CIRCUITUL MATERIEI SI

FLUXUL DE ENERGIE IN LACURI

1
,,În natură nimic nu se pierde,
nimic nu se câştigă,
totul se transformă’’.
Antoine-Laurent Lavoisier

Bioticul şi abioticul (viul si ne-viul) ecosistemelor este format din materie, reprezentată de
elementele esenţiale; însă dintre cele 105 elemente cunoscute astăzi, doar 15-20 au un rol
fundamental pentru menţinerea vieţii pe Terra.
Acestea se regăsesc în cele patru „sfere” terestre : atmosfera, hidrosfera, litosfera si biosfera.
Evoluţia lumii vii a favorizat stabilirea circuitelor biogeochimice, cu ajutorul cărora aceste
materii indispensabile pot fi reciclate într-o manieră permanentă.
Ciclurile biogeochimice sunt căile în circuit închis sau liniar ale elementelor chimice în biosferă.
Cele mai importante circuite biogeochimice pentru populația umană sunt: circuitul carbonului,
azotului, fosforului, al apei. Circuitele menţionate reprezintă un mijloc ecologic de control care
urmăreşte circulaţia permanentă a acestor elemente între sistemele vii (organisme, populaţii,
biocenoze) şi ambianţa lor.
Orice ecosistem îndeplineşte două funcţii: cea de circulaţie a energiei şi cea de circulaţie a
materiei. Fluxul de energie şi materie reprezintă trecerea energiei şi materiei sub formă de hrană,
din mediul abiotic în corpul plantelor şi animalelor aflate pe diverse nivele trofice. Aportul
continuu de energie  şi hrană asigură menţinerea vieţii pe Pământ.

CIRCUITUL ENERGIEI IN ECOSISTEME

Fluxul de energie menţine structura şi existenţa ecosistemelor naturale şi ale agroecosistemelor,
întreţinerea vieţii fiind asigurată de radiaţia solară. Energia primită sub forma radiaţiilor solare
(99%), condiţionează practic atât viaţa cât şi clima.Energia solară, după cum este cunoscut, este
un ansamblu de radiaţii diverse cu diferite lungimi de undă, care ating suprafaţa Terrei. Numai
jumătate din energia care penetrează troposfera atinge pământul, iar din această cantitate, mai
puţin de 2% este utilizată pentru fotosinteză.  Încă înainte de a străbate atmosfera până la sol, cea
mai mare parte din radiaţia infraroşie şi ultravioletă este absorbită de ozon, vaporii de apă şi
particulele de praf. Se constată că nu întreaga energie solară incidentă la lanţul trofic este
2
absorbită de vegetaţie, ci aproximativ jumătate din ea se reîntoarce în mediu sub formă de lumina
reflectată. Din jumătatea absorbită se utilizează foarte puţin în sinteza substanţei organice,
majoritatea energiei (95 – 99%) pierzându-se în procesul transpiraţiei vegetale sş sub formă de
energie calorică.Transferul de energie în ecosistemele naturale nu se desfăşoară sub forma unui
flux continuu, cum este caracteristic la nivel de organism (datorat fotosintezei, ori mai ales
respiraţiei etc.) şi unde încetarea fluxului este echivalentă cu moartea.La nivel de ecosistem
energia circulă în flux discontinuu, prin intermediul organismelor ce constituie biocenoza. Se
constată deci, că circulaţia energiei între diversele organisme ale ecosistemului se realizează prin
intermediul substanţelor organice.
Orice ecosistem primeşte şi consumă energie. Activitatea energetică a ecosistemelor este
coordonată de cele două principii de bază ale termodinamicii:
- principiul conservării energiei (energia nu este nici creată nici distrusă, ci doar transformată);
-  principiul degradării energiei (nu toată energia primită se foloseşte în mod util, o parte este
transformată ireversibil în căldură).
Conform acestor legi, energia se transformă continuu în ecosistem (de ex. transformarea
luminii in energie chimică potenţiala şi in energie mecanică) fără a fi creată sau distrusă vreodată.
Fiecare transformare de energie este însoţită de o degradare a sa, de la forma concentrată (ex.
energia chimică potenţială) la forma dispersată, nedisponibilă (ex. căldura elaborată de
organisme). Nici o transformare de energie nu se realizează cu o eficientă de 100%.
Fotosinteza este un proces natural prin care plantele şi unele microorganisme fotosintetizatoare
utilizează energia solară exogenă pentru biosinteza materiei organice proprii.
Cantitatea de energie asimilată prin fotosinteza plantelor dintr-un ecosistem se numeşte producţie
primară brută (PPB). Substanţa organică produsă de plante este folosită de catre animalele
fitofage care constituie hrana pentru consumatorii primari şi secundari. În acest fel energia
primară stocată la nivelul masei vegetale este transferată şi transformată, în întregul lanţ trofic,
sub forma energiei secundare din biomasa consumatorilor.

3
CIRCULAŢIA SUBSTANŢEI (MATERIEI) ÎN ECOSISTEME

În circulaţia substanţei în ecosisteme se disting, în principiu, două aspecte:

(a) circulaţia principalelor elemente chimice ;
(b) circulaţia substanţei organice.
Speciile componente ale ecosistemelor au poziţii diferite, uneori opuse, în ciclurile
biogeochimice.Astfel, producătorii primari asimilează preponderent compuşi anorganici, în timp
ce consumatorii (de diferite categorii) sunt total dependenti de compusii organici ai mediului.
Elementele chimice migrează la nivelul biotopului prin soluții apoase sau gaze, iar la nivelul
biocenozei prin lanțurile trofice. Ajunse în organismul consumatorilor, elementele sunt scindate
în radicali mai simpli, dintre care unii sunt eliminaţi sub formă de deşeuri metabolice, alţii sunt
reţinuţi pentru a fi utilizaţi în noi sinteze, iar alţii sunt depozitaţi, fără a putea fi eliminaţi. In
procesul de eliminare-reţinere, unele elemente realizează concentraţii crescânde spre nivelurile
superioare ale piramidei trofice. Acest proces poartă denumirea de concentrare-acumulare sau
amplificare biologică.

Fluxul de energie si circulatia materiei in lacuri

Lacul este o intindere permanentă de apă stătătoare, caracterizat prin bazin relativ consolidat,
adâncime mare astfel încât lumina nu pătrunde până la fundul acestuia. De asemenea, are un
regim termic caracterizat prin stratificare. Lacul este un ecosistem cu un mare grad de autonomie,
în care hidrobionţii se găsesc în asociaţii caracteristice şi dependente unele de altele.
În ce priveşte apele dulci, în cazul lacurilor are lor primenirea apelor de la suprafaţă cu substanţe
minerale şi a celor de la fund cu oxigen de două ori pe an, din cauza inversiunii temperaturilor de
la fund şi suprafaţă odată cu schimbarea anotimpurilor,
Circulaţia sezonieră a apei în lacuri cuprinde patru etape distincte: circulaţia de primăvară,
stagnaţia de vară, circulaţia de toamnă şi stagnaţia de iarnă.

4
 Stagnaţia de vară Circulaţia toamnă

vânt vânt

termoclină

Circulaţia de primăvară Stagnaţia de iarnă

vânt vânt

gheaţă

Circulaţia de primăvară. Odată cu încălzirea aerului are loc topirea gheţii de la suprafaţa apei şi
creşterea treptată a temperaturii apei până la valori apropiate de 4 0C, când apa cu densitate
maximă cade spre adânc. Vânturile de primăvară amestecă masele de apă de la suprafaţă cu cele
din adânc şi egalizează pentru puţin timp temperatura în toată masa apei.

Stagnaţia de vară sau estivală. Pe măsură ce înaintăm în vară păturile superficiale ale apei
lacului se încălzesc mai mult decât cele din profundal care având 40C, deci densitate maximă
rămân la fund. Temperatura apei scade de la suprafaţă spre fund, instalându-se o stratificaţie
termică directă care împiedică amestecul păturilor de apă.
În structura pelagialului lacului se delimitează pătura superioară, epilimnionul, în care
temperatura apei suferă oscilaţii circadiene, urmată de metalimnion sau pătura saltului termic în
care are loc o scădere evidentă a temperaturii şi de pătura profundaă, hipolimnionul, cu
temperatură mai scăzută şi constantă. Dacă pătura saltului termic este sub adâncimea de
pătrundere a luminii (orizontul de compensaţie) concentraţia oxigenului din hipolimnion scade
mult datorită reducerii intensităţii fotosintezei făcută de fitoplancton şi imposibilităţii difuziei
oxigenului din atmosferă. În aceste condiţii în hipolimnion apare hipoxia, cu efecte grave asupra
tuturor organismelor hidrobionte.

5
Circulaţia de toamnă. Odată cu răcirea aerului are loc şi răcirea apei de la suprafaţă care
mărindu-şi densitatea cade spre adâncimi la care se găseşte apă de aceiaşi densitate, în locul ei
ridicându-se apele calde, mai uşoare. Are loc astfel o circulaţie verticală a apei care pune în
mişcare întreaga masă de apă din lac, astfel încât pentru o perioadă scurtă de timp întreaga
coloană de apă are o temperatură de 40C.

Stagnaţia de iarnă sau hivernală. Răcirea apei continuă încât stratul de apă de la suprafaţă are
o temperatură sub 40C, devine mai uşor şi nu mai cade spre fund. Se stabileşte astfel o stagnaţie
de iarnă, cu o stratificaţie termică inversă: temperatura creşte de la suprafaţă spre adânc. Această
stratificare durează până la topirea gheţii când apele de suprafaţă se încălzesc, ating 4 0C, cad spre
adânc, vântul amestecă masele de apă, aşadar începe din nou circulaţia de primăvară.
Vara, majoritatea lacurilor din zona temperată au o stratificare termică directă, cu excepţia celor
helioterme la care se observă fenomenul de dichotermie sau mezotermie: un strat de apă caldă
între două straturi mai reci. Aşa este Lacul Ursu (Sovata) în care apele de suprafaţă au 25-27 0C,
stratul cuprins între 1-4 m are 30-350C iar stratul de apă de la fund are sub 200C.
În funcţie de amploarea circulaţiei apelor D. Hutchinson (1957) împarte lacurile în două grupe:
holomictice şi meromictice.
Lacurile holomictice sunt lacurile în care are loc un amestec complet al masei de apă din lac. În
raport cu numărul de circulaţii lacurile holomictice pot fi monomictice, dimictice, polimictice
adică au o singură circulaţie (de primăvară sau de toamnă), două circulaţii (de primăvară şi de
toamnă) şi respectiv mai multe circulaţii.
Lacurile meromictice sunt lacuri în care apa este supusă unei circulaţii parţiale, un anumit volum
din masa apei nu este circulată. Aceste lacuri au o circulaţie permanentă a apelor condiţionată, de
obicei, de diferenţa de chimism dintre epilimnion şi hipolimnion.
Din punct de vedere al circulaţiei apelor lacurile din România se încadrează în categoria lacurilor
dimictice. După regimul termic şi gradul de încălzire al apelor superficiale Ujvari (1972) împarte
lacurile din ţara noastră în trei categorii:
- dimictice reci, din zona alpină, temperatura apelor de suprafaţă din luna cea mai caldă variază
între 4-100C;
- dimictice moderate, din zona montană carpatică, temperatura maximă a apelor de suprafaţă
este cuprinsă între 10-200C;
- dimictice calde, din zona colinară şi de şes, cu temperaturi maxime ale apelor de suprafaţă
între 20-300C.
6
Organismele vii, substanţa organică moartă, compuşii minerali şi organici solviţi dintr-un
ecosistem acvatic nu se găsesc nici un moment în stare inertă, ele se află într-o permanentă
transformare şi circulaţie. Este mişcarea ce condiţionează obligatoriu existenţa sistemelor vii, a
vieţii. Hidrobiocenozele, mai mult, ecosistemul acvatic în ansamblul său, respectă această legitate
fără de care nu ar putea exista. Astfel între componentele ecosistemului se creează relaţii
complexe care asigură stabilitatea în evoluţie a acestor componente sau echilibrul evolutiv al
structurii în ansamblu sau. În interiorul acestor relaţii, dezvoltarea hidrobiocenozei este orientată
spre valorificarea maximă a resurselor materiale ţi energetice ale ecosistemului acvatic.
Căile de circulaţie ale materiei şi energiei constituie ciclurile trofice. Relaţiile de nutriţie într-un
ecosistem sunt cu atât mai complexe cu cât numarul grupelor de organisme este mai mare şi
conduc la realizarea a ceea ce numim lanţ trofic sau reţea trofică, în care fiecare grup de
organisme formează o verigă. În general, lanţurile trofice caracteristice ecosistemelor acvatice
temporare, controlate (helesăteelor) nu au mai mult de 4-5 verigi.
Trebuie avut în vedere ca reţeaua trofică dintr-un ecosistesm acvatic nu reprezintă o structură
rigidă, ci una dinamică şi activă (BOTNARIUC sI VĂDINEANU 1982), elementele componente
fiind într-o permanentă transformare în timp şi deplasare în spaţiu.

Cele mai importante circuite biogeochimice pentru populaţia umană sunt: circuitul carbonului,
azotului, fosforului, al apei.

Circuitul carbonului

Carbonul intră în compoziția tuturor substanțelor organice din corpul viețuitoarelor.

În ecosisteme, el provine din respirația viețuitoarelor și intră în compoziția aerului atmosferic sau
este solvit în apă sub formă de CO2.

7
Prin fotosinteză, carbonul din CO2 este fixat în materia organică vie (diferiții compuși organici);
după moartea organismelor, compușii organici sunt descompuși și carbonul este redat mediului
(apă sau aer). Astfel se reia circuitul. Bioxidul de carbon din apa lacurilor se găseşte în cantităţi
mai mari decât în aer (1,7% în apă faţă de 0,003% în aer) şi provine prin difuzie din atmosferă
(datorită coeficientului mare de solubilitate în apă), din apele subterane care alimentează lacul,
din respiraţia hidrobionţilor, din oxidarea substanţelor organice sub acţiunea bacteriilor sau din
descompunerea carbonaţilor din apă.
Bioxidul de carbon din apă este consumat din plante în procesul de fotosinteză, parte difuzează în
atmosferă când presiunea lui parţială din aer scade sau este consumat prin procesul de calcifiere
biologică, când are loc descompunerea bicarbonatului de calciu solubil şi formarea crustelor de
carbonat de calciu (travertin). Acumularea bioxidului de carbon în hipolimnion, alături de metan,
hidrogen sulfurat şi alţi compuşi toxici duce la intoxicarea progresivă a hidrobionţilor.

8
Circuitul azotului
Azotul,  nutrient de mare importanţă în ecosistemele acvatice, ajunge în lacuri pe mai multe căi şi
se găseşte în apă în multiple forme: azot molecular, oxizi de azot, amoniac, amoniu, azotiţi şi
azotaţi.          

Bacteriile au un rol important în vehicularea azotului în circuitul specific ecosistemelor acvatice

şi fazele transformărilor bacteriene ale compuşilor azotului sunt reversibile, sensul desfaşurarii
proceselor fiind dependent mai ales de concentraţia oxigenului solvit.
Azotul (N) este un element esenţial al ţesuturilor animale şi vegetale. Moleculele azotate,
provenind de la animale (excrementele peştilor), vegetale sau mâncarea în surplus, sunt
transformate în amoniac (NH3 sau NH4+), care este foarte toxic pentru peşti. Acest fenomen se
întâmplă şi în natură însă volumul de apă este foarte mare faţă de numărul de peşti, astfel încât
concentraţia de amoniac este foarte mică.        Transformarea amoniacului in nitriti si din nitriti in
nitrati poarta numele de Ciclul Azotului. În prezenţa oxigenului din apă amoniacul este
transformat de către bacterii (nitrosomonas) în nitriţi* (NO2-). Aceştia sunt toxici la valori mai
mari de 0,3 mg/l. 

9
 Nitriţii, în prezenţa oxigenului sunt transformaţi la rândul lor de alte bacterii (nitrobacter) în
Nitraţi (NO3-). Nitraţii sunt mai puţin toxici pentru vieţuitoarele din mediul acvatic iar pentru
plante constituie chiar un nutrient strict necesar. Nitraţii sunt veriga finală a acestor transformări
ale azotului.
În ecosistemele acvatice, azotul atmosferic intră în compoziția apei prin oxizii formați în
atmosferă ca urmare a descărcărilor electrice, precum și prin scurgerile de apă care conțin azotați,
compuși amoniacali, azot organic.
Azotul va fi consumat de alge și plantele acvatice.
Prin intermediul lanțurilor trofice, azotul va trece în corpul animalelor, ei acumulandu-se în timp.

Circuitul fosforului

Fosforul, nutrient de mare importanţă în ecosistemele acvatice, ajunge în lacuri sub formă de

compuşi, anorganici sau organici, în stare solubilă sau în particule de suspensii. Deci, în apă se
gaseşte atât fosfor mineral (ioni ai acidului ortofosforic), cât şi fosfor organic (compusi organici
având si fosfor). Fosforul mineral dizolvat urmează în ecosistemele acvatice un circuit
caracteristic datorat relaţiilor complexe existente între biotop şi biocenoză. 
Ciclul fosforului (P) e un ciclu biogeochimic sedimentar legat de circuitul hidrologic, deoarece
fosforul nu formează componenţi gazoşi şi este prezent in mod natural in apă şi sol. Rezervorul
principal al fosforului il reprezintă rocile sedimentare şi erupţiile vulcanice (apatit si magma) de
pe uscat, care cedează apelor de precipitaţii şi celor de suprafaţa fosfaţii din structura lor. Prin
spălarea rocilor de catre apele de scurgere, o cantitate mare din fosfaţi este antrenată in
lacuri,mări şi oceane unde se depune în sedimente de adâncime.
Cea mai mare cantitate de fosfor rămâne la mare adâncime şi nu se mai intoarce in circuit, fiind
practic pierdută pentru biosferă. Fosforul anorganic din apele stătătoare este folosit de plante în
sinteza compuşilor organici. Prin intermediul lanţurilor trofice: fitoplancton – zooplancton –peşti
– păsări ihtiofage, fosforul ajunge in alimentaţia diferitelor organisme vii, inclusiv a omului. Prin
moartea organismelor planctonice şi prin descompunerea lor de către microorganisme, cantităţi
apreciabile de fosfaţi sunt asimilaţi de plante. In acest fel fosforul se reintoarce in circuitul
biologic.
In sol, pe lângă fosforul anorganic dizolvat din rocile fosfatice şi depozitele de guano (gunoiul
păsărilor ihtiofage) există şi cantităţi insemnate de fosfor organic provenit din descompunerea
cadavrelor de plante şi animale. Sub acţiunea unor microorganisme specifice, substanţă organică
10
moartă este supusă procesului de mineralizare in urma căruia fosforul este eliberat in forma sa
solubilă. Din sol compuşii fosforului sunt preluaţi de plante, de unde o parte din fosfor este
preluat de animale, iar prin excrementele acestora sau din cadavrele lor, fosforul ajunge din nou
in sol. In acest fel fosforul este repus, cu pierderi, intr-un nou circuit biologic.
Ca urmare a administrării neraţionale de către om a ingrăşămintelor, in apele râurilor, mlaştinilor
sau chiar in zonele de coastă a marilor pot apărea cantităţi excesive de fosfor care determină
dezvoltarea explozivă a algelor, fenomen cunoscut sub denumirea de “inflorirea apelor”. O
consecinţă a acestui fenomen este poluarea apelor prin procesul de eutrofizare, proces natural, de
acumulare a unor cantităţi crescute de substanţe organice pe fundul apei (mal organic brun-
murdar) cauzat de descompunerea organismelor moarte, de lipsa de oxigen.
Eutrofizarea puternică a apelor favorizează dezvoltarea in masă in apă a unor microorganisme
(bacterii filamentoase, ciuperci, ciliate, etc.), care pot acoperi in intregime suprafaţa apei, ducand
la distrugerea echilibrului biologic din ecosistemul respectiv. Sărurile ce apar in exces duc la
creşterea durităţii apei făcând-o inutilizabilă pentru unele procese industriale sau pentru consumul
uman.

Circuitul apei în natură (denumit uneori şi ciclul hidrologic sau ciclul apei) este procesul de

circulaţie continuă a apei în cadrul hidrosferei Pământului. Acest proces este pus în mişcare de
radiaţia solară şi de gravitaţie. În cursul parcurgerii acestui circuit, apa îşi schimbă starea de
agregare fiind succesiv în stare solidă, lichidă sau gazoasă.

11
Apa se mişcă dintr-un element component al circuitului în altul, de exemplu dintr-un râu într-
un ocean, prin diferite procese fizice, dintre care cele mai însemnate sunt evaporaţia, transpiraţia,
infiltraţia şi scurgerea. 

Chimismul apei lacurilor influenţează profund viaţa organismelor acvatice. Mineralizarea apelor
este determinată de cantitatea de săruri dizolvate, reprezentate predominant de carbonaţi în apele
dulci şi de sulfaţi şi cloruri în apele salmastre şi sărate.
După conţinutul de săruri lacurile pot fi dulci (salinitatea sub 0,5% 0), salmastre (salinitatea
cuprinsă între 0,5-30%0), sărate (salinitatea de 30-40%0) şi suprasărate (salinitatea peste 40%0).
După componenţa ionilor predominanţi apele lacurilor pot fi bicarbonatate, sulfatate sau
clorurate. Cantităţile de săruri biogene, azotaţi şi fosfaţi, din lacurile eutrofe este asemănătoare cu
cea din râuri, în timp ce în lacurile oligotrofe şi distrofe este mult mai mică.
Gazele dizolvate în apă. Cantitatea de oxigen din apa lacurilor diferă în funcţie de sezon, deci
de termica şi circulaţia apei, de cantitatea de substanţe organice din apă, de grosimea stratului de
sedimente şi concentraţia lor în substanţe organice, de dinamica apelor şi nu în ultimul rând de
densitatea organismelor acvatice.

12
Oxigenul din apă îşi are originea în gazul din atmosferă care difuzează în apă precum şi în
procesul de asimilaţie clorofiliană a algelor planctonice şi a macrofitelor acvatice. Scăderea
concentraţiei oxigenului din apa lacurilor apare ca un efect al consumului prin respiraţia plantelor
şi animalelor şi prin procese bacteriene de oxido-reducere a substanţelor organice din apă şi
sedimente.

În lacurile oligotrofe cantitatea de oxigen din apă este apropiată de valoarea oxigenului la
saturaţie, chiar şi în hipolimnion. În lacurile eutrofe cantităţile de oxigen sunt suficiente
hidrobionţilor în special în perioadele de circulaţie de primăvară şi de toamnă. În perioadele de
stagnaţie de vară şi de iarnă concentraţia oxigenului scade, mai ales în hipolimnion, apărând
deficit de oxigen.
Iarna când podul de gheaţă întrerupe difuzia oxigenului atmosferic în apă, fotosinteza
organismelor planctonice este încetinită sau oprită iar bacteriile descompun intens substanţa
organică din resturile vegetale şi animale, are loc o scădere puternică a concentraţiei oxigenului
13
ducând la moartea organismelor acvatice, în special a peştilor. Este fenomenul de zamor de
iarnă.
Scăderea cantităţii de oxigen din masa apei poate avea loc şi vara datorită dezvoltării explozive a
populaţiilor fitoplanctonice, fenomen numit “înflorirea apelor”. Aceste populaţii algale
determină ziua o suprasaturare a apei în oxigen, deosebit de periculoasă pentru alevinii de peşti,
în timp ce noaptea prin respiraţia lor şi a animalelor acvatice concentraţia oxigenului în apă scade
la valori de 1-2 mg/l, se instalează hipoxia urmată de moartea în masă a organismelor
pretenţioase faţă de oxigen. Este fenomenul de zamor de vară.
Metanul din lacuri rezultă din descompunerea celulozei în zona profundală, în lipsa oxigenului.
În lacuri cu multă vegetaţie se acumulează în hipolimnion în concentraţii de până la 40 cm 3/l.
Împreună cu bioxidul de carbon şi hidrogenul sulfurat are acţiune toxică asupra hidrobionţilor.
Hidrogenul sulfurat ia naştere din acţiunea bacteriilor asupra substanţelor organice cu sulf sau din
descompunerea sulfaţilor sub acţiunea bacteriilor sulfat reducătoare. În perioada stagnaţiei de
iarnă se acumulează cantităţi mari de hidrogen sulfurat în hipolimnion, cu efect toxic direct sau
indirect, prin modificarea pH-ului apei.
Reacţia ionică a apei lacurilor depinde de gradul de mineralizare a apei, de cantitatea de substanţe
organice prezente, de intensitatea activităţii organismelor hidrobionte. În lacurile dulci, valoare
Sedimentele din lacuri influenţează viaţa organismelor acvatice, în special a celor bentonice,
prin cantitatea, calitatea şi originea lor.
După originea lor sedimentele pot fi autohtone, atunci când provin din descompunerea corpului
hidrobionţilor sau din eroziunea malurilor sau alohtone când provin din eroziunea solului
bazinului de alimentare a efluenţilor lacului sau din dezagregarea chimică sau fizică a rocilor.
Cantitatea de substanţă organică din sedimentele lacurilor diferă în funcţie de tipul lacului. În
lacurile oligotrofe substanţa organică din sedimente reprezintă 7-10%, sedimentele bentonice
fiind în proporţie de 90% de natură minerală.
În lacurile eutrofe concentraţia substanţei organice din sedimente este în medie de 38-40% dar în
cele de dimensiuni mici poate ajunge la 90%. În lipsa oxigenului aceste sedimente se transformă
într-o masă coloidală bogată în compuşi moleculari graşi şi azotoşi de culoare verde cenuşie până
la neagră numită sapropel. În lacurile distrofe sedimentele sunt bogate în substanţe humice, sunt
mâluri turboase, de culoare brun-verzuie.
Acumularea sedimentelor în cuveta lacustră dă naştere fenomenului de colmatare. În funcţie de
cantitatea de aluviuni ce intră în bazinul lacului acestea pot fi lacuri cu colmatare lentă (sub
1t/ha/an), în pericol de colmatare rapidă (1-5 t/ha/an) şi cu colmatare rapidă (peste 5 t/ha/an).
14
Colmatarea lacurilor este accelerată şi prin procesul de eutrofizare a acestora care are drept
consecinţă dezvoltarea exagerată a vegetaţiei palustre şi submerse. Prin colmatarea avansată şi
rapidă lacurile se transformă în bălţi apoi în mlaştini. Procesul poate fi încetinit prin procedee de
oligotrofizare ce constau în dragarea aluviunilor, restabilirea circulaţiei apelor, suprimarea
vegetaţiei amfibii şi submerse, etc.

15