SUBGRUPA VIIIB

Caracteristică generală
Repartizarea electronilor pe nivelurile energetice ale atomilor:

Din subgrupa VIIIB fac parte nouă elemente, câte trei elemente din fiecare perioadă mare, care împreună
formează trei triade. Ca urmare a contracţiei lantanoide, ca şi în grupele elementelor examinate anterior, se
remarcă asemănarea proprietăţilor elementelor perioadei VI şi a proprietăţilor elementelor corespunzătoare
din perioada V. Ele se unesc sub denumirea generală de metale platinice.
Structura învelişurilor electronice ale penultimului şi ultimului niveluri energetice se poate exprima prin
formula (n-1)s2p6dxnsm, unde x = 6-10, m = 0-2. În grupa elementelor platinice, mai ales a celor situate în
perioada V, se produce „prăbuşirea” unui electron s de pe nivelul exterior pe subnivelul d al penultimului
nivel energetic. La paladiu ambii electroni s de pe ultimul nivel trec pe subnivelul d al penultimului nivel
(„prăbuşire dublă”).

Elementele subgrupei VIIIB manifestă grade de oxidare variabile, însă gradul de oxidare superior +8 se
realizează numai la osmiu şi ruteniu. Mai jos sînt indicate cele mai caracteristice grade de oxidare ale
acestor elemente:
Fe Co Ni
+2, +3 +2, +3 +2
Ru Rh Pd
+4 +3 +2, +4
Os Ir Pt
+8 +4, +3 +4, +2
Se observă tendinţa generală a variaţiei gradului de oxidare caracteristic în sensul micşorării lui de-a
lungul perioadei pe măsura completării subnivelului d cu al doilea electron şi mărirea valorii de sus în jos,
adică de la elementele perioadei IV spre elementele perioadei VI.
Elementele primei triade - fierul, cobaltul şi nichelul - sînt situate în seria tensiunilor electrochimice
ale metalelor pînă la hidrogen, totodată potenţialul de electrod creşte de la fier spre nichel; metalele
platinice se află în seria tensiunilor după hidrogen, totodată valorile algebrice ale potenţialului de electrod
ale lor cresc în perioadă de la stînga spre dreapta, metalul cel mai puţin nobil este ruteniul, iar cel mai nobil
este platina.

67
 Dintre elementele din triada fierului, pe cînd cobaltul şi nichelul sînt stabile în aer uscat sau umed, în apă
sau acizi diluaţi, fierul se oxidează în aer umed trecînd în oxihidroxid FeO(OH), cunoscut sub numele de
rugină, încălzite în aer, între 600 - 1000°C, sau oxigen, se transformă în oxizi, iar la cald descompun vaporii
de apă cu degajare de hidrogen.
Metalele din triada fierului nu se combină direct cu azotul, dar în atmosferă de amoniac gazos, la
temperaturi ridicate, se transformă în azoturi de tip M3N, M2N, MN, M3N2. La cald reacţionează cu
carbonul, siliciul, fosforul şi sulful, rezultînd carburi (M3C), siliciuri (MSi, MSi2, M2Si), fosfuri (M2P, MP2),
sulfuri(MS). În reacţie cu halogenii, pe cînd cobaltul şi nichelul se transformă în dihalogenuri (cu excepţia
cobaltului care cu fluorul dă CoF3), fierul trece în trihalogenuri, FeX3.
Situate înaintea hidrogenului în seria tensiunilor, fierul şi cobaltul se dizolvă în acizi minerali, cu
degajare de hidrogen la temperatura obişnuită, pe cînd nichelul la cald. În acid azotic concentrat fierul,
cobaltul şi nichelul se pasivizează uşor, fierul chiar şi în H2SO4 şi H2CrO4 concentraţi. Pulberile de cobalt şi
nichelul reacţionează cu topiturile hidroxizilor alcalini la temperaturi în jur de 600°C, fierul fiind atacat şi de
soluţiile concentrate ale acestora, spre deosebire de cobalt care nu este atacat de soluţiile de NaOH, KOH,
dar este atacat de soluţiile de NH4OH.
Metalele platinice denumite şi metale nobile, fiind situate după hidrogen în seria tensiunilor, au activitate
chimică redusă, fiind foarte stabile faţă de agenţii chimici. Dintre ele, numai pulberea de osmiu metalic se
oxidează lent în aer la OsO4, răspîndind miros de ridichi alterate. Ruteniul metalic încălzit la 600°C, în aer
sau oxigen, se acoperă la suprafaţă cu o peliculă de RuO2 (albastră-neagră), la peste 1000°C se aprinde şi
arde la RuO4. Pulberea de osmiu încălzită la 212-500°C, în aer sau oxigen, trece repede la OsO4. Rodiul se
oxidează în aer abia peste 1000°C trecând în Rh2O3 şi RhO, iar iridiul la 700°C trece în IrO2. La încălzire
puternică (la roşu), paladiul trece în PdO (negru), iar platina manifestă cea mai mică afinitate faţă de oxigen,
fiind stabilă în aer în mediul ambiant. Încălzită în oxigen, la 350-450 °C ea se transformă în PtO2 sau PtO.
Metalele platinice deşi au afinitate redusă pentru hidrogen, mai ales în stare pulverulentă absorb cantităţi
importante de hidrogen chiar la temperatura camerei, sau în mediu apos, cînd se găsesc sub formă de catod în
procesele de electroliză. Dintre ele, rodiul şi iridiul absorb cel mai puţin hidrogenul, iar paladiul absoarbe cel
mai bine, respectiv 2800 volume de hidrogen la un volum de paladiu, la temperatura camerei. Afinitatea faţă
de oxigen scade în perioadă, iar cea faţă de sulf creşte. La temperaturi ridicate se combină cu halogenii, mai
ales cu fluorul şi clorul, majoritatea metalelor platinice formând halogenuri în stările de oxidare (II-IV),
ruteniul şi osmiul fiind sigurele elemente din familie la care se cunosc pentahalogeuuri (RuF5, OsF5). În
cazul ruteniului, osmiului, iridiului şi platinei s-au sintetizat hexafluoruri de tipul MF6, osmiul fiind singurul
metal căruia îi corespunde o octahalogenurâ, OsF8.
Dintre metalele platinice, ruteniul, osmiul şi iridiul sînt cele mai rezistente, nefiind atacate de nici un
acid sau de apă regală, iar paladiul este singurul din familie care se dizolvă în HNO3 sau H2SO4.
Fierul, cobaltul şi nichelul se află în soluţii apoase sub formă de acqaioni [Me(H2O)6]2+. Pentru metalele
platinice formarea acqaionilor este mai puţin caracteristică. Elementele subgrupei VIIIB formează un număr
mare şi variat de compuşi complecşi.

FIERUL
Noţiuni generale. Fierul face parte din elementele cele mai răspândite în natură. El ocupă locul patru în ce
priveşte răspîndirea, după oxigen, siliciu şi aluminiu. În stare nativă fierul se întîlneşte rar şi este de natură
meteoritică (fierul meteoritic conţine 90% Fe, 8,5% Ni şi 0,5% Co). În centrul Pământului se a fl ă fier, numit
teluric. Se mai întîlneşte şi fierul magnetic, care împreună cu magma vulcanică a fost scos la suprafaţă.
Cele mai importante minereuri de fier sunt magnetita Fe3O4, hematia Fe2O3 (de culoare roşie), limonita
Fe2O3nH2O (de culoare galbenă), sideroza FeCO3 şi pirita FeS2. O cantitate considerabilă de fier din
scoarţa terestră intră în componenţa silicaţilor. Fierul se află în toate organismele animalelor superioare, intră
în componenţa hemoglobinei sîngelui şi a unor fermenţi.
Obţinerea. Fierul pur se obţine prin reducerea oxizilor cu hidrogen, prin electroliza sărurilor lui şi
descompunerea termică a carbonilului de fier. Întrucât aceste procese decurg la temperaturi mai joase decît
punctul de topire al fierului, el se obţine în formă de pulbere.
Procedeele industriale principale de obţinere a fierului sînt elaborarea fontei şi oţelului - aliajele fierului
cu carbonul. Fonta se obţine în furnale prin reducerea oxizilor de fier cu cocs şi oxid de carbon (II). În furnal
se suflă aer îmbogăţit cu oxigen. Au loc următoarele reacţii:
C + O2 = CO2 CO2 + C = 2CO
68
 3Fe2O3 + CO = 2Fe3O4 + CO2
Fe3O4+ CO = 3FeO + CO2
FeO + CO = Fe+CO2 FeO + C = Fe + CO
Fierul obţinut dizolvă o parte de carbon, care îi micşorează temperatura de topire (fierul se topeşte la
1539°C, iar aliajul lui, care conţine 4,3% de carbon, se topeşte la 1135°C).
În ultimii ani se elaborează cu succes schemele de obţinere a fierului fără cocs şi fără furnal, care se
bazează pe reducerea directă a minereului de fier concentrat cu hidrogen sau gaz natural conversionat. Cu
acest scop concentratul de fier mărunţit se amestecă cu apă şi hidromasa obţinută se pompează la uzină prin
ţevi direct din zăcăminte. După înlăturarea apei, minereul se granulează cu substanţe liante. Apoi el se reduce
în cuptoare cu hidrogen sau cu gaz conversionat la 1000-1100°C. Prin retopire eu ajutorul arcului electric se
obţine oţel de calitate superioară. Această tehnologie dă un efect economic î nalt . Ea permite să se
micşoreze considerabil aruncarea substanţelor nocive în atmosferă, care are loc în procedeul de furnal,
precum şi la obţinerea cocsului metalurgic necesar procedeului de furnal.
Există două categorii de fontă: de afinare şi de turnătorie. Fonta de afinare conţine pînă la 6% C, mai ales
sub formă de cimentită (Fe3C), şi este de culoare mai deschisă. Ea se întrebuinţează pentru producerea
oţelului.
Fonta de turnătorie conţine până la 3% de, carbon, se toarnă uşor şi poate fi prelucrată cu pila. Ea se
foloseşte pentru turnarea pieselor pentru maşini, a radiatoarelor, ţevilor, ceaunelor etc.
Oţelul se obţine din fontă prin mai multe procedee: de convertizor, Martin şi electric (cuptoare, cu arc, de
inducţie, de frecvenţă înaltă). Obţinerea oţelului din fontă constă în oxidarea şi înlăturarea unei părţi de
carbon, a impurităţilor dăunătoare (S, P,) şi adăugarea unor elemente de aliere. După procedeul Martin
oxidarea se produce atît cu oxigenul aerului, cît şi cu oxizii de fier adăugaţi (minereul de fier, fierul vechi
oxidat). Oţelul dur conţine 0,2- 1,7% carbon, iar oţelul sau fierul moale - mai puţin de 0,2%.
Proprietăţi.
- fizice: Fierul pur este un metal alb-argintiu, lucios, relativ moale, se prelucrează mecanic uşor. Fierul
are patru modificaţii cristaline - pînă la 910°C este stabil -Fe, care are reţeaua cubică centrată intern. Pînă la
770°C el este feromagnetic. Mai sus de 770°C feromagnetismul dispare, dar în intervalul 770-910°C se
păstrează structura reţelei cubice centrate intern (-Fe). În intervalul 910-1400°C este stabilă modificaţia -
Fe, care are reţeaua cubică cu feţele centrate. La temperatura mai mare de 1400°C -Fe trece în δ-Fe, care, ca
şi fierul , are reţea cubică centrată intern.
- fiziologice: Fierul joacă un rol important în organismul animal şi uman, fiind indispensabil vieţii, mai
ales în calitate de constituent al hemoglobinei, fiind implicat în transportul oxigenului în ţesuturi şi în
mecanismele oxidative celulare.
- chimice: La temperatura obişnuită în aer uscat fierul compact este stabil, însă sub formă de pulbere fină
fierul este piroforic. În aerul umed fierul se oxidează uşor şi se acoperă cu un strat afinat de oxid
hidratat(rugină), care nu protejează suprafaţa metalului. Apariţia ruginii grăbeşte coroziunea fierului, întrucît
în aerul umed se formează o pilă galvanică, în care fierul are funcţia de anod.
La încălzire fierul reacţionează cu oxigenul, halogenii, mai ales cu clorul, azotul, sulful, carbonul,
siliciul, borul, fosforul şi hidrogenul. Fierul se dizolvă uşor în acizii diluaţi, formînd ionul Fe2+. Acizii
sulfuric şi azotic concentraţi la rece îl pasivează. La dizolvarea fierului în acidul azotic de 20-30% se obţine
nitratul de fier ( I I I ) . Hidroxizii alcalini nu atacă fierul (cu excepţia soluţiilor concentrate fierbinţi).
Fierul sub formă de pulbere interacţionează la cald şi presiune ridicată cu oxidul de carbon( I I ) , formând
pentacarbonilul Fe(CO)5 (tf = 102,7°C). Cu carbonul fierul formează carburi, de exemplu, cementita Fe3C.
Încălzit pînă la incandescenţă, fierul descompune apa:
3Fe + 4H2O  Fe3O4 + 4H2
Aplicaţii: Fierul şi aliajele lui sunt cele mai importante materiale ale industriei moderne. Cantitatea de
fier obţinută este de 15 ori mai mare decît cantitatea tuturor celorlalte metale luate împreună.
Fierul spongios cu adaosuri de activatori se foloseşte în calitate de catalizator în sinteza amoniacului.
Oţelurile se întrebuinţează în toate ramurile economiei naţionale. Oţelul se foloseşte la construcţia
podurilor, maşinilor, vagoanelor etc. Fierul şi oţelul se întrebuinţează în radio- şi electrotehnică, în calitate de
materiale de construcţie, materiale magnetice, precum şi conductoare. În tehnică se folosesc oţelurile
speciale - inoxidabil, dur, rapid, elastic, rezistent la temperaturi mari etc.
Compuşii fierului. Compuşii fierului cu gradul de oxidare +2 şi + 3 sunt la fel de răspîndiţi atât printre
compuşii simpli, cât printre cei complecşi. Se cunosc şi compuşi puţin stabili ai fierului cu gradul de oxidare
69
+6. Numărul de coordinaţie al fierului cel mai caracteristic este 6.
Compuşii fierului (II) posedă proprietăţi reducătoare, mai ales în mediu alcalin. Compuşii fierului(III) au
proprietăţi oxidante, mai ales în mediu acid. Compuşii fierului(VI) sunt oxidanţi foarte puternici.
Compuşii fierului(II). Oxidul de fier(II) FeO este o substanţă de culoare neagră şi se obţine la
descompunerea termică a oxalatului de fier în absenţa aerului sau prin reducerea oxidului Fe2O3 cu hidrogen
sau CO:
FeC2O4 = FeO + CO2 + CO
Reacţionează cu acizii minerali cu formarea sărurilor Fe(II).
Hidroxidul de fier(II) Fe(OH)2 se separă sub forma unui precipitat alb la tratarea soluţiilor sărurilor
fierului (II) cu un hidroxid alcalin. Soluţiile substanţelor reactante trebuie preparate cu apă distilată proaspăt
fiartă pentru a exclude prezenţa oxigenului dizolvat. Hidroxidul de fier(II) se oxidează rapid în aer şi se
colorează în brun:
4Fe(OH)2 + O2 + 2H2O = 4Fe(OH)3
Fe(OH)2 este o bază slabă.
Sărurile formate cu acizii tari au in soluţii reacţie acidă, în rezultatul hidrolizei. Sărurile fierului (II) se
obţin la tratarea fierului cu soluţiile acizilor respectivi:
Fe + 2H+ = Fe2+ + H2
Fierul există în soluţiile apoase ale sărurilor lui sub formă de acqacomplecşi octaedrici [Fe(H2O)6]2+ de
culoare verde-palidă şi la vaporizarea soluţiei formează cristalohidraţi: FeSO47H2O (calaicănul),
FeCl26H2O, FeBr26H2O, FeI24H2O.
Halogenurile anhidre ale fierului(II) se obţin prin deshidratarea cristalohidraţilor la încălzire într-un
curent de halogenură de hidrogen uscată (pentru a împiedica hidroliza sării).
Pentru fier este caracteristică formarea sărurilor duble. Cea mai importantă este sarea Mohr
(NH4)2SO4FeSO46H2O, care în comp ar aţ i e cu alte săruri ale fierului este mai stabilă faţă de oxigenul din
aer. Ea are aplicare în chimia analitică.
La tratarea soluţiilor de fier( II) cu carbonaţi de amoniu sau de metale alcaline se obţine un precipitat alb
- FeCO3, care în aer se oxidează uşor. În prezenta unui exces de CO2 se obţine hidrogeno-carbonatul solubil
Fe(HCO3)2. El se găseşte în multe ape feruginoase naturale.
La tratarea soluţiilor sărurilor fierului(II) cu sulfuri solubile se separă sulfura de fier(II) neagră, care
practic este insolubilă în apă, dar se dizolvă în acizii diluaţi. În tehnică sulfura de fier(II) se obţine la topirea
fierului cu sulful.
În prezenţa umezelii FeS cu timpul este oxidată de oxigenul din aer:
4FeS + O2 +10H2O = 4Fe(OH)3 + 4H2S
În soluţiile apoase oxigenul din aer oxidează ionii de fier(II):
4Fe2+ + O2 + 4H+ = 4Fe3+ + 2H2O
În soluţii alcaline procesul de oxidare are loc mai uşor decât într-un mediu acid:
2Fe2+ + 2HO- + 2H2O + O2 = Fe2O33H2O (Fe(OH)3)
În chimia analitică, pentru determinarea cantitativă a Fe2+ se foloseşte reacţia:
5Fe2+ + MnO4- + 8H+ = 5Fe3+ + Mn2+ + 4H2O
Sulfatul de fier(ll) are diverse întrebuinţări în tehnică: ca erbicid şi insecticid, la prepararea pigmenţilor
şi cernelurilor, la impregnarea lemnului, în metalurgie etc. Sulfura de fier(II) se întrebuinţează pentru
obţinerea hidrogenului sulfurat.
Combinaţiile complexe ale fierului(II). Fierul(II) formează un număr considerabil de combinaţii
complexe variate. Combinaţiile fierului(II), care conţin cationul [Fe(NH3)6]2+, sînt nestabile în soluţiile
apoase:
[Fe(NH3)6]Cl2 + H2O  Fe(OH)2 + 2NH4Cl + NH3
Mai stabili sînt chelaţii fierului, de exemplu, cu etilendiamina. Unul din cei mai stabili şi mai
importanţii compuşi ai fierului (II) este hexacianoferatul(II) de potasiu K4[Fe(CN)6]3H2O. Din soluţiile
puternic acide ale acestei sări poate fi separat precipitatul alb al acidului H4[Fe(CN)6]. Sarea complexă se
foloseşte în vinificaţie pentru demetalizarea vinului. În chimia analitică se foloseşte ca reactiv pentru
70
 identificarea calitativă şi cantitativă a fierului ( III ):
[Fe(CN)6]4- + Fe3+ + K+ = KFe[Fe(CN)6]
Complexul mixt format are culoarea albastră, numit albastru de Berlin, folosit şi ca pigment.
Hexacianoferatul(II) de potasiu poate fi obţinut conform reacţiei:
6KCN + FeSO4 = K4[Fe(CN)6] + K2SO4
În chimia analitică se întrebuinţează şi nitrozopentacianoferatul(II) de sodiu Na2[Fe(CN)5NO]2H2O
(nitroprusiat de sodiu) pentru determinarea calitativă şi cantitativă a ionilor S2- şi SO32-.
Un interes deosebit prezintă ferocenul Fe(C5H5)2 - diciclopentadienilul de fier(II) - prima combinaţie
„sandwich” sintetizată (vezi figura).

El reprezintă o substanţă stabilă, care sublimează la 100°C. Molecula de ferocen este construită în formă de
«tartină» (tartină în engleză - «sandwich»). Ionul de fier se află intre doi anioni ciclici C5H5-, totodată fierul
este legat cu tot sistemul prin electronii π ai inelelor ciclopentadienice.
Fierul (II) intră în componenţa hemoglobinei, care este o proteină conjugată, formată din grupa
prostetică - hemul şi o proteină - globina. În componenta hemului, care are culoare roşie, intră fierul( II) legat
cu patru atomi de azot ai patru inele pirolice.
Compuşii fierului(III). Oxidul de fier(III) Fe2O3 se obţine prin deshidratarea termică a hidroxidului
Fe(OH)3. Oxidul de fier( III) este răspîndit în natură sub formă de mineralul hematit (ocru-roşu) etc. Se
întrebuinţează la prepararea unor vopsele, ca mordant în industria textilă, în ceramică etc.
Hidroxidul de fier(III) Fe(OH)3 este foarte răspândit în natură în diferite minerale, cum este limonitul. El
se obţine la tratarea soluţiilor sărurilor fierului ( III) cu hidroxizi alcalini sub forma unui precipitat gelatinos
de culoare brună-roşcată, care se dizolvă în acizii tari diluaţi. Hidroxidul de fier ( II I) este o bază mai slabă
decît Fe(OH)2. În soluţiile concentrate ale hidroxizilor alcalini se dizolvă puţin la cald, formînd feriţi. Feriţii
se obţin şi la topirea oxidului de fier ( III) cu carbonaţii metalelor alcaline, de exemplu:
Fe2O3 + Na2CO3 = 2NaFeO2 + CO2

La hidroliza NaFeO2 se formează NaOH, de aceea poate fi folosit pentru obţinerea hidroxidului de sodiu:
2NaFeO2 + H2O = 2NaOH + Fe2O3
Oxidul de fier este reîntors în proces.
In tehnică se întrebuinţează feriţii - oxizii micşti MeOFe2O3, formaţi din oxizii metalelor bivalente şi
oxidul de fier(III). Ei poseda proprietăţi feromagnetice şi conductibilitate electrică mică şi de aceea pot fi
consideraţi ca semiconductori electrici. Unii feriţi nu posedă proprietăţi feromagnetice. Din feriţi face parte
mineralul natural magnetitul Fe3O4 (FeOFe2O3). Feriţii au reţea cristalină cubică, asemănătoare cu reţeaua
spinelilor - aluminatului de magneziu MgOAl2O3.
Feriţii se întrebuinţează în radio- şi electrotehnică, construcţia de aparate, automatică, telemecanică etc,
în calculatoarele electronice.
Halogenurile fierului(III). Triclorura de fier FeCl3 se obţine prin trecerea unui curent de clor peste fierul
încălzit. Ea reprezintă o substanţă cristalină de culoare brună-închisă, care absoarbe avid apa. În stare de
vapori clorura de fler(III), analog clorurii de aluminiu, constă din molecule dimere Fe2Cl6. Clorura de
fier(III) cristalizează cu şase molecule de apă FeCl36H2O în cristale galbene. Clorura de fier (III) produce
coagularea proteinelor şi se foloseşte ca hemostatic (opreşte hemoragiile).
Iodura de fier(III) FeI3 este nestabilă din cauza procesului de oxido-reducere ce se produce între ionii F3+
(oxidant) şi I- (reducător):
2Fe3+ + 2I- = 2Fe2+ + I2

71
 Din soluţiile apoase ale sărurilor fierului(III) se cristalizează nitratul Fe(NO3)39H2O, sulfatul
Fe2(SO4)310H2O, percloratul Fe(ClO4)310H2O.
Sulfatul de fier(III), în mod analog sulfatului de aluminiu, formează săruri duble de tipul alaunilor
Me[Fe(SO4)2] 12H2O. În industrie se folosesc ca mordanţi alaunii de potasiu şi amoniu ai fierului.
La adăugarea soluţiei unei sulfuri la soluţia unei sări de fier( III) în urma reacţiei de oxido-reducere
sedimentează un precipitat de sulfura de fier(II) în amestec cu sulf:
2Fe3+ + 3S2- = 2FeS + S
În soluţii apoase ionii Fe3+ se supun unor procese de hidroliză şi polimerizare, profunzimea decurgerii
cărora depinde de concentraţia şi pH-ul soluţiei. Totodată, soluţiile se colorează în galben-brun. Sărurile de
fier(III) sînt hidrolizate mai puternic decît sărurile de fier(II). Prin adăugarea la soluţia unei sări de
fier(III) a unui carbonat sau hidrogenocarbonat în urma hidrolizei totale precipită hidroxidul de fier( I I I ) ,
analog obţinerii hidroxidului de aluminiu.
O reacţie sensibilă, care permite a identifica în soluţie ionii Fe3+ într-o concentraţie infimă, este
formarea cu anionii tiocianat a unei combinaţii de culoare roşie:
Fe3+ + 3SCN- = Fe(SCN)3
La concentrații mari ale ionilor SCN- se pot obține și ionii complecși [Fe(SCN)6]3-.
Pentru fierul( III) este caracteristică formarea anionilor complecşi, de exemplu: [FeF6]3-, [FeCl6]-,
[Fe(CN)6]3-. Ultimul este foarte stabil în soluţii.
Prin oxidarea cu clor sau cu H2O2 a K4[Fe(CN)6] se obţine o substanţă cristalină, de culoare roşie,
solubilă în apă:
2[Fe(CN)6]4- + Cl2 = 2[Fe(CN)6]3- + 2Cl-
2[Fe(CN)6]4- + H2O2 +2OH- = 2[Fe(CN)6]3- + O2 + 2H2O
Cu ionii Fe2+ formează un precipitat de culoare albastră, numit albastru de Turnbull. Acest proces are
aplicare în chimia analitică:
Fe2+ + K+ + [Fe(CN)6]3- = KFe[Fe(CN)6]
Compuşii fi eru l u i ( VI). Gradul de oxidare +6 este mai puţin caracteristic pentru fier decît gradele de
oxidare +2 şi +3. La topirea oxidului de fier( III) cu hidroxizii alcalini în prezenţa oxidanţilor pot fi
obţinute sărurile acidului feric – feraţii (roşii):
Fe2O3 + 3KNO3 + 4KOH = 2K2FeO4 + 3KNO2 + 2H2O
Feraţii de stronţiu SrFeO4 şi bariu BaFeO4 sunt insolubili.
Acidul H2FeO4 liber şi FeO3 n-au fost obţinuţi. La acidularea soluţiei ionul FeO42- se reduce până la
3+
Fe şi se degajă oxigen:
4FeO42- + 20H+ = 4Fe3+ + 3O2 + 10H2O
Toţi feraţii sunt oxidanţi foarte energici, mai puternici decât permanganaţii.
În carbonilul Fe(CO)5 fierul manifestă gradul de oxidare zero. Pentacarabonilul de fier se obţine la
încălzirea pulberii de fier într-o atmosferă de CO la presiune înaltă.

Carbonilul de fier reprezintă un lichid toxic de culoare galbenă, dacă este proaspăt obținut, care devine
mai întunecat cu timpul Acesta fierbe la 102,7°C, este practic insolubil în apă, dar solubil în solvenţi organici.
La încălzire pentacarbonilul de fier se descompune şi se obţine fierul pur.

72
 COBALTUL ŞI NICHELUL
Noţiuni generale. Cobaltul şi nichelul sunt elemente relativ puţin răspîndite în natură şi, de regulă, se
întîâlnesc împreună. În scoarţa terestră ale se află sub formă de compuşi cu sulful şi arsenul. Cele mai
importante minerale ale cobaltului şi nichelului sunt cobaltina CoAsS, smaltina CoAs2, nichelina NiS,
pentlanditul FeSNiS ş. a. Cobaltul şi nichelul în stare nativă se găsesc în meteoriţii de fier. Cobaltul intră în
componenţa plantelor şi animalelor.
Obţinerea. Cobaltul şi nichelul se obţin: a) prin reducerea oxizilor cu hidrogen sau carbon; b) prin
electroliza soluţiilor sărurilor. Pentru obţinerea metalelor pure se folosesc carbonilii Co2(CO)8 (la t>60°C
se descompune în Co şi CO) şi Ni(CO)4 (tf = 43°C).
Proprietăţi.
- fizice: Cobaltul şi nichelul sînt metale albe lucioase, ductile şi maleabile, posedă proprietăţi
feromagnetice.
- fiziologice: Cobaltul are rol în creşterea organismului uman şi animal, avînd o acţiune apreciabilă
asupra hematopoezei. El este toxic numai în cantităţi mari. Nichelul, destul de răspîndit în sol, plante, în
ţesuturile şi lichidele organismelor animale, în general, nu este toxic, deşi este implicat în cancerul
pulmonar produs de fumul de tutun.
- chimice: Metalele compacte la temperatura obişnuită sînt stabile faţă de aer şi apă. La încălzire
reacţionează cu oxigenul, sulful (MS), fosforul, arsenul şi halogenii (MX2). Sub formă de pulbere posedă
proprietăţi pirofore. În seria tensiunilor electrochimice cobaltul şi nichelul se află între fier şi staniu. Ele se
dizolvă în acizii diluaţi mai lent decît fierul. Hidroxizii alcalini nu le atacă.
Aplicaţii. Cobaltul se foloseşte pentru obţinerea aliajelor cu duritate şi rezistenţă mare, care se
întrebuinţează la fabricarea cuţitelor de strung, a burghielor pentru forarea rocilor (aceste al i aj e conţin
wolfram şi molibden). Nichelul se utilizează în calitate de catalizator în chimia organică. Datorită
rezistenţei la coroziune şi aspectului său lucios el se întrebuinţează pentru acoperirea fierului. Cele mai
mari cantităţi de nichel se folosesc pentru obţinerea aliajelor. Adaosul de nichel la oţel îi măreşte rezistenţa
şi ductibilitatea. Aliajele de nichel posedă conductibilitate electrică mică şi se folosesc pentru rezistenţe
electrice. Aşa este nicromul (80-90% Ni şi 20-10% Cr). În practica de laborator se foloseşte pe larg al i aj ul
nichelului cu cuprul - constantanul (40% Ni, 60% Cu). Aliajul de nichel cu cuprul, siliciul, manganul şi
fierul este foarte rezistent la presiuni mari, faţă de agenţii atmosferici şi apa marină. El se foloseşte pentru
fabricarea tuburilor de condensator, turbinelor de abur, pompelor, ventilelor, armăturilor etc. Argentanul
(melhior) reprezintă un aliaj alb-argintiu foarte rezistent. El se foloseşte pentru confecţionarea unor piese
pentru construcţiile navale şi aeronautice, pentru diferite obiecte casnice.
Compuşii cobaltului şi nichelului. În sărurile simple cobaltul manifestă gradul de oxidare +2 şi numai
într-un număr foarte mic de săruri - +3. Se cunosc mulţi compuşi ai cobaltului cu gradul de oxidare +2 şi
+3. Gradul de oxidare predominant al nichelului în compuşi este +2. Este cunoscut un număr mic de
compuşi complecşi, în care nichelul manifestă gradul de oxidare +3. Numărul de coordinare al metalelor cu
gradul de oxidare +2 este egal cu 4 şi 6, numărul de coordinare al cobaltului(III) este 6.
Există și compuși în care cobaltul este în grad de oxidare zero. De exemplu Co2(CO)8, există sub formă
de două forme conformere, între care se stabilește un echilibru în soluție:

Oxizii. Oxidul CoO de culoare verde-cenuşie şi NiO de culoare verde se obţin prin calcinarea carbonaţilor
metalelor în absenta aerului. Ei sînt solubili în acizi.
Oxizii metalelor cu gradul de oxidare +3 (Co2O3 de culoare brună-închisă şi Ni2O3 de culoare neagră-
cenuşie) se obţin prin descompunerea termică a nitraţilor:
4E(NO3)2 = 2E2O3 + O2 + 8NO2
La interacţiunea cu acizii ei se comportă ca oxidanţi puternici şi formează săruri, în care metalele au
gradul de oxidare +2:
E2O3 + 6HCl = 2ECl2 + Cl2 + 3H2O
La încălzirea oxidului CoO într-un curent de oxigen se formează Co3O4, care are structura spinelilor
(analog cu Fe3O4).
73
 Hidroxizii se separă din soluţiile sărurilor, când se tratează cu ioni hidroxid. Co(OH)2 are culoare albastră,
care cu timpul devine roză (această formă este stabilă). Ni(OH)2 este de culoare verde.
Proprietăţile reducătoare ale oxizilor şi hidroxizilor fierului, cobaltului şi nichelului cu gradul de oxidare
+2 se intensifică în direcţia de la nichel spre fier, iar proprietăţile oxidante ale compuşilor derivaţi de la
gradul de oxidare +3 se intensifică în direcţie inversă.
Co(OH)2 se oxidează lent în aer, formînd Co(OH)3 de culoare brună:
4Co(OH)2 + O2 + 2H2O = 4Co(OH)3
Co(OH)2 poate fi oxidat cu peroxid de hidrogen:
2Co(OH)2 + H2O2 = 2Co(OH)3
Hidroxidul de nichel este stabil în aer. El poate fi oxidat numai cu oxidanţi puternici, de exemplu, cu
brom într-un mediu alcalin:
2Ni(OH)2 + OBr-+ H2O = 2Ni(OH)3 + Br-
Hidroxizii de cobalt şi de nichel au caracter bazic. Proprietăţile lor amfotere sunt exprimate mai slab decît
la Fe(OH)3. Din soluţii puternic alcaline pot fi separate hidroxosăruri, de exemplu: K3[Co(OH)6].
La dizolvarea hidroxizilor de cobalt(III) şi de nichel(III) în acizi se formează săruri ale cobaltului(II) şi
nichelului(II):
4E(OH)3 + 8H+ = 4E2+ + O2 + 10H2O
Sulfurile CoS şi NiS se obţin sub forma unor precipitate negre la tratarea soluţiilor sărurilor de cobalt şi
de nichel cu sulfura de amoniu. Precipitatele proaspăt obţinute se dizolvă în acizi, dar în prezenţa aerului trec
într-o modificaţie care practic nu se dizolvă în acizii diluaţi.
Halogenurile de cobalt şi de nichel EX2 se obţin la interacţiunea directă dintre metale şi halogeni la cald.
Acestea sînt substanţe foarte higroscopice. Halogenurile anhidre pot fi obţinute prin deshidratarea
cristalohidraţilor într-un curent de halogenuri de hidrogen uscate. Halogenurile de cobalt şi de nichel
formează un număr mare de produse de adiţie (aducţi) cu liganzi ce conţin azot (amoniacul, anilină, piridina
şi derivaţii lor) de tip EX22Lig.
Nitraţii de cobalt şi de nichel E(NO3)26H2O sînt de culoare respectiv roşie şi verde. Se folosesc pentru
colorarea obiectelor de ceramică.
Sulfaţii de cobalt şi de nichel ESO47H2O sunt substanţe cristaline, solubile în apă, izomorfe cu sulfatul
de fier(II) FeSO47H2O.
Din soluţiile sărurilor de cobalt şi nichel la adăugarea ionilor cianură se obţin precipitate de E(CN)2. Ele
se dizolvă într-un exces de cianură, formând ionii complecşi [Co(CN)6]4- şi [Ni(CN)4]2-:
Co(CN)2 + 4CN- = [Co(CN)6]4-
Ni(CN)2 + 2CN- = [Ni(CN)4]2-
S-au obţinut tiocianaţii acestor metale E(SCN)2nH2O. Cu tiocianaţii metalelor alcaline şi de amoniu, în
dependenţă de condiţii, ei formează combinaţii complexe M2I[E(SCN)4] şi Me4I[E(SCN)6]. Această reacţie se
foloseşte pentru identificarea cobaltului (tiociananatul complex albastru este extras cu un amestec de eter şi
alcool izoamilic).
La trecerea amoniacului prin soluţiile sărurilor de cobalt se obţin amoniacaţi, de exemplu, [E(NH 3)6]SO4.
În apa aceşti complecşi se distrug.
Combinaţiile complexe de cobalt(II) au stabilitate redusă, oxidându-se uşor chiar cu oxigenul din aer, la
compuşi complecşi corespunzători cobaltului(III) :
2[Co(NH3)6]Cl2 + 2NH4Cl + l/2O2 → 2[Co(NH3)5Cl]Cl2 + H2O + 4NH3
Sărurile cobaltului(II) au în soluţie culoare roşietică cu o nuanţă violetă. Aceeaşi culoare au şi
cristalohidraţii sărurilor, care în realitate sunt săruri complexe. Sărurile anhidre sunt albastre. Dacă vom scrie
cu o soluţie diluată de sare de cobalt (cerneală simpatică), care reprezintă cationul complex [Co(H2O)6]2+,
atunci scrisul este aproape invizibil, dar devine albastru, când hârtia se încălzeşte şi sarea se deshidratează.
Același efect se obține și când se tratează o sare de cobalt(II), de exemplu [Co(H2O)6]Cl2 cu excces de
acid clorhidric. În acest caz are lor substitutia moleculelor de apă cu ioi clorură, în caltate de liganzi:
[Co(H2O)6]Cl2 + 2HCl = H2[CoCl4] + 6H2O
roz albastru
74
 Soluţiile sărurilor de cobalt se folosesc pentru spălarea silicagelului, utilizat în diferite aparate pentru
uscarea aerului, cu scopul de a determina gradul de umiditate al silicagelului. Soluţiile apoase ale sărurilor de
nichel şi cristalohidraţii sărurilor simple au culoare verde-gălbuie.
Pentru identificarea analitică a nichelului se foloseşte pe larg formarea cu dimetilglioxima (reactivul
Ciugaev) a unui complex intern de culoare roşie-aprinsă dimetilglioximatul de nichel:

O ramură importantă a întrebuinţării compuşilor nichelului este utilizarea oxidului de nichel(III) în

acumulatoarele cu alcalii - fier-nichel şi cadmiu-nichel. Sărurile de nichel se folosesc ca electroliţi la
nichelarea galvanică. Afară de aceasta, unii compuşi ai cobaltului şi nichelului se folosesc la producerea
sticlei colorate, a ceramicii şi a emailului.

75