CURS 5

VAPORII DE APǍ IN ATMOSFERǍ

1. FORMELE SUB CARE SE POATE PREZENTA APA ȊN ATMOSFERĂ

Ȋn aer, în afară de elementele chimice, se mai găseşte şi apă. Aceasta se poate afla sub
cele trei stări de agregare cunoscute (gazoasă, lichidă şi solidă), după cum urmează:
- starea gazoasă - vapori de apă, este invizibilă;
- starea lichidă - sub forma picăturilor fine de apă care formează ceaţa, burniţa, ploaia,
norii etc.;
- starea solidă - zăpada, gheaţa, grindina etc.
Cele trei stări de agregare ale apei (solidă, lichidă, gazoasă) se numesc faze.
Conţinutul în apă al atmosferei este variabil şi provine din evaporarea apelor de
suprafaţă (oceane, lacuri, râuri, transpiraţia plantelor etc.). Evaporarea are loc până când aerul
devine saturat, adică el conţine cantitatea maximă de vapori, surplusul condensându-se.
În atmosferă, umiditatea este prezentă prin toate stările de agregare ale apei.
Procesul de evaporare depinde de temperatură; astfel, dacă temperatura este mai mare
şi cantitatea de vapori poate fi mai mare.
Vaporii de apă, spre deosebire de celelalte gaze care compun atmosfera, la
temperaturile existente îşi pot schimba starea de agregare.
Schimbarea de fază se face cu consum sau cu degajare de energie.
Ȋn atmosferă se produc în permanenţă procese de trecere a apei dintr-o fază în alta:
apa se evaporă sau îngheaţă, vaporii de apă se condensează sau sublimează, gheaţa se evaporă
sau se topeşte.
Aceste procese influenţează în mare măsură bilanţul termic al suprafeţei terestre şi al
atmosferei, precum şi evoluţia stării vremii. Tot ele dictează formarea norilor şi
precipitaţiilor.
La un moment dat, în atmosferă pot coexista toate cele trei stări de agregare ale apei
(la temperatura de 0,000750C şi presiunea de 6,1 mb).

Fig. 1. Punctul triplu al apei.

1
 Cantitatea de umezeală din atmosferă are valoarea minimă şi chiar 0, în aerul rece şi
uscat de la Poli şi valoarea maximă, în aerul cald de la Ecuator. Pentru fiecare valoare de
temperatură, există o limită a cantităţii de vapori de apă, care se numeşte saturaţie.
Schimbările fizice de stare ale materiei sunt însoţite de schimburi de căldură.
Topirea (fuziunea), evaporarea (vaporizarea), sublimarea absorb căldură.
Solidificarea, condensarea (lichefierea), desublimarea (condensarea solidă) eliberează
căldură.
Ȋn figura 2 se prezintă schimbările de stare ale apei în atmosferă.

Fig. 2. Schimbările de stare ale apei în atmosferă.

La nivelul atmosferei, se numeşte căldură latentă căldura dată oceanelor în procesul

de evaporare şi restituită în procesul de condensare (nori).
Cantităţile de căldură absorbite ȋntre două schimbări de stare sunt restituite ȋn mod
identic ȋn transformările inverse.
Ca fenomene particulare, se pot aminti suprasaturarea şi suprafuziunea.
Suprasaturarea reprezintă persistenţa stării de vapori în condiţiile normale de stare
lichidă.
Suprafuziunea reprezintă persistenţa stării lichide în condiţiile normale de stare solidă.
Evaporarea se produce în următoarele situaţii:
- existenţa maselor de apă;
- existenţa afluxului de căldură – determină energia necesară evaporării, pentru că în
acest proces, căldura se consumă, iar suprafaţa evaporată se răceşte. Căldura folosită la
evaporare intră în stare latentă în vaporii de apă, fiind eliberată în timpul proceselor de
condensare;
- existenţa mişcărilor turbulente – vânt.

2
 Condensarea este procesul de transformare a apei în picături. Se poate realiza la trei
nivele:
- la nivelul solului  roua şi bruma;
- la mică înălţime deasupra Pământului  ceaţa şi pâcla;
- la înălţime  norii.
Condiţiile în care se poate produce condensarea sunt:
- saturaţia aerului;
- existenţa nucleelor de condensare.
Saturaţia se poate realiza prin evaporarea sau prin răcirea aerului, care se poate
produce prin radiaţie nocturnă sau prin destindere adiabatică (răcirea aerului prin mişcarea
ascendentă a acestuia, fără aport de energie din afară, folosindu-se energia internă a aerului).
Nucleele de condensare pot fi cristale de sare masivă, pulberi minerale sau organice,
picături de apă existente. Principalul produs al condensării îl reprezintă norii.

2. PĂTRUNDEREA VAPORILOR DE APĂ ȊN ATMOSFERĂ

Vaporii de apă pătrund în atmosferă de pe suprafaţa terestră şi a întinderilor de apă în

timpul procesului de evaporare.
Vaporii sunt apoi transportaţi de curenţii de aer şi, prin amestecul turbulent, imprimă
atmosferei o anumită stare de umiditate.
Ȋn urma proceselor de evaporare şi condensare, în atmosferă se produce un circuit al
apei, în care intră în joc o enormă cantitate de apă.
Ȋn cele ce urmează, se va descrie succint circuitul apei în natură.
Suprafaţa oceanică se evaporă, energia calorică necesară fiind luată chiar de la apă şi
de la aerul care o ridică. Vaporii de apă astfel formaţi se amestecă cu aerul. Ei sunt deţinătorii
unei energii latente luată de la ocean, dar pe care o vor elibera în atmosferă, condensându-se
sub formă de nori. Aceştia sunt compuși din apă lichidă sau din gheaţă. Energia astfel
eliberată contribuie la alimentarea cu energie a „maşinii atmosferice”.
Norii dau naştere la precipitaţii, din care o parte se evaporă în timpul căderii, luând
energia necesară de la aerul pe care îl străbate (aerul se răceşte). Cea mai mare parte a
precipitaţiilor atinge suprafaţa terestră. Acolo, ea ori se evaporă, luând căldura de la sol, ori
va curge pentru ca, în definitiv, să se întoarcă în ocean, ori va intra în sol şi va alimenta
vegetaţia. Aceasta dă, prin transpiraţie, în atmosferă, în cantitate importantă şi sub formă de
vapori, cea mai mare parte a apei ajunsă la rădăcinile sale (99%).
Ciclul vapori – lichid sau solid – vapori este astfel închis. Nu numai că apa este
vehiculată, dar în cursul circuitului ea colectează şi distribuie căldură în cantitate importantă.
Concentraţia maximă a vaporilor de apă se situează în păturile joase ale atmosferei, în
vecinătatea surselor de vapori.
3. EVAPORAREA
Variaţiile diurne şi anuale ale evaporării au un mers paralel cu cel al temperaturii
aerului.
Mişcările aerului influenţează în mare măsură fenomenul evaporării. Astfel, în funcţie
de viteza vântului, maximul evaporării, are loc, în decurs de 24 de ore, între orele 13 şi 14, iar
minimul în cursul nopţii, deci viteza de evaporare maximă coincide cu maximul vitezei
vântului.
Ȋn cursul unui an, maximul vitezei de evaporare se produce în lunile iunie – iulie, iar
minimul în ianuarie.

3
 4. MĂRIMILE CARE DEFINESC UMEZEALA AERULUI
Umezeala atmosferică este caracterizată prin mai mulţi parametri higrometrici.
4.1. Tensiunea vaporilor de apă sau forţa elastică
Vaporii de apă au aceleaşi proprietăţi ca şi celelalte componente ale aerului,
participând în exercitarea presiunii totale a aerului atmosferic.
Presiunea parţială, ce revine vaporilor de apă din presiunea totală a aerului atmosferic
este numită în mod curent tensiunea vaporilor sau forţa elastică a vaporilor de apă şi se
notează cu litera „e” sau pv .
Aerul umed este un amestec de aer uscat şi vapori de apă.
Vaporii de apă au o densitate mult mai mică decât aerul uscat.
Presiunea (tensiunea sau forţa elastică) vaporilor de apă din atmosferă se poate
determina ca şi presiunea atmosferică, exprimându-se în mm col. Hg sau mbar.
Forţa elastică a vaporilor de apă la o anumită temperatură rămâne constantă şi ajunge
maximă în cazul aerului saturat cu vapori.
Ȋn acest caz, aceasta se notează cu E şi poartă numele de forţă elastică maximă a
vaporilor (tensiune de vapori saturantă), spre deosebire de e, care exprimă forţa elastică
actuală a vaporilor (tensiunea de vapori reală) la o anumită temperatură.
Prin urmare, tensiunea de vapori saturantă este presiunea exercitată de vaporii de apă
care saturează acelaşi volum de aer. Aceasta înseamnă că, în cazul aerului nesaturat,
tensiunea reală e mai mică decât tensiunea de saturaţie, e  E , în cazul aerului saturat,
tensiunea reală este egală cu tensiunea de saturaţie, e  E , iar în cazul aerului suprasaturat
tensiunea reală e mai mare decât tensiunea de saturaţie, e  E .
Valoarea lui E depinde de temperatură şi de starea de agregare a apei.
Se definesc astfel, două tipuri de tensiuni de vapori saturante:
- tensiunea de vapori saturantă raportată la apa lichidă, E apa - tensiunea de vapori
maximală atinsă în momentul echilibrului între faza gazoasă şi faza lichidă; valoarea lui
E apa creşte odată cu creşterea temperaturii;
- tensiunea de vapori saturantă raportată la gheaţă, E gheata - valoarea maximală
atinsă de presiunea parţială în momentul echilibrului între fazele solidă şi vapori; E gheata
este o funcţie crescătoare de temperatura negativă.
Suprasaturarea intervine atunci când tensiunea de vapori reală, e, devine egală cu
E apa , tensiunea de vapori saturantă. Această egalare se poate face prin mai multe procedee:
- aport de vapori de apă;
- scăderea temperaturii;
- variaţia presiunii;
- toate cele trei procese anterioare acţionând în acelaşi timp.
Dacă unul din aceste procese are loc dincolo de pragul saturaţiei, atunci e  E apa .
Inegalitatea e  E apa corespunde suprasaturării, care este un fenomen excepţional şi
de scurtă durată în atmosferă.
Regula generală spune că trebuie menţinută egalitatea e  E apa . Vaporii de apă în
exces se condensează în picături de apă pe suporturi microscopice care sunt nuclee de
condensare. Acestea sunt constituite din particule microscopice de NaCl, fum, praf etc,
particule care se găsesc din abundenţă în atmosferă, datorită, în principal, poluării.

4
 Acelaşi fenomen poate fi observat comparând e şi E gheata , caz în care apare
fenomenul de condensare solidă.
4.2. Umezeala absolută
Umezeala absolută a   v este cantitatea de vapori de apă exprimată în grame, ce se
află la o anumită temperatură într-un metru cub de aer, adică umezeala absolută este chiar
densitatea vaporilor de apă.
Numeric, umezeala absolută (densitatea vaporilor) este  v  e , adică va fi exprimată
printr-o cifră (în g/m3) aproape egală cu tensiunea vaporilor (în torr).
Ȋn cazul aerului saturat cu vapori, E  e şi  v devine  vs , pentru o anumită
temperatură. Se menţionează că E şi  vs îşi măresc valorile, dacă temperatura aerului creşte,
ele fiind numeric aproape egale, însă E se exprimă în torr, iar  vs în g/m3.
Umezeala absolută este direct proporţională cu temperatura. Astfel, iarna umezeala
absolută nu depăşeşte 5g/m3, iar vara este peste 10 – 15 g/m3.
În înălţime, umezeala absolută se micşorează.
4.3. Umezeala relativă
Umezeala relativă, U f , se exprimă prin raportul dintre forţa elastică actuală şi forţa
elastică maximă a vaporilor de apă adică,
e
Uf  ,
E apa (t )

iar pentru exprimarea în procente a umezelii relative a aerului se utilizează relaţia

e
Uf   100 .
E apa (t )

Pentru o anumită temperatură, aerul va fi cu atât mai uscat, cu cât e va fi mai mic faţă
de E . La saturaţie, e  E şi, deci, umezeala relativă devine
e
U f  100  100% .
E
Umezeala relativă creşte până la nivelul de condensare, atinge cele mai mari valori în
nori, iar deasupra scade brusc, deoarece aerul devine foarte uscat.
Nivelul de condensare reprezintă înălţimea la care umezeala relativă devine 100%
(vaporii de apă condensează). În acest moment apar norii.
4.4. Umezeala specifică
Umezeala specifică, s , exprimă cantitatea vaporilor de apă, în grame, conţinută
într-un kilogram de aer umed.
Potrivit definiţiei rezultă:
v
s .
 umed

5
 Ȋn cele menţionate mai sus, s reprezintă umezeala specifică pentru aerul umed, dar
nesaturat, la o anumită temperatură. Dacă, însă, aerul devine saturat, temperatura rămânând
constantă, atunci s  S , adică umezeala specifică devine maximă ( e devine E ).

4.5. Punctul de rouă sau temperatura punctului de rouă 

La această noţiune se ajunge considerând că o masă oarecare de aer se află la
temperatura t , iar forţa elastică a vaporilor este e . Dacă se menţine presiunea aerului
constantă şi, printr-un mijloc oarecare, se scade temperatura, până când e  E (s-a atins
saturaţia), temperatura aerului devine  .
Ȋn momentul atingerii saturaţiei, orice scădere de temperatură va fi urmată de
condensare, iar vaporii de apă în exces se vor depune sub formă de rouă; temperatura
respectivă,  , se numeşte temperatura punctului de rouă.
Prin urmare, dacă se ia o cantitate de aer şi i se micșorează temperatura, se ajunge la
un moment când aerul se va satura, producându-se condensarea. Temperatura la care aerul
devine saturat se numește temperatura punctului de rouă.
4.6. Deficitul de saturaţie
Această mărime se exprimă cu ajutorul relaţiei:
D  E e
4.7. Raportul de amestec
Raportul de amestec real este un alt parametru ce permite exprimarea bogăţiei în
vapori de apă a aerului.
Raportul de amestec este raportul dintre masa de vapori de apă şi masa de aer
uscat:
m
r v ,
mu

cu mv - masa de vapori, în kg, iar mu - masa de aer uscat.

Parametrul r este adimensional prin definiţie.

Raportul de amestec saturant ( rw ).

Aerul nu se poate îmbogăţi la nesfârşit în vapori de apă. După cum s-a văzut,
apare o limitare la nivelul E apa . Pentru r, limitarea apare la nivelul rw , care este raportul
amestecului saturant.
Raportul de amestec saturant, rw , este raportul dintre masa maximală de vapori şi
masa de aer uscat.
Saturarea este atinsă pentru r  rw . Inegalitatea r  rw corespunde suprasaturării.

5. REPARTIȚIA PE VERTICALĂ A UMEZELII AERULUI

Problema distribuţiei pe verticală a umezelii aerului este greu de rezolvat teoretic și,
de aceea, se folosesc, în acest scop, relaţii empirice.
Tensiunea vaporilor se micşorează repede cu altitudinea. Astfel pentru latitudinile
noastre, valoarea medie anuală a tensiunii vaporilor de apă la sol este 7,5 torr; la înălţimea de
5 km devine 0,7 torr, iar la 8 km tensiunea este de numai 0,07 torr.

6
 Ȋn aceeaşi măsură scade şi umezeala absolută. Umezeala specifică prezintă o scădere
mai lentă cu înălţimea.
Unii cercetători au stabilit, în mod empiric, diferite relaţii, care exprimă repartiţia
umezelii aerului cu înălţimea.
Nivelul la care umezeala relativă atinge valoarea 100%, se numeşte nivel de
condensare şi reprezintă baza norilor, care se formează în urma amestecului turbulent.
Ȋn privinţa repartiţiei cu înălţimea a umezelii relative, nu există o regulă generală.
Astfel, pe baza datelor, s-a stabilit că umezeala relativă, în general, descreşte cu altitudinea,
în mod neregulat.
Ȋn stratul inferior, până la 2 - 3 km, variaţia umezelii relative diferă de la iarnă la vară
şi de la zi la noapte.
Astfel, vara, în timpul zilei, umezeala relativă are valori mici în apropiere de sol şi
creşte cu înălţimea până la 2,5 km, unde atinge valoarea cea mai ridicată. Ȋn general, peste
înălţimea de 2 - 3 km, umezeala relativă scade cu altitudinea.
Stratul cu umezeala relativă maximă corespunde înălţimii până la care se produce
convecţia de vară şi, deci, cu acela în care se formează norii.
La înălţimea de 7 - 8 km, umezeala relativă atinge valoarea 40 - 50%, adică devine cu
30% mai mică decât la sol.
Vaporii de apă se limitează în mod esenţial la zona troposferică; astfel, se poate spune
că umezeala relativă creşte în medie cu altitudinea până la nivelul păturilor noroase (pentru a
atinge 100% în nori) şi scade apoi deasupra păturilor noroase.

7. VARIAȚIA DIURNĂ ȘI ANUALĂ A UMEZELII AERULUI

Atât variaţia diurnă, cât şi cea anuală a parametrilor umidităţii aerului sunt bine
exprimate, deoarece acestea sunt influenţate de temperatură şi de amestecul turbulent.
Un prim tip de variaţie a umezelii absolute se produce în perioada caldă a anului şi
deasupra continentelor.
Ȋn variaţia diurnă a tensiunii vaporilor de apă, a umezelii absolute şi a celei specifice,
se produc două maxime (la ora 9 - 10 şi 21 - 22) şi două minime (înainte de răsăritul Soarelui
şi la ora 15 - 16).
Umezeala absolută atinge înainte de răsăritul Soarelui valoarea minimă, deoarece şi
scoarţa terestră îşi micşorează temperatura şi, deci, nu mai are loc producerea accentuată a
fenomenului de evaporare.
Imediat ce Soarele a răsărit, temperatura suprafeţei terestre începe să crească şi, odată
cu aceasta, şi viteza de evaporare şi, deci, umezeala absolută.
Această creştere continuă până la orele 9 - 10, pentru ca în jurul amiezii să prezinte o
valoare minimă, ca o consecinţă a măririi intensităţii amestecului turbulent, care transportă
vaporii de apă în straturile superioare.
Cu toate că în aceste ore, evaporarea este destul de intensă, umezeala absolută scade
determinată de transportul de vapori pe verticală. Către seară, datorită scăderii intensităţii
amestecului turbulent, umezeala absolută creşte din nou, atingând maximul către orele 21-22.
Noaptea, umezeala absolută scade ca urmare a micşorării vitezei de evaporare şi a
condensării vaporilor de apă.
Un alt tip de variaţie simplă a umezelii absolute se produce deasupra întinderilor de
apă, precum şi în perioada rece a anului, deasupra regiunilor continentale. Acest tip de
variaţie este analog mersului temperaturii. Astfel, maximul diurn al umezelii absolute se
produce în momentul când temperatura aerului a atins valoarea maximă, iar minimul, înainte
de răsăritul Soarelui. Acest tip se produce când amestecul turbulent este neînsemnat şi, de
asemenea, în cazul evaporării intense.

7
 Mersul diurn al tensiunii vaporilor de apă prezintă caracteristici identice cu cele ale
umezelii absolute.
Variaţia diurnă a umezelii relative prezintă un mers invers faţă de acela al
temperaturii aerului (atunci când temperatura scade, umiditatea relativă creşte şi invers).
e
Umezeala relativă este exprimată procentual prin raportul , în care ambele mărimi
E
sunt influenţate de variaţiile temperaturii, variind în acelaşi sens cu temperatura.
Dar odată cu creşterea temperaturii, e şi E nu cresc în acelaşi ritm. Din această cauză,
umezeala relativă va scădea, odată cu creşterea temperaturii aerului. Dacă schimbul turbulent
slăbeşte, e se va mări şi se va apropia de valoarea E a tensiunii de saturaţie, fapt ce va
determina creşterea umezelii relative.
Umezeala relativă prezintă deci un mers diurn simplu, cu un maximum dimineaţa şi
un minimum în jurul orei 14.
Variaţiile anuale ale umezelii aerului.

Mersul anual al umezelii absolute este paralel cu acela al variaţiei de temperatură, al

umezelii relative este invers faţă de cel al temperaturii.
Ȋn general, variaţia anuală a umezelii relative prezintă un maxim în lunile de iarnă,
oscilând între 80 - 90%. Ȋn lunile de vară, scade până la 60 - 70%, iar în regiunile aride, chiar
până la 40 - 50%.
Ȋn concluzie, umezeala relativă este mai puternică iarna decât vara.
Tensiunea vaporilor (sau umezeala absolută) este, din contră, mai mică iarna, 2 - 3
mbar, iar valorile maxime, din lunile de iarnă, oscilează între 12 - 15 mbar.
Aceste oscilaţii anuale ale umezelii se micşorează în raport cu înălţimea, iar în
troposfera superioară, sunt neînsemnate.