CURS 4

TEMPERATURA AERULUI

1. GENERALITĂȚI

Sursa principală de căldură pentru Pământ, considerat ca un corp ceresc şi pentru

atmosfera sa, o constituie radiaţia solară. O parte din aceasta, este reflectată de scoarţa
terestră, iar restul este absorbită şi transformată în energie calorică.
Energia emisă de Soare se numeşte radiaţie electromagnetica.
Cantitatea de energie primită de Pământ este variabilă, ea fiind influenţată de forma
de geoid a Pământului, de mişcările lui, de înclinarea axei terestre, de caracterul suprafeţei
terestre (uscat sau ocean) şi de gradul de acoperire cu vegetaţie.
O rază de Soare care pătrunde spre Pământ, suferă procese de absorbţie, reflexie şi
difuzie, astfel că la suprafaţa Pământului ajunge un procent de 10÷40 % din radiaţia iniţială.
Asemenea oricărui corp din natură, şi aerul are în orice moment o cantitate de căldură
înmagazinată. Această cantitate de căldură pe care o deţine şi care este mereu în oscilaţie,
uneori putând rămâne şi constantă, este o formă a energiei şi se numeşte temperatură.
Unitatea internaţională pentru exprimarea acestui parametru este Kelvin (K). În
meteorologie se utilizează gradele Celsius (0C) (0C = +273,16 K). Anglo-saxonii mai
păstrează uneori gradele Fahrenheit (0 F). Relaţia de conversie este următoarea: 0 C = 5/9 (0 F
–32).
Pentru ca măsurătorile temperaturii aerului să fie reprezentative şi comparabile între
ele, senzorii utilizaţi sunt aşezaţi în interiorul unor adăposturi care trebuie să le protejeze de
diferite radiaţii, să le ofere o protecţie mecanică şi să favorizeze o bună ventilaţie.
Principala sursă de încălzire a aerului este Soarele. Însă aerul nu se încăzeşte direct de
la razele Soarelui decât într-o măsură foarte mică. Fiind transparent, el este străbătut de razele
solare, care vor încălzi scoarţa Pământului, care, la rândul său, va radia căldură, încălzind
astfel aerul. Există, astfel, între scoarţa terestră şi aer un permanent schimb de energie
calorică.
Din cauza structurii foarte diferite a suprafeţei terestre (compoziţie, relief, grad de
acoperire cu vegetaţie etc.), aceasta se încălzeşte inegal. Odată cu creşterea înălţimii,
temperatura scade la fiecare 100 m cu 0,650 - 10C (ȋn funcţie de conţinutul de vapori al
aerului), la care se mai adaugă şi circulaţia mult mai activă a aerului în altitudine. O suprafaţă
de teren ce conţine un sol nisipos sau pietros se încălzeşte mult mai repede decât o alta
acoperită de vegetaţie. Apoi, spre deosebire de uscat, apa totdeauna se încălzeşte şi se răceşte
mai greu. Ca urmare a amestecului turbulent la care este supusă, cât şi gradului său de
transparenţă, apa se va încălzi mai lent, în timp ce solul, fiind solid şi opac, transmite căldura
spre interior numai prin conductibilitate termică. Temperatura aerului va fi influenţată şi de
toţi aceşti factori, căci ea depinde de căldura iradiată de Pământ.
Încălzindu-se, stratul de aer începe să-şi schimbe proprietăţile: devine mai uşor, se
rarefiază, având, ca urmare, o tendinţă de ascensiune. Locul său este luat de aerul mai rece.
Aşa se explică, în parte, şi modul de încălzire a staturilor de aer de la înălţimi mai mari.
Noaptea, suprafaţa terestră începe să se răcească din ce în ce mai mult. La fel şi aerul
din imediata apropiere a solului, producându-se răcirea nocturnă. Este de remarcat faptul că
atunci când cerul este mai senin, răcirea nocturnă se produce cu o intensitate mai mare,
deoarece aerul cald nu întâlneşte nici o piedică în ascensiunea sa. Când, însă, cerul este

1
complet acoperit de nori, care se găsesc la altitudine mai mică, aceştia vor împiedica
ascensiunea aerului cald, menţinându-l un timp mai îndelungat deasupra scorţei terestre. Iată,
deci, că oriunde ne-am afla, la munte, la mare sau la câmpie, nopţile senine sunt mult mai
răcoroase decât nopţile cu o nebulozitate accentuată.
Radiaţia solară prezintă anumite tipuri:
- directă – reprezintă cantitatea de energie primită pe 1cm2 într-un timp de un minut la
suprafaţa Pământului; este caracteristică cerului senin şi depinde de transparenţa cerului;
- difuză – este energia primită atunci când cerul este acoperit de nori fiind împrăştiată
de nori în toate direcţiile; cu cât valoarea transparenţei cerului este mai mică cu atât difuzarea
este mai mare;
- terestră – este radiaţia reflectată de suprafaţa Pământului spre zonele înalte; la rândul
său, atmosfera, trimite o parte din radiaţia terestră primită înapoi la suprafaţa Pământului sub
formă de contra-radiaţie a atmosferei (efectul de seră).
Radiaţia directă şi cea difuză însumate dau radiaţia globală – este exprimată în
kcal/cm2 pe an.
Raportul dintre cantitatea de energie reflectata si cea primită se numeşte albedo
(capacitatea de a reflecta a Pământului).
Valoarea cea mai mare a albedoului o are zăpada proaspătă şi afânată – 90% din
radiaţia primită este reflectată. Urmează nisipul, cu 60% şi vegetaţia, cu 30÷40%.
Pământul se încălzeşte uşor, dar şi pierde uşor căldura primită, iar grosimea stratului
încălzit este de ordinul centimetrilor în adâncime (100 cm maxim). Apa se încălzeşte mai
greu, dar pierde greu şi în timp căldura, iar stratul încălzit poate atinge 150 m datorită
curenţilor verticali.
Straturile superioare ale atmosferei au un regim termic dictat de absorbţia radiaţiei
solare directe. Ȋn acelaşi timp, de la suprafaţa terestră se produce un transport de căldură în
interiorul atmosferei de la un strat la altul, prin procesele următoare:
1. schimbul de căldură turbulent şi convectiv;
2. emisia şi absorbţia radiaţiilor infraroşii;
3. transformările de fază ale apei;
4. schimbul molecular de căldură.
Ȋn continuare, se vor analiza pe scurt aceste procese.
1. Schimbul de căldură turbulent şi convectiv. O dată cu încălzirea scoarţei terestre,
particulele de aer din imediata apropiere a acesteia se deplasează o dată cu conţinutul lor de
căldură. Se produce un puternic schimb, atât în direcţie verticală, cât şi orizontală. Consecinţa
acestor mişcări este apariţia unui flux de căldură, care tinde să omogenizeze proprietăţile
termice ale aerului atmosferic.
Acest flux caloric este rezultatul, atât al curenţilor de convecţie, cât şi al turbulenţei.
Valoarea fluxului caloric începe să crească de la răsăritul Soarelui şi atinge maximul
la amiază.
Ȋn tot timpul zilei, acest flux are direcţia de la suprafaţa terestră către atmosferă, iar
după apusul Soarelui şi în cursul nopţii, capătă direcţia opusă şi slăbeşte în raport cu valoarea
din timpul zilei.
Aceasta se explică prin lipsa convecţiei şi a turbulenţei în timpul nopţii.
2. Emisia şi absorbţia radiaţiilor infraroşii. Fluxul caloric al atmosferei este dictat de
radiaţiile cu lungime mare de undă, emise atât de suprafaţa terestră, cât şi de atmosferă.

2
 Radiaţiile infraroşii emise de Pământ sunt absorbite în special de vaporii de apă
conţinuţi în atmosferă.
Fluxul de radiaţii de unde lungi emis de scoarţa terestră va fi absorbit în întregime de
stratul de aer învecinat cu scoarţa terestră, care la rândul său va deveni o sursă de radiaţii,
emiţând radiaţii pe verticală, în ambele sensuri. Fenomenul se repetă cu fiecare strat de aer, în
care au pătruns radiaţiile, dând naştere unui flux de radiaţii ale atmosferei.

3. Transformările de fază ale apei în atmosferă. Regimul termic al atmosferei este în

mare măsură influenţat şi de căldura ce apare în procesul transformărilor de fază ale apei.
Astfel, evaporarea apei se face cu un consum de căldură. Prin schimbul turbulent şi
convectiv, vaporii de apă, ajungând în straturile superioare, ating saturaţia şi se condensează
sau se sublimează, degajând căldură.
De asemenea, prin îngheţarea picăturilor de apă în atmosferă, se degajă căldură.
4. Schimbul molecular de căldură. Aerul fiind un mediu cu o conductivitate termică
redusă, fluxul de căldură care este dirijat de la suprafaţa terestră către atmosferă, pe calea
conductivităţii moleculare este mai puţin important.
Ȋn acelaşi timp, radiaţiile solare străbat atmosfera, nefiind reţinute de aceasta, decât în
mică măsură, astfel că ele ajung în cea mai mare parte la suprafaţa Pământului, unde se
transformă în căldură.
Ȋn concluzie, în procesul de încălzire a aerului atmosferic, factorul principal în
propagarea căldurii este schimbul turbulent. De asemenea, în procesul de încălzire a aerului
intervine semnificativ şi fluxul caloric determinat de radiaţie.

2. VARIAȚIILE TEMPERATURII AERULUI

Temperatura aerului este o mărime variabilă.

Temperatura aerului nu se menţine constantă, înregistrând variaţii diurne şi anuale, în
funcţie de altitudine.

2.1. Variaţia diurnă a temperaturii aerului

Pe timp senin, temperatura aerului în cursul unei zile începe să crească treptat la puţin
timp după răsăritul Soarelui, atingând valoarea maximă cam la 2 - 3 ore după ce Soarele a
trecut de meridianul locului. Apoi temperatura scade uşor până la apus, după care scăderea se
accentuează. Scăderea temperaturii continuă în tot timpul nopţii, pâna la răsăritul Soarelui,
când dealtfel se înregistrează şi valoarea minimă. Dacă ziua stratul de nori acoperă temporar
bolta cerului, se remarcă abateri de la evoluţia normală, în sensul că vor apărea mici perioade
în care temperatura se menţine constantă sau chiar va scădea.
Minimul de temperatură în vecinătatea solului are loc în general la o jumătate de oră
după răsăritul soarelui, maximul la aproximativ două ore după trecerea soarelui la zenit.
Acest tip de variaţie se caracterizează, deci, printr-o maximă în jurul orelor 1400 şi o
minimă, ȋn jurul orei 630.
Diferenţa dintre temperatura maximă şi cea minimă se numeşte amplitudine diurnă.
Valorile cele mai mari ale amplitudinii diurne se înregistrează în zona tropicală a deşerturilor,
35÷40˚C. Valoarea cea mai mică a amplitudinii se înregistrează în zona polară, 3˚C.
La suprafaţa oceanelor, aceste variaţii sunt mai reduse (20 ÷ 25˚C în zona tropicală şi
aproape nule în zonele polare).
Ȋn variaţia diurnă a temperaturii, rolul principal îl are schimbul turbulent, care este
distinct până la înălţimea de 1,5 km de la sol.

3
 Acest strat în care mersul diurn al temperaturii (şi al altor elemente meteorologice)
este bine exprimat şi condiţionat de schimbul turbulent, se numeşte strat de frecare sau
stratul limită planetar.
Ȋnălţimea acestuia este variabilă, depinzând de asperităţile terestre; cu cât acestea sunt
mai mari, cu atât grosimea stratului este mai mare.

Fig. 1. Stratul limită planetar.

Cu cât atmosfera este mai instabilă şi viteza vântului mai mare, cu atât este mai mare
şi înălţimea până la care se propagă amestecul turbulent.
Variaţia diurnă a temperaturii este variabilă cu:
Altitudinea. Ȋn figura 2 se observă că amplitudinea variaţiilor de temperatură este cu
atât mai mică cu cât altitudinea creşte, iar maximele şi minimele nu sunt conturate cu
precizie.
La înălţimea termometrelor din adăpostul de instrumente (2 m), amplitudinea variaţiei
de temperatură este mult mai mare, cu minimul şi maximul bine conturate.

Fig. 2. Variaţia diurnă a temperaturii aerului la diferite înălţimi.

Latitudinea locului influenţează variaţia diurnă a temperaturii aerului, în sensul că

amplitudinea maximă de 15 – 200C a acestei variaţii se produce pe continente în dreptul
latitudinilor de 30 – 400 (zona deşerturilor şi semideşerturilor).
Ȋn afara acestor latitudini (în emisfera nordică) amplitudinea variaţiei diurne a
temperaturii scade la 1,5 – 30C .

4
 Anotimpul. Datorită faptului că în perioada caldă a anului înălţimea Soarelui deasupra
orizontului la amiază, precum şi durata zilei sunt mari, amplitudinea variaţiei diurne a
temperaturii aerului ajunge în zona latitudinilor mijlocii la 10 – 150C.
Iarna, când înălţimea Soarelui şi durata zilei sunt mici, amplitudinea acestor oscilaţii
este de numai 3 – 50C.
Natura suprafeţei terestre. Ȋn regiunea deşerturilor tropicale, amplitudinea variaţiilor
diurne ale temperaturii sunt mai mari de 500C, iar pe mări şi oceane, pentru aceleaşi
latitudini, acestea nu depăşesc 1 – 1,50C.
Dacă solul este acoperit cu vegetaţie, amplitudinea diurnă a variaţiilor de temperatură
se modifică, în sensul că, o vegetaţie bogată micşorează amplitudinea acestor variaţii.
Formele de relief influenţează şi ele amplitudinea variaţiei diurne a temperaturii
aerului, aceasta fiind mai mare în văi.
Nebulozitatea micşorează amplitudinea diurnă a variaţiilor de temperatură ale aerului.
Scăderea temperaturii în timpul nopţii. Ȋn variaţia diurnă a temperaturii aerului,
studiul scăderii nocturne a acesteia are o mare importanţă.
Scăderea temperaturii aerului atmosferic în timpul nopţii este legată de apariţia
ceţurilor de radiaţie şi a îngheţului solului. Aceasta se datorează pierderii căldurii de către
scoarţa terestră.
Radiaţia efectivă a scoarţei terestre şi scăderea nocturnă a temperaturii depind în mare
măsură de conţinutul de umiditate al aerului. Dacă umiditatea este mare, radiaţia efectivă este
mai mică şi, deci, scăderea temperaturii va fi mai slabă. De asemenea, nebulozitatea reduce
scăderea temperaturii.

2.2. Variaţia periodică anuală a temperaturii aerului.

Variaţia anuală a temperaturii se face simţită pe parcursul celor 4 anotimpuri. Ȋn ţara
noastră, aşezată în zona temperată a globului, variaţiile temperaturii anuale se caracterizează
printr-un maxim în anotimpul de vară şi un minim iarna.
Variaţia anuală se caracterizează printr-un maxim în luna iulie şi un minim în luna
ianuarie (pentru emisfera nordică).
Diferenţa dintre mediile lunii celei mai calde şi ale lunii celei mai reci se numeşte
amplitudine anuală. Această amplitudine variază în funcţie de latitudinea locului, durata zilei
şi a nopţii, natura suprafeţei terestre şi de gradul de acoperire cu vegetaţie.
Amplitudinea anuală cea mai mare se înregistrează în zona polară, aproximativ 65˚C
la uscat şi 400C în zona litorală.
Valoarea minimă a amplitudinii se găseşte la Ecuator, 4÷50C la uscat şi 1÷20C pe
litoral. La Ecuator, ziua este egală cu noaptea şi nu există decât un singur anotimp.

4. DISTRIBUȚIA TEMPERATURII ȊN ATMOSFERA LIBERĂ

Straturile atmosferei se caracterizează prin profilul lor vertical (fig. 3).
Troposfera
Se poate afirma că, la modul general, în acest prim strat, pornind de la suprafaţă, se
produce cea mai mare parte a fenomenelor meteorologice, drept consecinţă a concentrării
aproape a tuturor vaporilor de apă.
Gradientul vertical de temperatură este negativ, de ordinul a 0,650C la 100 m.
Grosimea troposferei este variabilă, funcţie de loc, anotimp şi de natura masei de aer care

5
caracterizează situaţia meteorologică a momentului. Ea variază în medie de la 7 km la poli, la
17 km la Ecuator. Pornind de la un anume nivel, temperatura încetează să scadă cu
altitudinea, devine staţionară până la uşor crescătoare. Acest nivel, suprafaţă de tranziţie cu
stratosfera, se defineşte ca tropopauză. Temperatura unei tropopauze joase se situează la circa
–500C, cea a unei tropopauze ridicate la circa –800 C.
În troposferă, variaţiile temperaturii cu înălţimea nu sunt constante. Gradientul de
temperatură devine nul în cazul unui strat de izotermie sau devine pozitiv, în cazul unui strat
de inversiune.
Ȋn troposfera mijlocie şi superioară, temperatura scade cu înălţimea, deşi uneori se
produc şi inversiuni.
Stratosfera
Ȋn acest strat, temperatura creşte odată cu înălţimea. Vârful acestui strat, stratopauza,
se situează către 50 km, cu o temperatură medie de ordinul a 00C. Acest strat cald este
consecinţă a unui efect radiativ de absorbţie de către ozon a razelor ultraviolete.
Mezosfera
Mai încolo de 50 km, temperatura scade din nou până la o nouă discontinuitate,
mezopauza, care marchează, către 80 km sfîrşitul omosferei şi începutul heterosferei
Temperatura este cuprinsă între –1200 C şi – 500 C.
Termosfera
Acest strat se caracterizează printr-o creştere a temperaturii până la limita atmosferei
care se situează către 600 km altitudine.

6
Fig. 3. Structura termică verticală a atmosferei.