ROMÂNIA

MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII ŞI INOVĂRII

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ
CLUJ-NAPOCA
DEPARTAMENTUL PENTRU EDUCAŢIE CONTINUĂ, ÎNVĂŢĂMÂNT LA
DISTANŢĂ ŞI FRECVENŢĂ REDUSĂ
Str. Mănăştur Nr.3-5, 400372 Cluj-Napoca, România
tel.+ 40-264-596.384; fax + 40-264-593.792

FACULTATEA DE AGRICULTURĂ
SPECIALIZAREA: AGRICULTURĂ
ANUL IV

CURS

CARTARE AGROCHIMICĂ
PROF. DR. MARILENA MĂRGHITAŞ

SEMESTRUL I

EDITURA AcademicPres
CLUJ-NAPOCA
2011/2012
 CUPRINS

CAPITOLUL pag
I. SEMESTRUL I – CARTAREA AGROCHIMICĂ

1.I. Fertilitatea, productivitatea şi calitatea solurilor:...............................................3

1.1. Generalităţi , definiţii, concepte;……………………………………………...3
1.2. Istoric al cercetărilor privind controlul fertilităţii solurilor;.............................10
1.3. Organizarea, controlul şi monitorizarea fertilităţii solurilor……………….....14
2.I. Metode agrochimice de control al stării de fertilitate a solurilor:.....................15
2.1. Generalităţi, definiţii;........................................................................................15
2.2. Analiza solului;.................................................................................................16
2.3. Analiza plantei;.................................................................................................18
2.4. Experienţele cu îngrăşăminte şi amendamente;................................................21
2.5. Curbele producţiei de biomasă şi nomogramele agrochimice;........................22
2.6. Cartarea agrochimică........................................................................................24
3.I. Cartarea agrochimică – studiul agrochimic al solurilor:....................................24
3.1. Definiţe, obiective;............................................................................................24
3.2. Fazele cartării agrochimice:..............................................................................26
3.2.1. Faza pregătitoare;...................................................................................27
3.2.2. Faza de teren;.........................................................................................27
3.2.3. Faza de laborator;..................................................................................29
3.2.4. Faza de birou – cartografie şi ediţie......................................................46
3.3. Probleme actuale în perfecţionarea cartării agrochimice în conţinut şi
aplicabilitate....................................................................................................58
4.I. Studii caz de utilizare a cartării agrochimice:....................................................64
4.1. Întocmirea necesarului şi programului de amendare a solurilor acide şi saline-
alcalice;
4.2. Întocmirea necesarului şi programului de fertilizare organică şi minerală;
4.3. Studiul evoluţiei pe termen durabil a fertilităţii solurilor şi fundamentarea
siguranţei şi securităţii producţiei vegetale şi animale;
4.4. Realizarea managementului integrat al nutrienţilor pentru o agricultură
durabilă;
4.5. Monitoringul agrochimic – parte componentă a monitoringului stării de calitate
a solurilor.
5.I. Realizarea studiilor şi cartărilor agrochimice în ţările Comunităţii Europene.
Compatibilizarea activităţii şi măsurilor agrochimice. ...................................64
SYLLABUS..........................................................................................................................................65

2
 C a p i t o l u l 1

FERTILITATEA, PRODUCTIVITATEA ŞI CALITATEA SOLURILOR

1.1. GENERALITĂŢI, DEFINIŢII, CONCEPTE

Solul este perceput ca un rezultat al acţiunii factorilor biotici şi abio-tici asupra scoarţei terestre şi
este considerat ca un sistem polidispers care poate fi astfel apreciat numai după acumularea materiei
organice şi instalarea intrinsecă a organismelor vii autotrofe şi heterotrofe. Ca urmare solul este un corp
natural deosebit, mediu de viaţă al plantelor şi al organismelor speci-fice. Aprofundarea solului în
complexitatea componentelor şi însuşirilor sale i-au asigurat funcţii multiple şi specifice care îi atribuie
rolurile şi funcţiile de mediu ecologic de viaţă al plantelor, principalul component al ecosiste-melor
terestre şi cel mai important mediu de producţie în agricultură şi silvi-cultură. Aceste însuşiri esenţiale
rezultă din calitatea solului de a avea o anumită „capabilitate” (EHWALD, 1963), „capacitate” (VILIAMS,
1949, 1954; D. DAVIDESCU, 1969; D. DAVIDESCU şi VELICICA DAVIDESCU, 1981)) de a pune la
dispoziţia plantelor, permanent şi simultan, substanţele nutritive şi apa în contextul satisfacerii şi a
celorlalţi factori de vegetaţie. Această cali-tate şi/sau capacitate de a întreţinere producţia vegetală,
creşterea şi dezvol-tarea plantelor se caracterizează prin termenul de fertilitate care este o însu-şire
fundamentală a solului şi specifică acestuia atât ca funcţionalitate şi determinanţă cât şi etimologic şi
semantic. Utilizarea acestui termen în alte domenii (medicină, ştiinţe umaniste etc.) este limitată,
unilaterală şi nu are aceeaşi exprimare şi sensuri atotcuprinzătoare ca în cazul solului.
Fertilitatea solului poate fi definită şi din alte puncte de vedere şi exprimată prin intermediul
factorilor determinanţi (fizici, chimic, biologici). „Fertilitatea este însuşirea fundamentală a solului,
care rezultă din activi-tatea vitală a micropopulaţiei, a rădăcinilor plantelor, a enzimelor acumu-late şi
a proceselor chimice, generatoare de biomasă, humus, săruri minerale şi a substanţelor biologic active.
Nivelul fertilităţii depinde de nivelul poten-ţial al proceselor de bioacumulare şi mineralizare, acestea
depinzând de programul şi condiţiile evoluţiei subsistemului ecologic şi de influenţele antropice”
(ŞTEFANIC, 1994).
Fertilitatea fiind funcţia cea mai importantă a solului decurge din inter-acţiunea complexă şi
dinamică a constituenţilor solului (minerale primare, secundare, humus, săruri ş.a.) cu unele însuşiri
(textură, structură etc.) şi procese specifice acestuia (humificare-mineralizare, adsorbţie-schimb ionic,
circuit al nutrienţilor etc.). Această funcţie a fertilităţii poate decurge şi atribui natural unui sol sau ca
rezultat al culturalizării şi unor tehnologii, fiind vorba în acest caz de o fertilitate artificială sau
dobândită. Indiferent de caracterul natural sau dobândit (antropic) al acesteia, fertilitatea solului este în
fond o funcţie de mai mulţi factori (FLOREA, 2003 citat de CRĂCIUN şi colab., 2004):
F = f(l, P, K, R)
în care: F - fertilitatea ca funcţie de intrări şi ieşiri în sistemul deschis (func-ţional) al solului;
l - biomasa restituită, apa, fertilizanţi, ca intrări în sistem;
P - proprietăţi şi procese biochimice, ca intrări în sistem,
K - pierderi din sol, consum cu recoltele, ca ieşiri din sistem;
R - rezerva de substanţe nutritive, ca prezenţă în sistem.
În mod concret, BOGUSLAWSKI (1965) sistematizează principalii fac-tori ai fertilităţii solului astfel
(D. DAVIDESCU şi VELICICA DAVIDESCU, 1981, 1992):

3
 Tabelul 1.1.

Principalii factori ai fertilităţii solului

(BOGUSLAWSKI, 1965)
Factori chimici Factori organici
Factori fizici Regimul de apă
anorganici biologici
Valoarea Reţinerea şi
Textură Humusul
SB şi T transportul apei
Structura şi felul Starea glomerulară a
pH Capacitatea de apă
glomerulelor solului
Fauna solului
Porozitatea totală Macroelemente Apa de infiltraţie
(ciuperci, bacterii)
Temperatura şi
Microelemente CO2 Apa freatică
încălzirea solului
Eroziunea
- - -
(macro şi micro)
Pentru practica agricolă şi silvică, pentru creşterea şi dezvoltarea plan-telor, este important şi util
să se cunoască fertilitatea efectivă sau concretă dar şi cea potenţială care exprimă şi fundamentează nu
numai „capabilitatea” solului de a susţine viaţa plantelor ci şi posibilităţile maxime sau „capacitatea”
acestuia ca limită superioară a însuşirilor de a asigura un optim al tuturor factorilor şi condiţiilor
determinante ale fertilităţii.
Fertilitatea, indiferent de factorii determinanţi şi nivelul realizat, nu se confundă cu
productivitatea sau capacitatea de producţie a unui sol, nici cu calitatea acestuia sau cu gradul său de
favorabilitate. De aceea în ştiinţele solului se recunosc astăzi cel puţin două metode complexe de studiu
şi cercetare dedicate proprietăţilor de fertilitate şi/sau favorabilitate a solului:
- în pedologie: se recurge la metodele cartării şi bonitării terenuri-lor pentru stabilirea claselor
de favorabilitate considerându-se că productivi-tatea sau capacitatea de producţie a solurilor este
determinată de un complex de factori climato-edafici în care solul este cu o reprezentare parţială. În con-
secinţă favorabilitatea terenurilor şi solurilor pentru folosinţe agricole şi silvice ca şi pentru diferite culturi şi
performanţe ale acestora este o noţiune şi măsură mai largă decât cea a fertilităţii. Astfel favorabilitatea în
înţeles mai larg decât fertilitatea decurge din nivelul atins de cea din urmă însuşire în cola-borare cu alţi
factori - climat, plante, timp şi intervenţii antropice (ATANASIU, 1965 citat de ŞTEFANIC, 2006; CHIRIŢĂ,
1974; TEACI, 1980, 1989);
- în agrochimie: se adoptă metode specifice de control al stării de fertilitate - analiza solului, a
plantei, experienţele cu îngrăşăminte, curbele de răspuns ale producţiei de biomasă şi cartarea
agrochimică, metode care oferă date suficiente mai ales când se realizează în paralel şi devin utile nu
numai monitorizării stării agrochimice şi a fertilităţii solurilor ci şi luării unor decizii tehnice menite să
menţină sau să modifice favorabil fertilitatea solurilor (RUSU şi colab., 2005).
În afara acestor metode sus menţionate de control a stării de fertili-tate a solurilor, în funcţie de
conceptul pus la baza definirii acestei însuşiri calitative de bază a solului diferiţi autori au propus
indicatori specifici de determinare, măsurare şi evaluare a potenţialului de fertilitate al solului. Astfel s-au
inclus în categoria acestor indicatori numărul de microorganisme din sol (ELIADE, 1975), cantitatea de CO2
produsă de microflora din sol (STOKLASSA, 1924; HOFFMAN, 1950), activitatea enzimatică (KAPREVICI,
1951), numărul enzimatic calculat ca medie ponderată a activităţilor enzimatice ce caracte-rizează
circuitele azotului, carbonului şi fosforului (BECK, 1981). În paralel cu aceste propuneri se concepe şi o
formulă de calcul a unui Indice Biologic de apreciere a fertilităţii solurilor (IBF) determinat de
activitatea dehidro-genazei şi catalazei, influenţată de pH-ul solului (ŞTEFANIC, 1981; ROXANA
MADJARU, VELICICA DAVIDEDESCU, 2008). Tot în scopul majorării fertili-tăţii potenţiale a solurilor s-
au propus cuantificări a 12 principale însuşiri fizice şi chimice ale solului din care se aleg 10 însuşiri
4
compatibile cu condi-ţiile locale (factori fizici: volumul edafic util - Ve, adâncimea profilului de sol -
As, textura solului - Tx, scheletul solului - Ss, regimul hidric - Rh, pantă - P; factori chimici: pH, raportul
C/N din sol, salinitatea - S, conţinutul de materie organică - H, capacitatea de schimb cationic - T, gradul
de saturaţie cu baze - V) (D. DAVIDESCU şi VELICICA DAVIDESCU, 1992, 1999). După analiza solului şi
evaluarea făcută (interpretarea) prin note acordate fiecărui indicator (în funcţie de clasa reprezentării)
autorii propun o formulă de calcul a fertilităţii potenţiale (Fp), cu expresia:
n 12
Fp Pi Ve As Tx Ss Rh P C/N pH S H T V
i 1
Punctajul realizat prin însumarea notelor acordate parametrilor fizici şi chimic luaţi în analiză şi
calcul exprimă un Indice de evaluare a fertilităţii solului după care autorii propun aprecieri ale acestei
însuşiri şi restricţiile care o condiţionează (tabelul 1.2.).
Indiferent de metodele de investigare şi evaluare a fertilităţii solului întrucât aceasta este o
însuşire ce aparţine solului, atât la determinările efec-tive şi actuale, dar mai ales la urmărirea evoluţiei
în timp a acesteia, este corectă şi veridică, investigarea cu însuşiri şi parametri ce aparţin solului şi nu
cei ce acţionează în afara sistemului (NICULINA GHEORGHIŢĂ, 2006).
Productivitatea solului. Multitudinea definiţiilor şi aprecierilor legate de fertilitatea solului
care în domeniul agrochimic rămâne însuşirea de bază şi fundamentală care exprimă nivelul în care
elementele nutritive şi apa se asigură plantelor rămâne o exprimare unilaterală de aceea în ultimele
decenii acestei noţiuni i se alătură şi multe altele, care satisfac sfera agro-chimică, biologică şi
pedologică.
În mod firesc din punct de vedere agronomic şi silvic fără o adâncire analitică prin indicatori
fizici, chimic şi biologici, fertilitatea solului servind producţiei agricole şi silvice, evident că definirea
acesteia se poate face prin productivitatea solului, adică prin capacitatea acestuia de a produce biomasă
vegetală, producţii agricole şi silvice. În această situaţie evident că se acceptă un concept mult mai larg
privind realizarea producţiilor vegetale, nu numai ca efect al stării de fertilitate actuală ci acestea sunt
evident datorate acestei însuşiri dar care consemnează şi efectul factorilor climatici ca şi a interven-
ţiilor antropice prin tehnologii (apă de irigaţie, îngrăşăminte, nivel de meca-nizare etc.). După acest
concept şi exprimare, producţia vegetală (recolta) este un rezultat final exprimat suficient prin expresia
(CHIRIŢĂ, 1974):
P = f(P; Sc; C; L; M; I; T)
în care: P - plantele cu specificul productiv;
Sc - solul culturalizat (fertilitatea efectivă);
C - climatul local;
L - lumina;
M - munca înglobată;
I - investiţii suplimentare: elemente nutritive, apă etc.;
T - timpul
Tabelul 1.2.
Evaluarea stării generale de fertilitate potenţială şi restricţiile ce o condiţionează
(VELICICA şi D. DAVIDESCU, 1999 citaţi de ROXANA MADJARU şi VELICICA
DAVIDESCU, 2008)
Indicele de Restricţii
Aprecierea
evaluare a
fertilităţii Însuşiri fizice Însuşiri chimice
fertilităţii Fp
Sol cu restricţii severe şi perma-nente, pH foarte acid sau foarte
Foarte volum edafic foarte mic; profil puţin bazic, conţinut scăzut de
< 35
scăzută profund, sub 30 cm; textură nisipoasă, humus şi de elemente
amestecată cu schelet din care peste 10% nutritive, T foarte redus, V

5
 este la suprafaţă; drenaj foarte rapid; foarte scăzut
uneori cu pantă puternică
Sol cu restricţii ce îi reduc pu-ternic
pH puternic acid sau
fertilitatea; drenaj defec-tuos, nisipos sau
mijlociu alcalin, conţinut
argilos; volum edafic redus; profil puţin
36-45 Scăzută scăzut în humus şi
pro-fund (<50 cm), uneori cu pantă
capacitate de schimb
puternică
cationic (T) scăzută
pH uşor bazic sau acid,
Fără restricţii deosebite ale însuşi-rilor
conţinut în humus 2-3%, T
fizice; drenaj moderat, pantă mică, volum
46-65 Mijlocie mijlociu (11-25 m.e./100 g
edafic mijlociu (40 cm), profil mijlociu,
sol),
textură luto-argiloasă
V = 40-60%
pH uşor acid sau mij-lociu
Fără restricţii deosebite ale însu-şirilor
acid, conţinut ri-dicat de
fizice, volum edafic mare, textură luto-
66-85 Ridicată humus 3-4%, capacitate de
argiloasă, drenaj mo-derat spre bun, pantă
schimb cationic ridicată
scăzută
pH uşor acid spre neutru,
Fără restricţii în privinţa însuşi-rilor conţinut în humus ridicat
Foarte
86-100 fizice, volum edafic foarte mare, textură (>4%), capacitate de schimb
ridicată
lutoasă, drenaj bun, pantă mică cationic foarte ridicată

În procesul producţiei vegetale, evident, se îmbină efectele şi inte-racţiunea fertilităţii solului,

cu cerinţele plantelor, cu tehnologiile aplicate. În consecinţă, producţia vegetală este o consecinţă a
fertilităţii solului dar la realizarea acesteia participă şi factori din afara sistemului sol-plantă (CHIRIŢĂ,
1974; ŞTEFANIC şi colab., 2001; FLOREA, 2003; NICULINA GHEORGHIŢĂ, 2006). După un asemenea concept
productivitatea solului se defineşte ca o însuşire de a produce recolte agricole şi silvice şi este rezultanta
interacţiunilor dintre fertilitatea solului, tehnologia aplicată, condiţiile climatice şi plantele de cul-tură
(fig.1.1.).
Planta de cultură:
- potenţialul biologic
- rezistenţe induse (la
secetă, ger, boli şi
dăunători) etc.
Fertilitatea solului:

Condiţii climatice: - conţinutul în humus

- precipitaţii proprietăţi - conţinutul în
Productivitate substanţe nutritive
- temperatură a solului
chimice:
- umiditatea relativă - pH etc.
producţia
a aerului agricolă
- radiaţia solară etc. - porozitatea solului
- gradul de aerare
proprietăţi - permeabilitatea
fizice: solului
- densitatea aparentă
Tehnologia agricolă prin:
- lucrările solului - edafonul solului: flora şi fauna solului
- protecţia plantelor - procese vitale şi enzimatice ale solului
- fertilizare - fixarea biologică a azotului etc.
- irigare
- măsuri pedoameliorative

Fig. 1.1. Factorii care determină productivitatea

6 solului
(după NICULINA GHEORGHIŢĂ, 2006)
 Potrivit mai multor concepte, mai vechi dar şi mai recente, produc-tivitatea solului sau a
sistemului sol-plantă, este determinată de contribuţia însuşirilor multiple de fertilitate ale solului, dar
decurge şi ca rezultat al unor factori cosmici - climatici (energie radiantă, precipitaţii, temperatură ş.a.)
şi al investiţiilor şi muncii tehnologice alocate producţiei vegetale şi silvice respective. De aceea
productivitatea solului este condiţionată natural (prin fertilitate şi climă) dar în aceeaşi măsură, tehnico-
economic şi chiar social. Factorul economic şi tehnologia influenţează decisiv productivitatea solului prin
producţiile vegetale diferenţiate. În foarte multe situaţii investiţiile mate-riale şi tehnologice „egalizează”
momentan, uneori pentru mai multe cicluri de producţie, solurile sub aspectul productivităţii cu
menţiunea că pentru un sol fertil costul de producţie rămâne mai redus decât pentru cel cu fertilitate
scăzută.
Din punct de vedere practic optimizarea agrochimică şi economică a sistemului sol-plantă
determină o valorificare superioară a productivităţii solurilor, asigură producţii de biomasă superioare
cantitativ şi calitativ. S-a dedus anterior că fertilitatea solului influenţează pozitiv productivitatea iar în
condiţiile optimizării sus menţionate productivitatea nu totdeauna degra-dează starea de fertilitate aşa
cum normal exercită o influenţă unilaterală datorată exploatării uneori superintensive a solurilor.
Interesul practic şi economic fiind foarte mare pentru aprecierea şi exploatarea productivităţii
solului, trebuie luate în seamă conceptele şi măsu-rile privind caracterul durabil al fertilităţii şi efectele
acesteia asupra produc-tivităţii dând sens pentru practicieni pentru unele dependenţe directe între sfera
fertilităţii şi cea a productivităţii, înţelegând că totdeauna un sol fertil, bine exploatat tehnologic şi
economic, devine la parametri cei mai ridicaţi de productivitate. În acelaşi context, în practică trebuie
instituit conceptul potrivit căruia solul se poate exploata în anumite limite date de fertilitatea naturală şi
actuală a acestuia şi de menţinerea acestei însuşiri la limitele opti-male ale productivităţii.
În domeniul ştiinţific şi al monitorizării fertilităţii şi respectiv al pro-ductivităţii este necesară
delimitarea clară a celor două însuşiri şi noţiuni şi realizate analizele şi măsurătorile prin indicatori
specifici fiecăreia dintre acestea.
Calitatea solului: solul îndeplineşte în cadrul ecosistemelor terestre funcţii ecologice, industriale
şi tehnico-economice. Ca funcţii ecologice se pot menţiona cele legate de însuşirea solului de a susţine
fizic şi nutritiv pro-ducţia de biomasă, în primul rând prin însuşirea de fertilitate, de asemenea solul
funcţionează ca filtru, cu efecte de tamponare şi transformare pentru factorii poluanţi şi este factorul
determinant al biodiversităţii. Pe măsură ce funcţia ecologică a solului este diminuată şi uneori puternic
afectată de fac-tori restrictivi şi de degradare a fertilităţii se face tot mai des apel la noţiunea de calitate a
solurilor pentru a exprima mult mai fidel efectele în reducerea fertilităţii productivităţii solurilor în
contextul intervenţiilor antropice. Aşa a devenit actuală efectuarea monitoringului calităţii solurilor
întrucât „facto-rul motrice” pentru folosirea solului este de ordin economic, presiunea este să se obţină
cât mai mult de la soluri, starea lor de calitate este din ce în ce mai degradată, impacturile antropice
constituie o mare parte a cauzelor acestei stări, reacţiile politice care pot fi aşteptate să protejeze solurile,
sunt adesea slabe, dezorganizate, contradictorii sau pur şi simplu lipsesc (LOVELAND şi colab., 2004 citat de
CÂRSTEA, 2007). În acest mod prin deducţie şi prin multe date din literatura de specialitate noţiunea de
calitate a solurilor şi în legătură cu aceasta instituirea activităţilor de monitoring al calităţii solurilor, au
apărut din imperativul şi utilitatea urmăririi evoluţiei solurilor în primul rând a fertilităţii acestora sub
impact antropic.
Definirea calităţii solului s-a făcut mai ales din considerentele legate de nivelul la care solul
satisface cerinţele omului în legătură cu utilizările specifice ale acestuia. Totdeauna, definirea
termenului de calitate a solurilor a creat controverse şi confuzii (ROSITER, 1996; BOUMA, 1996; FLOREA
şi NINETA RIZEA, 2008). De aceea de multe ori definirea termenului de cali-tate a solului şi uneori a
terenului se face în relaţie numai cu un anumit tip de utilizare (SYS, 1993).
În prezent se consemnează tendinţa generală de definire şi evaluare a noţiunii de calitate a
solului prin considerarea proceselor fizice, chimice şi biologice intercorelate într-un sistem integrat de
7
determinare a utilizării solului în diferite activităţi. Altfel spus, calitatea solului prin însuşirile funda-
mentale ale resurselor de sol, se pune în mod necondiţionat în relaţie cu mediul şi societatea (BRADY şi
WEIL, 2002) (fig.1.2.).
Calitatea / Sănătatea solului
Capacitatea unui sol pentru:

Protecţia calităţii Susţinerea productivităţii Susţinerea sănătăţii

mediului vegetale şi animale umane

Protecţia Suportul Suportul

Protecţia Rezistenţa Protecţia Siguranţa şi
calităţii apei calităţii şi calităţii şi
calităţii solului la biodiver- compoziţia
freatice şi protecţiei protecţiei
aerului eroziune sităţii alimentelor
de suprafaţă vegetale animale

Fig. 1.2. Definiţia şi funcţiile calităţii solului

(BRADY şi WEIL, 2002)

Trebuie însă menţionat că foarte multe definiţii ale calităţii solurilor şi altor referiri la această
noţiune au conţinuturi biologice ce derivă din carac-terul determinant, după unii autori, ai acestor factori
asupra fertilităţii, pro-ductivităţii şi calităţii solurilor. Conform acestor opinii, alături de relevanţa
factorilor fizici şi chimici asupra fertilităţii şi productivităţii solurilor, trebuie introduse cu rol determinant
şi efectele factorilor biologici. Aşa au fost apre-ciate efectele proceselor microbiologice din sol, ca şi
abundenţa şi diversi-tatea organismelor, activitatea enzimatică ş.a. care integrate şi uneori deter-
minante ale unor procese fizice şi chimice, deţin efecte importante asupra fertilităţii, productivităţii
solurilor şi chiar pot determina şi defini calitatea solului (CHAUSSOD, 1996; FILIP, 2001; KUBAT ş.a.,
2001). Cele mai recente definiri ale calităţii solurilor consideră că aceasta se poate defini prin capa-
citatea solului de a realiza funcţiile sale specifice care includ susţinerea vieţii plantelor şi organismelor,
regimul apei, procese chimice şi biochimice spe-cifice legate de circuitul carbonului şi elementelor
nutritive, realizarea func-ţiei de suport mecanic pentru activităţi economice etc. (SEYBOLD ş.a., 1997,
citaţi de DIETZLER şi TUGEL, 2002, după NICULINA GHEORGHIŢĂ, 2006). În paralel cu aceste definiri ale
calităţii solului sunt prezentate şi altele care atri-buie acestei însuşiri pretabilitatea de utilizare la anumite
folosinţe şi capaci-tatea acestuia de a fi mai puţin vulnerabil sau apt unor refaceri şi reconstrucţii după
degradare.
După această abordare a calităţii solurilor decurge aprecierea că no-ţiunea include atât fertilitatea
cât şi productivitatea solului (cu elementele şi factorii determinanţi) cărora li se pot adăuga elementele ce
exprimă şi măsoară poluarea mediului, exprimare care ar exclude aprecierile unilaterale potrivit cărora
factorul biologic este determinant pentru calitatea solurilor (fig. 1.3.).
În concordanţă cu schimbările radicale ale calităţii solurilor unele chiar ireversibile a apărut
necesitatea cunoaşterii prin măsurare şi evaluare a factorilor determinanţi precum şi a nivelului de
degradare a solurilor prin acţiunea factorilor de poluare. Astfel s-a instituit la nivel naţional un sistem
de monitoring prin care se realizează supravegherea, evaluarea, prognoza, avertizarea şi intervenţia
operativă cu privire la starea actuală a calităţii solu-rilor şi la tendinţele de evoluţie a acestuia (RĂUŢĂ şi
CÂRSTEA, 1983).

8
 Capacitatea productivă a solului:
- tehnologia aplicată
Pretabilitatea pentru anumite folosinţe - planta de cultură
(agricolă, silvică, de construcţii etc.) - condiţii climatice etc.

Fertilitatea solului:
Starea de poluare: - parametri fizici
- emisii industriale - parametri chimici
- pesticide Calitatea solului
- parametri biologici
- petrol - interacţiunile dintre
- metale grele etc. aceşti parametri etc.

Starea sanitară a solului:

- gradul de infestare cu dăunători
- gradul de infestare cu agenţi patogeni
- gradul de îmburuienare

Fig. 1.3. Factorii care determină calitatea solurilor

(după NICULINA GHEORGHIŢĂ, 2006)
În România activitatea de monitoring a stării de calitate de solurilor s-a orga-nizat din anul 1977
potrivit recomandărilor UNEP şi Ordinului Ministrului Agriculturii nr. 111/1977 prin instituirea
Sistemului de monitoring al cali-tăţii solurilor agricole din România ca parte integrantă a Sistemului
Naţional al Calităţii Mediului Înconjurător. Din datele existente la nivel continental se percepe că există
o multitudine de scheme de monitoring al solului folo-site în ţările membre ale UE unele implementate
cu scop specific iar altele cu scopuri mai generale.
Faţă de situaţia la nivel european, în SUA şi Canada se are în vedere o dezvoltare a evaluării
calităţii solurilor care să permită specialiştilor şi mai ales fermierilor să aibă posibilitatea de a monitoriza
singuri sau asistaţi evo-luţia calităţii solurilor sub impactul tehnologiilor. Aceste investigaţii şi metode ce
duc la preocupări directe au inclus introducerea unor carduri de sănătate a solului, a unui test de calitate
şi evident prin analize de laborator care în aceste ţări sunt extrem de accesibile. Este important că pentru
metodele men-ţionate mai sus s-au introdus indicatori ce realizează combinaţii ale proprie-tăţilor fizice,
chimice şi biologice. Indicatorii adoptaţi conţin inclusiv termeni descriptivi pentru fiecare în parte şi
definesc trei niveluri de calitate a solului - bună, medie şi slabă (ROMIG şi colab., 1996, citaţi după
DITZLER şi TUGEL, 2002).
Luând în considerare utilitatea transferului cunoştinţelor despre fer-tilitate, productivitate şi
calitatea solurilor în domeniul definirii lor, la factorii şi efectele cauzale, în sensuri unilaterale şi
bilaterale, în ştiinţa solu-lui se pot defini metodele de măsurare, evaluare şi control ca fiind obliga-torii
prin cel puţin două componente:
- componenta intrinsecă a solului care devine obiectivă şi măsura-bilă prin indicatorii fizici,
chimic şi biologici ai solului ce pot defini în pri-mul rând fertilitatea şi parţial productivitatea şi
calitatea acestuia;
- componenta de favorabilitate pentru diferite utilităţi, folosinţe agri-cole şi culturi diferite care
pot reuni şi acorda cerinţele folosinţelor, cultu-rilor, cu elementele de fertilitate, interpretând sistemul sol-
plantă în contextul factorilor cosmici dar şi a celor intrinseci ai sistemului sol.
Aceste analize, determinări şi interpretări pot oferi un set de date care interpretate corect oferă
informaţiile necesare cu privire la capabilita-tea solului de a forma recoltele (în structuri şi nivele
diferite).

9
 1.2. ISTORIC AL CERCETĂRILOR PRIVIND CONTROLUL FERTILITĂŢII
SOLURILOR

Studiul şi controlul fertilităţii solurilor s-au dezvoltat aproape în paralel cu agricultura iar dintre
ştiinţe, alături de pedologie, chimie, biochi-mie, fiziologie vegetală şi matematică.
În lume: Încă din primele secole ale Evului Mediu fertilitatea so-lului se aprecia mai ales
empiric, eventual prin raţionamente, după mărimea recoltelor obţinute pe o suprafaţă sau teren cultivat.
Concomitent cu luarea în cultură a unor terenuri şi extinderea culturii unor plante, în Europa şi
America, din Evul Mediu, rămân de referinţă unele cunoştinţe şi contribuţii incipiente referitoare la
studiul şi aprecierea fertilităţii solurilor. Se consideră că până la Palissy (1510-1589) aprecierea şi
măsurarea fertilităţii solurilor era aproape inexistentă iar acesta pune la baza fertilităţii solurilor gunoiul
animalier şi resturile organice care aplicate, restituie solurilor substanţele prelevate cu recoltele. Bacon
(1561-1626) caută deja principii ştiinţifice de studiu al fertilităţii solurilor şi apreciază rolul azotatului
de potasiu în creş-terea plantelor (KRISHNA, 2002). Tot în această perioadă, Glauber (1604-1668) şi
Plattes (1600-1655) dau unele cunoştinţe privind importanţa săru-rilor şi interacţiunii acestora cu
materia organică în nutriţia plantelor. Aceşti autori leagă fertilitatea solului de gunoiul animal şi de
„salpetru”.
Până la contribuţiile decisive ale lui Liebig (1803-1873) privind „nu-triţia minerală” şi „legea
minimului” se pot menţiona alte multe contribuţii decisive în domeniul studiului fertilităţii solurilor.
Astfel Van Helmont (1577-1644) relevă că apa cu componentele sale este un principal factor al creşterii
plantelor. Tot în această perioadă Wallerius în Suedia (1761) acordă rol primordial humusului ca
substrat de creştere pentru plante. Urmează crono-logic descoperirea azotului(1772), oxigenului (1774)
şi a compoziţiei apei (1781) iar Lavoisier (1775) acordă un rol primordial elementelor conţinute în
humus ca eficiente în viaţa plantelor (KRISHNA, 2002). În acest domeniu şi evident ca un corolar la
toate contribuţiile menţionate, se emite acum de către Albrecht Thäer (1752-1828) şi Johan Bürger
(1773-1842) teoria nutri-ţiei plantelor cu humus care leagă potenţialul de producţie al solurilor de
resturile vegetale introduse în sol ce îi măresc fertilitatea. Această teorie consideră că fertilitatea solului
depinde numai de humus care este singura substanţă ce oferă hrană plantelor iar substanţele minerale
au doar rolul de a accelera descompunerea humusului.
Ca un adevărat precursor al contribuţiilor inestimabile ale lui Liebig este chimistul Carl Sprengel
(1787-1859) care are meritul aprecierii că ma-teria organică nu este singura substanţă implicată în
nutriţia plantelor căreia îi acordă o valoare nutritivă diminuată faţă de sărurile minerale. Tot Sprengel leagă
aprovizionarea plantelor cu elemente nutritive de compoziţia chimică a solului şi clasifică resursele
fertilizante separând pe cele organice de cele minerale.
În continuare se poate aprecia că Liebig (1803-1873) este unul dintre fondatorii studiului şi
controlului fertilităţii solurilor, nu numai prin teoriile enunţate ci prin fondarea „Laboratorului de
Chimia solului” (la Universitatea din Giesen - Germania) şi a unei Staţiuni Experimentale (la Leipzig).
În domeniul studiului fertilităţii solurilor rămân posterităţii de la acest om de ştiinţă eminent teoria
nutriţiei minerale şi „legea minimului” dar tot Liebig consideră humusul ca sursă de CO2 în sol, cu rol
de aprovizionare a plantelor cu carbon, acordă azotului atmosferic rolul de furnizor de N pentru plante.
Tot Liebig face o corelaţie între cerinţele plantelor în elemente nutritive şi conţinutul acestora în cenuşa
vegetală. Urmează după această perioadă con-tribuţiile lui Lawes şi Gilbert (1843) la Staţiunea Agricolă
de la Rothamsted (Anglia) cu experimente privind efectul unor resurse fertilizante inclusiv producerea
superfosfatului.
Se remarcă apoi cercetările lui Hilgard (SUA) privind fertilitatea so-lurilor precum şi ipoteza lui
Pasteur (1860) în legătură cu fixarea azotului atmosferic de către microorganisme. Peste ocean (în
SUA) se organizează în perioada 1867-1870 Departamentul pentru Agricultură al SUA în care încep şi

10
se consolidează cercetările asupra fertilităţii solurilor inclusiv se abordează căi şi metode de studiu şi
control al fertilităţii şi nutriţiei plantelor.
Până în anul 1900 se dezvoltă o multitudine de cercetări dintre care unele cu aplicaţii analitice
privind regimul şi circuitul azotului în natură (Johnson, 1875; Schloesing şi Muntz, 1877; Warrington,
1879; Kjeldahl, 1883; Beijerink, 1890). După anul 1900 se instaurează un secol de cercetări şi expe-
rimente legate de metodele de cercetare ale fertilităţii solurilor mai ales sub impactul efectelor antropice
(fertilizare, mecanizare, irigaţii, tehnologii agri-cole diversificate) (KRISHNA, 2002). În 1923 se fac
începuturile folosirii izotopilor radioactivi în agricultură şi ştiinţa solului (Havesy). Perioada 1920-1970
este consacrată dezvoltării şi standardizării metodologiei de laborator, a adoptării metodelor particulare
nutrienţilor, în extracţia şi dezvoltarea aces-tora (Troug, Egner-Riehm-Domingo, Olsen, Bray,
Schachtschabel, Mehlich ş.a.). Se introduc metodele spectrofotometrice de analiză (1927), inclusiv cea
cu absorbţie atomică pentru microelemente (uzual după anul 1965). În paralel cu aceste preocupări şi
realizări notabile se stabilesc experimental metode (curbe, monograme) de răspuns al plantelor la
aplicarea nutrienţilor (MITSCHERLICH, 1909, 1923; NEUBAUER, 1932; AROUND, 1940, 1950; BAULE, 1918;
SPILLMAN, 1933; LANGE, 1938; BORDEN, 1945; BAUER, 1965; BORLAN, HERA şi colab., 1983; BOLLAND şi
BAKER, 1987; SUMMER şi FARINA, 1986; SINGH şi colab., 1986).
În secolul trecut, consacrat cercetării şi studiului fertilităţii solurilor după anii 1950-1955,
preocupările domeniului se leagă mai stringent de diversificarea experimentelor şi cercetării datorită
dezvoltării sortimentale şi creşterii nivelului aplicării îngrăşămintelor cu macro- şi microelemente, mai
ales în SUA şi ţările dezvoltate ale Europei. În acest context al unei chi-mizări remarcabile în unele ţări, în
studiile şi cercetările privind controlul fer-tilităţii solurilor, se abordează analizele de sol şi plantă în scopul
determinării necesarului de nutrienţi la plante pe soluri diferite, legătura intercondiţională între aportul
solului în elemente fertilizante, conţinutul (acumularea) lor în plante, dozele aplicate şi efectul acestora
(CHAPMAN, 1965; MENGEL, KIRKBY, 1982, 1987; MENGEL, 1984; BERGMAN, 1992; BARBER, 1984;
TISDALE şi colab., 1993; SMITH, 1962, 1986; JONES jr. şi colab., 1991; la noi: BORLAN, HERA şi colab.,
1982; BORLAN şi HERA, 1984; BORLAN, HERA şi colab., 1994; AVARVAREI şi colab., 1997; DAVID şi
VELICICA DAVIDESCU, 1981, 1992; VELICICA şi D. DAVIDESCU, 1999 ş.a.).
Experienţele de lungă durată iniţiate la Rothamsted (Anglia) de către J. B. LAWES (1843-1850),
continuate aici de GILBERT şi colab. s-au extins şi în alte ţări (Germania, SUA, Franţa, Danemarca,
Ungaria, România ş.a.) au permis abordarea altor principii şi metode în studiul şi controlul fertilităţii
solurilor. Aşa se face că după anii 1980 în conceptele privind fertilitatea so-lurilor se instituie principiile
„Nutriţiei Integrate a Plantelor” care determină o utilizare mai productivă a nutrienţilor în contextul unor
factori de potenţare, precum şi unele principii ce vizează o evoluţie durabilă a fertilităţii solurilor chiar cu
posibilităţi multiple de extrapolare sau simulare a modificărilor ca-litative a solurilor şi culturilor
agricole şi horticole. În acelaşi context al stu-diului fertilităţii solului se instituie abordări şi modele
determinante în creşte-rea eficienţei nutrienţilor, în minimalizarea pierderilor acestora din sistemul sol-
plantă şi a prevenirii poluării solurilor, produselor şi apelor. De asemenea aceste preocupări conduc şi la
evaluarea menţinerii nutrienţilor în ecosisteme prin genotipuri adaptate şi capabile de o valorificare
superioară a elementelor fertilizante. Se extinde cu succes „Agricultura de precizie” care prin folosirea GIS
(„Geographic Information System”) şi GPS („Geo Positional System”) conferă fertilizării caracterul
aplicării „de precizie”, în conformitate cu indi-catorii şi factorii de măsurare şi exprimare a fertilităţii
solurilor (BEYER, 1992; BEYER şi colab., 1993; BEYER , 2002; KACHANOVSCKI şi colab., 1996;
STAFFORD, 1997; DIELS şi colab., 1996; MOORE şi colab., 1993).
În baza cunoaşterii indicatorilor fertilităţii solurilor, agrochimia mo-dernă, a acestui început de
secol, poate realiza şi implementa un management real şi eficient al nutrienţilor în sistemul sol-plantă, cu
detalii de echilibru şi protecţie a ecosistemelor, cu măsuri eficiente de creştere pe termen durabil a
fertilităţii solurilor şi a sporirii cantitative şi calitative a producţiilor de bio-masă.
În România: Deşi sunt nenumărate mărturii ale practicării agricul-turii, cu multe referiri la
„meşteşugul” lucrării pământului, primele studii ştiinţifice referitoare la solurile din ţara noastră le-a
11
lăsat Ion Ionescu de la Brad (1818-1891) prin cele 3 monografii privind agricultura jud. Dorohoi,
Mehedinţi şi Putna. Tot de la acest om de ştiinţă agronomică ne-a rămas refe-rirea privind importanţa
„îngrăşărilor” chimice singure sau asociate cu băle-garul care întreţin sau sporesc „putinţa” pământului de
a produce recolte mari.
Întemeietorul cercetării ştiinţifice moderne din agricultură şi creator de şcoală agronomică, GH.
IONESCU-ŞIŞEŞTI (184-1967) a fost promotorul şi iniţiatorul dezvoltării ştiinţei solului în România care
în Institutul de Cer-cetări Agronomice al României (fondat în 1927) a susţinut colectivul de chi-mia
solului ilustrat de TEODOR SAIDEL, DAVID DAVIDESCU şi GH. PAVLOVSCHI. În paralel în alte instituţii de
învăţământ şi cercetare s-au afirmat cu rang de pionierat alţi iluştri reprezentanţi ai ştiinţei solului din
ţara noastră - GH. MUNTEANU-MURGOCI, P. ENCULESCU, E. PROTOPOPESCU-PACHE, apoi N. CERNESCU,
N. BUCUR, C. CHIRIŢĂ ş.a.
Prima încercare de a elabora un tratat de chimie agricolă este datorată lui HARALAMBIE VASILIU
(1880-1953) care, din proiectul celor patru volume, a realizat parţial numai „Studiul substanţelor chimice
din corpul plantelor şi animalelor” (vol. I, 1937) şi „Teoria nutriţiei plantelor agricole” (vol. II, 1940).
Ulterior, fondatorul Agrochimiei ca disciplină de bază în învăţămân-tul agricol şi horticol, Acad.
DAVID DAVIDESCU (1916-2004) realizează pri-mul Tratat de Agrochimie (1956), reeditat şi revizuit în
trei ediţii iar în cola-borare cu VELICICA DAVIDESCU şi alţi colaboratori, îmbogăţeşte cu peste 20.000
pagini scrise bibliografia agrochimiei. În acelaşi context bibliografic de referinţă în domeniul
agrochimiei şi studiul fertilităţii solurilor se înca-drează, la nivel de excelenţă şi relevanţă pentru
diseminare în practica labo-ratoarelor de agrochimie şi producţia aplicării îngrăşămintelor lucrările ela-
borate de Dr. Docent ZENOVIU BORLAN (1933-2004) şi Acad. CRISTIAN HERA care valorifică la nivel
remarcabil rezultatele experienţelor cu îngră-şăminte şi promovează principii şi concepte ale
dependenţei efectului ferti-lizanţilor de indicii agrochimici ai sistemului sol-plantă. Autorii menţionaţi
susţin şi dovedesc efectul optimizării agrochimice a sistemului sol-plantă în productivitatea solurilor şi
culturilor. Acest colectiv - CR. HERA şi Z. BORLAN - a conceput, promovat şi coordonat experienţele de
lungă durată cu îngră-şăminte care răspund multianual la problemele legate de efectul interacţiunii
nutrienţilor şi de evoluţia fertilităţii solurilor sub impactul antropic.
Între contribuţiile utile domeniului Agrochimiei se înscriu şi publica-ţiile sau manualele didactice
realizate sau coordonate de GRIGORE COCULESCU (la ICCPT Fundulea), DAVID DAVIDESCU (1981), GH.
LIXANDRU (1990), I. AVARVAREI (1997), VELICICA şi DAVID DAVIDESCU (1999), ROMULUS MOCANU
(2003), MIRCEA GOIAN (1998), M. RUSU (2005), Gh. BUDOI (2001), lucrările elaborate de M. DUMITRU
în publicaţiile CIEC (2000-2008) ş.a.
Activitatea de studii (cartări) agrochimice în teritorii are o tradiţie în ţara noastră de
aproximativ 50-60 de ani, cu parcurgerea evolutivă a mai multor perioade/etape, fiecare cu specific
profesional şi perfecţionist:
- în perioada 1953-1956: la Ministerul Agriculturii (DGOTA) se înfiinţează Serviciul de
Cartare şi Analize de Sol în care s-au implicat cu activitate de pionierat şi organizatoric GH. TIMARIU şi
D. TEACI;
- în perioada 1956-1959: la instituţia sus menţionată se pune pro-blema cartărilor şi analizelor
agrochimice în teritorii, prin înfiinţarea celor cinci laboratoare zonale - Timişoara, Cluj, Bucureşti, Iaşi,
Craiova. În lipsa unei metodologii specifice de lucru (în bună parte „importată” din RDG) executarea
analizelor de sol se realiza în laboratoarele ICAR-ului (sub coor-donarea lui H. Sluşanschi);
- în perioada 1961-1969: se consemnează înfiinţarea altor laboratoare în ţară dar şi a Laboratorului
de Metodică Agrochimică din ICCPT Fundulea (cu activitate de pionierat din partea Dr. Docent ZENOVIU
BORLAN şi ulterior pentru metodica analitică la plante prin Dr. C. CARAMETE).
Această perioadă care consemnează fondarea unei şcoli agrochimice chimice autohtonă şi tradiţia
în domeniu, se poate caracteriza prin:
- pionierat analitic la sol-plantă şi amplasarea unor câmpuri experi-mentale cu îngrăşăminte şi
amendamente;
12
 - dotarea cu aparatură de laborator, la nivelul existent în domeniu (de regulă importată din
RDG);
- preluarea metodicii de laborator, mai ales din Germania, inclusiv a limitelor de interpretare
agrochimică după realizările din Europa de Vest sau a celei recomandate de autorii metodologiei
respective;
- se fac primele interpretări agrochimice adaptate solurilor din România, pe baza experienţelor
staţionare;
- se amplasează experienţele de lungă durată de tip NP, NPK, organo-minerale şi amendamente, în
reţeaua ICCA, ASAS-ICCPT şi unele OSPA (iniţiate şi coordonate de CR. HERA, Z. BORLAN, cu
titularii laboratoarelor de specialitate din unităţile respective);
- în perioada 1970-1990: cu data de 1 iulie 1970 se înfiinţează Labo-ratoarele judeţene de
Agrochimie şi Pedologie (devenite OSPA) prin coma-sarea laboratoarelor de Agrochimie din reţeaua
ICCA (ASAS) cu Labora-toarele de analize de sol şi pedologie de la DRIFOT-urile judeţene, din sub-
ordinea Ministerului Agriculturii şi cu îndrumare metodologică şi tehnică din partea unităţilor de
cercetare. În această perioadă se înfiinţează Institutul de Cercetări şi Studii Pedologice devenit ulterior
ICPA şi în prezent INCDPAPM ca principal for ştiinţific de coordonare metodologică şi tehnică a
Laboratoarelor de Agrochimie şi Pedologie (OSPA) judeţene.
În anul 1981, Institutul de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie (ICPA) elaborează pentru
activitatea de Agrochimie din OSPA următoarele.
- „Instrucţiuni privind executarea studiilor agrochimice” (vol. I - Stu-diul agrochimic; vol. II -
Poluarea solului; vol. III - Tabele şi nomograme agrochimice (cu Redactori coordonatori: Z. BORLAN,
C. RĂUŢĂ, CR. HERA);
- „Metode de analiză agrochimică a solurilor în vederea stabilirii necesarului de amendamente
şi îngrăşăminte” (cu Redactori coordonatori: Z. BORLAN, C. RĂUŢĂ); vol. I Metode de analiză chimică a
solului (Respon-sabil: ELENA STOICA); vol. II Semnificaţia practică a datelor analizei agro-chimice a
solului (Responsabil: MARGARETA HANDRA).
După anul 1970 se derulează în toate laboratoarele judeţene (OSPA) metodologia recomandată şi
implementată de ICP şi ICPA, ceea ce constituie în aceste unităţi teritoriale cadrul legal, metodologic,
tehnic şi organizatoric al activităţii de agrochimie.
Perioada de după 1970 constituie până în anul 1990 o veritabilă reac-tivare şi stabilizare a
activităţii de cartări (studii) agrochimice, consolidarea şi fundamentarea ştiinţifică a specificităţii
studiilor (prin aport ICPA dar şi propriu, al sectoarelor de cercetare din unele OSPA - Timiş, Alba,
Suceava, Bucureşti, Bacău, Oradea). Activitatea cu caracter profesional-ştiinţific a fost finalizată şi
valorificată de OSPA în activităţi practice de amendare şi fertilizare în unităţi productive din zona de
influenţă, în activităţile de repar-tizare a îngrăşămintelor, în lucrări specifice pe solurile din zonele
poluate etc. Din punct de vedere al probităţii şi calităţii activităţii de Agrochimie din OSPA pentru
perioada 1970-1990 se pot deduce următoarele aspecte:
- s-au elaborat de către ICPA şi aplicat de OSPA metodologiile şi instrucţiunile de executare a
studiilor (cartărilor) agrochimice în teritorii, acţiunile realizându-se la nivel naţional;
- metodica agrochimică aplicată în laboratoarele de analiză s-a adap-tat, s-a prelucrat şi mai ales s-
a elaborat după rezultatele din experienţele de lungă durată şi altele staţionare din reţeaua ASAS-ICCPT
şi OSPA;
- limitele de interpretare a analizelor de sol în scopul stabilirii claselor de reacţie şi aprovizionare
cu elemente nutritive şi al practicii amendării şi fertilizării s-au aplicat în mod unitar în toate studiile
elaborate la nivel local, judeţean şi naţional;
- s-au instituit cu adevărat bănci de date şi sisteme informaţionale la ICPA şi OSPA judeţene
prin care s-a elaborat ca activitate specifică perma-nentă „Monitoringul agrochimic al solurilor” parte
integrantă a „Monitorin-gului stării de calitate a solurilor” ce se realizează prin INCDPAPM la nivel
naţional;
13
 - datele agrochimice existente şi colectate până în anul 1990, cuprinse în studii (cartări) la nivel
teritorial încă mai pot fi studiate şi prelucrate în vederea utilizării lor practice în fertilizare şi studiul
evoluţiei fertilităţii solu-rilor;
- s-a remarcat, fără rezerve, în domeniul OSPA sub îndrumarea ICPA, o creştere profesională a
specialiştilor implicaţi în realizarea studiilor agro-chimice şi dobândirea unui nivel remarcabil de
probitate profesională în domeniu.
- după anul 1990: se constată o activitate în regres privind cantitativ realizarea studiilor
(cartărilor) agrochimice. Acest regres arată suprafeţe mai reduse cartate agrochimic, număr mai mic de
probe analizate şi chiar o redu-cere a diversităţii analizelor.
La acest regres cantitativ al activităţii de studii (cartări) agrochimice contribuie uneori lipsa
resurselor economice a potenţialilor beneficiari dar şi a ignoranţei dovedită de factori implicaţi sau
beneficiari în abordarea com-plexă a fertilităţii solurilor care trebuie să dobândească un caracter obligat
durabil şi productiv. Este necesară deci dobândirea, pentru cei ce fac agri-cultură şi horticultură, a unei
mentalităţi consolidate în abordarea ştiinţifică şi practică a exploatării solului.
În această etapă utilitatea studiilor agrochimice se regăseşte în acti-vitatea de realizare şi
implementare a monitoringului agrochimic în cel al calităţii solurilor şi evident să facă faţă cerinţelor ce
pot determina eventualii beneficiari la abordarea şi realizarea unor studii cu obiective diferite (dimen-
sionarea dozelor de îngrăşăminte şi amendamente, dereglări de nutriţie cu cauzalitate naturală sau
antropică, poluarea solurilor şi produselor vegetale etc.).
Evident că aderarea ţării noastre la CE implică mai mult exigenţa pentru calitatea acestor
lucrări, compatibilizarea măcar parţială cu aceeaşi activitate din unele ţări comunitare cu o experienţă
mai mare în domeniu mai cu seamă pentru lucrările de cartări agrochimice ce se realizează pentru
investiţii cu fonduri europene (plantaţii de pomi fructiferi, vii, sere etc.).

1.3. ORGANIZAREA CONTROLULUI ŞI MONITORIZĂRII FERTILITĂŢII

SOLURILOR
Monitoringul agrochimic al solurilor este organizat de ICDPAPM, oficializat prin ordin al MA
din anul 1977 şi face parte integrantă din Moni-toringul stării de calitate a solurilor.
În Monitoringul agrochimic al solurilor pe baza analizelor efectuate prin cartări (studii)
agrochimice în care se determină starea reacţiei (pH-ul), conţinutul de N (după IN), cel de fosfor şi de
potasiu în forme mobile, se rea-lizează după un model de raport situaţia agrochimică la nivel judeţean şi
na-ţional privind indicatorii respectivi. Datele de monitoring sistematizate şi raportate servesc
organizaţiilor şi factorilor de decizie în luarea unor măsuri de ameliorare a stării de fertilitate a solurilor
prin măsuri agrochimice (amen-dare, fertilizare organică şi minerală) precum şi în luarea unor decizii de
investiţii sau redresări şi reconstrucţii ecologice.
Monitoringul agrochimic al solurilor se realizează anual odată cu cel al stării de calitate al
solurilor.
Titularul realizării celor două lucrări de monitoring, cel al calităţii şi cel agrochimic, este
Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Pedologie, Agrochimie şi Protecţia Mediului care la
nivelul judeţean reali-zează lucrările respective prin Oficiile pentru Studii Pedologice şi Agrochi-mice
din teritoriu.

14
 C a p i t o l u l 2

METODE AGROCHIMICE DE CONTROL AL STĂRII DE FERTILITATE A

SOLURILOR

2.1. GENERALITĂŢI

Odată cu instaurarea percepţiei că fertilitatea solului este o rezultantă a unor interacţiuni

complexe între factori chimici, biologici şi fizici ai solu-lui, evaluarea acestor indicatori în parte şi în
paralel sau în comun reuşeşte să definească în bună măsură această însuşire de bază a solului.
Privind analitic şi retrospectiv metodele agrochimice de evaluare a fertilităţii solurilor care au
cunoscut o evoluţie şi eficienţă în sporirea ferti-lităţii, acestea au răspuns iniţial în valorificarea
potenţialului de fertilitate şi obţinerea unui surplus cantitativ de produse consumabile şi hrană, ulterior s-a
trecut la interpretarea şi valorificarea acestei însuşiri şi în obţinerea unor avantaje calitative şi de
valorificare a produselor vegetale. În ultimii ani fer-tilitatea se leagă tot mai mult şi de calitatea
mediului, de caracterul durabil şi/sau sustenabil al acesteia şi de determinarea unor efecte cât mai reduse
de degradare a mediului. În aceste context producţia vegetală obţinută în condi-ţiile sporirii fertilităţii este
cantitativ şi calitativ superioară, asigură siguranţă alimentară consumatorilor şi o optimizare a
componentelor agrosistemelor (REUTER şi ROBINSON, 1997; DALAL şi RAO, 2002; SINGH, 2002).
În concept modern sistemele actuale de evaluare şi control a fertili-tăţii solurilor trebuie să
determine realizarea unui management al fertilităţii pe termen lung în care se implică regimul şi
disponibilitatea nutrienţilor cu procesele determinante ale utilizării lor productive şi reducerea
pierderilor din sistem, în condiţii de eficienţă economică şi minimalizarea efectelor de degradare a
mediului. Adiacent acestui management se realizează o calitate a solului, apei şi aerului (HODGKIN şi
HAMILTON, 1993; SAHRAWAT şi KEENY, 1986; SIMS, 1999; VELICICA şi DAVID DAVIDESCU, 1999;
BLACK, 1993; HAVLIN şi colab., 1999; BORLAN, HERA, 1984, MOCANU şi ANA MARIA MOCANU, 2003;
RUSU şi colab., 2005).
În prezent starea de fertilitate a solurilor este evaluată, controlată şi monitorizată, printr-un
sistem unitar de metode grupate în:
- analiza solului;
- analiza plantei;
- experienţele cu plante şi îngrăşăminte în vase de vegetaţie şi câmp;
- curbele de răspuns ale producţiei de biomasă la cantitatea de nutrienţi din/sau aplicaţi solului;
- cartarea agrochimică (sau studiul agrochimic).
Sistemul sus menţionat de evaluare, control şi monitorizare a fertili-tăţii solului poate realiza
unitar, prin metodele de mai sus, sisteme de măsuri şi practici de menţinere şi creştere a fertilităţii
solului. Interpretarea conco-mitentă a rezultatelor ce provin din această activitate are un caracter integrat
şi profund practicist pe lângă nivelul ştiinţific determinant ce cuantifică măsu-rile după circuitul şi regimul
nutrienţilor. Această interpretare - analize de sol, de plantă şi rezultatele de efect al aplicării
îngrăşămintelor se face în foarte multe ţări după Sistemul Integrat de Diagnoză şi Recomandări (DRIS =
The Diagnosis and recommendation Integrated System), conceput în timp pentru dirijarea aplicării şi
balanţei nutrienţilor în scopuri productive (BLACK, 1993; DALAL şi RAO, 2002; la noi BORLAN şi HERA,
1984; HERA şi BORLAN, 1981; ICPA, 1981; DAVID şi VELICICA DAVIDESCU, 1992; RUSU şi colab.,
2005).
Uneori pentru practici expeditive în controlul şi evaluarea fertilităţii se apelează unilateral la
una sau două metode ale sistemului şi se consideră că metoda cartării agrochimice este cea mai uzuală
şi poate avea caracter ciclic sau repetabil. Evident că interpretarea în cadrul acestor sisteme trebuie să

15
aibă la bază experimentele de staţionare cu îngrăşăminte ce cuantifică efectul aplicării nutrienţilor şi se
poate corela cu analizele de sol şi cu cele de plantă.

2.2. ANALIZA SOLULUI

În sistemele de evaluare a fertilităţii solului prin analizele de sol se determină starea reacţiei,
conţinutul de humus, în macro- şi microelemente, precum şi alţi indicatori de caracterizare agrochimică
a solului în legătură cu starea de fertilitate şi cu instituirea unor sisteme de fertilizare eficiente în
obţinerea unor cantităţi mari şi de calitate de produse vegetale.
Analizele de sol calibrate corect exprimă gradul de suficienţă a nu-trienţilor (cu delimitarea
domeniilor de insuficienţă şi exces) şi sunt eficiente în evaluarea fertilităţii solurilor în măsura în care
rezultatele acestor deter-minări se pot corela ca răspunsul plantelor exprimat prin producţia vegetală
(sau de substanţă uscată) şi prin concentraţia elementelor determinate în plantă (BLACK, 1993; BORLAN
şi HERA, 1982, 1994; DAVID şi VELICICA DAVIDESCU, 1981; RUSU şi colab., 2005).
Obiectivele analizelor de sol. Prin realizarea şi interpretarea anali-zelor de sol se propun
următoarele obiective specifice:
- după determinarea reacţiei solului (prin pH) se apreciază nivelul acestui indicator şi se stabilesc
categoriile de soluri şi suprafeţe agricole inte-resate la măsuri de ameliorare-optimizare sub aspectul
corectării acidităţii-alcalinităţii şi salinităţii;
- prin analizele de elemente nutritive se urmăreşte stabilirea claselor de aprovizionare şi
reprezentare cantitativă a formelor mobile, accesibile, schimbabile şi solubile ale elementelor esenţiale
cu caracter nutritiv pentru plante;
- să se evalueze cantitativ aportul de nutrienţi esenţiali din sol la rea-lizarea producţiilor vegetale
prognozate pentru diferenţierea dozelor de fer-tilizanţi;
- să se delimiteze domeniile de risc agrochimic legate de prevenirea şi controlul unor stări de
insuficienţă (carenţă) şi de exces (toxicitate) pentru menţinerea unui echilibru specific stărilor de optim
agrochimic în sistemul sol-plantă. În acest context se controlează prin analize de sol delimitarea şi
efectul altor factori de degradare agrochimică (excesul de nitraţi, contami-narea cu metale grele etc.);
- pe baza analizelor de sol se realizează cartările (studiile) agrochi-mice prin care se
caracterizează agrochimic solurile cercetate, fertilitatea acestora inclusiv evoluţia acesteia şi se
recomandă măsurile de fertilizare-amendare şi de refacere a fertilităţii.
Specificitatea analizelor de sol. Analizele de sol caracterizează prin proceduri de extracţie cu
caracter convenţional formele mobile sau potenţial accesibile ale elementelor nutritive esenţiale care
reprezintă un cuantum cantitativ dintr-un element „susceptibil a fi absorbit de plante” (BLACK, 1992,
2000). În această activitate analitică se utilizează o multitudine de soluţii extractante pentru elementele
în cauză care se dozează ulterior (în aceşti sol-venţi specifici) prin metode fizico-chimice consacrate -
potenţiometric, gra-vimetric, volumetric (titrimetric), colorimetric, fotometric şi prin spectro-fotometrie
cu absorbţie atomică (tabelul 2.1.).
Metodele analitice de extracţie reproduc particularităţile de solubi-lizare a soluţiei respective
pentru combinaţiile de echilibru ale elementelor nutritive din sol şi exprimă astfel convenţional nivelul
de bioaccesibilitate a nutrientului respectiv pentru plante (care trebuie să fie cât mai apropiat cantităţii
absorbite efectiv de culturi sau vegetaţie).
Pentru solvenţii utilizaţi la extracţia formelor mobile, accesibile sau bioaccesibile se apreciază
un echivalent cantitativ şi calitativ al extracţiei, ca formă ionică sau combinaţie a elementului cercetat,
difuzabilă sau poten-ţial solubilă pentru sol, schimb ionic şi nutriţie a elementului respectiv. În chimia
solului şi agrochimie este posibilă o mai bună definire a stării de accesibilitate a ionilor din sol pentru
plante pe baza caracterizării regimului acestora prin indicii de cantitate (Q) şi calitate-intensitate a
acestora (I).

16
 Tabelul 2.1.
Metode de extracţie din sol a elementelor nutritive
(după LIXANDRU şi colab., 1990, prelucrare RUSU şi colab., 1991; 2005)

Extractantul Elementul (ionii) extraşi, determinarea analitică

1. Apă - pH; NO3– + NH4+ în sere şi solarii; B-hidrosolubil; Mn-hidroso-
distilată lubil; cationi în extract apos (pentru solurile saline);
- capacitatea totală de schimb cationic (CEC, T, CTSC) prin
2. Soluţii percolare cu soluţii de acetat de amoniu 1N (în care se dozează
diluate ale Ca2+; Mg2+; K+; Na+);
unor săruri
- Mg în CaCl2 0,025M (după SCHACHTSCHABEL);
- P-solubil în H2SO4 0,02N + (NH4)2SO4 la pH 3,0 (după TROUG);

3. Acizi - K-schimbabil (potenţial accesibil) cu HCl 0,1N sau 0,2N;

anorganici - K-schimbabil în soluţie 0,4N de NH4Cl sau CaCl2 0,01N
diluaţi
- Cu-accesibil, în HNO3 0,43N (după WESTERHOFF) sau în HCl
0,1N (valabilă şi pentru extracţia de Zn);
- P-mobil (accesibil), solubil în acid citric 1% (după ARRHENIUS);
- P-mobil (accesibil), solubil în acetat de sodiu + acid acetic;
4. Acizi - P şi K în forme accesibile, solubile în lactat de Ca 0,02M şi
organici HCl, la pH 3,6 sau în acetat-lactat de amoniu, la pH 3,7 (după
diluaţi EGNER - Riehm - DOMINGO) (metoda AL);
- P şi K în forme accesibile şi solubile în soluţii de lactat de Ca
0,01M + acetat de Ca 0,01M (metoda CaL);
5. Soluţii - P-accesibil în soluri cu CaCO3 liber, prin solubilizare în soluţie
alcaline 0,5M de NaHCO3 (metoda Olsen)
6. Soluţii - Mn activ, solubil în MgSO4 1N + sulfit de sodiu (Na2SO3) ca
cu agenţi agent reducător (după SCHACHTSCHABEL) sau NaHSO3 (după
reducători LEEPER);
- Zn-solubil în carbonat de amoniu + EDTA, la pH 8,6 (după
7. Soluţii cu TREIWEILER-LINDSAY);
complexoni
- Cu accesibil solubil în Na2EDTA 0,05M (după MITCHEL)

Orientările recente în domeniul analizelor de sol tind spre folosirea unor extractanţi cu spectru
larg de solubilizare şi extracţie, determinându-se astfel în acelaşi extract mai mulţi nutrienţi şi alţi
extractanţi specifici numai pentru un ion sau element. Tot pe linia perfecţionării metodelor de analiză a
solului se manifestă mai multe tendinţe de abordare ce urmăresc evident creşterea probităţii şi
reproductibilităţii rezultatelor şi atenuarea caracterului convenţional al extractanţilor în raport cu
procesele de difuzie - solubilizare - absorbţie în sistemul sol-plantă. Aici se pot menţiona metodele ce
introduc izotopii stabili ai unor elemente în cercetarea fertilităţii şi evaluarea acesteia (pentru N şi P) şi
folosirea unor „modele” din argile artificiale şi răşini schim-bătoare de ioni pentru cercetarea unor procese
determinante ale adsorbţiei-desorbţiei ionilor nutritivi în soluri (LARSEN, 1952; BORLAN şi HERA, 1984;
SPOSITO, 1989; TISDALE, 1993; PARKER şi PEDLER, 1997; KRISHNA, 2002; DALAL, 2002).

17
 În raportarea conţinutului formelor mobile, accesibile şi biodisponibile sau solubile, se adoptă
exprimarea în ppm (mg la 1 kg de sol) sau ca mg la 100 g sol. Pentru formele totale rămâne suficient de
stabilă exprimarea pro-centuală (% Nt, Pt, Kt).
Interpretarea rezultatelor analizelor de sol se perfecţionează constant prin corelarea acestora cu
starea de reprezentare a elementelor în plantă şi cu răspunsul culturilor agricole şi horticole la aplicarea
nutrienţilor esenţiali din experienţele cu îngrăşăminte şi amendamente.

2.3. ANALIZA PLANTEI

Face parte din sistemul de evaluare şi control al fertilităţii solurilor cu mai multe etape de
referinţă şi dezvoltare:
- iniţial a existat (şi încă parţial se poate aprecia) diagnoza deficien-ţelor de nutriţie şi chiar a
fertilităţii solurilor după simptomele exterioare ale plantelor, percepute vizual, subiectiv şi dificil de
graduat ca impact de mani-festare. Din motivele subiectivismului existent în aceste alternative analitice
recomandările cantitative de intervenţie - pentru prevenire, corectare sau optimizare, nu se pot face
raţional;
- ulterior s-au impus procedurile analitice de dezvoltare prin analizele de plantă prin teste parţiale
(ale unor ţesuturi sau organe vegetale) şi prin ale plantei în întregul ei (sistem radicular, tulpini, lăstari,
frunze, seminţe etc.). Rezultatele acestor proceduri se pun în legătură cu cantitatea de biomasă (s.u. sau
proaspătă), cu concentraţiile de substanţe organice sintetizate (pro-teine, glucide, lipide etc.) şi se
corelează cu conţinutul nutrienţilor din sol;
- concomitent cu evoluţia abordărilor analitice în legătură cu utili-zarea analizelor de plantă în
evaluarea fertilităţii solurilor se pot aprecia ca etape evolutive perfecţionarea sistemelor de interpretare
a acestor analize în fertilizare-nutriţie-fertilitate. Astfel s-au enunţat principii care fundamen-tează
legăturile cauzale între concentraţia aceloraşi elemente în sol şi plantă (ATTERBERG, 1901), s-au propus
diagrame schematice de reprezentare şi interpretare a concentraţiilor nutrienţilor în plantă (KRAUSS,
1965), s-au definit veritabile „chei de identificare” a dereglărilor de nutriţie (BERGMAN, 1992; TISDALE şi
colab., 1995; BORLAN şi colab., 1992) etc.
Din stadiile enunţate ca etape ale dezvoltării şi implementării analizei plantei în evaluarea
fertilităţii solurilor în prezent se pot defini mai multe variante ale acestei metode cu obiective specifice:
a) Diagnoza foliară după simptome exterioare: este cea dintâi metodă folosită dintre cele ce se
referă la analiza plantei, are caracter subiectiv şi fără o intervenţie analitică nu deţine însuşirile de
precizie şi probitate. În această diagnoză se au în vedere aprecieri ale mai multor simptome (semne)
exterioare:
- raportul dintre sistemul radicular şi partea aeriană a plantei exprimă fenomene legate de nutriţia
cu macroelemente: carenţa de N manifestă o reducere a organelor vegetative aeriene, la carenţa de P se
reduce sistemul radicular, dezvoltat disproporţional faţă de cel vegetativ iar la carenţa de K se
manifestă tot o creştere slabă a sistemului radicular cu număr redus de perişori absorbanţi;
- poziţia pe plante a frunzelor şi uneori a lăstarilor: când simptomele apar pe frunzele de la vârf
sunt carenţe ale unor elemente cu slabă mobilitate în plante (Ca, B) şi cu roluri în alcătuirea
membranelor celulare, iar când simptoamele apar pe frunzele mature de la baza plantei se manifestă o
carenţă a unor elemente cu mare mobilitate în plante (K, Mg). Când simptomele apar atât pe frunzele
tinere cât şi pe cele mature simptomul reflectă carenţa unui element implicat în procese metabolice
majore prin componenţii săi de bază (la N prin aminoacizi şi proteine, la P prin acizii nucleici, la S prin
aminoacizii esenţiali etc.) (DAVID şi VELICICA DAVIDESCU, 1981, 1992);
- poziţia frunzelor faţă de axul vertical se compară cu o stare normală a acestora - poate fi erectă
faţă de axul vertical (la carenţa de N) şi mai îndepărtată de axul vertical (la carenţe de K);
- culoarea şi antocianarea frunzelor faţă de o stare normală de verde specific a organismelor
vegetale - nuanţa de verde-pal-gălbui indică apar-tenenţa la carenţe de N, S, Mg, verde-albăstrui-
18
violacee la carenţa de P, ne-croza marginală a frunzelor la carenţa de K, decolorarea internervurală cu
menţinerea verde a nervurii mediane la carenţa de Mg, decolorarea verde-albicioasă şi piticirea
plantelor arată carenţă de Zn, cloroza extinsă a frun-zelor cu necrozări la carenţa de Fe etc. După
majoritatea semnelor exterioare ale nutriţiei s-au alcătuit „chei de identificare” a dereglărilor de nutriţie
şi determinare care constituie pentru toate elementele şi pentru fiecare în parte un „ghid” de identificare
eficient în catalogarea corectă a acestor stări extreme ale nutriţiei şi chiar de abordare analitică apoi de
luare a măsurilor preven-tive şi corective (BELOUSOV şi MAGNIŢKI, citaţi de D. şi VELICICA DAVIDESCU,
1981; BORLAN, HERA şi colab., 1994; BERGMAN, 1992; TISDALE şi colab., 1995; MĂRGHITAŞ
MARILENA şi RUSU, 2003 ş.a.).
b) Diagnoza foliară prin analizele chimice: este activitatea analitică realizată la un moment dat
al unei fenofaze sau în situaţii succesive când se analizează unele organe vegetative (mai ales frunzele
dar şi peţiolul acestora, lăstarii tineri sau ramurile de un an). Determinarea stării de aprovizionare cu
nutrienţi (de regulă N, P, K, NO3 ş.a) în aceste alternative analitice se face cu următoarele obiective ale
controlului nutriţiei şi fertilităţii solurilor:
- urmărirea nivelului nutriţiei cu macro- şi microelemente la cultu-rile agricole şi horticole;
- pentru confirmarea analitică a stărilor de insuficienţă-carenţă depis-tate prin diagnoza vizuală a
simptomelor sau a celor de exces-toxicitate şi luarea deciziilor de prevenire şi corectare a acestor stări
negative de vegetaţie;
- prin corelarea rezultatelor analizelor ce se obţin prin diagnoza fo-liară cu cele ale unor indici
agrochimici ai solului se fac recomandări utile nu numai în legătură cu prevenirea şi corectarea unor
dereglări de nutriţie dar se pot dimensiona măsuri agrochimice prin fertilizări suplimentare ce intervin
fazial în vegetaţia plantelor.
Interpretarea stării de nutriţie a plantelor şi oportunitatea unor inter-venţii fertilizante
suplimentare se face în legătură cu mai multe criterii sau stări de referinţă:
- în primul rând se procedează frecvent la compararea şi raportarea rezultatelor analitice ale
diagnozei foliare cu „valorile standard” sau „ale con-ţinuturilor normale” considerate că acestea
caracterizează stările normale ale nutriţiei şi optimul agrochimic în sistemul sol-plantă (vezi FINCK,
1968; D. şi VELICICA DAVIDESCU, 1981, 1992; RUSU şi colab., 2005);
- prognozarea şi confirmarea insuficienţelor - carenţelor şi a altor stări perturbatorii de la nutriţie
se face prin interpretarea şi raportarea analizelor de diagnoză foliară la „concentraţia nivelului critic”
care exprimă valoric şi analitic reducerea conţinutului unui element din plante sub o concentraţie nor-mală,
de referinţă, ce constituie limita de departajare a stării de insuficienţă de cea normală. Această valoare
analitică limită se numeşte frecvent şi „prag critic” al stării de aprovizionare identic cu conţinutul inferior
al domeniului (intervalului) de suficienţă. Acest indicator al nutriţiei exprimă în sens negativ începutul
domeniului insuficienţei aprovizionării cu un nutrient similar cu starea de „foame ascunsă” (sau „carenţă
ascunsă”) iar accentuarea acesteia declanşează starea de carenţă vizibilă prin simptoame exterioare
caracteris-tice şi relevantă prin nivele analitice reduse sub concentraţia nivelului critic;
- creşterea concentraţiei unui element în plante peste nivelul critic până la cel al unui „consum
de lux” care corespunde unui nivel al nutriţiei ce nu determină modificări cantitative în plante (eventual
calitative), deli-mitează „domeniul sau intervalul de suficienţă” al nutriţiei. Acest interval al suficienţei
nutriţiei sau aprovizionării cu nutrienţi este dorit la plante şi posibil de determinat prin măsuri
complexe de optimizare agrochimică a sistemului sol-plantă (BOULD, 1968, 1984; SPENCER şi CHAN, 1981;
RAYMENT, 1983; ATKINSON şi colab., 1980; RANDALL şi colab., 1980; LIXANDRU şi colab., 1990; RUSU
şi colab. 2005);
- în prognozarea dezechilibrelor de nutriţie la plantele cultivate se utilizează cu succes
interpretarea alături de rezultatele individuale şi anali-tice şi „rapoartele concentraţiilor elementelor”
implicate în nutriţie atât al celor cu relaţii de antagonism ionic cât şi al celor sinergice (K/Ca; K/Mg;
K/Ca + Mg; N/N+P+K etc.). Interpretarea rapoartelor nutrienţilor este extrem de eficientă la apariţia unor
fenomene induse în nutriţie sau în fertilizarea şi amendarea solurilor (JONES, 1981; HOCKMAN şi colab.,
19
1989; HALLMARK şi colab, 1990; BLACK, 1992, 2000 ş.a.). Evident că acest concept implemen-tează
cerinţa optimizării nu numai a reprezentării nutrienţilor în sol şi plantă ci şi a rapoartelor acestora pentru
determinarea unei nutriţii normale şi fer-tilităţi stabile;
- nivelul de precizie şi probitate al interpretărilor analizelor de diag-noză foliară ca şi eficienţa
intervenţiilor de prevenire şi corectare a dezechi-librelor sporesc dacă între aceste analize se cuprind şi
altele care caracteri-zează metabolic plantele (conţinut de proteine, conţinut de glucide, inclusiv al celor
cu greutate moleculară mică, conţinut de acizi organici ş.a.);
- cazuri particulare ale diagnozei foliare permit şi alte interpretări sau aplicaţii: stabilirea
„alimentaţiei globale” („nutriţiei globale” Ng = %N + %P + %K) şi a „echilibrului nutritiv” (En =
%N/Ng · 100; P/Ng · 100; K/Ng · 100) la o anumită fenofază mai ales la culturi horticole (viţă de vie,
pomi fructiferi, legume în seră); testele colorimetrice ale nervurii mediane la unele culturi (castraveţi,
mazăre, sfeclă, tomate, viţă de vie); testarea sucului ce-lular prin presarea vaselor conducătoare şi
ţesuturilor vegetale; analiza con-centraţiei de N-NO3 în frunzele unor culturi la desprimăvărare pentru
doza-rea aplicării suplimentare de N etc.
Aprofundarea condiţiilor de determinare prin diagnoză foliară a stă-rilor deficienţei nutriţiei a
impus conceptul raportării acestor date la „conţi-nutul critic” iar cele ale conţinutului şi nivelului
nutriţiei pe cel al „interva-lului sau domeniului de suficienţă” care fac parte din ansamblul Sistemului
Integrat al Diagnozei şi Recomandărilor (DRIS), îndreptar analitic de evaluare şi control al fertilităţii
solurilor şi nutriţiei plantelor (BLACK, 1993, 2000; DALAL, 2002; BHARGAWA şi RAGHUPATHI, 1999,
2002; BORLAN, HERA şi colab., 1994 ş.a.).
c) Analiza plantei în toate organele componente: Acest demers ana-litic se realizează de regulă
în fenofazele în care s-a atins consumul maxim sau definitiv de elemente nutritive necesar formării
recoltei biologice (la coacerea deplină a plantei).
În această variantă de control al stării de fertilitate a solului se anali-zează chimic toate organele
componente ale plantei - sistem radicular, tul-pini, produs principal (seminţe, rădăcini, tuberculi,
fructe) iar rezultatele se folosesc în evaluarea cantităţilor de nutrienţi prelevate din sol cu producţiile
vegetale şi de regulă permit calculul consumului specific (Cs) de elemente (kg N, P, K, S, Ca, Mg ş.a.)
raportate la o unitate de biomasă (1 t; 1 q sau 1 kg de produs principal şi secundar) ca şi consumul global
sau total (Cg) de nutrienţi necesar formării recoltei biologice. Această ultimă mărime provine din
produsul recoltei actuale (Ra) ce s-a realizat cu valoarea consumului spe-cific (Cs) (Cg = Ra · Cs, în kg
element sau oxid al elementului la ha). Valo-rile consumului specific (Cs) şi ale consumului global (total)
(Cg) constituie indicatori necesari sistemelor de diferenţiere a dozelor de îngrăşăminte care în ansamblul
lor sunt expresia diferenţierii sau bilanţului elementului în cauză de la aportul solului (determinat prin
analize de sol) la consumul sau nece-sarul plantei (evaluat prin analiza plantei şi prin indicatorii
menţionaţi - Cs şi Cg). În acelaşi timp consumul nutritiv de ele-mente cu recoltele permite analize şi
prognoze în evoluţia fertilităţii solurilor.
Tot prin analiza plantei în toate organele componente (mai ales ce prezintă interes de consum,
industrializare, păstrare, deci valorificare) se determină analitic conţinutul substanţelor organice utile -
proteine, glucide, lipide, vitamine, elemente minerale - după care se măsoară şi se apreciază cantitativ
randamentele substanţelor organice şi minerale la unitatea de su-prafaţă ca şi indicii de calitate ai
produselor agricole şi horticole. Evident că aceşti din urmă indicatori (cantitatea şi calitatea produselor)
permit apre-cieri în legătură cu calitatea alimentaţiei umane şi animale ca o latură esen-ţială a securităţii
alimentare.
Din prezentarea specificului şi obiectivelor analizei plantei (în toate variantele) se desprinde
remarca potrivit căreia numai analizele de plantă (sau numai cele de sol) dau răspunsuri unilaterale şi
incomplete privind evaluarea stării de fertilitate a solurilor în legătură cu nutriţia plantelor şi devine tot
mai pregnantă utilitatea implementării unui concept şi sistem integrat în acest domeniu care să includă
atât analizele de sol cât şi cele de plantă în modele de interpretare intercondiţională de mare utilitate
practică.
20
 2.4. EXPERIENŢELE CU ÎNGRĂŞĂMINTE ŞI AMENDAMENTE

Activitatea experimentală cu îngrăşăminte şi amendamente testează situaţia agrochimică a unui

sol ca nivel al fertilităţii, efectul unor sortimente de îngrăşăminte şi metode de fertilizare şi nu în ultimul
rând, evoluţia ferti-lităţii solurilor sub influenţa măsurilor diferenţiate de aplicare a substanţelor şi
resurselor fertilizante. Experimentele stau la baza elaborării dar şi a veri-ficării multiplelor interpretări
ale indicilor agro-chimici şi ale fertilizării şi fertilităţii solurilor.
Pentru domeniul agrochimiei şi al studiului fertilităţii solurilor prezintă interes ştiinţific şi practic
următoarele tipuri de experienţe:
a) Experienţele în câmp: cercetează în condiţii agrochimice şi de fertilitate diferenţiată
sortimentele şi dozele de îngrăşăminte şi amendamente la plante agricole şi horticole. Rezultatele obţinute
în aceste experienţe con-feră teoriei şi practicii agrochimice efectul acestor măsuri asupra solurilor şi
plantelor ca şi dozele (optime agrochimic, tehnic şi economic) necesare obţinerii unor producţii
vegetale cantitativ şi calitativ superioare.
Dacă experienţele de câmp îşi menţin un caracter staţionar, invariabil în spaţiu, rezultatele lor
oferă date privind evoluţia agrochimică şi a fertilităţii solurilor, cu posibilităţi de a stabili coeficienţii
(ratele) de modificare anuală sau ciclică în legătură cu nivelul intervenţiilor pentru indicii agrochimici
relevanţi ai domeniului (∆pH; ∆N; ∆P; ∆K; ∆humus etc.).
În special pentru domeniul agrochimiei şi în primul rând pentru eva-luarea şi controlul fertilităţii
solurilor, experienţele staţionare polifactoriale şi de lungă durată permit interpretări complexe şi
esenţiale pentru dirijarea fertilităţii solurilor.
Modelul experimental de lungă durată iniţiat la Rothamsted (Anglia) de JOHN BENNET LAWES (în
anii 1843-1850) continuat de discipolul său GILBERT şi alţii, cu o abordare a efectului îngrăşămintelor
cu P şi al celor organice, s-a extins şi în alte ţări, instituindu-se „reţeaua experienţelor de lungă durată”.
Alături de experienţele de la Rothamsted se consemnează peste 600 de asemenea staţionare experimentale
în întreaga lume, pe toate conti-nentele, remarcând ca foarte vechi şi cunoscute pe cele de la Grignon,
1875; pe cele de la Morrow - Universitatea Urbana - Illinois, 1876; Askow, 1894; Halle - Lanchstädt,
1902; Groeningen - Haren, 1910; Moystad şi As, 1922 ş.a. iar din ţara noastră experienţele amplasate în
anii 1959-1961 (Ileanda - Fundulea, 1959; Războieni - Iaşi, 1961; Livada - Satu Mare, 1961; Albota -
Argeş, 1961; Şimnic - Craiova, 1961) şi reţeaua experienţelor de lungă durată menţinută în prezent în 13
câmpuri şi centre experimentale ale ASAS - ICCPT Fundulea din anii 1966-1967 (HERA şi BORLAN,
1966).
Rezultatele obţinute în aceste staţionare experimentale de lungă du-rată au permis cu cea mai
mare exigenţă ştiinţifică nu numai dimensionarea cantitativă a dozelor de nutrienţi în legătură cu
influenţa factorilor de sol-plantă şi ecologici existenţi ci şi formularea unor reguli şi principii ale evo-
luţiei fertilităţii solurilor în legătură cu sistemele de agricultură şi fertilizare practicate.
b) Experienţe în vase de vegetaţie şi fitotron: se realizează cu sol agricol şi soluţii nutritive,
pe care cresc plantele, în condiţii parţial sau total controlabile. De regulă aceste experienţe cercetează cu
scop de aprofundare probleme şi aspecte legate de nutriţia plantelor şi fertilitatea solurilor. Întrucât
condiţiile acestor experimente sunt de cele mai multe ori artificiale iar factorii controlaţi (nu ca şi în
alternativa experienţelor din câmp), cantitatea de sol limitată şi scoasă de sub efectul unor condiţii
externe sau intrinseci solului, datele şi rezultatele obţinute au o folosire limitată:
- la testări anterioare amplasării experienţelor din câmp;
- la detalierea unor aspecte, condiţii şi factori de nutriţie, relaţii inter-ionice şi alte obiective ce
trebuie aprofundate concomitent sau după expe-rienţele de câmp;
- la interpretarea unor procese ale fertilizării şi fertilităţii pentru care nu s-au prevăzut sau nu sunt
necesare variante ale experimentelor în câmp (efectul umidităţii sau temperaturilor excesive asupra
mobilităţii şi accesi-bilităţii unor ioni nutritivi la nivele ce nu se pot reproduce în câmp, relaţiile
solubilizare - difuzie - imobilizare - bioaccesibilitate sub efectul unor para-metri altfel graduaţi etc.).
21
 Faţă de rezultatele obţinute în experimentele cu îngrăşăminte din câmp, cele realizate în vase
amplasate în case de vegetaţie sau fitotron au un caracter complementar şi pot aprofunda obiectivele
propuse la experien-ţele amplasate în câmpuri experimentale.

2.5. CURBELE PRODUCŢIEI DE BIOMASĂ ŞI NOMOGRAMELE AGROCHIMICE

În sistemul integrat de diagnoză, interpretare şi interpolare a anali-zelor de sol şi plantă un caz
particular extrem de util şi în plin progres este cel de evaluare şi control al fertilităţii solurilor după
„răspunsul biologic” sau „curbele de răspuns” ale producţiilor, calităţii acestora sau conţinuturilor
nutrienţilor din plante şi produse vegetale faţă de nivelul de reprezentare a acestora în sol sau în raport
cu dozele aplicate solului. Fiind vorba de un răspuns „biologic” (prin plante şi producţiile lor) această
cale de studiu al fertilităţii solurilor a fost numită şi „a evaluării biologice” (DALAL, RAO, 2002).
Pe baza „legii minimului” enunţată de LIEBIG (1843) şi a conceptelor interacţiunii „factorilor de
vegetaţie”, Mitscherlich (1923, 1939) leagă „răs-punsurile plantei” de cantitatea de nutrient în minim
sau esenţial (x) asupra căpruia s-a acţionat:
-Cx t -C(x b)
y A 1- e sau y A 1- e
în care: y - recolta ca răspuns la acţiunea factorului x;
x - cantitatea de nutrient aplicată;
x + b - cantitatea totală a nutrientului şi b - cantitatea nutrientului disponibilă din sol pentru
plantă.
Se apreciază că pe baza unor date concrete, în primul rând din expe-rienţe, aceste „curbe de
răspuns” se pot descrie cu mai multe tipuri de ecuaţii (MEAD şi PIKE, 1975; DALAL şi RAO, 2002;
KRISHNA, 2002; BLACK, 1993, 2002):
- liniare, y = a + bx sau y = a + mx;
- pătratice, y = a + bx + cx2;
- cubice, y = a + bx + cx2 + dx3
Această dependenţă a „răspunsului” plantelor (ca nivel de recoltă, conţinut de elemente sau
substanţe organice sintetizate) faţă de cantitatea unui element din sol sau aplicat acestuia, se reprezintă
frecvent şi grafic (fig. 2.1.).

Fig. 2.1. Descrierea curbelor de răspuns ale recoltelor sau producţiilor de biomasă
faţă de nutrientul existent sau adăugat solului
(DALAL şi RAO, 2002)

22
 În dezvoltarea acestor dependenţe între răspunsul plantei de elemen-tul sau raportul unor
elemente din sol au apărut şi alte reprezentări (chiar exponenţiale şi sigmoide) valabile şi pentru unele
incidenţe cu totul particu-lare ale recoltelor faţă de unii indicatori analitici din soluri sau ai plantelor
(COCHIRAME, 1988; BARROW şi MENDOZA, 1990; BLACK, 1999, 2002 ş.a.) (fig. 2.2. şi fig. 2.3.).

Fig. 2.2. Incidenţa recoltelor de porumb Fig. 2.3. Curbele ipotetice de răspuns
faţă de concentraţia fosforului ale recoltelor după raportul
din frunze (după WALWORTH, K/P din frunze (după SUMNER
LETZSCH şi colab., 1986, citaţi şi FARINA, 1986, citaţi după
după BLACK, 1992, 2000) BLACK, 1992, 2000)
Din autenticitatea şi probitatea ce fundamentează matematic depen-denţele menţionate reiese că
interpretarea integrată - analize de sol - analize de plantă - răspuns al plantelor, permite o prognoză
suficient de confidentă a mărimii şi calităţii recoltei, a efectului aplicării unor nutrienţi după para-metrii
analitici ai solului şi plantei în final, o evaluare reală a fertilităţii şi productivităţii solurilor (fig. 2.4.).
Perfecţionarea evaluării nutriţiei şi fertilităţii solurilor pe baza „cur-belor de răspuns” a
cunoscut realizări deosebite în ultimii 30 de ani întrucât s-a obţinut o mare diversitate a „modelelor” de
legături de acest gen şi imple-mentarea calculatoarelor şi programelor informatice atât cu caracter
perfec-ţionist cât şi în exploatarea rezultatelor prin simulare şi modelare (DUNCAN şi colab., 1978;
MONTEITH, 1977; WILLIAMS, 1991; THORNBY şi JOHNSON, 1990). Aceste „modele” se bazează pe
măsurători cantitative ca răspuns la diferiţi factori (nutrienţi) dar se pot realiza şi prin folosirea uneori
arbitrară a unor funcţii matematice adecvate parametrilor realizaţi în câmp sau labo-rator şi apoi prin
simulare, modelele pot deţine algoritmi şi constante determi-nate (aceste modele au fost numite -
mecaniciste, empirice şi de simulare) (KRISHNA, 2002; MONTEITH, 1996).

23
 Fig. 2.4. Diagrama evaluării fertilităţii solurilor după corelaţia dintre testele
analitice de sol şi răspunsul plantelor
(după DALAL şi RAO, 2002)

Modelele realizate au ca obiective înţelegerea interacţiunii şi depen-denţei factorilor determinanţi

nutriţiei şi fertilităţii, furnizează recomandări şi consiliere practicienilor pentru managementul
producţiilor vegetale conco-mitent cu cel al nutrienţilor şi fertilităţii, prognozează eficienţă de producţie
şi economică, asigură protecţie reală agroecosistemelor (PASSIONRA, 1996). Trebuie însă considerată ca
obligatorie verificarea experimentală şi analitică a modelelor recomandate (BOOTE şi colab., 1996).

2.6. CARTAREA AGROCHIMICĂ

Este metoda cea mai uzuală, accesibilă şi răspândită ca studiu perio-dic complex al solurilor cu
obiective şi atribuţii curente în recomandarea sis-temelor de fertilizare pentru soluri şi culturi agricole dar
şi pentru menţine-rea şi ridicarea fertilităţii pe termen durabil. Din caracterul complex se defi-neşte şi
eficienţa ca metodă de evaluare şi control al fertilităţii solurilor.
Aprofundarea metodologică şi analitică a cartării agrochimice i-au adus în ultimele 2-3 decenii
mai mult caracterul unui studiu agrochimic apro-fundat fundamentat ştiinţific şi extrem de util producţiei
vegetale şi manage-mentului fertilităţii solurilor (vezi Cap. 3).

C a p i t o l u l 3

CARTAREA AGROCHIMICĂ - STUDIUL AGROCHIMIC

AL SOLURILOR

3.1. DEFINIŢIE, OBIECTIVE

Activitatea agrochimică de teren, laborator şi cartografie consacrată curent şi periodic, studiul

indicatorilor agrochimici relevanţi ai fertilităţii, în scopul adoptării măsurilor de fertilizare şi corectare a
reacţiei solurilor este denumită cartare agrochimică. În ţara noastră această denumire a fost adop-tată

24
după anii 1956-1958 când s-a organizat la nivel naţional şi regional acti-vitatea de agrochimie iar după
anul 1981 (când s-au editat Instrucţiunile meto-dologice în domeniul de către ICPA) s-a apelat şi chiar s-a
consacrat mai mult denumirea de studiu agrochimic. Opţiunile pentru cele două termino-logii rămân
împărţite - cartarea fiind „activitatea de urmărire pe teren şi transpunere, prin semne şi culori
convenţionale, pe hărţi topografice, a răs-pândirii diferitelor elemente din natură (roci, formaţiuni
geologice, ape, soluri, animale etc.)” (după DEX, 1998), iar studiul denotă mai mult o apro-fundare a
abordări respective. Termenul de cartare agrochimică atribuit ini-ţial avea în vedere că activitatea se
desfăşura şi în teren, cu o bază topogra-fică iar indicatorii determinaţi la probele de sol se reproduc în
cartograme interpretate şi colorate convenţional. Cartogramele sunt hărţi simplificate sau reprezentări
sub formă de diagrame „a unor proprietăţi ca distribuţie şi intensitate de manifestare a unui proces
particular reprezentat prin semne sau culori” ce au „o formă simplificată pe o hartă sau bază deformată
de hartă („Elsevier’s Dicionary of Soil Science, CANARACHE şi colab., 2006). Denumirea iniţială de
cartare agrochimică se pretează excelent la activi-tatea de teren, laborator şi cartografie ce se face pe
suprafeţe mari aşa cum se făcea anterior anului 1990 sau în prezent, în teritorii cadastrale iar cea de
studiu agrochimic este potrivită în primul rând pentru conţinutul profund ştiinţific din punct de vedere
agrochimic sau unor solicitări şi abordări spe-ciale (dereglări de nutriţie, fertilizări de bază şi
suplimentare ce se fac anual, efecte ale poluării, evident toate aceste lucrări realizate pe suprafeţe mai
reduse). Folosirea celor două denumiri este corectă şi nu se exclud reciproc ci se pot utiliza fără
restricţii, pentru acelaşi scop - studiul agrochimic al indi-catorilor relevanţi ai fertilităţii solului în diferite
scopuri.
În concordanţă cartarea agrochimică sau studiul agrochimic al so-lului sunt o succesiune de
operaţii realizate în teren, laborator şi birou, prin care se determină şi se interpretează indicii fertilităţii
solurilor, în condiţii standardizate de abordare, pentru deciziile de fertilizare şi amendare, în sco-pul
realizării producţiilor scontate şi ameliorării stării de fertilitate (RUSU şi colab., 2005). Se cunosc
evident şi alte definiţii atribuite acestei activi-tăţii agrochimice „Cartarea agrochimică este un
ansamblu al operaţiilor de delimitare a unor parcele omogene în raport cu tipul de sol, cultura, tra-
tamentele etc. având suprafeţe de 0,25-5,0 ha, din care se recoltează probe de sol pe care se efectuează
în laborator analizele agrochimice. Se elaborează cartograme cu diferite caracteristici agrochimice care
constituie baza pentru stabilirea şi aplicarea diferenţiată a îngrăşămintelor şi altor măsuri de ame-
liorare chimică a solurilor, pentru valorificarea optimă a resurselor natu-rale”(prospection
agrochimique/soil testing) (Dicţionar de Ştiinţa şi Ecolo-gia Solului, LUPAŞCU şi colab., 1998) sau
„Studiile agrochimice completează studiile pedologice prin precizarea gradului de aprovizionare a
solului cu elemente de nutriţie, ca şi a condiţiilor de nutriţie a plantelor. Ele stau la baza recomandărilor
de fertilizare echilibrată a solurilor (culturilor) sau de corec-tare a reacţiei prea acide sau prea alcaline
ori de combatere a poluării” (FLOREA şi NINETA RIZEA, 2008).
Cartarea agrochimică se consideră cea mai uzuală metodă de studiu complex şi periodic al
solului, realizată cu următoarele obiective:
- pe baza analizelor agrochimice la probele de sol recoltate după un sistem ce include mai multe
criterii, determinările de pH, humus, conţinut de nutrienţi, permit delimitarea suprafeţelor agrochimice
omogene şi se indi-vidualizează parcelele şi subparcelele agrochimice de amendare şi fertilizare. Aceste
unităţi agrochimice de sol au indici agrochimici determinaţi în acelaşi domeniu de reacţie şi aprovizionare
cu nutrienţi şi în consecinţă beneficiază de aceleaşi tratamente de fertilizare. Această delimitare a
parcelelor omogene agrochimic după criteriul „variaţiei spaţiale” (în teren) a stării de fertilitate, efectiv
uniformă, impune tratamente adaptate dar diferenţiate;
- de a stabili un program de amendare (corectare a reacţiei solurilor), de fertilizare organică şi
minerală, prin care să se realizeze producţiile agri-cole scontate, în condiţiile unei evoluţii pozitive a
indicilor fertilităţii solului. Programul măsurilor agrochimice efective se însoţesc totdeauna cu „un ghid
practic” al recomandărilor şi principiilor de folosire a mijloacelor fertilizante adaptate situaţiei
agrochimice reale şi în cauză;
25
 - pentru că se realizează ciclic (la un anumit număr de ani, la 3-4 ani, cu excepţia solurilor şi
substraturilor nutritive din seră unde este necesară la fiecare ciclu de vegetaţie), cartarea agrochimică
surprinde şi „variaţia în timp” a însuşirilor agrochimice de aceea este utilă stabilirii şi interpretării
evoluţiei solurilor şi pentru o perioadă multianuală adaptând metodele de dirijare pozitivă a fertilităţii
solurilor situaţiilor efectiv determinate şi pre-zentate în studiul respectiv;
- a devenit din ce în ce mai utilă abordarea cât se poate de practică a interpretărilor indicilor
agrochimici determinaţi în legătură cu multitudinea factorilor ce determină stări extreme ale nutriţiei
(carenţă-insuficienţă; exces-toxicitate) şi delimitarea efectivă a domeniilor de manifestare a factorilor de
risc. Acest obiectiv susţine efectiv domeniul controlului şi monitorizării agrochimice în scopul dirijării
fertilităţii solurilor, prevenind sau corectând fenomenele negative ale nutriţiei şi fertilizării.
Realizarea acestor obiective este posibilă întrucât cartarea agrochi-mică (sau studiul
agrochimic) al solurilor este de fapt un sistem de control şi monitorizare a fertilităţii ce are la bază
principii şi concepte, metode şi indicatori în măsură să asigure realizarea cu probitate şi la nivelul
ridicat de reproductibilitate a analizelor lor sol pe baza cărora se elaborează măsurile agrochimice raţionale
şi eficiente de creştere cantitativă şi calitativă a pro-ducţiilor vegetale şi a fertilităţii solurilor. Acest
sistem al studiului agrochimic este perfecţionat în permanenţă pe baza îmbunătăţirii metodicii şi perfor-
manţei analitice iar interpretările se actualizează pe baza rezultatelor din experienţele cu îngrăşăminte.

3.2. FAZELE CARTĂRII AGROCHIMICE

La baza cartărilor (studiilor) agrochimice se află un sistem de con-cepte, indicatori şi metode de

caracterizare a relaţiei sol-plantă în teren şi laborator (VINTILĂ IRINA şi colab., 1984). Rezultatele
analitice la sol de re-gulă au un caracter convenţional şi pot fi uzual încărcate de erori adică de valori
individuale ce se abat de la cele reale, adevărate. Tipurile de sol dife-renţiate, intervenţiile antropice
(prin tehnologii, culturalizare şi fertilizare) modifică efectiv valoarea învelişului de sol căruia îi conferă
o mare hetero-genitate. În aceste condiţii se impun cerinţele probităţii şi reprezentativităţii atât pentru
probele de sol recoltate şi analizate cât şi de diminuare a caracte-rului convenţional al determinării în
laborator a indicatorilor agrochimici relevanţi. De caracterul real şi corect al acestor date, de
diminuarea erorilor parcursului teren-laborator-interpretare depinde valoarea ştiinţifică şi prac-tică a
recomandărilor de fertilizare şi ameliorare agrochimică a fertilităţii solului.
Trebuie cunoscut la nivel general dar şi pentru fiecare indicator agro-chimic în parte că însuşirile
agrochimice au o variaţie spaţială şi în timp.
Variaţia spaţială este determinată de neuniformitatea şi variabili-tatea tipurilor de sol şi de
diferenţierea tratamentelor tehnologice (aplicarea de amendamente, îngrăşăminte organice şi minerale,
irigaţii, tratamente fito-sanitare, îmbunătăţiri funciare, efecte ale poluării etc.). Cu ajutorul unor metode
statistice de calcul şi estimare a parametrilor de variaţie (dispersie) (ca amplitudinea, varianţa, abaterea
standard, coeficientul de variaţie), a parametrilor de asimetrie (coeficienţii acestei mărimi), cu analize de
regresii şi corelaţii s-au impus reguli, principi şi metode ce au determinat mărimea parcelelor
agrochimice, numărul de probe recoltate, perioada de revenire ciclică a abordării cartării sau studiului
agrochimic (VINTILĂ IRINA, 1964; VINTILĂ IRINA şi colab., 1984; SZENTEŞI, 2000, 2001).
Variaţia în timp a însuşirilor agrochimice are la bază dinamica diurnă, sezonieră, anuală şi pe
termen lung a unor indicatori agrochimici. Dacă unele dintre formele totale ale elementelor nutritive
(cu caracter ferti-lizant) au o anumită constanţă şi modificări perceptibile sau chiar măsura-bile la un
anumit număr de ani (chiar în perioade de ani), formele bioaccesi-bile (sau ionice, disociate) ale
aceloraşi elemente au o mare mobilitate în sistemul sol-plantă şi chiar o dinamică perceptibilă, diurnă,
sezonieră sau anuală. Reacţia solului (pH-ul) dispune de asemenea de o dinamică activă. De fapt, s-a
dovedit că variaţia în timp a indicatorilor agrochimici este rezul-tanta dinamicii determinate de
modificările climatice, de microorganisme, consum productiv de către plante şi a chimismului

26
nutrienţilor din sol la care se adaugă influenţele aplicării acestora sub impactul sistemelor culturale şi de
agricultură. De aceea se poate vorbi efectiv de valorificarea în timp şi pe termen durabil a fertilităţii
solurilor ce poate fi surprinsă şi evaluată prin car-tarea agrochimică (BORLAN şi HERA, 1984; BORLAN,
HERA şi colab., 1994).
Activitatea de realizare a cartării agrochimice se derulează într-un sistem prevăzut prin
metodologii elaborate de unităţi de cercetare reprezen-tative (la noi de către ICPA, 1981) iar în alte ţări,
după prevederile serviciilor de pedologie, agrochimie sau de ştiinţa solului ce funcţionează în instituţii
de învăţământ superior, cercetare sau unităţi administrative regionale sau naţionale. De regulă în
sistemul de realizare a cartării agrochimice se disting mai multe faze ale activităţii de teren, laborator şi
cartografie.

3.2.1. Faza pregătitoare

În această fază se abordează în primul rând obiectivele lucrării care pot include metodologii
consacrate dar pot presupune şi scopuri de aprofun-dare ale studiului agrochimic (cum ar fi cercetarea
efectelor unor posibile dezechilibre de nutriţie sau efecte ale poluării, domenii ale riscurilor agro-
chimice, probleme ale tendinţei de evoluţie a fertilităţii pe termen multia-nual etc.).
În al doilea rând, tot în faza pregătitoare a cartării agrochimice se propune şi decide scara
topografică necesară ca bază de lucru pentru re-coltarea probelor de sol şi realizarea fazelor următoare
(şi în primul rând a cartogramelor indicatorilor agrochimici şi a celei de sinteză). Baza topogra-fică se
adaptează modului de folosinţă a terenului, variabilităţii terenului şi nivelului de fertilizare - chimizare,
densităţii de recoltare a probelor şi perio-dicităţii lucrării. Astfel o bază topografică la scara 1:10.000 se
utilizează pentru terenurile plane folosite pentru culturi de câmp, păşuni şi fâneţe; la scara 1:5000,
pentru plantaţiile pomicole şi viticole, culturi de legume în câmp precum şi pentru terenurile neuniforme
şi accidentate cu plante de câmp şi scara 1:2000 sau chiar o scară mai mare pentru culturi intensive din
spaţii protejate. Evident că baza topografică poate fi şi o solicitare a beneficiarului.
Pe baza topografică se trasează unităţile de sol după studiile pedo-logice, însoţite de legenda
acestora.

3.2.2. Faza de teren

Harta topografică ce deţine unităţile de sol serveşte derulării urmă-toarelor faze ale cartării şi în
primul rând celei de teren, în care se reali-zează mai multe activităţi specifice:
Delimitarea parcelelor de recoltare a probelor agrochimice. Această activitate prevede o
împărţire (separare) a parcelelor de recoltare a probelor medii agrochimice, mărimile acestora
numindu-se parcele agro-chimice sau unităţi analitice (BORLAN, RĂUŢĂ, HERA, 1981, 1983; VINTILĂ
IRINA şi colab., 1984; RUSU şi colab., 2005; MADJAR ROXANA şi VELICICA DAVIDESCU, 2008).
Recunoaşterea terenului pe baza hărţii topografice de teren şi separarea parcelelor de recoltare a
probelor medii agrochimice se face în funcţie de proprietate, mod de folosinţă, relief, complexitate
pedo-logică, istoric cultural şi al fertilizării, urmărindu-se ca aceste unităţi (par-cele) să fie cât mai
omogene. De regulă, la terenurile în pantă separarea par-celelor de recoltare a probelor se face în paralel
cu curbele de nivel iar par-celele cu soluri puternic şi foarte puternic erodate, ca şi cele coluvionate se
delimitează în parcele separate faţă de cele cu relief plan şi slab-moderat erodat. Unităţile analitice pot
avea sau nu forme geometrice (după condi-ţiile de mai sus).
Pentru culturile amplasate în câmp (agricole, horticole, păşuni şi fâneţe) suprafeţele de recoltare
a unei probe medii agrochimice au următoa-rele mărimi:

27
 - pentru culturi de câmp situate pe terenuri plane sau puţin înclinate = 2-5 ha; de regulă 2 ha
pentru suprafeţe arabile şi 5 ha pentru păşuni şi fâneţe;
- pentru culturile de câmp situate pe terenuri moderat şi puternic erodate = 0,5-2 ha;
- pentru plantaţii de pomi fructiferi, viţă de vie şi culturi de legume în câmp = 0,5-2 ha.
Pentru culturile din spaţii protejate mărimea unităţii agrochimice de recoltare a probelor este de
250-2000 m2 (după uniformitatea terenului) pentru legume şi de 100-500 m2 pentru specii floricole.
Dacă tehnologia pentru unele specii din sere prevede amenajări speciale (pungi cu substrat nutritiv,
baloţi) recoltarea probelor se face prin sondaje realizate pentru a surprinde întreaga suprafaţă şi
conţinutul substratului nutritiv respectiv.
Pentru tehnologiile din solarii unitatea analitică agrochimică este variabilă la 100-500 m2.
Densitatea de recoltare a probelor agrochimice. Probele medii agrochimice
(corespunzătoare numerotării din planul topografic de recoltare) trebuie să reprezinte situaţia
agrochimică medie a parcelei de recoltare de aceea acestea se vor alcătui din probe individuale. Pentru
menţinerea erorile maxime de recoltare sub 15% numărul probelor individuale (parţiale) care formează
proba medie agrochimică este de 25 pentru terenuri plane, fertili-zate uniform, cu conţinuturi normale
de elemente nutritive, 30 pentru soluri slab şi moderat erodate, fertilizate uniform şi 40 pe terenuri
puternic erodate, cu asigurare slabă de elemente nutritive ca şi pe solurile plantaţiilor pomi-cole şi
viticole şi pe cele din spaţiile protejate (sere, solarii).
Pentru a surprinde şi acoperi neuniformitatea solului se procedează la o recoltare randomizată
(eventual pe diagonalele parcelei) pentru a asigura participarea egală a microzonelor suprafeţei.
Perioadele - momentele de recoltare a probelor. Probele agro-chimice se pot recolta în tot
cursul anului cu excepţia solurilor recent ferti-lizate şi amendate pentru corectarea reacţiei. Se apreciază
că cele mai potri-vite momente ale recoltării probelor coincid cu şi după recoltarea producţiei vegetale
când se fac pregătiri şi prognoze pentru un alt ciclu de vegetaţie.
Variaţiile cele mai importante ale învelişului de sol provin după apli-carea îngrăşămintelor
minerale şi organice ce sunt evidente până la formarea compuşilor de echilibru ai elementelor aplicate.
Abia după 3-5 luni de la aplicarea îngrăşămintelor se poate alege perioada recoltării probelor agro-
chimice (HERA, BORLAN, 1980; FINCK, 1982 ş.a.).
În acelaşi context se cunoaşte că după amendarea calcică pH-ul solului tinde în 1-2 ani spre o
stabilizare aşa cum se apreciază că efectul maxim al aplicării acestui tratament la solurile acide este la
2-3 ani de la aplicare. Îngrăşămintele cu efect acidifiant exercită efecte asupra reacţiei solului mai ales
dacă se folosesc multianual şi nu alternează cu sortimentele ce pro-tejează reacţia (nitrocalcar, uree,
azotat de calciu ş.a.). Întrucât reacţia solu-lui (pH-ul) are modificări sezoniere şi în relaţie cu regimul
umidităţii, dar mai ales cu aplicarea amendamentelor şi îngrăşămintelor, este necesară evi-tarea recoltării
probelor după aplicarea acestor tratamente (RUSU, 1970; KURTINECZ, 1996).
În privinţa momentului recoltări probelor agrochimice se pot institui reguli pentru realizarea
acestei activităţi după recoltarea culturilor şi în avansul aplicării îngrăşămintelor, iar în relaţie cu
activităţile de fertilizare şi amendare, la 3-6 luni de la aplicarea îngrăşămintelor şi la cel puţin un an de
la aplicarea amendamentelor (VINTILĂ IRINA şi colab., 1984).
Adâncimea de recoltare a probelor este de 0-20 cm în terenurile arabile, în sere şi solarii; 0-
10 cm în păşuni şi fâneţe; 0-20 cm şi 20-40 cm în plantaţiile de pomi şi viţă de vie, cu observaţia că aici
dacă adâncimea de desfundare sau lucrări ulterioare (subsolier) au acţionat până la 50-60 cm se poate
detalia recoltarea probelor pe trei adâncimi: 0-20 cm; 20-40 cm şi 40-60 cm sau numai 0-30 cm şi 30-
60 cm. Esenţial în stabilirea adâncimii de recoltare a probelor agrochimice este ca proba respectivă să fie
reprezen-tativă pentru adâncimea explorată de rădăcini (volum edafic de sol) şi nive-lul de încorporare a
îngrăşămintelor şi amendamentelor.
Sondele de recoltare a solului pot fi cu utilitate agrochimică ce asigură recoltarea probelor
până la cel mult 60 cm adâncime dar se pot folosi şi sondele pedologice care pot preleva probele de sol
la adâncimi mai pro-funde (fig. 3.1.).
28
 Fig. 3.1. Sonde agrochimice şi pedologice utilizate la recoltarea probelor de sol

Esenţial în aprecierea calităţii recoltării probelor agrochimice cu diverse sonde este în primul
rând de a asigura facil adâncimea de recoltare propusă şi apoi eficienţa piesei sau porţiunii active a
sondei de a menţine proba în aşezare naturală şi nederanjată. Tot de eficienţa şi calitatea sondei se leagă
uşurinţa cu care se detaşează proba recoltată de organul activ al sondei.
Periodicitatea de recoltare a probelor agrochimice: se apreciază după folosinţele terenului,
culturi şi nivelul intensivizării folosirii îngrăşă-mintelor. De regulă nivelul ridicat de aplicare a
îngrăşămintelor, tehnologiile intensive de cultivare a terenului şi culturilor impun perioade mai scurte
de timp la care se reia (se repetă) cartarea agrochimică. În prezent periodicita-tea cartării este de 4 ani la
culturile de câmp neirigate, păşuni, fâneţe şi plan-taţiile clasice de pomi şi viţă de vie, de 3 ani în
plantaţiile intensive şi super-intensive, de 2-3 ani la culturi şi terenuri irigate, la 2 ani pentru legumele
cultivate în câmp şi anual pentru cele cultivate în sere (cu intervenţii mai simple pe teren şi laborator şi
pe parcursul ciclurilor de vegetaţie). Pentru culturile floricole din sere analizele de sol se pot repeta
lunar pentru un control agrochimic riguros.
Probele recoltate se ambalează în cutii cartonate şi impregnate pentru a rezista la umiditatea de
recoltare. Probele recoltate în cutii (sau la nevoie în pungi de material plastic) ce poartă un număr de
serie sau ordine care este înscris în harta topografică de teren se expediază în lăzi închise unităţilor
specializate în realizarea acestor studii (cartări) agrochimice.

3.2.3. Faza de laborator

Probele agrochimice recoltate se înregistrează pentru condiţionare şi executare a analizelor.

Probele în care se determină conţinutul formelor minerale ale azotului (NO3ˉ şi NH4+) ca şi formele
hidrosolubile ale unor elemente la solurile de seră şi solarii (P, K ş.a.) se introduc în activitatea de
analiză (ca probe la umiditatea de recoltare). Pentru analiza formelor po-tenţial accesibile, a formelor
totale a elementelor şi a altor indicatori probele se condiţionează prin uscare la aer, ulterior se mojarează
(macină), se trec prin site de anumite mărimi (pentru a detaşa componentele de schelet) şi se păstrează
în scafe, cutii, borcane sau pungi de plastic numerotate sau etiche-tate. Păstrarea probelor condiţionate se
face în spaţii închise şi separate, dar aerisite, protejate de vaporii de apă ai unor substanţe ce pot
denatura conţi-nutul şi starea unor elemente.
Ulterior realizarea fazei de laborator a cartărilor (studiilor) agrochi-mice se face într-un sistem
de analiză agrochimică orientat mai larg spre o multitudine de metode şi proceduri etalonate ca
modalităţi de lucru şi adap-tabile heterogenităţii învelişului de sol ca interpretare. Aceste sistem agro-
chimic analitic cuprinde mai multe metode şi indicatori ce depăşesc strict cadrul unei cartări
agrochimice uzuale şi conferă analistului posibilităţi reale de a aprofunda situaţia agrochimică respectivă

29
şi a lărgi studiul agrochimic la alte aspecte ale domeniului. În dezvoltarea sistemului de analiză
agrochi-mică, după contribuţia clasicilor domeniului (Liebig, Lawes, Gilbert, Hilgard, Johnson,
Warrington, Kjeldahl, Beijerink, Havesy, Mitscherlich, Baule, Spilman ş.a.) au fost decisive, ca
metodică şi interpretare, contribuţiile lui Summer şi Farina, 1983; Chapman, 1965; Mengel şi Kirkby,
1982, 1984, 1987; Mengel, 1984; Bergman, 1992; Barber, 1984; Tisdale şi colab., 1993; Smith, 1986;
Jones jr. şi colab., 1991; Beyer şi colab., 1993; Beyer, 2002; Stafford, 1997; Diels şi colab., 1996;
Moore şi colab., 1993, Black, 1993, 2001, iar la noi, Borlan şi Hera, 1980, 1984; Borlan, Hera şi colab.,
1994; D. şi Velicica Davidescu, 1972, 1981, 1992; Borlan, Răuţă şi Hera, 1981; Avarvarei şi colab.,
1997; Mocanu şi Ana Maria Mocanu, 2003; Budoi, 2001; Madjar Roxana şi Velicica Davidescu, 2008;
Rusu şi colab., 2005; Mărghitaş Marilena, M. Rusu, Tania Mihăiescu, 2003. Recent au apărut unele
propu-neri de îmbunătăţire a conţinutului studiilor agrochimice la noi pe linia asi-gurării unei
aprofundări şi diversificări metodologice ce vor permite utilizări de diseminare şi aplicare reală a
acestora (RUSU, 2006). Aceste propuneri permit o prelucrare superioară a datelor deţinute în prezent şi
multianual din cartările agrochimice în teritoriu şi la nivel naţional şi pot servi unui început de
compatibilizare a acestor studii cu metodologiile din comunitatea euro-peană, nu pe linia uniformizării
ci mai ales în privinţa evidenţierii experien-ţei proprii cu avantajele acesteia.
Sistemul de analiză agrochimică a solului şi plantei, metode ana-litice, interpretarea
rezultatelor
A) SISTEMUL DE ANALIZĂ AGROCHIMICĂ A SOLULUI din ţara noastră poate servi mai multor
obiective printre care se evidenţiază capacitatea aces-tuia ca după rezultatele obţinute să se caracterizeze
starea reacţiei solului şi aprovizionării cu principalele elemente de nutriţie. Aceste date servesc sta-
bilirii principiale şi cantitative a aplicării amendamentelor pentru solurile acide şi alcalice-saline,
precum şi de a evalua, după indicatorii de caracteri-zare a regimului nutrienţilor (N, P, K), aportul
efectiv al solului în determi-narea cantitativă şi calitativă a producţiilor vegetale. În consecinţă, se defi-
nesc şi evaluează dozele de amendamente pentru solurile amendabile şi do-zele de N, P, K pentru
obţinerea unor producţii scontate, în condiţii agrochi-mice diferite.
Întrucât sistemul de analiză agrochimică deţine o uniformizare a meto-delor analitice (ca
extractanţi, dozare şi proceduri) realizarea ciclică (repe-tabilă) a analizelor în cadrul cartărilor (studiilor)
agrochimice permite o urmă-rire şi evaluare eficientă a evoluţiei fertilităţii solurilor de la o cartare la alta
şi pe perioade multianuale. Cu aceste date se realizează local, regional şi naţional „bănci de date
agrochimice” cu care se pot opera şi simula programe utile folosirii raţionale a îngrăşămintelor şi un
management real al fertilităţii solurilor. Aceste date se pot în final implementa în monitoringul
agrochimic al solurilor ca parte integrantă a monitoringului calităţii solurilor.
Desigur sistemul de analiză agrochimică se poate îmbunătăţi şi per-fecţiona, ca şi interpretarea
datelor analitice mai ales pe baza unor experienţe de câmp cu caracter staţionar şi corelarea efectului
îngrăşămintelor şi amen-damentelor cu modificările agrochimice din sol şi plantă. Nivelul de „armo-
nizare” a aceloraşi indicatori determinaţi în sol şi plantă constituie calea reală de perfecţionare a
sistemului agrochimic de analiză a solului (VINTILĂ IRINA şi colab., 1984; BORLAN şi HERA, 1984;
BORLAN, HERA şi colab., 1994; VELICICA şi DAVID DAVIDESCU, 1999; BLACK, 1993, 2001; KRISHNA,
2002; FLOREA şi NINETA RIZEA, 2008 ş.a.).
Metode analitice, interpretarea rezultatelor analizelor de sol
Pentru caracterizarea stării de reacţie a solurilor acide şi corec-tarea acidităţii prin
aplicarea de amendamente calcaroase.
- Reacţia solului, similară cu aciditatea actuală, este determinată de activitatea ionilor de H+ aflaţi
în stare disociată în soluţia solului şi se exprimă prin valoarea pH (potenţial de H) care este logaritmul cu
semn schimbat al concentraţiei ionilor de H+ din soluţie (tabelul 3.1.):

30
 - pH-ul suspensiei apoase (pH H 2O ) , se determină potenţiometric cu un cuplu de electrozi sticlă-
calomel, la un raport sol:apă de 1:2,5;
- pH-ul suspensiei saline (pHKCl), se determină potenţiometric cu un cuplu de electrozi sticlă-
calomel, la un raport sol:soluţie KCl 0,1n de 1:1,25;
- Suma bazelor schimbabile (SB; SBS), exprimată în m.e. (Ca2+; Mg2+; K+; Na+; NH4+) la 100 g sol
prin percolarea de epuizare cu o soluţie neutră de acetat de amoniu, 1n. Această mărime cunoaşte şi o altă
determinare, după metoda Kappen, folosind pentru tratarea solului o soluţie de HCl 0,1n şi exprimată
tot în m.e. la 100 g sol;
- Aciditatea hidrolitică (Ah): este o mărime parţială a acidităţii poten-ţiale numită aciditate greu
schimbabilă, se exprimă în m.e. la 100 g sol şi este determinată prin titrarea acidului format la
echilibrarea solului cu o soluţie 1n de acetat de sodiu sau de potasiu, tamponată la pH 8,2. Această
formă a acidităţii corespunde sarcinii electrice dependente de pH a coloizilor solului şi este formată din
ioni de H+ puternic reţinuţi la complexul adsorbtiv şi care se pot mobiliza la valori ale pH-ului >5,5-5,8
(fig. 3.2.). Provenienţa acestor ioni (H+) se pune pe seama grupărilor funcţionale ale acizilor humici
(disociaţi când pH-ul depăşeşte punctul lor izoelectric) şi din polimeri hidra-taţi de Al ce deţin o sarcină
dependentă de pH. Indicatorul acidităţii hidroli-tice (Ah) (determinat după Kappen-Dajkuhara) se
foloseşte frecvent la cal-culul dozelor de amendamente calcaroase pentru solurile acide acceptându-se
principiul că o asemenea măsură de neutralizare a acidităţii trebuie să cuprindă formele adsorbite ale
acesteia cu eficienţă pe durată multianuală.
Tabelul 3.1.
Interpretarea reacţiei solului (pH)
(ICPA, 1981; RUSU şi colab., 2005)
Interval de reacţie Culoare de
Clasă de Măsuri agrochimice de
reprezentare pe
(pH H 2 O ) pHKCl reacţie corectare a reacţiei
cartograma pH
≤5,00 ≤4,20 puternic acidă roşu-închis amendamente cu CaCO3;
5,01-5,80 4,21-5,00 moderat acidă roşu-deschis CaCO3+MgCO3; CaO
restricţii îngrăşăminte
5,81-6,80 5,01-6,00 slab acidă galben
acidifiante
6,81-7,20 6,01-6,50 neutră verde -
restricţii îngrăşăminte
7,21-8,40 >6,50 slab alcalină albastru deschis
alcalinizante
moderat amendamente cu CaSO4 şi
>8,40 - albastru închis
puternic alcalină substanţe acidifiante

H din acizi slabi şi grupe

Ca Mg K Na NH4 H Al
funcţionale disociate la pH ridicat
SB SH
Aciditate totală
la pH 7 sau 8,2

Aciditate efectivă sau de Aciditate dependentă de pH

schimb As
Tef
Capacitate de schimb cationic efectivă (permanentă)
T
Capacitate totală de schimb cationic

Fig. 3.2. Capacitatea de schimb cationic a solurilor nesaturate

(după FLOREA şi NINETA RIZEA, 2008)
31
 - Capacitatea totală de schimb cationic sau de adsorbţie cu schimb a cationilor (CSC, T sau
CEC) este dimensionată în m.e. cationi (Ca2+; Mg2+; K+; Na+; NH4+; H+) la 100 g sol şi rezultă prin
însumarea sumei bazelor (SB) cu suma protonilor (SH) sau cu aciditatea hidrolitică (Ah) din care rezultă:
TSH = SB + SH şi TAh = SB + Ah
- Gradul de saturaţie a solului cu baze de schimb (V%) arată cât (în %) din T (sau CSC) este
saturată cu cationi bazici de schimb, mărime ce se calculează astfel:
SB SB
VSH % 100 sau VAh % 100
SB SH SB SAh
- Aluminiu schimbabil (Al) este un indicator principal de apreciere a efectelor negative şi
toxicităţii acidităţii pentru culturi. Se determină frecvent prin metoda Sokolov, folosind o soluţie
extractantă de KCl 1n şi se exprimă în m.e. la 100 g sol.
- Pentru aplicarea amendamentelor calcaroase (CaCO3; CaCO3 + MgCO3; CaO): se înscriu
solurile puternic şi moderat acide, pH H 2 O < 5,80 sau pHKCl < 5,00 ce deţin un grad al saturaţiei în baze <
75% (V) şi conţinut de Al-schimbabil > 0,3 m.e. la 100 g sol.
Pentru corectarea reacţiei solurilor saline-alcalice prin aplicarea de amendamente cu gips:
- Procentul de sodiu adsorbit (schimbabil) (PSA): este indicatorul agrochimic ce măsoară
gradul de alcalizare al solului după gradul de satu-raţie cu sodiu al complexului adsorbtiv:

m.e. Na sch
PSA 100
m.e. T
Acest indicator serveşte practicii agrochimice de ameliorare a solu-rilor saline-alcalice prin
amendare (ca decizie de oportunitate a măsurii şi în calculul dozei de gips) (tabelul 3.2.).
- Raportul de adsorbţie a sodiului (RAS sau SAR - „Sodium adsorp-tion-ratio”) exprimă
activitatea relativă a cationului de Na+, în reacţia de schimb cu solul, comparativ cu a Ca2+ şi Mg2+
însumate şi se calculează cu relaţia:
m.e. Na
RAS (SAR)
(Ca Mg)2
2

- Pentru aplicarea amendamentelor pentru solurile saline-alcalice: se recomandă solurile foarte

puternic - puternic alcaline, cu soloneţizare ridicată şi soloneţurile, ce deţin PSA > 15 şi RAS > 12, care
datorită formării de Na2CO3 şi a unui conţinut ridicat de săruri solubile (> 1,5%) formează o reacţie
puternic alcalină (pH > 8,4).
Tabelul 3.2.
Intensitatea alcalizării (soloneţizării) după saturaţia în sodiu
a complexului adsorbtiv
(ICPA, 1981, 1987; ANTIPOV-KARATAEV, 1953; D. şi VELICICA DAVIDESCU, 1992)
PSA Intensitatea Necesitatea măsurii
RAS
%T alcalizării soloneţizării ameliorative
<5 < 4 nealcalizat nesoloneţizat -
5-10 4-8 slab alcalizat soloneţizare slabă -
10-15 8-12 moderat alcalizat soloneţizare medie -
puternic-foarte
15-20 12-18 soloneţizare ridicată amendare cu CaSO4 şi
puternic alcalizat
materiale acidifiante
> 20 > 18 soloneţ soloneţ

32
 Pentru caracterizarea regimului şi asigurării cu humus şi azot:
- Conţinutul de humus (H %): este determinat în studiile (cartările) agrochimice în primul rând
pentru rolul complex, chimic, fizic şi biologic, asupra fertilităţii solului. Fertilitatea stabilă şi durabilă
nu se poate concepe fără optimizarea conţinutului şi proceselor de bază implicate în economia şi
managementul său (humificare-mineralizare). Indicatorul determinat al humusului serveşte la calculul
indicelui de azot (IN).
Determinarea cantitativă a humusului din sol se face după metoda oxidimetrică a lui Walkley-
Black, modificată de Gogoaşă. Această metodă presupune dezagregarea C-total din sol pe calea
digestiei acide şi titrarea excesului de acid. Se introduc mai nou metodele combustiei uscate la 800-
900°C şi evaluarea celor două forme ale carbonului din sol (C-organic şi mineral).
Pentru metodele titrimetrice (cu combustie-dezagregare umedă acidă şi oxidativă) conţinutul de
humus se estimează conform cu conţinutul de C-total (Humus % = % C-total · 1,724) (Din 100 părţi
cantitative de humus, 58% reprezintă carbonul; 100 : 58 = 1,724). Interpretarea conţinutului de humus se
face obişnuit diferenţiat numai după reprezentarea procentuală din sol ci şi după textură (tabelul 3.3.).
- Indicele de azot (IN): a fost propus după studii sistematice de BORLAN (1967) şi caracterizează
aprovizionarea cu N a solurilor; permite stabilirea şi diferenţierea dozelor de N la culturile agricole
alături de nece-sarul plantelor cultivate în acest element (ICPA, 1981, 1987).
Acest indicator agrochimic se calculează după formula (BORLAN, 1967):
% Humus % V
IN
100

Tabelul 3.3.
Interpretarea conţinutului de humus (%) la solurile minerale
(VINTILĂ şi colab., 1984)
Limite Caracterizare - apreciere
% humus soluri cu textură mijlocie şi fină soluri cu textură grosieră
≤1 foarte slab slab
1,1-2,0 slab mediu
2,1-3,0
mijlociu ridicat
3,1-4,0
4,1-5,0
ridicat
5,1-8,0 foarte ridicat
> 8,0 foarte ridicat

Caracterizarea aprovizionării solurilor cu N după indicele de azot (IN) se face după următoarele
limite de interpretare (ICPA, 1981) (tabelul 3.4.).
Tabelul 3.4.
Interpretarea aprovizionării cu N a solurilor după indicele de azot (IN) (ICPA, 1981)
Valori limită Aprovizionarea cu azot a Culoarea de reprezentare pe
IN solului cartograma agrochimică
≤2 slabă roşu
2,1-4,0 mijlocie galben
4,1-6,0 bună albastru deschis
> 6,0 foarte bună albastru închis

- conţinutul de N-mineral (N-NO3ˉ + N-NH4+): este un indicator agro-chimic necesar şi utilizat la

stabilirea dozelor de N după conţinutul de azot mineral determinat şi calculat pe adâncimea de 0-100 cm
a solului (GODWIN şi colab., 1989; MYERS, 1984; SYLVESTER-BRADLEY, 1985; NETSON şi VAN VEEN,
1988 citaţi după BLACK, 1992; la noi BORLAN, 1967; BORLAN, HERA şi colab., 1992; D. DAVIDESCU,

33
1972; RUSU şi colab., 1991). Acest model arată că necesarul de N de aplicat este diferenţa dintre
cantitatea de azot necesară culturii respective şi azotul mineral („rezidual”) existent în sol şi determinat
prin acest indicator (RUSU şi colab., 2005).
Metoda determinării N-mineral poate urma procedura propusă de Bremner prin extracţie cu KCl
2n şi dozare, de regulă, prin distilare a formelor minerale (N-NO3 şi N-NH4), cu exprimare în ppm sau
kg/ha N-(NO3ˉ + NH4+). În determinarea celor două forme minerale ale azotului se analizează, într-o altă
procedură, prin extracţia cu K2SO4, apoi determinarea separată colorimetric a N-NO3 (cu acid
fenoldisulfonic) şi a N-NH4 (cu brucină sau Sare Seignette), exprimarea totală a N-mineral făcându-se
în ppm (mg/1 kg sol) şi reprezintă matematic însumarea celor două determinări separate.
Interpretarea datelor conţinutului de N-mineral se face după limitele de interpretare adoptate
anterior (DAVIDESCU, 1972) (tabelul 3.5.).
Tabelul 3.5.
Caracterizarea regimului azotului din sol după aprovizionarea cu N-mineral
(după DAVIDESCU, 1972)
Starea de N-NO3ˉ + N-NH4+, ppm
aprovizionare cu N Soluri uşoare Soluri mijlocii Soluri grele
Slabă <5 <6 <8
Moderată 5-8 6-9 8-11
Normală 8-9 9-14 11-15
Bună 9-14 14-18 15-21
Foarte bună > 14 > 18 > 21

Pentru culturile horticole din spaţii protejate se utilizează acelaşi con-ţinut de N-mineral (NO3ˉ +
+
NH4 ) dar determinat în extract apos (1:5) cu aceleaşi metode de dozare (distilare sau colorimetric) cu o
interpretare dife-rită (ICPA, 1981) (tabelul 3.6.).
Tabelul 3.6.
Interpretarea conţinutului de N-mineral hidrosolubil pentru solurile din
sere-solarii (mg N/100 g sol) (ICPA, 1981)
Sere
Aprovizionarea Solarii
Textură uşoară Textură medie Textură grea
cu N 5-6% MO
4-5% MO 6-8% MO 10-12% MO
Slabă ≤2 ≤3 ≤5 ≤2
Medie 2,1-5 3,1-6 5,1-8 2,1-5
Normală 5,1-8 6,1-10 8,1-13 5,1-9
Ridicată 8,1-11 10,1-13 13,1-16 9,1-14
Foarte ridicată > 11 > 13 > 16 > 14

Pentru caracterizarea regimului şi aprovizionării cu fosfor mobil:

- Conţinutul de fosfor mobil sau parţial accesibil: este reprezentat de o anumită cantitate (mai
activă) din fosfaţii minerali neocluşi (P-Al, P-Fe, P-Ca), din cei legaţi adsorbtiv dar labil la mineralele
argiloase şi din cei de provenienţă organică (mineralizaţi din humus) şi care se extrag din sol con-
venţional prin echilibrare cu anumiţi reactivi. La noi, în studiile şi cartările agrochimice această formă
de P se determină după Egner-Riehm-Domingo, în extract de acetat-lactat de amoniu (soluţie AL) la pH
3,7 (care este compusă din acid acetic 0,4N şi lactat de amoniu 0,1N.
La probele cu pH H 2 O < 6,5 valorile fosforului mobil determinate (P-AL) se corectează cu un
factor de reacţie:
PALc = P-AL · (1,3pH - 0,1105pH2 - 2,819)
Această formă mobilă, potenţial accesibilă de P pentru plante se apre-ciază a constitui factorul
extensiv de cantitate (Q) a fosforului din sol şi se interpretează după limite de aprovizionare stabilite pe
34
baza relaţiei dintre conţinutul şi/sau absorbţia plantelor în P şi efectul aplicării îngrăşămintelor cu aport
fosfactic (tabelul 3.7.).
Tabelul 3.7.
Interpretarea stării de aprovizionare cu fosfor mobil (P-AL)
(după ICPA, 1981; VELICICA şi D. DAVIDESCU, 1999)
Intervale de variaţie ppm P
Asigurarea Culoarea de
Culturi de câmp, pajişti Legume, pomi fruc-
solului cu reprezentare pe
naturale, plantaţii extensive tiferi, viţă de vie, în
P-mobil (P-AL) cartogramă
de pomi şi viţă de vie sistem intensiv
Foarte slabă ≤8 ≤ 36 roşu închis
Slabă 8,1-18 36,1-72 roşu deschis
Mijlocie 18,1-36 72,1-108 galben
Bună 36,1-72 108,1-144 albastru deschis
Foarte bună > 72 > 144 albastru închis

- Conţinutul de fosfor solubil în soluţii saline diluate şi în apă: este determinat de cantitatea de
fosfaţi minerali neocluşi solubilă într-o soluţie 0,01M de CaCl2 şi în apă şi care reprezintă factorul de
intensitate (I) a fos-faţilor din sol, fiind rezerva cea mai apropiată şi reală de cea efectiv bioac-cesibilă
(BLACK, 1993; RUSU şi colab., 2005). Interpretarea rezervei de P solubil în apă se face în mod curent
pentru solurile din sere şi solarii culti-vate cu legume şi flori (tabelul 3.8.).
Tabelul 3.8.
Interpretarea conţinutului de P-solubil în apă al solurilor din sere-solarii (mg P2O5/100 g sol)
(după BORLAN şi colab., 1982; HERA şi BORLAN, 1980; ICPA, 1981)
Starea de Legume în sere Legume în
Flori în
aprovizionare Textură Textură Textură solarii
sere
cu P uşoară mijlocie grea 5-6% MO
Slabă ≤4 ≤ 2,5 ≤2 ≤2 ≤3
Mijlocie 4,1-6 2,6-4 2,1-3 2,1-3 3,1-6
Normală 6,1-8 4,1-6 3,1-4 3,1-5 6,1-8
Ridicată >8 >6 >4 5,1-10 8,1-10
Foarte ridicată - - - > 10 > 10
- Conţinutul de fosfor din fosfaţi minerali: deţine o participare de 35-75% din conţinutul total de
P al solurilor. Această rezervă a fosfaţilor mobili se repartizează între fosfaţii ocluşi (P-Al, P-Fe) în
proporţie de 10-20% din totalul cantitativ al acestora şi fosfaţi neocluşi (P-Al, P-Fe, P-Ca) în proporţie
de 25-50%. Fosfaţii minerali neocluşi numiţi şi de suprafaţă „alimentează” dinamic soluţia solului cu
rezerva accesibilă de P pentru plante.
Pentru determinarea separată a formelor (grupelor) de fosfaţi mine-rali neocluşi se utilizează
mai multe procedee de fracţionare convenţională (după Cirikov şi prin procedeul Chang şi Jackson).
Determinarea fracţionată a acestor forme (P-Al, P-Fe, P-Ca) conferă în domeniu o probitate şi
control al evoluţiei fosforului aplicat spre formele mai stabile ale acestui element ca fază primară în
„retrogradarea” fosfatică. În acest context se pot prognoza evoluţii şi compuşi de stabilizare pentru fos-
faţii nativi şi modificările evolutive şi pozitive pentru fosfaţii aplicaţi sub forma îngrăşămintelor
minerale şi organice care deţin P-activ.
Pentru caracterizarea regimului şi aprovizionării cu potasiu mobil:
- Conţinutul de K-mobil, extractibil după echilibrarea solului cu o soluţie de acetat-lactat de
amoniu (AL) la pH 3,7 (comună cu cea pentru extracţia P-mobil) în care cationul de K se dozează prin
fotometrare în fla-cără (de butan sau acetilenă). Această formă de K reprezintă cantitativ 90% din
potasiul adsorbit schimbabil la nivelul coloizilor solului şi toată canti-tatea de potasiu solubil în apă

35
(CHIRIAC, 1976; DANILIUC, 1984; BORLAN, HERA şi colab., 1994; VELICICA şi D. DAVIDESCU, 1999;
MOCANU şi ANA MARIA DODOCIOIU, 2003; RUSU şi colab., 2005). Acest indicator se inter-pretează
pentru lucrările de cartări şi studii agrochimice după limite ce decurg din corelaţia efectului
îngrăşămintelor cu indicatorii concentraţiei sale în sistemul sol-plantă (MĂRGHITAŞ MARILENA, M.
RUSU, 2003) (tabelul 3.9.).
Tabelul 3.9.
Interpretarea aprovizionării cu potasiu a solurilor după conţinutul de K-mobil
(după ICPA, 1981)
Starea de Limite K-mobil, ppm Culoarea de
aprovizionare Culturi de câmp, păşuni şi Culturi horticole reprezentare pe
cu K a solurilor fâneţe, livezi şi vii clasice intensive cartogramă
Slabă ≤ 66 ≤ 132 roşu
Mijlocie 66,1-132 132,1-265 galben
Bună 132,1-200 265,1-400 albastru deschis
Foarte bună > 200 > 400 albastru închis
Indicatorii agrochimici care caracterizează formele schimbabile şi mobile ale potasiului (inclusiv
K-solubil în AL) exprimă şi măsoară factorii extensivi, de cantitate-capacitate (Q) ai acestui element
nutritiv.
- Conţinutul de K-solubil măsoară forma ionică sau disociată din soluţia solului (K+) considerată
rezervă actuală şi accesibilă plantelor. Acest indicator agrochimic se interpretează mai ales în cazul
solurilor din sere şi solarii (tabelul 3.10).
Tabelul 3.10.
Interpretarea conţinutului de K-solubil în apă la solurile din sere-solarii (mg K2O/100 g sol)
(după BORLAN şi colab., 1980; ICPA, 1981; VELICICA şi D. DAVIDESCU, 1999)
Starea de Soluri în seră
Soluri în
aprovizionare
Textură uşoară Textură mijlocie Textură grea solarii
cu K
Slabă ≤4 ≤6 ≤ 10 ≤4
Medie 4,1-10 6,1-12 10,1-16 4,1-8
Normală 10,1-16 12,1-20 16,1-26 8,1-15
Bună 16,1-22 20,1-26 26,1-32 15,1-30
Foarte bună > 22 > 26 > 32 > 30

- Indicatori ai mobilităţii/intensităţii potasiului din sol:

- Indicatorul mobilităţii potasiului în sol: se exprimă ca raport al concentra-ţiei acestui element în soluţia
solului (K-solubil) sau în soluţii saline (0,01M CaCl2) şi forma mobilă sau schimbabilă extrasă cu
reactivi convenţionali (K-AL):
K CaCl 2 K H 2O
MK sau
K AL K AL
- Indicatorul de intensitate a K-ului: se exprimă ca raport al activităţii pota-siului (K) faţă de suma (Ca
+ Mg):
K
pK
Ca Mg

Aceşti indicatori ai intensităţii alături de formele mobile convenţio-nale (K mobil şi schimbabil)

se pot utiliza cu succes în caracterizarea regi-mului acestui element în sol dar şi în stabilirea oportunităţii
fertilizării cu K.

36
 Pentru caracterizarea regimului şi aprovizionării cu sulf:
- Conţinutul de S-mineral (anorganic): caracterizează principala formă accesibilă plantelor, adică
sulfaţii (SO42ˉ), ce provin în soluri prin oxidarea (mineralizarea) materiei organice, a sulfurilor şi
sulfului elementar.
Tabelul 3.11.
Interpretarea regimului sulfului în soluri
(după BORLAN şi HERA, 1973)
Caracterizarea S-organic S-anorganic
aprovizionării cu sulf ppm S ppm S-SO42ˉ
Slabă ≤ 80 ≤5
Medie 80,1-160 5,1-10
Bună > 160 > 10
Un caz particular îl constituie interpretarea acestui indicator la solu-rile salinizate la care
reprezentarea procentuală a sulfaţilor (SO42ˉ) între cei-lalţi anioni permite caracterizarea nu numai a
intensităţii salinizării dar şi recomandă măsurile ameliorative.
Pentru caracterizarea regimului şi aprovizionării cu calciu: În domeniul agrochimiei se
abordează mai mulţi indicatori ce pot caracteriza regimul acestui cation esenţial:
- Conţinutul de calciu schimbabil: este forma reprezentată de ionii de Ca2+ adsorbiţi cu schimb
la coloizii minerali şi organici (la complexul adsorbtiv) care sunt preponderenţi în capacitatea totală de
schimb cationic a solurilor (de regulă, VCa este ≥ 70% din valoarea T). Cationul schimbabil este
determinat prin percolarea solului cu acetat de amoniu 1n, la pH 7,0 şi dozare fie complexonometrică fie
prin spectrofotometria cu absorbţia atomică.
Acest indicator (dacă se analizează cu alţi cationi în cadrul capacităţii de schimb cationic) se
interpretează atât în legătură cu reprezentarea sa can-titativă cât şi cu cea procentuală din capacitatea
totală de schimb cationic a solurilor (% din T). De asemenea poate prezenta o importanţă tot în legătură
cu creşterea plantelor şi optimizarea sistemului sol-plantă nivelul reprezen-tării acestuia faţă de alţi
cationi (prin rapoartele Ca/Mg; Ca/K; Ca/Na; Ca/NH4).
- Conţinutul de CaCO3 activ: este dat de cantitatea de particulelor cele mai fine, dispersate şi
activate ale acestui compus, mai solubil în apa solului şi care prin disocierea calciului din bicarbonatul
format alimentează forma schimbabilă (adsorbită ulterior la complexul argilo-humic) şi cea solu-bilă din
soluţia solului.
Forma CaCO3 activă se extrage analitic din sol cu soluţie de oxalat de amoniu 0,2n şi se
dozează titrimetric excesul de oxalat cu o soluţie de permanganat de potasiu 0,1n. Acest indicator se
exprimă procentual (% CaCO3 activ) şi se interpretează printre alţi indici ai puterii clorozante a so-
lurilor (IPC) în legătură cu apariţia carenţei de fier indusă prin excesul car-bonatic al unor soluri. Acest
fenomen, numit la plante „cloroză ferocalcică” sau „cloroză calcară” se poate declanşa în solurile
carbonatice care au un conţinut de CaCO3 activ mai mare de 6-7% (RĂUŢĂ, 1981; RUSU şi colab.,
1976-1990) (tabelul 3.12.).
Pentru caracterizarea regimului şi aprovizionării cu magneziu:
- Conţinutul de magneziu schimbabil: este determinat cantitativ de forma reţinută cu schimb la
nivelul complexului adsorbtiv al solului, consi-derat bioaccesibil întrucât disociază în soluţia solului.
Forma schimbabilă a magneziului se determină prin percolarea solului cu o soluţie de acetat de amoniu
1n, la pH 7,0 se dozează complexonometric sau prin spectrofotome-trie de absorbţie atomică şi se exprimă
în m.e. Mg la 100 g sol sau în ppm Mg.

37
 Tabelul 3.12.
Interpretarea indicilor puterii clorozante a solurilor (IPC) pentru
cultura viţei de vie
(după RĂUŢĂ, 1981*; RUSU ŞI COLAB., 1976, 1991**)
Nivelul de Limite IPC1* Limite IPC2**
manifestare CaCO 3 activ
10 4
CaCO 3 activ
10
Portaltoiul tolerant
cloroză (Fe) 2 Humus
Nu este cazul 0 0 oricare
Riparia gloire; Kober 5BB;
Mic ≤5 ≤ 10
SO4-4
Mijlociu 6-15 11-23 Kober 5BB; SO4-4
Mare 16-35 24-50 41B; SO4-4
Foarte mare ≥ 36 ≥ 51 nici unul
Starea de aprovizionare a solurilor şi nutriţia cu Mg se interpretează după mai mulţi indicatori
ce includ reprezentarea sa cantitativă în soluri, saturaţia cu Mg (% Mg din T) sau rapoartele sale cu alţi
cationi (Ca/Mg; K/Mg etc.) (tabelul 3.13.).
Tabelul 3.13.
Interpretarea asigurării solurilor cu Mg după conţinutul
formei schimbabile (după ICPA, 1981)
Aprovizionarea cu Mg Limite Mg-schimbabil, ppm
Slabă ≤ 60
Medie 61-120
Mare 121-600
Foarte mare > 600
- Indicele carenţei de magneziu (ICMg), (după BORLAN şi RĂUŢĂ, 1981) este un indicator ce
poate servi interpretării probabilităţii de apariţie a carenţei în Mg. Acest indicator se calculează cu
expresia:
ppm Mg - schimbabil
ICMg FR
ppm K - schimbabil
în care factorul de reacţie (FR) se calculează cu relaţia:
FR = 1,1 · [1 - 10-0,555(pH-4)]
Valorile acestui indicator (FR- factor de reacţie) au o ordine crescătoare, de la 0,28 (la pH 4,2) la
0,80 (la pH 5,0) şi la 1,01 (la pH 6,0).
Interpretarea indicelui carenţei în Mg se face în scopul prognozării acestei dereglări de nutriţie,
după limite stabilite dar şi pentru evaluarea aplicării acestui element ca fertilizant (tabelul 3.14.).
Tabelul 3.14.
Interpretarea indicelui carenţei de magneziu (ICMg)
(BORLAN şi RĂUŢĂ, 1981; VINTILĂ IRINA şi colab., 1984)
Intervalul de variaţie Probabilitatea manifestării
Efectul aplicării Mg
ICMg deficienţei de Mg
< 0,15 foarte mare mare
0,16-0,30 mare mediu
0,31-0,60 mijlocie mic
0,61-1,20 mică -

38
 > 1,20 foarte mică -
- Conţinutul de magneziu solubil: reprezintă cantitatea acestui cation disociată în soluţia solului şi
se interpretează la cartările (studiile) agrochi-mice pentru solurile din spaţiile protejate (sere şi solarii)
(tabelul 3.15.).
Tabelul 3.15.
Interpretarea aprovizionării cu magneziu a solurilor din seră şi solarii
după conţinutul de Mg-solubil în apă (ICPA, 1981)
Mg-solubil, mg/100 g sol
Aprovizionarea
Soluri din seră Soluri din
cu Mg
Textură uşoară Textură medie Textură grea solarii
≤4 < 2,5 ≤2 <2 Slabă
4,1-6 2,6-4 2,1-3 2,1-3 Medie
6,1-8 4,1-6 3,1-4 3,1-5 Normală
>8 >6 >4 5,1-10 Ridicată
Foarte ridicată
- - - > 10
(excesivă)
Pentru caracterizarea asigurării solului cu microelemente:
- Conţinutul de fier-solubil: este reprezentat de cationii acestuia de tipul Fe2+; Fe3+; Fe(OH)2+;
Fe(OH)+ iar specia cationilor Fe2+ reprezintă forma bioaccesibilă a acestui ion esenţial.
Interpretarea stării de asigurare a solului cu Fe-solubil se face mai ales în areale ce pot
determina carenţa (deficienţa) acestuia (soluri cu indi-catori ai puterii clorozante - IPC - ridicaţi,
carbonatice) dar şi în condiţiile de manifestare a excesului de fier (regăsit în soluri acide şi cu exces de
umiditate). În alternativa prognozei stărilor de insuficienţă de Fe se regăsesc soluri cu reacţie neutră şi
alcalină (pH > 6,8-7,0), carbonatice iar cele cu exces de fier sunt în primul rând acide, nesaturate (pH <
5,5), cu surplus de umiditate, unde acest fenomen se poate asocia cu unele manifestări ale aci-dităţii
(exces de ioni de Al, Mn, carenţă de P etc.).
Determinările uzuale de Fe-solubil se fac în extracţie de oxalat de amoniu 0,2n (după Juste-
Pouget, 1976) sau în extract de acetat de amoniu 1n, la pH 7,0 (după Olsen) şi ulterior dozare prin
spectrofotometria de absorb-ţie atomică dar şi colorimetric cu ortofenantrolină. Interpretarea rezultatelor
se face apreciindu-se starea de asigurare a solurilor şi prognoza de apariţie a deficienţelor (tabelul
3.16.).
Tabelul 3.16.
Limite de interpretare a conţinutului de Fe-solubil
(după autorii determinărilor)
Limite, ppm Fe Limite, ppm Fe Starea de asigurare cu
(după JUSTE-POUGET) (după OLSEN) Fe-solubil
foarte slabă, probabilitate foarte mare de
≤ 50 -
insuficienţă
51-100 < 0,3 slabă, probabilitate mare de insuficienţă
101-200 0,3-2 medie, probabilitate mică de insuficienţă
201-300 >2 mare
> 300 - foarte mare, exces

Evident că valorile Fe-solubil se pot introduce şi în calculul unor indicatori agrochimici sintetici
pentru prognoza condiţiilor de apariţie a stă-rilor deficitare (în mod deosebit în calculul IPC pentru
solurile viticole ce pot dezvolta apariţia clorozei ferocalcice).
- Conţinutul de mangan activ: este indicatorul acestui element din sol care cuprinde formele de
Mn-schimbabil (Mn2+), uşor reductibil [Mn (OH)2] şi solubil (Mn2+ parţial din cel schimbabil). Aceste
39
forme au o sem-nificaţie nutritivă cu o bioaccesibilitate ce se reduce pe măsura creşterii va-lorii pH a
solurilor şi a scăderii concomitente a solubilităţii oxizilor şi hidro-xizilor acestui element.
Forma activă a manganului din sol se determină prin extracţie cu o soluţie de sulfat de Mg 1n
(ce conţine ca agent reducător sulfitul de sodiu şi cărbune activ pentru reţinerea substanţelor organice
solubilizate) la pH 8,0. Dozarea acestui element se poate face colorimetric cu persulfat de amoniu (după
SCHACHTSCHABEL, 1957) sau prin spectrofotometria de absorbţie ato-mică a acestui element determinată
prin metoda convenţională consacrată (des-crisă anterior) şi în legătură cu reacţia şi textura solurilor
(SCHACHTSCHABEL, 1957 şi ICPA, 1981, 1987) (tabelul 3.17.).
- Conţinutul de cupru accesibil sau mobil: este forma aflată în echi-libru cu cele primare şi
adsorbite la complexul adsorbtiv faţă de care acest cation are mare afinitate şi mai ales faţă de
substanţele humice cu care for-mează compuşi organo-minerali foarte stabili şi chiar insolubili. În
conse-cinţă formele mobile şi bioaccesibile ale cuprului sunt în dependenţă de pH-ul solului, de
conţinutul formei schimbabile şi de conţinutul şi natura humu-sului din sol.
Tabelul 3.17.
Aprecierea stării de asigurare a solurilor cu Mn activ*)
(după ICPA, 1981, 1987)
Textura Starea de
Grosieră Mijlocie Fină aprovizionare cu Mn
< 2 (10) < 5 (15) < 10 (30) slabă
2-4 (10-20) 5-10 (15-25) 10-15 (30-50) medie
> 4 (> 20) > 10 (> 25) > 15 (> 50) bună
*)
valorile din afara parantezelor se referă la solurile acide, iar cele din paranteze la solurile slab acide, neutre şi alcaline

Conţinutul de cupru accesibil sau mobil este un indicator conven-ţional extras din sol cu soluţii
acide tamponate şi în ultimul timp cu agenţi de complexare de tipul EDTA sau DTPA (soluţii neutre
0,05M). Dozarea se poate face colorimetric cu dietil-ditiocarbamat de sodiu fie prin spectrofo-tometria
de adsorbţie atomică. Valorile obţinute se interpretează pentru apro-vizionarea solului cu acest
microelement (tabelul 3.18.).
Tabelul 3.18.
Aprovizionarea solurilor cu Cu-mobil (după ICPA, 1981, 1984, 1987)
Starea de aprovizionare a Prognoza apariţiei
Limite Cu - ppm
solurilor cu Cu carenţei de Cu
< 1,0 slabă probabilitate mare
1,1-2,0 mijlocie probabilitate mică
2,1-3,0 bună -
> 3,0 foarte bună -
Cercetări recente propun pentru grupe diferite de soluri şi plante sen-sibile la insuficienţa de Cu
(cereale păioase mai ales - grâu, secară, ovăz) concentraţii critice ale acestui microelement în intervalul
0,4-0,8 ppm Cu extractibil în Na2EDTA 0,05M (nivelul 0,75-0,8 ppm Cu fiind considerat un „prag
critic” în general (MC KENZIE, 1968; KING şi ALSTON, 1974).
Aprovizionarea deficitară în Cu se regăseşte la solurile organice-tur-boase şi la cele cu textură
grosieră.
Pragul de toxicitate este variabil cu sensibilitatea sau toleranţa plan-telor (legumele - foarte
sensibile nu tolerează valori mai ridicate de 15 ppm Cu-extractibil în Na2EDTA, trifoiul nu mai mult de 30
ppm, în timp ce ovăzul tolerează conţinuturi până la 100 ppm). Concentraţiile excedentare de Cu le
întâlnim în zone agricole cu plante tratate fitopatologic cu compuşi cuprici dar mai ales în zone
industriale unde se asociază „complexului” de poluare cu metale grele (Pb, Cd, Cu, Zn). Aici

40
concentraţiile acestui microelement în sol şi plantă intră sub incidenţa legislaţiei de protecţie a mediului
(se inter-pretează în raport cu LMA - limita maximă admisă).
- Conţinutul de zinc solubil sau mobil: este determinat şi controlat de forma adsorbită cu schimb
la fracţiunea minerală argiloasă, de procesele de formare a chelaţilor cu acizii humici iar solubilitatea
(mobilitatea) şi bioac-cesibilitatea pentru plante este în legătură cu reacţia (pH-ul) solului, fiind minimă
la valori ale pH-ului > 7,0-7,6 şi în prezenţa carbonaţilor (MENGEL şi colab., 1976). Între activitatea
ionilor de Zn2+ care disociază din complexul adsorbtiv şi reacţia solului s-a stabilit o relaţie de dependenţă
liniară (LINDSAY şi NORWELL, 1969):
p Zn = 2 pH - 6,0
După această relaţie se apreciază că pentru fiecare creştere cu o uni-tate a pH-ului, activitatea
Zn-lui scade de 100 ori. De aceea solurile carbo-natice şi alcaline au cele mai precare condiţii de
mobilitate şi bioaccesibili-tate a zincului. De asemenea, s-a stabilit că suprafosfatarea solurilor (frecvent
tot pe soluri neutre şi alcaline) exercită o influenţă negativă în absorbţia şi translocarea zincului în plante
(BORLAN şi colab., 1982, 1984; RUSU şi colab., 2005).
De aceea în evaluarea cantitativă şi interpretarea condiţiilor de mobi-litate în sol şi nutriţie cu
zinc a plantelor se folosesc uzual mai mulţi indi-catori agrochimici.
- Conţinutul de zinc mobil: este frecvent extras din soluri cu soluţie de EDTA în carbonat de
amoniu (la pH 8,6) (după TREIERWEILER şi LINDSAY, 1969) şi dozat prin spectrofotometria de absorbţie
atomică. Interpretarea rezultatelor determinate se face după limite acceptate şi adoptate în prezent
(VELICICA şi DAVID DAVIDESCU, 1999):
Tabelul 3.19.
Caracterizarea aprovizionării solurilor în Zn-solubil (ppm)
[în EDTA + (NH4)2CO3, pH 8,6]
Specificare Starea de aprovizionare cu Zn
element foarte slabă slabă mijlocie bună foarte bună
Zn-solubil < 0,40 0,41-0,80 0,81-1,20 1,21-1,60 > 1,60
Prognoză carenţă mare frecventă - - -

Întrucât stările de aprovizionare (nutriţie) cu zinc şi prognoza carenţei sunt dependente şi de alţi
factori menţionaţi (pH; conţinut de fosfor mobil în sol); în agrochimia zincului s-au introdus şi alţi
indicatori cu conţinut sintetic - complex - „indicele reacţie-fosfaţi mobili” (IRPM) şi „indicele carenţei
de zinc” (ICZn) (BORLAN şi colab., 1982, 1984) ce susţin studiul acestui microelement în sistemul sol-
plantă:
- indicele reacţie-fosfaţi mobili (IRPM): deserveşte interpretarea pro-babilităţii de apariţie a
carenţei în zinc în legătură cu starea reacţiei şi a aprovizionării cu fosfor şi se obţine cu relaţia:
IRPM = (90 - 10 · pH / P-AL)
- indicele carenţei în zinc (ICZn): exprimă aceeaşi dependenţă a pro-babilităţii apariţiei carenţei
acestui microelement de pH-ul şi apro-vizionare cu fosfor mobil a solurilor dar influenţa reacţiei
se intro-duce în expresia de calcul printr-un factor de reacţie (FR) calculat:
Zn - solubil FR 100
ICZn
P AL
în care factorul de reacţie (FR) dobândeşte următoarele valori:
- la soluri cu pH ≤ 8
FR = 1,3 · pH H 2 O - 0,11 · (pHH 2 O )2 - 2,82

- la soluri cu pH > 8

41
 FR = 1,3 · pH H 2 O - 0,11 · (pHH 2 O )2 - 2,82 + (pHH 2 O )-8 · 0,05

Interpretarea probabilităţii de apariţie a carenţei în zinc după valorile acestor indici agrochimici
sintetici (IRPM şi ICZn) se face după următoarele limite şi valori (tabelul 3.20.).
Tabelul 3.20.
Probabilitatea apariţiei carenţei de Zn la plante după IRPM şi ICZn
(după BORLAN şi colab., 1982, 1984)
Probabilitatea carenţei
IRPM ICZn
de Zn la plante
mare ≤ 0,288 ≤ 1,7
apreciabilă 0,289-0,384 1,8-3,4
mijlocie 0,385-0,576 3,5-5,1
mică 0,577-1,165 5,2-6,8
foarte mică > 1,165 > 6,8
De regulă interpretarea acestor indicatori agrochimici sintetici se face în paralel cu cei ai formelor
solubile şi mobile.
- Conţinutul de bor: solubil în apă (hidrosolubil) este indicatorul agrochimic cel mai utilizat în
aprecierea stării de aprovizionare a solului cu acest element. Această formă reprezintă o mică fracţiune
din B total din soluri (cu excepţia solurilor saline în care, de regulă, se regăsesc conţinu-turi mari).
În baza dependenţei mobilităţii borului de pH şi de adsorbţia pe co-loizii minerali (mai ales prin
oxizii hidrataţi de Fe şi Al prezenţi ca pelicule pe mineralele argiloase) şi pe coloizii organici,
conţinuturile cele mai re-duse de B hidrosolubil le regăsim pe solurile extrem de puternic acide (pH <
4,0) şi în cele alcaline (pH > 7,0), cu domeniu de variaţie a acestui indicator predominant între 0,1-2 ppm
(de la psamosoluri la cernoziomuri) şi cu con-ţinuturi extreme (chiar 15-20 ppm) în solurile sărăturate.
Borul reţinut de coloizii minerali şi cel asociat cu materia organică constituie rezerva de B
accesibil plantelor, iar în soluţia solului se găseşte în cantităţi reduse mai ales ca moleculă de acid boric
(H3BO3) nedisociată şi care poate disocia ioni de H2BO3ˉ numai la pH foarte ridicat (pH > 9,2).
Conţinutul de B hidrosolubil (considerat accesibil plantelor) se extrage din sol cu apă distilată la
fierbere sub reflux iar în extractul de sol se dozează colorimetric, cu carmin, în mediu de H2SO4 (metoda
Berger-Troug, 1939, la noi descrisă de Băjescu Irina, 1964).
Întrucât pe lângă reacţia solului în interpretarea agrochimică a conţi-nutului de B pentru plante
contează şi relaţiile acestuia cu coloizii solului, conţinutul de bor solubil se apreciază şi în funcţie de
textura solului (tabelul 3.21.).
Tabelul 3.21.
Interpretarea stării de aprovizionare cu bor a solurilor după conţinutul
de B-hidrosolubil*) (ppm) şi textură (după ICPA, 1981)
Starea de Textura
aprovizionare
Uşoară Mijlocie grea
cu bor
Slabă ≤ 0,15 (≤ 0,40) ≤ 0,25 (≤ 0,50) < 0,35 (≤ 0,50)
Medie 0,16-0,25 (0,41-0,80) 0,26-0,40 (0,51-1,00) 0,36-0,60 (0,51-1,00)
Bună 0,26-1,00 (0,81-1,20 0,41-1,20 (1,01-4,00) 0,61-2,00 (1,01-4,00)
Foarte bună > 1,00 (> 1,20) > 1,20 (> 4,00) > 2,00 (> 4,00)
*) Valorile din paranteze sunt interpretate pentru culturi exigente la nutriţia cu bor: sfeclă de zahăr, unele leguminoase,
pomi fructiferi, viţă de vie

- Conţinutul de molibden accesibil: are una dintre cele mai reduse reprezentări în soluri (Mo-
total = 0,3-13 ppm) iar în solurile noastre 0,2-4,6 ppm (CHIRIŢĂ, 1974). Are o provenienţă litologică
(minerale primare) dar poate fi identificat sub formă de oxicomplex anionic adsorbit la coloizii so-lului
42
(mai ales la sexquioxizii de Al şi Fe). Adsorbţia sa anionică este mai puternică în mediu acid şi mai
redusă odată cu modificarea pH-ului (spre neutru-alcalin) sens în care sporeşte mobilitatea şi
bioaccesibilitatea molib-denului ca nutrient.
Starea de aprovizionare a solurilor cu molibden şi probabilitatea apa-riţiei carenţei în acest
microelement se face cu mai mulţi indicatori ai acestuia:
- conţinutul de molibden accesibil: se extrage din sol o soluţie de oxalat de amoniu - acid oxalic
(la pH 3,3) (reactiv Tamm, după procedeul propus de Grigg) şi se dozează colorimetric.
Interpretarea acestui indicator se face în legătură şi cu reacţia solului (tabelul 3.22.).
Tabelul 3.22.
Aprecierea stării de aprovizionare a solului cu Mo-accesibil (ppm)
(după VELICICA şi DAVID DAVIDESCU, 1999)
Starea de aprovizionare a pHKCl 0,1N
solului cu Mo 4 5 6 7
Slabă < 0,05 < 0,04 < 0,03 < 0,02
Mijlocie 0,06-0,20 0,05-0,16 0,04-0,07 0,03
Bună 0,21-0,30 0,17-0,22 0,08-0,12 0,04-0,07
Foarte bună > 0,31 > 0,23 > 0,13 > 0,08
- indicele „reacţie-molibden”: include suma valorilor pHKCl şi conţi-nuturile de Mo-accesibil în
tampon oxalic (ppm) mojarate de 10 ori (după MŰLLER şi colab., 1964) (IMo = pHKCl 0,1N + 10
ppm Mo-extractibil (tabelul 3.23.).
Tabelul 3.23.
Aprecierea aprovizionării solului cu molibden după IMo (ppm)
(după MŰLLER şi colab., 1964)
Aprovizionarea solurilor Reacţia plantelor la
Valorile IMo
cu Mo fertilizarea cu Mo
Slabă ≤ 6,2 plantele reacţionează
Medie 6,2-8,0 plantele pot reacţiona
Bună > 8,2 plantele nu reacţionează
- indicele „carenţei secundare de molibden”: are o alcătuire sintetică întrucât leagă
mobilitatea/bioaccesibilitatea (nutriţia) cu molibden a speciilor agricole şi horticole nu numai de
pH şi conţinutul formei accesibile a acestui element ci şi de nivelul reprezentării nitraţilor (N-
NO3) în soluri, constatându-se într-o multitudine de condiţii pedoagrochimice o mare
incidenţă a carenţei în Mo la stările de exces nitric din soluri (BORLAN şi HERA, 1984;
BORLAN, HERA şi colab., 1994) (tabelul 3.24.):
Mo sol pH
ICSMo 100
N NO 3
Tabelul 3.24.
Aprecierea aprovizionării cu molibden a solurilor după ICSMo
(după BORLAN şi HERA, 1984; BORLAN, HERA şi colab., 1994;
VINTILĂ IRINA şi colab., 1984; ICPA, 1981)
Starea de asigurare cu molibden
Specificare
foarte slabă slabă mijlocie bună foarte bună
ICSMo < 5,5 5,6-6,5 6,6-7,5 7,6-8,5 > 8,5
Indicatorii agrochimici ai molibdenului permit interpretări satisfă-cătoare pe baza nu numai a
conţinuturilor absolute din soluri ci şi în legătură cu indici sau factori ce influenţează decisiv chimismul
acestuia în soluri şi efectiv bioaccesibilitatea.

43
 B) SISTEMUL DE ANALIZĂ AGROCHIMICĂ A PLANTEI. Cartarea agro-chimică iniţial concepută ca
un sistem elaborat de analiză actuală şi ciclică a solului exclude total analiza plantei (ICPA, 1981).
Trebuie remarcat însă faptul că, mai frecvent, în ultima perioadă de timp (ultimii 20 de ani) în uni-tăţi
specializate în domeniu (laboratoare OSPA, INCDPAPM şi universităţi) se abordează în primul rând
cartări agrochimice pe unităţi cadastrale (cazul OSPA concomitent uneori cu cartările-studiile
pedologice) dar se solicită studii agrochimice cu abordarea şi aprofundarea unor aspecte legate de fer-
tilitate, fertilizare, nutriţie (modificări agrochimice induse de tehnologii inclusiv neraţionale, dereglări
de nutriţie, poluare etc.). În asemenea abordări numai utilizarea în exclusivitate a analizei solului
prezintă situaţii de insu-ficienţă profesională şi interpretare unilaterală, de aceea, în asemenea apro-
fundări devine obligatorie şi eficientă realizarea analizelor de sol şi conco-mitent de plantă (în
variantele consacrate) şi interpretarea în paralel şi cauzal a rezultatelor analitice.
Pentru analiza plantei se recomandă abordarea prin diagnoza foliară (a unor organe) sau totală a
plantelor, prin indicatorii esenţiali ai acestora ce pot caracteriza suficient nivelul de nutriţie sau etapa
actuală a ciclului nutrientului respectiv în sistemul sol-plantă (tabelul 3.25.).
Interpretarea analizelor de plantă: Analiza plantei în scopuri agro-chimice face parte prin
excelenţă din sistemul de control şi evaluare a ferti-lităţii solurilor şi nutriţiei plantelor, definit pentru
scopuri agrochimice un Sistem integrat de Diagnoză şi Recomandări (DRIS = The Diagnosis and re-
commendation Integrated System) conceput în timp pentru dirijarea circuitului şi balanţei nutrienţilor în
scopuri productive şi în scopul prevenirii dereglărilor nutriţiei (BLACK, 1993; DALAL şi RAO, 2002). Acest
sistem presupune inter-pretarea bilaterală, „analize sol - analize plantă” şi ulterior determinarea deciziei
de intervenţie practică agrochimică. Interpretările, însă, în cazul celor două variante esenţiale ale
analizei plantei (diagnoza foliară şi analiza totală) cunosc mai multe particularităţi:
La diagnoza foliară: interpretările cunosc mai multe alternative:
- concentraţiile sau conţinuturile determinate astfel se compară şi se raportează la „valorile
standard” sau „ale conţinuturilor normale” ce au determinare prin optimizarea agrochimică a sistemului
sol-plantă (BERGMAN şi NEUBERT, 1977; FINCK, 1968; DAVID şi VELICICA DAVIDESCU, 1981;
BERGMAN, 1992);
Tabelul 3.25.
Metode uzuale pentru determinarea unor indicatori agrochimici la plantă
Elementul,
Extracţia - solubilizarea -
compusul din Dozarea elementului
mineralizarea materialului vegetal
plantă
- mineralizare cu H2SO4 (metoda
clasică Kjeldahl) - distilare în acid boric (la
Azot total - mineralizare cu acid sulfuric (H2SO4) pH 5,0) dozare titrime-
şi acid percloric (HClO4) (dacă se trică
determină şi P)
- mineralizare umedă cu amestec de
acizi azotic, percloric şi sulfuric - colorimetric cu souţie
Fosfor total de vanadat-molibdat de
- mineralizare uscată (calcinare la amoniu
400-450°C)
- spectrofotometrică cu
- mineralizare umedă identică N, P absorbţie atomică sau
Potasiu total
- mineralizare uscată (calcinare) prin fotometria în
flacără de butan

44
 - în extract de acid acetic 2% (material
Azot nitric vegetal uscat) - colorimetric în acid
(N-NO3) - în extract de acid acetic 2% (material fenoldisulfonic
vegetal proaspăt)
- mineralizare umedă cu amestec de
acizi azotic, percloric şi sulfuric - prin spectrofotometria
Calciu
- mineralizare uscată (calcinare la cu absorbţie atomică
400-450°C)
- mineralizare umedă cu amestec de
acizi azotic, percloric şi sulfuric - prin spectrofotometria
Magneziu
- mineralizare uscată (calcinare la cu absorbţie atomică
400-450°C)
Metale grele - mineralizare umedă cu amestec de - prin spectrofotometria
(Pb, Cd, Cu, Zn acizi azotic, percloric şi sulfuric cu absorbţie atomică
- Fe şi Mn prin spectro-
Alte fotometria cu absorbţie
- mineralizare umedă cu amestec de atomică
microelemente
acizi azotic, percloric şi sulfuric
(Fe, Mn, B, Mo) - B colorimetric cu carmin
- Mo colorimetric

- după tabele analitice ale varianţei diagnozei foliare se pot prognoza şi identifica deficienţe de
nutriţie, carenţe şi excese, stări perturbatorii de la nutriţia normală, utilizându-se criteriul „concentraţiei
nivelului critic” ce exprimă reducerea conţinutului unui element din organele vegetative sub o
concentraţie de referinţă (limită) sau sub „pragul critic” al stării de aprovi-zionare identic cu conţinutul
inferior al domeniului (intervalului) de suficienţă (RUSU şi colab., 2005);
- în prognozarea dezechilibrelor de nutriţie prezintă importanţă şi valoarea „rapoartelor
concentraţiilor elementelor” implicate în nutriţie ce pot exprima relaţii de antagonism, de însumare şi de
sinergism ionic (K/Ca; K/Mg; Ca/Mg; K/(Ca+Mg); N/(N+P+K) ş.a.) (JONES, 1981; HOCKMAN şi colab.,
1989; HALLMARK şi colab., 1990; BLACK, 1992, 2000; BERGMAN, 1992);
- nivelul de precizie şi probitate a interpretărilor analitice din diagnoza foliară ca şi eficienţa
intervenţiilor în prevenirea dezechilibrelor nutritive cresc dacă în diagnoza foliară se cuprind alte
analize ce caracterizează bio-chimic metabolismul plantelor şi de regulă, exprimă mai rapid şi suficient
de fidel dezechilibrele ulterioare ale nutrienţilor. Această apreciere are la bază constatarea că la apariţia
dezechilibrelor de nutriţie se disting în deru-lare trei stadii consecutive (A, B, C): în stadiul A se
reclamă creşterea con-ţinutului de glucide cu greutate moleculară mică, se modifică rapoartele ca-
tionilor şi se reduce conţinutul de acizi organici; în stadiul B modificările se manifestă în structura
ţesuturilor şi organelor celulare iar în stadiul C se manifestă simptoamele vizibile de culoare, formă şi
dezvoltare faţă de situaţia normală. Ca atare, simptoamele unor deficienţe apreciate vizibil şi confir-mate
analitic în privinţa nutrienţilor sunt precedate de unele dereglări meta-bolice (BUSSLER, 1972);
- diagnoza foliară permite, mai ales în horticultură, stabilirea „ali-mentaţiei/nutriţiei globale”
prin însumarea conţinutului în principalele ele-mente nutritive (de regulă N+P+K) la o anumită fază de
vegetaţie, precum şi a „echilibrului nutritiv” determinat de participarea procentuală (%) a fie-cărui
element component la indicatorul alimentaţiei globale.
Aceşti indicatori se interpretează după metodologii ce au la bază dia-grame triunghiulare,
pentagonale ca şi raportul dintre elemente (PREVOST şi OLLAGNIER, 1956; WATSON, 1962; DAVID şi
VELICICA DAVIDESCU, 1981).
- cazuri particulare ale diagnozei foliare, prin analize chimice, sunt reprezentate de testele
colorimetrice ale nervurii mediane la unele specii agricole şi horticole (porumb, salată, varză), testul

45
colorimetric al peţiolului (castraveţi, morcovi, mazăre, sfeclă, ţelină, tomate, cartof, viţă de vie), tes-
tarea sucului obţinut prin presarea vaselor conducătoare şi a ţesuturilor vege-tale ca şi analiza lichidului
colectat de la „plânsul” viţei de vie. S-a remarcat că în cazul acestor teste sunt edificatoare pentru
interpretarea stărilor de nutriţie mai cu seamă conţinutul de N-nitric (N-NO3) al acestor organe (DAVID
şi VELICICA DAVIDESCU, 1981);
- un alt caz particular al diagnozei foliare îl constituie aprecierea necesarului intervenţiei
cantitative cu N la cerealele de toamnă, la desprimă-vărare pe baza corelaţiei dintre conţinutul de N-total
şi mineral din frunze şi N-mineral din sol, pe fondul creşterii şi dezvoltării plantelor. Tot aici se poate
avansa şi prognoza excesul nitric, inclusiv al „intoxicării nitrice” a plantelor ca urmare a acumulărilor
excesive de nitraţi în frunze (RUSU şi colab., 1988, 2001);
- multitudinea variantelor de interpretare a analizei diagnozei foliare permite alcătuirea unui ghid
al categoriilor de aprovizionare a plantelor cu nutrienţi - cu stările deficitară, slabă, optimă sau
suficientă, ridicată, exce-sivă sau toxică - în care prin delimitarea „intervalului de suficienţă”, inclusiv
„nivelului/conţinutului critic”, în afara acestora să se delimiteze domeniile de risc (BHARGAWA, 1995;
BHARGAWA şi RAGHUPATHI, 2002; RUSU şi colab., 2005).
Analiza totală a plantei, în toate organele componente, se realizează mai cu seamă în scopurile
practice ale diferenţierii dozelor de îngrăşăminte după consumul/necesarul plantei în nutrienţi
(determinaţi şi evaluaţi în toate organele acesteia) situaţie în care fertilizarea „restituie” plantelor în
primul rând cantitatea de elemente prelevate („exportate”) din sol cu producţiile vegetale.
În aceeaşi măsură analizele chimice ale plantei în totalitatea organelor serveşte aprecierii calitative
a producţiei vegetale şi mai ales a produselor consumabile ceea ce permite evaluarea producţiei de
substanţe organice sin-tetizate (proteine, zaharuri, glucide etc.) la unitatea de suprafaţă, calitatea pentru
consum, industrializare, păstrare a produselor vegetale şi modul în care, prin acestea, se asigură
securitatea şi siguranţa producţiilor vegetale şi alimentare.
Analizele de plantă în cele două variante (diagnoză foliară şi analiza totală) pot aprofunda datele
cartării agrochimice prin controlul nutriţiei, pre-venirea dereglărilor de nutriţie şi fertilizare, pentru
fertilizări faziale şi supli-mentare (în perioada de vegetaţie), pentru diferenţierea dozelor şi alcătuirea
bilanţului elementelor nutritive de bază (N, P, K) la nivel de fermă, proprie-tate, zonă, regiune, ţară.
Pentru alte studii agrochimice realizate în scopuri multiple analiza plantei este determinată şi
obligatorie ca şi interpretarea integrată a analizelor de sol şi plantă pentru măsuri agrochimice de redre-
sare şi menţinere a fertilităţii solului.
3.2.4. Faza de cartografie - ediţie şi birou
În această fază se prepară piesele componente în vederea finalizării cartării sau studiului
agrochimic şi ulterior, diseminării, valorificării lucrării. Această fază cuprinde activităţi agrochimice, de
cartografiere şi ediţie care se bazează pe analizele de sol realizate, interpretate şi care după activitatea
interpretării se introduc în cartograme şi piese care formează „ansamblul rezultatelor agrochimice”. În
consecinţă, faza de cartografie-ediţie şi birou cuprinde activităţi specifice consacrate întocmirii
cartogramelor, altor piese desenate ca şi celor consacrate folosirii amendamentelor şi îngrăşămintelor.
Cartogramele agrochimice (realizare, conţinut): sunt principa-lele piese cartografice ale
cartării agrochimice care prezintă în teritoriul stu-diat - analizat, valorile agrochimice care se determină
cu interpretarea stării acestora prin semnele convenţionale ale culorilor (vezi cap. 3.2.3.). Carto-
gramele se alcătuiesc la scara topografică de abordare (1:10.000; 1:5000; 1:2000) şi cuprind pentru
acestea limitele unităţilor de sol (trasate anterior recoltării probelor), limitele parcelelor de recoltare a
probelor medii agro-chimice şi valorile indicilor agrochimici (provenite din activitatea/faza de
laborator) adică pH; IN; P-mobil; K-mobil), cu interpretarea lor (exprimată prin culorile adecvate
nivelului sau stării de aprovizionare). Toate cartogra-mele deţin o „legendă” a interpretării limitelor de
reacţie sau aprovizionare cu elemente şi culorile de exprimare pe cartograme. În mod uzual, după me-
todologia în vigoare (ICPA, 1981), dosarul agrochimic conţine următoarele cartograme:

46
 - Cartograma reacţiei solului (pH-ului): conţine în fiecare parcelă de recoltare valorile
determinate ale pH-ului, cu coloraţia adecvată stărilor de reacţie (puternic acidă, moderat acidă, slab
acidă, neutră, slab alcalină, moderat-puternic alcalină). În cartograma reacţiei (pH-ului) se înscriu într-
un cerc, sub forma unei fracţii valorile gradului de saturaţie în baze (V Ah%) la numărător şi valoarea
(Al/SB · 100) la numitor la parcelele la care s-au determinat aceşti indicatori în vederea stabilirii
solurilor (parcelelor) ce ne-cesită amendare calcică (pH < 5,8; V < 75%; Al-mobil > 0,3 m.e./100 g sol).
Tot pe cartograma reacţiei se delimitează parcelele cu soluri acide amenda-bile (pe urgenţe de
amendare) şi a celor saline-alcalice interesate la această măsură. Cartograma reacţiei deţine legenda
adecvată a interpretării.
- Cartograma azotului (după IN): deţine valorile determinate/calcu-late ale indicelui de azot, cu
interpretarea aprovizionării solurilor cu acest element şi după limitele acestui indicator (BORLAN, 1967).
Pentru fiecare par-celă de recoltare se exprimă prin culorile adecvate clasa de aprovizionare cu N (slabă,
mijlocie, bună, foarte bună) (vezi cap. 3.2.3.) (În anii de început ai cartării agrochimice valorile IN se
consemnau pe cartograma fosforului. A fost o exprimare greoaie şi determina confuzii iar folosirea pe
scară largă a azotului ca fertilizant şi promovarea criteriului diferenţierii dozelor după IN, recomandă
pentru azot o cartogramă separată). Cartograma azotului deţine legenda de interpretare (după valorile
IN).
- Cartograma fosforului (după P-AL): conţine în fiecare parcelă de recoltare a probelor valorile
determinate ale fosforului mobil (potenţial acce-sibil) şi coloraţia adecvată stărilor de aprovizionare
(foarte slabă, slabă, mij-locie, bună şi foarte bună). Cartograma fosforului conţine legenda interpre-tării
aprovizionării cu P după valorile determinate (P-AL, în ppm).
- Cartograma potasiului (după K-AL): deţine valorile determinate ale conţinutului de K-mobil
(potenţial accesibil) în acelaşi extract cu al fos-forului (în soluţie AL, de acetat-lactat de amoniu).
Legenda interpretării apro-vizionării cu potasiu însoţeşte cartograma acestui element (K-AL, ppm).
- Cartograma agrochimică sintetică: Conţinutul acestei cartograme deţine delimitarea
parcelelor de fertilizare şi amendare care pe baza datelor analitice formează suprafeţele omogene
agrochimic din punct de vedere al stării reacţiei şi asigurării cu elemente nutritive (fig. 3.3.).

47
 Fig. 3.3. Datele înscrise pe cartograma agrochimică sintetică
(după VINTILĂ IRINA şi colab., 1984).
În fiecare parcelă agrochimică sunt înscrise în primul rând numerele cadastrale (topografice) iar
dacă aceasta suferă o subîmpărţire, se adaugă în mod explicit o cifră romană (de recunoaştere, de
delimitare în cadrul aceleiaşi parcele). Întrucât parcelele agrochimice şi de fertilizare se delimitează pe baza
valorilor (însuşirilor) agrochimice ale solurilor, fiecare parcelă are înscrise valorile medii ale
indicatorilor pH, IN, P-AL şi K-AL.
Pentru a spori valoarea practică a cartogramei sintetice, inclusiv a cartării, aici se poate face o
amplasare a culturilor pe anul următor lucrării (prin legendă a culorilor pentru fiecare plantă) şi alături
de valorile medii agrochimice să se înscrie dozele CaCO3 sau CaSO4 (după caz), de N, P şi K la
unitatea de suprafaţă, calculate în această fază.
Calculul dozelor de amendamente pentru solurile acide: Solurile acide care au reacţia (pH-ul)
suspensiei apoase sub valoarea 5,8-6,0 şi gradul saturaţiei cu baze (V) sub 75-80% se încadrează în
principal în categoria celor amendabile întrucât, în aceste soluri acide sub valorile limită menţio-nate se
pot mobiliza ionii de aluminiu ca şi cei de mangan la nivele fitotoxice (BORLAN şi colab., 1965; RUSU,
1970; HERA şi BORLAN, 1980; BORLAN, HERA şi colab., 1994).
Dozele de amendamente calcaroase (pe bază de CaCO 3; CaCO3 · MgCO3 sau CaO),
principial trebuie să asigure prin mărimea lor o neutrali-zare de cel puţin 3/4 (75%) din aciditatea
potenţială (hidrolitică) a solului şi o deplasare a gradului de saturaţie cu baze a acestuia (V% după
Kappen) la nivele de peste 90%. Pentru realizarea durabilă şi multianuală (de 6-8 ani) a acestui efect,
metodele de stabilire şi calcul al dozelor de amendamente pentru solurile acide iau în considerare
parametrii agrochimici şi analitici ai solului în privinţa mărimii acidităţii potenţiale (de neutralizat) şi ai
mate-rialelor calcaroase disponibile (ca PNA) şi uneori sensibilitatea plantelor la aciditate (toleranţa la
toxicitatea Al). În cartarea agrochimică se practică mai multe metode de calcul şi diferenţiere a dozelor
de amendamente:
- Calculul dozelor de amendamente după aciditatea hidrolitică (Ah). Această variantă de calcul
are în vedere neutralizarea acidităţii hidrolitice a solului, iar indicatorii acesteia şi ai calităţii
amendamentelor se reunesc în următoarea formulă:
Ah 10 50 100
DAC, t/ha Gv h
1000 PNA
în care: DAC - doza de amendament calcaros, t/ha;

48
 10 - coeficient de transformare a valorii Ah de la 100 g sol la 1 kg sol;
50 - mg CaCO3 necesar neutralizării 1 m.e. H+;
1000 - valoare pentru transformarea dozei de la grame la tone;
Gv - greutatea volumetrică a solului (g/cm3);
h - adâncimea de încorporare a amendamentului (m);
PNA - puterea de neutralizare a amendamentului folosit (% CaCO3).
- Calculul dozei de amendament după suma bazelor iniţială (SBi) şi gradele de saturaţie cu
baze iniţial şi dorit (Vi şi Vd). Această metodologie a fost elaborată în ţara noastră (BORLAN şi colab.,
1967; HERA şi BORLAN, 1980; BORLAN, HERA şi colab., 1994) şi întruneşte termenii menţionaţi ai
solului (suma de baze şi saturaţia cu baze) şi pe cei ai amendamentului în formula:
VAh d 150
DAC, t/ha SBi - 1 Gv h
VAhi PNA

în care: DAC - doza de amendament calcaros, t/ha;

SBi - suma bazelor iniţială a solului (m.e./100 g sol);
VAhd - gradul de saturaţie în baze dorit (> 90%);
VAhi - gradul de saturaţie în baze iniţial (< 75%);
Gv - greutatea volumetrică a solului (g/cm3);
h - adâncimea de încorporare a amendamentului (de regulă 0,25 m);
PNA - puterea de neutralizare a amendamentului folosit (% CaCO3).
- Calculul dozei de amendament după capacitatea totală de schimb cationic (T) şi gradul de
saturaţie în baze (V%). Acest calcul se face după formula lui Peech (1965) şi are următoarea formulă:
DAC, t/ha = T · (0,8 - Vi / 100) · 1,5
în care: DAC - doza de amendament calcaros, t/ha;
T - capacitatea totală de schimb cationic a solului, m.e. la 100 g sol);
0,8 - gradul de saturaţie cu baze dorit a se realiza, exprimat subunitar (din Vd = 80%);
1,5 - coeficient stabilit pe baza greutăţii medii a stratului arabil şi m.e. CaCO3.
Acest calcul exprimă o abordare unilaterală întrucât ia în considerare numai indicatorii agrochimici
ai solului şi exclude puterea de neutralizare a amendamentului (care evident poate diferenţia dozele de
CaCO3).
- Calculul dozelor de CaCO3 pentru amendamentele ce conţin > 0,3% N-utilizabil (după
BORLAN, 1981). Amendamentul disponibil în ţara noastră ce conţine azot utilizabil în concentraţii mai
mari de 0,3% şi este un CaCO3 ce provine din fabricarea îngrăşămintelor nitrofosfatice din fosforite,
impune fracţionarea dozei de amendament pentru a evita supradozarea azo-tului şi a folosi productiv
acest nutrient esenţial adus în sol concomitent cu amendamentul respectiv. De aceea, în acest caz se
stabileşte prin calcul o doză anuală de CaCO3 cu N-utilizabil, după formula:
DOE N - N ai
DAC (t/ha/an)
N u 10
în care: DOEN - doza optimă de N pentru cultura respectivă, kg/ha;
Nai - cantitatea de N aplicată cu îngrăşămintele organice şi minerale, kg/ha;
Nu - conţinutul de N-utilizabil din amendamente (%).
După aplicarea anuală de amendament calcaros cu N, se procedează la calculul dozei restante
de amendament (pentru anii următori):

49
 PNA
DAC r t/ha DAC t - DAC1
100
în care: DACr - doza de amendament restantă (pentru anii următori) (t/ha);
DACt - doza de amendament totală de CaCO3 ce se calculează prin procedeele anterioare;
DAC1 - doza de amendament cu N-utilizabil aplicat în primul an;
PNA - puterea de neutralizare a amendamentului (% CaCO3).
- Stabilirea urgenţei de amendare a solurilor acide. Urgenţa de amen-dare ordonează şi
prognozează aplicarea amendamentelor după indicii aci-dităţii solului (reprezentaţi prin raportul Al/SBi)
şi efectul amendamentelor la diferite culturi (care se evaluează după sensibilitatea plantelor la aciditate).
Stabilirea urgenţei de amendare se face după relaţia (BORLAN şi colab., 1972):
UCa = 4 - a · (Al/SBi) · 100
în care: UCa - urgenţele (I, II, III) de amendare;
a - coeficient de efect al amendamentelor în funcţie de culturi şi vegetaţie (0,085 la pajişti
naturale; 0,2 la asolamente fără leguminoase; 0,4 la asolamente cu leguminoase);
Al - conţinutul de Al-schimbabil (mobil) din sol, m.e. la 100 g sol;
SBi - suma bazelor iniţială a solului, m.e. la 100 g sol.
Cu cât valoarea rezultată din calcul (UCa) este mai mică, cu atât ur-genţa aplicării
amendamentelor este mai mare.
În practică, de fapt, s-a încetăţenit ca disponibilul de CaCO3 existent să se distribuie în ordinea
indicilor acidităţii:
- Urgenţa I - la soluri cu pH < 5 şi V% < 50;
- Urgenţa II - la soluri cu pH 5,01-5,60 şi V% 51-70;
- Urgenţa III - la soluri cu pH 5,61-6,00 şi V% 71-80.
Urgenţele de amendare (I, II, III) se consemnează pe cartograma reacţiei (pH-ului) în
suprafeţele solurilor acide delimitate pentru amendare calcică.
Calculul dozelor de amendamente pentru solurile saline-alca-lice. Se încadrează în
categoria solurilor saline-alcalice-alcaline amendabile tipurile de sol ce au următoarele însuşiri
agrochimice:
- deţin saturaţia în sodiu a complexului adsorbtiv (PSA) mai mare de 10% (exprimat din T) ceea
ce marchează concomitent intensitatea mode-rată-puternică şi extrem de puternică de alcalizare
(soloneţizare);
- au o salinizare peste cea moderată, relevantă prin conţinuturi totale de săruri solubile în soluţia
solului mai mari de 1-1,5% şi/sau o alcalinitate solubilă dată de bicarbonaţi şi carbonaţi alcalini în
concentraţii mai mari de 1 m.e. la 100 g sol;
- aceste soluri ce deţin însuşirile semnalate au valori ale reacţiei mai mari de pH 8,4 ceea ce
consemnează stări moderat şi puternic alcaline.
Calculul dozei de amendament pe bază de gips (DAG) se face, de regulă, după conţinutul şi
reprezentarea sodiului în complexul adsorbtiv (BORLAN şi colab., 1981), evident fiind şi alte opţiuni
pentru diferenţierea acestor doze care pe lângă conţinutul de Na-schimbabil iau în considerare
conţinutul şi natura sărurilor solubile, textura solului etc. (DAVIDESCU, 1963; VELICICA şi DAVID
DAVIDESCU, 1999).
Pentru lucrările de cartare agrochimică se ia în considerare următorul calcul al dozelor de
amendamente pe bază de gips (DAG) (BORLAN şi colab., 1981):
DAG, t/ha = [(Nas+ - 0,1T) + (HCO3– + CO32– - 1)] · h · d · 0,086 · 100 / CGA
în care: DAC - doza de amendament pe bază de gips (CaSO4), t/ha;

50
 Nas+ - conţinutul de sodiu schimbabil, m.e. la 100 g sol;
T - capacitatea totală de schimb cationic a solului, m.e. la 100 g sol;
HCO3– + CO32– - suma conţinuturilor de bicarbonaţi şi carbonaţi so-lubili, m.e. la 100 g sol;
h - adâncimea de încorporare a amendamentelor, cm;
d - greutatea volumetrică a solului, g/cm3;
0,086 - mg CaSO4 necesar neutralizări (prin schimb cationic) a 1 m.e. Naschimbabil;
CGA - conţinutul de gips (CaSO4) echivalent din amendamentul res-pectiv exprimat în % CaSO4
· 2H2O (80% la fosfogips; 117% la CaCl2; 175% la H2SO4 conc.; 555% la sulful
elementar; 62% la sulfatul feros; 78% la sulfatul de aluminiu şi 130% la polisulfura de
calciu).
- Stabilirea urgenţei de amendare a solurilor saline şi alcalice. Ur-genţa de amendare a acestor
soluri se face după conţinutul şi respectiv pro-centul de sodiu adsorbtit (PSA):
UG = 4 - 0,1 PSA
în care: UG - urgenţa (I, II, III) de amendare cu gips;
PSA - procentul de sodiu adsorbit din capacitatea totală de schimb cationic a solului (% din T).
În conformitate cu valorile calculate prin metodologia de mai sus, se amendează prioritar
solurile cu valorile cele mai scăzute ale UG şi cu cele mai ridicate valori ale procentului de sodiu
adsorbit.
Calculul dozelor de îngrăşăminte organice. În diferenţierea şi calculul dozelor de
îngrăşăminte organice se au în vedere însuşirile agrochi-mice ale solurilor în privinţa conţinutului de
humus şi azot (prin IN), cel al argilei, scontându-se pe efecte pozitive reciproce între însuşirile fizice şi
chi-mice ale resurselor fertilizante organice ca şi de cel al conţinutului de azot total (Nt) al materialului
organic cu rol fertilizant (BORLAN şi HERA, 1980-1982). În formula de calcul al dozelor de îngrăşăminte
organice, se consideră ca resursă de referinţă gunoiul de grajd semifermentat cu 24% s.u.; 0,4% Nt;
0,25% P2O5 şi 0,5% K2O, iar însuşirile de diferenţiere se prevăd în formula de calcul:

b d 0,4
Doza gunoi de grajd, t/ha a c
IN Ag Ng

în care: a, b, c, d - parametri experimentali, cu următoarele valori:

a = 15 pentru culturile de câmp, plantaţiile pomicole; 20 pentru legumele de câmp şi
viţa de vie;
b = 30 pentru culturile de câmp şi legumele de câmp; 40 pentru plantaţiile viticole; 50
pentru plantaţiile pomicole;
c = 1,35 pentru toate culturile;
d = 8,60 pentru toate culturile;
IN - indicele de azot al solului (% humus · %V) : 100;
Ag - conţinutul de argilă al solului (%);
0,4 - conţinutul mediu de azot total (Nt) al gunoiului de grajd semi-fermentat, considerat mediu
şi de referinţă (%).
Practica utilizării îngrăşămintelor organice susţine efectiv nutriţia plantelor şi fertilizarea
solurilor pe termen durabil.
- Aporturile medii de N, P2O5 şi K2O în forme asimilabile cu îngrăşămintele organice aplicate.
Efectul fertilizant al îngrăşămintelor organice decurge din conţinutul acestora în elemente nutritive
(macro- şi microele-mente) ca şi din influenţa multianuală şi durabilă, complexă asupra fertilităţii
solului. În sistemele de fertilizare diferenţiate acest efect al îngrăşămintelor organice, ca surse de
nutrienţi, este dependent de conţinutul (aportul) acestora în elemente nutritive şi de influenţa remanentă a
acestora (cel puţin 3 ani) asupra culturilor agricole. În consecinţă pentru culturile agricole şi horticole ce

51
beneficiază de o fertilizare organo-minerală într-un an agricol şi apoi de una minerală în anii următori,
dozele NPK ce se calculează din îngrăşămin-tele minerale (simple sau complexe) se corectează (se
reduc) în cantitatea de macroelemente aduse în sol de gunoi de grajd aplicată (tabelul 3.26.).
Tabelul 3.26.
Aporturile medii de N, P2O5 şi K2O la aplicarea îngrăşămintelor organice
(după BORLAN, HERA şi colab., 1982)
1. Aportul de N, kg/ha
Cantitatea de Anul
Conţinutul de N în % din masa umedă a îngrăş. organic
gunoi de grajd aplicării
0,20 0,40 0,60 0,80
1 6,6 13,2 19,8 26,4
10 2 3,9 7,8 15,6 15,6
3 3,0 6,0 9,0 12,0
1 13,2 26,4 39,6 52,8
20 2 7,8 15,6 23,4 31,2
3 6,0 12,0 18,0 24,0
1 19,8 39,6 59,5 79,3
30 2 11,8 23,4 35,1 46,8
3 9,0 18,0 27,0 36,0
1 26,4 52,8 79,2 105,5
40 2 15,6 31,2 46,8 62,5
3 12,0 24,0 36,0 48,0
2. Aportul de P2O5, kg/ha
Cantitatea de Anul
Conţinutul de P2O5 în % din masa umedă a îngrăş. organic
gunoi de grajd aplicării
0,10 0,20 0,40 0,60
1 3,1 6,2 12,4 18,6
10 2 1,9 3,8 7,6 11,4
3 1,5 3,0 6,0 9,0
1 6,2 12,4 24,8 37,2
20 2 3,8 7,6 15,2 22,8
3 3,0 6,0 12,0 18,0
1 9,3 18,6 37,2 55,8
30 2 5,7 11,4 22,8 34,2
3 4,5 9,0 18,0 27,0
1 12,4 24,8 49,6 74,4
40 2 7,6 15,2 30,4 45,6
3 6,0 12,0 24,0 36,0
3. Aportul de K2O, kg/ha
Cantitatea de Anul
Conţinutul de K2O în % din masa umedă a îngrăş. organic
gunoi de grajd aplicării
0,20 0,40 0,60 0,80
1 20,0 30,0 40,0 50,0
10 2 10,0 15,0 20,0 25,0
3 6,7 10,0 13,3 16,6
1 40,0 60,0 80,0 100,0
20 2 20,0 30,0 40,0 50,0
3 13,4 20,0 26,6 33,2

52
 Tabelul 3.26. (continuare)
3. Aportul de K2O, kg/ha
Cantitatea de Anul
Conţinutul de K2O în % din masa umedă a îngrăş. organic
gunoi de grajd aplicării
0,20 0,40 0,60 0,80
1 60,0 90,0 120,0 150,0
30 2 30,0 45,0 60,0 75,0
3 20,1 30,0 39,9 49,8
1 80,0 120,0 160,0 200,0
40 2 40,0 60,0 80,0 100,0
3 26,8 40,0 53,2 66,4

Tabelul 3.27.
Conţinutul de nutrienţi (kg/t s.u.) în îngrăşămintele organice de la animale
(după THOMAS, 2008)
Specia N P2O5 K2O
Vaci lapte 5,5 4,0 6,5
Juninci 5,5 2,5 10,0
Bovine la îngrăşat 7,0 3,5 10,0
Suine la îngrăşat 7,0 6,0 6,5
Ovine 7,5 3,0 13,5
Păsări 25,0 16,0 23,0

Metodologia adoptată la fertilizările organo-minerale prin introdu-cerea în calcul a cantităţii de

nutrienţi din resursele organice permite un cal-cul real al dozelor NPK din resursele minerale şi o reducere
posibilă a acestor inputuri fertilizante.
Calculul dozelor de îngrăşăminte minerale (chimice) (N, P2O5, K2O):
- Stabilirea dozelor de îngrăşăminte minerale pe baza ecuaţiilor de tip Mitscherlich. Pe baza unor
concepte şi formulări anterioare (MITSCHERLICH, 1905; BAULE, 1918; MEAD şi PIKE, 1975; MASON, 1957;
HEADY şi colab., 1955; ANDERSON şi NELSON, 1975 ş.a.) cu date experimentale privind efec-tul
îngrăşămintelor pe soluri reprezentative din ţara noastră şi la mai multe culturi agricole, BORLAN şi
HERA (1975, 1980, 1981) formulează pentru calculul dozelor de elemente nutritive ecuaţii şi calcule ce
fundamentează metoda oficială aplicată în cartarea agrochimică (ICPA, 1981):
Vu Rp
log 2,3 Ce Rs - Ce Es
Cu î
DOE, kg N, P2O5 , K 2O/ha
Ce
în care: DOE - dozele optime economic, kg s.a./ha;
Rs - recolta scontată (programată), apropiată de Rm (recolta maximă);
Ce - coeficienţii de acţiune utilă a elementelor nutritive din sol (CN - pentru N; CP - pentru
fosfor; CK - pentru potasiu);
VuRp - preţul de desfacere a produsului principal (unităţi de produs) agricol, lei/kg;
Cuî - costul unităţii de îngrăşământ (s.a.), lei/kg;
Es - aportul cantitativ de elemente nutritive din sol, kg N; P2O5; K2O/ ha (determinate prin
analizele de laborator ale cartării agrochi-mice);
Coeficienţii de acţiune utilă (Ce) a elementelor nutritive rezultă din calcule, după relaţia:
Ce = a + b/Rs
în care: a şi b - valori stabilite experimental pe elemente şi culturi (tabelul 3.28.).

53
 Tabelul 3.28.
Valorile a, b din ecuaţia pentru stabilirea coeficienţilor de acţiune (Ce) a elementelor N, P, K din sol şi
îngrăşăminte
(după ICPA, 1981, 1982)
CN CP CK
Cultura
a b a b a b
Grâu de toamnă 0,0060 12,00 0,0040 14,00 0,0047 17,50
Orz de toamnă 0,0062 14,00 0,0032 19,80 0,0047 14,00
Porumb boabe 0,0030 25,20 0,0050 15,00 0,0035 20,00
Floarea soarelui 0,0070 4,80 0,0020 19,20 0,0040 16,00
Sfeclă de zahăr 0,0036 189,00 0,0045 510,00 0,0065 140,00
Cartof de toamnă 0,0060 62,50 0,0060 100,00 0,0042 115,0
In fuior 0,0095 15,00 0,0080 10,00 0,0055 25,00
Lucernă fân 0,0030 72,00 0,0050 15,00 0,0070 21,00
Porumb siloz 0,0030 175,00 0,0030 105,00 0,0035 140,00
Sfeclă furajeră 0,0036 189,00 0,0045 510,00 0,0065 140,00

Acest model de calcul al dozelor de N, P2O5 şi K2O are un conţinut agrochimic pentru că asigură
efectul elementelor respective apropiat de nive-lul maxim (tehnic) al producţiilor dar deţine şi o
relevanţă economică prin maximizarea venitului net obţinut prin aplicarea acestor elemente (de aceea,
autorii au numit dozele calculate ca DOE - adică doze optime economic).
Dozele calculate se corectează (se scad) cu cantităţile de N, P2O5 şi K2O aplicate cu
îngrăşămintele organice (dacă s-a practicat un sistem de fer-tilizare organo-mineral). De asemenea, se
corectează în (+) sau (-) după re-gimul pluviometric sau al umidităţii din sol, acest factor (apa) sporind
efectul îngrăşămintelor, după pH (dacă s-a optimizat), în funcţie de nivelul tehno-logiilor aplicate şi
asigurarea cu alţi fertilizanţi.
Calculul dozelor de îngrăşăminte minerale (chimice) (în s.a./ ha) (după bilanţul
elementelor nutritive): Întrucât această metodă funda-mentează calculul şi diferenţierea dozelor de
elemente nutritive (N, P2O5, K2O) pe baza necesarului (consumului) efectiv al culturilor raportat la apor-
tul real al solului în nutrienţii respectivi, metoda consemnează „un bilanţ” al elementelor (în sistemul
sol-plantă) şi o apropiere de o tehnologie de fer-tilizare cu o anumită protecţie ecologică şi a fertilităţii
solului. Datele acestui bilanţ al elementelor în sistemul sol-plantă se introduc în relaţia de calcul a
dozelor de N, P, K:
100 (Rs Cs) - (B C1 )
Doza N; P2O5 ; K 2O, kg/ha
C2
în care: 100 - limita superioară (100%) de utilizare a elementului în cauză de către recolta scontată;
Rs - recolta scontată, t/ha;
Cs - consumul specific de N; P2O5; K2O, kg/t;
B - conţinutul solului în elementul respectiv (x · 30 = kg N; P2O5; K2O, în care x = mg N; P2O5;
K2O/100 g sol şi 30 = coeficient de transformare a conţinutului din mg în kg/ha);
C1 - coeficient de utilizare a elementului respectiv din rezerva solului;
C2 - coeficient de utilizare a elementului respectiv din îngrăşământul aplicat solului.

Coeficienţii de utilizare a elementelor nutritive din sol se calculează cu relaţia.

54
 A B 100
C1 % (N; P2O5 ; K 2O)
C 30
în care: A - producţia pe sola nefertilizată (din experienţe sau din parcela de producţie), t/ha;
B - consumul specific al elementului luat în calcul, kg/t;
C - conţinutul solului în elementul respectiv sub forma accesibilă plantelor, mg/100 g sol;
30 - coeficientul de transformare a conţinutului elementului respectiv din mg/100 g sol în kg/ha.
Coeficienţii de utilizare a substanţei active din îngrăşămintele de aplicat solului (C 2) reprezintă
cuantumul sau cantitatea (în % s.a.) utilizată de plante şi se calculează cu relaţia:
a b
C2 100
c
în care: a - cantitatea de element nutritiv (N; P2O5; K2O) extrasă (prelevată) cu recolta în varianta
fertilizată (din experienţe sau parcele de producţie), kg/ha;
b - cantitatea de element nutritiv (N; P2O5; K2O) extrasă (prelevată) cu recolta în varianta
nefertilizată (din experienţe sau parcele de producţie), kg/ha;
c - doza de element (s.a.) din îngrăşământul introdus în sol, kg/ha;
100 - factor de exprimare procentuală.
Dozele calculate de N, P2O5, K2O pot fi corectate în (+) sau (-) func-ţie de factorii ce influenţează
efectul aplicării îngrăşămintelor (umiditate - aport pluvial - irigaţii, optimizarea reacţiei şi regimului
altor elemente etc.).
Întocmirea programului (planului) de amendare şi fertilizare a solurilor: Dozele de
amendamente şi îngrăşăminte calculate pe baza ana-lizelor de sol se înscriu tabelar, pe parcele
topografice şi de fertilizare, pe cul-turile prevăzute în planul agricol al anului respectiv dar ca valori la
unitatea de suprafaţă se trec în cartograma sintetică sau într-o altă cartogramă ce de-ţine transpus în
teren planul de cultură (cu legenda pe culturi) şi pentru fie-care parcelă agrochimică - dozele de
amendamente şi îngrăşăminte la unitatea de suprafaţă. Dacă intervin situaţii ce impun subîmpărţirea
parcelelor cadas-trale (datorită neomogenităţii agrochimice, a culturilor diferite - actuale şi
premergătoare etc.) acestea se definesc pe lângă nr. topografic sau al parcelei cu literele mici ale
alfabetului (ex: 727/a; 727/b etc.). Consemnarea în planul de amendare şi fertilizare a dozelor pe parcele
cadastrale, agrochimice şi culturi, permite prin însumare să se stabilească un necesar de amendamente,
îngrăşăminte organice şi minerale la nivelul fermei sau societăţii agricole (tabelele 3.29. şi 3.30.).
Analiza modificărilor stării de fertilitate a solurilor: Realizarea ciclică a cartării
agrochimice prin repetarea analizelor la un anumit număr de ani (de regulă la 3-4 ani) sau în
tehnologiile intensive şi superintensive (din horticultură, mai ales) executarea anuală a acestora, permite
îndeplinirea unui obiectiv esenţial al acestei lucrări, adică studiul evoluţiei fertilităţii so-lurilor pe
termen mediu şi durabil.
În esenţă pentru a deţine date ce pot fi comparate şi raportate este esenţială menţinerea şi chiar
repetarea parametrilor de realizare a activită-ţilor din fazele componente ale cartărilor agrochimice
(recoltarea probelor de sol, metode şi proceduri identice de analiză şi interpretare, legendă simi-lară
pentru exprimarea convenţională din cartograme etc.).
Tabelul 3.29.
PROGRAM DE AMENDARE ŞI FERTILIZARE
Ferma Anul

Parcela Cultura Cultura Parcela agrochimi- Valori agrochimice

Tip
premer- că (de fertilizare)
sol
Nr. Supraf. Speci- Supraf. Prod. gătoare Nr. Supraf. pH IN P2O5 K2O

55
 topo ha ficare ha kg/ha ha ppm ppm

Program de amendare şi fertilizare

Îngrăşăminte minerale (s.a.) Obs. cu
Îngrăşăminte
Amendamente caracter
organice N P2O5 K2O special
t/ha Total t/ha Total kg/ha Total kg/ha Total kg/ha Total

Tabelul 3.30.
Necesarul de amendamente şi îngrăşăminte
Ferma Anul
Nr.
Specificare U/M Cantitatea
crt.
1. Amendamente pentru solurile acide To x
2. Amendamente pentru solurile saline-alcalice To x
3. Îngrăşăminte organice To x
4. Îngrăşăminte cu N To x
5. Îngrăşăminte cu P To x
6. Îngrăşăminte cu K To x
7. Alte resurse fertilizante To x
................................... x
................................... x
................................... x

Această analiză comparativă a modificărilor indicilor agrochimici de la o cartare la alta se poate

prezenta tabelar şi grafic (tabelul 3.31.).

Tabelul 3.31.
Situaţia agrochimică privind reacţia, IN, P, K la ferma nr. 8
(în perioada 1990-2008)
Anul analizat (al cartării agrochimice)
1990 1996 2000 2008
Indicatorul agrochimic
ha ha ha ha
% % % %
1. Reacţia solului (pH)
115 127 133 142
Puternic acidă
19 20 21 23
102 110 117 120
Moderat acidă
16 18 19 19
286 292 300 306
Slab acidă
46 47 48 49
88 58 37 21
Neutră
14 9 6 3
Slab alcalină 29 33 33 31
56
 5 6 6 6
Moderat-puternic alcalină - - - -

2. Conţinutul de N (după IN)

164 170 178 181
Aprovizionare slabă
26 27 29 29
289 294 290 283
Aprovizionare medie
47 47 47 46
148 146 144 148
Aprovizionare bună
24 24 23 24
19 10 8 8
Aprovizionare foarte bună
3 2 1 1
3. Conţinutul de P (după P-AL)
184 190 202 218
Aprovizionare foarte slabă
30 31 33 35
196 198 200 201
Aprovizionare slabă
32 32 32 35
104 100 88 78
Aprovizionare mijlocie
17 16 14 13
94 97 98 92
Aprovizionare bună
15 16 16 15
42 35 32 31
Aprovizionare foarte bună
6 5 5 5

Tabelul 3.31. (continuare)

Anul analizat (al cartării agrochimice)
1990 1996 2000 2008
Indicatorul agrochimic
ha ha ha ha
% % % %
4. Conţinutul de K (după K-AL)
58 66 72 74
Aprovizionare slabă
9 11 12 12
248 235 233 234
Aprovizionare mijlocie
40 38 38 38
184 187 185 184
Aprovizionare bună
30 30 30 30
130 132 130 128
Aprovizionare foarte bună
21 21 20 20

Analiza situaţiei de faţă privind modificarea indicilor agrochimici relevată prin repetarea
analizelor cartării agrochimice arată unele tendinţe esenţiale în evoluţia fertilităţii solurilor.:
- reacţia solurilor este preponderent slab acidă dar acest indicator suferă, în perioada de la prima
la cea din urmă cartare, o acidifiere iar supra-faţa acidă amendabilă se majorează de la 35% din cea
agricolă totală la 42%. Pentru protecţia în continuare a reacţiei solului se impun măsuri de amendare
calcică pe suprafeţele interesate şi restricţii în utilizarea fertilizanţilor cu efect acidifiant în domeniul
solurilor acide amendabile şi neamendabile;
- starea de aprovizionare cu N se modifică de la prima cartare la cea din urmă (în 18 ani) prin
accentuarea slabei reprezentări a acestui element în categoria solurilor slab aprovizionate (de la 26% la
29% reprezentare) şi reducerea suprafeţelor cu aprovizionare foarte bună. La acest element pre-domină

57
constant aprovizionarea medie cu N care nu poate avea modificări pozitive mari datorită folosirii
limitate a îngrăşămintelor organice şi a dimi-nuării constante a conţinutului de C organic şi implicit de
humus;
- reprezentarea P-mobil în suprafaţa agricolă cartată este predominant slab şi foarte slab
aprovizionată, categorii care suferă o accentuare a defos-fatării de la 62% reprezentare în primul an al
analizei agrochimice la 67% la ultima cartare, aici fenomenul se explică prin utilizare slabă şi în unii
ani inexistentă a superfosfaţilor ce pot crea rezervele durabile de fosfor în soluri;
- în cazul potasiului se constată cele mai reduse modificări ale for-melor schimbabile şi mobile;
aprovizionarea cu acest element esenţial este predominant medie şi bună, cu o reprezentare importantă şi
o aprovizionare foarte bună. În cazul potasiului se menţin relativ constante stările predomi-nante de
aprovizionare medie, bună şi foarte bună şi o uşoară tendinţă de accentuare a slabei aprovizionări cu K
la categoria solurilor iniţial cu o slabă reprezentare a acestui element.
Această analiză a modificării indicilor relevanţi ai fertilităţii s-a făcut corespunzător după
evidenţele tabelare ale reacţiei IN, P, K la toate ciclurile (repetiţiile) cartării agrochimice. În aceeaşi
măsură analiza se poate prezenta, cu aceleaşi date ale cartărilor repetate dar sub forma grafică a
reprezentării procentuale ale categoriilor agrochimice la fiecare ciclu al cartării (figurile 3.4.; 3.5.; 3.6.;
3.7.).
Indiferent de prezentarea rezultatelor mai multor cicluri de cartări agrochimice (tabelar sau
grafic) analiza comparativă a modificărilor indicilor agrochimici în timp este utilă în realizarea unui
obiectiv esenţial al cartării agrochimice potrivit căruia aceste analize pot fundamenta măsuri şi strategii
de îmbunătăţire pe termen durabil a fertilităţii concomitent cu măsurile de prognoză şi prevenire a unor
domenii de risc agrochimic (ce pot fi determinate sau induse în calitatea solurilor) (insuficienţe-carenţe,
exces-toxicitate).

3.3. PROBLEME ACTUALE ÎN PERFECŢIONAREA CARTĂRII

AGROCHIMICE ÎN CONŢINUT ŞI APLICABILITATE.
Tradiţia şi performanţele dobândite în activitatea curentă de cartări şi studii agrochimice, la noi
consolidate în cei peste 50 de ani de activitate neîn-treruptă impun unele modificări de conţinut ale
acestora care parţial susţin compatibilizarea acestei activităţi cu cea similară din UE dar mai ales valo-
rifică datele agrochimice obţinute anterior (în veritabile „bănci de date” la OSPA şi ICPA), actualizează
interpretările şi metodologia după datele recente din experienţele de lungă durată şi evident determină
aprofundarea cunoaş-terii şi determinării indicatorilor relevanţi ai fertilităţii pentru scopurile prac-tice ale
managementului acesteia şi a fertilizării.
Corectarea şi reevaluarea limitelor de interpretare agrochimică a solurilor după
rezultatele de producţie şi analitice din experienţele de lungă durată din reţeaua ASAS - ICCPT şi
OSPA. În actualul sistem agro-chimic încadrarea solurilor în clase de reacţie şi de aprovizionare cu
elemente se face după limite şi domenii stabilite pe baza unor experienţe anterioare cu îngrăşăminte şi
corelarea efectului fertilizanţilor cu modificarea indica-torilor agrochimici determinaţi (ICPA, 1981,
1984; BORLAN, HERA şi colab., 1994). Interpretarea acestei dependenţe (producţie - efect îngrăşământ)
cu indicatorul agrochimic specific din sol poartă amprenta şi influenţa dozelor aplicate şi durata
fertilizării (perioade, ani).
Modificările determinate în solurile respective de aplicarea de lungă durată a îngrăşămintelor
(deja într-o perioadă ce a depăşit 40 de ani) impun raportări ale efectului îngrăşămintelor din aceste
experienţe (producţie sau sporuri de producţie) la valorile indicilor agrochimici determinaţi în soluri.
Curbele acestor dependenţe, cele de producţie sau ale sporurilor raportate la indicii agrochimici, permit
corelaţii sau elaborarea altor limite de interpretare agrochimică a solurilor.

58
 În acelaşi context al reevaluării limitelor de interpretare agrochimică a solurilor după experienţele
de lungă durată cu fertilizanţi minerali şi în contextul modelelor de percepere a funcţiilor solului (peste
nivelul de corp natural) se impun adaptări şi corelări la alte componente şi indicatori ai so-lului care se
pot ulterior transmite şi generaliza, extrapola prin indici de co-recţie ai valorilor de bază agrochimică
(faţă de conţinutul şi natura argilei la K şi unele microlemente, faţă de conţinutul de humus pentru toate
elemen-tele, faţă de capacitatea de schimb cationic - T sau CEC ş.a. (CRĂCIUN, 2000).
Datele agrochimice şi de producţie din experienţele de lungă durată analizate, colectate şi
prelucrate, permit în cadrul studiilor agrochimice ela-borarea unor modele de monitorizare şi control al
evoluţiei multianuale a solurilor din punct de vedere agrochimic şi al fertilităţii solurilor. Această
activitate asigură luarea unor decizii în dirijarea şi managementul fertilităţii pe termen lung, delimitarea
unor factori agrochimici de risc şi domeniile lor de manifestare etc. Concret această evoluţie a solurilor
exprimată tabelar, grafic şi descriptiv în cartările şi studiile agrochimice respective trebuie măsurată şi
interpretată după frecvenţe parţiale şi globale în modificarea fie-cărui indice agrochimic determinat şi
calculul coeficienţilor de variabilitate individuală, pe domenii de pH şi aprovizionare cu elemente. La
această re-ferire a modificărilor în timp a indicilor fertilităţii se pot ataşa şi completa ratele anuale şi
periodice de modificare a indicilor agrochimici (∆pH; ∆IN; ∆ P; ∆K).
La toate aceste interpretări şi reevaluări a indicilor agrochimici expe-rienţele de lungă durată
formează baza experimentală a elaborării modelelor agrochimice („an open book”) (HERA, 2002).
La Simpozionul consacrat la 150 de ani de la înfiinţarea experien-ţelor de lungă durată de la
Rothamsted (Anglia, 1993), s-a evidenţiat de autori străini şi români valoarea ştiinţifică a experienţelor
polifactoriale şi multidisciplinare de lungă durată în asigurarea şi modelarea menţinerii şi creşterii
fertilităţii solului ca premiză pentru agricultura sustenabilă şi per-formantă (LEIGH şi JOHNSTON, 1993;
HERA, 2002).
Reprezentarea mai eficientă în cartările şi studiile agrochimice a determinărilor ce
caracterizează circuitul carbonului şi bilanţul humic al solului. După decenii de utilizare mai mult
sau mai puţin intensivă a îngrăşămintelor minerale, la un secol aproape de la sinteza industrială a amo-
niacului (1913), cu preocupări limitate de anumiţi factori în restituirea şi reu-tilizarea unor reziduuri
organice în echilibrarea balanţei humificare-mine-ralizare, în soluri se manifestă şi chiar se
generalizează fenomenul reducerii conţinutului de humus şi C-organic, cu dereglări profunde în
fertilitatea solu-rilor, mai ales în sporirea emisiilor de CO2, în mineralizarea avansată a N-organic şi
perturbarea pe termen mediu şi lung a funcţiilor nutritive şi ecolo-gice ale solurilor (LAL, 2002; RUSU şi
colab., 2005). Aceste „căderi” ale con-ţinutului componentelor organice din sol (C-organic şi N-organic)
au loc de regulă în legătură cu unele însuşiri termodinamice ale acestora până la un prag al echilibrului
humic dar şi eventualele acumulări şi modificări pozi-tive respectă acest prag şi mai ales o durată de
realizare la nivelul deceniilor pentru creşteri perceptibile şi măsurabile ale acestor valori (BORLAN şi
HERA, 1984; BORLAN, HEra şi colab., 1994; CRAIOVEANU şi colab., 2006; RUSU şi colab., 2007)
(tabelele 4.1., 4.2., 4.3.).
Tabelul 4.1.
Modificarea reacţiei, conţinutului de humus şi a altor indicatori agrochimici prin fertilizarea şi amendarea
de lungă durată (40 de ani)
(după RUSU şi colab., 2007)
Humus P-AL K-AL
pH H 2 O
Amendare Fertilizare
% Ppm ppm
Luvosol albic Livada (experienţă condusă de P. KURTINECZ)
Nefertilizat 4,29 1,88 26,0 88
Neamendat 20 t/ha gunoi de grajd 4,61 2,10 71,2 138
20 t/ha gunoi de grajd + N100P70K60 4,69 2,46 122,4 260
Amendat la Nefertilizat 6,08 1,78 28,7 104

59
 5 ani cu 5 t 20 t/ha gunoi de grajd 6,12 2,22 134,0 210
CaCO3/ha 20 t/ha gunoi de grajd + N100P70K60 6,23 2,52 143,2 270
Amendat la Nefertilizat 7,07 1,74 26,0 88
5 ani cu 10 t 20 t/ha gunoi de grajd 7,12 2,34 131,2 256
CaCO3/ha 20 t/ha gunoi de grajd + N100P70K60 7,18 2,88 137,6 280

Tabelul 4.2.
Evoluţia conţinutului de humus pe grupe de soluri sub influenţa
tehnologiilor agricole în jud. Gorj (după CRAIOVEANU şi colab., 2006)
Perioada de Conţinutul de humus - % valori medii
colectare a Soluri afectate de
Luvosoluri Aluvisoluri Halde
datelor procese actuale
Înainte de 1965 2,01 1,73 1,86 1,87
După 1975 1,98 1,65 1,74 1,79
Diferenţa 0,03 0,08 0,12 0,08

Tabelul 4.3.
Prognoza modificărilor conţinuturilor de humus şi N-organic în stratul arabil (0-25 cm) al cernoziomului
cambic de la Fundulea fără aplicarea
îngrăşămintelor (după BORLAN şi HERA, 1984)
Înainte cu ........ ani În După ....... ani
Specificare
30 20 10 prezent 10 20 30
Ro, boabe, t/ha 2,87 2,74 2,62 2,50 2,38 2,28 2,18
∆H mineralizare
-0,0330 -0,0310 -0,0310 -0,0255 -0,0200 -0,0190 -0,0190
%/an
∆H sinteză
0,0034 0,0033 0,0032 0,0031 0,0028 0,0027 0,0026
(humificare) %/an
∆H net %/an -0,0296 -0,0277 -0,0278 -0,0244 -0,0172 -0,0163 -0,0164
Humus % 3,907 3,586 3,281 3,000 2,824 2,629 2,438
N-organic % 0,195 0,179 0,164 0,150 0,141 0,131 0,122

Datele experimentale multianuale (cu amendare periodică la 5 ani şi fertilizare anuală 40 de

ani), sinteza la nivelul solurilor unei zone cu supra-feţe ce deţin soluri preponderent degradate (cazul
jud. Gorj) permit reali-zarea unor prognoze care dovedesc derularea procesului de reducere a con-
ţinutului de C, N-organic şi implicit humus sub impactul tehnologiilor agri-cole ce nu echilibrează
balanţa mineralizare/humificare din soluri. De aceea se impune implementarea controlului agrochimic al
resurselor organice (ale C-ului, N-ului şi conţinutului de humus) din soluri în cartările şi studiile agro-
chimice iar monitorizarea acestor indicatori permite semnalarea şi măsurarea unor tendinţe sau procese
de evoluţie/involuţie a fertilităţii şi luarea unor decizii în reglarea componentelor organice din sol. Atât
această activitate analitică ce se poate încadra în cartările curente cât şi procesele ce le con-trolează şi
monitorizează are legătură dependentă cu implementarea princi-piilor fertilităţii durabile a solurilor şi
agroecosistemelor.
Abordarea şi reprezentarea unor date de evaluare a capaci-tăţii de tamponare a
solurilor. În studiile agrochimice realizate în alte ţări (Franţa, Belgia, Elveţia şi altele) se determină şi
interpretează valoarea capa-cităţii totale de schimb cationic (CEC sau T) care devine relevantă în măsu-
rarea şi exprimarea evoluţiei solurilor, a interpretării dependente a claselor de asigurare cu alte

60
elemente, în compatibilizarea acestora cu natura şi do-zele fertilizanţilor şi cu toleranţa sau
„vulnerabilitatea” solurilor la factori poluanţi (cu metale grele, acidifiere etc.).
În studiile - cartările agrochimice curente din ţara noastră nu sunt asemenea abordări deşi în
ştiinţa solului din România au existat deja preo-cupări şi contribuţii ce au pus în legătură indicatorii de
reprezentare a com-ponentelor complexului adsorbtiv (CST şi T) cu capacitatea de tamponare a
solurilor:
- TEODOR SAIDEL (în 1929-1931) exprimă valoarea pH ca o funcţie a constantei de disociere a
substanţelor acidoide din sol, cu relaţia:
V
pH pKs lg
100 - V
pKs - constanta de disociere a substanţelor acidoide din soluri.
- PAVLOVSCHI şi MAVRODINEANU (în 1938) dau pentru aceeaşi va-loare pH expresia:
S
pH pK s lg B
SH
- CERNESCU (în 1963) arată că valoarea pKs se modifică în funcţie de natura argilei şi
humusului, a reprezentării şi proporţiei lor, odată cu mo-dificarea saturaţiei în baze (V%). Ulterior
acelaşi autor formulează relaţia AH/AF (adică raportul acizi humici/acizi fulvici se modifică după
nivelul de saturaţie în baze a solurilor).
- FLOREA şi colab. (în 1964) completează relaţiile anterioare cu un termen „c” variabil tot cu
gradul saturaţiei în baze (V%):
V
pH pK c lg
100 - V
- BORLAN şi colab. (în 1995) introduc noi relaţii şi indicatori ce pot exprima şi caracteriza
capacitatea de tamponare a solurilor:
SB T
CTR lg lg -1
Ah Ah
- RUSU şi colab. (în 1998) utilizează în contextul studierii şi expri-mării acidifierii unor soluri
rapoartele SB/Ah şi T/Ah în care mai ales cons-tanţa valorii T poate reda veridic (evident indirect)
capacitatea de tamponare a solurilor nu ca valoare de măsurare ci mai mult, ca termen de interpretare şi
apreciere (tabelul 4.4.).
Dată fiind multitudinea fenomenelor naturale şi unele procese teh-nologice antropice care
periclitează în general şi particular fertilitatea unor soluri, le determină o anumită „vulnerabilitate” în
faţa efectelor acestora, este esenţial ca în cartările - studiile agrochimice curente să se introducă
indicatori relevanţi ce pot caracteriza măcar indirect capacitatea lor de tam-ponare (T sau CEC; SB/Ah;
T/Ah). În acest mod prin studiul respectiv se pot determina factorii de risc, iminenţa efectului lor,
nivelul de degradare a solurilor şi se pot fundamenta ştiinţific măsurile de prevenire şi corectare a
acestora.

61
 Tabelul 4.4.
Modificarea capacităţii de tamponare a luvosolului de la Livada prin fertilizări organice şi minerale de
lungă durată (45 de ani)
(după RUSU şi colab., 2007)

pH H 2 O
SB Ah T V T T
Fertilizare lg
m.e. m.e. m.e. % Ah Ah
Luvosol albic Livada (experienţă condusă de P. KURTINECZ)
Nefertilizat 4,29 7,0 7,7 14,7 47,6 1,92 0,11059
20 t/ha gunoi de grajd 4,61 9,4 6,9 16,3 57,6 2,36 0,372912
20 t/ha gunoi de grajd + N100P70K60 4,69 9,8 5,9 15,7 62,4 2,66 0,424882
Luvosol tipic Livada (experienţă condusă de P. KURTINECZ)
N50P50 5,75 13,7 3,1 16,8 81,5 5,42 0,719331
20 t/ha gunoi de grajd + N50P50 5,77 13,7 2,6 16,3 84,0 6,27 0,797268
40 t/ha gunoi de grajd + N50P50 5,85 13,9 2,6 16,5 84,2 6,35 0,802774
60 t/ha gunoi de grajd + N50P50 5,87 15,7 2,4 18,1 86,7 7,54 0,877371

Reluarea problematicii diferenţierii dozelor de îngrăşăminte: În sistemul agrochimic din

ţara noastră la baza diferenţierii şi calculării do-zelor de elemente nutritive şi îngrăşăminte stau valorile
consumului/nece-sarului recoltelor, aportul solului în elementul respectiv şi coeficienţii de uti-lizare a
substanţei active din sol şi îngrăşământ (BORLAN, RĂUŢĂ şi HERA, 1981; BORLAN, HERA şi colab.,
1994):

VUR
log 2,3Ce Rs - Ce Rs
CUî
DOE, kg N, P2O5 , K 2O (kg/ha)
Ce
(după metodologia ICPA, 1981)
În unele ţări orientate în prezent spre doze moderate în optimizarea agrochimică a solurilor şi
ecosistemelor s-au instituit şi alte metode şi modele de diferenţiere a dozelor:
- În Germania se definesc şi diferenţiază clasele de fertilitate sau aprovizionare (pe baza
analizelor de sol) şi o doză „de menţinere” a fertili-tăţii egală cu cantitatea de element activ extrasă cu
recolta (Rs · Cs):

Clasa de fertilitate,
A B C D E
aprovizionare:
Foarte slabă Slabă Medie Bună Foarte bună
Factori de multiplicare
2,0 1,5 1 0,5 0
a dozei de menţinere
↓
C = doză de menţinere

62
 - În Olanda, pe baza dependenţei dozelor de elemente de interacţiu-nea consumului nutritiv
(cantităţi prelevate) prin plante cu nivelul aprovizio-nării aceluiaşi element în sol, cantităţile de îngrăşământ
se diferenţiază foarte semnificativ (fig. 4.1.).

Fig. 4.1. Doza medie de P recomandată (kg P/ha) după nivelul

fosforului din sol (Olanda) (după AMAR, 2003)

Metodele menţionate şi utilizate - la noi, bazate pe consum de ele-mente prin recolte, aport
efectiv al solului în nutrienţi şi maximizarea veni-tului, în alte ţări converg spre aplicarea principiilor de
optimizare agrochi-mică a sistemului sol-plantă şi a protecţiei ecologice a solurilor - impun efor-turi de
simplificare şi actualizare în primul rând după experienţele de lungă durată existente. După aceste
experienţe se pot interpreta datele de producţie şi analitice în legătură cu structura variantelor (NP; NP +
K; organic + NP) şi se pot stabili clasele de aprovizionare, aportul solului în nutrienţi, consu-murile
specifice şi globale de elemente şi preciza valorile prag ale unei depen-denţe normale între efectul unui
element şi nivelul reprezentării sale în sol.
În concluzie: Îmbunătăţirea activităţii de cartări şi studii agrochi-mice, perfecţionarea
conţinutului dar şi a implementării acestora în practica fertilizării, impun următoarele:
a) Organizatoric: se recomandă o revigorare a activităţii de agrochi-mie şi o dotare
corespunzătoare a laboratoarelor de analiză sol-plantă din OSPA şi universităţi, realizabilă de la buget
(MADR) şi prin proiecte de cercetare sectoriale adaptate domeniului.
b) Metodologic: se impune îmbunătăţirea conţinutului studiilor, com-patibilizarea cu activităţi
similare din UE şi aprofundarea următoarelor do-menii:
- introducerea unor determinări şi interpretări legate de circuitul C-ului, capacitatea de
tamponare şi CEC (sau T);
- reluarea şi actualizarea limitelor de interpretare după rezultatele de producţie şi analitice din
experienţele de lungă durată, inclusiv după factorii fizici, climatici şi biologici;
- introducerea unor determinări şi interpretări specifice evoluţiei pe termen lung sau durabil a
fertilităţii solurilor;
- simplificarea metodelor de calcul şi diferenţiere a dozelor de îngră-şăminte spre nivele şi
domenii de optimizare agrochimică;
- instituirea unui sistem informaţional eficient la nivel naţional şi regional (judeţe) („bancă de
date ordonată”) care să fundamenteze măsurile de fertilizare şi menţinere a fertilităţii;
- metodologic, toate îmbunătăţirile necesare alături de metodologia actuală (ICPA, 1981), se pot
constitui într-un „Sistem integrat de Diagnoză, Recomandări şi Practicum Agrochimic” (SIDRPA).
c) Pentru aplicarea şi valorificarea cartărilor - studiilor agrochi-mice se impun următoarele
măsuri şi demersuri:

63
 - instituirea unui cadru legislativ menit să controleze printr-un cod metodologic şi practic
fertilitatea, productivitatea şi calitatea solurilor în care unităţile specializate - ICDPAPM şi OSPA să
deţină funcţiile de con-trol, studii şi recomandări;
- formularea şi editarea unor manuale de practică agrochimică, inclu-siv de reabilitări ecologice,
adresate domeniului controlului şi monitorizării fertilităţii şi protecţiei solurilor;
- controlul calitativ al pieţei şi comercializării îngrăşămintelor;
- atragerea pe lângă sortimentele consacrate de fertilizanţi minerali, organici şi organo-minerali
şi a unor resurse neconvenţionale.
Abordările de mai sus sunt utile de luat în studiu şi în aplicare întrucât domeniul studiilor -
cartărilor agrochimice este foarte dezvoltat în ţările co-munitare şi de peste ocean ce au rezultate foarte
bune şi performante în pro-ducţia agricolă.

4.I. STUDII CAZ DE UTILIZARE A CARTĂRII AGROCHIMICE:

4.1. Întocmirea necesarului şi programului de amendare a solurilor acide şi saline – alcalice;

4.2. Întocmirea necesarului şi programului de fertilizare organică şi minerală;
4.3. Studiul evoluţiei pe termen durabil a fertilităţii solului şi fundamentarea măsurilor ce
asigură siguranţa şi securitatea producţiei vegetale şi animale;
4.4. Realizarea managementului integrat al nutrienţilor pentru o agricultură durabilă;
4.5. Monitoringul agrochimic – parte componentă a monitoringului stării de calitate a solurilor.

5.I. REALIZAREA STUDIILOR ŞI CARTĂRILOR AGROCHIMICE ÎN ŢĂRILE

COMUNITĂŢII EUROPENE. COMPATIBILIZAREA ACTIVITĂŢII ŞI MĂSURILOR
AGROCHIMICE.

Abordări diferenţiate în activitatea de studii agrochimice în ţările UE:

- Analizele incluse în sistemul agrochimic se referă la: pH, C – organic, N, P, K, S,
Ca, Mg şi microelemente (Cu, Zn, B, Mo);
- Interpretarea claselor de aprovizionare cu elemente se face, în afara valorilor
determinate în laborator, diferenţiat după conţinutul de argilă din sol (%Ag) şi
conţinutul capacităţii totale de schimb cationic (T sau CEC);
- Extinderea unor metode de stabilire şi diferenţiere a dozelor de N, P, K după
gestiunea şi bilanţul acestora în componentele sistemului sol – plantă;
- Promovarea unor soluţii şi sisteme de fertilizare bazate pe modele de creştere şi
menţinere a rezervelor din sol prin utilizarea unor factori de diminuare sau creştere a
inputurilor fertilizante după nivelul corespunzător consumului nutritiv cu recoltele
(factori de menţinere);
- Promovarea unor modele de optimizare agrochimică a sistemului sol – plantă prin
introducerea frecventă sau ocazională, alături de analizele de sol, a analizelor de
plantă (frecvent, diagnoză foliară).
Diferenţele sus menţionate nu recomandă în mod obligatoriu uniformizarea activităţilor ci
realizarea condiţiilor de compatibilizare a interpretărilor şi recomandărilor măsurilor practice.

64
 ROMÂNIA
MINISTERUL EDUCAŢIEI ,CERCETĂRII ŞI INOVĂRII
UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ
VETERINARĂ DIN CLUJ-NAPOCA
DEPARTAMENTUL PENTRU EDUCAŢIE CONTINUĂ,
ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ŞI FRECVENŢĂ REDUSĂ
Str. Mănăştur Nr.3-5, 400372 Cluj-Napoca, România
tel.+ 40-264-596.384; fax + 40-264-593.792

FACULTATEA DE AGRICULTURĂ
SPECIALIZAREA: AGRICULTURĂ

SYLLABUS
Anul IV
SEMESTRUL I
Discipline obligatorii :
- Fitotehnie 3
- Fitotehnie 4
- Ameliorarea plantelor 1
- Ameliorarea plantelor 2
- Zootehnie şi nutriţie animală 1
- Zootehnie şi nutriţie animală 2
- Economie rurală
- Management şi inginerie economică
- Marketing
- Contabilitatea şi analiza economocă
- Plante medicinale
- Cartarea agrochimică
- Practică

Discipline optionale:
- Managementul proiectelor
- Consultanţă agricolă
- Drept şi legislaţie
- Sisteme de agricultură
Discipline facultative:
65
- Controlul şi certificarea seminţelor
- Practică pedagogică 1
- Practică pedagogică 2
- Politici agricole regionale

STRUCTURA ANULUI UNIVERSITAR

2011-2012

SEMESTRUL I

SEMESTRUL II

66
 CARTAREA AGROCHIMICĂ
SYLLABUS SEMESTRUL I
PRERECHIZITE RECOMANDATE
- Fitotehnie 3 şi 4
- Ameliorarea plantelor 1 şi 2
- Zootehnie şi nutriţie animală 1 şi 2 -
- Economie rurală
- Management şi inginerie economică
- Contabilitate şi analiză economică
- Marketing
- Plante medicinale
- Practică
TIPUL CURSULUI: Obligatoriu
MOD DE EVALUARE :
Evaluarea cunostintelor dobândite în cadrul acestui modul se va face :
- prin verificări orale şi scrise, pe parcursul semestrului, acoperind temele de curs si lucrari
practice (7 puncte);
- un referat care poate acoperi activităţi aplicative atestate/laborator/lucrări practice (3 puncte).
Punctajul maxim la examen presupune parcurgerea :
- suportului de curs in format electronic (sau a cursului disponibil in biblioteca);
- informatia de pe site-urile de Internet recomandate în textul suportului de curs;
- bibliografia obligatorie.
SCOPUL CURSULUI :
Cursul de Cartarea agrochimică are ca obiective instruirea viitorilor specialişti din domeniul
agricol, horticol, respectiv din domeniul agronomic în general, pentru:
- cunoaşterea şi însuşirea de către studenţi a celei mai uzuale şi practice metode de control al stării de
fertilitate a solurilor;
- deprinderea studenţilor de a participa la unele faze componente ale cartării agrochimice: faza de teren
cu recoltarea probelor, însuşirea unor metode analitice la sol utilizate în cartare şi interpretarea
rezultatelor analizelor de sol;
- însuşirea de către studenţi a metodelor de calcul a dozelor de amendamente şi îngrăşăminte în
conformitate cu cartarea agrochimică şi planul de cultură;
- sintetizarea cunoştinţelor teoretice şi practice acumulate în anii anteriori de studiu, pentru a întocmi
un program corect de amendare şi fertilizare a solului, respectiv planul de fertilizare a culturilor
(care este o componentă de o importanţă majoră în realizarea palanului de venituri şi cheltuieli a
unităţii agricole);
- deprinderea studenţilor de a aprecia şi interpreta, pe baza cartărilor agrochimice realizate ciclic,
evoluţia fertilităţii solurilor pe termen durabil.
COMPETENTA OFERITA DE ACEST MODUL (CURS) se referă la:
activităţile practice (în teren) şi de laborator, referitoare la modul de prelevare a probelor
agrochimice de sol, determinarea principalilor indici agrochimici ai solului şi interpretarea lor
pentru a întocmi principalele cartograme ale cartării agrochimice şi stabilirea corectă a
programului de amendare şi fertilizare pe suprafaţa luată în studiu;
Profesor univ. dr. Marilena Mărghitaş
E-mail: mmarghitas@usamvcluj.ro
E-mail: marghitasm@yahoo.com
67
 TEMATICA SI CUPRINSUL CURSULUI
II. SEMESTRUL I – CARTAREA AGROCHIMICĂ
1.I. Fertilitatea, productivitatea şi calitatea solurilor:
1.4. Generalităţi , definiţii, concepte;
1.5. Istoric al cercetărilor privind controlul fertilităţii solurilor;
1.6. Organizarea, controlul şi monitorizarea fertilităţii solurilor.
2.I. Metode agrochimice de control al stării de fertilitate a solurilor:
2.1. Generalităţi, definiţii;
2.2. Analiza solului;
2.3. Analiza plantei;
2.4. Experienţele cu îngrăşăminte şi amendamente;
2.5. Curbele producţiei de biomasă şi nomogramele agrochimice;
2.6. Cartarea agrochimică.
3.I. Cartarea agrochimică – studiul agrochimic al solurilor:
3.1. Definiţe, obiective;
3.2. Fazele cartării agrochimice:
3.2.1. Faza pregătitoare;
3.2.2. Faza de teren;
3.2.3. Faza de laborator;
3.2.4. Faza de birou – cartografie şi ediţie.
3.3. Probleme actuale în perfecţionarea cartării agrochimice în conţinut şi
aplicabilitate.
4.I. Studii caz de utilizare a cartării agrochimice:
4.1. Întocmirea necesarului şi programului de amendare a solurilor acide şi saline-
alcalice;
4.2. Întocmirea necesarului şi programului de fertilizare organică şi minerală;
4.3. Studiul evoluţiei pe termen durabil a fertilităţii solurilor şi fundamentarea
siguranţei şi securităţii producţiei vegetale şi animale;
4.4. Realizarea managementului integrat al nutrienţilor pentru o agricultură
durabilă;
4.5. Monitoringul agrochimic – parte componentă a monitoringului stării de calitate
a solurilor.
5.I. Realizarea studiilor şi cartărilor agrochimice în ţările Comunităţii Europene.
Compatibilizarea activităţii şi măsurilor agrochimice.

II.......................................................................................................................
2.1................................................................................................................
2.2..................................................................................................................

68
1.I. Fertilitatea, productivitatea şi calitatea solurilor:
1.1. Definirea noţiunilor în relaţii interdependente:
Fertilitatea solurilor: este definită ca o însuşire fundamentală şi specifică prin care
solul pune la dispoziţia plantelor, permanent şi simultan, substanţele nutritive şi apa în
contextul satisfacerii şi celorlalţi factori de vegetaţie. Această noţiune este determinată şi
se poate exprima prin intermediul factorilor determinanţi (fizici, chimici şi biologici).
Fertilitatea este un atribut natural sau artificial (dobândit) al solului.
Productivitatea solurilor: are o definire agrochimică fiind delimitată prin
capacitatea acestora de a produce biomasă vegetală, producţii agricole, horticole şi
silvice. Se acceptă un concept mai larg privind realizarea producţiilor vegetale ca
efect al fertilităţii solului dar şi a factorilor climatici şi antropici (tehnologii
agricole, horticole şi silvice).
Calitatea solurilor: este definită ca o capacitate a acestora de a realiza funcţiile
sale specifice – susţinerea vieţii plantelor şi organismelor, regimul apei, procese
chimice, fizice şi biologice specifice circuitului elementelor nutritive, funcţia de
suport mecanic activităţilor economice, funcţia ecologică, etc. Această abordare
atribuie solului funcţii de pretabilitate la anumite folosinţe şi utilizări ceea ce
semnifică faptul că abordarea calităţii solului include noţiunile de fertilitate, de
productivitate cărora li se adaugă elementele ce exprimă şi măsoară degradarea şi
poluarea mediului.
Aceste noţiuni şi însuşiri fundamentale ale solului nu au o sferă şi abordare unilaterală ci
interdependentă cu determinare reciprocă.
1.2. Factorii limitativi ai fertilităţii solului: se abordează factorii fizici, chimici şi
biologici care au efecte determinante dar şi limitative pentru fertilitatea
solurilor (factori fizici: excesul şi deficitul de apă, eroziunea şi erodabilitatea,
textura, structura; factori chimici: conţinutul deficitar şi excedentar de materie
organică şi elemente de nutriţie, reacţia – pH – ul cu valori extreme; factori
biologici: microorganismele din sol şi activitatea enzimatică, etc.).

2.I. Metode de control agrochimic al stări de fertilitate a solurilor:

2.1. Generalităţi, definiţii:Controlul fertilităţii solurilor este o activitate impusă de
realizarea cantitativă şi calitativă a producţiilor vegetale la nivelul maximal
tehnic şi economic precum şi de menţinerea, creşterea şi managementul
fertilităţii solurilor.
Cartarea agrochimică presupune derularea unor activităţi specifice
domeniului, în teren, laborator şi birou, în care se realizează prin metode
specifice cunoaşterii şi cercetării o evaluare şi măsurare a indicatorilor
relevanţi ai fertilităţii solurilor în scopul optimizării agrochimice a sistemului
sol-plantă prin măsuri agrochimice. Cartarea agrochimică are o metodologie de
regulă oficializată, în teren, laborator şi ediţie şi se realizează ciclic.

69
 Studiul agrochimic: de regulă, în afara obiectivului specific din cartarea
agrochimică – a optimizării sistemului sol-plantă prin raţionalizarea aplicării
amendamentelor şi îngrăşămintelor – poate fi consacrat şi altor obiective (ex.
circuitul unui element, efectelor poluării, contaminării cu metale grele şi
nitraţi, domeniilor de risc agrochimic, etc.). De aceea studiul agrochimic poate
deţine o multitudine de obiective, mai ales specifice aprofundării dar nu deţine
acelaşi conţinut sau extindere. În foarte multe situaţii noţiunile de cartare
agrochimică şi studiu agrochimic al solurilor se confundă dar nici nu se exclud.
2.2. Analiza solului: are ca obiectiv determinarea stări de reacţie şi a conţinutului
de substanţe organice (C-organic şi humus) şi nutritive din soluri în scopul
caracterizării stării agrochimice şi de fertilitate a condiţiilor de sol. Pentru
realizarea obiectivului de bază al cartării agrochimice analiza solului permite o
evaluare a aportului solului în nutrienţi (N, P, K, S, Ca, Mg, ş.a.) pentru
diferenţierea dozelor de aplicat în scopul asigurării necesarului producţiilor
vegetale programate. Analiza solului ca metodă de control al stării de fertilitate
poate fundamenta şi condiţiona realizarea şi interpretarea celorlalte metode
agrochimice utilizate.
2.3. Analiza plantei: controlează starea de aprovizionare şi nutriţie a culturilor
vegetale în scopul optimizării acestora, a utilizării productive ca randament şi
efect a substanţelor fertilizante şi a prevenirii şi corectării stărilor de deficienţă
sau exces nutritiv. Se practică uzual în variantele diagnozei foliare şi a analizei
plantei în totalitatea organelor vegetale. Diagnoza foliară controlează nutriţia
pentru intervenţii fertilizante suplimentare şi pentru prevenirea deficienţelor de
nutriţie iar analiza totală a plantei fundamentează aplicarea îngrăşămintelor şi
nutrienţilor în conformitate cu consumul specific (Cs) şi global (Cg) al
elementelor nutritive.
2.4. Experienţele cu amendamente şi îngrăşăminte: testează în condiţii
staţionare în câmp, în casa de vegetaţie şi fitotron sortimentele şi dozele de
îngrăşăminte, monitorizează şi controlează nutriţia plantelor şi starea de
fertilitate a solurilor. Prin experienţe se verifică în condiţii de producţie
sistemele diferenţiate de amendare şi fertilizare a solurilor.
2.5. Curbele de producţie vegetală în legătură cu aplicarea îngrăşămintelor:
exprimă dependenţa mărimii recoltelor (producţiilor vegetale) de dozele de
elemente aplicate (N, P, K, ş.a.) prin care se realizează necesarul fertilizanţilor
(în s.a.) pentru anumite producţii programate. Această metodă serveşte
nemijlocit calculului dozelor de îngrăşăminte pentru anumite culturi şi pe
soluri diferite.
2.6. Cartarea agrochimică: este activitatea agrochimică de teren, laborator şi
cartografie consacrată, curent şi periodic, studiului indicatorilor agrochimici
relevanţi ai fertilităţii, în scopul adoptării măsurilor de fertilizare şi corectare a
reacţiei solurilor.

70
3.I. Cartarea agrochimică – studiul agrochimic al solurilor:
3.1. Definirea activităţilor tehnice de cartare şi studiu agrochimic al solurilor:
Cartarea agrochimică: este o activitate de realizare pe teren, de analize de
laborator şi transpunere pe hărţi (sau cartograme) a valorilor analizelor de sol,
de reprezentare, prin semne şi culori convenţionale a interpretării în scopuri
practice, succesiune de activităţi ce fundamentează măsurile practice de
fertilizare şi amendare a solurilor. Cartarea agrochimică se pretează la
activitatea agrochimică de cunoaştere şi interpretare a fertilităţii solurilor pe
suprafeţe mari sau în teritorii cadastrale.
Studiul agrochimic: este perceput ca o lucrare agrochimică de aprofundare
ştiinţifică, inclusiv concomitentă cu cea a cartării agrochimice şi se referă la
abordări legate de obiectivele cartărilor dar şi de altele cu conţinut special
(dereglări de nutriţie, fertilizări de bază şi suplimentare, efecte ale poluării,
etc.).
În consecinţă, cartarea agrochimică şi studiul agrochimic al solului sunt o
succesiune de operaţii realizate în teren, laborator şi birou, prin care se
determină şi se interpretează indicii fertilităţii solului, în condiţii standardizate
de abordare, pentru deciziile de fertilizare şi amendare, în scopul realizării
producţiilor scontate şi ameliorării stării de fertilitate.
3.2. Fazele cartării agrochimice: alcătuiesc sistemul de cartare agrochimică ce
include activităţi de teren, laborator, cartografie şi ediţie a lucrării.
3.2.1. Faza pregătitoare: Este faza în care se stabilesc obiectivele, metodologia
şi scopul activităţii agrochimice.
În această fază se decide scara topografică pentru recoltarea probelor de
sol şi realizarea fazelor următoare: baza topografică la Sc. 1:10000 se
utilizează pentru terenurile plane folosite pentru culturi de câmp, păşuni
şi fâneţe; Sc.1:5000 pentru plantaţiile pomicole, viticole şi culturi de
legume în câmp, precum şi pentru terenurile neuniforme şi accidentate
cu plante de câmp şi Sc. 1:2000 sau scară mai mare pentru culturi
intensive din spaţii protejate. Pe baza topografică realizată se trasează
unităţile de sol după studiile pedologice, însoţite de legenda acestora.
3.2.2. Faza de teren: presupune mai multe activităţi ce servesc recoltării
probelor de sol:
- delimitarea parcelelor de recoltare a probelor agrochimice: presupune
stabilirea mărimii suprafeţelor de recoltare a probelor după tipul de sol,
mod de folosinţă, relief, complexitate pedologică, istoric cultură şi al
fertilizării în unităţi cât mai omogene:
- pentru culturi de câmp situate pe terenuri plane sau puţin înclinate =
2-5 ha; de regulă 2ha, pentru suprafeţe arabile şi 5ha pentru păşuni şi
fâneţe;

71
 - pentru culturile de câmp situate pe terenuri moderat şi puternic
erodate = 0,5- 2ha;
- pentru plantaţii de pomi fructiferi, viţă de vie şi culturi de legume în
câmp =0,5-2ha, de regulă, 1ha;
- pentru culturile din spaţii protejate: mărimea parcelei de recoltare
este de 250-2000 mp pentru legume şi de 100-500 mp pentru specii
floricole.
- Densitatea de recoltare a probelor: trebuie să reprezinte situaţia
agrochimică medie a parcelei de recoltare – numărul probelor
individuale este de 25 pe terenuri plane şi fertilizate uniform, 30 pentru
soluri slabe şi moderat erodate, fertilizate uniform şi 40 pe terenuri
puternic erodate şi cu asigurare slabă de elemente nutritive;
- Perioadele – momentele de recoltare a probelor: Probele de sol se pot
recolta în tot cursul anului cu excepţia solurilor recent fertilizate şi
amendate pentru corectarea reacţiei. În alternativa fertilizărilor aplicate
numai după 3 – 5 luni de la aplicarea îngrăşămintelor se decide perioada
recoltării probelor agrochimice. În varianta amendărilor după 2 – 3 ani
se stabilizează reacţia solurilor.
- Adâncimea de recoltare a probelor: este de 0 – 20 cm în terenurile
arabile, sere şi solarii; 0 – 10 cm în păşuni şi fâneţe; 0 – 20 cm. şi 20 –
40 cm în plantaţiile pomicole şi viticole cu observaţia că aici adâncimea
de desfundare a terenurilor sau lucrări ulterioare (subsolaj) poate detalia
recoltarea probelor pe trei adâncimi = 0 – 20 cm, 20 – 40 cm şi 40 – 60
cm sau 0 – 30 cm şi 30 – 60 cm.
- Sondele de recoltare a probelor de sol: sunt cu utilitate agrochimică ce
asigură recoltarea acestora până la cel mult 60 cm şi sonde pedologice
ce prelevează probele de sol la adâncimi mai profunde.
- Periodicitatea de recoltare a probelor agrochimice: se apreciază după
folosinţa terenului, culturii şi nivelul de intensivizare a folosirii
îngrăşămintelor:
- la 3 – 4 ani la culturile de câmp neirigate, păşuni şi fâneţe, plantaţii
clasice de pomi fructiferi şi viţă de vie;
- la 3 ani în plantaţiile intensive şi super intensive;
- la 2 – 3 ani la culturi şi terenuri irigate;
- la 2 ani pentru legumele cultivate în câmp şi anual pentru cele
cultivate în sere şi solarii.
3.2.3. Faza de laborator: include un sistem de analize de sol ce cuprind
determinările indicatorilor agrochimici relevanţi pentru fertilitatea
solului.

72
 Probele de sol în care se determină conţinutul formelor mobile ale azotului ( NO 3
şi NH 4 ) ca şi formele hidrosolubile ale unor elemente la solurile de seră şi solarii ( N, P,
K, Ca, Mg, ş.a.) se introduc în activitatea de analiză la umiditatea de recoltare din câmp.
Pentru analiza formelor potenţial accesibile, a formelor totale a elementelor şi a
altor indicatori probele se condiţionează prin uscare la aer, ulterior se mojarează
(macină) şi se trec prin site de anumite mărimi (pentru a detaşa componentele de schelet)
şi se păstreză în scafe, cutii, borcane sau pungi de plastic, numerotate sau etichetate şi
inventariate în registrul laboratorului.
Sistemul de analiză agrochimică a probelor de sol: include următoarele tipuri şi
metodologii :
b) Analize de serie mare : se realizează la toate probele de sol : pHH2O, humus –
IN; P – mobil, accesibil, K – mobil accesibil;
c) Analize de serie mică: Ah, SB, procent de sodiu adsorbit (PSA), conţinut total
de săruri solubile (CTSS), conţinutul de N – mineral (NO 3 şi NH 4 ), ş.a.
d) Analize ocazionale: fracţionare de fosfaţi, formele potasiului, T (cu
determinări de Ca, Mg, K, Na, NH4), microelemente (Fe, Mn, Cu, Zn, B,
Mo, ş.a.), etc.
a) Analize de serie mare: includ determinările :
- Recţia (pH-ul) solului: este o determinare potenţiometrică şi permite analiza
stării de reacţie şi stabilirea suprafeţelor solurilor acide (cu pH < 5,8) şi a celor
alcaline (cu pH>8,4) care necesită măsuri de corectare prin aplicarea
amendamentelor;
- Humusul: se determină indirect (după conţinutul de C-total) prin metode
oxidimetrice. Valoarea obţinută prin produsul C – total x 1,724 permite încadrarea
solurilor în clase de aprovizionare cu humus şi permite calculul I N=(% Humus · %V)
: 100, pentru interpretarea aprovizionării solului cu N.
- P- ul accesibil: este o mărime determinată colorimetric sau spectofotometric în
soluţii de extracţie cu acetat lactat de amoniu (soluţii AL), la pH 3,7. Acest indicator
permite caracaterizarea stării de aprovizionare cu acest element al solurilor şi aportul
efectiv al acestora la formarea producţiilor vegetale.
- K- accesibil: este o formă mobilă pentru soluri şi culturi, extractibilă în soluţia
de acetat - lactat de amoniu la pH 3,7 (utilizată şi la determinarea fosforului). Această
formă a potasiului reprezintă cantitativ 90% din potasiul adsorbit la complexul
coloidal argilo – humic şi se dozează (după extracţia în AL) prin fotometrare în
flacără. Valoarea obţinută permite caracterizarea stării de aprovizionare cu K a
solurilor şi calcularea aportului solului la formarea producţiilor agricole.
b. Analizele de serie mică: includ analize şi proceduri utilizate în evaluarea necesarului
de amendamente şi îngrăşăminte.
- Ah – aciditatea hidrolitică şi SB – suma bazelor: se utilizează în calculul gradului
de saturaţie în baze (V%), în stabilirea principală a oportunităţii amendării calcice a
solurilor acide şi în calculul dozelor de amendamente (pe bază de CaCO3 );

73
 - Procentul de sodiu absorbit (PSA) şi conţinutul total de săruri solubile (CTSS) :
se folosesc în stabilirea solurilor alcalice – saline (cu pH >8,4) ce necesită aplicarea
amendamentelor şi în calculul dozelor de amendamente necesare pe bază de gips
(CaSO4·2H2O).
- Conţinutul de N – mineral (NO 3 + NH 4 ): se utilizează pentru diferenţierea
dozelor îngrăşămintelor cu N, ca aplicare de bază şi suplimentară.
c. Analize ocazionale: se realizeză în alternativa impusă de apofundarea altor
determinări anterioare sau la comanda beneficiarului (fracţiuni de fosfaţi, forme ale
potasiului şi regimul de aprovizionare cu microelemente). Aceste analize pot avea
legătură directă şi cu fenomenele de poluare în care trebuie aprofundate cauzele
(factorii poluanţi) şi decise măsurile de intervenţie şi reconstrucţie ecologică.
În cadrul acestor analize ocazionale pot fi incluse şi analizele de plante (organe
vegetale în diagnoza foliară sau analiză totală a plantelor).
3.2.4. Faza de birou – cartografie şi ediţie: are un conţinut de interpretare şi
recomandări practice şi include mai multe activităţi specifice:
• Întocmirea cartogramelor agrochimice: se realizează pe baza topografică
utilizată la recoltarea probelor şi se utilizează valorile analitice determinate şi obţinute în
faza de laborator :
- Cartograma reacţiei (pH – ului): conţine valorile absolute determinate,
interpretarea claselor de reacţie şi delimitarea suprafeţelor amendabile (cu CaCO3 şi
respectiv CaSO4). Starea reacţiei solurilor se interpretează după limite stabilite şi se
consemnează convenţional prin colorarea cartogramelor: Se delimitează suprafeţele
amendabile.
Interpretarea reacţiei solului (pH) (după ICPA, 1981)
Interval de Clasă de reacţie Culoare de Măsuri agrochimice de
reacţie pHH2O reprezentare pe corectare
cartograma pH
≤ 5,00 puternic acidă roşu-închis Aplicare CaCO3
5,01 – 5,80 moderat acidă roşu-deschis Aplicare CaCO3
5,81 – 6,80 slab acidă galben Restricţii îngrăşăminte
acidifiante
6,81 – 7,20 neutră verde -
7,21 – 8,40 slab alcalină albastru deschis Restricţii îngrăşăminte
alcalinizante
> 8,40 moderat- albastru închis Amendamente CaSO4
puternic alcalină

- Cartograma azotului (după IN): conţine valorile determinate şi calculate pentru IN

şi se consemnează stările de aprovizionare prin colorarea cartogramei.

Interpretarea aprovizionării cu azot a solurilor după indicele de azot (IN)

74
 (ICPA, 1981).
Valori limită Aprovizionare cu N a Culoarea de reprezentare
IN solului pe cartogramă
≤2 slabă roşu
2,1 – 4,0 mijlocie galben
4,1 – 6,0 bună albastru – deschis
> 6,0 Foarte bună albastru - închis

- Cartograma fosforului (după P – AL): conţine valorile determinate în laborator

şi se consemnează stările de aprovizionare prin colorarea cartogramei.

Interpretarea aprovizionării cu fosfor a solurilor după P-accesibil (AL),

(ICPA, 1981).
Asigurarea cu P a Intervale de variaţie, ppm P Culoarea de
solurilor (P – AL) reprezentare pe
Culturi de câmp, Culturi horticole cartogramă
pajişti, plantaţii intensive
clasice
Foarte slabă ≤8 ≤36 Roşu închis
slabă 8,1-18 36,1-72 Roşu deschis
mijlocie 18,1-36 72,1-108 galben
bună 36,1-72 108,1-144 albastru deschis
foarte bună > 72 > 144 albastru închis

- Cartograma potasiului (după K – AL): conţine valorile determinate în laborator şi se

consemnează stările de aprovizionare prin colorarea cartogramei.

Interpretarea aprovizionării cu potasiu a solurilor după K – accesibil (K – AL) (ICPA,

1981)
Starea de Intervale K – AL, ppm K Culoarea de
aprovizionare cu K reprezentare pe
a solurilor (K – AL) Culturi de câmp, Culturi horticole cartogramă
păşuni, plantaţii intensive
clasice
slabă ≤66 ≤ 132 roşu
mijlocie 66,1 – 132 132,1 – 265 galben
bună 132,1 – 200 265,1 – 400 albastru deschis
foarte bună > 200 > 400 albastru închis

- Cartograma agrochimică sintetică : prezintă valori absolute şi reprezentări

convenţionale formate din:
- planul culturilor pe anul în curs;
75
 - valorile medii ale pH, IN, P, K;
- tratamentele agrochimice: doze amendamente, doze gunoi de grajd, doze
N, P, K.
• Întocmirea planurilor de amendare şi fertilizare organică şi minerală:
Sunt evidenţe tabelare care conţin dozele de amendamente, îngrăşăminte la unitatea de
suprafaţă şi un necesar total la suprafeţele de referinţă cartate:
Calculul necesarului de amendamente pe bază de CaCO3 pentru solurile acide:
Se face uzual, în cadrul cartării agrochimice, după două metodologii:
Ah 10 50 100
- DACt/ha= Gv h ;
1000 PNA
Vd 150
- DACt/ha=SBi 1 Gv h ;
Vi PNA

Calculul necesarului de amendamente pe bază de CaSO4 pentru solurile saline – alcalice:

Se realizează, în cadrul cartării agrochimice, după relaţia:
100
- DAGt/ha = Na S 0,1T HCO3 CO32 h d 0,086
CGA
(CGA – cantitatea de gips – s.a. din amendament)
Calculul dozelor de îngrăşăminte organice:
b d 0,4
DIOt/ha= a c
IN Ag Ng

Calculul dozelor de îngrăşăminte (s.a. N, P, K, kg/ha):

Se realizează frecvent, în cartarea agrochimică, după două metodologii:
VuRp
log 2,3Ce Rs CeEs
Cui
- DOE,kg N; P2O5; K2O/ha=
Ce
100 Rs Cs B C1
- DOE,kg N; P2O5; K2O/ha=
C2

Dozele rezultate din calculul necesarului de amendamente, îngrăşăminte organice

şi minerale alcătuiesc ,,programul de amendare şi fertilizare a solurilor” şi ,,necesarul de
amendamente, îngrăşăminte organice şi minerale” la nivel de fermă, exploataţie sau
unitate cadastrală.
3.3. Probleme actuale în perfecţionarea cartării agrochimice în conţinut şi
aplicabilitate:
Sunt activităţi de cercetare specifică obiectivelor cartărilor agrochimice care se
realizează în universităţi, ICPA, OSPA, în scopul perfecţionării conţinutului cartărilor
agrochimice:

76
 - ameliorarea calităţii analitice prin metode de laborator perfecţionate,
modernizate şi acreditate;
- îmbunătăţirea interpretării analizelor de sol pe baza rezultatelor de producţie şi
analitice din experienţele de lungă durată;
- extinderea setului sistemului de analize la determinări conexe cu rol de
aprofundare;
- introducerea unor parametrii de cercetare a analizelor de sol după influenţa unor
factori ce determină modificări şi erori de determinare.
- simplificarea sistemului de calcul şi diferenţiere a dozelor.

4.I. Studii caz de utilizare a cartării agrochimice:

4.1. Întocmirea necesarului şi programului de amendare a solurilor acide şi saline
– alcalice;
4.2. Întocmirea necesarului şi programului de fertilizare organică şi minerală;
4.3. Studiul evoluţiei pe termen durabil a fertilităţii solului şi fundamentarea
măsurilor ce asigură siguranţa şi securitatea producţiei vegetale şi animale;
4.4. Realizarea managementului integrat al nutrienţilor pentru o agricultură
durabilă;
4.5. Monitoringul agrochimic – parte componentă a monitoringului stării de
calitate a solurilor.

5.I. Realizarea studiilor şi cartărilor agrochimice în ţările Comunităţii Europene.

Compatibilizarea activităţii şi măsurilor agrochimice.
Abordări diferenţiate în activitatea de studii agrochimice în ţările UE:
- Analizele incluse în sistemul agrochimic se referă la: pH, C – organic,
N, P, K, S, Ca, Mg şi microelemente (Cu, Zn, B, Mo);
- Interpretarea claselor de aprovizionare cu elemente se face, în afara
valorilor determinate în laborator, diferenţiat după conţinutul de argilă
din sol (%Ag) şi conţinutul capacităţii totale de schimb cationic (T sau
CEC);
- Extinderea unor metode de stabilire şi diferenţiere a dozelor de N, P, K
după gestiunea şi bilanţul acestora în componentele sistemului sol –
plantă;
- Promovarea unor soluţii şi sisteme de fertilizare bazate pe modele de
creştere şi menţinere a rezervelor din sol prin utilizarea unor factori de
diminuare sau creştere a inputurilor fertilizante după nivelul
corespunzător consumului nutritiv cu recoltele (factori de menţinere);
- Promovarea unor modele de optimizare agrochimică a sistemului sol –
plantă prin introducerea frecventă sau ocazională, alături de analizele de
sol, a analizelor de plantă (frecvent, diagnoză foliară).

77
 Diferenţele sus menţionate nu recomandă în mod obligatoriu uniformizarea
activităţilor ci realizarea condiţiilor de compatibilizare a interpretărilor şi recomandărilor
măsurilor practice.

BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE:

1. MARILENA MĂRGHITAŞ, 2003, Agrochimie, Editura AcademicPres, Cluj-Napoca;

2. MARILENA MĂRGHITAŞ, M. RUSU, 2003, Utilizarea îngrăşămintelor şi amendamentelor în
agricultură, Editura AcademicPres, Cluj-Napoca;
3. MARILENA MĂRGHITAŞ, M. RUSU, TANIA MIHĂIESCU, 2003, Fertilizarea plantelor
agricole şi horticole, Editura AcademicPres, Cluj-Napoca;
4. MIHAI RUSU, MARILENA MĂRGHITAŞ, TANIA MIHĂIESCU, I. OROIAN, ADELINA
DUMITRAŞ, 2005, Tratat de agrochimie, Editura Ceres, Bucureşti;
5. MARILENA MĂRGHITAŞ, 1999, Utilizarea resurselor agrochimice, Tipo. Agronomia, Cluj-
Napoca;
6. MARILENA MĂRGHITAŞ, C. BĂLUŢIU, 1996, Agrochimie – Lucrări practice, Tipo.
Agronomia, Cluj-Napoca;

BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ:

1. HERA Cr., Z. BORLAN, 1980, Ghid pentru alcătuirea planurilor de fertilizare, Ed. Ceres,
Bucureşti ;
2. DAVIDESCU D., VELICICA DAVIDESCU, 1981, Agrochimie modernă, Ed. Academiei,
Bucureşti ;
3. BORLAN Z., Cr. HERA, 1982, Tabele şi nomograme agrochimice, Ed. Ceres, Bucureşti ;
4. AVARVAREI I., VELICICA DAVIDESCU, R. MOCANU, M. GOIAN, C.. CARAMETE, M.
RUSU, 1997, Agrochimie – manual unic, Ed. Sitech, Craiova;

78
 Intrebări de autoevaluare (tip grilă), cu un răspuns corect)
(Teste cu 3 – 4 variante de răspuns)

Teste tip grilă - Cartarea agrochimică

1) Nominalizaţi scara topografică pentru recoltarea probelor de sol pentru
culturi de câmp, păşuni şi fâneţe, situate pe terenuri plane:
a. 1:10000
b. 1: 5000
c. 1: 200
Corect – varianta „a”

2) Stabiliţi mărimea parcelei agrochimice de recoltare a probelor de sol pentru

plantaţii pomicole, viticole şi culturi de legume în câmp:
a. 2 – 5 ha;
b. 0,5 – 2ha, de regulă 1ha;
c. 250 – 2000mp.
Corect – varianta „b”

3) Stabiliţi momentul de recoltare a probelor de sol după aplicarea

îngrăşămintelor:
a. imediat după aplicarea îngrăşămintelor;
b. la o lună de la aplicarea îngrăşămintelor;
c. la 3 – 5 luni de la aplicarea îngrăşămintelor.
Corect – varianta „c”

4) Stabiliţi adâncimea de recoltare a probelor de sol pentru terenurile arabile:

a. 0 – 20cm;
b. 0 – 10cm;
c. 0 – 30cm.
Corect – varianta „a”

5) Numiţi analizele de serie mare ce se execută obligatoriu în cartarea

agrochimică:
a. pH; N-mineral; microelemente;
b. macroelemente şi microelemente;
c. pH; humus – IN; P-accesibil; K-accesibil.
Corect – varianta „c”

6) Numiţi setul de cartograme obligatorii ale cartării agrochimice:

a. Cartogramele pH, P, K;
b. Cartogramele N (după IN); P; K;

79
c. Cartogramele pH; N (după IN); P; K; sintetică.
Corect – varianta „c”

7) Ce exprimă convenţional culoarea roşu (închis şi deschis) pe cartograma

fosforului?
a. aprovizionare foarte slabă şi slabă cu P
b. aprovizionare mijlocie cu P
c. aprovizionare bună cu P
Corect – varianta „a”

8) Ce exprimă convenţional culoarea albastru (deschis şi închis) pe cartograma

potasiului:
a. aprovizionare bună
b. aprovizionare medie
c. aprovizionare bună şi foarte bună
Corect – varianta „c”

9) Dozele de amendamente pe bază de CaCO3 pentru solurile acide se exprimă

în:
a. t/ha;
b. g/mp;
c. kg/mp.
Corect – varianta „a”

10) Dozele de substanţă activă (s.a.) N, P, K din planul de fertilizare se

exprimă în:
a. kg/mp;
b. kg/100mp;
c. kg/ha.
Corect – varianta „c”

80