CSI Pedologie I Anul I Sem I 2022

Universitatea OVIDIUS Constanţa
Departamentul ID-IFR
Facultatea de Ştiinţe ale Naturii şi Ştiinţe Agricole
Pedologie
Caiet de Studiu Individual
Specializarea Agricultură
Anul de studii - I
Semestrul - I
Titular disciplină:
Conf. univ. Irina MOISE
2022
Cuprins
PEDOLOGIE
CUPRINS
Unitate Titlul Pagina
de
învăţare
INTRODUCERE 000
1 UI . 1 Obiectul pedologiei şi rolul pedologiei in dezvoltarea

producţiei agricole
Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 1
1.1 Definiţia şi obiectul pedologiei
1.2 Rolul Pedologiei în dezvoltarea producţiei agricole
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 1
Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 1
2 UI . 2 Factorii pedogenetici si rolul lor in formarea solului

2.1 Definiţii
2.2 Clima ca factor de solificare
2.3 Rolul organismelor în pedogeneză
2.4 Rolul rocii în pedogeneză
2.5 Rolul reliefului în formarea solului
2.6 Rolul apelor stagnante şi freatice
2.7 Timpul ca factor pedogenetic
2.8 Factorul antropic în procesele de solificare
3 UI . 3 Formarea şi alcătuirea parţii minerale a solului

3.1 Originea părţii minerale a solului
3.2 Procesele de formare a părţii minerale a solului : procesele de
dezagregare, procesele de alterare
4 UI . 4 Produşii rezultaţi în urma proceselor de dezagregare şi

de alterare
4.1 Principalii produşi rezultaţi în urma proceselor de dezagregare
şi de alterare
4.2 Transportul şi depunerea produselor de dezagregare şi de
alterare
5
PEDOLOGIE
Cuprins

5 UI . 5 Formarea şi alcatuirea partii organice a solului

5.1 Sursele de materie organică din sol
5.2 Transformarea resturilor organice şi formarea humusului
6 UI . 6 Clasificarea şi proprietăţile acizilor humici

6.1 Principalele tipuri de humus
6.2 Importanţa humusului din sol
Bibliografie Unitate de învăţare Nr.6
7 UI . 7 Formarea şi alcătuirea profilului de sol

7.1 Definiţii
7.2 Procese care determină formarea orizonturilor pedogenetice
8 UI . 8 Orizonturile pedogenetice şi caracterizarea lor

8.1 Orizonturile A
8.2 Orizonturile E şi B
8.3 Orizonturile C, R, O şi T
8.4 Orizonturile de asociere şi de tranziţie
9 UI . 9 Textura solului
Obiectivele Unităţii de învăţare Nr.9
9.1 Caracteristici generale
9.2 Clase şi subclase texturale
10 UI . 10 Structura solului
10.1 Principalelel tipuri de structură
10.2 Gradul de dezvoltare al agregatelor structurale
6
PEDOLOGIE
Cuprins
11 UI . 11 Proprietatile hidrofizice ale solului

11.1 Apa din sol
11.2 Indicii hidrofizici ai solurilor
11.3 Regimul hidric al solurilor
12 UI . 12 Proprietatile de aeratie si termice ale solului

12.1 Proprietatile de aeratie si termice ale solului
12.2 Regimul aerului din sol
13 UI . 13 Proprietatile chimice ale solului. Soluţia solului

13.1 Compoziţia chimică a soluţiei solului
13.2 Procesele de sorbţie din soluri
14 UI . 14 Aciditatea şi alcalinitatea solurilor

Obiectivele Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 14
14.1 Aciditatea solurilor
14.2 Alcalinitatea solurilor
14.3 Capacitatea de tamponare a solurilor
BIBLIOGRAFIE
7
PEDOLOGIE
OBIECTUL PEDOLOGIEI ŞI ROLUL PEDOLOGIEI IN DEZVOLTAREA PRODUCŢIEI
AGRICOLE
PEDOLOGIE
INTRODUCERE
Stimate student,
Pedologia studiază formarea, evoluţia, proprietăţile, clasificarea,
răspândirea şi folosirea raţională a solurilor. Prezentul curs cuprinde
noţiuni de pedologie generală şi tratează aspecte legate de obiectul de
studiu şi rolul pedologiei în dezvoltarea producţiei agricole, factorii
pedogenetici şi rolul lor în formarea solului, formarea şi alcătuirea
părţii minerale a solului, formarea şi alcătuirea părţii organice a solului,
proprietăţile fizice şi chimice ale solului, formarea şi alcătuirea profilului
de sol. Noţiunile privitoare la taxonomia şi răspândirea solurilor in
România sunt tratate în partea a doua a cursului de Pedologie si vor fi
studiate in semestrul II.
Materialul este organizat în 14 unităţi de învăţare, fiecare din aceste

unităţi conţinând o parte de prezentare teoretică a subiectului tratat, o
parte de exerciţii (teste de autoevaluare), rezolvările acestora şi o lucrare
de verificare finală. Testele de autoevaluare ajută la fixarea cunoştinţelor
dobândite în fiecare unitate de învăţare şi permit evaluarea continuă a
cursantului.
Lucrările de verificare pe parcurs (VP) reprezintă o evaluare la sfârşitul

fiecărei etape de învăţare, prin care se urmăreşte determinarea gradului
de însuşire de către dumneavoastră a conceptelor, metodelor, tehnicilor
etc. prezentate anterior. Răspunsurile pe care le formulaţi vor fi
transmise prin e-mail la adresa moise.iduoc@gmail.com pentru a fi
verificate şi comentate.
Lucrarea pe care o redactaţii şi pe care o trimiteţi tutorelui trebuie să
conţină pe prima pagină denumirea cursului „Pedologie I”, numărul
lucrării de verificare (Lucrarea de verificare nr. …) numele şi prenumele
dumneavoastră şi adresa de e-mail pe care o aveţi.
Pentru o justă identificare a lucrării este de dorit ca pe fiecare pagină să
inseraţi numele şi prenumele dumneavoastră.
Răspunsurile trebuie să fie clar formulate, în limita posibilităţilor fiind
recomandabilă utilizarea unui procesator de texte. În medie răspunsurile
ar trebui să se întindă pe o jumătate de pagină, putând exista formulări
mai lungi sau mai scurte funcţie de subiectul tratat. Între două răspunsuri
succesive este necesar a fi lăsat un spaţiu de 5-6 cm pentru eventuale
comentarii din partea tutorelui.
Ponderea acestor lucrări de evaluare în totalul notei de examen este de

50%, restul de 50% fiind reprezentat de examenul propriuzis.
Succes !
Conf. univ. dr. Irina MOISE
PEDOLOGIE
AGRICOLE
Unitate de învăţare Nr. 1
OBIECTUL PEDOLOGIEI ŞI ROLUL PEDOLOGIEI IN

DEZVOLTAREA PRODUCŢIEI AGRICOLE
Cuprins Pagina
Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 1…………………………………………………….. 000

1.1 Definiţia şi obiectul pedologiei ....................................................... ...................................
1.2 Rolul Pedologiei în dezvoltarea producţiei agricole ...................…………………………………
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 1…………………………………………....
Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare………………….................................
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 1……………………………………………………..
PEDOLOGIE
AGRICOLE
OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 1
Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 1 sunt:
 Identificarea obiectului de studiu al pedologiei si al rolului acestei

discipline în dezvoltarea producţiei agicole
 Descrierea istoricului pedologiei pe plan mondial şi în Romania
1.1 DEFINIŢIA ŞI OBIECTUL PEDOLOGIEI
Definiţii Pedologia este ştiinţa care se ocupă cu formarea, evoluţia,

proprietăţile, clasificarea, răspândirea şi folosirea raţională a solurilor.
Termenul de pedologie este de origine greacă, provenind din cuvintele
"pedon" (teren, sol, ogor) şi "logos" (vorbire, discuţie, cu sensul de studiu).
Pentru prima dată termenul de Pedologie a fost folosit de FRIEDRICH
ALBRECHT FALLOU (1862) în lucrarea sa "Pedologie sau ştiinţă generală şi
specială a solului".
Pedologia este o ştiinţă interdisciplinară, situată la graniţa dintre
ştiinţele fundamentale (fizică, chimie, biochimie) şi ştiinţele aplicative
(agrotehnică, agrochimie, silvicultură, îmbunătăţiri funciare etc). Ea are un
caracter complex, datorită locului important pe care îl ocupă solul în
ecosistemele din natură şi a multiplelor conexiuni pe care învelişul de sol le
realizează între celelalte geosfere. Obiectul de studiu al Pedologiei îl
constituie solul, care este un produs al mediului natural.
În pedologia românească contemporană FLOREA (1993) defineşte
solul ca un corp natural, tridimensional, de material relativ afânat, alcătuit
din compuşi minerali, organici şi organisme vii, aflate în interacţiune, cu
proprieteti fizice diferite de ale materialului parental initial din care s-a
format si evoluat în timp, prin procese pedologice şi pedogeologice, sub
acţiunea climei şi organismelor, în diferite condiţii de reşief, fiind capabil
de schimb continuu de substanţă şi energie cu mediul şi se asigurare a
condişiilor necesare creşterii si dezvoltării plentelor. Este subliniată
prezenţa viului în definirea solului.
Însuşirea principală a solului o reprezintă capacitatea acestuia de a

asigura creşterea şi rodirea plantelor. Această capacitate este determinată de
o complexitate de caracteristici, din care amintim:
 Solul este un corp format pe cale naturaală de-a lungul timpului,

prin transformarea părţii superioare a litosferei de către organismele
vegetale şi animale, în anumite condişii de relief si climă.
 Solul conţine materie vie (micro si macro floră si faună), de aceea în
elau loc proicese specifice vieţii: asimilaţie-dezasimilaţie, sinteză-
descompunere, , acumulare si eliberare de energie etc.;
 In sol se acumulează humus (materie organică complexă) care are o
mare capacitate de înmagazinare pentru apă si elemente nutritive, pe
care le pune treptat la dispoziţia plantelor
PEDOLOGIE
AGRICOLE
 Solu are o compoyiţie chimică complexa, de aceea reprezintă un

rezervor permanent de elemente nutritive pentru plante şi îm acelaşi
timp, are anumite proprietăţi specifice: capacitate de reţinere şi
schimb ionic, reacţie, etc.;
 Solul este un corp natural poros si afânat care conţine în interiorul
lui apă şi aer, permiţând pătrunderea rădăcinilor plantelor şi
asigurând dezvoltarea acestora. Toare aceste însuşiri fac ca solul să
capete, faţă de roca sterilă din care a provenit, o proprietate noua,
numită fertilitate.
Scurt istoric al Datele referitoare la sol au evoluat de-a lungul timpului odată cu
dezvoltării evoluţia diferitelor orânduiri sociale.
pedologiei
In comuna primitivă nu se cunoştea agricultura ca îndeletnicire
stabilă, iar în sclavagism apar unele noţiuni despre agricultură în scrierile
filozofilor.
În orânduirea feudală, ştiinţele sunt în general neglijate sau denaturate
din cauza misticismului caracteristic evului mediu. Abia în secolul 16, când a
început procesul de descompunere a feudalismului, apar unele lucrări şi teorii
dintre care amintim: teoria apei, teoria părţilor teroase şi teoria uleiurilor
nutritive, care susţineau că plantele se hrănesc cu materiile respective şi că
solul trebuie studiat numai din punct de vedere al conţinutului în aceste
substanţe.
Apariţia capitalismului, a impulsionat în mare măsură studiul solului.
După 1800 au apărut o serie de curente sau direcţii referitoare la formarea
şi evoluţia solului, dintre care amintim:
Direcţiunea chimică, în cadrul căreia s-au format două teorii
antagoniste: teoria humusului şi teoria minerală.
Teoria humusului, reprezentată prin şcoala lui THAER (1800),
susţinea că plantele se hrănesc cu humus; ca dovadă, cele mai bune recolte
se obţin pe solurile bogate în humus.
Teoria minerală, reprezentată prin şcoala lui LiEBiG (1848), susţinea
că plantele extrag din sol sărurile minerale. Afirmaţiile teoretice ale lui LIEBIG
au fost verificate de diferitele experienţe, care au dovedit că plantele nu se
hrănesc cu humus. Importanţa humusului constă în faptul că prin
descompunerea lui contribuie la îmbogăţirea solului în săruri nutritive. In
urma acestor teorii, în Europa, au luat un mare având studiile privind
fabricarea şi aplicarea îngrăşămintelor chimice în agricultură.
Direcţiunea fizică arata că rolul hotărâtor în dezvoltarea plantelor îl
au proprietăţile fizice ale solului, determinate de cei patru componenţi
principali, şi anume: nisip, argilă, humus şi calcar. Proprietăţile fizice
reglează relaţiile solului cu apa şi aerul şi determină, în acelaşi timp, condiţii
mai grele sau mai uşoare de lucrare a solului. Printre adepţii acestei
direcţiuni amintim pe ATTERBERG şi MITSCHERLICH.
Direcţiunea microbiologică a luat o mare dezvoltare după
PEDOLOGIE
AGRICOLE
descoperirile lui PASTEUR. Adepţii acestei concepţii au arătat rolul foarte

mare pe care îl au microorganismele (mai ales bacteriile) în transformările
biochimice care se petrec în masa solul. Ei apreciau, însă, acest rol izolat de
complexul condiţiilor de mediu în care se află solul respectiv.
Direcţiunea agrogeologică, având ca reprezentat pe FALLOU,
consideră solul ca o rocă afânată, rezultată prin transformarea unor roci
masive; iar pentru a ne da seama de proprietăţile solului, trebuie să
cunoaştem numai substratul geologic pe care s-a format. Adepţii acestei teorii
neglijau substanţele organice din sol şi considerau procesele de alterare şi
dezagregare ca având rolul hotărâtor pentru fertilitatea lui.
Direcţiunea naturalistă (sau genetică) a apărut în Rusia, în a doua
jumătate a secolului 19, şi a constituit şcoala care a pus bazele pedologiei
ca ştiinţă.
Fondatorul pedologiei ca ştiinţă este considerat DOKUCEAEV, care, în
timpul când era profesor la Universitatea din Petersburg, a studiat solurile de
stepă din Rusia, cunoscute sub numele de cernoziomuri. Rezultatele obţinute
au fost publicate în lucrarea sa de bază "Cernoziomul rusesc" (1881),
susţinută în 1883 ca teză de doctorat.
Concluziile ştiinţifice şi practice la care a ajuns DOKUCEAEV şi
şcoala lui, sunt valabile şi în prezent, putând fi formulate astfel:
solul se formează conform unor legi naturale, sub influenţa unui
complex de factori naturali de solificare, şi anume: clima, vegetaţia şi
vieţuitoarele animale, roca şi timpul (vârsta);
fiecare tip de sol, format în condiţii naturale specifice, reprezintă o
individualitate aparte, caracterizat prin însuşiri fizice, chimice şi biologice
proprii;
sub influenţa factorilor de solificare se nasc soluri diferite, repartizate în
anumite zone caracteristice.
Istoricul In România, primele însemnări asupra solurilor ne-au rămas de la

Pedologiei în Dimitrie Cantemir, care în "Descripţio Moldaviae" (1716) arată că
România "pământurile Moldovei sunt negre şi pline de silitră", redând astfel
caracteristici importante ale solurilor.
Primul învăţat, care, în descrierile lui, se ocupă şi de sol este
agronomul Ion Ionescu de la Brad. Astfel, în monografiile asupra judeţelor
Putna (1860), Dorohoi (1866) şi Mehedinţi (1868) prezintă şi descrie solurile,
arătând mijloacele de menţinere şi ridicare a rodniciei lor prin îngrăşământ
şi măsuri potrivite.
Fondatorul pedologiei ca ştiinţă în ţara noastră a fost GHEORGHE
MUNTEANU MURGOCI (1872-1925), profesor de geologie la Universitatea
din Bucureşti, din iniţia1 tiva căruia, în 1906, s-a înfiinţat Secţia de
Agrogeologie de pe lângă Institutul Geologic al României. In numeroasele
sale călătorii pe care le-a făcut în Europa şi America, a cunoscut diferitele
concepţii în legătură cu studiul solului. Legăturile pe care le-a avut cu
pedologii ruşi au influenţat mult concepţia lui MURGOCI în legătură cu
studiul solului.
PEDOLOGIE
AGRICOLE
Folosind în cercetarea solului concepţia naturalistă, MURGOCI,

împreună cu colaboratorii săi ENCULESCU şi PROTOPOPESCU-PACHE,
întocmeşte, între anii 1906-1909, prima hartă a solurilor din ţara noastră,
publicată la scara 1:2.500.000, însoţită de o schiţă climatologică. In 1911,
MURGOCI prezintă şi o caracterizare generală asupra zonelor de soluri ale
României. Prin lucrările sale a pus bazele pedologiei genetice, nomenclaturii
şi clasificării solurilor din ţara noastră.
MURGOCI a desfăşurat o activitate neobosită şi pe plan internaţional,

contribuind la afirmarea ştiinţei solurilor din România. Pentru meritele sale
deosebite, la Conferinţa de la Praga (1923) MURGOCI este ales preşedinte al
Comisiei de cartografierea solurilor, iar în 1924 este ales preşedinte al
comisiei pentru întocmirea hărţii solurilor din Europa.
Colaboratorii lui MURGOCI, amintiţi mai sus, la care se alătură SAIDEL

şi FLOROV, continuă cercetările în cadrul secţiei de pedologie şi publică, în
anul 1927, harta solurilor din ţara noastră la scara de 1:1.500.000 SAIDEL a
pus bazele Agrochimiei din ţara noastră. A elaborat pentru prima dată,
metoda potenţiometrică de determinare a pH-ului solului. Pe măsura
reorganizării şi dezvoltării cercetării ştiinţifice, ştiinţa solului a progresat
permanent.
In 1961 s-a înfiinţat Societatea Naţională Română pentru Ştiinţa
Solului, (SNRSS) în care sunt grupaţi toţi cei care lucrează în acest domeniu.
In prezent, cercetarea este coordonată la nivel central de Institutul
de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie (ICPA), care funcţionează în
cadrul Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice (AS AS). La nivel de judeţe
funcţionează Oficiile Judeţene de Studii Pedologice şi Agrochimice (OJSPA).
Toate staţiunile de cercetări agricole au şi laboratoare specializate pentru
studiul solului. Pregătirea specialiştilor pentru studiul solului se face în
instituţiile de învăţământ superior cu profil agricol, prin disciplinele de
pedologie.
Rezultatele de sinteză a lucrărilor de cartare s-au concretizat prin
apariţia hărţii solurilor la scara 1:1.500.000 (1960), la scara 1:1.000.000 (1964),
la scara 1:500.000 (1972) şi s-a finalizat harta solurilor la scara 1:200.000.
In prezent se lucrează intens la bonitarea şi caracterizarea tehnologică a
terenurilor luate în cultură.
Test de autoevaluare 1.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.
Cine este fondatorul Pedologiei în România?
Răspunsul la test se găseşte la pagina ....
1.2 ROLUL PEDOLOGIEI ÎN DEZVOLTAREA PRODUCŢIEI AGRICOLE
Fertilitatea Proprietetaea solului de a pune la dispoziţia plantelor apa si

solului elementele nutritive în cantităţi îndestulătoare, în vederea creşterii şi
dezvoltării lor, poartă numele de fertilitate. Fertilitatea solului s-a format
PEDOLOGIE
AGRICOLE
de-a lungul timpului, prin acumulare progresivă în roca dezagregată şi

alterată, a lementelor necesare vieţii plantelor. Ea este o rezultantă a
stadiului de dezvoltare a solului, a alcătirii şi proprietăţilor lui, a proceselor
fizico-chimice şi biochimice ce se petrec în sol. În acelaşi timp fertilitatea
mai depinde şi de satisfacerea celorlalţi factori de vegetaţie, fiind deci o
funcşie a sistemului unitar sol-planta-atmosferă.
In funcţie de modul cum s-a format, fertilitatea este de două feluri:
naturală şi culturală.
Fertilitatea naturală s-a format în timpul procesului de solificare şi
depinde de condiţiile de mediu ale zonei respective. Astfel, în zona de
câmpie, cu temperaturi mai ridicate şi precipitaţii moderate, sub o vegetaţie
ierboasă, pe materiale parentale mărunţite şi bogate în elemente bazice, cu o
bogată activitate microbiologică determinată în principal de bacterii, s-au
format soluri cu o fertilitate naturală ridicată (kastanoziomurile,
cernoziomurile ş.a). în zona montană, cu un climat umed şi rece, sub o
vegetaţie acidofilă de conifere, pe roci dure sărace în elemente bazice şi cu o
activitate microbiologică foarte redusă determinată de ciuperci, s-au format
soluri cu o fertilitate naturală foarte scăzută (prepodzolurile, criptopodzo-
lurile, podzolurile ş.a).
Prin luarea solurilor în cultură, omul a urmărit să obţină producţii
vegetale din ce în ce mai mari şi de bună calitate, intervenind cu mecanizarea,
îngrăşăminte, irigaţii etc. Fertilitatea pe care o capătă solul în urma
intervenţiei omului poartă denumirea de fertilitate culturală sau artificială.
Fertilitatea culturală depinde de fertilitatea naturală a solurilor,
suprapunându-se peste aceasta. Intervenţia raţională a omului asupra solului
determină creşterea capacităţii productive a acestuia, însă sunt şi cazuri
când intervenţia necorespunzătoare duce la scăderea fertilităţii.
Mărimea recoltelor obţinute pe un anumit sol mai depinde de
capacitatea productivă a soiurilor cultivate şi de pretabilitatea solului pentru
diferite culturi şi moduri de folosinţă. Astfel, unele soluri au un potenţial
productiv mult mai ridicat decât altele, iar unele soluri se pretează bine
pentru cereale (cernoziomurile), altele pentru viţa de vie (rendzinele, psa-
mosolurile ş.a).
Fertilitatea solului este deci o proprietate dinamică, care depinde pe
lângă însuşirile solului şi condiţiile de mediu şi de stadiul de dezvoltare al
ştiinţei şi tehnicii. Prin practicarea unei agriculturi ştiinţifice, capacitatea
productivă a solurilor creşte continuu, iar producţiile obţinute vor fi din ce
în ce mai mari şi de mai bună calitate.
Rolul Creşterea continuă a populaţiei, solicită obţinerea unor producţii
pedologiei in agricole tot mai mari şi de mai bună calitate. Pe lângă alte măsuri ce pot
dezvoltarea duce la sporirea producţiei agricole, deosebit de importante sunt cele care se
producţiei referă la introducerea în circuitul agricol a terenurilor neproductive şi
agricole creşterea producţiei la unitatea de suprafaţă. Rezolvarea acestor probleme se
bazează, în primul rând, pe cunoaşterea amănunţită a solului ca principal
mijloc de producţie agricolă.
PEDOLOGIE
AGRICOLE
Solul, ca mijloc de producţie în agricultură, prezintă anumite particularităţi,

care îl deosebesc de alte mijloace de producţie, dintre care amintim:
 este un mijloc de producţie natural, care se formează şi evoluează la
suprafaţa litosferei în timp, sub acţiunea factorilor naturali;
 este un mijloc de producţie limitat în spaţiu, care nu se poate
multiplica ca alte mijloace de producţie, deci creşterea producţiilor nu
se poate realiza decât printr-o folosire intensivă a solului;
 solul, dacă este folosit raţional, nu se uzează ca alte mijloace de
producţie, putând să dea producţii sigure în permanenţă. Practica a
demonstrat că, prin executarea unei agriculturi ştiinţifice (mecanizare,
chimizare, irigaţii, desecări, îndiguiri, combaterea eroziunii etc),
capacitatea productivă a solurilor creşte, recoltele obţinute fiind din ce
în ce mai mari.
În prezent, când pe glob se pune cu atâta stringenţă problema

economisirii fiecărei surse de materii prime, folosirea raţională a solului, ca
izvor de materii prime şi furnizor de hrană, capătă valenţe tot mai mari.
În ţara noastră, folosirea raţională a fondului funciar constituie o
problemă naţională de importanţă deosebită, fiind necesare ample acţiuni
pentru conservarea şi ameliorarea solurilor.
La rezolvarea problemelor complexe ridicate de agricultură, alături
de alte ştiinţe, pedologiei îi revine un rol foarte important. Este suficient să
amintim doar că, pe plan mondial, circa 50% din suprafaţa irigată a multor
ţări a fost scoasă din circuitul agricol, ca rezultat al degradării prin salini-
zare şi înmlăştinire, iar la noi în ţară, fenomenul de înmlăştinire şi salini-
zare secundară se manifestă pe suprafeţe importante.
Bazându-se pe cercetări de teren şi laborator, Pedologia grupează
solurile după geneză şi proprietăţile lor agroproductive, indicând organizării
teritoriului modul cel mai judicios de folosire, agrotehnicii elemente
importante de aplicare diferenţiată a lucrărilor solului, agrochimiei criterii
de fertilizare, fitotehniei indicaţii pentru stabilirea sortimentului de plante,
iar pedologiei ameliorative date necesare stabilirii măsurilor ameliorative în
vederea valorificării solurilor slab productive.
O atenţie deosebită se acordă, în prezent, sporirii suprafeţei arabile a
ţării prin luarea în cultură de noi terenuri, precum şi prevenirii şi combaterii
poluării solurilor, rezultată în urma diferitelor activităţi industriale, agricole
etc.

Care sunt particularităţile solurilor, ca mijloc de producţie în agricultură?
Răspunsul la test se găseşte la pagina .....
În loc de Am ajuns la sfârşitul Unităţii de învăţare Nr. 1.

rezumat
PEDOLOGIE
AGRICOLE
Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în

această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.
Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare Nr.

1 pe care urmează să o transmiteţi tutorelui.
Descrieţi într-o jumatate de pagină dezvoltarea Pedologiei în ţara noastră.
Răspunsurile şi comentariile la testele de autoevaluare
Răspuns 1.1
Fondatorul Pedologiei în România este Gheorghe Munteanu Murgoci.
Răspuns 1.2
Solul, ca mijloc de producţie în agricultură, prezintă anumite particularităţi,
care îl deosebesc de alte mijloace de producţie, dintre care amintim:
 este un mijloc de producţie natural, care se formează şi evoluează la
suprafaţa litosferei în timp, sub acţiunea factorilor naturali;
 este un mijloc de producţie limitat în spaţiu, care nu se poate
multiplica ca alte mijloace de producţie, deci creşterea producţiilor nu
se poate realiza decât printr-o folosire intensivă a solului;
 solul, dacă este folosit raţional, nu se uzează ca alte mijloace de
producţie, putând să dea producţii sigure în permanenţă. Practica a
demonstrat că, prin executarea unei agriculturi ştiinţifice (mecanizare,
chimizare, irigaţii, desecări, îndiguiri, combaterea eroziunii etc),
capacitatea productivă a solurilor creşte, recoltele obţinute fiind din ce
în ce mai mari.
1. Blaga Gh., Filipov F., Rusu I., Udrescu S., Vasile D., 2005,
Pedologie, Ed. AcademicPres Cluj Napoca.
2. Blaga Gh., Rusu I., Udrescu S., Vasile D., 1996, Pedologie, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
3. Puiu Şt., Teşu C., Şrop Gr., Dragan L., Miclauş V., 1983,
Pedologie, EDP, Bucureşti.
4. Udrescu S. şi colab., 1998, Pedologie. AMD.
PEDOLOGIE
FACTORII PEDOGENETICI SI ROLUL LOR IN FORMAREA SOLULUI
FACTORII PEDOGENETICI SI ROLUL LOR IN

FORMAREA SOLULUI
Cuprins Pagina

2.1 Definiţii ........................................................................................................................
2.2 Clima ca factor de solificare …………………………………………………………...
2.3 Rolul organismelor în pedogeneză ...………………………………………………….
2.4 Rolul rocii în pedogeneză ……………………………………………………………...
2.5 Rolul reliefului în formarea solului ..………………………………………………….
2.6. Rolul apelor stagnante şi freatice ................................................................................
2.7 Timpul ca factor pedogenetic …………………………………………………………
2.8 Factorul antropic în procesele de solificare …………………………………………..
PEDOLOGIE
 Identifcarea factorilor naturali cu rol în pedogeneză.

 Explicarea rolului factorilor de mediu în formarea solurilor
2.1 DEFINIŢII
Solul Solul a fost definit ca fiind stratul afânat de la suprafaţa scoarţei terestre
(litosfera), care a acumulat în timp elementele însuşirii sale specifice,
FERTILITATEA.
Factori de Această afânare a scoarţei terestre s-a produs prin acţiunea (în timp şi
simultană) a unui complex de factori naturali numiţi şi factori de formare a
solificare
solului, de solificare, sau factori pedogenetici.
Deci, la început, scoarţa terestră este masivă, alcătuită numai din minerale
şi roci care nu oferă condiţii pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor.
Procese de In decursul timpului, prin acţiunea agenţilor atmosferei, hidrosferei şi,

solificare ulterior, a biosferei se produc o serie de fenomene de dezagregare (mărunţire) şi
alterare (schimbarea compoziţiei chimice). Ca urmare roca masivă, dură,
compactă, devine afânată, creându-se condiţii minime pentru creşterea şi
dezvoltarea plantelor, ceea ce înseamnă începutul procesului de solificare.
Acţiunea în timp şi mai îndelungată a acestor factori de solificare duce
la manifestarea mai accentuată a fenomenelor de dezagregare şi alterare, şi la
apariţie de fenomene noi cum sunt: bioacumularea (acumularea materiei
Profilul de sol organice), eluvierea (spălare, levigare sau migrare), iluvierea (depunerea
produşilor spălaţi) şi în consecinţă se formează o succesiune de straturi
orizontale, deosebite între ele prin culoare, grosime, structură etc, alcătuind aşa
numitul profil de sol. Dezvoltarea profilului de sol este în funcţie de stadiul de
evoluţie, de intensitatea acţiunii factorilor de solificare ş.a.
Diversitatea învelişului de sol de la suprafaţa scoarţei pământului este
determinată de diversitatea condiţiilor naturale de solificare, adică de factorii
de solificare.
Principalii factori de solificare sunt: clima, rocile, relieful, organismele
vegetale şi animale, apa freatică şi stagnantă, timpul şi omul.

Care se înţelege prinprofil de sol?
Răspunsul la test se găseşte la pagina .
PEDOLOGIE
2.2 CLIMA CA FACTOR DE SOLIFICARE
Prin climat atmosferic se înţelege starea medie a atmosferei unui

teritoriu sau altul (Glob Pământesc, ţări, regiuni etc), caracterizate prin
parametri medii ai elementelor meteorologice (temperatura, curenţii atmoserici,
precipitaţiile, umiditatea aerului etc).
Pentru înţelegerea naturii procesului din sol, cea mai mare importanţă o
au indicatorii climatici caracterizaţi prin condiţiile de temperatură şi umiditate,
deoarece de ei sunt strâns legaţi de regimul de apa şi termic al solurilor,
precum şi procesele biologice. In primul rând, ar trebui să se ia în considerare
indicatorii agroclimatici pe perioada de vegetaţie, când în sol se petrec cele
mai active procese; însă, deoarece procesele de solificare nu se întrerup pe
deplin după perioada de vegetaţie, când în sol se petrec cele mai active procese,
o importanţă determinantă o au şi indicatorii medii anuali (globali) climatici şi
din intervalele dintre perioadele de vegetaţie (toamna, iarna).
În ţara noastră, pentru exprimarea diferenţiată a climatului, CERNESCU şi
CHIRIŢĂ folosesc indicele de ariditate anual De Martonne, notat cu I ar:
I ar = P / T + 10
unde:
P - reprezintă precipitaţiile medii anuale
T - temperaturile medii anuale.
Pe lângă climatul global, care determină principalele particularităţi ale
repartizării solurilor la suprafaţa Pământului, în procesele de pedoge-neză un
rol deosebit îl joacă climatul local, denumit "microclimat" incluzând stratul de
aer de lângă sol până la înălţimea de 2 m, care este determinat, în principal, de
formele de relief, de expoziţia versanţilor şi caracterul învelişului vegetal.
Rolul multilateral al climei ca factor de solificare constă în următoarele:
climatul este factorul indispensabil dezvoltării proceselor biologice şi
biochimice;
climatul atmosferic exercită o influenţă foarte mare asupra regimului
aerohidric, termic şi oxidoreducător al solului;
de condiţiile climatice sunt strâns legate procesele de transformare a
combinaţiilor minerale în sol (direcţia şi viteza de alterare a rocilor,
acumularea produşilor de pedogeneză etc.) ca şi a resturilor organice din
sol;
nu în ultima instanţă, climatul exercită o mare influenţă asupra
proceselor de eroziune a solurilor prin vânt şi apă.

Ce este indicele de ariditate?
PEDOLOGIE
2.3 ROLUL ORGANISMELOR ÎN PEDOGENEZĂ
Unul din cei mai puternici factori care exercită influenţă asupra
direcţiei procesului de pedogeneză sunt organismele vii.
După VERNADSKI „... la suprafaţa Pământului nu sunt forţe chimice cu o
acţiune mai constantă, permanentă şi mai puternică prin consecinţele finale
precum organismele vii, luate în ansamblu".
Climatul local, solul, plantele, animalele şi microorganismele care
locuiesc în sol, condiţiile de relief, rocile parentale, apa de suprafaţă şi freatică
ale fiecărui landşaft etc. formează un sistem complex ecologic de
interdependenţă.
Resturile vegetale, sub acţiunea organismelor vii ce populează solul, sunt
supuse proceselor de transformare şi/sau de mineralizare până la unele
combinaţii simple - dioxid de carbon, apă, gaze şi săruri simple, sau se
transformă în noi combinaţii complexe (humusul din sol).
Vegetaţia Rolul vegetaţiei ierboase şi lemnoase, de pădure, stepă sau fâneaţă, în
procesele de pedogeneză este diferit. Procesul de solificare la un regim hidric
percolativ sub păduri, este orientat frecvent spre formare de podzo-luri. Solurile
care se formează se caracterizează printr-o mare aciditate, nesaturatie în baze,
slabă humificare (formare de humus brut), conţinut scăzut în elemente
nutritive, îndeosebi azot, activitate biologică redusă şi nivel scăzut al fertilităţii.
De asemenea, circuitul biologic al elementelor chimice sub păduri de conifere
se deosebeşte de circuitul în pădurile de foioase sau amestec de conifere-
foioase.
In comparaţie cu coniferele, pădurile de foioase antrenează în circuit de
două-trei ori mai mult calciu şi magneziu, de asemenea azot, fosfor şi alte
elemente nutritive. In păduri de tip asemănător, în humificare ia parte şi o mare
cantitate de resturi ale vegetaţiei ierboase. Bazele care se eliberează prin
mineralizarea acestora din urmă neutralizează produşii acizi în procesul de
pedogeneză, se sintetizează humus mai saturat în calciu de tip humato-fulvato-
calcic. Se formează soluri cu migrare de argilă (luvi-soluri) cu reacţie mai puţin
acidă decât la podzoluri, creşte gradul de saturaţie în baze al solurilor, se măreşte
conţinutul de azot, se intensifică activitatea biologică a acestora, mărindu-se
nivelul fertilităţii naturale a solurilor.
Sub vegetaţia ierboasă de stepă sau fâneaţă sursa de bază a formării
humusului apare masa de rădăcini care mor anual şi, într-o măsură mai mică,
masa aeriană (care la vegetaţia lemnoasă are o pondere importantă). Resturile
vegetaţiei ierboase se caracterizează - spre deosebire de speciile lemnoase -
printr-o mai fină structură, o mai mică rezistenţă mecanică, conţinut mai mare
în săruri, bogăţie în azot şi baze, ducând la formarea de humus saturat în
calciu, de tip mull. Sub asemenea vegetaţie se formează soluri de tipul
cernoziomurilor, cu mare rezervă de humus, cu o fertilitate naturală foarte
ridicată. Tipul asociaţiei vegetale determină viteza, volumul şi chimismul
circuitului biologic al elementelor.
Vegetaţia, influenţând asupra direcţiei procesului de soîificare, apare în
mod cert ca indicator al schimbării condiţiilor de sol. Adesea, după schimbarea
spaţială a asociaţiilor vegetale, cercetătorul poate destul de exact să stabilească
graniţele arealelor de soluri. Totuşi o deplină corespondenţă între tipul de
fitocenoze şi tipul de sol se realizează după o perioadă de timp destul de lungă.
Schimbarea caracterului învelişului vegetal se produce mult mai repede decât
PEDOLOGIE
schimbarea solului.
Alături de vegetaţia superioară, o mare influenţă exercită asupra
Fauna pedogenezei reprezentanţii numeroşi ai faunei din sol - nevertebrate şi vertebrate -
care populează diferitele orizonturi ale solului şi care trăiesc pe suprafaţa sa şi
care, după mărime, se grupează astfel. (BACHELIER, 1963):
 microfauna - organisme mai mici de 0,2 mm (protozoare, nema-tozi,
rizopode, echinococi);
 mezofauna - animale de mărime 0,2-4 mm (microartropode, unele insecte,
miriapode şi viermi specifici);
 macrofauna - animale de 4-80 mm (viermi de pământ, moluşte, insecte,
furnici, termite etc);
 megafauna - mărimea animalelor peste 80 mm (insecte mari, crabi,
scorpioni, cârtiţe, şerpi, broaşte, rozătoare, vulpi, bursuci şi altele).
Biomasa nevertebratelor din sol este de circa 1000 de ori mai mare decât
a vertebratelor.
O acţiune excepţional de intensă asupra solului o au râmele, prin
activitatea cărora în sol se acumulează compuşi biochimici specifici, neproduşi de
nici un alt agent chimic din natură. Anual, trec prin intestinul lor la un hectar în
diferite zone pedoclimatice, de la 50 la 600 t de pământ fin. Rol similar îl au şi
numeroase insecte, larvele lor, precum şi alte animale din sol.
O altă funcţie a animalelor din sol constă în acumularea în corpul lor a
elementelor de hrană şi în principal în sinteza compuşilor cu caracter proteic ce
conţin azot.
După terminarea ciclului de viaţă al animalelor, are loc descompunerea
ţesuturilor şi revenirea în sol a substanţelor şi energiei acumulate în corpul
acestora.
Micro- Întru totul specific şi deosebit de important este rolul pe care îl joacă
organismele microorganismele în procesul de pedogeneză. Microorganismele îndeplinesc o
serie de funcţii importante şi diverse în transformarea substanţelor şi energiei
în procesul de solificare, printre care enumerăm: mineralizarea substanţelor
organice; .formarea diferitelor combinaţii simple organice, participare la
descompunerea şi neoformarea mineralelor din sol şi la migrarea şi acumularea
produşilor de pedogeneză.
De acţiunea microorganismelor sunt strâns legate desfăşurarea şi natura
proceselor biochimice, nutritive, oxidoreducătoare, de aeraţie a solului,
condiţiile de reacţie alcalino-acide etc.
In timp ce plantele superioare apar ca principalul producător al masei
biologice, microorganismelor le revine rolul de bază în deplina şi profunda
descompunere a substanţelor organice. Particularitatea microorganismelor din
sol constă în capacitatea lor de a descompune combinaţiile alcătuite din
molecule mari până la compuşi simpli finali: gaze (CO2, amoniac şi altele), apă
şi combinaţii minerale simple.
Fiecărui tip de sol îi este proprie o distribuire specifică pe profil a
microorganismelor. Prin aceasta, numărul microorganismelor şi compoziţia lor
pe specii reflectă însuşirile mai importante ale solului - rezerva de substanţă
organică cantitatea şi calitatea humusului, conţinutul de elemente nutritive,
reacţia, asigurarea cu apă, gradul de aeraţieJBiomasa ciupercilor şi bacteriilor
în stratul arabil al solului reprezintă până la 5 t/ha; numărul de bacterii atinge
miliarde de celule la 1 g sol, iar lungimea hifelor de ciuperci până la 1.000 m la
1 g sol (BABIEVA, ZENOVA, 1983).
PEDOLOGIE

Care sunt grupele de organisme cu rol în pedogeneză?
2.4 ROLUL ROCII ÎN PEDOGENEZĂ
Roca parentală Roca parentală sau roca-mamă, prin compoziţia sa, exercită o mare
influenţă asupra alcătuirii granulometrice, chimice şi mineralogice a solurilor, a
însuşirilor lor fizice şi fizico-mecanice, a regimului de aer, de căldură şi hrană.
Deosebit de clară este interacţiunea dintre însuşirile solurilor şi caracterul rocii
parentale, în stadiile incipiente ale pedogenezei şi în stadiile primare: solurile
reflectă în cea mai mare parte însuşirile proprii ale scoarţei de alterare pe care
s-au format.
Compoziţia şi însuşirile rocii de solificare influenţează viteza proceselor
de pedogeneză şi direcţia acestora. Astfel, pe scoarţa de alterare alcătuită din
roci afânate (luturi, loessuri, argile) se formează soluri profunde, cu o bună
dezvoltare a profilului.
Nivelul fertilităţii solului se corelează evident cu însuşirile şi compoziţia
rocii de solificare. De exemplu, pe seama rocilor magmatice acide (granite,
granite-gnaisuri) şi a nisipurilor se formează soluri de fertilitate naturală
scăzută. In acelaşi timp, pe seama produselor alterării rocilor intermediare
(diorite, andezite) şi bazice (gabrouri, bazalte) bogate în elemente nutritive şi în
cationi alcalino-pământoşi se formează soluri cu un nivel ridicat de fertilitate
naturală, saturate în baze, cu reacţie neutră sau slab acidă, cu un conţinut mai
mare de humus saturat, argiloase şi lutoase.
Pe aceleaşi roci, în condiţii climatice, de vegetaţie şi relief diferite, se
formează unităţi diferite de soluri, şi invers pe roci diferite de solificare, dar în
aceleaşi condiţii generale (cele amintite), se formează aceleaşi unităţi de soluri.
Există însă şi soluri a căror formare este legată de existenţa anumitor roci de
solificare: rendzinele se formează pe calcare, vertosolurile pe argile gonflante
etc.
Roca parentală are un rol important şi în formarea structurii învelişului
de soluri. Astfel, la un material parental uniform se constată o mare uniformitate
a învelişului de soluri; în condiţii de mare împestritare a rocilor parentale cu
forme de relief variate, se remarcă o mare mezo- şi microcomplexitate a
învelişului de soluri şi a vegetaţiei.
PEDOLOGIE

Daţi exemple de roci acide şi de roci bazice.

2.5. ROLUL RELIEFULUI ÎN FORMAREA SOLULUI
Relieful constituie unul din cei mai importanţi factori ai formării

solurilor, care exercită o influenţă deosebită asupra genezei acestora, a structurii
învelişului de soluri, a contrastului şi a neomogenităţii sale spaţiale"
Se consideră că există o legătură strânsă între topografia învelişului de
sol şi condiţiile concrete de landşaft. În practica cercetării pedologice de teren
s-a stabilit următoarea sistematică a tipurilor de relief: macrorelief; mezorelief,
microrelief. Fiecare din tipurile enumerate de relief joacă un rol determinant în
procesul de pedogeneză.
Macrorelieful Cuprinde cele mai reprezentative forme de relief care determină aspectul global
al unui teritoriu: munţi, podişuri şi câmpii. Originea macroreliefului este legată
mai ales de fenomenele tectonice care au avut loc în scoarţa Pământului.
Macrorelief ui determină şi reflectă, în concordanţă cu condiţiile bioclimatice,
zonalitatea învelişului de soluri, structura sa şi caracterul macrocombinării
solurilor tipice pentru zona dată.
Se referă la forme de relief de dimensiuni medii: coline, dealuri, vâlcele, văi,
Mezorelieful
terase. Apariţia mezoreliefului este legată, în principal, de procese geologice
exogene (procese de denudaţie, formarea depozitelor continentale asupra
cărora exercită o mare influenţă ridicările şi coborârile lente ale porţiunilor
uscatului). Mezorelief ui determină structura învelişului de soluri în limitele
concrete ale landşaftului şi caracterul mezocombinării solurilor.
Microrelieful Este dat de forme mici de relief care ocupă suprafeţe neînsemnate (de la câţiva
decimetri pătraţi, până la câteva sute de metri pătraţi), cu oscilaţii relative a
înălţimii de circa 1 m: movilite, depresiuni, crovuri. Ele apar pe suprafeţe plane
de relief din cauza fenomenelor de tasare, deformaţiilor provocate de îngheţ sau
din alte cauze.
Microrelieful influenţează asupra împestriţării şi complexităţii învelişului
de soluri şi determină caracterul microcombinărilor, respectiv a micro-
complexitaţii acestora.
Relieful apare ca principalul factor de redistribuire a radiaţiilor solare şi
precipitaţiilor în funcţie de expoziţie, înclinarea pantei şi exercită o influenţă
deosebită asupra regimului hidric, termic, nutritiv, oxidoreducător şi salin din
sol. Astfel, în munţi apare zonalitatea verticală a vegetaţiei şi solurilor, ca o
consecinţă a scăderii temperaturii aerului cu înălţimea şi a variaţiei creşterii
cantităţii de precipitaţii. Elementele de mezo- şi microrelief şi mai ales pantele
de diferite înclinări contribuie la redistribuirea apei din precipitaţii pe suprafaţa
solului şi reglează raportul între ape ce curg la suprafaţă, ape care se infiltrează
în sol, ape care se acumulează în depresiuni.
Distribuirea inegală a temperaturii şi umidităţii, mai ales pe terenuri cu
PEDOLOGIE
pantă şi expoziţie, determină dezvoltarea unei vegetaţii diferite, cu deosebiri

esenţiale în sinteza şi descompunerea substanţei organice, transformarea
mineralelor din sol şi în ultimă instanţă, toate acestea duc la formarea
diferitelor soluri în condiţii diferite de relief.
Relieful foarte diferit din ţara noastră (câmpii, dealuri, podişuri,
piemonturi, munţi) determină climate foarte diferite, care condiţionează
existenţa unei vegetaţii specifice: de stepă, de silvostepă, de pădure şi de pajişti
alpine.
Influenţând distribuirea diferită a umidităţii, în funcţie de elementele
reliefului, procesele de solificare, pe suprafeţele plane, se petrec în condiţii
normale; pe pante, deoarece o parte din apa de precipitaţii se scurge la suprafaţă,
solificarea decurge în condiţii de umiditate mai mică (levi-gare mai redusă,
profile mai scurte, orizonturi mai slab diferenţiate); pe suprafeţe depresionare se
acumulează o cantitate mai mare de apă şi ca atare, se formează soluri
corespunzătoare unei zone mai umede decât cea respectivă (de exemplu,
formarea stagnosolurilor în depresiuni, în raport cu preluvosolurile roşcate tipice
formate pe terenuri plane în Câmpia Vlăsiei din jurul Bucureştilor.
O influenţă specifică a elementelor reliefului asupra solificării o constituie
versanţii care sunt supuşi eroziunii. Prin îndepărtarea de material solificat
procesele de formare a solului sunt în stadii incipiente.
Care sunt tipurile de relief?
2.6 ROLUL APELOR FREATICE ŞI STAGNANTE
De regulă, solificarea decurge în condiţii normale de umiditate, sub

acţiunea precipitaţiilor ce cad într-o zonă sau alta, cantitatea acestora
influenţând procesele de eluviere şi iluviere, bioacumularea etc.
In anumite situaţii solificarea are loc în condiţii de exces de apă, care
poate fi de natură stagnantă (provenită din precipitaţii) sau freatică (pânza de
apă aflată la anumite adâncimi, uneori la suprafaţă sau aproape de suprafaţă).
Apa provenită din precipitaţii sau scurgeri de suprafaţă se acumulează la
suprafaţa solului, în zonele umede în condiţiile unui drenaj extern slab ori
datorită permeabilităţii reduse pentru apă a materialului parental sau a unui
orizont pedogenetic.
In prezenţa excesului de apă solificarea capătă anumite particularităţi:
datorită aeraţiei slabe au loc predominant procese de reducere, formându-se
compuşi reduşi de fier şi mangan, solubili, care au culori specifice pe care le
imprimă şi solului.
Stagnogeizarea Procesele determinate de excesul de apă de suprafaţă (stagnant) se
numesc procese de stagnogleizare sau pseudogleizare iar orizonturile rezultate -
orizonturi pseudogleice (stagnogleice) respectiv pseudogleizate; (stagnogleizate).
Gleizarea Cele datorate excesului de apă freatică, sunt denumite procese de

gleizare, iar orizonturile ce rezultă - orizonturi gleice de reducere şi respectiv
gleice de oxido-reducere.
Când apele freatice situate aproape de suprafaţă conţin săruri solubile, au
loc şi procese de salinizare (acumulare de săruri solubile sub formă de cloruri
şi sulfaţi) şi procese de alcalizare (sodizare), când are loc îmbogăţirea
PEDOLOGIE
complexului coloidal al solului în sodiu.

Ca urmare a proceselor de gleizare-stagnogleizare sau de salini-zare-alcalizare
se formează soluri specifice hidromorfe şi halomorfe.
Care sunt procesele ce se manifestă în solurile cu exces de umiditate?
2.7 TIMPUL CA FACTOR PEDOGENETIC
Solurile actuale sunt produsul istoriei îndelungate şi complexe geologice a

suprafeţei Pământului.
Vârsta solurilor In ceea ce priveşte vârsta absolută a solurilor actuale, este necesar să se ia
în considerare vârsta geologică în diferite puncte ale suprafeţei terestre, care
oscilează în limite largi, practic de la 0 (zero) până la milioane de ani. Vârsta nulă
(zero) au suprafeţele uscatului care doar sunt eliberate de apele ce le acoperă: de
exemplu, teritorii riverane ale unor mări sau râuri , ca rezultat al regresiei mării,
sau terenuri uscate artificial în delta unor fluvii (Delta Dunării) sau pe coastele
mărilor prin crearea polderelor.
Vârstă nulă au şi suprafeţele create de lavele erupţiilor vulcanice sau
acoperite de cenuşa de la erupţii actuale, precum şi secţiunile proaspete de roci
create de om prin lucrări de construcţie, cariere şi exploatări miniere şi
terasamente (rambleuri).
Vârsta cernoziomurilor Câmpiei Ruse este de circa 8-10 mii de ani, iar
vârsta podzolurilor Scandinaviei de 5-6 mii de ani. Vârsta solurilor erodate ale
Câmpiei Africii, unde în decursul ultimei perioade geologice nu au fost schimbări
esenţiale catastrofale, cu excepţia văilor de tip Rift şi a platourilor vulcanice, se
socoteşte de milioane de ani.
O asemenea vârstă are şi învelişul de soluri al câmpiei de denudare a
Australiei, a platoului Sud-estic al Asiei şi Sudul Americii, în timp ce vârsta
solurilor din văile râurilor este considerabil mai tânără, îndeosebi în deltele
acestora.
Pe scară largă s-a folosit metoda determinării vârstei solului după raportul
izotopilor 14C şi 12C în humusul din sol. Metoda carbonului radioactiv s-a folosit şi
pentru determinarea vârstei carbonaţilor din sol. Astfel, SMITH a determinat vârsta
cutanelor carbonatice dintr-un sol calcaros de pustiu al statului New Mexico la
circa 28 mii de ani; ROZANOV (1961) a calculat vârsta crasnoziomurilor (soluri roşii
tropicale) Platoului Binnaniei după acumularea relativă reziduală a K2CO3 şi reziduu
nesolubil a căror pedogeneză şi evoluţie a avut loc pe calcare în urmă cu circa 2
milioane de ani. În legătură cu formarea şi evoluţia solurilor, pe lângă vârsta
absolută, deosebim la acestea şi o vârstă relativă, adică gradul de dezvoltare a
învelişului de sol - noţiune ce presupune numeroase discuţii ştiinţifice. Vârsta relativă
caracterizează viteza procesului de pedogeneză, rapiditatea schimbării unui stadiu
de dezvoltare a solului în altul fiind legată de influenţa compoziţiei şi însuşirilor
rocilor parentale, de condiţiile de relief asupra vitezei şi direcţiei procesului de
pedogeneză.
Despre relativa tinereţe sau vechime a solurilor se pot face aprecieri după gradul
de dezvoltare a profilului lor, mai puternic humifere, mai alterate, mai diferenţiate,
cazuri în care se consideră ca stadii mai mature; sau după gradul lor de sărăcire în
unele sau alte combinaţii în raport cu rocile de formare, sau după gradul de
PEDOLOGIE
acumulare a unor componenţi sau altora etc.

Ce metodă se poate folosi pentru determinarea vârstei absolute a solurilor?
2.8. FACTORUL ANTROPIC ÎN PROCESELE DE SOLIFICARE
Prin luarea solului în cultură, omul influenţează direct geneza şi evoluţia

Intervenţia solului şi, pe măsura trecerii timpului - solul, corp natural - începe să capete
omului asupra caracterele unui produs al activităţii omului ca de exemplu:
formării  formarea psamosolurilor prin fixarea nisipurilor mobile;
solurilor
 modificarea aproape completă a profilului de sol sau amestecarea
orizonturilor, în cazul executării arăturilor adânci, în vederea înfiinţării
unor plantaţii de pomi sau vie;
 formarea solurilor turboase prin desecarea - drenarea turbăriilor;
 numeroasele modificări survenite în procesul de solificare ca urmare a
luării solului în cultură prin defrişarea pădurilor şi a desţelenirii pajiştilor.
Intervenţia omului poate fi privită sub trei aspecte:

a) De cele mai multe ori, intervenţia omului are efect pozitiv, ducând la ridicarea
fertilităţii solului. Exemple:
 aratul sau desfundatul solului, determină amestecarea orizonturilor de la
suprafaţa şi afânarea lor. In acest fel, se intensifică activitatea biologică, se
îmbunătăţeşte regimul aero-hidric etc.
 prin aplicarea substanţelor fertilizante minerale şi organice se îmbunătăţeşte
regimul de nutriţie, punându-se la dispoziţia plantelor elementele nutritive
necesare;
 prin amendare se corectează reacţiile extreme ale solului, care sunt
nefavorabile creşterii şi dezvoltării plantelor;
 prin irigare, în zonele aride se îmbunătăţeşte regimul hidric al solului şi se
asigură necesarul de elemente nutritive pentru plantele cultivate;
b) În unele cazuri însă, efectele pozitive ale intervenţiei omului sunt însoţite şi
de efecte negative. Exemple:
 prin irigare se asigură necesarul de apă pentru plante, dar uneori se
favorizează şi sărăturarea secundară a solului (prin irigarea cu apă
mineralizată sau îm condiţiile unei adâncimi reduse a apei freatice);
 folosirea pesticidelor determină distrugerea buruienilor si dăunătorilor
animali şi vegetali, dar în acelaşi timp determină şi moartea altor
organisme, reducând activitatea biologică din sol şi ca urmare, produce
dezechilibre nutritive, fenomene de fitotoxicitate s.a.
c) Uneori însă intervenţia omului este total negativă, ducând la descresterea
fertilităţii solului. Exemple:
 Lucrări agrotehnice necorespunzătoare (arătură din deal ăn vale,
s.a.),
 Desteleniri neraţionale, respectiv pe terenuri cu pante prea mari,
 Despăduriri totale sau pe o suprafaţă prea mare.
PEDOLOGIE

Care sunt intervenţiile antropice pozitive în formarea solurilor?
Am ajuns la sfârşitul Unităţii de învăţare Nr. 2.

În loc de Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în
rezumat această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.
Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare Nr. 2
pe care urmează să o transmiteţi tutorelui.
Descrieţi în jumatate de pagina activitatea conjugată a factorilor de mediu în

formarea solurilor.
Răspuns 2.1
Răspuns 2.2
Răspuns 2.3
Răspuns 2.4
Răspuns 2.5
Răspuns 2.6
Răspuns 2.7
Răspuns 2.8
1. Blaga Gh., Filipov F., Rusu I., Udrescu S., Vasile D., 2005, Pedologie,
Ed. AcademicPres Cluj Napoca.
3. Puiu Şt., Teşu C., Şrop Gr., Dragan L., Miclauş V., 1983, Pedologie,
EDP, Bucureşti.
PEDOLOGIE
FORMAREA ŞI ALCĂTUIREA PARŢII MINERALE A SOLULUI
FORMAREA ŞI ALCĂTUIREA PARŢII MINERALE A

SOLULUI
Cuprins Pagina

3.1 Originea părţii minerale a solului ……………………………………………………..
3.2 Procesele de formare a părţii minerale a solului : procesele de dezagregare, procesele
de alterare …………………………………………………………………………………
PEDOLOGIE
 Clasificarea elementelor chimice, rocilor şi mineralelor ce intră in

alcătuirea scoarţei tereste
 Descrierea proceselor care duc la formarea părţii minerale a solurilor
3.1 ORIGINEA PARTII MINERALE A SOLULUI
În prima fază a formării ei, partea superioară a litosferei a avut un

aspect dur, fiind alcătuită din roci masive, rezultate prin răcirea şi consolidarea
magmei vulcanice. Aceste roci au fost supuse permanent acţiunii distructive a
factorilor de mediu, suferind modificări fizico-chimice profunde. Astfel,
rocile dure au fost măruntite şi afânate, partea superioară a litosferei fiind
formată, ulterior, predominat din roci sedimentare şi mai puţin din roci dure
(magmatice şi metamorfice). Asupra rocilor măruntite şi afânate a acţionat în
permanenţă factorul biologic, determinând, pe lângă transformările fizico-
chimice, şi transformări biochimice, care au dus la formarea solurilor.
Deci, litosfera, prin compoziţia ei chimică, mineralogică şi
petrografică, influenţează direct formarea şi însuşirile solului.
Litosfera, învelişul solid (scoarţa terestră) cel mai exterior al globului

pământesc, care are o grosime variabilă (25 km sub Alpi, 50 km sub Carpaţi,
Compoziţia
80 km în Caucaz), este alcătuită dintr-un număr mare de minerale şi roci. Ca
chimică a urmare are o compoziţie chimică foarte complexă (tabel 3.1.).
scoarţei
terestre Tabelul 3.1. Compoziţia chimică medie a litosferei până la adâncimea de 16 km*
Nr. Elementele CLARKE(procente
şi de greutate**)
FERSMAN VlNOGRADOV
crt. WASHINGTON (1933- 1939) (1949)
1. Oxigen 49,52 49,13 47,20
2. Siliciu 25,75 26,00 27,60
3. Aluminiu 7,51 7,45 8,80
4. Fier 4,70 4,20 5,10
5. Calciu 3,39 3,25 3,60
6. Natriu 2,64 2,40 2,64
7- Potasiu 2,40 2,35 2,60
8. Magneziu 1,94 2,35 2,10
9. Hidrogen 0.88 1,00 0,15
10. Titan 0,58 0,61 0,60
11. Clor 0,19 0.20 0,045
12. Fosfor 0,12 0,12 0,08
13. Carbon 0,087 0,35 0,10
14. Sulf 0,048 0,10 0,50
15. Mangan 0,030 0,10 0,090
16. Azot 0,030 0,040 0,010
* scoarţa terestră accesibilă observaţiilor noastre are această dimensiune;
** CLARKE, WASHINGTON şi FERSMAN au luat în considerare litosfera, hidrosfera şi
atmosfera, VlNOGRADOV numai litosfera.
PEDOLOGIE
Se poate constata deci că în litosfera se găsesc toate elementele chimice

cunoscute, dar în proporţii foarte diferite. Astfel:
O, Si şi Al componentele principale ale silicaţilor sunt cele mai
răspândite din scoarţa terestră (82,58%);
elementele fundamentale (esenţiale) care intră în componenţa
organismelor în proporţie de circa 99% - C, H, N, P, S, O - cu
excepţia oxigenului, se găsesc în cantităţi reduse;
elementele secundare - Mg, Ca, K, Na, CI - se găsesc în cantităţi
relativ mari;
microelementele indispensabile pentru plante - Fe, Mn, Mo, Cu, Zn,
Co, I, Se, la care unii autori mai adaugă F, Ba, B şi Sr - cu excepţia
Fe, se găsesc de asemenea în cantităţi relativ mici.
Din cele prezentate rezultă că, în formarea solului, un rol deosebit
de important îl au siliciul, aluminiul şi fierul şi că azotul şi fosforul,
elemente foarte importante pentru nutriţia plantelor se găsesc în cantităţi
infime (0,03% N şi 0,12% P); în sol, proporţia acestora creşte ca urmare a
acumulării selective prin procese biochimice.
Compoziţia In scoarţa terestră elementele chimice se găsesc sub formă de

combinaţii numite minerale.
mineralogică a
scoarţei Mineralele sunt corpuri naturale, solide, cu excepţia mercurului,
terestre formate dintr-un element sau mai multe elemente, omogene din punct de
vedere fizic şi chimic care iau parte la alcătuirea rocilor.
Din cele peste 3.000 minerale cunoscute, mai răspândite şi importante în
procesul de solificare sunt circa 100.
După compoziţia chimică şi structura cristalină, mineralele se
grupează în următoarele clase:
1. Clasa elementelor native;
2. Clasa sulfurilor;
3. Clasa sărurilor haloide - săruri ale acizilor halogenaţi;
4. Clasa oxizilor şi hidroxizilor - combinaţii ale oxigenului cu metale şi
metaloide;
5. Clasa compuşilor acizilor oxigenaţi:
 carbonic - carbonaţi;
 sulfuric - sulfaţi;
 fosforic - fosfaţi;
 silicic - silicaţi;
 azotic - azotati.
6. Clasa sărurilor acizilor organici - fără importanţă pedologică
Dintre grupele de minerale, predominante sunt următoarele:

60% - feldspaţii şi feldspatoizii - adică sărurile acizilor silicici cu Al şi
K sau uneori cu Na şi Ca;
17% amfiboli şi piroxeni - aşa zişii silicaţi feromagnezieni;
12% cuarţ - bioxid de siliciu;
4% mice - silicaţi cu Al şi K - mica albă;
silicaţi cu Fe şi Mg, Al şi K - mica neagră;
1 % minerale de titan.
Se observă deci marea răspândire a silicaţilor, 75% din masa
PEDOLOGIE
litosferei fiind alcătuită din silicaţi.
Ramura ştiinţelor geologice care se ocupă cu studiul, clasificarea şi

Compoziţia descrierea rocilor se numeşte PETROGRAFIE (sau Petrologie).
petrografică a
Roca este o asociere de două sau mai multe minerale ce iau parte la
litosferei alcătuirea litosferei. Sunt însă şi roci alcătuite dintr-un singur mineral
(monominerale) ca de exemple gipsul, sarea, calcarul cristalin, cuarţitul ş.a.
După origine şi mod de formare rocile se clasifică astfel:
Roci magmatice (eruptive) sunt rocile ce s-au format prin consolidarea, în
interiorul scoarţei terestre sau la suprafaţa ei, a unei topituri naturale
formate din silicaţi şi oxizi saturaţi cu vapori de apă şi gaze, numită magmă.
Roci metamorfice sunt rocile ce iau naştere prin transformările suferite de
rocile preexistente (magmatice, sedimentare sau chiar metamorfice), datorită
schimbării condiţiilor de presiune, temperatură şi chimism din scoarţa terestră,
ca urmare a unor mişcări tectonice sau ascensiunii unei topituri magmatice.
Roci sedimentare (secundare) sunt rocile care provin din sedimentarea
materialului ce rezultă din dezagregarea şi alterarea unor roci preexistente şi
care în marea lor majoritate conţin în masa lor resturi de animale şi plante
numite fosile.
Volumul litosferei, până la adâncimea de 16 km, este alcătuit în proporţie
de 95% din roci magmatice şi metamorfice şi 5% din roci sedimentare.
La suprafaţa globului pământesc însă, 75% sunt roci sedimentare şi
25% roci magmatice şi metamorfice.
Deci, în principal, solul, care se găseşte la suprafaţa litosferei, se
formează pe roci sedimentare.

Care sunt clasele în care sunt grupate mineralele?
PEDOLOGIE
3.2 PROCESELE DE FORMARE A PARTII MINERALE A SOLULUI : PROCESELE

DE DEZAGREGARE, PROCESELE DE ALTERARE
Definiţii Mineralele şi rocile de la suprafaţa litosferei au fost supuse

permanent unor procese intense de transformare sub acţiunea agenţilor
atmosferei, hidrosferei şi biosferei, rezultând o formaţiune noua care poartă
denumirea de pedosferă. In aceasta, rocile au devenit afânate, permeabile
pentru apă şi aer, iar elementele chimice componente au trecut în forme mai
simple, accesibile organismelor vegetale. Procesele care au determinat aceste
transformări sunt cele de dezagregare şi alterare.
Dezagregarea este un proces fizico-mecanic şi bio-mecanic de

Procesele de mărunţire a rocilor şi mineralelor în particule de diferite mărimi, fără ca
dezagregare materialul mărunţii să sufere transformări chimice. Dezagregarea se
desfăşoară sub influenţa atmosferei, hidrosferei şi biosferei.
Atmosfera acţionează în procesul de dezagregare prin variaţiile de
temperatură şi prin vânturi.
Dezagregarea
prin a. Dezagregarea datorită variaţiilor de temperatură se mai numeşte şi
intermediul dezagregare termodinamică. Rocile şi mineralele fiind, în general, rele
atmosferei conducătoare de căldură, se încălzesc mai repede şi mai intens la suprafaţă
decât în interior. Datorită încălzirii mai puternice, straturile de la suprafaţă se
vor dilata mai mult, desprinzându-se de cele interioare. In acest caz iau
naştere fisuri paralele cu suprafaţa rocii. Când temperatura aerului scade,
straturile de la suprafaţă se răcesc mai repede şi se contractă mai puternic
decât cele din interior. Datorită contractării mai puternice a straturilor de la
suprafaţă se produc fisuri perpendiculare pe suprafaţa rocii. Procesul de
dilatare şi contractare se repetă permanent, ca urmare a variaţiei temperaturii,
ducând la mărunţirea rocilor şi mineralelor în particule din ce în ce mai mici.
Variaţiile de temperatură pot fi diurne şi sezoniere.
Intensitatea dezagregării termodinamice este influenţată de următorii
factori:
• amplitudinea variaţiilor de temperatură - cu cât diferenţa
dintre temperaturile maxime şi minime este mai mare, cu atât
dezagregarea este mai puternică;
• frecvenţa variaţiilor de temperatură - cu cât variaţiile de
temperatură se succed mai des, cu atât dezagregarea este mai intensă;
• culoarea rocilor - rocile de culoare închisă absorb mai multă căldură,
deci se dilată mai puternic şi determină forţe antagoniste mai accetuate între
suprafaţă şi interior în comparaţie cu rocile de culoare deschisă;
• heterogenitatea rocilor - favorizează dezagregarea prin comportarea
diferită a mineralelor componente. Astfel, căldura specifică, condutivitatea
calorică şi coeficientul de dilatare diferă de la un mineral la altul.De
exemplu, căldura specifică a cuarţului este de 0,1667 cal/gr iar abiotitului de
0,2080; conductivitatea calorică este la feldspaţi 0,058, iar lamică 0,024,
coeficientul de dilatare la cuarţ este de 0,000310, la ortoză 0,000170, iar la
calcit 0,000200. Cu cât sunt mai heterogene, rocile se vor încălzi şi răci
neuniform şi deci se vor dezagrega mai intens. Mărunţirea rocilor este cu atât
mai accentuată cu cât mineralele componente sunt alcătuite din cristale mai
mari şi cu caracteristici mai deosebite.
In strânsă legătură cu dezagregarea rocilor sub influenţa variaţiilor
PEDOLOGIE
de temperatură este şi acţiunea de îngheţ şi dezgheţ, care mai poartă denumirea

de gelivaţie. In fisurile şi porii rocilor pătrunde apa care, prin îngheţ, îşi
măreşte volumul şi presează asupra rocii, ducând la desfacerea ei în bucăţi.
Gelivaţia este foarte activă în iernile cu îngheţuri şi dezgheţuri repetate şi se
poate resimţi în sol până la adâncimea de circa 1 m, pe când dezagregarea
datorită variaţiilor de temperatură se manifestă până la circa 30 cm
adâncime în condiţiile ţării noastre.
Acţiunea de îngheţ şi dezgheţ este aceea care determină şi
mărunţirea brazdelor bolovănoase rămase după arăturile adânci de toamnă.
b. Dezagregarea prin acţiunea vântului. Se manifestă prin sfărâmarea

mecanică a rocilor datorită forţei cu care vântul le izbeşte în mişcarea lui
(300-400 kg/cm2). Acţiunea mecanică a vântului cuprinde trei procese
distincte: erodare (coroziunea eoliană), transport (deflaţia sau denudaţia
eoliană) şi sedimentare sau depunere a materialului transportat.
• Procesul de roadere (coroziune) produce modelarea sau şlefuirea
rocilor. Intensitatea eroziunii depinde de: frecvenţa vântului, viteza lui,
gradul de încărcare al vântului cu grăunţi de nisip şi heterogenitatea rocilor.
Astfel, cu cât vânturile sunt mai puternice, mai frecvente şi conţin particule
mai multe, au o putere mai mare de roadere. Rocile omogene sunt netezite la
suprafaţă, iar cele heterogene prezintă diferite excavaţiuni, căpătând forme
foarte diferite (de exemplu "Babele" din Bucegi) ( fig. 3.1)
• Procesul de transport constă în îndepărtarea particulelor rezultate prin

coroziune sau dezagregare termodinamică. Vântul transportă particulele în
toate direcţiile prin rostogolire sau aerian, deci şi în sens contrar gravitaţiei.
Distanţa la care pot fi transportate particulele depinde de: intensitatea vântului,
natura curenţilor (curenţii verticali transportă la distanţă mai mare), mărimea,
densitatea şi forma particulelor, uniformitatea şi gradul de acoperire al
terenului cu vegetaţie. Mărunţirea materialului sub acţiunea vântului are loc
în timpul transportului prin rostogolire la suprafaţa pământlui, prin lovire de
diferite obstacole şi prin frecarea particulelor transportate între ele.
 Procesul de sedimentare începe atunci când puterea de transport a
vântului a scăzut, iar materialul depus dă naştere la depozite eoliene sub
PEDOLOGIE
forme de dune şi interdune (în zone nisipoase) sau alte forme.
Dezagregarea Hidrosfera acţionează în procesul de dezagregare prin intermediul apei

prin din fisuri şi pori, a apei de şiroire şi torenţilor, a apelor curgătoare, cât şi a
intermediul apei solide sub formă de zăpadă şi gheţuri.
hidrosferei Acţiunea apei din fisuri şi pori, se realizează prin presiuni mari pe
care aceasta le exercită. Astfel, în fisurile de 1 micron apa exercită o presiune
de aproximativ 1,5 kg/cm2, în timp ce în fisurile de 1 milimicron presiunea
poate ajunge până la 1500 kg/cm2. Această forţă este capabilă să determine
mărunţirea celor mai dure roci. Apa din fisuri şi pori mai poate slăbi
coeziunea dintre particule şi prin acţiunea de dizolvare, uşurând, astfel
mărunţirea rocilor.
Acţiunea apelor de şiroire şi torenţi, este destul de puternică şi se
pune în evidenţă pe versanţi, în timpul ploilor torenţiale sau topirii bruşte a
zăpezii. Şiroaiele şi torenţii, datorită volumului mare de apă şi, mai ales, a
vitezei, dislocă prin eroziune cantităţi mari de material, care este în
continuu mărunţit prin izbire şi rostogolire.
Acţiunea apelor curgătoare, se manifestă de-a lungul cursurilor, de la
izvoare până la vărsare, prin roadere, transport şi depunere. In bazinul
superior al cursului, unde pantele sunt mai abrupte şi scurgerile mai rapide,
predomină procesul de desprindere a materialului şi de mărunţire prin izbire,
frecare şi rostogolire. în bazinul mijlociu predomină procesul de transport al
materialului erodat fie sub formă de suspensie (material fin), fie prin târâre
sau rostogolire (material grosier), când se continuă mărunţirea. In bazinul
inferior predomină procesul de depunere a materialului sub formă de
aluviuni.
Acţiunea zăpezilor şi gheţarilor. Zăpezile realizează desprinderea şi
mărunţirea rocilor şi mineralelor în timpul avalanşelor ce se produc în zona
montană. Puterea de antrenare a acestora este foarte mare, mărunţirea blocurilor
de rocă desprinse realizându-se prin izbire, frecare şi rostogolire.Gheţarii
acţionează în procesul de dezagregare prin eroziune, transport şi depunere ca
şi apele curgătoare. Datorită greutăţii masei de gheaţă, cantitatea de material
antrenat de gheţar este foarte mare, eroziunea se manifestă cu aceeaşi
intensitate în toate punctele de contact cu roca şi pe întregul curs al văii
glaciare. Viteza de deplasare a gheţarului este foarte mică, de la câţiva cm la
1-2 m în 24 ore. Materialul erodat, transportat şi depus de gheţari, poartă
denumirea de material morenic.
Biosfera produce dezagregarea rocilor şi mineralelor prin acţiunea
organismelor vegetale şi animale şi are o intensitate mult mai redusă în
Dezagregarea
comparaţie cu atmosfera şi hidrosfera.
prin
intermediul Acţiunea organismelor vegetale se produce, mai ales, datorită rădăcinilor,
biosferei care pătrund în fisurile rocilor şi care, prin îngroşare, exercită presiuni
laterale mari (30-50 kg/cm2), provocând mărunţirea acestora. Rădăcinile au şi
o acţiune chimică de dizolvare, slăbind, astfel, coeziunea dintre particule.
Acţiunea organismelor animale se realizează prin galeriile, canalele sau
cuiburile pe care acestea le sapă pentru a-şi asigura existenţa. Astfel,
râmele, furnicile, hârciogii, cârtiţele etc. sapă galerii pentru procurarea şi
depozitarea hranei, producând mărunţirea pământului. In stepă, pe o
PEDOLOGIE
suprafaţă de 1 ha, s-au numărat până la 3.000 vizuini de popândăi şi până la

40.000 galerii de şoareci; de asemenea, s-a stabilit că, în 50 de ani, râmele
prelucrează complet solul pe adâncimea de 25 cm, iar 95% din insecte îşi
duc o parte din viaţă în pământ.
În natură mărunţirea rocilor şi mineralelor se mai produce şi sub
acţiunea forţei gravitaţionale. Astfel, de pe marginea prăpăstiilor şi
abrupturilor se desprind blocuri de stâncă; acestea, în cădere, se lovesc de
alte stânci şi se mărunţesc. De asemenea, pe versanţii cu pantă mare, tot sub
acţiunea gravitaţiei, se deplasează fragmente sau blocuri, care prin izbire,
frecare şi rostogolire se mărunţesc.
Alterarea este procesul chimic de transformare a mineralelor şi
rocilor, rezultând produşi cu proprietăţi noi, deosebite de ale vechilor
Procesele de minerale. Deci, spre deosebire de dezagregare, care realizează o simplă
alterare mărunţire, alterarea realizează transformări profunde, chimice şi biochimice.
Alterarea se petrece concomitent cu dezagregarea, aceste procese
completându-se reciproc. Astfel, în măsura în care mărunţirea este mai
avansată, şi alterarea ia amploare mai mare, deoarece suprafaţa liberă care
poate fi atacată de agenţi chimici devine mereu mai mare. De exemplu, prin
mărunţirea unui cub cu latura de 1 cm în cuburi cu latura de 0,0000001 cm
rezultă 1021 cuburi cu suprafaţa totală de 60.000.000 cm2 (tab.3.2).
Alterarea, ca şi dezagregarea, se petrece sub acţiunea factorilor
atmosferei, hidrosferei şi biosferei (factorilor biotici).
Atmosfera acţionează în procesul de alterare prin componentele
Acţiunea aerului. Aerul atmosferic conţine aproximativ 79% azot, 21% oxigen şi
atmosferei în 0,03% dioxid de carbon.
procesul de
alterare Acţiunea cea mai intensă în alterarea mineralelor o are oxigenul şi
dioxidul de carbon. Acţiunea de alterare a oxigenului se manifestă prin
procesul de oxidare, iar a dioxidului de carbon prin procesul de carbonatare
şi bicarbonatare.
Tabelul 3.2.
Creşterea suprafeţei totale în funcţie de gradul de mărunţire a materialului
Lungimea laturii unui cub Numărul Suprafaţa totală în
în cm cuburilor cm2
1 1 6
0,1 IO3 60
0,01 106 600
0,001 109 6000
0,000 000 1 IO21 60 000 000
Oxidarea este un proces de combinare a unei substanţe cu oxigenul:

(2S02+02=2S03), sau de pierdere de hidrogen, sau de trecere a unei
substanţe constituite din elemente cu valenţe inferioare pozitive la cele care
conţin elemente cu valenţa superioară pozitivă. In general, prin oxidare,
elementele trec de la o valenţă mai mică la alta mai mare.
Cele mai frecvente procese de oxidare în masa solului se întâlnesc la
compuşii fierului, manganului şi sulfului, care se găsesc în compoziţia
PEDOLOGIE
diverselor minerale. In reţeaua cristalină a silicaţilor, fierul şi manganul se

pot găsi sub formă redusă, ca ioni feroşi şi manganoşi sau ca oxizi feroşi şi
manganoşi. Prin oxidare trec sub formă de oxizi ferici şi manganici. Dacă
oxidarea fierului se petrece în mediul uscat se obţine hematitul, iar dacă se
petrece în mediul umed se formează limonitul, conform reacţiilor:
2 Fe O + O = Fe2 O3
4 Fe O + O2 +3 H2O = 2Fe203 • 3H20
In cazul când rocile sunt bogate în siderit, procesul de oxidare se petrece
astfel:
2 FeC03+ O = Fe203 + 2 C02
4 FeC03 + 02 + 6H20 = 4Fe(OH)3 +4C02
Sulfurile, prin oxidare, sunt transformate în sulfat feros:
FeS2+6O = FeS04+S02
FeS2+ 3O + H20 = FeS04 +SH2
Sulfatul feros, prin oxidare în prezenţa apei, dă limonitul şi acidul

sulfuric care, în contact cu carbonatul de calciu, formează sulfatul de calciu
hidratat:
4 FeS04 + 2O +7 H20 = 2 Fe203 • 3 H20 + 4 H2S04
H2S04 + CaC03 + 2 H20 = CaS04 • 2 H20 + H2C03

Oxidarea duce la atenuarea proprietăţilor bazice, respectiv la
accentuarea celor acide, iar mineralele devin mai stabile şi deci, se favorizează
depunerea lor în masa solului.
In sol au loc şi procese de oxidare a materiei organice care, în condiţii
puternic aerobe, este descompusă până la produşi finali: CO2, H2O şi diverse
substanţe minerale, ce pot servi pentru nutriţia plantelor. De exemplu, azotul
amoniacal rezultat din descompunerea substanţelor organice este trecut prin
oxidare biochimică în acid azotos şi apoi în acid azotic care, prin combinare
cu diferite baze, dă naştere azotaţilor din sol.
Reducerea este fenomenul invers oxidării, prin reducere înţelegând
orice proces chimic în care se pierde oxigen, se câştigă hidrogen, sau orice
proces prin care un element trece de la o valenţă superioară pozitivă la o
valenţă inferioară pozitivă:
Fe203 + H2 = 2 FeO + H20
Reducerea poate avea loc alternativ cu procesul de oxidare, mediul
aerob favorizând oxidarea, iar mediul anaerob reducerea. Procesele de
reducere în sol sunt determinate fie de apa stagnantă de la suprafaţa solurilor
argiloase, fie de apa freatică la mică adâncime. Prin alternarea perioadelor
umede cu cele secetoase se pot realiza condiţii succesive anaerobe şi aerobe, în
acest caz compuşii sub formă redusă ai fierului, de culoare cenuşie sau
verzuie-vineţie, sunt "împestriţaţi" cu compuşi de fier oxidaţi de culoare
PEDOLOGIE
roşcată sau gălbuie. Alternarea succesivă a condiţiilor aerobe şi anaerobe

(sub influenţa excesului de umiditate freatică sau stagnantă) şi formare a
compuşilor de fier sub formă oxidată şi redusă se numeşte gleizare sau
stagnogleizare.
Reducerea determină accentuarea proprietăţilor bazice, compuşii
reduşi devin solubili şi pot migra pe profilul de sol.
Sub influenţa descărcărilor electrice azotul atmosferic poate fi
oxidat, dizolvat în apa de ploaie şi adus în sol. Aici el trece în nitraţi sau
poate fi redus până la amoniac.
Carbonatarea şi bicarbonatarea este determinată de dioxidul de
carbon. Apa acidulată cu CO2 acţionează asupra bazelor rezultate din
alterarea diferitelor minerale, dând naştere carbonaţilor şi bicarbonaţilor.
Astfel, în urma procesului de debazificare a silicaţilor, rezultă hidroxizi de
potasiu, de sodiu, de calciu, de magneziu etc. Aceste baze, în prezenţa apei şi
a dioxidului de carbon, trec în carbonaţi:
2 KOH + CO2 + H2O = K2CO3 + 2 H20
Ca(OH)2 + CO2 +H2O = CaC03 +2 H20
Carbonaţii de Na şi K sunt solubili şi se spală în profunzime.
Carbonaţii de Ca şi Mg sunt foarte greu solubili, din care cauză îi găsim la
diferite adâncimi în masa solului (în regiunile aride la semiumede).
Atunci când CO2 se găseşte în cantitate mai mare în sol, carbonaţii
trec în bicarbonaţi. Procesul este reversibil:
K2CO3 + CO2 + H2O = 2KHC03
CaC03 + C02 + H20 +Ca(HC03)2

Importanţa procesului de carbonatare este legată în special de
transformarea carbonaţilor de Ca şi Mg greu solubili în bicarbonaţi, care
sunt uşor solubili. Bicarbonatul de Ca este de 100 de ori mai solubil în apă
decât carbonatul de Ca. Ionii de Ca şi Mg se deplasează de la suprafaţă
spre adâncime sub formă de bicarbonaţi solubili şi se depun în masa solului
prin trecerea sub formă de carbonaţi greu solubili, ca urmare a pierderii de
CO2.
Datorită depunerii carbonaţilor, se formează în adâncime un orizont
caracteristic notat cu Cca (orizont C carbonato-acumulativ).
In regiunile secetoase, unde sunt frecvenţi curenţii ascendenţi de apă,
mai ales în lunile de vară, bicarbonaţii pot urca din profunzime în
orizonturile superioare, uneori chiar la suprafaţa solului unde, prin
pierderea CO2, precipită sub formă de carbonaţi. Acest fenomen constituie
carbonatarea secundară, cunoscută şi sub denumirea de recarbonatare sau
regradare.
Acţiunea Alături de aerul atmosferic, apa joacă un rol important în procesul de

hidrosferei în alterare a compuşilor minerali şi organici. Principalele procese de alterare
procesul de datorită apei sunt: hidratarea şi hidroliza.
PEDOLOGIE
alterare 1. Hidratarea este procesul prin care apa este reţinută de mineralele
din sol fie sub formă de molecule, fie sub formă de grupări OH. Poate fi de
două feluri: fizică şi chimică.
Hidratarea fizică constă în atragerea apei la suprafaţa particulelor
minerale datorită, pe de o parte, energiei libere de la suprafaţa acestora,
rezultată în urma dezagregării minerale, iar pe de altă parte, datorită
caracterului de dipol al moleculei de apă (fig.3.2.)
Moleculele de apă reţinute la suprafaţa particulelor formează un strat

subţire ce poartă denumirea de peliculă de hidratare sau apă pelicuIară.
Gradul de hidratare depinde de mărunţirea materialului, de concentraţia
soluţiei, de temperatură, de valenţă şi raza ionului hidratat. Cu cât materialul
dezagregat este mai măruriţit, cantitatea de apă fixată este mai mare. O
concentraţie mai mare a ionilor în soluţie, determină o hidratare mai redusă
a acestora. Creşterea temperaturii soluţiei, stimulează mişcarea ionilor şi le
reduce gradul de hidratare. Gradul de hidratare al ionilor creşte o dată cu
creşterea valenţei şi cu scăderea "razei ionice". Prin urmare, dintre ionii de
aceeaşi valenţă se vor hidrata mai puternic cei care au raza ionică mai mică.
Deci, puterea de hidratare a principalilor cationi descreşte astfel: Li, Na, K,
Mg, Ca, Fe.
Hidratarea fizică nu determină modificări chimice substanţiale, dar

înlesneşte acţiunea altor procese de alterare.
Hidratarea chimică constă în pătrunderea apei în reţeaua cristalină a
mineralelor fie sub formă moleculară (apă de cristalizare), fie sub formă de
OH (apa de constituţie), determinând transformări mai profunde, ceea ce
duce la apariţia de noi minerale. De exemplu, anhidritul (CaSO4), prin
hidratare chimică, trece în gips (CaSO4*2 H2O), iar hematitul (Fe2O3) poate să
treacă în limonit (Fe2O3 *nH20) sau în hidroxid de fier (Fe(OH)3).
Mineralele pot să sufere şi procesul de deshidratare, adică de
pierdere de apă. Apa reţinută prin hidratare fizică se pierde mai uşor, chiar la
temperaturi obişnuite, în timp ce apa reţinută prin hidratare chimică se
pierde la temperaturi mult mai mari. Unele minerale se hidratează foarte
puternic, încât reţeaua cristalină se distruge, iar ionii componenţi trec în
soluţie, proces numit dizolvare. Trecerea ionilor în soluţie se datorează
PEDOLOGIE
acoperii cu o peliculă de apă foarte groasă.

2. Hidroliza este procesul de alterare a mineralelor şi constă în
combinarea chimică a elementelor de disociaţie ale mineralului supus
alterării, cu elemente de disociaţie ale apei, până la stabilirea unui echilibru
chimic care este condiţionat climatic.
Silicaţii, principalele minerale componente ale scoarţei terestre, sunt
săruri ale acidului silicic (acid slab) cu diferite baze puternice: NaOH, KOH,
Ca(OH)2 etc. Deci silicaţii vor hidroliza alcalin. Silicaţii sunt minerale
insolubile; de aceea, hidroliza lor se face pe etape. Principalele etape sunt:
debazificarea, desilicifierea şi argilizarea.
Debazificarea se petrece astfel: în urma proceselor de dezagregare, la
suprafaţa fragmentelor de minerale se găsesc diferiţi ioni (K+, Na+, MgT+,
Ca++ etc). Apa care vine în contact cu particulele dezagregate şi care conţine
dizolvat CO2, disociază în ioni de H+ şi OH" (H20 —> H+ + OH"), lonii de H,
având o energie de schimb foarte mare, pătrund cu uşurinţă în reţeaua
cristalină a silicaţilor, scoţând de la suprafaţa acestora ionii de K+, Na+, Mg++
sau Ca++. Aceşti ioni trec în soluţie şi formează, împreună cu grupările OH->
OH- diferite baze - KOH, NaOH, Mg(OH)2, Ca(OH)2, astfel:
Deci, ionul de hidrogen H+ a înlocuit din reţeaua silicatului ionul de

potasiu K+, iar acesta a intrat în reacţie cu gruparea OH- formând KOH, care
este o bază ce disociază puternic în K+ şi OH-. Prin disocierea bazelor formate
soluţia devine alcalină.
Bazele, rezultate în urma debazificării silicaţilor primari reacţionează cu apa
acidulată cu dioxid de carbon formând carbonaţi şi apă:
2 KOH + H20 + C02 = K2CO3 + 2 H20
Dacă în soluţia de alterare se găsesc şi alţi acizi în afară de acidul
carbonic (acid clorhidric, sulfuric etc), se formează sărurile respective
(cloruri, sulfaţi etc.)
Desilicifierea este faza în care, din reţeaua silicatului primar, se pune
în libertate o mare parte din dioxidul de siliciu (SiO 2) sub formă de silice
secundară hidratată. Silicaţii primari, supuşi alterării, sunt constituiţi în mare
parte din SiO2, iar acesta, în prezenţa soluţiilor puternic alcaline este parţial
solubilizat. Alcalinizarea soluţiei se realizează în primă fază, prin eliberarea
bazelor, iar silicea secundară eliberată se depune sub forma unui praf de
culoare albicioasă.
Argilizarea. Nucleele alumino-silicice rămase după debazificare şi
desilicifiere suferă diferite procese de hidratare şi afânare rezultând silicaţi noi,
complecşi, numiţi silicaţi secundari. Aceştia sunt principalii constituenţi ai
argilei; de aceea faza de formare a silicaţilor secundari se numeşte argilizare.
Argilizarea sau formarea argilei din sol reprezintă, deci, transformarea
PEDOLOGIE
nucleelor alumino-silicice, prin diferite procese de hidratare şi afânare, într-o

serie de silicaţi secundari, cu o reţea cristalină nouă, deosebită de a silicaţilor
primari. Silicaţii secundari se mai numesc silicaţi pământoşi sau argiloşi.
Procesul de hidroliză se petrece cu intensităţi diferite de la o zonă la
alta şi este cu atât mai puternic, cu cât mineralele sunt mai mărunţite, silicaţii
primari sunt mai bogaţi în elemente bazice, iar concentraţia soluţiei în ioni de
hidrogen este mai ridicată.
O influenţă deosebită asupra procesului de hidroliză a silicaţilor
primari o au condiţiile climatice, mai ales umiditatea şi temperatura. Astfel, în
condiţii de umiditate mare, temperatură scăzută şi reacţie acidă, silicaţii
primari sunt supuşi unei debazificării intense, iar bazele rezultate trec în
săruri care sunt spălate în profunzime. Spălarea rapidă a bazelor determină o
desilicifiere slabă a silicaţilor, datorită lipsei reacţiei bazice. In aceste condiţii
se formează un silicat secundar sărac în cationi bazici, numit caolinit, iar
procesul se numeşte caolinizare. In cazul ortozei reacţia este:
2Si308AlK + 2 H20 + C02 = 2 Si02Al203 • 2 H20 + 4 Si02 + K2C03
Ortoză Caolinit
In condiţii de umiditate şi temperatură moderate, cu reacţia neutră sau
alcalină, debazificarea silicaţilor şi îndepărtarea sărurilor este mult mai lentă.
Se formează ca silicat secundar, în primă fază, sericitul, iar în continuare se
formează illitul, montmorillonitul, beidellitul etc, minerale argiloase bogate în
elemente bazice. Procesul se numeşte sericitizare şi se petrece astfel:
3 Si308AlK + H20 + C02 = (Si3Al)OI0 (OH)2Al2K + 6 Si02 + K2C03
Ortoză Sericit Muscovit
In condiţii de umiditate şi temperatură ridicate (la ecuator), hidroliza
este foarte intensă, silicaţii primari fiind desfăcuţi până la componentele de
bază. Se eliberează o mare cantitate de baze care, imprimând soluţiei o
reacţie puternică alcalină, determină o desilicifiere pronunţată. Silicea
coloidală şi sărurile formate sunt spălate în profunzime, la suprafaţa scoarţei
alterate se acumulează oxizii de fier şi aluminiu. Oxizii de fier capătă o
culoare asemănătoare ţiglei sau cărămizii, de aici denumirea procesului de
lateritizare (lat. later = ţiglă, cărămidă):
2 Si3O8AlK + 15 H20 + C02 = 6 Si (OH)4 2 Al (OH)3 + K2C03
Ortoză Sericit hidratat
Hidroliza are o importanţă foarte mare în procesul de alterare a
silicaţilor primari, deoarece contribuie la formarea componentului mineral
principal al solului "argila " şi, în acelaşi timp, pune în libertate diferite
săruri necesare nutriţiei plantelor şi diferiţi oxizi şi hidroxizi de fier,
aluminiu etc, care intră în compoziţia solurilor.
Alterarea biochimică este determinată de prezenţa în sol a
vieţuitoarelor şi se petrece asupra componenţilor minerali şi organici. Acest
Acţiunea proces de alterare este determinat, în cea mai mare măsură, de organismele
biosferei în vegetale, dar şi de organismele animale.
PEDOLOGIE
procesul de Organismele vegetale acţionează în mod direct asupra rocilor şi

alterare mineralelor de unde îşi extrag elementele nutritive. De exemplu, diatomeele şi
radiolarii extrag din silicaţi siliciu; lichenii şi muşchii se stabilesc direct pe
rocă de unde îşi extrag elementele nutritive (lichenii extrag elementele
bazice, iar muşchii preferă mediul acid); unele microorganisme atacă
feldspaţii, apatitul etc, de unde solubilizează potasiul. In urma acestor
activitaţi, mineralele şi rocile se alterează.
O importanţă mult mai mare în procesul de alterare o are contribuţia
indirectă a organismelor vegetale. Astfel, prin acţiunea microorganismelor
asupra materiei minerale şi organice se eliberează dioxid de carbon şi diferiţi
acizi minerali (azotos, azotic, sulfuric etc.) şi acizi organici (acetic, tartric, citric
etc), care contribuie la procesul de alterare.
Plantele superioare acţionează în procesul de alterare prin intermediul
rădăcinilor, prin care secretă o serie de acizi organici, cu ajutorul cărora dizolvă
partea minerală din jur şi extrag elemente nutritive. O contribuţie imporantă în
procesul de alterare îl au acizii humici rezultaţi din humificarea resturilor
organice sub acţiunea microorganismelor.
Organismele animale au o contribuţie mai redusă în procesul de alterare, ele

acţionând prin secretarea diferitelor substanţe chimice, cu ajutorul cărora
descompun materia minerală şi organică, schimbându-i compoziţia chimică.
Astfel, materialul coprogen trecut prin corpul râmelor are o alta compoziţie
chimică în comparaţie cu materialul mineral sau organic anterior.

Definiţi procesele de dezagregare şi de alterare.


Cum acţionează hidrosfera în formarea părţii minerale a solurilor?
PEDOLOGIE
Răspuns 3.1
Răspuns 3.2
EDP, Bucureşti.
PEDOLOGIE
PRODUŞII REZULTAŢI ÎN URMA PROCESELOR DE DEZAGREGARE ŞI DE ALTERARE
PRODUŞII REZULTAŢI ÎN URMA PROCESELOR DE

DEZAGREGARE ŞI DE ALTERARE
Cuprins Pagina

4.1 Principalii produşi rezultaţi în urma proceselor de dezagregare şi de alterare ............
4.2 Transportul şi depunerea produselor de dezagregare şi de alterare ..............................
PEDOLOGIE
 Identifcarea şi caracterizarea produşilor care rezultă în urma porceselor

de dezagregare şi alterare.
 Descrierea tipurilor de depozite rezultate în urma depunerii produşilor care
rezultă în porcesele de dezagregare şi alterare
4.1 PRINCIPALII PRODUŞI REZULTAŢI ÎN URMA PROCESELOR DE

DEZAGREGARE ŞI DE ALTERARE
Produsele ce rezultă din dezagregarea şi alterarea mineralelor şi rocilor se
diferenţiază după gradul de mărunţire şi după compoziţia chimică. Produsele
de dezagregare sunt alcătuite din particule grosiere, iar cele de alterare sunt
compuşi noi, foarte fini, care în contact cu apa pot da soluţii sau suspensii
coloidale. Principalele produse rezultate prin alterare şi dezagregare sunt
reprezentate prin: săruri, oxizi şi hidroxizi, silice coloidală, minerale
argiloase, praf, nisip, pietricele, pietre şi bolovani.
Sărurile Rezultă prin reacţia dintre baze şi diferiţii acizi ce se găsesc în soluţie.
După gradul de solubilitate, se împart în săruri: uşor solubile, mijlociu solubile,
greu solubile şi foarte greu solubile.
Sărurile uşor solubile. Dintre cele mai frecvente, sunt: sărurile acidului
azotic (azotaţii de Na, K şi Ca); sărurile acidului clorhidric (clorurile de Na, K,
Mg şi Ca); unele săruri ale acidului sulfuric (sulfaţi de Na, K şi Mg); unele
săruri ale acidului fosforic (monocalcici şi dicalcici), fosfaţi feroşi; unele săruri
ale acidului carbonic (carbonatul de sodiu). Fiind solubile, aceste săruri sunt
uşor spălate pe profilul de sol.
Sărurile mijlociu solubile sunt reprezentate prin sulfatul de calciu (gips),
care la 18°C are o solubilitate în apă de 2,3 g/l. In regiunile umede el poate fi
spălat în adâncime până la apa freatică.
Sărurile greu solubile sunt reprezentate prin carbonaţi de calciu şi
magneziu. Cea mai mare importanţă o au carbonaţii de calciu, care
influenţează favorabil proprietăţile fizice şi chimice ale solului. Aceste săruri
devin solubile în apa încărcată cu dioxid de carbon, când trec în bicarbonaţi.
Sărurile foarte greu solubile sunt reprezentate prin fosfaţii de fier şi
aluminiu, care apar în solurile acide, prin combinarea acidului fosforic cu
fierul şi aluminiu. In solurile alcaline, bogate în calciu, se poate forma
fosfatul tricalcic - Ca3(PO4)2, de asemenea foarte greu solubil.
Oxizii şi Cei mai răspândiţi oxizi şi hidroxizi din masa solului sunt cei de fier,
hidroxizii aluminiu, mangan şi siliciu, care se formează în urma alterării silicaţilor.
Oxizii şi hidroxizii de fier provin în sol prin alterarea mineralelor care
conţin ioni de fier în reţeaua cristalină. Fierul este scos din reţea sub formă de
hidroxid de fier, de natură coloidală (Fe(OH)3), care în mare parte se depune
sub formă de geluri amorfe sau, prin deshidratare, trece în sescvioxizi, cei mai
răspândiţi fiind: limonitul (2Fe203*3H20), goethitul (Fe2O3*H20), hematitul
(Fe2O3) etc. Sescvioxizii mai puternic hidrataţi imprimă solurilor din regiunile
umede o culoare brună-gălbuie, iar cei slab hidrataţi, o culoare roşcată sau
PEDOLOGIE
ruginie aprinsă.
In mediul acid, compuşii coloidali ai fierului se deplasează de la
suprafaţa solului spre adâncime, depunându-se în orizontul B, la suprafaţa
agregatelor structurale.
O parte din hidroxizii de fier intră în reacţie cu acizii humusului
formând fero-humaţii.
Oxizii şi hidroxizii de aluminiu provin în masa solului prin alterarea
diferiţilor silicaţi care conţin acest element. Hidroxidul de aluminiu este un
gel amorf, incolor, şi translucid, care se menţine în această formă foarte scurt
timp. După câteva ore, se transformă în sescvioxizi de aluminiu
(Al2O3*nH20). Cei mai răspândiţi sunt: hidrargilitul (Al2O3*3H2O) şi diasporul
(Al2CO3* H2O). Gelul de hidroxid de aluminiu poate precipita cu silicea
coloidală, dând naştere la combinaţii complexe silico-aluminice hidratate,
care prin învechire trec în silicaţi secundari ai argilei. In solurile cu reacţie
acidă, hidroxizii de aluminiu migrează şi ei împreună cu cei de fier şi
mangan, depunându-se în orizontul B.
Oxizii şi hidroxizii de mangan se întâlnesc în sol în cantitate mult mai
mică decât cei de fier şi aluminiu. Ei se pun în evidenţă mai ales în solurile
umede unde apar sub formă de pete de culoare brună-închisă până la neagră,
sau de concreţiuni cunoscute sub numele de bobovine. Migrează în masa
solului în mod asemănător cu cei de fier şi aluminiu.
Silicea Silicea coloidală sau silicea hidratată (Si02*nH20), rezultă în sol prin
coloidală sau alterarea silicaţilor. Prin deshidratare ea se poate transforma în particule fine
silicea de cuart secundar. In sol, silicea coloidala se prezinta ca o pulbere fina, de
hidratată culoare albicioasa. O parte din silicea coloidala se acumuleaza in orizontul E,
iar o alta parte acopera agregatele structurale din orizontul de la suprafata,
imprimand solului o culoare cenusie-albicioasa.
Silicea coloidala, avand sarcina electronegativa precipita usor cu
hidroxizii electropozitivi de fier §i de aluminiu, dand nastere la complexe
silico-ferice si silico-aluminice, care stau la baza formarii mineralelor
argiloase din masa solului.
Mineralele Mineralele argiloase cuprind o serie de silicati secundari rezultati prin

argiloase alterarea silicatilor primari. Se numesc minerale argiloase deoarece sunt
componentele principale ale argilei.
Dupa structura interna, mineralele argiloase se impart in: minerale cu
foite bistratificate si minerale cu foite tristratificate.
Mineralele argiloase cu foite bistratificate sunt reprezentate prin

caolinit si halloysit. Foitele bistratificate sunt formate dintr-un strat de
tetraedri de siliciu sj un strat de octaedri de aluminiu (figura 3.4.).
Legatura intre doua foite invecinate se face pe cale electrica, prin

intermediul ionilor de OH- de la stratul de octaedri care se gasesc in acelasi
plan cu ionii de oxigen de la stratul de tetraedri (figura 3.4)
PEDOLOGIE
Strat de (tetraaedri)
Spatiul dintre }
doua foite
invecinate
Strat de (octaedri)
Aranjarea spatiala a planurilor de tetraedri si

octaedri la foifa bistratificata de caolinit
(dupa JASMUND) Figura 3.4
Din cauza legaturii electrice, intre cele doua foite invecinate se mentine un
spatiu foarte mic (2,7Å) si rigid, mineralele nu prezinta proprietatea de
gonflare, iar capacitatea de retinere a cationilor prin adsorbtie este mica (10-15
me la 100 g material argilos).
La aceste minerale adsorbţia cationilor şi a moleculelor de apă are loc în mod

obişnuit numai pe suprafeţele de ruptură.
Caolinitul are formula generală 2Si02-Al203-2H20, iar halloysitul 2Si02-
Al203-4H20.
Mineralele argiloase cu foiţe tristratificate sunt formate din două
straturi de tetraedri de siliciu legate printr-un strat de octaedri de aluminiu
(figura 3.6). La aceşti silicaţi, distanţa între foiţele elementare variază între 3,5
şi 14 Å, iar distanţa între planurile bazale a două foiţe învecinate poate să fie
de 20-30 Å (fig.3.7). Legătura între două foiţe învecinate se face prin diferiţi
cationi adsorbiţi. Silicaţii cu structură tristratificată au proprietatea de a reţine
şi molecule de apă, deci, prezintă adesea un accentuat proces de gonflare.
Caracteristic pentru mineralele argiloase cu foiţe tristratificate este procesul de
substituire izomorfă a ionilor din reţea. Astfel Si4 din tetraedri, poate fi înlocuit
parţial cu Al+3, iar Al+ din octaedri poate fi înlocuit parţial cu Mg2+ şi Fe2+.
Pentru că aceste înlocuiri nu se fac în moc echivalent, ci "ion pe ion", apar
diferenţe de sarcini pozitive, care sunt compensate prin adsorbţie de cationi
între foiţele elementare şi pe suprafaţa de ruptură,
Fig.3.6. Aranjarea spaţială a planurilor de tetraedri şi octaedri la o foiţă tristratificată

(după JASMUND)
PEDOLOGIE
Silicaţii cu foiţe tristratificate se împart în două grupe, şi anume:

-grupa smectitului, care cuprinde: montmorillonitul, beidelitul ş
nontronitul;
- grupa micelor hidratate, care cuprinde: illitul, vermiculitul şi glauconitul.
• Montmonllonitul apare cel mai frecvent în solurile din ţara noastră şi
are formula generală 4Si02-Al203-nH20(Ca, Mg)0. Din cauza foiţelor mai
distanţate, montmorillonitul se hidratează şi gonflează puternic şi are o capacitate
mai mare de schimb cationic (100-200 me/100 g de material argilos).
Fig. 3.7. Prezentarea

schematică a foiţei
stristratificate de
montmorillonit
• Beidelitul este mai bogat în aluminiu decât montmorillonitul şi are

formula generală:
3 Si02-A1203- nH20(Ca, Mg)0.
•Nontronitul se întâlneşte uneori în soluri alături de montmorillonit, de
care se deosebeşte printr-o cantitate mai mare de fier. Are formula: 3
Si02Fe203* nH20(Ca,Mg)0.
•Micele hidratate sunt asemănătoare micelor şi au foiţe tristratificate
ca silicaţii argiloşi din grupa smectit. Compoziţia chimică a micelor hidratate
este foarte diferită, în funcţie de cationii care leagă foiţele elementare. La
aceste minerale este prezentă substituirea aluminiului din gruparea octaedrică
cu ionii de magneziu şi chiar cu cei de fier. Micele hidratate se formează în
cea mai mare parte prin alterarea micelor. Astfel, muscovitul trece prin alterare
în illit, iar biotitul în vermiculit.
Praful sau
Este un produs al dezagregării, fiind alcătuit din particule cu diametrul
pulberea
cuprins între 0,02 şi 0,002 mm. Spre deosebire de argilă, praful prezintă în
cea mai mare parte aceeaşi compoziţie chimico-mineralogică cu a rocii sau
mineralului din care a provenit. Se întâlneşte în procent mai ridicat în unele
roci sedimentare (loess, aluviuni etc), cât şi în solurile formate pe aceste roci.
La formarea lui participă şi alterarea.
Nisipul
Este reprezentat prin particule mai grosiere faţă de praf, rezultate prin
procesele de dezagregare a diferitelor minerale şi roci. în funcţie de
diametrul particulelor, deosebim: nisip grosier (2-0,2 mm) şi nisip fin (0,2-
0,02 mm).Compoziţia chimico-mineralogică a nisipului este determinată de a
mineralelor din care a provenit (cuarţ, feldspat, calcar etc). Nisipul format
din minerale nealterabile, cum ar fi cuarţul, se menţine ca atare sau se
transformă, prin dezagregare în praf. Prezenţa nisipului cuarţos în solurile
argiloase este favorabilă, contribuind la micşorarea compactităţii şi mărirea
permeabilităţii pentru apă şi aer. Solurile cu cantităţi prea mari de nisip, sunt
în general mai puţin fertile, din cauza capacităţii reduse de reţinere pentru
PEDOLOGIE
apă şi substanţe nutritive.

Pietricele, Sunt produse de dezagregare formate din fragmente de minerale sau roci cu
pietrele şi diametrul de peste 2 mm (pietricele 2-20 mm, pietre 20-200 mm şi bolovani
bolovanii peste 200 mm). Aceste produse, cunoscute şi sub numele de "scheletul
solului", pot fi formate dintr-un mineral sau pot avea o compoziţie
heterogenă.
Care sunt principalele produse rezultate prin alterare şi dezagregare?
4.2 TRANSPORTUL ŞI DEPUNEREA PRODUSELOR DE DEZAGREGARE ŞI DE

ALTERARE
Produsele rezultate în urma proceselor de dezagregare şi alterare pot

rămâne pe locul de formare sau pot fi transportate sub formă de: soluţii
(sărurile), soluţii coloidale (hidroxizi de fier şi aluminiu, minerale argiloase),
suspensii (praful, nisip fin) sau pe cale mecanică (nisipul grosier, pietricele,
bolovani). în timpul transportului, mai ales la particulele grosiere, se produc
transformări fizice şi chimice. Produsele de dezagregare şi alterare depuse,
constituie rocile sedimentare pe care se formează cele mai multe soluri din
ţara noastră.
Dacă ne referim la sărurile solubile rezultate prin procesele de alterare,
acestea sunt spălate în adâncime de către apa de infiltraţie. Astfel, apa de ploaie
sau cea introdusă prin irigaţii se infiltrează, şi odată cu ea, sunt transportate în
adâncime şi sărurile în ordinea solubilităţii lor. Adâncimea de depunere a
sărurilor este determinată şi de cantitatea de apă. Cu cât cantitatea de apă care
se infiltrează este mai mare, cu atât cantitatea de săruri îndepărtată de la locul
de formare şi adâncimea de depunere a lor este mai mare. Astfel, solurile din
zonele cu climă umedă, precum şi cele irigate neraţional sunt sărăcite în săruri.
După spălarea sărurilor, apa de infiltraţie antrenează şi materialele sub formă
de suspensii sau soluţii coloidale, pe care le transportă şi le depune la diferite
adâncimi. O parte din aceste substanţe pot ajunge, odată cu apa de infiltraţie, în
apa freatică şi, de aici, în lacuri, mări şi oceane, unde se depun, formând depozite
de roci sedimentare.
O acţiune importantă în procesul de transport şi sedimentare o are
"apa de şiroire" şi cea a "torenţilor". Această apă poate transporta, pe lângă
fracţiunile grosiere şi cantităţi importante de săruri şi substanţe coloidale, pe
care le depune la baza versanţilor.
Apele curgătoare prezintă, de asemenea, o importanţă mare în acţiunea

de transport şi sedimentare, atât a produselor grosiere, cât şi a sărurilor şi
coloizilor. Deşi, conţinutul în săruri al apelor curgătoare este mic, ţinând cont de
volumul foarte mare de apă ce se scurge de pe uscat se apreciază că în mări şi
oceane se transportă anual cantităţi imense de săruri şi suspensii.
Transportul şi depunerea produselor de dezagregare şi alterare poate fi

făcută şi de vânt la distanţe foarte mari, rezultând depozite sedimentare eoliene.
Acţiunea de transport şi depunere, mai ales a produselor de
dezagregare, poate avea loc şi sub acţiunea forţei de gravitaţie ce se manifestă
PEDOLOGIE
pe versanţi.
Ca urmare a transportului şi depunerii produselor de dezagregare şi
alterare se formează depozite naturale, care pot fi: acvatice şi continentale.
Depozitele acvatice. Se formează din materialul transportat de pe
uscat şi depus în lacuri (depozite lacustre) şi în mări (depozite marine).
Depozitele continentale sunt reprezentate, mai ales, prin roci
detritice, cunoscute sub următoarele denumiri: depozite eluviale, coluviale,
deluviale, proluviale, aluviale, glaciale şi eoliene (fig. 3.8).
Fig. 3.8. Depunerea produselor de dezagregare şi alterare
Depozitele eluviale sunt alcătuite din produsele dezagregării şi

alterării rămase pe locul de formare. Acestea se recunosc prin aceea, că în
secţiunea făcută printr-un astfel de depozit, se observă o trecere treptată de la
materialul puternic dezagregat şi alterat la roca dură.
Depozitele coluviale sunt reprezentate din materiale depuse la baza
versanţilor de către apele de şiroire sau sub influenţa gravitaţiei. Pe măsura
depunerii lor panta versanţilor se reduce.
Depozitele deluviale se întâlnesc pe versanţii slab înclinaţi şi sunt
reprezentate prin fragmente de diferite dimensiuni depuse peste depozitele
coluviale.
Depozitele proluviale sunt formate din material adus de torenţi sau
râuri cu regim torenţial şi depuse la baza pantei sub formă de conuri de
dejecţie.
Depozitele aluviale iau naştere prin acţiunea de transport şil
sedimentare a apelor curgătoare. Se întâlnesc în lunci, sunt stratificate şi au
o compoziţie chimică şi mineralogică variată.
Depozitele glaciale se datorează gheţarilor şi sunt formate din
materiale colţurate de diferite dimensiuni. Se mai cunosc sub denumirea de
depozite morenice.
Depozitele eoliene sunt reprezentate prin materiale transportate de
vânt. Ele sunt formate din particule fine şi nu se prezintă stratificate. Se
întâlnesc, mai ales, în zonele de câmpie. Tipice din acest punct de vedere
sunt depozitele nisipoase şi cele mai multe depozite loessoide din ţara noastră.
PEDOLOGIE

Enumeraţi tipurile de depozite continentale.

Clasificaţi şi descrieţi în jumatate de pagină mineralele argiloase.
Răspuns 4.1
Principalele produse rezultate prin alterare şi dezagregare sunt reprezentate
prin: săruri, oxizi şi hidroxizi, silice coloidală, minerale argiloase, praf, nisip,
pietricele, pietre şi bolovani.
Răspuns 4.2
Depozitele continentale sunt: depozite eluviale, coluviale, deluviale,
proluviale, aluviale, glaciale şi eoliene.
EDP, Bucureşti.
PEDOLOGIE
FORMAREA ŞI ALCATUIREA PĂRŢII ORGANICE A SOLULUI
FORMAREA ŞI ALCATUIREA PĂRŢII ORGANICE A

SOLULUI
Cuprins Pagina

5.1 Sursele de materie organică din sol ...............................................................................
5.2 Transformarea resturilor organice şi formarea humusului …………..………………..
PEDOLOGIE
 Identifcarea principalelor surse de mateie organică pentru formarea

solului.
 Explicarea procesului de humificare şi a principalelor carecteristici ale
tipurilor de humus
5.1 SURSELE DE MATERIE ORGANICA DIN SOL
Surse de materie Partea organică a solului este alcătuită dintr-un amestec complex de
organică substanţe organice, cu o structură chimică specifică şi de cele mai diferite
provenienţe.
Cantităţile de resturi organice din sol, care sunt supuse în mod
permanent proceselor de descompunere, variază foarte mult în funcţie de
cantitatea de materie organică ce se realizează anual în cadrul ecosistemelor
respective.
Sursa principală a materiei organice din masa solului o constituie
regnul vegetal reprezentat prin diferite resturi de plante (tulpini, frunze,
seminţe, fructe, rădăcini), la care se mai adaugă şi resturile de origine animală
care rămân sub formă reziduală după moartea acestora.
Cele două tipuri principale de vegetaţie naturală (ierboasă şi
forestieră) întâlnită în ţara noastră, lasă în sol cantităţi diferite de resturi
organice şi la adâncimi variabile. Astfel, vegetaţia specifică pajiştilor de
stepă bine încheiate, produce anual circa 10-20 t/ha de resturi vegetale
alcătuite din rădăcini, tulpini, frunze, etc. De remarcat faptul că ponderea mare o
reprezintă rădăcinile care se acumulează în interiorul solului pe o grosime
relativ mare de peste 100 cm, cu o concentrare mai accentuată în primii 40-50
cm.
Vegetaţia forestieră spre deosebire de cea de stepă duce la
acumularea a circa 3-5 t/ha resturi organice, alcătuite din frunze, rămurele,
fragmente de scoarţă, fructe, seminţe etc, care realizează la suprafaţa
solului un strat continuu cunoscut sub denumirea de litieră.
Grosimea litierei oscilează în funcţie de cantitatea de frunze depuse
anual şi intensitatea proceselor de descompunere a resturilor organice. Ea
este de circa 1-3 cm sub pădurile de conifere şi 3-6 cm sub cele de foioase.
Plantele de cultură lasă în sol cantităţi variabile de resturi organice
în funcţie de biomasa acestora. Astfel, plantele anuale cultivate lasă în sol
3-4 t/ha resturi organice, formate din rădăcini şi resturi de tulpini, pe când o
lucernieră lasă în sol anual circa 9-12 t/ha.
La alcătuirea fondului de materie organică mai participă microflora
solului care prin numărul uriaş de microorganisme, bacterii, ciuperci, actino-
micete îşi aduce un aport evident la formarea părţii organice a solului.
O altă sursă de materie organică o constituie fauna şi microfauna
solului prin cadavrele care rămân în sol după moartea organismelor animale
şi care ajung în mod frecvent la circa 400-600 kg/ha/an.
Compoziţia Resturile organice din sol sunt constituite din apă care reprezintă
PEDOLOGIE
materiei organice circa 75-90% din masa acestora cât şi diferiţi compuşi organici. Dintre
elementele chimice ponderea cea mai mare o reprezintă următoarele: C, H, O,
N la care se mai adaugă în cantităţi reduse de Ca, Mg, Fe, K, P, S etc.
Participarea diferitelor substanţe organice, cât şi cenuşa acestora (respectiv
conţinutul în elemente minerale: K, Na, Ca, Mg, Fe, Al, P, S, Si etc.) se
diferenţiază în funcţie de provenienţa resturilor organice.
Substanţele organice sunt alcătuite dintr-o multitudine de compuşi
organici, reprezentaţi prin următoarele grupe: hidraţi de carbon, substanţe
proteice, lignine, lipide şi substanţe tanante. Proporţia de participare a diferiţilor
compuşi organici diferă în funcţie de provenienţa resturilor vegetale: bacterii,
muşchi, ferigi, conifere, vegetaţie ierboasă.
In procesul de formare a componentei organice a solului prezintă
importanţă atât cantitatea cât şi compoziţia resturilor vegetale.
Vegetaţia ierboasă în comparaţie cu cea lemnoasă pe lângă faptul că
aduce în sol cantităţi mai mari de resturi organice, acestea sunt şi de o calitate
superioară, fiind mai bogate în substanţe proteice (5-20%). Totodată ele sunt
mai bogate şi în elemente minerale, având cel mai ridicat procent de cenuşă de
5-10%. Celelalte grupe de substanţe organice (celuloza, hemiceluloză, lignina,
lipidele şi substanţele tanante) influenţează eliberarea de substanţe nutritive
în sol şi formarea de humus, adesea ele având un rol atenuator, de frânare a
ritmului de descompunere, cu cât procentul lor este mai ridicat.
Enumeraţi sursele de materie organică pentru formare solului.
5.2 TRANSFORMAREA RESTURILOR ORGANICE SI FORMAREA HUMUSULUI
Descompunerea Resturile organice moarte reprezentate prin ţesuturile vegetale şi animale,

resturilor microorganismele şi macroorganismele moarte sunt supuse înj permanenţă
organice din sol acţiunii agenţilor fizici, chimici şi biologici. Astfel materia organică din
sol se află într-o continuă transformare datorită unor procese de
descompunere, şi de sinteză a noi produşi, care în final se concretizează
prin formarea diferitelor tipuri de humus. Procesele de descompunere şi
sinteză se desfăşoară simultan, uneori predominând mineralizarea alteori
acumularea şi sinteza compuşilor humici.
Descompunerea resturilor organice din sol se realizează sub influenţa

directă a microorganismelor care utilizează acest material ca sursă de hrană
şi energie. După ALEXANDROVA (citată de Puiu şi colab., 1983) reiese că
descompunerea resturilor organice se desfăşoară în 3 etape distincte:
hidroliza, oxido-reducerea şi mineralizarea totală.
a) Hidroliza reprezintă faza iniţială în care are loc

descompunerea substanţelor organice complexe în compuşi organici mai
simpli, precum:
 peptide, aminoacizi alifatici şi aromatici, baze purinice şi pirimidinice;
acestea rezultă din transformarea substanţelor proteice;
PEDOLOGIE
 hexoze şi pentoze, aminozaharuri, acizi uronici şi celuloză; rezultate din

hidraţii de carbon;
 polifenoli rezultaţi din descompunerea ligninei;
 glicerina şi acizi graşi rezultaţi din hidroliza lipidelor şi a răşinilor.
b) Oxido-reducerea supune în continuare produsele hidrolizei unor

procese intense de descompunere, rezultând compuşi organici simpli sau
chiar minerali.
Oxido-reducerea produselor de hidroliza a substanţelor proteice
formează acizi organici, acizi alifatici, alcooli, amoniac, bioxid de carbon, t
apă, metan, hidrogen sulfurat etc.
Produsele care rezultă din hidroliza hidraţilor de carbon prin
procesele de oxido-reducere se transformă în oxiacizi, acizi organici
volatili, aldehide, alcooli, bioxid de carbon, apă, metan etc. Produsele
rezultate din hidroliza ligninelor şi substanţelor tanante prin oxido-
reducere formează fenoli, chinone, dioxid de carbon, apă etc. Produsele
hidrolizei lipidelor şi răşinilor supuse proceselor de oxido-reducere se
transformă în acizi nesaturaţi, oxiacizi, acizi organici volatili, hidrocarburi,
dioxid de carbon, apă etc.
c) Mineralizarea totală reprezintă faza finală a descompunerii
resturilor organice din sol care determină apariţia produşilor finali a unor
compuşi minerali simpli.
In condiţiile unui mediu aerob se formează acizi (H2SO4, H3PO4) şi

sărurile lor corespunzătoare prin reacţia acestora cu elementele bazice
(Ca++, Mg++, K+, Na+) şi amoniacul din sol.
Intr-un mediu anaerob mineralizarea totală a resturilor organice duce la
apariţia unor compuşi specifici acestor condiţii respectiv CH4, H2, N2, H2S,
H3PO4 şi N3P. Atât în condiţii aerobiotice cât şi anaerobiotice rezultă şi alţi
compuşi finali (NH3, H20, CO2).
Procesele de descompunere şi sinteză a noi produşi în sol se produc cu
intensităţi diferite şi sunt condiţionate de următorii factori:
• compoziţia chimică a resturilor organice din sol;
• condiţiile mediului de descompunere şi sinteză (aeraţie,
reacţie, temperatură, textură, structură etc).
Astfel se poate afirma că descompunerea cea mai intensă are loc în
prezenţa resturilor organice bogate în substanţe proteice şi elemente bazice.
Materia organică bogată în lignine, substanţe tanante şi săracă în
elemente bazice provenită dintr-o vegetaţie lemnoasă se descompune lent şi
rezultă compuşi humici de calitate inferioară.
Cele mai bune condiţii de descompunere a resturilor organice se găsesc
într-un mediu aerob, cu temperaturi ridicate, reacţie neutră şi textură
nisipoasă, în mediu anaerob, cu temperaturi scăzute şi reacţie acidă sau
puternic alcalină şi o textură argiloasă descompunerea resturilor organice se
desfăşoară greoi, mai lent.
Humificarea Studiile cu privire la formarea humusului, component organic specific
materiei
organice solului, s-au amplificat în paralel cu dezvoltarea cunoştinţelor despre
alcătuirea sa chimică. Dacă la începutul secolului al XlX-lea apar teoriile
PEDOLOGIE
"pur chimice" asupra formării humusului, în deceniile următoare, datorită

descoperirilor lui PASTEUR s-au emis ipoteze care consideră că humificarea
este un proces biochimic sau biologic.
In ultimele decenii s-a conturat mai clar o concepţie generală despre

formarea şi natura substanţelor humice, pe baza volumului mare de
cercetări şi lucrări de sinteză din acest domeniu.
Concepţia actuală consideră că formarea humusului reprezintă un
proces biochimic dominant al solului şi se desfăşoară în două faze distincte:
în prima fază are loc descompunerea resturilor organice de către
microorganismele din sol în substanţe cu masă moleculară redusă ca fenolii
şi aminoacizii ca urmare a oxidării biochimice lente. In această fază
reacţiile de oxidare, care au loc în prezenţa oxigenului atmosferic, şi a
oxidazelor microorganismelor, sunt catalizate de componenţii minerali ai
solului;
în faza a doua sunt predominante reacţiile de condensare şi poli-
merizare a produşilor macromoleculari rezultaţi din descompunerea
resturilor organice.
La formarea acizilor humici participă, în proporţie mare, compuşii
aromatici de tipul polifenolilor, rezultaţi din descompunerea ligninelor,
celulozei şi a substanţelor tanante şi aminoacizi formaţi prin hidroliza
substanţelor proteice.
O detaliere a procesului de humificare exemplifică degradarea
ligninelor, care sub influenţa actinomicetelor, într-un mediu neutru spre
slab alcalin sau a ciupercilor într-un mediu acid, se descompun lent formânc
produşi de tipul polifenolilor. Prin acţiunea reciprocă dintre polifenoli şl
aminoacizi, în prezenţa oxidazelor, rezultă acizii humici. Reacţia se desfăj
şoară în două faze. în prima fază se produce oxidarea fermentativă a
moleculei de polifenol (pirocatechină, hidrochinonă, pirogalol) rezultând
chinone.
In a doua fază a reacţiei chinona cu un potenţial oxidant, primeşte

hidrogenul aminoacizilor, rezultaţi din degradarea substanţelor proteice şi
formează condensate, rezultând altă pirocatechină.
Componenţii aromatici ai humusului rezultă din stadiile iniţiale ale
descompunerii substanţelor tanante şi din degradarea ligninei în stadiile mai
avansate. Ei mai pot să apară şi din descompunerea microbiană a celulozei.
Aminoacizii, respectiv componenta cu azot a humusului, provine din
proteina resturilor organice de natură vegetală cât şi din proteina
PEDOLOGIE
microorganismelor moarte.
Heterocondensat pirocatechina
Produşii primari ai condensării chinonelor cu aminoacizii sunt supuşi în
permanenţă altor procese de policondensare, formându-se substanţe cu
greutate moleculară mare, îmbogăţite în azot şi carbon, respectiv acizii humici.
Prin condensarea unor substanţe heterogene procesul a fost denumit hetero-
policondensare, iar compuşii se definesc ca fiind heteropolicondensate.
Care sunt etapele descompunerii materiei organice?

În loc de rezumat această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.
Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare
Nr. 5 pe care urmează să o transmiteţi tutorelui.
Descrieţi procesul de humificare.

Răspuns 5.1
Sursa principală a materiei organice din masa solului o constituie
resturile de plante (tulpini, frunze, seminţe, fructe, rădăcini), la care se mai
adaugă şi resturile de origine animală care rămân sub formă reziduală după
moartea acestora, microflora şi microfauna din sol.
Răspuns 5.2
Descompunerea resturilor organice se desfăşoară în 3 etape distincte:
hidroliza, oxido-reducerea şi mineralizarea totală.
PEDOLOGIE
2. Blaga Gh., Rusu I., Udrescu S., Vasile D., 1996, Pedologie,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
PEDOLOGIE
CLASIFICAREA ŞI PROPRIETĂŢILE ACIZILOR HUMICI
Cuprins Pagina

6.1 Principalele tipuri de humus .........................................................................................
6.2 Importanţa humusului din sol ……………………………………………………...
PEDOLOGIE
 Identifcarea principalelor tipuri de humus.

 Decrierea importaţei humusului din sol
6.1 PRINCIPALELE TIPURI DE HUMUS
Alcătuirea Materia organică moartă din sol este alcătuită din substanţe humice
humusului din specifice care au o pondere ridicată de circa 85-90% şi substanţe organice
punct de vedere nespecifice cu o participare mai redusă de circa 10-15% (resturi vegetale şi
al fracţiunilor animale, şi produse ale acestora, răşini, ceruri, lignine etc).
humice Substanţele humice specifice sunt reprezentate prin acizii humici care se
împart în 3 categorii şi anume: acizi huminici, acizi fulvici şi huminele.
Acizii huminici sunt acei produşi ai humificării care rezultă din
descompunerea resturilor vegetaţiei ierboase bogate în substanţe proteice în
prezenţa elementelor bazice: Ca++, Mg++, K+ sub acţiunea directă a unei flore
bacteriene.
Climatul specific acestor zone este mai uscat şi cald, iar reacţia
alcalină spre neutră ca urmare a prezenţei calciului în sol. Acizii huminici sunt
separaţi în trei grupe: acizi huminici cenuşii, acizi huminici brunii şi acizi
huminici hematomelanici.
Acizii huminici cenuşii sunt cei mai puternic polimerizaţi şi ca
atare prezintă cea mai mare greutate moleculară până la 100.000. Ei au
culori brune închise, brune cenuşii sau negricioase şi un conţinut ridicat de
humus, bogat în molecule aromatice. Ei predomină în solurile de tipul
cernoziomurilor şi rendzinelor. Sunt strâns legaţi de argilă, având o
capacitate ridicată de schimb cationic T = 600 me/100 g sol.
Acizii huminici bruni rezultă din resturile vegetale de natură ierboasă.
Prezintă culori brune-gălbui şi au o capacitate mijlocie de polimerizare. Se
formează mai frecvent în districambosoluri având un conţinut redus de
azot de 3-5% N şi mai ridicat de carbon de circa 50-60% C.
Acizii huminici hematomelanici prezintă o culoare mai deschisă
spre brun-roşietic fiind mai frecvenţi în resturile organice în curs de humi-
ficare. Prezintă o importanţă mai redusă în procesul de solificare. Conţin
58-62% C.
Acizii fulvici se formează în procesul de humificare a resturilor
organice de natură lemnoasă cu un conţinut redus de substanţe proteice şi
elemente bazice.
într-un climat mai umed şi rece, unde mediul este acid, în absenţa
calciului liber acţionează preponderent microflora de tipul ciupercilor.
Acizii fulvici sunt de două feluri: - acizi crenici
- acizi apocrenici
Ei prezintă o greutate moleculară mică întrucât polimerizează slab
(2.000-9.000 mg) şi o capacitate redusă de schimb cationic T = 200-300
me/100 g sol.
Prin combinarea acestora cu cationi din solurile acide formează crenaţi
PEDOLOGIE
şi apocrenaţi, produşi uşor solubili care determină frecvent fenomene de

eluviere. Conţin 42-52% C.
Huminele reprezintă fracţiunea cea mai stabilă a humusului fiind
insolubile în soluţii, alcaline, NaOH şi pirofosfat, care este strâns legată de
partea minerală a solului mai ales de argilă. Ele sunt alcătuite din substanţe
organice asemănătoare materiei organice proaspete nedescompuse. Ele sunt
prezente în sol în proporţie de circa 25% din totalul substanţelor humice.
In componenţa humusului intră în mod frecvent toate cele trei grupe
de acizi humici, reprezentativi, respectiv ca un indice de calitate fiind
raportul dintre acizii huminici şi acizii fulvici. Acest raport oscilează de la
o zonă climatică la alta. Astfel în zona mai caldă şi cu precipitaţii mai
reduse, zona de stepă aridă, raportul acizi huminici/acizi fulvici poate depăşi
valoarea 3-4 F.
Alcătuirea Acizii humici prezintă o compoziţie chimică elementară complexă, în

chimică a structura acestora fiind prezente toate elementele chimice ce intră în
acizilor humici alcătuirea micro- şi macroorganismelor pe seama cărora rezultă humusul.
Mai frecvent sunt următoarele: C, H, O, N, Si, Al, Fe, Ca, Mg, K,
Na, Mn, S, P etc.
Ponderea cea mai mare o prezintă carbonul (46-60%) urmat de
oxigen (3-48%), azot (2-8%) şi hidrogen (3-6%).
întrucât conţinutul de carbon şi azot al materiei organice imprimă o
serie de însuşiri produşilor rezultaţi, raportul dintre aceste două elemente
C/N este des utilizat, reprezentând un indice sintetic foarte important.
Astfel în cazul materiei organice proaspete valoarea C/N este foarte
ridicată de 60-90. In măsură ce se intensifică procesul de humificare valorile
C/N scad treptat stabilindu-se la anumite limite specifice diferitelor tipuri
de soluri şi climate.
Cele mai bune valori ale raportului C/N se înregistrează în zonele de
stepă cu o vegetaţie ierboasă (C/N < 15) pe când în zonele umede şi reci
de coline raportul C/N = 16-25, reflectând o humificare mai slabă cu o
aprovizionare slabă în azot mineral.
Structura Prima formulă globală a acizilor huminici a fost dată de către ODEN,
moleculară a 1919 ca fiind C60H52024(COOH)4 cu o greutate moleculară de 1337. După
acizilor humici această formulă nu se remarcă prezenţa N în compoziţia humusului.Ulterior
DRAGUNOV, demonstrează prezenţa azotului în compoziţia acizilor
huminici şi arată că molecula de acid huminic este alcătuită din: nuclei
aromatici, heterocicli cu azot şi resturi de hidraţi de carbon
După prezentarea structurii moleculare a acizilor humici
(DRAGUNOV, 1948), reiese că aceştia au o structură moleculară complexă. In
zona periferică a acizilor humici se află şi alte grupări cu caracter
funcţional: carboxilice, hidroxilfenolice, chinonice, carbonilice şi meto-
xilice etc. Ca urmare a acestei compoziţii chimice, acizii huminici pot să
reactioneze cu partea minerală a solului, formând compuşi organo-
minerali.Azotul, ca principal element în nutriţia minerală a plantelor, se
află fie sub formă aminică în catenele laterale ale acizilor huminici de unde
este uşor eliberat în soluţia solului sau se găseşte mai strâns legat în
componenţa unor heterocicli, de unde nu poate fi scos decât prin
mineralizarea totală a humusului.
PEDOLOGIE
Proprietăţile Capacitatea de adsorbţie şi de schimb cationic. Acizii humici

acizilor humici conţin la periferia moleculelor grupări funcţionale, rol mai important
avându-1 cele hidroxil fenolice -OH şi carboxilice - COOH. Cationii de
hidrogen H+ din aceste grupări sunt labili, fiind relativ uşor înlocuiţi cu alţi
cationi din sol, mai frecvent de către cationii bazici: Ca++, Mg++, K+, Na+.
In acest fel acizii huminici ca orice acizi se pot neutraliza sau satura
cu baze trecând sub formă de săruri în prezenţa bazelor din sol, numite
humaţi.
Proprietatea acizilor humici de a avea cationi adsorbiţi şi de a-i
schimba cu alţii din soluţia solului poartă denumirea de capacitatea de
schimb cationic sau capacitate de adsorbţie.
Această însuşire esenţială a acizilor humici, de altfel specifică şi
mineralelor argiloase, cu care humusul alcătuieşte complexul coloidal sau
argilo-humic sau absorbant, constituie cea mai importantă proprietate a
solului. Datorită acestei însuşiri procesele de levigare a unor cationi spre
adâncime sunt mult atenuate, ca apoi prin trecerea lor în soluţia solului să
poată fi utilizaţi de către plante în procesul nutriţiei minerale.
Capacitatea de schimb cationic T este mult mai ridicată în cazul
acizilor humici decât al mineralelor argiloase. Dacă la mineralele argiloase
în cazuri rare (tip montmorillonit-beideîit T = 80-150 me/100 g sol) valorile
ajung la 150 me, la acizii fulvici T = 300 me iar la acizii huminici chiar
dublu T = 600 me, ceea ce demonstrează calitatea superioară a acizilor
huminici.
Interacţiunea acizilor humici cu partea minerală a solului. Acizii
humici reacţionează cu partea minerală a solului formând combinaţii organo-
minerale de diferite tipuri:
■ Combinaţii ale acizilor humici cu cationii metalelor alcaline şi
alcalino-pamantoase. Aceste combinaţii se formează prin înlocuirea H+
cu cationii alcalini Na+, K+, Ca++, Mg++, rezultând sărurile respective. Ele
sunt specifice solurilor bazice cu o eluviere slabă în care predomină ionii de
Ca++, Mg++, K+, Na+. Combinaţiile acizilor fulvici cu aceşti cationi sunt
solubile în apă pe când cele ale acizilor huminici cu aceşti cationi sunt
insolubile.
■ Combinaţiile acizilor humici cu fierul şi aluminiul. Aceste
produse organo-minerale rezultă în urma înlocuirii cationului de H+ cu
grupările Fe(OH)++, Fe (OH)2+, Al(OH)++, Al(OH)2+ cărora li se mai pot
adăuga şi cationii bazici K+, Na+, Ca++, Mg++. Aceste combinaţii sunt
cunoscute sub denumirea de fero-humaţi sau aluminohumaţi şi sunt
specifice solurilor bogate în oxizi de fier şi aluminiu.
■ Combinaţiile acizilor humici cu argila. Se presupune că acţiunea
reciprocă dintre acizii humici şi mineralele argiloase se produce prin
intermediul cationilor de Ca++, Mg++, K+, Na+, Fe+++, Al+++ interpuşi între
foiţele sau straturile silicaţilor.Aceste combinaţii sunt specifice tuturor
solurilor, alcătuind complexul adsorbtiv, argilohumic sau coloidal cu
rol esenţial în procesele de nutriţie minerală. Uneori se alătură şi
hidroxizi de fier realizându-se complexele argilo-ferihumice.
■ Combinaţiile acizilor humici cu materialele allofane. Aceste
combinaţii sunt întâlnite mai rar, doar în cazul solurilor din zona montană. În
condiţiile unui climat deosebit de umed şi rece şi într-un mediu puternic
acid, în procesul de alterare nu se mai formează minerale argiloase. Ca
urmare a proceselor de dezagregare şi alterare rezultă produse necristalizate,
PEDOLOGIE
amorfe de tipul allofanelor. In aceste soluri acizii humici se adsorb prin

intermediul cationilor de la suprafaţa particulelor minerale ale căror valenţe
sunt nesatisfăcute. In acest mod se explică apariţia complexelor humico-
allofanice.
Principalele Clasificarea corectă a humusului este una din condiţiile prealabile

tipuri de care a contribuit la elaborarea teoriilor cu privire la apariţia şi evoluţia
humus solurilor. Aşa cum taxonomia solurilor ia în considerare întreg ansamblul de
condiţii de solificare, tot aşa şi clasificările humusului ţin cont de condiţiile
procesului de humificare şi de caracteristicile morfologice, fizice, chimice
ale materiei organice şi ale orizonturilor humifere.
In ştiinţa solului s-au elaborat numeroase clasificări ale humusului
care stabilesc principalele forme (EWALD, 1956) sau tipuri şi subtipuri de
humus (DUCHAUFOUR, 1977). Pe baza acestora şi a particularităţilor de
solificare, în ţara noastră s-au stabilit următoarele tipuri de humus:
Mullul. Este reprezentat de către materia organică complet
humificată şi amestecată intim cu partea minerală a solului. Este
caracteristici solurilor aerate cu o intensă activitate a microorganismelor,
care realizează transformarea completă a resturilor organice în acizi humici.
Se disting două tipuri de mull: calcic şi forestier.
■ Mullul calcic este puternic saturat cu cationi bazici,
predominant cu calciu, fiind alcătuit din acizi huminici puternic
polimerizaţi. Raportul C/N este scăzut, aproximativ 10, culoarea
brună închisă la neagră şi reacţie neutră spre slab alcalină. El se
formează în condiţii prielnice humificării, pe substrate calcaroase
sau roci bogate în calciu, cu o intensă activitate biologică, mai ales
a bacteriilor. El este cel mai bun humus, datorită procentului ridicat
al acizilor huminici strâns legaţi de coloizii minerali, cât şi a
stabilităţii lui la acţiunea de mineralizare.
■ Mullul forestier se formează în solurile nu prea bogate în
calciu, acoperite de păduri de esenţe foioase, sub acţiunea
ciupercilor. El este alcătuit din acizi huminici slab şi moderat
polimerizaţi, respectiv acizi fulvici. Raportul C/N este mai mare (de
12-15), iar culoarea mai deschisă. Are o reacţie slab spre moderat
acidă (pH = 5,5-6,5) şi se observă tendinţa de migrare uşoară spre
orizonturile subiacente.
Moderul. Este alcătuit din materie organică mai slab humificată şi

parţial legată de partea minerală a solului. Moderul se formează în solurile
slab aerate, cu umiditate ridicată şi temperaturi mai mici, în prezenţa unei
microflore sărace şi cu o activitate redusă, într-un interval scurt de timp.
Aceste condiţii nu permit humificarea completă a resturilor organice în
decursul anului şi nici formarea de agregate hidrostabile între argilă şi
coloizii organici ai solului. In substanţele humice predomină acizi fulvici.
Indicele C/N este mai ridicat, cu valori cuprinse între 15-25, ceea ce
reflectă faptul că mineralizarea materiei organice este lentă şi incompletă.
Se întâlnesc mai multe subtipuri de moder, caracteristice unor condiţii
specifice de solificare:
 Moderul forestier oligotrofîc, acid, este acumulat în solurile formate
sub păduri de răşinoase şi de amestec cu foioase;
 Moderul de pajişte alpină şi subalpină se formează sub o vegetaţie
PEDOLOGIE
de graminee şi se acumulează într-un orizont Au; este de culoare

neagră, relativ gros, cu o reacţie puternic acidă;
 Moderul calcic sau rendzinic se formează pe calcare, având un
conţinut ridicat de humaţi de calciu de culoare închisă şi reacţie slab
acidă spre neutră;
 Moderul hidromorf se întâlneşte în solurile cu exces prelungit de
apă stagnantă (stagnice), în condiţii de anaerobioză.
Morul (humusul brut). Este alcătuit din resturi organice slab

humificate, puţin mărunţite sau transformate biochimic. Este foarte slab
legat de partea minerală a solului, slab polimerizat, cu un procent ridicat
de acizi fulvici. El este caracteristic solurilor din zona montană, formate sub
păduri de conifere (molid, pin) sau sub pajişti alpine. Este puternic acid,
sărac în azot, raportul C/N oscilează între 30-40, sărac în elemente bazice şi
bogat în acizi solubili care exercită o acţiune puternică de alterare şi
migrare asupra părţii minerale a solului.
Turba. Se formează într-un mediu saturat cu apă, în depresiuni prin
acumularea de resturi organice ale unor plante hidrofile. Se diferenţiază
două tipuri de turbă: eutrofa (sau calcică) şi turba oligotrofă (sau acidă).
Turba eutrofă se formează pe terenurile joase, cu apă freatică cu ioni
de calciu, pe seama unei vegetaţii de rogozuri, stuf, papură etc, reacţia
este neutră spre slab alcalină (pH = 7,0-7,5), raportul C/N este sub 30, iar
cantitatea de cenuşă este foarte ridicată, de 14-15%; turba este bogată în
substanţe minerale, dar blocate în forme inaccesibile plantelor.
Turba oligotrofă se întâlneşte în regiunile montane, pe substraturi
acide, cu un climat rece şi umed. Ea se formează prin acumularea masivă a
resturilor organice ale vegetaţiei acidofile alcătuită din muşchi, predominant
genul Sphagnum. Este foarte săracă în elemente nutritive, puternic acidă
(pH = 4,0-4,5) cu raportul C/N ridicat de până la 40.

Care sunt substanţele humice specifice?
6.2 IMPORTANTA HUMUSULUI DIN SOL
Prin proprietăţile şi compoziţia chimică, humusul reprezintă

componenta esenţială a solului, care-i conferă însuşiri specifice, cât şi un
anumit nivel de fertilitate. Alături de humus, care este relativ durabil, un rol
important îl reprezintă şi materia organică, parţial humificată, cu caracter
efemer care, prin descompunere, eliberează în mod continuu substanţe
nutritive uşor accesibile plantelor (amoniac, azotaţi, fosfaţi, sulfaţi etc).
Humusul şi materia organică din sol reprezintă rezerva permanentă a solului în
elemente nutritive, care-i determină însăşi fertilitatea. Nutriţia minerală a
plantelor este în mare măsură influenţată şi de circuitul substanţelor nutritive,
exemplul cel mai concludent fiind hidrisolurile, histisolurile etc unde ele
rămân blocate în forme inaccesibile pentru plante.
PEDOLOGIE
Humusul şi materia organică constituie un substrat prielnic pentru

activitatea şi dezvoltarea microorganismelor din sol. Ca urmare a activităţii
lor în sol se degajă cantităţi mari de CO2 care determină îmbogăţirea
soluţiei în cationi de hidrogen, intensificarea proceselor de alterare a
mineralelor primare şi modificarea reacţiei soluţiei solului.
Humusul împreună cu argila, prin proprietăţile de adsorbţie catio-
nică, reţin şi atenuează levigarea unor cationi ai solului.
Humusul contribuie la îmbunătăţirea însuşirilor fizice ale solurilor,
având o influenţă puternică asupra acestora. Astfel, acizii huminici imprimă
solurilor culori închise, de la brun până la negru, mărind adsorbţia
radiaţiilor calorice şi gradul de încălzire.
Datorită însuşirii pe care o are împreună cu argila, de a agrega
particulele elementare, humusul influenţează favorabil formarea structurii
glome-rulare şi grăunţoase. Indirect, el are un rol important asupra
porozitătii, permeabilităţii şi consistenţei solului. Având o capacitate mare
de reţinere a apei, humusul contribuie la mărirea şi conservarea acesteia în
sol, mai ales în forme accesibile plantelor.
Humusul „brut" poate să influenţeze negativ regimul hidric al unor
soluri care sunt reci, adsorb şi reţin multă apă, au o permeabilitate redusă
şi un regim aero-hidric deficitar.

Um influenţează prezenţa humusului în sol levigarea elementelor
nutritive?


Cum influenţează cantitatea de humus formarea şi stabilitatea elementelor

structurale?
PEDOLOGIE
Răspuns 6.1
Substanţele humice specifice sunt reprezentate prin acizii humici care se împart
în 3 categorii şi anume: acizi huminici, acizi fulvici şi huminele.
Răspuns 6.2
Humusul împreună cu argila, prin proprietăţile de adsorbţie catio-nică, reţin
şi atenuează levigarea unor cationi ai solului
PEDOLOGIE
FORMAREA SI ALCATUIREA PROFILULUI DE SOL
Cuprins Pagina

7.1 Definiţii ........................................................................................................................
7.2 Procese care determină formarea orizonturilor pedogenetice ......................................
PEDOLOGIE
 Explicarea principalelor carecteristici ale orizonturilor de sol

 Identifcarea caracteristicilor, proceselor de formare și alcătuirea
profilelor de sol
7.1 DEFINIŢII
Prin orizont de sol sau orizont pedogenetic se înţelege un strat morfologic

distinct, caracterizat printr-o serie de proprietăţi rezultate în procesul de
formare a solului. Orizonturile de sol pot fi minerale şi organice.
Orizontul mineral este alcătuit, în cea mai mare parte, din componente
minerale, care poate să conţină cel mult 20—35% materie organică.
Orizontul organic se formează prin procese intense de acumulare şi
descompunere a materiei organice şi conţine cel puţin 20—35% materie
organică.
Principalele orizonturi folosite în caracterizarea solurilor din ţara noastră
se prezintă în continuare.
Definiţi orozontul mineral.
7.2 PROCESE CARE DETERMINA FORMAREA ORIZONTURILOR

PEDOGENETICE
Principalele Solul este rezultatul interactiunii tuturor factorilor de mediu.

procese Multitudinea de tipuri si subtipuri de soluri care se formeaza la suprafata
pedogenetice scoartei terestre se datoreaza intensitatii diferite de manifestare a
din zona componentelor foactorilor de solificare, ce determina desfasurarea
temperata diferitelor procese pedogenetice.
Principalele procese pedogenetice din zona temperata sunt:

 Bioacumularea si humificarea duc la formarea orizonturilor humifre
A (Am – in zona de campie, sub vegetatie ierboasa, Ao – in zona de
deal, sub paduri de foioase, Au – in zona montana, sub vegetatie
acidofila), organice O (resturi organice nedescompuse sau sab
descompuse – litiera) si orizonturi de turba T (materie organica
acumulata in conditii de mediu saturat cu apa).
 Argilizarea care determina formarea orizontului Bv – cambic. Se
PEDOLOGIE
produce in zona de campie, unde conditiile de temperatura si

umiditate duc la transformarea materialului parental si fac posibila
fomarea de argila „in situ”, care se acumuleaza in orizontul
intermediar al solului.
 Eluvierea şi iluvierea care determina determina formarea
orizonturilor El (luvic) si Ea (albic) respectiv a orizontului Bt (argic).
Aceste procese se manifesta in conditii de clima mai umeda si mai
rece decat cele in care se produce argilizarea, sau in zone
depresionare, cu un plus de umiditate provenit prin scurgerea laterala
a apei din zonele invecinate. Datorita umiditatii ridicate, sarurile
solubile si carbonatul de calciu au fost indepartate din orizonturile
superioare, iar apoi a urmat şi spalarea argilei, ceea ce a determinat
formarea orizonturilor eluviale E in partea superioara a profilului.
Argila eluviata (spălată) din orizonturile superioare este iluvialta
(depusă) in orizonturile subiacente, unde se depune sub forma de
pelicule argilo-iluviale, formand orizontul Bt.
 Podzolirea humicoferiiluviala determina formarea orizonturilor Bs
(spodic sau feriiluvial) sau Bhs (humicoferiiluvial) si Es (spodic).
Acest proces are loc in zonele montane inalte, pe roci acide si clima
rece si umeda. In aceste condiţii de mediu elementele rezultate in
urma proceselor de dezagregare si alterare nu mai recristalizeaza
pentru formarea unor compusi noi (nu se mai formeaza argila), ci
raman sub forma de oxizi si hidroxizi, predominanti fiind cei de fier
si aluminiu. Acestia se acumuleaza in orizontul intermediar al solului
formand orizontul Bs, de culoare brun roscata sau chiar roscata. In
unele cazuri, din cauza precipitaţiilor abundente, o parte din materia
organica humificata acumulata la suprafata solului este spalata si
depusa in orizontul B. In acest caz orizontul se numeşte Bhs
(humicoferiiluvial), deoarece prezinta acumulari atat de oxizi si
hirdoxizi de fier si aluminiu, dar si de humus. In situatiile in care
cantitatea de precipitatii este foarte mare, procesul de spalare
(eluviere) a solului se amplifica si rezulta un orizont saracit prin
eluviere de oxizi si hidroxizi de fier si aluminiu, mai deschis la
culoare, cenusiu, in care predomina silicea coloidala, denumit E
spodic (spodos = cenusa).
 Gleizarea si pseudogleizarea determina formarea orizonturilor Go
(gleic de oxidare), Gr (gleic de oxido-reducere), W (pseudogleic) si w
(pseudogleizat). Aceste procese se desfasoara atunci cand apa freatica
este aproape de suprafata solului (gleizarea), sau cand apa din
precipitatii stagneaza deasupra unui strat impermeabil
(pseudogleizarea sau stagnogleizarea), ducand la formanrea
orizonturilor de sol in conditii de hidromorfism.
 Salinizarea si alcalizarea duc la formarea orizonturilor sc
(hiposodic), sa (salic), ac (hiponatric) si na (natric). Aceste procese
se produc in condiţiile in care fie apa freatica contine elemente bazice
in cantitati mari si foarte mari, fie solul s-a format pe un material
parental salifer, bogat in elemnte bazice. De exemplu, atunci cand
continutul total de saruri solubile este de peste 1% saruri solubile
(cand salinizarea este clorurica) sau peste 1,5% (cand salinizarea este
sulfatica), orizontul se numeste salic si este notat cu sa.
 Procesele andice – duc la formarea orizonturilor andice an. Aceste
procese sunt strict legate de prezenta materialelor parentale vulcanice,
PEDOLOGIE
prin descompunerea carora rezulta materiale allofane, necristalizate,

cu capacitate mare de absorbtie si schimb cationic. Andosolurile sunt
raspandite doar in regiunile de origine vulcanica.
 Procesele de vertisolaj – duc la formarea orizonturilor vertice y.
Verisolurile sunt soluri formate pe matriale parentale reprezentate de
argile de tip montmorillonit - beidellit care au capacitate mare de
contractie si gonflare in functie de umiditatea solului.
Manifestarea acestor procese duce la formarea orizonturilor de sol.

Orizontul de sol sau orizontul pedogenetic este un strat,
aproximativ paralel cu suprafaţa solului (terenului), care are o serie de
proprietăţi rezultate prin procesul de formare a solului, proprietăţi care
diferă de cele ale stratelor supra sau subiacente. În mod obişnuit un orizont
de sol este separat de cele adiacente prin caracteristici care pot fi observate
şi eventual măsurate în teren, cum ar fi: culoarea, textura, structura,
consistenţa, prezenţa sau absenţa carbonaţilor, a unor neoformaţii etc.
Pentru identificarea orizonturilor de sol sunt necesare totuşi, uneori,
determinări de laborator pentru completarea sau precizarea observaţiilor de
teren.
În afară de orizonturile pedogenetice, unele soluri prezintă stratificaţii
datorită neuniformităţii iniţiale a materialului parental denumite
discontinuităţi litologice. Strict vorbind, o succesiune de diferite materiale
nu trebuie considerată ca orizonturi pedogenetice, ci ca "strate".
Deosebirea dintre ele nu este întotdeauna foarte clară, deoarece procesele
de formare a solului acţionează pe întregul material stratificat.
În mod curent, solurile sunt caracterizate prin succesiunea specifică de
orizonturi şi descrierea şi definirea proprietăţilor fiecărui orizont.
Sistemul iniţial de notare a orizonturilor A, B, C, D, R, a evoluat în
timp astfel că s-a diferenţiat de la o ţară la alta.
Care sunt principalele procese pedogenetice din zona temperată?

Descrieti procesul de bioacumulare, apelând şi la informaţiile din cursurile

anterioare.
PEDOLOGIE
Răspuns 7.1
Orizontul mineral este alcătuit, în cea mai mare parte, din componente
minerale, care poate să conţină cel mult 20—35% materie organică.
Răspuns 7.2
Principalele procese pedogenetice din zona temperata sunt: bioacumularea
şi humificarea, argilizarea, eluvierea şi iluvierea, podzolirea
humicoferiiluviala, gleizarea si pseudogleizarea, salinizarea si alcalizarea
procesele andice, procesele de vertisolaj
PEDOLOGIE
ORIZONTURILE PEDOGENETICE SI CARACTERIZAREA LOR
ORIZONTURILE PEDOGENETICE SI CARACTERIZAREA

LOR
Cuprins Pagina

8.1Orizonturile „A” ............................................................................................................
8.2 Orizonturile „E” şi „B” .................................................................................................
8.3 Orizonturile „C” , „R”, „O” şi „T” ..............................................................................
8.4 Orizonturile de asociere şi orizonturile de tranziţie ......................................................
PEDOLOGIE
 Identifcarea principalelor orizonturi pedolgenetice.

 Explicarea principalelor carecteristici ale orizonturilor de sol.
8.1 ORIZONTURILE „A”
Definiţie Orizontul A este un orizont mineral format la suprafaţa solului, în care

s-a acumulat materie organică humilicată şi intim legată de partea
minerală. În general, este mai închis la culoare decât orizontul
subiacent. Se disting trei feluri principale de orizonturi A.
Orizontul Orizontul A molic (mollis = moale, afinat) se notează cu simbolul Am şi
A molic se caracterizează prin: culoare închisă, cu crome şi valori sub 3,5 în
stare umedă şi sub 5,5 în stare uscată; un conţinut de materie organică
de cel puţin 1% şi cel mult 35%; structură grăunţoasă, glomerulară sau
poliedrică mică ; grad de saturaţie în baze peste 53%; grosime de cel
puţin 25 cm (la unele soluri, cum sunt, de exemplu, cele cu orizont R
situat pînă la 50 cm, limita de grosime poate să scadă până la 20 cm).
Dacă un Am prezintă acumulări reziduale de grăunţi de cuarţ dezbrăcaţi
de pelicule coloidale (adică prezintă caractere de eluviere), se
denumeşte A molic eluvial şi se notează cu Ame.
Orizontul A umbric (umbra — umbră, culoare închisă) se notează cu simbolul Au,
A umbric este asemănător orizontului Am, dar se deosebeşte de acesta prin gradul
de saturaţie în baze, mai mic de 53%.
Orizontul A ocric (ochros = pal, culoare deschisă) se notează cu simbolul Ao şi
A ocric este un orizont A prea deschis la culoare sau prea sărac în materie
organică pentru a fi molic sau umbric, sau care devine masiv şi dur în
perioadele secetoase (chiar dacă prezintă culori şi grosimi de Am sau
Au). Dacă un orizont A prezintă toate caracterele unui orizont molic sau
umbric, cu excepţia grosimii (care este mai mică), se consideră tot A
ocric, dar se notează cu Aom şi, respectiv, Aou.
Care sunt orizonturile A?
8.2 ORIZONTURILE „E” ŞI „B”
Orizontul E Este format deasupra unui orizont B argiloiluvial sau spodic şi sub un
orizont A şi se caracterizează prin: conţinut mai scăzut do argilă şi/sau
sescvioxizi şi materie organică decât orizontul subiacent; acumulare
reziduală de particule nisipoase sau prăfoase de cuarţ şi/sau alte
minerale rezistente la alterare şi/sau segregare a oxizilor; culori
deschise. Se disting trei feluri de orizonturi E.
PEDOLOGIE
E luvic, care se notează cu simbolul El, este un orizont mineral format

deasupra unui orizont B argiloiluvial şi se caracterizează prin: culoarea
deschisă in stare uscată, cu valori < 6,5; poate avea şi valori > 6,5, dar
asociate numai cu crome > 3, structură poliedrică sau lamelară, sau fără
structură, şi textură mai grosieră decât a orizontului subiacent.
E albic, care se notează cu simbolul Ea şi se formează deasupra unui
orizont B argiloiluvial, se caraţerizează prin: culori mai deschise decât
El in stare uscată, cel puţin în pete (în proporţie de peste 50%) cu valori
peste 6,5 şi crome < 3; structură lamelară sau poliedrică slab dezvoltată
(foarte adesea nestructurat); textură mai grosieră decit în orizontul
subiacent; cantitate mică de fier total şi liber; segregare intensă a
sescvioxizilor sub formă de concreţiuni.
E spodic, care se notează cu simbolul Es, se formează deasupra unui
orizont B spodic şi are următoarele caractere: culoare deschisă (valori >
4 în stare umedă şi > 5 în stare uscată); nestructurat; cantitate mică de
materie organică şi de fier total şi liber (fiind considerat orizont de
eluviere a materiei organice şi sescvioxizilor).
Orizontul B Este un orizont mineral, format sub un orizont A sau E, în care se

constată o alterare a materialului parental însoţită sau nu de o
îmbogăţire în argilă prin eluviere sau alterare şi/sau în sesevioxizi prin
iluviere sau acumulare reziduală şi/sau în materie organică prin iluviere.
Se disting patru feluri de orizonturi B.
B cambic (cambiare = schimbare, modificare), cunoscut şi sub
denumirea de orizont de alterare, de culoare sau de structură; se notează
cu simbolul Bv, se formează sub un orizont A, ca urmare a modificării
prin alterare a materialului parental şi are următoarele caractere: culoare
mai închisă sau mâi roşie decit a materialului parental, textura uneori
mai fină decât a materialului parental, plusul de argilă fiind rezultat prin
alterare pe loc („in situ"); structură poliedrică sau prismatică; grosime
de cel puţin 10 cm.
B argic sau argiloiluvial (argilla = argilă) sau B textural se notează cu
simbolul Bt şi are următoarele caractere: este îmbogăţit în argilă
iluviată, care formează pelicule de argilă pe feţele verticale şi orizontale
ale elementelor structurale şi în pori sau leagă grăunţii minerali; are
culori mai închise decât materialul parental şi structură prismatică,
columnoidă sau poliedrică.
Bt natric (B soloneţic) se notează cu Btna şi are caractere de Bt, de care
se deosebeşte prin gradul de saturaţie în Na+ mai mare de 15% şi
structură columnară (rar prismatică sau poliedrică).
B spodic (spodos = cenuşă de lemn) se formează sub un orizont Au sau
Es, prin acumulare de material amorf constituit din materie organică
şi/sau sescvioxizi, prezentînd următoarele caractere: culoare, în general,
în nuanţe de 7,5 YR şi mai roşii; nestructurat sau având agregate foarte
slab dezvoltate ; grosime minimă de 2 cm. Se notează cu Bhs, în cazul
în care materialul amorf conţine atât humus iluvial, cât şi sescvioxizi şi
cu Bs, cînd conţine predominant sescvioxizi de Al şi Fe.
Orizont B criptospodic (Bcp) - Orizont B din soluri puternic acide care
prezintă acumulare iluvială de material amorf activ predominat humic şi
aluminic şi mai puţin material amorf activ feric, astfel că nu are şi
coloritul mai roşcat specific orizontului spodic sau acesta este mascat
de conţinutul ridicat de materie organică (în genere peste 10%).
PEDOLOGIE
Prezintă caracterele mai sus menţionate la orizontul spodic. Culoarea

poate fi în nuanţa 10YR cu valori de 3 mai mici şi crome de 2 şi mai
mici.De regulă orizontul Bcp este situat sub un orizont A foarte humifer
cu peste 20% materie organică slab mineralizată cu C:N peste 20 - 25 şi
cu reflexe cenuşii în partea inferioară (orizont E "înecat în humus").
Care sunt orizonturile B?
8.3 ORIZONTURILE „C” , „R”, „O” ŞI „T”
Orizontul C Este un orizont mineral situat în partea inferioară a profilului, constituit

din materiale neconsolidate.
Următoarele notaţii de detaliu se folosesc pentru orizontul C:
Cn - orizont (strat) C fără carbonaţi (necarbonatic);
Ck - orizont (strat) C cu carbonaţi (de regulă reziduali);
Cca - orizont C carbonatoacumulativ, calcic sau calxic.
Orizont C calcic sau calxic sau carbonatoacumulativ (Cca)

Este un orizont de acumulare a carbonatului de calciu secundar fie sub
formă difuză (dispersat în matrice), fie sub formă de concreţiuni
discontinue (eflorescenţe, pseudomicelii, pelicule, vine, concreţiuni moi
şi tari). Prezintă următoarele caractere:
- conţinut de carbonaţi de peste 12%;
- grosime minimă 20 cm.
Este situat sub un orizont A molic sau B, cu excepţia cazurilor în
care orizonturile respective au fost erodate.
Stratul R (roca subiacentă consolidată - compactă)

Stratul R Este un strat mineral situat la baza profilului constituit din roci
consolidate - compacte în loc. În mod convenţional se includ la roci
consolidate compacte şi pietrişurile cimentate (şi impermeabile), ca şi
rocile fisurate (permeabile) şi pietrişurile.
Granitul, bazaltul, gnaisul, calcarul dur sau gresia sunt exemple de
roci în loc considerate ca R. Fragmentele uscate la aer dintr-un strat R,
dacă sunt puse în apă, nu se fărâmiţează în 24 de ore. Stratul R este
suficient de coerent pentru ca în stare umedă să nu se dezmembreze,
chiar dacă este fisurat sau zgâriat. Roca în loc poate prezenta fisuri, dar
acestea sunt puţin numeroase şi atât de mici, încât numai câteva rădăcini
le pot penetra. Fisurile pot fi îmbrăcate sau umplute cu argilă sau alte
materiale.
Stratul R nefisurat şi impermeabil se notează cu Rn.
Dacă stratul R este fisurat şi deci permeabil sau este format din
fragmente de rocă sau pietriş fluviatil (cu mai puţin de 10% material
fin) se notează cu Rp.
Orizontul O (organic nehidromorf). Este un orizont organic de

Orizontul O suprafaţă, format într-un mediu nesaturat în apă. Se disting:
 orizont organic de litieră, notat cu simbolul Ol, alcătuit din
PEDOLOGIE
material organic proaspăt, nedescompus sau foarte puţin

descompus;
 orizont organic de fermentare, notat cu simbolul Of, constituit
din material organic incomplet descompus în care se recunosc cu
ochiul liber sau cu lupa resturi vegetale cu structură
caracteristică;
 orizont organic de humificare, notat cu simbolul Oh, format din
material organic aflat într-un stadiu foarte avansat de
descompunere, încât resturile organice cu structură caracteristică
nu se recunosc decât cu lupa.
Orizontul T (organic hidromorf sau turbos). Este un orizont format

Orizontul T într-un mediu saturat cu apă cea mai mare parte a anului, constituit
predominant din material organic provenit din muşchi, Cyperacee,
Juncacce şi alte plante hidrofile, şi cu grosime minimă de 20 cm.

Care sunt orizonturile C?
8.4 ORIZONTURI DE ASOCIERE ŞI ORIZONTURI DE TRANZIŢIE

Definiţie Orizonturile de asociere sunt orizonturi formate prin asocierea
caracterelor a două sau mai multe orizonturi, ca de exemplu ; AW, Aw,
Ay, Aosa, Amsa, Aosana, BtW, Bw, Bty, Btysc, Bvyw etc.
Orizontul G Orizontul G (gleic) este un orizont format într-un mediu saturat în apă
de origine freatică, permanent sau o mare parte din timpul anului. Se
disting:
 orizont G de reducere, notat cu Gr format în condiţii
predominant anaerobe, are un aspect marmorat, în care culorile
de reducere apar în proporţie de cel puţin 50% din suprafaţa
secţiunilor materialului de sol;
 orizont G de oxidare-reducere, notat, cu Go, format în condiţii
de aerobioză alternînd cu perioade de anaerobioză, are un aspect
marmorat, în care culorile de reducere apar în proporţie de 16—
50%, iar cele de oxidare de peste 10% şi prezintă pelicule şi
concreţiuni de sescvioxizi.
Orizontul W Orizontul W (pseudogleic sau stagnic) se formează la suprafaţă sau în

profilul solului, datorită unui exces prelungit de apă acumulată din
precipitaţii deasupra unui orizont slab permeabil şi se caracterizează
prin aspect marmorat, în care culorile de reducere ocupă peste 50% din
suprafaţa secţiunilor materialului de sol, precipitarea sescviorsizilor sub
formă de pelicule şi concreţiuni, şi grosime minimă de 15 cm.
Orizontul w (pseudogleizat). Este asemănător orizontului pseudogleic,
dar se formează în condiţii de exces de apă pe perioade mai mici şi are
un aspect marmorat, în care culorile de reducere ocupă 6—50%.
PEDOLOGIE
Orizontul y Orizontul y (vertic) este un orizont care conţine cel puţin 30% argilă
(frecvent, peste 50%), predominant gonflantă, la care se asociază
următoarele caractere: feţe de alunecare oblice; elemente structurale
mari şi, de asemenea, cu feţe oblice; crăpături largi de peste un cm, pe o
grosime de cel puţin 50 cm (în perioadele uscate ale anului); grosime
minimă de 50 cm. Simbolul y se scrie după simbolul orizonturilor cu
care se asociază, cu excepţia orizonturilor Am, Au, Ao, în care caz se
notează Ay (deoarece orizontul A vertic nu poate fi molic sau umbric,
chiar dacă are culcare închisă).
Orizont pelic Orizont pelic (z) este un orizont mineral de asociere (Az, Bz, Cz)
argilos, în general cu peste 45% argilă predominant nesmectitică,
dezvoltat din materiale parentale argiloase de diferite origini (inclusiv
argile marnoase), la care se asociază următoarele caractere:
- împachetare densă şi structură poliedrică mare în stare umedă care
formează agregate structurale prismatice sau poliedrice foarte mari
vizibile foarte bine în stare uscată când apar şi
- crăpături largi şi adânci, feţe de presiune şi local feţe de alunecări,
dar acestea nu sunt frecvente şi nu au înclinarea celor de la
orizontul vertic şi nu determină formarea structurii sfenoidale;
- plastic în stare umedă, devine foarte dur în stare uscată;
- grosime minimă de 50 cm.
În general, mărimea T (în me/100g argilă) este mai mică în orizontul
pelic decât în cel vertic.
Orizontul sa (salic) este un orizont îmbogăţit secundar în săruri mai

Orizontul sa uşor solubile în apă rece decât gipsul şi se caracterizează printr-un
conţinut in săruri mai mare de 1% (dacă tipul de salinizare este cloruric)
sau de cel puţin 1,5% (dacă tipul de salinizare este sulfatic) şi o
grosime minimă de 10 cm. Simbolul sa se scrie după simbolul
orizontului cu care se asociază, grosime minimă de 15 cm. Se notează
cu sa alături de simbolul orizonturilor cu care se asociază.
Orizontul na (alcalic sau natric) este un orizont mineral ce are o
Orizontul na saturaţie în Na schimbabil peste 15%, pe o grosime de cel puţin 10 cm.
Se notează cu simbolul na scris după simbolul orizonturilor cu care se
asociază. Orizontul natric, care are şi caractere de Bt, constituie
orizontul Btna.
Orizontul ac (alcalizat). Are o saturaţie în Na schimbabil ce 5—15% şi
Orizontul ac se notează cu ac, scris alături de simbolul orizontului cu care se aso-
ciază.
Orizont antropedogenetic (N) este un orizont mineral pedogenetic de
Orizont suprafaţă foarte puternic transformat prin fertilizare îndelungată şi
antropedogenetic lucrare adâncă sau un orizont mineral de suprafaţă rezultat prin înălţarea
(acreţia) suprafeţei prin adaos de material, ca urmare a unei lungi
perioade de cultivare a solului şi/sau irigare, fapt care a condus la
formarea unui orizont de suprafaţă cu caractere mult modificate faţă de
cele iniţiale.
Au fost deosebite 2 orizonturi antropedogenetice: orizontul hortic
(Aho) şi orizontul antracvic (aq) sau cu proprietăţi antracvice (Apaq,
Anaq, Bvaq).
Este un orizont mineral pedogenetic de suprafaţă foarte puternic
PEDOLOGIE
transformat prin fertilizare îndelungată şi lucrare adâncă sau un orizont

mineral de suprafaţă rezultat prin înălţarea (acreţia) suprafeţei prin
adaos de material, ca urmare a unei lungi perioade de cultivare a solului
şi/sau irigare, fapt care a condus la formarea unui orizont de suprafaţă
cu caractere mult modificate faţă de cele iniţiale.
Au fost deosebite 2 orizonturi antropedogenetice: orizontul hortic
(Aho) şi orizontul antracvic (aq) sau cu proprietăţi antracvice (Apaq,
Anaq, Bvaq).
Există mai multe orizonturi de tranziţie.

Orizonturi de Orizontul A/C. Este un orizont de tranziţie între A şi C, avînd proprietăţi
tranziţie din ambele orizonturi, fără ca vreunele să fie predominante.
Orizontul A/B. Este un orizont de tranziţie între A şi B, avind proprietăţi
din ambele orizonturi, fără ca vreunele să fie predominante. Dacă sunt
dominante pe grosimi mai mari sau mai evidente caracterele orizontului
B, se notează cu simbolul B/A.
Orizontul A/R. Este un orizont de tranziţie între A şi R, avînd proprietăţi
de orizont A, dar şi fragmente de rocă, parţial alterate, în proporţie de
cel puţin 30%.
Orizontul A/G. Este un orizont de tranziţie între A şi G, avînd partial
exprimate caracterele orizontului subiacent G, dar şi caracterele
orizontului A.
Orizontul E/B. Este un orizont de tranziţie între E şi Bt, prezentînd
dominant în partea superioară caracterele orizontului eluvial, iar în cea
inferioară pe cele ale orizontului iluvial. Dacă sint dominante pe o
grosime mai mare, sau mai evidente caracterele orizontului Bt, se
notează cu simbolul B/E.
Orizontul E+B. Este un orizont mineral de tranziţie între E şi B,
denumit şi orizont glosic, avind următoarele caractere: pătrunderi de
orizont E în orizontul B sub formă de limbi; limbile trebuie să aibă cel
puţin 5 mm lăţime în cazul în care textura orizontului Bt este fină, cel
puţin 10 mm când textura aceluiaşi orizont este mijlocie-fină şi cel puţin
15 mm cînd textura este mijlocie sau grosieră; limbile de orizont E
trebuie să reprezinte cel puţin 15% din volum; grosime de cel puţin 10
cm (5 cm în cazul orizontului E+Btna). Se notează E+B când limbile
ocupă peste 50% din volum şi B+E când acestea ocupă sub 50% din
volum.
Orizontul B/C. Este un orizont de tranziţie între B şi C, avînd parţial
exprimate caracterele orizontului supraiacent B şi subiacent C.
Orizontul B/R. Este un orizont de tranziţie între B şi R, avînd proprietăţi
de orizont B, dar şi fragmente de rocă parţial alterate, în proporţia ele
cel puţin 30%.
Orizontul B/G. Este un orizont de tranziţie intre B şi G, avînd parţial
exprimate caracterele orizontului supraiacent B şi subiacent G.
Orizontul C/G. Este un orizont care îndeplineşte atât condiţiile de
orizont C, cât şi pe cele de orizont G.
Anexa 1
PEDOLOGIE
Notaţii pentru caracteristici morfologice secundare

(sau pentru subdiviziuni ale orizonturilor principale)
e - Caracter slab luvic (hipoluvic) - acumulare reziduală de grăunţi de

nisip sau praf fără pelicule coloidale ("pudrare cu cuarţ").
g - Gleizare slabă: 6-15% cu culori de reducere.
h - Talpa plugului: se referă la prezenţa tălpii plugului (strat îndesat
format la partea inferioară a stratului arat din cauza circulaţiei
excesive şi a executării repetate a arăturii la aceeaşi adâncime).
Poate caracteriza numai un orizont Ap.
j - Recent maturat - materialele de sol maturate cu portanţă normală, cu
densitate aparentă extrem de mică.
k - Conţinut de peste 1% carbonaţi.
l - Caracter lamelar - existenţa în profilul de sol a unor benzi (lamele)
constituite din material mai fin decât restul profilului. Acest caracter
poate apărea numai în soluri cu textură grosieră în cazul orizontului
Bv sau Bt.
m - Caracter melanic - asociat cu orizontul Bt marchează prezenţa unui
suborizont Bt mai închis la culoare care contrastează cu
suborizonturile adiacente.
p - Stratele arate, chiar dacă sunt grefate pe A, E, B sau C.
ţ - Orizont înţelenit: partea superioară a orizontului A al solului din
pajişti, în care predomină masa de rădăcini a plantelor ierboase.
x - Caracter de fragipan: densitate aparentă mare, consistenţă dură,
friabil, casant. Apare în unele orizonturi B (care devin
"fragipanuri").
iz - Conţinut apreciabil de rizomi: se referă la un orizont mineral cu
peste 15% din volum ocupat de rizomi de plante acvatice (slab
descompuşi sau vii). Poate caracteriza, de regulă, un orizont Go sau
Gr.
Pe lângă sufixele literale menţionate mai sus se utilizează şi următoarele

litere pentru notarea orizonturilor pedogenetice principale având
următoarele semnificaţii: t - (asociat cu B) acumulare de argilă; s -
(asociat cu B) acumulare iluvială de sescvioxizi; h - (asociat cu B)
acumulare iluvială de humus; v - alterare in situ; y - prezenţa de feţe de
alunecare oblice (10o-60o) faţă de orizontală şi agregate structurale mari
sfenoidale (orizont vertic).
Care este orizontul cu cel mai mare conţinut de săruri solubile?
Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate

În loc de rezumat în această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.

PEDOLOGIE
Care sunt conditiile de formare a orizonturilor B?
Răspuns 8.1
Răspuns 8.2
Răspuns 8.3
Răspuns 8.4
PEDOLOGIE
TEXTURA SOLULUI
TEXTURA SOLULUI
Cuprins Pagina

9.1 Caracteristici generale ...................................................................................................
9.2 Clase şi subclase texturale ............................................................................................
PEDOLOGIE
TEXTURA SOLULUI
 Explicarea principalelor carecteristici ale fracţiunilor granulometrice ale

solurilor
 Identifcarea claselor şi subclaselor texturale.
9.1 CARACTERISTICI GENERALE

Particulele Partea minerala a solului este formata din particule elemnetare de diverse
elementare marimi. Cantitatile procentuale cu care aceste particule intra in alcătuirea
solului definesc textura solului.
Diferenţele însemnate care există între soluri datorită deosebirilor de
textură au dus la clasificarea solurilor în specii sau clase texturale, în funcţie
de procentele de nisip, praf şi argilă. In general se deosebesc următoarele
specii texturale de sol: nisipos, nisipo-lutos, luto-nisipos, lutos, luto-
argilos şi argilos.
Determinarea procentuală a particulelor de nisip, praf şi argilă se
face în laborator, cu ajutorul analizei mecanice. In teren caracterizarea
solului sub raport textural se face indirect, prin stabilirea anumitor
proprietăţi fizice, ca: aderenţă, plasticitate, capacitate de modelare, la care
se adaugă examinarea materialului cu ochiul liber sau cu lupa,
determinarea friabilităţii agregatelor în stare uscată sau uşor reavănă,
stabilirea senzaţiei provocate prin frecarea materialului umed între degete şi
altele.
In ce priveşte aderenţa (proprietatea solului de a se lipi în stare
umedă de diferite obiecte), aceasta se determină în teren prin presarea
solului bine umezit pe lama hârleţului, iar după felul cum solul aderă şi se
desprinde de pe lama metalică se apreciază gradul de aderenţă:
- nelipicios - solul nu aderă;
- slab lipicios - solul adera slab şi se îndepărtează uşor, nerămânând
material pe lamă;
- lipicios - solul aderă moderat, iar îndepărtarea lui de pe lamă se face cu
greutate, mai mult prin rupere;
- foarte lipicios - solul aderă puternic şi rămâne lipit pe lamă; îndepărtarea
lui se face greu, lama cazmalei rămânând murdară.
In privinţa plasticităţii, amintim că aceasta este proprietatea solului

de a-şi schimba forma sub influenţa unei forţe dinafară şi de a o păstra,
chiar când acţiunea forţei exterioare a încetat. Pentru aprecierea
plasticităţii în teren se ia o probă de sol, care se umezeşte şi se malaxează
până se obţine o pastă care se rulează apoi între degete, pentru a forma un
cilindru de câţiva milimetri. Se cercetează apoi modul de deformare a
acestuia, după procedeele indicate la determinarea texturii, stabilindu-se
gradul de plasticitate.
La aprecierea texturii mai servesc si alte observatii facute Ia
suprafatã solului sau ín profil.Trebuie mentionatã astfel prezenta
crapãturilor, care sunt eu atât mai largi si mai adânci, eu cât solul este mai
argilos. Uneori solurile argiloase formeazã Ia suprafata o crustã, care crapã
PEDOLOGIE
TEXTURA SOLULUI
in plãci ce au tendínta de a se indoi cãtre margini (solurile se scorojesc).

Determinarea texturii se face pentru fiecare orizont si suborizont ín
parte. Specia texturalã de sol se stabileste de obicei dupã textura
orizontului A, care este cel mai important din punct de vedere agricol. In
cazul când textura orizontului A este mult modifícatã prin procesul
pedogenetic (podzoluri, soloneturi etc), specia texturalã se stabileste pe
baza texturii orizontului A si a rocii-mamã.
Determinarea texturii in teren este insotitã si de observatii
referitoare la scheletul solului (pietris, pietre sau bolovani), daca acesta
exista. Continutul de schelet se apreciazã procentual dupã cantitatea de
material scos din profíl sau dupã suprafata pe care o ocupa in peretii
profílului, notându-se mãrimea si forma fractiunilor, natura mineralogicã
si gradul de alterare.
Cunoasterea texturii prezintã importantã pentru caracterizarea
solului, atât din punct de vedere genetic (diferentíerea texturalã pe profíl
indica intensitatea de manifestare a proceselor pedogenetice), cât si din
punet de vedere agronomic. Textura determinând cea mai mare parte a
proprietãtilor fizice, chimice si chiar biologice ale solului, face ca
agrotehnica, aplicarea íngrãsãmintelor si plantele care se cultiva pe un sol sã
depindã ín mare mãsurã de textura acestuia. De aceea determinarea texturii
in teren si separarea cartográfica a solurilor dupã textura prezintã o
deosebitã importantã.

Ce se înţelege prin textura solului?
9.2 CLASELE ŞI SUBCLASELE TEXTURALE
Particulele primare ale solului pot diferi mult in marime. Unele sunt destul
de mari pentru a fi vazute cu ochiul liber, iar altele sunt destul de mici
pentru a prezenta proprietati coloidale.
Termenul textura solului este o expresie a marimii predominante a
particulelor si are semnificatii cantitative si calitative.
Cantitativ, se refera la proportiile relative ale diferitelor marimi ale
particulelor in solul analizat.
Calitativ, textura solului se refera la marimea particulelor, fie ele grosiere,
medii sau fine.
Particulele elementare de sol, cunoscute ca fractiuni texturale sau fractiuni
granulometrice sunt: nisip (2- 0,02 mm), praf (0,02- 0,002 mm) si argila
(sub 0,002 mm).
Argila Argila este fractiunea granulometrica cu rolul principal in determinarea

unui numar insemnat de insusiri fizice si chimice ale solului, ca urmare
indeosebi a dimensiunii reduse a particulelor, a numarului forte ridicat de
particule in unitatea de volum si mai ales a ariei superficiale specifice
foarte mari, care ii confera caracterul de parte activa a matricei solului.
Argila este practic singura fractiune granulometrica, care pe langa partea
organica a solului, prezinta insusiri cum sunt: absorbtia apei si a cationilor
PEDOLOGIE
TEXTURA SOLULUI
schimbabili, adeziunea, plasticitatea, contractia si gonflarea, caldura de

umezire, coeziunea si capacitatea de formare a elementelor structurale,
prin agregarea particulelor elementare ale solului. Argila confera solului
permeabilitate si aeratie redusa.
Nisipul Nisipul are insusiri diametral opuse cu cele ale argilei. Dimensiunile
particulelor elementare sunt comparativ mai mari, numarul de particule pe
unitatea de volum a solului este mic, iar aria superficiala specifica foarte
mica. Aceasta fractiune granulometrica imprima solului insusiri de
permeabilitate si aeratie bune, capacitate de retinere a apei redusa, iar
retinerea elementelor nutritive, caldura de umezire, coeziunea,
adezivitatea, gonflarea si contractia, plasticitatea si capacitatea de formare
a elementelor structurale sunt foarte reduse sau chiar nule.
Praful Praful ocupa un loc intermediar intre argila si nisip, atat in ceea ce priveste
marimea particulelor elementare, cat si insusirile solului pe care le
determina.
Pentru diferitele scopuri curente se impune o interpretare rapida,
simplificata a alcatuirii granulometrice a solului. De aceea s-a recurs la
procedeul separarii unor clase texturale (ale materialului fin), definite prin
continuturi limita ale fractiunilor granulometrice. Sistemul I.C.P.A
recunoaste sase clase texturale ale materialului fin al solului, divizate in 23
de subclase.
Grupe de clase; Continutul (%)

clase si subclase Argila Praf Nisip
texturale
Granulometrie grosiera
Nisip Sub 6 Sub 33 Peste 62
Nisip lutos 6-12 Sub 33 56-94
Granulometrie mijlocie
Lut nisipos
-lut nisipos mediu 13-20 Sub 33 48-87
-lut nisipos prafos Sub 20 33-50 30-67
-praf Sub 20 Sub 50 Sub 50
Lut
-lut nisipo-argilos 21-32 Sub 15 54-70
-lut mediu 21-32 15-32 23-52
-lut prafos 21-32 33-72 Sub 47
Granulometrie fina
Lut argilos
-argila nisipoasa 33-45 Sub 15 41-67
-lut argilos mediu 33-45 15-32 23-52
-lut argilo-pafos 33-45 33-67 Sub 35
Argila
-argila lutoasa 46-60 Sub 33 8-32
-argila prafoasa 46-60 33-54 Sub 22
-argila medie 61-70 Sub 40 Sub 40
-argila fina Peste 70 Sub 30 Sub 30
Clasele texturale se definesc in principal prin continutul de argila,
PEDOLOGIE
TEXTURA SOLULUI
continuturile de pref si de nisip, fiind, cu putine exceptii, doar indicative.

Cele sase clase texturale se utilizeaza in studiile pedologice curente. In
definirea subclaselor texturale se folosesc drept criterii, pe langa continutul
de argila, continuturile de praf si de nisip, precum si cele de nisip fin si de
nisip grosier.
Pentru scopuri in care este suficienta o clasare mai simpla, cele
sase clase texturale pot fi grupate doua cate doua, rezultand trei grupe de
clase.
In majoritatea solurilor, textura pamantului fin este suficienta
pentru a defini comportarea fizica a solului. Principalele cazuri in care
alcatuirea partii solide a solului este mai complexa sunt urmatoarele:
Sedimente carbonice, cu peste 40% carbonat de calciu;
Materiale organo-minerale si organice, limitele de continut de materie
organica variind in functie de continutul de argila al solului;
Soluri scheletice, pietrisuri si roci compacte fisurate.
Variatia pe profil a alcatuirii granulometrice datorita proceselor
pedologice, respectiv levigarii argilei din orizonturile superioare spre cele
inferioare, se pune in evidenta prin calculul indicelui de diferentiere
texturala:
Unde: Idt = indicele de diferentiere texturala.
Dupa valorile indicelui de diferentiere texturala, solurile se clasifica

conform tabelului:
Apreciere Valori Idt
Sol nediferentiat textural Sub 1,3
Sol slab diferentiat textural 1,3 - 1,5
Sol mediu diferentiat textural 1,6 – 2,0
Sol puternic diferentiat textural 2,1 – 2,5
Sol foarte puternic diferentiat Peste 2,5
Materialul silicatic din sol cu dimensiuni mai mari de 2mm

constituie partea grosiera sau scheletul. Dupa continutul in schelet, solurile se
clasifica conform tabelului:
Grupe de clase si clase de Continut de schelet
continut de schelet (%)
Soluri nescheletice
Sol fara schelet <6
Sol slab scheletice 6 -25
Soluri scheletice
Sol moderat scheletic 26 – 50
Sol puternic scheletic 51 – 75
Sol excesiv scheletic 76 – 90
Pietrisuri si roci compacte fisurate > 90
(permeabile)
PEDOLOGIE
TEXTURA SOLULUI

Calculati indicele de diferentiere texturala si clasificati solul dupa
acest indice, stiind:
- argila iluviala Ai = 43
- argila eluviala Ae = 25

În loc de
rezumat
Care sunt principalele caracteristici ale solurilor cu textura argiloasă?

Răspuns 9.1
Răspuns 9.2
Idt = Ai / Ae = 43 / 25 = 1.72
=>sol mediu diferentiat textural

PEDOLOGIE
STRUCTURA SOLULUI
STRUCTURA SOLULUI
Cuprins Pagina
Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 10…………………………………………………… 000

10.1 Principalele tipuri de structură ..................................................................................
10.2 Gradul de dezvoltare al agregatelor de sol ….………………………………………
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 10…………………………………………..
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 10……………………………………………………
PEDOLOGIE
STRUCTURA SOLULUI
 Explicarea noţiunii de structură a solurilor

 Identifcarea tipurilor de structură şi a gradului de dezoltare al
agregatelor de sol
10.1 PRINCIPALELE TIPURI DE STRUCTURĂ
Definiţie Structura solului rezultã din gruparea particulelor primare,

minerale si organice, in agregate structurale.
Forma, mãrimea si modul de aranjare a agregatelor structurale determina
conditiile aprovizionãrii eu apã, aer şi hranã a plantelor, motiv pentru care
structura prezintã o deosebitã importantã.
Din punet de vedere morfologic, structura solului este defínitã de forma si
mãrimea agregatelor. In ceea ce urmeazã, vor fi prezentate principalele
tipuri de structurã intâlnite in solurile din tara noastrã.
Tipuri de - Structurã monogranularã - grãunti minerali nelegati.
structură - Structurã masivã - masa unui orizont sau a unei parti apare ca un
monolit in care nu se recunosc agregate ei numai particule elementare
cimentate printr-un liant.
- Structurã glomerularã. Este formata din agregate de forma sfericã
sau cuboidã, mai mult sau mai putin rotunjite, eu conturul ondulat, poroase
ín interior şi este característica orizontului A, Ia solurile eu un conjinut de
argila de peste 20%, bogate in húmus, eu complexul absorbtiv saturat in
cea mai mare parte eu Ca, eu CaCCb, nu prea adânc levigat.
- Structurã grãunţoasã. Agregatele structurale in acest caz sunt
alungite, prezintã fete plane şi muchii, sunt mai putin poroase şi mai
indesat açezate. O astfel de structurã apare Ia cea mai mare parte din
solurile de pãdure, Ia solurile foarte sãrace in húmus sau eu húmus acid.
- Structurã poliedricã angulara. Este reprezentatã prin elemente
structurale egal dezvoltate pe directia celor trei axe rectangulare, eu
muchii şi colturi mai mult sau mai putin pronuntate. Aceastã structurã este
característica in special solurilor de pãdure, apãrând in profil Ia trecerea
cãtre orizontul B, in orizontul B, precum şi ín orizontul A la unele soluri de
pãdure.
- Structurã sfenoidalã. Este un caz particular de structurã poliedricã
angulara, agregatele având insã axul lung inclinai íntre 10 şi 60° fatã de
orizontalã şi este specificã vertisolurilor.
- Structurã poliedricã subangularã. Este asemanãtoare eu cea
angulara, dar are muchii rotunjite. Se intâlneçte de exemplu in partea
inferioarã a unor orizonturi A.
- Structurã prismatica. Este característica orizontului B ai solurilor de
pãdure şi apare mai bine reprezentatã in solurile brun-roşcate formate pe
loess sau sedimente lutoase. Elementele structurale sunt formate din
fragmente eu forme aproximativ prismatice care prezintã fete de separa|ie
PEDOLOGIE
STRUCTURA SOLULUI
distinete şi muchii bine conturate. La uscare apar ín profil crãpãturi

caracteristice, verticale şi orizontale, care definesc vizibil
elementele structurale prismatice.
- Structura columnoid prismatica. Asemãnãtoare celei prismatice dar
are muchiile rotunjite. Se intâlneçte in uneíe orizonturi B.
- Structura columnarã. Prezintã, spre deosebire de structura
prismática, partea superioarã a elementelor structurale rotunjitã, cãpãtând
uneori, asa cum se íntâmplã ín orizontul B ai soloneturilor, aspectul de
coloane alungite.
- Structura foioasã, sistoasã sau lamelarã. Este formata din elemente
structurale plate, eu fete de separajie plane si reprezintă structura
caracteristica orizonturilor E.

Definiţi structura solului.
10.2 GRADUL DE DEZVOLTARE AL AGREGATELOR STRUCTURALE
Fiecare din tipurile de structura descrise mai sus se poate

subimpãrti, dupã dimensiuni in: tipuri de dimensiune foarte micã, medie,
mare si foarte mare.
Dupã gradul de dezvoltare se deosebesc urmãtoarele feluri de
structuri:
nestrueturat - nu se observa agregate, materialul de sol este masiv
dacã prezintã coeziune şi monogranular dacã este necoeziv;
slab dezvoltată - Ia síarâmare, mai putin de 25% din masa solului
este organizatã in agregate;
moderat dezvoltată - 25-75% din masa solului este organizatã in
agregate;
bine dezvoltată - mai mult de 75% din masa solului este organizatã
ín agregate;
structura distrusã - agregatele sunt distruse ín cea mai mare parte
prin lucrãrile agricole anuale.
Pentru ca aprecierea structurii sã fie completa, trebuie studiatã si
stabilitatea agregatelor. In teren se poate aprecia numai stabilitatea
mecanica a agregatelor, stailitatea hidricã care intereseazã din punet de
vedere agronomic determinându-se in laborator. Stabüitatea agregatelor
structurale se determina in teren prin presare íntre degete şi, dupã usurinta
eu care se desfac agregatele, poate fi micã, medie sau mare. Aceastã
apreciere este necesarã in special pentru structura glomerularã.
Structura se poate observa in teren chiar in timpul sãpãrii profilului, dupã
felul cum se desface pãmântul aruncat de pe cazma.
Cercetarea atentă a structurii se face însă luând în mână o probă de
sol, care se desface prin apăsare şi rupere cu degetele, în fragmente
structurale caracteristice. Pentru a aprecia cât mai just structura, proba de
sol trebuie examinată la un conţinut potrivit de umiditate. Când solul este
PEDOLOGIE
STRUCTURA SOLULUI
prea umed structura nu mai apare evidentă, solul desfacându-se în cocoloşi

sau bulgări, care se descompun în elemente nedefinite.
Cum poate fi structura solului după gradul de dezvoltare?

În loc de
rezumat
De ce este important ca un sol să fie structurat?
Răspuns 10.1
Răspuns 10.2

PEDOLOGIE
PROPRIETATILE HIDROFIZICE ALE SOLULUI
Cuprins Pagina

11.1 Apa din sol ..................................................................................................................
12.2 Indicii hidrofizici ai solului ……………………………………………………...
12.3 Regimul hidric al solurilor ...………………………………………………………
PEDOLOGIE
 Explicarea principalelor carecteristici ale soluţiei solului

 Identifcarea şi descrierea tipurilor de regim hidric al solurilor.
11.1 APA DIN SOL
Prin cantitatea mare în care se găseşte şi proprietăţile ei specifice, apa

este una dintre substanţele cele mai importante de pe glob. în absenţa apei,
suprafaţa Pământului ar fi lipsită de viaţă. Din suprafaţa globului de 510
milioane km2, 360 milioane km2 (71%) este ocupată de apă, mai ales sub formă
lichidă (mări, oceane, râuri, lacuri).
Apa joacă un rol foarte important în procesele de alterare şi dezagregare
ale mineralelor şi rocilor, ca şi în formarea profilului de sol. Transportul
diferitelor combinaţii chimice, minerale sau organice, pe adâncimea profilului de
sol şi formarea orizonturilor de eluviere sau iluviere se realizează prin
intermediul apei care circulă în masa solului. Deci, de existenţa şi modul de
manifestare al apei din sol depind procesele de geneză şi evoluţie a solului.
Apa are un rol important şi în realizarea fertilităţii solului, fiind unul
din componentele esenţiale ale acesteia. Ea determină solubilizarea, transportul
şi asimilarea substanţelor minerale de către plante; apa este componenta solului
care asigură în mod permanent schimbul de substanţe nutritive între sol şi
plantă. De asemenea, ea conferă şi alte însuşiri solului, legate de modul de
lucrare a lui.
Forţele care Apa din sol este supusă acţiunii unor forţe de provenienţă şi intensităţi foarte
acţionează diferite. Dintre forţele care acţionează, importanţă mai mare prezintă forţa
asupra apei din gravitaţională, forţa capilară, forţa de adsorbţie, forţa datorită tensiunii
vaporilor de apă din sol, forţa de sugere (sucţiune) a rădăcinilor plantelor,
sol forţa hidrostatică.
Forţa gravitaţională. Acţionează asupra apei ce se realizează în
porii necapilari ai solului după o ploaie abundentă sau după o irigare cu
cantităţi mari de apă. Sub acţiunea gravitaţiei apa se deplasează pe verticală
umezind solul în profunzime, iar surplusul trece în pânza de apa freatică. Pe
terenurile înclinate, o parte din apă este deplasată din amonte în aval tot sub
acţiunea forţei gravitaţionale.
Forţa capilară. Acţionează asupra apei ce se află în porii capilari ai
solului şi este determinată de deficitul de presiune ce se creează în
capilarele solului.
Dacă se introduce un tub capilar într-un vas cu apă, se constată o
ridicare a coloanei de apă în tub la o înălţime H (figura 7.1.), iar dacă se
PEDOLOGIE
pun în contact două tuburi cu diametre diferite, apa se va deplasa încet de la

tubul mai larg la cel mai îngust.
Reţinerea şi mişcarea apei în toate direcţiile, în tuburile capilare, se
datorează forţei capilare la baza căruia stă deficitul de presiune (presiunea
capilară). Moleculele de apă din interiorul lichidului din tub sunt atrase cu
aceeaşi forţă în toate direcţiile, deci sunt în echilibru, în timp ce moleculele
de la suprafaţa lichidului sunt atrase numai spre interior, iar cele de la
contactul cu pereţii tubului sunt atrase spre exterior cu forţe mai puternice
(udă pereţii tubului).
Aceste forţe determină formarea la suprafaţa coloanei de lichid a unui
menise concav, sub care presiunea este mai mică, deci apare aşa numitul
"deficit de presiune".
Deci, cu cât raza capilarului este mai mică, deficitul de presiune
(forţa capilară) este mai mare şi apa se va ridica la o înălţime mai mare.
In sol există o "împletitură" de pori de diametre şi lungimi diferite;
din această cauză fenomenele capilare sunt foarte complexe. Apa capilară
nu este antrenată de forţa gravitaţională, ci se mişcă lent, în toate direcţiile,
de la capilarele cu diametrul mai mare spre cele cu diametrul mai mic.
Fig. 7.1. Ridicarea apei într-un tub capilar
Forţa de adsorbţie (de sorbţie). Determină reţinerea apei la suprafaţa

particulelor de sol. Această forţă este de natură electrostatică şi se datorează
caracterului dipolar al moleculei de apă şi energiei libere de la suprafaţa
particulelor de sol. Prin această forţă este reţinută apa higroscopică.
Forţa determinată de tensiunea vaporilor de apă. Acţionează asupra
apei sub formă de vapori. In porii solului plini cu aer se găsesc vapori de
apă, care sunt supuşi unei presiuni (tensiuni) mai mari sau mai mici în
funcţie de temperatura şi umiditatea solului. Astfel, la aceeaşi umiditate,
tensiunea vaporilor creşte cu temperatura, iar la aceeaşi temperatură,
tensiunea creşte cu umiditatea. Deci, vaporii de apă vor circula întotdeauna
de la zonele mai calde şi mai umede (tensiunea mai mare) spre zonele mai
reci şi mai uscate (tensiune mai mică).
PEDOLOGIE
Forţa de sugere a rădăcinilor plantelor. Plantele iau apa din sol prin
intermediul perişorilor absorbanţi. Forţa de sucţiune, la majoritatea plantelor,
este de 15-20 atmosfere. Pe măsură ce apa din aproprierea rădăcinilor este
consumată, o altă cantitate de apă, de la distanţe mai mari, îi ia locul,
creându-se un curent spre rădăcinile plantelor.
Forţa osmotică. Se manifestă numai în solurile sărăturate şi depinde
de presiunea osmotică. Cu cât concentraţia sărurilor solubile este mai mare şi
presiunea osmotică este mai mare, apa va fi reţinută cu forţe mai puternice în
sol. Din această cauză, pe solurile sărăturate, chiar când sunt umede, plantele
suferă, apa trecând din celulele plantelor în soluţia solului (aşa -numita
secetă fiziologică).
Forţa hidrostatică (de submersie). Se pune în evidenţă numai când la
suprafaţa solului se găseşte un strat de apă. Sub greutatea stratului respectiv
se creează o forţă care determină pătrunderea apei în sol. Situaţia se
întâlneşte în orezarii sau pe terenurile cu băltiri.
Potenţialul apei Forţele care acţionează asupra apei din sol sunt foarte diferite şi ele
se modifică continuu în funcţie de cantitatea de apă din sol şi de
din sol şi
proprietăţile solurilor (textură, porozitate, conţinut în săruri). Astfel, pornind
sucţiunea de la un sol uscat, pe măsura creşterii umidităţii, acţionează forţa de
solului adsorbţie, urmată de forţa capilară şi apoi de forţa gravitaţională. Cu cât un
sol este
mai argilos şi are pori mai fini, forţele de adsorbţie şi capilară sunt mai
intense, iar la solurile sărăturate se adaugă forţa osmotică.
Reţinerea şi mişcarea apei în sol este determinată de acţiunea
comună a acestor forţe, însă ele fiind de natură diferită nu pot fi însumate; de
aceea s-a recurs la un indice energetic generalizat, denumit potenţialul apei
din sol. Acesta exprimă energia pe care o are apa în sol, datorită căreia
exercită o anumită presiune. Deci, forţele sunt traduse în potenţiale sau
energii care se exprimă în unităţi de presiune (atmosfere, centimetri coloană de
apă etc), ce pot fi însumate.
In funcţie de natura forţelor se disting următoarele potenţiale: poten-
ţialul gravitaţional (corespunzător forţei gravitaţionale); potenţialul matricial
(corespunzător forţei de adsorbţie şi capilare); potenţialul hidrostatic şi
potenţialul osmotic. Prin însumare se obţine potenţialul total.
Solurile normale nu prezintă exces de umiditate şi nu conţin săruri
solubile în cantitate mare, prin urmare, la reţinerea şi mişcarea apei
acţionează numai potenţialul matricial (forţa de adsorbţie şi capilară). Sub
acţiunea acestor forţe apa este atrasă de sol, deci este supusă unei presiuni cu
semn negativ, prezentând un potenţial negativ.
Forţa cu care este atrasă şi reţinută apa de sol se numeşte forţă de
sucţiune sau, mai simplu, sucţiune. Ea poate fi pusă în evidenţă şi măsurată
cu ajutorul unor aparate numite tensiometre, ce vor fi prezentate la lucrările
practice (vezi determinarea umidităţii solului cu ajutorul tensiometrului).
Sucţiunea solului, exprimând presiunea la care se află apa în sol,
poate fi măsurată în centimetri coloană de apă, milimetri coloană de mercur,
atmosfere, bari, milibari.
Măsurată în centimetri coloană de apă, sucţiunea (forţa de reţinere a
apei) variază de la 1 cm (sol saturat cu apă), până la 10.000.000 cm
coloană de apă (sol uscat). Deoarece este incomod de a se lucra cu cifre
PEDOLOGIE
mari, SCHOFIELD a introdus noţiunea de pF (prin analogie cu cea de pH).

Deci pF-ul reprezintă logaritmul, în baza zece, a centimetrilor coloană de
apă corespunzătoare forţei de reţinere a apei de către sol.
Valoarea minimă a indicelui pF este 0, deoarece log de 1 = 0 şi
valoarea maximă este 7, deoarece log de 10.000.000 = 7. Indiferent de unitatea
de măsură în care se exprimă sucţiunea, datorită echivalenţei dintre ele se
poate face transformarea în toate celelalte unităţi de măsură.
Astfel, la un pF =3 corespunde o forţă de sucţiune egală cu o
coloană de apă de 1.000 cm, (log de 1000 = 3) sau cu circa 1 atmosferă (1
atmosferă = 1033 cm coloană de apă) sau cu 760 mm coloană mercur sau cu
1 bar sau 1 000 milibari.
Curba La acelaşi sol forţa de sucţiune depinde de cantitatea de apă conţinută

caracteristică a şi poate creşte de la pF = 0, când solul este saturat cu apă, până la pF = 7,
umidităţii când solul este uscat. La soluri diferite sucţiunea mai depinde şi de alte
solului proprietăţi şi în primul rând, de textură. Astfel, la aceeaşi umiditate, sucţiunea
creşte de la solurile nisipoase spre solurile argiloase.
Curba caracteristică a umidităţii solului exprimă legătura ce există
între sucţiunea şi umiditatea din sol şi ea se obţine grafic înscriind pe abscisă
umiditatea solului respectiv, iar pe ordonată sucţiunea corespunzătoare.
Luând trei soluri de texturi diferite (nisipoasă, lutoasă şi argiloasă), se obţin
trei curbe cu aliuri diferite (fig.7.2).
Acestea scot în evidenţă că, la acelaşi sol, sucţiunea scade odată cu
creşterea umidităţii, iar la soluri diferite sucţiunea creşte de la cele
nisipoase la cele argiloase.
Curbele caracteristice umidităţii solului demonstrează că, pentru
aprecierea stării de umiditate în legătură cu aprovizionarea plantelor, trebuie
să cunoaştem nu numai procentul de umiditate din sol, ci şi forţa de
sucţiune a acestuia. Astfel, în timp ce la 6% umiditate, un sol nisipos se
găseşte la capacitatea de câmp (CC) şi plantele au apă în cantitate optimă,
un sol lutos se găseşte la coeficientul de higroscopicitate (CH), iar un sol
argilos este practic, uscat, deci pe ambele soluri plantele nu se dezvoltă,
deoarece forţa de suctiune a lor depăşeşte cu mult forţa de sugere a
rădăcinilor plantelor. Rezultă că aprecierea reală a stării de umiditate a
solului se face numai cu ajutorul curbei caracteristice a umidităţii solului.
PEDOLOGIE
Fig.7.2. Curba caracteristică a umidităţii solului

Formele de apă
din sol Principalele surse de aprovizionare a solului cu apă sunt
precipitaţiile, pânza freatică prin ascensiune capilară şi apă de irigaţie.
Pătrunsă în sol, apa este supusă unor forţe complexe de reţinere, care îi
imprimă anumite însuşiri. Pentru înţelegerea mecanismelor de reţinere şi
mişcare a apei din sol, aceasta se împarte în mai multe categorii sau forme
de apă, şi anume: apa legată în combinaţii chimice, apa legată fizic şi apa
liberă.
Apa legată chimic. Această formă de apă nu ia parte la procesele
fizice ce se petrec în sol şi se găseşte sub două forme: apă de constituţie apă
de cristalizare.
Apa de constituţie intră în reţeaua cristalină a mineralelor sub forma
ionică (OH-) ca de exemplu: Fe(OH)3; Al(OH)3 etc. Este strâns legată de
reţeaua cristalină, fiind cedată la temperaturi de peste 400°C, prin
descompunerea mineralului.
Apa de cristalizare este legată de reţeaua cristalină a mineralelor sub
formă moleculară (H2O) şi se elimină la temperaturi mult mai joase (200 °C fără
descompunerea substanţei. Exemple de minerale cu apă de cristalizare:
2Fe203-3H20; CaS04-2H2O, MgS04-H20; SO4Na2-10H2O etc.
Apa legată fizic. Este reţinută la suprafaţa particulelor de sol datorită
energiei libere de care dispun acestea şi structurii dipolare a moleculelor de
apă. Particulele rezultate prin dezagregarea şi alterarea mineralelor şi rocilor
prezintă la suprafaţă ioni cu sarcini libere pozitive sau negative, putând să
atragă molecula de apă cu un pol sau altul. După intensitatea reţinerii,
distingem două forme de apă legată fizic: apa higroscopică şi apa peliculară.
Apa higroscopică (numită şi apa de higroscopicitate) se formează
prin condensarea vaporilor din atmosfera solului în jurul particulelor de sol
până la satisfacerea energiei libere de la suprafaţa acestora, realizând o
peliculă alcătuită din 16 până la 110 rânduri de molecule de apă. Odată cu
condensarea vaporilor de apă se pune în libertate o anumită cantitate de căldură,
numită căldură de umectare, care variază între 50-88 calorii pentru fiecare
gram de apă condensată.
Această formă de apă este strâns legată de particulele de sol, la
contactul cu faza solidă fiind reţinută cu circa 10 000 atmosfere, iar spre
partea exterioară a peliculei cu circa 50 atmosfere. Din cauza presiunii mari cu
care este reţinută, apa higroscopică are anumite proprietăţi specifice, ce o
deosebesc de apa liberă, şi anume: îngheaţă la -78°C, are densitatea 1,7, nu
are capacitate de dizolvare pentru sărurile solubile din sol şi circulă numai
sub formă de vapori. Cantitatea maximă de apă higroscopică formează
coeficientul maxim de higroscopicitate. Apa higroscopică nu este folosită de
plante, deoarece acestea au puterea de sucţiune mult mai mică (10-35
atmosfere); de aceea, se mai numeşte apă fiziologic inactivă (sau "apă
moartă").
Higroscopicitatea fiind un fenomen de suprafaţă, apa higroscopică
variază cu gradul de mărunţire al particulelor de sol. Astfel, solurile argi-
PEDOLOGIE
loase vor reţine o cantitate mai mare de apă higroscopică, fiind urmate de
cele lutoase şi apoi de cele nisipoase.
Pe curba caracteristică a umidităţii, apa de higroscopicitate este
delimitată de suctiuni cuprinse între pF = 7 şi pF = 4,7. Ea se pierde din sol
la temperatura de 105°C.
Apa peliculară se realizează la suprafaţa particulelor de sol peste apa
higroscopică, sub forma unei pelicule de diferite grosimi, până la
satisfacerea totală a capacităţii de adsorbţie a solului (fig.7.4.).
Pelicula este alcătuită din mai multe rânduri de molecule de apă (1,5-
2 ori apa higroscopică), reţinute cu o forţă cuprinsă între 50 atmosfere la
interior şi 0,5 atmosfere la exterior. Fiind reţinută cu forţe mai mici decât
apa higroscopică, prezintă capacitatea de a dizolva în mică măsură sărurile
solubile, circulă lent de la pelicule mai groase spre cele mai subţiri pe baza
diferenţelor de tensiune superficială şi poate fi folosită, într-o oarecare măsură,
de plantele care au o forţa de sucţiune mai mare de 15 atmosfere.
Fig. 7.4. Apa de adsorbţie higroscopică şi peliculară
Pe curba caracteristică a umidităţii apa peliculară corespunde unui pF

cuprins între 4,7 şi 4,2, deci limita superioară a apei peliculare reprezintă
coeficientul de ofilire. Fiind reţinută la suprafaţa particulelor texturale,
cantitatea de apă peliculară creşte de la solurile nisipoase la cele argiloase.
Apa liberă (sau apa nelegată). Se realizează în sol după satisfacerea
completă a apei legate fizic, adică apa higroscopică şi apa peliculară. Este
reprezentată prin apa capilară şi apa gravitaţională.
Apa capilara reprezintă apa pe care solul o reţine în spaţiile capilare şi
care se mişcă în toate direcţiile sub acţiunea forţelor capilare. Prin creşterea
umidităţii din sol (peste apa peliculară) se formează mai întâi apa capilară
imobila, care mai este cunoscută şi sub denumirea de "apă de colţ", deoarece
se prezintă ca nişte picături izolate la contactul ("colţul") dintre particulele de
sol. Este reţinută cu forţe mai puternice şi este mai greu folosită de plante. în
continuare, creşterea umidităţii determină unirea picăturilor de apă de colţ
formând coloane de apă în spaţiile capilare, întrerupte din loc în loc de bule de
aer. Acestea reprezintă apa capilară mobilă.. Ea se păstrează o perioadă lungă
de timp în sol şi este complet folosită de plante. Limita ei superioară reprezintă
capacitatea pentru apă în câmp sau capacitatea de câmp pentru apă a solului.
Creşterea umidităţii din I sol până la formarea în spaţiile capilare a unei
coloane de apă continue, neîntreruptă de bule de aer, realizează aşa - numita
PEDOLOGIE
apă capilară uşor mobilă.

Aceasta se întâlneşte după ploaie, după aplicarea unei udări sau se
menţine permanent în profilul solurilor cu pânza freatică la mică adâncime.
Limita ei superioară reprezintă capacitatea pentru apă capilară a solului.
Cantitatea de apă capilară depinde de textură, structură şi porozi-tate,
crescând de la solurile nisipoase la cele argiloase şi de la solurile nestructurate
la cele structurate. Apa capilară are capacitatea de a solubiliza substanţele
nutritive, formând "soluţia solului".
Aceasta reprezintă categoria cea mai importantă de apă din sol, de
prezenţa ei depinzând buna aprovizionare a plantelor cu apă şi săruri nutritive
şi, deci, nivelul producţiilor obţinute.
Pe curba caracteristică a umidităţii apa capilară corespunde unui pF
cuprins între 4,2 şi 2,5, deci, este reţinută cu forţe între 15 atmosfere şi 1/3
atmosfere.
In funcţie de sursa de umezire a solului, se deosebesc: apa capilară
sprijinită şi apa capilară suspendată. Apa capilară sprijinită se formează
deasupra pânzei freatice, prin ridicarea apei în spaţiile capilarelor până la o
anumită înălţime. Stratul de sol umezit astfel, mai poartă denumirea de
"franjă capilară". Când apa freatică se găseşte la mică adâncime, franj a
capilară se ridică până la suprafaţă şi solul este permanent umezit la
capacitatea pentru apă capilară. în alte situaţii, franja capilară umezeşte numai
partea inferioară a profilului de sol (solurile freatic umezite). Apa capilară
suspendată se realizează în partea superioară a profilului, prin alimentarea
capilarelor cu apa provenită din precipitaţii, din irigare, inundaţii etc.
Adâncimea zonei umezite depinde de cantitatea de apă căzută pe sol. Ea
niciodată nu vine în contact cu franja capilară, de aceea i se spune
suspendată. Se pune în evidenţă la solurile cu apă freatică la adâncime mare.
La aceste soluri, între apa freatică suspendată şi cea sprijinită se găseşte, în
permanenţă, un strat de sol uscat (cu umidităţi în jurul coeficientului de
ofilire), denumit de ROTMISTROFF şi VASOŢCHI "orizontul mort al secetei".
Apa capilară suspendată reprezintă rezerva de apă a solurilor fără aport freatic.
Apa gravitaţională se întâlneşte în spaţiile necapilare ale solului, unde
se menţine o perioadă scurtă de timp, după o ploaie abundentă sauoj norma
de udare prea mare. Se scurge repede în profunzime sub acţiunea forţei
gravitaţionale, ajungând în pânza freatică. In drumul ei spre profunzime, apa
gravitaţională alimentează celelalte forme de apă din sol. Este folosita de
plante o perioadă destul de scurtă de timp, iar prezenţa ei determină. Condiţii
de anaerobioză în sol. De asemenea, apa gravitaţională spală pe profil o parte
din elementele nutritive. Pe curba caracteristică a umidităţii, corespunde unui
pF cuprins între 2,5 şi 0 (zero).
Apa freatică. Dacă apa gravitaţională întâlneşte în calea ei un strat
impermeabil, se înmagazinează deasupra acestuia formând apa freatică.
Aceasta prezintă importanţă pentru sol numai dacă franja capilară se ridică
până la nivelul profilului, de unde poate fi folosită de plante. în funcţie de
adâncimea apei freatice, se pot întâlni 3 cazuri: adâncimea critică, subcri-tică
şi acrilică. Când apa din pânza freatică se ridică, prin capilaritate, până la
PEDOLOGIE
suprafaţa solului, creând condiţii de anaerobioză, avem de-a face cui

adâncimea critică. In acest caz solurile au exces de umiditate şi sunt supuse
înmlăştinirii sau lăcoviştirii.
Dacă apa conţine şi săruri solubile, solurile sunt supuse şi sărăturării. Când
franja capilară influenţează numai partea inferioară a profilului avem de a face
cu adâncimea subcritică (se formează soluri freatic umede), iar când franja
capilară nu atinge profilul de sol adâncimea este acritică, iar plantele nu pot
folosi apa din pânza freatică. Când apa freatică conţine şi săruri solubile ce
pot duce la sărâtu-rarea solurilor se foloseşte noţiunea de mineralizare
critică. Concentraţia de săruri la mineralizarea critică pentru condiţiile din
ţara noastră variază între 0,5 şi 3 g/l. După conţinutul de săruri, FLOREA
clasifică apele freatice în: dulci, sălcii şi sărate (tabelul 7.2.).
Clasificarea apelor freatice din Câmpia Română după gradul de mineralizare

Denumirea Reziduu Caracterizare
apelor (g/l)
Ape Potabile sub 0,2 Potabile, foarte bune
dulci Folosite sub 0,5
industrial
Ape Slab sălcii 0,5 - 1,0 Potabilitate bună
sălcii Mijlociu 1,0-2,0 Potabilitate slabă
sălcii 2,0 - 4,5 Nepotabile pentru om,
Puternic slab potabile pentru
sălcii animale
Ape Slab sărate 4,5- 10,0 Nepotabile
sărate Mijlociu sărate 10,0 - 25,0
Puternic sărate 25,0 - 45,0
Foarte puternic 45,0-100
sărate
Conceptul de adâncime şi mineralizare critică a apei freatice în

legătură cu sărăturarea solului este valabil doar pentru teritorii cu condiţii
naturale (fără amenajări de drenaj sau irigaţie şi drenaj); de fapt, cauza sără-
turării solului (ca şi a prezenţei apei la mică adâncime) este drenajul subteran
deficient al stratului acvifer care poate deveni critic (FLOREA; Publicaţiile
SNRSS, nr.16, 1977, Craiova). în teritoriile amenajate devine esenţial pentru
sărăturarea solului debitul ascensiunii capilare a apei din stratul acvifer, care s-
ar putea evapotranspira. în funcţie de climă şi de mineralizarea apei freatice, se
acceptă un debit capilar maxim (considerat critic în legătură cu sărăturarea
solului) cuprins între 1(2) şi 5 mm/zi (după HARET şi STANCIU, 1973), care se
realizează în sol la adâncimi variate, în funcţie de textura solului. Pe baza
acestor adâncimi au fost propuse adâncimile de desecare pentm diferite
condiţii naturale şi soluri, între 1,1 şi 1,8 m (FLOREA, 1977).
Apa sub formă de vapori. Se întâlneşte în aerul din porii solului, unde
provine prin evaporarea altor forme de apă sau prin pătrunderea aerului
atmosferic încărcat cu vapori de apă. Se mişcă în sol prin difuziune, de la
zonele cu tensiunea vaporilor mai mare (mai calde şi mai umede) către
zonele cu tensiunea vaporilor mai mică (mai reci şi mai uscate).
Deşi procentul de apă sub formă de vapori este mic în sol
(aproximativ 0,001%), importanţa acestuia în unele soluri este foarte mare.
PEDOLOGIE
Astfel, în solurile cu umiditate scăzută, apa, fiind puternic reţinută de

particulele de sol, nu poate circula decât sub formă de vapori, contribuind,
într-o oarecare măsură, la redistribuirea umidităţii. Când tensiunea vaporilor
devine maximă (aerul din sol este saturat cu vapori), începe fenomenul
invers, de condensare a vaporilor şi trecere a acestora în stare lichidă. Procesul
poartă denumirea de condensare capilară. Prin condensare capilară se
formează picături de apă ce ocupă colţurile porilor capilari sau pot umple
complet capilarele mici, de unde este folosită de plante. Rouă internă (sau
subterană) reprezintă un alt mijloc de aprovizionare a plantelor cu apă din
vapori. Acestea se formează astfel: noaptea orizonturile superioare se răcesc
mai repede decât cele inferioare, deci vaporii de apă vor circula din
interiorul solului (tensiunea vaporilor mai mare) spre orizonturile
superioare, care, fiind mai reci, determină condensarea vaporilor şi
transformarea lor în picături de apă. In deserturi această apă constituie
principala sursă de aprovizionare a vegetaţiei ce se dezvoltă în aceste zone
vitrege.
In general, când umiditatea solului este mai mare decât coeficientul
maxim de higroscopicitate (CH), umiditatea relativă a aerului din sol este de
100%, deci aerul este saturat cu vapori de apă. Practic, sub adâncimea de 10
cm atmosfera solului este saturată cu vapori de apă.
O importanţă mare au şi vaporii de apă din atmosferă, deoarece, pe de
o parte, ei pătrund în sol şi contribuie la aprovizionarea acestuia cu apă, iar pe
de altă parte, prezenţa lor în cantitate mare în aerul atmosferic, atenuează
efectul secetelor prin protejarea părţii aeriene a plantelor.

Care sunt formele de apă din sol?
11.2 INDICII HIDROFIZICI AI SOLULUI
Aceştia reprezintă anumite valori ale umidităţii din sol, exprimată în

procente sau valori pF, la care se petrec modificări evidente în ce priveste
reţinerea, mobilitatea şi accesibilitatea apei pentru plante. Pe curba
caracteristică a umidităţii au fost stabilite anumite puncte convenţionale,
care corespund unor indici hidrofizici (fig.7.2). Principalii indici hidrofizici
sunt: coeficientul de higroscopicitate; coeficientul de ofilire; capacitatea
pentru apă în câmp; echivalentul umidităţii; capacitatea totală pentru apă a
solului.
Coeficientul de Cunoscut şi sub numele de coeficient maxim de higroscopicitate (CH),

higroscopicitate reprezintă cantitatea maximă de apă pe care o probă de sol, uscată la aer, o
poate reţine la suprafaţa particulelor atunci când este aşezată într-o atmosferă
saturată în vapori. Valoarea coeficientului de higroscopicitate depinde de
textură, de conţinutul de humus, de conţinutul în diferite săruri şi de natura
cationilor din sol. Astfel, cu cât un sol este mai bogat în argilă, conţine mai
PEDOLOGIE
mult humus, are săruri şi cationi ce se hidratează puternic, valoarea

coeficientului de higroscopicitate este mai mare. în general, valorile CH-ului (în
procente de volum) sunt cuprinse între 1% şi 14%, fiind de circa 1% la
solurile nisipoase, de 8% la cele lutoase şi 14% la cele argiloase. Se
determină în laborator folosind o soluţie de acid sulfuric 10%, care creează
într-un mediu închis o saturare în vapori de apă 94%.
Indiferent de sol, pe curba caracteristică a umidităţii, coeficientul de
higroscopicitate corespunde la un pF = 4,7. Prezintă importanţă, deoarece
serveşte la aprecierea texturii şi se foloseşte la calcularea coeficientului de
Coeficientul de ofilire (CO =CH* 1,5) şi echivalentului umidităţii (EU = CH* 2,73).
ofilire
Coeficientul de ofilire (CO). Reprezintă limita minimă de apă din
sol la care plantele se ofilesc ireversibil. La această apă se poate ajunge fie
prin scăderea umidităţii solului datorită evapotranspiraţiei (pierdere prin
evaporaţie + consumul plantelor), fie prin umezirea solului uscat până la
satisfacerea totală a apei de la suprafaţa particulelor de sol. Valoarea CO
depinde de aceeaşi factori ca şi CH şi este de aproximativ 2% la solurile
nisipoase, până la 12% la cele lutoase şi până la 24% la cele argiloase.
Umiditatea la CO caracterizează tipul de sol şi este independentă de plantă.
Această umiditate depinde, ca şi la CH, în primul rând de textura solului
(textura solului) (tabelul 7.3). Cu cât solul are o textură mai fină, CH şi CO
au valori mai ridicate.
Tabelul 7.3.
Variaţia CH şi CO în funcţie de textura solului
Categoria (texturală) CH% CO%

Nisipoasă Sub 2 1-3
Nisipo-lutoasă 2-3 3-6
Luto-nisipoasă 3-5 6-9
Lutoasă 5-8 9-13
Luto-argiloasă 8-11 13-15
Argilo-lutoasă 11-14 15-19
Argiloasă peste 14 19-24
Coeficientul de ofilire se poate determina pe cale biologică, folosind o
plantă test, sau prin calcul, în funcţie de CH, cu relaţia: CO = CH -1,5.
Pe curba caracteristică a umidităţii, indiferent de sol, corespunde
unui pF = 4,2.
Prezintă importanţă mare deoarece arată cantitatea minimă de apă pe
care trebuie să o aibă solul pentru ca plantele să nu piară şi în acelaşi timp
se foloseşte la calcularea capacităţii de apă utilă din sol, a normei de irigaţie,
a normelor de udare şi a plafonului minim, parametri indispensabili lucrărilor
Capacitatea de irigaţie.
pentru apă în
Capacitatea pentru apă în câmp (sau capacitatea de câmp - CC)
câmp
reprezintă cantitatea maximă de apă pe care solul (saturat cu apă) o poate
reţine în spaţiile capilare o perioadă mai lungă de timp şi pe care o poate
pune în mod treptat la dispoziţia plantelor. Se determină numai în teren
prin metoda ramelor metrice, umezind în exces o parcelă de 1/1 sau 2/2 m şi
PEDOLOGIE
stabilind cantitatea de apă rămasă după ce s-a pierdut gravitaţional excesul

(1-3 zile).
Solul umezit la capacitatea de câmp conţine apă reţinută la suprafaţa
particulelor de sol (apă higroscopică şi peliculară) şi apă reţinută în porii
capilari. De aceea, valoarea CC depinde de textură (care determină cantitatea
de apă reţinută la suprafaţa particulelor) şi de structură (care determină
porozitatea solului). Astfel, la solurile nisipoase este de circa 6%, la solurile
lutoase este de până la 32%, iar la solurile argiloase de până la 42% (procente
din volum). Pe curba caracteristică a umidităţii capacitatea de câmp
corespunde unui pF = 2,5.
Cunoaşterea CC are o mare importanţă, deoarece reprezintă limita
superioară a apei utile pentru plante. Solul aflat la capacitatea de câmp se
găseşte în condiţii optime de umiditate, plantele găsind cele mai bune condiţii
de dezvoltare. Creşterea umidităţii, peste capacitatea de câmp creează în sol
un excedent de apă, iar scăderea acesteia creează un deficit de umiditate.
împreună cu coeficientul de ofilire, capacitatea de câmp participă la
calcularea normei de irigare, a normei de udare, a plafonului minim şi al
capacităţii de apă utilă a solului.
Capacitatea de câmp mai poate fi înlocuită prin umiditatea la 1/3
atmosfere, care reprezintă cantitatea de apă reţinută de o probă de sol
saturată, după ce a fost supusă unei presiuni de 1/3 atmosfere. Se determină
Echivalentul tot în laborator, folosind aparatul de presiune cu placă poroasă.
umidităţii
Echivalentul umidităţii (EU) reprezintă cantitatea maximă de apa pe
care o probă de sol saturată cu apă o poate reţine atunci când este supusă
unei forţe de centrifugare de 1000 de ori forţa gravitaţională. Se determină
în laborator prin metoda centrifugării. Întrucât determinarea capacităţii de câmp
în teren este dificilă, cerând mult timp, în multe cazuri aceasta este înlocuită
cu echivalentul umidităţii, care se determină, mult mai repede, în laborator.
Valoarea echivalentului umidităţii este aproximativ egală cu a capacităţii de
câmp la solurile lutoase, este mai mică la solurile nisipoase (deoarece acestea
au o capacitate mai mică de reţinere pentru apă) şi este mai mare la solurile
argiloase (care, având multă argilă reţin o cantitate mai mare de apă).
Capacitatea pentru apă capilară (Ccap) reprezintă cantitatea
maximă de apă pe care o are solul atunci când toţi porii capilari sunt plini cu
apă. Se realizează numai deasupra pânzei freatice, în "franjul capilar", unde
porii capilari se umplu cu apă prin ascensiune, menţinându-se în permanenţă
plini. Se poate determina în laborator pe probe recoltate din teren în cilindri
metalici. Mărimea capacităţii capilare depinde, ca şi capacitatea de câmp, de
textura şi structura solului, crescând de la solurile nisipoase spre cele
argiloase şi de la cele nestructurate la cele structurate. Pe
curbacaracteristică a umidităţii corespunde la un pF = 2. Prezintă
importanţă numai atunci când franja capilară se ridică până în profilul de
sol, de unde apa poate fi folosită de plante.
Capacitatea
totală pentru Capacitatea totală pentru apă (CT) reprezintă cantitatea maximă de
apă apă pe care o conţine solul atunci când toţii pori (capilari + necapilari)
sunt plini cu apă şi se determină în laborator pe probe recoltate din teren, în
aşezare naturală, cu cilindri metalici. Mărimea capacităţii totale depinde de
porozitatea totală a solului, în funcţie de care se poate calcula:
PEDOLOGIE
PT
CT% = -----
DA
în care: CT - capacitatea totală pentru apă (% g/g)
PT - porozitate totală în procente v/v
DA - densitatea aparentă (g/cm3)
Pe curba caracteristică a umidităţii corespunde la un pF = 0, deci
Permeabilitatea sucţiunea solului la această umiditate este nulă. Când umiditatea se găseşte la
solului pentru apă
capacitatea totală, în sol se creează condiţii de anaerobioză.
Însuşirea solului de a lăsa să pătrundă şi să treacă prin el apa, poartă
denumirea de permeabilitate. Factorii care influenţează permeabilitatea
sunt: textura, structura, conţinutul în humus şi oxizi de fier, natura mineralelor
argiloase, procentul de sodiu schimbabil, conţinutul de săruri solubile etc.
Solurile nisipoase sunt foarte permeabile, în timp ce solurile argiloase
au o permeabilitate scăzută. Solurile structurate sunt afânate şi au o
porozitate bună, din această cauză sunt permeabile, în timp ce solurile
nestructurate au o aşezare îndesată, cu o porozitate deficitară, ceea ce face
apa să nu poată pătrunde prin ele. Cu cât un sol este mai bogat în humus,
are o structură mai bună şi mai stabilă, o porozitate echilibrată şi raporturi
foarte bune cu apa şi aerul. Oxizii de fier prezenţi în sol contribuie la
cimentarea particulelor mai fine în agregate sau se depun sub formă de
pelicule la suprafaţa agregatelor structurale, imprimându-le o stabilitate
bună. In condiţii de aciditate ridicată, însă, compuşi fierului pot fi translocaţi
în adâncime, unde, prin reprecipitare, formează straturi cimentate care sunt
foarte impermeabile. Argila de tip montmorillonit gonflează puternic în
prezenţa umidităţii, reducând permeabilitatea solurilor pentru apă. Prezenţa
în sol a sodiului schimbabil şi a unor săruri solubile determină dispersia
particulelor de sol şi deci reduc permeabilitatea acestuia.
Pierderea apei Apa din sol se poate pierde prin: evaporatie, transpiraţie şi prin
din sol drenaj.
Evaporatie (E). Reprezintă pierderea apei din sol, prin trecerea ei în
stare de vapori sub acţiunea temperaturii. La această pierdere plantele nu
participă, de aceea mai poartă denumirea şi de consum neproductiv.
Pierderile de apa prin evaporatie afectează, mai ales, partea superioară a
profilului de sol (30-50 cm), şi pot fi reduse prin mobilizarea solului (când se
întrerup spaţiile capilare) sau prin mulcire.
Transpiraţia (T). Reprezintă pierderea apei datorită consumului
plantelor prin fenomenul de transpiraţie. Din totalul apei adsorbită de către
plantă, numai 0,2% este folosită pentru formarea substanţei organice, restul de
99,8% este eliminată prin transpiraţie. Totuşi, deoarece la aceste pierderi
participă plantele, transpiraţia este considerată un consum productiv. De aceea,
în practică, se urmăreşte reducerea la minimum a evaporaţiei (consum
neproductiv) în favoarea transpiraţiei (consum productiv).
Spre deosebire de evaporatie, plantele pompează din sol şi elimină
prin transpiraţie în atmosferă cantităţi enorme de apă şi de la mare adâncime.
PEDOLOGIE
Întrucât este greu de făcut o delimitare între pierderile de apă prin

evaporatie şi transpiraţie, ele se exprimă împreună prin procesul numit
evapotranspiraţie (ET).
Evapotranspiraţia se exprimă în mm, ca şi precipitaţiile şi este diferită
de la o zonă la alta în funcţie de climă, sol, vegetaţie, umiditate etc. Pentru a
putea compara datele între ele, Tornthwaite a introdus noţiunea de
evapotranspiraţie potenţială (EPT).
Evapotranspiraţia potenţială reprezintă cantitatea de apă pierdută
prin evaporatie şi transpiraţie de un sol permanent aprovizionat cu apă în
optim şi acoperit cu un covor vegetal încheiat. EPT se poate determina
folosind instalaţii speciale sau cu ajutorul formulei lui Tornthwaite şi serveşte
la stabilirea regimului hidric al solului, sau a excedentului şi deficitului de
umiditate. Astfel, când precipitaţiile (P) sunt mai mici ca EPT, avem deficit
de umiditate şi când P>EPT, avem excedent de umiditate.
Drenajul reprezintă pierderea de apă din sol prin scurgeri şi poate fi: drenaj
extern = scurgerea apei la suprafaţa terenurilor înclinate; drenaj intern =
scurgerea apei prin sol în profunzime, acesta depinzând de permeabilitatea
solului şi drenaj global = totalul pierderilor prin scurgerea la suprafaţa
solurilor şi în profunzime.
Care sunt coeficienţii hidrofizici ai solurilor?
11.3 REGIMUL HIDRIC AL SOLURILOR
Definiţii Regimul hidric al solului reprezintă ansamblu fenomenelor de

pătrundere, mişcare, reţinere şi pierdere a apei din sol. Regimul hidric
reprezintă bilanţul de apă al solului, care se stabileşte făcând o însumare
algebrică a tuturor cantităţilor de apă intrate şi ieşite din sol, de regulă pe un
an; se are în vedere şi variaţia umidităţii în cursul anului.
Apa poate să provină în sol, din precipitaţii (P), aportul freatic (Af),
scurgeri de pe terenurile vecine la suprafaţă (Ss) şi în interiorul solului (Si),
prin condensarea vaporilor de apă (C) şi din irigaţii (I). Pierderile de apă din
sol se fac prin evaporatie (E), transpiraţie (T), scurgeri în pânza freatică (Af),
scurgeri spre alte terenuri la suprafaţă (S's) sau în interior (S'i).
Bilanţul apei in Bilanţul general al apei din sol se poate exprima, pentru o anumită
sol perioadă, cu ecuaţia:
Rf - Ri = (P + Af + Ss + Si + C + I) - (T + E +A'f + S's + S'i),

(intrări) = (ieşiri)
în care: Rf este rezerva de apă din sol de la sfârşitul perioadei considerate;

Ri este rezerva de apă din sol de la începutul perioadei considerate.
Toţi termenii bilanţului se exprimă în mm coloană de apă.
Când intrările de apă în sol sunt mai mari decât ieşirile, bilanţul este
PEDOLOGIE
pozitiv, iar solul are un regim hidric excedentar, putând asigura apa necesară
dezvoltării plantelor. Când intrările sunt mai mici ca ieşirile, regimului hidric
al solului este deficitar şi plantele duc lipsă de umiditate în sol.
În principal, regimul hidric al solurilor depinde de: climă, relief,
proprietăţile solului, adâncimea apei freatice, vegetaţie, activitatea omului.
Clima influenţează regimul hidric al solului, în principal, prin
precipitaţii şi temperaturi. Cu cât precipitaţiile sunt mai ridicate şi tempe-
raturile mai scăzute, clima este mai rece şi solurile sunt mai umede.
Interdependenţa dintre condiţiile climatice şi regimul hidric al unui sol
se pune în evidenţă cu ajutorul indicelui de ariditate De Martonne (Iar) şi cu
ajutorul diferenţei dintre precipitaţii (P) şi evapotranspiraţia potenţială
(EPT). Astfel, cu cât indicele de ariditate este mai mare, solurile au un
regim de umiditate mai ridicat, şi invers. Când P>EPT se realizează în sol
un plus de umiditate şi, deci, un curent descendent de umiditate spre pânza
freatică.
Relieful influenţează redistribuirea apei din precipitaţii la suprafaţa
solului. Astfel, pe terenurile plane toată apa din precipitaţii se infiltrează în
sol, în timp ce pe terenurile în pantă o mare parte din aceasta se scurge la
baza versantului. Terenurile depresionare şi de la baza versanţilor beneficiază, pe
lângă precipitaţii, şi de apa scursă de pe terenurile vecine mai ridicate.
Principala proprietate a solului care influenţează regimul hidric este
permeabilitatea. In solurile cu permeabilitate bună apa pătrunde şi se înma-
gazinează pe o grosime mare (solurile lutoase), în timp ce în solurile cu per-
meabilitate scăzută (solurile argiloase) apa bălteşte periodic la suprafaţă,
creând condiţii de anaerobioză.
Dacă apa freatică se găseşte la adâncimea critică sau subcritică,
contribuie la regimul hidric al solului prin aportul freatic (Af), menţinând
solul în permanenţă umed.
Vegetaţia influenţează regimul hidric prin consumul productiv (T). Cu
cât acesta este mai ridicat, cu atât percolarea solului este mai redusă. în
acelaşi timp, vegetaţia protejează pătrunderea apei din precipitaţii în sol şi
împiedică pierderea umidităţii prin evaporaţie.
Omul are o influenţă permanentă şi variată asupra regimului hidric al
solului, modificându-l pozitiv sau negativ. Astfel, prin defrişarea pădurilor se
ajunge la stepizare în zonele secetoase, sau la înmlăştinarea solurilor în
zonele umede. Plantarea de perdele de protecţie sau de masive pădu-roase, duce
la îmbunătăţirea microclimatului prin mărirea umidităţii. Executarea
lucrărilor hidroameliorative (desecare, drenaj, irigaţii) ameliorează regimul
hidric al solurilor.
Tipuri de
regim hidric Ţinând cont de factorii prezentaţi anterior şi de intensitatea cu care ei
acţionează într-o zonă sau alta, la noi în ţară se întâlnesc următoarele
tipuri principale de regim hidric:
Regim hidric nepercolativ. Este caracteristic zonelor cu climat
secetos (stepă), unde Iar < 26, ETP > P, iar apa freatică se găseşte la adâncime
mare. In aceste condiţii umiditatea din precipitaţii nu percolează solul până la
umiditatea din pânza freatică, între ele rămânând în permanenţă un strat uscat
(orizontul mort al secetei). Solurile corespunzătoare acestui regim sunt slab
levigate (kastanoziom, cernoziomuri tipice) cu deficit de umiditate, care
necesită prioritar irigarea.
Regimul hidric periodic percolativ. Este caracteristic zonelor ceva
mai umede (silvostepă), cu Iar = 26-35 şi P = ETP. în aceste condiţii curentul
PEDOLOGIE
descendent de umiditate (provenit din precipitaţii) poate să întâlnească, în

anumite perioade mai umede sau în anii ploioşi, curentul ascendent de
umiditate (provenit din pânza freatică), adică, periodic, solul este percolat pe
întreaga grosime, până la pânza freatică relativ adâncă. în acest caz solurile
prezintă o levigare mai intensă (cernoziomuri cambice; cernoziomuri argice
ş.a), au un deficit de umiditate mai puţin pronunţat şi necesită şi acestea
irigarea.
Regim hidric percolativ. Este caracteristic solurilor din climate
umede (zona de pădure), cu Iar > 35 şi P > EPT. în aceste condiţii se creează un
curent descendent de umiditate, care în fiecare an percolează stratul de sol
până la pânza freatică. Solurile specifice acestui regim sunt puternic levigate,
debazificate, acide, diferenţiate textural, unele cu permeabilitate redusă şi
adesea cu exces de umiditate în partea superioară (luvosoluri, planosoluri
etc). Unele soluri pot necesita lucrări de afânare profundă şi de eliminare a
apei stagnante.
Regim hidric exsudativ. Se întâlneşte în zona de stepă şi de silvo-
stepă, acolo unde pânza freatică se găseşte la mică adâncime (microdepre-
siuni) şi de unde apa se poate ridica prin ascensiune capilară până la suprafaţa
solului, după care se pierde prin evaporare (solul exsudează). Prin evaporarea
permanentă a apei se depun şi se acumulează la suprafaţa solului săruri
solubile, formându-se solonceacurile. Pentru ameliorarea acestora, se
recomandă lucrări speciale de coborâre a nivelului freatic, irigări de spălare
şi amendare cu fosfogips.
Regim hidric freatic stagnant. Se întâlneşte pe terenurile cu pânza
freatică la mică adâncime, dar în zonele umede (de pădure). în aceste
condiţii apa freatică se ridică prin capilaritate până la suprafaţa solului,
unde, datorită evapotranspiraţiei reduse, nu se pierde ci stagnează, ducând la
formarea gleiosolurilor. Acestea se ameliorează prin lucrări de desecare şi
drenaj.
Regim hidric stagnant. Se întâlneşte în zonele umede, pe terenurile
plane sau microdepresionare şi cu permeabilitate scăzută. In aceste condiţii
apa din precipitaţii nu se poate infiltra în profunzime, ci stagnează la
suprafaţă sau în prima parte a profilului de sol. In aceste condiţii se formează
stagnosolurile, care se ameliorează prin lucrări speciale de eliminare a exce-
sului de apă de la suprafaţă (drenaj, arături adânci, arături în coame etc).
Regim hidric de irigaţie. Este caracteristic zonelor irigate. Când
irigarea se face corect aceasta nu modifică regimul hidric natural al solu-
rilor, ci contribuie numai la completarea deficitului de umiditate pentru
plante. Când, însă, irigarea nu se face raţional, se poate trece la un regim
hidric nedorit (exsudativ, percolativ etc). Astfel, dacă pe solurile cu apa
freatică la adâncime nu prea mare se aplică norme de udare mari, se poate
ridica nivelul pânzei freatice la adâncimea critică, punându-se în pericol
înmlăştinirea şi sărăturarea secundară a solurilor.
In afară de aceste regimuri, în unele zone se mai pot întâlni şi alte
tipuri de regim hidric ca: regim hidric exsudativ în profunzime; regim hidric
freatic stagnant în profunzime şi regim hidric amfistagnant.
PEDOLOGIE

Care sunt tipurile de regim hidric?

În loc de
rezumat
Care este importanţa apei in sol?
Răspuns 11.1
Răspuns 11.2
Răspuns 11.3
EDP, Bucureşti.
PEDOLOGIE
PROPRIETĂŢILE DE AERAŢIE ŞI TERMICE ALE SOLULUI
PROPRIETĂŢIlLE DE AERAŢIE ŞI TERMICE ALE SOLULUI
Cuprins Pagina

12.1 Proprietatile de aeratie si termice ale solului ..............................................................
12.2 Regimul aerului din sol ...............................................................................................
PEDOLOGIE
 Explicarea principalelor carecteristici ale aerului din sol.

 Identificarea şi caracterizarea regimului de aer în sol.
12.1 PROPRIETATILE DE AERATIE SI TERMICE ALE SOLULUI
Aerul ocupă spaţiile lacunare existente în sol alături de apă. Cea mai
mare cantitate de aer se găseşte în spaţiile lacunare - cu diametrul mare (porii
necapilari), constituind atmosfera solului. în cantitate mică aerul sel găseşte
dizolvat şi în apa solului. Din punct vedere cantitativ, aerul şi apa, 1 ocupând
spaţiul poros al solului, sunt antagoniste, creşterea valorii unuial
determinând scăderea celuilalt component.
Compoziţia Aerul din sol prezintă o compoziţie apropriată de a aerului atmosferic

aerului din sol în ceea ce priveşte oxigenul şi azotul şi este mai bogat în dioxid dej carbon,
datorită proceselor chimice şi biochimice ce se petrec cu intensitate mai
mare în masa solului (tabelul 7.5).
Compoziţia aerului diferă de la un sol la altul în funcţie de natura
solului, activitatea microorganismelor, iar la acelaşi sol variază în funcţie de
covorul vegetal, anotimp şi cantitatea de humus. Solurile bogate în humus
şi solurile cultivate sunt mai bogate în CO2 decât cele sărace în humus şi
cele necultivate, din cauza transformări oxigenului în CO2 de către
mieroorganisme şi rădăcini. Cantitatea de C02 eliminată de rădăcini prin
procesul de respiraţie este foarte mare (un ha grâu în perioada de vegetaţie
degajă în sol 6000 kg de C02).
Tabelul 7.5
Compoziţia aerului atmosferic şi din sol
Componente Compoziţia aerului în % din

dinvolum
atmosfera din sol
Azot 79,09 76-79
Oxigen 20,95 18-20
Dioxid de carbon 0,03 0,15-0,63
Anotimpul influenţează, de asemenea, cantitatea de C02 din sol. Ea

este maximă vara când activitatea biologică este intensă şi scade toamna şi
iama.
Variaţia compoziţiei aerului din sol este determinată şi de intensitatea
activităţii microorganismelor. Variaţiile cele mai mari se întâlnesc la dioxidul
de carbon, care poate să crească de 5-200 de ori faţă de cel din aerul
atmosferic. Cantitatea de dioxid de carbon este mai mare în solurile
compacte şi ea creşte odată cu adâncimea, umiditatea şi temperatura solului.
La o concentraţie mai mare de 1-2% C02, mediul este, în general, puţin
PEDOLOGIE
favorabil dezvoltării plantelor, iar concentraţia de 5% CO2 reprezintă limita

superioară, şi 10% oxigen limită inferioară la care se produce o scădere a
creşterii plantelor.
Scăderea sub anumite limite a procentului de oxigen din aerul solului,
care este însoţită de creşterea cantităţii de C02, influenţează negativ
germinaţia seminţelor, creşterea rădăcinilor, pătrunderea apei şi substanţelor
nutritive în plantă etc.
Solubilitatea gazelor şi mai ales, a dioxidului de carbon determină
acidularea soluţiei de sol, care îşi măreşte puterea de dizolvare pentru săruri şi
accentuează procesul de debazificare a complexului coloidal.
Capacitatea şi Capacitatea şi permeabilitatea solului pentru aer sunt funcţii ale

permeabilitatea porozităţii necapilare. Solurile care au porozitatea necapilară mai mare de 10-
solului pentru 15% din volum prezintă o capacitate şi o permeabilitate optimă pentru aer,
aer chiar şi atunci când sunt umezite până la capacitatea capilară. Pentru
realizarea unor condiţii optime de dezvoltare a plantelor de cultură, solul
trebuie să aibă o capacitate pentru aer de 10-20% din volumul lui.
Conţinutul în aer al solului este influenţat, mai ales, de textură,
structură şi gradul de afânare. Textura fină micşorează capacitatea solului
pentru aer faţă de cea grosieră, iar prezenţa unei structuri de agregate stabile
măreşte conţinutul solului în aer faţă de solurile nestructurate. Cele mai
reduse cantităţi de aer se găsesc în solurile bogate în argilă şi cu aşezare
îndesată, precum şi în cele cu exces de umiditate.
Pentru a caracteriza solul sub raportul cantităţii de aer, s-a ales gradul
de umiditate corespunzător capacităţii de câmp pentru apă ca element de
referinţă. Volumul de aer aflat în solul umezit la capacitatea de câmp repre-
zintă capacitatea de aeraţie a solului, iar volumul porilor, porozitatea de
aeraţie. în medie, capacitatea de aeraţie este 30-40% pentru solurile nisi-
poase, 10-25% pentru cele lutoase şi 5-15% pentru cele argiloase.
Permeabilitatea solului pentru aer este proprietatea lui de a permite
circulaţia aerului şi de a realiza schimbul de gaze dintre aerul din sol şi cel
atmosferic. Aşa cum s-a arătat anterior, datorită activităţii microor-
ganismelor, a humificării, respiraţiei rădăcinilor etc, aerul solului sărăceşte în
oxigen şi se îmbogăţeşte în CO2. Normalizarea compoziţiei aerului din sol se
face prin înlocuirea continuă a acestuia cu aer din atmosferă.
Factorii care contribuie la primenirea aerului în sol sunt: difuziunea
gazelor; temperatura; umiditatea; presiunea atmosferică şi curenţii de aer
(vânturile).
Difuziunea gazelor. Aceasta joacă rolul cel mai important în pri-
menirea aerului în sol. Astfel, dioxidul de carbon fiind în concentraţie mai
mare în aerul din sol, prin difuziune va trece în atmosferă, iar oxigenul din
aerul atmosferic va trece în sol. Schimbul de gaze prin difuziune tinde să
menţină în permanenţă un echilibru între compoziţia şi concentraţia aerului
din sol şi din atmosferă.
Temperatura. La temperaturi ridicate aerul din sol îşi măreşte
volumul şi o parte din el trece în atmosferă, iar la temperaturi scăzute feno-
menul se petrece invers, producând primenirea aerului.
Umiditatea. In timpul ploii sau al irigării apa pătrunde în sol în
spaţiile lacunare şi scoate de acolo aerul. Pe măsură ce apa se pierde prin I
scurgere gravitaţională sau prin evapotranspiraţie, locul ei în spaţiile lacunare
este luat de aer.
PEDOLOGIE
Presiunea atmosferică. Scăderea presiunii atmosferice determină

trecerea aerului din sol în atmosferă, iar creşterea presiunii atmosferice
determină un proces invers.
Curenţii de aer de la suprafaţa solului contribuie, de asemenea, la
primenirea aerului în sol. Vânturile intensifică evaporarea apei din sol şi
modifică presiunea atmosferică la suprafaţa solului, uşurând pătrunderea
sau ieşirea aerului din sol.
Schimbul de gaze între sol şi atmosferă este foarte important pentru
asigurarea de biomasă vegetativă. Astfel, prin îmbogăţirea aerului din sol în
oxigen se creează condiţii bune pentru creşterea rădăcinilor plantelor şi
pentru activitatea microorganismelor aerobe, iar dioxidul de carbon, trecut din
sol în aerul atmosferic, intensifică procesul de asimilaţie clorofiliană la plante.
Intensitatea primenirii aerului în sol depinde de proprietăţile acestuia,
îndeosebi de porozitate, care, la rândul ei, este determinată de textură, struc-
tură şi gradul de tasare. Solurile cu textură uşoară sau mijlocie, cu structură
glomerulară şi afânate au o aeraţie foarte bună, în timp ce solurile argi-loase,
nestructurate şi compacte au o aeraţie defectuoasă.
Se consideră că, într-un sol cu proprietăţi bune, pe adâncimea de 20
cm, aerul poate fi primenit în decurs de 24 ore, iar după calculele lui
ROMMEL se asigură condiţii bune pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor,
dacă aerul se primeneşte în timp de ceal mult 8 zile, pe aceeaşi adâncime.
Omul, prin activitatea lui productivă, poate influenţa intensitatea
schimbului de aer dintre sol şi atmosferă, contribuind la îmbunătăţirea regi-
mului aerohidric al solului.

Ce reprezintă permeabilitatea solului pentru aer?
12.2 REGIMUL AERULUI DIN SOL
Regimul Totalitatea proceselor de pătrundere, mişcare şi ieşire a aerului din

aerului din sol sol alcătuiesc regimul aerului din sol. întrucât între aerul şi apa din sol
există relaţii de strictă interdependenţă, se foloseşte noţiunea de regim aero-
hidric al solului, care reprezintă totalitatea proceselor de pătrundere, mişcare
şi ieşire a aerului şi apei din sol.
Un bun regim al aerului înseamnă şi un bun regim al apei în sol.
Când regimul aerului este excedentar, regimul apei este deficitar, şi invers.
Regimul aero-hidric are o deosebită importanţă în formarea şi ferti-
litatea solului. Astfel, în condiţii bune de regim aero-hidric microflora solului
este bogată şi activă, are loc procesul de humificare al resturilor organice,
prin mineralizarea unei părţi din humus se pun în libertate suficiente cantităţi
de substanţe nutritive, are loc fixarea de azot din atmosferă de către
microorganisme, germinaţia seminţelor este bună, sistemul radicular se dez-
voltă în bune condiţii, procesele de reţinere şi schimb cationic sunt echilibrate
etc.
Un regim de aer excedentar (aeraţie excesivă) atrage după sine lipsa
PEDOLOGIE
umidităţi şi, ca atare, o activitate microbiologică redusă, o mineralizare rapidă a

resturilor organice cu acumulare redusă de humus, o aprovizionare deficitară
cu elemente nutritive, o stânjenire în creşterea sistemului radicular şi ca atare
o dezvoltare redusă a plantelor etc.
Un regim de aer deficitar (umiditate excesivă) creează condiţii de
anaerobioză, care determină acumularea în sol a compuşilor reduşi (care
sunt toxici), resturile organice se acumulează în cea mai mare parte în stare
nedescompusă (humus brut); activitatea microbiologică şi mineralizarea
fiind reduse, se eliberează cantităţi mici de elemente nutritive, au loc pro-
cese intense de gleizare şi stagnogleizare, toate acestea determinând con-
diţii improprii dezvoltării plantelor.
Un regim aero-hidric favorabil pentru dezvoltarea plantelor se reali-
zează în solurile cu textură mijlocie, bine structurate, cu agregate stabile,
care prezintă un raport optim între porozitatea capilară (ce conţine apă) şi
porozitatea necapilară (ce conţine aer).
Distrugerea structurii solului şi ca atare, înrăutăţirea porozitaţii prin
defrişări de păduri, irigaţii excesive prin aspersiune, lucrări agrotehnice în
condiţii necorespunzătoare etc, determină înrăutăţirea regimului aero-hidric
al solului. Crearea şi menţinerea unui regim de aer şi apă favorabile se
poate realiza prin îmbunătăţirea structurii solului, prin executarea de lucrări
agrotehnice de bună calitate şi prin măsuri hidroameliorative speciale (dese-
cări, drenaje, irigaţii).
Plantele se dezvoltă în condiţii foarte bune când cea. 50% din
volumul solului este ocupat de spaţiul lacunar (porozitatea totală), iar din
acesta 15-20% este ocupat de porii necapilari.
Importanţa Pe lângă apa şi săruri nutritive, aerul din sol prezintă o mare impor-
aerului din sol tanţă pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor. Aerul favorizează dezvol-
tarea porilor absorbanţi ai rădăcinilor, îmbunătăţind aprovizionarea cu apă
şi săruri minerale necesare pentru creşterea plantelor. Prezenţa aerului
influenţează regimul termic al solului; partea de la suprafaţă, afânată prin
lucrările agricole se răceşte şi se încălzeşte mai uşor, constituind un strat
izolator pentru orizonturile din adâncime. Reglarea regimului termic contri-
buie, în mare măsură, la asigurarea apei necesară plantelor. Prezenţa aerului
în sol duce la întreruperea capilarităţii şi menţinerea vaporilor de apă.
Dintre gazele care compun aerul, oxigenul, azotul şi dioxidul de car-
bon au cea mai mare importanţă atât pentru plantele superioare cât şi pentru
microorganismele din sol.
Oxigenul din aerul solului este necesar pentru încolţirea seminţelor;
în lipsa oxigenului din aer, seminţele nu încolţesc.
Rădăcinile au nevoie de oxigen pentru respiraţie. Unele cercetări
au arătat că pentru fiecare gram de substanţă uscată formată se consumă
un miligram de oxigen.
Oxigenul din aerul solului este necesar şi pentru activitatea micro-
organismelor aerobe şi mai ales, a bacteriilor nitrificatoare şi a celor sim-
biotice. In lipsa oxigenului se dezvoltă bacteriile anaerobe, care determină
procesele de reducere, ce duc la formarea combinaţiilor chimice incomplet
oxidate, care au acţiune toxică pentru plante.
Lipsa oxigenului sau prezenţa lui în cantitate mică, duc la apariţia
proceselor chimice care au ca rezultat apariţia compuşilor incomplet oxidaţi,
dăunători plantelor. Acest lucru se petrece mai ales la solurile argiloase din
PEDOLOGIE
regiunile umede, sau cele cu apă freatică foarte aproape de suprafaţă.

Azotul. Alături de oxigen, azotul din aer prezintă o importanţă mare
pentru dezvoltarea plantelor. Deşi plantele nu folosesc azotul molecular, el
constituie sursa de acumulare a azotului nitric şi amoniacal din sol, în urma
activităţii bacteriilor nitrificatoare şi simbiotice.
Dioxidul de carbon din sol este foarte important, fiind sursa de
aprovizionare a aerului atmosferic, de unde se consumă în procesul de
asimilaţie clorofiliană. Prezenţa acestui gaz în aerul atmosferic duce la creş-
terea asimilaţiei clorofiliene şi la grăbirea înfloririi şi maturării plantelor.
Astfel, prin creşterea dioxidului de carbon din aerul din sere, s-au obţinut la
castraveţi şi tomate sporuri de recoltă de 20-100%.
mină scăderea temperaturii aerului înconjurător, în timp ce solurile uscate şi
afânate (nisipurile) duc la creşterea temperaturii aerului. Cele mai ridicate
temperaturi ale aerului se înregistrează la suprafaţa nisipurilor. Astfel, în
luna iulie 1956, la suprafaţa nisipurilor de la Tambureşti s-au înregistrat
temperaturi de peste 60° C.
în ultimul timp se foloseşte mult noţiunea de "microclimatul solu-
lui", care exprimă condiţii specifice de climă de pe o suprafaţă restrânsă
de teren şi care au o mare influenţă asupra dezvoltării plantelor.
Importanţa Regimul termic al solului are o deosebită importanţă pentru dezvol-

temperaturii tarea plantelor şi pentru practica agricolă. Astfel, germinaţia seminţelor,
solului creşterea rădăcinilor, dezvoltarea generală a plantelor sunt strâns legate de
anumite temperaturi în sol. Temperaturile minime la care seminţele pot
germina şi plantele de cultură se pot dezvolta sunt cuprinse între 1-15°C;
temperaturile optime sunt cuprinse între 20-30°C, iar temperaturile maxime
ajung până la 40-50°C.
Stabilirea epocilor de semănat se face ţinând cont de regimul termic al
solului. Pe solurile care se încălzesc mai repede (nisipuri) semănatul poate să
înceapă primăvara cu mult mai devreme decât pe solurile reci (argiloase).
In funcţie de regimul termic al solului se recomandă speciile, soiu-
rile şi hibrizii care se pot cultiva într-o anumită zonă (zonarea culturilor).
Activitatea microbiologică din sol este strâns corelată cu regimul
termic. In solurile reci activitatea microbiologică este scăzută şi din această
cauză humificarea este redusă, resturile organice acumulându-se la suprafaţa
solului în stare puţin transformată.
Intensitatea proceselor de solubilizare a sărurilor din sol şi gradul de
absorbţie a apei şi elementelor nutritive de către rădăcinile plantelor sunt
corelate cu temperatura solului, desfăşurându-se în condiţii optime la tem-
peraturi medii ale acestuia.
O deosebită importanţă practică o prezintă fenomenul de îngheţ şi
dezgheţ al solului. Apa din sol nu îngheaţă la 0°C ci la temperaturi mult
mai scăzute (apa din porii fini îngheaţă la -18°C). îngheţul solului poate
determina degenerarea şi pierderea culturilor, iar îngheţul determină "des-
călţarea" plantelor. Evitarea acestor fenomene nedorite se poate realiza
prin prezenţa unui strat de zăpadă, care are rol izolator la suprafaţa solului; el
diminuează efectul temperaturilor scăzute din timpul iernii, iar primăvara
dezgheţul solurilor acoperite cu zăpadă începe mai devreme şi se produce
treptat.
Regimul termic al solului poate fi influenţat prin lucrări de afânare,
care permit pătrunderea aerului cald în sol; prin încorporarea resturilor
PEDOLOGIE
organice, care prin descompunere degajă căldură; prin acoperirea solului cu

diferite materiale (mulcire); prin reţinerea zăpezii la suprafaţa solului; prin
eliminarea excesului de umiditate prin desecare sau drenaj; prin irigarea
solurilor cu apă mai caldă pentru solurile reci (apa se ţine în bazine în bătaia
soarelui) sau irigarea cu ape mai reci pentru combaterea arşiţei etc.
Realizarea în sol a unui regim termic optim, în corelare cu satisfacerea
şi a celorlalţi factori de fertilitate, asigură obţinerea unor producţii ridicate şi
de bună calitate.

Care sunt tipurile de regim al aerului din sol.

Descrieti importanţa temperaturii solului.

Răspuns 12.1
Răspuns 12.2
EDP, Bucureşti.
PEDOLOGIE
PROPRIETATILE CHIMICE ALE SOLULUI. SOLUŢIA SOLULUI
PROPRIETATILE CHIMICE ALE SOLULUI. SOLUŢIA

SOLULUI
Cuprins Pagina

13.1 Compoziţia chimică a soluţiei solului …..………………….……………………….
13.2 Procesele de sorbţie din soluri .....…………………………………………………..
PEDOLOGIE
 Explicarea principalelor carecteristici ale soluţiei solurilor

 Identifcarea compoziţiei chimice şi descrierea concentraţieie soluţiei
solului.
13.1 COMPOZIŢIA CHIMICĂ A SOLUŢIEI SOLULUI
Compozitia Insusirile chimice, alaturi de celelalte insusiri ale solului (fizice, hidro-fizice,
solutiei solului biologice ş.a.) au o importanta deosebita mai ales cele legate de solutia solului si
coloizii solului.
Solutia solului se poate defini ca faza lichidă solului, care include apa
din sol ce conţine saruri minerale dizolvate, compuşi organo-minerali şi
organici, gaze şi particule fine coloidale.
Formarea si compozitia solutiei solului apare ca un proces complex, care este
conditionat de actiunea factorilor abiotici si biotici, de componentii solului si de
ecosistem in general.
Compozitia solutiei solului depinde de cantitatea si calitatea preciatiilor
atmosferice, de compozitia fazei solide a solului, de alcatuirea canativa si calitativa a
materialului stratului vegetal viu si neviu al biocenozelor, de activitatea vitala a
mezofaunei si a microorganismelor.
Compozitia solufiei solului sufera permanent modificari datorită activitatii
plantelor superioare, prin ,,absorbtia" de catre radacinile acestora unor compusi si
invers, prin ,,patrunderea" (intrarea) unor substance, in secretii eliberate de
r&dacinile plantelor etc. Substantele minerale, orga-si organo-minerale care intră in
compoziţia fazei lichide a solului se pot prezenta sub forma de combinaţii solubile
(dizolvate) sau combinaţii coloidale.
Substantele coloidale sunt reprezentate prin minerale argiloase, prin hidrati ai
oxizilor de fier si de aluminiu, prin combinatii organice si organominerale. Se
apreciaza ca in general coloizii reprezinta de la 1/10 pana la 1/4 din cantitatea
totala de substante care se gasesc in soluţia solului. Cei mai importanti cationi
care se pun in evidenja in solujia solului sunt: Ca2+, M g 2 + , Na+, K+, NH4+, H+,
A13+, Fe2+, iar dintre anionii mai raspanditi sunt: HCO-3, CO2-3, NO2-, Cl- SO42-,
H2PO4-, HPO42-. Fierul, aluminiul si multe microelemente (Cu, Ni, V, Cr etc.), se
gasesc in soluţia solului mai ales sub forma de combinatii complexe organominerale,
in care partea organica a complexelor este reprezentata de catre acizii humici si
acizii organici cu molecule mici, de catre polifenoli si alte substance organice.
In general, concentratia solutiei solului este mica si pentru diferite tipuri
de soluri oscileaza de la zeci de miligrame pana la cateva grame de substanta la
litrul de solutie de sol, cu exceptia solurilor saline unde concentratia solutiei de
sol poate ajunge la zeci si chiar sute de grame la litru.
Datorita prezentei in solutia solului a acizilor liberi si a bazelor, a
sarurilor acide si bazice, acestea determina aciditatea actuala (reactia) solutiei
solului, una din insusirile esentiale pentru activitatea plantelor si in acelasi timp,
pentru procesele de solificare.
PEDOLOGIE
Valorile pH-ului solutiei diferitelor tipuri de soluri variaza de la 2,5 la

solurile acide, sulfatice, pana la 8-9 la solurile carbonatice si salini-zate, ajungand
la valori maxime de 10-11 la solurile alcaline (soloneturi) si solonceacuri sodice.
Cea mai mica concentratie a solutiei solului si valorile cele mai scazute ale
reactiei acide se intalnesc la solurile podzolice la care concentrația lor reprezinta
cateva zeci de miligrame la litru solutie, la valori ale pH-ului de 5 şi mai mici.
Continutul de carbon organic in solutia solului difera, de asemenea. cu
tipul de sol şi natura vegetatiei; sub paduri de conifere, substanta organica
solubilizata este reprezentata mai ales prin acizii fulvici, pe cand la solurile
formate sub vegetatie ierboasa predomina acizii huminici.
Cantitatea de substanta organica din faza lichida a solului se micsoreaza
pe adancimea profilului de sol, datorita intensificarii migrariii substantelor
solubile. Impreuna cu substantele organice migreaza şi fierul (in forme bi- şi
trivalente). In solutia solului, pana la 80-95% din fier este puternic legat in
complexe organominerale.
In general, la solurile de stepa (cernoziomuri), concentratia solutiei
solului este mai mare decat in solurile podzolice. Avand in vedere activitatea
biologica mai intensa a acestor soluri şi ca in cele de stepa, conţinutul in ioni
bicarbonati, reactia lor devine neutra sau slab alcalina. Sub actiunea vegetatiei
de stepa se constata creşterea concentratiei si a altor cationi şi anioni (Ca2+,
Mg2+, Cl-, SO42); in soloneturi create brusc cantitatea ionilor de Na+, a ionilor
COs2" determinand alcalinizarea solutiei solului.
Concentratia maxima a solutiei solului se observa la solonceacuri, la
care poate ajunge la zeci şi sute de grame la litru, cu predominarea clo-rurilor
şi sulfatilor de magneziu şi natriu.
Compozitia solutiei solului este influentata de temperatura si umi-

Dinamica ditatea din sol, de intensitatea activitatii microflorei si microfaunei solu-rilor,
concentratiei de metabolismul plantelor superioare, de procesele de descompunere a
solutiei solului resturilor organice din sol, ceea ce determina dinamica concentratiei solutiei
solului, atat diurna cat şi sezoniera.
Pentru diferitele tipuri de sol se constata o crestere globala, foartej
importanta, a concentratiei solutiei solului, cu precadere in orizonturile superioare
de la primavara spre vara. Cresterea concentratiei solutiei solului are loc in
urma pierderilor de apa prin evapotranspiratie.
In orizonturile de bioacumulare, in care continutul de microorga-
nisme este mai mare şi, deci, intensitatea proceselor biochimice este cea mai
ridicata, se inregistreaza şi cele mai puternice contraste de temperatura si
respectiv de umiditate şi ca atare, compozitia solutiei solului va cea mai
dinamica.
S-a constatat, de asemenea, ca concentratia solutiei solului poate: creasca
si in perioada primavara-vara timpurie, cand are loc creşterea masiva a plantelor,
iar in solutie intra secretii abundente ale radacinilor şi diferiti produşi de
descompunere ai resturilor organice.
In perioada toamna-iarna precipitatiile atmosferice dilueaza solufia solului
şi dizolva o parte din saruri care au precipitat vara.
Solutia solului constituie sursa directa de elemente nutritive pentru plante.

Rolul solutiei Prin aplicarea diferitelor masuri agrochimice, agrotehnice, hidro-ameliorative
solului (irigatii, desecari) omul modifica compozitia solutiei solului, aducand-o la valori
optime in raport cu cerintele creşterii şi dezvoltarii plantelor.
PEDOLOGIE
Pentru folosirea elementelor nutritive din solutia solului de catre plante,

un rol important il are presiunea osmotica a solutiei solului. Daca aceasta este
egala cu presiunea osmotica a sucului celular al plantelor sau mai mare, atunci
patrunderea apei in plante nu mai are loc. Se considera ca suctiunea (forta de sugere
a radacinilor majoritatii plantelor de cultura) nu depaseste 100-120 MPa.
Presiunea osmotica depinde de concentratia solutiei solului şi de gradul
de disociere a substantelor solubilizate. Astfel, in soluri nesalinizate presiunea
osmotica nu depaseste 10 MPa. Prin scaderea umiditatii de la capacitatea de camp
la coeficientul de ofilire, concentratia solutiei solului se modifica corespunzator
(create) de 5-6 ori şi ca atare, creste şi presiunea osmotica.
In solutia solului, la solurile mediu salinizate presiunea osmotica este de
30-40 MPa, iar la cele puternic salinizate 50-60 MPa; la concen-tratii ale solutiei
solului de 20-50 g/1, presiunea osmotica poate sa creasca pana la 150-260 MPa.

Ce reprezintă soluţia solului?
13.2 PROCESELE DE SORBŢIE DIN SOLURI

Sorbtia Mecanismul de baza al capacitatii de retinere fizico-chimica a solu-lui se
nespecifica poate explica prin procesele de sorbtie.
sau schimbul
de cationi Acest proces se refera la capacitatea cationilor din stratul difuz al
coloizilor din sol de a putea fi schimbati in conditii de echivalenta de catre
cationii din solutia solului.
La acest schimb pot participa, in mod obisnuit, urmatorii cationi: Ca2+,
Mg2+, K+, NH4, Na+, Mn2+, Fe2+, Fe3+, H+, A13+, iar in proportii mai reduse şi alti
cationi: Li+, Sr2+ etc.
Schimbul de cationi se face dupa urmatoarele legi:
1. intre cationii adsorbiti din sol si cei din solutie, cu care inte-
ractioneaza, schimbul se face in ,,proportii echivalente", conform constantei
termodinamice a schimbului reversibil intre doi cationi de aceeasi sarcina A şi
B care trebuie sa fie egala cu 1
2. pentru ionii cu valenta diferita, energia de retinere creste cu cresterea
valentei ionilor:
Li+ < Na+ < K+ < NH4+ < Cs+ < Mg2+ < Ca2+ < A13+ < Fe3+
3. energia de adsorbtie depinde si de raza ionilor nehidratati (cu cat este
mai mica raza ionilor, cu atat acestia sunt mai slab legati), aceasta datorandu-
se densitatii sarcinilor de suprafata şi ca atare, capacitatii mai man de hidratare
a ionilor (tab.8.2.).
4. pentru ionii cu aceeaşi valenta, energia de sorbtie creste odata cu
creşterea masei atomice a numarului atomic, stabilindu-se urmatoarea serie de
sorbtie a ionilor:
monovalenti: 7Li < 23Na < l8NH4 < 39K < 89Pb;
bivalenti: 24Mg < 4dCa <59Co < 112Cd;
trivalenti: 27Al < 56Fe.
Ionul de hidrogen se retine foarte stabil, datorita diametrului sau mai
mic si capacitatii de a da cu multi anioni combinatii slab disociabile, insa
retinerea hidrogenului depinde şi de compozitia fazei solide (sorbantului).
PEDOLOGIE
Dupa GHELFERIH, (1968), se disting 5 stadii succesive in procesul de

schimb al ionilor electrolitului cu ionii sorbantului:
a) deplasarea ionului scos din solutie catre suprafata fazei solide a solului;
b) deplasarea ionului
scos in interiorul fazei solide, spre punctul de schimb;
c) reactia chimica a dublului schimb;
d) deplasarea ionului scos din interiorul fazei solide din punctul de schimb catre
suprafata;
e) deplasarea ionului scos, de la suprafata in solutie.
Capacitatea Cantitatea totala a cationilor adsorbiti (schimbabili) care pot fi scoşi din
totală de sol se numeşte “capacitate de retinere" (sau capacitate de schimb cationic - T) si
schimb se exprima in me la 100 g sol.
cationic Valorile capacitatii de schimb depinde de continutul in sol a frac-tiilor
coloidale (mai ales de humus si minerale argiloase), de natura complexului
adsorbtiv al solului, de reactia mediului.
Astfel, capacitatea de retinere a cationilor creste odata cu creşterea
gradului de dispersie a coloizilor din alcatuirea complexului adsorbtiv:
partea organica a complexului adsorbtiv (acizii humici) poseda o capacitate mai
mare de retinere decat cea minerala; la mineralele argiloase din grupa
montmorillonitului, capacitatea de retinere este influentata de marirea supra-fetei
dintre foite prin umezire si de schimbul dintre cationii dispusi intre foite cu
cei din solutia solului.
De asemenea, cu cresterea pH-ului, creste ionizarea grupelor func-
tionale ale acizilor humici, ale mineralelor argiloase, se micsoreaza energia
pozitiva a oxizilor si creste capacitatea de retinere cationica.
Cand in complexul coloidal al solului se gasesc numai cationi bazici (Ca2+,
Mg2+, K+, Na+), suma acestora constituie ,,suma bazelor de schimb" (sau
capacitatea de schimb pentru baze), care se noteaza cu SB si se exprima in me la
100 g sol uscat la 105°C.
In complexul adsorbtiv al solului se pot gasi adsorbiti numai cationi
bazici, in zonele mai uscate (la kastanoziom, cernoziom), dar si in zone mai
umede, la soluri formate pe roci bogate in elemente bazice (calcare, marne)
sau la unele soluri halomorfe (solonceacuri, soloneturi). O saturatie completa cu
cationi bazici (mai ales de Ca) se gaseste in orizontul Cca al diferitelor soluri.
Pentru solurile din tara noastra, capacitatea de schimb pentru baze are
valori cuprinse intre 1 si peste 50 me la 100 g sol uscat la 105°C; cele mai mici
valori se pun in evidenta la solurile puternic levigate si debazifi-cate, chiar daca
au humus si argila in cantitafi relativ ridicate, dar si la solurile nisipoase,
sarace in coloizi.
Cand in complexul adsorbtiv intalnim si ioni de hidrogen, suma acestora
constituie “capacitatea de schimb pentru hidrogen" (sau suma ionilor de hidrogen
schimbabili) ce se noteaza cu SH si se exprima in me la 100 g sol uscat.
Proportia ionilor de H+ adsorbit in complexul coloidal al solului creste
cu intensificarea levigarii, respectiv a debazificarii: in zona de stepa, in arealele
mai umede, alaturi de ionii bazici, in complexul adsorbtiv, se intalnesc si ioni
de hidrogen, iar proportia acestora creste mergand spre zone mai umede:
silvostepa, padure, montana - unde si rocile sunt mai sarace in elemente
bazice. In condijiile tarii noastre nu exista soluri saturate numai cu ioni de
hidrogen (chiar la podzoluri - solurile cele mai deba-zificate - intalnim circa 5%
ioni bazici). Trebuie subliniata influenta nega-tiva pe care o exercita ionii de
PEDOLOGIE
H+ asupra fertilitatii solului, cu atat mai puternica cu cat proportia ionilor de H+

este mai mare in complexul adsorbtiv.
Deci, ,,capacitatea totala de schimb cationic" (T) este data de suma
cationilor bazici (SB) si a cationilor de hidrogen (SH) adica T = SB + SH.
Proportia in care complexul adsorbtiv al solului este saturat cu ioni
bazici se exprima prin ,,gradul de saturatie in baze", care se noteaza cu V si
este dat de relajia:
V%=SB/T*100
La solurile care au complexul adsorbtiv saturat numai cu baze (T = SB)
gradul de saturatie in baze este egal cu 100% (kastanoziomuri, unele rendzine,
unele cernoziomuri, soluri aluviale carbonatice, lacovisti etc.).
Cand in complexul adsorbtiv se gasesc şi ioni de hidrogen, gradul de saturatie in
baze (V%) va avea valori mai mici de 100 şi cu atat mai mici, cu cat proportia
ionilor de H+ este mai mare (80% la preluvosoluri: 50% la unele luvosoluri; 10-
20% la luvosol albic; 5% la podzol).
Definiti gardul de saturaţie în baze.

Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare Nr. 13
pe care urmează să o transmiteţi tutorelui.
Descrieti rolul soluţiei solului.
Răspuns 13.1
Răspuns 13.2

1. Blaga Gh., Filipov F., Rusu I., Udrescu S., Vasile D., 2005, Pedologie,
Ed. AcademicPres Cluj Napoca.
EDP, Bucureşti.
PEDOLOGIE
ACIDITATEA ŞI ALCALINITATEA SOLURILOR
Cuprins Pagina

14.1 Aciditatea solurilor ......................................................................................................
14.2 Alcalinitatea solurilor ………………………………….…………………………...
14.3 Capacitatea de tamponare a solurilor …..……………………………………………
PEDOLOGIE
 Definirea acidităţii şi alcalinităţii solurilor şi descrierea proprietăţilor

solurilor acide sau alcalice.
 Explicarea noţiunii de capacitate de tamponare a solurilor
14.1 ACIDITATEA SOLURILOR
Soluţia solului conţine in stare de dispersie ioni, molecule, substante

Tipuri de coloidale, care se gasesc in proportii foarte diferite in functie de diferiti
aciditate a factori care actioneaza in formarea si evolutia solurilor.
solurilor Reactia solului este determinata de raportul dintre concentratia
ionilor de H+ si OH- si anume cand proportia ionilor de H+ este mai mare
reactia este acida, iar cand predomina ionii de OH-, reactia este alcalina.
Daca ionii de H+ si ionii de OH- sunt in proportii egale, reactia este neutra.
Reactia solului este influentata de o serie de factori: compozitia chimica si
mineralogica a partii minerale a solului; prezenta sarurilor solubile;
continutul si natura substantelor organice care se gasesc in sol; umiditatea
solului; activitatea organismelor din sol etc.
Un rol deosebit de important asupra reactiei solului il au sarurile
care trecand din faza solida a solului in solutie exercita o influenta
importanta asupra caracterului reactiei solului si in ultima instanta, asupra
fertilitatii acestuia.
In sol, cel mai raspandit acid (dintre acizii minerali) este acidul
carbonic, care poate determina un pH al solului cu valori de 3,9-4,7.
Daca in soluri şi in rocile de formare sunt prezente sulfuri, prin
oxidarea acestora se poate forma acid sulfuric, ceea ce poate duce la o
puternica acidifiere a solurilor, pH cu valori de 2-3 (extrem acid).
Acidifierea puternica a solurilor produc si acizii humici nesaturati
cu cationi, respectiv acizii fulvici pot determina pH cu valori de 3-3,5; prin
descompunerea resturilor organice din zona de padure, pH-ul poate deveni
foarte puternic acid (3,5-5) iar muschii pot acidifia solul ajungand la valori
de pH de 2,5-3.
Reactia solului este influentata si de activitatea ciupercilor si
bacteriilor, de gradul de descompunere a resturilor organice, de secretiile
radacinilor plantelor, putand aparea acizi liberi, ganici (oxalic, citric si
altii).
Se deosebesc, in general, la soluri o aciditate actuala (activa) şi o aciditate

potentiala. Aciditatea actuala (sau pH-ul solului) este data de
concentratia ionilor de H+ prezenti la un moment dat in solutia solului.
Apa distilata, in raport cu care se stabileşte aciditatea, are o reactie neutra,
raportul ionilor de H+ şi OH- fiind egal:
(H+) (OH-) = KH20 = 10-7 • 10-7 = 1014
Ca atare, pH-ul, logaritmul cu semn schimbat al concentratiei ionilor de
H+ din solutia solului poate avea teoretic, valori cuprinse intre 1 şi 14.
PEDOLOGIE
Cand valoarea pH este egala cu 7, reactia este neutra; cand este < 7, reactia
este acida iar cand pH-ul este > 7 este alcalina.
Pentru solurile din tara noastra valorile pH sunt cuprinse intre 3,5 şi 9,5 sau
10-11 in cazul unor soloneturi sau solonceacuri sodice.
Reactia solurilor cu continut redus de saruri. In zonele cu precipitatii
abundente, sarurile uşor solubile şi in mare masura şi cele greu solubile (ex
CaCO3) sunt indepartate, solurile avand valori de pH cuprinse intre 3,5-7, in
functie de gradul de saturatie in baze a solului, respectiv de raportul dintre
cationii bazici (Ca2+, Mg2+, K+, Na+) şi cei de hidrogen (H+) din
complexul adsorbtiv.
Aciditatea coloizilor organici din sol (acizi humici) este conditionata de
hidrogenul schimbabil, acizii organici fiind sursa directa de hidrogen
schimbabil. Hidrogenul eliberat din diferiti acizi organici sau din acidul
carbonic, prin interactiunea cu o serie de coloizi, patrunde in stratul difuz:
acestora, inlocuind diferite baze, care se spala sau precipita.
Aciditatea coloizilor minerali este determinata de prezenta in complexul
coloidal a ionilor schimbabili de hidrogen, aluminiu sau fier, ultimii
rezultand din reteaua cristalina a mineralelor argiloase şi a hidroxizilor.
Reactia acida este influentata si de folosirea substantelor fertilizante
(fiziologic acide), care determina imbogatirea solutiei solului in ioni de
hidrogen si uneori de aluminiu.
Reactia solurilor care contin saruri. Cand in sol se gasesc saruri, reactia
acestuia este determinata de natura sarurilor, care pot hidroliza acid, neutru
sau alcalin.
Sarurile neutre (NaCl, CaCl2, CaSO4 etc.), formate din acizi şi baze
puternice, nu hidrolizeaza si deci nu influenteaza direct reactia solului,
valorile pH fiind cuprinse intre 7 si 8,5. In cazul in care predomina sarurile
cu hidroliza alcalina (carbonati), reactia va fi cu atat mai alcalina, cu cat
carbonatul va fi mai solubil.
Astfel, la solurile care au CaCO3, pH-ul este in jur de 8,3-8,5; la cele cu
MgCO3 pH-ul poate ajunge la 9 iar la solurile cu Na2CO3 pH-ul are valori
mai mari de 9,0 (uneori 12).
Aprecierea reactiei solului se face dupa criterii stabilite de I.C.P.A.
(tab.8.4).
Clase de reactie a solului

(pH-ul in suspensie apoasa la raport sol/solutie de 1: 2,5)
Denumire Limite de pH
Extrern de acida <3,50
Foarte puternic acida 3,6 - 4,3
Puternic acida 4,4 - 5,0
Moderat acida 5,1-5,4
5,5-5,8
Slab acida 5,9 - 6,4
6,5-6,8
Neutra 6,9 - 7,2
Slab alcalina 7,3-7,8
7,9 - 8,4
PEDOLOGIE
Moderat alcalina 8,5 - 9,0

Puternic alcalina 9,1-9,4
Foarte puternic alcalina 9,5 - 10,0
Extrem de alcalina >10,1
Aciditatea potentiala este determinata de ionii de hidrogen adsorbiti in

complexul coloidal; solul prin interactiunea cu sarurile din solutie se
manifesta ca un acid slab.
In functie de caracterul interactiunii cu solutia solului, se deosebesc doua
forme de aciditate potentiala a solurilor: de schimb si hidrolitica. Acestea
reprezinta etape succesive de trecere in solutie a cantitatilor complementare
de protoni din faza solida.
Aciditatea de schimb (As), se pune in evidenta prin tratarea probei de sol
cu o solutie normala a unei sari neutre (KCl, NaCl, CaCl2), pria aceasta se
produce schimbul echivalent dintre cationii sarii neutre si ionii de hidrogen,
aluminiu etc. adsorbiti in complexul coloidal. Se exprima in me la 100 g sol
uscat la 105 o C.
Aciditatea hidrolitica (Ah), se pune in evidenta la tratarea solului cu o sare
care hidrolizeaza alcalin (formata dintr-o baza puternica şi un acid slab),
prin care se produce o scoatere mai deplina a hidrogenului adsorbit in
complexul coloidal, sau a altor ioni acizi.
In mod obişnuit, pentru determinarea aciditatii hidrolitice se foloseşte acetat
de natriu, 1N.
Aciditatea hidrolitica (me/100 g sol uscat la 105°C) se foloseşte la calculul
capacitatii totale de schimb cationic: T = SB + Ah , precum la calculul
dozelor de amendamente calcaroase pentru ameliorarea solurilor acide:
CaCO3 t/ha = Ah x 1,5;
CaO t/ha = Ah x 0,84.

Definiti studiul pedologic.
14.2 ALCALINITATEA SOLURILOR
Tipuri de Reactia alcalina a solutiei solului este determinate de compozitia diferitilor

alcalinitate a compusi din sol: carbonatii din bicarbonatii alcalini si ai elementelor si
solurilor metalelor alcalinoteroase, ai silicatilor de natriu si humaţilor de natriu etc.
Reactia alcalina este conditionata de anionii acizilor slabi, care trec din faza
solida in solutia solului si manifesta insusiri de baze. Astfel, ionul carbonat
HCO3+ este o baza mai puternica decat ionul bicarbonate CO32+.
Rol determinant in aparitia reactiei alcaline il au sarurile ce hidrolizeaza
alcalin (carbonati de Na si K, bicarbonati de Na si K, carbonati de Ca si Mg
etc.).
Deoarece cu acidul poate reactiona o anumita substanta capabila sa se
uneasca cu protonul acestuia, alcalinitatea globala poate fi considerata ca
masura (marime) a deficitului de protoni in raport cu conditia luata ca nivel
PEDOLOGIE
zero (nul).
In general, se deosebeste o alcalinitate actuala (activa) şi o alcalinitate
potentiala a solului.
Alcalinitatea actuala este determinata de existenta in solutia solului a
sarurilor care hidrolizeaza alcalin, prin a caror disociere se formeaza
cantitati importante de ioni hidroxil. Alcalinitatea solurilor se determina
prin titrarea extractului apos sau a solutiei solului cu un acid, in prezenta
diferitilor indicatori si se exprima in me la 100 g sol.
Pe langa sarurile care hidrolizeaza alcalin, asupra alcalinitatii globale a
solului o influenta importanta exercita si anionii bazelor. De exemplu
alcalinitatea data de carbonatii solubili este determinata de reactia de
schimb a solurilor care contin Na adsorbit.
Alcalinitatea poate fi si rezultatul activitatii bacteriilor sulfat reducatoare, in
conditii de anaerobioza si in prezenta substantei organice, a sarurilor sub
forma de sulfati de Na cu formarea sodei.
Alcalinitatea de acest tip (de la carbonatii solubili) se determina prin titrare
in prezenta fenolftaleinei.
Alcalinitatea potentiala este data de totalitatea ionilor de HCO3+ si CO32+
evidentiati in urma titrarii cu solutie de NaOH 0,1 n in prezenta
fenoftaleinei si a metilorange ca indicatori.
In urma interactiunii acidului carbonic cu faza solida a solului, sodiul
adsorbit in complexul adsorbtiv este inlocuit de hidrogen si se formeaza
soda (Na2CO3), care contribuie la alcalinizarea mediului.
Reactia puternic alcalina este nefavorabila pentru majoritatea plantelor de
cultura si determina o fertilitate scazuta a solurilor. Ameliorarea solurilor
alcaline are drept scop inlocuirea natriului schimbabil cu calciu:
neutralizarea sodei libere:
[C A S 2-]2Na+ + CaSO4 = [C A S 2-]Ca2+ + Na2SO4
Na2CO3 + CaSO4 = CaCO3 + Na2SO4
Na2CO3 + H2SO4 = Na2S04 + H2O + CO2
[C A S]- complexul adsorbtiv al solului
In scopul ameliorarii solurilor alcaline, se pot folosi gips, nitrat de calciu
sau materiale ce contin gips, acid sulfuric, sulfat de fier, cenusa de pirita
sau sulf.
Importanta
reactiei solului Cunoasterea reactiei (pH-ului) solurilor prezinta o deosebita importanta
pentru studiile pedologice si pentru caracterizarea solurilor.
Solurile din tara noastra se clasifica, in functie de reactie, de extrem acide,
cu valori pH < 3,5 pana la alcaline si puternic alcaline, valori pH mai mari
de 9,0.
In general, plantele de cultura se comporta optim la valori de neutre, slab
acide sau slab alcaline (cuprinse intre 6,3-7,5), sunt plante care se dezvolta
mai bine pe soluri acide (cartof, secara), iar altele pe soluri alcaline.
Prin cunoasterea insusirilor solului in ceea ce priveste reactia (pH-ul),
putem stabili cele mai corespunzatoare culturi in functie de cerintele
acestora fata de reactie.
Solurile cu reactie acida (cu valori de pH sub 6), sau cele cu reactie alcalina
(pH> 8) trebuie ameliorate, folosind in acest scop amendamente pe baza de
calcar, la cele acide, sau sub forma de gips, fosfogips, la solurile alcaline.
Comportamentul plantelor de cultura este foarte diferit fata de reac-
tia solurilor. De asemenea si organismele din sol au cerinte diferite fata de
PEDOLOGIE
pH: bacteriile prefera mediul neutru, slab acid (valori 6-8 ale pH-ului);
ciupercile reactie acida (pH = 4-5).
Asimilarea elementelor nutritive de catre plante si microorganisme
este de asemenea influentata de reactia solului. Astfel, oligoelementele sunt
asimilate mai usor in mediul acid si mai greu in mediul alcalin; Ca, Mg in
domenii de pH = 7-8,5 (neutru-slab alcalin), N in intervalul de pH = 6,0-6,8
(slab acid) etc.
Intervalul optim al pH-ului solului pentru vita de vie, pomi si arbusti
fructiferi, legume, plante ornamentale s.a.
(dupa Bunescu si Blaga, 1988)
pH-ul Planta pH-ul Planta
5,5-6,3 Vita-de-vie 6,7-7,4 Varza
5,5-7,0 Mar (soiuri 7,0-8,0 Sfecla ro<jie, praz, fasole, mazare
5,0-7,0 Piersic 5,0-5,5 Cartof
5,8-7,0 Cireş 5,0-6,0 Ovaz, orez, secara
6,0-7,0 Prim 5,5-7,5 Grau, porumb, sorg
6,0-7,5 Par 6,0-7,5 Floarea-soarelui
7,0 Cais 7,0-7,5 Sfecla pentru zahar
7,0-8,0 Vişin, gutui, 5,0 Magnolia Lilium, Gloxinia, Opuntia
7,0-7,5 Mar - soiuri 5,0-6,0 Calla, Gladiolus, Weigelia
4,6-4,8 Agris 6,0 Asparagus
5,0-6,0 Zmeur 5,5-6,5 Dianthus, Freesia, Cineraria, Rosa
6,0-7,0 Coacaz, frag 6,0-7,0 Buxus, Gentiana, Forsythia, Peonia,
5,5-7,0 Tomate, hrean 6,0-8,0 Tulipa
5,8-7,0 Morcov 7,0-8,0 Anemone, Calendula, Chrysantemum
6,0-7,5 Salata 5,0-6,0 Agrostis
6,5-7,5 Sparanghel 6,0-7,0 Dactylis, Lolium, Trifolium
6,0-7,0 Castravete, pepene 6,0-8,0 Bromus
verde, dovlecel, 4,0-5,0 Araucaria, Azalea, Coleus, Camelia,
telina, spanac Rhododendron, Dahlia
Atat solurile acide, cat şi cele alcaline au insuşiri fizice nefavora-

bile: structura instabila, porozitate redusa, permeabilitate foarte mica, deci
un regim aerohidric adesea total deficitar precum si insusiri chimice si
biologice nefavorabile (mai ales solurile alcaline), datorita prezentei sodei
caustice (Na2CO3), care arde tesuturile radacinilor plantelor sau produce
blocarea unor microelemente (Cu, Zn, Bo) etc.
Situatia distributiei solurilor in functie de reactie (pH) este redata in
tabelul urmator.
Situatia distributiei solurilor agricole in functie de reactie (pH) (dupa I.C.P.A.,
1994)
Specificare Arabil Pasuni Vii si livezi Total agricol
Ha % fanete %
Ha Ha % Ha %
Suprafafa 9.341.496 100,0 4.851.817 100,0 599.749 100,0 1.4793.062 100,0
solurilor,
Studiata 8.140.827 87,15 1.923.598 39,65 389.880 65,01 10.454.305 70,67
agrochimic
Puternic ac 126.302 1,55 144.166 7,49 22.103 5,67 292.571 2,80
Moderat ac 1.492.859 18,34 490.142 25,48 79.861 20,48 2.062.862 19,73
Slab acida 3.115.360 38,27 520.642 27,07 127.792 32,78 3.763.794 36,00
Neutra 692.307 8,50 186.581 9,70 41.614 10,67 920.502 8,81
PEDOLOGIE
Slab alcalina 2.593.585 31,86 546.835 28,43 113.383 29,08 32.53.803 31,12
Moderat - 120.414 1,48 35.232 1,83 5.127 1,32 160.773 1,54

puternic alc.
Ce este pH-ul unui sol?
14.3 CAPACITATEA DE TAMPONARE A SOLURILOR
Prin capacitatea de tamponare se intelege insusirea solului de a se opune

tendintei de modificare a concentratiei unor ioni (H+, OH-, K+, Ca2+) din
solutia solului, prin actiunea reciproca dintre faza solida şi faza lichida.
Capacitatea de tamponare a solului este determinata de insuşirile
fazei solide, mai ales ale coloizilor din sol.
Prin interactiunea solului cu un acid (HC1 0,l n) se produce reactia
de schimb intre cationii schimbabili din complex şi ionii de hidrogen care
dau aciditatea din acidul respectiv, iar ionii de hidrogen trec in faza solida a
solului, iar in solutie apar clorurile respective.
[C A S 2-]Ca2+ + 2HCl -» [C A S 2-]2H+ + CaCl2
La tratarea solului cu o solutie de Ca(OH)2 0,l n, ionii de OH (care

ar putea modifica reactia solului) sunt trecuti, prin schimb de ioni, in mole-
cule de apa:
[C A S 2-]2H+ + Ca(OH) 2 -> [C A S 2-]Ca2+ + 2H2O
In afara de complexul adsorbtiv care apare ca principal factor de

tamponare, in sol se gasesc si alti compuşi cu insusiri de tamponare: unii
acizi slabi si sarurile lor (acid carbonic: carbonat, bicarbonat; acid fosforic:
fosfati) sau unele substante amfotere (care se comporta ca un acid sau ca o
baza, in functie de reactia solului, ca de exemplu acizii humici si Fe(OH)3,
A1(OH)3.
Capacitatea de tamponare a solurilor depinde de o serie de factori :

cantitatea coloizilor din sol: capacitatea de tamponare este cu atat mai
mare cu cat in sol se gasesc mai multi coloizi (organici, minerali,
organo-minerali). Astfel, solurile nisipoase care practic nu contin
coloizi sunt lipsite de capacitate de tamponare;
compozitia coloizilor din sol: capacitatea de tamponare in mediu acid
sau bazic va creste odata cu cresterea continutului de humus, a argilei
montmorillonitice;
natura cationilor de schimb: o proportie mai mare a cationilor de Ca2+
Mg2+, Na+ determina o capacitate de tamponare considerabila in
intervalul acid, pe cand prezenta in complexul coloidal al ionilor de H+
sau de A13+ schimbabili, influenteaza pozitiv capacitatea de tamponare
in domeniul alcalin.
Pentru a se aprecia capacitatea de tamponare a unui sol se
PEDOLOGIE
procedeaza la determinarea variatiei (amplitudinii) valorilor pH ale solului,

prin adaugarea unor cantitati crescande de acizi sau baze. Prin reprezentarea
valorilor obtinute intr-un sistem de axe se obtin ,,curbele de tamponare'''
caracteristice fiecarui sol .
Pentru solurile cu o capacitate de tamponare mare, curba schimbarii
valorilor pH (la titrare) se caracterizeaza prin variatii mici, treptate, pe cand
pentru solurile cu valori mici ale capacitatii de tamponare, curbele se
caracterizeaza prin variatii bruste ale valorilor pH.
Teoretic, se considera ca cea mai mare capacitate de tamponare atat pentru
acizi, cat si pentru baze este realizata atunci cand gradul de saturatie in baze
are valori in jur de 50% (intre 30 si 70%, iar pH = 4,8-5,7).
Solurile la care in complexul adsorbtiv sunt retinuti ionii de H+ in
cea mai mare parte (podzoluri) au capacitate de tamponare numai pentru
baze, pe cand solurile saturate in intregime cu cationi bazici (unele
rendzine) au capacitate de tamponare numai pentru acizi.
De capacitatea de tamponare a solurilor se tine cont la aplicarea
ingrasamintelor si amendamentelor, astfel:
pentru corectarea reactiei acide a solurilor se folosesc amendamente
pe baza de carbonat de calciu sau oxizi de calciu, iar pentru
corectarea reactiei puternic alcaline, gips sau fosfogips; folosirea
inversa a CaSO4 x 2H2O si CaCO3 poate contribui mai mult la
acidifierea solului (prin formarea de H2SO4) sau la alcalinizarea sa
(formarea Na2CO3);
la solurile care nu au capacitate de tamponare pentru acizi nu se
recomanda folosirea ingrasamintelor cu reactie fiziologic acida;
la solurile care nu au capacitate de tamponare pentru baze nu se
recomanda aplicarea ingrasamintelor cu reactie alcalina
(nitrocalcamoniu);
la solurile cu capacitate de tamponare slaba se recomanda aplicarea
ingrasamintelor in doze mici si la intervale scurte;
la solurile cu capacitate de tamponare puternica sunt recomandate
doze de ingrasaminte in cantitate mare si la intervale lungi de timp.
Reactia solului nu sufera variatii prea mari datorita capacitatii de
tamponare, ceea ce este foarte important pentru activitatea
microorganismelor si cresterea plantelor.
Ce se înţelege prin capaciate de tamopnare a solului?


PEDOLOGIE
Care este importanţa reacţiei solului?
Răspuns 14.1
Răspuns 14.2
Răspuns 14.3
EDP, Bucureşti.
PEDOLOGIE
Bibliografie
BIBLIOGRAFIE
1. Bălăceanu V., Taină Şt., Crăciun C, 2000, Solurile brune acide din România, Studiu
monografic, Rev. Factori şi procese pedogenetice din zona temperată. Vol. 1. Ed. AL. I.
Cuza, laşi.
2. Blaga Gh., Filipov F., Rusu I., Udrescu S., Vasile D., 2005, Pedologie, Ed. AcademicPres
Cluj Napoca.
3. Blaga Gh., Rusu I., Udrescu S., Vasile D., 1996, Pedologie, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
4. Canarache A., 1990, Fizica solurilor agricole, Ed. Ceres, Bucureşti, pag. 286.
5. Canarache A., 1987, Elemente noi de caracterizare hidrofizică şi de diferenţiere a
solurilor cu exces de umiditate de suprafaţă, Lucr. Conf. Nationale de Ştiinţa Solului,
Timişoara, nr. 23 A, pag. 163, 173.
6. Chiriţă C., 1974, Ecopedologie cu baze de pedologie generală. Ed. Ceres, Bucureşti.
7. Conea Ana, Vintilă Irina, Canarache A., 1977, Dicţionar de Ştiinţa Solului, Ed. Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti.
8. Crăciun C., 2000, Minerale argiloase din sol. Implicaţii în agricultură, Ed. GNP
Minischool.
9. Filipov F., Lupaşcu Gh., 2003, Pedologie. Alcătuirea, geneza şi clasificarea solurilor. Ed.
Terra Nostra, Iaşi, pag. 347.
10. Florea N., Buză M., 2003, Pedogeografie cu noţiuni de pedologie (compendiu). Edit.
Lucian Blaga, Sibiu.
11. Florea N., 2001, Asamblajul pedogeografic, Edit. Universităţii “Al.I.Cuza“ Iaşi.
12. Florea N., 1997, Degradarea terenurilor şi ameliorarea solurilor, Universitatea Dimitrie
Cantemir, Bucureşti.
13. Florea N., 1994, Pedogeografie cu noţiuni de Pedologie, Sibiu
14. Florea N., Munteanu I., Rapaport C., Chiţu C., Opriş M., 1968, Geografia solurilor
României, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
15. Florea N., 1963, Curs de geografia solurilor cu noţiuni de Pedologie, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
16. Miclăuş V., 1983, Pedologie, Eitura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
17. Moise Irina, Jitariu Daniela, Andreiaşi Claudia, 2006, Cercetări cu privire la influenţa
condiţiilor de mediu din Podişul Babadag asupra diversităţii şi distribuţiei solurilor şi
vegetaţiei, Iaşi, Lucrări ştiinţifice, Seria Agronomie nr. 49, pag.870-875,
18. Moţoc M., Trăşculescu Fl., 1959, Eroziunea solurilor pe terenurile agricole şi
combaterea ei. Ed. Agrosilvică de Stat, Bucureşti.
19. Munteanu I., Dumitru Sorina, Mocanu Victoria, Moise Irina, 1999 - Tipurile de trenuri
din România la scara 1:2 500 000 după metodologia SOTER şi utilizarea lor pentru
fundamentarea strategiei de conservare şi protecţie a fondului funciar, USAMV
Timisoara, Vol. 1 – pg. 103 – 131
20. Munteanu I., 1997, Materialele parentale ale solurilor din Dobrogea de Nord, Ştiinţa
Solului, XXXI, nr. 1.
21. Munteanu I., 1984, Aspecte genetice şi de clasificare ale solurilor submerse şi foste
submerse, Ştiinţa Solului, nr. 1, pag. 3-22.
PEDOLOGIE
Bibliografie
22. Păltineanu Cr., Mihăilescu I. Fl., Seceleanu I., 2000, Dobrogea. Condiţiile pedoclimatice,
consumul şi necesarul apei de irigaţie pentru principalele culturi agricole, Editura Ex
Ponto, Constanţa.
23. Puiu Şt., Teşu C., Şrop Gr., Dragan L., Miclauş V., 1983, Pedologie, EDP, Bucureşti.
24. Seceleanu I., Munteanu I, Simotă C., 1995, Cercetari privind variabilitatea
caracteristicilor principale ale vertisolurilor şi solurilor cu caracter vertic din Câmpia
Română. Simp. Factorii şi procese din zona temperată, vol. 2, Ed. Univ. "Al. I. Cuza"
lasi.
26. Udrescu S., 1995, Curs de pedologie. Lito. USAMV Bucureşti.
27. Vasile D., Popescu C., 2003, Pedologie Ed. Universitaria Craiova.
28. *** Metodologia elaborării studiilor pedologice, 1987, I.C.P.A. Bucureşti.
PEDOLOGIE

CSI Pedologie I Anul I Sem I 2022

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CSI Pedologie I Anul I Sem I 2022

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea OVIDIUS Constanţa

1 UI . 1 Obiectul pedologiei şi rolul pedologiei in dezvoltarea

2 UI . 2 Factorii pedogenetici si rolul lor in formarea solului

3 UI . 3 Formarea şi alcătuirea parţii minerale a solului

4 UI . 4 Produşii rezultaţi în urma proceselor de dezagregare şi

Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare

5 UI . 5 Formarea şi alcatuirea partii organice a solului

6 UI . 6 Clasificarea şi proprietăţile acizilor humici

7 UI . 7 Formarea şi alcătuirea profilului de sol

8 UI . 8 Orizonturile pedogenetice şi caracterizarea lor

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 10

11 UI . 11 Proprietatile hidrofizice ale solului

12 UI . 12 Proprietatile de aeratie si termice ale solului

13 UI . 13 Proprietatile chimice ale solului. Soluţia solului

14 UI . 14 Aciditatea şi alcalinitatea solurilor

Materialul este organizat în 14 unităţi de învăţare, fiecare din aceste

Lucrările de verificare pe parcurs (VP) reprezintă o evaluare la sfârşitul

Ponderea acestor lucrări de evaluare în totalul notei de examen este de

Unitate de învăţare Nr. 1

OBIECTUL PEDOLOGIEI ŞI ROLUL PEDOLOGIEI IN

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 1…………………………………………………….. 000

OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 1

Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 1 sunt:

 Identificarea obiectului de studiu al pedologiei si al rolului acestei

1.1 DEFINIŢIA ŞI OBIECTUL PEDOLOGIEI

Definiţii Pedologia este ştiinţa care se ocupă cu formarea, evoluţia,

Însuşirea principală a solului o reprezintă capacitatea acestuia de a

 Solul este un corp format pe cale naturaală de-a lungul timpului,

 Solu are o compoyiţie chimică complexa, de aceea reprezintă un

descoperirile lui PASTEUR. Adepţii acestei concepţii au arătat rolul foarte

Istoricul In România, primele însemnări asupra solurilor ne-au rămas de la

Folosind în cercetarea solului concepţia naturalistă, MURGOCI,

MURGOCI a desfăşurat o activitate neobosită şi pe plan internaţional,

Colaboratorii lui MURGOCI, amintiţi mai sus, la care se alătură SAIDEL

Test de autoevaluare 1.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

Cine este fondatorul Pedologiei în România?

Răspunsul la test se găseşte la pagina ....

1.2 ROLUL PEDOLOGIEI ÎN DEZVOLTAREA PRODUCŢIEI AGRICOLE

Fertilitatea Proprietetaea solului de a pune la dispoziţia plantelor apa si

de-a lungul timpului, prin acumulare progresivă în roca dezagregată şi

Solul, ca mijloc de producţie în agricultură, prezintă anumite particularităţi,

În prezent, când pe glob se pune cu atâta stringenţă problema

Test de autoevaluare 1.2 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

Răspunsul la test se găseşte la pagina .....

În loc de Am ajuns la sfârşitul Unităţii de învăţare Nr. 1.

Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în

Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare Nr.

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 1

Descrieţi într-o jumatate de pagină dezvoltarea Pedologiei în ţara noastră.

Răspunsurile şi comentariile la testele de autoevaluare

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 1

Unitate de învăţare Nr. 2

FACTORII PEDOGENETICI SI ROLUL LOR IN

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 2…………………………………………………….. 000

OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 2

Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 2 sunt:

 Identifcarea factorilor naturali cu rol în pedogeneză.

Procese de In decursul timpului, prin acţiunea agenţilor atmosferei, hidrosferei şi,

Test de autoevaluare 2.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

Răspunsul la test se găseşte la pagina .

2.2 CLIMA CA FACTOR DE SOLIFICARE

Prin climat atmosferic se înţelege starea medie a atmosferei unui

Test de autoevaluare 2.2 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.