Sărurile acidului azotic (azotaţi)

- conţin ionul nitrat, de formă triunghiular-plană (unghiuri de 120 o), cu o legătură tetracentrică care
conferă acestuia o stabilitate mai mare decât a acidului azotic;
- sunt substanţe de obicei incolore, cristaline, uşor solubile în apă;
- la încălzire se descompun în diferite moduri (vezi mai sus cazul NH 4NO3):
- cei alcalini în azotit şi oxigen:
NaNO3  

550o C
NaNO2 + 1/2O2
--- la temperaturi mai înalte, nitritul se descompune în oxid şi N 2, cazul KNO3;

- cei alcalino-pământoşi în oxidul metalului, NO2 şi O2:

Ba(NO3)2 to C
 BaO + 2 NO2 + 1/2 O2

- cei ai metalelor nobile în metal, dioxid de azot şi oxigen:

Hg(NO3)2 to C
 Hg + 2 NO2 + O2

- azotatul de sodiu a constituit mult timp baza fabricaţiei de acid azotic (ca salpetru de Chile), azi se
utilizează ca îngrăşământ, în industria explozivilor şi în pirotehnie, în metalurgie, în diverse procese
de nitrare şi oxidare, ca agent de conservare a cărnii etc;
- nitratul de potasiu este utilizat în proporţie de 90% ca îngrăşământ (nu conţine clor, fiind foarte
bun pentru tutun, citrice şi legume), la fabricarea electrozilor de sudură, ca oxidant în sinteze
chimice (obţinerea alizarinei) şi conservant alimentar, în pirotehnie (pulbere neagră, artificii,
explozivi);
- în cantităţi mari, nitraţii sunt toxici - în organism se reduc la nitriţi, care blochează procesul
respirator (lipsă de oxigen - hemoglobina se transformă în methemoglobină) sau pot promova
formarea de compuşi cancerigeni (nitrozamine);

Compuşii azotului cu alte elemente - nitruri

- nitrurile sunt combinaţii binare ale azotului cu alte elemente;

- după natura legăturii chimice şi proprietăţile acestora, distingem:

 azoturi ionice;
 azoturi covalente;
 azoturi interstiţiale;

- azoturile ionice conţin ioni N3– şi sunt combinaţii realizate cu metalele blocului s (mai puţin Be)
şi aluminiul:
 3 Ca + N2 → Ca3N2
Al2O3 + 3 C + N2 to C
 2 AlN + 3 CO
- sunt substanţe cristaline, incolore, cu temperaturi de topire ridicate (de exemplu Ca 3N2 are p.t.
900oC), care în contact cu apa hidrolizează, formând hidroxid şi amoniac:

N3– + 3 H2O → NH3 + 3 HO–

- azoturile covalente sunt combinaţiile azotului cu elementele blocului p;

- putem cita BN, Si3N4, Ge3N4, PN, cu menţiunea că BN şi Si3N4 sunt semiconductori;
- tipul BN-wuertzit, supus unor presiuni mari, suferă o rearanjare a atomilor şi capătă durităţi foarte
mari, practic zgârie diamantul;
- prezintă inerţie chimică ridicată (cu excepţia PN) şi nu hidrolizează;
- reacţionează doar cu HF sau prin topire cu hidroxizi alcalini;
- azoturile interstiţiale sunt combinaţii prioritar nestoichiometrice, formate cu majoritatea
metalelor tranziţionale (blocul d), prin includerea atomilor de azot în reţeaua cristalină metalică;
- se obţin prin încălzirea metalului sau oxidului respectiv în curent de azot (~1150 oC) sau
amoniac (~700oC);
- prezintă proprietăţi similare cu ale metalelor: opacitate, luciu, conductibilitate electrică (uneori
superioară metalelor din care provin) şi termică;
- numeroase azoturi interstiţiale sunt foarte rezistente chimic, sunt dure (8-9 în scara Mohs) şi
refractare (p.t. 2000-3000oC), de exemplu TiN, ZrN, VN, NbN, TaN;
- altele hidrolizează cu degajare de amoniac şi formare de hidroxid, cum este cazul Zn 3N2, Cd3N2
sau WN: Cd3N2 + 6 H2O → 3 Cd(OH)2 + 2 NH3↑
- la contactul cu soluţii acide, unele nitruri generează N 2:
2 VN + 3 H2SO4 → V2(SO4)3 + N2 + 3 H2

- o altă categorie de azoturi interstiţiale prezintă proprietăţi feromagnetice: Fe 3N şi Fe2N;

- trebuie menţionat faptul că azoturile de mare puritate (TiN, ZrN, HfN, VN, NbN, BN, AlN) se pot
obţine prin procedeul Van Arkel-De Boer, trecând un amestec de iodură metalică, hidrogen şi azot
peste un filament de wolfram incandescent, nitrura formată depunându-se pe filament;
- datorită proprietăţilor lor deosebite, azoturile se utilizează la protejarea unor suprafeţe metalice, ca
materiale refractare, abrazive şi rezistente la coroziune.

FOSFORUL (gr. fosforos, purtător de lumină)

Stare naturală

- fosforul este destul de răspândit în natură, reprezentând 0,11% din litosferă, sub formă de ioni
fosfat (cea mai stabilă formă a sa);

- cele mai răspândite minerale sunt fluoroapatitele, 3Ca3(PO4)2 ▪ Ca(F, Cl)2 şi fosforitele, care sunt
produşi de degradare ai apatitei sub acţiunea agenţilor externi, locul anionului F – fiind ocupat de
HO– sau CO32– (hidroxi- sau carbonatoapatite);

Obţinere

- obţinerea industrială a fosforului elementar are la bază reducerea rocilor fosfatice cu cărbune, în
prezenţă de silice (nisip), în cuptor electric la 2000 oC:

2 Ca3(PO4)2 + 10 C + 6 SiO2 to C
 P4 + 6 CaSiO3 + 10 CO

- în condiţiile de reacţie, fosforul se volatilizează sub formă de molecule P 4 (parţial disociate, la

peste 800oC, în P2) şi este condensat sub apă, obţinându-se fosforul alb.

Proprietăţi fizice
- fosforul se prezintă sub trei modificaţii alotropice: fosfor alb, roşu şi negru.

Structura moleculei de P4

- fosforul alb, în stare solidă, lichidă şi gazoasă (sub 800C), este tetraatomic - atomii de fosfor
ocupă vârfurile uni tetraedru, distanţa P-P fiind de 0,221 nm;
- unghiurile dintre legături (60o) indică o tensiune considerabilă în reţea (energie de 96 kJ/mol),
ceea ce explică reactivitatea mare a moleculei de fosfor alb;
- solid gălbui, de consistenţa cerii, cu miros de usturoi, insolubil în apă sau alcool, dar solubil în
sulfură de carbon, eter, benzen etc;
- chiar şi sub apă, fosforul alb se transformă lent în fosfor roşu, formă alotropă mai stabilă;
- este cel mai puţin stabil, cel mai reactiv, volatil şi toxic dintre toate formele alotrope;
- fosforul roşu (Hittorf) - denumit uneori şi violet - se obţine prin încălzirea fosforului alb la
400oC, timp de câteva ore, în prezenţa luminii sau prin dizolvarea fosforului alb în plumb topit,
urmată de o răcire lentă şi de dizolvarea ulterioară a plumbului printr-un procedeu electrolitic;
- are o structură polimerică (cu grupări terminale de tip oxo, halogenură sau hidroxil), ce nu este pe
deplin elucidată;
- este amorf sau cristalin (rezultă prin încălzirea formei amorfe), insolubil în apă şi în solvenţi
organici, nu are miros şi nu este toxic;
- fosforul negru în stare cristalină se obţine prin încălzirea fosforului alb la 200 oC şi 12000 atm sau
la 220-370oC timp de 8 zile, în prezenţa mercurului (catalizator) şi a unor urme de fosfor negru (rol
de germene de cristalizare);
- are o structură stratificată, fiecare atom de fosfor fiind legat de trei atomi vecini (lungime legătură
0,22 nm), distanţa dintre straturi fiind de 0,387 nm;
- se asemănă cu grafitul din punct de vedere al aspectului şi conductivităţii electrice;
- este dur, casant şi insolubil în solvenţi, neinflamabil şi prezintă o modificaţie cu structură amorfă.;
- nu are utilizări.

Proprietăţile fizice ale fosforului

Proprietate Fosfor alb Fosfor roşu Fosfor negru

Densitate [g/cm3] 1,82 2,31 2,69
 P.t. [oC] 44,1 585-610 (cu sublimare) 620 (cu sublimare)
P.f. [oC] 280 - -

Solubilitate Apă 0,00033 (10oC) insolubil insolubil

89,8 (15oC) insolubil insolubil
[g/100 g CS2
2,7 (15oC)
solvent] insolubil insolubil
Benzen

Proprietăţi chimice

- dintre cele trei forme alotrope, cel mai reactiv este fosforul alb, care se păstrează sub apă, pentru a
fi protejat de oxigenul atmosferic;
- se aprinde în aer la 50oC (spre deosebire de fosforul roşu, care are temperatura de aprindere
300oC), formând oxizi acizi (în stare fin divizată se aprinde la temperatura camerei):

P4 + O2 → P4O6 sau P4O10; P4O10 + 6 H2O → amestec de acizi fosforici

P4 + X2 → PX3, PX5 (X = halogen)
P4 + 3 MOH +3 H2O fierbere
  PH3 + 3 MH2PO2 (hipofosfit)
P4 + S → P4S3, P4S5, P4S7, P2S10
P4 + 6 H2 → 4 H3P
P4 + 12 Na → 4 Na3P
2 P4 + 5 H2SO4 + 12 H2O → 8 H3PO4 + 5 H2S↑

3 P4 + 20 HNO3 + 8 H2O → 12 H3PO4 + 20 NO↑

- prezintă fenomenul de chimioluminiscenţă (fosforescenţă) în prezenţa vaporilor de apă şi a

oxigenului (mecanism înlănţuit de oxidare lentă);
- precipită metalele din soluţii de ioni metalici (Pb, Cu, Ag, Au):

1/4 P4 + 5 AgNO3 + 4 H2O → 5 Ag↓ + H3PO4 + 5 HNO3

1/2 P4 + 5 CuSO4 + 8 H2O → 5 Cu↓ + 2 H3PO4 + 5 H2SO4
- aplicaţie: arsurile cu fosfor se tratează cu soluţii diluate (2%) de sulfat de cupru, fosforul este
oxidat la acid fosforic.

Utilizări

- majoritatea producţiei de fosfor alb (83%) se utilizează la fabricarea acidului fosforic;

- restul de 17% se utilizează la fabricarea halogenurilor (PCl 3, POCl3 şi PCl5), a P4S10, a fosforului
roşu (utilizat în pirotehnie şi la fabricarea chibriturilor, intrând în compoziţia pastei de pe cutie),
P4S3 (component al gămăliei chibriturilor care se aprind prin frecare pe orice suprafaţă) sau a
fosfurilor metalice (GaP este utilizată în diodele laser, Zn 3P2 ca rodenticid);

- în metalurgie se foloseşte la fabricarea bronzurilor cu fosfor sau ca adaos în oţeluri;

- o aplicaţie recentă şi în continuă dezvoltare este utilizarea fosforului la fabricarea produşilor

antifoc (în locul celor cloruraţi), ce sunt încorporaţi în polimeri sintetici (spume poliuretanice,
poliamide etc);

Compuşii fosforului cu hidrogenul: fosfina (hidrogenul fosforat), PH3

- se obţine prin reacţia fosforului alb cu o soluţie alcalină, prin hidroliza fosfurilor sau prin
reducerea P4O6 cu hidrogen în stare "născândă":

P4 + 3 KOH + 3 H2O fierbere

  PH3 + 3 KH2PO2

Ca3P2 + 6 H2O → 2 PH3 + 3 Ca(OH)2

AlP + 3 H2O → PH3 + Al(OH)3

P4O6 + 12 Zn + 24 HCl → 4 PH3 + 12 ZnCl2 + 6 H2O

- gaz incolor, cu miros de usturoi, foarte toxic, cu p.t. –132,5 oC, p.f. –87,8oC şi densitate (în stare
lichidă) de 0,74 g/cm3;

- are o structură piramidală, cu unghiuri de 93o între legăturile P–H;

- caracter bazic mai slab decât amoniacul;

- arde în aer cu flacără verde:

4 PH3 + 8 O2 150o C
 
 P4O10 + 6 H2O
- agent reducător puternic, reduce halogenii la hidracizii lor şi soluţiile apoase ale sărurilor
metalelor grele la metal:
4 PH3 + 6 X2 → 12 HX + P4
- utilizată în sinteza compuşilor organofosforici (utilizaţi ca insecticide, gaze de luptă etc), la
obţinerea fosfurilor, ca dopant în industria electronică (fabricarea semiconductorilor).

Compuşii fosforului cu oxigenul

1) Oxizi
- fosforul formează o serie de oxizi cu compoziţia moleculară P4O6, P4O7, P4O8, P4O9 şi P4O10;

- dintre aceştia, hexaoxidul de tetrafosfor şi decaoxidul de tetrafosfor (denumiţi curent trioxid,

respectiv pentaoxid de fosfor) sunt cei mai importanţi;

- în stare de vapori, cei doi oxizi prezintă structurile de mai jos:

 a) b)

Structurile tri- si pentaoxidului de fosfor: a) P4O6 şi b) P4O10.

a) Trioxidul de fosfor (P4O6)

- substanţă solidă de culoare albă, cu miros neplăcut, foarte toxică, care are p.t. 23,8 oC şi p.f. 175oC;

- se obţine prin oxidarea lentă a fosforului în aer insuficient, la temperatură scăzută, conform
reacţiei:

P4 + 3 O2 → P4O6

- este o anhidridă acidă, cu apa formând la rece acid fosforos (denumit şi fosfonic):

P4O6 + 6 H2O → 4 H3PO3

- cu oxizii bazici şi bazele formează săruri numite fosfiţi:

P4O6 + 12 NaOH → 4 Na3PO3 + 6 H2O

- se oxidează lent în aer:

P4O6 + 2 O2 → P4O10
iar la încălzire la peste 70oC se aprinde, oxidându-se la P4O10;

- poate funcţiona ca agent reducător (faţă de oxigen sau halogeni) şi ca agent oxidant (în reacţie cu
S, C, H2, Al):

P4O6 + 6 Cl2 → 4 POCl3 + O2

P4O6 + 3 S → P4 + 3 SO2

P4O6 + 6 C → P4 + 6 CO

P4O6 + 4 Al → P4 + 2 Al2O3

b) Pentaoxidul de fosfor (P4O10)

- se obţine prin arderea fosforului în aer:

P4 + 5 O2 → P4O10

- substanţă albă, cu aspect de zăpadă, cu p.t. 142oC, care sublimează la încălzire;

- există în mai multe forme cristaline;

- anhidridă acidă, reacţia de hidratare decurgând în mai multe etape - se formează succesiv acid
tetrametafosforic, (HPO3)4, tetrafosforic, H6P4O13, difosforic, H4P2O7 şi în final acid ortofosforic:

P4O10 + 6 H2O → 4 H3PO4

- fiind avid de apă, este un deshidratant foarte puternic (este cel mai puternic deshidratant la
temperaturi sub 100oC):

2 H2SO4 + P4O10 → 4 HPO3 + 2 SO3

4 HNO3 + P4O10 → 4 HPO3 + 2 N2O5

- participă şi la reacţii de oxidare:

P4O10 + 10 C → P4 + 10 CO

P4O10 + 6 Ca → 2 Ca3P2 + 5 O2

P4O10 + 5 Si → P4 + 5 SiO2

- utilizarea sa ca agent deshidratant se aplică industrial la eliminarea urmelor de apă din sisteme sub
vid (fabricarea becurilor electrice), în chimia organică (la sinteza POCl 3, a esterilor fosforici etc)
sau la uscarea solidelor, lichidelor şi gazelor cu care nu reacţionează chimic;
- tot în chimia organică se poate utiliza la:

- deshidratarea amidelor la nitrili;

- deshidratarea acizilor carboxilici la anhidride.

2) Oxoacizi
Compus Număr oxidare Denumire Structură
H OH
H3PO2 +1 acid hipofosforos (fosfinic) P
H O
H OH
H3PO3 +3 acid fosforos (fosfonic) P
HO O
 O O

H4P2O5 +3 acid difosfonic H P O P H

OH OH
HO OH
H3PO4 +5 acid ortofosforic P
HO O
O O
acid difosforic
H4P2O7 +5 HO P O P OH
(pirofosforic) OH OH

acizi metafosforici HO O OH
(HPO3)n P P
O O
n = 3, 4, 5, +5 (structură ciclică) O O
P
6 exemplu acid trimetafosforic HO O

- oxoacizii fosforului se caracterizează prin prezenţa hidrogenului ionizabil într-o grupare OH

legată de atomul de fosfor;

- atomii de hidrogen legaţi direct de atomul de fosfor nu sunt ionizabili, deci nu prezintă caracter
acid - prezenţa lor determină caracteristicile oxoacizilor fosforului şi ale sărurilor lor.

- dintre acizii prezentaţi în tabel, cei mai importanţi sunt acizii fosforos şi fosforic.

a) Acidul fosforos (fosfonic, ortofosforos) - H3PO3

- se obţine prin reacţia P4O6 sau a unei halogenuri a fosforului trivalent cu apa:

P4O6 + 6 H2O → 4 H3PO3

PX3 + 3 H2O → H3PO3 + 3 HX

- în stare anhidră este un solid cristalin, incolor, cu densitate 1,65 g/cm 3, p.t. 70,1oC, higroscopic,
foarte solubil în apă;

- este un acid diprotic, formând hidrogenofosfiţi (MH2PO3 şi M2HPO3);

- la încălzire în stare solidă, disproporţionează în fosfină şi acid fosforic:

4 H3PO3 to C
 PH3 + 3 H3PO4

- agent reducător puternic: reduce halogenii la hidracizii lor, SO 2 la sulf:

H3PO3 + X2 → HPO3 + 2 HX

2 H3PO3 + SO2 → 2 H3PO4 + S↓

- poate fi redus la fosfină de hidrogenul în stare născândă:

H3PO3 + 3 Zn + 3 H2SO4 → H3P↑ + 3 ZnSO4 + 3 H2O

- principala sa utilizare industrială este sinteza fosfitului bazic de Pb, care este adaos stabilizant în
masele plastice pe bază de clor (cazul policlorurii de vinil).

b) Acidul fosforic (ortofosforic) - H3PO4

- se obţine industrial prin tratarea rocilor fosfatice cu acid sulfuric (sau sulfat de amoniu), prin
oxidarea fosforului alb cu acid azotic sau prin procedeul termic (arderea P în aer, urmată de
hidratarea oxidului obţinut):

Ca3(PO4)2 + 3 H2SO4 → 3 CaSO4↓+ 2 H3PO4

Ca3(PO4)2 + 3 (NH4)2SO4 → 3 CaSO4↓+ 2 H3PO4 + 6 NH3

3/4 P4 + 5 HNO3 + 2 H2O → 3 H3PO4 + 5 NO

P4 + O2 → P4 O10 ΔH = – 3015 kJ/mol (!!!)

P4O10 + 6 H2O → 4 H3PO4 ΔH = – 397 kJ/mol

- procedeul termic necesită utilizarea unor materiale speciale, întrucât flacăra rezultată din arderea
fosforului alb atinge 2000°C;
- P4O10 se dizolvă în acid fosforic concentrat, obţinându-se acizi polifosforici, care se diluează
ulterior cu apă la acid fosforic;

- în stare pură, H3PO4 se prezintă sub forma unor cristale incolore, transparente, delicvescente, cu
p.t. 42,3oC şi densitate 1,88 g/cm3;

- acidul fosforic comercial este un lichid siropos, de concentraţie 75-85%;

- viscozitatea mare a soluţiilor concentrate se datoreşte legăturilor de hidrogen ce se stabilesc între

molecule;

- nu se poate concentra prin încălzire, trecând în acid pirofosforic şi apoi în acid metafosforic:

H3PO4 200o C, - H O
   2
 H4P2O7 300o C, - H O
   2
 2 HPO3

- foarte stabil, nu prezintă proprietăţi oxidante decât la temperaturi ridicate;

- deşi este mai slab ca acizii azotic şi clorhidric, îi poate deplasa la cald din sărurile lor, fiind
mai puţin volatil (proprietate utilizată în industria ceramicii fine şi a smalţurilor);

- este solubil în apă, fiind un acid triprotic de tărie medie;

- disociază succesiv în trei trepte, având constante de aciditate diferite: Ka1 = 7,1▪10– 3, Ka2 = 6,3▪10– 8,
Ka3 = 4,7▪10– 13;

- formează trei tipuri de săruri: dihidrogenofosfaţi sau (orto)fosfaţi primari, MH 2PO4,

hidrogenofosfaţi sau (orto)fosfaţi secundari, M 2HPO4 şi (orto)fosfaţi terţiari, M3PO4, unde M+ este
un cation provenit de la metalele alcaline Na, K sau cationul amoniu - aceştia sunt singurii fosfaţi
solubili, ceilalţi fiind insolubili;

- fosfaţii se descompun la încălzire, trecând în diferiţi produşi:

2 Na2HPO4 300-900o C
   Na4P2O7 + H2O

2 NaH2PO4 200-250o C, - H O
2
      Na2H2P2O7 → 2 NaPO3 + H2O (metafosfat de sodiu)

- amestecul celor doi fosfaţi se comportă diferit la calcinare:

2 Na2HPO4 + NaH2PO4 300-550o C

   Na5P3O10 + 2 H2O

- la temperaturi mai mari (600-800°C), au loc condensări între cele două tipuri de fosfaţi, cu
obţinerea “sticlei fosfat”.

Utilizări
- acidul fosforic se utilizează la decaparea metalelor (în special Fe şi oteluri) în metalurgie,
industria electronică, electrotehnică, chimică etc;
- în dentistică este asperizant al suprafeţelor şi component al unor cimenturi dentare;
- în industria alimentară (E 338) este utilizat la acidularea unor băuturi nealcoolice;
- catalizator în procesul de hidratare a etenei la alcool etilic;
- fosfatul monosodic este utilizat la corectarea pH-ului în procesul de purificare a apei prin schimb
ionic, la prepararea soluţiilor tampon (pH 5-8) utilizate în industria textilă sau în laborator;
- împreună cu fosfatul disodic este supliment nutritiv sau adaos în industria alimentară (stabilizator
de pH în sucuri);
- fosfatul disodic este utilizat în industria alimentară, ca adaos în detergenţi şi ca materie primă în
obţinerea pirofosfaţilor (E 450, conservant);
- fosfatul trisodic este component al soluţiilor de curăţare (degresant) utilizate în diverse industrii,
reactiv în procesul de dedurizare a apei, E 451 (conservant pentru carne) în industria alimentară;
- un mic exces de fosfat în apă reduce coroziunea Fe şi aliajelor sale, prin formarea pe suprafaţa
acestora a unui strat puternic aderent de fosfat de fier insolubil;
- fosfaţii de potasiu se utilizează în industria alimentară (adaosuri minerale în sucuri sau ca
stabilizatori în produsele lactate), iar cei de amoniu sunt folosiţi predominant ca îngrăşăminte şi
întârzietori de flacără în diverse materiale (la cald se descompun în amoniac şi acid fosforic,
împiedicând propagarea flăcării);
- fosfaţii sunt compuşi cu rol biologic foarte important în molecule ca ADN sau ARN şi ca
transportori de energie în celula vie (ATP-adenozintrifosfat);
- participă în procesele de fosforilare, la formarea fosfolipidelor (constituenţi ai membranelor
celulare), la formarea oaselor (fosfat tricalcic);
- polifosfaţii de calciu şi amoniu sunt agenţi anti-aglomerare în industria alimentară (E 544, E 545)
c) Fosfuri metalice

- prin încălzire, fosforul reacţionează direct cu metalele, formând compuşi numiţi fosfuri;

- fosfurile metalelor din blocul s (cu excepţia Be) sunt combinaţii stoichiometrice, de tipul M 3P şi
M3P2, preponderent ionice - sunt stabile numai în fază solidă, reacţionând cu apa:

Mg3P2 + 6 H2O → 2 PH3↑ + 3 Mg(OH)2

- fosfurile metalelor din blocul p sunt preponderent covalente;

- fosfurile elementelor din blocul d sunt combinaţii nestoichiometrice, asemănătoare aliajelor;

- sunt substanţe cenuşii sau negre, cu luciu metalic şi care prezintă conductivitate electrică;
- dure, casante (Fe3P, Fe2P, FeP, TiP) şi greu fuzibile (CrP, MoP);

- în general nu reacţionează cu apa şi sunt relativ inerte chimic;

- fosfurile se utilizează ca dezoxidanţi la fabricarea oţelurilor, ca rodenticide (mai ales în silozurile

de cereale) etc.

d) Halogenurile P (PCl3, PCl5, POCl3)

- se obţin din P, Cl2 şi alţi reactivi (PCl3, lichid incolor, PCl5, solid alb, POCl3 lichid incolor):
2 P + 3 Cl2 → 2 PCl3
PCl3 + Cl2 → PCl5
2 PCl3 + O2 → 2 POCl3
PCl3 + SO2 + Cl2 → POCl3 +SOCl2
6 PCl5 + P4O10 → 10 POCl3