Curs Chimia Metalelor PDF

CHIMIA
METALELOR
Titular curs:
Conf.univ.dr.ing. Vasilica Alisa ARUȘ
Cursuri conversie profesionala – Chimie
SISTEMUL PERIODIC AL ELEMENTELOR
LEGEA PERIODICITĂŢII:
 a fost formulată pentru prima dată de către

Mendeleev, pornind de la observaţia că
proprietăţile fizice şi chimice ale elementelor se
repetă;
 Ea are următorul enunţ: “ Proprietăţile fizice şi

chimice ale elementelor se repetă în mod periodic în
funcţie de numărul atomic Z ”.
Evoluţia Sistemului Periodic
TABELUL LUI MENDELEEV
 Mendeleev a alcătuit şirul elementelor în

ordinea creşterii maselor atomice;
 Elementele cu proprietăţi asemănătoare erau

aşezate unul sub altul;
 Tabelul conţinea numai elementele cunoscute

la acea vreme, iar locurile elementelor
nedescoperite au fost lăsate goale.
FORMA ACTUALĂ A SISTEMULUI PERIODIC
 conţine şiruri orizontale (perioade) şi şiruri verticale

(grupe) de elemente chimice
Perioadele
 sunt notate cu cifre arabe.
Perioada Nr. elementelor descoperite. Nr. maxim de elemente.
1 2 2
2 şi 3 8 8
4 şi 5 18 18
6 32 32
7 23 32
Grupele
 cuprind elementele cu proprietăţi asemănătoare. Sunt 18
grupe (8 principale şi 10 secundare) notate cu cifre arabe.
Nr. grupă Nr. grupă după notaţia DENUMIREA GRUPEI

veche
1 I–A Gr. Metalelor alcaline
2 II – A Gr. Metalelor alcalino – pământoase
3 – 12 III – II – B Grupe Secundare
13 III – A Gr. Elementelor pământoase
14 IV – A Gr. Carbonului
15 V–A Gr. Azotului
16 VI – A Gr. Oxigenului
17 VII – A Gr. Halogenilor
18 VIII - A Gr. Gazelor rare
GRUPA
TABELUL PERIODIC AL ELEMENTELOR
P METALE SEMI NEMETALE
MASA ATOMICA METALE
E
METALE ALCALINE CALCOGENI
R NUMAR GRUPA
METALE ALCALIN0- HALOGENI
I ATOMIC PAMANTOASE
O METALE TRANZITIONALE GAZE NOBILE
A LANTANIDE Starea de agregare
D SIMBOL ACTINIDE
(250C; 101kPa)
A
Ne – gaz Fe – solid
DENUMIRE Hg – lichid Tc – sintetic
LANTANIDE
http://www.ptable.com
ACTINIDE
Corelaţia dintre structura învelişului electronic al atomului şi poziţia
elementului chimic în Tabelul Periodic
Corelaţia dintre structura învelişului electronic al atomului şi
poziţia elementului chimic în Tabelul Periodic
Primele şapte grupe cuprind fiecare câte două subgrupe:
• una principală (A);
• secundară (B).
Grupa a opta ocupă un loc special în sistem, ea conţinând nouă
elemente grupate câte trei în perioadele 4, 5 şi 6, după cum urmează:
- Fe, Co, Ni – familia fierului în perioada a patra;
- Ru, Rh, Pd –în perioada a cincea;
-Os, Ir, Pt – în perioada a şase.
Elementele electropozitive, metalele, aparţinând grupelor
principale sunt situate în partea stângă a tabelului şi au proprietăţi
caracteristice cum ar fi culoarea, luciul metalic şi opacitatea, unele
proprietăţi mecanice (capacitatea de a fi prelucrate sub presiune) şi
conductibilităţi termice şi electrice mari .
Elementele electronegative (nemetalele) se găsesc în grupele
principale din dreapta şi în partea de sus a sistemului periodic.
Proprietăţile metalice se accentuează la elementele din partea

stângă de jos a sistemului periodic, iar cele nemetalice la elementele din
colţul din dreapta sus.
VARIAŢIA CARACTERULUI
ELECTROCHIMIC
Caracterul electrochimic al unui element este

definit de predominarea uneia din cele două
caracteristici conjugate şi anume:
electropozitivitatea şi electronegativitatea.
Electropozitivitatea se exprimă prin

tendinţa unui atom izolat de a ceda electroni, pentru
a se transforma în cation.
Electronegativitatea se referă la tendinţa

unui atom izolat de a accepta electroni, trecând în
anion.
COMBINAŢII ANORGANICE
În această categorie intră hidrurile, oxizii,
acizii, bazele (hidroxizii) şi sărurile.
Hidrurile – sunt combinaţiile hidrogenului cu

majoritatea elementelor (cu excepţia gazelor
rare).
Ele pot fi:

- volatile sau moleculare;
- ionice sau saline;
- anionice sau complexe;
- interstiţiale sau de interstiţie
Hidruri volatile – sunt formate din elemente
nemetalice, precum şi unele metale slab
electropozitive din grupele III – VII.

Hidruri ionice sau saline – sunt de tipul
MIH sau MIIH2 şi se obţin prin încălzirea metalelor
alcaline sau alcalino-pământoase la 350-400°C în
hidrogen uscat.
Hidruri anionice sau hidruri complexe
Unele hidruri oxidante pot forma hidruri

complexe cu anion hidrogenat, astfel:
4 LIH + AlCl3 → Li[AlH4] + 3 HCl
şi analog se pot obţine: Li[GaH4], Li[InH4] sau,
Li[BH4].
În toate aceste hidruri complexe, Li poate fi
substituit cu alte metale ca Ba, Al, Cl, Mn.
Hidruri interstiţiale
Hidrurile formate cu metalele tranziţionale sunt hidruri

interstiţiale şi au o compoziţie nestoechiometrică.
Aceste hidruri sunt solide, cu caracter metalic, de

exemplu: TiH1,7 ; ZrH1,8.
Formarea lor constă în pătrunderea atomilor de hidrogen

în golurile reţelei metalului.
Hidruri radicali
Aceste hidruri se formează sub acţiunea

descărcărilor electrice asupra hidrogenului
amestecat cu metalul •CH; •NH; •OH.
Oxizi - sunt combinaţii binare ale oxigenului, în care
atomii sau ionii de oxigen sunt legaţi direct de atomul sau de
ionul altui element.
După modul lor de reacţie ei se pot clasifica în mai multe
grupe:
1) oxizi acizi sau anhidride;

2) oxizi bazici;
3) oxizi amfoteri;
4) oxizi indiferenţi;
5) oxizi salini;
6) peroxizi;
7) superoxizi;
8) spineli.
1) Oxizi acizi – sunt oxizi nemetalici (SO3, SO2,
P2O5, CO2) şi oxizi ai unor metale cu valenţă variabilă
în starea superioară de oxidare: CrO3, Mn2O7, care
dacă sunt solubili în apă formează soluţii acide, iar
dacă nu sunt solubili reacţionează cu bazele formând
săruri.
2) Oxizi bazici – sunt oxizi ai metalelor alcaline

sau alcalino-pământoase care reacţionează cu apa şi
formează baze tari solubile (hidroxizi solubili).
3) Oxizi amfoteri – se comportă faţă de baze tari
ca acizi şi faţă de acizi tari ca baze.
ZnO + 2 HCl → ZnCl2 + H2O

ZnO + 2NaOH → Na2ZnO2 + H2O (zincat de sodiu)
4) Oxizi indiferenţi: sunt cei care nu

reacţionează cu apa, acizii şi bazele ca: CO; NO.
5) Oxizi salini – sunt oxizi micşti în care acelaşi

metal posedă două grade de oxidare diferite şi rezultă
din combinarea unui oxid acid cu un oxid bazic.
Fe3O4 → Fe2O3 ∙ FeO

Pb3O4 → PbO2 ∙ 2 PbO
6) Peroxizi – conţin mai mult oxigen decât gradul

de oxidare cerut în mod normal de element: Na2O2,
CaO2, BaO2, etc. Ei conţin anionul O22-.
7) Superoxizii – cu excepţia litiului, metalele

alcaline formează compuşi coloraţi, cu formula MIO2,
care conţin anionul O2-.
8) Spineli
 corespund formulei AB2O4, unde:
B → Al
A → Fe, Co, Mn, Ni, Zn.
Există şi aşa numiţii spineli inverşi: A(AB)O4.
 sunt formaţi dintr–un metal divalent şi unul

trivalent – spinelul propriu–zis fiind:
MgAl2O4 → MgO·Al2O3
Acizii
Clasificare. Nomenclatură. Structură
Acizii – sunt substanţe care în soluţie

apoasă pun în libertate ioni de hidrogen
(sub formă de ioni de hidroniu).
HX + H2O ↔ X- + H3O+
Se clasifică după compoziţia lor în:
- hidracizi: HCl, H2S;
- oxoacizi (acizi oxigenaţi): H2SO4, HNO3.
Denumirea acizilor se face astfel:
 pentru hidracizi – se adaugă terminaţia hidric la

numele nemetalului;
 pentru oxoacizi – se adaugă terminaţia ic la
numele elementului central, dacă este în valenţă
superioară, şi os , dacă este în valenţă inferioară.
Exemplu: H3P+3O3 → acid fosforos;

H3P+5O4 → acid fosforic.
Dacă de la acelaşi nemetal derivă un număr
mai mare de oxoacizi, atunci numele acidului care
conţine nemetalul în starea cea mai mică de
oxidare, are prefixul hipo şi sufixul os, iar numele
acidului ce conţine nemetalul în starea de oxidare
cea mai mare, are prefixul per şi sufixul ic.
Exemplu: HCl+1O → acid hipocloros;

HCl+3O2 → acid cloros;
HCl+5O3 → acid cloric;
HCl+7O4 → acid percloric.
Gruparea de atomi dintr-un acid, care în
cursul unei reacţii chimice se menţine
neschimbată, comportându-se ca un tot se
numeşte rest acid sau radical acid.
În funcţie de numărul atomilor de hidrogen

care pot fi întâlniţi de un metal, radicalii acizi pot
fi:
- monovalenţi: Cl-, NO3-, H2PO4-;
- divalenţi: SO42-, HPO42-;
- trivalenţi: PO43-.
Proprietăţi: sunt substanţe gazoase sau

lichide, solubile în apă.
În soluţie, acizii posedă numeroase
caracteristici ca:
 acţionează asupra indicatorilor, colorând în
roşu soluţia de turnesol, şi rămânând incoloră
soluţia de fenolftaleină;
 reacţionează cu baze → reacţia de neutralizare:
HCl + NaOH → NaCl + H2O

 reacţionează cu oxizii bazici:
H2SO4 + CuO → CuSO4 + H2O
 reacţionează cu sărurile:
H2SO4 + 2 NaNO3 → Na2SO4 + 2 HNO3
 reacţionează cu un metal:
Zn + H2SO4 → ZnSO4 + H2
Hidroxizi
Clasificare. Nomenclatură. Proprietăţi.

Hidroxizii – sunt combinaţiile care conţin
grupa OH legată de atomul unui element
printr-o legătură ce poate fi ionică până la
covalentă în funcţie de natura derivatului la
care se leagă grupa OH.
Se deosebesc mai multe clase de hidroxizi:
- bazici;
- amfoteri;
- oxiacizi.
Hidroxizii bazici – sunt ionici, din metale

alcaline şi alcalino-pământoase (excepţie făcând
hidroxidul de beriliu).
Hidroxizii amfoteri – sunt de obicei

precipitate gelatinoase rezultate prin tratarea unei
sări a unui element cu un hidroxid alcalin.
Al3+ + OH- → Al(OH)3

Ei formează cu ioni hidroxil în exces, hidroxizi

anioni complecşi, care au un caracter slab acid.
Al(OH)3 + HO- → [Al(OH)4]- coordinaţie tetraedrică

Al(OH)3 +3 OH- →[Al(OH)6]3- coordinaţie hexaedrică
În prezenţa acizilor tari, hidroxizii formează

săruri sub formă de hidraţi.
Oxiacizii – sunt consideraţi hidroxizi când au

compoziţia corespunzătoare formulei X(OH)n şi
oxihidroxizi când se încadrează în formula
OmX(OH)n.
Proprietăţile hidroxizilor alcalini
Sunt substanţe solide, uşor solubile în apă, în contact cu
pielea produc rău (sunt caustici).
Metode de obţinere
 descompunerea apei de către unele metale
2 Na + 2 H2O → 2 NaOH + H2
 combinarea cu apa a unor oxizi bazici
CaO + H2O → Ca(OH)2
 electroliza soluţiilor sărurilor unor metale puternic
electropozitive
NaCl electroliz
 a  Na+ + OH- + H2 + Cl2
Proprietăţi chimice
 acţiunea asupra indicatorilor → colorează în albastru

soluţia de turnesol, în galben soluţia de metiloranj, în
roşu soluţia de fenolftaleină;
 reacţia cu acizii → sare şi apă;
 reacţia cu oxizii acizi → sare şi apă;
 reacţia cu o sare → reacţie de dublu schimb:
3 NaOH + FeCl3 → 3 NaCl + Fe(OH)3
 reacţia cu un metal:
NaOH + Al + 3 H2O → Na[Al(OH)4] + 2 H2
3
Sărurile – sunt substanţe compuse cu
formula generală MX, unde X = radical acid şi M = metal.
Ele se clasifică în:

 neutre – conţin atomi de hidrogen ionizabili;
 acide – conţin în molecula lor unul sau doi atomi
de hidrogen ionizabili:
- monoacide: Na2HPO4 (secundare);
- diacide: NaH2PO4 (primare).
 bazice sau hidroxi-săruri (oxi-săruri) – conţin în molecula

lor una sau mai multe grupe OH:
- monobazice: Bi(OH)(NO3)2;
- dibazice: Bi(OH)2NO3.
Proprietăţi – în general sunt substanţe solide, de cele mai

multe ori cristalizate; pot fi solubile (cloruri, azotaţi), puţin
solubile sau insolubile (sulfaţi).
Reacţionează cu: săruri, metale, baze alcaline, acizi.

METODE GENERALE DE
OBŢINERE A SUBSTANŢELOR
ÎN STARE ELEMENTARĂ
METODE GENERALE DE OBŢINERE A
SUBSTANŢELOR ÎN STARE ELEMENTARĂ
OBŢINEREA METALELOR
Puţine metale se găsesc în stare nativă. Dintre

acestea cele mai puţin active sunt: Au, Ag, Pt, Hg.
Toate celelalte se găsesc în stare combinată sub

formă de oxizi, sulfuri, carbonaţi, sulfaţi, cloruri,
silicaţi.
Combinaţiile metalelor existente în natură se

numesc minerale.
Oxizii mai importanţi sunt:
Fe2O3-hematit, Fe3O4–magnetit, 2Fe2O3·3H2O–limonit,
Al2O3·2H2O-bauxită,
SnO2–casiterit,
FeO·Cr2O3–cromit.
Sulfurile mai importante sunt: PbS–galenă, ZnS–

blendă, FeS2–pirită, CuS·FeS–calcopirită, Ag2S–argentit,
Sb2S3–stibină.
Carbonaţii mai importanţi sunt: FeCO3–sideroză,

CuCO3·Cu(OH)2–malahit, MgCO3-magnezit.
Mineralele care conţin o cantitate suficient de

mare de metale sau nemetale care poate fi
extrasă se numesc minereuri.
Astfel, minereul de fier trebuie să conţină cel puţin

30%Fe în oxizi sau în carbonaţi, minereul de cupru cel puţin
2% Cu în sulfuri sau oxizi.
Există şi minereuri complexe care conţin pe

lângă metalul principal şi nemetale sub formă de
combinaţii.
Prepararea minereurilor
În pământ, mineralele se găsesc amestecate

cu săruri de natură silicioasă, argiloasă sau
calcaroasă, a căror prezenţă nu influenţează
calitatea metalului, însă îngreunează procesul lui
de obţinere.
În urma acestui proces impurităţile
rezultate formează ganga sau sterilul.
Pe lângă gangă se mai găsesc de multe ori

şi impurităţi care înrăutăţesc calitatea metalului
ca sulful, fosfatul, arsenul.
După ce minereul este extras din zăcământ,

el este supus operaţiei de preparare, în
vederea obţinerii metalului.
Prepararea minereului constă în:
 fărâmare cu concasoare, ciocane mecanice, mori;

 spălarea cu apă pentru îndepărtarea sterilului.
Când particulele de minereu sunt fine ele trebuie

aglomerate, aglomerare care se face prin
sinterizare, ce constă într-o topire incipientă a
materialului existent sub formă de pulbere.
Particulele parţial topite fuzionează între ele la

punctele de contact, formând un agregat numit
sinter.
Operaţiile de îndepărtare a rocii sterile formează
concentrarea minereului, care se poate face prin
diferite metode:
 metoda gravitaţională pe baza densităţii, se face cu

ajutorul apei;
 separarea magnetică, folosind magneţi la
minereurile ce conţin magnetit (Fe3O4);
 separarea electrostatică;
 flotaţia – cel mai folosit procedeu este flotaţia cu
spumă ce constă în aderarea selectivă a particulelor
minerale suspendate în apă, la suprafaţa de separare
a două faze (apă-aer).
Particulele care manifestă afinitate pentru apă se

ridică împreună cu bulele de aer la suprafaţa lichidului
formând spuma, iar particulele care sunt udate (ganga)
rămân în lichid şi se depun.
Alte tehnici folosesc ca agenţi de flotaţie diferite

uleiuri minerale care aderă mai mult la mineral decât la
ganga.
Extragerea metalelor din minereuri
Extragerea unui metal din minereu, se face diferit

după natura chimică a combinaţiei metalice, astfel:
 când minereul este format din carbonaţi, se supune în

prealabil unei calcinări pentru îndepărtarea CO2,
metalele rămânând sub formă de oxizi, care sunt
trataţi mai departe ca şi minereurile de oxizi;
 minereuri sulfuroase sunt supuse unei prăjiri

prealabile pentru îndepărtarea sulfului sub formă de
dioxid de sulf şi transformarea sulfurii în oxid.
În principiu, procedeele de obţinere a metalelor se
încadrează în trei metode:
 reducerea pe cale chimică;

 electroliza;
 disocierea termică a unor combinaţii.
Reducerea pe cale chimică are mai multe

aplicaţii la: oxizi, sulfuri, halogenuri.
a) Reducerea oxizilor
Oxizii se reduc cu atât mai uşor cu cât căldurile lor
de formare sunt mai mici. Drept agenţi reducători se
folosesc carbonul, hidrogenul şi unele metale.
1. Carbon – sub formă de cocs (mai rar mangal)
este un foarte bun reducător folosit în metalurgie.
Ecuaţia generală este :
2 MO + C →2 M + CO2
Carbonul fiind solid, contactul cu particulele de

minereu nu este prea strâns, în schimb produsul de
oxidare parţială a carbonului (monoxid de carbon)
este un gaz ce este folosit în majoritatea cazurilor ca
reducător.
Sursa de oxigen pentru conversia carbonului la
monoxid de carbon este fie aerul, fie oxigenul pur.
C(amorf) + O2 (g)→CO2 (g)

C (amorf) + CO2 (g)→2 CO(g)
După această metodă se obţin: Fe, Sn, Pb, Zn. Nu

se pot obţine prin această metodă metalele care
formează cu carbonul carburi, cum sunt: Ca, Sr, Ba,
Mn, W, Ti.
2. Hidrogen - reducător foarte activ folosit
mai ales în laborator.
Fe3O4 + 4 H2 → 3 Fe + 4 H2O
magnetit
Prin această metodă, metalul se obţine în

formă fin divizată ca pulbere, când este foarte
reactiv.
Se foloseşte şi în tehnică la obţinerea altor
metale ca de exemplu wolframul.
3. Metalele – se folosesc ca agenţi de reducere

atunci când nu poate fi folosit carbonul din cauza
formării cu metale a carburilor.
Cel mai mult este folosit aluminiul sub formă de

pulbere, ca agent reducător al oxizilor metalici, care se
topesc la temperaturi foarte ridicate cum ar fi: Fe, V, Cr,
Mn, W.
Reacţia este puternic exotermă, temperatura

ridicându-se până la 240°C, când metalul se
topeşte şi se separă de stratul de oxid de aluminiu
rezultat din reacţie.
Uneori mai poate fi folosit Ca sau Mg în locul
Al:
Fe2O3 + 2 Al → Al2O3 + 2 Fe
MoO3 + 3 Ca → Mo + 3 CaO
b) Reducerea sulfurilor
Obţinerea metalelor se face prin diferite

metode:
prăjireasulfurilor: HgS + O2 → Hg + SO2 ;

reducerea sulfurilor cu fier: CuS + Fe → FeS + Cu.
c) Reducerea halogenurilor de către metale
Halogenurile metalelor grele pot fi reduse prin

încălzire într-un curent de hidrogen de către metalele:
Ca, Mg, K, Mo.
După acest procedeu numit Kroll se pot obţine

Ti, Zr, Hf.
TiCl4 + 2 Mg → Ti + 2 MgCl2
Electroliza soluţiilor apoase şi a topiturilor
Electroliza soluţiilor apoase

Metalele care nu descompun apa se pot separa
din soluţiile apoase prin electroliză.
Aceste metale sunt aşezate, în general, după
H2 în seria potenţialelor de oxidare, dar pot fi aşezate
şi înaintea H2, numai că trebuie să aibă supratensiuni
mari (Pb, Ni, Cd, Zn, etc.).
Această metodă este folosită în tehnică mai

ales pentru purificarea metalelor.
Electroliza electroliţilor topiţi
Metalele puternic electropozitive precum, Na, Ca, K şi

parţial Mg, se obţin în tehnică prin această metodă.
Topiturile oxizilor sau halogenurilor metalelor respective
conţin adaosuri numite fondanţi care le scad punctele de topire
şi le măresc conductibilitatea fără să fie descompuse în timpul
electrolizei.
Astfel, aluminiul se obţine prin electroliza cu electrozi de

cărbune a Al2O3 dizolvat în criolit topit (Na3[AlF6]), la o
temperatură de circa 1000°C.
- catod Al3+ + 3e- → Al

- anod O2- + C − 2e- → CO
Disocierea termică a unor combinaţii
 Disocierea termică a oxizilor - se aplică la oxizii care au

temperatura de disociere cât mai scăzută, respectiv
căldura de formare mai mică.
2 HgO ↔ 2 Hg + O2
 Disociere termică a halogenurilor

Halogenurile metalelor nobile disociază uşor prin
încălzire.
PtCl4 → Pt + 2 Cl2
Procedeul van Arkel şi de Baer – se bazează

pe faptul că iodurile volatile ale câtorva metale
disociază termic în vid la temperaturi inferioare
punctului de topire al metalului.
Metoda se aplică la Ti, Zr, Mg, etc.

Rafinarea metalelor
Rafinarea este o metodă care permite aducerea

unui metal la cel mai înalt grad de puritate. Ea se poate
face fie electrolitic, fie neelectrolitic.
În urma procesului de rafinare electrolitică,

nemetalele şi metalele slab reducătoare (nobile), precipită
ca un reziduu numit nămol anodic (din care se
recuperează metalele nobile), iar metalele puternic
reducătoare rămân ca ioni în soluţie de unde sunt
îndepărtate din timp în timp.
Cuprul obţinut are o puritate de 99,95%.
Rafinarea neelectrolitică – se face prin mai
multe procedee, unul fiind procedeul Mond, care se
bazează pe formarea unui compus carbonilic volatil, ce se
separă de impurităţile nevolatile, şi recuperarea metalului
prin descompunerea carbonilului.
Ni + 4 CO → Ni(CO)4
După separare, este descompus la 180°C, iar CO

intră din nou în circuitul de fabricaţie.
Nichelul obţinut are o puritate cuprinsă între

99,90% şi 99,99%.
Prin acest procedeu se obţine ferul pur din

Fe(CO)5 şi molibdenul pur din Mo(CO)6.
Toate metale foarte pure se obţin prin

procedeele van Arkel şi de Baer şi prin disocierea
termică a halogenurilor unor metale nobile.
Procedeele metalurgice pentru obţinerea
metalelor se împart în trei mari grupe:
- pirometalurgice;
-hidrometalurgice;
- electrometalurgice.
 Procedeele pirometalurgice – folosesc temperaturi

înalte; în categoria lor intră prăjirea şi
calcinarea.
 Procedeele hidrometalurgice – cuprind toate
metodele în care metalele se obţin prin prelucrarea
minereurilor cu soluţii apoase de reactivi chimici.
De exemplu, Cu se extrage şi din minereuri mai sărace de 2%
Cu prin tratarea cu acid sulfuric, când metalul trece în soluţia de
unde este separat.
 Procedeele electrometalurgice – folosesc curentul

electric şi se împart în două categorii:
1) electrotermice, când curentul electric folosit
serveşte drept sursă de căldură;
2) electrochimice, când curentul folosit are acţiune
electrolitică asupra soluţiei sau a topiturii.
GRUPA I DIN SISTEMUL
PERIODIC
GRUPA I DIN
SISTEMUL PERIODIC
Se numeşte grupa metalelor alcaline şi

cuprinde elementele Li, Na, K, Rb, Cs şi Fr, care
este un element radioactiv.
Atomii acestor elemente conţin un singur

electron în orbitalul s din stratul exterior ns1, de
unde şi starea lor de oxidare +1 în combinaţii.
PERIODIC
Metalele alcaline sunt paramagnetice şi au

structură cristalină cubică centrată.
Toate aceste metale sunt moi, au densitate
mică şi puncte de fierbere şi de topire scăzute, şi
se păstrează în petrol.
PERIODIC
Litiul, Li
Este puţin răspândit în natură, însoţeşte în
cantităţi mici potasiul şi sodiul în roci ca:
 spodumenul → silicat de litiu şi aluminiu: LiAlSi2O6;

 lepidolitul → fluoro sau hidroxialumina, silicat de
litiu, potasiu şi aluminiu KLi2Al(Al,Si)3O10 (F,OH)2;
 Zinnwalditul – o varietate de lepidolit cu mult fer
KLiFeAl(AlSi3)O10(OH,F)2.
PERIODIC
Se obţine prin electroliza clorurii de litiu

topite.
Se combină direct:
 cu azotul → azotura de litiu, Li3N;
 cu sulful → sulfură, Li2S;
 halogenii → halogenuri, LiX;
 carbonul → carburi, Li2C2;
 siliciul → siliciură, Li6Si2.
PERIODIC
Litiul este folosit pentru aliaje de lagăre

alături de sodiu şi calciu, la prepararea tritiului.
El formează o serie de compuşi organici cu

alchilitiul, ca de exemplu: metil-litiul şi etil-litiul,
ce sunt utilizaţi drept catalizatori pentru
polimerizarea alchenelor.
PERIODIC
Sodiul, Na
Nu se găseşte în stare liberă în natură

datorită reactivităţii accentuate, dar se găseşte în
stare combinată ca:
 feldspaţi: Na[AlSi3O8] → oligoclasul;

 sare Genie: NaCl;
 criolit: Na3[AlF6];
 salpetru de Chile: NaNO3;
 carbonat de sodiu: Na2CO3 ∙ NaHCO3 ∙ 2 H2O;
 sulfat de sodiu: Na3CO3 ∙ 10 H2O;
 borax: Na2B4O7 ∙ 10 H2O.
PERIODIC
Preparare
Se obţine prin electroliza topiturii de hidroxid de sodiu

sau a clorurii de sodiu.
K(-): Na+ + 1e- → Na0
A(+): OH- -1e- →1 2 OH
2 OH → H2O + O2
La catod se adună sodiul metalic, care se ridică la
suprafaţă, de unde poate fi cules.
PERIODIC
Electroliza clorurii de sodiu. Se foloseşte un

amestec de NaCl şi CaCl2 (cu fondant) care este încălzit
într-o celulă electrolitică la circa 600°C.
Schema electrolizei:
NaCl → Na+ + Cl-
K(-): Na+ + 1e- → Na0
A(+): Cl- - 1e- → Cl0, 2Cl → Cl2
PERIODIC
Reacţionează cu:
 aerul la încălzire → peroxid : Na2O2;

oxid: Na2O;
 apa → hidroxid + H2;
 metanol → metoxid + H2;
 etanol → etoxid + H2;
 amoniac   amidură + H2
sodiutopit
NaNH2 + 1 2 H2
Întrebuinţări
Ca materie primă pentru: peroxizi, cianuri,
amiduri, aliaje, lămpi cu vapori, sinteze organice.
PERIODIC
Potasiul, K
Este răspândit în natură sub formă de combinaţii:

silvină (KCl), silvinit (KCl ∙ NaCl), carnalit (KCl ∙ MgCl2 ∙
6H2O), cainit (KCl ∙ MgSO4 ∙ 3H2O).
Preparare
Se obţine prin electroliza hidroxidului sau a clorurii de
potasiu topite, în celule asemănătoare cu cele folosite la
prepararea sodiului.
Proprietăţi
Este un metal uşor, alb şi strălucitor ca argintul când
nu este oxidat de aer. Se aseamănă mult cu sodiul, dar
este mai reactiv.
PERIODIC
Întrebuinţări
Se foloseşte pentru celule fotoelectrice şi ca
reducător.
Combinaţiile potasiului
Formează combinaţii similare cu cele ale
sodiului, adică: hidroxizi, cloruri, cloraţi, sulfaţi,
azotaţi, carbonaţi.
PERIODIC
Rubidiul (Rb) şi cesiul (Cs)
Se găsesc în natură în cantităţi foarte reduse,

însoţind alte metale alcaline, ca de exemplu: -
carnalit: 0,015% Rb şi urme de Cs;
- lepiddit: 1% Rb şi urme de Cs;
- polucit: aluminosilicat de Cs şi Rb.
Se obţin prin încălzirea hidroxizilor cu Mg
metalic în curent de hidrogen sau prin reducere
cu Zr.
Rb este un metal cu luciu argintiu, iar Cs cu
luciu auriu.
PERIODIC
Sunt similare cu cele ale celorlalte metale
alcaline.
Întrebuinţări
Sunt folosite la celulele fotoelectrice.
PERIODIC
Franciul, Fr
A fost descoperit în produsele de

transformare radioactivă a actiniului:
Se găseşte în natură în cantităţi foarte mici,
în minereuri polimetalice de uraniu.
Sunt asemănătore cu cele ale cesiului, care
este analogul său în grupă.
GRUPA II DIN SISTEMUL PERIODIC
GRUPA II DIN
SISTEMUL PERIODIC
Cuprinde Be, Mg, Ca, Sr, Ba şi elementul radioactiv Ra, şi

este denumită grupa metalelor alcalino-pământoase (numărul
de oxidare +2).
Elementele grupei formează săruri de tipul M2+X2,

colorează flacăra caracteristic, iar Ca şi Mg sunt indispensabile
pentru organismul uman, animal şi pentru plante.
GRUPA II DIN SISTEMUL
PERIODIC
Beriliul, Be
Este un element rar, se găseşte în scoarţa pământului

sub formă de beril, care este un silicat de Be şi Al
(Be3Al2[Si6O18]).
Anumite varietăţi de beril, colorate de impurităţi, sunt
folosite ca pietre preţioase: smarald (culoare verde),
acvamarin (albăstrui-verzui).
Obţinere
Be se obţine prin electroliza unei topituri de săruri de
beriliu, ca de exemplu a unui amestec de BeCl2 şi NaCl.
În stare foarte pură se obţine prin distilare în vid, sau
prin topirea zonală a metalului brut.
PERIODIC
Proprietăţi
Be este un metal de culoare cenuşie-argintie,

cristalizat în sistemul hexagonal, este dur (zgârie sticla),
casant şi este atacat de toţi acizii diluaţi cu care formează
săruri şi de hidroxizii alcalini cu care formează berilaţi.
PERIODIC
Dintre combinaţiile beriliului, mai importante sunt:
oxidul şi hidroxidul de beriliu.
Hidroxidul de beriliu este un precipitat

gelatinos, care are caracter amfoter asemănător cu a
hidroxidului de aluminiu. El reacţionează cu hidroxizii
alcalini, formând hidroxoberilaţi.
Be(OH)2 + OH- → [Be(OH)3]-

ion trihidroxoberilat
Be(OH)2 + 2 OH- → [Be(OH)4]2-
ion tetrahidroxiberilat
PERIODIC
Magneziul, Mg
Se găseşte răspândit în natură sub formă de

combinaţii, alcătuind 2% din scoarţa pământului.
Astfel se găseşte în: magnezit (MgCO3), dolomit
(MgCO3 ∙ CaCO3), carnalit (MgCl2 ∙ KCl ∙ 6H2O), cainit (KCl ∙
MgSO4 ∙ 3H2O), epsomit, kicserit (MgSO4 ∙ 7H2O), olivină
((MgFe)2[SiO4] ).
Preparare
O metodă importantă este electroliza carnalitului
anhidru topit la 700-800°C (sau a MgCl2 anhidră în amestec
cu CaCl2 şi NaCl).
PERIODIC
O importanţă deosebită tehnică în obţinerea
magneziului o au şi procedeele termice:
1) carbotermice;
2) silicatermice.
1) oxidul de magneziu este redus cu cărbune la

temperatura aerului electric (peste 2000°C) şi sub
vid:
MgO + C → Mg + CO
2) oxidul de magneziu (din dolomitul calcinat)

este redus cu Si (sau ferosiliciu) în retorte de oţel la
1100-1200°C:
2 MgO ∙ CaO + Si → 2 Mg + CaSiO4

PERIODIC
Proprietăţi fizice
Este un metal moale, alb strălucitor, cristalizează în
reţea hexagonală compactă, este uşor ductil, maleabil, şi
formează cu unele metale aliaje.
Aprins în aer arde cu o flacără luminoasă (MgO), iar în
clor umed se aprinde şi formează MgCl2.
Cu vaporii de apă formează hidroxid de magneziu şi H2,

cu acizii diluaţi (mai greu cu acizii concentraţi) formează
săruri de magneziu, deplasează metalele mai puţin active din
soluţiile sărurilor lor.
PERIODIC
Formează combinaţii organice halogenate,

compuşi organo-magnezieni: CH3MgI, CH3MgCl, ce
au rol în sinteza organică.
Întrebuinţări
Este cel mai folosit metal din această grupă, la
fabricarea rachetelor luminoase, pentru purificarea
unor metale (prin reducerea oxizilor metalelor
respective), în industria automobilelor sub formă
de aliaj (magnaliul, duraluminiu, hidronaliul).
PERIODIC
Combinaţiile magneziului
Cele mai importante sunt sărurile de tipul:
clorură, sulfat, carbonat, silicaţi.
Sărurile de silicaţi sunt foarte răspândite în

natură, din această categorie făcând parte:
talcul: Mg3[(Si4O10)(OH)2];
 steatitul: Mg3[(Si4O10)(OH)2];
 azbestul: Mg6[(Si4O11)(OH)6] ∙ H2O;
 spuma de mare (piatra Ponce):
Mg4[(Si6O15)(OH)2] ∙ 3H2O.
PERIODIC
Calciul, Ca
Se găseşte în natură numai sub formă de combinaţii,

alcătuind 3,5% din scoarţa pământului, sub formă de carbonat
de calciu (marmură, cretă, piatra de var), dolomit (CaCO3 ∙
MgCO3), sulfat de calciu (ghipsul, anhidritul), fosforit
([Ca5(PO4)3OH]), apatit (Ca5[(PO4)3(FClOH)]).
Obţinere
Se obţine industrial prin electroliza topiturii de clorură de
calciu anhidră, cu anozii de grafit şi catod din oţel la 780-
830°C. Calciul lichid se depune pe catod, unde se solidifică.
PERIODIC
Ca este un metal alb argintiu, strălucitor, moale,

cristalizează în reţele cubice cu feţe centrate.
Se combină cu:
 oxigenul → oxid;
 azotul → nitrură, Ca3N2;
 hidrogenul → hidrură, CaH2;
 halogenii → halogenuri, CaX2;
 sulful → sulfuri, CaS;
 cu acizii diluaţi → sărurile respective de calciu.
PERIODIC
Se foloseşte la prepararea diferitelor aliaje, ca fixator de

azot, ca deshidratant al unor solvenţi organici.
Combinaţiile calciului
Se obţin fie din carbonaţi sau sulfaţi naturali, fie ca
produse secundare în diferite sectoare industriale. Ele sunt: oxid,
hidroxid, halogenuri (fluoruri, cloruri), sulfat, azotat, carbonat.
Conţinutul în carbonaţii acizi determină duritatea

temporară, carbonaţi ce se descompun prin fierbere în carbonaţi
neutrii insolubili ce se pot îndepărta din apă.
PERIODIC
Celelalte săruri dizolvate, care nu pot fi

îndepărtate prin fierbere, ca sulfaţii şi clorurile de calciu
şi magneziu, reprezintă duritatea permanentă.
Suma celor două durităţi, reprezintă duritatea

totală a apei, care se exprimă în grade de duritate. (1
grad = duritatea cauzată prin dizolvarea a 10mg CaO
într-un litru de apă).
Duritatea apelor variază de la 0,5 la 60°, iar

atunci când este mai mare de 30°, apele sunt foarte
dure.
PERIODIC
Stronţiul, Sr
Este puţin răspândit în natură, el însoţeşte de multe ori

calciul în carbonaţi. Principalele minerale de stronţiu sunt:
stronţionitul (carbonatul de stronţiu) – SrCO3; celestina
(sulfat de stronţiu) – SrSO4.
Se obţine fie prin electroliza unei cloruri de stronţiu, fie

prin reducerea metalotermică a oxidului de stronţiu.
Este un metal de culoare argintie ce se acoperă cu o

peliculă de oxid (şi de nitrură) la oxidarea în aer.
Reacţionează la cald cu Cl2, Br2, S2, N2, apă, cu acizii

diluaţi. Este folosit ca adaos la unele aliaje, iar izotopii lui
radioactivi sunt utilizaţi ca sursă de radiaţii .
PERIODIC
Bariul, Ba
Este răspândit în natură sub formă de baritină: BaSO4 şi

witerit: BaCO3.
Se obţine prin electroliza clorurii de bariu, sau prin
reducerea metalo-termică a oxidului de bariu cu Al sau Si la
1200°C în vid.
3 BaO + 2 Al → Al2O3 + 3 Ba
3 BaO + Si → BaSiO3 + 2 Ba
Bariul este un metal alb argintiu, cu structură cubică

centrată, este moale şi foarte activ.
Se oxidează uşor, descompune apă cu degajare de
hidrogen şi reacţionează cu halogenii.
Se întrebuinţează ca adaos la aliajul de plumb pentru
lagăre.
PERIODIC
Radiul, Ra
Se găseşte în mineralele de uraniu (cum este pehblenda ≈

0,14 g minereu).
Are aspectul şi proprietăţile metalelor alcalino-

pământoase, semănând foarte mult cu bariul.
Spre deosebire de combinaţiile celorlalte metale din grupă,

combinaţiile radiului emit o lumină albastră, datorită produselor
lui de dezintegrare, în primul rând a heliului.
 
Este folosit în industrie ca sursă de radiaţii şi pentru
controlul unor piese metalice în medicină. Starea de oxidare în
combinaţiile sale este +2.
GRUPA a III A (13) DIN SISTEMUL PERIODIC
GRUPA a III A (13) DIN
SISTEMUL PERIODIC
Cuprinde elemente, bor (B) şi aluminiu (Al) foarte

răspândite în natură, şi trei elemente rare: galiu (Ga), indiu
(In) şi taliu (Tl).
Atomii acestor elemente au în stratul exterior trei electroni

de valenţă: ns2np1, din care cauză, starea lor de oxidare
maximă fiind +3.
SISTEMUL PERIODIC
Borul este legat covalent în toate combinaţiile
sale, găsindu-se în starea de hibridizare sp2.
Aluminiul şi galiul sunt legaţi covalent în

unele combinaţii, ca de exemplu cu halogenii,
azotul şi carbonul.
SISTEMUL PERIODIC
 Cu oxigenul formează oxizi de tipul X2O3, comportarea lor
fiind variabilă de la B la Tl. Astfel B2O3 este un oxid acid
numai faţă de bazele tari, în rest el este un oxid bazic. Ga2O3
şi In2O3 sunt amfoteri cu caracter predominant bazic, iar
Tl2O3 este un acid cu caracter bazic pronunţat.
 Cu hidrogenul formează hidruri, care se găsesc în stare

liberă numai sub formă de asociate: (BH3)2.
 Cu excepţia borului, toate celelalte elemente formează

săruri în care are rol de componentă electropozitivă, şi de
asemenea formează săruri duble (sulfaţi dubli numiţi
alauni), de tipul: MIMIII(SO4)2 ∙ 12 H2O.
SISTEMUL PERIODIC
Aluminiu, Al
Este cel mai răspândit element din natură (al treilea

dintre toate elementele după O2, Si) alcătuind 7,45% din
litosferă.
Dintre mineralele de aluminiu mai importante sunt:

 micele – aluminosilicaţi de fer şi Mg sau Na, KI;
 feldspaţi – aluminosilicaţi de K sau Na: K[AlSi3O8];
 caolina şi argila – produse de alterare a feldspaţilor;
 corindon : Al2O3;
 bauxită: AlO(OH);
 criolit: Na3AlF6.
SISTEMUL PERIODIC
Obţinere
Fabricarea lui comportă două etape:
a) fabricarea aluminei: Al2O3;
b) obţinerea aluminiului din alumină.
a) Fabricarea aluminei
Unul dintre cele mai răspândite procedee pentru

fabricarea aluminei din bauxită cu un conţinut sărac de Fe2O3
şi SiO2 este procedeul Bayer.
Bauxita în prealabil calcinată şi măcinată este tratată cu

o soluţie de NaOH 40%, în autoclave la 4-6 atm şi 160-
180°C. Trioxidul de aluminiu din bauxită trece în soluţie sub
formă de hidroxialuminat de sodiu.
Al2O3 + 2 NaOH + 7 H2O → 2 Na[Al(OH)4(H2O)2]

SISTEMUL PERIODIC
Amestecul se filtrează, separându-se soluţia de
hidroxoaluminat de sodiu, de hidroxizii de fer şi de
combinaţiile siliciului care împreună formează aşa numitele
noroaie roşii (mai conţin oxizi de titan şi vanadiu).
În soluţia de hidroxoaluminat de sodiu se introduc mici

cantităţi de Al(OH)3, care amorsează descompunerea
hidroxoaluminatului de sodiu, având rol de germeni de
cristalizare pentru separarea hidroxidului de aluminiu:
Na[Al(OH)4(H2O)2] → Al(OH)3 + NaOH + 2 H2O
Hidroxidul de aluminiu obţinut se separă prin filtrare şi

se calcinează în cuptoare rotative la 1200°C când trece în
Al2O3:
2 Al(OH)3  Al2O3+ 3 H2O
t 0C
SISTEMUL PERIODIC
Soluţia de NaOH se concentrează şi se refoloseşte în
proces. Uneori pentru precipitarea Al(OH)3 se introduce un
curent de CO2 în soluţia de hidroxoalumiat.
2 Na[Al(OH)4(H2O)2] + CO2 → 2 Al(OH)3 + Na2CO3 + H2O
b) Obţinerea aluminiului din alumină
Oxidul de aluminiu, Al2O3, nu poate fi redus cu

cărbune, deoarece s-ar forma Al4C3. din această cauză se
foloseşte electroliza topiturii de Al2O3.
Pentru micşorarea punctului de topire (care este foarte
ridicat la Al2O3, peste 2050°C), în topitură se adaugă ca
fondant criolit (uneori fluorină), care scade temperatura de
topire la 950°C.
SISTEMUL PERIODIC
Celula electrolitică este formată dintr-o cuvă de oţel
căptuşită cu blocuri de grafit ce constituie catodul, iar
anodul este format tot din blocuri de grafit suspendate în
topitură. Intensitatea curentului electric este de peste
50000 A.
Aluminiul se adună la fundul celulei la catod, iar

oxigenul este pus în libertate la anod unde se combină cu
carbonul (anodul), formând oxizi de carbon.
Aluminiul obţinut este impur (98,5-94,8%), iar

purificarea lui se face prin retopire. Obţinerea unui aluminiu
foarte pur 99,4-99,99% se face prin rafinare electrolitică.
SISTEMUL PERIODIC
(1) (-)
(3)
(4) (9)
(8)
(7)
(6)
(5)
(+)
(2)
(1)-anod
(2)-catod;
(3)-izolaţie termică;
(4)-căptuşeală cu grafit;
(5)- canal pentru scurgerea aluminiului topit;
(6)- aluminiu topit;
(7)- trioxid de aluminiu cu criolit;
(8)- electrolit solid;
(9)- crustă
Celula electrolitică de obţinere a Al

SISTEMUL PERIODIC
Proprietăţi
Este un metal alb argintiu ce cristalizează în sistem

cubic cu feţe centrate, este uşor, mai puţin dur decât
cuprul, foarte bun conducător de căldură şi electricitate,
este maleabil şi ductil. La temperatura obişnuită aluminiul
pur devine stabil în aer, fiind apărat de o peliculă subţire
aderentă la suprafaţa lui de Al2O3.
Încălzit până la 700°C, aluminiul arde în aer cu lumină

strălucitoare, formând Al2O3.
Datorită afinităţii mari pentru oxigen, este folosit la

obţinerea unor metale ca: Mn, Cr, Ti, V, Zr etc., din oxizii
lor prin procedeul aluminotermiei.
SISTEMUL PERIODIC
Reacţionează cu:
 clorul şi bromul la temperatură obişnuită, iar cu iodul la

încălzire;
 azotul şi carbonul, la temperaturi foarte înalte;
 acizii minerali, reacţionează la cald, formând săruri. Faţă de
HNO3 este pasiv din cauza formării peliculei de oxid (care
dispare la fierbere). Cu acizii organici nu reacţionează la
rece, dar peste 100°C este atacat de acidul citric.
 cu hidroxizii alcalini formează hidroxoaluminat şi hidrogen.
Al + NaOH + 5 H2O → Na[Al(OH)4(H2O)2] +3 2H2
tetrahidroxodiaquoaluminatul de Na
SISTEMUL PERIODIC
Reacţia are loc în două etape:
1) în prima etapă Al2O3 este îndepărtat de pe suprafaţa

Al de NaOH, şi astfel aluminiul reacţionează cu apa formând
hidroxidul de aluminiu.
2) în etapa a doua, Al(OH)3 format reacţionează cu

hidroxidul alcalin, rezultând hidroxoaluminatul de sodiu.
Întrebuinţări
Se foloseşte la confecţionarea cablurilor electrice,
căldări, serpentine, refrigerente, cisterne industriale, vase
de menaj, ambalaje.
SISTEMUL PERIODIC
Se foloseşte foarte des la abitarea pieselor de fontă
sau oţel (protecţia împotriva coroziunii).
El se aliază împreună cu diferite metale pentru a-şi

îmbunătăţi unele proprietăţi, astfel:
 cu cupru - i se măreşte rezistenţa la rupere (dar îi

scade rezistenţa la coroziune);
 cu magneziul – i se măreşte rezistenţa la coroziune faţă

de agenţii alcalini şi a apei de mare;
 cu 4% Cu; 0,5% Mn; 0,5% Mg – formează

duraluminiul, utilizat în industria aeronautică şi
industria automobilelor;
SISTEMUL PERIODIC
 cu 3-30% Mg şi mici adaosuri de Sb, Cu, Cr, Ni –

formează magnaliul, ce se poate suda, auri, nichela
foarte bine şi are o mare rezistenţă la rupere, şi se
foloseşte la obţinerea oglinzilor incasabile pentru
diferite aparate optice, în ceasornicărie;
 cu 11-14% Si, sunt aliaje numite silumin ce se pot

trage uşor în fire, şi sunt mai rezistente la acţiunea
acizilor decât aluminiul pur.
SISTEMUL PERIODIC
Galiul (Ga), Indiul (In), Taliul (Tl)
Sunt elemente rare, se găsesc în concentraţii

foarte scăzute (≈ 0,002%).
Se extrag din prafurile şi nămolurile uzinelor

metalurgice de metale neferoase. La aer sunt
elemente stabile la temperatura obişnuită, dar sunt
atacate de Cl, Br, de unii acizi, iar Ga şi In sunt
atacaţi şi de hidroxizii alcalini.
Combinaţiile mai stabile sunt cele în care

elementele au starea de oxidare inferioară (lui +3).
SISTEMUL PERIODIC
Galiul este folosit la umplerea unor
termometre speciale (de la 30°C peste 1000°C), la
prepararea unor aliaje: Cu, Au, Al, folosite în
aparatura tehnică modernă.
Indiul şi combinaţiile lui sunt folosite în tehnica

nucleară şi în tehnica semiconductorilor.
Taliul este folosit la obţinerea de aliaje

antiacide, în medicină şi ca antidăunător.
GRUPA IV A (14) DIN SISTEMUL
PERIODIC
GRUPA IV A (14) DIN
SISTEMUL PERIODIC
Această grupă cuprinde elemente: carbon (C), siliciu

(Si), germaniu (Ge), staniu (Sn), plumb (Pb), a căror atomi
conţin în stratul exterior patru electroni: ns2np2.
Ca urmare, elementele acestei grupe au starea maximă

de oxidare +4, ce se manifestă în combinaţii halogenate,
oxizi superiori şi în acizii corespunzători.
PERIODIC
Datorită structurii lor electronice: ns2np2, ele pot
forma di- şi tetracovalenţe, după cum sunt implicaţi cei doi
electroni din p sau toţi 4 electroni din s şi p.
Elementele acestei grupe pot forma şi legături

coordinative, atomii lor având rol de acceptor faţă de
atomii care pot ceda o pereche de electroni.
Numărul maxim de coordinare faţă de oxigen de la C

la Ge este 4, iar pentru Sn şi Pb este 6.
Carbonul este strict nemetalic, siliciul este esenţial

nemetalic, germaniul este semimetal, iar staniul şi în
special plumbul sunt metale.
PERIODIC
Germaniu, Ge
Este foarte răspândit sub formă de sulfuri: argirodit –

GeS2∙4Ag2S, germanit – Cu2FeGeS4 (Cu2S, FeS, Co2S2).
Are unele proprietăţi asemănătoare cu cele ale siliciului
şi staniului. Germaniul foarte pur se foloseşte ca
semiconductor pentru confecţionarea tranzistorilor.
Se combină cu:
- hidrogenul → germanii (se aseamănă cu silanii);
- oxigenul → dioxid de germaniu: GeO2, care cu alcanii
formează săruri ale acidului germanic, numite germanaţi:
Na2GeO3.
Este puţin solubil în apă, este amfoter şi predomină
caracterul acid (faţă de cel bazic). Se foloseşte la fabricarea
sticlelor cu indice de refracţie mare, necesare în optică.
PERIODIC
Staniu, Sn
Este cunoscut şi sub numele de cositor. Se găseşte în

natură sub formă de cositerit (SnO2) în rocile de granit
alături de cuarţ, minereuri de fier, cupru şi plumb.
Preparare – pentru extragerea staniului, cositeritul

trebuie îmbogăţit până când concentraţia în SnO2 creşte
până la 60%. Concentratul se încălzeşte în cuptoare cu
cărbune şi fondant reducându-se la staniu (brut).
SnO2 + C → Sn + 2 CO
Staniul brut este supus rafinării, fie prin procedee pur
metalurgice, fie prin electroliză.
PERIODIC
Proprietăţi - este un metal alb, cu strălucire argintie,
are punctul de topire cel mai scăzut: 231,9°C, dar are
punctul de fierbere foarte ridicat: 2260°C. Se găseşte în
două modificaţii cristaline:
-  - staniu cenuşiu cu structură ca diamantul;

-  - staniu alb.
Staniul este foarte ductil şi maleabil. Este stabil faţă de

aer, dar la 200°C se oxidează la suprafaţă. Este atacat lent
de acizii diluaţi şi rapid de acizii concentraţi, formând
cloruri, sulfaţi, dar cu acidul azotic concentrat formează
dioxidul de staniu hidratat.
PERIODIC
Reacţionează cu hidroxizii alcalini la fierbere, formând
hidroxostanaţii (IV), numiţi şi stanaţi.
Sn + 4 H2O + 2 NaOH → Na2[Cu(OH)6] + 2 H2
Întrebuinţări:
 este folosit la confecţionarea unor vase de măsură, aparate
industriale, pentru împachetat alimente (staniol), pentru
cositorirea talerelor, pentru conserve etc.;
 formează aliaje pentru lipit cu Pb (20 - 80% Pb) şi diferite
bronzuri cu cuprul (Sn - Cu);
 formează combinaţii în care are starea de oxidare +2 sau +4
cu oxizi, cloruri, stanaţi, hidroxizi, sulfuri.
PERIODIC
Plumbul, Pb
Se găseşte în natură sub formă de

combinaţii:
 galena (sulfura de plumb): PbS;

 ceruzitul (carbonat de plumb):PbCO3;
 anglezitul (sulfat de plumb):PbSO4.
Aproape toate minereurile de plumb sunt

polimetalice conţinând: Cu, Zn etc.
PERIODIC
Preparare: se extrage din galenă, care este în prealabil
îmbogăţită prin flotaţie.
a) Procedeul prin prăjire şi reducere – constă în trecerea unui

curent de aer printr-un cuptor în care se găseşte galena.
b) Procedeul prin prăjire şi reacţie – se aplică minereurilor

bogate în plumb şi sărace în siliciu. În prima etapă la 500-
600°C o parte din sulfură este prăjită la PbO, iar în a doua
etapă restul de sulfură de plumb la temperatura de 800-
900°C în absenţa aerului.
PERIODIC
Plumbul obţinut are o puritate de 92-96% şi

conţine impurităţi ca: Cu, Zn, Fe, Co, Ni, Sn, Bi,
As, care îi modifică proprietăţile.
Din această cauză ele se rafinează electrolitic

obţinându-se o puritate de 99,99%.
PERIODIC
Proprietăţi:
 este un metal cu luciu cenuşiu albăstrui în tăietură

proaspătă, ce se acoperă în aer foarte repede cu un oxid
de culoare cenuşie;
 este maleabil şi ductil, lasă urme pe hârtie, are o slabă

conductibilitate electrică şi termică, cristalizează în cuburi
cu feţe centrate şi absoarbe radiaţiile;
 se combină cu oxigenul, cu halogenii, cu sulful, cu seleniul,

telurul;
 este puţin atacat de acizii diluaţi din cauza formării la

suprafaţă a uneipelicule protectoare;
PERIODIC
 dacă este în prezenţa aerului formează PbO, care este

atacat de acizi diluaţi, iar dacă apa are un conţinut ridicat
de CO2 el formează Pb(HCO3)2 care este solubil şi se
corodează uşor;
 reacţionează cu HNO3 formând Pb(NO3)2 şi cu hidroxizii

alcalini formând plumbaţi (II);
 are acţiune otrăvitoare asupra organismului animal,

producând boala numită saturnism (otrăvire cu Pb).
PERIODIC
Întrebuinţări
Are multiple întrebuinţări, la confecţionarea conductelor
de apă, a carcaselor de Pb, a electrozilor pentru
acumulatorii electrici etc. Formează diverse aliaje:
-Cu – Sb → plumb tare;
-Sn → aliaje de lipit;
-Sb- Sn → aliaje tipografice;
-Hg → amalgame.
Combinaţiile plumbului pot avea plumbul în starea de

oxidare +2 ca: PbO, Pb(OH)2, PbS, PbSO4, Pb(CH3COO)2 ∙ 3
H2O, PbCO3 sau starea de oxidare +4 ca: PbO2, Pb3O4(PbO2
∙ 2 PbO).
GRUPA V A DIN SISTEMUL PERIODIC (XV)
GRUPA V A DIN SISTEMUL
PERIODIC (XV)
Caracterizarea grupei
Cuprinde elementele: N, P, As, Sb, Bi, iar

atomii acestor elemente au structura stratului
exterior ns2np3 (5 electroni de valenţă).
PERIODIC (XV)
Antimoniul, Sb
Se găseşte în combinaţii ca: stibina (Sb2S3),

valentinitul (Sb2O3).
Obţinere
Se obţine din stibină după procedeul prin
prăjire şi reducere,
Sb2S3 + 5 O2 → Sb2O4 + 3 SO2
Sb2O4 + 4 C → 2 Sb + 4 CO
iar apoi stibiul brut este rafinat electrolitic.
PERIODIC (XV)
Proprietăţi
Se prezintă în mai multe stări alotropice:
 antimoniu galben – caracter nemetalic, solubil în CS2, la 90°C

devine antimoniu negru, cristalizează în sistemul cubic şi este
format din unităţi Sb4;
 antimoniu negru – este metastabil trecând la 350-400°C în

antimoniu cenuşiu;
 antimoniu cenuşiu sau metalic – cristalizat în sistemul

hexagonal, este casant şi conduce curentul electric şi căldura.
Se topeşte la 630,5°C, şi fierbe la 1380°C;
PERIODIC (XV)
 antimoniu exploziv – rezultă la electroliza unei soluţii de
clorură de antimoniu, explodează la şocuri, la căldură, este
metastabil şi trece la -50°C în antimoniu cenuşiu.
Este puţin reactiv chimic. Reacţionează la 800°C în aer

sau oxigen uscat, se aprinde şi formează Sb2O3 :
4 Sb + 3 O2 → 2Sb2O3
Cu halogenii formează trihalogenura de stibiu. La cald

cu S, As, P formează aliaje (antimoniu metalic). Cu oxidul
azotic se oxidează la Sb2O3 sau Sb2O5. Cu H2SO4 concentrat
la cald formează Sb2(SO4)3.
PERIODIC (XV)
Utilizări
Este folosit la obţinerea unui număr mare de aliaje
(pentru mărirea durităţii are stări de oxidare +3 sau +5
(acestea sunt mai puţin stabile trecând în +3).
Dintre aceste combinaţii pot fi amintite: SbH3

(hidrogenul antimonat) – toxic, Sb2O3, Sb2O5, H[Sb(OH)6] –
acid antimonic sau acidul hexahidroxoantimonic,
K[Sb(OH)6] – hexahidroxoantimonat de K.
PERIODIC (XV)
Bismut, Bi
Se găseşte în natură în stare nativă sau sub formă de

combinaţii ca: bismutina – Bi2S3, asociată cu minereuri
sulfuroase de Pb şi Cu.
Obţinere
Prin reducerea Bi2O3 cu carbon sau hidrogen:
Bi2O3 + 3 C → 2 Bi + 3 CO
Proprietăţi
În mod obişnuit are aspectul unui metal alb roşiatic,
cristalizează în sistemul hexagonal. La temperatura obişnuită
nu se combină cu O2, dar la încălzire puternică arde cu
flacără albăstruie formând Bi2O3.
GRUPA VI A (16) DIN SISTEMUL
PERIODIC
GRUPA VI A (16) DIN
SISTEMUL PERIODIC
Această grupă conţine elementele O, S, Se, Te, Po

(radioactiv), care se mai numesc şi calcogene (adică
generatoare de minereuri).
Atomii acestor elemente au stratul exterior format din 6

electroni, având configuraţia ns2np4.
PERIODIC
Poloniul, Po sau radiul F (RaF) este primul element
radioactiv descoperit în 1898 de către Marie şi Pierre Curie
în minereul numit pehblendă împreună cu radiul, al cărui
produs de dezintegrare radioactivă este.
O metodă pentru obţinerea izotopului este

210
Po
iradierea cu neutroni a bismutului.
209
83 Bi (n, ) → 210
83 Bi 


210
84 Po
Poloniul este mult mai radioactiv decât radiul, timpul

său de înjumătăţire fiind mai scăzut cu 138,47 h.
PERIODIC
Prin dezintegrare radioactivă, prin emisie de particule
alfa, trece în izotopul Pb , ultimul element al familiei
206
82
radioactive a uraniului:
210 
84 Po 
 206
82 Pb
Ca aspect poloniul seamănă cu bismutul, iar în

comportarea chimică seamănă cu telurul.
Sărurile poloniului hidrolizează cu uşurinţă, dând

săruri bazice sau un hidroxid insolubil.
GRUPA VII A (17) DIN SISTEMUL
PERIODIC
PERIODIC
Este cunoscută şi sub numele de grupa

halogenilor şi cuprinde elementele: F, Cl, Br, I, At
care este radioactiv.
Atomii acestor elemente conţin 7 electroni în

stratul exterior, având configuraţia ns2np5,
manifestând tendinţe de completare a stratului fie
prin legătură ionică, fie prin legătură covalentă.
PERIODIC
Ca şi la alte grupe principale, primul şi ultimul
element din grupă, respectiv fluorul şi iodul, au
unele caractere mai diferite decât a celorlalţi
halogeni.
Odată cu creşterea masei atomice a

halogenilor, starea de agregare variază de la gaz la
solid, iar punctele de fierbere şi densităţile cresc.
La temperatura camerei toţi halogenii au

moleculele diatomice (F2, Cl2, Br2, I2).
GRUPA VIII A (18) DIN
SISTEMUL PERIODIC
GRUPA VIII A (18) DIN
SISTEMUL PERIODIC
Această grupă se mai numeşte şi grupa
gazelor rare sau nobile, şi cuprinde elementele:
He, Ne, Ar, Kr, Xe, Rn.
Atomii acestor elemente au învelişul electronic

format din 2 electroni la He şi din 8 electroni la
celelalte elemente ns2np6.
Această configuraţie le dă elementelor o

stabilitate deosebită, din care cauză mai poartă
numele de gaze inerte.
GRUPA VIII A (18) DIN SISTEMUL
PERIODIC
Sunt puţin răspândite în natură, sursa cea mai
abundentă este aerul atmosferic, care le conţine
într-o porţie de cca. 1%.
Dintre acestea, radonul este un element

radioactiv obţinut prin dezintegrarea radioactivă a
radioelementelor.
Gazele rare mai sunt răspândite în unele

izvoare de ape termale, în gazele vulcanice, în
gazele petroliere, gaz grizu.
CHIMIA ELEMENTELOR
TRANZIŢIONALE
CHIMIA ELEMENTELOR
TRANZIŢIONALE
ELEMENTE CU ELECTRONUL DISTINCTIV

ÎNTR-UN ORBITAL (n-1)d
Se mai numesc şi tranziţionale d şi se găsesc în

grupele B din sistemul periodic (sau în blocul d).
Caracterizarea lor
Se definesc ca tranziţionale toate elementele ale
căror atomi au nivelele d (respectiv f) parţial
ocupate cu electroni.
CHIMIA ELEMENTELOR
TRANZIŢIONALE
Din totalitatea elementelor cunoscute,
majoritatea sunt tranziţionale care au comun
unele proprietăţi ca:
- sunt metale dure, cu puncte de topire şi fierbere

ridicate;
- conduc bine căldura şi curentul electric;
- formează aliaje între el sau cu alte metale;
- manifestă valenţe variabile (majoritatea);
- unele au potenţiale de oxidare foarte mici, din
care cauză nu sunt atacate de acizi.
CHIMIA ELEMENTELOR
TRANZIŢIONALE
Se deosebesc două categorii de elemente

tranziţionale:
1) elemente tranziţionale d care se găsesc în trei
serii complete şi o a patra serie incompletă;
2) elemente tranziţionale f, care formează două
serii: lantanide (lantanoide) şi actinide (actinoide).
Ca urmare a structurilor electronice există o

diferenţiere netă între cele două categorii de elemente
tranziţionale. Elementele tranziţionale nu formează ioni
negativi (cu rare excepţii), dar formează cu uşurinţă
ioni pozitivi, ceea ce dovedeşte caracterul lor metalic.
CHIMIA ELEMENTELOR
TRANZIŢIONALE
Caracteristic elementelor tranziţionale este şi

capacitatea de a forma cu moleculele anorganice,
cu ionii anorganici, sau cu molecule organice,
combinaţii complexe - datorită faptului că pot fi
buni acceptori din cauza volumului ionic mic şi a
sarcinilor nucleare sau ionice comparativ mari.
CHIMIA ELEMENTELOR
TRANZIŢIONALE
GRUPA III B (grupa 3) DIN SISTEMUL
PERIODIC
Această grupă cuprinde elemente rare:

scandiu Sc, ytriu Y, lantan La şi elementul
radioactiv Ac-actiniu.
După lantan, mai urmează în sistemul

periodic 14 elemente foarte asemănătoare lui ca
proprietăţi numite lantanide.
CHIMIA ELEMENTELOR
TRANZIŢIONALE
Structura lor de valenţă este (n-1)d1ns2 şi au starea
de oxidare +3, numai în puţine cazuri formează şi
combinaţii covalente (de exemplu combinaţii cu radicali
organici).
Aceste elemente sunt metale albe strălucitoare greu
fuzibile şi slab paramagnetice. Sc şi Y sunt metale uşoare,
iar La şi Ac sunt metale grele.
Sc, Y şi La sunt metale active care reacţionează cu

acizii diluaţi şi formează săruri şi hidrogen.
La catod se combină cu O2, S, N2, C, B etc.,
combinaţiile fiind de forma: MIIIX3.
CHIMIA ELEMENTELOR
TRANZIŢIONALE
GRUPA IV B (grupa 4)
Această grupă cuprinde elementele Ti, Zr, Hf, iar

atomii lor au stratul electronic exterior şi cel penultim
incomplet: (n-1)d2ns2. Starea lor maximă de oxidare
este +4.
Electronii (n-1)d2 se găsesc la un nivel de
energie foarte apropiat electronilor ns2, de aceea
uneori pot fi cedaţi masiv cei doi electroni din stratul
exterior (ns2), şi apoi pe rând electronii din (n-1)d.
Din această cauză mai pot avea şi stările de
oxidare +2 sau +3.
CHIMIA ELEMENTELOR
TRANZIŢIONALE
În stările inferioare de oxidare predomină caracterul

metalic, iar în cele superioare predomină caracterul nemetalic.
Stabilitatea combinaţiilor în care elementele au stări de
oxidare inferioare, scade odată cu creşterea masei moleculare.
În stare solidă sunt metale albe argintii, cu puncte de

fierbere şi de topire ridicate, cu bune proprietăţi mecanice
(asemănătoare cu a oţelului).
Comportarea lor chimică este asemănătoare cu
comportarea electrică a elementelor din grupaele II B şi IVA.
CHIMIA ELEMENTELOR
TRANZIŢIONALE
La temperatură obişnuită, metalele din grupa IV B
nu sunt reactive, dar la temperaturi înalte formează
combinaţii cu halogenii, sulful, azotul, carbonul.
Cu oxigenul formează combinaţii solide, greu

solubile, la care caracterul bazic se accentuează odată
cu creşterea masei atomice a elementului.
Cu hidrogenul, metalele în stare de pulbere pot

să-l absoarbă în cantităţi mari în funcţie de
temperatura şi presiunea de lucru.
CHIMIA ELEMENTELOR
TRANZIŢIONALE
GRUPA V B (grupa 5)
Această grupă cuprinde elementele rare: V, Nb, Ta a

căror atomi au configuraţia electronică caracteristică: (n-
1)d3ns2, din care cauză au în combinaţii starea maximă de
oxidare +5.
Ca şi elementele din grupa V A, ele pot avea şi stări de

oxidare inferioare prin participarea numai a unor electroni
din stratul exterior.
În stările inferioare de oxidare au caracter metalic

formând cationi, iar în stările superioare de oxidare au
caracter nemetalic formând combinaţii covalente.
CHIMIA ELEMENTELOR
TRANZIŢIONALE
Sunt metale cu aspect argintiu, cristalizează

în sistemul cubic, cu puncte de topire şi fierbere
ridicate şi sunt foarte rezistente la agenţi chimici.
Nu reacţionează la rece cu acizi şi absorb

cantităţi mari de hidrogen pe care-l cedează la
temperaturi înalte.
Aliajele cu aceste metale sunt foarte dure,
termorezistente şi inoxidabile.
CHIMIA ELEMENTELOR
TRANZIŢIONALE
GRUPA VI B (grupa 6)
Cuprinde elementele Cr, Mo, W şi au configuraţia

electronică caracteristică (n-1)d4ns2, dar Cr şi Mo au
configuraţia (n-1)d ns , din care cauză starea lor maximă de
5 1
oxidare este +6, iar minimă +2.
În stări de oxidare inferioare formează combinaţii în care
au rol de cationi, iar în stări superioare de oxidare manifestă
caracter nemetalic formând compuşi covalenţi. La Cr, starea de
oxidare mai stabilă este +3, iar la Mo şi W este +6.
Mo şi W au proprietăţi foarte asemănătoare, depărtându-se

oarecum de proprietăţile cromului.
CHIMIA ELEMENTELOR
TRANZIŢIONALE
Sunt metale alb argintii, cu densităţi mari şi puncte de

topire şi de fierbere ridicate. Punctul de topire al W este cel
mai mare dintre punctele de topire ale tuturor metalelor.
Sunt metale dure, cu bune calităţi mecanice, sunt foarte
stabile din punct de vedere chimic, reactivitatea lor fiind
inhibată prin formarea unui strat superficial aderent de oxid.
Caracteristic pentru aceste elemente este formarea de

combinaţii complexe: MoO; WO; Mo3O; W3O.
Se combină la temperaturi înalte cu halogenii, fosforul,
carbonul, siliciul, borul, cu oxidul de carbon formează
hexacarbonili (MVI(CO)6), nu reacţionează cu hidrogenul.
CHIMIA ELEMENTELOR
TRANZIŢIONALE
GRUPA VII B (7) DIN SISTEMUL PERIODIC
Este formată din elementele Mn, Tc, Re care este un

element radioactiv, atomii lor având configuraţie
caracteristică (n-1)d ns , din care cauză au starea
5 2
maximă de oxidare +7.
Elementele din grupă sunt metale grele,

paramagnetice, cu puncte de topire şi fierbere ridicate.
Oxizii elementelor în starea maximă de oxidare au caracter
acid, iar pe măsură ce scade starea de oxidare se
intensifică caracterul bazic: MnO – caracter bazic, Mn2O7 –
caracter acid.
CHIMIA ELEMENTELOR
TRANZIŢIONALE
Sărurile oxoacizilor în care elementul are

starea de oxidare +7 (permanganat,
pertechnat, perrenat) au proprietăţi
oxidante (mai accentuat la mangan).
Starea de oxidare cea mai stabilă a lor

este +2.
CHIMIA ELEMENTELOR
TRANZIŢIONALE
GRUPA VIII B (8) DIN SISTEMUL
PERIODIC
 Această grupă cuprinde de trei ori câte trei

elemente aşezate consecutiv după numerele
atomice (trei triade orizontale) şi anume:
Fe Co Ni 26-28
Ru Rb Pd 44-46
Os Ir Pt 76-78
CHIMIA ELEMENTELOR
TRANZIŢIONALE
Primele trei formează grupa fierului, celelalte 6
formează grupa metalelor platinice.
Datorită existenţei celor 8 până la 10 electroni

(n-1)d şi ns, ar trebui să manifeste teoretic toate
stările de oxidare de la 1 la 8 (respectiv 9 şi 10),
însă numai la Rn şi Os s-a observat în unele cazuri
starea de oxidare maximă (+8).
CHIMIA ELEMENTELOR
TRANZIŢIONALE
Astfel, fierul dă cele mai stabile combinaţii în

stările de oxidare +2 şi +3; ruteniu → +4 şi +6;
osmiu → +4, +6, +8; cobalt → +2 în combinaţii
simple şi ‚3 în combinaţii complexe; nichel → +2
în combinaţii simple şi +4 în combinaţii complexe.
CHIMIA ELEMENTELOR
TRANZIŢIONALE
Când manifestă stări inferioare de oxidare

până la +4 elementele formează combinaţii ionice,
iar când manifestă stări de oxidare superioare
formează combinaţii covalente.
Aceste elemente pot forma şi legături

coordinative având rol de acceptor, valenţa
coordinativă fiind 4, 6 şi 8.
Toate elementele din grupă au caracter

metalic, culoare alb argintie, puncte de fierbere şi
de topire ridicate.
CHIMIA ELEMENTELOR
TRANZIŢIONALE
O proprietate comună a lor este aceea de

a include hidrogen şi de a-l activa. Hidroxizii
lor sunt slab bazici, slab acizi sau amfoteri.
Formează cu uşurinţă diferite combinaţii

complexe colorate.
Cu oxidul de carbon formează combinaţii
specifice metal-carbonilii.
CHIMIA ELEMENTELOR
TRANZIŢIONALE
Metalele din grupa fierului: Fe, Co, Ni.
De obicei metalele acestei grupe în combinaţii

simple se găsesc în stare de oxidare +2 sau +3.
Toate elementele formează combinaţii

complexe, la FeII sunt mai stabile, iar ale CoIII şi
NiIII sunt mai stabile decât la CoII şi NiII.
CHIMIA ELEMENTELOR
TRANZIŢIONALE
Fierul, Fe
Este răspândit în natură 4,7% din litosferă,

fiind al 4-lea element din scoarţa pământului.
Minereuri importante de fier sunt:

-hematitul: Fe2O3 (culoare roşie şi structură
fibroasă);
-oligistul: Fe2O3 (culoare roşie dar cristalizat, care
amestecat cu argilă formează ocrul galben);
-magnetitul: Fe3O4 → FeII şi FeIII (sub formă de
octaedre negre strălucitoare);
-sideroza: FeCO3 (cristalizat de culoare roşie brună);
- pirita: FeS2.
CHIMIA ELEMENTELOR
TRANZIŢIONALE
Obţinere
Se obţine prin reducerea oxidului de fier (III) cu
hidrogen şi prin electroliza unei soluţii apoase de sare Fe2+
(FeCl2) sau prin descompunerea termică a pentacarbonilului
de fier Fe(CO)5 în absenţă de aer.
Din punct de vedere economic importantă este

obţinerea fierului tehnic, care este un aliaj de fier cu o
cantitate mică de carbon în diferite proporţii, când formează
fonta sau oţelul.
Fierul tehnic conţine în afară de carbon şi alte elemente
ca: Si, Mn, P, care pot modifica proprietăţile aliajelor fier-
carbon.
CHIMIA ELEMENTELOR
TRANZIŢIONALE
După conţinutul de carbon, dar ţinând seama şi de
conţinutul în alte elemente, se deosebesc următoarele
calităţi tehnice de fier: fontele – conţin peste 2,3% C;
oţelurile – conţin de obicei între 0,5-1% C; fierul forjabil
ce conţine sub 0,5% C.
Cu obţinerea şi prelucrarea varietăţilor tehnice de fier

se ocupă siderurgia.
Prepararea fierului tehnic se face în două etape:
- în prima etapă se procedează la reducerea minereului
de metal brut şi se obţine fonta ce se face în furnale →
metalurgia fierului;
- în a doua etapă se urmăreşte obţinerea unor calităţi
speciale de oţeluri. Aceasta se face în cuptoare speciale
numite convertizoare → convertizarea fierului.
CHIMIA ELEMENTELOR
TRANZIŢIONALE
Minereul introdus în cuptor (furnal) are un mers
descendent şi întâlneşte în contracurent aerul şi gazele
fierbinţi care-l usucă şi-l deshidratează. Aceasta este zona
de preîncălzire unde temperatura creşte de la 200-500°C.
După aceasta, minereul intră în zona de reducere, unde

temperatura creşte de la 800°C, agentul reducător fiind CO
din curentul de gaze:
3 Fe2O3 + CO → 2 Fe3O4 + CO2

Fe3O4 + CO → 3 FeO + CO2
FeO + CO → Fe + CO2
Reacţia globală: Fe2O3 + 3 CO → 2 Fe + 3 CO2

CHIMIA ELEMENTELOR
TRANZIŢIONALE
Fierul format care este solid şi spongios, continuă să
coboare în cuptor, intrând în zona de carburare, care
cuprinde domeniul de temperatură cuprins între 800-
1400°C. În această zonă fierul se îmbogăţeşte cu carbon
(care rezultă din descompunerea termică a CO din curentul
de gaze la 1000°C; 2CO → C + CO2).
Carbonul se depune în strat subţire pe fierul redus, dar

datorită creşterii temperaturii pe măsură ce coboară în
furnal, carbonul intră din ce în ce mai mult în compoziţia
fierului formând fonta. Cu cât conţine mai mult carbon, cu
atât fonta se topeşte mai uşor. Carbonul conţinut în fontă
poate fi sub formă de grafit sau sub formă de carbură de
fier (cementită).
3Fe + C → Fe3C
CHIMIA ELEMENTELOR
TRANZIŢIONALE
După trecerea prin zona de topire ce are o
temperatură cuprinsă între 1400-1800°C,
continuă să treacă prin straturile de cărbune şi se
adună în stare topită în creuzet.
În timpul reducerii oxizilor de fier, sterilul din

minereu intră în reacţie cu fondantul adăugat şi
formează zgura la o temperatură cuprinsă între
1000-1300°C.
CaO + SiO2 → CaSiO3

MgO + SiO2 → MgSiO2
CHIMIA ELEMENTELOR
TRANZIŢIONALE
Zgura topită curge şi ea în creuzet, dar datorită

faptului că este mai uşoară decât fonta, ea pluteşte pe
fonta topită şi o apără de reoxidarea ei de către aerul
introdus prin gurile de vânt. Fonta şi zgura se scot separat
prin deschiderile respective din creuzet, iar fonta topită se
toarnă direct în forme şi este transportată în vederea
prelucrării în oţel.
Zgura de obicei conţine 35-45% CaO, 2-6% MgO, 30-

40% SiO2, 7-17% Al2O3, 1-5% MnO2, 0,5-1% FeO. Răcită
brusc în apă se solidifică într-o masă sticloasă şi se poate
folosi la fabricarea unui circuit de furnal.
CHIMIA ELEMENTELOR
TRANZIŢIONALE
Furnalul este alimentat pe la partea superioară a cuvei

cu materii prime introducându-se alternativ un strat de cocs
metalurgic şi un strat de minereu de fier amestecat cu
fondant. Tot la partea superioară a cuvei se găseşte o
deschidere pentru evacuarea gazelor de furnal.
În partea de jos a furnalului, deasupra creuzetului se

găsesc gurile de vânt prin care se suflă în furnal un curent
de aer sub presiune de 0,5-1,5 atm încălzit la 800-900°C.
În furnal se pot urmări două mişcări opuse: mişcarea
materiilor prime de sus în jos şi mişcarea gazelor de jos în
sus.
CHIMIA ELEMENTELOR
TRANZIŢIONALE
Gazele când părăsesc furnalul, conţin 25% CO, restul

fiind CO2, H2 şi N2 (din aerul introdus) şi au o temperatură
de 200°C şi o putere calorică de cca. 420 kJ/Nm3.
Există trei categorii de fonte:

1) Fonte de turnătorie (fonte cenuşii), care conţin
carbonul sub formă de grafit în cea mai mare parte, iar
restul sub formă de cementită. Conţin Si între 1,25-4%,
care îi măresc fluiditatea şi îi micşorează contracţia la
răcire. Ele se topesc la 1200-1500°C şi se toarnă uşor, şi
sunt folosite pentru radiatoare, calorifere, postamente de
maşini, plite etc.
CHIMIA ELEMENTELOR
TRANZIŢIONALE
2) Fonte de afinare (fonte albe) – conţin carbonul
sub formă de cementită şi au mangan în proporţie de
peste 4%, care contribuie la formarea cementitei şi la
îndepărtarea sulfului. Ele sunt dure, casante şi sunt
folosite la fabricarea oţelului.
3) Feroaliajele – servesc la fabricarea oţelurilor şi se

împart în funcţie de elementele ce el conţin în:
- fonta oglindă: până la 22% Mn;
- feromanganul: până la 80% Mn;
- ferosiliciul: până la 90% Si;
- ferocromul: până la 70% Cr;
- feromolibdenul: până la 75% Mo;
- ferowolframul: până la 80% W;
- ferovanadiul: până la 50% V;
- ferotitanul: până la 15% Ti.
CHIMIA ELEMENTELOR
TRANZIŢIONALE
Oţelurile – se deosebesc de fonte prin
conţinuturile mai mici de carbon şi de alte
elemente ca: Si, Mn, P, S, etc. Ele se obţin din
fontă, prin reducerea conţinutului procentual de
elemente străine; prin oxidarea acestora cu aer
introdus sub presiune prin fantă topită.
Oţelurile se obţin prin diferite procedee ca:

Bessemer, Thomas, Simens–Martin, electric.
După compoziţia chimică există două tipuri de
oţeluri: oţeluri carbon şi oţeluri speciale.
CHIMIA ELEMENTELOR
TRANZIŢIONALE
Oţelurile carbon – sunt aliaje de fier cu

carbon, care mai pot conţine şi Mn, Si, S, P, în
anumite limite admisibile. Ele sunt folosite pentru
piese supuse la solicitări deosebite.
Oţelurile speciale – conţin pe lângă

elementele din oţelul carbon şi Ni, V, Cr, Mo, W,
Co sau au un conţinut mai ridicat de Mn şi Si.
CHIMIA ELEMENTELOR
TRANZIŢIONALE
CHIMIA ELEMENTELOR
TRANZIŢIONALE
- zonă de preîncălzire:
CaCO3 → CaO + CO2, ≈ 500°C;
- zonă de reducere: CO2 + C → 2 CO
CO + 3 Fe2O3 → 2 Fe3O4 + CO2
CO + Fe3O4 → 3 FeO + CO2
CO + FeO →FeC + CO2, ≈ 800°C
- zonă de carburare: CO2 + C → 2 CO
2 CO + 3 Fe → Fe3C + CO2, ≈ 1400°C
- zonă de topire: CO2 + C → 2 CO
O2 + C → CO2, ≈ 1800°C
CHIMIA ELEMENTELOR
TRANZIŢIONALE
Biochimia fierului
Fierul este cel mai important metal

tranziţional pentru sistemele vitale. El se găseşte
legat complex (FeII) în hem, care la rândul său
este legat de o proteină.
Proteinele cu fier intervin în două procese

fundamentale:
 transport de oxigen → hemoglobină:
 transfer de electroni → citocromul C.
CHIMIA ELEMENTELOR
TRANZIŢIONALE
Combinaţiile fierului
Fierul manifestă de obicei stările de oxidare +2 şi

+3, dar mai există (mai rar) şi în starea de oxidare
+6 (feraţi MFeO4) sau +4 în Ba2FeO4. Majoritatea
sărurilor de FeII şi FeIII sunt solubile în apă. Excepţie
fac fosfaţii, carbonaţii, sulfurile. Cu oxigenul formează
trei oxizi: FeO, Fe2O3 şi Fe3O4.
Sulfatul de fier (II) FeSO4·7H2O este cristalizat cu

7 molecule de apă (calaiacan); este cea mai
importantă sare de fier. Are culoare verde (cristale) se
alterează la aer şi trece în sulfat de FeIII de culoare
galbenă-brună. La încălzire pierde apa de cristalizare
trecând în stare anhidră, care este o pulbere de
culoare albă.
CHIMIA ELEMENTELOR
TRANZIŢIONALE
Formează cu sulfaţii alcalini sau de amoniu,
sulfaţi dubli ca de exemplu sarea Mohr ce este
sulfat dublu de Fe şi NH4 cristalizat cu H2O:
FeSO4(NH4)SO4·6 H2O.
Este folosit ca reducător, la fabricarea unor

pigmenţi albaştri, a cernelurilor şi a unor
coloranţi pentru textile, la purificarea apelor şi în
agricultură ca ierbicid şi insecticid.
CHIMIA ELEMENTELOR
TRANZIŢIONALE
Complecşii de fier sunt atât ai Fe(II) cât şi ai
Fe(III), iar dintre ei pot fi amintiţi:
- ionul hexaaminoferatul II: Fe[(NH3)6]2+ ;
- ionul hexacianoferatul II: Fe[(CN)6]4- ;
- ionul hexaagnoferatul III: [Fe(H2O)3]3+ ;
- ionul hexacianoferat III: [Fe(CN)6]3+ .
[Fe(CN)6]3- + Fe2+ → [Fe(CN)6]4- + Fe3+ →

Fe(CN)6]4- + 4 Fe3+ → Fe4[Fe(CN)6]3
Albastru de Turnbull şi Albastru de Berlin
CHIMIA ELEMENTELOR
TRANZIŢIONALE
Cobaltul, Co
Este puţin răspândit în natură, mai mult sub

formă de arsenuri şi sulfoarsenură: smaltina
(CoAs2), cobaltina (CoAsS).
Prepararea cobaltului pur este destul de
complicată, mai ales în ceea ce priveşte
separarea lui de nichel. El se obţine mai mult ca
oxid de cobalt din reziduurile rezultate la topirea
minereurilor arsenifere de Ni, Cu, Co, Pb.
CHIMIA ELEMENTELOR
TRANZIŢIONALE
Proprietăţi
La temperatură obişnuită este stabil în aer şi
la umiditate, iar ca pulbere este piroforic. La
temperaturi ridicate se oxidează la aer, se
combină cu halogenii, carbonul, fosforul, arsenul,
sulful (nu se combină direct cu H2 şi cu N2). Este
atacat la cald de acizii diluaţi, iar acidul azotic
concentrat îl pasivizează.
Utilizări
Este folosit pentru acoperiri electrolitice ale
pieselor metalice, ca şi catalizator pentru
hidrogenarea uleiurilor şi pentru desulfurarea
unor produse petroliere.
CHIMIA ELEMENTELOR
TRANZIŢIONALE
Combinaţii
Cobaltul formează combinaţii în care are stări
de oxidare diferite, CoII în combinaţii simple şi
CoIII în combinaţii complexe. Cu oxigenul
formează CoO şi Co3O4 (oxid dublu).
CoII în combinaţii simple – CoCl2·6H2O;
CoCl2·4H2O; CoCl2·2H2O; CoCl2·H2O. Aceste
combinaţii au culori diferite: roz, roşu, albastru,
violet, iar o altă combinaţie este: Co(NO3)2·6
H2O.
CoIII în combinaţii complexe: Na3[Co(NO2)6] –
hexanitrocobaltiatul trisodic; K3[Co(NO2)6] –
hexanitrocobaltiatul tripotasic; [Co(NH3)6]Cl3 –
clorură de hexaaminocobalt III.
CHIMIA ELEMENTELOR
TRANZIŢIONALE
Nichelul, Ni
Se găseşte de obicei alături de As, Sb, S, Co: milerită

NiS; nichelină NiAs; gersdorfită NiAsS.
Obţinere
În funcţie de natura minereurilor sunt mai multe
procedee de extragere. Dacă mineralele conţin sulf sau
arsen, ele se supun concentrării prin prăjire, pentru
îndepărtarea sulfului (CoSO2) şi a arseniului (AsO2). Dacă
conţine şi fier, se adaugă apoi CoCO3 şi nisip (SiO2), pentru
trecerea lui în silicat, care formează zgura.
CHIMIA ELEMENTELOR
TRANZIŢIONALE
Sulfura de nichel prin prăjire se oxidează la oxid
de nichel, care este redus ulterior cu cărbune de
nichel.
2 Ni3S2 + 7 O2 → 6 NiO + 4 SO2
NiO + C → Ni + CO
Nichelul brut se rafinează fie pe cale electrolitică,

fie prin procedeul carbonil, ce constă în proprietatea
nichelului de a forma cu CO, tetracarbonilul de nichel
(Ni(CO)4), care este un produs volatil care la cald se
descompune cu uşurinţă, punând în libertate nichel
pur.
Ni + 4 CO → Ni(CO)4
CHIMIA ELEMENTELOR
TRANZIŢIONALE
Proprietăţi
Este un metal alb argintiu, ductil, maleabil,
rezistent la agenţi atmosferici, iar în stare fin
divizată este piroforic.
Se combină la cald cu halogenii, fosforul,
stibiul şi arseniul. Este atacat de acizii diluaţi, dar
este pasiv faţă de acidul azotic concentrat. Se
combină energic cu aluminiul la 1000°C, formând
NiAl, NiAl2, NiAl3.
Cu Ne, Mn, Co, Cr este miscibil atât în stare
lichidă cât şi în stare solidă.
CHIMIA ELEMENTELOR
TRANZIŢIONALE
Utilizări
Sub formă de pulbere este un bun catalizator
pentru hidrogenarea combinaţiilor argonice (a
uleiurilor vegetale). O mare activitate catalitică o
are Ni – Raney, care este o pulbere neagră
obţinută prin tratarea unui aliaj (NiAl) cu o soluţie
de NaOH, care dizolvă aluminiul.
Aliajele de nichel se caracterizează printr-o
mică conductibilitate, (din care cauză sunt
folosite pentru rezistenţe electrice) şi printr-o
mare rezistenţă la coroziune.
CHIMIA ELEMENTELOR
TRANZIŢIONALE
Combinaţii
Aproape toate combinaţiile nichelului conţin
nichel în stare de oxidare +2. Sărurile simple
sunt de obicei hidratate, având o culoare verde
deschisă datorită ionilor Ni2+ hidrataţi
[Ni(H2O)6]2+.
Aproape toate sărurile de nichel pot forma
combinaţii complexe, care sunt mai puţin stabile
decât ale cobaltului. În majoritatea complecşilor,
Ni are numărul de coordinare 6, ca de exemplu în
combinaţii cu amoniacul [Ni(NH3)6]2+ şi
[Ni(H2O)2(NH3)4]2+.
CHIMIA ELEMENTELOR
TRANZIŢIONALE
Metalele platinice sunt metale situate în grupa
VIII B, în a doua şi a treia triadă, adică: Ru, Rh, Pd
respectiv Os, Ir, Pt.
Obţinere
Metalele platinice sunt elemente rare ce apar în

natură în stare nativă sub formă de aliaje ca
osmiridiu (Os, Ir 20-50%), sau în sulfuri, arsenuri şi
alte minerale. Separarea metalelor platinice necesită
operaţii foarte complicate care se bazează pe
comportarea diferită a metalelor faţă de unii reactivi.
CHIMIA ELEMENTELOR
TRANZIŢIONALE
Proprietăţi
Se împart după densitate în:

 metale platinice uşoare: Ru, Rh, Pd cu densitatea
cca. 12;
 metale platinice grele: Os, Ir, Pt cu densitatea
cca. 22.
Au punctele de topire foarte ridicate şi sunt
relativ nereactive. La temperaturi înalte se
combină cu F, Cl, O, P. În general nu sunt
atacate de acizi. Au o remarcabilă acţiune
catalitică. Formează cu uşurinţă complecşi
datorită slabei lor electropozitivităţi şi a orbitalilor
d incomplet ocupaţi.
CHIMIA ELEMENTELOR
TRANZIŢIONALE
Utilizări
Sunt folosite drept catalizatori la fabricarea
unor instrumente chirurgicale, ustensile de
laborator (creuzete, capsule, spatule, electrozi),
fabricarea unor electrozi, termocuple etc.
CHIMIA ELEMENTELOR
TRANZIŢIONALE
GRUPA I B DIN SISTEMUL PERIODIC
Această grupă cuprinde elementele Cu, Ag,

Au, a căror atomi conţin câte un singur electron
în stratul exterior: (n-1)d10ns1 (în loc de (n-
1)d9ns2).
Spre deosebire de alte metale alcaline a căror
ioni sunt numai monovalenţi pozitivi, atomii
acestor elemente pot ceda şi electroni din
penultimul strat, având stări de oxidare de la +1
(Cu) la +3 (Au).
CHIMIA ELEMENTELOR
TRANZIŢIONALE
Ionii monovalenţi sunt incolori, iar cei
di şi trivalenţi sunt coloraţi.
Aceste elemente în toate stările de

oxidare pot forma combinaţii complexe în
care valenţa coordinativă a atomului
central este de 2 sau 4, deosebindu-se
prin aceasta de metalele alcaline.
CHIMIA ELEMENTELOR
TRANZIŢIONALE
Sunt metale grele, au puncte de topire
ridicate (în jur de 1000°C), sunt metale
maleabile, ductile şi au o bună conductibilitate
termică şi electrică. Reactivitatea lor chimică
scade de la Cu la Au.
Cu se oxidează la temperaturi înalte pe când

Au nu se oxidează, oxizii sunt coloraţi, sunt
foarte puţin solubili în apă şi au un slab caracter
bazic, dar nu formează cu apa hidroxizi.
CHIMIA ELEMENTELOR
TRANZIŢIONALE
Toate metalele se combină cu halogenii
formând halogenuri greu solubile în apă. Cu şi Ag
se combină direct cu sulful, pe când sulfura de Au
(Au2S3) se obţine pe cale indirectă.
Sulfurile sunt colorate şi greu solubile în apă.

Aurul se găseşte în natură numai în stare nativă,
pe când Ag şi Cu se găsesc şi sub formă de
combinaţii.
CHIMIA ELEMENTELOR
TRANZIŢIONALE
GRUPA II B DIN SISTEMUL PERIODIC
Această grupă cuprinde elementele Zn, Cd, Hg, iar

atomii lor conţin doi electroni de valenţă în stratul
electronic exterior: (n-1)d10ns2.
Această structură este mult mai stabilă decât
structura elementelor din grupa I B.
În timp ce la elementele Cu, Ag, Au nivelele pot

ceda unul sau doi electroni formând ioni complecşi în
stările de oxidare +2, +3, la atomii elementelor din
grupa II B, cei 10 electroni (n-1)d, fiind strâns legaţi
nu intervin la formarea legăturilor chimice.
CHIMIA ELEMENTELOR
TRANZIŢIONALE
Datorită faptului că atomii acestor elemente
Zn, Cd, Hg, formează numai compuşi în care
nivelele d sunt completate, ele nu sunt
tranziţionale (propriu-zise), deosebindu-se în
unele privinţe de metalele tranziţionale, având
densităţi mai mici, punctele de topire şi punctele
de fierbere mai scăzute.
Ele se deosebesc totuşi net de elementele

netranziţionale care le urmează în sistem (Ga, In,
Tl) în special prin tendinţa de a forma complecşi.
CHIMIA ELEMENTELOR
TRANZIŢIONALE
Odată cu creşterea numărului atomic al
elementelor de la 21 la 30 (respectiv de la 39-48;
56-80) are loc o contracţie a volumului atomic şi
ca urmare cei doi electroni ns se găsesc mai
aproape de nucleu, fiind mai puternic legaţi de el
(de exemplu la Zn ca la Ca, la Cd ca la Sr, la Hg
ca la Ba).
Combinaţiile cu ionii negativi au caracter mai

slab ionic decât combinaţiile corespunzătoare ale
metalelor alcalino-pământoase; multe dintre ele
îşi pierd caracterul ionic şi devin covalente.
CHIMIA ELEMENTELOR
TRANZIŢIONALE
Metalele din grupa II B sunt alb argintii. Spre
deosebire de metalele din grupa II A, Zn, Cd, Hg
sunt metalele grele, dar cu puncte de topire relativ
scăzute, Hg fiind lichid la temperatura obişnuită.
Zn şi Cd sunt aşezate în stânga hidrogenului în

seria activităţii electrochimice a metalelor (au
potenţiale de oxidare pozitive), pe când Hg este
aşezat la dreapta hidrogenului (au potenţiale de
oxidare negative) apropiindu-se prin aceasta de
caracterul metalelor preţioase.
Oxizii acestor metale sunt coloraţi: ZnO – alb;

CdO – brun; HgO – roşu. Hidroxizii sunt greu
solubili şi au caracter slab bazic descrescând,
hidroxidul de zinc fiind chiar amfoter.
CHIMIA ELEMENTELOR
TRANZIŢIONALE
Sulfurile acestor elemente sunt insolubile în
apă. Cu hidrogenul formează hidruri care nu sunt
stabile. Cu halogenii formează halogenuri care au
caracter ionic la Zn şi Cd şi covalent la Hg.
Formează uşor aliaje, mai ales mercurul ale
cărui aliaje caracteristice se numesc amalgame.
Utilizări
Mari cantităţi de Zn sunt folosite pentru
acoperirea obiectelor de fier şi oţel ca substrat
protector contra ruginii (galvanizare) şi la
confecţionarea de obiecte uzuale (căldări,
bidoane, căni). În industria electrotehnică este
folosit drept catod de elemente galvanice.
CHIMIA ELEMENTELOR
TRANZIŢIONALE
Cd este folosit pentru acoperirea pe cale
electrolitică a diferitelor piese metalice în vederea
protejării lor împotriva coroziunii (cadmiere) în
industria constructoare de maşini, automobile etc.
Mai este folosit pentru confecţionarea

elementelor normale Weston, a unor acumulatoare
alcaline Ni-Cd şi sub formă de bare la reactoare
nucleare ca regulator de viteză pentru fisiunile
nucleare (datorită marii sale capacităţi de a
absorbi neutroni termici).
CHIMIA ELEMENTELOR
TRANZIŢIONALE
Hg este întrebuinţat în celule de electroliză
drept catod de mercur, la extragerea Au şi Ag, în
diferite instrumente şi aparate de precizie ca:
termometre, barometre, monometre, densimetre,
pompe de vid înaintat.
Este de asemenea utilizat la prepararea unor

alifii medicale, la prepararea fulminatului de
mercur, în lămpile redresoare de curent
alternativ, în lămpile pentru raze ultraviolete, la
prepararea de amalgame, ca agent de răcire în
reactoarele cu plutoniu.
METALELE TRANZIŢIONALE f
SERIA LANTANULUI
Această serie, alcătuită din 14 elemente, începe

cu lantanul, pentru care se foloseşte simbolul uzual
Ln. Aceste elemente au configuraţii cu orbitalii 4f
ocupaţi variabil.
Deşi lantanul nu are electron în f în stare

fundamentală, el manifestă o mare asemănare din
punct de vedere chimic cu elementele din seria Ce
– La şi este considerat ca făcând parte din această
serie, fiind chiar capul seriei.
Din această cauză se recomandă numele de seria
lantanului pentru elementele 57-71 de la La – Lu inclusiv, şi
numele de lantanide (lantanone sau lantanoide) pentru
elementele 58-71 (Ce – Lu). Datorită faptului că apar în
natură în amestecuri de oxizi (pământuri), elementele din
seria lantanului au fost numite pământuri rare (nume
impropriu pentru că ele sunt metale).
Studierea împreună a elementelor din seria lantanului

ca o grupă aparte, este condiţionată de structura
electronică caracteristică a atomilor lor. Orbitalii interiori 4f
nu sunt acceptabili pentru a participa la formarea
legăturilor, de aceea lantanidele nu formează compuşi
covalenţi sau complecşi în care participă orbitalii 4f.
În seria lantanului are loc o contradicţie continuă a
atomilor şi ionilor pe măsură ce numărul atomic creşte;
astfel raza cea mai mare o are însuşi Lantanul (La), iar
raza cea mai mică o are Luteţiul (Lu).
Sarcina nucleară şi numărul de electroni 4f creşte

de la un element la următorul. Ionii atomilor din seria
lantanului cu excepţia celor de tip 4fo (La3+, Ce4+) şi
4f10 (Yb2+, Lu3+), care sunt diamagnetici, sunt puternic
paramagnetici.
Seria lantanului cuprinde elementele: La, Ce, Pr,

Nd, Pm, Sm, Eu, Gd, Tb, Dy, Ho, Er, Tm, Yb, Lu.
Răspândire în natură
Cel mai important mineral al lantanidelor este
monozitul, care se prezintă ca un nisip greu de
culoare închisă şi de compoziţie variabilă şi este
în principiu un amestec de fosfaţi de lantanide,
care conţine cantităţi mari de toriu (până la
30%).
Alte minerale sunt: gadalinitul (yterbitul), ce

conţine predominant lantanide mai grele şi
yteriu; ceritul, ce conţine predominant lantanul şi
lantanidele uşoare.
Preparare
În industrie, materia primă pentru obţinerea
lor este nisipul monatic care precipită.
Prelucrarea lui nu merge până la obţinerea

lantanidelor pure, ci numai până la obţinerea unor
amestecuri de compuşi ai lor, care sunt folosite ca
atare.
Pentru separarea lantanoidelor de Th, Zr, Ti,

etc. monazitul se tratează cu acid sulfuric
concentrat.
Din soluţia rezultată (neutralizată) se
precipită sulfaţii de Th, Zr, Ti, care se separă prin
filtrarea din soluţie a sulfaţilor de lantaniu, care
sunt trecuţi apoi în sulfaţi dubli.
Separarea sărurilor duble ale lantanidelor se

face foarte greu, metoda folosită fiind cea cu
schimbători de ioni.
Uneori lantanidele mai uşoare se obţin prin

electroliza clorurilor în stare topită.
Proprietăţi
Sunt metale albe, cu luciu argintiu, cu puncte

de topire între 826°C (Eu) şi 154°C (tuliu).
Nu sunt prea bune conducătoare de căldură şi

electricitate.
Sunt metale puternic electropozitive,

situându-se după potenţialul de oxidare (ionizare)
în apropierea metalelor alcalino-pământoase.
La aer se oxidează încet, ard în oxigen
formând Ln2O3 (cu excepţia ceriului care
formează CeO2). Descompune apa cu eliberare de
oxigen. Cu hidrogenul se combină la 300-400°C
formând hidruri LnH2, Ln2H3, stabile,
asemănătoare cu cele ale metalelor alcalino-
pământoase.
Se combină cu C, N, Si, P, S, halogenii etc. la

temperaturi ridicate.
Lantanidele sunt agenţi reducători foarte
puternici comparabili cu metalele alcalino-
pământoase şi cu aluminiul.
SERIA ACTINIULUI
Caracterizarea seriei
În această serie intră elementele de la actiniu,

Ac (89), până la lawrenţiu, Lr (103), simbolizate
An, iar actinidele reprezintă cele 14 elemente
tranziţionale ale căror atomi au orbitalii 5f ocupaţi
cu electroni, de la Th (90) la Lr (103).
Elementele din seria actiniului sunt: Ac (84),
Th, Pa, U, Nr, Pu, Am, Cm, Bk, Cf, Es, Fm, Md,
No, Lr.
Toate actinidele sunt radioactive. Datorită
timpului de înjumătăţire foarte mare al izotopilor,
, a fost posibilă existenţa în sol a elementelor Ac,
Pa, U şi Th, precum şi a altor izotopi radioactivi,
formaţi în seriile de dezintegrare şi găsiţi în
minereurile de uraniu şi toriu.
Toriul în stare compactă se aseamănă cu

platina, este un metal greu, moale, ductil, iar în
stare fin divizată este piroforic. La temperaturi
ridicate, peste 500°C, se combină cu halogenii,
sulful, azotul şi este puţin atacat de acizii minerali
diluaţi şi concentraţi.
Uraniul este un metal alb-cenuşiu, nu este
prea dur şi este paramagnetic. Este reactiv,
combinându-se direct cu foarte multe elemente
(metale, sulf, azot, halogeni, hidrogen). Are o
importanţă deosebită, fiind utilizat drept
combustibil în reactoarele nucleare, precum şi la
obţinerea elementelor transuronice. În amestec cu
carbura de uraniu, este un bun catalizator pentru
sinteza amoniacului.
Elementele transuronice au fost obţinute pe

cale de sinteză, sunt nestabile şi se dezintegrează
radioactiv. Elementele trasamericiene sunt: Np,
Pu, Am, Cm, Bk, Es, Fm, Md, Mo, Lr.
La denumirile actinidelor, s-a căutat să se
arate analogii cu lantanidele. Astfel, americiul a
fost denumit în onoarea Americii, la fel cu
europiul a fost denumit în onoarea Europei.
Gadoliniul a fost denumit după numele
cercetătorului care a studiat lantanidele I.
Gadolin; curiul, după numele soţilor Curie;
yterbiul, după o localitate în Suedia unde au fost
descoperite minereuri de lantanide.
Unele au căpătat numele în onoarea unor

oameni de ştiinţă ca: Fermi, Mendeleev, Nobel,
Lawrence (inventatorul ciclotronului).
Stările de oxidare manifestate variază de la +2

la +6, de exemplu (UO2)2+ → ionul uranil U6+.
Combinaţiile în care se găseşte în stări de

oxidare inferioare sunt puţin stabile şi au caracter
reducător.

Curs Chimia Metalelor PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Chimia Metalelor PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CHIMIA

 a fost formulată pentru prima dată de către

 Ea are următorul enunţ: “ Proprietăţile fizice şi

Evoluţia Sistemului Periodic

TABELUL LUI MENDELEEV

 Mendeleev a alcătuit şirul elementelor în

 Elementele cu proprietăţi asemănătoare erau

 Tabelul conţinea numai elementele cunoscute

FORMA ACTUALĂ A SISTEMULUI PERIODIC

 conţine şiruri orizontale (perioade) şi şiruri verticale

Perioada Nr. elementelor descoperite. Nr. maxim de elemente.

Nr. grupă Nr. grupă după notaţia DENUMIREA GRUPEI

Proprietăţile metalice se accentuează la elementele din partea

Caracterul electrochimic al unui element este

Electropozitivitatea se exprimă prin

Electronegativitatea se referă la tendinţa

Hidrurile – sunt combinaţiile hidrogenului cu

Ele pot fi:

Hidruri volatile – sunt formate din elemente

nemetalice, precum şi unele metale slab

electropozitive din grupele III – VII.

Hidruri ionice sau saline – sunt de tipul

MIH sau MIIH2 şi se obţin prin încălzirea metalelor

alcaline sau alcalino-pământoase la 350-400°C în

Hidruri anionice sau hidruri complexe

Unele hidruri oxidante pot forma hidruri

Hidrurile formate cu metalele tranziţionale sunt hidruri

Aceste hidruri sunt solide, cu caracter metalic, de

Formarea lor constă în pătrunderea atomilor de hidrogen

Aceste hidruri se formează sub acţiunea

1) oxizi acizi sau anhidride;

2) Oxizi bazici – sunt oxizi ai metalelor alcaline

ZnO + 2 HCl → ZnCl2 + H2O

4) Oxizi indiferenţi: sunt cei care nu

5) Oxizi salini – sunt oxizi micşti în care acelaşi

Fe3O4 → Fe2O3 ∙ FeO

6) Peroxizi – conţin mai mult oxigen decât gradul

7) Superoxizii – cu excepţia litiului, metalele

 sunt formaţi dintr–un metal divalent şi unul

Acizii – sunt substanţe care în soluţie

 pentru hidracizi – se adaugă terminaţia hidric la

Exemplu: H3P+3O3 → acid fosforos;

Exemplu: HCl+1O → acid hipocloros;

În funcţie de numărul atomilor de hidrogen

Proprietăţi: sunt substanţe gazoase sau

 reacţionează cu baze → reacţia de neutralizare:

HCl + NaOH → NaCl + H2O

Clasificare. Nomenclatură. Proprietăţi.

Hidroxizii bazici – sunt ionici, din metale

Hidroxizii amfoteri – sunt de obicei

Al3+ + OH- → Al(OH)3

Ei formează cu ioni hidroxil în exces, hidroxizi

Al(OH)3 + HO- → [Al(OH)4]- coordinaţie tetraedrică

În prezenţa acizilor tari, hidroxizii formează

Oxiacizii – sunt consideraţi hidroxizi când au

 acţiunea asupra indicatorilor → colorează în albastru

Ele se clasifică în:

 bazice sau hidroxi-săruri (oxi-săruri) – conţin în molecula

Proprietăţi – în general sunt substanţe solide, de cele mai

Reacţionează cu: săruri, metale, baze alcaline, acizi.

Puţine metale se găsesc în stare nativă. Dintre

Toate celelalte se găsesc în stare combinată sub

Combinaţiile metalelor existente în natură se