Chimia Materialelor

Carbonul şi combinaţiile lui

Caracterizare generală

-configuraţie electronică 1s2 2s2p2,

-numărul de oxidare IV;
-are proprietăţi de nemetal tipic (XC = 2,4)
-legăturile chimice din combinaţii sunt exclusiv covalente; nu există ioni
C4+; s-au pus în evidenţă însă ionul C4- în unele carburi metalice
-carbonul diferă mult de celelalte element, mai ales prin proprietatea
specială de “concatenare”, legături C-C extrem de stabile; lanţuri
/structuri bi- sau tridimensionale, în compuşi macromoleculari;

-legătura C-H de asemenea este foarte stabilă: C (X=2,4), H (X=2,5);

combinaţiile carbonului cu hidrogenul, numite hidrocarburi, “chimia
organică”.

- hibridizare: atomul de carbon poate da trei tipuri de hibridizare:

* sp3 cu orientare tetraedrică, (unghiuri de 109,50), în combinaţii cu
legături simple (σ);

* sp2 cu orientare plană triunghiulară (1200), în combinaţii cu legături

duble (σ+π);

*sp cu orientare liniară (1800) în combinaţii cu legături triple (σ+2π).

- stabilitatea foarte mare a legăturilor covalente simple, duble sau triple
rezultate se explică prin ocuparea completă a orbitalelor atomului de
carbon cu electroni şi lipsei orbitalelor d vacante

-oxizii C sunt, la temperatura ordinară, gaze (legătura C-O, în schimb,

este mai slabă decât a omologului său superior Si)

- energiile de legătură inter-elementare sunt prezentate în tabelul de mai

jos
Legătura Energia de legătură Observaţii
kJ·mol-1
C–C 348 Formează catene (lanţuri) foarte lungi
C–O 343 În oxizi şi carbonaţi
C–H 413 În hidrocarburi, lanţuri foarte lungi
C – Cl 328 -
C – Si 301 Foarte stabilă

Stare naturală
- carbonul se găseşte în cantitate redusă în scoarţa terestră – doar
0,087% de masă; este însă un element de bază în constituţia regnului
vegetal şi animal; în scoarţa terestră propriu-zisă carbonul se găseşte
sub formă de carbon liber – diamant sau grafit – dar şi sub formă de
zăcăminte de cărbuni.
Cărbunii naturali se clasifică după conţinutul de carbon în mai
multe tipuri:

*Antracitul este un cărbune superior având cel mai ridicat conţinut de

carbon; este de culoare neagră, cu luciu metalic; se utilizează ca
reducător în industria metalurgică şi la fabricarea electrozilor
industriali;
*Huila este tot un cărbune superior cu conţinut destul de ridicat de
carbon, cu aspect unsuros; se utilizează la fabricarea cocsului sau
direct ca şi combustibil;
*Cărbunele brun, cu conţinut mai redus de carbon, este combustibilul
principal în termocentrale;
 *Lignitul este o varietate de cărbune brun, de calitate inferioară şi
umiditate ridicată; se poate utiliza de asemenea ca şi combustibil.

*Turba este un cărbune inferior, care ia naştere din plante, cu

perioadă scurtă de carbonizare; are aspect buretos şi conţine o mare
cantitate de umiditate, fiind un combustibil inferior.

Cărbunii artificiali se obţin industrial cu scopul ameliorării

cărbunilor naturali. Principalii cărbuni folosiţi sunt:

*Cocsul, se obţine prin distilarea uscată a cărbunilor (huilă sau

cărbune brun) în absenţa aerului şi se utilizează mai ales ca şi
combustibil şi reducător în metalurgie.

*Mangalul, numit şi cărbune de lemn, se obţine prin distilarea uscată a

lemnului şi este un combustibil inferior.
 *Negrul de fum, se obţine prin arderea incompletă a gudroanelor,
motorinei sau gazului metan (1000oC in absenta aerului). Se prezintă
sub forma unei pulberi foarte fine de cărbune şi are utilizări
importante la fabricarea anvelopelor şi a cernelii tipografice.

* Cărbunele activ – se obţine prin piroliza controlată a materialelor

organice in absenta aerului, urmata de o procesare ulterioara. Este o
pulbere foarte fină, cu suprafaţă specifică foarte mare (~2000 m2/g) şi se
utilizează ca material absorbant, de exemplu pentru eliminarea unor
poluanţi organici din ape, gaze toxice din aer, masti de gaz, a unor
impurităţi din amestecuri de reacţie, filtrarea apei din acvarii, etc.
*Fibrele de carbon (sau grafit) – se obţin prin piroliza controlată a
fibrelor din asfalturi sau a unor fibre sintetice. Se încorporează în
mase plastice sau alte materiale, formând materiale compozite cu
rezistenţă ridicată care au importante utilizări, în industria
aeronautică sau la fabricarea unor bunuri de larg consum (rachete de
tenis, schiuri etc). Structura fibrelor de carbon seamănă cu a grafitului,
dar în loc de straturi sunt panglici paralele cu axa fibrei, în care
legăturile sunt foarte puternice ceea ce le conferă o rezistenţă ridicată
la tracţiune

Carbonul se mai găseşte şi sub formă de combinaţii, mai ales săruri ale
acidului carbonic numite carbonaţi. Cei mai importanţi sunt: CaCO3,
calcarul, component de bază a rocilor calcaroase, CaCO3.MgCO3 –
dolomita, MgCO3 – magnezita, FeCO3 – siderita şi CO2 - dioxidul de
carbon – care se găseşte şi în compoziţia unor ape minerale naturale.
 Cantităţi importante de compuşi ai carbonului, mai ales sub formă de
hidrocarburi, se găsesc în ţiţei şi gaze naturale.

-Forme alotropice

* Diamantul, este cristalizat în sistemul cubic (cub cu feţe centrate,

cfc). Atomul de carbon este hibridizat sp3 - tetraedric, structura
diamantului fiind alcătuită dintr-o reţea tridimensională de tetraedre în
care carbonul este legat covalent. Această legătură este extrem de
puternică, ceea ce conferă diamantului proprietăţi fizice şi chimice
speciale. Este incolor şi transparent şi are cea mai mare duritate
cunoscută, fiind etalon de duritate în scara Mohs (duritatea 10). Astfel,
diamantul se poate şlefui numai cu pulberea sa, sau cu B4C care are
duritate comparabilă cu a diamantului. Diamantele şlefuite au o mare
valoare şi se utilizează ca pietre preţioase. Masa diamantelor (şi implicit
valoarea lor, care însă depinde şi de modul de şlefuire) se exprimă sub
formă de carate: 1 carat = 0,205 grame. Diamantul sublimează la 4273oC.
Are o rezistenţă chimică foarte mare, practic nu este atacat de nici un
reactiv chimic. În afară de utilizarea diamantelor şlefuite ca pietre
preţioase, diamantele de dimensiuni mici se utilizează ca materiale
abrazive, la confecţionarea sculelor de foraj pentru roci foarte dure,
insertate (înglobate) în aliaje dure cu carbură de wolfram.

* Grafitul, a doua stare alotropică a carbonului, se deosebeşte foarte

mult de diamant. Are structură stratificată, formata din straturi
hexagonale în care atomul de carbon este hibridizat sp2, iar între straturi
distanţele sunt mult mai mari datorită forţelor van der Waals. Aceasta
este forma termodinamic stabilă la temperatura ordinară. Există şi o
altă modificaţie a grafitului, nestabilă, cu structură rombică. Grafitul
are culoare neagră cu luciu de oţel, este moale (duritatea 1, ca şi talcul),
clivează, este unsuros la pipăit şi lasă urmă pe hârtie. Este bun
conducător de căldură şi de electricitate. Conductibilitatea sa este de tip
metalic în plane şi de tip semiconductor în direcţie perpendiculară pe
plane. La presiune normală, nu se topeşte prin încălzire ci sublimează.
Din punct de vedere chimic are reactivitate scăzută.
 * Fullerenele sunt o varietate de carbon (descoperită in 1985)
formată din molecule - C60 cu structură covalentă, constituită din
hexagoane şi pentagoane care închid o suprafaţă asemănătoare unei
mingi de fotbal. Din acest motiv au fost numite şi “football-ene”. Au fost
identificate în funingine, din care se şi pot obţine. O proprietate
interesantă a fulerenelor este faptul că pot fi dopate cu atomi de metale
alcaline (Na, K) şi în acest caz capătă proprietăţi supraconductoare, la
temperaturi foarte scăzute (sub temperatura azotului lichid). Se crede că
descoperirea structurii fullerenelor constituie pentru chimie un succes
cu implicaţii similare descoperirii structurii benzenului (Kékulé).
Compuşii grafitului. Grafitul reacţionează cu metalele alcaline (M)
la ~3000C formând bronzuri de grafit, lamelare sau interstiţiale, cu
compoziţie variabilă. Compusul C8K este bun conducător de electricitate,
având rezistenţă mai mică decât grafitul. Prin încălzire se obţin
bronzuri cu mai mulţi atomi de carbon:
 C8M →C24M → C36M → C48M → C60M

Culoarea lor variază de la albastru oţel – albastru – negru.

Grafitul reacţionează şi cu halogenii, unele halogenuri metalice

(FeCl3, CuBr2, AlCl3, etc.), sau cu unii oxizi (CrO3, MoO3, SO3, N2O5),
formând aşa numiţii compuşi de “intercalare”, de exemplu C6FeCl3.
Aceştia au o conductibilitate de ~ 10 ori mai mare decât a grafitului.

În prezenţa oxidanţilor puternici ca: HNO3 conc., HClO4, KMnO4,

grafitul formează oxid de grafit, nestoechiometric, de culoare galben pal,
nestabil.

În prezenţa F2 sau HF la ~4500C, se formează fluorura de grafit,

CFn (n: 0,7 – 0,98), de culoare neagră până la gri-argintiu. Aceasta este
un bun izolator electric şi este foarte stabilă din punct de vedere chimic.
Obţinere

Carbonul se poate obţine sub mai multe forme:

Cocsul metalurgic se produce în mari cantităţi prin carbonizarea

cărbunilor la temperatură ridicată, în absenţa aerului. Distilarea
cărbunilor este o sursă importantă de substanţe organice.

Negrul de fum se obţine în mari cantităţi prin arderea incompletă a

hidrocarburilor din gaze naturale sau petrol. Cea mai mare parte se
utilizează în industria cauciucului şi a cernelurilor.

Grafitul se extrage din minele de grafit natural şi se separă majoritatea

impurităţilor (cuarţ, mică, silicaţi) prin flotaţie. Apoi se purifică prin
încălzire cu HCl şi HF pentru eliminarea urmelor de siliciu sub formă
de SiF4.
Mari cantităţi de grafit se produc astăzi şi pe cale sintetică:

3C + SiO2 2500°C
SiC + 2CO C (grafit) + Si (g) + ···

Grafitul are importante utilizări: la fabricarea electrozilor, la

elaborarea oţelurilor şi topirea metalelor, la confecţionarea creuzetelor,
a creioanelor, a cernelurilor, ca lubrifiant, perii în motoarele electrice,
ca moderator în reactoare nucleare.

Se pot obţine şi diamante sintetice prin două metode mai cunoscute:

* din grafit, la temperaturi şi presiuni ridicate (la t>18000C şi p~

105atm), procedeu foarte costisitor;

* prin piroliza metanului, la presiune scăzută şi depunerea atomilor

de carbon pe o suprafaţă fierbinte. În acest caz se formează un film de
diamant, constituit din cristale microscopice de diamant amestecate cu
grafit
Proprietăţi fizice şi chimice

-carbonul are o reactivitate destul de scăzută; diamantul are o stabilitate

chimică foarte mare, nefiind atacat de nici un element sau reactiv
chimic; grafitul este ceva mai reactiv: reacţionează cu acidul azotic
fierbinte şi cu un amestec de acid fluorhidric - acid azotic, formând oxid
de grafit.

-carbonul, la temperaturi ridicate, reacţionează practic cu toate

elementele; grafitul reacţionează cu fluorul la 500˚C formând fluorura
de grafit (CF)n. C nu este atacat de apă şi de acizi diluaţi. Carbonul nu
este atacat de alcalii.
 CO2
CF4 O2 CH4
H2
F2
S H2+N2
CS2 C HCN
Al M
Si
Carburi
Al4C3
SiC
Combinaţii

Oxidul de carbon – CO – se formează prin arderea incompletă a

carbonului în deficit de oxigen. Structura moleculei de CO se poate
reprezenta prin formula :C≡O:, cu o legătură σ şi două π, dintre care
una donor-acceptor, perechea de electroni provenind numai de la
oxigen. În felul acesta ambii atomi şi-au realizat octetul. Această
configuraţie cu triplă-legătură corespunde şi distanţei interatomice
determinate experimental.

Oxidul de carbon se obţine în următoarele procese industriale;

- Gazul de generator obţinut prin insuflare de aer peste cocs

incandescent, când au loc următoarele reacţii:

C + 1/2O2 = CO la 900°C
 CO2 + C 2CO

Reacţia de descompunere a CO2 este exotermă:

CO2 CO + 1/2O2

- Gazul de apă, prin trecerea vaporilor de apă peste cărbune înroşit:

C + H2O vap. = CO + H2

- Gazul de sinteză:

CO2 + 2H2 (exces) = CO + H2 + H2O

Oxidul de carbon este un gaz incolor, inodor, foarte toxic, deoarece

formează cu hemoglobina din sânge o combinaţie numită carboxi-
hemoglobina, astfel încât hematiile nu mai pot prelua oxigenul pentru a-l
transporta la ţesuturi. La temperatura obişnuită, CO este puţin reactiv.
În schimb, la temperaturi ridicate devine reactiv, fiind unul dintre cei
mai importanţi reducători.

Câteva reacţii importante, pentru tehnică, ale oxidului de carbon:

• reducător în procesul de elaborare a fontei în furnalul înalt:

3CO + Fe2O3 = 2 Fe + 3CO2

• sinteza hidrocarburilor saturate (fabricarea benzinelor sintetice prin

procedeul Fischer-Tropsch, la presiune şi temperatură ridicată în
prezenţă de catalizatori :

nCO + (2n+1)H2 = CnH2n+2 + nH2O

• sinteza alcoolului metilic:

 CO + 2H2 200°
100 atm
CH3OH

• reacţia cu unele metale tranziţionale (mai ales din grupele 16, 17, 18)
cu formarea de carbonili metalici (care conţin legături dπ – pπ) ca de
exemplu: Fe(CO)5, Ni(CO)4, Co(CO)9, Cr(CO)6, Mo(CO)6, W(CO)6
etc. Carbonilii metalici sunt substanţe lichide sau solide, toxice. Au
importante aplicaţii practice: în metalurgie, pentru obţinerea
metalelor în stare foarte pură (Ni), separarea unor metale din
amestecuri, sudarea unor piese metalice, acoperiri metalice (oglinzi
de Ni), obţinerea unor catalizatori (de Fe, Ni etc), antidetonanţi în
benzine în loc de tetraetil Pb, agenţi reducători, pigmenţi, etc.

Dioxidul de carbon – CO2 – se formează prin arderea

cărbunilor în exces de aer:

C + O2 = CO2 ∆H = -393,5 kJ·mol-1

Alte reacţii în care se formează CO2 sunt:

* arderea substanţelor organice, de exemplu metanul:

CH4 + 2O2 = CO2 + 2H2O

* oxidarea CO :

CO + 1/2O2 = CO2

* descompunerea termică a carbonaţilor şi hidrogenocarbonaţilor:

CaCO3(s) → CaO(s) + CO2(g)

2HCO3-(aq) → CO32-(aq) + CO2(g) + H2O(l)

* reacţia carbonaţilor cu acizi:

 CaCO3(s) + 2H+(aq) = Ca2+(aq) + CO2(g) + H2O(l)

* în procesul de fermentaţie alcoolică:

C6H12O6(aq) → 2C2H5OH(l) + 2CO2(g)

* din procesul de respiraţie a plantelor:

{C6H12O6}n + 9nO2 → 6nCO2 + 6nH2O

CO2 este un gaz incolor, inodor, care se lichefiază uşor la

temperatura obişnuită şi presiunea de 57 atm. Prin destindere bruscă,
CO2 lichid formează "zăpada carbonică", utilizată mult în frigotehnică,
dar şi în extinctoare împotriva incendiilor.

Structural, molecula de CO2 este liniară, iar în aceasta C este hibridizat

sp: O=C=O, cu planele celor două legaturi π perpendiculare.
De asemenea, CO2 este anhidrida acidului carbonic:

CO2 + H2O H2CO3

Acidul carbonic - H2CO3 - este un acid slab care ionizează în

două trepte, fiind cunoscut doar în soluţie. Formează două feluri de
săruri: carbonaţi neutri, M2ICO3 şi carbonaţi acizi sau
hidrogenocarbonaţi MIHCO3 (numiţi în trecut şi bicarbonaţi). Acidul
carbonic este uşor de deplasat din săruri chiar de către acizii slabi cum
este acidul acetic, care produc efervescenţă datorită degajării de CO2:

CaCO3 +2 HCl = CaCl2 + CO2 + H2O

Sărurile acidului carbonic ce numesc carbonaţi şi se formează prin

reacţia CO2 cu bazele. În prima etapă ia naştere un hidrogenocarbonat:

CO2 + NaOH = NaHCO3

 CO2 + 2NaOH = Na2CO3 + H2O

Carbonaţii. Unii carbonaţi se găsesc în natură:

CaCO3 – calcarul sau piatra de var; MgCO3 – magnezita, CaCO3 ·

MgCO3 – dolomita; FeCO3 – siderita etc.

Calcarul se foloseşte în industria materialelor de construcţii, la

fabricarea varului (CaO), a cimentului, în industria materialelor
ceramice etc.

Carbonatul de sodiu, Na2CO3, se mai numeşte "sodă de rufe" şi are

importante aplicaţii practice şi industriale.

Carbonaţii bazici de cupru sunt minerale semipreţioase: CuCO3 ·

Cu(OH)2, malachit (verde) respectiv 2CuCO3 · Cu(OH)2 - azurită
(albastre).
 Acidul cianhidric, HCN, este o combinaţie importantă a
carbonului cu azotul şi hidrogenul. Este un acid slab, extrem de toxic. Se
obţine industrial printr-o reacţie în fază gazoasă între metan şi amoniac,
la 1200˚˚C, în prezenţă de catalizator mai ales prin două procedee:

Procedeul Degussa CH4 + NH3 = HCN + 3H2 (catalizator Pt)

Procedeul Andrussow CH4 + NH3 + 3O2 = HCN + 6H2O (catalizator

Pt/Rh)

Se mai poate obţine şi din cianuri, cu acizi:

2NaCN + H2SO4 = 2HCN + Na2SO4

HCN are un punct de fierbere anormal de ridicat (26˚˚C) datorită

legăturilor de hidrogen. Este unul dintre cei mai slabi acizi cunoscuţi.
Sărurile sale se numesc cianuri şi au o mare importanţă practică, în ciuda
toxicităţii foarte ridicate.

Cea mai utilizată este cianura de sodiu, NaCN. Până prin 1965, NaCN
s-a obţinut prin procedeul Castner, la temperaturi ridicate, din amina de
sodiu:

Na + NH3 → NaNH2 + 1/2H2

NaNH2+ C → NaCN + H2

După sinteza industrială a acidului cianhidric, NaCN se obţine din

HCN, prin neutralizare.

Acidul cianhidric are importante utilizări industriale. O mare parte

se foloseşte la fabricarea polimetacrilatului de metil (plexiglas). Se mai
utilizează la fabricarea NaCN şi a (ClCN)3, a diferitelor cianuri complexe.
Cianurile se utilizează în extracţia metalelor preţioase (Au şi Ag), precum
şi la acoperiri metalice (cu Au, Ag, Cu, Zn, Cd).
 Halogenurile carbonului. CF4 (tetrafluormetanul) este
foarte puţin reactiv. Dintre compuşii fluoruraţi, cel mai important este
C2F4 – tetrafluoretilena – care polimerizează sub presiune formând (C2F4)n
politetrafluoretilena Teflon® care este un solid plastic, unsuros la atingere,
bun izolator electric, inert chimic şi rezistente termic până la 400o C, cu
un coeficient de frecare foarte scăzut. Toţi aceşti polimeri au importante
aplicaţii practice, mai ales ca straturi de acoperire rezistente termic ( de
exemplu la vase de menaj).

La mase moleculare mai mici, aceste fluorocarburi sunt buni

lubrifianţi, solvenţi şi izolatori.

CCl4 – tetraclorura de carbon – se utilizează mult ca solvent şi la

fabricarea freonilor şi în stingerea incediilor.
 Halogenurile carbonului nu hidrolizează în condiţii normale, dar
CCl4 în vapori supraîncălziţi poate hidroliza cu formare de fosgen:

CCl4 + H2O = COCl2 + 2HCl

Fosgenul este un gaz foarte toxic, care a fost utilizat ca gaz de luptă în
primul război mondial. Astăzi se utilizează pentru fabricarea
poliuretanilor (răşini sintetice).

Freonii sunt clorofluorocarbonii micşti (prescurtat CFC): CFCl3,

CF2Cl2 şi CF3Cl. Aceştia sunt nereactivi, netoxici şi au largi utilizări ca
fluide de răcire şi în aerosoli. Deşi nu sunt toxici ca atare, au acţiune
poluantă în mediu, fiind unul dintre cele mai importante gaze de seră. Ele
pătrund în atmosfera superioară unde suferă o reacţie fotolitică, cu
formare de atomi liberi de clor, care reacţionează cu ozonul, într-o reacţie
în lanţ. Aceste recţii au ca rezultat micşorarea stratului de ozon, cu
implicaţiile negative bine cunoscute asupra Planetei noastre.
 Carburile sunt compuşi ai carbonului cu metalele care prezintă o
mare varietate de structură şi proprietăţi, în funcţie de natura metalului
component.

Carburile se pot clasifica în două categorii:

1. Carburi saline sunt cele formate cu elementele grupelor 1 şi 2, şi

Al. La rândul lor, acestea pot fi incluse în trei categorii:
- compuşi de intercalare ai grafitului ( de exemplu KC8);
- carburi sau acetilide – conţin anionul C22- - care se formează cu
metalele alcaline, alcalino-teroase şi cu lantanidele. Acestea prin
hidroliză formează acetilenă. Se pot prepara din metal cu cărbune sau
acetilenă precum şi din oxid metalic cu cărbune, la temperaturi ridicate:

Ca(l) + 2C(s) >2000°C CaC2(s)

2Na(am)1 + C2H2(g) = Na2C2(s) + H2(g)

 CaO(l) + 3C(s) = CaC2(s) + CO(g)

Reacţia de hidroliză dă naştere la acetilenă:

CaC2(s) + 2H2O(l) = C2H2(g) + Ca(OH)2(s)

carbid

Aceasta este o reacţie mult folosită în practică în lămpile cu acetilenă.

Carburile de cupru (Cu2C2) şi argint (Ag2C2) – acetiliuri – nu

hidrolizează cu apa, dar în prezenţa acizilor diluaţi pun în libertate
acetilenă.
Excepţii din această categorie fac carburile de Be şi Al, Be2C şi
Al4C3, care formal conţin ionul C4-. In realitate studiile structurale au
dovedit că atomii de carbon se găsesc sub altă formă. Aceste carburi
prin hidroliză formează metan.

Be2C(s) + 4H2O(l) = CH4(g) + 2Be(OH)2(s)

 Carbura de calciu este utilizată în cantităţi mari şi pentru obţinerea
cianamidei de calciu CaCN2, din care se fabrică uree şi răşini melaminice,
de mare importanţă practică.

2. Carburi covalente. Cele mai importante din această clasă sunt

carbura de siliciu (numită tehnic carborund), SiC şi carbura de bor, B4C.
Acestea sunt substanţe foarte dure, greu fuzibile şi cu mare stabilitate
chimică.

Carbura de siliciu se obţine industrial din SiO2 şi cocs, în cuptoare

electrice:

SiO2 + 3C = SiC + 2CO

SiC în stare pură are structură tridimensională asemănătoare cu a

diamantului, ceea ce explică duritatea ei deosebită (9,5 pe scara Mohs).
Este de culoare galben pal până la incolor. Poate avea şi culoare cenuşie
închis, neagră sau verde închis, datorită urmelor de Fe sau a altor
impurităţi.

Are utilizări importante: ca rezistenţe electrice în cuptoare, sub

formă de bare (silită), ca material abraziv (pietre de polizor, şmirghel
etc).

B4C este cea mai dură combinaţie cunoscută (zgârie diamantul) şi se

foloseşte pentru şlefuirea acestuia. Se fabrică în cantităţi mari, fiind
folosită ca material abraziv şi ca strat protector pentru radiaţii.

3. Carburi metalice numite uneori (impropriu) carburi interstiţiale,

au aspect metalic şi structură identică cu a metalului. Atomii de carbon
difuzează în golurile reţelei metalice, fără a modifica reţeaua, doar
distanţele interatomice sunt uşor mărite. Carbonul stabilizează reţeaua
cristalină mărind duritatea. În majoritatea cazurilor carburile
interstiţiale sunt nestoechiometrice, conduc curentul electric (V2C,
Mn5C2, V4C3 etc). Pot conţine legături M-C care sunt foarte puternice,
ceea ce le conferă proprietăţi deosebite, cu importante aplicaţii în
tehnică. La temperaturi apropiate de 0 K pot deveni supraconductori.
Din această categorie, între cele mai importante sunt carburile metalelor
tranziţionale de Ti, Zr, Hf, Nb, Ta, Mo, W care au toate puncte de topire
foarte ridicate (sunt refractare), durităţi foarte mari şi o mare inerţie
chimică. Carbura de wolfram – WC – una dintre cele mai dure
substanţe cunoscute, este utilizată în elaborarea sculelor tăietoare şi a
sculelor de foraj, în confecţionarea aparaturii de înaltă presiune (de
exemplu pentru producerea diamantelor sintetice).

TiC se utilizează pentru obţinerea unor materiale extradure, la

confecţionarea lămpilor cu arc voltaic, ca material abraziv şi ca
dezoxidant la elaborarea oţelurilor. Aliajele dure şi extradure pe bază de
TiC se folosesc în construcţia avioanelor supersonice. ZrC se
întrebuinţează ca material de iradiere în lămpile cu incandescenţă şi în
construcţia de termoelemente, alături de alte carburi (Ti, Nb, Ta).

Amestecul de ZrC şi WC înlocuieşte diamantul la tăierea sticlei.

HfC este moderator de neutroni în tehnica nucleară.
 4. Carburi de tipul cementitei (Fe3C), formează Fe, Co, Ni, Mn şi Cr.
Structura lor este intermediară între carburile ionice şi interstiţiale. Au
unele proprietăţi ale carburilor interstiţiale: sunt nestoechiometrice, şi
conduc curentul electric. Se deosebesc de acestea prin faptul că sunt
descompuse de apă şi acizi, cu formare de metan (CH4) şi hidrogen şi
alte hidrocarburi.

Cementita – Fe3C – este un component important în structura

oţelurilor.