Calculatorul electronic - elemente fundamentale de structura si principii de functionare

1. Structura unui calculator electronic si modul de functionare a acestuia

Un sistem electronic de calcul constituie un ansamblu functional destinat prelucrarii automate a datelor furnizate de utilizatori n scopul obtinerii informatiilor. Pentru realizarea acestui obiectiv, acesta are nevoie att de echipamente (componentele hardware), ct si de un set de programe (componentele software) care determina prelucrarile care se fac asupra datelor prin intermediul componentelor fizice ale sistemului de calcul. Componentele unui sistem de calcul pot apartine uneia dintre urmatoarele categorii: Hardware Software Firmware Hardware-ul reprezinta componenta fizica a unui sistem de calcul, adica ansamblul de echipamente care alcatuiesc sistemul de calcul. Ele sunt formate din calculatorul propriu-zis si echipamentele periferice si sunt folosite pentru culegerea, stocarea, prelucrarea, redarea si transmiterea rezultatelor. Software-ul reprezinta ansamblul de programe care fac posibila realizarea functiei sistemului de calcul, de prelucrare a informatiilor, si care constituie suportul logic de functionare a unui sistem de calcul. ntr-o traducere mot mot, software-ul nseamna "partea moale" a calculatorului, spre deosebire de hardware, "partea tare". Componenta software a unui sistem de calcul cuprinde la rndul ei programe grupate n mai multe categorii, dupa natura problemelor pe care le rezolva. Comenzile sunt date echipamentelor prin intermediul unor programe speciale, numite programe de baza (software de baza). Ele formeaza sistemul de operare al calculatorului si sunt memorate pe suporturi magnetice sau optice, de unde sunt ncarcate n memoria interna. O parte din programe sunt permanent rezidente n memoria interna si formeaza nucleul sistemului de operare. n afara celor doua elemente pentru realizarea prelucrarilor mai sunt necesare programele de aplicatii (software de aplicatii) care sunt specifice problemelor utilizatorilor si datelor supuse prelucrarii. Firmware-ul este componenta de programe ncarcate n memoria fixa ROM de catre producatorul sistemului de calcul. Aceasta componenta se afla la limita dintre hardware si software, reprezentnd software-ul integrat n partea de hardware. Componenta firmware a unui sistem de calcul, setul de instructiuni microprogramate ncarcate n memoria fixa ROM, defineste un anumit mod de functionare si, implicit, de utilizare a sistemului de calcul. Din acest motiv, firmware-ul trebuie sa fie suficient de redus pentru a nu particulariza excesiv sistemul de calcul. Prin utilizarea unor memorii cu citire-scriere nevolatile alaturi de memoria ROM se obtin componente cu microprogramare dinamica. Aceasta permite adaptarea secventei de programe fixe din ROM la ncarcarea sistemului de operare. De exemplu, componenta ROM-BIOS a sistemelor de calcul compatibile PC este o componenta firmware realizata prin microprogramare dinamica. Rolul componentei BIOS este de interfata ntre hardware si software, oferind componentei software functii de baza pentru utilizarea hardware-ului. n acest fel se realizeaza independenta componentelor software fata de caracteristicile hardware specifice sistemului de calcul, elibernd n acelasi timp componentele software de detalii legate de modul de lucru al hardware-ului. Fiind realizata prin microprogramare dinamica, componenta firmware (BIOS) permite modificarea unor parametri de functionare ai PC-ului ntr-o secventa speciala derulata n timpul procedurii de ncarcare a sistemului de operare la pornirea sistemului de calcul.

Componenta hardware a sistemului electronic de calcul Termenul de calculator electronic se refera la un sistem de calcul care ndeplineste urmatoarele conditii: dispozitivele de lucru sunt realizate din circuite electronice; are memorie interna capabila sa memoreze date si programe; efectueaza prelucrari n mod automat pe baza unui program. n functie de procedeul de reprezentare a informatiei si de suportul fizic al informatiei, calculatoarele se clasifica n: calculatoare analogice; calculatoare numerice; calculatoare hibride. n sistemele de calcul analogice, informatia este codificata sub forma unor marimi fizice (intensitatea curentului electric, tensiunea, etc). Aceasta teorie a dus la aparitia calculatoarelor analogice care au constituit o generatie raspndita pe la mijlocul secolului 20. Spre deosebire de sistemele de calcul analogice, sistemele de calcul numerice codifica informatia sub forma discreta (numerica). Calculatorul numeric este un sistem fizic care prelucreaza automat informatia codificata sub forma de valori discrete, conform unui program ce indica o succesiune determinata de operatii aritmetice si logice, avnd la baza un algoritm de prelucrare. Datorita modului de realizare a componentelor constructive si a logicii de functionare a sistemelor de calcul numerice, informatia este reprezentata utiliznd baza de numeratie 2. Codificarea binara folosita pentru reprezentarea interna a informatiei n sistemele de calcul determina natura componentelor constructive care actioneaza asupra acesteia. Unitatea elementara de reprezentare a informatiei este cifra binara, care poate lua doua valori: 0 sau 1. Aceasta pozitie binara furnizeaza o cantitate de informatie de 1 BIT. n functie de natura informatiei ce se codifica si de dispozitivele care manevreaza informatia n sistemele de calcul numerice, se utilizeaza mai multe moduri de codificare a informatiei. n toate cazurile nsa este vorba de o reprezentare binara a informatiei. Calculatoarele hibride mbina procesarea informatiilor reprezentate n forma numerica cu cele reprezentate n forma analogica, comunicarea ntre componentele discrete si cele analogice ale calculatorului realizndu-se prin intermediul convertoarelor analogo-numerice si a celor numerico-analogice. Dintre aceste trei categorii de calculatoare, de cea mai larga raspndire se bucura calculatoarele numerice datorita avantajelor lor: precizia reprezentarii si prelucrarii datelor, universalitatea claselor de probleme. Structura unui calculator numeric a fost definita n anul 1945 de catre John von Neumann. Astfel, n proiectul primului calculator cu program memorat, cu prelucrarea secventiala a instructiunilor si datelor, memorate mpreuna n aceeasi forma si accesibile n acelasi mod (EDVAC - Electronic Discrete VAriable Computer) sunt precizate urmatoarele componente ale unui calculator electronic: unitatea aritmetica, unitatea centrala de control, unitatea de intrare, unitatea de memorie, unitatea de iesire. Aceasta structura se regaseste, ntr-o forma sau alta, si la calculatoarele actuale. Se considera ca aceste calculatoare sunt cu arhitectura von Neumann. n structura unui calculator distingem doua categorii de componente: unitatea centrala echipamentele periferice. UNITATEA CENTRAL constituie componenta de baza a sistemului de calcul si este formata din: unitatea aritmetico-logica (UAL) capabila sa efectueze operatiile aritmetice si logice; unitatea de comanda si control (UCC) care dirijeaza functionarea ntregului ansamblu, dnd comenzi celorlalte componente.

memoria interna care pastreaza programele si datele n curs de prelucrare.

ECHIPAMENTELE PERIFERICE asigura comunicatia calculatorului cu lumea nconjuratoare. Se disting urmatoarele categorii de echipamente periferice: echipamente periferice de intrare care permit citirea datelor (introducerea datelor n sistem): tastatura, mouse, cititorul optic echipamente periferice de iesire cu ajutorul carora se extrag rezultatele sub o forma accesibila omului: imprimanta, ecran de afisare etc. echipamente periferice de stocare care dispun de unitati de memorie auxiliara capabile sa stocheze, sub o forma direct accesibila calculatorului, mari cantitati de date: unitati de disc magnetic, unitati CD-ROM etc. echipamente periferice de comunicatie care permit transmiterea datelor la distanta prin intermediul liniilor de comunicatie: cuplor, modem, etc.

2. Componenta software a sistemului elctronic de calcul

Una din caracteristicile calculatoarelor electronice este efectuarea automata a prelucrarilor pe baza de program nregistrat. Programul este un ansamblu de instructiuni care realizeaza a anumita sarcina. Ansamblul programelor (software) permite utilizarea echipamentelor. Se disting trei mari categorii de software: software de baza, software de aplicatii, software intermediar. Software-ul de baza (programele de baza) formeaza, n principal, sistemul de operare al calculatorului si este specific fiecarui tip de echipament. Asigura functionarea eficienta a resurselor fizice si logice ale sistemului. Calculatorul dispune de doua tipuri de resurse: resurse fizice, adica componentele hardware: procesorul, memoria interna, sistemul de intrare-iesire; resurse logice, adica componentele software: programele si datele. Software-ul de aplicatii (programele de aplicatii) este specific problemelor rezolvate de utilizatori si este realizat fie de specialisti n programare, fie de utilizatori. Odata cu extinderea utilizarii microcalculatoarelor a aparut un nou tip de software, numit software intermediar. Este vorba de instrumente software specializate (procesoare de texte, programe de calcul tabelar, programe de grafica etc.) care pot fi utilizate foarte usor si rapid n aplicatii. Software de baza Daca initial software-ul de baza se identifica cu sistemul de operare, odata cu noile evolutii n domeniu, apar diverse nuantari, nct putem distinge trei mari componente: sistemul de operare propriu-zis; programele utilitare; programele de traducere. Explicatia consta n faptul ca odata cu dezvoltarea si multiplicarea unei componente ea tinde sa devina independenta si trebuie tratata ca atare. De obicei, software-ul de baza este pus la punct de firma constructoare a calculatorului si se livreaza odata cu acesta. Sistemul de operare asigura exploatarea echipamentelor si difera n functie de tipul si marimea calculatoarelor. De obicei, un sistem de operare cuprinde: ncarcatoare de programe destinate introducerii n sistem a programelor de executat; monitoare si supervizoare care asigura nlantuirea derularii lucrarilor, controleaza operatiile de intrare-iesire, semnaleaza incidentele de functionare; programe care usureaza realizarea unor operatii curente cum sunt: formatare discuri, copiere fisiere, stergeri fisiere etc.

Calitatea sistemului de operare conditioneaza eficienta si performantele calculatorului. Un echipament foarte performant, dar cu un sistem de operare slab, va avea performante de utilizare mediocre. Programele utilitare sunt programe specializate, livrate odata cu sistemul de operare sau separat de acesta, care extind o serie de facilitati ale sistemului de operare. Ele corespund unor functii bine definite ce se ntlnesc frecvent. Numarul utilitarelor este azi impresionant si nu se poate face a clasificare riguroasa a lor. Dintre ele amintim urmatoarele tipuri: utilitarele care extind suprafata cu utilizatorul (Norton Commander, Windows Explorer, Windows Commander, Dos Navigator); utilitare care vin n sprijinul utilizatorului avansat, cum este, de exemplu, inginerul de sistem (Norton Disk Doktor, PC Tools, Norton Utilities etc.); utilitare de arhivare-dezarhivare a datelor, utilizate pentru micsorarea dimensiunilor fisierelor fara pierderi de informatii (ARJ, PKZIP si PKUNZIP, WinRAR, WinZIP etc.); utilitare de depistare si nlaturare a virusilor (numarul si varietatea acestora sunt impresionante - Norton Antivirus, Doctor Web, AVP, Virus Scan, Doctor Panda); utilitare de optimizare a discurilor care optimizeaza amplasarea datelor pe disc n vederea reducerii duratei de acces la informatii (Disc Defragmenter, SpeedDisk); utilitare de diagnosticare pentru determinarea configuratiei si testarea functionarii calculatorului (Check-It, Ndigs). Programele traducatoare (translatoare) au rolul de a converti programele scrise de utilizatori ntrun anumit limbaj de programare (Basic, Fortran, Cobol, Pascal, C, etc.) n formate accesibile calculatorului (n cod-masina, respectiv n cod binar). Software-ul de aplicatii Programele de aplicatii sunt proiectate pentru a rezolva probleme specifice utilizatorilor. Corespund urmatoarelor domenii de activitate: contabilitate, gestiune stocuri, gestiune personal etc. Sunt aplicatii caracteristice informaticii clasice care prelucreaza informatii bine structurate. elaborarea planurilor de investitii, planuri de marketing etc. Sunt aplicatii destinate sprijinirii procesului decizional si opereaza chiar cu informatii semistructurate sau slab structurate. calcule tehnice: rezistenta materialelor, prelucrari statistice etc. Un program de aplicatii poate fi realizat, n conditiile concrete ale unei ntreprinderi sau poate fi cumparat "la cheie" de la o anumita unitate specializata. n ultimul caz este vorba de produseprogram comercializate. Actualmente, piata produselor program este n plina dezvoltare, att n privinta software-ului de aplicatii, ct si a instrumentelor software specializate. Instrumentele software specializate, aparute odata cu microcalculatoarele, permit utilizatorilor sasi rezolve problemele fara a cunoaste metodele informatice sau limbajele de programare. Sunt mijloace de lucru specifice utilizatorului final. n aceasta categorie se ncadreaza: procesoarele de texte (WordPerfect, Word, AmiPro etc.), programele de calcul tabelar (Lotus 1-2-3, Excel, Quattro Pro etc.), programele de grafica (Corel Draw, Harvard Graphics, PowerPoint etc.) si instrumentele software integrate (Works, Symphony, Microsoft Office, Perfect Office).

3. Schema functionala a unui calculator electronic

Oricare ar fi datele prelucrate, structurate, stocate etc., ele circula n sistem sub forma unor impulsuri electrice ce tranziteaza circuitele. Din ratiuni tehnice, circuitele electronice au doua stari distincte (deschis, nchis; doua nivele distincte de tensiune, etc.). Cele doua stari distincte corespund cifrelor binare 0 si 1. Toate caracterele (alfabetice, numerice, speciale etc.) vor fi reprezentate n sistem sub forma unor combinatii de cifre binare 0 si 1.

Toate componentele calculatorului functioneaza sub supravegherea unitatii de comanda si control, singura capabila sa decodifice instructiunile programelor. Unitatea de comanda si control este legata de celelalte componente prin circuite de comanda prin care circula comenzile tot sub forma impulsurilor electrice. Aceste impulsuri declanseaza sau opresc functionarea unitatilor de intrare-iesire, unitatii aritmetico-logice n functie de comenzile decodificate din programul executat. Instructiunile care formeaza programul de executat sunt preluate prin intermediul unitatii de intrare si stocate n unitatea de memorie. Din unitatea de memorie, instructiunile sunt preluate si decodificate de unitatea de comanda si control. Dupa citirea datelor de intrare si stocarea n memorie, unitatea aritmetico-logica, pe baza ordinelor primite de la unitatea de comanda si control executa operatiile de prelucrare indicate asupra operanzilor identificati tot de unitatea de comanda si control prin adrese. Rezultatele obtinute sunt stocate la adresele indicate n unitatea de memorie. Ulterior, ele pot fi vizualizate sau extrase sub comanda unitatii de comanda si control prin intermediul unitatii de iesire. Unitatea centrala cuprinde UCC, UAL si unitatea de memorie. Schema functionala a unitatii centrale este urmatoarea:

Fig. nr. 2.4. Schema functionala a unitatii centrale Memoria principala sau memoria interna reprezinta un dispozitiv capabil sa nregistreze informatiile pentru a le furniza apoi sub forma impulsurilor electrice unitatii aritmetico-logice pentru executarea comenzilor primite de la unitatea de comanda si control. n ultimii ani memoriile semiconductoare domina si sunt utilizate la majoritatea arhitecturilor cunoscute. Informatia este memorata folosind circuite care permit sau nu trecerea curentului electric. Aceste memorii sunt volatile si pentru a nu se pierde informatia au nevoie de o baterie de alimentare proprie sau trebuie sa existe, la nivelul ntregului sistem de calcul, un program de ntrerupere la avaria de alimentare, care face apel la o baterie suplimentara (sursa de putere nentreruptibila - UPS) pentru salvarea datelor pe un suport de memorie nevolatila. Ele sunt ncadrate n doua categorii, dupa tehnologiile de realizare: memorii bipolare care utilizeaza circuite integrate LSI, VLSI (Large Scale Integration, Very LSI, Wafer Scale Integration) cu tranzistori bipolari; memorii MOS (Metal Oxide Semiconductor) bazate pe tranzistori cu efecte de cmp. Din punct de vedere al memoriei nu este deosebit de importanta natura informatiei memorate, ci modul de stocare si mai ales regasirea acesteia. Fizic, memoria este constituita din elemente care pot avea doua stari stabile: 0 sau 1. Rezulta ca putem defini memoria ca pe o succesiune de dispozitive logice elementare, capabile sa retina fiecare o valoare binara, adica un bit de informatie. Functional, memoria poate fi privita ca o nsiruire de biti care se caracterizeaza prin valoare si prin pozitia (adresa) lor n aceasta secventa. Prin constructia sistemului de calcul, accesul la

informatia din memorie se poate realiza la nivelul unui grup de biti numit locatie de memorie. Locatia de memorie este deci unitatea adresabila a memoriei. Fiecare locatie de memorie se caracterizeaza n mod unic prin adresa ei n memorie si prin cantitatea de informatie pe care o poate memora, masurata n numar de biti; de regula este vorba de un numar de 8 biti, adica de un octet sau de 1 Byte (1B). n memoria interna pot fi reprezentate toate categoriile de date si informatii indiferent de natura (numerice, alfabetice) cu ajutorul codurilor interne de reprezentare (ASCII - American Standard Code for Information Interchange; EBCDIC - Extended Binary Coded Decimal Interchange Code, UNICODE - UNIversal CODE). Caracteristicile memoriei sunt urmatoarele: Lungimea cuvntului este unitatea elementara pentru memorarea si accesarea instructiunilor, operanzilor si adreselor. Ea depinde de tipul calculatorului: 8 biti (la primele microcalculatoare), 16 biti (la primele microcalculatoare IBM-PC), 32 biti, 64 biti Capacitatea totala a memoriei exprima volumul de informatii care poate fi stocat si se exprima n octeti (bytes) sau multiplii acestora (un octet are dimensiunea de 8 biti si este aproximativ egal cu un caracter), dupa cum urmeaza: 1 Kilooctet (Ko) = 1 Kilobyte (KB) = 210 octeti = 1024 octeti; 1 Megaoctet (Mo) = 1 Megabyte (MB) = 220 octeti = 1048576 octeti; 1 Gigaoctet (Go) = 1 Gigagabyte (MB) = 230 octeti; 1 Teraoctet (To) = 1 Terabyte(TB) = 240 octeti; Timpul de acces Orice acces la memorie este precedat de furnizarea de catre procesor a adresei de memorie, unde se va face operatia de scriere sau citire. Timpul de acces la memorie reprezinta intervalul scurs ntre momentul furnizarii adresei de catre procesor si momentul obtinerii informatiei. Cnd memoria este prea lenta n comparatie cu viteza de lucru a procesorului, pe durata accesului la o locatie de memorie apar, pentru procesor, timpi suplimentari de asteptare. Noile tehnologii de realizare a memoriei urmaresc o scadere a timpului de acces, astfel nct memoria sa lucreze sincron cu procesorul, fara a introduce stari de asteptare. Se exprima, de regula, n nanosecunde (1 ns = 10-9 secunde). Ciclul de memorie este intervalul de timp n care se realizeaza scrierea sau citirea unei unitati de informatie n/din memorie sau intervalul de timp dintre doua operatii succesive de scriere sau citire. Se exprima n microsecunde sau nanosecunde. Costul memoriei interne este pretul memoriei raportat la capacitatea de memorare si depinde direct de tehnologia utilizata. Utilizarea memoriilor electronice a antrenat o importanta scadere a costului. Ca efect, calculatoarele au putut fi dotate cu memorii principale de capacitate mare. Din punctul de vedere al accesului si al modului de functionare, memoria interna este structurata n: memoria ROM; memoria RAM. Memoria ROM (Read Only Memory) este folosita pentru memorarea unor functii sistem sau a unor componente specifice echipamentului cu rol n lansarea sistemului de operare (de exemplu BIOS-ul). Contine circuite de memorie al carui continut este programat si nu poate fi schimbat de utilizator. Ele sunt folosite doar pentru citirea informatiilor (nscrise anterior), informatii ce sunt rezidente permanent n cadrul sistemului. Pentru obtinerea rezidentei permanente, memoria ROM trebuie sa fie de tip nevolatil, adica la pierderea tensiunii informatia sa nu fie distrusa. n mod uzual, n modulele ROM sunt stocate comenzi de initializare si pornire a anumitor componente ale sistemelor de operare, compilatoare, interpretere, etc. De aceea, multe microcalculatoare sunt livrate cu programele de serviciu (BIOS, ncarcator, interpretor, etc) ncarcate n ROM.

Memoriile ROM au evoluat n timp, prin folosirea tehnicilor speciale de stergere selectiva si reprogramare astfel: memorii programabile PROM (Programable ROM), care sunt livrate nenregistrate de producator, iar utilizatorul le poate ncarca o singura data. Pot fi folosite pentru a nregistra un program specific utilizatorului cu o mare frecventa de utilizare; memorii de tip EPROM (Erasable PROM), pot fi sterse si reprogramate de catre utilizator, nsa stergerea nu poate fi selectiva, operatia distrugnd ntregul continut al celulei de memorie. Acest dezavantaj este eliminat de memoriile EEPROM; memorii de tip EEPROM sau E2PROM (Electricaly Erasable PROM) care pot fi att citite, cat si sterse n mod selectiv si reprogramate de catre sistemul care le utilizeaza. memoriile EEPROM flash sunt memorii EEPROM speciale care permit scrierea/stergerea mai multor locatii de memorie printr-o singura operatie. Astfel ele sunt mult mai rapide dect memoria EEPROM obisnuita care opereaza cu fiecare locatie de memorie n parte. Memoria RAM (Random Acces Memory), numita si memorie de lucru, memorie vie, dinamica, asigura stocarea datelor si programelor si constituie memoria de tip volatil, disponibila utilizatorului. Ea caracterizeaza capacitatea unui sistem electronic de calcul. Poate nregistra orice tip de date si este posibila stergerea acestora n scopul reutilizarii. Fiind o memorie volatila, ea si pierde continutul la ntreruperea alimentarii cu energie electrica. Fizic, se prezinta sub forma unor placute (module) ce au n prezent capacitati de ordinul megaoctetilor sau gigaoctetilor (exista module de pna la 2 Go). Memoriile de tip RAM pot fi statice (SRAM - Static RAM) sau dinamice (DRAM - Dynamic RAM). Memoriile de tip DRAM sunt memorii n care, pentru a se pastra informatia, trebuie restabilita periodic sarcina electrica cu care a fost ncarcat condensatorul circuitului de memorie. Pentru aceasta este necesar un circuit de remprospatare a memoriei. Din acest motiv timpul de acces este mai mare: 60-70 ns. Sunt avantajoase pentru ca sunt mai ieftine. Mult timp standardul DRAM cel mai utilizat a fost EDO (Extended Date Out). Actualmente standardele cele mai raspndite sunt SDRAM (Syncronous DRAM), DDR- SDRAM (Double Data Rate - SDRAM). Memoriile de tip SRAM sunt memorii realizate din circuite bistabile de memorie care pastraza informatia atta timp ct sistemul este sub tensiune. Ele nu au nevoie de mecanismul de mprospatare (refresh) si sunt mult mai rapide. Timpul de acces este sub 10 ns. Unitatea aritmetico-logica (UAL) este unitatea de executie care efectueaza operatiile aritmetice si logice asupra operanzilor n conformitate cu o comanda, un cod de operatii, emis de UCC si furnizeaza rezultatul. La iesire UAL furnizeaza: rezultatul operatiei; indicatorii de conditii (paritatea rezultatului, rezultatul egal cu zero) sau indicatorii de eroare (depasirea capacitatii de reprezentare de catre rezultat). UAL comporta doua tipuri de dispozitive: dispozitive de lucru, adica dispozitive aritmetico-logice (pentru operatii de adunare, scadere, negatie, reuniune, intersectie, etc.) sub forma unor circuite speciale care combina impulsurile electrice reprezentnd informatia sub forma de cifre binare (dispozitiv aritmetic binar, n virgula mobila, zecimal); componente de stocaj intermediar: registrele ca memorii specializate de capacitate limitata (1, 2 octeti) ce nregistreaza pentru fiecare operatie operanzii si rezultatele. Unitatea de comanda si control (UCC) constituie "inima" calculatorului si asigura citirea instructiunilor din memoria interna si executia lor. Coordoneaza prin semnale de comanda functionarea tuturor celorlalte unitati ale calculatorului, girnd schimburile de informatii ntre ele. n principiu UCC cuprinde urmatoarele elemente:

 un registru de instructiuni unde se pastreaza instructiunea curenta, citita din memorie, pe toata durata executiei. Instructiunea va specifica de regula, un cod de operatie si una sau mai multe adrese de operanzi; un registru contor de program care pastreaza adresa de memorie de unde a fost extrasa instructiunea n curs de executie (sau a instructiunii urmatoare din program) si permite nlantiurea instructiunilor; un decodor de functii capabil sa recunoasca functia definita de instructiunea de executat; un orologiu (ceas intern) care distribuie, n mod regulat, impulsuri pentru a sincroniza operatiile elementare de efectuat n cursul derularii unei instructiuni; circuite de comanda care permit elaborarea si transmiterea comenzilor corespunzatoare operatiilor elementare. Pe baza codului de operatie UCC furnizeaza semnalele de comanda pentru controlul unitatilor de I/E, UM, UAL pe durata fiecarei instructiuni n sincronism cu semnalul furnizat de orologiu. Prin constructie, UCC este capabila sa interpreteze si sa execute un set de instructiuni care constituie setul de instructiuni elementare al calculatorului. Dupa numarul de instructiuni implementate si complexitatea acestora, procesoarele se mpart n: Procesoare RISC (Reduced Instruction Set Computation, procesor cu set redus de instructiuni) reprezinta unitati centrale de prelucrare (CPU) la care numarul de instructiuni pe care le poate executa procesorul este redus la minim pentru a creste viteza de prelucrare. Sunt procesoare rapide, dedicate pentru sisteme puternice, servere, cu facilitati multiprocesor; Procesoare CISC (Complet Instruction Set Computation, procesor cu set complet de instructiuni) reprezinta tipuri de unitati centrale de prelucrare (CPU) care pot recunoaste un set complet de instructiuni, suficient pentru a efectua direct calcule (circa 400 . Sunt cele mai raspndite, regasindu-si aplicabilitatea de la calculatoarele personale pna la servere. Procesoare EPIC (Explicitly Parallel Instruction Computing) care permit executarea simultana a mai multor instructiuni (de exemplu, procesoarele Itanium). Frecventa procesorului nseamna viteza acestuia exprimata n perioade de lucru (cicluri) pe secunda, date de frecventa ceasului intern (tact). Aceasta frecventa se exprima n MHz (Megahertz) sau, la ultimele modele, n GHz (Gigahertz). Daca procesoarelor mai vechi le trebuiau cteva perioade de ceas pentru a executa o instructiune, la ora actuala s-a ajuns la mai multe instructiuni pe o perioada de ceas.

4. Echipamente periferice
O alta categorie mare de dispozitive care nu fac parte din unitatea centrala de prelucrare, dar care sunt absolut necesare activitatii si fac sa creasca performantele calculatoarelor personale, sunt echipamentele periferice. Ele mediaza schimbul de date si informatii dintre unitatea centrala si mediul extern, asigurnd n acelasi timp compatibilitatea formatului de reprezentare a datelor. n functie de modul de exprimare a informatiilor vehiculate de echipamentele periferice se utilizeaza sau nu anumite suporturi, respectiv medii fizice care permit nregistrarea sau vizualizarea informatiilor. Principalele functii ale echipamentelor periferice sunt urmatoarele: introducerea datelor, programelor si a comenzilor n memoria calculatorului; redarea rezultatelor prelucrarilor sub o forma accesibila utilizatorului; asigurarea supravegherii si posibilitatii de interventie a utilizatorului pentru functionarea corecta a sistemului n timpul unei sesiuni de lucru. De asemenea, prin intermediul suporturilor de stocare, echipamentele periferice asigura pastrarea datelor si a programelor pe o perioada mare de timp. Din punct de vedere al functiilor ndeplinite n sistemele de calcul, echipamentele periferice se clasifica n urmatoarele clase:

 echipamente periferice de intrare care permit introducerea datelor si programelor n sistem: tastatura, mouse, cititorul optic echipamente periferice de iesire cu ajutorul carora se extrag rezultatele sub o forma accesibila omului: imprimanta, ecran de afisare etc. echipamente periferice de intrare-iesire care dispun de suporturi de mare capacitate pentru stocarea datelor si programelor (unitati de disc magnetic, unitati CD-ROM). Ele asigura citirea datelor si programelor stocate n memoria interna, precum si redarea rezultatelor prelucrarii pentru utilizari ulterioare. echipamente periferice de comunicatie care permit transmiterea datelor la distanta prin intermediul liniilor de comunicatie. Daca luam n considerare rolul echipamentelor periferice n dialogul om-claculator se pot delimita urmatoarele clase de echipamente periferice: echipamente periferice de comunicare om-calculator: terminal (ecran+tastatura), mouse, imprimanta, creion optic, digitizor echipamente periferice de stocare: unitati de banda magnetica, unitati de disc magnetic, unitati CD-ROM etc. echipamente periferice pentru citirea directa a datelor si informatiilor: cititioare optice de documente, cititoare de coduri bara, cititoare de documente marcate etc. Echipamente periferice de intrare Introducerea datelor n sistem se realizeaza n mod obisnuit prin intermediul tastaturii si al mouse-ului. Tastatura Tastatura reprezinta dispozitivul principal de intrare si permite introducerea de informatii sub forma de caractere, similar cu masina de scris. Prin succesiunea/combinatia de caractere introduse se pot furniza sistemului de calcul att date, ct si comenzi sau programe. Pe lnga tastele care reprezinta cifre si litere, tastatura contine si o serie de taste "functionale", carora le sunt atasate diferite functii (prelucrari). Aceste functii sunt specifice sistemelor de operare n care este utilizata tastatura. Drumul parcurs din 1867, cnd Christopher Latham Sholes a realizat prima tastatura pentru masina de scris, pna la tastaturile clasice cu 83, 84, 101, 102 sau 104 taste a fost extrem de lung. Tastaturile se deosebesc prin design, numarul de taste (101-104), tip, functii auxiliare. Cele aparute recent adauga butoane speciale pentru functii specifice domeniului multimedia sau pentru navigarea pe Internet (play/pause/next/prev, control volum, WWW, e-mail), pentru oprirea, pornirea, intrarea n "stand-by" a sistemului etc. Mouse-ul Un mouse este obligatoriu pentru majoritatea aplicatiilor actuale. Mouse-ul este un echipament periferic de intrare utilizat pentru selectarea rapida a unor optiuni din meniuri sau manipularea unor obiecte de pe ecran (texte sau grafice), n vederea executarii unor operatii. El a fost realizat prima data n 1963 de catre Douglas Engelbart de la Institutul de Cercetare din Stanford. Prima firma care a utilizat mouse-ul, pentru IBM-PC, a fost Mouse System, n 1980; ea a utilizat mouse-ul cu 3 butoane. Firma care a devenit cea mai cunoscuta pe piata, n acest domeniu, este Microsoft, care a utilizat, ncepnd din 1983, mouse-ul cu doua butoane la calculatoarele IBM. Tehnica mouse-ul a fost preluata si extinsa mai ales de firma Apple pentru calculatoarele Macintosh. Daca este instalat driver-ul (programul care asigura interfata cu sistemul de operare) de mouse, odata cu miscarea mouse-ului se misca pe ecran o sageata sau un dreptunghi, numit cursorul mouse-ului, care indica diverse obiecte. Mouse-urile se pot conecta prin cablu la un port (o interfata) special pentru mouse. Variantele moderne de mouse comunica cu calculatorul prin raze infrarosii, cablul de legatura lipsind n acest caz.

Dupa tehnologia utilizata, mouse-urile pot fi mecanice si optice. Mouse-ul mecanic foloseste o bila care se deplaseaza pe o suprafata si care antreneaza doua potentiometre ce traduc miscarile n semnale de control. Mouse-ul optic foloseste un fascicul de lumina pentru a detecta miscarea pe o suprafata si contine doua perechi de led-uri si fotodetectoare. Mouse-ul se deplaseaza pe un suport a carui suprafata este acoperita cu o folie de plastic pe care sunt desenate doua grile suprapuse. Tehnologia radio este din ce n ce mai mult folosita si implementata n dauna clasicelor cabluri. Mouse-ul poate avea de la doua la sase butoane, putnd fi dotat si cu rotita de scroll. El se conecteaza de obicei la unul din porturile seriale ale calculatorului, iar n cazul mouse-ului USB, la un port USB al calculatorului. Joystick-ul Mouse-urile nu sunt foarte potrivite pentru jocuri si alte aplicatii, acestea necesitnd o viteza de reactie mare. Joystick-ul este un dispozitiv de indicare care suporta reactiile instantanee si care interpreteaza rapunsurile independent, nu pe baza miscarilor anterioare, asa cum se ntmpla la mouse. El este un senzor bidimensional care indica pozitia absoluta, raportata la un punct de referinta de pe ecran, adica identifica pozitia ntr-un plan (stnga-dreapta si nainte-napoi). n schema de conectare a calculatoarelor personale, joystickul este legat la PC printr-un adaptor special, numit port pentru jocuri (game port). Spre deosebire de joystick care indica pozitia n doua dimensiuni, paleta (paddle) specifica pozitia ntr-o singura dimensiune, pe o linie. Pentru pasionatii de jocuri auto pe calculator exista volane cu pedale si cu force feedback (dotate cu motoare electrice care produc diverse efecte: blocarea volanului pe o directie n momentul spargerii unei roti, socuri la impact, salturi rapide etc.). Trackball-ul Mouse-ul unui calculator are nevoie de spatiu n care sa se miste, iar problema care se pune este ca multi utilizatori nu au spatiul necesar pentru un astfel de dispozitiv. Trackball-ul elimina aceste probleme, el fiind un mouse ntors cu fata n sus. n esenta, trackball-ul este o bila, deseori de dimensiuni mari, care atunci cnd este rotita, determina cursorul de pe ecran sa i urmareasca miscarile. Bila se roteste pe loc si nu are nevoie de spatiu mai mare dect baza dispozitivului ctiva inci patrati. Exista modele portabile, proiectate astfel nct sa poata fi atasate calculatoarelor - laptop sau notebook, marind dimensiunile acestora doar cu ctiva centimetri. Ca si mouse-ul, trackball-ul are butoane prin care se indica pozitionarea cursorului n locul dorit. Cele mai multe trackball-uri au doua sau trei butoane actionate prin apasare, cu aceleasi functii de selectie ca si ale mouse-ului. Unele modele au patru butoane, acestea functionnd ca doua perechi n oglinda, astfel ca dispozitivul sa poata fi folosit cu orice mna. Nu exista o pozitie standard a butoanelor, existnd modele proiectate astfel nct bila sa fie rotita cu degetul mare, altele pentru a fi actionate cu celelalte degete, alti producatori fabricnd trackball-uri care pot fi operate la fel cu oricare deget. Creionul optic Creionul optic (light pen) permite desenarea pe ecran prin simpla deplasare a acestui dispozitiv. Utiliznd un software adecvat, utilizatorul poate introduce comenzile si anumite date folosind creionul optic. Sistemele de digitizare Digitizoarele asigura transformarea datelor analogice n date numerice. Digitizoarele sunt tipice aplicatiilor de proiectare cu ajutorul calculatorului CAD (Computer Aided Design) si celor de productie cu ajutorul calculatorului CAM (Computer Aided Manufacturing). Cele mai simple digitizoare se prezinta ca o lupa pe o masa de desenat si se apasa un buton n punctele de interes, memornd coordonatele acestor puncte. O implementare particulara a digitizorului este tableta de digitizare, adica o suprafata plana pe care se plimba un creion optic. Ecranul tactil

Ecranul tactil (touchscren) permite introducerea comenzilor prin apasarea directa cu degetul sau cu un creion special pe ecran. Ecranul tactil are ca domeniu de aplicabilitate echipamentele si terminalele publice (n birouri de turism, banci, aeroporturi, gari) destinate publicului larg, utilizatori care nu sunt familiarizati cu tastatura sau cu introducerea de comenzi. Microfonul Microfonul este un dispozitiv de captare a sunetelor si transmitere a lor sub forma de unde electromagnetice catre placa de sunet. Microfoanele folosite pentru PC pot si atasate independent la calculator sau pot fi incorporate in camera web sau in direct in carcasa in cazul laptop-urilor. Camera video Nevoia de comunicare si informatie este o trasatura caracteristica a omului, dar pentru o comunicare eficace si rapida este nevoie de tehnologie. Pentru aceasta, Internet-ul este mediul perfect, dar pentru a-l exploata optim trebuie sa ai la dispozitie o baza tehnologica solida. Cum ai putea nsa sa desfasori o videoconferinta fara o camera de luat vederi? Ea este esentiala cnd ai nevoie de comunicare video. Camera video are rolul de a prelua informatia luminoasa a fiecarei secvente video captate, de a o transforma n informatie electrica pe care o va aduce apoi ntr-o forma standard, ceruta pentru un semnal video. Astfel, camera video descompune fiecare secventa video ntr-o succesiune de imagini fixe, iar fiecare imagine fixa este descompusa pe linii orizontale, iar n cadrul liniei, pe puncte individuale. Elementul cheie al camerei video este captatorul video, un dispozitiv de transfer de sarcina, CCD (Change Coupled Device). Semnalul video captat este fie furnizat n sistem RGB pentru a fi preluat de calculator, fie este prelucrat pentru sistemele PAL, NTSC sau S-video. n alegerea unei camere video trebuie avuti n vedere urmatorii parametri: rezolutie, sensibilitate la lumina, diafragma, zoom, nivel de profunzime, raport zgomot/semnal util. Echipamente pentru citirea directa a documentelor Cititorul de bare de cod se utilizeaza n registratoarele de casa ale marilor magazine sau n biblioteci, fiind format dintr-un ansamblu de citire, emisie/detectie a intensitatii luminoase. Preturile (n cazul caselor de marcat) sunt marcate prin niste bare de diverse dimensiuni si nuante de la alb la gri si apoi la negru. Avantajul acestor sisteme este simplitatea utilizarii lor si faptul ca n sistemele tranzactionale intense, cum ar fi casieriile marilor magazine nu mai trebuie tastat pretul. Pentru siguranta, aceste sisteme sunt legate de tastaturi, ca n caz de indecizie, sa se poata tasta datele. Cititorul de caractere scrise cu cerneala magnetica (MICR - Magnetic Ink Character Recognition). Caracterele se imprima cu o cerneala speciala continnd oxizi de fier. Trecnd documentul sub un cmp magnetic puternic, acesta se magnetizeaza. Trecnd apoi acelasi document sub un cititor de caractere magnetice, caracterele sunt recunoscute de cititor. Aplicatiile principale ale acestui sistem sunt n domeniul bancar. Aici, contul, suma disponibila, precum si alte informatii sunt introduse si decodificate de aceste dispozitive. Documentele magnetice sunt din ce n ce mai raspndite. Scanerul este un dispozitiv care permite introducerea n sistem a textelor si imaginilor grafice prin simpla scanare a documentului original, evitndu-se astfel introducerea textului cu ajutorul tastaturii. Scanerul detecteaza diferentele de stralucire a unei imagini sau a unui obiect, folosind o matrice de senzori. n majoritatea cazurilor, scanerul foloseste o matrice liniara de asemenea senzori, de obicei dispozitive cu cuplaj de sarcina (CCD - Change Coupled Devices, dispozitive care transforma un semnal luminos n semnal electric), de ordinul sutelor pe fiecare inci, ntinse pe o banda ngusta pe toata latimea celei mai mari imagini care poate fi scanata. Imaginea sau textul se preia sub forma unui anumit numar de puncte. Procedeul se numeste digitizare. Suprafata de scanat se vizualizeaza pe toata latimea scanner-ului cu un tub

luminiscent. Lumina reflectata va fi preluata de o serie de diode laser si de fotodiode care nregistreaza diferentele luminos-ntunecos si le convertesc ntr-o combinatie binara. Exista o mare varietate de scanere: scanere manuale (hand scanner), scanere plane (flat-bed scanner), scanere cu tambur (drum scanner), scanere video, scanere pentru diapozitive. Diferenta dintre ele este data de modul n care acestea deplaseaza senzorii n raport cu imaginea scanata. Aproape toate tipurile impun deplasarea mecanica a senzorilor peste imagine, dar sunt si scanere care folosesc tehnologia video. Dupa ce a fost citita cu scanerul, imaginea poate fi prelucrata cu ajutorul calculatorului: marita, micsorata, colorata, rotita, suprapusa cu alte imagini etc. Scanerul este caracterizat de urmatoarele elemente: Posibilitatea de producere a imaginilor color - n acest sens, scanerele sunt grupate n scanere color si scanere monocrome (scanere cu tonuri de gri). Pentru multe aplicatii scanarile monocrome sunt suficiente (de exemplu, daca doriti sa scanati texte n vederea recunoasterii optice a caracterelor sau n vederea editarii unor publicatii atunci cnd rezultatele urmeaza sa apara alb-negru). Rezolutia reprezinta numarul de puncte pe inci pe care le poate citi scanerul. Cu ct rezolutia este mai mare, cu att imaginea scanata va fi mai apropiata de cea reala. Un scanner cu posibilitati minime ncepe de la 300 de puncte pe inci si avanseaza n trepte uniforme cum ar fi 1200, 2400, 3600, 4800 de puncte pe inci, dar sunt si scannere de pna la 19200 dpi. Viteza de scanare - Aproape toate scanerele moderne sunt echipamente cu trecere unica, ele avnd o singura sursa de iluminare ce se bazeaza pe filtrele elementelor fotodetectoare pentru sortarea culorilor. Scanerele cu trecere unica pot sa opereze aproape la fel de repede ca si modelele monocrome, desi transferarea imaginilor de dimensiuni mari ce masoara zeci de megaocteti dureaza mai mult dect transferarea de imagini monocrome, de trei ori mai mici. Viteza de scanare poate fi de 1-60 pagini pe minut; Domeniul dinamic reprezinta domeniul de culori (sau numarul tonurilor de gri de la negru la alb) pe care le poate distinge un scaner. Modalitatea obisnuita de exprimare a domeniului dinamic este profunzimea, adica bitii necesari pentru codificarea numarului maxim de culori. Scanerele obisnuite pot distinge 256 (8 biti), 1024 (10 biti) sau 4096 (12 biti) de niveluri de stralucire n fiecare culoare primara. Ultimele modele au o adncime de culoare de pna la 48 de biti. Posibilitatea de recunoastere a caracterelor de text, transformndu-le n text, nu n imagini Imaginea scanata este memorata initial n format grafic. Pentru prelucrarea ulterioara cu un procesor de texte trebuie transformata ntr-un format text. Se foloseste un software specializat OCR (Optical Character Recognition). Se pot recunoaste bine literele foarte clare, scrise de obicei cu masina de scris sau cu imprimanta. n cazul scrisului de mna recunoasterea textului este mult mai dificila. Primele programe OCR foloseau o tehnica numita corespondenta matriceala. Calculatorul compara mici portiuni din imaginea pe biti cu modele stocate ntr-o biblioteca n cautarea caracterului care semana cel mai mult cu modelul de biti scanat. Majoritatea sistemelor OCR actuale se bazeaza pe corespondenta caracteristicilor. Aceste sisteme nu se limiteaza la comparare, ci analizeaza fiecare model de biti scanat. Echipamente periferice de iesire n ceea ce priveste echipamentele periferice de iesire, cele mai frecvent utilizate sunt monitorul si imprimanta, dar se mai pot folosi tabletele LCD, video-proiectoarele, proiectoarele cu LCD. Monitorul si placa video Monitorul este un suport de iesire pe care se afiseaza rezultatele prelucrarilor, mesajele pentru utilizator si informatiile despre starea sistemului. Dupa principiile de functionare exista monitoare cu tub catodic (CRT), monitoare pe baza de cristale lichide (LCD), pe baza de plasma si elctroluminiscente. n ultimii 10 ani, att tuburile

catodice, ct si partea electronica s-au mbunatatit continuu, imaginile fiind afisate din ce n ce mai bine, mai clare, cu rezolutie si culori mult mai bune. Noi tipuri de monitoare si fac aparitia, ecranele plate LCD cstignd din ce n ce mai mult teren, avnd tendinta de a se impune ca standard de facto. La monitoarele cu tub catodic, componenta principala, tubul catodic (CRT = Cathode Ray Tube), genereaza imaginea prin bombardarea cu electroni a unui strat de luminofori. Deoarece ochiul uman este sensibil la culorile rosu (R), verde (G) si albastru (B), toate culorile pot fi obtinute prin combinarea acestor culori primare. Imaginea color pe un monitor CRT se obtine prin combinarea a trei imagini : R, G, B. Monitoarele CRT, cu dimensiunile lor mari, ncep sa faca fata din ce n ce mai greu concurentei oferite de monitoarele cu cristale lichide. Acestea ofera avantajul unei calitati mai bune a imaginii, nemaiexistnd acea plpire ntlnita n cazul tuburilor catodice care oboseste ochiul. Desigur exista monitoare CRT care la o viteza de remprospatare de 85 Hz, nu mai plpie n mod vizibil. Dar la ecranele LCD aceasta plpire nu exista, deoarece rata de remprospatare este zero Hz. Remprospatarea imaginii se face doar la schimbarea acesteia, dar nu conteaza, fiindca n cea mai mare parte a timpului imaginea sta nemiscata. n plus, aceste monitoare nu emit radiatie electromagnetica si au un consum de energie foarte mic. Unul dintre parametrii cei mai importanti ai acestor monitoare este durata de raspuns (response time) care variaza ntre 15-30 ms. Monitoarele pe baza de plasma - GPD (Gas Plasma Display) si PDP (Plasma Display Panel) asigura o imagine calitativa, o rezolutie foarte buna, ecranul nu produce sclipiri ca tuburile cinescop, dar ele sunt monocrome, costisitoare si contrastul imaginii este slab Monitoarele electroluminescente utilizeaza o pelicula subtire de material special care licareste la trecerea curentului elctric. Monitorul are urmatoarele caracteristici mai importante: dimensiune, definitie, rezolutie, numar de culori, grad de periculozitate al radiatiilor pe care le emite, numarul de dimensiuni n care sunt afisate informatiile. Dimensiunea monitorului este caracterizata de marimea diagonalei sale. Valorile tipice sunt de 14", 15", 17", 19", 21", 22" si 24" (inch; 1 inch=2,54 cm). Cele mai raspndite sunt monitoarele de 17", cu tendinta spre cele de 19". O imagine de pe ecran poate avea ntre 480000 si 1920000 de pixeli. La ecranele obisnuite fiecare pixel este format la rndul lui din trei puncte colorate n rosu, verde, respectiv albastru. Dar aceste puncte sunt att de mici nct de la distanta culorile lor se compun, rezultnd culoarea caracteristica fiecarui pixel. Distanta ntre doi pixeli alaturati se numeste definitie (dot pitch). Definitia se masoara n milimetri. Cu ct distanta dintre puncte este mai mica, cu att imaginea este mai clara, fiind mai putin granulata. Valorile tipice pentru definitie sunt de 0,22-0,25 mm. Rezolutia reprezinta numarul de pixeli care pot fi afisati pe ecran, raportat la cele doua axe. De exemplu, o rezolutie de 800x600 pixeli, nseamna ca monitorul are 800 puncte pe orizontala si 600 de puncte pe verticala. Cu ct rezolutia este mai mare, cu att imaginea este mai bine definita. Imaginea obtinuta pe ecran este remprospatata la anumite intervale de timp sau mai bine zis de un numar de ori pe secunda. Cu ct acest numar este mai mare, cu att imaginea obtinuta este mai stabila si mai odihnitoare pentru ochi. Valoarea vitezei de remprospatare a afisarii1[45] variaza ntre 60 si 200 Hz. Se recomanda valori mai mari de 85 Hz.

Monitoarele traditionale afiseaza imaginea n doua dimensiuni (2D), dar se fabrica si monitoare 3D care permit afisarea imaginii n trei dimensiuni prin polarizarea luminii si folosirea unor ochelari speciali sau n mod holografic. Perfectionarea tehnologiilor de fabricatie a redus substantial intensitatea radiatiilor emise de monitor. Monitoarele cu radiatie redusa (Low Radiation) sunt nedaunatoare sanatatii utilizatorului la folosirea lor rationala. Majoritatea modelelor de monitoare permit reglarea diferitilor parametri prin intermediul unui afisaj ce apare pe ecran (on screen display). Acesta permite ajustarea formei, dimensiunii si pozitionarii imaginii, ajustari ale saturatiei de culoare, ale intensitatii si luminozitatii acestora. n plus, monitoarele moderne sunt de tipul multisync, adica si ajusteaza singure proprietatile imaginii, n functie de parametrii semnalului primit. Pentru a mbunatati capacitatile multimedia ale sistemelor de calcul, au aparut asa-numitele monitoare multimedia, care sunt dotate cu boxe active si microfon, oferind astfel o alternativa pentru boxele active cumparate separat. Interfata dintre monitor si unitatea centrala este realizata de placa video. Exista mai multe standarde video care precizeaza rezolutia, numarul de culori si viteza de remprospatare a imaginii. De exemplu, VGA (Video Graphics Array) care permite afisarea n 256 culori simultane cu o rezolutie de 640 de pixeli pe orizontala si 480 de linii pe verticala; SVGA (Super VGA)care poate afisa pornind de la 800 de pixeli pe orizontala si 600 de linii pe verticala si ajungnd la 1280 de pixeli pe 1024 linii (sau mai mult n functie de performantele monitorului si placii video) n 16256 sau 16,7 milioane de culori afisate simultan (sunt cele mai raspndite la ora actuala), XGA (eXtendend Graphics Adapter) care permite afisarea n 65535 culori cu o rezolutie de 640*480 sau 1024*768 etc. n prezent se utilizeaza doar monitoare din clasa SVGA, XGA si superioare (SXGA - Super XGA, UXGA - Ultra XGA, WUXGA - Widescreen UXGA etc). Producatori de monitoare sunt Samsung, LG, Sony, Philips, Dell, IBM. Imprimantele Imprimanta este un suport periferic de iesire care permite tiparirea rezultatelor prelucrarii ntr-o forma lizibila pentru om. Suportul folosit este hrtia. Performantele unei imprimante se exprima prin urmatorii parametri: Rezolutia - determina calitatea grafica a tiparirii si se exprima prin numarul de puncte afisate pe inch (dots per inch - dpi). Exista rezolutie pe verticala (numar de puncte pe verticala) si rezolutie pe orizontala. Nu este obligatoriu ca cele doua rezolutii sa fie egale. La imprimantele laser, de exemplu, rezolutia poate fi de 600, 720, 1200 dpi, la cele cu jet de cerneala de 4800x1200 dpi, 5760x7200 dpi etc, la imprimantele matriceale de 240x144 dpi Viteza de tiparire- reprezinta viteza de scriere a imprimantei si se masoara n caractere pe secunda (cps) la imprimantele lente si pagini pe minut (ppm) la cele rapide (o pagina contine aproximativ 2000 de caractere); poate fi de la 1 ppm pna la 50 ppm sau mai mult. Dimensiunea maxima a hrtiei - este data de formatul hrtiei pe care poate sa scrie imprimanta: A3 (420 x 297 mm), A4 (210 x 297 mm), A5 (148 x 210 mm), B5 (182 x 257 mm) etc. Memoria proprie - desemneaza capacitatea de memorie de tip RAM atasata imprimantei. Informatiile prelucrate de procesor sunt transmise din memoria interna pe magistrala la imprimanta. Viteza de prelucrare a procesorului este mai mare dect viteza de tiparire a imprimantei, imprimantele fiind considerate periferice lente. Memoria proprie a imprimantei permite stocarea acestor informatii pna n momentul n care vor fi tiparite, evitnd astfel blocarea magistralei. Capacitatea memoriei unei imprimante laser, de exemplu, poate fi pna la 416 Mo, dar pentru cele mai simple ea este de 8, 16, 32 sau 64 Mo. Posibilitatile de extindere a setului de caractere au n vedere att metode software, ct si metode hardware (prin atasarea unor dispozitive - casete cartridge) care contin seturi suplimentare de caractere.

Dupa modul de realizare a imprimarii, respectiv dupa unitatea de informatie tiparita la un moment dat, imprimantele sunt: orientate pe caracter, orientate pe linie, orientate pe pagina. Dupa tehnologia de tiparire utilizata, imprimantele sunt: mecanice, cu caractere selectate, matriciale, termice, cu jet de cerneala, laser. Imprimantele cu jet de cerneala si laser reprezinta n pezent cele mai utilizate tipuri de imprimante. Imprimantele cu jet de cerneala au fost introduse n 1976 de firma IBM. Pentru generarea caracterului este necesara ncarcarea si deflexia electrostatica pe verticala a picaturilor de cerneala. Caracterul este generat coloana cu coloana. Ele necesita un sistem complex de circulatie a cernelii. n functie de viteza se obtin diferite calitati ale imprimarii. Tiparirea se poate face si n mai multe culori. Imprimantele cu jet de cerneala se produc n mai multe variante: cu jet continuu, cu jet intermitent, cu picaturi comandate. Principalele avantaje sunt pretul scazut fata de cele laser, lipsa totala a zgomotului si calitatea deosebita a imprimarii. Principalele dezavantaje sunt legate de calitatea deosebita care se cere hrtiei si cernelii, precum si fiabilitatea destul de scazuta. Imprimantele laser, numite si imprimante optice sau imprimante xerografice sunt cele mai raspndite n prezent pentru ca sunt rapide, fiabile si asigura o buna calitate a tiparirii. Ele folosesc pentru realizarea imprimarii un suport intermediar, acoperit de o suprafata fotoconductiva. Functionarea lor este similara unui dispozitiv de copiere. O raza laser este dirijata catre un tambur rotund, producnd ncarcarea electrica a unui sablon de particule. n miscarea sa, tamburul preia un praf ncarcat electric numit toner. Acesta adera la foaia de hrtie si creeaza textul sau imaginea corespunzatoare. Imprimantele laser au o rezolutie foarte buna, viteza mare de lucru, fiabilitate sporita si preturi accesibile. n prezent, producatorii de hardware se orienteaza spre realizarea unor echipamente care ncorporeaza mai multe periferice (imprimanta laser, scaner, copiator, fax). Plotter-ul Plotter-ul (echipament de trasat) este un dispozitiv periferic care poate genera o imagine grafica pe un suport material (de obicei hrtie, calc sau film). El poate trasa linii continue, n timp ce imprimantele pot simula liniile prin tiparirea apropiata a unei serii de puncte. Trasoarele multicolore folosesc penite diferit colorate pentre trasarea desenelor color. De obicei, trasoarele sunt mult mai scumpe dect imprimantele si sunt folosite n proiectarea asistata de calculator (CAD) si n programele de prezentare grafica, unde precizia este foarte importanta. Printre caracteristicile importante ale plotter-ului se numara: precizia cu care deseneaza; dimensiunea maxima a hrtiei pe care poate desena; setul de instructiuni pe care le poate executa; rezolutia. Sistemul COM (Computer Output Microfilm) Sistemul COM este des utilizat n arhivele de mari dimensiuni sau n marile biblioteci. Sistemul este conectat la calculator si permite transpunerea imaginilor pe microfilm direct, pe masura ce sunt generate sau off-line, de pe benzi magnetice care sunt pregatite n prealabil. Tabletele LCD

Tabletele LCD sunt dispozitive realizate n tehnologia LCD (Liquid Cristal Display) care se racordeaza la iesirea spre monitor a unui calculator si se plaseaza deasupra unui retroproiector obisnuit. Ele sunt alcatuite dintr-o matrice de celule LCD, celule care lasa sa treaca o cantitate variabila din lumina emisa de lampa retroproiectorului, afisnd astfel pe ecranul retroproiectorului imaginea la nivel de pixel existenta pe ecranul calculatorului. Dupa gama coloristica redata, tabletele LCD pot fi alb-negru, cu nuante de gri sau color. Video-proiectoarele Video-proiectoarele sunt dispozitive de afisare pentru proiectia unor imagini video pe un ecran mare pentru un grup mai mare de persoane. Dimensiunea ecranului de proiectie (1,5-7 m) se coreleaza cu puterea sursei luminoase (500-2300 lumeni) si cu distanta la care se proiecteaza. Video-proiectoarele se bazeaza pe doua tehnologii de afisaj: una presupune existenta a trei tuburi catodice, de nalta luminozitate si cu distanta focala mica si alta utilizeaza trei matrici LCD, plasate n fata unei surse de lumina puternice (lampa cu halogen) pentru proiectarea secventelor video dupa principiul afisarii diapozitivelor sau filmelor. Placa de sunet Aparitia si dezvoltarea aplicatiilor multimedia a determinat echiparea microcalculatoarelor cu placi de sunet care permit cuplarea unor echipamente de nregistrare a sunetelor (microfon) sau de redare a acestora (difuzor, boxe). Prin intermediul unui software specializat se poate realiza editarea, redarea sau nregistrarea sunetelor n fisiere. Difuzoarele Puntea dintre lumea electronica a datelor audio (analogice si digitale) si lumea mecanica a sunetelor este realizata de traductoarele acustice: microfonul care converteste sunetele n semnale audio si difuzoarele ce realizeaza conversia semnalelor audio n sunete. Toate placile de sunet au intrari pentru microfon care permit nregistrarea de voci n mediul digital. Astfel, se pot folosi transcrierile digitale ale vocii pentru a le ncorpora n prezentari multimedia sau pentru a realiza diverse adnotari vocale n foi de calcul sau n alte fisiere. Pentru a crea sunete care pot fi auzite, calculatorul are nevoie de difuzoare. Difuzoarele de frecventa joasa (woofer) opereaza la cele mai joase frecvente (mai mici de 150 Hz), iar cele de frecventa nalta (tweeter) lucreaza cu frecvente asociate sunetelor ascutite (de la 2000 Hz n sus). Difuzoarele subwoofer extind posibilitatile de producere a frecventelor joase ale unui sistem de sunet dintr-un calculator. Difuzoarele pot fi active, cnd includ un amplificator sau pasive atunci cnd nu au un astfel de dispozitiv. n prezent se produc si sisteme dotate cu difuzoare plate, fabricate dupa o noua tehnologie care ofera o senzatie de realitate incredibila.

5. Suporturi tehnice pentru nregistrarea datelor si informatiilor

Pentru utilizarea calculatoarelor, datele trebuie scrise pe un suport tehnic. Suporturile tehnice sunt medii fizice utilizate pentru preluarea, stocarea datelor si programelor, precum si pentru redarea rezultatelor. Clasificarea suporturilor tehnice Din punct de vedere al materialului folosit pentru fabricarea lor: suporturi din hrtie (cartela perforata, hrtia de imprimanta, banda de hrtie perforata, documente completate cu cerneala magnetica, documente cu caractere stilizate etc.); suporturi magnetice (banda magnetica, caseta magnetica, discul magnetic, discul flexibil, tamburul magnetic, folia magnetica etc.); microfilmele; suporturi optice (discul optic, CD-ROM, CD-R, DVD etc.). suporturi magneto-optice.

Din punct de vedere al posibilitatii de reutilizare: suporturi nereutilizabile (nenregistrabile) care se pot nregistra o singura data (suporturile de hrtie, microfilmele, CD-ROM, DVD-ROM); suporturi reutilizabile care se pot utiliza succesiv pentru mai multe nregistrari (suporturile magnetice, CD-RW, DVD-RW). Din punct de vedere al posibilitatii de adresare a nregistrarilor de pe suport: suporturi adresabile la care accesarea informatiei se face direct, pe baza unei adrese (de exemplu, discul magnetic); suporturi neadresabile la care accesarea informatiei se face prin parcurgerea secventiala a nregistrarilor si verificarea continutului (banda magnetica, suporturile din hrtie, microfilmul). Din punct de vedere al utilizarii n sistemul de calcul: suporturi tehnice de intrare care sunt numai citite (documentele completate cu cerneala magnetica, documente cu caractere stilizate, CD-ROM) suporturi tehnice de iesire care sunt numai scrise (hrtia de imprimanta) suporturi tehnice de intrare-iesire care pot fi citite si scrise de sistem (cartela perforata, banda magnetica, discul magnetic, CD inscriptibil, CD reinscriptibil).

6. Echipamente de comunicatie: Modem-ul

Modemul (modulatorul/demodulatorul de faza) converteste semnalul numeric furnizat de calculator n semnal analogic care poate fi transmis pe linia telefonica, iar la receptor asigura demodularea semnalului. El permite transferul de fisiere multimedia, organizarea de videoconferinte, cuplarea a doua calculatoare si practicarea de jocuri (sah, de exemplu) cu o persoana aflata la distanta. Modemurile sunt de doua tipuri: interne si externe. Modemul intern este o placa de calculator montata n interior si conectata la linia telefonica. Modemul extern se conecteaza n exteriorul calculatorului printr-un cablu ce face legatura cu portul serial al calculatorului. Modemurile telefonice sunt cel mai comun si mai des utilizat mijloc de conectare la Internet. n prezent se fabrica modemuri cu rate de transfer 56 Kbps sau 128 Kbps. Modemul are ca avantaj costurile reduse de achizitionare si instalare pe o linie existenta, dar intervine problema notei telefonice. Pe lnga modemul telefonic mai sunt utilizate si modemurile de cablu si modemurile radio. Modemul de cablu utilizeaza cablul TV pentru realizarea conexiunii. Ratele de transfer atinse de o astfel de retea se situeaza n jurul valorii de 4 Mbps, existnd nsa si variante de 10-30 Mbps sau chiar mai mult. Aceasta rata de transfer este nsa mpartita cu vecinii, deoarece este un singur fir prin care circula semnalele. Legatura dintre modemul de cablu si calculator este asigurata n general de o placa de retea de 10 Mbps care limiteaza automat rata maxima de transfer. Modemul de cablu are avantajul unui cost de instalare destul de redus si al unei rate de transfer destul de bune, iar ca dezavantaj costul destul de mare al modemului. Modemul radio Tehnologia necesita o statie de emisie/receptie la ISP, iar rata de transfer variaza ntre 15000 Kbps si 35 Mbps, cu mentiunea ca modemurile ultra-rapide functioneaza doar pe distante de 3-4 km. Costul unui radio modem este destul de mare, nsa nu necesita infrastructura n raza de actiune a ISP-ului. Fax modemul reprezinta un dispozitiv care poate fi atasat unui calculator si care permite transmiterea documentelor electronice sub forma de faxuri. Comparativ cu faxul obisnuit, el are o serie de avantaje: ofera o calitate superioara a documentului transmis, pret mai scazut, rate ridicate de transmisie a datelor (de pna la 14 kbps), transmiterea directa a documentelor electronice etc. Principalele dezavantaje constau n imposibilitatea transmiterii directe de pe

hrtie, fara existenta unui scanner optic, necesitatea unui spatiu mare de stocare pe disc a datelor receptionate.

7. Sisteme de operare
Sistemul de operare reprezinta ansamblul de programe care asigura utilizarea optima a resurselor fizice si logice ale unui sistem de calcul. El are rolul de a gestiona functionarea componentelor hardware ale sistemului de calcul, de a coordona si controla executia programelor si de a permite comunicarea utilizatorului cu sistemul de calcul. Folosirea hardware-ului unui sistem de calcul ar fi dificila si ineficienta n lipsa unui sistem de operare. Sistemul de operare este componenta software care coordoneaza si supravegheaza ntreaga activitate a sistemului de calcul si asigura comunicarea utilizatorului cu sistemul de calcul, trebuind sa fie capabil sa realizeze o interfata ntre calculatorul propriu-zis si utilizator El este interpretul cerintelor utilizatorului, exprimate ntr-un limbaj de comanda, executnd aceste cerinte prin intermediul instructiunilor masina. Sistemele de operare au aparut si evoluat n directa legatura cu arhitectura sistemelor electronice de calcul: aparitia de noi dispozitive hardware a provocat dezvoltarea sistemelor de operare, dupa cum si cresterea performantelor sistemelor de operare a determinat mbunatatirea parametrilor hardware. La primele calculatoare electronice programatorul era si operator prin intermediul consolei. Acesta era asistat de un rudiment de sistem de operare sub forma unor mici programe, n format binar, aflate pe suporturi de hrtie care erau ncarcate atunci cnd era nevoie. Desigur era o folosire ineficienta a calculatorului ntruct unitatea centrala (care era foarte scumpa) nu lucra n timpul cnd programatorul/operator gndea ce sa faca n continuare sau executa diferite manevre. Ideea reducerii timpului de asteptare a condus la introducerea unor concepte noi, ce s-au finalizat cu aparitia sistemelor de operare. Primele sisteme de operare asigurau executarea secventiala pe loturi de programe (batchprocessing) n regim de monoprogramare. Ele asigurau automatizarea unor lucrari repetitive, oricare ar fi programele de executat (de exemplu eliberarea zonelor de memorie ocupate, verificarea amplasarii corecte a fisierelor cerute pe suporturile din unitatile periferice, asigurarea ca unitatile periferice sunt gata pentru lucru etc.). ncredintnd calculatorului sarcina coordonarii propiilor sale lucrari s-a ameliorat viteza de lucru si siguranta functionarii. De asemenea, executia unui program poate determina aparitia unor erori sau incidente (de exemplu lipsa hrtiei la imprimanta, lipsa dischetei n unitate etc.). Multe din aceste incidente sunt repetitive si se poate ncredinta calculatorului reperarea, semnalarea lor operatorului si n unele cazuri, tratarea lor dupa o solutie programata. n multiprogramare problemele se complica si mai mult cnd n memorie coexista simultan mai multe programe ce trebuie executate. Sincronizarea lucrarilor trebuie realizata la nivelul microsecundelor si nu poate fi atribuita operatorului uman. Ea este realizata prin programe si inclusa n sistemul de operare. Caracteristicile sistemelor de operare Un sistem de operare performant trebuie sa posede urmatoarele atribute: Timp de raspuns: exprima durata intervalului delimitat de lansarea unei cereri de serviciu si achitarea acesteia de sistem. Simultaneitatea utilizarii: exprima gradul n care un sistem poate lucra n acelasi timp pentru mai multi utilizatori sau sa execute mai multe lucrari ale aceluiasi utilizator. Utilitate: sa satisfaca toate cerintele utilizatorului asigurnd o interfata facila cu programele de aplicatii.

 Generalitate: sa poata raspunde corect la toate cerintele formulate si deci sa permita rezolvarea unor probleme ct mai variate ale utilizatorului. Eficienta: sa asigure utilizarea optima a resurselor fizice si logice ale sistemului de calcul. Transparenta si vizibilitate: capacitatea de a permite utilizatorilor sa obtina anumite informatii despre modul cum opereaza sistemul, informatii suplimentare care pot duce la obtinerea unei utilizari mai eficiente. Flexibilitate: posibilitatea modificarii sistemului de operare n functie de cerintele utilizatorului. Opacitate: din punct de vedere al utilizatorului trebuie sa existe numai necesitatea de cunoastere la nivel de interfata, fara a patrunde la structurile inferioare, care pentru utilizator reprezinta "cutia neagra" a sistemului de operare. Securitate: sistemul de operare trebuie protejat mpotriva unor ncercari voluntare sau involuntare de distrugere prin programele utilizatorilor. Integritate: sistemul de operare mpreuna cu aplicatiile concepute pentru el trebuie sa poata comunica cu alte sisteme de operare sau cu programe concepute sub alte sisteme de operare. Aceasta calitate este cu adevarat pusa n valoare n cazul lucrului n retelele de calculatoare. Capacitate: posibilitatea sistemului de operare de a suplini unele facilitati necesare, dar care nu pot fi realizate fizic datorita unor restrictii hardware. Fiabilitate si disponibilitate: capacitatea sistemului de operare de a cadea foarte rar n pana, de a izola eventualele erori ce pot apare si de a continua activitatea n conditii de capacitate si eficienta redusa. Serviabilitatea: posibilitatea sistemului de operare de a furniza utilizatorului informatiile necesare pentru o depanare ct mai rapida a programelor. Extensibilitate: adaugarea de noi facilitati care sa tina pasul cu cerintele utilizatorilor. Interoperabilitatea: sistemul de operare trebuie sa admita accesul la structurile de date care au fost construite sub un alt sistem de operare. Pentru a permite integrarea si interoperabilitatea au fost definite standarde internationale privind specificatiile unui sistem de operare. Pentru a fi acceptat de utilizator un sistem de operare trebuie sa ndeplineasca urmatoarele conditii: sa fie usor de utilizat; sa necesite resurse hardware minimale; sa existe un numar ct mai mare de aplicatii care sa ruleze sub acel sistem de operare; sa aiba un cost de achizitie si de ntretinere ct mai scazut. Obiectivele si functiile sistemelor de operare Sistemul de operare apare ca un ansamblu de programe destinat sa raspunda la urmatoarele obiective: usurarea utilizarii sistemului electronic de calcul prin preluarea lucrarilor de rutina, repetitive, precum si printr-un dialog suplu utilizator-sistem (prin intermediul unui limbaj de comanda); utilizarea eficienta a resurselor sistemului electronic de calcul; cresterea eficientei globale n utilizarea sistemului de calcul prin cresterea vitezei de executie a prelucrarilor, reducerea timpului de raspuns al sistemului la solicitarile utilizatorilor, cresterea gradului de utilizare a resurselor prin utilizarea lor la capacitate maxima. Apropierea utilizatorului de calculator solicita o interfata om-calculator prietenoasa si, n acelasi timp, performanta. Pna la Windows limbajul de comanda al sistemelor de operare asigura un dialog de tip text (linie de comanda), uneori greoi si dificil de asimilat. Produse-program ca Norton Commander au asigurat mbunatatirea dialogului prin faptul ca linia de comanda se construia prin selectii ale componentelor aparute n panourile de pe ecran. Primele versiuni

WINDOWS asigurau o interfata grafica performanta pentru dialogul om-calculator, dar ele nu nlocuiau sistemul de operare MS-DOS, ci reprezentau extensii ale acestuia. Rolul sistemului de operare este de a asigura utilizarea eficienta a resurselor sistemului electronic de calcul, facilitnd sarcinile utilizatorului. Sistemul de operare gestioneaza alocarea timpului UCP, a memoriei interne, accesul la fisiere, accesul la echipamentele periferice, etc. pe toata durata executiei unui program, n scopul utilizarii ct mai eficiente a acestor resurse. n cazul n care este posibila executarea simultana a mai multor programe, sistemul de operare realizeaza alocarea resurselor ntre programe pe baza unor criterii de alocare, n scopul optimizarii executiei programelor. De asemenea, el trebuie sa asigure protectia ntre utilizatori acolo unde sistemul de operare permite accesul concomitent al mai multor utilizatori (programe) la resursele sistemului de calcul, precum si protectia ntre programe, fie ca este vorba de programe utilizator sau programe ale sistemului de operare. Aceasta protectie se refera la evitarea cazurilor de interferenta ntre mai multe programe n executie, care ar putea duce la alterarea zonelor de program din memoria interna sau la alterarea, de catre un program, a datelor utilizate de un alt program. Sistemul de operare poate trata erorile fizice (de exemplu, erori de citire/scriere n memoria externa, erori de acces la un echipament periferic, lipsa din configuratia sistemului de calcul a unui echipament, etc.) sau erorile logice care pot sa apara n timpul executarii unui program (de exemplu, operatii interzise, ca mpartirea la 0). Sistemele de operare pot avea si functia de asistenta on line , cunoscuta ca Help-ul sistemului de operare, precum si functia de tipul plug and play care ofera facilitati de autodetectie a echipamentelor nou instalate n sistem si permite reconfigurarea hardware, cu usurinta, a sistemului, ca si notificarea schimbarii configurarii sistemului, de exemplu prin caderea unui echipament din sistem Sistemul de operare ndeplineste si o serie de functii auxiliare, cum ar fi: contabilizarea activitatii sistemului de calcul, jurnalizarea comenzilor adresate interpretorului de comenzi al sistemului de operare, jurnalizarea erorilor, etc. Operatiunile realizate de sistemele de operare pentru a-si realiza obiectivele pot fi grupate astfel: gestiunea lucrarilor; gestiunea intrarilor si iesirilor; gestiunea fisierelor; comunicarea cu utilizatorul. Gestiunea fisierelor Sistemul de operare, programele utilizatorului sunt stocate si manipulate de sistemul electronic de calcul cu ajutorul fisierelor. Sistemul de operare simplifica accesul la fisiere asigurnd totodata si protectia datelor. Anumite fisiere sunt prezente permanent n memoria principala si se numesc rezidente n memorie (este vorba de nucleul sistemului de operare). Alte fisiere sunt memorate pe suporturi magnetice si sunt apelate n memoria interna numai cnd sunt necesare (celelalte componente ale sistemului de operare, fisierele de date etc.). De aici apar probleme privind partajarea memoriei ntre diferite fisiere care trebuie sa fie usor apelate n caz de nevoie si partajarea fisierelor ntre mai multi utilizatori pe baza unor prioritati de acces. Sistemul de gestiune al fisierelor (gestionarul de fisiere) este o componenta a sistemului de operare care realizeaza urmatoarele activitati: Gestiunea fisierelor stocate n memoriile auxiliare. De exemplu, n sistemul de operare Windows fiecare utilizator dispune de o lista a fisierelor sale ntr-un catalog (folder). Fiecare fisier este identificat printr-un nume si are anumite atribute (de exemplu, fisier read-only, fisier sistem, fisier ascuns aplicatiilor obisnuite), sunt stabilite drepturi de partajare a fisierului, de exemplu n cadrul unei retele de calculatoare, sunt oferite informatii de adresa care permit localizarea fisierului pe disc, informatii privind tipul fisierului, informatii despre date

calendaristice, de exemplu: data cnd a fost creat fisierul, data ultimei actualizari, data ultimei consultari Protectia datelor. Gestiunea drepturilor de acces permite protejarea fisierelor contra modificarilor neautorizate sau contra distrugerilor datorate altor utilizatori. Protectia contra distrugerilor accidentale, datorate incidentelor hardware si software, se realizeaza prin copii de siguranta. De exemplu, fisierele backup (.BAK) retin penultima versiune a unui fisier. Uneori se recurge la salvarea fisierelor pe suporturi magnetice sau optice n scopul pastrarii acestora. Gestiunea bibliotecilor de programe. De obicei un program este realizat pentru a fi executat de mai multe ori. Dupa obtinerea formatului executabil programul este stocat ntr-o biblioteca de programe alaturi de altele, inclusiv cele ale sistemului de operare care nu sunt rezidente n memorie. Aceasta biblioteca este stocata, n general pe hard-disk, dar in unele cazuri pe discuri magnetice sau pe CD. Simpla precizare a numelui programului determina ncarcarea sa n memorie.

8. Retele de calculatoare
Conceptul de retea de calculatoare O retea de calculatoare reprezinta ansamblul calculatoarelor interconectate prin intermediul mediilor de comunicatii n scopul utilizarii n comun de catre utilizatori a resurselor disponibile. O alta definitie prezinta reteaua de calculatoare ca fiind un ansamblu de calculatoare legate ntre ele n vederea comunicarii de mesaje si partajarii resurselor. Astfel este posibila transmiterea informatiei ntre utilizatori situati n puncte diferite, folosirea simultana a informatiilor din bazele, bancile si depozitele de date de catre diferite categorii de utilizatori, precum si exploatarea n comun a mai multor resurse, programe si echipamente. Calculatoarele reprezinta sistemele de calcul si trebuie sa fie echipate cu dispozitive de retea, dispozitive care sa confere conectivitatea necesara mediilor de comunicatii. Calculatoarele unei retele pot fi att servere care presteaza servicii mai multor utilizatori ai retelei, ct si statii de lucru utilizate n scopuri individuale de fiecare utilizator n parte. Serverul este calculatorul pe care ruleaza sistemul de operare de retea NOS (Network Operating System), supervizeaza comunicatiile n cadrul retelei si contine programe care i permit sa se comporte ca un dispozitiv central de stocare pentru calculatoarele conectate la retea. Serverele pot fi dedicate sau nededicate. Serverul dedicat este un calculator care functioneaza doar ca server, nefiind folosit ca statie de lucru sau drept client, avnd rolul de a asigura securitatea fisierelor si a directoarelor si de a deservi rapid cererile clientilor din retea. Resursele disponibile reprezinta acele elemente ale unui sistem de calcul care pot fi folosite de catre toti utilizatorii unei retele de calculatoare, putnd fi identificate urmatoarele trei categorii de resurse: Hardware - reprezinta echipamentele electronice ale unui sistem de calcul. n retea se pot utiliza n comun urmatoarele categorii de resurse hardware: unitati de stocare a datelor, imprimante etc. Prin utilizarea n comun a unitatilor de stocare a datelor, utilizatorii au la dispozitie un spatiu de stocare considerabil mai mare, acesta fiind rezultatul nsumarii tuturor spatiilor disponibile de pe toate calculatoarele din retea. Utilizarea imprimantelor n retea reduce considerabil costurile achizitiei de astfel de dispozitive, nefiind necesara conectarea la fiecare calculator a cte unei imprimante, ci conectarea tuturor calculatoarelor la o singura imprimanta. Software - reprezinta ansamblul aplicatiilor ce pot fi folosite n paralel de catre utilizatorii retelei de calculatoare. Acest lucru diminueaza considerabil costurile achizitiei de programe de aplicatii, fiind necesara doar o licenta software pentru un program instalat pe un singur calculator si folosit de mai multi utilizatori simultan de la mai multe calculatoare. Totodata, actualizarea acestor programe este mult mai simpla, fiind necesara efectuarea operatiei doar pe un calculator. Resurse informationale - reprezinta rezultatele prelucrarii datelor. Utilizarea n comun a acestor resurse determina eficientizarea sistemului informational al organizatiei.

n termeni de specialitate, utilizarea n comun a resurselor unei retele de calculatoare se numeste partajarea resurselor Sharing (utilizare n comun). Acest procedeu determina o eficientizare a costului resurselor, dar mai ales o eficientizare a rezultatelor obtinute. Sistemele de operare n retea controleaza functionarea componentelor hardware si software ale sistemului de calcul, n conditiile specifice lucrului ntr-o retea de calculatoare, precum si accesul utilizatorilor la resursele retelei, permitnd partajarea acestor resurse. (de exemplu, Novell Netware si Windows NT pentru retelele locale si sistemele de tip UNIX -Linux mai ales pentru conectarea subretelelor n retele de arie mai larga). Clasificarea retelelor de calculatoare Datorita diversitatii retelelor de calculatoare, n procesul de clasificare a acestora se regasesc mai multe criterii, si anume: 1. Raspndirea geografica a sistemelor de calcul 2. Arhitectura 3. Topologie 4. Modelul de comunicare (standardul de comunicare) Clasificarea retelelor de calculatoare n functie de raspndirea geografica a sistemelor de calcul n functie de raspndirea geografica a sistemelor de calcul din cadrul unei retele de calculatoare se disting patru categorii de retele: Retelele LAN - au o extindere relativ redusa (de la ctiva centimetri pna la 1 kilometru distanta ntre calculatoare). Se regasesc n general la nivelul unei camere sau a unei cladiri si sunt implementate adesea n cadrul organizatiilor.

Fig. nr. 4.1. Model de retea locala LAN Retelele MAN - sunt extinse la nivelul unui oras, suprafata lor variind ntre 1 si 10 kilometri patrati. Adesea sunt constituite de catre furnizorii de Internet si sunt utilizate de catre clientii acestora.

Fig. nr. 4.2. Model de retea metropolitana MAN Retelele WAN - sunt extinse la nivelul unei regiuni, chiar la nivel national si continental.

Fig. nr. 4.3. Model de retea cu acoperire vasta WAN Retelele GAN - se extind la nivel global, acoperind ntreaga suprafata a planetei. n aceasta categorie de retele intra si Internet-ul, alaturi de retelele companiilor multinationale sau a organizatiilor mondiale.

Fig. nr. 4.4. Model de retea cu acoperire globala GAN Clasificarea retelelor de calculatoare n functie de arhitectura n functie de arhitectura lor, retele de calculatoare se clasifica n: Retele peer to peer - reprezinta acele retele de calculatoare n care fiecare nod (sistem de calcul) este investit cu capabilitati si responsabilitati similare. Astfel, fiecare utilizator al retelei are drepturi egale cu ale celorlalti. Adesea, aceasta categorie de retea este implementata la nivelul unei organizatii mici, are o extindere locala (LAN) si un numar mic de utilizatori. Principalul dezavantaj l constituie lipsa securitatii informatiilor, dar datorita numarului mic de utilizatori, efectele acestuia sunt limitate.

 o o

Fig. nr. 4.5. Model de retea peer to peer Retele client/server - utilizeaza doua tipuri de calculatoare, respectiv: Server - reprezinta acel nod din retea care ofera servicii celorlalte noduri ale retelei; Client - reprezinta acel nod din retea care utilizeaza serviciile oferite de un server.

Fig. nr. 4.6. Model de retea client-server n cadrul unei retele care are implementata arhitectura client/server, orice sistem de calcul poate ndeplini functiunea de server sau de client, dupa cum sunt solicitate si/sau oferite serviciile. Serviciile oferite de un server pot fi: Servicii de transfer al fisierelor - server ftp; Servicii de posta electronica - server POP3, IMAP, SMTP etc.; Servicii de conectare la Internet - server PROXY; Servicii web - server web (IIS, APACHE etc); alte servicii. Serviciile n cadrul acestei retele sunt oferite de catre aplicatii specializate, aplicatii care poarta denumirea generica server. Acestea sunt instalate pe sistemele de calcul din retea si sunt folosite de catre toti utilizatorii autorizati ai retelei respective. Datorita faptului ca o aplicatie de tip server necesita resurse hardware considerabile, acestea se instaleaza de obicei pe un calculator care dispune de aceste resurse si care primeste denumirea de server. Celelalte sisteme de calcul, care utilizeaza serviciile oferite de un server, necesita instalarea unor aplicatii care sa poata prelucra serviciile, numite aplicatii client. Acestea, n general, nu necesita resurse hardware deosebite. Dupa cum se poate observa, prin arhitectura client/server se realizeaza o buna distributie a resurselor n retea, fiind necesare putine noduri care sa dispuna de resurse hardware mai performante (server-ele), restul sistemelor de calcul putnd dispune de un minim de astfel de resurse. Acest lucru conduce la minimizarea costurilor de implementare si maximizarea randamentului de prelucrare a datelor. Clasificarea retelelor de calculatoare n functie de topologie Prin topologia unei retele de calculatoare se ntelege modul de amplasare a acestora n spatiu. n functie de acest criteriu se disting urmatoarele categorii de retele:

 retele de tip magistrala (bus) - conectarea tuturor sistemelor de calcul si a tuturor echipamentelor se face liniar prin intermediul unui cablu numit trunchi. Toate datele sunt transmise n toata reteaua, dar sunt receptionate doar de calculatorul sau dispozitivul caruia i sunt destinate. La capetele trunchiului de retea se monteaza cte un dispozitiv numit terminator, cu scopul de capta semnalele libere, respectiv semnalele care nu au fost receptionate de nici un nod din retea.

Fig. nr. 4.8. Model de retea cu topologia magistrala (bus) o Avantaje: necesita o infrastructura simpla si putin costisitoare; confera independenta functionala fiecarui calculator sau echipament conectat n retea; o Dezavantaje: functionarea retelei presupune neaparat si functionarea trunchiului sau magistralei. Daca apare o defectiune la magistrala, calculatoarele si echipamentele din cadrul acesteia nu mai pot comunica ntre ele. Datorita faptului ca semnalul se difuzeaza n toata reteaua, exista pericolul interceptarii acestuia de catre utilizatori neautorizati, deci nu confera o securitate fizica a comunicatiei. retele de tip stea (star) - conectarea tuturor sistemelor de calcul, precum si a echipamentelor periferice se face prin intermediul unui dispozitiv special numit concentrator sau hub. Astfel fiecare nod din retea are legatura directa cu hub-ul, realizndu-se astfel o legatura permanenta ntre nodurile retelei. Reteaua functioneaza att timp ct nodul central este n functiune, fiecare nod al retelei fiind independent de celelalte noduri.

Fig. nr. 4.9. Model de retea cu topologia stea (star) o Avantaje: Ofera un control centralizat al traficului prin retea; Ofera independenta nodurilor retelei. o Dezavantaje Necesita o infrastructura de comunicatii costisitoare (se utilizeaza cablaje pe distante mari, plus concentratorul care reprezinta un echipament utilizat doar la centralizarea traficului); Functionarea retelei este dependenta de functionarea concentratorului.

 retele de tip inel (ring) - toate sistemele de calcul sunt interconectate ntre ele n stilul conectarii n topologia magistrala, doar ca primul si ultimul sunt unite formndu-se astfel o bucla (inel). Informatia se transmite de la un nod la urmatorul, ntr-un singur sens. Avantajele si dezavantajele sunt aceleasi ca la retelele de tip magistrala, cu o completare, si anume ca retele de tip inel ofera un grad ridicat de securitate privind transferul informatiilor n si din exterior, prin simplu fapt ca acest transfer nu se poate realiza.

Fig. nr. 4.10. Model de retea cu topologia inel (ring) retele de tip arbore (tree) - aceasta categorie de retele combina topologia retelelor de tip magistrala cu cea de tip stea. Specific acestei topologii este magistrala centrala, respectiv un cablu denumit backbone. Pornind de la acest cablu, se dezvolta strucuturi de retele de tip stea si/sau de tip magistrala, formndu-se astfel reteaua de tip arbore. Aceasta topologie este cel mai des ntlnita la retelele metropolitane, mai ales n cadrul companiilor furnizoare de servicii Internet. Aceste companii dezvolta propriile retele de cablaje, asa-numitele backbone-uri, la care se conecteaza clientii serviciilor de Internet. Acestia dispun de retele locale proprii, cu arhitectura si topologie proprie, astfel constituind mpreuna o retea metropolitana de tip arbore. Principalul dezavantaj al acestui tip de retele l constituie dependenta de elementul structural central (backbone), fara de care nici un nod al retelei nu poate beneficia de conectivitate totala.

Fig. nr. 4.11. Model de retea cu topologia arbore (tree)

Clasificarea retelelor de calculatoare n functie de modelul de comunicare (standardul de comunicare) O retea de calculatoare este alcatuita dintr-un ansamblu de mijloace de transmisie si de sisteme de calcul utilizate pentru a realiza att functii de transport a informatiei, ct si functii de prelucrare a acesteia. Dar fiecare sistem de calcul prezinta un mod specific de stocare a informatiei si de interfatare cu exteriorul. Astfel, o retea de calculatoare care interconecteaza diferite sisteme de

calcul poate functiona n bune conditii numai daca exista o conventie care stabileste modul n care se transmite si se interpreteaza informatia. Aceasta conventie poarta numele de protocol. Un protocol este un set de reguli si conventii ce se stabilesc ntre participantii la o comunicatie n vederea asigurarii bunei desfasurari a comunicatiei respective; sau protocolul este o ntelegere ntre partile care comunica asupra modului de realizare a comunicarii. Pe parcursul evolutiei comunicatiei ntre calculatoare au fost elaborate mai multe familii de protocoale. Cele mai importante sunt modelul de referinta ISO / OSI si modelul de referinta TCP / IP. Modelul OSI (Open Systems Interconnection) pentru retele, propus de ISO (International Standard Organization), ca un prim pas catre standardizarea internationala a protocoalelor folosite pe diferite niveluri, se ocupa de conectarea sistemelor deschise comunicarii cu alte sisteme. Modelul OSI contine sapte niveluri: fizic, de legatura date, retea, transport, sesiune, prezentare, aplicatie. Acest model nu reprezinta n sine o arhitectura de retea deoarece nu specifica serviciile si protocoalele utilizate la fiecare nivel, ci arata numai ceea ce ar trebui sa faca fiecare nivel. Modelul TCP/IP este mult mai vechi dect modelul OSI si a fost utilizat drept model de referinta de catre stramosul tuturor retelelor de calculatoare, ARPANET si apoi de succesorul sau, Internet-ul. ARPANET a fost o retea de cercetare sponsorizata de catre DoD (Department of Defense - Departamentul de Aparare al Statelor Unite). n cele din urma, reteaua a ajuns sa conecteze ntre ele, utiliznd linii telefonice nchiriate, sute de retele universitare si guvernamentale. Modelul de referinta TCP / IP a aparut ca o necesitate de interconectare a retelelor de diferite tipuri, iar denumirea a fost data dupa cele doua protocoale fundamentale utilizate.