pentru
desfăşurarea unui flux de date între clienţii din reţea este organizată ierarhic pe şapte niveluri:
Figura C.6.
 nivelul fizic: stabileşte proprietăţile cablurilor şi conectorilor, defineşte protocoalele
necesare pentru transmisia datelor pe o linie de comunicaţie,
 nivelul legăturii de date: defineşte modalităţile de acces la mediul de transmisiune
partajat de mai multe echipamente, stabileşte modul de transfer al datelor între nivelurile
superioare şi conectorii fizici,
 nivelul reţea: permite identificarea nodurilor de destinaţie prin prelucrarea informaţiilor
rezultate din adresele de reţea şi tabelele de direcţionare ale router-elor,
36
 nivel de transport: defineşte metodele prin care se asigură integritatea datelor către nodul
de destinaţie,
 nivelul sesiune: sincronizează comunicaţia între două calculatoare, controlează când un
utilizator poate transmite sau recepţiona date,
 nivelul prezentare: efectuează translaţia datelor între formatul utilizat de aplicaţie şi
formatul informaţiei transferate prin reţea,
 nivelul aplicaţie: asigură interfaţa software pentru utilizatori.
Primele patru niveluri sunt caracteristice echipamentelor de comunicaţii cu funcţii
specializate implementate pe o platformă hardware. Următoarele trei niveluri sunt oferite de
orice aplicaţie (software) de reţea existentă pe server-e, calculatoare sau echipamente de
comunicaţie specializate. Modul de reprezentare a stivei OSI în cadrul unei reţele cu un server,
un client si un echipament de comunicaţie este ilustrat în Figura C.7.
Figura C.7.
Nivelul fizic
În cadrul nivelului fizic se definesc următoarele funcţii:
 tipul de transmitere şi recepţionare a şirurilor de biţi pe un canal de comunicaţii:
o transmisia asincronă: semnalul de ceas al receptorului se sincronizează pe
semnalul de start transmis de emiţător. Din această cauză, canalul de comunicaţie
nu este utilizat eficient şi nu se pot obţine rate de transfer mari, de maxim 115
KBps. Este frecvent utilizată pentru conectarea a două echipamente de reţea prin
intermediul cablurilor seriale sau a modem-urilor analogice.
o transmisia sincronă: şirurile de biţi se succed fără întrerupere, fiecare echipament
având nevoie de un semnal de sincronizare propriu. De aceea, receptorul este mai
complicat, însă se asigură o utilizare eficientă a canalului de comunicaţie şi se pot
obţine viteze mari de transfer (2 MBps).
 se definesc topologiile de reţea.
37
 în funcţie de topologie, se stabileşte tipul reţelei:

o reţea broadcast (topologii magistrală, stea, inel): la acelaşi mediu de transmisiune
sunt ataşate mai multe echipamente de reţea, iar un pachet de date transmis de o
staţie este recepţionat de toate celelalte (de exemplu, Ethernet/Fast Ethernet,
Token Ring)
o reţele punct-la-punct (topologii stea, plasă): la o conexiune fizică sunt ataşate
numai două echipamente. Într-o reţea cu mai mult de două noduri, un pachet de
date trebuie să tranziteze mai multe noduri intermediare pentru a ajunge la
destinaţie.
 se definesc tipurile de medii de transmisiune : cablu coaxial, cablu UTP, fibră optică, linii
închiriate de cupru etc.
 se stabileşte modul de transmisie: simplex (un singur echipament poate transmite, iar
corespondentul doar recepţionează), half-duplex (ambele echipamente pot să transmită şi
să recepţioneze semnale, dar nu în acelaşi timp), full-duplex (ambele echipamente pot să
transmită şi să recepţioneze semnale în acelaşi timp).
 se definesc standardele mecanice şi electrice ale interfeţelor, seriale (RS-232, V.35,
G.703 ) şi LAN (BNC, AUI, RJ45).
 este realizată codificarea şi decodificarea şirurilor de biţi (repetoare, media-convertoare
etc.).
 este realizată modularea şi demodularea semnalelor purtătoare (modem-uri).
 unitatea de date utilizată la nivel fizic este bitul.
Nivelul legăturii de date
Realizează transferul datelor între sisteme adiacente (care partajează acelaşi mediu de acces).
Este alcătuit din două sub-niveluri:
 controlul accesului la mediu (MAC - Medium Access Control): defineşte echipamentul
care poate avea acces la reţea atunci când mai multe staţii încearcă să transmită simultan:
o asigură controlul fluxului de date (flow-control) prin stabilirea momentelor de
transmisie sau aşteptare,
o efectuează controlul accesului la mediul fizic,
o în cadrul reţelelor de tip broadcast, prin intermediul legăturii de date se realizează
identificarea unui nod destinaţie, prin utilizarea adreselor MAC.
 controlul legăturii logice (LLC - Logical Link Control): defineşte modul de transfer al
datelor către nivelul fizic şi furnizează serviciul de transport către nivelul reţea:
o introduce în fluxul de biţi furnizat nivelului fizic delimitatorii necesari pentru
separarea cadrelor. La recepţie, nivelul legăturii de date recunoaşte aceşti
delimitatori şi reconstituie cadrele. Scopul acestei încadrări este determinat de
necesitatea gestionării fluxului continuu de biţi preluaţi de la nivelul fizic.
o controlul erorilor, realizat în două moduri: FEC (Forward Error Correction,
foloseşte biţii de control pentru detectarea şi corectarea erorilor), ARQ (Automatic
Retransmition Query, utilizat numai pentru detectare, nu şi pentru corectarea
erorilor, ca mijloc de alertare a sursei că informaţia nu a fost recepţionată corect).
Unitatea de date este cadrul, format din şiruri de bytes (1 byte = 8 biţi).
La nivelul legăturii de date sunt definite protocoalele de interconectare a reţelelor LAN,
în funcţie de tipul transmisiei utilizate la nivel fizic:
 protocoale orientate pe biţi, utilizate pe transmisii seriale: PPP (Point-to-Point Protocol,
destinat legăturilor sincrone şi asincrone), HDLC (High Data Link Control, destinat
38
numai legăturilor sincrone punct-la-punct sau legăturilor multipunct şi permite lucrul full-
duplex).
 protocoale orientate pe comutaţie de pachete. Mesajul utilizatorului este împărţit în
pachete, fiecare pachet fiind transmis separat şi pe trasee fizice diferite.
Nivelul reţea
Permite transferul de date între sistemele neadiacente (care nu partajează acelaşi mediu
de acces). Unitatea de date utilizată este pachetul.
Funcţia principală a acestui nivel constă în dirijarea pachetelor între oricare două noduri
de reţea. Cu alte cuvinte, nivelul reţea realizează rutarea (direcţionarea) pachetelor de date prin
infrastructura de comunicaţii, această operaţie fiind efectuată la nivelul fiecărui nod de
comunicaţie intermediar. Nivelul reţea asigură interfaţa între furnizorul de servicii şi utilizator,
serviciile oferite fiind independente de tehnologia subreţelei de comunicaţie.
Acest nivel oferă două categorii de servicii de transport:
 orientate pe conexiuni (ATM): înainte de transferul datelor între două echipamente
trebuie stabilită o conexiune (circuit virtual), care se închide la terminarea transferului. La
stabilirea conexiunii se pot negocia anumiţi parametri legaţi de calitatea serviciului
(viteză, întârziere, cost). Ruta (secvenţa de noduri intermediare) pe care vor fi trimise
pachetele se stabileşte în momentul stabilirii circuitului virtual. În acest sens, circuitul
virtual va primi un identificator (adresă), fiecare pachet fiind rutat pe baza acestui
identificator. Prin utilizarea serviciilor orientate pe conexiuni se realizează un control
foarte eficient al fluxului de date, putând fi definite categorii de servicii (CoS - Class of
Services) şi criterii de calitate a serviciilor (Qos - Quality of Services). Aceste avantaje
implică o complexitate ridicată la nivelul arhitecturii de reţea. În cazul defectării unui nod
intermediar, toate circuitele virtuale care îl tranzitează se închid. Latenţa iniţială necesară
pentru stabilirea conexiunii este mare.
 fără conexiuni (IP): nu este necesară stabilirea unei conexiuni prin subreţeaua de
comunicaţie în vederea transferului datelor. Ruta este determinată pentru fiecare pachet în
parte, iar direcţionarea (rutarea) se realizează pe baza adreselor (sursă şi destinaţie)
conţinute în fiecare pachet. Deoarece nu este necesară memorarea informaţiilor de stare
cu privire la conexiuni, complexitatea este redusă, fiind posibilă implementarea unor
reţele mai rapide. În cazul defectării unui nod intermediar, comunicaţia poate continua pe
căi alternative. Dezavantajul principal al acestor servicii constă în faptul că nu se mai
poate efectua un control al congestiei traficului.
Cel mai cunoscut si utilizat protocol la acest nivel este IP (Internet Protocol), utilizat pentru
interconectarea reţelelor din Internet. Este un protocol fără conexiune care permite transmiterea
unor blocuri de date (datagrame) între surse şi destinaţii identificate prin adrese cu lungime fixă.
În cazul datagramelor foarte mari, protocolul IP realizează, dacă este cazul, fragmentarea şi
reasamblarea în vederea transmiterii prin orice reţea. Nu dispune de mecanisme care să asigure
securitatea serviciului sau controlul fluxului de informaţii. Este apelat de protocoalele superioare
pentru transferul prin reţea al datelor, apelând la rândul lui la protocoalele reţelei locale pentru
transportul datelor către un echipament local. Acest echipament local (adiacent) poate fi
destinaţia finală a pachetelor de date sau poate fi un nod intermediar al sistemului de comunicaţii
(router), care trebuie să redirecţioneze datele.
Modul de funcţionare a protocolului IP este următorul:
 aplicaţia pregăteşte datele şi le transmite nivelului Internet al software-ului de reţea,
 nivelul Internet adaugă acestor date un antet (header), conţinând adresa de destinaţie,
39
 datagrama rezultată este transmisă interfeţei de reţea, care adaugă la rândul ei un antet şi
transmite întreg cadrul către primul nod intermediar al reţelei de comunicaţii, care va
efectua rutarea pachetului,
 la recepţie, un nod intermediar va decide după adresa de destinaţie prezentă în antet care
este subreţeaua şi, implicit, următorul nod intermediar către care trebuie redirecţionat
pachetul,
 în cadrul destinaţiei finale, antetul este înlăturat şi datagrama se transmite nivelului
Internet, de unde este transmis nivelului aplicaţie.
Din acest mod de funcţionare se pot deduce următoarele reguli privind mecanismele de rutare:
 fiecare datagramă este direcţionată către cel mai apropiat nod intermediar, router sau
gateway,
 operaţia de rutare constă în determinarea nodului intermediar următor (adiacent) care la
rândul lui poate redirecţiona datagramele către destinaţia finală. Acest tip de rutare este
numit hop-by-hop routing şi nu permite determinarea întregii secvenţe de noduri
intermediare.
 destinaţia imediat următoare poate fi un alt router sau chiar destinaţia finală.
 decizia privind destinaţia imediată este luată pe baza informaţiilor existente în cadrul
tabelei de rutare. Această tabelă este menţinută de fiecare router şi conţine asocieri de
tipul destinaţie finală - destinaţie următoare (next hop).
 la primirea unei datagrame, router-ul caută în tabela de rutare înregistrarea
corespunzătoare destinaţiei finale. Dacă această înregistrare este găsită, datagrama se
transmite către următoarea destinaţie specificată în ruta respectivă.
 tabela de rutare poate fi actualizată în următoarele moduri:
o prin rute statice, introduse de administratorul reţelei. Orice echipament de reţea
(host sau router) conţine o aşa-numită rută statică implicită (default), utilizată
pentru redirecţionarea datagramelor atunci când nu este găsită nici o înregistrare
care să corespundă cu adresa finală.
o prin rute directe, care sunt create automat de echipamentul de reţea (host sau
router) în momentul în care se specifică adresele IP şi măştile de subreţea pe
interfeţele echipamentului. În acest mod se realizează asocierea între destinaţia
imediată şi interfaţa fizică prin care poate fi atins următorul nod de rutare.
o prin rute dinamice, schimbate între router-ele adiacente prin intermediul
protocoalelor specializate. Utilizând mecanismele de rutare dinamică, un router
transmite router-elor învecinate întreaga tabelă de rutare, constând în rute statice,
rute directe şi rute dinamice „învăţate” de la alte router-e. Cele mai cunoscute
protocoale de rutare dinamică sunt: RIP (Routing Information Protocol),
versiunile 1 şi 2, utilizat frecvent în reţele private, OSPF (Open Short Path
Finding), IGRP (Internal Gateway Routing Protocol), BGP (Border Gateway
Protocol, utilizat în reţeaua Internet pentru rutarea infomaţiilor între furnizorii de
servicii).
Nivelul transport
Este un nivel intermediar care delimitează nivelul hardware de nivelul software. Unitatea
de date este segmentul. Oferă un set standard de servicii, independent de tipul reţelei utilizate:
transfer sigur de date pe o reţea de comunicaţii considerată nesigură, corectarea erorilor când
această operaţie nu se realizează pe nivelurile inferioare, negocierea calităţii serviciului. Sarcina
40
principală a nivelului transport este aceea de refacere a fluxului de date la destinaţie, deoarece un
pachet poate fi segmentat în mesaje mai mici, cu rute diferite prin reţeaua de comunicaţii.
În cazul utilizării protocolului IP pe nivelul reţea, sunt disponibile două protocoale la
nivelul transport:
 TCP, Transmission Control Protocol
o este un protocol bazat pe conexiune, în care pentru fiecare pachet transmis se
aşteaptă o confirmare din partea echipamentului de destinaţie.
o transmisia următorului pachet nu se realizează dacă nu se primeşte confirmarea
pentru pachetul transmis anterior.
 UDP, User Datagram Protocol
o este folosit în situaţiile în care eficienţa şi viteza transmisiei sunt mai importante
decât corectitudinea datelor, de exemplu în reţelele multimedia, unde pentru
transmiterea către clienţi a informaţiilor de voce sau imagine este mai importantă
viteza (pentru a reduce întreruperile în transmisie) decât calitatea.
o este un protocol fără conexiuni, semnalarea erorilor sau reluărilor fiind asigurată
de nivelul superior,
o datele transmise nu sunt segmentate.
Nivelul sesiune
Permite stabilirea de conexiuni (sesiuni) între aplicaţiile existente pe echipamentele dintr-
o reţea. Prin urmare, este orientat către problemele specifice aplicaţiilor, mai puţin pentru
comunicaţia efectivă, siguranţa acesteia fiind asigurată de nivelurile inferioare.
Nivelul sesiune execută următoarele funcţii principale:
 gestiunea dialogului între aplicaţii,
 sincronizarea între aplicaţii,
 gestiunea şi raportarea erorilor.
În cazul aplicaţiilor IP, nivelul sesiune este utilizat şi pentru identificarea aplicaţiilor instalate
pe acelaşi echipament de reţea, identificat în cadrul reţelei printr-o adresă IP unică. Pentru
identificare, o aplicaţie utilizează o valoare întreagă, cuprinsă între 1 si 65535, numită port de
comunicaţie. De exemplu:
 Telnet: portul 23,
 FTP: portul 21,
 HTTP: portul 80 sau 8080,
 SNMP: porturile 161 şi 162,
 SMTP (transmisie email): portul 25,
 POP (recepţie email): portul 110.
Nivelul prezentare
Îndeplineşte funcţii legate de reprezentarea datelor, conversii, criptare, compresie etc.
Stabileşte sintaxa pentru datele transmise prin reţea.
Nivelul aplicaţie
Acest nivel defineşte protocoalele specifice aplicaţiilor. Cele mai uzuale aplicaţii definte
la acest nivel sunt:
 terminale virtuale: Telnet,
 transfer de fişiere: FTP (File Transfer Protocol),
 poştă electronică,
 SMTP (Simple Mail Transfer Protocol),
41
 POP (Post Office Protocol),

 Aplicaţii web (prezentare, baze de date etc.) cu HTTP (Hyper Text Transfer Protocol)
 Administrare şi monitorizare: SNMP (Simple Network Management Protocol).
Monitorizarea reţelelor
Scopul principal al monitorizării unei reţele este urmărirea permanentă a stării de
funcţionare a echipamentelor de comunicaţie sau a echipamentelor destinate anumitor servicii,
simultan cu urmărirea disponibilităţii şi încărcării canalelor de comunicaţie. Informaţia rezultată
din monitorizarea unei reţele trebuie să asigure un suport pentru identificarea şi depanarea rapidă
a defectelor.
Pentru implementarea acestor funcţii se utilizează două protocoale specializate:
 ICMP, Internet Control Message Protocol
 SNMP, Simple Network Management Protocol
ICMP este un protocol care funcţionează la nivelul 3 al modelului OSI (nivelul reţea), nefiind
necesară utilizarea unui protocol de transport (TCP sau UDP) sau a unui port de comunicaţie.
Acest protocol permite încapsularea în interiorul cadrului IP a unor informaţii, care o dată ajunse
la destinaţia specificată, determină generarea unui răspuns către sursa ICMP, din care se poate
deduce timpul de răspuns pe un canal de comunicaţie (de exemplu, mesajul rezultat în urma
lansării comenzii „ping” în linia de comandă, în fereastra DOS a sistemului de operare
Windows).
Parametrii ICMP pot fi astfel configuraţi încât să determine generarea unui răspuns din
partea fiecărui echipament de comunicaţie tranzitat de pachetele ICMP (comenzile tracert, ping
route), obţinându-se şi o imagine a traseului fizic corespunzător canalului de comunicaţie. În
cazul în care nodul de destinaţie sau un nod tranzitat nu răspunde la un pachet ICMP, este asociat
un mesaj de eroare, care poate oferi informaţii utile în stabilirea cauzelor pentru care nu poate fi
atinsă o destinaţie (cale de comunicaţie nefuncţională, rute IP necorespunzătoare etc.).
SNMP este un protocol care funcţionează la nivelul de aplicaţie al modelului OSI şi cuprinde
una sau mai multe staţii de administrare şi mai multe elemente de reţea administrabile (server,
switch, hub, router etc.).
Un echipament administrabil este format din două componente principale:
 un agent SNMP, prin intermediul căruia sunt stabilite regulile de transfer a informaţiilor
între echipamentul administrabil şi staţia de administrare,
 colecţie de obiecte (Management Information Base, MIB) în care sunt gestionate
informaţiile referitoare la elementele componente ale echipamentului administrabil.
Colecţia MIB conţine următoarele informaţii:
 starea sistemului şi a dispozitivelor care compun echipamentul (interfeţe de reţea),
 statistici despre performanţele sistemului (memorie, procesor, buffer-e),
 statistici ale traficului pe interfeţe, erori la nivel logic sau fizic,
 parametri de configurare (adrese IP, rute etc.).
La nivelul echipamentului administrabil, agentul SNMP execută următoarele operaţii:
 colectează informaţii despre starea şi componentele sistemului şi actualizează obiectul
corespunzător din colecţia MIB,
 răspunde cererilor (interogărilor) efectuate de staţia de administrare,
 raportează staţiei de administrare evenimentele speciale (critice) prin intermediul
alarmelor SNMP (traps),
 oferă administratorului acces direct pe echipament sau la un dispozitiv al acestuia.
42
Alarmele SNMP se împart în două categorii:

 standard: raportează către staţia de administrare următoarele evenimente speciale:
o activarea/dezactivarea interfeţelor de reţea,
o repornirea echipamentului, la cald sau la rece,
o erori de autentificare.
 enterprise: pot genera semnalizări suplimentare despre: modificarea configuraţiei
echipamentului sau încercări de configurare, probleme în funcţionarea protocoalelor de
rutare dinamică, semnalizări privind depăşirea pragurilor pentru tensiunea de alimentare
sau pentru parametrii ambientali (temperatură, umiditate etc.).
O comparaţie între cele două protocoale utilizate pentru monitorizare şi administrare este
prezentată în tabelul următor:
ICMP SNMP
Oferă o imagine de ansamblu a stării de Oferă informaţii detaliate asupra unor
funcţionare a unei reţele: echipamente sau parametri de comunicaţie importanţi:
interfeţe de reţea funcţionale sau nu, gradul gradul de încărcare efectiv la nivelul
de încărcare a canalelor de comunicaţie. tuturor interfeţelor de reţea ale unui
echipament, şi eventualele erori de
transmisie/recepţie, gradul de încărcare al
procesorului şi al memoriei RAM.
Starea unei interfeţe (up, down, loopback)
şi dacă această stare este provocată de
disfuncţionalităţi ale reţelei sau este o stare
administrativă (impusă de administratorul
de reţea).
Starea generală a reţelei nu este raportată înStarea generală a reţelei este raportată în
timp real, ci numai la intervale regulate, timp real, prin intermediul alarmelor care
corespunzătoare momentelor de interogare a sunt transmise în momentul producerii
reţelei. unui eveniment. Excepţie fac situaţiile în
care echipamentul este oprit sau se
dezactivează interfaţa corespunzătoare
canalului de comunicaţie prin care se
transmit şi alarmele SNMP. Aceste
evenimente nu pot fi puse în evidenţă decât
cu ajutorul protocolului ICMP.
Permite identificarea segmentelor de reţea Permite realizarea topologiilor de reţea şi
care alcătuiesc canalul de comunicaţie dintre identificarea anumitor tipuri de echi-
sursă şi destinaţie. pamente, prin obţinerea informaţiilor
referitoare la adresele IP alocate şi a
tabelelor de rutare utilizate. Acest lucru
este posibil numai dacă sistemul de
monitorizare cunoaşte toate comunităţile
de citire ale echipamentelor care compun o
reţea.
Oferă informaţii utile despre eventualele Oferă multe informaţii detaliate cu privire
43
disfuncţionalităţi, informaţii care, interpretate la problemele apărute în cadrul unei reţele,

corect, pot ajuta la descoperirea cauzelor care la nivelul echipamentelor sau canalelor de
provoacă aceste probleme (adrese IP sau rute comunicaţie, însă, de foarte multe ori,
incorecte, canale de comunicaţie con- aceste probleme afectează chiar căile de
gestionate etc.) comunicaţie prin care se obţin aceste
informaţii sau se transmit alarme SNMP.
Din compararea caracteristicilor celor două protocoale reiese că utilizarea combinată a

acestora constituie soluţia optimă de monitorizare şi administrare a reţelelor, fiind posibilă astfel
atât raportarea detaliată a funcţionării echipamentelor (inclusiv în format grafic), prin utilizarea
protocolului SNMP cât şi menţinerea unei imagini minimale a stării de funcţionare a reţelei, prin
intermediul protocolului ICMP, în cazul în care este afectată funcţionarea agentului SNMP.
Administrarea reţelelor
Administrarea reţelei locale presupune:
 monitorizarea reţelei Ethernet şi a traficului,
 asigurarea, menţinerea şi controlul securităţii reţelei locale,
 colaborarea în vederea remedierii nefuncţionalităţilor echipamentelor cu firma care
asigură service-ul în limitele contractuale şi rezolvarea diverselor disfuncţionalităţi
apărute în exploatarea curentă,
 gestiunea corectă e elementelor de bază ale reţelei locale (adrese IP, echipamente de
comunicaţii, aplicaţii specifice),
 menţinerea la standarde corespunzătoare a calităţii reţelei din punct de vedere al
configurărilor.
În arhitectura reţelei, server-ele sunt maşinile cu importanţa cea mai mare. Ele stochează baze de
date, au componente ale aplicaţiilor care rulează în sistem, deţin un rol important în sistemul de
comunicaţie şi dispun de resurse hardware importante.
Server-ul are în componenţă subansamble redundante pentru asigurarea toleranţei la defectare şi
disponibilităţii permanente în funcţionare. Funcţiile pe care un server trebuie să le ofere:
 servicii în reţea: dns, ftp, nfs, telnet, mail, etc.
 găzduirea de resurse comune pentru mai mulţi utilizatori,
 asigurarea serviciilor către utilizatori pentru o perioadă de timp cât mai îndelungată.
Administrarea sistemului de operare instalat pe server presupune:
 monitorizarea funcţionării şi menţinerea în stare de funcţionare,
 asigurarea, menţinerea şi controlul securităţii server-ului,
 gestionarea sistemului de operare, a bazelor de date şi a aplicaţiilor (verificări software şi
hardware, stabilirea unui plan de backup şi restore, gestionarea spaţiului pe disc etc.),
 gestiunea versiunilor sistemului de operare, a bazelor de date şi a aplicaţiilor care rulează
pe server etc.
Staţiile de lucru (clienţii) necesită în general un set de activităţi de administrare similare celor ale
server-elor, şi anume:
 monitorizarea funcţionării şi menţinerea în stare de funcţionare,
44

 gestionarea sistemului de operare şi a aplicaţiilor instalate (verificări software şi
hardware, politica de backup şi restore, gestiunea spaţiului pe disc, antiviruşi etc.) etc.
Pentru asigurarea unei corecte gestionări a sistemelor, se recomandă păstrarea unui jurnal
(log file) în care să se noteze toate elementele semnificative atunci când se face o modificare în
reţea (de natură hardware sau software, cum ar fi: schimbări de adrese, adăugări de noi
calculatoare, reconfigurarea BIOS-ului, actualizarea şi/sau instalarea de programe, etc.).
Pentru protecţia datelor se recomanda urmărirea unei politici de backup. Periodic, este indicat
să se salveze datele pe server şi/sau pe alte calculatoare. În cazul extrem când sistemul de
operare a fost grav afectat, se poate face re-instalarea de pe CD-urile de backup (urmată de
reluarea procedurilor de personalizare, moment în care un jurnal care conţine setările corecte este
de mare folos).
Noţiuni de bază pentru utilizarea echipamentelor

După ce au fost puse în funcţiune, calculatoarele au fost sigilate. Accesul în interiorul
carcasei se face doar prin distrugerea acestui sigiliu şi este permisă doar personalului care
efectuează service, care va re-sigila echipamentul după intervenţie.
Pentru perioade mai îndelungate de nefuncţionare (de exemplu în timpul vacanţelor)
calculatoarele vor fi oprite şi deconectate de la alimentarea cu curent electric. Acest lucru este
valabil şi pentru celelalte echipamente: server, hub, router, modem, imprimantă, scanner etc.
Rețeaua Internet
Internetul este rețeaua mondială de computere interconectate care oferă utilizatorilor

acces la diverse servicii, cum ar fi: email, www, chat, ftp, e-commerce, e-banking etc.
Internetul funcționează pe baza unui protocol unic de comunicație numit
TCP/IP(Transmission Control Protocol / Internet Protocol ).
Familia de protocoale TCP/IP conţine toate protocoalele de nivel înalt:
 HTTP (Hypertext Transfer Protocol) este protocolul utilizat pentru accesarea
informații lor în Internet care sunt păstrate pe servere World Wide Web (WWW)
 SMPT (Simple Mail Transfer Protocol) este un protocol simplu, folosit pentru
transmiterea mesajelor în format electronic pe Internet
 FTP (File Transfer Protocol) este un protocol (set de reguli) utilizat pentru
accesul la fișiere aflate pe servere din rețele de calculatoare sau din Internet.
 Telnet permite conectarea la un calculator aflat la distanta
 DNS (Domain Name System) este un sistem utilizat pentru pentru localizarea
calculatoarelor şi serviciilor din Internet prin nume ușor utilizabile.
Observație: fiecare calculator care este conectat la rețeaua Internet este identificat printr-o
adresa IP unica.
O adresa IP este formata din 4 numere naturale cuprinse între 0 și 255(Ex: 88.72.70.2).
 DHCP într-o rețea locală
45
DHCP(Dynamic Host Configuration Protocol) este un protocol pentru alocarea dinamica de

adrese tip IP tuturor computerelor conectate la o rețea locala. Cu ajutorul DHCP, unui computer
ii poate fi alocata o adresa IP unica, in mod automat si de fiecare data când se conectează la o
rețea, facilitând astfel administrarea adreselor IP.
Calculator host(gazdă) este un calculator conectat la Internet de la care se pot cere servicii.
 WWW (World Wide Web)

Este unul dintre cele mai utilizate servicii ale rețelei Internet - oferă posibilitatea
accesului la o cantitate imensă de informații , care sunt organizate sub forma paginilor web. O
pagina web poate sa conțină text, imagini, sunete, conținut video etc.
Un site web este alcătuit de regulă din mai multe pagini web. O pagină web este un
document creat cu ajutorul limbajului de marcare HTML(Hypertext Markup Language) şi
(opţional) limbaje de programare cum ar fi PHP, ASP ş.a. fiind accesibil vizitatorilor prin
intermediul protocolului HTTP, care transferă informaţia de la server la browser. Un sit web
poate fi vizualizat pe orice dispozitiv conectat la Internet capabil să afişeze informații prin
intermediul protocolului HTTP (unele telefoane mobile, PDA-uri, etc.).
Un sit alcătuit din mai multe pagini are de obicei o pagină iniţială sau principală numită
homepage, de la care pleacă legături către paginile interioare, secundare. Structurile şi schemele
de "navigare" din interiorul siturilor web sunt foarte diferite, în funcție de scopurile, dorinţele şi
posibilităţile ofertantului de informații . De obicei această homepage este chiar pagina de start a
sitului, pe care ofertantul de informații în web o face cunoscută la public drept punct de plecare
pentru întregul sit web al său.
Pentru a avea acces la informațiile din spatiul web este nevoie de o aplicație de tip
browser, cum ar fi Internet Explorer, Mozilla Firefox, Opera etc.
Un browser ("browser Internet", "browser web" sau navigator web) este o aplicație software
ce permite utilizatorilor să afişeze text, grafică, video, muzică şi alte informații localizate pe o
pagină din World Wide Web, dar şi să comunice cu ofertantul de informații şi chiar şi ei între ei.
O altă definiţie: prin browser se înţelege un program de "navigare" în web. Unele dintre cele mai
cunoscute browsere web sunt Microsoft Internet Explorer, Mozilla Firefox
 URL (Uniform Resource Locator) identifica resurse in Internet si modul de

acces la ele. Are urmatorul format:
protocol://nod/cale
unde: protocol - Reprezinta modul de acces la resursa;
nod - Reprezinta adresa unei mașini din Internet;
cale - Reprezinta calea cu specificarea directoarelor si eventual a fisierului de
pe masina respectiva
Ex: http://www.google.ro/
ftp://ftp.sura.net/pub/nic/
 Proxy
Serverul Proxy este un calculator cu adresă IP unică care face legătura dintre internet și un
calculator a cărui adresă nu este unică și valabilă în rețea.
46
Obs: se folosește pentru a conecta calculatoarele dintr-o rețea locală la internet. Astfel se se va
atribui o adresă validă unui singur calculator din rețea , iar celelalte calc vor putea accesa
internetul prin intermediul acestuia.
 E-mail
E-mail sau poştă electronică se numeşte serviciul care permite transmiterea sau primirea de
mesaje prin Internet.
O adresă de e-mail are forma utilizator@domeniu.TLD, unde [domeniul] este adresa sit-ului
care acordă serviciul de e-mail, iar [TLD] este extensia de localizare geografică a domeniului
(engl. Top Level Domain). O adresă-exemplu ar fi ionpopescu123@yahoo.com. Semnul
tipografic @ înseamnă "la" şi se citeşte "a rond" (engl. at).
Un e-mail este compus din două părţi:
header - antetul, care include informaţii precum destinatar, subiect, etc.
body - corpul, textul mesajului propriu-zis.
Antetul conţine cel puţin patru câmpuri:
From (de la) - adresa de e-mail a expeditorului mesajului,
To (spre) - adresa de e-mail a destinatarului (sau adresele destinatarilor, dacă sunt mai mulţi),
Subject (subiectul) - un rezumat al mesajului,
Date (data) - data şi ora locală a trimiterii mesajului.
Alte câmpuri des folosite sunt:
Cc - "Carbon Copy" (copie la indigo) - o copie identică a mesajului trebuie trimisă şi la adresa
sau adresele de e-mail din acest câmp,
Bcc - "Blind Carbon Copy" (copie la indigo oarbă) - la fel ca şi Cc, doar că nici un destinatar nu
va afla la cine se mai trimit copii ale mesajului, în afară de el însuşi.
 Chat
Chat - la origine un cuvânt englezesc însemnând "sporovăială, taifas, discuţie". Desemnează un
dialog sau schimb de replici scrise (text) între două sau mai multe persoane, prin intermediul
unui canal electronic de transmitere a informaţiei, de obicei în Internet. Chatul poate fi realizat
ori pe browser, ori cu ajutorul unui program special separat cum ar fi "Yahoo Messenger" sau şi
altele.
O trăsătură caracteristică a chaturilor este utilizarea masivă a prescurtărilor, pe care un chatter
(un participant la chat) le învaţă repede.
HyperText Markup Language (HTML) este un limbaj de marcare utilizat pentru crearea
paginilor web ce pot fi afişate într-un browser (sau navigator). Scopul HTML este mai degrabă
prezentarea informații lor – paragrafe, fonturi, tabele ş.a.m.d. – decât descrierea semanticii
documentului.
 Furnizorii de servicii Internet sunt firme sau organizaţii care oferă access la Internet şi
servicii conexe. Deseori ei sunt numiţi "ISP", iniţialele denumirii din limba engleză
Internet Service Provider.
Accesul fizic la Internet poate fi prin linie de telefon comutată (dial-up), access prin linie
închiriată, linie de telefon ISDN, linie de telefon ADSL, cablu (de TV), radio, sistemul de
telefonie mobilă GSM, sistemul de telefonie mobilă UMTS, satelit ş.a.
Serviciile oferite pot fi servicii de tranzit Internet, înregistrare nume domeniu, colocaţie etc.
47
În general un ISP facturează un abonament lunar, iar consumatorul poate utiliza Internetul în
mod nelimitat ca volum de date, dar cu diverse viteze de transmisie. Planurile „rapide“ pentru
companii sau utilizatori „grei“ impun uneori o limită la volumul de date transferat.
Viteza şi disponibilitatea conexiunii Internet împarte serviciile pentru utilizatorii finali în două
categorii:
- pe linie comutată
- de bandă largă (= de mare viteză )
Conexiunile pe linie comutată (dial-up) necesită o linie telefonică, şi de obicei implică plata
separată a impulsurilor telefonice la operatorul de telefonie. Conexiunile de bandă largă pot fi
ISDN, Radio, Cablu, DSL, Internet prin Satelit sau direct Ethernet. Legătura de bandă largă e
mai rapidă şi este disponibilă permanent, dar în acelaşi timp este şi mai scumpă.
 Găzduirea web (în engleză: web hosting) este un serviciu oferit atât companiilor cât şi
persoanelor particulare, care le permite acestora să îşi publice un sit web în Internet - să îl
pună la dispoziţie în web "vizitatorilor", online. Furnizorul acordă clientului spaţiu de
memorare pe un server conectat la Internet şi de obicei aflat fizic într-un centru de calcul.
Deseori furnizorul:
- alocă fiecărui sit web găzduit şi câte un nume de domeniu web unic.
- pune la dispoziţie clientului nu numai spaţiul de stocare necesar sitului, dar chiar un
întreg server (virtual) inclusiv sistemul său de operare.
Motoarele de căutare pe Internet sunt site-uri web specializate, create pentru a ajuta oamenii să
găsească informaţii stocate în alte site-uri. Există multe diferenţe în modul în care lucrează
diferitele motoare de căutare, dar acestea execută în general aceleaşi trei sarcini de bază:
1. caută pe Internet sau „selectează” părţi din Internet, pe baza cuvintelor importante;
2. reţin un index al cuvintelor pe care le găsesc şi a locului acestora;
3. permit utilizatorilor să caute cuvinte sau combinaţii de cuvinte găsite în acest index.
Un firewall este o aplicație sau un echipament hardware care monitorizează şi filtrează
permanent transmisiile de date realizate între PC sau rețeaua locală şi Internet, în scopul
implementării unei metode de filtrare. Această metodă poate însemna:
- protejarea resurselor rețelei de restul utilizatorilor din alte rețele similare, toate
interconectate prin WAN-uri sau şi Internet. Posibilii atacatori sunt identificaţi, atacurile
lor asupra PC-ului sau reţelei locale putând fi oprite.
- controlul resurselor la care au acces utilizatorii locali (din LAN).
48

Teorie Competențe Digitale

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Teorie Competențe Digitale

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Prof.

TEORIE COMPETENȚE DIGITALE

1. Hardware, software și tehnologia informației (TI)

Structura unui calculator personal

Microprocesoarele diferă între ele după următoarele caracteristici:

Este compusă din:

 modul text, în care se pot reprezenta numai caractere ASCII,

Este alcătuit din:

 mecanic - are o bilă metalică sau de cauciuc ce se poate roti în toate

prin identificarea numărului de pixeli de pe axa orizontală şi cea verticală, cum ar fi

hârtiei, de rezoluție (număr de puncte pe inch, măsurată în dpi=dots per inch),

a) Microcalculatoare sau calculatoare personale (Personal Computer - PC). Acestea au

Calculatoarele "mainframe" necesită instalații speciale si proceduri de menținere în

Structura unui calculator presupune existenta componentelor hard si soft, deci

2.1 Diferite tipuri de software

în concordantă cu cerintele informationale necesare; fiind realizate în principal de către firme

Principalele funcții ale unui sistem de operare sunt:

 Asistarea execuției programelor de către utilizator, printr-o interfață prietenoasă, atât la

2.3 Aplicații software(programe de aplicație)

Aplicațiile informatice sunt reprezentate de acele programe ce sunt realizate pentru

Pornirea şi oprirea calculatorului

 se deschide sistemul de operare Windows în varianta configurată de utilizatorul respectiv

2.4 Interfața grafică cu utilizatorul (GUI)

Un program ce utilizează o interfață grafică utilizează de obicei un sistem de operare bazat

Mediul de lucru Windows

Termenul de „rețea de calculatoare”( computer network) desemnează o colecţie

Tipuri de rețele de calculatoare

1) Reţele locale (Local Area Network)

Clasificarea rețelelor de calculatoare

a) Clasificare după topologie

Router-ul nu identifică tipul şi conţinutul datelor transmise.

Adresa IP este alcătuită din două componente cu format variabil:

Masca de subreţea 255.255.240.000 11111111.11111111.11110000.00000000

Modelul de reţea OSI

 în funcţie de topologie, se stabileşte tipul reţelei:

 POP (Post Office Protocol),

Alarmele SNMP se împart în două categorii:

disfuncţionalităţi, informaţii care, interpretate la problemele apărute în cadrul unei reţele,

Din compararea caracteristicilor celor două protocoale reiese că utilizarea combinată a

 colaborarea în vederea remedierii nefuncţionalităţilor echipamentelor cu firma care

Noţiuni de bază pentru utilizarea echipamentelor

Internetul este rețeaua mondială de computere interconectate care oferă utilizatorilor

 DHCP într-o rețea locală

DHCP(Dynamic Host Configuration Protocol) este un protocol pentru alocarea dinamica de

 WWW (World Wide Web)

 URL (Uniform Resource Locator) identifica resurse in Internet si modul de

S-ar putea să vă placă și