CURSUL NR.

FORMAREA Şl ALCĂTUIREA PĂRŢII

MINERALE A SOLULUI
3.1. ORIGINEA PĂRŢII MINERALE A SOLULUI

În prima fază a formării ei, partea superioară a litosferei a avut un aspect dur, fiind alcătuită
din roci masive, rezultate prin răcirea şi consolidarea magmei vulcanice. Aceste roci au fost supuse
permanent acţiunii destructive a factorilor de mediu, suferind modificări fizico-chimice profunde.
Astfel, rocile dure au fost măruntite şi afânate, partea superioară a litosferei fiind formată, ulterior,
predominat diri roci sedimentare şi mai puţin din roci dure (magmatice şi metamorfice). Asupra
rocilor măruntite şi afânate a acţionat în permanenţă factorul biologic, determinând, pe lângă
transformările fizico-chimice, şi transformări biochimice, care au dus la formarea solurilor.
Deci, litosfera, prin compoziţia ei chimică, mineralogică şi petrografică, influenţează direct
formarea şi însuşirile solului.

3.1.1. Compoziţia chimică a scoarţei terestre

Litosfera, învelişul solid (scoarţa terestră) cel mai exterior al globului pământesc, care are o
grosime variabilă (25 km sub Alpi, 50 km sub Carpaţi, 80 km în Caucaz), este alcătuită dintr-un
număr mare de minerale şi roci. Ca urmare are o compoziţie chimică foarte complexă (tabel 3.1.).

Tabelul 3.1.
Compoziţia chimică medie a litosferei până la adâncimea de 16 km* (procente de greutate**) (SAUKOV, 1954)

Nr. Elementele CLARKE şi WASHINGTON FERSMAN VlNOGRADOV

crt. (1924) (1933- 1939) (1949)
1. Oxigen 49,52 49,13 47,20
2. Siliciu 25,75 26,00 27,60
3. Aluminiu 7,51 7,45 8,80
4. Fier 4,70 4,20 5,10
5. Calciu 3,39 3,25 3,60
6. Natriu 2,64 2,40 2,64
7- Potasiu 2,40 2,35 2,60
8. Magneziu 1,94 2,35 2,10
9. Hidrogen 0.88 1,00 0,15
10. Titan 0,58 0,61 0,60
11. Clor 0,19 0.20 0,045
12. Fosfor 0,12 0,12 0,08
13. Carbon 0,087 0,35 0,10
14. Sulf 0,048 0,10 0,50
15. Mangan 0,030 0,10 0,090
16. Azot 0,030 0,040 0,010
* scoarţa terestră accesibilă observaţiilor noastre are această dimensiune;
** CLARKE, WASHINGTON şi FERSMAN au luat în considerare litosfera, hidrosfera şi atmosfera, VlNOGRADOV numai litosfera.

Se poate constata deci că în litosfera se găsesc toate elementele chimice cunoscute, dar în
proporţii foarte diferite. Astfel:
• O, Si şi Al componentele principale ale silicaţilor sunt cele mai răspândite din scoarţa
1
terestră (82,58%);
• elementele fundamentale (esenţiale) care intră în componenţa organismelor în proporţie
de circa 99% - C, H, N, P, S, O - cu excepţia oxigenului, se găsesc în cantităţi reduse;
• elementele secundare - Mg, Ca, K, Na, CI - se găsesc în cantităţi relativ mari;
• microelementele indispensabile pentru plante - Fe, Mn, Mo, Cu, Zn, Co, I, Se, la care
unii autori mai adaugă F, Ba, B şi Sr - cu excepţia Fe, se găsesc de asemenea în cantităţi relativ
mici.
Din cele prezentate rezultă că, în formarea solului, un rol deosebit de important îl au
siliciul, aluminiul şi fierul şi că azotul şi fosforul, elemente foarte importante pentru nutriţia
plantelor se găsesc în cantităţi infime (0,03% N şi 0,12% P); în sol, proporţia acestora creşte ca
urmare a acumulării selective prin procese biochimice.

3.1.2. Compoziţia mineralogică a scoarţei terestre

In scoarţa terestră elementele chimice se găsesc sub formă de combinaţii numite minerale.
Mineralele sunt corpuri naturale, solide, cu excepţia mercurului, formate dintr-un element
sau mai multe elemente, omogene din punct de vedere fizic şi chimic care iau parte la alcătuirea
rocilor.
Din cele peste 3.000 minerale cunoscute, mai răspândite şi importante în procesul de
solificare sunt circa 100.
După compoziţia chimică şi structura cristalină, mineralele se grupează în următoarele
clase:
1. Clasa elementelor native;
2. Clasa sulfurilor;
3. Clasa sărurilor haloide - săruri ale acizilor halogenaţi;
4. Clasa oxizilor şi hidroxizilor - combinaţii ale oxigenului cu metale şi metal oi de;
5. Clasa compuşilor acizilor oxigenaţi: - azotic - azotaţi;
 carbonic - carbonaţi;
 sulfuric - sulfaţi;
 fosforic - fosfaţi;
 silicic - silicaţi;
6. Clasa sărurilor acizilor organici - fără importanţă pedologică

Dintre grupele de minerale, predominante sunt următoarele:

 60% - feldspaţii şi feldspatoizii - adică sărurile acizilor silicici cu Al şi K sau uneori cu
Na şi Ca;
 17% amfiboli şi piroxeni - aşa zişii silicaţi feromagnezieni;
 12% cuarţ - bioxid de siliciu;
 4% mice - silicaţi cu Al şi K - mica albă;
 silicaţi cu Fe şi Mg, Al şi K - mica neagră;
 1 % minerale de titan.
Se observă deci marea răspândire a silicaţilor, 75% din masa litosferei fiind alcătuită din
silicaţi.

3.1.3. Compoziţia petrografică a litosferei

Ramura ştiinţelor geologice care se ocupă cu studiul, clasificarea şi descrierea rocilor se

numeşte PETROGRAFIE (sau Petrologie).
Roca este o asociere de două sau mai multe minerale ce iau parte la alcătuirea litosferei.
Sunt însă şi roci alcătuite dintr-un singur mineral (monominerale) ca de exemple gipsul, sarea,
2
 calcarul cristalin, cuarţitul ş.a.
După origine şi mod de formare rocile se clasifică astfel:
Roci magmatice (eruptive) sunt rqcile ce s-au format prin consolidarea, în interiorul scoarţei
terestre sau la suprafaţa ei, a unei topituri naturale formate din silicaţi şi oxizi saturaţi cu vapori
de apă şi gaze, numită magmă.
Roci metamorfice sunt rocile ce iau naştere prin transformările suferite de rocile preexistente
(magmatice, sedimentare sau chiar metamorfice), datorită schimbării condiţiilor de presiune,
temperatură şi chimism din scoarţa terestră, ca urmare a unor mişcări tectonice sau ascensiunii unei
topituri magmatice.
Roci sedimentare (secundare) sunt rocile care provin din sedimentarea materialului ce rezultă din
dezagregarea şi alterarea unor roci preexistente şi care în marea lor majoritate conţin în masa lor
resturi de animale şi plante numite fosile.
Volumul litosferei, până la adâncimea de 16 km, este alcătuit în proporţie de 95% din roci
magmatice şi metamorfice şi 5% din roci sedimentare.
La suprafaţa globului pământesc însă, 75% sunt roci sedimentare şi 25% roci magmatice şi
metamorfice.
Deci, în principal, solul, care se găseşte la suprafaţa litosferei, se formează pe roci
sedimentare.

3.2. PROCESELE DE FORMARE A PĂRŢII MINERALE A SOLULUI

Mineralele şi rocile de la suprafaţa litosferei au fost supuse permanent unor procese

intense de transformare sub acţiunea agenţilor atmosferei, hidrosferei şi biosferei, rezultând o
formaţiune noua care poartă denumirea de pedosferă. In aceasta, rocile au devenit afânate,
permeabile pentru apă şi aer, iar elementele chimice componente au trecut în forme mai simple,
accesibile organismelor vegetale. Procesele care au determinat aceste transformări sunt cele de
dezagregare şi alterare.

3.2.1. Procesele de dezagregare

Dezagregarea este un proces fizico-mecanic şi bio-mecanic de mărunţire a rocilor şi

mineralelor în particule de diferite mărimi, fără ca materialul mărunţii să sufere transformări
chimice. Dezagregarea se desfăşoară sub influenţa atmosferei, hidrosferei şi biosferei.

1. Dezagregarea prin intermediul atmosferei. Atmosfera acţionează în procesul de

dezagregare prin variaţiile de temperatură şi prin vânturi.
a. Dezagregarea datorită variaţiilor de temperatură se mai numeşte şi dezagregare
termodinamică. Rocile şi mineralele fiind, în general, rele conducătoare de căldură, se încălzesc mai
repede şi mai intens la suprafaţă decât în interior. Datorită încălzirii mai puternice, straturile de la
suprafaţă se vor dilata mai mult, desprinzându-se de cele interioare. In acest caz iau naştere fisuri
paralele cu suprafaţa rocii. Când temperatura aerului scade, straturile de la suprafaţă se răcesc mai
repede şi se contractă mai puternic decât cele din interior. Datorită contractării mai puternice a
straturilor de la suprafaţă se produc fisuri perpendiculare pe suprafaţa rocii. Procesul de dilatare
şi contractare se repetă permanent, ca urmare a variaţiei temperaturii, ducând la mărunţirea rocilor şi
mineralelor în particule din ce în ce mai mici. Variaţiile de temperatură pot fi diurne şi sezoniere.
Intensitatea dezagregării termodinamice este influenţată de următorii factori:
• amplitudinea variaţiilor de temperatură - cu cât diferenţa dintre temperaturile maxime şi
minime este mai mare, cu atât dezagregarea este mai puternică;
• frecvenţa variaţiilor de temperatură - cu cât variaţiile de temperatură se succed mai des,
cu atât dezagregarea este mai intensă;
• culoarea rocilor - rocile de culoare închisă absorb mai multă căldură, deci se dilată mai

3
puternic şi determină forţe antagoniste mai accetuate între suprafaţă şi interior în comparaţie cu
rocile de culoare deschisă;
• heterogenitatea rocilor - favorizează dezagregarea prin comportarea diferită a mineralelor
componente. Astfel, căldura specifică, condutivitatea calorică şi coeficientul de dilatare diferă de la
un mineral la altul.De exemplu, căldura specifică a cuarţului este de 0,1667 cal/gr iar abiotitului
de 0,2080; conductivitatea calorică este la feldspaţi 0,058, iar lamică 0,024, coeficientul de dilatare
la cuarţ este de 0,000310, la ortoză 0,000170, iar la calcit 0,000200. Cu cât sunt mai heterogene,
rocile se vor încălzi şi răci neuniform şi deci se vor dezagrega mai intens. Mărunţirea rocilor este
cu atât mai accentuată, cu cât mineralele componente sunt alcătuite din cristale mai mari şi cu
caracteristici mai deosebite.
In strânsă legătură cu dezagregarea rocilor sub influenţa variaţiilor de temperatură este şi
acţiunea de îngheţ şi dezgheţ, care mai poartă denumirea de gelivaţie. In fisurile şi porii rocilor
pătrunde apa care, prin îngheţ, îşi măreşte volumul şi presează asupra rocii, ducând la desfacerea
ei în bucăţi. Gelivaţia este foarte activă în iernile cu îngheţuri şi dezgheţuri repetate şi se poate
resimţi în sol până la adâncimea de circa 1 m, pe când dezagregarea datorită variaţiilor de
temperatură se manifestă până la circa 30 cm adâncime în condiţiile ţării noastre.
Acţiunea de îngheţ şi dezgheţ este aceea care determină şi mărunţirea brazdelor
bolovănoase rămase după arăturile adânci de toamnă.
b. Dezagregarea prin acţiunea vântului. Se manifestă prin sfărâmarea mecanică a rocilor
datorită forţei cu care vântul le izbeşte în mişcarea lui (300-400 kg/cm2). Acţiunea mecanică a
vântului cuprinde trei procese distincte: erodare (coroziunea eoliană), transport (deflaţia sau
denudaţia eoliană) şi sedimentare sau depunere a materialului transportat.
• Procesul de roadere (coroziune) produce modelarea sau şlefuirea rocilor. Intensitatea
eroziunii depinde de: frecvenţa vântului, viteza lui, gradul de încărcare al vântului cu grăunţi de
nisip şi heterogenitatea rocilor. Astfel, cu cât vânturile sunt mai puternice, mai frecvente şi conţin
particule mai multe, au o putere mai mare de roadere. Rocile omogene sunt netezite la suprafaţă,
iar cele heterogene prezintă diferite excavaţiuni, căpătând forme foarte diferite (de exemplu
"Babele" din Bucegi) ( fig. 3.1)

• Procesul de transport constă în îndepărtarea particulelor rezultate prin coroziune sau

dezagregare termodinamică. Vântul transportă particulele în toate direcţiile prin rostogolire sau
aerian, deci şi în sens contrar gravitaţiei. Distanţa la care pot fi transportate particulele depinde de:
intensitatea vântului, natura curenţilor (curenţii verticali transportă la distanţă mai mare), mărimea,
densitatea şi forma particulelor, uniformitatea şi gradul de acoperire al terenului cu vegetaţie.
Mărunţirea materialului sub acţiunea vântului are loc în timpul transportului prin rostogolire la
suprafaţa pământlui, prin lovire de diferite obstacole şi prin frecarea particulelor transportate între
ele.

4
Procesul de sedimentare începe atunci când puterea de transport a vântului a scăzut, iar
materialul depus dă naştere la depozite eoliene sub forme de dune şi interdune (în zone nisipoase)
sau alte forme.

2. Dezagregarea prin intermediul hidrosferei. Hidrosfera acţionează în procesul de

dezagregare prin intermediul apei din fisuri şi pori, a apei de şiroire şi torenţilor, a apelor
curgătoare, cât şi a apei solide sub formă de zăpadă şi gheţuri.
=> Acţiunea apei din fisuri şi pori, se realizează prin presiuni mari [pe care aceasta le
exercită. Astfel, în fisurile de 1 micron apa exercită o presiune de aproximativ 1,5 kg/cm2, în timp
ce în fisurile de 1 milimicron presiunea poate ajunge până la 1500 kg/cm . Această forţă este
capabilă să determine mărunţirea celor mai dure roci. Apa din fisuri şi pori mai poate slăbi
coeziunea dintre particule şi prin acţiunea de dizolvare, uşurând, astfel mărunţirea rocilor.
=> Acţiunea apelor de şiroire şi torenţi, este destul de puternică şi se pune în evidenţă pe
versanţi, în timpul ploilor torenţiale sau topirii bruşte a zăpezii. Şiroaiele şi torenţii, datorită
volumului mare de apă şi, mai ales, a vitezei, dislocă prin eroziune cantităţi mari de material,
care este în continuu mărunţit prin izbire şi rostogolire.
=> Acţiunea apelor curgătoare, se manifestă de-a lungul cursurilor, de la izvoare până la
vărsare, prin roadere, transport şi depunere.
In bazinul superior al cursului, unde pantele sunt mai abrupte şi scurgerile mai rapide,
predomină procesul de desprindere a materialului şi de mărunţire prin izbire, frecare şi rostogolire.
în bazinul mijlociu predomină procesul de transport al materialului erodat fie sub formă de
suspensie (material fin), fie prin târâre sau rostogolire (material grosier), când Jse continuă
mărunţirea. In bazinul inferior predomină procesul de depunere a materialului sub formă de
aluviuni.
=> Acţiunea zăpezilor şi gheţarilor. Zăpezile realizează desprinderea şi mărunţirea rocilor
şi mineralelor în timpul avalanşelor ce se produc în zona montană. Puterea de antrenare a acestora
este foarte mare, mărunţirea blocurilor de rocă desprinse realizându-se prin izbire, frecare şi
rostogolire.
Gheţarii acţionează în procesul de dezagregare prin eroziune, transport şi depunere ca şi
apele curgătoare. Datorită greutăţii masei de gheaţă, cantitatea de material antrenat de gheţar este
foarte mare, eroziunea se manifestă cu aceeaşi intensitate în toate punctele de contact cu roca şi pe
întregul curs al văii glaciare. Viteza de deplasare a gheţarului este foarte mică, de la câţiva cm la
1-2 m în 24 ore. Materialul erodat, transportat şi depus de gheţari, poartă denumirea de material
morenic.
3. Dezagregarea prin intermediul biosferei. Biosfera produce dezagregarea rocilor şi
mineralelor prin acţiunea organismelor vegetale şi animale şi are o intensitate mult mai redusă în
comparaţie cu atmosfera şi hidrosfera.
Acţiunea organismelor vegetale se produce, mai ales, datorită rădăcinilor, care pătrund în fisurile
rocilor şi care, prin îngroşare, exercită presiuni laterale mari (30-50 kg/cm2), provocând mărunţirea
acestora. Rădăcinile au şi o acţiune chimică de dizolvare, slăbind, astfel, coeziunea dintre
particule.
Acţiunea organismelor animale se realizează prin galeriile, canalele sau cuiburile pe care acestea le
sapă pentru a-şi asigura existenţa. Astfel, râmele, furnicile, hârciogii, cârtiţele etc. sapă galerii
pentru procurarea şi depozitarea hranei, producând mărunţirea pământului. In stepă, pe o suprafaţă
de 1 ha, s-au numărat până la 3.000 vizuini de popândăi şi până la 40.000 galerii de şoareci; de
asemenea, s-a stabilit că, în 50 de ani, râmele prelucrează complet solul pe adâncimea de 25 cm,
iar 95% din insecte îşi duc o parte din viaţă în pământ.
În natură mărunţirea rocilor şi mineralelor se mai produce şi sub acţiunea forţei
gravitaţionale. Astfel, de pe marginea prăpăstiilor şi abrupturilor se desprind blocuri de stâncă;
acestea, în cădere, se lovesc de alte stânci şi se mărunţesc. De asemenea, pe versanţii cu pantă
mare, tot sub acţiunea gravitaţiei, se deplasează fragmente sau blocuri, care prin izbire, frecare şi
rostogolire se mărunţesc.

5
 3.2.2 Procesele de alterare
Alterarea este procesul chimic de transformare a mineralelor şi rocilor, rezultând produşi
cu proprietăţi noi, deosebite de ale vechilor minerale. Deci, spre deosebire de dezagregare, care
realizează o simplă mărun-ţire, alterarea realizează transformări profunde, chimice şi biochimice.
Alterarea se petrece concomitent cu dezagregarea, aceste procese completându-se reciproc.
Astfel, în măsura în care mărunţirea este mai avansată, şi alterarea ia amploare mai mare, deoarece
suprafaţa liberă care poate fi atacată de agenţi chimici devine mereu mai mare. De exemplu, prin
mărunţirea unui cub cu latura de 1 cm în cuburi cu latura de 0,0000001 cm rezultă 1021 cuburi cu
suprafaţa totală de 60.000.000 cm2 (tab.3.2).
Alterarea, ca şi dezagregarea, se petrece sub acţiunea factorilor atmosferei, hidrosferei şi
biosferei (factorilor biotici).
Acţiunea atmosferei în procesul de alterare. Atmosfera acţionează în procesul de
alterare prin componentele aerului. Aerul atmosferic conţine aproximativ 79% azot, 21% oxigen
şi 0,03% dioxid de carbon.
Acţiunea cea mai intensă în alterarea mineralelor o are oxigenul şi dioxidul de carbon.
Acţiunea de alterare a oxigenului se manifestă prin procesul de oxidare, iar a dioxidului de
carbon prin procesul de carbonatare şi bicarbonatare.
Tabelul 3.2.
Creşterea suprafeţei totale în funcţie de gradul de mărunţire a materialului
Lungimea laturii unui cub Numărul Suprafaţa totală în
în cm cuburilor cm2
1 1 6
0,1 103 60
0,01 106 600
0,001 109 6000
21
0,000 000 1 10 60 000 000

Oxidarea este un proces de combinare a unei substanţe cu oxigenul: (2S0 2+02=2S03), sau
de pierdere de hidrogen, sau de trecere a unei substanţe constituite din elemente cu valenţe
inferioare pozitive la cele care conţin elemente cu valenţa superioară pozitivă. In general, prin
oxidare, elementele trec de la o valenţă mai mică la alta mai mare.
Cele mai frecvente procese de oxidare în masa solului se întâlnesc la compuşii fierului,
manganului şi sulfului, care se găsesc în compoziţia diverselor minerale. In reţeaua cristalină a
silicaţilor, fierul şi manganul se pot găsi sub formă redusă, ca ioni feroşi şi manganoşi sau ca
oxizi feroşi şi manganoşi. Prin oxidare trec sub formă de oxizi ferici şi manganici. Dacă oxidarea
fierului se petrece în mediul uscat se obţine hematitul, iar dacă se petrece în mediul umed se
formează limonitul, conform reacţiilor: 2 Fe O + O = Fe203 4 Fe O + 02 +3 H20 = 2Fe203 • 3H20 în
cazul când rocile sunt bogate în siderit, procesul de oxidare se petrece astfel:
2 FeC03+ O = Fe203 + 2 C02
4 FeC03 + 02 + 6H20 = 4Fe(OH)3 +4C02
Sulfurile, prin oxidare, sunt transformate în sulfat feros:
FeS2+60 = FeS04+S02
FeS2+ 30 + H20 = FeS04 +SH2
Sulfatul feros, prin oxidare în prezenţa apei, dă limonitul şi acidul sulfuric care, în contact cu
carbonatul de calciu, formează sulfatul de calciu hidratat:
4 FeS04 + 2 O +7 H20 = 2 Fe203 • 3 H20 + 4 H2S04
H2S04 + CaC03 + 2 H20 = CaS04 • 2 H20 + H2C03
Oxidarea duce la atenuarea proprietăţilor bazice, respectiv la accentuarea celor acide, iar

6
mineralele devin mai stabile şi deci, se favorizează depunerea lor în masa solului.
In sol au loc şi procese de oxidare a materiei organice care, în condiţii puternic aerobe, este
descompusă până la produşi finali: CO2, H2O şi diverse substanţe minerale, ce pot servi pentru
nutriţia plantelor. De exemplu, azotul amoniacal rezultat din descompunerea substanţelor
organice este trecut prin oxidare biochimică în acid azotos şi apoi în acid azotic care, prin
combinare cu diferite baze, dă naştere azotaţilor din sol.
Reducerea este fenomenul invers oxidării, prin reducere înţelegând orice proces chimic în
care se pierde oxigen, se câştigă hidrogen, sau orice proces prin care un element trece de la o
valenţă superioară pozitivă la o valenţă inferioară pozitivă:
Fe203 + H2 = 2 FeO + H20
Reducerea poate avea loc alternativ cu procesul de oxidare, mediul aerob favorizând
oxidarea, iar mediul anaerob reducerea. Procesele de reducere în sol sunt determinate fie de apa
stagnantă de la suprafaţa solurilor argiloase, fie de apa freatică la mică adâncime. Prin alternarea
perioadelor umede cu cele secetoase se pot realiza condiţii succesive anaerobe şi aerobe, în acest
caz, compuşii sub formă redusă ai fierului, de culoare cenuşie sau verzuie-vineţie, sunt
"împestriţaţi" cu compuşi de fier oxidaţi de culoare roşcată sau gălbuie. Alternarea succesivă a
condiţiilor aerobe şi anaerobe (sub influenţa excesului de umiditate freatică sau stagnantă) şi
formare a compuşilor de fier sub formă oxidată şi redusă se numeşte gleizare sau stagnogleizare.
Reducerea determină accentuarea proprietăţilor bazice, compuşii reduşi devin solubili şi
pot migra pe profilul de sol.
Sub influenţa descărcărilor electrice azotul atmosferic poate fi oxidat, dizolvat în apa de
ploaie şi adus în sol. Aici el trece în nitraţi sau poate fi redus până la amoniac.
Carbonatarea şi bicarbonatarea este determinată de dioxidul de carbon. Apa acidulată cu
CO2 acţionează asupra bazelor rezultate din alterarea diferitelor minerale, dând naştere la
carbonaţi şi bicarbonaţi. Astfel, în urma procesului de debazificare a silicaţilor, rezultă hidroxizi
de potasiu, de sodiu, de calciu, de magneziu etc. Aceste baze, în prezenţa apei şi a dioxidului de
carbon, trec în carbonaţi:
2 KOH + C02 + H20 = K2CO3 + 2 H20
Ca(OH)2 + C02 +H20 = CaC03 +2 H20
Carbonaţii de Na şi K sunt solubili şi se spală în profunzime. Car-bonaţii de Ca şi Mg
sunt foarte greu solubili, din care cauză îi găsim la diferite adâncimi în masa solului (în regiunile
aride la semiumede).
Atunci când CO2 se găseşte în cantitate mai mare în sol, carbonaţii trec în bicarbonaţi.
Procesul este reversibil:
K2CO3 + CO2+H2O = 2KHC03
CaC03 + C02 + H20 +Ca(HC03)2
Importanţa procesului de carbonatare este legată în special de transformarea carbonaţilor
de Ca şi Mg greu solubili în bicarbonaţi, care sunt uşor solubili. Bicarbonatul de Ca este de 100
de ori mai solubil în apă decât carbonatul de Ca. Ionii de Ca şi Mg se deplasează de la suprafaţă
spre adâncime sub formă de bicarbonaţi solubili şi se depun în masa solului prin trecerea sub
formă de carbonaţi greu solubili, ca urmare a pierderii de CO2.
Datorită depunerii carbonaţilor, se formează în adâncime un orizont caracteristic notat cu
Cca (orizont C carbonato-acumulativ).
In regiunile secetoase, unde sunt frecvenţi curenţii ascendenţi de apă, mai ales în lunile de
vară, bicarbonaţii pot urca din profunzime în orizonturile superioare, uneori chiar la suprafaţa
solului unde, prin pierderea CO2, precipită sub formă de carbonaţi. Acest fenomen constituie
carbonata-rea secundară, cunoscută şi sub denumirea de recarbonatare sau regradare.

7
 Acţiunea hidrosferei în procesul de alterare. Alături de aerul atmosferic, apa joacă un
rol important în procesul de alterare a compuşilor minerali şi organici. Principalele procese de
alterare datorită apei sunt: hidratarea şi hidroliza.
1. Hidratarea este procesul prin care apa este reţinută de mineralele din sol fie sub formă
de molecule, fie sub formă de grupări OH-. Poate fi de două tipuri: fizică şi chimică.
Hidratarea fizică constă în atragerea apei la suprafaţa particulelor minerale datorită, pe de
o parte, energiei libere de la suprafaţa acestora, rezultată în urma dezagregării minerale, iar pe de
altă parte, datorită caracterului de dipol al moleculei de apă (fig.3.2.)

Moleculele de apă reţinute la suprafaţa particulelor formează un strat subţire ce poartă

denumirea de peliculă de hidratare sau apă pelicuIară. Gradul de hidratare depinde de
mărunţirea materialului, de concentraţia soluţiei, de temperatură, de valenţă şi raza ionului
hidratat. Cu cât materialul dezagregat este mai măruriţit, cantitatea de apă fixată este mai mare. O
concentraţie mai mare a ionilor în soluţie, determină o hidratare mai redusă a acestora. Creşterea
temperaturii soluţiei, stimulează mişcarea ionilor şi le reduce gradul de hidratare. Gradul de
hidratare al ionilor creşte o dată cu creşterea valenţei şi cu scăderea "razei ionice". Prin urmare,
dintre ionii de aceeaşi valenţă se vor hidrata mai puternic cei care au raza ionică mai mică. Deci,
puterea de hidratare a principalilor cationi descreşte astfel: Li, Na, K, Mg, Ca, Fe.
Hidratarea fizică nu determină modificări chimice substanţiale, dar înlesneşte acţiunea
altor procese de alterare.
Hidratarea chimică constă în pătrunderea apei în reţeaua cristalină a mineralelor fie sub
formă moleculară (apă de cristalizare), fie sub formă de OH (apa de constituţie), determinând
transformări mai profunde, ceea ce duce la apariţia de noi minerale. De exemplu, anhidritul
(CaSO4), prin hidratare chimică, trece în gips (CaSO4*2 H2O), iar hematitul (Fe2O3) poate să treacă în
limonit (Fe2O3 *nH20) sau în hidroxid de fier (Fe(OH)3).
Mineralele pot să sufere şi procesul de deshidratare, adică de pierdere de apă. Apa reţinută
prin hidratare fizică se pierde mai uşor, chiar la temperaturi obişnuite, în timp ce apa reţinută prin
hidratare chimică se pierde la temperaturi mult mai mari. Unele minerale se hidratează foarte
puternic, încât reţeaua cristalină se distruge, iar ionii componenţi trec în soluţie, proces numit
dizolvare. Trecerea ionilor în soluţie se datorează acoperii cu o peliculă de apă foarte groasă.

2. Hidroliza este procesul de alterare a mineralelor ce constă în combinarea chimică a

elementelor de disociaţie ale mineralului supus alterării, cu elemente de disociaţie ale apei, până
la stabilirea unui echilibru chimic care este condiţionat climatic.
Ex: hidroliza silicaţilor. Silicatii sunt principalele minerale componente ale scoarţei
terestre -sunt săruri ale acidului silicic (acid slab) cu diferite baze puternice: NaOH, KOH,
Ca(OH)2 etc. Deci silicaţii vor hidroliza alcalin. Silicaţii sunt minerale insolubile; de aceea,
hidroliza lor se face pe etape. Principalele etape sunt: debazificarea, desilicifierea şi argilizarea.

8
 Debazificarea se petrece astfel: în urma proceselor de dezagregare, la suprafaţa fragmentelor
de minerale se găsesc diferiţi ioni (K+, Na+, Mg++, Ca++ etc). Apa care vine în contact cu particulele
dezagregate şi care conţine dizolvat CO2, disociază în ioni de H+ şi OH- (H2O —> H+ + OH-), ionii de
H, având o energie de schimb foarte mare, pătrund cu uşurinţă în reţeaua cristalină a silicaţilor,
scoţând de la suprafaţa acestora ionii de K+, Na+, Mg++ sau Ca++. Aceşti ioni trec în soluţie şi
formează, împreună cu grupările OH- diferite baze: KOH, NaOH, Mg(OH)2, Ca(OH)2, astfel:

Deci, ionul de hidrogen H+ a înlocuit din reţeaua silicatului ionul de potasiu K+, iar acesta a
intrat în reacţie cu gruparea OH- formând KOH, care este o bază ce disociază puternic în K+ şi OH-.
Prin disocierea bazelor formate soluţia devine alcalină.
Bazele, rezultate în urma debazificării silicaţilor primari reacţionează cu apa acidulată cu dioxid
de carbon formând carbonaţi şi apă:
2 KOH + H20 + C02 = K2CO3 + 2 H20
Dacă în soluţia de alterare se găsesc şi alţi acizi în afară de acidul carbonic (acid clorhidric,
sulfuric etc), se formează sărurile respective (cloruri, sulfaţi etc.)
Desilicifierea este faza în care, din reţeaua silicatului primar, se pune în libertate o mare
parte din dioxidul de siliciu (Si02) sub formă de silice secundară hidratată: Silicaţii primari, supuşi
alterării, sunt constituiţi în mare parte din Si02, iar acesta, în prezenţa soluţiilor puternic alcaline,
este parţial solubilizat. Alcalinizarea soluţiei se realizează în primă fază, prin eliberarea bazelor, iar
silicea secundară eliberată se depune sub forma unui praf de culoare albicioasă.
Argilizarea. Nucleele alumino-silicice rămase după debazificare şi desilicifiere suferă diferite
procese de hidratare şi afânare rezultând silicaţi noi, complecşi, numiţi silicaţi secundari. Aceştia sunt
principalii constituenţi ai argilei; de aceea faza deformare a silicaţilor secundari se numeşte
argilizare. Argilizarea sau formarea argilei din sol reprezintă, deci, transformarea nucleelor
alumino-silicice, prin diferite procese de hidratare şi afânare, într-o serie de silicaţi secundari, cu o
reţea cristalină nouă, deosebită de a silicaţilor primari. Silicaţii secundari se mai numesc silicaţi
pământoşi sau argiloşi.
Procesul de hidroliză se petrece cu intensităţi diferite de la o zonă la alta şi este cu atât mai
puternic, cu cât mineralele sunt mai mărunţite, silicaţii primari sunt mai bogaţi în elemente bazice,
iar concentraţia soluţiei în ioni de hidrogen este mai ridicată.
O influenţă deosebită asupra procesului de hidroliză a silicaţilor primari o au condiţiile
climatice, mai ales umiditatea şi temperatura. Astfel, în condiţii de umiditate mare, temperatură
scăzută şi reacţie acidă, silicaţii primari sunt supuşi unei debazificării intense, iar bazele rezultate
trec în săruri care sunt spălate în profunzime. Spălarea rapidă a bazelor determină o desilicifiere slabă
a silicaţilor, datorită lipsei reacţiei bazice. In aceste condiţii se formează un silicat secundar sărac în
cationi bazici, numit caolinit, iar procesul se numeşte caolinizare. In cazul ortozei reacţia este:

2Si308AlK + 2 H20 + C02 = 2 Si02Al203 • 2 H20 + 4 Si02 + K2C03

Ortoză Caolinit

In condiţii de umiditate şi temperatură moderate, cu reacţia neutră sau alcalină,

debazificarea silicaţilor şi îndepărtarea sărurilor este mult mai lentă. Se formează ca silicat
secundar, în primă fază, sericitul, iar în continuare se formează illitul, montmorillonitul, beidellitul
etc, minerale argiloase bogate în elemente bazice. Procesul se numeşte sericitizare şi se petrece astfel:
3 Si308AlK + H20 + C02 = (Si3Al)OI0 (OH)2Al2K + 6 Si02 + K2C03
Ortoză Sericit Muscovit

9
 In condiţii de umiditate şi temperatură ridicate (la ecuator, de ex.), hidroliza este foarte
intensă, silicaţii primari fiind desfăcuţi până la componentele de bază. Se eliberează o mare
cantitate de baze care, imprimând soluţiei o reacţie puternică alcalină, determină o desilicifiere
pronunţată. Silicea coloidală şi sărurile formate sunt spălate în profunzime, la suprafaţa scoarţei
alterate se acumulează oxizii de fier şi aluminiu. Oxizii de fier capătă o culoare asemănătoare
ţiglei sau cărămizii, de aici denumirea procesului de lateritizare (lat. later = ţiglă, cărămidă):
2 Si3O8AlK + 15 H20 + C02 = 6 Si (OH)4 2 Al (OH)3 + K2C03
Ortoză Sericit hidratat

Hidroliza are o importanţă foarte mare în procesul de alterare a silicaţilor primari,

deoarece contribuie la formarea componentului mineral principal al solului "argila " şi, în acelaşi
timp, pune în libertate diferite săruri necesare nutriţiei plantelor şi diferiţi oxizi şi hidroxizi de
fier, aluminiu etc, care intră în compoziţia solurilor.

Acţiunea biosferei în procesul de alterare. Alterarea biochimică este determinată de

prezenţa în sol a vieţuitoarelor şi se petrece asupra componenţilor minerali şi organici. Acest
proces de alterare este determinat, în cea mai mare măsură, de organismele vegetale, dar şi de
organismele animale.
Organismele vegetale acţionează în mod direct asupra rocilor şi mineralelor de unde îşi
extrag elementele nutritive. De exemplu, diatomeele şi radiolarii extrag din silicaţi siliciu; lichenii
şi muşchii se stabilesc direct pe rocă de unde îşi extrag elementele nutritive (lichenii extrag
elementele bazice, iar muşchii preferă mediul acid); unele microorganisme atacă felds-paţii, apatitul
etc, de unde solubilizează potasiul. In urma acestor activitaţi, mineralele şi rocile se alterează.
O importanţă mult mai mare în procesul de alterare o are contribuţia indirectă a
organismelor vegetale. Astfel, prin acţiunea microorganismelor asupra materiei minerale şi organice
se eliberează dioxid de carbon şi diferiţi acizi minerali (azotos, azotic, sulfuric etc.) şi acizi organici
(acetic, tartric, citric etc), care contribuie la procesul de alterare.
Plantele superioare acţionează în procesul de alterare prin intermediul rădăcinilor, prin care
secretă o serie de acizi organici, cu ajutorul cărora dizolvă partea minerală din jur şi extrag elemente
nutritive. O contribuţie imporantă în procesul de alterare îl au acizii humici rezultaţi din
humificarea resturilor organice sub acţiunea microorganismelor.
Organismele animale au o contribuţie mai redusă în procesul de alterare, ele acţionând prin
secretarea diferitelor substanţe chimice, cu ajutorul cărora descompun materia minerală şi organică,
schimbându-i compoziţia chimică. Astfel, materialul coprogen trecut prin corpul râmelor are o alta
compoziţie chimică în comparaţie cu materialul mineral sau organic anterior.

10