Manualschimbariclimatice

CUPRINS
Cuvânt înainte 5
Abrevieri 6
Capitolul 1. Noţiuni de bază 7
1.1 Schimbările climatice şi carbonul 7
1.2 Efectul de seră şi gazele cu efect de seră 8
1.2.1 Care sunt cele mai importante gaze cu efect
de seră? 10
1.2.2 Ce este dioxidul de carbon şi cum putem cunoaşte evoluţia
cantităţilor prezente în atmosferă? 11
1.2.3 Cei mai mari emițători de gaze cu efect de seră 11
1.3 Ciclul carbonului 11
1.3.1 Rezervele principale de carbon 12
1.3.2 Fluxurile 12
Capitolul 2. Evidenţe ale schimbărilor climatice 13

2.1 Metode de determinare a trecutului climatic 13
2.1.1 Măsurătorile directe, instrumentale 14
2.1.2 Datele proxy paleoclimatice 14
2.1.2.1 Evidenţe proxy istorice 15
2.1.2.2 Înregistrări proxy glaciologice 17
Carotele de gheaţă 18
2.1.2.3 Date proxy geologice 20
2.1.2.4 Date proxy biologice 20
2.2 Evidenţe ale schimbărilor climatice în trecut 21
Ultimii 1000 de ani 24
2.3 Schimbări ale temperaturii globale 26
2.3.1 Schimbările climatice actuale 26
2.3.2 Topirea gheţarilor și a calotelor glaciare 31
2.3.3 Modificări ale parametrilor oceanelor 32
2.3.4 Modificări ale ciclului hidrologic 34
2.3.5 Reacţiile la schimbările climatice ale sistemului biologic 36
Capitolul 3. Cauzele schimbărilor climatice 39
3.1. Cauze naturale 39
3.1.1. Agenţi non-radiativi şi agenţi radiativi 39
3.1.2. Mecanisme de forţare externe 40
3.1.2.1. Variaţiile galactice 40
3.1.2.2 Variaţiile orbitei Pământului 40
Ciclul lui Milankovich 41
3.1.2.3 Variaţiile solare 42
3.1.2.4 Meteoriţi şi asteroizi 42
3.1.3. Mecanisme interne de forţare 42
3.1.3.1 Tectonica plăcilor 42
3.1.3.2. Activitatea vulcanică 43
3.1.3.3 Circulaţia oceanică 44
3.1.3.4 Modificări ale compoziţiei atmosferei 44
3.2 Cauzele antropice ale schimbărilor climatice 45
3.2.1. Modificări ale conţinutului atmosferei 45
3.2.2 Modificarea albedoului planetar 48
3.2.3 Emisii de carbon rezultate prin schimbarea categoriei de
folosinţă a terenurilor şi prin defrişarea pădurilor 49
3.2.3.1 Importanţa pădurilor 49
3.2.3.2 Emisiile de carbon prin distrugere ecosistemelor forestiere 50
Capitolul 4. Prognoze şi previziuni 54

4.1 Estimări ale Comitetului Interguvernamental privind Schimbările
Climatice şi ale altor experţi 54
4.2 Evoluții și scenarii climatice pentru România 56
4.3 Riscuri ale schimbărilor climatice asupra stabilităţii ecosistemelor
forestiere din România 59
Capitolul 5. Protocolul de la Kyoto şi piaţa carbonului 64

5.1 Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la Schimbările Climatice (UNFCCC)
şi Protocolul Kyoto 64
5.1.1 Cum au apărut? 64
5.1.2 Structura Convenţiei Naţiunilor Unite cu privire la Schimbările
Climatice 64
5.1.3 Principalele prevederi ale Protocolului de la Kyoto 65
5.1.4 Cadrul legal naţional în privinţa Protocolului de la Kyoto şi
proiecte bilaterale semnate 66
5.2 Măsuri de implementare (enforcement mechanisms) 69
5.2.1 Mecanismul permiselor negociabile 69
5.2.2 Mecanismul dezvoltării curate 69
5.2.3 Implementarea comună 70
Stocarea carbonului prin împăduriri (Universul pădurilor 2003) 71
5.2.4 Mecanismul de implementare în comun în România 72
5.2.4.1 Descriere generală 72
5.2.4.2 Procedura legală 73
5.2.4.3 Ce trebuie făcut pentru a comercializa efectul de stocare
a carbonului care se obţine prin lucrări de împădurire 77
5.3 Piaţa carbonului 78
5.3.1 Ce înseamnă piaţa carbonului? 78
5.3.2 Sistemul European de Transfer de Credite (EU ETS) 79
5.3.2.1 Cum funcţionează? 80
5.3.2.2 Implementarea sistemului în practică 80
5.4 Programul de Reducere a Emisiilor din Defrişări şi
Degradări (REDD) 81
5.4.1 Ce sunt REDD şi REDD+? 81
5.4.2 REDD şi REDD+ în contextul altor mecanisme de creditare
a carbonului 82
5.4.3 Reguli pentru un mecanism REDD operaţional şi credibil 83
Contabilitatea carbonului 85
Capitolul 6. Rolul pădurilor în captarea carbonului 87

6.1 Procesele fundamentale ale captării şi stocării carbonului
în păduri 87
6.1.1 Ciclul carbonului în păduri 87
6.1.2 Rezervele de carbon stocate în păduri 89
6.2 Metode de evaluare a stocării carbonului 91
6.2.1 Generalităţi 91
6.2.2 Metoda Gain-Loss 92
6.2.3 Metoda Stock-Difference 92
6.3 Sechestrarea carbonului în pădurile şi arbori din România 94
6.3.1 Creşterea stocului de carbon din păduri şi efectul
de saturaţie 94
6.3.2 Cât anume stochează pădurile României 96
6.3.3 Calculul carbonului stocat în arbori 97
6.3.4 Estimarea carbonului stocat în plantaţii – studiul de
caz Baraolt 100
6.3.4.1 Stabilirea modelului de biomasă 100
6.3.4.2 Calculul carbonului stocat în plantaţiile efectuate la Baraolt 101
Capitolul 7. Concluzii 106

7.1 Rolul pădurilor în atenuarea schimbărilor climatice 106
7.2 Ce tip de silvicultură şi ce politici forestiere sunt necesare pentru un
viitor afectat de schimbări climatice? 109
8. Bibliografie 111
Cuvânt înainte
CUVÂNT ÎNAINTE Prezenta publicaţie se adresează,

în principal, studenţilor de la
facultăţile de silvicultură, biologie,
ecologie, ingineria mediului, ştiinţe sociale, care doresc
să cunoască mai multe despre schimbările climatice şi
rolul pădurilor în contextul acestor schimbări. Broșura
este o sursă utilă de informații și pentru proprietarii
şi administratorii de păduri interesaţi de valorificarea
potenţialului de stocare a carbonului.
Manualul a fost realizat din iniţiativa şi cu sprijinul financiar al WWF Programul Dunăre-
Carpați, în cadrul a două proiecte:
1. Proiectul internaţional de îmbunătăţire a managementului forestier WWF/IKEA

Promote Responsible Forest Management to Support Sustainable Development in the
Danube–Carpathian Ecoregion (Promovarea managementului forestier responsabil în
vederea sprijinirii dezvoltării durabile în ecoregiunea Dunăre-Carpaţi);
2. Proiectul Soluţii practice de dezvoltare durabilă și contribuţii la îmbunătăţirea

condiţiilor de mediu prin reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră (GES), utilizarea
terenurilor şi menţinerea valorilor de conservare ale pădurilor în beneficiul comuni-
tăţilor locale din zona OS Privat Baraolt, finanţat prin Programul de Granturi Mici al
Fondului Global de Mediu (http: //www.sgp-romania.ro; http://sgp.undp.org.).
Opiniile exprimate în această publicaţie aparţin autorilor. Ele nu reprezintă în mod necesar
opiniile organizaţiilor menţionate, ale GEF sau ale UNDP.
Manualul de față nu își propune să elucideze problema schimbărilor climatice, ci să ofere

noțiuni de bază asupra acestui subiect. Un alt obiectiv este să prezinte argumente referitor
la modul în care schimbările climatice se manifestă asupra pădurii, ce riscuri există pe ter-
men lung și scurt, cum își poate adapta administratorul/proprietarul pădurilor planul de
intervenție la anumite tipuri de schimbări climatice, pe care le preconizează specialiștii.
Un capitol special este dedicat mecanismelor prin care sunt puse în valoare efectele pozitive
ale pădurii în cadrul bilanțului carbonului și posibilitățile de comercializare ale serviciului
de stocare a carbonului oferit de păduri.
Schimbările climatice și pădurile pag. 5

Abrevieri
ABREVIERI
AIE – Autoritatea Independentă Acreditată
ANPM – Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului
CDM – (Clean development mecanism) Mecanismul Dezvoltării Curate
CER – (Certified Emission Reductions) Reduceri de Emisii Certificate
CNSC – Comisia Naţională privind Schimbările Climatice
CO2 – Dioxid de carbon
COP – (Conference of Parties) Conferinţa Părţilor (COP to the UNFCCC - Conferinţa
Părţilor la Convenţia Cadru al Naţiunilor Unite asupra Schimbărilor Climatice)
ERU – (Emissions reduction unit) Unităţi de Reducere a Emisiilor
EU ETS – (EU Emissions Trading System) Sistemul European de Comercializare a
Emisiilor
GASC – Ghid privind Adaptarea la Efectele Schimbărilor Climatice
(O.M. 1170/29.09.2008)
GHG – (Greenhouse gases) Gaze cu Efect de Seră
GIEC – Grupul de Experţi Interguvernamentali asupra Evoluţiei Climatului
GtC – Giga tone carbon
IPCC – (Intergovernmental Panel on Climate Change) Comitetul Interguvernamental
privind Schimbările Climatice
JI – (Joint Implementation (mechanism) Mecanismul de Implementare Comună
JISC – (Joint Implementation Supervisory Committee) Comitetul de Supervizare a
Proiectelor în Cadrul Mecanismului de Implementare Comună JI
LoA – (Letter of Approval) Scrisoarea de aprobare
LoE – (Letter of Endorsement) Scrisoare de Susţinere
LULUCF – (Land Use, Land Use Change and Forestry) Folosinţa Terenului, Schimbarea
Folosinţei Terenului şi Silvicultură
MoU – (Memorandum of understanding) Memorandum de Înţelegere
NIR – (National Inventory Report) Raportul Inventarului Naţional
PCF – (Prototype Carbon Fund) Fondul Prototip pentru Carbon (al Băncii Mondiale)
PFP – (Project Focal Point) Punctul Focal al Proiectului
ppmv – (parts per million by volume) părţi pe milion-volum
REDD – (Reducing Emissions from Deforestation and Forest Degradation) Reducerea
Emisiilor Provenite din Defrişări şi Degradarea Pădurilor
SMHI – (Swedish Meteorological and Hydrological Institute) Institutul de Meteorologie
şi Hidrologie din Suedia
SUA – Statele Unite ale Americii
UE – Uniunea Europeană
UNFCCC – (United Nations Framework Convention on Climate Change) Convenţia cadru
a Naţiunilor Unite asupra Schimbărilor Climatice
WWF – (World Wide Fund for Nature) Fondul Mondial pentru Natură

Capitolul 1. Noțiuni de bază
CAPITOLUL 1. Clima reprezintă ansamblul

fenomenelor şi proceselor
NOŢIUNI DE BAZĂ
meteorologice care caracterizează
starea medie a atmosferei unei
regiuni, iar schimbările
climatice reprezintă, la modul
simplist, modificările pe termen lung ale tempera-
turii, precipitaţiilor, vântului şi altor variabile ale
climei unei regiuni.
1.1 Schimbările climatice şi carbonul
Convenţia ONU cu privire la Schimbările Climatice (1994) defineşte termenul schimbări cli-
matice ca fiind: „o schimbare a climei care este atribuită direct sau indirect activităţii
umane care alterează compoziţia atmosferei la nivel global şi care se adaugă varia-
bilităţii naturale a climei observată în cursul unor perioade comparabile”.
De apariţia schimbărilor climatice sunt responsabile gazele cu efect de seră (GES), care
sunt constituenţi gazoşi ai atmosferei, atât naturali, cât şi antropici, care absorb şi emit
radiaţia infraroşie.
Dioxidul de carbon, precum şi alte gaze cu efect de seră, au intrat în atenţia lumii ştiinţifice
şi a publicului larg relativ recent, în a doua jumătate a anilor ’80 (Anderson, 2009), cu toate
că primele întrebări legate de efectul folosirii masive a cărbunelui şi petrolului au apărut încă
din anul 1902. Carbonul a devenit centrul atenţiei cercetătorilor, politicienilor şi mass-mediei
de astăzi din două motive:
• Activităţile umane determină emisia unor cantităţi uriaşe şi în continuă creştere de

carbon, sub formă de diferite combinaţii chimice;
• Dioxidul de carbon, principala formă gazoasă a acestor emisii, are un impact semnifi-
cativ asupra climei la nivel planetar.
Impactul carbonului emis prin activităţi umane asupra climei a fost şi este subiect de
dezbateri şi controverse. În ciuda dovezilor acumulate prin diverse studii şi cercetări
(ex. figura 1, detalii în capitolul 2), existenţa unor schimbări climatice accelerate de
factorii antropici a fost şi este încă dezbătută şi contestată. Din păcate, dezbaterea a de-
păşit cu mult cadrul ştiinţific şi a devenit din ce în ce mai mult o dezbatere cu substrat
economic şi politic.

Fig. 1. Comparația modificărilor temperaturilor de suprafață observate la nivel continental şi la scară globală, cu rezul-
tatele modelelor climatice, utilizând fie forcing-uri naturale, fie forcing-uri naturale şi antropice (IPCC, 2007).
Mediile decadice de observaţii sunt prezentate pentru perioada 1906-2005 (linia neagră). Liniile sunt întrerupte acolo unde
acoperirea spațială este mai mică de 50%. Benzile albastre indică variația între 5 şi 95% pentru 19 simulări provenite de la cinci
modele climatice utilizând numai forcing-uri naturale datorate activităţii solare şi vulcanice. Benzile roșii indică variația între 5
şi 95% pentru 58 de simulări provenite de la 14 modele climatice utilizând atât forcing-uri naturale, cât şi antropice.
1.2 Efectul de seră şi gazele cu efect de seră

Atmosfera Pământului este formată din 78% azot (N2), 21% oxigen (O2) şi 1% alte gaze.
Dioxidul de carbon (CO2) reprezintă 0,03-0,04%, în timp ce vaporii de apă variază între 0 și 1%.
Modul în care se produce încălzirea suprafeţei Terrei are loc astfel: o parte din radiaţia
solară care atinge Pământul este reflectată înapoi în spaţiu. Din aceste radiaţii, o parte sunt
retransmise spre suprafaţa Pământului de către un strat de gaze numite „gaze cu efect de
seră”, ducând la creşterea temperaturii în atmosferă.
E��
fectul de seră (figura 2) este procesul de încălzire a unei planete din cauza radiaţiei reflec-

tate de aceasta. În prezenţa unor gaze cu efect de seră în atmosferă, o parte semnificativă a
radiaţiei reflectate de planetă va fi retrimisă spre suprafaţa planetei.
Deşi efectul de seră a devenit un subiect de obsesie şi de îngrijorare, fără el viaţa pe Pământ nu
ar fi posibilă, deoarece temperatura medie a Pământului ar fi de -18 °C (Lashof, 1989). Radiaţiile
solare sunt singura sursă de energie care atinge suprafaţa terestră. Ele sunt reflectate de suprafaţa
terestră în mod direct ca lumină, dar şi ca radiaţie termică. Permeabilitatea atmosferei la radiaţiile
termice este doar parţială, astfel o parte substanţială este reţinută sub formă de căldură.
O creştere a concentraţiei atmosferei în gaze cu efect de seră ar avea drept consecinţă o

creştere a cantităţii de căldură captate, adică o încălzire. Din acest motiv s-a considerat
multă vreme că sporirea concentraţiei în dioxidul de carbon prin folosirea carburanţilor
fosili va duce la o încălzire globală.
S-a demonstrat însă că, dimpotrivă, creşterea cantităţii de energie reţinută în atmosferă poate
duce, de fapt, la o scădere locală a temperaturii. Aceasta poate avea loc, de exemplu, prin modifi-
carea curenților atmosferici ori a curenților oceanici sau prin reducerea cantității de lumină solară
care ajunge la sol, din cauza ecranului format de poluanții din atmosferă (așa numitul fenomen de
întunecare globală). Din cauza substanțelor poluante, persistenţa și reflexivitatea norilor cresc şi se
produce o întunecare şi o răcire a suprafeţei terestre (Pittock, 2009; Philander, 2008).
Astfel, termenul de schimbări climatice globale exprimă mai corect realitatea, decât cel de
încălzire globală.
Fig. 2. Efectul de seră (UNEP & WMO, 1996).

1.2.1 Care sunt cele mai importante gaze cu efect de seră?
Principalele gaze cu efect de seră sunt: dioxidul de carbon (CO2), metanul (CH4), halocarburile
rezultate din activităţile umane, de exemplu clorofluorocarburile (CFC), oxizii de azot (NO şi
N2O), ozonul (O3) şi vaporii de apă (H2O), etc. Gazele cu efect de seră dominante se găsesc în
mod natural în atmosferă, iar nivelul lor se poate schimba din cauza unor procese naturale (de
exemplu, CO2 poate fi emis în atmosferă în timpul erupţiilor vulcanice).
Însă unele GES, cum ar fi clorofluorocarburile (folosite, de regulă, la produse precum frigidere,
aparate de aer condiţionat şi extinctoare), au origine antropică şi au intrat în atmosferă recent.
Vaporii de apă, pe care îi putem observa cel mai adesea sub forma straturilor de nori, contri-
buie cu 60% la reţinerea cantităţii de energie prin efectul de seră.
Însă cel mai însemnat impact asupra încălzirii globale îl are creșterea cantității de dioxid
de carbon şi metan emisă în atmosferă ca urmare a utilizării combustibililor fosili. Arderea
combustibililor fosili este responsabilă de creşterea cu 50% a GES în atmosferă. Alte 20%
din GES provin din industria chimică (CFC), 15% provin din practicarea agriculturii intensive
(CO2, CH4, N2O), iar alte 15% din GES provin din procesele de despădurire. Un GES este
considerat cu atât mai puternic cu cât are un potenţial de încălzire globală mai mare (GWP
– Global Warming Potential) (tabel 1).
Tabel 1. Potenţialul de încălzire globală al diferitelor gaze cu efect de seră (UNFCCC, 1995).
GAZE CU FORMULA DURATA DE VIAŢĂ POTENŢIALUL DE ÎNCĂLZIRE GLOBALĂ /

EFECT DE SERĂ CHIMICĂ (ANI) 100 DE ANI
Dioxid de carbon CO2 variabilă 1
Metan* CH4 12 ±3 21
Peroxid de azot N2O 120 310
Hidrofluorocarburi div HFC 1,5-209 1140-11700
Hexafluoridă de sulfură SF6 3200 23900
Perfluorocarburi div PFC 2600-50000 6500-9200
*potenţialul de încălzire al metanului include efectul indirect de producere a ozonului troposferic şi a vaporilor de apă stratosferici.

Potrivit GIEC (Grupul de Experţi Interguvernamentali în Evoluţia Climatului), dioxidul de

carbon de origine naturală sau antropică reprezintă la ora actuală 26% din totalul gazelor cu
efect de seră, deşi, ca şi celelalte gaze cu efect de seră, CO2 se află în concentraţii foarte mici
în atmosferă, mai puţin de 0,04%.
1.2.2 Ce este dioxidul de carbon şi cum putem cunoaşte evoluţia cantităţilor

prezente în atmosferă?
Dioxidul sau bioxidul de carbon este un gaz incolor, inodor, neinflamabil, a cărui moleculă este
foarte stabilă. Este produs în cantităţi mari de organismele animale (în special prin procesul de
respiraţie) şi stă la baza vieţii plantelor şi a algelor (compuşii de carbon reprezintă baza vieţii pe
Pământ). Dioxidul de carbon este, în acelaşi timp, o substanţă de bază pentru realizarea foto-
sintezei şi a ciclurilor trofice şi o substanţă reziduală, un deşeu metabolic produs de toate organis-
mele vii. Preocuparea pentru dioxidul de carbon se justifică prin faptul că în ultimele decenii
concentraţia sa nu a încetat să crească (ceea ce este un fapt stabilit și nu o ipoteză științifică).
Compoziţia atmosferei, care este în permanentă schimbare, a fost reconstituită, de exemplu, prin
analiza aerului conţinut sub formă de bule în gheţurile polare (a se vedea capitolul 2 pentru mai
multe detalii). S-a demonstrat că, în timp, concentraţia în CO2 a variat de la 180 ppmv (părţi pe
milion pe volum) în perioadele glaciare la 300 ppmv în perioadele inter-glaciare. Concentraţia
actuală depăşeşte cu mult valorile maximale atinse în urmă cu 650.000 de ani. Astfel, concentraţia
atmosferică de CO2 a ajuns la 395 ppmv, cu o rată de creştere de aproximativ 1,5 ppmv pe an
(Schimel et al. 1995).
1.2.3 Cei mai mari producători de gaze cu efect de seră
Statisticile referitoare la cantităţile produse de gaze cu efect de seră aduc în prim plan zece
state ca mari producătoare în 2008: China, SUA, India, Rusia, Germania, Japonia, Marea
Britanie, Australia, Africa de Sud şi Coreea de Sud. Uniunea Europeană ar ocupa poziţia a
treia, după China şi Statele Unite. Comparat însă ca nivel de poluare pe cap de locuitor, pro-
ducţia de electricitate în SUA generează 9,5 tone de CO2 per locuitor/an, în timp ce pentru
China valoarea se situează la 2,4 tone, pentru Uniunea Europeană la 3,3 tone, iar pentru India la
0,6 tone pe locuitor. În Marea Britanie, carbonul emis se situează la nivelul de 9,4 tone CO2
per locuitor/an, ceea ce concentrat ar reprezenta un cub cu latura de 17,1 metri (a se vedea
http://carbonquilt.org/visualiser).
1.3 Ciclul carbonului
Ciclul carbonului reprezintă ansamblul rezervelor de carbon, al fluxurilor între rezervele de

carbon şi proceselor care stau la baza fluxurilor. Ciclul carbonului pe pământ este extrem de

complex, deoarece carbonul se prezintă sub diferite forme (organică, minerală, solidă sau
gazoasă), care implică diferite molecule şi rezerve. Fluxurile sunt, în principal, fluxuri de CO2,
moleculă care a stat, de fapt, la originea carbonului pe Pământ când planeta încă era în curs
de formare (în urmă cu cca. 4,5 miliarde ani), prin emisiile vulcanice gigantice.
1.3.1 Rezervele principale de carbon
Rezerva geologică de carbon este foarte mare, estimată la circa 20 milioane Giga tone,
fiind, în general, sub formă de rocă calcaroasă. Combustibilii fosili nu sunt decât o parte
foarte mică din această rezervă, fiind evaluaţi la 5-10.000 Giga tone (IPCC, 2007).
Rezerva oceanică de carbon este şi ea foarte mare, de 38.000 Giga tone, şi reprezintă
93% din totalul carbonului transferabil datorită solubilităţii dioxidului de carbon în apă.
Rezerva oceanică este separată în două compartimente: suprafaţa oceanului (până la 100
m adâncime), care conţine 1.000 Giga tone C, şi apele profunde, care conţin 37.000 Giga
tone C. O parte din carbonul intrat în ocean trece în carbonul organic, adică intră în bio-
sferă, prin acţiunea organismelor vii (IPCC, 2007).
Rezerva terestră conţine 5% din carbonul transferabil, din care în jur de 30% este repre-
zentat de organisme vii şi plante. Restul este stocat în sol sau sub formă de necromasă.
Rezerva terestră reprezintă 2.100 Giga tone C (de trei ori rezerva atmosferică) din care
840 în plante. Cantităţi foarte mari de carbon sunt prelevate din atmosferă, în principal,
prin fotosinteză. Rezerva biosferei este nu numai variabilă în timp, dar şi foarte fragilă.
Ultima rezervă, atmosferică, este cea mai mică, de 800 Giga tone C, constituită exclusiv
din CO2 şi metan (IPCC, 2007).
1.3.2 Fluxurile
Fără intervenţie umană, transferurile spre şi dinspre rezerve sunt foarte mici. În total, cca. 41.000
miliarde de tone de carbon pot fi potenţial transferate între rezervele principale (oceane, rezerve
terestre şi atmosferă).
Estimarea bilanţului global al maselor de carbon arată că o treime din carbonul emis în atmosferă
într-un an prin activităţile umane este captat de biosfera terestră (Keeling et al., 1996). Precizia de
estimare a fluxurilor variază mult de la un compartiment la altul (de la o rezervă la alta). Emisiile
către atmosferă din activitatea industrială sunt cunoscute cu un grad de precizie destul de mare,
datorită existenţei statisticilor de producţie şi de folosire a surselor de energie. De asemenea, fluxul
de carbon absorbit în oceane este estimat cu precizie, mai multe metode diferite fiind disponibile.
În schimb, fluxul de carbon absorbit de biosfera terestră (organisme vii) nu poate fi estimat prin
observaţie, ci este dedus indirect prin calculul diferenţei rezultate în bilanţul global al carbonului.

Capitolul 2. Evidențe ale schimbărilor climatice
CAPITOLUL 2. Climatul stabil din ultimele

milenii a reprezentat o excepţie
EVIDENŢE ALE
în istoria climatului terestru,
acesta fiind caracterizat, în
general, de schimbări bruşte ale
SCHIMBĂRILOR
climei. Această perioadă calmă
a susţinut dezvoltarea civilizaţiei
umane (Desonie, 2008).
CLIMATICE
Evidenţe ale schimbărilor climatice din ultimele secole sau chiar mai mult, fie ele naturale
sau induse antropic, apar în majoritatea componentelor sistemului terestru şi ne sunt date de
o serie de măsurători: înregistrarea temperaturii globale, studiul precipitaţiilor, intensităţii şi
frecvenţei furtunilor, observarea mediului oceanic, marin şi a sistemului biologic etc.
Continua monitorizare a acestor factori ai sistemului climatic şi compararea lor cu situația

din trecut reprezintă cea mai eficientă metodă de a învăţa despre felul în care funcţionează
sistemul climatic, de a înţelege desfăşurarea ciclurilor glaciare din istoria climatului şi de a
formula ipoteze despre viitorul climatului pe Pământ.
Înregistrările schimbărilor climatice din trecutul geologic este una dintre cele mai citate, dar
în acelaşi timp cel mai puţin cunoscute evidenţe ale existenţei schimbărilor climatice actuale.
2.1 Metode de determinare a trecutului climatic

Atenţia crescută asupra efectelor încălzirii globale din secolul al XXI-lea a determinat şi creşterea
interesului în predicţii asupra viitorului schimbărilor climatice.
Studiul climei este îngreunat însă de scara mare, de perioadele lungi de timp şi de procesele
complexe care guvernează climatul. Pentru înţelegerea climatului Pâmântului şi a felului în
care funcţionează acesta trebuie să cunoaştem evoluția climatului în trecut şi trebuie să avem
abilitatea de a explica schimbările care au avut loc. Dacă putem înţelege şi explica evoluţia
climei în trecut, vom putea prognoza direcţia viitoare a climei bazându-ne, mai ales, pe regula
generală conform căreia, dacă într-un sistem are loc un eveniment, este foarte probabil ca în
condiţii similare el să se repete (Pittock, 2009).
Se presupune că viitorul climat se va plasa undeva între condiţiile climatului prezent şi

extremele climatice care au fost observate de-a lungul erelor istoriei geologice (Mintzer et
al., 1992).

Odată ce se obţin astfel de modele ale sistemului climatic, se pot folosi informaţiile complexe
despre condiţiile trecute şi evoluția climei, pentru a testa cât de bine funcţionează aceste mo-
dele. În acest scop, putem folosi mai multe tipuri de date climatice: măsurătorile directe sau
instrumentale şi datele indirecte numite şi proxy.
2.1.1 Măsurătorile directe, instrumentale
Climatologia, termen derivat din grecescul κλίμα (klima - „regiune, zonă), „ şi λογία (logia–
„știință”, „studiu”), reprezintă ştiinţa care studiază climatul şi este o ramură a ştiinţelor
atmosferice care arată frecvenţa şi tendinţele sistemelor climatice pe termen scurt.
Ea studiază periodicitatea evenimentelor meteorologice pe parcursul a câţiva ani până la

câteva milenii, precum şi schimbările din evoluţia generală a climei, în relaţie cu condiţiile
atmosferice. Această ştiinţă dezvăluie atât natura climatelor locale, regionale sau globale, cât
şi factorii naturali sau antropici care duc la schimbarea climei.
Parametrii climatici se măsoară de secole, dar posibilitatea construirii unei imagini complexe
asupra tendinţelor climatice din astfel de date a apărut doar la sfârşitul anilor 1900 (Brönnimann,
2008). De la sfârşitul anilor 1800, parametrii meteorologici (temperatură, precipitaţii, viteza şi
direcţia vântului) se măsoară în staţii terestre şi, mai recent, baloane meteorologice.
Începând cu 1960, se folosesc şi sateliţii pentru a aduna date despre poluare, incendii, temperatura
oceanelor, tiparele curenţilor oceanici, limita gheţii, norii de cenuşă vulcanică emisă etc., ei
fiind extrem de importanţi pentru a construi o cronică a schimbărilor climatice globale
(Desonie, 2008).
2.1.2 Datele proxy paleoclimatice
Schimbările climatice au existat mereu în istoria pământului, deoarece climatul este un sis-
tem dinamic în continuă modificare. Ştiinţa care studiază schimbările climatice din trecut,
căutând să reconstruiască climatele trecute pe baza diferitelor înregistrări naturale, se nu-
meşte paleoclimatologie.
Există patru surse principale pentru date paleoclimatice: uman-istorice (dovezi scrise, ar-
heologice şi iconografice), glaciologice (caracteristici fizice şi chimice ale gheţii), geologice
(informaţii despre eroziunea, transportul şi depozitarea rocilor) şi biologice (polen, inelele de

creştere ale arborilor, sedimente organice) (Crooker, 2008). Aceste înregistrări pot fi folosite
pentru a reconstrui climatele trecute cu o detaliere şi o precizie uimitoare (Desonie, 2008).
Înregistrările datelor paleoclimatice pot fi de sute, mii, milioane sau chiar miliarde de ani
vechime, existând instrumente unice pentru determinarea diferitelor scale temporale.
Carotele glaciare oferă date care acoperă sute până la mii de ani, sedimentele marine ne duc
cu milioane de ani în urmă, rocile sedimentare surprind clima de acum miliarde de ani, iar,
deşi inelele copacilor sunt utile pentru a analiza perioade relativ scurte, arborii pietrificaţi
conţin informaţii care descriu perioade mult mai lungi (Desonie, 2008).
Estimarea tiparelor spaţiale ale variaţiilor climatice la nivel de decenii, anuale sau sezoniere
din secolele trecute, trebuie să se bazeze pe evidenţe proxy cu o rezoluţie temporală mult
mai fină (lăţimea sau densitatea inelelor anuale de creştere ale copacilor; grosimea straturilor
şi mărimea particulelor din straturile anuale ale sedimentelor lacustre şi oceanice; compoziţia
izotopică, chimia şi grosimea straturilor anuale din carotele de gheaţă; izotopii din straturile
de creştere ale coralilor; date istorice disparate din scrieri vechi ce descriu clima)
(Pittock, 2009).
Înregistrările proxy naturale sunt pretabile la analiza temporală datorită straturilor aflate
într-o succesiune nederanjată de-a lungul unor perioade mari de timp (Crooker, 2008).
Metodele de datare includ corelarea evidenţelor proxy cu datarea prin metode radiometrice a
rocilor indigene, cu datarea radiocarbonului din sedimentele ce conţin carbon şi cu alte date
proxy, cum ar fi numărarea straturilor anuale (la arbori, gheaţă, corali, sedimente lacustre) şi
corelarea, în acelaşi timp, cu perioadele ciclurilor orbitale ale Pământului.
Fiecare dintre acestea dă rezultate bune în datarea unui interval de timp. Astfel de exemple
sunt: radiocarbonul, care este folosit pentru vârste până la 50.000 de ani, izotopii uraniului şi
rapoartele izotopice ale toriului şi uraniului, care pot data milioane de ani în urmă.
2.1.2.1 Evidenţe proxy istorice

Înregistrările istorice ale datelor climatice includ măsurătorile instrumentale şi datele proxy
climatice din istoria scrisă a umanităţii. Astfel de date sunt reprezentate de picturi rupestre
preistorice (figura 3) şi gravuri (figura 4), până la remarci despre vreme apărute în scrisori,
jurnale şi ziare, notarea schimbărilor din producţia culturilor în domeniul agricol, etc.

Fig. 3. Imagini cu oameni şi animale din peştera Măgura din Bulgaria. Urmele vieţii preistorice găsite aici datează de
acum 8.000 de ani î.e.n. Peste 750 de astfel de picturi au fost găsite în această peşteră. (Sursa: http://glacialcaveart.
weebly.com/the-many-caves.html, 2011).
Fig. 3. Mica Eră Glaciară, care a scăzut temperaturile, în special între anii 1600 şi 1750, şi a îngheţat în Europa râuri
mari şi canale. Această gravură ilustrează un târg organizat pe gheaţa formată pe râul Tamisa, în Londra, în anul 1683.
(Sursa: http://www.british-history.ac.uk/report.spx?compid=45155).

Măsurătorile instrumentale ale presiunii aerului, vitezei şi direcţiei vântului, precipitaţiilor,

temperaturii aerului şi umidităţii efectuate în staţii climatice sau meteorologice de pe planetă
ajută la construirea climei. Dar, cu cât mergem înspre trecut, cu atât mai mult se reduce canti-
tatea unor astfel de informaţii. Pentru a extinde cunoştinţele despre clima din trecut se folosesc
date proxy istorice cum ar fi scrieri vechi în care apar specificaţii legate de aceasta: jurnale,
cronici, jurnale de bord. De asemenea, se folosesc marcări ale unor evenimente precum inundaţii,
secete, nivelurile lacurilor, culegerea viilor şi preţurile cerealelor, pentru a deduce condiţiile
climatice din acea vreme. Unele dintre acestea descriu o perioadă chiar lungă de timp.
Datele arheologice pot aduce dovezi ale unor migraţii trecute legate de schimbările climatice
– ex.: migrarea vikingilor din Groenlanda – (DeFreitas, 2008).
Pentru a obţine o imagine a climei din trecut se folosesc, aşa cum apare mai sus, date proxy
asamblate din picturi vechi şi gravuri rupestre care sugerează tipul de vegetaţie din acele
timpuri, poziţia gheţarilor, a râurilor şi lacurilor îngheţate. Oamenii primitivi desenau animale
care trăiau în zona lor, aceste picturi constituind o mărturie asupra condiţiilor de climă
respective. Un exemplu ar fi vestigiile artei rupestre din peşterile din Franţa, care simbolizează
timpuri dominate de îngheţ şi frig, cu animale specifice tundrei.
2.1.2.2 Înregistrări proxy glaciologice

Întrucât sistemele glaciare reacţionează la schimbările climatului într-un timp mai lung, ele
sunt considerate buni indicatori ai climatului Pământului ca întreg (Moran, 2008).
Pe lângă faptul că sunt buni indicatori climatici, gheţarii şi calotele glaciare influenţează climatul
Pământului în două feluri: prin potenţialul lor impact asupra creşterii nivelului mărilor şi
asupra resurselor globale de apă, datorită declinului regiunilor acoperite de gheţari, şi prin
descreşterea gradului de acoperire cu gheaţă şi zăpadă la nivel global, care cauzează schimbarea
albedoului într-un feedback continuu. Întregistrările proxy glaciologice pot fi găsite în gheaţa
din calotele polare şi gheţarii montani.

CAROTELE DE Arhivele naturale care

caracterizează climatele
GHEAŢĂ
trecute ale Pământului iau
diferite forme, însă, dintre
toate acestea, înregistrările
naturale ale marilor calote
glaciale de la poli sunt cele mai valoroase.
Gheaţa din zonele polare, dar şi gheaţa alpină, nu numai că permit reconstrucţia schimbărilor
ce au avut loc în ceea ce priveşte precipitaţiile şi temperaturile locale de-a lungul timpului
geologic, dar furnizează, de asemenea, informaţii despre activitatea vulcanică, furtuni, activitatea
solară, compoziţia atmosferică, extinderea deşertului sau incendii forestiere. Acest lucru este
posibil datorită incluziunilor zăpezii, care se păstrează ulterior în gheaţă (de exemplu: praful,
polenul, diferite gaze etc.).
În momentul depunerii, fulgii de zăpadă conţin ataşate diferite substanţe: gaze atmosferice
(printre care cele mai importante sunt gazele radioactive, CH4, CO2 sau diferiţi izotopi stabili ai
elementelor), praf, cenuşă, polen etc., care în timp ajung să fie prinse în gheaţa formată prin
compactarea zăpezii. Datorită acestor substanţe, se pot efectua numeroase analize care ofere in-
formaţii diverse despre condiţiile climatice ale trecutului şi momentul în care acestea au avut loc.
Câţiva dintre cei maiutilizaţi indicatori prezenţi în gheaţă şi corelaţia lor sunt:
• Raportul 18O/16O oferă informaţii cu privire la temperatura aerului;
• Bulele de aer din interiorul gheţii indică compoziţia atmosferei;
• Totalul de gaze oferă profilul de altitudine a calotei la acea perioadă;
• 10Be arată intensitatea precipitaţiilor;
• Particulele solubile şi insolubile din gheaţă indică activitatea eoliană, stadiul de vege-
taţie, degajările platformei continentale sau circulaţia atmosferică;
• Conductivitatea electrică sau conţinutul de SO4 indică activitatea vulcanică;
• Acidul metil sulfonic arată activitatea planctonică a oceanului;
• Acizii organici indică prezenţa focurilor în pădurile de la latitudinile temperate

(Ristoiu, 2010).
Rezultatele acestor analize trebuie corelate cu perioadele de timp în care schimbările climatice au
avut loc. Pentru aceasta, este necesară datarea carotelor de gheaţă care se poate face prin diferite
metode, dintre care cele mai cunoscute sunt: numărarea straturilor anuale (folosind markeri de-
Schimbărileclimatice
Schimbările climaticeșișipădurile
pădurilepag.
pag.18
18
pendenţi de temperatură sau de radiaţii), folosirea vârstelor predeterminate ca markeri (carote

măsurate anterior, carote din sedimentele oceanice, erupţiile vulcanice, bilanţul pH, comparaţii
paleoclimatice etc.), datarea radioactivă cu incluziuni gazoase şi calcularea curgerii gheţii
(Brinkman, 1995).
Anumite componente ale carotelor glaciare pot dezvălui destul de precis variaţiile sezoniere care
permit identificarea straturilor anuale, furnizând o scală corectă de timp pentru ultimele mii de
ani. Detectarea straturilor cu vârstă deja cunoscută furnizează markeri cronostratigrafici care pot
fi folosiţi pentru verificarea altor metode de datare (Buchdahl, 1999). Printre astfel de markeri se
numără şi cenuşa vulcanică sau izotopii 10Be şi 36Cl, care apar în atmosferă datorită radiaţiilor
solare (Bargagli, 2005).
Studiile făcute în ultimii ani asupra carotelor glaciare din regiunile polare au scos la suprafaţă
rezultate neaşteptate. Astfel, s-a determinat faptul că marile variaţii climatice au fost însoţite
de schimbări naturale ale concentraţiei atmosferice în gaze cu efect de seră: CO2 şi CH4.
Carotele din Groenlanda au furnizat dovezi asupra schimbărilor climatice rapide şi drastice
din ultima epocă glaciară, inclusiv tranziţia la perioada interglaciară prezentă (Holocen –
ultimii 10.000 de ani), pe când înregistrările naturale de la staţia Vostok au scos în evidenţă
situaţia climei de peste 400.000 de ani în urmă, perioadă care acoperă peste patru cicluri
glaciare. De asemenea, s-a demonstrat că schimbările parametrilor orbitali ai Pământului şi
distribuţia radiaţiei solare sunt factori declanşatori ai schimbărilor climatice, pe lângă
concentraţia gazelor cu efect de seră (Stauffer, 1999). Toate acestea sunt doar o parte din
informaţiile pe care carotele glaciare din întreaga lume le-au dezvăluit.
Totalitatea analizelor făcute pe carotele din gheaţa polară au îmbunătăţit cunoştiinţele noastre
cu privire la mecanismele care guvernează schimbările globale climatice şi, în acelaşi timp, ne-au
ajutat la crearea unor modele climatice care au rolul de a prognoza posibile răspunsuri ale climei la
creşterea concentraţiilor gazelor cu efect de seră sau la alte modificări ce pot apărea.
Carotele glaciare reprezintă cea mai puternică fereastră înspre trecut (Desonie, 2008).
Schimbările climatice
Schimbările climatice și
și pădurile
pădurile pag.
pag. 19
19
2.1.2.3 Date proxy geologice

Stabilirea vârstei formaţiunilor geologice acumulate în diferitele medii depoziţionale terestre,
a celor aduse la suprafaţă din adâncul mărilor şi oceanelor, precum şi a celor din calotele gla-
ciare sau din peşteri este o metodă utilă în determinarea trecutului climatic al Pământului.
Datele proxy geologice se bazează pe eroziunea rocilor datorată factorilor climatici şi pe
transportul, depunerea şi degradarea chimică a sedimentelor de către râuri, lacuri, vânt şi
oceane (Crooker, 2008).
Sedimentele lacustre şi marine pot fi și ele forate, ca şi carotele de gheaţă, straturile cele
mai vechi fiind plasate dedesubt, şi pot data vârste de milioane de ani. Ele pot avea în
compoziţie nisip, fragmente de roci, loes, praf, vegetaţie şi faună fosilizate şi polen, care
oferă informaţii despre condiţiile atmosferice şi hidrice din acea perioadă.
Roca sedimentară nu oferă o imagine atât de detaliată asupra climatului din trecut precum
o fac carotele de gheaţă şi sedimentele marine şi lacustre, dar valoarea lor constă în faptul
că au o arie de răspândire mai mare în spaţiu, iar, în timp, ele există în istoria Pământului
de sute de milioane de ani. Rocile sedimentare sunt singurele surse care oferă informaţii
paleoclimaterice pentru aproape întreaga istorie a Pământului. Multe roci sedimentare pot
fi depuse numai în anumite zone climatice: de exemplu, recife fosile de corali găsite într-o
anumită zonă demonstrează existenţa în trecutul climatic al regiunii respective a unui
climat tropical (Desonie, 2008).
Până nu demult, principiul superpoziţiei stratelor reprezenta singura modalitate de ordonare

a unei coloane litostratigrafice. Limitările acestei tehnici, precum şi necesitatea stabilirii unor
repere de vârstă numerică, au dus la perfecţionarea metodelor de datare şi la specializarea pe
tipuri de sedimente şi grupe de fosile. Există astfel metodele corelative, dintre care cele mai
uzuale sunt paleomagnetismul şi cronologia bazată pe studiul izotopilor oxigenului, metodele
chimice bazate pe transformările suferite de aminoacizi, pe conţinutul de azot sau colagen
din resturile osoase sau pe hidratarea obsidianului, însă cele mai importante sunt metodele
radiometrice.
2.1.2.4 Date proxy biologice

Plantele păstrează date proxy biologice datorită dependenţei lor de climat, reflectată în structura
lor şi în capacitatea lor reproductivă. De exemplu, plantele cu flori cu o toleranţă climatică mare
îşi marchează existenţa şi abundenţa în spaţiu şi timp prin producţia de polen, astfel încât polenul
devine o sursă de informaţie pentru condiţiile climatice dintr-o anumită perioadă (Crooker, 2008).
Trecutul climatic poate fi reconstituit şi prin studiul inelelor arborilor, domeniu ce face parte
din ştiinţa numită dendroclimatologie, ramură a dendrocronologiei. În fiecare an, sub scoarţa
unui arbore se adaugă un inel de creştere. Acest inel variază în grosime în funcţie de condiţiile
de temperatură şi precipitaţii din momentul respectiv. Inelele înguste reprezintă perioadele

reci, uscate ale anului, pe când cele mai groase reflectă perioadele calde şi umede. Diametrul
creşterii unui arbore din zona aridă sau semiaridă depinde foarte mult de condiţiile hidrice
variabile din sol şi astfel oferă informaţii despre precipitaţii, iar arborii de la latitudini şi
altitudini înalte sunt mai sensibili la schimbările de temperatură (Meier, 2008). Pentru a
determina perioade mult mai vechi, se pot folosi inelele trunchiurilor arborilor pietrificaţi din
gheaţă, permafrost sau sedimente glaciare. În unele cazuri, înregistrările ne pot duce cu mii
de ani în urmă (Pittock, 2009).
Informaţiile obţinute din studiul inelelor arborilor sunt date proxy foarte bune, deoarece
oferă informaţii de o rezoluţie spaţială şi temporală foarte ridicată, informaţiile fiind anuale,
continue şi abundente. Combinând astfel de studii ale inelelor arborilor cu înregistrări ob-
ţinute din alte surse proxy, cunoaşterea climatelor trecute poate depăşi nivelul obţinut din
studiile instrumentale (Desonie, 2008).
Plantele joacă un rol deosebit de important în determinarea climatului trecut şi sub formă
de sedimente organice: planctonul, care odată plutea pe suprafaţa oceanelor, iar apoi s-a
scufundat formând acum sedimente marine; rapoartele izotopice studiate în fosilele marine
(raportul oxigenului din scoici, dinţi, oase dă temperatura climatului), straturile succesive
ale cochiliilor calcaroase. Cele mai utile sedimente organice includ diatomee, dinoflagelate,
coccolite, crhysophytele (algele brun-aurii), moluşte, artropode, foraminifere şi radiolare. Ele
dau informaţii despre temperatură, salinitate, producţia de carbon.
Frunzele şi unele plante comune, în general, pot fi şi ele datate prin metode radiometrice,
datorită conţinutului de celuloză. Chiar şi pigmenţii de plante din sol pot fi analizaţi.
Orice fosile identificabile ale unor insecte, peşti sau alte animale pot oferi dovezi ale diferitelor
climate existente în orice moment în timp (Chew, 2008).
2.2 Evidenţe ale schimbărilor climatice în trecut
Aşa cum reiese şi din capitolul anterior, schimbările climatice se referă la modificări în ceea
ce priveşte distribuţia condiţiilor climatice într-o perioadă de timp, care pot dura de la decenii
la milioane de ani. Climatul a variat puternic în istoria recentă a Pământului, trecând de la
perioadele calde ale Cretacicului şi Eocenului la condiţiile reci din ultimele milioane de ani
(Mintzer et al., 1992).
Din cauza acestor schimbări climatice, au existat numeroase momente în care suprafaţa
planetei a fost acoperită de zăpadă şi gheaţă pentru o perioadă mai mare de timp şi într-o
proporţie semnificativă, fenomen cunoscut sub numele de ere glaciare. În cursul erelor
glaciare, perioadele cu temperaturi foarte scăzute (numite glaciaţiuni şi care durează până

la 105 ani) au alternat cu perioade cu temperaturi mai ridicate (numite interglaciare, care
durează până la 104 ani) (Grootes et al., 1993; Ehlers & Gibbard, 2003; Jouzelet et al., 2007;
Fuchs & Owen, 2008).
Astfel, era cuaternară a fost caracterizată de numeroase schimbări ale condiţiilor climatice la
nivel global, înregistrându-se glaciaţiuni extinse în regiunile montane şi la latitudini înalte
până la medii. Condiţiile climatice au variat puternic între diferitele perioade provocând, la
nivel de decenii sau milenii, schimbări semnificative ale sistemului glaciar (Dansgaard et al.,
1993; Bond & Lotti, 1995; Alley et al., 2003; Rahmstorf, 2003; Fuchs & Owen, 2008).
Cele mai importante glaciaţiuni din era cuaternară au fost glaciaţiunea Günz, care a durat
între anii 900.000 – 700.000 î.e.n., glaciaţiunea Mindel, care a durat între anii 650.000 –
350.000 î.e.n., glaciaţiunea Riss, care a durat între anii 300.000 – 120.000 î.e.n. şi glaciaţiunea
Würm, care a durat între anii 80.000 – 10.000 î.e.n.
Perioadele glaciare cuaternare s-au soldat cu formarea unor enorme calote glaciare deasupra
Antarctidei şi Arcticii. Cantitatea de apă evaporată şi transformată în gheaţă a fost echivalentă
cu cea care a determinat scăderea nivelului general al mărilor cu cca. 100-200 m în decursul
perioadelor reci. Suprafața vechilor gheţari depăşea cu mult suprafața regiunilor înzăpezite
de astăzi (figura 5). Gheţurile cuaternare însumau, în total, o suprafaţă de 43.783.000 km2,
adică de trei ori mai mult decât extinderea actuală a gheţarilor.
Fig. 5. Comparaţie între aria ocupată de calotele glaciare în emisfera nordică în prezent (stânga) şi în urmă cu 21.000
de ani (dreapta) (©NASA).

Studiile făcute în ultimii ani asupra carotelor glaciare (probe de gheaţă extrase prin foraj
în vederea verificării unor proprietăţi ale gheţii) din regiunile polare au scos la iveală rezul-
tate neaşteptate. Carotele din Groenlanda au furnizat dovezi asupra schimbărilor climatice
rapide şi drastice din ultima epocă glaciară, inclusiv tranziţia la perioada interglaciară pre-
zentă (Holocen – ultimii 10.000 de ani) care s-a desfăşurat pe parcursul câtorva milenii
(spre deosebire de încălzirea actuală, care s-a desfăşurat în doar câteva secole). Înregistrările
naturale de la staţia Vostok au scos în evidenţă că această perioadă lungă şi stabilă a
Holocenului este un aspect unic al climatului din ultimii 420.000 de ani care, probabil, a
avut profunde implicaţii în evoluţia şi dezvoltarea civilizaţiei (Petit et al, 1999).

ULTIMII Înregistrări instrumentale sau

documentare ale schimbărilor
1000 DE ANI
climatice există doar pentru
ultimii aproximativ 1.000 de
ani, reprezentând începuturile
observațiilor asupra climei. Pentru această perioadă
au fost identificate două fluctuaţii climatice majore:
Optimul climatic medieval din jurul anului 1.200
şi Mica eră glaciară ce s-a manifestat din a doua
jumătate a secolului al XV-lea până în secolul al
XIX-lea (Williams & Wigley, 1983; Roberts, 2002).
În contextul prezent putem identifica încălzirea
actuală a climei ca fiind o a treia fluctuaţie majoră.
Optimul climatic medieval este caracterizat de o încălzire climatică manifestată în

perioada 1.000-1.300 (Lamb, 1982; Roberts, 2002). Ea a fost evidenţiată și de o serie
de dovezi indirecte: expansiunea vikingilor în Atlanticul de Nord, exdinerea latitudinală
spre nord a agriculturii din Anglia, existența coniferelor în California, etc. Încălzirea din
această perioadă a determinat instalarea unor condiţii favorabile în Europa, dar a dus la
secete foarte puternice în America Centrală şi de Nord (Desonie, 2008).
Mica eră glaciară se referă la o perioadă istorică cu o climă mai rece între anii
1.450-1.800, care a urmat perioadei de încălzire medievale, desfăşurându-se în plină
eră interglaciară (figura 6). În timpul acesteia s-a înregistrat o răcire accentuată de-a
lungul regiunii nord-atlantice, temperaturile medii multianuale scăzând cu
aproximativ 0,5°C.
Iernile au fost mult mai aspre în Europa şi în partea de est a Americii de Nord, iar
gheţarii montani au avansat pe întreg terioriul Europei. Radiaţia solară, vulcanismul şi
încetinirea curentului oceanic ar fi putut fi cauza acestor fenomene. Răcirea a avut
intensităţi diferite pe glob, dar impactul a fost unul global (Mintzer et al., 1992).
Schimbărileclimatice
Schimbările climaticeșișipădurile
pădurilepag.
pag.24
24
Fig. 6. Studiile au dezvăluit temperaturile din zona calotei glaciare din Groenlanda pentru ultimii 18.000 de ani.
Acest grafic arată variaţia foarte puternică din perioada „Younger Dryas”, variaţia mult mai mică de acum 8.200i de ani şi
scăderile şi creşterile mici ale Optimului climatic medieval şi a Micii ere glaciare. Cele mai recente variaţii nu apar pe
grafic (Desonie, 2008).
i
Variația a fost cauzată de o revărsare rapidă de apă dulce dintr-un lac situat în vecinătatea Golfului Hudson în apele nord-atlantice
subpolare. Evenimentul a determinat înăsprirea condiţiilor climatice în cea mai mare parte a emisferei nordice timp de un secol,
provocând mai ales secetă şi frig (Mureşan, 2005).
Schimbările
Schimbările climatice climatice șipag.
și pădurile pădurile
25 pag. 25
2.3. Schimbări ale temperaturii globale
2.3.1. Schimbările climatice actuale
Odată cu instalarea epocii industriale, a avut loc o extindere a observaţiilor meteorologice,

facilitând o estimare mai precisă a valorilor factorilor climatici.
Cele mai bune evidenţe ale schimbărilor climatice din ultima vreme ne sunt aduse de înregistră-
rile temperaturilor adunate de la staţiile meteorologice terestre sau marine din lume (O’Neill
et al., 2005).
În ultima jumătate de secol, sateliţii, staţiile meteorologice şi institutele oceanografice din

întreaga lume au înregistrat şi monitorizat modificările climatice în timp şi spaţiu. Acestea
ne-au adus evidenţe ale schimbărilor ce au loc în sistemul climatic şi ne-au furnizat datele
necesare înţelegerii acestora.
Începând cu anii ��

’��
70, temperaturile au cunoscut o dinamică bruscă, având o creştere de apro-
ximativ 0,4°C şi maxime foarte ridicate în anumite perioade (Desonie, 2008) (figura 7).
Fig. 7. Tendinţele anuale ale temperaturii din 1976 până în 2000 (IPCC, 2001).

Creşterile actuale ale temperaturii nu au loc uniform pe suprafaţa Pământului, latitudinile

mari încălzindu-se mai puternic decât cele mai mici (figura 8).
Fig.8. Anomalia anuală a temperaturilor la nivel global şi pentru fiecare emisferă între anii 1850-2008 (Jones et al.,
2011).
Tendinţele de încălzire ale emisferei sudice sunt mai vizibile decât cele ale emisferei nordice
(figura 9), unde temperaturile au scăzut în repetate rânduri (începutul secolului al-XX-lea,
anii 1930, 1940).

Fig.9. Variaţiile temperaturilor în emisfera nordică în ultimii 1000 de ani (date centralizate de la termometre (roşu) şi,
respectiv, provenite de la inelele de creştere, corali, carotele glaciare (albastru) (Mann et al., 1999).
Studii efectuate cu ajutorul datelor furnizate de sateliți au demonstrat, de asemenea, schimbări

în caracteristicile spectrale ale căldurii radiate de Pământ, în concordanţă cu un efect de seră
amplificat. Măsurătorile efectuate cu sondele de adâncime în sol indică şi ele existenţa unei
încălziri accentuate.
CO2 a avut aceeaşi tendinţă de evoluţie cu a temperaturilor în ultimele ere glaciare,

având o relaţie direct proporţională cu încălzirea globală din zilele noastre (Petit et al.,
1999) (figura 10). Valorile CO2 actuale apar ca fiind cele mai ridicate din ultimii 650.000
ani, acest lucru generând o creştere a temperaturilor medii globale (Gore, 2007).
S-a demonstrat că, în timp, concentraţia în CO2 a variat de la 180 ppmv (părţi pe milion pe
volum) în perioadele glaciare la 300 ppmv în perioadele inter-glaciare. Astfel, concentraţia
atmosferică de CO2 a ajuns la 395 ppmv, cu o rată de creştere de aproximativ 1,5 ppmv pe
an (Schimel et al., 1995).

Fig.10. Tendinţa de evoluţie a temperaturii şi a CO2 în ultimele ere glaciare.
Aceeaşi tendinţă de creştere a concentraţiilor apare şi în cazul altor gaze cu efect de seră (figura 11).
Fig.11. Concentraţii ale principalelor gaze cu efect de seră în ultimii 2000 de ani (IPCC, 2007).

Dacă în ultimii 1.000 de ani temperatura aerului, indicată de înregistrările istorice ale modi-
ficării climei, a variat pe scară globală de la decenii la secole cu până la aproximativ 0,6 °C,
pentru ultimii 150 de ani, datele instrumentale arată o încălzire medie globală de 0,45 – 0,15
°C (Roberts, 2002). Există chiar evidenţe asupra faptului că, deşi temperatura în ultimii
6.000 de ani a scăzut cu aproximativ 3 °C, în ultimii 150 de ani ea a crescut cu aproximativ
0,5 °C (Mintzer et al., 1992; Met Office şi Universitatea East Anglia, 2011) (figura 12).
Fig.12. Evoluţia temperaturilor în ultimele secole (© Climatic Research Unit, University of East Anglia, Norwich, UK).
Conform temperaturilor reconstituite de climatologi, perioada 2001-2010 (mai caldă cu 0,440C

decât media temperaturilor din perioada 1961-1990) a fost cu 0,200C mai caldă decât decada 1991-
2000 (următoarea cea mai caldă decadă din ultimii 2000 de ani) (Jones et al., 2011).Conform Met
Office (2011) din Anglia, anul 2010 a fost cel mai cald, sau al doilea cel mai cald an (după 1998,
urmat de 2005) de când se înregistrează temperaturile, cu o anomalie de aproximativ +0,52°C.
În prezent, ne confruntăm cu o creştere a temperaturii medii globale şi, în acelaşi timp, cu creşterea
nivelului mărilor şi oceanelor. În momentul de faţă, Pământul se află într-o perioadă interglaciară
caracterizată de temperaturi ridicate. Conform Grupului Interguvernamental de Experţi privind
Schimbările Climatice (IPCC, 2007), încălzirea sistemului climatic din zilele noastre se produce
fără echivoc. Această încălzire se manifestă la nivel global, implicând creşteri ale temperaturii
medii ale aerului şi oceanului, topirea zăpezii şi a gheţii pe suprafeţe mari şi creşterea nivelului
mediu global al mării, însă la nivel local și regional pot exista variații destul de mari. O certitudine
este că a crescut frecvența evenimentelor climatice extreme, incluzând valuri de căldură, perioade
de secetă şi de inundaţii, modificări în parametrii oceanelor şi ale ciclului hidrologic și apariţia unor
efecte de perturbare asupra ciclurilor biologice.

2.3.2. Topirea gheţarilor și a calotelor glaciare
Un studiu al Rothrock et al. (1999) arată modificări ale grosimii gheţii, în urma comparării
rezultatelor din 1958 până în 1976, cu rezultatele din 1990. Studiul arată că a existat o subţiere
a gheții la fiecare punct de comparație, iar subţierea medie a fost de 40%, reprezentând
o scădere de la aproximativ 3 m la mai puţin de 2 m.
Stratul de gheață de pe mare în Arctica s-a micşorat substanţial de când au început

măsurătorile prin satelit, iar întinderea zăpezii a scăzut şi ea. Temperaturile din regiunea
arctică au crescut de două ori media de la nivel global în ultimii 50 de ani (Agenţia Europeană
de Mediu, 2011), încălzirea climei în această regiune fiind de cca. 2,5°C (în loc de 0,7 °C în
medie pe planetă).
Vârsta medie a gheţurilor arctice a scăzut în perioada 1988 - 2005 de la 6 la 3 ani, iar gro-
simea medie a gheţurilor a scăzut cu 40% în perioada 1993 - 1997 faţă de perioada 1958-1976.
În 2007, observaţiile din satelit au relevat o accelerare a topirii banchizei arctice, cu o scădere
a suprafeţei sale cu 20 % în decursul unui singur an (figura 13).
Fig.13. Extinderea zonei cu gheaţă care s-a topit în perioada aprilie-septembrie în Groenlanda, conform celor demonstrate de
datele satelitare. Se pot observa cei doi ani aflaţi la extreme: 1992 (după erupţia Pinatubo) şi 2005 (a) şi evoluţia în timp
(b). (după Steffen şi Huff, 2005 în raportul WBGU - German Advisory Council on Global Change).
Există o serie de exemple în acest sens: în 2002 gheţarul Larsen, cu o suprafaţă de 1920 km2, s-a
prăbuşit şi pluteşte în mare; gheţarii de pe peninsula Antarcticii alunecă spre mal, procese asemă-
nătoare au loc şi în vestul Antracticii (Gheţarul de şelf, Ros, gheţarii din regiunea Amunsden care
s-au subţiat cu 1,52 m în 5 ani); dispariţia lentă a gheţii din regiunea arctică Catlin.
În prezent, există o dovadă puternică a retragerii ghețarilor alpini și continentali ce are loc ca
răspuns la încălzirea din ultimele decenii (Pittock, 2009).

Munţii se schimbă în mod normal într-un ritm lent, dar în ultimul secol au avut loc modi-
ficări semnificative ale climei montane. Acest lucru determină topirea ghețarilor montani,
accelerată pe măsură ce rata încălzirii globale crește.
Retragerea ghețarilor și a calotelor glaciare a început din jurul anului 1961. Rata topirii în
anul 2000 a fost de 1,6 ori mai crescută decât rata medie din anii 1990 și de trei ori mai
crescută decât în anii 1980 (Desonie, 2008).
Ghețarii aflați la latitudini mici se retrag cel mai rapid. Ghețarul ce a acoperit Muntele Kilimajaro
timp de 11.700 de ani se retrage în ultimul secol, din cauza unei reduceri a umidității deasu-
pra unei părți a Africii, combinată cu încălzirea globală. Ghețarul a scăzut de la 12.1 km2 în
1912 la 1.76 km2 în 2006. S-a estimat că până în 2015 ghețarul Kilimanjaro se va topi complet
(Desonie, 2008). Ghețarii tropicali din Africa, Noua Guinee și America de Sud, precum și
ghețarii din Canada, Statele Unite și China suferă aceleași procese (Pittock, 2009).
În ultima jumătate de secol, cei mai mulţi gheţari din Alpi şi-au redus considerabil masa. Cli-
matul alpin s-a schimbat semnificativ în ultimii o sută de ani, cu temperaturi care au crescut
cu 2°C: de două ori media la nivel global, având ca efect topirea accelerată a gheţarilor din
Alpi. Aceştia şi-au pierdut în jur de jumătate din volumul lor din 1850, iar viteza cu care s-au
redus a crescut foarte mult de la jumătatea anilor ’80. Pentru fiecare creştere a temperaturii
cu un grad Celsius, linia zăpezii creşte în altitudine cu aproximativ 150 de metri (Agenţia
Europeana de Mediu, 2011). O dovadă dramatică este Ghețarul Trient din regiunea Valais din
sudul Elveței (Pittock, 2009). Alpii ne oferă un indiciu a provocărilor viitoare care vor urma
pentru ecosistemele, habitatele şi populaţiile din Europa şi din lume.
2.3.3 Modificări ale parametrilor oceanelor
Începând cu anul 1950, s-a înregistrat, de asemenea, o rată de creştere a temperaturii oceane-
lor de 0,04 ºC/decadă (IPCC, 2001).
În acelaşi timp, se resimte o creştere treptată a nivelului apelor oceanice, vizibilă mai ales pe
ţărmurile joase. Nivelul oceanului planetar s-a ridicat cu aproximativ 20 de cm în ultimii
100-150 de ani (Bălteanu & Şerban, 2005) (figura 14), nefiind însă uniformă pe planetă, cu
o rată de 0,5 – 3 mm/an (Warrick & Oerlemans, 1990). În afara apei provenite din topirea
gheţarilor, anual, în oceane, pătrunde un volum suplimentar de 2.400 km3 de apă (Bălteanu &
Şerban, 2005), utilizată în agricultură pentru irigaţii, în industrie şi în scopuri casnice.
De asemenea, apare fenomenul expansiunii termice, concretizat prin mărirea volumului
apelor oceanice din cauza încălzirii. De-a lungul timpului, astfel de oscilaţii în nivelul mării
au avut loc ciclic şi au fost corelate cu perioadele glaciare şi interglaciare.

Fig.14. Creşterea nivelului mării în centimetri din 1880 până în 2005. Linia roşie reprezintă media de 3 ani (după
Desonie, 2008).
În ultimele 4 decenii, oceanografii au observat modificări majore în distribuţia salinităţii,

legate de încălzirea globală a atmosferei (IPCC, 2001, Mureşan, 2005). În timp ce în re-
giunile tropicale ale oceanelor Atlantic, Indian, Pacific şi ale Mării Mediterane, apele de
suprafaţă şi-au sporit salinitatea, reflectând un ritm crescut de evaporare determinat de
temperaturile crescute; în regiunile polare şi subpolare se înregistrează o scădere a salini-
tăţii, din cauza aportului adus de precipitaţiile abundente, afluenţi şi de topirea gheţarilor
marini. În ultimii 40 de ani, apele din regiunea nord-atlantică subpolară au început să îşi
piardă din salinitate, fapt ce ar putea afecta circulaţia la nivel global a oceanelor, dar nu
există încă nici o dovadă clară în acest sens (Mureşan, 2005). În ciuda acestui fapt, există
semne clare care arată că acest proces tinde să se accelereze.
S-a descoperit faptul că unul dintre motoarele saline care menţin Curentul Golfului în
mişcare, cel care face să se scufunde apa rece în Marea Groenlandei, a slăbit în viteză şi
a ajuns la un sfert din viteza iniţială. Începând cu anul 1998, gheţarul Odden, gheţar ce
declanşa anual formarea coloanelor de apă descendente, nu s-a mai format (Mureşan,
2005). Astfel, doar două dintre coloanele de apă din cele care au existat mai ating fundul
mării şi menţin activ curentul oceanic în zona respectivă.
S-a descoperit faptul că Gulfstream-ul, Curentul Golfului (figura 15) s-a oprit sau a încetinit
extrem de mult de câteva sute de ori în ultimii 100 milioane de ani, iar în ultimii 10.000

de ani acest lucru s-a întâmplat de 2 ori (Melchizedek, 2004). Modificările circulaţiei
oceanului au contribuit la instalarea „micii ere glaciare” de 500 de ani din Evul Mediu când
au avut loc evenimente climatice abrupte datorate îndulcirii rapide a apelor din nordul
Oceanului Atlantic ca urmare a topirii gheţarilor.
Fig.15. Circulaţia curenţilor oceanici (Casper, 2010).
2.3.4 Modificări ale ciclului hidrologic
Există dovezi care atestă schimbările climatice actuale și în ciclul hidrologic: semne ale unor
averse mai frecvente și mai intense, modificări în debitele apelor curgătoare și în cantitățile
de precipitații.
Odată cu topirea tot mai rapidă a gheții din cauza încălzirii climei, o cantitate mare de apă
este trasferată către alte rezervoare, cum ar fi atmosfera, apele de suprafață și oceanele.
Astfel, ciclul hidrologic devine extrem.
Acestea sunt însoțite de îndulcirea apelor de suprafață din zonele de latitudine înaltă ale
Oceanului Atlantic.

Dovezile intensificării ciclului hidrologic global vin din observații ale creșterii salinității în
apele de suprafață tropicale și sub-tropicale ale Oceanului Atlantic de-a lungul ultimilor 50 de
ani și se manifestă printr-o evaporare mai rapidă la latitudinile mici și un nivel de precipitații
mai crescut la latitudini mai înalte. Acestea sunt însoțite de îndulcirea apelor de suprafață din
zonele de latitudine înaltă ale Oceanului Atlantic (Pittock, 2009).
Datorită acestui fenomen, zonele umede devin mai umede, iar cele uscate devin mai uscate
(Desonie, 2008). Ratele nete de evaporare de deasupra Atlanticului tropical au crescut, po-
trivit estimărilor, cu 5-10% în ultimele decenii, accelerându-se din 1990 (Curry et al., 2003,
citat de Pittock, 2009), iar furtunile de latitudine medie au migrat către nord ducând la ari-
dizarea puternică a zonelor lăsate în urmă și la creșterea precipitațiilor la latitudinile nordice
(Seidel et al., 2008; Hartmann et al., 2000; Thompson and Wallace, 2000; Gillett et al.,
2003; Marshall, 2003; Ostermeier & & Wallace, 2003 citat de Pittock, 2009).
Clima Europei devine mai umedă și se caracterizează prin scurgeri de suprafață și

debite ale râurilor mai mari; în Statele Unite au crescut furtunile cu 20% față de 1990,
iar precipitațiile pe timp de iarnă cu 10% (Desonie, 2008). În schimb, zonele uscate s-au
dublat ca suprafață din 1970, fiind caracterizate de secete tot mai puternice (exemple sunt
scăderea nivelului normal al râului Colorado, secarea zonei umede de la Hamoun, etc).
Variații mari în tiparele precipitațiilor în ultimele decenii au fost înregistrate în Mongolia și

Sudul Asiei (USAID Asia-Pacific Regional Adaptation Assessment, 2010), iar cantitatea medie
de precipitaţii căzută pe suprafaţa terestră a crescut cu aproximativ 2% din 1900.
Încălzirea climei determină modificări și ale temperaturii apelor de suprafață, ducând la creșteri de
până la 2ºC în apa râurilor și lacurilor din emisfera nordică. S-a observat că durata acoperirii
cu gheaţă a râurilor şi lacurilor a scăzut cu două săptămâni în emisfera nordică (Gridan &
Ţicleanu, 2006). În unele lacuri din Africa s-a produs o încălzire chiar și a apelor de adâncime
afectând organismele caracteristice. Încălzirea apelor lacurilor duce la o amestecare mai slabă
a acestora, acest lucru afectând la rândul său organismele datorită oxigenării mai slabe și scă-
derii calității apei în stratul de suprafață.
Râurile sunt afectate la rândul lor prin creșterea mai devreme a debitelor în urma topirii
zăpezilor și datorită epuizării surselor prin topirea completă a ghețarilor montani
(Desonie, 2008).
Modificări apar și prin creșterea frecvenței, severității și duratei evenimentelor meteorolo-

gice extreme. Există dovezi care arată intensificarea acestor fenomene în ultimele decenii:
creșterea sumelor plătite de companiile de asigurări, daunele economice tot mai mari rezul-
tate în urma acestora. Printre astfel de fenomene extreme se numără valurile de căldură (eve-
nimentele din 2003 ce au adus daune în valoare de 13,5 miliarde de dolari), secetele (teritorii
afectate de secetă s-au dublat față de 1970 reprezentând 30% din suprafața Terrei, conform

Centrului Naţional de Cercetări Atmosferice din Colorado), inundațiile (au fost de 10 ori mai
multe inundaţii catastrofice între 1990 și 2000 decât anterior), uragane (intensificarea acestora în
Statele Unite și în bazinul Pacificului), vijelii (migrarea către teritorii noi neafectate)
(Desonie, 2008).
Există numeroase schimbări regionale ale climei, dar datorită unei largi variabilități naturale,
nu sunt determinate exact. Distingerea schimbărilor pe termen lung în condițiile lipsei unor
înregistrări mai complexe decât cele valabile e mai dificil de realizat (Pittock, 2009).
2.3.5 Reacţiile la schimbările climatice ale sistemului biologic
Există şi rapoarte suplimentare asupra răspunsurilor biologice ce se potrivesc în panorama

modificărilor climatice globale. Modificări în limitele pădurilor, grosimea și densitatea inele-
lor arborilor, deşertificarea, scăderea recoltelor, etc., sunt dovezi ale schimbărilor climatice
din prezent. În comparație cu acești indicatori, încălzirea curentă pare excepțională, cel puțin
pentru ultimii 1.000 de ani. Dovezi ale acestei încălziri se găsesc în fiecare continent, ocean,
ecosistem și în cadrul populațiilor și fiecărui grup major de organisme. Efectele au fost obser-
vate atât asupra organismelor individuale, cât și asupra speciilor (Desonie, 2008). Planeta se
încălzeşte, modelele climatice şi sezoanele se schimbă, iar ecosistemele şi speciile sunt deja
forţate să se adapteze (Matson, 2009). Schimbările climatice însă, depășesc capacitatea celor
mai multe organisme de a se adapta.
Sistemele naturale devin astfel vulnerabile, mai ales acele specii care nu au posibilitatea
de a migra datorită unor limite legate de altitudine, latitudine (zona mai rece e limitată de
linia țărmului – coasta Sud-Africană sau sud-vestică a Australiei), acolo unde migrarea
este oprită de defrișări sau alte lucrări sau acele specii care nu migrează suficient de rapid
sau nu se pot adapta în condiții diferite (Pittock, 2009).
În ceea ce privesc organismele de apă dulce, creșterea temperaturilor afectează de exem-

plu abundența, distribuția și modelele de migrație ale unor specii de pești. Speciile de apă
caldă înlocuiesc speciile de apă rece. Migrațiile au loc cu până la 6 săptămâni mai devreme la
unele populații de pești (Desonie, 2008). Aceste fenomene au loc datorită sosirii mai devreme
a primăverii care determină o decalare între dezvoltarea fitoplanctonului și a zooplanctonului
ceea ce afectează și populațiile de pești. Sistemele acvatice reacționează la încălzirea climei în
două feluri: prin creșterea productivității primare datorate unui sezon de creștere mai lung și
acoperirii cu gheață mai scăzute, dar și prin scăderea productivității datorită stratificării mai
puternice și neamestecării stratelor cu nutrienți.
Organismele marine prezintă, de asemenea, schimbări în ceea ce privește abundența,

productivitatea și fenologia. Chiar schimbări mici pot afecta ecosistemele marine și peștii

prin efectele directe ale temperaturii, ca urmare a unor schimbări în productivitatea sau
prin impactul asupra unor stadii de dezvoltare importante. (Attrill & Power, 2002, aut cit în
WBGU – Special Report, 2006)
Recifele de corali sunt și ele afectate. Pe lângă faptul că sunt afectate de probleme non-cli-
matice cum ar fi pescuitul excesiv, mineritul și poluarea, ele sunt amenințate tot mai mult de
albirea coralilor în apele mai calde, de ratele mai scăzute de creștere din cauza acidifierii cres-
cute a oceanelor cauzată de creșterea concentraților de CO2 și de creșterea rapidă a nivelului
mării în unele cazuri (Pittock, 2009).
Albirea în masă a coralilor din 1998 a distrus 16% din totalul coralilor din lume şi a afectat
mulţi alţii (Matson, 2009).
Organismele terestre prezintă, de asemenea, numeroase semne ale prezenței schimbărilor

climatice. Perioadele de dezvoltare devin mai lungi datorită schimbărilor din repartiția
anotimpurilor (creșteri ale perioadei de dezvoltare de până la 2 săptămâni la latitudini medii
și înalte) fiind însoțite uneori de productivități crescute, de schimbarea distribuției speciilor
și de devansarea unor procese sezoniere de primăvară și vară (2 sau 3 zile la fiecare deceniu)
(Pittock, 2009).
Depunerea ouălor la păsări și reproducerea la toate tipurile de animale sunt procese ce au loc
mai devreme primăvara (broaște din Estul Americii de Nord, dar și din Europa, au perioada de
împerechere cu câteva săptămâni mai devreme decât la sfârșitul secolului trecut; marmotele
- Marmota flaviventris - din munții Stâncoși ies din hibernare cu 23 zile mai devreme decât
în 1975; păsările migratoare ajung în Anglia cu 2-3 săptămâni mai devreme decât acum 30 de
ani) (Desonie, 2008).
Încep să apară specii de plante și animale nemaivăzute în zonele arctice: țânțarii și sturzii
americani (Turdus migratorius). Plantele au crescut în abundență și distribuție în ultimele
decenii în această regiune (Desonie, 2008).
Speciile care trăiesc la poli sunt cu precădere în pericol, pentru că rata încălzirii este cu mult
mai accelerată decât media globală şi pentru că nu există un habitat „mai rece” către care
s-ar putea refugia (Matson, 2009).
Concomitent, speciile dispar din arealele cu latitudine mai mică a distribuției lor (fluturele
Euphydryas editha dispărut în Mexic, dar în plină dezvoltare în Canada; pinguinii Adélie ce
preferă zonele cele mai sudice ale arealului lor din peninsula Antarctica). Are loc, de aseme-
nea, o migrație în altitudine (același fluture Euphydryas editha și-a schimbat arealul cu 105
metri mai sus în altitudine). În același timp, și speciile migratoare își modifică arealul. Silvia

cu cap negru (Sylvia atricapilla) ce migra în Africa se îndreaptă în prezent către Marea
Britanie; Phylloscopus collybita (pitulice) nu mai migrează înspre sud, ci rămâne în Anglia
peste iarnă) (Desonie, 2008).
Coloniile de pinguini imperiali, albatrosul, ursul polar, țestoasele marine, elefanții africani,
urangutanii, balenele și delfinii, cangurii, tigrii din Sundeerban, sunt, de asemenea specii
puternic afectate de schimbările climatice (Matson, 2009).
Conform IPCC (2007), încălzirea afectează și managementul agriculturii și pădurilor (plantări

anticipate și schimbări în apariția incendiilor de pădure și a dăunătorilor). Creșterea nivelului
oceanelor și dezvoltarea antropică afectează și zonele umede de coastă și mangrovele.
Dacă ritmul actual al schimbărilor climatice va continua și în viitor, s-ar putea ca unele specii
să nu se poată adapta suficient de rapid noilor condiții, ceea ce ar duce la dispariția lor, acest
lucru putând avea repercursiuni asupra întregii biosfere.

Capitolul 3. Cauzele schimbărilor climatice
CAPITOLUL 3. 3.1 Cauze naturale
CAUZELE
Pământul a trecut, de la for-
marea sa până în prezent, prin
numeroase modificări climatice
SCHIMBĂRILOR cauzate de factori naturali

interni sau externi şi amplifi-
CLIMATICE
cate, odată cu apariţia omului,
de diferite activităţi antropice.
Cauzele producerii acestor
modificări pot fi clasificate în cauze externe şi cauze
interne, în ultimul caz putându-se vorbi despre
cauze naturale şi antropice.
Majoritatea schimbărilor climatice atât din trecut, dar şi din prezent sunt legate de evoluţia
geologică a Pământului şi de modificări fizico-chimice produse în atmosferă şi în hidrosferă.
La acestea se adaugă modificări ciclice astronomice ce au loc la perioade ce ţin de la zeci la
sute de mii de ani.
3.1.1. Agenţi non-radiativi şi agenţi radiativi
Orice modificare climatică implică anumite forme de redistribuire a energiei în cadrul siste-
mului climatic global. Agenţii de forţare care nu afectează direct bugetul radiativ al Pământu-
lui, mai exact, raportul dintre radiaţia solară primită şi cea reflectată, sunt consideraţi ca fiind
mecanisme non-radiative.
Aceşti agenţi acţionează la o scală mare de timp (de ordinul milioanelor şi miliardelor de ani)
şi includ mai ales acele elemente care influenţează geometria suprafeţei terestre – de exem-
plu: localizarea şi dimensiunea munţilor şi bazinelor oceanice (Buchdahl, 1999).
Agenţii radiativi în schimb, sunt cei care influenţează bilanţul energetic al sistemului atmos-
feric terestru. Ei se pot clasifica în:
• Mecanisme astronomice: variaţia orbitei Pământului, radiaţiile solare;
• Mecanisme atmosferice: compoziţia gazoasă a atmosferei;
• Mecanisme geologice: erupţiile vulcanice sau emanaţiile de gaze (Buchdahl, 1999).

3.1.2. Mecanisme de forţare externe
Mecanismele externe implică agenţi care acţionează din afara sistemului climatic al Pămân-
tului. Aceşti agenţi nu sunt influenţaţi ulterior de feedbak-ul schimbărilor climatice pe care le
produc.
3.1.2.1. Variaţiile galactice

Variaţiile orbitei sistemului Solar în centrul Galaxiei sunt considerate a fi un posibil meca-
nism ce influenţează schimbările climatice.
Acest lucru se explică prin faptul că pe parcursul unui an galactic (estimat la 303 milioane
de ani), modificările ce apar în mediul interstelar pot influenţa cantitatea de radiaţii ce
ajung pe suprafaţa Pământului, acest lucru acţionând ca un mecanism radiativ asupra sis-
temului climatic. De asemenea, norii megagalactici care apar datorită variaţiei mişcărilor
gravitaţionale ale galaxiei noastre şi interacţiunii cu „vecinii” ei, ar putea avea consecinţe
majore asupra climatului nostru.
Era glaciară de acum 700 milioane de ani ar putea fi rezultatul acestui mecanism galactic.
Cu toate acestea, scara mare de timp la care aceste variaţii se produc fac ca premisele ce
pornesc de la acest proces să fie extrem de imprecise (Buchdahl, 1999).
3.1.2.2 Variaţiile orbitei Pământului

În 1867, Croll a emis o teorie conform căreia, era glaciară din Pleistocen s-ar datora
schimbărilor orbitei Pământului în jurul Soarelui.
Ulterior această teorie a fost preluată şi rafinată de Milankovich în 1941, astăzi fiind cunoscu-
tă sub denumirea de „ciclurile lui Milankovich” (Buchdahl, 1999).
Variaţiile orbitei Pământului aduc modificări în bilanţul radiativ al sistemului climatic, pu-
tând fi astfel considerate cauze ale schimbărilor climatice pe o scară a timpului ce variază
între 104 şi 105 de ani.

CICLUL LUI Milankovich susţinea că există

trei tipuri de variaţii orbitale
MILANKOVICH
care ar putea acţiona ca
mecanisme asupra climatului
terestru, fiecare având o
perioadă de timp specifică (figura 16):
EXCENTRICITATEA se referă la orbita Pământului care îşi modifică forma eliptică într-un
ciclu de 100.000 de ani. Forma ei influenţează cantitatea de radiaţii solare
primite de la Soare de către cele două emisfere ale globului (Desonie,
2008; Buchdahl, 1999).
OBLICITATEA se referă la înclinarea axei de rotaţie a planetei de care depinde existen-

ţa anotimpurilor. Înclinarea axei Pământului faţă de planul ecuatorial
variază între 22° şi 25° în cadrul unui ciclu de 41000 de ani, momentan
acesta fiind de 23,5°. Oblicitatea nu influenţează cantitatea totală de
radiaţii solare primite, ci distribuţia acestora în spaţiu şi timp (Gridan &
Ţicleanu, 2006).
PRECESIA mai exact, distanţa maximă şi minimă dintre Pământ şi Soare. Acesta im-
plică variaţii orbitale de poziţionare manifestate pe parcursul unui ciclu
ECHINOCŢIILOR de 23.000 de ani. La fel ca şi oblicitatea, precesia nu afectează cantitatea
totală de radiaţii primite de la Soare, ci doar distribuţia lor în timp pe cele
două emisfere (Buchdahl, 1999).
Fig.16. Variaţiile orbitei Pământului (ciclurile Milankovitch). „T” reprezintă schimbări ale înclinaţiei
(sau oblicităţii) axei Pământului, „E” reprezintă schimbări ale excentricităţii orbitei (datorită variaţiilor
axei minore ale elipsei), iar „P” reprezintă precesiunea (care înseamnă schimbări în direcţia înclinaţiei
axei întru-un anumit punct al orbitei) (Rahmstorf & Schellnhuber, 2006).

3.1.2.3 Variaţiile solare

Variaţiile activităţii solare sunt considerate un alt factor extern capabil să influenţeze clima.
Ciclurile solare sunt variaţii ale activităţii solare (manifestate prin apariţia petelor solare,
corelate cu variaţiile magnetice solare) ce apar la 11, 88, 210 şi 2300 de ani (O’Hare, 2005).
Se consideră că variațiile solare la o scară mai mare de timp ar putea avea influenţă asupra
climei (Buchdahl, 1999).
Dar cu toate acestea, periodicitatea variaţiilor solare nu poate influenţa în totalitate schimbările
climatice, neputând fi considerată nici factorul principal al acestora.
3.1.2.4 Meteoriţi şi asteroizi

Coliziunea cu Pământul a unor meteoriţi sau asteroizi poate fi o cauză a schimbărilor climatice,
însă, din fericire, omenirea nu s-a confruntat cu un eveniment de proporţii de acest fel, iar
producerea lui este improbabilă chiar şi pentru următoarele câteva secole (Pittock, 2009). Cu
toate acestea în trecutul geologic al planetei se cunosc mai multe incidente de acest tip care
s-au dovedit a fi cauza unor schimbări climatice catastrofale, cele mai numeroase fiind chiar
în perioada formării Pământului, ele fiind responsabile într-o oarecare măsură, de crearea
condiţiilor necesare dezvoltării vieţii.
La sfârşitul Cretacicului, căderea unui meteorit de proporţii (al cărui crater se poate vedea şi
în zilele noastre la Chicxulub) a cauzat schimbări majore ale climei care au dus la extincţii în
masă. Evenimentul a fost înregistrat în „arhivele naturale ale Pământului”: gheţari, inelele
copacilor etc. Practic, ca urmare a impactului unui astfel de corp cu solul, se produce o mo-
dificare bruscă a compoziţiei atmosferei datorată cutremurelor, incendiilor, evaporării unei
mari cantităţi de apă marină şi roci, rupturilor şi plierilor de state geologice, activării unor
vulcani etc. (Petrescu, 2008).
3.1.3. Mecanisme de forţare interne
Spre deosebire de mecanismele externe, mecanismele de forţare interne acţionează din interiorul
sistemului climatic terestru şi pot fi influenţate la rândul lor de schimbările pe care le produc. De
exemplu, modificarea compoziţiei atmosferei poate cauza încălzirea climei. Acest fenomen însă
intensifică acţiunea factorului declanşator, adică eliberarea de gaze cu efect de seră.
3.1.3.1 Tectonica plăcilor

În prezent, litosfera este alcătuită din 12 plăci care se deplasează în mod continuu sub acţi-
unea dinamicii mantalei. Acum 250 milioane de ani aceste plăci erau unite într-una singură
formând marele continent Pangeea, însă în timp acestea s-au separat, ultima separare având
loc acum 60-70 milioane de ani când Europa s-a desprins de America de Nord.

Formarea continentelor ca urmare a dinamicii plăcilor tectonice a dus la modificarea distri-

buţiei în spaţiu a suprafeţei de uscat şi a suprafeţei de apă în raport cu cele două emisfere.
Acestea au favorizat extinderea suprafeţei acoperite de zăpadă şi gheaţă la latitudinile mari,
ceea ce a dus la creşterea albedoului planetar, având drept consecinţă o răcire globală. Când
Pământul era de o singură placă tectonică, domina un climat mai aspru, însă odată cu for-
marea continentelor şi Oceanul Panthalassa s-a separat în ceanele actuale, favorizând circulaţia
curenţilor oceanici care având un contact mult mai mare cu uscatul, au îmbunătățit clima
(Buchdahl, 1999).
Orogeneza este o consecinţă a mişcărilor plăcilor tectonice şi poate fi considerată la rândul

său o cauză a schimbărilor climatice ce au avut loc la scara timpului geologic. În urma cioc-
nirii plăcilor tectonice, o placă tectonică poate intra sub o altă placă (subducţie), sau am-
bele pot să se ridice spre suprafaţă formând lanţuri muntoase. De cele mai multe ori aceste
procese sunt însoţite de fenomene vulcanice (emanaţii de gaze sau lavă) care la rândul lor
afectează clima.
Lanţurile muntoase pot influenţa dramatic climatul global, deoarece modifică circulaţia
atmosferică care în mod normal ar avea o direcţie E-V datorată Forţei Coriolis (cum este
cazul lanţurilor muntoase orientate pe direcţia N-S). De asemenea, înălţimea munţilor
a favorizat depunerea precipitaţiilor sub formă de zăpadă fapt care a dus la modificarea
albedoului planetar.
3.1.3.2. Activitatea vulcanică

Dacă în prezent vulcanismul este un fenomen periodic şi relativ rar, în trecutul geologic,
activitatea vulcanică era foarte intensă. Erupţiile vulcanice elimină în straturile superioare
ale atmosferei cantităţi foarte mari de gaze cu efect de seră (cel mai important fiind dioxidul
de sulf) şi cenuşă vulcanică. Dacă în straturile inferioare ale atmosferei, poluanţii de origine
vulcanică pot fi eliminaţi în decursul câtorva zile ca urmare a depunerii gravitaţionale sau a
ploilor, în stratosferă aceştia rămân pe o perioadă mai lungă de timp care poate dura până la
mai mulţi ani. Gazele şi cenuşa vulcanică ajunsă în stratosferă pot înconjura globul într-o
perioadă scurtă de timp, având astfel efecte la nivel global.
Poluanţii vulcanici modifică bilanţul energetic de la suprafaţa solului. Cenuşa vulcanică, per-
sistând în atmosferă, împiedică pătrunderea radiaţiilor solare ceea ce duce la o răcire a climei
şi, în acelaşi timp, la aşa numitul fenomen de „întunecare globală”. Reducerea energiei primite de
suprafaţa Pământului poate atinge procente de 5-10% şi poate cauza o răcire globală cu până
la 0,3°C, cu efecte ce se resimt pe o durată de 1-2 ani (Gridan & Ţicleanu, 2006).

Exemple în acest sens, pot fi date chiar din zilele noastre: erupţia vulcanului Mount Pinatubo
(Filipine) din iunie 1991 sau erupţia vulcanului Eyjafjallajokull (Islanda) din august 2010.
Gazele provenite din erupţiile vulcanice, dar şi din activitatea post-vulcanică intensifică efec-
tul de seră al planetei, conducând la instalarea sau amplificarea încălzirii globale.
3.1.3.3 Circulaţia oceanică
Curenţii oceanici au un rol crucial în reglarea sistemului climatic global. Deşi în anumite
cazuri, modificările circulaţiei oceanului tind să fie o cauză a schimbărilor climatice provo-
cate de alţi factori (în speciali externi), ele reprezintă un mecanism care acţionează solitar
în modificarea climei, având ca efect final răcirea bruscă a acesteia.
În prezent, partea maritimă nordică a Europei este încălzită de Curentul Golfului. Acesta
circulă spre Nordul Atlanticului unde întâlneşte aerul polar rece şi eliberează în atmosferă
căldura, devenind mai rece. Acest fenomen este însoţit de creşterea salinităţii şi a densită-
ţii. Curentul nou format coboară spre fundul oceanului şi poartă denumirea de Curentul
Atlanticului de Nord. Acesta se îndreaptă spre sud, spre vestul Atlanticului şi Sudul Africii
şi Australiei şi apoi înspre nordul Pacificului. Aici se ridică din nou spre suprafaţă datorită
temperaturii mai ridicate şi a salinităţii mai scăzute comparativ cu cea din Nordul Atlanticu-
lui şi se îndreaptă din nou spre Oceanul Atlantic.
Gradientul de salinitate şi diferenţele de temperatură sunt factorii care influenţează circulaţia

oceanului. O circulaţie completă a curentului oceanic poate dura aproximativ 1.000 de ani.
Încetinirea circulaţiei oceanice până la colapsare ar provoca o scurtă încălzire urmată de o
răcire bruscă a climei şi ulterior de o glaciaţiune. Acest lucru s-ar putea datora răcirii Oceanu-
lui Atlantic care ar reduce astfel evaporarea şi salinitatea, Curentul Golfului nu mai coboară în
adâncime. Acest fenomen este de cele mai multe ori influenţat de alţi factori interni cu efect
asupra climei (ex. modificarea compoziţiei atmosferei) (Gridan & Ţicleanu, 2006).
3.1.3.4 Modificări ale compoziţiei atmosferei

Modificarea concentraţiei de gaze cu efect de seră şi a aerosolilor în atmosferă au efecte ma-
jore asupra climatului. Aceste modificări pot fi considerate factori secundari, deoarece de cele
mai multe ori apar ca urmare a desfăşurării altor procese naturale sau antropice.
Modificarea naturală a compoziţiei atmosferei se datorează cel mai adesea incendiilor natu-
rale, erupţiilor vulcanice, cutremurelor care eliberează cantităţi mari de oxizi de sulf şi azot,
metan, dioxid de carbon, dar şi aerosoli sau cenuşă.

3.2 Cauzele antropice ale schimbărilor climatice
Dacă schimbările climatice naturale au loc în perioade de timp foarte lungi, ceea ce permite
o adaptare a speciilor de plante şi animale la condiţiile climatice noi, schimbările antropice
sunt foarte rapide şi, în consecinţă prezintă o amenințare mult mai gravă pentru ecosis-
temele naturale.
Omul a influenţat negativ mediul încă din momentul în care a descoperit focul, însă
efectele cele mai negative ale activităţii sale s-au făcut simţite odată cu industrializarea
planetei şi cu folosirea masivă şi excesivă a combustibililor fosili. Toate activităţile pe
care specia noastră le-a desfăşurat în timp în vederea dezvoltării societăţii şi creşterii
nivelului de trai, au dus şi duc la amplificarea factorilor naturali capabili să determine
schimbări climatice.
3.2.1. Modificări ale conţinutului atmosferei

Industrializarea, dezvoltarea agriculturii şi folosirea la scară largă a combustibililor fosili
în ultimii 200 de ani, au dus la modificarea drastică a concentraţiei de gaze cu efect de seră
din atmosferă (fig. 17, 18). Acestea sunt considerate principalul factor intern şi antropic
care acţionează asupra modificărilor climatice din prezent. Ca urmare a protocolului de la
Kyoto (1997), în cadrul căruia s-a discutat despre impactul puternic pe care îl produc, s-au
luat măsuri drastice de reducere a emisiilor de astfel de gaze, însă acest lucru este dificil
de realizat.
Fig.17. a) Emisii antropice anuale de gaze cu efect de seră între anii 1970-2004; b) repartizarea gazelor antropice cu efect de
seră în 2004; c) contribuţia diferitelor sectoare la emisiile de gaze cu efect de seră în 2004 (echivalent în CO2) (IPCC, 2005).

Dioxidul de carbon este răspunzător de amplificarea efectului de seră în proporţie de 60%.

Concentraţia sa a crescut cu 34% în ultimul secol (mai exact de la 280 ppm în perioada pre-
industrială la 379 ppm, cu un ritm mediu de 1,5 ppm/an în intervalul 1970 – 2000 şi de
2,1 ppm/an în intervalul 2000 – 2007). 75% din surplusul de dioxid de carbon se datorează
combustiei de energie fosilă, iar 25% despăduririlor şi arderilor pădurilor. Doar jumătate din
dioxidul de carbon rezultat în urma activităţilor antropice poate fi absorbit de plante şi ocean,
restul rămânând în atmosferă (Gridan & Ţicleanu 2006).
Metanul este un gaz cu efect de seră care absoarbe de 43 de ori mai multă energie decât dio-
xidul de carbon. Comparativ cu anul 1750 concentraţia acestuia a crescut cu 150%, ajungând
astăzi la 1745 ppm. (Bălteanu & Şerban, 2005). Sursele producerii acestui gaz sunt multiple:
arderea gazului natural, exploatările miniere, creşterea animalelor, culturile inundate de
orez, descompunerea resturilor vegetale (agricultură), scurgeri de la conductele de gaze etc.
Oxizii de azot provin din arderea combustibililor fosili, agricultură (fabricarea şi utilizarea
îngrăşămintelor azotate), arderea masei vegetale, creşterea animalelor. Concentraţia dioxi-
dului de azot a crescut cu 16% comparativ cu anul 1750.
Clorofluorocarburile (CFC) sunt gaze cu efect de seră care afectează puternic stratul de
ozon ducând la rarefierea acestuia, fapt care atrage după sine creşterea radiaţiei solare care
ajunge pe suprafaţa terestră. CFC-urile erau folosite ca şi agenţi de răcire, agenţi de pro-
pulsare, agenţi de expandare sau solvenţi, concentraţia maximă în atmosferă a acestora fi-
ind înregistrată în anul 1994. Deşi au fost interzişi ca urmare a protocolului de la Montreal
(1987), efectele lor se resimt în continuare datorită perioadei lor lungi de viaţă. În prezent,
aceste gaze sunt înlocuite cu HCF (hidroclorofluorocarburile), care la rândul lor sunt gaze
cu efect de seră, însă cu un impact mai redus (Desonie, 2008).
Ozonul este un alt gaz care influenţează schimbările climatice. În atmosferă există două tipuri de
ozon: cel stratosferic, situat după cum îi spune şi numele în straturile superioare ale atmosferei,
cu rol de protecţie împotriva radiaţiilor ultraviolete şi cel troposferic care se formează la suprafaţa
solului, în special ca urmare a reacţiilor dintre oxizii de azot şi hidrocarburile (provenite din trafic)
cu radiaţiile solare. Acesta din urmă se comportă ca un gaz cu efect de seră (considerat al treilea gaz
ca importanţă după CO2 şi CH4) şi este dăunător pentru sănătatea organismelor vii. Cantitatea lui
s-a dublat faţă de anul 1976 (Desonie, 2008; Gridan & Ţicleanu 2006).
Aerosolii antropici provin din transport, combustie, industrie, defrişări şi schimbarea uti-
lizării terenurilor sau agricultura practicată necorespunzător. Prezenţa lor în atmosferă se
resimte puternic la nivel local şi regional, fiind principalul factor de producere a smogului.
Aerosolii au rol de răcire globală, atâta timp cât cantitatea lor mare este constantă în timp.
În momentul în care acesta scade, apare fenomenul invers de încălzire globală. Acesta este
şi cazul în care ne aflăm, unii cercetători susţinând că perioada actuală de încălzire se dato-
rează măsurilor luate privind reducerea poluării (Philander, 2008).

Fig.18. Concentraţiile atmosferice de CO2, CH4 şi N2O pentru ultimii 10.000 de ani (graficul mare) şi după 1750 (graficul mic).
Măsurătorile provin din carotele de gheaţă (simbolizate de culori diferite în funcţie de studiile făcute) şi din eşantioane atmo-
sferice (linia roşie). Constanta radiativă în raport cu 1750 este indicată pe axa dreaptă a graficelor mari (IPCC, 2005)

Să nu uităm faptul că principala cauză a producerii efectului de seră (în mod natural) este
reprezentată de cantitatea vaporilor de apă din atmosferă. Ca atare, datorită concentraţiei
gazelor cu efect de seră amintite şi a creşterii temperaturii, se amplifică procesul de evaporare
a apei de la suprafaţa terestră. Existând în atmosferă o cantitate mult mai mare de vapori de
apă, absorbţia radiaţiilor solare creşte, amplificându-se şi încălzirea climei.
3.2.2 Modificarea albedoului planetar
Albedoul se defineşte ca fiind raportul dintre cantitatea de energie absorbită de suprafaţa

terestră şi cea reflectată. În climatologie, rolul lui se explică astfel: gheaţa reflectă mai multă
energie solară decât apa (tabel 2). Astfel, cu cât suprafaţa acoperită de gheaţă se reduce cu
atât creşte mai mult cea acoperită cu apă, care datorită capacităţii de absorbţie mai mari se
încălzeşte. Prin urmare este influenţat ciclul hidrologic și totodată sistemul climatic.
Tabel 2. Valori ale albedoului în funcţie de diferite suprafeţe (după Corfield, 2008).
SUPRAFAŢA CARACTERISTICI ALBEDO
Închis la culoare şi umed 0,05

Sol
Deschis la culoare şi uscat 0,40
Nisip 0,15-0,45
Lungă 0,16
Iarbă
Scurtă 0,26
Culturi agricole 0,18-0,25
Tundră 0,18-00,25
De foioase 0,15-0,20
Păduri
De conifere 0,05-0,15
Apă 0,03-1,0
Veche 0,40
Zăpadă
Proaspătă 0,95
Gheaţă 0,20-0,45
Denşi 0,60-0,90
Nori
Rarefiaţi 0,30-0,50

În decursul dezvoltării sale, activitatea umană a modificat puternic albedoul suprafeţei pla-
netare. Principalele acţiuni care au dus la această modificare sunt: dezvoltarea marilor oraşe,
defrişările, schimbarea utilizării terenurilor, desecările sau acumulările de apă etc.
În cadrul oraşelor, construcţiile şi materialele folosite absorb energia înainte ca aceasta să

ajungă la suprafaţa solului. Clădirile şi asfaltul, absorb pe parcursul zilei căldura şi o elimină
treptat în timpul nopţii ceea ce a dus în ultimele decenii la o creştere dramatică a temperatu-
rilor nocturne (fenomen care este amplificat şi de trafic, industrie, încălzirea locuinţelor, etc.).
Acest fenomen petrecut în centrele marilor oraşe poartă numele de efectul insulelor de căl-
dură urbane (urban heat island effect) (Desonie, 2008).
Activitatea umană influenţează formarea norilor, ca urmare a poluanţilor eliminaţi în atmosferă.

Norii au un albedou ridicat (tabel 2), producând atât scăderi ale temperaturilor, cât şi ampli-
ficări ale fenomenelor hidrometeorologie de risc (ex. furtuni) (Corfield, 2008).
3.2.3 Emisii de carbon rezultate prin schimbarea categoriei de folosinţă a

terenurilor şi prin defrişarea pădurilor
3.2.3.1 Importanţa pădurilor
Pădurile reprezintă cea mai mare rezervă de carbon din biosfera terestră. Carbonul pădu-
rilor este stocat în arbori, în soluri şi în litieră. Defrişarea şi degradarea pădurilor duc la
o reducere a suprafeţei forestiere şi a biomasei, ceea ce se traduce prin emisii de carbon,
mai ales sub formă de dioxid de carbon. Emisiile rezultate prin schimbarea categoriei de
folosinţă a terenurilor au o contabilizare separată în bilanţul de carbon, utilizându-se şi un
acronim binecunoscut celor din domeniu - (LULUCF – Land Use, Land Use Change
and Forestry).
Emisiile rezultate prin schimbarea categoriei de folosinţă a terenurilor au o contabilizare separată

în bilanţul de carbon, utilizându-se şi un acronim binecunoscut celor din domeniu - (LULU-
CF – Land Use, Land Use Change and Forestry).
Pădurile sunt ecosistemele care, pe o suprafaţa dată (ex. pentru 1 ha), stochează cea mai
mare cantitate de carbon dintre toate ecosistemele terestre, însă şi defrişarea lor are un
efect deloc neglijabil în bilanţul carbonului.
Spre exemplu, despăduririle care au loc în zona tropicală generează emisii comparabile cu
emisiile anuale de dioxid de carbon ale Statelor Unite. Aşadar, cu circa 17% din totalul emisiilor
gazelor cu efect de seră, sectorul forestier este a treia sursă umană de gaze cu efect de seră
după sectorul energiei şi industriilor, şi reprezintă o sursă mai importantă decât sectorul trans-
portului (IPCC, 2007; Moutinho & Schwartzman, 2005).

3.2.3.2 Emisiile de carbon prin distrugerea ecosistemelor forestiere

În ciclul global de carbon rolul schimbărilor folosinței terenului este foarte important. La nivel
planetar, cele 13 milioane de hectare de pădure care dispar anual reprezintă 1,6 Giga tone C, adică
25% din totalul emisiilor de gaze cu efect de seră (IPCC, 2001; Houghton, 2005).
Fenomenul despăduririi, localizat predominant în zonele forestiere tropicale, reprezintă un sfert din
emisiile totale de carbon. Cercetările arată că de la revoluţia industrială până în prezent, 270 Giga
tone C au fost emise în atmosferă prin arderea combustibililor fosili şi prin producerea cimentu-
lui, iar 136 Giga tone C au fost emise prin schimbarea categoriei de folosinţă a terenurilor,
schimbări care privesc în mare parte ecosistemele forestiere (Watson et al., 2000).
Căile prin care despădurirea sau degradarea pădurilor afectează ciclul de carbon sunt com-
plexe, având elemente directe şi indirecte.
Dintre elementele directe, cea mai evidentă este emisia de dioxid de carbon prin arderea arbo-
rilor şi a vegetaţiei din subarboret (incendii de pădure). Prin arderea în sine toată biomasa aeriană
este transformată în câteva clipe în dioxid emis în atmosferă. Din păcate însă, s-a arătat că prin
despădurire solul devine şi el o sursă importantă de carbon (Standing Forestry Committee, 2010).
Într-adevăr, o despădurire bruscă prin tăiere rasă sau incendiu lasă solul descoperit, ceea ce
face ca o cantitate mai mare de apă şi de raze să ajungă la sol. Descompunerea elementelor
organice stocate în sol creşte cu umiditate şi cu temperatură şi duce la emisii de carbon. Ma-
terialul lemnos lăsat la sol după o tăiere se va descompune dacă nu este ars, ceea ce contribuie,
de asemenea substanţial la creşterea emisiilor. În ambele cazuri – arderea arborilor sau lăsarea
materialului lemnos să se descompună- carbonul tot revine în atmosferă, doar că e vorba de o
diferenţă de timp. Schimbările ce au loc în sol în urma unei despăduriri sunt foarte importante
pentru că, în funcţie de tipul de pădure, solul poate să reprezinte până la 50% din tot carbonul
stocat. Tăierea pădurii întrerupe fluxul de carbon care are loc, oarecum în circuit închis, cu emisii
minime, între arbori şi sol şi îl redirecţionează către atmosferă.
În mod indirect, despădurirea (figura 19 și figura 20) şi degradarea pădurilor duc la o alterare a
ciclului carbonului pentru că absorbţia de carbon pe care o realiza pădurea nu mai are loc.
Această pierdere indirectă este considerabilă şi cu caracter ireversibil dacă pădurea nu este
regenerată. În absenţa regenerării, pierderea capacităţii de stocare a carbonului trebuie calcu-
lată nu numai pentru ceea ce s-a pierdut pentru prezent, ci şi pentru viitor. În decenii, pier-
derea prin lipsă de stocare din cauza ne-regenerării pădurii poate să reprezinte o fracţiune
semnificativă din carbonul total „pierdut”, adică cel care rămâne în atmosferă.
Pe lângă emisiile de CO2, degradarea pădurilor şi despădurirea duc la creşterea emisiei mai
multor gaze cu efect de seră, dintre care cel mai important este metanul. În plus, dacă terenul
forestier se defrişează pentru a fi convertit în altă utilizare, precum agricultura, există riscul de
a avea surse suplimentare de emisii legate de cultura plantelor sau de zootehnie. Astfel, sunt
şanse foarte mari ca bilanţul de carbon al terenului defrişat şi convertit în alte scopuri, să fie
negativ în comparaţie cu bilanţul de carbon al unei păduri. De aceea destinaţia terenului după
despădurire trebuie luată în considerare la calculul emisiilor.

Dacă utilizarea terenurilor şi schimbarea categoriei de folosinţă a terenurilor (LULUCF)

reprezintă o problemă importantă în emisia gazelor cu efect de seră, tot ele oferă şi o soluţie,
respectiv împădurirea. Într-adevăr, potenţialul de absorbţie a carbonului prin împădurire este
foarte mare, şi, în plus, este încurajat prin politici europene şi globale.
Fig.19. Proces de despădurire în Brazilia: sus, septembrie 2000, jos, septembrie 2006. (Sursa: NASA, http://
earthobservatory.nasa.gov/IOTD/view.php?id=7548).

Fig.20. Proces de despădurire în Bolivia. Se observă despădurirea treptată, radială, în jurul unor localități sau concesiuni și
despădurirea în benzi. (Sursa: NASA, http://earthobservatory.nasa.gov/IOTD/view.php?id=1053).

Această pierdere indirectă este considerabilă şi cu caracter ireversibil dacă pădurea nu este
regenerată. În absenţa regenerării, pierderea capacităţii de stocare a carbonului trebuie
calculată nu numai pentru ceea ce s-a pierdut pentru prezent, ci şi pentru viitor. În decenii,
pierderea prin lipsă de stocare din cauza ne-regenerării pădurii poate să reprezinte o
fracţiune semnificativă din carbonul total “pierdut”, adică cel care rămâne în atmosferă.
Pe lângă emisiile de CO2, degradarea pădurilor şi despădurirea duc la creşterea emisiei mai
multor gaze cu efect de seră, dintre care cel mai important este metanul. În plus, dacă te-
renul forestier se defrişează pentru a fi convertit în altă utilizare, precum agricultura, există
riscul de a avea surse suplimentare de emisii legate de cultura plantelor sau de zootehnie.
Astfel, sunt şanse foarte mari ca bilanţul de carbon al terenului defrişat şi convertit pentru
alte utilizări, să fie negativ în comparaţie cu bilanţul de carbon al unei păduri. De aceea des-
tinaţia terenului după despădurire trebuie luată în considerare la calculul emisiilor.
Dacă utilizarea terenurilor şi schimbarea categoriei de folosinţă a terenurilor (LULUCF)

reprezintă o problemă importantă în emisia gazelor cu efect de seră, tot ele oferă şi o soluţie,
respectiv împădurirea. Într-adevăr, potenţialul de absorbţie a carbonului prin împădurire
este foarte mare, şi, în plus, este încurajat prin politici europene şi globale.

Capitolul 4. Prognoze și previziuni
CAPITOLUL 4. 4.1 Estimări ale Comitetului

Interguvernamental privind
PROGNOZE ŞI
Schimbările Climatice şi ale
altor experţi
PREVIZIUNI Cauzele şi efectele schimbărilor

climatice globale au fost descrise
şi de către ��
Comitetul Interguver-
namental privind Schimbările Climatice (IPCC –
Intergovernmental Panel on Climate Change), înfiinţat
în 1988 de Organizaţia Mondială de Meteorologie
(World Meteorological Organization (WMO)) şi
Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (United
Nations Environmental Program (UNEP)).
IPCC a elaborat şi publicat patru rapoarte de evaluare (Assessment Reports) (în 1990, 1995,
2001 şi 2007), care au adunat treptat probe ştiinţifice asupra existenţei unor schimbări cli-
matice şi asupra contribuţiei factorilor antropici la aceste schimbări (a se vedea capitolele
anterioare). Rapoartele au cuantificat rolul potenţial al principalelor gaze cu efect de seră în
schimbările climatice. Deşi toate ţările contribuie la emisiile de gaze cu efect de seră, este de
la sine înţeles că ţările industrializate au la ora actuală cel mai mare impact. Se apreciază însă
că emisiile ţărilor în curs de dezvoltare vor egala emisiile ţărilor industrializate până în anul
2020 (IPCC, Third Assessment Report, 2001).
În ultima��
vreme a fost dezvoltat��
ă��
o mare varietate de modele pentru a descrie diferite as-
pecte ale sistemului climatic. Spectrul de modele se întinde de la modele unidimensionale ce
descriu bilanţul de energie, la modele de complexitate medie şi până la modele complexe ce
descriu circulaţia generală atmosferă-ocean analizând atmosfera, oceanul, gheaţa marină,
continentele şi posibil, chimia, ciclurile carbonului şi nutrienţilor, calotele de gheaţă (Knutti,
2008) (figura 21).

Fig.21. Încălzirea de suprafaţă observată (negru), incertitudinea (gri) (Jones et al. 1999) şi intervalul de confidenţă de
5–95% pentru schimbările viitoare în temperatura globală prognozate pentru două scenarii IPCC.
Incertitudinea prognozei este constrânsă de încălzirea suprafeţei globale observate şi de acumularea căldurii de către
ocean. Modificat după Knutti et al., 2008.
Dacă tendinţa de creştere a emisiilor se menţine, concentraţia gazelor cu efect de seră se va

dubla spre sfârşitul secolului, ceea ce ar avea consecinţe severe asupra climatului. În sce-
nariul „fără nici o schimbare” (bussiness like usual) variaţia temperaturilor medii ar depăşi
variaţiile înregistrate în urmă cu 10.000 de ani. Creşterea temperaturii între anii 1990 şi
2100 este estimată de către IPCC (2007) a se încadra între +1,4ºC şi +6,4ºC. Astfel, în zona
mediteraneană, frecvenţa zilelor extreme caniculare va creşte de la o medie de două zile pe
sezon de vară cum s-a înregistrat în perioada 1961-1990 la o medie de 13 zile pentru perioada
2021–2050 şi 40 de zile pentru perioada 2071–2100 (Fischer & Schär, 2010). Evenimentele ex-
treme, care în medie apar o dată la 20 de ani în Suedia (cum ar fi temperaturi de sub -35°C),
pot apărea o dată la patru ani. În general, va creşte frecvenţa fenomenelor meteorologice ex-
treme (http://www.smhi.se/en/Research/new-climate-projections-indicate-more-extreme-
weather-1.12924, SMHI).
Alte scenarii climatice realizate cu diferite modele climatice globale au prognozat o creştere a tem-
peraturii medii globale până la sfârşitul secolului al XXI-lea (2090-2099) faţă de perioada 1980-
1990 situată între 1.8oC şi 4.0oC, în funcţie de scenariul privind emisiile de gaze cu efect de seră
considerat. Datorită inerţiei sistemului climatic, încălzirea globală va continua să evolueze în pofida
aplicării imediate a unor măsuri de reducere a emisiilor, dar creşterea temperaturii va fi limitată
în funcţie de nivelul de reducere aplicat. Cu o probabilitate de 90%, precipitaţiile vor deveni mai
abundente la latitudini înalte şi cu o probabilitate de 66% acestea se vor diminua în cea mai mare

parte a regiunilor subtropicale. Configuraţia acestor schimbări este similară cu cea observată în
cursul secolului al XX-lea. Tendinţa de creştere a valorilor temperaturilor maxime extreme şi de
creştere a frecvenţei valurilor de căldură cu siguranță va continua (O.M. 1170/29.09.2008 - Ghid
privind Adaptarea la Efectele Schimbărilor Climatice - GASC).
4.2 Evoluții și scenarii climatice pentru România
În ceea ce privește România, pentru orizontul temporal 2021-2050 se estimează o creştere

a temperaturii medii anuale a aerului cu valoarea cea mai probabilă de 1,4oC (+ 0,4oC)
faţă de perioada 1961–1990 (Busuioc et al, 2010). Pentru orizontul temporal 2071–2100,
creşterea temperaturii medii anuale proiectate este de 3,1oC (+0,7oC). Se precizează, totodată,
că se aşteaptă evenimente meteorologice extreme. Inventarul naţional al emisiilor de
gaze cu efect de seră face referire la un studiu al Academiei Române care situează creşterea
temperaturilor medii până în anul 2100, între 2,4 oC şi 7,4 oC în ipoteza dublării cantităţii de
dioxid de carbon din atmosferă (National Inventory Report (România), 2010).
Schimbările în regimul climatic observat din România sunt controlate, în primul rând, de
factori naturali la scară mare sau regională (schimbările în regimul unor tipuri de circulaţie
la scară mare, cât şi de schimbările unor parametri climatici regionali), la care se adaugă şi
influenţa factorului orografic local. Este posibil ca influenţa acestor factori să fie suprapusă
peste influenţa antropogenă, contribuind astfel la încălzirea mai pronunţată din ultimele
decenii, aşa cum arată simulările realizate cu masele climatice de mare performanţă (Busuioc
et al, 2010).
Ca urmare a unei încălziri mai pronunţate în timpul verii în sud-estul ţării, cumulată cu o
tendinţă spre deficit mai pronunţată, a avut loc o intensificare a fenomenului de aridizare în
această regiune. Pentru alte regiuni, în perioada 1946-1999, a avut loc o creştere a frec-
venţei anuale a zilelor foarte ploioase (cele mai mari 12% cantităţi zilnice) şi extrem de
ploioase (cele mai mari 4% cantităţi zilnice). În ultimii 11 ani (2000-2011) s-au înregistrat la
nivelul României mai multe evenimente pluviometrice extreme opuse (seceta din anii 2000
şi 2007 şi inundaţiile din 2005, 2008 şi 2010). În anul 2007 a fost înregistrat un eveniment
termic extrem (figura 22), iarna 2006-2007 fiind cea mai caldă iarnă de când există măsură-
tori observaţionale în România (O.M. 1170/29.09.2008 - Ghid privind Adaptarea la Efectele
Schimbărilor Climatice - GASC).

Fig.22. Efectele secetei din 2007. Imaginea arată în culoarea verde suprafețele care au avut o stare mai bună de
vegetație în vara 2007 decât media anilor precedenți sau suprafețele care au fost irigate, iar în culoarea maro suprafețele
în care vegetația a fost foarte puternic afectată de secetă. (Sursa: NASA, http://earthobservatory.nasa.gov/NaturalHa-
zards/view.php?id=18635).
Schimbările în regimul climatic din România se încadrează în contextul global, ţinând seama
de condiţiile regionale: creşterea temperaturii va fi mai pronunţată în timpul verii, în timp ce
în nord-vestul Europei creşterea cea mai pronunţată se aşteaptă în timpul iernii.
După estimările prezentate în scenariul din raportul de evaluare cu numărul 4 al IPCC

(2007), în România (figura 23) se aşteaptă o creştere a temperaturii medii anuale faţă de
perioada 1980-1990 similară întregii Europe, existând diferenţe mici între rezultatele mo-
delelor în ceea ce priveşte primele decenii ale secolului al XXI-lea şi mai mari în ceea ce
priveşte sfârşitul secolului:
• Între 0,5°C şi 1,5°C pentru perioada 2020-2029;

• Între 2,0°C şi 5,0°C pentru 2090-2099, în funcţie de scenariu (ex. între 2,0°C şi 2,5°C
în cazul scenariului care prevede cea mai scăzută creştere a temperaturii medii globale
şi între 4.0°C şi 5.0°C în cazul scenariului cu cea mai pronunţată creştere a tempera-
turii).
Din punct de vedere pluviometric, în perioada 1901-2000 s-a evidenţiat de către Administraţia
Naţională de Meteorologie o tendinţă generală de scădere a cantităţilor anuale de
precipitaţii. Din analiza şirurilor scurte de la mai multe staţii meteorologice s-a evidenţiat o
intensificare a fenomenului de secetă în sudul ţării după anul 1960. În concordanţă cu
acest rezultat s-a identificat o creştere a duratei maxime a intervalelor fără precipitaţii în sud-
vest (iarna) şi vest (vara). Peste 90% din modelele climatice prognozează pentru perioada 2090-
2099 secete pronunţate în timpul verii în zona României, în special în sud şi sud-est (cu
abateri negative faţă de perioada 1980-1990 mai mari de 20%). În ceea ce priveşte precipitaţiile din
timpul iernii, abaterile sunt mai mici şi incertitudinea este mai mare (O.M. 1170/29.09.2008
- Ghid privind Adaptarea la Efectele Schimbărilor Climatice - GASC).
Fig.23. Tendinţa temperaturii medii anuale în România (°C) pe perioada 1901-2000 (GASC, 2008).

4.3 Riscuri ale schimbărilor climatice asupra stabilităţii

ecosistemelor forestiere din România
România s-a confruntat în ultimele decenii cu fenomene meteorologice extreme, care au generat
calamităţi deosebite. Vânturile puternice au determinat în total în ultimii 17 ani doborâturi
de peste 15 milioane metri cubi. Spre comparare, din pădurile României s-au extras anual
pe baza amenajamentelor forestiere între 12 și 17 milioane metri cubi de masă lemnoasă.
Aproximativ un milion de metri cubi de masă lemnoasă apare anual datorită doborâturilor.
Pe lângă aceasta, inundațiile afectează economic activitatea din silvicultură prin distrugerea
drumurilor forestiere care sunt construite��
,��
de regulă��
,��
pe firul văilor și care permit nu doar ac-
cesul pentru exploatarea masei lemnoase, ci și pentru efectuarea lucrărilor de împădurire, de
cultură sau chiar pentru stingerea incendiilor.
Ameninţări asupra pădurilor din România datorate schimbărilor climatice menționate în

ordinul Ministrului nr. 1170/29.09.2008 - Ghid privind Adaptarea la Efectele Schimbări-
lor Climatice – GASC, și Revista pădurilor nr. 3/2010:
• În România, creşterea temperaturilor medii anuale cu peste 1-2ºC, va avea ca primă

consecinţă aridizarea zonelor sudice şi de câmpie, dar mai ales a zonelor de dealuri,
ceea ce ar putea determina apariţia de condiţii nefavorabile pentru vegetaţia fores-
tieră. Pe termen mediu este posibilă destructurarea arboretelor din zona de dealuri,
ocupate acum de specii mezofile (stejar, fag). Pe termen lung şi foarte lung, se esti-
mează o migraţie a arealului pădurii la nivel altitudinal (pădurea va migra altitudinal,
dispărând din zona de câmpie spre a ocupa suprafețe noi în golul alpin);
• Impactul schimbărilor climatice asupra pădurilor din România a fost analizat cu

ajutorul mai multor modele climatice globale. Astfel, în zonele împădurite joase şi de-
luroase se preconizează o scădere considerabilă a productivităţii pădurilor după anul
2040, din cauza creşterii temperaturilor medii şi scăderii volumului precipitaţiilor;
• Stabilitatea silvoproductivă şi ecosistemică a pădurilor din zonele de dealuri poate fi

dezechilibrată în cazul apariţiei efectelor schimbărilor climatice, în sensul reducerii
cantităţii de precipitaţii şi creşterii temperaturilor. Deşi pe termen scurt capacitatea
productivă ar fi excelentă, pe termen mediu scenariile sugerează o reducere drastică a
productivităţii, prin declinul speciilor şi reducerea populaţiilor de arbori;
• Pădurile de molid vor fi afectate de schimbările climatice prin reducerea cantităţii de

biomasă totală acumulată, mai ales în stadiile tinere şi mature, la vârste de sub 60
de ani. Pentru aceste intervale pierderile de biomasă totală vor fi de cca. 50%; deşi la
vârste superioare acestea sunt recuperate, la finele ciclurilor de producţie realizează
producţii totale comparabile cu arboretele crescute în condiţii normale. Se remarcă
stabilitatea bioacumulativă redusă a acestor tipuri de arborete în condiţiile apariţiei

efectelor schimbărilor climatice. Bradul se comportă similar molidului şi nu prezintă

modificări majore în ceea ce priveşte bioacumularea totală pe durata ciclului de
producţie;
• Creşterea incidenţei atacurilor de insecte, fie cunoscute ca dăunători forestieri, fie

specii de insecte existente care încep să afecteze pădurea (existau în faună, dar nu
vătămau), fie noi specii venite din zonele mai calde (sau hibrizi rezultaţi în urma su-
prapunerii arealelor unor specii), în urma efectelor schimbărilor climatice. În privinţa
grupelor de specii care produc infestări, o pondere ridicată o deţin omizile defoliatoare,
urmate de insectele care atacă între scoarţă şi lemn, gândacii defoliatori, insectele
sugătoare şi galicole, insectele xilofage, insectele care atacă rădăcina, mugurele şi
tulpina puieţilor şi insectele de seminţe.
Schimbările climatice duc, în primul rând la ideea de posibilă translaţie a zonalităţii

naturale, respectiv trecerea stepei în semideşert, a silvostepei în stepă, a zonei forestiere
de câmpie în silvostepă, precum şi o uşoară translaţie altitudinală a gorunetelor, făgetelor,
amestecurilor de fag cu răşinoase şi a molidişurilor, cu o tendinţă de urcare a limitei superioare a
vegetaţiei forestiere (Botzan, 1996; Giurgiu, 2010).
Raportat la condiţiile din România, conform datelor Agenţiei Naţionale de Meteorologie,

temperatura medie la începutul sezonului de vegetaţie a crescut simţitor pe parcursul ultimelor
patru decenii, cu o maximă de 1oC în regiunile SE. Coroborată cu reducerea de cca. 25-75 mm
a cuantumului precipitaţiilor în sezonul de vegetaţie (maximă tot în SE) şi cu incidenţa cres-
cândă a fenomenelor meteo extreme, adaptarea pădurilor la schimbările climatice devine un
subiect şi pe agenda politică internă (Irimie, 2010).
Cu toate acestea, problemele critice nu vor apărea de pe urma schimbărilor în proporţia speciilor,
ci de pe urma afectării pădurilor de fenomene extreme precum doborâturi de vânt (figura
24), rupturi de zăpadă, secetă extremă, valuri de căldură extremă, ierni deosebit de calde sau
deosebit de reci, etc., favorizând la rândul lor manifestarea riscului de atacuri ale insectelor sau
a riscului de incendii a pădurii.
Vor avea de suferit pădurile deja puternic destructurate sub raport ecologic, inclusiv mono-
culturile, respectiv cele care au deja o rezistenţă scăzută la acţiunea factorilor destabilizatori
(figura 25), cum sunt majoritatea pădurilor din câmpii: stejărete de stejar pufos, stejar bru-
măriu, gârniţă, cer, stejar pedunculat, salcâmete situate în condiţii staţionale nefavorabile
(Giurgiu, 2010).

Fig.25. Distribuția gârniței (sus) și a stejarului pufos (jos) în România, două specii de stejari ce se găsesc în regiuni cu
un risc potențial climatic crescut (vezi și figura 22), inclusiv prin existența riscului de atacuri de insecte defoliatoare (vezi
harta pag. 66). (Sursa: ICAS: http://www.icashd.ro/oakgis.html și http://www.icasbv.ro/?page_id=593).


© WWF-ROMÂNIA
Fig.24. Doborâturi de vânt și zăpadă, Ocolul Silvic Coșna, 2002. Sursa: Romsilva, (Sursa:
Romsilva, Direcția Silvică Suceava, http://www.silvasv.ro/COSN_UP5_UA42.htm).
Capitolul 5. Protocolul de la Kyoto şi piaţa carbonului
CAPITOLUL 5. Protocolul Kyoto marchează un

prim pas important către o
PROTOCOLUL DE
guvernanţă la scară mondială
pentru a lupta contra schimbări-
lor climatice.
LA KYOTO ŞI PIAŢA
CARBONULUI
5.1 Convenţia Naţiunilor Unite asupra Schimbărilor
Climatice (UNFCCC) şi Protocolul Kyoto
5.1.1 Cum au apărut
În 1992, Summitul de la Rio de Janeiro a reunit 150 de state care au adoptat Convenţia Cadru
a Naţiunilor Unite asupra Schimbărilor Climatice (United Nations Framework Convention on
Climate Change, UNFCCC), intrată în vigoare în 1994 şi ratificată în prezent de 189 de state.
Convenţia stipulează în art. 2 că ţările semnatare se angajează să stabilizeze concentraţiile de
gaze cu efect de seră în atmosferă la un nivel care să evite orice perturbare de origine antropi-
că periculoasă pentru sistemul climatic.
Cinci ani mai târziu se semnează Protocolul Kyoto, intrat în vigoare la 16 februarie 2005
după ce condiţiile au fost îndeplinite (semnarea de către cel puţin 55 state industrializa-
te ale căror emisii reprezintă cel puţin 55% din emisiile totale de CO 2). Protocolul Kyoto
era ratificat în noiembrie 2009 de 186 de state din 192 de state independente, precum şi
de Comisia Europeană.
România a semnat Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite (UNFCCC) asupra Schimbărilor Climatice

în 1992 şi a ratificat-o în 1994. Protocolul Kyoto a fost semnat de România în 1999 şi a fost ratificat
în 2001.
5.1.2 Structura Convenţiei Naţiunilor Unite asupra Schimbărilor Climatice
Structura centrală a Convenţiei (UNFCCC) este Conferinţa Părţilor (COP) care se reuneşte
în fiecare an pentru a examina modul de aplicare a Convenţiei şi pentru a negocia noi an-
gajamente. Astfel, în 2009 Conferinţa Părţilor 15 (COP-15) a fost organizată la Copenhaga
(Danemarca), unul din obiective fiind să găsească un punct de vedere comun pentru perioada
post-2012, perioadă care marchează sfârşitul primei perioade de angajare conform Proto-
colului de la Kyoto. COP-15 a reuşit să adune un număr fără precedent de şefi de stat (120,
printre care preşedintele SUA Barack Obama, preşedintele Chinez Hu Jintao şi premierul

englez Gordon Brown) şi guverne, pentru a adresa problemele globale legate de schimbările
climatice (WWF, 2010). Cel mai important şi palpabil rezultat al COP-15 de la Copenhaga a
fost înfiinţarea unui fond verde - Fondul Climatic, sub autoritatea UNFCCC, care ar trebui să
colecteze 100 de miliarde de dolari până în 2020, pentru a îmbunătăţii condiţiile de viaţă în
ţările în curs de dezvoltare (http://climatequity.org, 2009).
În 2010 la Cancun, Conferinţa Părţilor s-a reunit pentru a 16-a oară. Delegaţii celor 194 de ţări par-
ticipante şi-au stabilit ca obiectiv de atins impunerea „unui pachet echilibrat de decizii concrete”,
care să permită aplicarea unei serii de măsuri identificate de Acordul de la Copenhaga. Una din
principalele teme a fost problema finanţării climatice, promisiunile asupra fondului climatic decis
la Copenhaga fiind destul de puţin onorate, iar modul de distribuire al banilor (prin cine – Banca
Mondială, ONU, şi către cine – ţări sărace, ţări emergente) fiind şi el subiect de controversă. Un
alt subiect important este Programul de Reducere a Emisiilor cauzate de Defrişări şi Degradări
(REDD+) pentru care trebuie stabilit un angajament de finanţare.
Următoarea Conferinţă a Părţilor, COP-17, va avea loc în Africa de Sud în anul 2011.
5.1.3 Principalele prevederi ale Protocolului de la Kyoto
Protocolul implementează Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la Schimbările Climatice

(UNFCCC) adoptată la Rio de Janeiro prin stabilirea unor obiective concrete şi a unor măsuri
de implementare.
Prin semnarea Protocolului, statele se angajează să publice inventarul emisiilor lor de gaze cu
efect de seră şi să stabilească, să implementeze şi să publice programe naţionale de măsuri de
atenuare a schimbărilor climatice.
Protocolul stabileşte ca obiectiv reducerea globală cu minim 5,2% a emisiilor de gaze cu efect
de seră faţă de nivelul anului 1990. Ţările din Anexa I a Protocolului s-au angajat la reduceri
a emisiilor care variază de la 8% pentru ansamblul Uniunii Europene, la 7% pentru Statele Unite
ale Americii (care însă nu au semnat Protocolul), 6% pentru Japonia şi 0% pentru Rusia. Tratatul
permite o creştere cu 8% pentru Australia şi cu 10% pentru Islanda.
Ţările în curs de dezvoltare şi cele în tranziţie (foste socialiste) incluse în anexa B au fost de acord
cu reducerea de 5,2% şi au reuşit să se încadreze în acest obiectiv datorită restructurărilor industri-
ale după 1990 ajungând la un nivel de 3,3% reducere faţă de nivelul de referinţă 1990.
Ultimele previziuni ale statelor membre indică faptul că măsurile deja adoptate, la care se adaugă
achiziţionarea de credite de emisii de la ţări terţe şi activităţile forestiere care absorb carbon din
atmosferă, vor genera în 2010, în ţările UE-15, o scădere de 7,4% faţă de nivelurile înregistrate
în anul de referinţă ales (1990, în majoritatea cazurilor), ceea ce reprezintă doar o uşoară dife-
renţă faţă de obiectivul de 8% propus pentru 2012.

Conform Protocolului de la Kyoto, România s-a angajat să reducă emisiile de gaze cu efect
de seră cu 8% în perioada 2008 - 2012, considerând nivelul de emisii din 1989 drept nivel de
referinţă. Emisiile totale de gaze cu efect de seră (excluzând contribuţia sectorului Folosinţa
Terenurilor, Schimbarea Folosinţei Terenurilor şi Silvicultură) au scăzut în anul 2008 cu
46,89%, comparativ cu nivelul emisiilor din anul 1989. Bazându-ne pe aceste date, există o
mare probabilitate ca România să-şi îndeplinească obligaţiile de reducere a emisiilor de gaze
cu efect de seră în perioada de angajament 2008 - 2012, fără adoptarea unor măsuri adiţionale
de reducere a emisiilor (National Inventory Report, 2010).
5.1.4 Cadrul legal naţional în privinţa Protocolului de la Kyoto şi proiecte bila-

terale semnate
Cadrul legal naţional de aplicare a Protocolului de la Kyoto este dat, în primul rând, de actele
de ratificare, respectiv Legea 24/1994 pentru ratificarea Convenţiei Naţiunilor Unite asupra
Schimbărilor Climatice şi Legea 3/2001 de ratificare a Protocolului Kyoto.
Sunt adoptate apoi actele care construiesc cadrul instituţional de acţiune, de exemplu prin
crearea Comisiei Naţionale pentru Schimbări Climatice (1996), prin adoptarea Planului Naţional
de Acţiune privind Schimbările Climatice (2006) şi a Strategiei Naţionale a României privind
Schimbările Climatice sau prin constituirea Sistemului Naţional pentru Estimarea Nivelului
Emisiilor Antropice de Gaze cu Efect de Seră şi a Registrului Naţional al Emisiilor de Gaze cu
Efect de Seră (2007).
Alte acte normative stabilesc modalitatea de punere în practică în România a Mecanismului

de implementare în comun sau a sistemului european de credite.
Astfel, sunt în vigoare următoarele acte normative, clasificate conform criteriilor de mai sus.
Ratificare:
• Legea nr. 24 din 6 mai 1994 pentru ratificarea Convenţiei-cadru a Naţiunilor Unite
asupra Schimbărilor Climatice, semnată la Rio de Janeiro la 5 iunie 1992;
• Legea nr. 3 din 2 februarie 2001 pentru ratificarea Protocolului de la Kyoto la

Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra Schimbărilor Climatice, adoptat la 11 de-
cembrie 1997.
Cadrul instituţional general:

• Hotărârea Guvernului nr. 1275/1996 de înfiinţare a Comisiei Naționale pentru Schimbări
Climatice (CNSC), publicata în Monitorul Oficial nr. 336 din 6 decembrie 1996 şi Hotărâ-
rea Guvernului nr. 658/2006 privind reorganizarea Comisiei Nationale pentru Schimbări
Climatice, publicată în Monitorul Oficial nr. 465 din 30 mai 2006;

• Hotărarea Guvernului nr. 1877/2005 pentru aprobarea Planului Naţional de Acţiune

privind Schimbările Climatice (PNASC), publicată în Monitorul Oficial nr. 110 din 6
februarie 2006;
• Hotărârea Guvernului nr. 645/2005 pentru aprobarea Strategiei Naţionale a Români-

ei privind Schimbările Climatice - 2005-2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 670
din 27 iulie 2005;
• Hotărârea nr. 1570 din 19 decembrie 2007 privind înfiinţarea Sistemului Naţional
pentru Estimarea Nivelului Emisiilor Antropice de Gaze cu Efect de Seră rezultate din
surse sau din reţinerea prin stocarea dioxidului de carbon, reglementate prin Protoco-
lul de la Kyoto;
• Ordinul nr. 1474/2007 pentru aprobarea Regulamentului privind Gestionarea şi Ope-

rarea Registrului Naţional al Emisiilor de Gaze cu Efect de Seră, publicat în Monitorul
Oficial Partea I, nr.680 din 5 octombrie 2007.
Mecanisme de implementare (enforcement mechanisms):

• Hotărârea Guvernului nr. 780/2006 privind stabilirea schemei de comercializare a
certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, publicată în Monitorul Oficial nr. 554
din 27 iunie 2006;
• Hotărârea Guvernului nr. 60/2008 pentru aprobarea Planului Naţional de Alocare a

Certificatelor de Emisii de Gaze cu Efect de Seră pentru 2007 şi perioada 2008-2012,
publicat în Monitorul Oficial nr. 126 din 18 februarie 2008;
• Ordinul nr. 296/2008 pentru modificarea şi completarea Metodologiei privind elabo-

rarea Planului Naţional de Alocare, aprobat prin Ordinul 85/2007, publicat în Moni-
torul Oficial nr. 268 din 4 aprilie 2008;
• Ordinul nr. 85/2007 pentru aprobarea Metodologiei privind elaborarea Planului Naţio-
nal de Alocare, publicat în Monitorul Oficial Partea I din 4 aprilie 2008;
• Ordinul nr. 1897/2007 pentru aprobarea procedurii de emitere a autorizaţiei privind

emisiile de gaze cu efect de seră pentru perioada 2008-2012, publicată în Monitorul
Oficial Partea I nr. 886 din 27 decembrie 2007;
• Ordinul nr. 1122 din 17 octombrie 2006 al ministrului mediului şi gospodăririi apelor
pentru aprobarea Ghidului privind utilizarea mecanismului „implementare în comun
(JI)” pe baza modului II (art. 6 al Protocolului de la Kyoto);

• Ordinul nr. 297 din 21 martie 2008 al ministrului mediului şi dezvoltării durabile
pentru aprobarea Procedurii naţionale privind utilizarea mecanismului „Implementare în
comun (JI)” pe baza Modului I, în conformitate cu prevederile art. 6 din Protocolul de
la Kyoto;
• Ordonanţa de urgenţă nr. 29 din 31 martie 2010 privind valorificarea surplusului de

unităţi ale cantităţii atribuite României prin Protocolul de la Kyoto.
Memorandumuri de înţelegere
România a semnat Memorandumuri de înţelegere cu diferite ţări (Elveţia, Olanda, Norvegia,
Danemarca, Austria, Suedia, Franţa, Finlanda şi Italia) şi cu Fondul Prototip al Carbonului
înfiinţat de Banca Mondială:
• Memorandum de Înţelegere între Guvernul României şi Guvernul Elveţiei, semnat la

Bucureşti, în 8 ianuarie 1999 şi ratificat prin Legea nr. 201/2001;
• Memorandum de Înţelegere între Guvernul României şi Guvernul Olandei, semnat la

Haga, în 23 noiembrie 1999 şi ratificat prin Legea nr. 368/2002, care a aprobat Ordonanţa
de Urgenţă nr. 41/2002;
• Memorandum de Înţelegere între Guvernul României şi Guvernul Regatului Norvegiei,

semnat la Oslo, în 21 decembrie 2001 şi ratificat prin Legea nr. 302/2003;
• Memorandum de Înţelegere între Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului din

România şi Ministerul Federal pentru Agricultură, Păduri, Mediu şi Gospodărirea
Apelor din Austria, semnat la Viena, în 23 octombrie 2002 şi ratificat prin Legea nr.
584/2004;
• Memorandum de Înţelegere între Guvernul României şi Guvernul Regatului

Danemarcei, semnat la Copenhaga, în 28 ianuarie 2003 şi ratificat prin Legea nr.
532/2004;
• Memorandum de Înţelegere între Guvernul României şi Guvernul Regatului Suediei,

semnat la Bucureşti în 9 aprilie 2003 şi ratificat prin Legea nr. 587/2004;
• Acord de ţară (Host Country Agreement) cu Banca Internaţională pentru Reconstrucţie

şi Dezvoltare (Banca Mondială), ca împuternicit al Fondului Prototip al Carbonului,
semnat în luna iunie 2003 şi ratificat prin Legea nr. 57/2004;
• Memorandum de Înţelegere între Guvernul României şi Guvernul Republicii Franceze,

semnat la Bucureşti în 28 septembrie 2004 şi ratificat prin Legea nr. 104/2005;

• Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Finlanda asupra cooperă-

rii privind implementarea în comun şi comercializarea internaţională a emisiilor, în
baza Protocolului de la Kyoto la Conventia-cadru a Naţiunilor Unite asupra schim-
bărilor climatice, semnat la Bruxelles în 17 decembrie 2006 şi ratificat prin Legea nr.
377/2007;
• Memorandum de Înţelegere între Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor din Ro-

mânia şi Ministerul Mediului, Teritoriului şi Mării din Republica Italia privind coope-
rarea în domeniul schimbărilor climatice, semnat la Bucureşti la 11 decembrie 2006,
ratificat prin Hotărârea de Guvern nr. 1240/2007.
Lista actualizată cu acordurile semnate se găseşte pe site-ul Ministerului Mediului şi Păduri-

lor, la: http://www.mmediu.ro/protectia_mediului/schimbari_climatice.htm.
5.2 Măsuri de implementare (enforcement mechanisms)

Cele trei mecanisme promovate de Protocolul Kyoto sunt: mecanismul permiselor negociabile,
mecanismul dezvoltării curate şi mecanismul de implementare în comun.
Mecanismul dezvoltării curate şi mecanismul de implementare în comun sunt mecanisme

bazate pe proiecte, în timp ce mecanismul permiselor negociabile derivă din aplicarea unor
limite legale ale emisiilor pe ramură, sector, ţară sau regiune şi crearea cadrului legal pentru
comercializarea cotelor alocate.
5.2.1 Mecanismul permiselor negociabile
Mecanismul permiselor negociabile ar trebui să încurajeze investiţiile în tehnologii şi sisteme

de producţie mai eficiente. A fost pus în practică la nivel de întreprinderi, grupuri de între-
prinderi sau state. În engleză mai este cunoscut şi sub numele de „cap and trade” adică, în
traducere liberă, „limitare şi vânzare/limite maxime şi comerţ”.
Protocolul Kyoto fixează ţinte de reducere aplicabile la nivelul ţărilor, însă, în realitate, ţările
deleagă responsabilitatea de reducere asupra unor ramuri industriale sau entităţi industriale,
cum ar fi o centrală de producere a electricităţii pe bază de combustibili fosili, sau o fabrică
de hârtie. În Europa a fost implementat din anul 2005 sistemul creditelor transferabile
(EU ETS).
5.2.2 Mecanismul dezvoltării curate
Mecanismul dezvoltării curate sau nepoluante/sustenabile? (CDM – clean development me-

canism), a fost creat pentru a permite ţărilor occidentale să investească în proiecte care pro-
movează metode de producţie sustenabile în ţările în curs de dezvoltare. Spre deosebire de cel

de-al treilea mecanism, care vizează cu precădere lansarea proiectelor de stocare a carbonului
sau de reducere a emisiilor, mecanismul dezvoltării sustenabile a fost conceput pentru a orienta
finanţarea investiţiilor în ţările în curs de dezvoltare. CDM generează credite de emisie bazate
pe proiectele de investiţie realizate. Presupunem că realizarea unui proiect duce la reducerea
emisiilor de gaze faţă de o situaţie de referinţă cu o cantitate ţintă. Astfel, reducerea obţinută
reprezintă un credit de emisie, care va fi împărţit între investitor şi beneficiarul investiţiei
(stat, regiune). CDM a dus la reducerea în anul 2006 a cantităţilor emise cu 508 milioane de
tone, reprezentând circa 5,4 miliarde de dolari. China şi India sunt principalii vânzători ai
creditelor de emisie, în timp ce Africa abia dacă a realizat 3% din totalul creditelor vândute.
Proiectele CDM se concretizează în Certificate de Reducerea Emisiilor (Certified Emission
Reductions).
5.2.3 Implementarea comună
Mecanismul de implementare comună (JI – Joint Implementation) are drept scop finanţarea unor
proiecte de stocare a carbonului sau de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră. În cele mai
multe cazuri este vorba de proiecte industriale sau axate pe păduri şi lansate, în general de Rusia şi
de către ţările Europei Centrale şi Ode Est.
Proiectele JI se concretizează în Unităţi de Reducere a Emisiilor (Emission Reduction Units).
În general, Certificatele şi Unităţile sunt cumpărate de fonduri sau entităţi individuale,

spre deosebire de permisele negociabile care se limitează la un schimb punctual între două
entităţi.
Uneori, tranzacţiile cu credite de emisii generate prin CDM sau JI au loc prin agenţii sau fonduri
naţionale create, în mod special, în acest scop, cum este cazul programului olandez ERUPT sau
prin fonduri corporative, precum Fondul Prototip pentru Carbon al Băncii Mondiale (PCF).
PCF, de exemplu, cumpără credite de emisie în numele unui consorţiu de şase guverne şi 17
mari furnizori de utilităţi şi energie. O primă tranzacţie prin PCF a fost realizată în România
prin cumpărarea de către PCF a creditelor de emisie generate de împădurirea a peste 6.000
ha de păduri de către Regia Naţională a Pădurilor Romsilva.
Realizarea proiectelor de tip CDM sau JI permite investitorilor să dobândească un număr de

credite de emisii a gazelor cu efect de seră ce vor fi utilizate în extinderea industrială proprie
sau în alte investiţii care implică creşterea emisiilor de gaze cu efect de seră. Utilizarea obiş-
nuită a creditelor este însă tranzacţionarea către alte firme sau state interesate. Având un preţ
transparent şi fiind transferabile, creditele de emisie au început să facă inclusiv obiectul specu-
laţiilor bursiere între bănci, brokeri, fonduri de investiţii, intermediari privaţi. Astfel, în anul
2007 piaţa creditelor de emisie a ajuns la aproximativ 60 miliarde de dolari.

STOCAREA CARBO- Obiectul contractului: sto-

carea prin împădurire a unei
NULUI PRIN ÎMPĂ-

cantităţi de cc. 3700 tone dioxid
de carbon şi comercializarea
dioxidului de carbon stocat la
DURIRI (UNIVERSUL preţul de 3.60 USD/t CO2 (sau

13.2 USD/t C)
PĂDURILOR 2003)
Valoarea totală a contractului: 13400.75 USD (3722.43 tCO2 x 3.6 USD/t CO2).
Împăduriri: s-au realizat în perioada 2002-2005 în judeţele din sudul ţării pe terenuri
degradate sau abandonate, utilizând specii de plop (Populus alba şi Populus nigra), salcâm
(Robinia pseudoacacia) şi stejari (Quercus cerris şi Quercus pedunculiflora), în funcţie de
condiţiile staţionale.
Suprafaţa: 6033 ha (1700 ha iniţial, administrate de Romsilva, 5028 ha transferate apoi de la

Agenţia Domeniilor Statului către Romsilva).
Beneficiu principal: carbon stocat, 1-3 t CO2/an/ha sau 3722.43 t CO2 în total.
Beneficii secundare: utilizarea florilor de salcâm de către producătorii de miere (20-25

kg pe ha după atingerea vârstei de 6 ani), lemnul extras din curăţare, efectele pozitive asupra
condiţiilor climatice locale, utilizarea forţei de muncă locale.
INVESTIŢII TOTALE:
AN 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 TOTAL
COST (MII US$ PE AN) 3110 3460 3071 510 114 71 3 10340

5.2.4 Mecanismul de implementare comună în România
5.2.4.1 Descriere generală

Mecanismul de Implementare Comună a fost folosit de către România, în calitate de ţară
gazdă, încă din anul 2000.
Mecanismul de Implementare Comună (JI - Joint Implementation) este prevăzut de art. 6 al

Protocolului de la Kyoto. Prin acest mecanism, o ţară inclusă în anexa I la Convenţia-cadru
a Naţiunilor Unite asupra Schimbărilor Climatice din 1992 (UNFCCC), obţine unităţi de re-
ducere a emisiilor (Emissions reduction units - ERU) prin sprijinirea finanţării unui proiect
care generează reduceri de emisii de GES în altă ţară industrializată din anexa I la UNFCCC
(inclusiv ţări cu economie în tranziţie).
Practic, o ţară va cumpăra dreptul de a continua să emită gaze cu efect de seră investind în alte ţări,
prin proiecte ce au ca scop reducerea emisiilor antropice la sursă sau intensificarea absorbţiei de
gaze cu efect de seră.
Există două moduluri (Modulul I şi Modulul II) de a efectua transferuri de unităţi de reducere a
emisiilor.
Modulul I permite ţării gazdă să utilizeze proceduri naţionale de aprobare a proiectelor

şi de monitorizare şi verificare a reducerilor de emisii de gaze cu efect de seră. Condiţiile
pentru utilizarea Modulului I pentru ambele ţări participante sunt:
• Să fie parte a Protocolului Kyoto;
• Să fie calculată şi atribuită cantitatea de gaze cu efect de seră (AA - Assigned Amount)
pe care ţara inclusă în anexa B al Protocolului de la Kyoto (România) o poate genera
în perioada 2008-2012;
• Să existe un sistem naţional pentru estimarea gazelor cu efect de seră în funcţiune;
• Țara a transmis inventarul recent al emisiilor de gaze cu efect de seră;
• Țara va furniza toate eventualele informaţii adiţionale solicitate.
Modulul II se aplică dacă ţara gazdă îndeplineşte doar trei dintre condiţiile de mai sus:
• Este parte a protocolului de la Kyoto;
• Este calculată şi atribuită cantitatea de gaze cu efect de seră;
• Există un registru naţional pentru estimarea gazelor cu efect de seră în funcţiune.

Marea majoritate a proiectelor aprobate până acum se situează în zona autorităţilor locale,
pentru sisteme de încălzire centralizată (inclusiv prin utilizarea surselor regenerabile de energie
- rumeguş, energie geotermala), închideri de depozite de deşeuri. Reducerile de emisii, moni-
torizate şi verificate de către o entitate independentă acreditată de Comitetul de Supervizare a
Proiectelor JI (Joint Implementation Steering Committee - JISC), urmează a fi transferate de
către România cu ajutorul registrului naţional. Formatul, modul de securizare a informaţiilor
cuprinse în notificarea de transfer şi modul de înregistrare în registrul naţional sunt stabilite
prin deciziile conferinţelor părţilor la UNFCCC şi la Protocolul de la Kyoto.
5.2.4.2 Procedura legală

Schema de mai jos (conform Ordinului Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile nr. 297 din
21.03.2008) arată paşii de urmat în mod normal pentru aprobarea unui proiect, respectiv: susţine-
re, determinare, aprobare, implicarea JISC (doar pentru Modulul II), verificare şi emitere.
Schema 1. Etapele procedurii legale pentru mecanismul de implementare comună (Joint Implementation JI, Modulul I şi II).
Pasul 1: Susţinerea proiectului
1. Este necesară existenţa unui Memorandum de Înţelegere (MoU) semnat între România şi
ţara (Parte la Protocolul de la Kyoto) din care provine participantul la proiect care investeşte
în acesta (cumpărătorul de unităţi de reducere a emisiilor - ERU-uri).
2. Participanţii optează pentru Modulul I sau II de implementare şi stabilesc cine este Punctul
Focal al Proiectului (PFP) – persoana fizică împuternicită de către participanţii la proiect.

3. Participanţii solicită în scris autorităţii naţionale competente (Ministerului Mediului şi

Pădurilor) o Scrisoare de Susţinere (LoE). Pentru aceasta:
• Nominalizează cine este Punctul focal al proiectului, cu date complete de contact;
• Selectează procedura JI (Modulul I sau II);
• Prezintă una sau mai multe scrisori de interes din partea tuturor participanţilor la proiect;
• Prezintă documentul iniţial al proiectului (PIN)1, o documentaţie sumară asu-

pra proiectului (http://ji.unfccc.int/JI_Parties/PartiesList.html#Romania).
Schema 2. Susţinerea proiectului.
4. În termen de 30 de zile de la data înregistrării solicitării de emitere a LoE, Ministerul,

în colaborare cu autoritatea naţională de specialitate (Agenţia Naţională pentru Protecţia
Mediului - ANPM), analizează documentaţia primită şi, după caz:
• Solicită clarificări Punctului focal al proiectului PFP;
• Organizează o şedinţă ordinară a Comisiei Naţionale privind Schimbările Climatice

(CNSC), organism interministerial cu rol consultativ în ceea ce priveşte aprobarea
proiectelor JI Modulul I şi JI Modulul II. Participanţii sunt invitaţi să prezinte pro-
punerea de proiect în cadrul ședinței.
5. În urma şedinţei, Comisia Naţională privind Schimbările Climatice (CNSC) prezintă mi-
nisterului una dintre următoarele propuneri:
• Solicită clarificări Punctului focal al proiectului PFP;
• Emiterea scrisorii de susţinere LoE;
PIN-ul se elaborează şi se prezintă în limba română şi în limba engleză (model prevăzut în Anexa nr. 1 la Ordinul
1
ministrului mediului şi gospodăririi apelor nr. 1122/2006).

• Amânarea luării deciziei privind emiterea scrisorii de susţinere LoE, până la clarifica-
rea problemelor identificate şi modificarea documentaţiei;
• Sau respingerea solicitării de emitere a scrisorii de susţinere LoE.
6. În caz de aviz pozitiv, Ministerul emite scrisoarea de susţinere LoE.
Pasul 2: Determinarea proiectului
În cadrul procedurii naţionale Modulul I, doar Autoritatea Independentă Acreditată (AIE)

este eligibilă pentru determinarea documentaţiei (PDD-urilor) şi verificarea unităţilor de re-
ducere a emisiilor (ERU-urilor) în România. Lista entităţilor care pot fi autoritatea indepen-
dentă acreditată, este disponibilă pe site-ul http://ji.unfccc.int/AIEs/List.html.
Schema 3. Determinarea proiectului.

7. În termen de 180 de zile de la data emiterii scrisorii LoE, Punctul focal al proiectului PFP
înaintează Ministerului documentaţia specifică, detaliată a proiectului (Document de descriere a
proiectului JI (PDD)2;
8. Documentul de descriere a proiectului PDD se face public atât de către minister, cât şi de
către Autoritatea Independentă Acreditată (AIE);
9. Ministerul colectează şi transmite comentariile, întrebările şi/sau observaţiile publicului

direct către PFP;
10. PFP are obligaţia de a retransmite comentariile, întrebările şi/sau observaţiile publicului
în forma în care au fost primite de la minister către AIE şi participanţii la proiect, imediat ce
este tehnic posibil;
11. Autoritatea Independentă Acreditată (AIE) pune la dispoziţia ministerului, prin interme-
diul PFP, comentariile primite la nivel internaţional;
12. PFP transmite ministerului raportul iniţial de determinare în forma în care a fost elaborat de
către Autoritatea Independentă Acreditată, împreună cu solicitarea oficială a participanţilor
la proiect cu privire la emiterea scrisorii de aprobare LoA. Raportul iniţial de determinare
trebuie actualizat pentru a include rezultatele consultării publicului, precum şi comentariile,
observaţiile şi/sau răspunsurile la întrebările transmise anterior de către minister;
13. Ministerul în colaborare cu Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului (ANPM), reali-
zează o analiză tehnică finală a documentaţiei proiectului;
14. Ministerul convoacă o şedinţă ordinară a Comisiei Naţionale privind Schimbările Cli-
matice (CNSC) în vederea analizării documentaţiei transmise, la care sunt invitaţi să ia par-
te şi participanţii la proiect;
15. Ministerul în colaborare cu ANPM şi pe baza propunerii formulate de către CNSC, emite,
respinge cererea de emitere sau, după caz, comunică amânarea luării deciziei privind emite-
rea scrisorii de aprobare LoA;
16. Emiterea scrisorii de aprobare LoA certifică înregistrarea automată a proiectului respectiv
ca proiect JI Modulul I în România.
Monitorizarea şi evaluarea se fac de către autoritatea naţională de specialitate (ANPM),

prin unităţile aflate în subordine (agenţiile judeţene pentru protecţia mediului) din fiecare
judeţ în care se implementează proiectele.
2
PDD-ul se elaborează şi se prezintă în limba română şi în limba engleză, utilizând acelaşi model ca şi în cazul pro-
cedurii JI Modulul II (prevăzut în Anexa nr. 2 la Ordinul ministrului mediului şi gospodăririi apelor nr. 1122/2006).

Pasul 3: Monitorizarea, verificarea şi emiterea ERU-urilor
Agenţiile judeţene pentru protecţia mediului (APM) în cauză, prin personalul propriu:
• Verifică semestrial realizarea monitorizării permanente de către participanţii la proiect, în

conformitate cu PDD-ul proiectului;
• Verifică corectitudinea datelor înregistrate în urma monitorizării permanente;
• După caz, participă la instruirile cu privire la implementarea şi monitorizarea proiectului

JI;
• Întocmesc şi transmit ANPM-ului raportul anual privind monitorizarea proiectului JI,

până la data de 15 martie a anului ulterior monitorizării.
5.2.4.3 Ce trebuie făcut pentru a comercializa efectul de stocare a carbonului ce

se obţine prin lucrări de împădurire
Dacă există interes din partea unor parteneri străini pentru a demara un proiect de tipul im-
plementarea comună (JI), etapele de parcurs sunt cele descrise în Ordinul Ministrului Me-
diului şi Dezvoltării Durabile nr. 297 din 21.03.2008.
Modalităţile de contabilizare a emisiilor din sectorul LULUCF au fost stabilite prin Acordurile de
la Marakech (Decizia 16/CMP1/2005). În cadrul mecanismelor flexibile sub Protocol (JI – Joint
Implementation, CDM – Clean Development Mechanism), sunt eligibile pentru obţinerea şi tran-
zacţionarea creditelor de carbon doar activităţile de împădurire şi reîmpădurire (Irimie, 2010).
Deosebirea dintre împădurire şi reîmpădurire constă în estimarea perioadei în care suprafaţa de
teren în discuţie nu a fost ocupată cu pădure, şi anume ultimii 50 de ani pentru împădurire şi până
cel mai târziu în 1989 pentru reîmpădurire.
Participanţii trebuie să desemneze persoana responsabilă din România (PFP) şi să aleagă Modulul
I sau II. Dacă se alege Modulul I, de la început este necesar să fie aleasă şi contactată Auto-
ritatea Independentă Acreditată AIE (http://ji.unfccc.int/AIEs/List.html), deoarece doar ea
este eligibilă pentru determinarea proiectului şi verificarea unităţilor de reducere a emisiilor.
Propunerea de proiect presupune o propunere iniţială şi una definitivă, ambele scrise în română
şi în engleză. Pe baza propunerii iniţiale şi a scrisorilor de interes ale participanţilor, se obţine
Scrisoarea de susţinere din partea Ministerului Mediului şi Pădurilor. Obţinerea scrisorii de
susţinere înseamnă că se poate trece la redactarea documentaţiei de descriere a proiectului.
Urmează o etapă deosebit de importantă de consultare publică. Documentul descriptiv al pro-
iectului (PDD) trebuie făcut public atât de către minister, cât şi de către Autoritatea Indepen-

dentă Acreditată (AIE). În acest caz, pentru proiectele legate de stocarea carbonului în păduri,
consultarea organizaţiilor neguvernamentale care activează în domeniul ecologiei şi protecţiei
mediului, reprezintă o etapă obligatorie. Observaţiile primite prin consultarea publică trebuie
comunicate reciproc de către Minister şi Autoritatea Independentă Acreditată. Raportul iniţial de
determinare trebuie actualizat pentru a include rezultatele consultării publicului.
Proiectul este acceptat prin emiterea scrisorii de aprobare, urmând ca monitorizarea propriu-
zisă să fie efectuată prin intermediul agenţiilor judeţene de protecţia mediului.
5.3 Piaţa carbonului
5.3.1 Ce înseamnă piaţa carbonului?
Interesul oricărui sistem de reducere a emisiilor şi de obţinere a creditelor constă în posibili-

tatea tranzacționării ulterioare a creditelor. Există mai multe tipuri de pieţe de carbon, clasifi-
cate ca reglementate sau voluntare, în funcție de cât de puternic intervine constrângerea prin
forţa coercitivă şi de reglementare a statului sau, în cazul nostru, a Uniunii Europene.
Pieţele de conformitate sau obligatorii sau reglementate sunt cele utilizate pentru a atinge obiecti-
vele de reducere a emisiilor promovate de Protocolul Kyoto. Caracteristica lor principală este crea-
rea creditelor de carbon în cadrul unei plafonări administrative a emisiilor. Există mai multe astfel
de pieţe la nivel internaţional, însă principalul sistem care funcţionează în prezent şi este important
pentru România, este sistemul european de transfer de credite (EU ETS).
Pieţele voluntare funcţionează independent de protocolul Kyoto. Schimburile primare sau

secundare (revânzare) a reducerilor de emisii sau a creditelor se fac între un vânzător şi un
cumpărător, fără a implica o limitare administrativă.
Creditele de carbon generate prin diferite metode trebuie să îndeplinească anumite condiţii
pentru a fi comercializate:
• Să fie reale, să se fi înregistrat într-adevăr o reducere a emisiilor sau o captare/stocare

a carbonului;
• Să fie adiţionale: să fie peste nivelul înregistrat în scenariul „business like usual” (fără
nici o schimbare);
• Să fie măsurabile;

• Să fie permanente, respectiv să nu fie doar o reducere temporară a emisiilor sau o

stocare temporară a carbonului;
• Să fie verificate de o entitate independentă;
• Să fie unice, respectiv să nu fie utilizate/vândute de mai multe ori.
Adiţionalitatea este una din condiţiile de bază ale existenţei creditelor de carbon. Adiţionali-
tatea se referă la demonstrarea faptului că reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră gene-
rate de către un proiect este suplimentară faţă de ceea ce s-ar fi obţinut în absenţa realizării
acestuia. Criteriul adiţionalităţii este îndeplinit atunci când se înregistrează o diferenţă pozi-
tivă între nivelul emisiilor de gaze cu efect de seră care se regăseşte în situaţia de referinţă şi
nivelul emisiilor care sunt generate ca urmare a implementării proiectului în cauză.
De asemenea, permanenţa este o caracteristică importantă, deoarece se ştie că utilizarea resursei

forestiere poate conduce la emisii, nu doar la stocarea carbonului. De aceea se analizează de la caz
la caz durata şi reversibilitatea reducerii emisiilor realizate sau carbonului stocat.
5.3.2 Sistemul european de transfer de credite (EU ETS)
Uniunea Europeană este unul dintre cei mai activi susţinători ai Protocolului de la Kyoto.
În 2002 s-a adoptat sistemul de credite transferabile EU ETS

introducându-se limitări printr-un sistem de cote de emisie pentru următoarele industrii:
energie, oţel, ciment, sticlă, cărămidă, hârtie şi cartoane, iar într-o a doua etapă şi pentru
sectorul aeronautic. Tendinţa este de a ameliora şi dezvolta sistemul european de credite
transferabile pentru a permite „o tranziţie eficace şi etapizată de la un mecanism al pieţei car-
bonului bazat pe proiect, la unul bazat pe sectorul de activitate, în special în ţările în curs de
dezvoltare cu o economie mai avansată” (Consiliul European, 2009).
Schema Uniunii Europene a fost aprobată în ţara noastră prin H.G. nr. 780/2006 privind
stabilirea schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, modifi-
cată de Hotărârea 133/2010 şi de Hotărârea 399/2010 (modificare pentru a include sectorul
aeronautic pe lista activităţilor cărora li se aplică HG nr. 780/2006 privind stabilirea schemei
de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră).
Conform HG 780/2006, toate Unităţile de Reducere a Emisiilor (ERU) şi Certificatele de Re-

ducere a Emisiilor (CER) eliberate şi care pot fi folosite potrivit Convenţiei-cadru a Naţiunilor
Unite asupra Schimbărilor Climatice, Protocolului de la Kyoto şi deciziilor ulterioare adoptate
de conferinţele părţilor la Protocolul de la Kyoto pot fi utilizate în cadrul schemei de comer-
cializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, cu excepţia notabilă a Unităţilor

de Reducere a Emisiilor (ERU) şi a Certificatelor de Reduceei de Emisiilor (CER) rezultate

din activităţile proiectului privind utilizarea terenurilor, schimbarea utilizării terenurilor şi
silvicultură (LULUCF).
Faptul pentru care creditele rezultate din activităţile proiectului în silvicultură nu pot fi utilizate
în cadrul EU ETS, este justificat de incertitudinile din sectorul LULUCF (Irimie, 2010). Acestea
sunt rezultatul a trei caracteristici principale ale sectorului folosinţa terenului, schimbarea folo-
sinţei terenului şi silvicultură (Schlamadinger et al., 2007):
• Posibilitatea de saturaţie: potenţialul biologic al ecosistemului de a stoca carbon

nu este nelimitat;
• Nepermanenţa: stocarea carbonului este sub semnul reversibilităţii, deoarece în anu-

mite condiţii rezervorul biologic, de exemplu al lemnului, se poate transforma în sursă de
emisii (la defrişare, la descoperirea rapidă a solului, la temperaturi foarte ridicate);
• Efectul antropic (dificultatea de a distinge influenţa omului de cea a factorilor naturali).
5.3.2.1 Cum funcţionează?

Vânzarea şi cumpărarea carbonului reprezintă un instrument administrativ menit să creeze
posibilitatea de transfer al dreptului de a emite gaze cu efect de seră. Sistemul este bazat pe
permise care stabilesc o limită maximă de emisii definită pe regiuni, companii sau pe alte
grupuri, şi pe credite, respectiv dreptul de a elimina o anumită cantitate de carbon.
Principiul de bază este simplu: se delimitează o anumită zonă/ o anumită industrie/ un anumit
sector de activitate în care emisiile de carbon sunt limitate la o cantitate X. Presupunem ca aceste
emisii X sunt generate de două firme, firma A şi firma B. Firma A investeşte în tehnologie modernă
ceea ce îi permite să reducă emisiile de carbon cu o cantitate q; firma B doreşte să deschidă o nouă
capacitate de producţie care ar produce în plus o cantitate q de carbon. Din cauza faptului că pe
sectorul de activitate emisiile sunt limitate la cantitatea prezentă, pentru a putea să îşi extindă acti-
vitatea, firma B este obligată să cumpere de la firma A dreptul de a produce cantitatea q, suplimen-
tară, de carbon. Cu alte cuvinte, companiile care doresc să polueze mai mult trebuie să cumpere
acest drept de la firmele care poluează mai puţin.
5.3.2.2 Implementarea sistemului în practică

Sistemul EU ETS este pus în aplicare în faze distincte numite şi „perioade de comercializare”
(Comisia Europeană, 2009).
FAZA 1
De la 1 ianuarie 2005 până la 31 decembrie 2007, a fost o fază pilot de trei ani ce a presupus
„învăţare practică” şi a pregătit faza 2, care este de o importanţă majoră. În cadrul acestei faze
s-a stabilit cu succes un preţ pentru emisiile de carbon, s-a trecut la comercializarea liberă

a cotelor de emisii în toată Uniunea Europeană şi s-a creat infrastructura necesară pentru
monitorizarea, raportarea şi verificarea emisiilor reale rezultate de la companiile vizate.
Generarea de date verificate privind emisiile anuale a completat o lacună informaţională im-
portantă şi a creat o bază solidă pentru stabilirea plafoanelor privind alocările naţionale ale
cotelor pentru faza 2. În prima runda a comercializării carbonului în sistem EU ETS (peri-
oada 2005-2007) s-a înregistrat o scădere puternică a preţului carbonului care a neliniştit
oarecum investitorii. Cu toate acestea, ţările europene din afara Uniunii Europene, precum
Norvegia au adoptat şi ele sistemul ETS, iar Uniunea a continuat dezvoltarea lui, în ciuda
presiunilor exercitate de noile state membre UE care susţineau că aceste constrângeri ale
politicii carbonului împiedică dezvoltarea economiilor lor post-sovietice.
FAZA 2
Se întinde de la 1 ianuarie 2008 până la 31 decembrie 2012, coincide cu „prima perioadă de
angajare” a Protocolului de la Kyoto – perioada de cinci ani în care UE şi statele sale membre
trebuie să se conformeze obiectivelor stabilite în Protocol. Faza pilot 2005-2007 a fost ne-
cesară pentru a se garanta că sistemul EU ETS funcţionează. Pe baza emisiilor verificate
raportate în faza 1, Comisia a redus volumul cotelor de emisii permise în faza 2 cu 6,5 % faţă
de nivelul din 2005, asigurând, astfel, reduceri reale ale emisiilor.
FAZA 3
Se va întinde pe o perioadă de opt ani, de la 1 ianuarie 2013 până la 31 decembrie 2020.
Această perioadă de comercializare mai lungă va contribui la o predictibilitate mai mare, ne-
cesară pentru încurajarea investiţiilor pe termen lung în reducerea emisiilor. Sistemul va fi
extins şi consolidat substanţial începând din 2013, ceea ce îi va permite să joace un rol central
în realizarea obiectivelor UE privind clima şi energia pentru 2020.
5.4 Programul de Reducere a Emisiilor din Defrişări şi

Degradări (REDD)
5.4.1 Ce sunt REDD şi REDD+?
Defrişările şi degradarea pădurilor în ţările în curs de dezvoltare reprezintă sursele principale

de emisii de carbon pentru aceste ţări. Prin urmare, politicile care se ocupă cu metode de
Reducere a Emisiilor Cauzate de Defrişări şi de Degradarea Pădurilor (Reducing Emissions from
Deforestation and forest Degradation, REDD) au fost abordate ca fiind una din soluţiile
majore pentru a face faţă schimbărilor climatice.
Ideea centrală a programului REDD este utilizarea fondurilor de la ţările dezvoltate pentru a finan-
ţa proiectele care implică reducerea defrişărilor şi a degradării pădurilor în ţările în curs de dezvol-
tare. Mecanismul REDD nu este inclus în prima fază a Protocolului Kyoto care se termină în 2012.

REDD câştigă însă ca importanţă în dialogul internaţional, fiind susţinut de Naţiunile Unite şi de
organizaţiile neguvernamentale; a fost în discuţie şi la Conferinţa Părţilor asupra Convenţiei Naţiu-
nilor Unite asupra Schimbărilor Climatice (COP-16) de la Cancun în anul 2010.
Câteva clarificări sunt necesare în legătură cu aceşti termeni:
• Programul Naţiunilor Unite UN – REDD reprezintă iniţiativa de cooperare pentru

Reducerea Emisiilor Cauzate de Defrişări şi Degradarea Pădurilor în ţările în curs de
dezvoltare. Programul a fost lansat în septembrie 2008 pentru a ajuta ţările în curs de
dezvoltare să pregătească şi să implementeze strategii REDD+;
• REDD este un mecanism ce urmăreşte crearea de stimulente pentru ţările în curs de

dezvoltare pentru a proteja, gestiona mai bine şi utiliza responsabil resursele lor fores-
tiere, contribuind astfel la atenuarea schimbărilor climatice. REDD urmăreşte ca va-
loarea pădurii existente să devină mai mare decât valoarea ce s-ar obţine prin tăierea
ei, creându-se astfel un avantaj financiar în favoarea menţinerii pădurii şi stocării în
continuare a carbonului. Odată ce valoarea carbonului stocat prin menţinerea pădurii
este estimat şi cuantificat, faza finală a mecanismului REDD presupune ca ţările dez-
voltate să plătească ţărilor în curs de dezvoltare valoarea suplimentară a carbonului
stocat prin faptul că au asigurat menţinerea pădurii;
• REDD+ merge mai departe decât simplul angajament în evitarea defrişării şi a de-
gradării pădurilor, şi include şi componente sociale și de conservare , de gestionare
durabilă a pădurilor şi de creştere a efectului de stocare a carbonului prin păduri.
5.4.2 REDD şi REDD+ în contextul altor mecanisme de creditare a carbonului
Dacă REDD se limitează la a stopa defrişarea şi degradarea, în varianta REDD+, ţările în

curs de dezvoltare sunt chemate să ia parte şi la o îmbunătăţire substanţială a gestionării
pădurilor, îmbinând menţinerea lor ca sistem de utilizare a terenului cu optimizarea altor
funcţii compatibile cu existenţa pădurii. Conceptul REDD+ susţinut de organizaţiile negu-
vernamentale este bazat pe trei faze:
• Dezvoltarea unei strategii REDD+, finanţată eventual prin granturi internaţionale
• Implementarea strategiei REDD+ finanţată prin granturi orientate spre crearea şi

întărirea capacităţilor instituţionale, a politicilor şi măsurilor favorabile, sau finanţată
prin efectuarea de plăţi pentru reducerea emisiilor de carbon măsurată de terţi
• Continuarea implementării strategiei REDD+, plata efectelor de reducere a emisiilor

şi stocare a carbonului.

În privinţa mecanismelor de finanţare, destul de complexe, există diferite opinii, inclusiv pentru
identificarea surselor de finanţare şi cine plăteşte pentru ce. Cu siguranţă o singură sursă de bani
nu este suficientă şi este necesară o combinaţie de fonduri disponibile pentru activităţile REDD.
Totuşi, există un consens general că REDD este obligatoriu pentru a începe reducerea gazelor cu
efect de seră şi pentru conservarea biodiversităţii. Un mecanism durabil REDD depinde de capa-
citatea naţiunilor de a-l pune în aplicare imediat. Pentru a face acest lucru, fiecare stat trebuie să
relaţioneze mecanismul REDD cu realităţile politice şi economice ale utilizării pădurilor şi să stabi-
lească o perioadă de referinţă istorică, să reducă dependenţa de păduri prin angajări pozitive şi prin
politici de dezvoltare, să creeze abordări bazate pe piaţă concepute pentru a proteja interesele celor
săraci prin utilizarea standardelor şi consolidarea instituţiilor care să le permită protejarea dreptu-
rilor lor, să identifice sursele alternative de finanţare pentru toate ţările care nu sunt în măsură să
acceseze pieţele de carbon, să consolideze legătura de structuri de ajutor, sectoarele privat şi public,
pentru ca acestea să devină surse complementare de finanţare (Şerban, 2009 - ��
http://www.info-
mediu.eu/redd-natiunile-lumii-isi-unesc-fortele-la-copenhaga-pentru-a-salva-clima-si-padurile/).
Astfel, REDD reia idei clasice ale dezvoltării şi gestionării durabile ale resursei forestiere,
în context local, încercând să le subordoneze şi unui scop de reducere a emisiilor de carbon
(REDD) ori chiar de conservarea biodiversităţii şi dezvoltarea economică şi socială durabilă
(REDD+). Aplicarea acestui mecanism ar trebui să ofere cadrul de finanţare necesar pentru
operaţiuni pe care gestionarii de păduri sau organizaţiile neguvernamentale le desfăşurau
şi până acum în vederea stopării defrişării şi declinului pădurilor. Prin adoptarea acestui
mecanism se oferă un sistem de contabilizare şi o posibilitate de tranzacţionare ulterioară a
creditelor de carbon obţinute. Sistemul poate oferi aşadar un sistem de finanţare a gestionării
durabile a pădurilor cu condiţia de a câştiga credibilitatea necesară.
5.4.3 Reguli pentru un mecanism REDD operaţional şi credibil
Pentru a fi operaţional şi credibil, mecanismul REDD necesită activarea a patru module

sau procese (Cortez & Stephen, 2009):
Contabilitatea carbonului. Prin contabilitatea carbonului, mecanismul REDD se dis-

tinge de strategiile clasice de gestionare durabilă a pădurilor sau de prevenire a defrişări-
lor. Chiar dacă este de la sine înţeles că menţinerea pădurii duce la reducerea emisiilor de
gaze cu efect de seră eliminate în atmosferă, pentru a fi eligibilă în tranzacţii cu carbon,
stocarea carbonului prin aplicarea strategiilor REDD trebuie să utilizeze o metodă clară,
verificată şi verificabilă de contabilizare a carbonului stocat. Se prefigurează utilizarea unei
combinaţii dintre teledetecţie şi inventarele forestiere de teren. În privinţa aceasta, este
deosebit de importantă existenţa unui inventar forestier naţional. Cadrul tematic extras
mai jos din „Reguli de raportare și contabilizare a emisiilor din sectorul LULUCF” (Irimie,
2010) arată dificultatea alegerii unei metode de contabilizare a creditelor de carbon în ca-

drul Protocolului Kyoto, însă REDD nu se deosebeşte substanţial în privinţa dificultăţilor

de contabilizare;
Nivelul de referinţă. Un punct critic al proiectelor REDD este faptul că acestea trebuie
să demonstreze adiţionalitatea, respectiv faptul că vor contribui la o reducere a emisiilor
care nu ar fi avut loc în absenţa proiectului. Nivelul de referinţă este nivelul emisiilor de
carbon care ar fi avut loc în absenţa mecanismului financiar şi a intervenţiei pe teren.
Metoda cea mai simplă constă în utilizarea unei medii a valorilor istorice a emisiilor pe ultimii
5-10-15 ani, numiţi ani de referinţă, sau să se utilizeze un nivel de emisie recent;
Strategiile de reducere a emisiilor. Trebuie să fie centrate pe reducerea defrişărilor

sau a degradării pădurilor în zona proiectului şi pot fi similare celor aplicate de ani sau
decenii de către gestionarii locali ai resurselor forestiere sau de către organizaţiile neguver-
namentale (ex. crearea de arii protejate, reducerea incendiilor de pădure, certificarea fo-
restieră, ameliorarea gestionării durabile a pădurilor, aplicarea unor lucrări de exploatare
forestieră cu impact ecologic redus). Totuşi, aceste strategii trebuie să permită reducerea
emisiilor de o manieră credibilă şi verificabilă, şi trebuie să fie adiţionale, adică reducerea
emisiilor să nu fi fost posibilă fără intervenţia finanţării prin REDD;
Monitorizarea şi verificarea. Reducerile de emisii obţinute prin proiect trebuie să fie

certificate de un verificator terţ independent. O monitorizare prin satelit şi pe teren trebuie
să asigure certitudinea implementării efective a proiectului;
Vânzarea reducerilor de emisii realizate. Odată ce reducerile de emisii au fost

verificate şi certificate, ele pot fi propuse spre vânzare fie pe piaţa carbonului, către un
cumpărător privat, fie în schimbul unei plăţi efectuate de un fond public. Tranzacţiile sunt
înregistrate într-un registru al carbonului, pentru a se evita dubla lor vânzare.

CONTABILITATEA - exemplul contabilizării sau nu a

activităţilor de management fores-
CARBONULUI
tier (extras din „Reguli de rapor-
tare și contabilizare a emisiilor din
sectorul LULUCF” Irimie, 2010)
Conform inventarelor naţionale de estimare a emisiilor de gaze cu efect de seră întocmite
sub UNFCCC, cantitatea medie anuală de carbon stocat de către pădurile României este de
cca. 38 Mt CO2eq, reprezentând cca. 18% din emisiile totale la nivelul ultimilor ani (National
Inventory Report, 2009). Carbonul stocat de către păduri nu este însă dedus din cantitatea
totală a emisiilor, ci evidenţiat separat în inventare.
Conform art. 3 al Protocolului, în fiecare an al perioadei de implementare (2008-2012), state-

le din Anexa 1 la UNFCCC au datoria raportării şi contabilizării:
• Obligatorii a emisiilor corespunzătoare activităţilor prevăzute la paragraful 3.3, şi anume:

împăduriri (afforestation A), reîmpăduriri (reforestation R) şi defrişări (deforestation D),
însumat ARD;
• Selective a activităţilor prevăzute la paragraful 3.4, din care România a ales: gospodă-
rirea pădurilor (forest management FM) şi reinstalarea vegetaţiei (revegetation R).
Pentru primul an al perioadei de angajament sub Protocol (2008), au fost centralizate şi

transmise Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului, responsabilă cu întocmirea inventa-
relor GHG, următoarele date aferente perioadei 1990-2008 pentru raportarea conform Pro-
tocolului de la Kyoto:
• Împăduriri/reîmpăduriri (A/R): 28.875 ha;
• Defrişări (D): 7.688 ha;
• Gospodărirea pădurii (FM): aplicabilă pe toată suprafaţa pădurilor (6.314.700 ha);
• Reinstalarea vegetaţiei (R): 7.054 ha.
Metoda de contabilizare a emisiilor/stocărilor din activităţile ARD şi FM este de tipul „brut-

net cu plafon” („gross-net with cap”), iar pentru R de tipul „net-net”. În general, calculul
de tip brut-net permite contabilizarea anuală a creşterii sink-ului, iar după efectuarea unor
compensări între aceste activităţi (de exemplu, emisiile rezultate din D, în cazul în care nu
pot fi compensate integral de stocările prin AR, pot fi compensate în limita a 9 Mt C/an, din
activitatea FM), acestea sunt raportate şi contabilizate în limita convenită prin Decizia 16/
CMP1/2005, anume 1,1 Mt C/an (x 44CO2/12C = cca. 4 MtCO2eq). Calculul de tip net-net se

bazează, în general, pe aceleaşi metode de estimare a carbonului emis/stocat, însă presupune

compararea valorii din anul de angajament cu cea din anul de referinţă (1989 pentru
România).
Aşa cum rezultă din raportul transmis de România către Secretariatul UNFCCC (2010), nu
dispunem la acest moment de rezultatele aplicării metodologiei descrise mai sus la datele fo-
restiere existente. Având în vedere însă suprafeţele mici de teren corespunzătoare activităţilor
ARD şi R, comparativ cu cele corespunzătoare activităţii FM (care reprezintă, astfel, activitatea
„cheie” în cadrul LULUCF), putem prognoza că, din valoarea de 38 Mt CO2eq înscrisă în NIR
sub UNFCCC, se vor putea raporta şi contabiliza cei 4 MtCO2eq/an negociaţi sub Protocol.
Întrucât România a ales contabilizarea la finele celor 5 ani de angajament, 5 x 4 =20 MtCO2eq
vor putea fi deduşi din AA calculată în 2007 (cca. 1,65%). Având în vedere nivelul de cca. 60%
al emisiilor actuale faţă de anul de referinţă, România va atinge ţinta individuală conform
Protocolului (- 8% faţă de 1989). O situaţie mult diferită este aşteptată însă pentru perioada
post-2012.

Capitolul 6. Rolul pădurilor în captarea carbonului
CAPITOLUL 6. Ecosistemele forestiere stochează

în total în jur de 638 GtC din care
ROLUL PĂDURILOR
283 GtC în biomasa forestieră;
aceasta înseamnă aproape de două
ori mai mult decât carbonul pre-
ÎN CAPTAREA zent în atmosferă. Această cifră
arată prin ea însăşi cât de impor-
CARBONULUI tante sunt pădurile pentru capta-

rea carbonului.
6.1 Procesele fundamentale ale captării şi stocării carbonu-

lui în păduri
6.1.1 Ciclul carbonului în păduri
Potrivit raportului experţilor IPCC, concentraţia atmosferică actuală de CO2 nu este decât
57% din ceea ce ar fi fost dacă pădurile nu ar fi stocat carbon.
Pădurile au un ciclu al carbonului (figura 26) propriu constituit, ca orice ciclu, cu intrări de
carbon şi cu pierderi.
• Intrările se fac în mod cvasi-exclusiv prin fotosinteză, carbonul fiind sub formă de
dioxid de carbon şi fiind luat din atmosferă. La scară mondială, pădurile reciclează
în jur de 5% din dioxidul de carbon atmosferic.
• Ieşirile de carbon se fac doar pe trei căi: respiraţie, ardere şi descompunere. Bio-
masa ecosistemelor forestiere are ca destinaţie finală arderea sau descompunerea,
o cantitate destul de mică rămânând în ecosistem. Lemnul exploatat, indiferent de
durata utilizării, va fi şi el ars sau descompus într-un final.

Fig. 26. Ciclul carbonului în ecosistemele forestiere. Carbonul se află în principal în atmosferă, biomasa plantelor
și materia organică a solului. Procesele care leagă aceste trei localizări ale carbonului sunt: fotosinteza (care stochează
carbon în biomasa plantelor), respirația (plantelor și a solului) și descompunerea materiei organice (care eliberează
carbonul din nou în atmosferă).
Durata stocării carbonului depinde aşadar de modul de utilizare a lemnului: scurtă, dacă
lemnul este folosit drept combustibil sau hârtie, lungă dacă lemnul este folosit în construcţii
sau mobilă.
Prin procesele de fotosinteză, dioxidul de carbon este transformat într-o varietate de molecule
organice ce ţin de biomasă, respectiv de carbonul organic. Arborii cresc, transformând car-
bonul atmosferic în carbon organic, imobilizat în ţesuturile plantelor. Acest proces este numit
stocarea carbonului. Cantităţile de carbon care sunt schimbate între atmosferă şi eco-
sistemul forestier sunt foarte mari, dar rezultanta, adică bilanţul net, este o cantitate foarte
mică în comparaţie cu nivelul intrărilor (fotosinteza) şi al ieşirilor (respiraţie, descompunere,
ardere). În ciuda acestor numeroase fluxuri între arbori, sol şi atmosferă, o cantitate dată de
carbon rămâne în ecosistemul forestier (în lemn, frunze, rădăcini, materie organică). Can-
titatea de carbon stocată este de altfel strâns legată de creşterea arborilor prin producţia de
materie lemnoasă, care reprezintă o rezervă (carbon sink).
Potrivit IPCC, un metru cub de lemn stochează o cantitate de carbon echivalentă

cu o tonă de CO2. În pădurile aflate într-un regim normal de exploatare, durata stocării
depinde de folosirea lemnului exploatat: scurtă pentru lemn de foc şi hârtie, mai lungă pentru
lemn de construcţie. În pădurile naturale, arborii morţi sunt decompuşi, ceea ce eliberează

carbonul stocat de-a lungul vieţii arborelui, în timp ce arborii vii cresc, absorbând carbon din
atmosferă. Nu este foarte clar dacă, în aceste condiţii, bilanţul este nul, aşa cum s-a presupus
mult timp, sau pădurile naturale constituie o sursă, sau captează carbonul atmosferic.
Studiile recente arată însă că pădurile naturale sunt un captator semnificativ şi de lungă
durată a carbonului (Luyssaert et al., 2008; Gleixner et al., 2009). Potrivit acestor studii,
pădurile naturale sau cvasi naturale care reprezintă până la 15% din suprafaţa pădurilor din
emisfera nordică, ar contribui cu 10% din stocarea anuală a tuturor ecosistemelor.
Într-adevăr, acumularea de carbon în litieră şi în soluri este foarte mare în pădurile naturale.
La sfârşitul duratei de viaţă, produsele din lemn pot să fie reciclate în cele mai multe cazuri,
extinzând astfel efectul de stocare a carbonului, şi/sau pot fi utilizate drept combustibil de
carbon neutru, înlocuind astfel sursele de combustibil fosil. În ciuda unor prejudecăți și
opinii care de altfel şi sunt contestate, folosirea lemnului pentru producerea de energie prin
ardere nu are un impact negativ asupra bilanţului de carbon (Standing Forestry Committee, 2010).
Arderea lemnului nu reprezintă o intrare în bilanțul carbonului, ci o reciclare a aceluiași
carbon care a fost stocat o anumită perioada grație fotosintezei. Astfel, utilizarea lemnului
pentru producerea de energie prin ardere permite să fie evitată emisia unor gaze cu efect de
seră care ar rezulta prin arderea combustibililor fosili.
Un studiu legat de emisiile de gaze cu efect de seră ale diferitelor sisteme de producere a energiei
utilizând lemnul, a fost realizat de Commonwealth Scientific and Industrial Research Organisation
pentru Australian Greenhouse Office (Paul et al., 2003). Organizația a examinat emisiile de CO2
provenite de la lemnele utilizate pentru încălzire şi a comparat rezultatele cu emisiile proveni-
te de la alte surse de energie. O parte a studiului a avut în vedere lemnul de foc provenit de la
plantaţiile gestionate durabil, înființate pe foste terenuri agricole; lemnul a fost ars într-o sobă
cu o eficiență termică de 62%. Studiul a arătat că a existat de fapt o stocare netă pozitivă de
carbon pe unitate de energie produsă din arderea lemnului recoltat din plantaţii.
Consumul lemnului ca lemn de foc este o pârghie utilă în influențarea bilanţului de carbon
prin simplul fapt că se substituie combustibililor fosili.
Pentru a amplifica funcţia de stocare a carbonului în păduri, este deci de dorit punerea în
practică a unor politici care să încurajeze utilizarea intensivă a lemnului, în construcţii sau în
producerea de energie, în paralel cu împădurirea unor noi suprafețe și gestionarea durabilă a
celor existente.
6.1.2 Rezervele de carbon stocate în păduri
Cinci rezerve sunt diferenţiate şi luate în considerare spre evaluarea carbonului stocat
(conform deasemeni şi documentelor IPCC din 2003 şi 2006):
• Rezerva biomasă vie aeriană;

• Rezerva biomasă vie partea subterană (rădăcini);
• Rezerva biomasă moartă litieră;
• Rezerva biomasă moartă lemn mort;
• Rezerva carbon organic al solului.
Unele ţări iau în considerare şi produsele lemnoase recoltate ca fiind o a şasea rezervă.
Repartizarea carbonului pe compartimente este redată în tabelul de mai jos.
Tabelul 3. Rezervele de carbon ale ecosistemelor forestiere (Cortez & Stephen, 2009):
REZERVA DESCRIERE %*
Toate părţile arborelui, de la tulpină la coroană, inclusiv frunze şi
scoarţă. Măsurată, în general pentru arbori de mai mult de 5-10
Biomasa aeriană a arborilor 15-30%
cm diametru la 1.30, calculate utilizând ecuaţii alometrice pentru
diferite densităţi ale speciilor de arbori
Biomasa subterană a rădăcinilor Rădăcini mari şi rădăcini fine, calculată cu ajutorul unor formule 4-8%
Elemente de lemn mort grosiere Pe picior şi căzute pe sol, adesea măsurate 1%

Biomasă aeriană înafara de Vegetaţie erbacee, plantule, arbori de mic diametru, arbuşti cu mai
0.06%
arbori multe tulpini
Litieră organică şi humus Nu sunt măsurate decât dacă sunt afectate de exploatarea terenului 0.04%
Sol mineral neorganic Măsurat rareori datorită variabilităţii extrem de importante. 60-80%
*procent al carbonului stocat raportat la totalul stocat în ecosistem
Rezerva principală este reprezentată, de departe, de lemnul arborilor. Dintre cele cinci rezerve di-
ferenţiate de IPCC, biomasa vie aeriană este nu numai cea mai importantă, dar şi cel mai simplu de
estimat şi singura care are o valoare economică. Pentru partea subterană a biomasei vii din cauza
faptului că este foarte dificil de măsurat masa rădăcinilor mici (tipic, rădăcini cu diametru mai mic
de 2 cm), estimarea se limitează doar la rădăcinile mari.
A doua rezervă importantă este solul. Carbonul organic al solului este foarte variabil, dar şi foarte
important şi fragil. O varietate foarte mare de molecule sunt reprezentate în această rezervă. Solul
contribuie cel mai mult, după biomasa aeriană, la stocarea carbonului în cadrul unei plantaţii.

În situaţii particulare, litiera poate conţine, de asemenea, cantităţi semnificative de carbon. Litiera
este un compartiment destul de variabil de la un studiu la altul, deoarece definiţia ei depinde de
definiţia celorlalte compartimente sau rezerve. Într-adevăr, intră în compartimentul litieră ele-
mentele mai mici decât ceea ce este clasificat drept lemn mort, dar care sunt totuşi mai mari decât
elementele din carbonul organic al solului. În mod obişnuit se consideră că peste 10 cm diametru
elementele se clasifică în elemente de lemn mort şi sub 2 mm diametru elementele fac parte din
carbonul organic a solului. Rezerva litierei nu este foarte studiată pentru că reprezintă cel mult
5-10% din stocul de carbon al pădurii.
Lemnul mort nu este un compartiment de foarte mare importanţă în bilanțul carbonului (spre
deosebire de importanța sa în biodiversitate) pentru că reprezintă o cantitate foarte mică din car-
bonul total, mai ales în pădurile de producţie unde mortalitatea este redusă prin extragerea la timp
a arborilor în stare precară de vitalitate. În pădurile naturale, unde se poate găsi atât lemn mort pe
picior cât şi lemn mort pe sol, biomasa lemnului mort nu depăşeşte 10%.
În privinţa tipului de pădure, s-a calculat că pădurile de răşinoase conţin mai puţină biomasă faţă
de pădurile de foioase, cantităţile de carbon fiind în consecinţă mai mici, însă numai cu circa 10%.
6.2 Metode de evaluare a stocării carbonului
6.2.1 Generalităţi
Evaluarea cantităţilor de carbon reţinute şi stocate în păduri este foarte dificilă, deoarece
carbonul este un element de bază al organismelor vii, prezent în numeroase forme şi
numeroase sunt formele de stocare şi de ieşire. În schimb, intrarea se face numai prin
intermediul fotosintezei, asigurată aproape în cea mai mare parte de arbori, deoarece
fotosinteza plantelor şi a muşchilor contribuie de regulă foarte puţin în bilanţul total.
Evaluarea cantităţilor de carbon stocate trebuie să fie adaptată cazului studiat. Nu se poate
aplica aceeaşi metodă la un arboret, o unitate de producţie, un proiect, o regiune sau o ţară,
deoarece fiecărei unităţi de evaluare i se aplică o metodă diferită. De asemenea, abordarea
variază în funcţie de părţile ecosistemului luate în considerare: partea aeriană, subterană,
cu sau fără lemn mort etc. Precizia metodelor variază destul de mult, cele folosite pentru
cercetare fiind cele mai precise, dar sunt puţin aplicabile sau numai pe suprafeţe mici şi nu
sunt neapărat adaptate pentru proiectele de comercializare a unităţilor stocate.
Inventarul carbonului (carbon inventory) este exprimat ca şi cantitate de carbon pe hectar, sau
pentru suprafaţa din studiul de caz Baraolt (a se vedea punctul 6.3.4), ca şi cantitate stocată
pe o anumită perioadă. Suprafaţa, durata şi sistemul de management trebuiesc definite clar în
cadrul metodei.

Cele două metode de bază pentru inventarul carbonului sunt, potrivit IPCC 2006, metoda
„Gain-Loss” şi metoda „Stock-Difference”.
Metodele descrise în paragrafele care urmează vor fi cele cu utilizare mai răspândită în cadrul
proiectelor care vizează obţinerea şi comercializarea unor credite carbon.
6.2.2 Metoda Gain-Loss
Prima metodă de estimare a stocului de carbon prezent sub formă de biomasă în păduri este
metoda bazată pe estimarea fluxurilor de intrare şi de ieşire a carbonului:
Stoc = producţia – prelevarea (recoltarea) - mortalitatea.
Fluxul care intră este creşterea în volum a arboretului, iar fluxul de ieşire este constituit de
recoltarea/prelevarea de masă lemnoasă şi de mortalitatea înregistrată. Estimarea producţiei
este dificilă şi se bazează în multe cazuri pe estimările unor inventarieri forestiere. De asemenea,
estimarea mortalităţii presupune realizarea unor inventarieri specifice, ştiind că mortalitatea
rămâne un element destul de puţin studiat. În schimb, estimările referitoare la recoltarea de
masă lemnoasă se pot găsi în situaţiile statistice cu specific silvic. Prin urmare, datorită sursei
lor, informaţiile necesare pentru a aplica această metodă sunt foarte heterogene. Pentru a putea
fi folosite în ecuaţia simplă enunţată mai sus, informaţiile referitoare la intrări şi ieşiri trebuie
prelucrate şi standardizate. Precizia estimările nu este garantată.
Estimările obţinute prin această metodă permit să se cunoască numai dinamica stocului
într-o perioadă dată, dar nu şi mărimea stocului. La stocul iniţial se va adaugă diferenţa
estimată prin această metodă. Stocul final se deduce din stocul iniţial, iar prin aceasta
erorile de estimare se propagă destul de mult.
6.2.3 Metoda Stock-Difference
Metoda stock-difference (sau a diferenţei de stoc) este bazată pe compararea stocului estimat la
două date diferite. Estimarea stocului la o dată de referinţă este bazată pe datele unui inventar,
care îmbracă adeseori forma unei cuantificări a volumului comercial pe picior. Volumul trebuie
apoi convertit în cantităţi de carbon total aerian şi subteran. Prin utilizarea unor factori de extensie,
se transformă mai întâi volumul comercial aerian în volum total, care este apoi transformat în
biomasă prin înmulţirea cu anumite valori ale densităţii lemnului.
Un număr foarte mare de coeficienţi este astfel necesar pentru fiecare pas al
transformărilor succesive ale volumului. Coeficienţii sunt luaţi fie din literatură, fie sunt
utilizaţi coeficienţii standard oferiţi în ghidurile IPCC. Este evident că aplicarea unor
coeficienţi nepotriviţi poate avea consecinţe nedorite asupra preciziei calculului.
Per total, metoda rămâne destul de imprecisă datorită complexităţii conversiilor necesare.

Tabelul 4. Indicatori luaţi în considerare în calculul biomasei (National Inventory Report, 2010).
FACTOR DE CONVERSIE A
CREŞTEREA NETĂ ÎN DENSITATEA LEMNULUI BIOMASEI CREŞTERII ANUALE
VOLUM ICAS-FORESTRY
ICPIL MANUSCRIPT, 1985 NETE (INCLUSIV SCOARŢĂ) ÎN
MINISTRY, 1984
BIOMASĂ AERIANĂ
MC/HA/AN TONE MASĂ USCATĂ/MC
IPCC GPG 2003
Răşinoase 6,5 0,4 1,15
Fag 5,4 0,64 1,2
Stejar 4,7 0,645 1,2
Diverse tari 4,7 0,6 1,2
Diverse moi 7,8 0,41 1,2
Pentru a face faţă acestei situaţii, majoritatea ţărilor au demarat cercetări în vederea stabilirii unor
ecuaţii de biomasă adaptate, care să fie aplicate direct datelor de inventar forestier naţional, pentru a
evita lanţul de conversii şi pentru a permite o estimare statistică a erorilor de eşantionaj şi de calcul.
Ecuaţiile trebuie să permită calculul biomasei aeriene sau chiar a biomasei totale a arboretului
pornind direct de la datele din inventarul forestier, şi anume diametrul şi înălţimea arborilor
inventariaţi. Singura conversie ce se utilizează în acest caz este conversia din biomasă în cantităţi de
carbon, pentru care se pot aplica nişte coeficienţi specifici pentru fiecare specie. S-a demonstrat în
literatură că utilizarea coeficienţilor de conversie biomasă-cantitate de carbon este avantajoasă şi
pentru faptul că aceşti coeficienţi nu sunt foarte variabili. În plus, aplicarea coeficienţilor unor date
rezultate de inventar forestier oferă posibilitatea unui control asupra erorilor, deoarece procedurile
de efectuare a inventarierilor forestiere sunt standardizate şi adesea, auditate, pentru a avea un
control cât mai mare asupra erorilor de orice natură. Metoda este valabilă şi în cazul unor aplicaţii
la nivel local. În acest caz, metoda se bazează pe un inventar local şi pe modele biometrice care vor
permite calculul volumului sau direct a biomasei. Precizia estimărilor depinde foarte mult de gradul
în care ecuaţiile aplicate sunt potrivite situaţiei locale. În mod ideal, ecuaţiile ar trebui să fie dacă nu
dezvoltate în mod expres sau adaptate, cel puţin verificate pentru cazul studiat.
Deşi metoda bazată pe compararea stocului are un fundament mai precis, bazat pe
inventarieri forestiere naţionale, există mai multe surse de erori, dintre care cele mai
importante privesc conversiile succesive necesare, precum şi faptul că frecvenţa realizării
inventarierilor forestiere naţionale nu corespunde în mod neapărat cu nevoile de calcul.
Dacă ciclul inventarului, care defineşte timpul între două estimări ale stocului, nu corespunde
cu perioada de referinţă, impusă spre exemplu de nevoile raportărilor internaţionale în cadrul
Protocolului de la Kyoto, va fi necesară o interpolare a datelor.

6.3 Stocarea carbonului în pădurile şi arborii din România

6.3.1 Creşterea stocului de carbon din păduri şi efectul de saturaţie
Pădurile din România, ca toate pădurile din zona temperată, au fost exploatate mult timp ca resursă
de lemn de foc şi de construcţie sau ca loc de păşune. La mijlocul secolului trecut, majoritatea pă-
durilor europene au fost afectate de o presiune crescută pentru creşterea volumului recoltat, ceea
ce a redus stocul biomasei aeriene şi subterane. În urma acestei perioade de exploatare mai intensă,
au fost adoptate şi puse în practică măsuri de gestionare mai prudente, acordând atenţie şi altor
aspecte, nelegate de producţia de lemn, precum protecţia solurilor, conservarea rezervei de apă,
asigurarea serviciilor de recreere (Nabuurs et al., 2003).
Începând cu anii 1950, s-a observat o redresare a situaţiei biomasei şi pădurile din Europa au sporit
stocul de carbon pe picior de 1,75 ori (Ciais et al., 2008). Acest rezultat obținut prin analizarea datelor
de inventar la scară europeană, demonstrează că creşterea continuă a cantităţilor de carbon stocate
în pădurile Europei este legată în mod linear de creşterea productivităţii primare nete. Fapt intere-
sant, corelaţia dintre creşterea stocului de carbon din păduri şi productivitatea primară netă nu este
influenţată de condiţiile climatice, de tipul de sol, de stocul iniţial în arboretele pe picior etc., ceea ce
permite să fie exprimată ipoteza că astfel de relaţie ar exista şi pentru pădurile din România.
Creşterea stocului pe picior şi a productivităţii primare nete constatate se pot explica prin faptul că
recoltarea masei lemnoase din păduri a crescut proporţional cu stocul, dar nu la fel de repede ca
productivitatea. Campaniile de împădurire realizate în anii 70 (multe fiind bazate pe specii de răşi-
noase) au contribuit semnificativ la sporirea stocului de carbon.
Drept consecinţă, este de aşteptat un efect de saturaţie: pădurile au acumulat biomasă, şi deci, car-
bon, dar vârsta şi stocul pe picior nu pot să crească în continuu, fără limită. Arboretele bătrâne nu mai
pot acumula în viitor cantităţi atât de mari, şi exploatarea lor, necesară de altfel în vederea regeneră-
rii, va scădea stocul carbonului. Este evident că unele zone exploatate vor deveni surse de carbon.
Potrivit principiilor bilanţului de carbon, un stoc mare pe picior este legat de o mortalitate mai
mare, şi de o reducere a raportului între respiraţia heterotrofă şi productivitatea primară, adică un
raport între absorbţie şi pierderi care scade în defavoarea absorbţiei. Încă o dată, ciclul carbonului
fiind foarte dinamic, trebuie privit în toată durata ciclului de producţie ale arboretelor, în care desigur
există o fază de stocare activă care rezultă din creşterea arborilor, dar şi o etapă de exploatare, sau
de mortalitate (locală sau masivă, prin doborâturi de vânt, de exemplu) în care o mare parte din
carbonul stocat este re-emis în atmosferă. Bilanţul final este oricum mai puţin favorabil decât cel
înregistrat în faza de creştere a volumului pe picior. O stocare intensă va fi urmată în mod foarte
probabil de o fază în care se va destoca pe scară mare, adică de o fază în care pădurile ar putea fi
neutre sau chiar emiţătoare de carbon.
Situaţia ar putea să se agraveze încă mai mult din cauza ameninţărilor de origine naturală ca
atacuri de insecte (Boyer et al. 1995), doborâturi de vânt sau presiuni climatice (Ciais et al.,
2005), care ar avea un efect mai important asupra arboretelor bătrâne, care nu mai au flexibi-
litatea, potenţialul sau vitalitatea necesară pentru a rezista agresiunilor (figura 27).

© WWF-ROMÂNIA/M.L. DUDUMAN
Fig.27. Atac de insecte în cazul unei plantaţii de molid, foarte dense, situate în afara arealului.
Având în vedere că o sporire a producţiei a fost observată peste tot în Europa, presupusă a fi legată de
o sporire a fertilităţii solurilor, este destul de posibil ca productivitatea să fi crescut şi în România.
Aceasta înseamnă că avem un decalaj încă şi mai mare între recolta şi producţia primară
netă, ceea ce conduce la ideea unui stoc foarte mare de carbon. Stocajul mare prezintă dezavantajul
de a fi asociat unui risc de destocaj brusc (evenimente climatice, atacuri de insecte, incendii)
şi nu oferă perspective încurajatoare în privinţa rolului pozitiv al pădurilor României în
atenuarea emisiilor de carbon.
Numai corelarea dintre seceta puternică a anilor 1999-2003 şi creşterea substanţială a suprafeţe-
lor de pădure afectate de incendii (de la o medie de cc. 200 ha afectate anual la 3.607 ha în 2000,
1.020 în 2001 şi 3.590 în 2002) ar trebui să constituie un semnal de alarmă. Silvicultura viitoarelor
decenii trebuie neapărat să ia în considerare acest risc de destocare rapidă, însoţită de trecerea de
la stadiul de pădure-depozit de carbon la cel de pădure-sursă de emisie de carbon.
6.3.2 Cât anume stochează pădurile României?
În România, recoltarea masei lemnoase este mai mică decât producţia. Producţia reală şi
dinamica ei nu sunt cunoscute, deoarece România nu beneficiază încă de rezultatele unui
inventar forestier care să permită o evaluare precisă. Inventarul forestier în curs este de-
abia la cea de-a treia fază, ceea ce înseamnă că rezultate cu acoperirea statistică necesară
vor fi disponibile în cel mai optimist caz doar începând cu anul 2012.
Cu toate acestea, raportul intermediar al Inventarului Forestier Naţional din 2009, (Irimie,
2010) pare să indice că în România a avut loc o creştere netă atât a suprafeţei pădurilor, cât
şi a volumului mediu de masă lemnoasă pe picior comparativ cu datele ultimului inventar
forestier naţional efectuat în 1984.
Conform ultimului Inventar naţional al emisiilor de gaze cu efect de seră (National Inventory
Report, 2010), pădurile României ar stoca circa 37 de mega tone de dioxid de carbon.
Tabelul 5. Situaţia actuală şi proiectată a stocării carbonului în pădurile României (Irimie, 2010).
AN/PERIOADĂ DE PROGNOZA JRC PROGNOZA JRC

NIR 1989 NIR 1990-2007
REFERINŢĂ 2008-2012 2018-2020
Bilanţ Mega tone

-35,583 -37,790 - -34,173 -29,552
CO2eq/an
Prognozele Centrului Comun de Cercetare European (Joint Research Center) arată însă posibilita-
tea unei uşoare scăderi în perioada viitoare, mai ales dacă se alege metoda de contabilizare net-net
care implică scăderea din bilanţul emisiilor pe anul de angajament a celui din anul de referinţă.

Pentru perioada post-Kyoto se prevede şi contabilizarea separată a carbonului stocat în produse

durabile din lemn (HWP – harvested wood products), calculate iterativ în funcţie de volumul
masei lemnoase stocată anual în produse din lemn şi de durata medie de viaţă a acestora.
Estimarea acestor cantităţi arată o contribuţie suplimentară de circa 1,473 Mega tone CO2 echiva-
lent faţă de anul de referinţă 1990.
Figura 28 (National Inventory Report, 2010) arată situaţia stocării carbonului prin menţi-
nerea categoriei de folosinţă „pădure” comparativ cu alte sectoare care prezintă emisii nete,
precum producerea de energie (68,6 din totalul emisiilor de echivalent dioxid de carbon
naţionale) sau agricultură (13,9%).
Fig. 28. Stocarea de carbon şi emisiile pe sectoare în România. Pădurile sunt cuprinse în categoria 5 – LULUCF (National
Inventory Report, 2010).
6.3.3 Calculul carbonului stocat în arbori
Estimarea cantităţilor de carbon stocat în arborii forestieri se bazează pe determinarea biomasei

uscate, deoarece masa carbonului reprezintă jumătate din masa totală uscată. Raportul între masa
totală şi masa carbonului variază extrem de puţin, astfel încât nu s-a dovedit că ar exista diferenţe
semnificative între diferitele specii forestiere, fie ele răşinoase sau foioase (Houghton et al., 1997).
Numărul de publicaţii referitoare la biomasa arborilor a crescut o dată cu sporirea interesului

pentru cuantificarea stocului de carbon al pădurilor. De exemplu, în ultimii 5 ani au fost publicate
mai mult de 50 de lucrări relative la biomasa molidului în Europa. În aceste lucrări modul de
eşantionaj s-a dovedit a fi variabil, mai ales în ceea ce priveşte măsurarea ramurilor.

Determinarea biomasei uscate a arborilor este dificilă din cauza dimensiunilor arborilor, con-
diţiilor de lucru, valorii fusului (trunchiului) care, având valoare comercială, nu poate fi tăiat
în bucăţi scurte pentru măsurare şi analiză. Cererea unor informaţii cantitative precise despre
biomasa sau conţinutul de carbon al arborilor a determinat realizarea mai multor studii, în
special în străinătate. În România este încă în desfăşurare un proiect al cărui scop este de a
realiza măsurători de biomasă la speciile forestiere principale pentru testarea, adaptarea sau
dezvoltarea unor ecuaţii de biomasă. Există o variabilitate destul de mare în metoda folosită
pe teren pentru determinarea biomasei, dar, în general fusul arborelui se cubează (i se mă-
soară volumul) în timp ce ramurile sunt măsurate. Metoda folosită pentru a calcula volumul,
bazată pe o interpolare a diametrului sau numai pe măsurători şi formula folosită pentru a
calcula volumul segmentelor variază extrem de mult de la o publicaţie la alta. S-a demonstrat
însă că formula folosită pentru calculul volumului nu are o influenţă semnificativă asupra rezulta-
tului dacă măsurătorile diametrului sunt suficient de dese de-a lungul fusului.
Principiul măsurătorilor de biomasă este de a determina cu cea mai mare precizie posibilă volumul
şi masa verde, apoi masa uscată a arborilor. Datorită faptului că masa verde variază în funcţie de
umiditatea lemnului, se utilizează ca referinţă masa uscată obţinută prin uscare forţată.
Pentru arborii de dimensiuni mici, masa verde este destul de uşor de determinat, prin cân-
tărire pe teren. Se măsoară pe teren masa fiecărui „compartiment” diferenţiat (rădăcini, cioată,
trunchi, ramuri şi frunze), apoi acestea se usucă pentru determinarea masei uscate.
Din cauza elementelor de lemn grele, arborii de dimensiuni mari nu pot fi cântăriţi în tota-
litate pe teren, ci se cubează piesele mai mari, şi se cântăresc elementele mai mici precum
ramuri, frunze sau ace (figura 29). Pentru determinarea masei uscate, se prelevează rondele
din trunchi, şi eşantioane din celelalte compartimente ale arborelui. Cântărirea pieselor este
posibilă dacă există posibilitate de a le ridica, folosind un utilaj de ridicare (ifron) (figura 30).
Coeficientul de conversie din masă verde în masă uscată de

referinţă este stabilit pe nişte eşantioane colectate din diferitele
compartimente ale arborelui după un plan strict şi analizate la
laborator, pentru a fi reprezentative pentru fiecare comparti-
ment şi pentru a fi specifice fiecărui arbore.
Fig. 29. Modul de măsurare al arborilor pentru stabilirea biomasei (Bouriaud, 2010, Raport cercetare Nucleu – repre-
zentare grafică Mihai Lupescu).

Fig. 30. Cântărirea arborilor de dimensiuni mari şi prelevarea unor arbori mici în vederea cunoaşterii biomasei.
(Foto O. Bouriaud)
Pentru fag, figura de mai jos (figura 31) arată relaţia dintre diametrul arborelui şi biomasa ae-
riană uscată. Ştiind că din biomasa aeriană uscată carbonul reprezintă aproximativ jumătate,
se poate vedea că la vârste medii (diametrul la 1,30 m situate între 20 şi 30 de cm) un arbore
de fag stochează între 150 şi 250 kg de carbon.
Fig. 31. Raportul între diametrul la 1,30 m şi masa aeriană uscată a fagului. (Sursa: Bouriaud, ICAS, 2010, raport Nucleu)

Biomasa creşte foarte repede ca diametru: un fag de 10 cm de diametru are o masă de circa
30 kg, care reprezintă 15 kg de carbon, 300 kg la 20 cm şi 800 kg la 30 cm (figura 31). Fusul
(trunchiul) reprezintă majoritatea biomasei aeriene, fiind în jur de 80%. Pentru speciile de
răşinoase, fusul reprezintă un procent încă mai mare al biomasei aeriene: măsurătorile
realizate în cadrul proiectului Nucleu arată o reducere foarte rapidă cu creşterea diametrului
a procentul masei concentrate în ramuri. Acest procent se reduce la circa 10% pentru diame-
trul mai mare de 20 cm. Faţă de foioase, biomasa arborilor de răşinoase tinde a fi mai mică
pentru acelaşi diametru, spre exemplu, este de circa 600 kg la 30 cm diametru.
6.3.4 Estimarea carbonului stocat în plantaţii – studiul de caz Baraolt
6.3.4.1 Stabilirea modelului de biomasă

Arborii foarte mici sunt deseori neglijaţi, şi totuşi, ei reprezintă o componentă importantă
a arboretelor, fiind plantaţi sau prezenţi ca regenerare naturală în subetaj. Pentru calculul
carbonului stocat prin efectuarea unei plantaţii a fost necesar mai întâi să se stabilească un
model de biomasă. Pentru aceasta s-au măsurat câţiva indivizi care sunt la limita diametrului
minim (diametru la 1,3 m = 0 cm) pentru ca modelul să fie valabil şi pentru diametrele mai
mari (diametru la 1,3 m = 6 cm). S-a procedat la măsurarea unor arbori foarte mici în diverse
situri, pentru a obţine o imagine asupra biomasei într-o gamă restrânsă de înălţimi.
Biomasa „verde” s-a măsurat pe teren cu o precizie de 5 g pentru elementele de la 0-15 kg,
sau cu o precizie de 10 g pentru elementele de 15-30 kg. Pentru a determina un coeficient de
conversie a biomasei verde măsurată pe teren în biomasă uscată s-au prelevat eşantioane
acoperitoare pentru fiecare compartiment al arborelui.
Arborii foarte mici s-au recoltat în întregime pentru o măsurare directă a masei uscate la
laborator.
Datele culese au permis calibrarea modelului de biomasă în cazul unei plantaţii de brad
pentru pomi de Crăciun realizată în cadrul OS privat Baraolt (figura 32), judeţul Covasna şi
Harghita.

Fig. 32. Situarea uneia dintre cele două parcele de teren împădurite cu brad.
6.3.4.2 Calculul carbonului stocat în plantaţiile efectuate la Baraolt

Se consideră două parcele de teren cu o suprafaţă totală de 2,3 ha neacoperite cu pădure în
momentul demarării proiectului. Se creează o plantaţie de brad (Abies alba) în scopul obţinerii
de pomi de Crăciun într-o primă fază, cu ideea conducerii în continuare a arborilor neextraşi către
un arboret de tipul codru regulat. Schema de plantare este de 8.000 de plante pe hectar şi se
exclude utilizarea îngrăşămintelor sau a altor substanţe chimice.
Se pune întrebarea, în aceste condiţii, care este bilanţul în tone de carbon stocat a plantaţiei
create, în ipoteza în care, după 15 ani de creştere, arborii ar fi recoltaţi cu toţii şi s-ar trece
la un nou ciclu de cultură de 15 ani pentru pomi de Crăciun.
Metoda de calcul se bazează pe ecuaţii de biomasă special calculate cu ocazia proiectului

(Bouriaud, 2010) în scopul cunoaşterii carbonului stocat. Relaţiile dintre diametrul la colet

şi masa uscată şi dintre vârsta plantaţiei şi masa uscată sunt descrise în figurile de mai jos:
Fig. 33. Acumularea de masă aeriană uscată în funcţie de diametrul la colet (sus) şi vârsta arboretului (jos).

Evoluţia biomasei arborilor plantaţi este descrisă în tabelul următor.
Tabelul 6. Masa totală şi carbonul stocat într-o plantaţie de brad, 8.000 plante la hectar.
MASA USCATĂ/HA MASA USCATĂ TOTALĂ CARBON/HA CARBON TOTAL CO2

KG KG KG KG ECHIVALENT
10 ani 10411 23946 5205 11973 43897

15 ani 25326 58258 12663 29123 106781
Dioxidul de carbon stocat de plantaţia care a atins vârsta de 15 ani poate fi vizualizat ca un
cub de gaz ce cântăreşte 106,8 tone şi are latura de 38,5 metri.
În medie, stocarea de carbon se situează la nivelul de 7,2 tone echivalent CO2 pe an şi pe

hectar, sau 19,5 kg echivalent CO2 pe zi şi pe hectar. Dacă se ia în considerare reluarea ciclului
de plantaţie, se ajunge la o medie mobilă de 37 tone echivalent CO2 pentru suprafaţa plantată
de 2,3 ha.
Graficul următor exprimă faptul că, deşi cantitatea stocată variază de la 0 la peste 100 de tone
în cei 15 ani ai ciclului de producţie, dacă se reia ciclul de producţie, media stocată va fi stabilă,
respectiv 37 de tone de echivalent dioxid de carbon pe an pentru întreaga plantaţie (2,3 ha):
Fig. 34. Ciclul stocării de carbon pentru situaţia refacerii plantaţiei la 15 ani.

Dacă bilanţul de carbon este pozitiv pentru o plantaţie la care arborii, utilizaţi ca pomi de
Crăciun, sunt susceptibili de o degradare imediată şi deci de o emisie a carbonului stocat de
îndată ce arborii vor fi aruncaţi/utilizaţi pentru combustibil, putem spune că bilanţul
va fi cu atât mai mult pozitiv pentru o pădure normală, cu un ciclu de producţie
mult mai lung.
Singura condiţie pentru ca bilanţul să rămână pozitiv (ca în cazul mediei mobile calculată
de 37 tone pe an) este ca la exploatarea plantaţiei sau pădurii să se reia ciclul de producţie,
păstrându-se utilizarea forestieră a terenului. Aceasta este şi logica ce stă în spatele
monitorizării utilizării terenurilor în sistemul LULUCF.

© WWF-ROMÂNIA/CRISTIAN REMUS PAPP
Fig. 35. Codrii seculari Slătioara

Capitolul 7. Concluzii
Capitolul 7. Încălzirea din ultimul secol de-

păşeşte evident modificările cli-
Concluzii
mei din ultimii o mie de ani, mo-
dificări care ţin de variabilitatea
naturală a climatului.
IPCC (Grupul Interguvernamental de Experţi privind Schimbările Climatice) alături de nu-
meroase alte organizaţii şi cercetători susţine amplificarea schimbărilor climatice datorată
activităţilor antropice şi consecinţele negative ale acestora (climate change science). Oricare
ar fi cauzele schimbărilor prezente concretizate prin modificări ale temperaturii globale actu-
ale, există dovezi clare ale existenţei unei încălziri globale accentuate ce va putea avea efecte
foarte puternice în viitor. Conştientizarea acestui aspect a dus la creşterea puternică a inte-
resului şi implicării pentru domeniul schimbărilor climatice, şi în acelaşi timp, la dezvoltarea
cunoştinţelor din domeniu prin dezvoltarea studiilor climatice, a observaţiilor spaţiale, a pro-
gramelor de cercetare, a politicilor şi proiectelor.
Cunoaşterea felului în care funcţionează sistemul climatic este esenţial pentru găsirea unor
soluţii viabile.
7.1 Rolul pădurilor în atenuarea schimbărilor climatice
Există două mecanisme principale de atenuare a efectelor schimbărilor climatice:
• Reducerea emisiilor;
• Dezvoltarea activităţilor care contribuie la absorbţia carbonului.
Pădurile pot contribui la ambele mecanisme. În primul rând, prin reducerea posibilităţii
de a fi sursă de emisii (prin incendii, defrişări) şi în al doilea rând, prin creşterea suprafeţei
împădurite, care ar permite sechestrarea într-o măsură mai mare a carbonului (acţiunea de
rezervor de carbon, nu de sursă).
Prin urmare, problematica pădurilor în cadrul schimbărilor climatice trebuie privită sub as-
pectul contribuţiei pozitive sau negative a pădurilor la atenuarea schimbărilor
climatice (mitigation).
În privinţa acestei componente de atenuare există cel puţin trei căi de acţiune, prezentate
în ordinea impactului probabil asupra cuantificării emisiilor/stocărilor de carbon în secto-
rul forestier (Irimie, 2010):
• Conservarea rezervoarelor constituite din păduri naturale adaptate condiţiilor staţio-

nale, care asigură şi sinergii cu componenta de adaptare şi biodiversitatea;
• Creşterea rezervoarelor, prin extinderea suprafeţelor ocupate de pădure pe terenuri cu

bilanţ nefavorabil al carbonului (sol dezgolit de vegetaţie);
• Realizarea de schimburi cu alte sectoare GES, de exemplu prin utilizarea în scop energetic
a lemnului recoltat în condiţii de gestionare durabilă a pădurilor (care, altfel, s-ar
transforma prin descompunere în emisii), pentru substituirea combustibililor fosili cu
factori de emisie mai ridicaţi.
Deşi aceste contribuţii ale pădurilor par să nu necesite o demonstraţie ştiinţifică şi se impun
ca evidente, este necesară relativizarea ideii preconcepute de păduri şi împăduriri ca panaceu
pentru diminuarea efectului schimbărilor climatice.
• Prin însăşi natura procesului de sechestrare a carbonului pădurile nu au decât un rol

marginal în atenuarea schimbărilor climatice, cea mai importantă pârghie de acţiune
rămânând reducerea efectivă a emisiilor, în special din sectorul energetic.
• Cu toate acestea, rolul este marginal doar din perspectiva unor aşteptări în plus faţă
de situaţia prezentă. Dacă însă se analizează situaţia fără păduri sau cu mai puţine
păduri, abia atunci se poate aprecia imensa contribuţie a ecosistemelor forestiere în
bilanţul carbonului.
Formele carbonului sunt foarte diverse şi numeroase, sunt fluxurile dintre rezervele ecosiste-
melor forestiere. Durata stocării carbonului variază de la câteva clipe, ca în cazul unor mole-
cule rezultând din fotosinteză ce vor fi folosite imediat în metabolismul frunzei, la secole, pentru
lemn sau pentru forme stabile de carbon din sol.
Pădurile oferă un stocaj de carbon doar temporar, deoarece produsele pădurilor se vor descompune
într-o perioadă de timp finită, sau vor fi arse ca lemn de foc sau ca hârtie. Numai o parte mică a
carbonului prelevat din atmosfera rămâne în sol şi nu va mai fi restituită în atmosferă.
• În aceste condiţii, potenţialul de sporire a sechestrării carbonului prin

schimbări în gestionarea pădurilor este destul de modest.
Totuşi, deşi pădurile nu reprezintă decât o treime din suprafaţa terestră, ele stochează 77%
din carbonul total din biomasa vegetală terestră. De asemenea, solurile pădurilor conţin
790 Giga tone C, adică o cantitate comparabilă cu cea conţinută în atmosferă. Carbonul
pădurilor este captat din atmosferă şi este reciclat încontinuu între păduri şi atmosferă. Prin
urmare, o schimbare semnificativă a stocului de carbon în păduri ar afecta în mod critic
carbonul atmosferic. Influenţa pădurilor asupra nivelul CO2 atmosferic a fost recunoscut în
cursul negocierilor din cadrul procesului Kyoto (cf. Articolul 3.3, UNFCCC, 1997).

• Concluzia este că prima regulă de respectat într-o abordare a rolului pădurilor în

atenuarea schimbărilor climatice este menţinerea pădurilor, acolo unde există,
ca sistem de folosinţă a terenurilor.
În urmă cu mai bine de un secol, când s-a sesizat tendinţa de creştere artificială a proporţiei
dioxidului de carbon în atmosferă prin folosirea combustibilului fosil (cărbune, petrol, gaze
naturale), a fost emisă ideea că ecosistemele forestiere vor beneficia de acest surplus de dioxid
de carbon. Într-adevăr, CO2 fiind molecula de bază a fotosintezei, mai mult CO2 poate să în-
semne mai multă „hrană” pentru arbori. Atenţia s-a îndreptat spre pădurile tropicale conside-
rate ca fiind plămânii Pământului. Studiile efectuate asupra ciclului de carbon al pădurilor au
dovedit însă că speranţele iniţiale erau destul de nefondate. Pădurile tropicale nu sunt chiar
soluţia problemei pentru că aceste ecosisteme bătrâne reciclează tot lemnul care cade la sol;
lemnul fiind descompus, cantitatea sechestrată este identică cu cea emisă într-un final.
• Stocarea carbonului în ecosistemele naturale nu va creşte pe termen lung. Dimpotrivă

sunt riscuri mari de a transforma pădurile tropicale într-o sursă imensă
datorită defrişării şi schimbărilor globale climatice care afectează vitalitatea lor.
Pentru ca pădurile să compenseze emisiile umane de la începutul anilor 90 ar fi trebuit o

suprafaţă acoperită de pădure echivalentă a şase ori suprafaţa Pământului. De atunci
situaţia emisiilor s-a agravat încă şi mai mult, deci ar trebui o suprafaţă încă şi mai mare.
• Deşi studiile au arătat că pădurile nu pot capta suficient carbon pentru a compensa
uriaşele emisii de carbon fosil uman, ele rămân un captator net de carbon care este
preluat din atmosferă.
În România, ca şi în restul Europei, majoritatea pădurilor sunt amenajate şi folosite pentru

producţia de lemn. Bilanţul de carbon al pădurilor, atunci când se consideră şi rezerva
lemn recoltat, depinde mai mult de modul de folosire a lemnului decât de procesele fiziolo-
gice ce au loc în păduri. Cercetările au arătat de mai multă vreme deja că impactul manage-
mentului forestier asupra cantităţilor de carbon stocate nu poate fi evaluat fără să fie luată
în considerare întreaga filieră de producere şi de utilizare a lemnului (Liski et al., 2001).
• Chiar şi în ipoteza arderii imediate a lemnului (utilizare lemn de foc) şi a emiterii

imediate a carbonului, utilizarea lemnului reprezintă încă un imens avantaj – orice
calorie produsă prin utilizarea lemnului reprezintă tot atâtea calorii de
combustibili fosili evitate: marele avantaj al utilizării lemnului, inclusiv pentru
producerea de energie, este acela de a fi carbon neutral.
Pe de altă parte, un alt aspect important este cel adaptării ecosistemelor forestiere
la schimbările climatice. Necesitatea adaptării pădurilor la fenomenul schimbărilor
climatice capătă importanţă crescândă pe agenda politică, acesta fiind şi principalul element

dezbătut de Cartea Verde (2010) cu privire la pregătirea pădurilor pentru schimbările cli-
matice. De aceea apare întrebarea ce tip de silvicultură este recomandat pentru a asigura în
acelaşi timp optimizarea funcţiei stocare a carbonului şi adaptarea pădurilor la schimbările
climatice în curs?
7.2. Ce tip de silvicultură şi ce politici forestiere sunt necesa-

re pentru un viitor afectat de schimbări climatice?
Există trei căi de acţiune în faţa gestionării pădurilor într-un viitor afectat de schimbări
climatice:
• Gestionarea succesiunii previzibile a speciilor (translatarea unor specii latitudinal şi

altitudinal, succesiune unor specii mai rezistente – specii mai pretenţioase);
• Optimizarea funcţiei de stocare a carbonului în păduri (asocierea cu politicile de promova-

re a lemnului şi a produselor pe bază de lemn, şi cu politicile de utilizare a energiilor verzi);
• Minimizarea riscurilor determinate de schimbările climatice, precum cel al apariţiei mai

frecvente a doborâturilor de vânt, a atacurilor de insecte sau al incendiilor de pădure.
Contrar aşteptărilor de nonintervenţie sau de prudenţă exagerată, aplicarea oricăreia dintre aceste
strategii de acţiune necesită o atitudine activă a gestionarului, manifestată în intervenţii puternice,
dar bine gândite, asupra arboretului. Orice gestionar de pădure ştie că o pădure de răşinoase în
care nu s-a intervenit deloc sau foarte puţin este susceptibilă la vânt şi că tocmai prudenţa exage-
rată în intervenţii conduce către un coeficient de zvelteţe a arborilor inadecvat (arborii cresc foarte
înalți, dar firavi). Experienţa doborâturilor de vânt poate servi ca lecţie de reţinut, în privinţa mo-
dului de acţiune a gestionarului de păduri pentru minimizarea riscurilor.
Cantităţi substanţiale de carbon sunt stocate în sol – între 150 şi 350 tone pe hectar. Optimizarea
funcţiei de stocare a carbonului presupune evitarea sărăcirii solului în materie organică (Watson
et al., 2000). Pentru aceasta este de la sine înţeles că regenerarea pădurilor trebuie să rămână, în
continuare o prioritate atât a politicilor forestiere, cât şi a gestionarului de pădure.
• Recomandările ce se prefigurează aşadar pentru o silvicultură adaptată schimbărilor

climatice vizează următoarele aspecte:
• Menţinerea utilizării forestiere a solului şi reîmpădurirea rapidă a terenurilor în de-

frişate în urma unor fenomene naturale extreme (doborâturi, incendii) pentru a evita
descompunerea carbonului din sol;

• Menţinerea unui concept de echilibru între funcţiile pădurii – nici împădurire pe sca-
ră largă cu specii exotice repede crescătoare pentru stocarea carbonului, nici punerea
completă sub conservare absolută, dar nici defrişare;
• Creşterea consumului de lemn şi a utilizării lemnului, în general,ca substituent al

combustibililor fosili;
• Asigurarea în arborete a unor intervenţii mai intense, cu rol de pregătire a arboretelor

și considerarea riscului schimbărilor climatice în strategiile forestiere pe termen lung.
Pentru viitoarele politici forestiere este esenţial să existe informaţii pertinente cu privire la starea
pădurilor (suprafaţa pădurilor, creşterea, biomasa), deoarece sistemul de contabilizare a
emisiilor datorate schimbării categoriei de folosinţă a terenurilor (LULUCF) necesită infor-
maţii fiabile. Cunoaşterea carbonului stocat în arbori şi existenţa unor ecuaţii de biomasă
ar trebui să permită gestionarilor şi proprietarilor de păduri să înceapă atragerea de fonduri
pentru împădurire prin mecanismul comun de implementare, cel puţin într-o primă fază.
De asemenea, factorii politici de decizie au nevoie de informaţii pertinente şi actualizate cu

privire la starea pădurilor, mai ales sub aspectul prevenirii riscului depășirii pragului de sa-
turaţie şi a prevenirii unei situaţii în care mari suprafeţe ar fi descoperite odată, fie datorită
vârstei, fie datorită unor evenimente climatice.

Capitolul 8. Bibliografie
8. BIBLIOGRAFIE
Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului (2010), “National Inventory Report 2010–
Climate Change”.
Alley, R. B., Marotzke, J., Nordhaus, W.D, Overpeck, J. T., Peteet, D. M., Pielke Jr., R. A.,
Pierrehumbert, R. T., Rhines, P. B., Stocker, F. T., Talley, L. D. & Wallace, M. (2003),
“Abrupt climate change”. Science 299, 2005–201.
Attrill, M. J., and Power, M. (2002), “Climatic influence on a marine fish assemblage”.
Nature, 417: 275-278.
Anderson, A (2009), “Media, Politics and Climate Change: Towards a New Research Agenda”.
Sociology Compass 3/2: 166–182, Journal Compilation, Blackwell Publishing Ltd.
Bargagli R., (2005), “Antartic ecosystems. Environmental contamination, climate change and
human impact”. Springer, Berlin, Germania.
Bălteanu, D., Șerban, M. (2005), “Modificările globale ale mediului. O evaluare interdiscipli-
nară a incertitudinilor”. Ed. CNI Coresi, Bucureşti.
Bond, G.C. and Lotti, R. (1995), “Iceberg discharges into the north Atlantic on millennial time
scales during the last glaciation”. Science 267, 1005–101.
Botzan, M. (1996), “Mediu şi vieţuire în spaţiul carpato-dunăreano-pontic”. Editura

Academiei Române. Bucureşti, 148 p.
Bouriaud, O. (2010), “Raport cercetare Nucleu”. Manuscris ICAS, nepublicat, 25 p.
Boyer, J. S. (1995), “Biochemical and biophysical aspects of water deficits and the
predisposition to disease”. Ann. Rev. Phytopathol. 33, 251-274.
Brönnimann, S. (2008), “Climatic Data, Cave Records”, in “Encyclopedia of global warming

and climate change”, edited by Philander, S.G.. SAGE Publications, Inc., Thousand Oaks,
California.
Buchdahl J. (1999),“Global climate change student guide. A review of contemporaty and

prehistoric global climate change”. Manchester Metropolitan University, USA.
Busuioc, A., Caian, M., Cheval, S., Bojariu, R., Boroneant, C., Baciu, M., Dumitrescu, A. (2010),
“Variability and climate change in Romania”. Ed. Pro Universitaria, ISBN: 978-973-129-549-7,
Bucharest, 226 pp.

Casper, J.K. (2010), “Global warming cycles. Ice ages and glacial retreats, Facts On File”, New York.
Chew, M.K. (2008), “Climatic Data, Nature of the Data”, in “Encyclopedia of global warming
and climate change”, edited by Philander, S.G.. SAGE Publications, Inc., Thousand Oaks,
California.
Ciais, Ph., Reichstein, M., Viovy, N., Granier, A., Ogee, J., Allard, V., Aubinet, M., Buchmann,
N., Bernhofer, Chr., Carrara, A., Chevallier, F., De Noblet, N., Friend, A.D., Friedlingstein,
P., Gruenwald, T., Heinesch, B., Keronen, P., Knohl, A., Krinner, G., Loustau, D., Manca,
G., Matteucci, G., Miglietta, F., Ourcival, J.M., Papale, D., Pilegaard, K., Rambal, S.,
Seufert, G., Soussana, J.F., Sanz, M.J., Schulze, E.D., Vesala, T. and Valentini, R. (2005),
“Europe-wide reduction in primary productivity caused by the heat and drought in 2003”.
Nature 437(7058):529–533.
Ciais P., Schelhaas M.J., Zaehle S., Piao S.L., Cescatti A., Liski J., Luyssaert S., Le Maire G.,
Schulze E.D., Bouriaud O., Freibauer A., Valentini R. and Nabuurs G.N. (2008), “Nature
geoscience” 1 (7) : 425-429.
Comisia Europeană (2009), “Acţiunea UE împotriva schimbărilor climatice. Sistemul

comunitar de comercializare a emisiilor.”
Corfield, J. (2008), “Albedo”, in “Encyclopedia of global warming and climate change”, edited
by Philander, S.G.. SAGE Publications, Inc., Thousand Oaks, California.
Cortez, R. and Stephen, P. (ed.) (2009), “Introductory Course on Reducing Emissions from
Deforestation and Forest Degradation (REDD)”.
Crooker, R.A. (2008), “Climatic Data, Reanalysis”, in “Encyclopedia of global warming and
climate change”, edited by Philander, S.G.. SAGE Publications, Inc., Thousand Oaks,
California.
Curry, R., Dickson, B. And Yashayaev, I. (2003) “A change in the freshwater balance of the
Atlantic Ocean over the past four decades”. Nature, 426, 826–829.
Dansgaard, W., Johnsen, S. J., Clausen, H. B., Dahl-Jensen, D., Gunderstrup, N. S., Hammer,
C. U., Hvidberg, C. S., Steffensen, J. P., Sveinbjornsdotter, A. E., Jouzel, J. and Bond, G.
(1993), ”Evidence for general instability of past climate from a 250-kyr ice-core record”.
Nature 364, 218–220.
DeFreitas, C.R. (2008), “Climatic Data, Ice Observations”, in „Encyclopedia of global warming and
climate change”, edited by Philander, S.G.. SAGE Publications, Inc., Thousand Oaks,
California.

Desonie, D. (2008), “Climate. Causes and effect of climate change”. Chelsea House
Publishers, New York.
Ehlers, J. and Gibbard, P.L. (2003), “Extent and chronology of glaciations”. Quaternary
Science Reviews 22, 1561–1568.
Fischer, E. and Schär, C. (2010), “Consistent geographical patterns of changes in high-impact

European heatwaves”. Nature Geoscience 3, 398 – 403, 2010.
Fuchs, M. and Owen, L.A. (2008), “Luminescence dating of glacial and associated sediments:
review, recommendations and future directions”. Boreas, 37, pp. 636–659.
Gillett, N.P., Zwiers, F.W., Weaver, A.J. and Stott, P.A. (2003), “Detection of human influence on
sea-level pressure”. Nature, 422, 292-29.
Giurgiu, V. (2010), „Pădurile şi schimbările climatice”. Revista Pădurilor 3/2010.
Gleixner, G., Tefs, C., Nueske, A., Jordan, A., Hammer, M., Telz, A., Schmidt, U.E.,Glatzel, S.
and Wirth, C. (2009), “Soil Carbon Accumulation in Old-Growth Forests”. In Wirth C,
Gleixner G, Heimann M (eds.) Old-growth forests: Function, fate and value. Ecological
Studies, Vol. 207, Springer New York, Berlin, Heidelberg.
Gore, A. (2007), „Un adevăr incomod – pericolul planetar reprezentat de încălzirea globală şi
posibilele măsuri care pot fi luate”. RAO International Publishing Company, Bucureşti.
Gridan, T. şi Ţicleanu, N. (2006), „Încălzire globală sau glaciațiune?”. Ed. Didactică şi

Pedagogică, R.A., Bucureşti.
Grootes, P.M., Stuiver, M., White, J.W.C., Johnsen, S.J., Jouzel, J. (1993), “Comparison of
oxygen isotope records from the GISP2 and GRIP Greenland ice cores”. Nature, v. 366, p.
552–554.
Hartmann, D.L., Wallace, J.M., Limpasuvan, V., Thompson, D.W.J. and Holton, J.R.
(2000), “Can ozone depletion and global warming interact to produce rapid climate change”?
P. Natl. Acad. Sci. USA, 97, 1412-1417.
Houghton, R.A. (2005), “Aboveground forest biomass and the global carbon balance”. Global
Change Biology 11:945-958.
Houghton, J.T., Meira Filho, L.G., Lim, B., Treanton, K., Mamaty, I., Bonduki, Y., Griggs, D.J.
and Callander, B.A. eds. (1997), “Revised 1996 intergovernmental panel on climate change
guidelines for national greenhouse inventories”. Paris: IPCC/OECD/IEA. (see page 5.18).

Intergovernmental Panel on climate change (1995), “The Science of Climate Change:

Summary for Policymakers and Technical Summary of the Working Group I Report”. pp 53.
Intergovernmental Panel on climate change (2000), “Land Use, Land-Use Change and
Forestry - Special report”. [R.T. Watson, I. R. Noble, B. Bolin, N.H. Ravindranath, D.J.
Verardo, D.J. Dokken (eds)]. Intergovernmental Panel on climate change, Meteorological
Office, Bracknell, United Kingdom. 377 pp.
Intergovernmental Panel on climate change (2001), “Climate Change 2001: Synthesis

Report”. pp. 54.Intergovernmental Panel on climate change (2001a), “Bilan 2001 des
changements climatiques: Les éléments scientifiques. Rapport du Groupe de travail I du GIEC”.
IPCC (2007), “Surface and Lower-Tropospheric Water Vapour”. AR 4, WG1, Chapter 3,

Section 3.4.2.1
Irimie, D.L. (2010), „Reguli de raportare şi contabilizare a emisiilor din sectorul LULUCF.
Implicaţii asupra politicii forestiere în România” Revista Pădurilor 3/2010.
Jones, P.D., Parker, D.E., Osborn, T.J. and Briffa, K.R. (2011), “Global and hemispheric temperature
anomalies—land and marine instrumental records”. In Trends: A Compendium of Data
on Global Change. Carbon Dioxide Information Analysis Center, Oak Ridge National
Laboratory, U.S. Department of Energy, Oak Ridge, Tenn., U.S.A. doi: 10.3334/CDIAC/cli.002.
Jouzel, J., Masson-Delmotte, V., Cattani, O., Dreyfus, G., Falourd, S., Hoffmann, G., Minster,
B., Nouet, J., Barnola, J. M., Chappellaz, J., Fischer, H., Gallet, J. C., Johnsen, S., Leuenber-
ger, M., Loulergue, L., Luethi, D., Oerter, H., Parrenin, F., Raisbeck, G., Raynaud, D.,
Schilt, A., Schwander, J., Selmo, E., Souchez, R., Spahni, R., Stauffer, B., Steffensen, J. P.,
Stenni, B., Stocker, T. F., Tison, J. L., Werner, M. and Wolff, E. W. (2007), “Orbital and
millennial Antarctic climate variability over the past 800,000 years”. Science 317, 793–796.
Keeling, R.F., Piper, S. and Heimann, M. (1996), “Global and hemispheric CO2 sinks deduced
from recent atmospheric oxygen measurements”. Nature, 381, 218-221.
Knutti, R. (2008), “Should we believe model predictions of future climate change?”. Phil.
Trans. R. Soc. A, 366, pps. 4647–4664.
Lamb. H.H. (1982), “Climate, History and the Modern World”. London: Methuen.
Lashof, D.A. (1989), “The dynamic greenhouse: Feedback processes that may influence future
concentrations of atmospheric trace gases and climatic change”. Climatic Change 14 (3): 213-242.
Liski, J., Pussinen, A., Pingoud, K., Mäkipää, R. and Karjalainen, T. (2001), “Which rotation
length is favourable for carbon sequestration”. Can. J. Forest Res. 31, 2004–2013.

Luyssaert, S., Schulze, E.D., Börner, A., Knohl, A., Hessenmöller, D., Law, B.E., Grace, J. and
Ciais, P. (2008), “Old-Growth Forests as Global Carbon Sinks”. Nature, 455: 213-215.
Mann, M.E., Bradley, R.S and Hughes, M.K. (1999), “Northern Hemisphere Temperatures
During the Past Millennium: Inferences, Uncertainties, and Limitations”, American
Geophysical UnionGRL, v.3.1.
Marshall, G. J. (2003), “Trends in the Southern Annular Mode from observations and
reanalysis”. J. Clim., 16, 4134–414.
Matson T., (2009), „Schimbarile Climatice și Speciile”. Raport WWF.
Meier, I.C. (2008), “Climatic Research Unit”, in „Encyclopedia of global warming and climate
change”, edited by Philander, S.G.. SAGE Publications, Inc., Thousand Oaks, California.
Mintzer, I.M., Kleiner, A., Leonard, A., Rosemarin, A. and Pohjolainen, H. (1992), “Confronting
climate change. Risks, Implications and Responses”. Cambridge University Press, New York.
Moran, T. (2008), “Climatic Data, Instrumental Records” in “Encyclopedia of global warming

and climate change”, edited by Philander, S.G.. SAGE Publications, Inc., Thousand Oaks, California.
Moutinho, P. and Schwartzman, S. (2005), “Tropical Deforestation and Climate Change”.

Instituto de Pesquisa Ambiental da Amazônia, Belém, Brazil.
Mureşan, C. (2005), „Schimbări climatice abrupte şi factorii generatori descriere, cauzuistică,

modele, proiecte implicaţii socio-umane”. Academic Press, Cluj-Napoca.
Nabuurs, G.J. and Schelhaas, M.J.. (2003), “Spatial distribution of whole-tree carbon stock and
fluxes across the forests of Europe: where are the options for bio-energy”? Biomass and
Bioenergy, 24: 311-320.
Nabuurs, G.J., Schelhaas, M.J., Mohren, G.M.J. and Field, C.B. (2003), “Temporal evolution
of the European forest sector carbon sink from 1950 to 1999”. Global Change Biol. 9:152–160.
O’Hare, G., Sweeney, J. and Wilby R. (2005), “Weather, Climate and Climate Change –
Human Perspectives”. Askford Coulour Press, Gospot.
O’Neill, B.C., MacKellar, F.L. and Lutz, W. (2005), “Population and Climate Change”.
Cambridge University Press, New York.
O.M. 1170/29.09.2008 - Ghid privind Adaptarea la efectele schimbărilor climatice – GASC.
Ostermeier, G.M. and Wallace, J.M. (2003), “Trends in the North Atlantic Oscillation –

Northern Hemisphere Annular Mode during the twentieth century”. Journal of Climate, 16,
336-341.
Paul, K., Booth, T., Elliot, A., Jovanovic, T., Polglase, P. and Kirschbaum, M. (2003), “Life cycle
assessment of greenhouse gas emissions for domestic woodheating. Greenhouse gas
emissions from firewood production systems”. Australian Greenhouse Office, Canberra.
Petit, J.R., Jouzel, J., Raynaud, D., Barkov, N.I., Barnola, J.M., Basile, I., Bender, M.,
Chappellaz, J., Davisk, M., Delaygue, G., Delmotte, M., Kotlyakov, V.M., Legrand, M.,.
Lipenkov, V.Y, Lorius, C., Pepin, L., Ritz, C., Saltzmank, E. and Stievenard, M. (1999),
“Climate and atmospheric history of the past 420,000 years from the Vostok ice core,
Antarctica”. Nature, 399, pp. 429-436.
Petrescu, I. (2008), „Riscuri şi catastrofe naturale”. Ed. Fundaţiei pentru Studii Europene,
Cluj-Napoca.
Philander, S.G. (gen. editor) (2008), “Encyclopedia of global warming and climate change”.
SAGE Publications, Inc., Thousand Oaks, California.
Pittock, A.B. (2009), “Climate change: the science, impacts and solutions”. Cisro Publishing,
Collingwood, Australia.
Rahmstorf, S. and Schellnhuber, H.J. (2006), „Der Klimawandel Diagnose, Prognose, Therapie“.
144 S, C.H. Beck, München.
Rahmstorf, S. (2003), “Timing of abrupt climate change: A precise clock”. Geophysical

Research Letters 30, 1510–1514.
Ristoiu, D. (2010), „Izotopi stabili şi reconstrucţia evoluţiei climei”. Suport de curs, Facultatea de
Ştiinţa şi Ingineria Mediului, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca.
Roberts N. (2002), „Schimbările majore ale mediului”. Ed. All Educational, Bucureşti.
Schimel, D.S., Alves, D., Enting, I., Heimann, M., Joos, F., Raynaud, D. and Wigley T. (1995),
“CO2 and the Carbon Cycle”, in Climate Change 1995, vol.edited by Houghton, J.T.,
Filho, L.G.M., Callander, B.A., Harris, N., Kattenberg, A. and Maskell, K., 76-86, Cambridge
University Press, Cambridge, 1996.
Schlamadinger, B., Bird, N., Johns, T., Brown, S., Canadell, J., Ciccarese, L., Dutschke, M.,
Fiedler, J., Fischlin, A., Fearnside, P., Forner, C., Freibauer, A., Frumhoff, P., Hoehne, N., Kir-
schbaum, M.U.F., Labat, A., Marland, G., Michaelowa, A., Montanarella, L., Moutinho, P.,
Murdiyarso, D., Pena, N., Pingoud, K., Rakonczay, Z., Rametsteiner, Z., Rock, J., Sanz, M.J.,
Schneider, U.A., Shvidenko, A., Skutsch, M., Smith, P., Somogyi, Z., Trines, E., Ward, M. and

Yamagata, Y. (2007), “A synopsis of land use, land-use change and forestry (LULUCF) under the
Kyoto Protocol and Marrakech Accords”. În: Environmental Science and Policy 10, pp. 271-282.
Seidel, D.J., Fu, Q., Randel, W.J. and Reichler, T.J. (2008), “Widening of the tropical belt in a
changing climate”. Nat. Geosci., 1, 21 – 24.
Standing Forestry Committee Ad Hoc Working Group III on Climate Change and Forestry
(2010), “Climate Change and Forestry”. Report to the Standing Forestry Committee.
Stauffer B. (1999), “Cornucopia of core results”. Nature, 399, pp. 412-413.
Thompson, D.W.J. and Wallace, J.M. (2000), “Annular modes in the extratropical circulation”.
Part II. Trends. J. Climate, 13, 1018-103.
UNEP and WMO (World Meteorological Organization, Cambridge University Press, (1996),
“The Science of Climate Change, Contribution of Working Group I to the Second Assessment
Report of the Intergovernmental Panel on Climate Change (IPCC)” – Okanagan University
College, Canada, Department of Geography, University of Oxford, School of Geography,
United States Environmental Protection Agency (EPA), Washington; Climate Change 1995.
UNFCCC (1997a), “Kyoto Protocol to the United Nations Framework Convention on Climate Change”.
Warrick R.A. and Oerlemans J. (1990), “Sea level rise”. In: Houghton JT, Jenkins GJ,
Ephraums JJ (eds), Climate Change, The IPCC Scientific Assessment. Cambridge Univer-
sity. Press Houghton JT, Jenkins GJ Ephraums JJ (eds): 261—281.
Williarns, L.D. and Wigley, T.M.L. (1983), “A cornparison of evidence for Late Holocene
surnrner ternperature variations in the Northern Hernisphere”. Quaternary Res. 20:286-30.
Resurse WEB:
Agenția Europeană de Mediu (2011), http://www.eea.europa.eu/data-and-maps/indicators/
global-and-european-temperature/global-and-european-temperature-assessment-4
Brinkman, M. (1995), “Ice Core Dating”. The TalkOrigine Archive. http://www.talkorigins.org/

faqs/icecores.html
Climate Equity COP15 (2009), http://climatequity.org
Consiliul European (2009), „Concluziile Preşedinţiei”. Bruxelles, 29-30 octombrie 2009).

http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cms_data/docs/pressdata/RO/ec/110897.pdf

German Advisory Council on Global Change (WBGU) (2011). http://www.eeac-net.org
Melchizedek, D. (2004) “Dry / Ice: Global Warming Revealed”. http://www.spiritofmaat.com/

announce/ann_dryice.htm
Met Office and University of East Anglia (2011), “2010 – a near-record year”. http://www.
metoffice.gov.uk
Ministerul Mediului şi Pădurilor (2010), „Cartea Verde cu privire la pregătirea pădurilor pen-
tru schimbările climatice”. http://www.mmediu.ro/protectia_mediului/schimbari_climatice.html
North Carolina Conservation Network (2009), “A Copenhagen Primer”. http://www.

ncconservationnetwork.org
The River Thames: Part 3 of 3’, Old and New London: Volume 3 (1878), pp. 311-322. URL: http://
www.british-history.ac.uk/report.aspx?compid=45155. Date accessed: 05 September 2011
Swedish Meteorological and Hydrological Institute, http://smhi.se/en/Research/new-

climate-projections-indicate-more-extreme-weather-1.12924
Swedish Meteorological and Hydrological Institute, http://www.smhi.se/polopoly_

fs/1.9122!image/dec2009.png_gen/derivatives/fullSizeImage/dec2009.png
Şerban, M. (2009), http://www.infomediu.eu/redd-natiunile-lumii-isi-unesc-fortele-la-

copenhaga-pentru-a-salva-clima-si-padurile/
USAID Asia-Pacific Regional Adaptation Assessment (2010), “Asia-Pacific Regional Climate

Change Adaption Assessment”.
http://pdf.usaid.gov/pdf_docs/PNADS197.pdf
http://carbonquilt.org/visualiser
http://earthobservatory.nasa.gov/IOTD/view.php?id=1053
http://earthobservatory.nasa.gov/IOTD/view.php?id=7548
http://earthobservatory.nasa.gov/NaturalHazards/view.php?id=18635
http://glacialcaveart.weebly.com/the-many-caves.html
http://icasbv.ro/?page_id=593
http://icashd.ro/oakgis.html
http://ji.unfccc.int/AIEs/List.html
http://ji.unfccc.int/JI_Parties/PartiesList.html#Romania
http://mmediu.ro/protectia_mediului/schimbari_climatice.htm
http://ncconservationnetwork.org
http://silvasv.ro/COSN_UP5_UA42.htm
http://unfccc.int/files/methods_science/redd/application/pdf/participant_resource_manu-
al_final_2.pdf
http://worldwildlife.org/climate/Publications/WWFBinaryitem20103.pdf

Manualschimbariclimatice

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Manualschimbariclimatice

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CUPRINS

Capitolul 2. Evidenţe ale schimbărilor climatice 13

Capitolul 4. Prognoze şi previziuni 54

Capitolul 5. Protocolul de la Kyoto şi piaţa carbonului 64

Capitolul 6. Rolul pădurilor în captarea carbonului 87

Capitolul 7. Concluzii 106

CUVÂNT ÎNAINTE Prezenta publicaţie se adresează,

1. Proiectul internaţional de îmbunătăţire a managementului forestier WWF/IKEA

2. Proiectul Soluţii practice de dezvoltare durabilă și contribuţii la îmbunătăţirea

Manualul de față nu își propune să elucideze problema schimbărilor climatice, ci să ofere

Schimbările climatice și pădurile pag. 5

Schimbările climatice și pădurile pag. 6

CAPITOLUL 1. Clima reprezintă ansamblul

1.1 Schimbările climatice şi carbonul

• Activităţile umane determină emisia unor cantităţi uriaşe şi în continuă creştere de

Schimbările climatice și pădurile pag. 7

1.2 Efectul de seră şi gazele cu efect de seră

Schimbările climatice și pădurile pag. 8

O creştere a concentraţiei atmosferei în gaze cu efect de seră ar avea drept consecinţă o

Fig. 2. Efectul de seră (UNEP & WMO, 1996).

Schimbările climatice și pădurile pag. 9

1.2.1 Care sunt cele mai importante gaze cu efect de seră?

GAZE CU FORMULA DURATA DE VIAŢĂ POTENŢIALUL DE ÎNCĂLZIRE GLOBALĂ /

Dioxid de carbon CO2 variabilă 1

Peroxid de azot N2O 120 310

Hidrofluorocarburi div HFC 1,5-209 1140-11700

Hexafluoridă de sulfură SF6 3200 23900

Perfluorocarburi div PFC 2600-50000 6500-9200

Schimbările climatice și pădurile pag. 10

Potrivit GIEC (Grupul de Experţi Interguvernamentali în Evoluţia Climatului), dioxidul de

1.2.2 Ce este dioxidul de carbon şi cum putem cunoaşte evoluţia cantităţilor

1.2.3 Cei mai mari producători de gaze cu efect de seră

1.3 Ciclul carbonului

Ciclul carbonului reprezintă ansamblul rezervelor de carbon, al fluxurilor între rezervele de

Schimbările climatice și pădurile pag. 11

1.3.1 Rezervele principale de carbon

Schimbările climatice și pădurile pag. 12

CAPITOLUL 2. Climatul stabil din ultimele

Continua monitorizare a acestor factori ai sistemului climatic şi compararea lor cu situația

2.1 Metode de determinare a trecutului climatic

Se presupune că viitorul climat se va plasa undeva între condiţiile climatului prezent şi

Schimbările climatice și pădurile pag. 13

2.1.1 Măsurătorile directe, instrumentale

Ea studiază periodicitatea evenimentelor meteorologice pe parcursul a câţiva ani până la

2.1.2 Datele proxy paleoclimatice

Schimbările climatice și pădurile pag. 14

2.1.2.1 Evidenţe proxy istorice

Schimbările climatice și pădurile pag. 15

Schimbările climatice și pădurile pag. 16

Măsurătorile instrumentale ale presiunii aerului, vitezei şi direcţiei vântului, precipitaţiilor,

2.1.2.2 Înregistrări proxy glaciologice

Schimbările climatice și pădurile pag. 17

CAROTELE DE Arhivele naturale care

• Raportul 18O/16O oferă informaţii cu privire la temperatura aerului;

• Bulele de aer din interiorul gheţii indică compoziţia atmosferei;

• Totalul de gaze oferă profilul de altitudine a calotei la acea perioadă;

• 10Be arată intensitatea precipitaţiilor;

• Conductivitatea electrică sau conţinutul de SO4 indică activitatea vulcanică;

• Acidul metil sulfonic arată activitatea planctonică a oceanului;

• Acizii organici indică prezenţa focurilor în pădurile de la latitudinile temperate

pendenţi de temperatură sau de radiaţii), folosirea vârstelor predeterminate ca markeri (carote

2.1.2.3 Date proxy geologice

Până nu demult, principiul superpoziţiei stratelor reprezenta singura modalitate de ordonare

Începând cu anii ��