Carbon

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Carbonul (din latină: carbo, „cărbune”) este un element
chimic cu simbolul C și numărul atomic 6. El este găsit Carbon
în natură sub formă de praf și pentru a obține diamante
poate fi ușor șlefuit. Este un element nemetalic
tetravalent, ceea ce înseamnă că poate forma legături
covalente prin punerea în comun a patru electroni. În
natură sunt răspândiți trei izotopi, 12C și 13C fiind
stabili, iar 14C este un izotop radioactiv cu un timp de
înjumătățire de aproximativ 5.730 de ani.[1] Carbonul
este unul dintre puținele elemente cunoscute din Grafitul (stânga) și diamantul (dreapta), doi
dintre cei mai cunoscuți alotropi ai carbonului
antichitate.[2]

Mineralul este exploatat în Turcia, Pantenonisima, Liniile spectrale ale carbonului

Suedia, Groenlanda, Uganda, Pletonia, Cehia, Ucraina Bor ← Carbon → Azot
și India în mine și cariere de exploatare la zi a grafitului, — C
6
în total 600.000 tone pe an. De asemenea, carbonul a C
fost găsit de Thomas Edison în zonele alpine din
Si
Ucraina, la peste 3000 de metri, singurul loc cu climat
rece din lume în care există carbon. Thomas Edison a Tabelul complet • Tabelul extins
primit Trofeul Chimistului pentru descoperire, iar Informații generale
carbonul a fost numit și Elementul lui Thomas Edison. Nume, Simbol, Număr Carbon, C, 6
Serie chimică nemetale
Carbonul este al 15-lea cel mai abundent element din Grupă, Perioadă, Bloc 14, 2, p
Densitate 2267 kg/m³
scoarța terestră, și al patrulea cel mai răspândit element
Culoare negru
din univers după masă, primele fiind hidrogenul, heliul
Număr CAS 7440-44-0
și oxigenul. Răspândirea naturală mare a carbonului,
Proprietăți atomice
diversitatea specifică a compușilor săi organici și Masă atomică 12,0107 u
abilitatea sa unică de a forma polimeri la temperaturi Rază atomică 70 (67) pm
terestre i-au permis carbonului să fie elementul chimic Rază de covalență 77 pm
comun al lumii vii. Este al doilea cel mai abundent Rază van der Waals 150 pm
element din corpul uman, după oxigen, reprezentând Configurație electronică [He] 2s2 2p2
aproximativ 18,5% în procente de masă.[3] Electroni pe nivelul de 2, 4
energie
Atomii de carbon se pot lega între ei în diferite moduri, Număr de oxidare -4, 0, +2, +4
formând alotropii carbonului. Cele mai cunoscute Oxid acid slab
Structură cristalină hexagonală
exemple de alotropi sunt grafitul, diamantul și
Proprietăți fizice
fulerenele.[4] Proprietățile fizice ale carbonului variază
Fază ordinară solid
mult în funcție de aceste forme alotropice. De exemplu,
Punct de topire 3500 °C; 3773 K
grafitul este negru, moale și opac, în timp ce diamantul 4826,9 °C;
Punct de fierbere
este transparent și extrem de dur (mai exact, cel mai dur 5100 K
material natural cunoscut). Grafitul este un bun Energie de fuziune n/a kJ/mol
conductor electric, în timp ce diamantul are o Energie de evaporare 355,8 kJ/mol
conductivitate electrică scăzută. În condiții normale de Volum molar 5,29×10-6
temperatură și presiune, diamantul, nanotuburile de m³/kmol
Presiune de vapori ?
carbon și grafenul sunt materialele cu cea mai mare
Viteza sunetului 18.350 m/s la 20
stabilitate termodinamică cunoscută. În aceste condiții, °C
toți alotropii carbonului sunt materiale solide, grafitul Informații diverse
fiind cel mai stabil termodinamic. Sunt puțin reactivi, de Electronegativitate (Pauling) 2,55
aceea au nevoie de temperatură ridicată chiar și pentru a Căldură specifică 710 J/(kg·K)
reacționa cu oxigenul. Conductivitate electrică 61×103 S/m
Conductivitate termică 129 W/(m·K)
Cel mai întâlnit număr de oxidare al carbonul este +4 și Prima energie de ionizare 1086,5 kJ/mol
se regăsește în compușii anorganici, în timp ce +2 se A 2-a energie de ionizare 2352,6 kJ/mol
regăsește în monoxidul de carbon și în complecșii A 3-a energie de ionizare 4620,5 kJ/mol
carbonilici ai metalelor tranziționale. Cele mai mari A 4-a energie de ionizare 6222,7 kJ/mol
surse naturale de carbon anorganic sunt calcarul, A 5-a energie de ionizare 37.831,1 kJ/mol
dolomitul și dioxidul de carbon, iar majoritatea A 6-a energie de ionizare 47.277,0 kJ/mol
Cei mai stabili izotopi
carbonului se găsește în materiile organice, în depozitele
Ed
de cărbune, turbă, petrol și clatrați de metan. Carbonul Simbol AN T1/2 MD PD
MeV
formează un număr mare de compuși chimici, mai mulți
12C 98,9% stabil cu 6 neutroni
decât orice alt elemente, existând aproximativ zece
13C 1,1% stabil cu 7 neutroni
milioane de compuși descriși până în prezent,[5] acest
14C sintetic 5730 ani β- 0,156 14N
număr fiind mic în comparație cu numărul teoretic de
Unitățile SI și condiții de temperatură și presiune
compuși posibili pe care carbonul îi poate forma. Din
normale dacă nu s-a specificat altfel.
acest motiv, carbonul a fost numit și „regele
Modifică text (https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title
elementelor”.[6] =Carbon&action=edit&section=0)

Cuprins
Istoric
Etimologie
Structură atomică
Proprietăți fizice
Forme alotropice
Proprietăți chimice
Reacția cu nemetale și oxizi nemetalici
Reacția cu metale și oxizi metalici
Izotopi
Compuși
Compuși organici
Compuși anorganici
Compuși organometalici
În natură
Formarea în stele
Răspândire
Rol biologic
 Circuitul carbonului
Obținere
Preparare în laborator
Producția la scară industrială
Grafitul
Diamantul
Cărbunii
Aplicații
Diamante
Măsuri de protecție
Vezi și
Referințe
Bibliografie
Legături externe

Istoric
Carbonul a fost descoperit încă din Preistorie și a fost cunoscut în
forma sa alotropică de cărbune încă din cele mai îndepărtate
timpuri, anume la începutul civilizațiilor umane. O altă formă a
sa, diamantul, a fost cel mai probabil cunoscut începând cu anii
2500 î.Hr. în China, în timp ce cărbunele era fabricat în perioada
romană prin aceeași metodă folosită și în prezent, anume prin
șlefuire cu ajutorul unei pensule cu raze ultraviolete care distruge
stratul de apărare al carbonului clasic.[7][8][9]

În 1722, René-Antoine Ferchault de Réaumur a demonstrat că

fierul putea fi transformat în oțel prin absorbția unei anumite
substanțe, iar ulterior s-a înțeles că aceasta era de fapt
Portretul lui Antoine Lavoisier în carbonul.[10] În 1772, Antoine Lavoisier a arătat că diamantele
tinerețe
reprezintă o formă rară de carbon; acesta a ars bucăți de cărbune
și de diamant și a ajuns la concluzia că niciuna dintre ele nu a
eliminat apă (deci nu conțineau hidrogen), însă ambele au eliminat aceeași cantitate de dioxid de carbon
per gram. În 1779,[11] Carl Wilhelm Scheele a demonstrat că grafitul, despre care se credea că este o
formă de plumb, era de fapt identic din punct de vedere chimic cu cărbunele, dar cu o mică cantitate de
fier, întrucât prin tratarea cu un amestec de acid azotic se obținea dioxid de carbon.[12] În 1786, savanții
francezi Claude Louis Berthollet, Gaspard Monge și C. A. Vandermonde au confirmat faptul că grafitul
era în majoritate alcătuit din carbon, oxidându-l cu oxigen prin aceeași metodă folosită mai devreme de
Lavoisier pentru diamant.[13] De asemenea, în urma arderii a rămas un reziduu de fier, despre care
savanții au crezut că era necesar pentru structura grafitului. În lucrarea publicată, aceștia au propus
numele de carbon (latină carbonum) pentru elementul constituent al grafitului, care elimina gazul de
dioxid de carbon prin încălzire. Ulterior, Antoine Lavoisier a introdus carbonul în lista de elemente
chimice în cartea sa din 1789.[14]
O formă alotropică relativ nouă a carbonului, fulerenele, a fost descoperită mai recent, în 1985[15], și
include forme nanostructurale precum Buckminsterfullerenele și nanotuburile de carbon.[16] Savanții care
au descoperit fulerenele, Robert Curl, Harold Kroto și Richard Smalley, au primit Premiul Nobel pentru
Chimie în anul 1996.[17] Rezultatele au dus treptat la mărirea interesului legat de noile forme ale
carbonului, iar recent au fost descoperiți alotropi „exotici”, precum carbonul sticlos sau grafenele.[18]

Etimologie
Denumirea de carbon provine din termenul francez charbone, care, la rândul său, provine din latinescul
carbo, care înseamnă cărbune.[19] O adaptare interesantă pentru denumirea elementului este întâlnită în
limba germană, daneză și olandeză, unde Kohlenstoff, kulstof și koolstof înseamnă, literal, „substanță de
cărbune”.

Structură atomică
Carbonul este cel de-al șaselea element chimic din Sistemul periodic
al elementelor, și are în forma sa fundamentală următoarea
configurație electronică: 1s22s22p2. Se poate remarca faptul că cei
patru electroni din stratul 2 sunt electronii de valență ai elementului.
Razele covalente ale carbonului sunt de obicei considerate a fi
77,2 pm (C–C), 66,7 pm (C=C) și respectiv 60,3 pm (C≡C), deși
acestea pot varia în funcție de numărul de coordinare și de atomul de
care se leagă carbonul. În general, raza covalentă decrește cu
scăderea numărului de coordinare și cu creșterea ordinului de
legătură.[20]

Prin apartenența sa la perioada a doua, carbonul este singurul Structura atomică a carbonului
2
element din grupa a 14-a care este capabil să fie hibridizat sp și sp,
dând naștere la legături duble (sigma-pi) și la legături triple (sigma-2pi), spre deosebire de restul
elementelor din grupă. În combinațiile carbonului cu numărul de coordinare 4, cei patru orbitali din
configurația fundamentală hibridizează, formând patru orbitali echivalenți sp3.[21]

Carbonul formează aproape în totalitate patru legături chimice cu alți atomi, în special în compușii
organici, conferindu-i geometria specifică tetraedrică,[22] totuși au fost întâlnite excepții. În 2016, a fost
confirmat faptul că hexametilbenzenul conține un atom de carbon ce formează șase legături, față de
numărul obișnuit de patru.[23]

Proprietăți fizice
Printre formele alotropice diferite ale carbonului se numără una dintre cele mai moi substanțe cunoscute,
anume grafitul, și cea mai dură substanță întâlnită în natură, anume diamantul. Carbonul este un element
remarcabil din mai multe motive, unul dintre acesta fiind capacitatea deosebită de a forma legături
chimice cu alți atomi mici, incluzând atomii de carbon, iar mărimea sa îl face capabil de a forma legături
covalente multiple cu atomi multivalenți. Datorită acestor proprietăți, carbonul poate forma aproape zece
milioane de compuși chimici diferiți, majoritatea compușilor care există.[5] De asemenea, carbonul are
 cel mai mare punct de sublimare dintre toate elementele.
La presiunea atmosferică, nu are niciun punct de topire, iar
punctul triplu este la 10,8 ± 0,2 MPa și 4.600 ± 300 K
(~4,330 °C),[24][25] așadar sublimează la aproximativ
3.900 K.[26][27]

Carbonul sublimează într-un arc de carbon ce are o

temperatură de aproximativ 5.530 °C. Astfel, el rămâne
solid la temperaturi mai înalte decât cele mai mari puncte
de topire ale metalelor, precum wolframul sau reniul,
indiferent de forma sa alotropică. Deși are din punct de
Diagrama de fază teoretică a carbonului
vedere termodinamic o tendință de oxidare, carbonul
rezistă la oxidare mai bine decât elemente precum fierul
sau cuprul, care sunt agenți reducători mai slabi la
temperatura camerei.

Valorile pentru primele patru energii de ionizare ale carbonului, 1086,5 kJ/mol, 2352,6 kJ/mol,
4620,5 kJ/mol și 6222,7 kJ/mol, sunt cu mult mai mari decât în cazul celorlalte elemente mai grele din
grupa a 14-a. Electronegativitatea carbonului este 2,5, cu mult mai mare decât a elementelor mai grele
din aceeași grupă, a căror electronegativitate variază între 1,8 și 1,9, dar destul de apropiată de cea a
nemetalelor vecine și de a unor metale tranziționale din perioadele 5 și 6.

Cele mai reprezentative proprietăți fizice extreme ale formelor alotropice ale carbonului au fost aranjate
în tabelul de mai jos:

Grafitul este unul dintre cele mai moi materiale
cunoscute.
Grafitul este un lubrifiant foarte bun, fiind un
superlubrifiant.[29]
Grafitul este un conductor al electricității.[30]
Unele forme de grafit sunt utilizate ca și izolator termic,
dar unele sunt conductori termici buni.
Grafitul este opac.
Grafitul cristalizează în sistemul hexagonal.[32]
Carbonul amorf este complet izotrop.
Diamantul nanocristalin sintetic este cel mai dur material
cunoscut.[28]
Diamantul este unul dintre cele mai bune abrazive.
Diamantul este un izolator electric excelent.[31]
Diamantul este cel mai bun conductor termic întâlnit în
natură.
Diamantul este puternic transparent.
Diamantul cristalizează în sistemul cubic.
Nanotuburile de carbon sunt printre cele mai anizotrope
materiale cunoscute.

Forme alotropice
Articol principal: Alotropii carbonului.
Carbonul atomic este o specie chimică cu o durată de viață foarte scurtă, de aceea carbonul, ca și
element, se stabilizează prin intermediul unor structuri multi-atomice, cu diferite configurații moleculare,
numite alotropi sau forme alotrope. Cele mai cunoscute trei forme alotrope ale carbonului sunt grafitul,
diamantul și carbonul amorf. Deși în trecut erau considerate forme exotice, fulerenele sunt în prezent
sintetizate în mod comun și utilizate în cercetare; din această clasă fac parte
buckminsterfullerenele,[16][33] nanotuburile de carbon,[34], carbon nanobuds („nano-muguri”)[35] și
nanofibrele de carbon.[36][37] Alți câțiva alotropi au fost descoperiți, precum lonsdaleitul,[38] carbonul
sticlos,[18] nanospuma de carbon[39] și carbonul acetilenic liniar, numit și carbină.[40]
Din 2009, grafenele par a fi cele mai dure sau puternice materiale testate vreodată.[41] Procedeul de
separare al grafenei din grafit necesită o viitoare dezvoltare tehnologică, pentru a fi potrivit economic
pentru procedee industriale.[42] Dacă cercetările vor fi de succes, grafenele ar putea fi utilizate pentru
eventuala construcție a unui lift spațial. De asemenea, o altă utilizare a lor ar putea fi cea de rezervor
pentru hidrogen în automobilele care au motoare pe bază de hidrogen.[43]

Forma amorfă a carbonului reprezintă o aranjare a atomilor de

carbon într-o stare non-cristalină, neregulată, asemănătoare
sticlei, care nu este susținută de o macrostructură cristalină. Are
aspectul unei pudre și este constituentul primar al unor substanțe
precum: mangalul, funinginea și cărbunele activ. În condiții
normale de presiune, carbonul ia forma grafitului, în a cărui
structură sunt întâlniți atomi legați între ei prin trei legături, cu o
geometrie trigonală, într-un plan compus din nuclee hexagonale
fuzionate, asemănătoare ca formă cu nucleele aromatice.[44]
Un eșantion de dimensiuni mari de Rețeaua atomică rezultată este bidimensională, iar straturile sunt
carbon sticlos. atașate unul deasupra celuilalt prin intermediul forțelor van der
Waals slabe. Această structură îi conferă grafitului proprietățile
sale de a fi foarte moale și de a cliva ușor (adică straturile
bidimensionale se pot despica paralel cu rețeaua structurii). Datorită delocalizării unuia dintre electronii
externi la fiecare atom din structură, ceea ce duce la formarea unui nor electronic de tip π, grafitul
conduce electricitatea, dar doar în planul fiecărui strat legat covalent. Ca și rezultat, conductivitatea
electrică a carbonului va fi mai mică decât cea a majorității metalelor. Delocalizarea electronilor este de
asemenea și motivul pentru stabilitatea energetică a grafitului, în comparație cu diamantul, la temperatura
camerei.

La presiuni foarte mari, carbonul trece în forma sa

alotropică mult mai compactă, diamantul, care are o
densitate aproximativ de două ori mai mare decât
grafitul. În cazul acestui alotrop, fiecare atom se
leagă de alți patru atomi de carbon, ceea ce induce
orientarea tetraedrică a legăturilor, formându-se
astfel o rețea tridimensională de nuclee atomice cu
șase membri. Diamantul are structura cristalină
cubică, aceeași cu a siliciului și germaniului, iar
datorită puterii legăturilor carbon-carbon, este cea
mai dură substanță întâlnită în natură, având
maximul pe scara de duritate Mohs. Deși se spune în
popor că „diamantele sunt veșnice”, acestea sunt
instabile termodinamic în condiții normale și se
transformă astfel în grafit.[4] Datorită unei energii de
activare mari, tranziția spre starea de grafit este atât
de înceată la temperaturi normale, încât nu poate fi Unii dintre alotopii carbonului:
observată. Sub unele condiții, carbonul cristalizează a) diamant; b) grafit; c) lonsdaleit;
d–f) fulerenele (C60, C540, C70);
hexagonal sub formă de lonsdaleit, în a cărui
g) carbon amorf; h) nanotub de carbon.
structură toți atomii sunt legați covalent, iar proprietățile sale sunt asemănătoare cu cele ale
diamantului.[38]

Fulerenele sunt formațiuni cristaline sintetice cu o structură asemănătoare grafitului, dar în locul
hexagonelor avem pentagoane, sau câteodată și heptagoane de atomi de carbon. Atomii care lipsesc, sau
care sunt în plus față de structura specifică grafenului, sunt motivul pentru care straturile iau forme de
sferă, elipsă sau chiar cilindru. Proprietățile fulerenelor nu au fost încă analizate în totalitate și reprezintă
un domeniu de interes pentru cercetare în știința nanomaterialelor. Denumirile de „fulerenă” și de
„buckminsterfulerenă” provin de la numele lui Richard Buckminster Fuller, savantul care a popularizat
conceptul de dom geodezic, care din punct de vedere structural este similar fulerenelor.
Buckminsterfulerenele au molecule relativ mari, formate în totalitate din atomi de carbon legați trigonal,
cu formă de sferoid. Cel mai simplu exemplu este fulerena C60, cu formă de minge de fotbal).[16]
Nanotuburile de carbon sunt similare din punct de vedere structural cu fulerenele, exceptând faptul că
fiecare atom este legat trigonal în cadrul unui strat curbat, care formează un cilindru gol la interior.[33][34]
Un alotrop nou, carbon nanobuds („nano-muguri”), a fost descoperit în 2007 și este un material hibrid
între buckminsterfulenere și nanotuburile de carbon (fulerenele sunt legate covalent de partea externă a
unui nanotub), care combină proprietățile ambilor alotropi într-o singură structură.[35]

Proprietăți chimice
Grafitul este mult mai reactiv decât diamantul, în condiții
standard, în ciuda faptului că este mai stabil din punct de vedere
termodinamic. Însă acesta este alcătuit dintr-un sistem pi-
delocalizat, cu atomii de carbon hibridizați sp2, ceea ce induce o
anumită vulnerabilitate. De exemplu, grafitul poate fi oxidat de
acidul azotic concentrat la încălzire (acid azotic fumans), cu
obținerea acidului melitic, C6(CO2H)6, un acid hexacarboxilic în
a cărui structură sunt păstrate unitățile hexagonale ale
grafitului.[45][46]

Compușii de carbon reprezintă baza vieții pe Pământ și ciclul Structura chimică a acidului melitic,
în care se observă în centru,
carbon-azot produce o parte din energia radiată de Soare și de alte
prezervată, fosta unitate hexagonală
stele. Deși formează o varietate extraordinară de compuși, a grafitului
majoritatea formelor de carbon sunt destul de nereactive în
condiții normale. În condiții standard de temperatură și presiune,
carbonul este rezistent la acțiunea agenților oxidanți, cu excepția oxidanților puternici. Carbonul nu
reacționează cu acidul sulfuric, acidul clorhidric, clorul sau metalele alcaline.

Reacția cu nemetale și oxizi nemetalici

La temperaturi ridicate, carbonul reacționează cu oxigenul formând oxizii de carbon. Monoxidul de
carbon se obține prin combinarea carbonului cu o cantitate insuficientă de oxigen, sau prin efectuarea
reacției la o temperatură înaltă, la care dioxidul de carbon nu este stabil:[47]

C(s) + O2(g) → 2 CO(g)

Carbonul reacționează cu sulful cu obținerea de sulfură de carbon:

 C(s) + S(s) → CS2(l)

O reacție specifică este reacția de formare a gazului de apă, prin care se suflă aburi (apă în stare gazoasă)
printr-un strat de cărbune incandescent, formându-se amestecul de oxizi de carbon și hidrogen gazos:[47]

C(s) + H2O(g) → CO(g) + H2(g)

Reacția cu metale și oxizi metalici

Carbonul preia oxigenul din oxizii metalici, cu obținerea metalului elementar. Această reacție exotermă
este folosită în industria fierului și oțelului pentru obținerea fierului și în vederea controlării conținutului
de carbon din oțel:

Fe3O4 + 4 C(s) → 3 Fe(s) + 4 CO(g)

Carbonul se combină cu unele metale și oxizi metalice la temperaturi înalte cu formare de carburi
metalice. Un exemplu este carbura de wolfram, un compus utilizat pe larg ca și abraziv și pentru
fabricarea unor unelte de tăiat.

Carbura de calciu, numită și carbid, un alt exemplu de carbură importantă din punct de vedere industrial,
se obține la nivel industrial prin reducerea varului nestins (oxidul de calciu) cu cărbune de lemn sau cocs,
la o temperatură de 2500°C:[48]

CaO + 3 C → CaC2 + CO

Izotopi
Articol principal: Izotopii carbonului.
Izotopii carbonului sunt acele nuclee atomice care conțin șase protoni plus un
anumit număr de neutroni (care variază de la 2 la 16). Carbonul are doi izotopi
naturali stabili.[1] Izotopul carbon-12 (12C) reprezintă 98,93% din totalitatea
carbonului de pe Pământ, iar izotopul carbon-13 (13C) reprezintă restul de 1,07%.[1]
Concentrația de 12C este chiar mai mare în materialele biologice, întrucât în cadrul
reacțiilor biochimice acest izotop are prioritate față de 13C.[49] În 1961, Uniunea
Internațională de Chimie Pură și Aplicată (IUPAC) a adoptat izotopul carbon-12 ca
Izotopul 12C fiind baza pentru masele atomice.[50] Experimentele de identificare a carbonului
este cel mai prin rezonanță magnetică nucleară (RMN) se realizează cu ajutorul izotopului13C.
răspândit
Carbon-14 sau radiocarbonul (14C) este un radioizotop întâlnit în natură, care se
formează în atmosfera superioară (partea inferioară a stratosferei și cea superioară a troposferei) în urma
interacției dintre atomii de azot și radiațiile cosmice.[51] Pe Pământ, este întâlnit în cantități extrem de
mici, aproximativ o parte la un trilion (0,0000000001%), fiind în majoritate prins în atmosferă și în
depozitele de suprafață, în special în turbă și în alte materiale organice.[52] Acest izotop este instabil și se
dezintegrează prin emisie β−. Datorită perioadei de înjumătățire relativ scurte, de aproximativ 5730 ani,
14C este absent în rocile antice. Cantitatea de izotop 14C din atmosferă și din organismele vii este

oarecum constantă, dar scade în corpurile acestora după moarte. Acest principiu este folosit pentru
datarea cu radiocarbon, o metodă inventată în 1949 și folosită pentru determinarea vârstei unor materiale
pe bază de carbon, cu condiția ca aceasta să nu depășească aproximativ 40.000 ani.[53][54]
Există aproximativ 15 izotopi cunoscuți ai carbonului, iar cel cu cea mai scurtă durată de viață este 8C,
care se dezintegrează prin emisie de protoni și dezintegrare alfa, și are un timp de înjumătățire de
1,98739x10−21 secunde.[55] Izotopul 19C prezintă proprietăți interesante, în sensul că raza sa este cu mult
mai mare decât s-a prezis pentru situația în care nucleul său atomic ar fi o sferă cu densitate constantă.[56]

Compuși
Carbonul este elementul capabil să formeze cel mai mare număr de compuși: aproximativ zece milioane
de compuși posibili. Întrucât chimia organică este adesea denumită „chimia carbonului”, deoarece
aceasta studiază majoritatea compușilor carbonului (în combinație cu hidrogenul și alte elemente), sunt
puțini compuși așa-zis anorganici ai carbonului, precum: oxizii de carbon, carbonații, cianurile, cianații,
tiocianații, fulminații, precum și acizii corespunzători. De asemenea, mai sunt luate în considerare și
carburile.

Compuși organici
Articole principale: Compus organic și chimie organică.

Formula structurală a
metanului, cel mai simplu
compus organic posibil.

Carbonul are capacitatea de a forma lanțuri sau

catene foarte lungi prin legături carbon-carbon.
Această proprietate se numește concatenare, și este
restrânsă doar la câteva elemente (în afară de carbon,
siliciul, borul și azotul). Legăturile carbon-carbon
sunt destul de puternice și anormal de stabile.
Corelație între ciclul carbonului și formarea
Această caracteristică este importantă deoarece compușilor organici. În plante, dioxidul de carbon
permite carbonului să formeze un număr extrem de care se formează prin fixarea carbonului se poate
mare de compuși; de fapt, există mai mulți compuși lega cu apa prin fotosinteză (cu verde) pentru
chimici care conțin carbon decât toți compușii obținerea de compuși organici, care pot apoi pot fi
celorlalte elemente chimice la un loc. [57][58] convertiți atât de plante, cât și de animale.

Cea mai simplă formă de moleculă organică este hidrocarbura - o familie mare de molecule organice care
sunt alcătuite din atomi de hidrogen legați de un lanț de atomi de carbon. Lungimea catenei, catenele
laterale (ramificațiile) și grupele funcționale influențează proprietățile moleculelor organice. Cea mai
simplă hidrocarbură și, respectiv, cel mai simplu compus organic este metanul.
După natura atomilor din compuși, există două clase majore de compuși organici: hidrocarburile,
compuși formați prin saturarea cu hidrogen a catenelor saturate sau nesaturate de carbon și compușii
organici cu funcțiuni, o categorie care conține extrem de multe clase de substanțe importante din punct de
vedere industrial și biologic, după cum se poate vedea în continuare. Compușii cu funcțiuni simple,
monovalente sunt compușii hidroxilici (alcoolii, enolii, fenolii), nitroderivații, derivații halogenați și
aminele, compușii cu funcțiuni divalente sunt compușii carbonilici (aldehidele și cetonele), iar compușii
cu funcțiuni trivalente sunt acizii carboxilici. De asemenea, există și derivați ai acestor categorii, precum
esterii, anhidridele acide, amidele și biomoleculele (proteinele, polizaharidele, lipidele și acizii nucleici),
toate acestea având ca element de bază carbonul.[59][60]

Carbonul este răspândit în toate viețuitoare și formele de viață, reprezentând elementul central al chimiei
organice. Când se unește cu hidrogenul, se obțin forme variate de hidrocarburi importante din punct de
vedere industrial, fiind agenți frigorifici, lubrifianți, solvenți și ca precursori în procesele de fabricație ale
materialelor plastice, produselor petrochimice și a combustibililor fosil.

Când se combină cu hidrogenul și oxigenul, carbonul poate forma o mare varietate de categorii de
compuși importanți din punct de vedere biologic, printre care se numără zaharidele, chitinele, alcoolii,
grăsimile, esterii aromatici, carotenoizii și terpenele. Cu azotul formează alcaloizi, iar prin adăugarea de
sulf se obțin antibioticele, aminoacizii și cauciucurile. Prin adăugarea de fosfor la aceste elemente, se
obțin acizii nucleici, ADN-ul și ARN-ul, esențiali pentru codificarea informației genetice specifice
fiecărei viețuitoare. De asemenea, ATP-ul (adenozintrifosfatul) este cea mai importantă moleculă de
transfer și de stocare a energiei din celulele vii.

Compuși anorganici
Articol principal: Compus anorganic.
În categoria compușilor anorganici ai carbonului intră acei
compuși care sunt asociați cu mineralele și nu conțin hidrogen
sau fluor, însă această definiție lasă deschise anumite interpretări.
Printre cei mai simpli compuși anorganici ai carbonului se
numără oxizii de carbon. Cel mai cunoscut și important oxid al
carbonului este dioxidul de carbon (CO2). Este un component
minor al atmosferei Pământului, un compus volatil produs și
Formula structurală a acidului folosit de toate ființele vii, și care era principalul component al
carbonic, acidul mineral slab al paleoatmosferei.[61] Dizolvat în apă formează urme de acid
carbonului care formează ionul carbonic (H2CO3), dar ca majoritatea compușilor cu mai mulți
carbonat
atomi de oxigen la un singur carbon, acesta este instabil.[62]
Totuși, prin acest intermediar, sunt produși ioni carbonat, structuri
stabilizate prin rezonanță. Unele minerale importante sunt carbonați, precum calcitul și azuritul.
Disulfura de carbon (CS2) are o structură similară.[45]

Celălalt oxid comun al carbonului este monoxidul de carbon (CO), compus ce se formează prin
combustia incompletă a carbonului și este un gaz incolor și inodor. Fiecare moleculă conține o legătură
triplă, care este foarte puțin polară, rezultând tendința de a se atașa permanent de moleculele de
hemoglobină, înlocuind oxigenul și formând carboxihemoglobina. Se poate concluziona astfel că gazul
este foarte toxic.[63][64] Ionul cianură (CN-), are o structură similară și se comportă ca un ion halogenură.
De exemplu, poate forma cianogenul ((CN)2, zis și dician), cu o structură similară halogenurilor
diatomice. Printre ceilalți oxizi mai puțin comuni se numără suboxidul de carbon (C3O2),[65] monoxidul
de dicarbon, instabil (C2O),[66][67] trioxidul de carbon (CO3),[68][69] ciclopentanpentona (C5O5),[70]
ciclohexanhexona (C6O6),[70] și anhidrida melitică (C12O9).

Cu metalele reactive, precum wolframul, carbonul formează fie carburi metalice (C-), fie acetiluri
metalice (C22-). De asemenea, formează aliaje cu puncte de topire foarte înalte. Acești anioni sunt astfel
asociați cu metanul și acetilena, ambii fiind acizi foarte slabi. Cu o electronegativitate de 2,5,[71] carbonul
are o preferință de a forma legături covalente. Unele carburi au matrice covalente, de exemplu carbura de
siliciu sau carborundul (SiC), fiind asemănătoare cu diamantul. Totuși, chiar și cele mai polare și saline
carburi nu sunt complet ionice.[72]

Compuși organometalici
Articol principal: Chimie organometalică.
Prin definiție, compușii organometalici conțin cel puțin o legătură de tipul carbon-metal. Există o
varietate largă de astfel de compuși, iar printre principalele clase se numără: compuși simpli alchil-metal
(de exemplu, tetraetilplumbul), compuși η2-alchene (de exemplu, sarea lui Zeise) și compuși η3-alil (de
exemplu, dimerul clorurii de alilpaladiu); metalocenele sunt acei compuși care conțin liganzi de tip
ciclopentadienil (de exemplu, ferocenul). Există mulți carbonilici metalici (de exemplu, tetracabonilul de
nichel).

Deși se credea că carbonul formează exclusiv patru legături, a fost recent descoperit un compus complex
organometalic ce conține un atom de carbon hexacoordinat, cu geometrie octaedrică. Cationul acestui
compus este [(Ph3PAu)6C]2+, cu denumirea hexakis(trifenilfosfanaurio)metan. Se crede că acest fenomen
este cauzat de aurofilicitatea pentru liganzii de aur.[73]

În natură

Formarea în stele
Carbonul nu a fost creat în timpul Big Bang-ului, deoarece are nevoie de producerea unei coliziuni triple
de particule alfa (nuclee de heliu). Universul s-a extins inițial și apoi s-a răcit prea repede pentru ca acest
lucru să fie posibil. Oricum, este produs în interiorul stelelor în ramura orizontală, unde un nucleu de
heliu este transformat în carbon prin procesul triplu-alfa. A fost de asemenea creat în stări multi-atomice.

Răspândire
Carbonul este al patrulea cel mai abundent element din univers după masă, situat în top după hidrogen,
heliu și oxigen. Este răspândit în Soare, stele, comete și în atmosfera majorității planetelor.[74] Unii
meteoriți conțin diamante microscopice, care s-au format în perioada în care sistemul solar era încă un
disc protoplanetar.[75] De asemenea, este posibil ca diamantele microscopice să se fi putut forma datorită
presiunii intense și a temperaturilor extrem de ridicate din timpul impacturilor dintre meteoriți.[76]

În 2014, NASA a anunțat publicarea unei baze de date (http://www.astrochem.org/pahdb/) folosită pentru
urmărirea hidrocarburilor aromatice policiclice (HAP) din univers. Mai mult de 20% din carbonul din
univers poate fi asociat cu aceste HAP, care sunt compuși complecși ai carbonului și hidrogenului, fără
oxigen.[77] Acești compuși sunt notabili fiindcă este luată în considerare ipoteza că HAP au avut un rol în
abiogeneză și în apariția vieții. Se pare că HAP s-au format la
câteva miliarde de ani după Big Bang, fiind foarte răspândite în
univers și asociate cu apariția stelelor și cu exoplanetele.[74]

S-a estimat că partea solidă a Pământului conține aproximativ

730 ppm (părți per milion) carbon, cu aproximativ 2000 ppm în
nucleu și 120 ppm în manta și în scoarța terestră.[78] Din moment
ce masa Pământului este aproximativ 5972 × 1024 kg, asta
implică faptul că ar conține aproximativ 4360 milioane de
Minereu de grafit. Moneda este
gigatone de carbon.
inclusă pentru comparație.

În combinație cu oxigenul, mai exact în dioxidul de carbon,

carbonul este răspândit în atmosfera terestră (aproximativ
810 gigatone de carbon) și dizolvat în toate elementele
hidrologice (aproximativ 36.000 gigatone de carbon).
Aproximativ 1.900 gigatone de carbon sunt prezente și în
biosferă. De asemenea, și hidrocarburile (precum cărbunele,
petrolul și gazele naturale) conțin carbon. Rezervele de cărbune
sunt de aproximativ 900 gigatone, iar resursele probabil 18,000
Gt.[79] Rezervele petroliere sunt de aproximativ 150 gigatone.
Sursele descoperite de gaze naturale sunt de aproximativ Cristal de diamant, neprelucrat.
175 1012 metri cubi (conținând aproximativ 105 gigatone de
carbon), dar studiile au estimat alți 900 1012 metri cubi de
depozite neconvenționale, precum de gaz de șist, care ar
reprezenta aproximativ 540 gigatone de carbon.[80]

Carbonul este de asemenea întâlnit în hidrații de metan din

regiunile polare și de pe fundul mărilor. Valorile estimate pentru
carbonul din acești compuși este de 500 până la 2500 Gt,[81] sau
chiar 3.000 Gt.[82]
Hartă ce reprezintă concentrația de
În trecut, cantitatea de hidrocarburi la nivel mondial era mult mai carbon anorganic dizolvat la
mare. Conform unor surse, în perioada dintre anii 1751 și 2008 suprafața mărilor și oceanelor, în anii
1990, de la GLODAP
aproximativ 347 de gigatone de carbon au fost eliberate în
atmosferă sub formă de dioxid de carbon, prin arderea
combustibililor fosili.[83] Alte surse estimează totalul la 879 Gt, iar cantitatea care face referire la gazele
ajunse în atmosferă, oceane și pe pământ (precum în turbării) ajunge la 2.000 Gt.[84]

Carbonul este un constituent a cantității extrem de mare de roci cu conținut de carbonat (aproximativ
12% în procente de masă , printre care se numără: calcarul, dolomitele și marmura. Cărbunele este foarte
bogat în carbon (de exemplu, antracitul conține 92–98% carbon)[85] și este cea mai mare sursă
comercială de carbon mineral, măsurând 4.000 gigatone și reprezentând 80% din totalul combustibililor
fosili.[86]

În ceea ce privește alotropii carbonului, grafitul este întâlnit în cantități mari în Statele Unite (în
majoritate în New York și Texas), Rusia, Mexic, Groenlanda și India. Diamantele naturale sunt întâlnite
în roca numită kimberlit, din vulcani. Majoritatea depozitelor de diamante sunt răspândite în Africa, în
special în Africa de Sud, Namibia, Botswana, Republica Congo și Sierra Leone. De asemenea, au fost
întâlnite depozite de diamante și în Arkansas, Canada, zona arctică rusă, Brazilia și Australia de nord și
de vest. În prezent, diamantele mai sunt extrase de pe fundul oceanului în zona Capului Bunei Speranțe.

Izotopul carbon-14 se formează în straturile superioare ale troposferei și în stratosferă, la altitudini

cuprinse între 9–15 km, în urma unei reacții care este precipitată de radiațiile cosmice.[87] Neutronii
termici sunt produșii care se unesc cu nucleul izotopului azot-14, formând carbon-14 și un proton. Astfel,
1,2 × 1010% din dioxidul de carbon atmosferic conține carbon-14.[20]

Asteroizii cu un conținut bogat de carbon sunt relativ răspândiți în părțile exterioare ale centurii de
asteroizi și ale sistemului solar. Oamenii de știință încă nu au realizat teste pe eșantioane obținute direct
de pe acești asteroizi, însă ei ar putea fi folosiți în viitor pentru mineritul în afara Pământului, o
tehnologie care este încă indisponibilă.[88]

Rol biologic
Carbonul este un element esențial pentru toate
formele de viață cunoscute, fiind un micronutrient.
Fiind atât de răspândit în aproape toți compușii cu
importanță biologică majoră (exceptând sărurile, apa
și restul compușilor bioanorganici), carbonul poate fi
considerat cel mai important element pentru
existența vieții așa cum este ea cunoscută. De la
dioxidul de carbon expirat de animale și utilizat de
plante și până la macromoleculele complexe,
carbonul este elementul de bază, fără de care acești
compuși nu ar exista.
O diagramă a circuitului carbonului în natură.
Circuitul carbonului Numerele scrise în negru indică cantitatea de
carbon care este depus anual în anumite rezerve,
Articol principal: Circuitul carbonului în
în miliarde de tone ("GtC" înseamnă gigatone de
natură.
carbon; cifrele sunt pentru anul 2004). Numerele în
În condițiile naturale de pe Pământ, conversia unui mov indică cantitatea de carbon care părăsește
element într-altul este un fenomen foarte rar întâlnit. rezervele în fiecare an. Sedimentele, după cum
sunt reprezentate în această diagramă, nu includ
De aceea, cantitatea de carbon care se află pe Pământ
cele ≈70 milioane de GtC de roci pe bază de
este efectiv constantă. Astfel, procesele care carbonat și kerogenul.
utilizează carbon trebuie să procure de undeva
elementul, iar apoi să-l depună într-un anumit loc.
Totalitatea acestor schimburi ale carbonului sunt cunoscute sub numele de circuitul carbonului în natură.
De exemplu, plantele fotosintetizatoare extrag dioxidul de carbon din atmosferă (sau din apa de mare) și
îl folosesc pentru a construi biomasă printr-un proces numit fixarea carbonului. O parte din această
biomasă este consumată de către animale ca parte a lanțului trofic, iar o altă cantitate de carbon este
eliminată înapoi în atmosferă prin expirarea dioxidului de carbon de către acestea. Totuși, circuitul
carbonului este mult mai complicat decât atât, deoarece în transportul acestui element sunt implicate și
elementele abiotice. De exemplu, o parte din dioxidul de carbon se dizolvă în oceane, iar dacă bacteriile
nu îl consumă, atunci plantele sau animalele moarte se pot transforma în timp în petrol sau cărbune, care
eliberează carbonul prin ardere.[89][90]
Obținere

Preparare în laborator

Producția la scară industrială

Carbonul este răspândit în natură în stare elementară în cele două forme alotropice: grafitul și diamantul,
fiind deci minat direct din zonele în care aceste minerale se găsesc, deci nu este nevoia neapărată a unor
reacții chimice industriale pentru producerea acestuia. Se mai poate consideră, în anumite circumstanțe,
și cărbunele ca o sursă importantă de carbon, deși procentul este mai mic decât în cazul celor două forme
pure. Totuși, negrul de fum, o varietate tehnică de cărbune negru, sub formă de cenușă, se poate produce
la nivel industrial prin arderea cu aer insuficient a unor gudroane de cărbuni, a unor fracții grele de
petrol, a acetilenei sau a metanului, după cum urmează:[91]

C2H2 + O½ → 2 C + H2O
CH4 + O2 → C + 2H2O

Grafitul
Articol principal: Grafit.
Depozite valoroase de grafit (numit și plombagină) se găsesc în
multe zone ale lumii, însă cele mai importante din punct de
vedere economic se situează în China, India, Brazilia și Coreea
de Nord. Depozitele de grafit sunt de origine metamorfică, fiind Negrul de fum, compus din particule
întâlnite în asociație cu cuarțul, mica sau feldspații în șisturi, mici de cărbune
gnaisul și gresia și calcarul metamorfozat sub formă de lentile sau
filoane în pegmatite, câteodată cu o grosime de un metru sau chiar mai mare. În rocile metamorfice
bogate în surse de carbon, depozitele de grafit s-au format pe măsură ce materialul organic din calcar a
fost alterat de căldură și presiune.[92][93] Depozitele de grafit din Borrowdale, Cumberland, Anglia erau
în trecut de o puritate atât de ridicată și atât de mari încât, până în secolul al XIX-lea, creioanele erau
realizate prin simpla atașare a lemnului asupra minelor de grafit, care erau direct tăiate din blocurile de
grafit.[94]

Grafitul apare în natură sub diferite forme: poate fi cristalin (extrem de rar), amorf, granular, sau
stratificat. Grafitul amorf este cel mai abundent și cel cu calitatea cea mai scăzută. Deși este denumit
„amorf”, această denumire a grafitului face referire de fapt la o formă ce conține cristale foarte mici și
este folosit pentru fabricarea unor produse cu valoare scăzută. Depozite mari de grafit amorf sunt situate
în China, Europe, Mexic și Statele Unite.[94]

Conform USGS, producția la nivel mondial de grafit natural în anul 2010 era de 1,1 milioane de tone,
dintre care China a contribuit cu 800.000 t, India cu 130.000 t, Brazilia cu 76.000 t, Coreea de Nord cu
30.000 t, iar Canada cu 25.000 t. În Statele Unite, în anul 2009 au fost sintetizate aproximativ 118,000 t
de grafit sintetic, cu o valoare de 998 milioane de dolari.[94]

Diamantul
Articol principal: Diamant.
Doar o mică fracție din așa-
zisele „mine de diamante”
reprezintă de fapt diamante.
Zăcămintele sunt zdrobite, însă
procedeul se face cu multă
grijă pentru a evita distrugerea
diamantelor de mărimi mai
mari, iar ulterior particulele
sunt sortate după densitate. În
ziua de azi, diamantele sunt
localizate în fracțiile cu Producția de diamante la nivel mondial în anul 2005
conținut bogat de diamante cu
ajutorul fluorescenței cu raze X, după care etapele finale de sortare sunt realizate manual. Înainte de
folosirea acestei metode cu raze X, separarea se făcea cu ajutorul unor curele cu grăsime, întrucât
diamantele au o tendință mai mare de a se lipi de grăsimi decât celelalte minerale componente ale
zăcământului.[95]

Cărbunii
Articol principal: Cărbune.
Cărbunele se obține pe cale artificială, deși există și în natură compuși cu o compoziție asemănătoare.
Există mai multe tipuri de cărbuni, precum cărbunii fosili, care formează zăcăminte bogate în multe
locuri de la suprafață. Unii cărbuni fosili conțin până la 99% carbon. Deci, aceștia conțin întotdeauna
impurități care influențează proprietățile lor. Alte tipuri de cărbune sunt: cocsul, mangalul și cărbunii
tehnici (negrul de fum, negrul de oase, etc.).[96]

Aplicații
Carbonul este un element
esențial pentru toate
formele de viață
cunoscute, iar fără acesta
viața pe care o cunoaștem
nu ar putea exista.
Principala utilizare
economică a carbonului,
în afara industriei
Bucăți de cărbune presat. Minele de grafit folosite pentru
alimentare și a lemnului, creioanele mecanice sunt realizate
se situează în domeniul din grafit, de obicei amestecat cu o
hidrocarburilor, unde se remarcă produse importante precum: argilă sau cu un lipici sintetic.
metanul gazos ca și combustibil fosil și petrolul sau țițeiul.
Petrolul este distilat în rafinării prin intermediul industriei petrochimice, pentru a se obține benzina,
kerosenul și alți produși. Celuloza este un polimer natural ce conține carbon, produs în corpul plantelor,
și care poate fi prelucrat sub formă de lemn, bumbac sau pânză.[97] În corpul plantelor, principala sa
utilizare este una mecanică, de a conferi suport și are astfel un rol structural. Printre polimerii de origine
animală cu valoare comercială se numără lâna, cașmirul și mătasea. Materialele plastice sunt fabricate
din polimeri sintetici de carbon, care mai conțin și atomi de oxigen și de azot în catena principală.
Materialele de bază pentru multe din aceste substanțe sintetice provin din industria petrolieră. Diferite
 forme de carbon sunt
adsorbante eficiente de
gaze[98][99][100],
materiale promițătoare
pentru prepararea
catalizatorilor[101][102] și
electrocatalizatorilor [103].

O bucată de fibră de carbon
Fulerene de tipul C60 în formă
cristalină
Precum compușii
carbonului sunt extrem de
Carbură de siliciu cristalină
variați, astfel sunt și
aplicațiile acestora.
Carbonul poate forma
diverse aliaje cu fierul,
cel mai comun fiind
oțelul. Grafitul se poate
combina cu argilele
pentru a forma uzualele Freze de mici dimensiuni realizate
mine de grafit care sunt din carbură de wolfram
folosite pentru scris și
grafică. Este folosit ca și
lubrifiant și pigment, ca material de turnare în procesul de
fabricare al sticlei, ca și electrod în unele tipuri de baterii și ca
moderator nuclear în reactoarele nucleare.

Cărbunele (și implicit mangalul) are multiple utilizări, printre care se numără aplicațiile în domeniul
graficii (ca și material de desen), ca sursă de căldură pentru grătare, în metalurgie, etc. Lemnul, cărbunii
și petrolul sunt folosiți ca și combustibili pentru producerea de energie și ca sursă de căldură. Diamantul
cu calitățile necesare este utilizat pentru fabricarea bijuteriilor, iar diamantele industriale intră în
componența instrumentelor folosite pentru forajul, tăierea și polizarea metalelor și a unor pietre prețioase.
Materialele plastice sunt fabricate din hidrocarburile fosile, iar fibra de carbon, care este fabricată prin
piroliza fibrelor sintetice de poliester, este utilizată pentru consolidarea materialelor plastice.

Negrul de fum este utilizat ca și pigment de culoare neagră, în anumite cerneli, vopsele pe bază de ulei și
de apă, hârtia de carbon și în cauciucuri și materiale plastice, ca și aditiv. Cărbunele activ este un material
cu proprietăți absorbante și adsorbante, fiind utilizat ca și medicament în tratamentul intoxicațiilor
cauzate prin ingerare, în măștile de protecție contra gazelor și în sistemele de purificare a apei. Carbonul
este folosit, la temperaturi ridicate, în reacțiile chimice de reducere. Cocsul este folosit pentru reducerea
minereului de fier, pentru obținerea acestui metal. Carburile de siliciu, wolfram, bor și titan sunt printre
cele mai dure materiale cunoscute, fiind utilizate ca și abrazivi. De asemenea, trebuie menționată și
implicarea izotopului carbon-14 în procesul de datare cu radioizotop, care are extrem de multe aplicații
(în special în arheologie).[53]

Diamante

Măsuri de protecție
Carbonul pur are o toxicitate extrem de mică asupra oamenilor și poate fi
manipulat sau chiar ingerat fără probleme, în cazul grafitului și a unor
cărbuni. Este rezistent la dizolvare sau la atacul agenților chimici, chiar și
în mediul acid din interiorul tractului digestiv. Din acest motiv, odată
ingerat sau ajuns în țesutul uman, este posibil să rămână acolo o perioadă
nedefinită. Negrul de fum a fost probabil unul dintre primii pigmenți
folosiți pentru tatuare, și se pare că mumia Ötzi avea tatuaje pe bază de
carbon, care au supraviețuit timp de 5200 de ani după moartea sa.[104]
Inhalarea în cantități mari a prafului de cărbune sau a funinginii poate fi
periculoasă, având ca rezultat iritarea țesutului pulmonar și cauzarea unor
probleme de respirație congestive care pot duce la pneumoconioză.
Praful de diamant, utilizat pe larg ca și abraziv, poate fi toxic prin Muncitor la o fabrică de
inhalare sau ingerare. Micropariculele de carbon, care sunt produse în negru de fum din Sunray,
gazele de eșapament ale motoarelor diesel, pot să se acumuleze în Texas (fotografie de John
plămâni.[105] În toate exemplele date, toxicitatea provine mai degrabă de Vachon, 1942)
la contaminanți (de exemplu, compuși organici și metale grele) decât de
la elementul în sine.

În cazul celorlalte viețuitoare de pe Pământ, carbonul este la fel de puțin toxic ca și pentru oameni.
Conform unor cercetări, se pare că nanoparticulele de carbon sunt mortale pentru adulții speciilor din
genul Drosophila.[106]

Carbonul poate lua foc și poate arde puternic la temperaturi înalte, în prezența aerului. Cantități mari
acumulate de cărbune, care au fost izolate timp de sute de milioane de ani în absența oxigenului, pot să
ardă spontan când sunt expuse aerului.[107][108]

În aplicațiile nucleare, unde grafitul este utilizat pe post de moderator nuclear, este posibilă să aibă loc un
incendiu spontan ca urmare a acumulării energiei Wigner. Un exemplu de incident în care materialele din
reactor (grafit solid) au început să ardă spontan este accidentul nuclear din Windscale din Marea Britanie,
ce avut loc pe 10 octombrie 1957.

Marea varietate de compuși ai carbonului include atât substanțe toxice, precum tetrodotoxina, lectina
ricină din semințele de ricin (Ricinus communis), cianurile (CN−) și monoxidul de carbon, cât și
substanțe esențiale vieții, precum glucoza și proteinele.

Vezi și
Cărbuni: antracit, cocs, huilă, lignit, mangal, turbă
Diamant
Fulerenă
Grafen
Grafit
Nanotub de carbon
Stea de carbon

Referințe
 1. ^ a b c „Carbon – Naturally occurring isotopes” (http://www.webelements.com/webelements/
elements/text/C/isot.html). WebElements Periodic Table. Accesat în 9 octombrie 2008.
2. ^ „History of Carbon” (http://www.caer.uky.edu/carbon/history/carbonhistory.shtml). Accesat
în 10 ianuarie 2013.
3. ^ „Biological Abundance of Elements” (http://www.daviddarling.info/encyclopedia/E/elbio.ht
ml). The Internet Encyclopedia of Science. Accesat în 9 octombrie 2008.
4. ^ a b „World of Carbon – Interactive Nano-visulisation in Science & Engineering Education
(IN-VSEE)” (http://invsee.asu.edu/nmodules/Carbonmod/point.html). Accesat în 9 octombrie
2008.
5. ^ a b Chemistry Operations (15 decembrie 2003). „Carbon” (https://web.archive.org/web/200
80913063402/http://periodic.lanl.gov/elements/6.html). Los Alamos National Laboratory.
Arhivat din original (http://periodic.lanl.gov/elements/6.html) la 13 septembrie 2008. Accesat
în 9 octombrie 2008.
6. ^ Deming, Anna (2010). „King of the elements?” (http://iopscience.iop.org/article/10.1088/09
57-4484/21/30/300201/pdf). Nanotechnology. 21. doi:10.1088/0957-4484/21/30/300201 (htt
ps://doi.org/10.1088%2F0957-4484%2F21%2F30%2F300201). Accesat în 15 noiembrie
2016.
7. ^ „Chinese made first use of diamond” (http://news.bbc.co.uk/2/hi/science/nature/4555235.s
tm). BBC News. 17 mai 2005. Accesat în 21 martie 2007.
8. ^ van der Krogt, Peter. „Carbonium/Carbon at Elementymology & Elements Multidict” (http://
elements.vanderkrogt.net/element.php?sym=C). Accesat în 6 ianuarie 2010.
9. ^ „Carbunele de lemn – metode vechi, utilizari noi” (https://destepti.ro/carbunele-de-lemn-m
etode-vechi-utilizari-noi), destepti.ro, accesat în 13 august 2017
10. ^ Ferchault de Réaumur, R.-A. (1722). L'art de convertir le fer forgé en acier, et l'art
d'adoucir le fer fondu, ou de faire des ouvrages de fer fondu aussi finis que le fer forgé
(English translation from 1956). Paris, Chicago.
11. ^ „Carbon” (http://www.canadaconnects.ca/chemistry/1009). Canada Connects. Accesat în
7 decembrie 2010.
12. ^ Senese, Fred. „Who discovered carbon?” (http://antoine.frostburg.edu/chem/senese/101/i
norganic/faq/discovery-of-carbon.shtml). Frostburg State University. Accesat în 24
noiembrie 2007.
13. ^ Giolitti, Federico (1914). The Cementation of Iron and Steel. McGraw-Hill Book Company,
inc.
14. ^ Senese, Fred (9 septembrie 2000). „Who discovered carbon” (http://antoine.frostburg.edu/
chem/senese/101/inorganic/faq/discovery-of-carbon.shtml). Frostburg State University.
Accesat în 24 noiembrie 2007.
15. ^ Kroto, H. W.; Heath, J. R.; O'Brien, S. C.; Curl, R. F.; Smalley, R. E. (1985). „C60:
Buckminsterfullerene”. Nature. 318 (6042): 162–163. Bibcode:1985Natur.318..162K (http://a
dsabs.harvard.edu/abs/1985Natur.318..162K). doi:10.1038/318162a0 (https://doi.org/10.103
8%2F318162a0).
16. ^ a b c Unwin, Peter. „Fullerenes(An Overview)” (http://www.ch.ic.ac.uk/local/projects/unwin/
Fullerenes.html). Accesat în 8 decembrie 2007.
17. ^ „The Nobel Prize in Chemistry 1996 "for their discovery of fullerenes" ” (http://nobelprize.or
g/nobel_prizes/chemistry/laureates/1996/index.html). Accesat în 21 decembrie 2007.
18. ^ a b Harris, PJF (2004). „Fullerene-related structure of commercial glassy carbons” (http://w
ww.physics.usyd.edu.au/~powles/PDFs/Harris_2004.pdf) (PDF). Philosophical Magazine. 84
(29): 3159–3167. Bibcode:2004PMag...84.3159H (http://adsabs.harvard.edu/abs/2004PMa
g...84.3159H). doi:10.1080/14786430410001720363 (https://doi.org/10.1080%2F147864304
10001720363).
19. ^ „Carbon (http://dexonline.ro/definitie/Carbon)” la DEX online - Etimologia cuvântului
carbon; accesat la 13 august 2017
20. ^ a b Greenwood and Earnshaw, pp. 276–8
21. ^ Nenițescu, Chimie Generală, p. 786
22. ^ Reid, Danielle. „The 4 Types of Bonds Carbon Can Form” (http://study.com/academy/lesso
n/the-4-types-of-bonds-carbon-can-form.html). study.com.
23. ^ Ritter, Stephen K. „Six bonds to carbon: Confirmed” (http://cen.acs.org/articles/94/i49/Six-
bonds-carbon-Confirmed.html?type=paidArticleContent). Chemical & Engineering News.
24. ^ Haaland, D (1976). „Graphite-liquid-vapor triple point pressure and the density of liquid
carbon”. Carbon. 14 (6): 357. doi:10.1016/0008-6223(76)90010-5 (https://doi.org/10.1016%
2F0008-6223%2876%2990010-5).
25. ^ Savvatimskiy, A (2005). „Measurements of the melting point of graphite and the properties
of liquid carbon (a review for 1963–2003)”. Carbon. 43 (6): 1115.
doi:10.1016/j.carbon.2004.12.027 (https://doi.org/10.1016%2Fj.carbon.2004.12.027).
26. ^ Greenville Whittaker, A. (1978). „The controversial carbon solid−liquid−vapour triple point”.
Nature. 276 (5689): 695–696. Bibcode:1978Natur.276..695W (http://adsabs.harvard.edu/ab
s/1978Natur.276..695W). doi:10.1038/276695a0 (https://doi.org/10.1038%2F276695a0).
27. ^ Zazula, J. M. (1997). „On Graphite Transformations at High Temperature and Pressure
Induced by Absorption of the LHC Beam” (http://lbruno.home.cern.ch/lbruno/documents/Bibli
ography/LHC_Note_78.pdf) (PDF). CERN. Accesat în 6 iunie 2009.
28. ^ Irifune, Tetsuo; Kurio, Ayako; Sakamoto, Shizue; Inoue, Toru; Sumiya, Hitoshi (2003).
„Materials: Ultrahard polycrystalline diamond from graphite”. Nature. 421 (6923): 599–600.
Bibcode:2003Natur.421..599I (http://adsabs.harvard.edu/abs/2003Natur.421..599I).
doi:10.1038/421599b (https://doi.org/10.1038%2F421599b). PMID 12571587 (https://www.n
cbi.nlm.nih.gov/pubmed/12571587).
29. ^ Dienwiebel, Martin; Verhoeven, Gertjan; Pradeep, Namboodiri; Frenken, Joost; Heimberg,
Jennifer; Zandbergen, Henny (2004). „Superlubricity of Graphite” (http://www.physics.leiden
univ.nl/sections/cm/ip/group/PDF/Phys.rev.lett/2004/92(2004)12601.pdf) (PDF). Physical
Review Letters. 92 (12). Bibcode:2004PhRvL..92l6101D (http://adsabs.harvard.edu/abs/200
4PhRvL..92l6101D). doi:10.1103/PhysRevLett.92.126101 (https://doi.org/10.1103%2FPhys
RevLett.92.126101).
30. ^ Deprez, N.; McLachan, D. S. (1988). „The analysis of the electrical conductivity of graphite
conductivity of graphite powders during compaction”. Journal of Physics D: Applied Physics.
Institute of Physics. 21 (1): 101–107. Bibcode:1988JPhD...21..101D (http://adsabs.harvard.e
du/abs/1988JPhD...21..101D). doi:10.1088/0022-3727/21/1/015 (https://doi.org/10.1088%2F
0022-3727%2F21%2F1%2F015).
31. ^ Collins, A. T. (1993). „The Optical and Electronic Properties of Semiconducting Diamond”.
Philosophical Transactions of the Royal Society A. 342 (1664): 233–244.
Bibcode:1993RSPTA.342..233C (http://adsabs.harvard.edu/abs/1993RSPTA.342..233C).
doi:10.1098/rsta.1993.0017 (https://doi.org/10.1098%2Frsta.1993.0017).
32. ^ Delhaes, P. (2001). Graphite and Precursors (https://books.google.com/?id=7p2pgNOWP
bEC&pg=PA146). CRC Press. ISBN 90-5699-228-7.
33. ^ a b Ebbesen, T. W., ed. (1997). Carbon nanotubes—preparation and properties. Boca
Raton, Florida: CRC Press. ISBN 0-8493-9602-6.
34. ^ a b Dresselhaus, M. S.; Dresselhaus, G.; Avouris, Ph., ed. (2001). „Carbon nanotubes:
synthesis, structures, properties and applications”. Topics in Applied Physics. Berlin:
Springer. 80. ISBN 3-540-41086-4.
35. ^ a b Nasibulin, Albert G.; Pikhitsa, P. V.; Jiang, H.; Brown, D. P.; Krasheninnikov, A. V.;
Anisimov, A. S.; Queipo, P.; Moisala, A.; et al. (2007). „A novel hybrid carbon material”.
Nature Nanotechnology. 2 (3): 156–161. Bibcode:2007NatNa...2..156N (http://adsabs.harvar
d.edu/abs/2007NatNa...2..156N). doi:10.1038/nnano.2007.37 (https://doi.org/10.1038%2Fnn
ano.2007.37). PMID 18654245 (https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/18654245).
36. ^ Nasibulin, A.; Anisimov, Anton S.; Pikhitsa, Peter V.; Jiang, Hua; Brown, David P.; Choi,
Mansoo; Kauppinen, Esko I. (2007). „Investigations of NanoBud formation”. Chemical
Physics Letters. 446: 109–114. Bibcode:2007CPL...446..109N (http://adsabs.harvard.edu/ab
s/2007CPL...446..109N). doi:10.1016/j.cplett.2007.08.050 (https://doi.org/10.1016%2Fj.cplet
t.2007.08.050).
37. ^ Vieira, R; Ledoux, Marc-Jacques; Pham-Huu, Cuong (2004). „Synthesis and
characterisation of carbon nanofibers with macroscopic shaping formed by catalytic
decomposition of C2H6/H2 over nickel catalyst”. Applied Catalysis A: General. 274: 1–8.
doi:10.1016/j.apcata.2004.04.008 (https://doi.org/10.1016%2Fj.apcata.2004.04.008).
38. ^ a b Clifford, Frondel; Marvin, Ursula B. (1967). „Lonsdaleite, a new hexagonal polymorph
of diamond”. Nature. 214 (5088): 587–589. Bibcode:1967Natur.214..587F (http://adsabs.har
vard.edu/abs/1967Natur.214..587F). doi:10.1038/214587a0 (https://doi.org/10.1038%2F214
587a0).
39. ^ Rode, A. V.; Hyde, S. T.; Gamaly, E. G.; Elliman, R. G.; McKenzie, D. R.; Bulcock, S.
(1999). „Structural analysis of a carbon foam formed by high pulse-rate laser ablation”.
Applied Physics A: Materials Science & Processing. 69 (7): S755–S758.
doi:10.1007/s003390051522 (https://doi.org/10.1007%2Fs003390051522).
40. ^ Heimann, Robert Bertram; Evsyukov, Sergey E.; Kavan, Ladislav (28 februarie 1999).
Carbyne and carbynoid structures (https://books.google.com/books?id=swSQZcTmo_4C&p
g=PA1). Springer. pp. 1–. ISBN 978-0-7923-5323-2. Accesat în 6 iunie 2011. Parametru
necunoscut |last-author-amp= ignorat (ajutor)
41. ^ Lee, C.; Wei, X.; Kysar, J. W.; Hone, J. (2008). „Measurement of the Elastic Properties
and Intrinsic Strength of Monolayer Graphene”. Science. 321 (5887): 385–8.
Bibcode:2008Sci...321..385L (http://adsabs.harvard.edu/abs/2008Sci...321..385L).
doi:10.1126/science.1157996 (https://doi.org/10.1126%2Fscience.1157996).
PMID 18635798 (https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/18635798). Sumar pentru neinițiați
(https://web.archive.org/web/20090531134104/http://www.aip.org/isns/reports/2008/027.htm
l).
42. ^ Sanderson, Bill (25 august 2008). „Toughest Stuff Known to Man : Discovery Opens Door
to Space Elevator” (http://www.nypost.com/seven/08252008/news/regionalnews/toughest_st
uff__known_to_man_125993.htm). nypost.com. Accesat în 9 octombrie 2008.
43. ^ Jin, Zhong; Lu, Wei; O’Neill, Kevin J.; Parilla, Philip A.; Simpson, Lin J.; Kittrell, Carter;
Tour, James M. (22 februarie 2011). „Nano-Engineered Spacing in Graphene Sheets for
Hydrogen Storage” (https://dx.doi.org/10.1021/cm1025188). Chemistry of Materials. 23 (4):
923–925. doi:10.1021/cm1025188 (https://doi.org/10.1021%2Fcm1025188). ISSN 0897-
4756 (https://www.worldcat.org/issn/0897-4756).
44. ^ Jenkins, Edgar (1973). The polymorphism of elements and compounds (https://books.goo
gle.com/books?id=XNYOAAAAQAAJ&pg=PA30). Taylor & Francis. p. 30. ISBN 0-423-
87500-0. Accesat în 1 mai 2011.
45. ^ a b Greenwood and Earnshaw, pp. 289–292
46. ^ Nenițescu, Chimie Generală, pp. 791-792
47. ^ a b Nenițescu, Chimie Generală, pp. 806-820
48. ^ Nenițescu, Chimie Generală, pp. 827-829
49. ^ Gannes, Leonard Z.; Del Rio, Carlos Martı́nez; Koch, Paul (1998). „Natural Abundance
Variations in Stable Isotopes and their Potential Uses in Animal Physiological Ecology”.
Comparative Biochemistry and Physiology – Part A: Molecular & Integrative Physiology. 119
(3): 725–737. doi:10.1016/S1095-6433(98)01016-2 (https://doi.org/10.1016%2FS1095-643
3%2898%2901016-2).
50. ^ „Official SI Unit definitions” (http://www.bipm.org/en/si/base_units/). Accesat în 21
decembrie 2007.
51. ^ Bowman, S. (1990). Interpreting the past: Radiocarbon dating. British Museum Press.
ISBN 0-7141-2047-2.
52. ^ Brown, Tom (1 martie 2006). „Carbon Goes Full Circle in the Amazon” (https://www.llnl.go
v/str/March06/Brown.html). Lawrence Livermore National Laboratory. Accesat în 25
noiembrie 2007.
53. ^ a b Libby, W. F. (1952). Radiocarbon dating. Chicago University Press and references
therein.
54. ^ Westgren, A. (1960). „The Nobel Prize in Chemistry 1960” (http://nobelprize.org/nobel_priz
es/chemistry/laureates/1960/press.html). Nobel Foundation. Accesat în 25 noiembrie 2007.
55. ^ „Use query for carbon-8” (http://barwinski.net/isotopes/query_select.php). barwinski.net.
Accesat în 21 decembrie 2007.
56. ^ Watson, A. (1999). „Beaming Into the Dark Corners of the Nuclear Kitchen” (http://www.sci
encemag.org/cgi/content/full/286/5437/28?ck=nck). Science. 286 (5437): 28–31.
doi:10.1126/science.286.5437.28 (https://doi.org/10.1126%2Fscience.286.5437.28).
57. ^ Burrows, A.; Holman, J.; Parsons, A.; Pilling, G.; Price, G. (2017). Chemistry3: Introducing
Inorganic, Organic and Physical Chemistry (https://books.google.com/books?id=YzbjDQAA
QBAJ&pg=PA70). Oxford University Press. p. 70. ISBN 978-0-19-873380-5. Accesat în 7
mai 2017.
58. ^ Nenițescu, Costin D. (1973). Chimie organică (ed. VII). Editura Didactică și Pedagogică.
p. 12.
59. ^ „Functional Groups and Classes of Organic Compounds” (https://chem.libretexts.org/Textb
ook_Maps/General_Chemistry_Textbook_Maps/Map%3A_Chemistry_(Averill_and_Eldredg
e)/24%3A_Organic_Compounds/24.1_Functional_Groups_and_Classes_of_Organic_Comp
ounds), Chemistry LibreTexts, 5 septembrie 2015, accesat în 13 august 2017
60. ^ Arsene, Paraschiva; Popescu, Ștefan (1979). Chimie și probleme de chimie organică.
București: Editura Tehnică. pp. 23–25.
61. ^ Levine, Joel S.; Augustsson, Tommy R.; Natarajan, Murali (1982). „The prebiological
paleoatmosphere: stability and composition”. Origins of Life and Evolution of Biospheres. 12
(3): 245–259. Bibcode:1982OrLi...12..245L (http://adsabs.harvard.edu/abs/1982OrLi...12..24
5L). doi:10.1007/BF00926894 (https://doi.org/10.1007%2FBF00926894).
62. ^ Loerting, T.; et al. (2001). „On the Surprising Kinetic Stability of Carbonic Acid”. Angew.
Chem. Int. Ed. 39 (5): 891–895. doi:10.1002/(SICI)1521-3773(20000303)39:5<891::AID-
ANIE891>3.0.CO;2-E (https://doi.org/10.1002%2F%28SICI%291521-3773%2820000303%2
939%3A5%3C891%3A%3AAID-ANIE891%3E3.0.CO%3B2-E). PMID 10760883 (https://ww
w.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/10760883).
63. ^ Haldane J. (1895). „The action of carbonic oxide on man” (https://www.ncbi.nlm.nih.gov/p
mc/articles/PMC1514663). Journal of Physiology. 18 (5–6): 430–462.
doi:10.1113/jphysiol.1895.sp000578 (https://doi.org/10.1113%2Fjphysiol.1895.sp000578).
PMC 1514663 (https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC1514663) . PMID 16992272
(https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/16992272).
64. ^ Gorman, D.; Drewry, A.; Huang, Y. L.; Sames, C. (2003). „The clinical toxicology of carbon
monoxide”. Toxicology. 187 (1): 25–38. doi:10.1016/S0300-483X(03)00005-2 (https://doi.or
g/10.1016%2FS0300-483X%2803%2900005-2). PMID 12679050 (https://www.ncbi.nlm.nih.
gov/pubmed/12679050).
65. ^ „Compounds of carbon: carbon suboxide” (http://www.webelements.com/webelements/co
mpounds/text/C/C3O2-504643.html). Accesat în 3 decembrie 2007.
66. ^ Bayes, K. (1961). „Photolysis of Carbon Suboxide”. Journal of the American Chemical
Society. 83 (17): 3712–3713. doi:10.1021/ja01478a033 (https://doi.org/10.1021%2Fja01478
a033).
67. ^ Anderson D. J.; Rosenfeld, R. N. (1991). „Photodissociation of Carbon Suboxide”. Journal
of Chemical Physics. 94 (12): 7852–7867. Bibcode:1991JChPh..94.7857A (http://adsabs.har
vard.edu/abs/1991JChPh..94.7857A). doi:10.1063/1.460121 (https://doi.org/10.1063%2F1.4
60121).
68. ^ Sabin, J. R.; Kim, H. (1971). „A theoretical study of the structure and properties of carbon
trioxide”. Chemical Physics Letters. 11 (5): 593–597. Bibcode:1971CPL....11..593S (http://a
dsabs.harvard.edu/abs/1971CPL....11..593S). doi:10.1016/0009-2614(71)87010-0 (https://d
oi.org/10.1016%2F0009-2614%2871%2987010-0).
69. ^ Moll N. G.; Clutter D. R.; Thompson W. E. (1966). „Carbon Trioxide: Its Production,
Infrared Spectrum, and Structure Studied in a Matrix of Solid CO2”. Journal of Chemical
Physics. 45 (12): 4469–4481. Bibcode:1966JChPh..45.4469M (http://adsabs.harvard.edu/ab
s/1966JChPh..45.4469M). doi:10.1063/1.1727526 (https://doi.org/10.1063%2F1.1727526).
70. ^ a b Fatiadi, Alexander J.; Isbell, Horace S.; Sager, William F. (1963). „Cyclic Polyhydroxy
Ketones. I. Oxidation Products of Hexahydroxybenzene (Benzenehexol)” (http://nvl.nist.gov/
pub/nistpubs/jres/067/2/V67.N02.A06.pdf) (PDF). Journal of Research of the National
Bureau of Standards Section A. 67A: 153–162. doi:10.6028/jres.067A.015 (https://doi.org/1
0.6028%2Fjres.067A.015).
71. ^ Pauling, L. (1960). The Nature of the Chemical Bond (ed. 3rd). Ithaca, NY: Cornell
University Press. p. 93. ISBN 0-8014-0333-2.
72. ^ Greenwood and Earnshaw, pp. 297–301
73. ^ Scherbaum, Franz; et al. (1988). „ "Aurophilicity" as a consequence of Relativistic Effects:
The Hexakis(triphenylphosphaneaurio)methane Dication [(Ph3PAu)6C]2+”. Angew. Chem.
Int. Ed. Engl. 27 (11): 1544–1546. doi:10.1002/anie.198815441 (https://doi.org/10.1002%2F
anie.198815441).
74. ^ a b Hoover, Rachel (21 februarie 2014). „Need to Track Organic Nano-Particles Across the
Universe? NASA's Got an App for That” (http://www.nasa.gov/ames/need-to-track-organic-n
ano-particles-across-the-universe-nasas-got-an-app-for-that/). NASA. Accesat în 22
februarie 2014.
75. ^ Lauretta, D.S.; McSween, H.Y. (2006). Meteorites and the Early Solar System II (https://bo
oks.google.com/books?id=FRc2iq9g9pkC&pg=PA199). Space science series. University of
Arizona Press. p. 199. ISBN 978-0-8165-2562-1. Accesat în 7 mai 2017.
76. ^ Mark, Kathleen (1987). Meteorite Craters. University of Arizona Press. ISBN 0-8165-0902-
6.
77. ^ „Online Database Tracks Organic Nano-Particles Across the Universe” (http://scitechdaily.
com/online-database-tracks-organic-nano-particles-across-universe/). Sci Tech Daily. 24
februarie 2014. Accesat în 10 martie 2015.
78. ^ William F McDonough The composition of the Earth (http://quake.mit.edu/hilstgroup/Core
Mantle/EarthCompo.pdf) in Earthquake Thermodynamics and Phase Transformation in the
Earth's Interior. 2000. ISBN 978-0126851854.
79. ^ Fred Pearce (15 februarie 2014). „Fire in the hole: After fracking comes coal” (https://www.
newscientist.com/article/mg22129560.400-fire-in-the-hole-after-fracking-comes-coal.html?ful
l=true). New Scientist: 36–41.
80. ^ "Wonderfuel: Welcome to the age of unconventional gas" (https://www.newscientist.com/a
rticle/mg20627641.100-wonderfuel-welcome-to-the-age-of-unconventional-gas.html?full=tru
e) by Helen Knight, New Scientist, 12 June 2010, pp. 44–7.
81. ^ Ocean methane stocks 'overstated' (http://news.bbc.co.uk/2/hi/science/nature/3493349.st
m), BBC, 17 Feb. 2004.
82. ^ "Ice on fire: The next fossil fuel" (https://www.newscientist.com/article/mg20227141.100)
by Fred Pearce, New Scientist, 27 June 2009, pp. 30–33.
83. ^ Calcule realizate pe fișierul global.1751_2008.csv în [1] (http://cdiac.ornl.gov/ftp/ndp030/C
SV-FILES) publicat de Carbon Dioxide Information Analysis Center.
84. ^ Rachel Gross (21 e.n.). „Deep, and dank mysterious” (https://www.newscientist.com/articl
eimages/mg21929350.800/1-whats-brown-and-soggy-and-could-save-the-world.html). New
Scientist: 40–43.
85. ^ Stefanenko, R. (1983). Coal Mining Technology: Theory and Practice. Society for Mining
Metallurgy. ISBN 0-89520-404-5.
86. ^ Kasting, James (1998). „The Carbon Cycle, Climate, and the Long-Term Effects of Fossil
Fuel Burning” (http://gcrio.org/CONSEQUENCES/vol4no1/carbcycle.html). Consequences:
the Nature and Implication of Environmental Change. 4 (1).
87. ^ „Carbon-14 formation” (http://www.acad.carleton.edu/curricular/BIOL/classes/bio302/page
s/carbondatingback.html). Accesat în 13 octombrie 2014.
88. ^ Nichols, Charles R. „Voltatile Products from Carbonaceous Asteroids” (http://www.uapres
s.arizona.edu/onlinebks/ResourcesNearEarthSpace/resources21.pdf) (PDF).
UAPress.Arizona.edu. Accesat în 12 noiembrie 2016.
89. ^ Falkowski, P.; Scholes, R. J.; Boyle, E.; Canadell, J.; Canfield, D.; Elser, J.; Gruber, N.;
Hibbard, K.; et al. (2000). „The Global Carbon Cycle: A Test of Our Knowledge of Earth as a
System”. Science. 290 (5490): 291–296. Bibcode:2000Sci...290..291F (http://adsabs.harvar
d.edu/abs/2000Sci...290..291F). doi:10.1126/science.290.5490.291 (https://doi.org/10.112
6%2Fscience.290.5490.291). PMID 11030643 (https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/11030
643).
90. ^ Smith, T. M.; Cramer, W. P.; Dixon, R. K.; Leemans, R.; Neilson, R. P.; Solomon, A. M.
(1993). „The global terrestrial carbon cycle”. Water, Air, & Soil Pollution. 70: 19–37.
doi:10.1007/BF01104986 (https://doi.org/10.1007%2FBF01104986).
91. ^ Nenițescu, Chimie Generală, p. 794
92. ^ John Farndon, Enciclopedia ilustrată a rocilor și mineralelor, trad. Ungureanu Adina,
Editura Aquila, Oradea, 2008, pag. 144-145, ISBN 978-973-714-414-0
93. ^ „Graphite: Graphite mineral information and data.” (https://www.mindat.org/min-
1740.html), Https://www.mindat.org, accesat în 30 august 2017 Legătură externa în
|newspaper= (ajutor)
94. ^ a b c USGS Minerals Yearbook: Graphite, 2009 (http://minerals.usgs.gov/minerals/pubs/co
mmodity/graphite) and Graphite: Mineral Commodity Summaries 2011
95. ^ Harlow, G. E. (1998). The nature of diamonds. Cambridge University Press. p. 223.
ISBN 0-521-62935-7.
96. ^ N.L. Glinka: Chimie generală, ediția a II-a (traducere după ediția a VIII-a rusă), Editura
Tehnică, București, 1958; despre carbon și cărbuni: pag. 359-362
97. ^ „Uses of Carbon” (http://www.usesof.net/uses-of-carbon.html), Usesof.net, accesat în 30
august 2017
98. ^ „Activated carbon from lignocellulosics precursors: A review of the synthesis methods,
characterization techniques and applications” (https://www.sciencedirect.com/science/articl
e/abs/pii/S136403211730624X). Renewable and Sustainable Energy Reviews. 82: 1393–
1414. 2018.
99. ^ „Biochar-based adsorbents for carbon dioxide capture: A critical review” (https://www.scie
ncedirect.com/science/article/abs/pii/S1364032119307907). Renewable and Sustainable
Energy Reviews. 2019.
100. ^ „Surface modification of activated carbon for adsorption of SO2 and NOX: A review of
existing and emerging technologies” (https://www.sciencedirect.com/science/article/abs/pii/S
1364032118305112). Renewable and Sustainable Energy Reviews. 94: 1067–1085. 2018.
101. ^ „Application of carbonized ion exchange resin beads as catalyst support for gas phase
hydrogenation processes” (https://link.springer.com/article/10.1007/s11144-019-01694-7).
Reaction Kinetics, Mechanisms and Catalysis: 1–10. 2019.
102. ^ „Fine-tuning the catalytic activity by applying nitrogen-doped carbon nanotubes as catalyst
supports for the hydrogenation of olefins” (https://link.springer.com/article/10.1007/s11144-0
19-01705-7). 2019.
103. ^ „Electrochemical synthesis of hydrogen peroxide from water and oxygen” (https://www.nat
ure.com/articles/s41570-019-0110-6). Nature Reviews Chemistry. 3: 442–458. 2019.
104. ^ Dorfer, Leopold; Moser, M.; Spindler, K.; Bahr, F.; Egarter-Vigl, E.; Dohr, G. (1998). „5200-
year old acupuncture in Central Europe?”. Science. 282 (5387): 242–243.
Bibcode:1998Sci...282..239D (http://adsabs.harvard.edu/abs/1998Sci...282..239D).
doi:10.1126/science.282.5387.239f (https://doi.org/10.1126%2Fscience.282.5387.239f).
PMID 9841386 (https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/9841386).
105. ^ Donaldson, K.; Stone, V.; Clouter, A.; Renwick, L.; MacNee, W. (2001). „Ultrafine particles”
(http://oem.bmj.com/cgi/content/extract/58/3/211). Occupational and Environmental
Medicine. 58 (3): 211–216. doi:10.1136/oem.58.3.211 (https://doi.org/10.1136%2Foem.58.3.
211). PMC 1740105 (https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC1740105) .
PMID 11171936 (https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/11171936).
106. ^ Carbon Nanoparticles Toxic To Adult Fruit Flies But Benign To Young (http://www.scienced
aily.com/releases/2009/08/090807103921.htm) ScienceDaily (17 aug. 2009)
107. ^ „Press Release – Titanic Disaster: New Theory Fingers Coal Fire” (http://www.geosociety.
org/news/pr/04-30.htm). www.geosociety.org. Accesat în 6 aprilie 2016.
108. ^ McSherry, Patrick. „Coal bunker Fire” (http://www.spanamwar.com/mainecoal.html).
www.spanamwar.com. Accesat în 6 aprilie 2016.

Bibliografie
Greenwood, Norman N.; Earnshaw, Alan (1997). Chemistry of the Elements (ed. 2nd).
Oxford: Butterworth-Heinemann. ISBN 0080379419.
Costin D. Nenițescu Chimie generală (ed. 1). București, Editura Didactică și Pedagogică.

Legături externe
Carbonul (http://www.sistemul-periodic.go.ro/elemente/c.htm) de la sistemul-periodic.go.ro
Incredibila poveste a carbonului (http://ziarullumina.ro/religie-si-stiinta/incredibila-poveste-ca
rbonului), 3 august 2008, Diac. Dr. Adrian Sorin Mihalache, Ziarul Lumina

Carbon (http://www.bbc.co.uk/programmes/p003c1cj) pe In Our Time la BBC. (ascultă acum

(http://www.bbc.co.uk/iplayer/console/p003c1cj/In_Our_Time_Carbon))

Carbon (http://www.periodicvideos.com/videos/006.htm) de la The Periodic Table of Videos

(Universitatea din Nottingham, engleză)
Carbon de la Britannica (http://www.britannica.com/eb/article-80956/carbon-group-element)
(engleză)
Pagina despre carbon de la asu.edu (https://web.archive.org/web/20100618165649/http://in
vsee.asu.edu/nmodules/Carbonmod/everywhere.html)
 Electrochemical uses of carbon (http://electrochem.cwru.edu/ed/encycl/art-c01-carbon.htm)
[nefuncțională] (engleză)

Carbon—Super Stuff. Animation with sound and interactive 3D-models. (http://www.forsknin

g.no/Artikler/2006/juni/1149432180.36)

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Carbon&oldid=13268045

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 1 februarie 2020, ora 00:05.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și
clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.