Carbonul 

atomic este o specie chimică cu o durată de viață foarte scurtă, de aceea carbonul, ca și

element, se stabilizează prin intermediul unor structuri multi-atomice, cu diferite configurații
moleculare, numite alotropi sau forme alotrope. Cele mai cunoscute trei forme alotrope ale
carbonului sunt grafitul, diamantul și carbonul amorf. Deși în trecut erau considerate forme
exotice, fulerenele sunt în prezent sintetizate în mod comun și utilizate în cercetare; din această
clasă fac parte buckminsterfullerenele,[16][33] nanotuburile de carbon,[34], carbon nanobuds („nano-
muguri”)[35] și nanofibrele de carbon.[36][37] Alți câțiva alotropi au fost descoperiți, precum lonsdaleitul,
[38]
 carbonul sticlos,[18] nanospuma de carbon[39] și carbonul acetilenic liniar, numit și carbină.[40]
Din 2009, grafenele par a fi cele mai dure sau puternice materiale testate vreodată.[41] Procedeul de
separare al grafenei din grafit necesită o viitoare dezvoltare tehnologică, pentru a fi potrivit economic
pentru procedee industriale.[42] Dacă cercetările vor fi de succes, grafenele ar putea fi utilizate pentru
eventuala construcție a unui lift spațial. De asemenea, o altă utilizare a lor ar putea fi cea de
rezervor pentru hidrogen în automobilele care au motoare pe bază de hidrogen.[43]

Un eșantion de dimensiuni mari de carbon sticlos.

Forma amorfă a carbonului reprezintă o aranjare a atomilor de carbon într-o stare non-cristalină,
neregulată, asemănătoare sticlei, care nu este susținută de o macrostructură cristalină. Are aspectul
unei pudre și este constituentul primar al unor substanțe precum: mangalul, funinginea și cărbunele
activ. În condiții normale de presiune, carbonul ia forma grafitului, în a cărui structură sunt întâlniți
atomi legați între ei prin trei legături, cu o geometrie trigonală, într-un plan compus din
nuclee hexagonale fuzionate, asemănătoare ca formă cu nucleele aromatice.[44] Rețeaua atomică
rezultată este bidimensională, iar straturile sunt atașate unul deasupra celuilalt prin
intermediul forțelor van der Waals slabe. Această structură îi conferă grafitului proprietățile sale de a
fi foarte moale și de a cliva ușor (adică straturile bidimensionale se pot despica paralel cu rețeaua
structurii). Datorită delocalizării unuia dintre electronii externi la fiecare atom din structură, ceea ce
duce la formarea unui nor electronic de tip π, grafitul conduce electricitatea, dar doar în planul
fiecărui strat legat covalent. Ca și rezultat, conductivitatea electrică a carbonului va fi mai mică decât
cea a majorității metalelor. Delocalizarea electronilor este de asemenea și motivul pentru stabilitatea
energetică a grafitului, în comparație cu diamantul, la temperatura camerei.
Unii dintre alotopii carbonului:
a) diamant; b) grafit; c) lonsdaleit;
d–f) fulerenele (C60, C540, C70);
g) carbon amorf; h) nanotub de carbon.

La presiuni foarte mari, carbonul trece în forma sa alotropică mult mai compactă, diamantul, care are
o densitate aproximativ de două ori mai mare decât grafitul. În cazul acestui alotrop, fiecare atom se
leagă de alți patru atomi de carbon, ceea ce induce orientarea tetraedrică a legăturilor, formându-se
astfel o rețea tridimensională de nuclee atomice cu șase membri. Diamantul are structura cristalină
cubică, aceeași cu a siliciului și germaniului, iar datorită puterii legăturilor carbon-carbon, este cea
mai dură substanță întâlnită în natură, având maximul pe scara de duritate Mohs. Deși se spune în
popor că „diamantele sunt veșnice”, acestea sunt instabile termodinamic în condiții normale și se
transformă astfel în grafit.[4] Datorită unei energii de activare mari, tranziția spre starea de grafit este
atât de înceată la temperaturi normale, încât nu poate fi observată. Sub unele condiții, carbonul
cristalizează hexagonal sub formă de lonsdaleit, în a cărui structură toți atomii sunt legați covalent,
iar proprietățile sale sunt asemănătoare cu cele ale diamantului.[38]
Fulerenele sunt formațiuni cristaline sintetice cu o structură asemănătoare grafitului, dar în locul
hexagonelor avem pentagoane, sau câteodată și heptagoane de atomi de carbon. Atomii care
lipsesc, sau care sunt în plus față de structura specifică grafenului, sunt motivul pentru care straturile
iau forme de sferă, elipsă sau chiar cilindru. Proprietățile fulerenelor nu au fost încă analizate în
totalitate și reprezintă un domeniu de interes pentru cercetare în știința nanomaterialelor. Denumirile
de „fulerenă” și de „buckminsterfulerenă” provin de la numele lui Richard Buckminster Fuller,
savantul care a popularizat conceptul de dom geodezic, care din punct de vedere structural este
similar fulerenelor. Buckminsterfulerenele au molecule relativ mari, formate în totalitate din atomi de
carbon legați trigonal, cu formă de sferoid. Cel mai simplu exemplu este fulerena C60, cu formă
de minge de fotbal).[16] Nanotuburile de carbon sunt similare din punct de vedere structural cu
fulerenele, exceptând faptul că fiecare atom este legat trigonal în cadrul unui strat curbat, care
formează un cilindru gol la interior.[33][34] Un alotrop nou, carbon nanobuds („nano-muguri”), a fost
descoperit în 2007 și este un material hibrid între buckminsterfulenere și nanotuburile de carbon
(fulerenele sunt legate covalent de partea externă a unui nanotub), care combină proprietățile
ambilor alotropi într-o singură structură.[35]

Proprietăți chimice[modificare | modificare sursă]

Structura chimică a acidului melitic, în care se observă în centru, prezervată, fosta unitate hexagonală a
grafitului

Grafitul este mult mai reactiv decât diamantul, în condiții standard, în ciuda faptului că este mai stabil
din punct de vedere termodinamic. Însă acesta este alcătuit dintr-un sistem pi-delocalizat, cu atomii
de carbon hibridizați sp2, ceea ce induce o anumită vulnerabilitate. De exemplu, grafitul poate fi
oxidat de acidul azotic concentrat la încălzire (acid azotic fumans), cu obținerea acidului melitic,
C6(CO2H)6, un acid hexacarboxilic în a cărui structură sunt păstrate unitățile hexagonale ale
grafitului.[45][46]
Compușii de carbon reprezintă baza vieții pe Pământ și ciclul carbon - azot produce o parte din
energia radiată de Soare și de alte stele. Deși formează o varietate extraordinară de compuși,
majoritatea formelor de carbon sunt destul de nereactive în condiții normale. În condiții standard de
temperatură și presiune, carbonul este rezistent la acțiunea agenților oxidanți, cu excepția oxidanților
puternici. Carbonul nu reacționează cu acidul sulfuric, acidul clorhidric, clorul sau metalele alcaline.

Reacția cu nemetale și oxizi nemetalici[modificare | modificare sursă]

La temperaturi ridicate, carbonul reacționează cu oxigenul formând oxizii de carbon. Monoxidul de
carbon se obține prin combinarea carbonului cu o cantitate insuficientă de oxigen, sau prin
efectuarea reacției la o temperatură înaltă, la care dioxidul de carbon nu este stabil:[47]
C(s) + O2(g) → 2 CO(g)
Carbonul reacționează cu sulful pentru a obține sulfură de carbon:
C(s) + S(s) → CS2(l)
O reacție specifică este reacția de formare a gazului de apă, prin care se suflă aburi (apă în
stare gazoasă) printr-un strat de cărbune incandescent, formându-se amestecul de oxizi de
carbon și hidrogen gazos:[47]
C(s) + H2O(g) → CO(g) + H2(g)
Reacția cu metale și oxizi metalici[modificare | modificare sursă]
Carbonul preia oxigenul din oxizii metalici, cu obținerea metalului elementar.
Această reacție exotermă este folosită în industria fierului și oțelului pentru obținerea
fierului și în vederea controlării conținutului de carbon din oțel:
Fe
3O
4 + 4 C(s) → 3 Fe(s) + 4 CO(g)

Carbonul se combină cu unele metale și oxizi metalice la temperaturi înalte cu

formare de carburi metalice. Un exemplu este carbura de wolfram, un compus
utilizat pe larg ca și abraziv și pentru fabricarea unor unelte de tăiat.
Carbura de calciu, numită și carbid, un alt exemplu de carbură importantă din punct
de vedere industrial, se obține la nivel industrial prin reducerea varului nestins
(oxidul de calciu) cu cărbune de lemn sau cocs, la o temperatură de 2500°C:[48]
CaO + 3 C → CaC2 + CO