Proprietățile fizico-chimice și

toxicologice ale derivaților carbonului

Carbonul este al 6 – lea elementul chimic in sistemul periodic, fiind situat în
grupa a IV-a, perioada a 2-a cu Z=6 si A=12. Simbolul chimic al oxigenului: C .
Atomul de carbon conţine : 6 protoni + 6 neutroni , iar invelisul electronic are 6
electroni grupaţi pe 2 straturi (stratul K=2 electroni, stratul L = 4 electroni):

Structura chimica detaliata a unei molecule a fost

captata pentru prima data intr-o imagine, au anuntat
cercetatorii de la IBM Research Zurich, potrivit BBC. Desi
profilul tubular al moleculei de carbon a fost conturat pana
acum folosind tehnici similare, noua metoda a reusit sa
scoata in evidenta si legaturile chimice.

Izotopii carbonul:

Carbonul este un amestec de doi izotopi stabili (C-12 si C-13) si unul instabil
(C-14) care se intalneste foarte rar in natura, dar se foloseste in laborator pentru
determinari speciale .

12 13 14
C C C
6 6 6
 Starea naturalã a carbonului :

Carbonul este un element rãspandit in naturã, sub diverse forme si varietãti.

In stare liberã se gãseste sub formã de : diamant, grafit , fluerene si cãrbuni de pãmânt .
Iar sub formã de compusi se aflã in toate substantele organice din naturã, cum ar fi :
dioxidul de carbon, CO2 – in atmosferã si ape organice , carbonati – Ca CO3 – calcar si
marmura ; dolomit - Mg CO3 . Carbonul a fost cunoscut incã din antichitate sub formã
de cãrbune si funingine.
 Proprietãţile fizice ale carbonului :

Carbonul se prezintã in naturã sub 3 forme cristalizate: diamant, grafit si fulerene,

si sub forma necristalizatã ca si carbune de pãmânt.

DIAMANTUL

Cristalizeaza in forma cubica.

Este solid, incolor, foarte dur , rau
conducator de caldura si
electricitate, este insolubil in orice
dizolvant.

GRAFITUL

Cristalizeaza in forma heagonala.

Este opac, solid, de culoare neagra,
duritate mica, lasa urme pe hartie,
este bun conducator de caldura si
electricitate., este insolubil in orice
dizolvant.

FULERENE

Molecula are forma icosaedrica.

Este solid, de culoare neagra, are
duritate mica, este rau conducatoare
de caldura si electricitate, este
solubil in benzina.

CARBUNII DE PAMANT

Carbunii fosili sau carbunii de

pamant s-au format din plante si
arbori prin transformari biologice
(sub actiunea microorganismelor) si
chimice, in timpul unor lungi
perioade de timp, in absenta
oxigenului din aer
 Proprietãţile chimice ale carbonului:

Carbonul : este un element chimic, metaloid foarte raspandit in natura,

component de baza al tuturor substantelor organice , care se gaseste in carbuni petrol,
gaze naturale, etc, iar in stare naturala in diamant, grafit si in carbune negru..
Reactiile carbonului au loc la temperatura ridicata. Exemple de reactii :

a) Reactia cu hidroenul:
Prin reactia carbonului cu hidrogenul pot rezulta diferite hidrocarburi, in functie de
conditiile de reactie si in absenta aerului sau oxigenului :

C + 2H2 → CH4

b) Reactia de ardere :
Prin arderea carbonului in aer (sau oxigen) poate rezulta oxizi ai metalelor respective:

C + O2 → CO (ardere incompleta)
2C + O2 → 2 CO2 (ardere completa)

c) Reactia cu apa :
Daca peste carbunii adusi la incandescenta se trece un curent de vapori de apa, se
obtine un amestec de gaze CO + H2O numit ”gaz de apa”.

C + H2O → CO + H2O
gaz de apa

d) Reactia cu unii oxizi metalici :

Aceasta reactie este folosita in metalurgie, pentru obtinerea metalelor dorite.

C + 2 Fe2O 3 → 3 CO2 + 4 Fe ↓
2 CuO + C → 3 CO2 + 2 Cu ↓

I. COMPUŞI ORGANICI

1. Alcanii sunt hidrocarburi saturate (aciclice sau ciclice) – se mai

numesc hidrocarburi alifatice sau parafine. Formula lor este CnH2n+2 (CnH2n pentru
cicluri). Sunt cele mai puţin bogate în carbon. Acestea au catena liniară, ramificată sau
ciclică:

liniară: CH3 – CH2 – CH2- ... ... – CH3

 ramificată: CH3 – CH2 – CH- CH2 - ... ... – CH3

CH3

ciclică:
CH2
H2C CH2
H2C CH
2 CH2 CH3

2. Alchenele sunt hidrocarburi nesaturate (aciclice sau ciclice) – sunt

caracterizate de existenţa uneia sau mai multor legături duble în catenă (care,
bineînţeles, constituie o slăbire şi nu o creştere a stabilităţii hidrocarburii). În aceste
hidrocarburi se disting grupările etilenice – cu dublă legătură. Formula generală a
hidrocarburilor etilenice este CnH2n. Pot fi cu lanţ liniar sau ramificat:

lanţ liniar: CH3 – CH2 –... ... - CH= CH2

lanţ ramificat: CH3 – CH2 – ... ... – CH2 - C = CH2

CH3
3. Alchinele (hidrocarburile acetilenice) - au formula generală CnH2n-2 şi au ca
grupare funcţională: -C=C-, de exemplu: HC = C – CH2 – CH3.

4. Hidrocarburile aromatice - clasă extrem de importantă, cuprinde toate

hidrocarburile a căror formulă de structură prezintă unul sau mai multe nuclee
bezenice:
seria cu un singur nucleu benzenic (seria benzenului C6H6 sau
CnH2n-6);
 seriile cu mai multe nuclee benzenice izolate aşa cum este difenilul
C6H10 :

seriile cu nuclee benzenice condensate, aşa cum este seria

naftalinei:

seria antracenului, cu trei nuclee condensate (din care unul

punte):

Prin înlocuirea, în molecula unei hidrocarburi, a unuia sau mai multor atomi de
hidrogen cu atomi ai altor substanţe sau cu radicali ai acestora (grupare funcţională) se
obţin substanţe organice derivate cu caracteristici specifice.

Principalele grupări funcţionale sunt:

gruparea hidroxil (- OH) legată la un radical aciclic formează alcooli, iar
legată la un radical ciclic formează fenoli – compuşi hidroxilici;
gruparea carbonil (C=O) formează aldehide şi cetone – compuşi carbonilici;
gruparea carboxil (- COOH) formează acizii organici, substanţe denumite
compuşi carboxilici;
gruparea amino (- NH2) formează amine şi amide.

Substanţele derivate pot reacţiona între ele formând:

eteri – prin eliminarea unei molecule de apă între două molecule de alcooli;
 esteri – prin combinarea unui alcool cu un acid;
anhidride – prin combinarea a două molecule de acizi.

5. POLIMERIZAREA

Polimerii sunt substanţe macromoleculare, de natură organică, anorganică sau

mixtă. În industria materialelor de construcţii se folosesc în special polimeri organici
sau micşti, deoarece în cursul fabricaţiei numai aceştia trec printr-o fază plastică, ceea
ce uşurează prelucrarea lor.
La materialele din polimeri utilizate în construcţii nu plasticitatea constituie
caracteristica fundamentală, ci elasticitatea, flexibilitatea şi rigiditatea lor, funcţie de
domeniul de utilizare.
Substanţele macromoleculare folosite se pot obţine prin reacţii de polimerizare
sau policondensare:
în reacţia de polimerizare monomerii se leagă între ei, fără eliminare de
substanţe secundare, astfel încât raportul dintre radicalii componenţi se păstrează
neschimbat:
n A  - (A)n –
n (xA + yB)  - [(A)x – (B)y] –

în care A şi B reprezintă monomerii, iar n – numărul de monomeri legaţi în

macromoleculă şi se numeşte grad de polimerizare. Când monomerii sunt diferiţi,
produsul de reacţie se numeşte copolimer.
Exemple: polietilena (se foloseşte mai ales sub formă de folii şi de profile);
policlorura de vinil (PVC – în forma rigida este folosită la fabricarea elementelor de
tubulatură şi a profilelor); polistirenul (în stare densă poate fi colorat şi se foloseşte la
fabricarea elementelor decorative; în stare expandată este unul din cele mai eficiente
materiale termoizolatoare).
în reacţia de policondensare, pentru formarea macromoleculei, monomerii pun
în libertate atomi sau radicali care vor forma o substanţă secundară D:
n (A + B)  - (C)n – + n D
Ca exemplu se poate da policondensarea fenolului cu aldehide (în special cu
formaldehidă). În condiţii energice (în prez. H2SO4, temperaturi ridicate) se obţine o
răşină numită novolac (lacuri pentru lemn). În cataliza bazică, fenolul reacţionează sub
formă de ion fenolat, mult mai reactiv. Depinzând de condiţiile de lucru se obţin
alcooli hidroxobenzilici sau răşini (resoli, resită, bachelită- hidroizolarea placajelor
folosite drept cofraje pentru betoane).
Materialele obţinute prin policondensare se fabrică, de regulă, cu un grad de
policondensare redus, prezentându-se sub formă de răşini relativ viscoase (resolii).
Sub acţiunea căldurii sau a unor catalizatori, gradul de policondensare creşte, structura
devenind spaţială, răşina suferind un proces de întărire – stare numită rezit. Răşinile
pure în starea rezit se prezintă ca materiale dure şi casante. Pentru a li se îmbunătăţi
comportamentul, mai ales când sunt folosite pentru realizarea straturilor de acoperire
(lacuri), răşinile sunt modificate (în compoziţia lor se introduc uleiuri vegetale).
Un alt exemplu: policondensarea melaminei cu formaldehida duce la obţinerea
răşinilor melamino- formaldehidice (melaminoplaste). Sunt incolore, translucide,
rezistente la lumină, apă şi căldură şi sunt folosite la acoperirea plăcilor de lemn.
Din punct de vedere structural sunt de trei tipuri de macromolecule:
monodimensionale (filiforme sau liniare) – catena este formată prin succesiune
de monomeri; conferă o mare elasticitate sub acţiuni mecanice, fapt pentru care
materialele cu o astfel de structură se numesc şi elastomeri; prezintă solubilitate
în anumiţi solvenţi organici şi aptitudinea de a se înmuia când sunt încălziţi;
bidimensionale (plană sau lamelară) – când catena fililormă prezintă ramificaţii
într-un singur plan; această structură le conferă comportament elasto- plastic
sub acţiuni mecanice, aptitudinea de a se înmuia când sunt încălziţi dar
solubilitate redusă (în anumiţi solvenţi organici suferă doar o umflare, formând
paste vâscoase), fapt pentru care materialele cu astfel de structură se numesc
plastomeri, care la rândul lor pot fi:
 plastomeri termoplastici, alcătuiţi din macromolecule bidimensionale şi
care îşi măresc reversibil plasticitatea la încălzire;
 plastomeri termoreactivi, formaţi de asemenea din macromolecule
bidimensionale, dar care la încălzire trec în structuri tridimensionale şi
devin rigizi.

tridimensionale – reticulate în spaţiu (catena prezintă reticulaţii pe toate cele

trei direcţii).

Proprietăţi fizico – chimice

Proprietăţile fizico – chimice ale acestor materiale depind de compoziţie,

structură, gradul de polimerizare şi de orientare al macromoleculelor. De aceea unele
din aceste proprietăţi variază în limite destul de largi. Astfel, densitatea aparentă
poate fi cuprinsă între 15 … 2000 kg/m 3. Rezultă că unele materiale din polimeri
sunt de două ori mai uşoare decât aluminiul şi de 5…10 ori mai uşoare decât oţelul. De
asemenea unii polimeri se caracterizează prin bune proprietăţi de izolare fonică,
hidrofugă şi electrică.
Polimerii prezintă o bună rezistenţă chimică, cu excepţia unora care sunt
solubili în solvenţi organici, ceea ce permite utilizarea lor la protecţia unor
materiale faţă de diverse medii agresive.
Materialele din polimeri prezintă însă şi unele caracteristici nefavorabile:
stabilitate termică redusă (la 70…800C polimerii termoplastici se înmoaie, iar cei
termorigizi la 2000C se descompun, coeficient de dilatare termică ridicat, de circa 2…
15 ori mai mare decât a oţelului (2510-6… 12010-6) şi proces de îmbătrânire în
timp. Unii polimeri, sub influenţa oxigenului atmosferic, a luminii şi a căldurii,
prezintă fenomenul de îmbătrânire, care se manifestă prin pierderea elasticităţii şi
plasticităţii, concomitent cu creşterea casanţei materialului. Procesul de îmbătrânire se
manifestă mai puternic la polimeri cu grad scăzut de polimerizare, respectiv de
policondensare. Pentru întârzierea acestui proces, la fabricarea materialelor din
polimeri se introduc diverse adaosuri.

Proprietăţi mecanice

Caracteristicile mecanice ale polimerilor depind în mare măsură de gradul de

polimerizare (policondensare), compoziţia chimică, structură, temperatură. S-a
constatat că în funcţie de natura polimerului, rezistenţa la compresiune Rc variază
între 1,7 şi 2000 daN/cm2, rezistenţa la întindere Rt între 90 şi 900 daN/cm2, iar
alungirile de rupere între 0,3 şi 800%. Unii polimeri armaţi cu fibre de sticlă (de
exemplu poliesterii) ating rezistenţele mecanice ale oţelului de calitate.

II. CARBONAŢII

Carbonaţii sunt săruri stabile ale acidului carbonic. Acesta se formează prin
dizolvarea dioxidului de carbon în apă (echilibrul reacţiei fiind deplasat mult spre
stânga). Fiind foarte instabil se descompune în CO2 şi H2O, astfel încât în soluţie se
găseşte dizolvată numai o cantitate de acid, care este parţial disociat în ioni:

CO2 + H2O  H2CO3  2H+ + CO32-

Acidul carbonic formează două tipuri de carbonaţi: carbonaţi normali sau neutri:
MCO3 şi carbonaţi acizi M(HCO3)2, cunoscuţi şi sub denumirea de bicarbonaţi.
Carbonaţii sunt substanţe solide, cristalizate. Cei neutrii sunt greu solubili în
apă, cu excepţia carbonaţilor alcalini; cei acizi sunt toţi solubili în apă (în afară de
NaHCO3, care este mai greu solubil).
Carbonaţii, chiar dacă sunt insolubili, reacţionează cu acizii; se pune în libertate
acidul carbonic, adică se observă degajarea CO2:

CaCO3 + 2HCl  CaCl2 + CO2 + H2O (reacţia de recunoaştere a carbonaţilor)

Carbonatul de calciu (CaCO3) este unul dintre compuşii cei mai răspândiţi în
natură, sub formă de calcit, aragonit, marmură, precum şi sub formă de piatră de var,
cretă, dolomit etc.
Calcitul apare în natură sub formă de cristale trigonale, incolore sau colorate de
impurităţi. La cristalele transparente, mari se observă fenomenul de birefrigerenţă, mai
ales în calcitul de Islanda („spatul de Islanda”).
 Aragonitul este format din prisme rombice, albe sau colorate din cauza
impurităţilor. Este mai dur decât calcitul.
Marmura este o varietate cristalină de carbonat de calciu care se extrage din
cariere. Poate fi albă, cu cristale mărunte, ce se aseamănă cu zahărul – de unde şi
numele de marmură zaharoidă – sau colorată în roz, galben, verde, negru din cauza
impurităţilor infiltrate în masa de carbonat de calciu. (Cea mai cunoscută carieră de
marmură din România este cea de la Ruşchiţa.)
Piatra de var, foarte răspândită în scoarţa pământului, este formată din cristale
mici de calcit. De obicei este amestecată cu alte minerale, de exemplu cu carbonat de
magneziu, când se numeşte dolomit. Când este amestecată cu argilă se numeşte marnă.
Creta este un carbonat de calciu de culoare albă, cu granulaţie fină şi foarte
fărâmicios (prezintă resturi de animale microscopice). Mai sunt şi alte varietăţi de
carbonat de calciu, formate din depunerea scoicilor şi a cochiliilor unor foraminifere
care apoi au fost cimentate într-un ciment calcaros.
Carbonatul de calciu este o substanţă albă, foarte greu solubilă în apă
(solubilitate: 1,3 mg CaCO3 în 100 g apă, la 200C). Din această cauză, dacă într-o
soluţie sunt prezenţi ioni de Ca2+ şi CO32-, se formează un precipitat alb, cristalin, de
carbonat de calciu:

Ca2+ + CO32- ↔ CaCO3

Dacă se adaugă, însă, dioxid de carbon, precipitatul dispare, deoarece se formează
carbonat acid de calciu, care este solubil:

CaCO3 + CO2 + H2O ↔ Ca(HCO3)2

Reacţia este reversibilă; de aceea apele care conţin dizolvate cantităţi mari de
carbonat acid de calciu (ape dure) nu se folosesc la alimentarea cazanelor cu aburi,
locomotive, turbine etc. deoarece, din cauza încălzirii, carbonatul acid se descompune
(dioxidul de carbon se degajă iar carbonatul neutru se depune, formând împreună cu
alte săruri din apă piatra de cazan).
La temperatură ridicată, carbonatul de calciu reacţionează cu diferiţi oxizi, de
exemplu cu SiO2:

CaCO3 + SiO2  CaSiO3 + CO2

Carburile sunt compuşii în care carbonul este combinat cu un element având

electronegativitate mai mică sau aproape egală.
Carbura de calciu CaC2 se mai numeşte carbid şi se fabrică din var şi cărbune, la
2500 C.
0

CaO + 3C  CaC2 + CO
 Temperaturi mai joase favorizează reacţia în sens contrar; temperaturi de peste
2500 C sunt nefavorabile deoarece carbura se descompune.
0

Fabricaţia se realizează în cuptoare prevăzute cu electrozi de grafit prin care

trece un curent de 100 000 A.
Carbura de calciu se prezintă sub formă de cristale aciculare albe. Structura ei
este ionică. Deoarece carbidul tehnic conţine impurităţi, acetilena care se degajă prin
acţiunea apei asupra carbidului nu este niciodată pură, ci conţine printre impurităţi şi
hidrogen fosforat, care îi imprimă mirosul neplăcut şi poate provoca explozii în
instalaţiile cu acetilenă:

CaC2 + 2H2O  C2H2 + Ca(OH)2

Carbura de siliciu (SiC) este numită şi carborund. Se prepară industrial prin

încălzire în cuptor electric la cca. 20000C a unui amestec de cocs şi dioxid de siliciu:

3C + SiO2  SiC + 2CO

Carbura de siliciu este bună conducătoare de căldură, asemănându-se prin
aceasta cu grafitul; însă prin duritate se aseamănă cu diamantul. Este incoloră în stare
pură dar de obicei este neagră din cauza carbonului cu care este amestecată. Este foarte
stabilă faţă de agenţii chimici. Este atacată numai prin topire de hidroxizii alcalini în
prezenţa unui oxidant, deosebindu-se prin aceasta de diamante, care se poate separa în
acest mod.
În reţeaua cristalină atomii de C şi Si sunt aşezaţi alternative, fiecare fiind
înconjurat tetraedric de ceilalţi atomi. La ruptura structurii trebuie desfăcute un număr
mare de legături. Aşa se explică temperatura înaltă de descompunere (peste 2200 0C) şi
duritatea foarte mare. Din cauza acestei durităţi se întrebuinţează la prepararea prafului
de şlefuit, la fabricarea pietrelor de polizor, la tăiatul sticlei şi porţelanului (în loc de
diamante).

Utilizãri ale carbonului:

• confecţionarea bijuteriilor;
• confecţionarea lagărelor;
• şlefuirea metalelor şi rocilor dure;
• mine de creion; filtre de carbon
• metalurgie; aliaje
• îngrăşăminte; medicamente; etc.
• arheologie : datarea cu carbon
Exemple de utilizãri ale carbonului:
 Circuitul carbonului în naturã:

Circuitul carbonului in naturã cuprinde toate procesele prin care carbonul trece
din atmosferã in corpul vietuitoatelor. Principalul ”purtator” al carbonului este CO2.
Aceste procese sunt :
- fotosinteza
- nutritia
- respiratia
- formarea sedimentelor calcaroase
- formarea combustibililor fosili
- procese industriale

 
 Cãrbunii de pãmânt

Cãrbunii de pãmânt s-au format din plante si arbori prin transformari biologice
(sub actiunea unor microorganisme) si chimice, in timpul unor lungi perioade in
conditii nu prea bine cunoscute, dar in orice caz in absenta oxigenului din aer
(deoarece putrezirea obisnuitã, in conditii aerobe, duce numai la CO2, H2O, NH3, etc.)
Cãrbunii de pãmânt sunt roci combustibile amorfe (necristalizate) rezultate prin
carbonizarea plantelor in interiorul Pamantului, la presiuni si temperaturi inalte. Ei
contin intre 50-95 % carbon.
Puterea caloricã a cãrbunilor de pãmânt = cantitatea de caldura degajata la
arderea unui kg de carbune , creste odata cu cresterea continutui de carbon, care este cu
atât mai mare cu cât cãrbunele este mai vechi.

Cãrbunii de pãmânt constituie o sursa importantã de energie deoarece se gãsesc

in cantitãti foarte mari , iar zãcamintele de cãrbuni sunt rãspândite relativ uniform in
subsolul intregii planete. Ei se pot intalni la mari adâncimi in pãmânt si se exploateazã
din mine sau puturi subterane de mare adâncime. Minerii folosesc explozibili si utilaje
miniere pentru a tãia cãrbunele din interiorul zãcamintelui.
O imensã cantitate de energie este necesarã pentru industrie si pentru a pune
masinile si utilajele in miscare . In cea mai mare parte, aceastã energie este datã de
cãrbuni, alãturi de petrol si gaze naturale .
Pentru a obtine energie din cãrbuni, acestia trebuie sã ardã. Cãldura care rezultã
prin arderea lor poate fi folositã pentru a incãlzi ceva sau pentru a pune in functiune un
motor. De asemenea, cãrbunii sunt utilizati la incãlzitul locuintelor sau pentru a
produce energie electricã (in centralele termoelectrice bazate pe arderea cãrbunelui).
 Prin ardere cãrbunii de pãmânt produc in principal caldurã, dar ei au si alte
intrebuintãri : fabricarea sãpunului, a vopselelor, parfumurilor, catranului si alte multe
produse chimice. Cocsul este un reziduu al cãrbunelui si se foloseste pentru obtinerea
fontei si otelului. Cãrbunii de pãmânt constituie surse energetice neregenerabile sau
epuizabile. Odata arsa, o bucatã de carbune nu va mai putea produce energie.
Ca dezavantaje ale utilizarii cãrbunilor de pãmânt amintim : instalatiile de ardere
si de evacuare a cenusii sunt complicate, iar mineritul cauzeazã distrugeri ambientale si
este periculos chiar si pentru om.
Cãrbunii de pãmânt sunt foarte poluanti, insã continuã sã fie utilizati datoritã
necesitãtilor mari de energie ale omenirii. Atunci când ard, cãrbunii murdãresc sau
polueazã aerul. Se degajã fum, particule minuscule de funingine, si gaze dãunatoare
oamenilor, plantelor si animalelor. Prin arderea cãrbunilor se degaja si dioxid de sulf
care cauzeazã ploi acide ce pot otravi plantele si copacii, pot coroda metalele si rocile.

Primele motoare cu aburi au functionat cu cãrbuni si au dus la o perioadã

infloritoare denumitã “Revolutia Industrialã“ (1750-1914), care a schimbat radical
viata oamenilor. Motoarele cu abur erau mai puternice si puteau face mai multe decât
masinile inventate inaintea lor, care erau manuale sau foloseau forta apei sau a
vântului. Multi oameni au plecat de la tarã pentru a munci la oras in fabrici noi.
Trenurile trase de locomotivele cu abur puteau transporta oameni si bunuri mai rapid,
iar vapoarele cu aburi si masinile au devenit mai rapide, mai sigure si mai ieftine.
Comertul dintre tari s-a intensificat.
Extractia cãrbunelui are o veche traditie si in tara noastrã, România. Astfel,
primele eploatari sunt cunoscute incã din anul 1790 in Banat, si dupã anul 1840 in
bazinul carbonifer Petrosani.