x

CAPITOLUL

XXXXXX

4.1. T

4.1.1. Caracteristicile radiaţiilor

Prin radiaţie se înţelege in sens larg propagarea în spaţiu a unor câmpuri de forţă sub
forma de unde sau a unor fluxuri de particule
Radiaţiile se clasifică după:
a) natura lor:
- radiaţii electromagnetice care reprezintă propagarea sub forma de unde transversale a
variaţiilor câmpului electromagnetic;
- radiaţii elastice care reprezintă propagarea sub forma de unde longitudinale a vibraţiilor
unui mediu elastic;
- radiaţii corpusculare formate din fascicule de particule de mare energie/viteză.
b) energie:
- ionizante sunt radiaţii de mare energie, capabile să producă ionizarea materiei asupra
căreia acţionează (radiaţiile x, radiaţiile γ, radiaţiile α si radiaţiile β);
- neionizante sunt radiaţii de energie mai mică, insuficienta pentru a produce ionizarea
(radiaţiile ultraviolete, luminoase şi infraroşii pentru care principala sursa este soarele, la care
se adăugă în prezent si microundele).
Energia de prag de ionizare este de aproximativ 10 eV (1 eV = 1.60217653(14)×10−19
J, este energia unui electron accelerat intr-un câmp electric de 1V). Energia de ionizare a H2 =
13,4 eV, pentru O2 = 13,57 eV, pentru N2 = 14,24 eV, iar pentru C = 11,24 eV. Energia de 12-
13 eV corespunde domeniului UV îndepărtat. Totuşi, probabilitatea de ionizare la energii sub
12 eV e mică, şi efectele principale ale acestor radiaţii nu se datorează ionizării. Se ia în
considerare energia fotonului E = hν, unde h este constanta lui Planck, ν este frecvenţa
radiaţiei, si energia cinetica Ec a radiatiei corpusculare

Radiaţia solară
Soarele este o stea din secvenţa principală, de tip G2, de vârstă medie aproximativ 4,5
miliarde de ani şi se evaluează că va rămâne în starea actuală încă vreo 5 miliarde de ani. Energia
solară provine din reacţiile termonucleare ce au loc în nucleul său, unde la temperaturi de ordinul
a 15x10 la puterea a VI-a K patru nuclee de hidrogen fuzionează pentru a produce un nucleu de
 12 Protecţia la radiaţie şi dosimetrie
heliu cu eliberarea unei energii de 25MeV=4x10 la puterea minus 12J. Comparând această
energie cu luminozitatea Soarelui, 4x1026 W, deducem că pe secundă au loc 1038 astfel de fuziuni
ceea ce înseamnă că 6,4x1011 kg de hidrogen se transformă în heliu în fiecare secundă. În fiecare
reacţie, 0,7% din masa de repaus devine energie, deci 4,5 milioane tone de materie solară se
transformă în energie în fiecare secundă. Transportul către suprafaţă a acestei energii se produce
prin fotoni care suferă în drumul lor o serie de absorbţii, reemisii, difuzii, pierzând continuu din
energia lor iniţială. Astfel fluxul de fotoni emişi din nucleul solar ca radiaţie gama se transformă
pe parcurs în radiaţie X, apoi în radiaţie ultravioletă (UV) şi în final, în lumina vizibilă emanată
la suprafaţa astrului.
Aproximativ 30% din energia solară care ajunge la marginea atmosferei este consumată în
circuitul hidrologic, care produce ploi şi energia potenţială a apei din izvoarele de munte si rauri
Parerea dusa de aceste ape curgătoare când trec prin turbinele moderne este numită energie
hidroelectrică. Prin procesul de fotosinteză, energia solară contribuie la creşterea biomasei, care
poate fi folosită drept combustibil incluzând lemnul şi combustibilele fosile ce s-au format din
plantele de mult dispărute. Combustibili (alcoolul sau metanul) pot fi, de asemenea, extraşi din
biomasă.
De asemenea, oceanele reprezintă o formă naturală de absorbţie a energiei. Ca rezultat al
absorbţiei energiei solare în oceane şi curenti oceanici, temperatura variază cu câteva grade.
Când mase mari de apă au temperaturi diferite, principiile termodinamice prevăd că un circuit de
generare a energiei poate fi creat prin luarea de energie de la masa cu temperatură mai mare s
transferând o cantitate mai mică de energie celei cu temperatură mai mică. Diferent între aceste
două energii calorice se manifestă ca energie mecanică, putând fi legată la un generator pentru a
produce electricitate.
Energia solară este energia radiantă produsa pe suprafaţa Soarelui ca rezultat al reacţiilor
nucleare de fuziune. Ea este transportată spre Pământ în particule numite fotoni, care
interacţionează cu atmosfera şi suprafaţa Terrei. Intensitatea radiaţiei solare în stratul atmosferei
cel mai îndepărtat de Pământ atunci când planeta se afla la distanta medie fata de Soare, se
numeşte constantă solară şi are valoarea de 2 calorii/min/cm pătrat.
Intensitatea nu este constantă ea variază cu aproximativ 0,2 % la fiecare 30 de ani, în
funcţie de zi, de oră şi de punctul de colectare (captare) a energiei. De la limita atmosferei, până
la suprafaţa terestră, intensitatea radiaţiei solare se reduce datorită câtorva efecte cunoscute
(reflexie, disoersie, absorbţie, etc.), iar valoarea intensităţii radiaţiei solare, la nivelul solului,
prezintă valori diferite, în funcţie de: poziţia geografică (latitudine, longitudine, altitudine);
condiţii meteorologice; prezenţa sau absenţa poluării, etc. Există două tipuri de radiaţie solară,
care se manifestă la nivelul solului şi anume radiaţia directă şi radiaţia difuză, suma dintre cele
două reprezentând radiaţia totală.
Din punct de vedere al cantităţii şi tipului de energie transmise, radiaţia solară care
ajunge pe pământ se compune din 3% ultraviolete, 55% infrarosii şi 42% lumină vizibilă,
caracterizate de câte un spectru definit prin următoarele intervale de lungimi de undă:
- radiaţia ultravioletă de la 0,28 la 0,38 microni;
- radiaţia vizibilă de la 0,38 la 0,78 microni;
- radiaţia infraroşie de la 0,78 la 2,5 microni.
Radiaţiile electromagnetice pot fi determinate de:
 13
a) radiaţii care apar datorită absorbţiei şi emisiei de energie care are loc la nivelul
învelişului electronic al atomului:
► radiaţii herţiene sau undele radio;

► radiaţiile termice (radiaţiile infraroşii, radiaţii vizibile şi radiaţiile ultraviolete),

alcătuite din fotoni electronici;

b) radiaţii care apar, în urma proceselor de descompunere a atomului în părţile sale
componente prin descărcări electrice în gaze:
► radiaţii anodice, alcătuite din sarcini electrice pozitive, ioni pozitivi şi protoni;

► radiaţiile catodice, alcătuite din sarcini electrice negative, electroni şi ioni negativi;

► radiaţiile canal, alcătuite din sarcini electrice pozitive, protoni si ioni pozitivi

c) radiaţiile care apar datorita absorbţiei de electroni de către atomii unui solid şi frânaţi
în interiorul acestuia şi emisia de energie care are loc la nivelul nucleului atomic:
► radiaţii X (Rontgen), alcătuite din fotoni nucleari ce formează radiaţia nucleară.

d) radiaţiile care apar prin dezintegrare nucleară radioactivă: beta β, alfa α si gama γ.
►radiaţii nucleare radioactive beta alcătuite din electroni ce au sarcina electrică negativă;

► radiaţii nucleare radioactive alfa formate din pozitroni cu sarcina electrica pozitivă.

►radiaţii gama compuse din neutroni (forţa moale) şi fotoni nucleari (forţa dură).

Radiaţiile herţiene (unde radio) se propagă în linie dreaptă şi cu viteză finită, având
proprietatea de a se reflecta atunci când întâlnesc obiecte sau obstacole în calea lor.
Datorită acestei proprietăţi, undele radio sunt utilizate în detectarea şi determinarea
poziţiei unui obiect aflat în mişcare, prin emisia unor unde radio, reflectarea lor de către obiect şi
recepţionarea lor de la obiectul detectat.
Radiaţiile herţiene sunt absorbite de către pământ, cele care au lungimi de undă cuprinse
între 1 centimetru si 30 metri, trec prin atmosfera pământului (fereastra radio). Cele care au
lungimea de unda mai mare de 30 metri, suferă reflexia pe ionosfera.
Primele cercetări asupra radiaţiilor termice au fost făcute asupra spectrului solar, iar
lumina şi căldura emisă de soare au fost descompuse cu ajutorul unei prisme de sticlă (fig.4.21),
reprezentând spectrul vizibil.
Radiaţia termică a fost descoperită
roşu
lumina albă portocaliu atunci când s-a observat că acţiunea chimică a
galben
verde radiaţiei spectrului solar creşte pe măsura
albastru
indigo deplasării de la roşu la violet. Din acest imens
violet
spectru de radiaţii electromagnetice, ochiul
Fig.4.21. Descompunerea luminii albe prin prismă
uman sesizează numai radiaţiile vizibile
(radiaţiile cuprinse între radiaţiile infraroşii si cele ultraviolete). Radiaţiile electromagnetice
existente în Univers sunt rezultatul unor procese termonucleare care au loc în Soare sau Galaxii.
Un corp incandescent îşi schimbă culoarea, deci şi frecvenţa, odată cu temperatura (la 500oC
fierul are culoarea roşu închis, devenind pe măsura ce temperatura creşte roşu-aprins, portocaliu,
galben, apoi alb strălucitor la 1800°C).
Radiaţiile infraroşii se produc prin saltul electronilor de pe o orbităa mai înaltă pe una
mai apropiată de nucleul atomic. Fotografierea în infraroşu constituie o aplicaţie practică foarte
importantă. Propagarea radiaţiilor infraroşii nu este influenţată de atmosfera viciată de praf, fum,
ceaţă, etc., putându-se fotografia peisaje, munţi sau oraşe situate la mare distanţă.
 14 Protecţia la radiaţie şi dosimetrie
Absorbţia şi reflexia în infraroşu diferă de cele de lumină, pe astfel de fotografii culorile
având alte nuanţe. Apa absoarbe radiaţiile infraroşii şi apare ca cerneala, metalul este strălucitor
ca oglinda, iar culorile închise devin deschise. Imaginile obţinute în astronomie au permis
cunoaşterea formelor de relief, compoziţia chimică, temperatura, constituirea planetelor, stelelor,
nebuloaselor şi galaxiilor.
Microundele sunt folosite atât în comunicaţii cât şi în construcţia cuptoarelor cu
microunde, care se bazează pe absorbţia relativ puternică a radiaţiilor de această frecvenţă în apă
şi materiile biologice.
Radiaţiile vizibile reprezintă lumina pe care retina ochiului o sesizează având de multe ori
culori diferite. În afara celor şapte culori ale curcubeului, există o infinitate de nuanţe interme-
diare pe care totuşi ochiul nostru nu le mai poate sesiza, decât într-un număr limitat de culori.
Radiaţiile vizibile se produc prin saltul electronilor de pe o orbită mai înaltă pe una cât
mai apropiată de nucleul atomic. Atomul este un sistem oscilant care poate absorbi sau emite o
radiaţie electromagnetică. Atomul trece dintr-o stare energetică în alta, prin saltul electronului de
pe orbita fundamentală pe o orbită superioară, atomul absoarbe energie, iar la revenirea
electronului de pe orbita superioară pe orbita fundamentală, atomul emite energie. Energia
radiaţiei emise la un salt al electronului în atom este egală cu diferenţa dintre energiile celor doua
orbite între care are loc saltul electronului. Cu cât această diferenţă este mai mare cu atât
frecvenţa radiaţiei emise este mai mare.
Radiaţiile ultraviolete sunt invizibile pentru ochiul uman. Acestea se obţin cu ajutorul
lămpilor cu vapori de mercur în care se produc descărcări electrice şi se produc prin saltul
electronilor de pe o orbită mai înaltă pe orbita ceea mai apropiată de nucleul atomic.
Soarele emite în mod continuu radiaţii ultraviolete. În multe cazuri, oameni au fost supuşi
unor radiaţii pe care le-au denumit radiaţii termice. Acestea le-au creat probleme de sănătate prin
iritarea, înroşirea pielii sau umflarea feţei, etc. (rezultatul efectului radiaţiilor ultraviolete prin
expunerea exagerată la soare).
Orice corp
încălzit devine
incandescent de la o
anumită temperatură şi
emite radiaţii luminoase.
Culoarea luminii
depinde de temperatură
şi natura materialului
ultra- lumina infra- micro-
cosmice gam raze x roşii radio încălzit. O astfel de
violete vizibilă
unde
Frecvenţe înalte
a FRECVENŢE
Spectrul energetic lumină poate fi
JOASE
considerată ca o sursă de
unde electromagnetice sinusoidale, fiecare fiind caracterizată de lungimea de undă
1
λ vT v (0.1)
f
unde: ► v- viteza de propagare a luminii (300 000 km/s)
► T- perioada, egală cu inversul frecvenţei f.
 15
Se defineşte ca lumină sau radiaţie monocromatică oricare dintre aceste unde considerate
izolat, caracterizate de: lungimea de unda λ; o culoare unică în domeniul spectrului vizibil,
dependentă de λ; un flux (energetic) dependent de puterea emisă de sursa luminoasă precum şi
de distanţa între sursa şi punctul de observaţie. La o lungime de undă dată corespunde o culoare
determinată. Impresia fiziologică de strălucire a acestei culori este determinată în mod univoc de
fluxul luminos captat de observator. Pe scara radiaţiilor electromagnetice cunoscute (fig.4.22),
400 800 λ[nm]

portocaliu
albastru

galben
violet

verde

Unde radio
Ultraviolet
Raze gama

roşu

Microunde
infraroşu

Oscilaţii
electrice
cosmice
Radiaţii

Raze X

lungi
Spectrul vizibil
λ[μm]
-10 -1 14
10 10 1 10
Fig.4.22. Spectrul vizibil în cadrul spectrului radiaţiilor electromagnetice
care se regăsesc de la aproximativ 100 kHz (oscilaţiile electrice lungi) la 1019 MHz (radiaţiile
cosmice), radiaţiile monocromatice vizibile ocupă un domeniu foarte mic şi corespunde
frecvenţelor cuprinse între aproximativ 3,8*1014 la 7,9*1014 Hz ceea ce corespunde unor lungimi
de undă cuprinse între aproximativ 400 nm şi 800 nm.

4.2. PARTICULARITAŢI PRIVIND RADIAŢIILE

4.2.1. Radiaţiile de fundal şi surse de radoactivitate

Radiaţiile de fundal sunt acele radiaţii care
uraniu-238 4,47 mld. ani sunt prezente în mediu în stare naturală în mod
α
toriu-234 24,1 zile inevitabil. Oamenii care locuiesc în zone cu mult
β granit sau cu mult nisip sunt iradiaţi mai mult decât
protactiniu-234m 1,17 min.
β alţii, pe când cei care locuiesc la altitudini înalte
uraniu-234 245.000 ani primesc doze mult mai mari de radiaţii cosmice.
α
toriu-230 8.000 ani Mare parte din radiaţiile la care suntem expuşi se
α datorează radonului, un gaz care se infiltrează din
radiu-226 1.600 ani
α Pământ şi este prezent în aerul pe care-l respirăm.
radon-222 3.823 zile
α Radiaţiile provin de la atomi, elementul
poloniu-218 3,05 min. fundamental al materiei. Cei mai mulţi atomi sunt
α
plumb-214 26,8 min. stabili (atomul de C12 rămâne C12 pentru
β totdeauna). Anumiţi atomi se pot dezintegra într-un
bismut-214 19,7 min.
β atom în totalitate nou. Aceşti atomi se numesc
poloniu-214 0,000164 sec.
α „instabili” sau „radioactivi”. Un atom instabil are
plumb-210 22,3 ani un exces de energie internă cu rezultatul că nucleul
β se poate transforma spontan într-o formă mai
bismut-210 5,01 zile
β stabilă. Aceasta o numim dezintegrare atomică.
poloniu-210 138,4 zile
α Fiecare element poate avea atomi cu diferite
plumb-206 stabil dimensiuni ale nucleului numite izotopi. Izotopii
Fig.x.w Explicativǎ descompunere U-238
 16 Protecţia la radiaţie şi dosimetrie
instabili (radioactivi) se numesc radioizotopi. Sunt elemente (uraniul) care nu au izotopi stabili.
Când un atom al unui radioizotop se dezintegrează el cedează din excesul său de energie ca
radiaţii sub formă de raze gamma sau particule subatomice. Dacă se dezintegrează cu emisie de
particule alfa sau beta, se va forma un nou element. Se poate descrie emisia de radiaţii gamma,
beta şi alfa. Tot timpul atomul este în progres făcând unul sau doi paşi spre starea stabilă unde nu
mai sunt radiaţii radioactive.
O altă sursă de radioactivitate este atunci când un radioizotop se transformă într-o altă
formă sau izomer eliberând raze gamma în proces. Această formă este notată cu „m” (meta) în
numărul atomic (techneţiu-99m - Tc-99m se dezintegrează la Tc-99). Razele gamma sunt emise
uneori cu radiaţii alfa sau beta după cum nucleul se dezintegrează până la nivele mai mici de energie.
Atomii dintr-o substanţă radioactivă se dezintegrează aleatoriu dar cu o rată caracteristică. Durata,
numărul de paşi ceruţi şi tipul radiaţiilor rezultate sunt bine cunoscute. Timpul de înjumătăţire
este timpul necesar pentru jumătate din atomii substanţei radioactive de a se dezintegra. Timpul
de înjumătăţire poate varia de la o milionime de secundă până la milioane de ani în funcţie de
elementul ales. Toţi atomii de uraniu sunt radioactivi. Descompunerea atomului de uraniu-238 în
diferiţi radioizotopi este caracterizată de tipul de radiaţii apărut la fiecare pas şi timpul de
înjumătăţire până la atomul stabil, neradioactiv plumb-206 (fig.x.w). Radioizotopul cu cel mai
mic timp de înjumătăţire emite cele mai multe radiaţii la unitatea de masă. Mare parte din
radioactivitatea naturală din stânci şi sol provine de la acest lanţ de
dezintegrare.
Radiaţiile ionizante din nucleul atomic sunt îngrijorătoare. Ele
apar în două forme: raze şi particule la frecvenţe înalte. Radiaţiile
ionizante produc particule încărcate electric numite ioni în materialele pe
care le lovesc, proces care se numeşte ionizare. În moleculele mari din care
sunt alcătuite organismele vii, schimbările biologice cauzate pot fi
importante.
Razele X şi razele γ, ca şi lumina, reprezintă energia transmisă fără deplasarea
materialului, la fel ca şi căldura şi lumina soarelui care călătoreşte prin spaţiu. Razele X şi γ sunt
virtual identice, exceptând faptul că razele X sunt produse artificial. Razele X şi γ au mare putere
de penetrare a corpului omenesc. Ca protecţie împotriva acestor raze se folosesc bariere de
beton, plumb sau apă. Particulele α se compun din doi protoni şi doi neutroni formând nucleul
atomic. Ei au încărcătură electrică pozitivă şi sunt emişi de către elementele grele cum ar fi uraniul
şi radiul la fel cu elementele produse de om. Din cauza dimensiunilor relativ mari, particulele α
se ciocnesc uşor cu materia şi îşi pierd foarte repede energia.
Radiaţiile α, β, γ şi X nu generează radioactivitatea corpului. Cele mai multe materiale în stare
naturală (incluzând ţesutul viu) conţin cantităţi măsurabile de radioactivitate. Simţurile omeneşti nu
pot detecta radiaţiile sau discerne care material este radioactiv, dar există instrumente care pot
măsura cu acurateţe nivelul radiaţiilor.
Se ştie de mai mulţi ani că doze mari de radiaţii ionizante, mult mai mari decât radiaţiile de
fundal pot cauza cancer şi leucemie la mai mulţi ani de la expunere. Se presupune, datorită
experimentelor pe plante şi animale, că radiaţiile ionizante pot provoca mutaţii genetice care
afectează generaţiile descendente, cu toate că nu există dovezi în legătură cu radiaţii care
provoacă mutaţii la om. La niveluri foarte mari de radiaţii, ele pot provoca stări de disconfort şi
moartea la săptămâni de la expunere.
 17
Nivelul efectelor cauzate de radiaţii depinde de mai mulţi factori: doza, frecvenţa
dozării, tipul radiaţiei, organul expus, vârsta şi sănătatea (embrionul uman este deosebit de
sensibil la radiaţii).
Teoria cu cea mai largă răspândire este că orice doză de iradiere cât de mică presupune riscuri
asupra sănătăţii omului. Cu toate acestea, nu există dovezi ştiinţifice în legătură cu riscul dozelor
sub 50 mSv pe o durată scurtă de (cercetările arată că efectele benefice sunt la fel de posibile ca
şi cele adverse).
Doze mari, acumulate de radiaţii pot produce cancer, care ar fi observat peste câţiva
(până la 20) ani de la expunere. Acest decalaj face imposibil de precizat cu certitudine care din
mulţimea de posibili agenţi au cauzat cancerul respectiv. În ţările occidentale aproximativ un
sfert din populaţie moare datorită cancerului, având fumatul, factorii dietetici, genetici şi
puternica expunere la lumina solară ca principale cauze. Radiaţiile sunt un factor cancerigen
slab, dar la expuneri îndelungate cu siguranţă cresc riscurile asupra sănătăţii.
Organismul are mecanisme de apărare împotriva pagubelor produse de radiaţii, la fel şi
împotriva altor factori cancerigeni. Aceştia pot fi stimulaţi prin expuneri la doze mici de radiaţii
sau dimpotrivă la doze foarte mari.
Pe de altă parte, doze mari de radiaţii direcţionate spre o tumoare sunt folosite în terapii
de iradiere împotriva celulelor canceroase şi prin urmare, deseori se salvează vieţi omeneşti.
Adesea se foloseşte împreună cu chimioterapia şi operaţia. Doze mult mai mari sunt folosite
pentru înlăturarea bacteriilor dăunătoare din mâncăruri, pentru sterilizarea pansamentelor şi a
altor echipamente medicale.
Zeci de mii de oameni din ţările dezvoltate lucrează în medii în care pot fi expuşi la
doze mari de radiaţii (mai mari decât nivelul radiaţiilor de fundal). Prin urmare ei poartă
ecusoane care monitorizează nivelul radiaţiilor la care sunt expuşi. Fişele medicale ale acestor
categorii de angajaţi arată că ei au o rată mai mică de mortalitate datorită cancerului sau altor
cauze decât restul populaţiei şi în unele cazuri, rate mai mici decât angajaţii care lucrează în
medii similare fără a fi expuşi la radiaţii.

4.2.2. Efectele radiaţiilor

Radiaţiile ionizante pot fi o sursă permanentă de pericol. Astfel în funcţie de cantitatea
radiată se pot distinge următoarele efecte asupra organismului uman:
► 10.000 mSv (10 Sv) pe durată scurtă asupra întregului corp ar cauza stări de vomă şi

scăderea bruscă a celulelor albe din sânge şi moartea în câteva săptămâni; între 2 şi 10 Sv pe
durată scurtă ar cauza boli de iradiere cu posibilitatea crescută că doza ar putea fi fatală;
1.000 mSv (1 Sv) pe o durată scurtă este chiar deasupra limitei de a cauza boli de iradiere
imediate la o persoană cu un fizic mediu, dar cu siguranţă nu ar provoca moartea; dacă o doză
mai mare de 1.000 mSv acţionează o perioadă mai lungă de timp, nu există posibilitatea unor
probleme medicale imediate, dar creează cu certitudine posibilitatea apariţiei cancerului în anii
care vor urma;
peste 100 mSv probabilitatea apariţiei cancerului (în contrast cu severitatea bolilor de
iradiere) creşte direct proporţional cu doza;
50 mSv este limita minimă la care există dovezi că produce cancer la adulţi, este de
asemenea cea mai mare doză permisă prin lege într-un an de expunere la locul de muncă;
 18 Protecţia la radiaţie şi dosimetrie
20 mSv/an timp de 5 ani reprezintă limita angajaţilor la radiologie, industria nucleară,
extracţia uraniului;
10 mSv/an reprezintă doza maximă la care este supus un miner din minele de uraniu din
Australia;
3 mSv/an este doza tipică (mai mare decât cea de fundal) naturală la care este expusă
populaţia în America de Nord, inclusiv o medie de 2 mSv/an datorită radonului din aer;
2 mSv/an reprezintă radiaţia de fundal din surse naturale. Aceasta este aproape de doza
minimă la care este expus orice om, oriunde pe planetă;
0,3-0,6 mSv/an este intervalul tipic al dozelor de la surse artificiale (medicale);
0,05 mSv/an este o fracţiune mică a radiaţiei de fundal care este ţinta pentru nivelul
maxim de radiaţie la gardul unei centrale nucleare (doza reală este mult mai mică).
Radiaţiile de fundal care apar în mod natural sunt principala sursă de expunere pentru cei
mai mulţi oameni. Nivelele oscilează între 1,5 şi 3,5 mSv/an, dar poate depăşi 50 mSv/an. Dozele
acumulate de-a lungul vieţii datorate radiaţiilor de fundal ajung la mii de mSv. Cu toate acestea,
nu există dovezi că ar exista probleme de sănătate datorate nivelului ridicat de radiaţii.
Radiaţiile ionizante sunt generate de industrie şi de medicină. Cea mai cunoscută sursă
de radiaţii sunt aparatele de radio-grafie, folosite în medicină. Radiaţiile din surse naturale
contribuie cu aproximativ 88% din doza anuală asupra oamenilor, pe când procedurile medicale
cu 12%. Efectele radiaţiilor naturale nu diferă de cele artificiale.
Pentru că expunerea la un nivel ridicat de radiaţii ionizante produce un anumit risc, ar
trebui să încercăm să le evităm în întregime? Chiar dacă am vrea, acest lucru este imposibil.
Radiaţiile au fost întotdeauna prezente în mediul şi în corpul nostru. Cu toate acestea, putem şi ar
trebui să minimalizăm doza de expunere care nu ne este necesară.
Radiaţiile sunt foarte uşor de detectat. Există o varietate de instrumente simple,
sensibile, capabile să detecteze mici cantităţi de radiaţii naturale sau artificiale.
Există patru căi prin care oamenii se pot proteja de sursele cunoscute de radiaţii:
limitarea duratei expunerii: pentru oamenii care sunt expuşi la radiaţii pe lângă cele de fundal
datorită naturii muncii lor, doza este micşorată şi riscul îmbolnăvirii în principiu eliminat prin
limitarea duratei expunerii;
distanţa: la fel cum căldura unui foc este mai mică cu creşterea distanţei, şi intensitatea
radiaţiilor descreşte direct proporţional cu distanţa de la sursă;
bariere: barierele de plumb, beton sau apă oferă o protecţie bună împotriva radiaţiilor
penetrante cum ar fi radiaţiile γ. Prin urmare, materialele radioactive sunt adesea depozitate sau
mânuite în apă sau cu ajutorul roboţilor în camere construite din beton gros sau cu pereţi îmbrăcaţi
în plumb;
depozitare: materialele radioactive sunt izolate şi ţinute în afara mediului. Izotopii radioactivi
(de ex. cei pentru medicină) sunt eliminaţi în încăperi închise, în timp ce reactoarele nucleare
funcţionează într-un sistem cu bariere multiple care împiedică scurgerile de material radioactiv.
Camerele au o presiune atmosferică scăzută, astfel încât orice scurgere ar avea loc nu ar ieşi din
încăpere.
Standardele de protecţie împotriva radiaţiilor sunt bazate pe mentalitatea con-servativă că
riscul este direct proporţional cu doza, chiar şi la nivele mici, cu toate că nu există dovezi despre
riscurile la nivele mici. Această presupunere, numită „ipoteză liniară nelimitată” (linear no-
threshold hypothesis) este recomandată ca protecţie împotriva radiaţiilor, propusă pentru
 19
stabilirea nivelelor admise de expunere la radiaţii a peroanelor. Această teorie presupune că
jumătate dintr-o doză mare (unde efectele au fost observate) va cauza efecte de două ori mai
mici, ş.a.m.d. Aceasta duce în eroare dacă este aplicată unui număr mare de oameni expuşi unei
doze mari de radiaţii ar putea duce la măsuri inadecvate împotriva iradierii.
Cele mai multe dovezi care au condus la standardele de azi provin de la supravieţuitorii bombei atomice
din 1945 care au fost expuşi la doze foarte mari pe o durată scurtă de timp. Pentru stabilirea riscului estimativ,
s-a presupus că organismul uman poate vindeca efectele expunerii la doze mici, dar pentru nivele mici de
iradiere, gradul de protecţie este indiscutabil conservativ.

4.3. MODELE ATOMICE

4.3.1. Caracteristicile materiei

Materia este definită prin proprietăţi mecanice, termice, electrice, radioactive şi se
regăseşte sub diferite stări de agregare (solidă, solidă magnetică, solidă radioactivă, lichidă,
gazoasă, plasmă şi superplasmă).
Solidele sunt alcătuite din două (sau mai multe) substanţe care au proprietatea de a fi complet
miscibile în stare solidă. Acestea sunt metalele şi substanţele chimice. Prin creşterea
temperaturii, corpurile solide se topesc si devin lichide.
Solidele sunt caracterizate prin:
- forma şi volumul propriu (forma rămâne neschimbată atâta timp cat valoarea forţelor
exterioare nu depăşeşte o anumită limită);
- interacţiuni foarte puternice între moleculele (atomi sau ioni), în care se stabilesc
legături chimice stabile;
- structură diferită, în funcţie de starea cristalină sau amorfă în care se află.
Starea solidă radioactiva este reprezentată de minereurile şi substanţele radioactive care
emit în mod continuu şi constant, anumite particule si radiaţii din interiorul nucleului lor sub
forma de radiaţii radioactive α, β şi γ. În condiţii naturale minereurile radioactive se găsesc în
stare solidă sub forma de metal, radiu (Ra), uraniu (U), etc., iar ulterior s-a descoperit radonul
(Rn) sau emanaţia de radiu care este un gaz rar radioactiv obţinut în procesul de transformare
radioactivă a radiului.
Acest proces de emisie de particule şi radiaţii, spontană şi independentă de voinţa omului
de către minereurile şi substanţele radioactive se numeşte dezintegrare nucleara radioactiva. În
timpul proceselor de dezintegrare β şi α, elementele suferă transformări profunde, trecând în alte
elemente cu număr mai mic sau mai mare de ordine. Prin dezintegrare radioactivă din interiorul
nucleului atomic sunt expulzate diferite particule: pozitroni care reprezintă radiaţia α, electroni
care constituie radiaţia β, neutroni care formează radiaţia γ moale şi fotoni nucleari care
alcătuiesc radiaţia γ dură.
Minereurile şi substanţele radioactive se caracterizează prin:
- interacţiuni foarte puternice între particulele emise şi substanţa, moleculele, atomii şi
particulele întâlnite în drumul lor, ionizând sau modificând structura lor interioară.
 20 Protecţia la radiaţie şi dosimetrie
- structura atomică oscilantă, în funcţie de procesele de dezintegrare care au loc in
interiorul nucleului atomic.
Plasma este un gaz în care atomii se află în stare de ionizare, ca urmare a pierderii unuia
sau mai multor electroni ce coexistă împreună cu restul gazului. În plasmă există fotoni,
electroni, ioni (incarcati pozitiv) şi atomi sau molecule (neutre). Fenomenul este acelaşi în toate
situatiile: din invelisul electronic al atomului sunt mulşi unul sau mai mulţi electroni, atomul
ramânând incarcat pozitiv (ion), deci se produce ionizarea atomului. În funcţie de temperatura la
care are loc fenomenul de descompunere (fotoni, electroni, ioni pozitivi si atomi sau molecule
neutre - particule libere), plasma este fierbinte sau rece. Plasma fierbinte se obtine prin

incalzirea gazului la temperaturi foarte mari (între 15 000o - 70 000oK). Plasma rece se obtine
prin iluminare cu radiatii ultraviolete, prin iluminare cu radiatii X, prin descarcare electrică în
gaze (în tuburi fluorescente). Materia se poate descompune prin efectul Compton, cu ajutorul
fotonilor (fotoni ultravioleti, nucleari γ sau X) care au o energie foarte mare şi interacţionează
astfel atât cu învelişul electronic (electronii), cât şi cu nucleul atomic (protonii şi neutronii).
Aceste particule pot fi smulge de pe orbitele lor şi deveni particule libere. Molecula de hidrogen
are în componenţă doi protoni şi doi electroni (fiecare moleculă conţine doi atomi de hidrogen
care la randul lor sunt compusi din cate un proton şi un electron). Prin bombardare cu radiaţii
ultraviolete se produce ionizarea moleculei de
hidrogen, astfel că în primă fază aceasta se separă
în cei doi atomi de hidrogen, după care amandoi
atomii sunt ionizaţi. Dacă ionizarea este totală, în
locul moleculei de hidrogen vor exista patru
particule elementare libere (doi electroni şi doi
protoni) şi se formează plasma de hidrogen.
În prezent se urmareşte posibilitatea
obţinerii plasmei perfecte sau totale
(descompunerea atomilor în partile lor componente
- electroni, protoni şi neutroni liberi, nu numai din gaze, dar şi din lichide). Plasma din lichide se
obţine prin interacţiunea fotonilor cu particulele lichidelor care prin ionizare se vaporizează,
după care se transformă în gaze care şi acestea tot prin ionizare se descompun în particule
atomice elementare libere (fotoni, electroni, protoni şi neutroni). Superplasma este acel gaz în
care atomii materiei sunt descompuşi în particulele atomice elementare libere (electroni, protoni
si neutroni) şi particule subatomice (electroni-pozitroni şi electroni-neutrini).
.
 21
Utilizarea elementelor radioactive
Printre efectele pozitive ale elementelor radioactive este folosirea lor în medicină pentru
diagnosticarea bolilor, in tratarea cancerului, pentru raze-X, in tehnica militară şi aerospaţială, iar
in antropologie şi arheologie sunt de neinlocuit .
Dintre elementele radioactive şi multiplele lor aplicaţii putem aminti:
Americiu -241 - este folosit in majoritatea detectoarelor de incendiu, pentru a măsura nivelul
toxic al plumbului din monstrele de vopsea uscată, pentru a asigura uniformitatea grosimii în
diversele procese tehnologice (producerea otelului sau a hârtiei);
Cadmiu-109 este folosit pentru analiza aliajelor metalelor înainte de prelucrare (pentru sortare);
Calciu -47 este un foarte important ajutor in cercetarea biomedicala a funtiilor celulii formarea
oaselor la mamifere;
Californium-252 este folosit in aeroporturi pentru detectarea explozivilor ascunşi, pentru a
măsura umiditatea din sol, pentru măsurarea umidităţii materialelor depozitate in silozuri;
Carbon - 14 ajută în cercetare pentru a asigura ca noile medicamente pot fi consumat fără a
efecte secundare
Cesiu -135 este folosit in tratarea cancerului, pentru măsurarea dozelor utilizabile de
medicamente radioactive, pentru măsurarea si controlul vărsării lichidului în conductele de
petrol; pentru a informa daca sondele de petrol sunt înfundate de nisip;
Chromiu-51 este folosit in cercetarea vieţii celulelor roşii ale sângelui;
Cobalt-57 este utilizat in medicina nucleara pentru a ajuta medicii sa interpreteze radiografiile
organelor si pentru depistarea anemiilor periculoase;
Cobalt-60 este folosit pentru a steriliza instrumentele chirurgicale; pentru a îmbunătăţi siguranţa
cuptoarelor industriale pentru petrol, pentru a păstra mâncarea pentru pasări;
Curiu-244 este utilizat în industria minieră pentru analizarea materialelor excavate;
Iod-123 este universal folosit pentru diagnosticarea bolilor tiroidiene;
Iod-131 este utilizat pentru diagnosticarea şi tratarea bolilor tiroidiene;
Iridiu-192 este folosit pentru a verifica funcţionabilitatea conductelor de petrol, boilere şi părţi
de avioane;
Krypton-85 este utilizat pentru becurile de avertizare (masini de spalat sau uscatoare); pentru a
masura grosimea foliilor de plastic,de metal, de cauciuc sau de hartie; pentru a masura nivelul
puluarii;
Nichel-63 este folosit pentru a detecta explozibili şi ca reglatoare de curent si protectoare de
supratensiune tranzitorie în dispozitive electronice;
Fosfor-32 este utilizat în biologia moleculară şi cercetarea genetică;
Plutoniu-238 a reprezentat sursa de energie pentru propulsia a cel puţin 20 de navete spaţiale
folosite de NASA, din 1972;
Poloniu-210 reduce încărcarea statică în producerea filmelor fotografice;
Prometiu-147 este folosit pentru paturile electrice, pentru măsurarea grosimii foilor subţiri de
plastic, de metal, hârtie;
Radiu-226 determina o folosire efective a bastoanele luminoase;
Selenium-75 este utilizat în cercetare pentru studierea proteinelor;
Sodiu-24 este folosit pentru a localiza scurgerile în conductele industriale;
Strotiu-85 ste folosit pentru studierea structurii oaselor si a metabolismului;
 22 Protecţia la radiaţie şi dosimetrie
Technetiu-99 este cel mai utilizat izotop radioactiv pentru studii diagnostice în medicina
celulară (diferite forme de technetiu sunt folosite pentru radiografii ale creierului, ale oaselor, şi
pentru studiul circulaţie sangvine);
Thoriu-229 este folosit pentru a mări durata de funcţionare a becurilor fluorescente;
Thoriu-230 determina culoarea şi fluorescenţa la gazele colorate şi la articolele de sticlărie;
Tritium este utilizat in cercetarea medicamentelor pentru a garanta siguranţa noilor
medicamente, pentru semnele luminoase (ceasurile de mană) şi pentru producerea de vopsea
luminoasă;
Uraniu-234 este folosit in tehnica dentara pentru culoarea şi stralucirea protezelor dentare ;
Uraniu-235 reprezintă combustibilul pentru centralele atomo-electrice şi pentru sistemele
nucleare de propulsie, pentru producerea articolelor de sticlărie fluorescente;
Xenon-133 este utilizat în medicina nucleară pentru studiul ventilaţiei pulmonare şi circulaţiei
sngvine.

Primul pas spre era atomică a fost făcut de Henri Becquerel, pe 26 februarie 1896
preocupat de problemele de fizică, în special de problema fluorescenţei, analizând în detaliu
descoperirea de către Roentgen a radiaţiilor X, a descoperit fenomenul radioactivităţii.
Importanţa acestei descoperiri este relevată de Albert Einstein : “Fenomenul radioactivităţii este
forţa cea mai revoluţionara a progresului tehnic, de la descoperirea focului de către omul
preistoric şi până astăzi”. Acesta a lăsat câteva plăci fotografice ferite de lumină în apropierea
unui minereu de uraniu. Developându-le le-a descoperit înnegrite.
Becquerel, în timpul cercetărilor sale găseşte probe de mineral fluorescent (pehblenda)
aşezate pe placi fotografice, dar care nu fuseseră expuse încă la lumină. Developându-le
descoperă că mineralul înnegrise placa fotografică, ca şi când ar fi fost expuse la lumină. Astfel a
concluzionat că minereul de uraniu emite radiaţii necunoscute. Repetând experienţa, faptul s-a
confirmat : pehblenda emitea în mod natural radiaţii invizibile, care impresionează placa
fotografică ca şi radiaţiile X ; cercetările ulterioare au arata însa ca ele erau de alta natura,
provenind chiar din nucleele unor atomi ai minereului. Becquerel descoperise radioactivitatea.
Aceasta descoperire, datorită unei întâmplări s-a dovedit mai târziu a avea o importanta
covârşitoare, constituind punctul de plecare pentru o serie de cercetări teoretice şi realizări
practice care au dus la rezolvarea importantei probleme a eliberării energiei enorme conţinute în
nucleele atomilor.
Pehblenda fiind un material constituit dintr-un amestec complex de săruri, se punea problema
separării elementului radioactiv. Curând după descoperirea lui Becqurel, chimiştii francezi,
Marie şi Pierre Curie, au meritul de a fi separat pentru prima dată componenţii determinanţi ai
radioactivităţii pehblendei. Studiind împreuna obţinerea de uraniu pur din minereuri, şotii Curie
descoperă doua noi elemente radioactive, poloniul si radiul. Soţii Marie şi Pierre Curie, şi-au
dedicat mulţi ani cercetării radiaţiilor radioactive, prelucrând tone de minereu şi au obţinut
primul decigram de radiu pur. Împreună, cei trei cercetători au primit premiul Nobel pentru
fizică în anul 1903.
Soţii Curie precum şi fizicianul Ernest Rutheford si francezul Paul-Ulrich Willard au analizat
mai profund natura acestor radiaţii şi au ajuns la rezultate foarte interesante pentru cunoaşterea
constituţiei atomului. Aceasta a făcut ca la începutul secolului trecut Rutherfort şi elevii lui,
Chadwick, Cockfroft şi Walton, să investigheze proprietăţile nucleelor cu ajutorul unor particule
 23
accelerate artificial la energii cinetice mai mari decât cele ale radiaţiilor emise de substanţe
radioactive. Experienţa făcută de Rutheford prin care s-a obţinut prima transmutaţie artificială a
fost atât de senzaţională încât mulţi fizicieni din toate tarile s-au preocupat de această problemă,
folosind particulele alfa ca proiectile, cu care bombardau atomii diverselor elemente chimice.
Urmărind aceste experienţe fizicieni francezi Frederic Joliot-Curie şi soţia sa Irene au studiat
efectul particulelor alfa emise de poloniul radioactiv asupra unor elemente chimice. Ei păstrau
intr-un vas de aluminiu, sarea de poloniu pe care o foloseau (aluminiul retine cu uşurinţă
particulele alfa), totuşi au observat că în afara vasului existau radiaţii care influenţau aparatele de
măsură pe care le foloseau. Analizând radiaţiile acestea, soţii Joliot-Curie au constatat ca ele sunt
compuse din neutroni si pozitroni (electroni pozitivi). In cazul in care din cutia de aluminiu se
scotea sarea de poloniu, deşi sursa de radiaţii alfa, emisia de neutroni înceta, cutia de aluminiu
emitea in continuare pozitroni. Studierea fenomenului a arătat ca prin bombardarea nucleului de
aluminiu cu particule alfa, acesta absoarbe doi protoni si doi neutroni, un neutron fiind expulzat.
Se formează un nucleu al cărui element care are deci doi protoni si un neutron mai mult decât cel
al aluminiului: un nucleu de fosfor cu masa 30 si sarcina 15. Energia acestui nucleu fiind prea
mare, el este instabil si emite particule pozitive, trecând cu timpul in elementul siliciu radioactiv
cu masa 30 si sarcina 14.
După obţinerea de către Joliot-Curie a primului element radioactiv artificial, siliciul 30,
ceea ce a constituit descoperirea radioactivităţii artificiale, a urmat obţinerea de către cercetători
a unei serii întregi de radioizotopi artificiali, astăzi fiind cunoscuţi radioizotopi aproape ai tuturor
elementelor chimice.
O particularitate a nucleelor unor izotopi radioactivi artificiali o constituie un fenomen
care a părut curios la început. În loc sa se observe o emisie gama la unele nuclee cu exces de
energie, se observa o emisie de electroni însoţita de o radiaţie roentgen. Fenomenul a fost
cercetat si explicat prin aceea ca, la unele nuclee mai grele ce se formează, energia excedentara,
in loc sa fie emisa ca radiaţii gama, este transmisă unui electron din primul strat, ce este proiectat
în afara atomului. In urma acestui fapt, straturile de electroni se rearanjează, dând naştere
radiaţiei roengen. Fenomenul este cunoscut sub denumirea de conversie interna.
Unii nuclizi sunt stabili, unii nu. Stabilitatea unui nucleu este data de numerele de neutroni şi
de protoni, de configuraţia lor, precum şi de forţele pe care le exercită unii asupra altora. Un
nuclid instabil se transformă în mod spontan în nuclidul altui element şi în urma procesului, se
emit radiaţii. Această proprietate se numeşte radioactivitate, transformarea poartă numele
dezintegrare, iar nuclidul, radionuclid.
Radioactivitatea este recunoscuta ca cea mai concentrata susa de energie cunoscuta.Sotii
Curie au masurat caldura degajata prin emisia de particule alfa determinata de radiu si au
stabilit ca 1 gram de radiu degaja aproximativ 100 de cal pe ora.Acest efect este foarte
indelungat,de ordinul anilor,pe cand combustia totala a unui gram de carbune nu produce
decat cam 8000 cal.Radioactivitatea a atras atentia oamenilor de stiinta din intreaga lume
dupa aceste descoperiri.In urmatoarele decenii multe aspecte ale acestui fenomen au fost
examinate in detaliu.
Elementele radioactive sunt definite ca fiind acele elemente chimice care au proprietatea de a
emite spontan radiatii (emisii de particule subatomice) denumite particule alfa ,respective
 24 Protecţia la radiaţie şi dosimetrie
particule beta, sau de razelor electromagnetice X si gamma, fie direct datorita prezentei unor
nuclei atomici instabili sau ca o consecinta a reactiilor nucleare

4.4. RADIOACTIVITATEA

Radioactivitatea este o proprietate a nucleelor atomice de a se dezintegra spontan prin

emisia de radiaţii alfa, beta, gama.
Radiaţia alpha este radiaţia emisă de o particulă ce conţine doi protoni (încărcaţi
pozitiv) şi doi neutroni (fără sarcină electrică). Cercetările experimentale au arătat că
radiaţiile alfa sunt radiaţii corpusculare, constituite din particule încărcate pozitiv care s-au
dovedit a fi nuclee de 4
2 He în mişcare rapidă, având o viteză de aproximativ 20 103 km / s ,
impresionează placa fotografică fiind deviate de câmpul electric şi magnetic, Particulele alpha
sunt produse ca urmare a dezintegrarii spontane a unor atomi radioactivi (radiu, plutoniu, uraniu
şi radon). Majoritatea nuclizilor radioactivi naturali emit radiaţii alfa. În urma unei dezintegrării
alfa, nuclidul derivat este situat în tabelul lui Mendeleev cu două căsuţe la stânga nuclidului
generator:
A A 4 4
Z X Z 2 Y 2 He
Când particulele alfa traversează un anumit mediu, ele interacţionează cu mulţi atomi pe o
distanţă foarte mică, dau naştere la ioni şi îşi consumă toată energia pe acea distanta scurtă,
determinând ionizarea aerul in drumul lor (20 000 - 40 000 ion/cm). Din cauza masei mari şi a
sarcinilor pozitive, o particulă alpha poate parcurge numai o distanţă foarte mică (sub 1 mm în
apă, în foiţe de aluminiu sub 0,001 mm, cele mai multe particule alfa îşi consumă întreaga
energie la traversarea unei foi de hârtie). Ca urmare, efecte asupra sănătăţii datorate expunerii la
materiale ce emit radiaţii alpha pot apare dacă materialele alfa-emiţătoare sunt ingerate sau
inhalate (expunere internă), când energia particulelor alfa afectează ţesuturile interne (plămânii).
Radiaţia beta este radiaţia emisă de un electron foarte rapid ( a cărui masa este
aproximativ 1/2000 din masa unui proton sau a unui neutron) şi penetrează materialul
solid pe o distanţă mai mare decât particula alfa. Sunt radiaţii corpusculare alcătuite din
particule, cu viteză de deplasare între 100 000 - 300 000 km/s, cu putere de patrundere mai mare,
pot strabate substante solide in grosime de cativa mm, sunt deviate puternic în campul electric şi
magnetic, sunt atrase de polaritatea pozitivă, impresionează placa fotografică şi ionizeaza aerul
în drumul lor. Depinzând de energia electronului (viteza acestuia), o radiaţie beta poate traversa
diferite distante (în apă mai puţin de 1 mm pentru tritiu şi aproape 1 cm pentru fosfor-32). Masa
electronului variaza cu viteza de deplasare, astfel că electroni care se deplasează cu 94% din
viteza luminii, au greutatea de 3 ori mai mare din greutatea atomului de hidrogen, iar un electron
care se deplasează cu viteza egala cu cea a luminii are masa infinită.
Radiaţiile beta sunt produse prin dezintegrarea spontană a anumitor materiale radioactive
(tritiu - izotop al hidrogenului, carbon-14, fosfor 32 si strontiu-90). Radiaţia beta este formată din
electroni sau pozitroni care se deplasează cu viteze foarte mari sub formă de:
radiaţii : 01 n 1
1 p e e ;
În acest tip de radiaţie, un neutron este transformat într-un proton, un electron şi un
antineutrino, nuclidul derivat fiind izobar cu nuclidul generator:
A
X A
ZY e0 ~ ; Z 1 1 e
 25
radiaţii : 11 p 1
0 n e e

În acest tip de radiaţie, un proton este iradiat cu o cuanta de energie, astfel încât este
transformat într-un neutron, un pozitron şi un neutrino. Într-un atom, reacţia decurge:
Z
A
X A Y e0 ~
Z 1 1 e
+
Reacţiile β au loc doar în nucleele artificial radioactive, unde energia nucleului atomului
iniţial este mai mică decât energia nucleelor atomilor rezultaţi. Ele nu au loc spontan în natură,
întrucât, pentru a avea loc, ar avea nevoie de o cuanta de energie iniţială.
În urma unei tranziţii beta nucleul derivat este situat în tabelul lui Mendeleev cu o căsuţă la
dreapta sau la stânga nuclidului generator.
Mai mult de jumătate dintre nuclizii radioactivi naturali posedă activitate beta. Ca şi în
cazul radiaţiilor alpha, radiaţiile beta afectează sănătatea numai atunci când materialele beta-
emiţătoare sunt ingerate sau inhalate.
Radiaţia gamma se prezintă sub formă de unde electromagnetice (similare cu lumina
obişnuită, ceea ce diferă este lungimea de undă - energia), sau fotoni emişi din nucleul
unui atom. Lumina solară este un amestec de radiaţie electromagnetică la diferite lungimi de
unda de la IR îndepărtat trecând prin vizibil şi ultraviolet.
Radiaţiile γ nu sunt încărcate cu electricitate, sunt neutre din punct de vedere electric,
sunt radiaţii corpusculare alcătuite din particule (neutrini radiaţia moale şi fotoni nucleari
radiaţia dură), au lungime de undă foarte mică, impresionează placa fotografică şi se propagă cu
viteza luminii.
Radiaţiile gamma au o mare putere de pătrundere (străbat 115 m de aer, trec printr-un
bloc de metal de 30 cm grosime) şi pot traversa complet corpul uman, putând fi oprite doar de
un perete de beton sau de o placă de plumb groasă de 15 cm. Radiaţia gama este oprită de apă,
beton şi de materiale dense (uraniul şi plumbul), care sunt folosite ca protecţie împotriva
expunerii la acest tip de radiaţie. Radiaţiile gamma sunt produse de asemenea prin dezintegrarea
unor materiale radioactive (cobalt-60 şi cesiu-137). O radiaţie emisă de atomul de cobalt-60
poate penetra corpul uman fiind astfel folosită pe scară largă în tratarea cancerului.
Radiaţiile gama însoţesc dezintegrările alfa sau beta, atunci când nucleul derivat, aflat într-
o stare excitată, revine la starea fundamentală prin emisie de fotoni gama. Prin emitere de radiaţii
nucleul îşi schimbă alcătuirea. Avem de a face cu transformarea spontană a unei specii nucleare
în alta, o transmutaţie nucleară. Aceste radiaţii nu sunt influenţate de câmpul electric sau
magnetic. Sunt de natură electromagnetică şi pot suferi fenomene de reflexie refracţie, difracţie
şi interferenţă.
Radiaţiile X au aceleaşi caracteristici ca şi radiaţiile gamma dar sunt produse în mod
diferit. Când electroni cu viteză foarte mare lovesc un material, electronii sunt încetiniţi si emit
energie sub formă de radiaţie electromagnetica. Acest efect a fost observat pentru prima oara de
Rontgen în 1895 care l-a considerat un efect misterios şi de aceea le-a numit raze X. Razele X
sunt un amestec de diferite lungimi de undă în timp ce radiaţiile gamma au o singura lungime de
undă caracteristică materialului radioactiv.
O caracteristică esenţială a radiaţiilor este parcursul sau distanta de înjumătăţire, mărime
de care depinde în final, distanţa la care
efectul radiaţiei respective se face simţit.
Pentru radiaţia alfa, parcursul este de
ordinul centimetrilor în aer şi al zecilor
 26 Protecţia la radiaţie şi dosimetrie
de microni în metal. Radiaţia beta poate ajunge la ordinul metrilor în aer şi al milimetrilor în
metal, împrăştierea fiind imensă. Pentru radiaţia gamma parcursul este suficient de mare atât în
aer cât şi în metal (pentru densităţi mici ale metalului, ajunge la ordinul metrilor), depinzând
foarte mult de energie. Astfel, împrăştierea este practic neglijabila.
Radiaţia de fond reprezintă radiaţia la care suntem expuşi zi de zi de diferitele tipuri
de radiaţii naturale provenite din radiaţiile cosmice, de la substanţele radioactive din
pământ şi radiaţiilor provenite de la corpul uman. Doza cumulată de la aceste surse are o
valoare cuprinsa intre 0.001 si 0.002 sievert [Sv]. Acelaşi nivel de radiaţii este primit anual
de la radon, dar această doză variază in
funcţie de aria geografică şi tipul de
clădire.
Radonului i se datorează o activitate
de circa 37 Bq./ m3 de aer în medie ceea ce
reprezintă aproximativ 48 % din radiaţia de
fond. Abaterile de la normal sun uneori destul
de mari: în Cornwal (Anglia) concentraţia de
radon este de 20 ori mai mare decât media;
subsolurile clădirilor cu mult beton în
structura sunt, de asemenea, zone cu
concentraţie mare in radon. Expunerea la
radiaţia de fond în europa occidentală este exprimată de IAEA (Agenţia Internaţională pentru
Energie Atomică) in Sustainable Development and Nuclear Power – 1997, Viena, ca cifre
exprimând doza efectivă anuală în mSv (fig.X 2): 1 radiaţia cosmică 14,5%; 2 radiaţia gamma
17,1%; 3 radiaţia internă (din mâncare şi bbăutură) 8,6%; 4 radon 48,3%; 5 medicală 11,2%; 6
producţie (~0,1%) + descărcări ~0,1%, profesionale ~0,1%, altele ~0,3%.
Doza de radiaţie globală anuală medie din toate sursele de radiaţie este de 2,7mSv, total al
componentelor din figura xx.
Radiaţiile provenite de la radiografiile la plămâni sunt o fracţiune din doza anuală
naturală de fond iar radiaţiile provenite de la fluoroscopia la stomac nu depăşesc 0.05 Sv.
Radiaţia ionizantă este transmisă prin intermediul razelor X, radiaţiei gamma,
particulelor beta (electroni foarte rapizi), particulelor alpha (nucleul atomului de heliu),
neutronilor, protonilor şi a altor ioni grei (nucleul de argon, azot, carbon sau alte elemente).
Razele X şi gamma sunt unde electromagnetice dar energia lor este mult mai mare decât a
luminii ( lungimea de unda este mult mai scurta). Radiaţia ultravioleta este o radiaţie de energie
medie care poate distruge celulele umane (arsurile solare ale pielii) dar radiaţia UV diferă de
celelalte forme de radiaţie electromagnetică menţionate deoarece nu poate produce ionizări în
atomi sau molecule dar poate produce excitări (schimbarea nivelului de energie al unui electron).
Cealaltă formă de radiaţie – particulele - sunt încărcate negativ (electroni) sau pozitiv (protoni,
particule aplha, alti ioni grei) sau neutri (neutroni).
Ca un exemplu de ionizare, radiaţiile beta sunt electroni rapizi care pierd energia la
trecerea prin celule şi interacţionează cu moleculele. Energia transferată este suficient de ridicată
pentru a distruge legături chimice care rezultă în formarea de radicali (sau ionizare). Ionizarea
diferă de formarea de ioni care apare în reacţiile chimice obişnuite. Procesul care are loc când
sarea (NaCl) este dizolvată în apă este un exemplu foarte bun de reacţie chimică obişnuita
 27
(sodiul şi clorul se combină deoarece separat fiecare atom este instabil). Din contră, când un
electron trece printr-o celulă, îşi eliberează energia de-a lungul drumului parcurs prin
interacţiune cu electronii moleculelor din vecinătate. Energia eliberată este absorbită de atomii
din apropierea traiectoriei rezultând o excitare (o deplasare in orbita electronului spre o energie
mai înaltă) sau ionizare (eliberarea unui electron din atom). Diferenţa faţă de o reacţie chimică
obişnuită este că atunci când radiaţia da energie a atomului sau moleculei, electroni de pe alte
orbite decât cele exterioare pot fi eliberaţi ceea ce face atomul foarte instabil. Astfel de atomi
instabili se numesc radicali si sunt foarte reactivi din punct de vedere chimic. Unii radicali sunt
atât de reactivi încât există numai un timp mai mic de o microsecunda.
Ionizarea datorata radiaţiilor poate acţiona direct asupra componentelor celulare ale
moleculelor sau indirect asupra moleculelor de apa ducând la formarea de radicali de apa.
Radicalii acţionează cu moleculele învecinate in foarte scurt timp conducând la ruperea unor
legături chimice sau oxidarea (adiţionarea de atomi de oxigen) moleculelor afectate. Efectul
major în celule este ruperea ADN-ului. Deoarece ADN-ul consta intr-o pereche de sisteme
complementare, ruperea unuia sau a ambelor sisteme poate apare. Oricum, al doilea tip este mult
mai important din punct de vedere biologic şi poate conduce la mutaţii, aberaţii ale
cromozomilor sau moartea celulei.
Radiaţia ionizantă nu poate fi văzută, auzită sau simţită. Ea poate fi insă măsurată,
folosind diferite tipuri de instrumente. Măsurând cantitatea de radiaţie, se pot detecta sursele de
radiaţie şi se pot lua masurile necesare pentru evitarea efectelor acestora.

4.5. LEGEA DEZINTEGRĂRII RADIOACTIVE.

Dezintegrarea radioactivă este un act individual caracteristic fiecărui tip de nucleu

radioactiv în parte. Fiind dat un ansamblu de nuclee radioactive de acelaşi tip nu se poate preciza
când se va dezintegra fiecare nucleu în parte ci doar care este probabilitatea ca un nucleu din
ansamblu să se dezintegreze în unitatea de timp. În acest sens dezintegrarea radioactivă este un
fenomen cu caracter statistic, iar probabilitatea de dezintegrare în unitatea de timp, notată cu
λ, este o caracteristică a fiecărui tip de nucleu radioactiv şi de aceea ea se mai numeşte constantă
de dezintegrare radioactivă.
Din punctul de vedere al folosirii practice a substanţelor radioactive este foarte important
să se cunoască legile statice ale desfăşurării în timp a dezintegrării radioactive. Pentru a vedea
cum variază în timp numărul de nuclee radioactive datorită dezintegrării lor, se consideră un
ansamblu de N nuclee radioactive dintre care, în intervalul de timp dt se dezintegrează un număr
de nuclee dN
dN N dt
unde: λ este constanta caracteristică nuclidului,
numită constanta de dezintegrare şi reprezintă
probabilitatea de dezintegrare a unui nucleu în
unitatea de timp (în S.I este s-1);
Separând variabilele se obţine, după integrare, legea
dezintegrării nucleare, care arată cum variază în timp
numărul de nuclee nedezintegrate:
 28 Protecţia la radiaţie şi dosimetrie
t
N(t) N0 e
unde: N 0 este numărul de nuclizi radioactivi iniţial din eşantion la momentul t = 0;
N(t) este numărul de nuclizi radioactivi care au rămas nedezintegraţi după timpul t.
Legea dezintegrării nucleare exprimă dependenţa numărului de nuclee N, rămase
nedezintegrate la momentul t, în funcţie de numărul de nuclee iniţiale N0, are caracter statistic şi
arată că numărul nucleelor nedezintegrate scade exponenţial cu timpul. Numărul de nuclee
dezintegrate este N0-N (fig.8.7).
Un radionuclid este caracterizat şi de timpul de înjumătăţire T1/2, care se defineşte ca fiind
intervalul de timp în care numărul de nuclee radioactive nedezintegrate se reduce la jumătate
prin dezintegrare.
Timpul de înjumătăţire se obţine din condţia
N0
N(T1/2 ) , pentru t = T1/2 şi N = N0/2
2
Înlocuind în legea dezintegrării se obţine
N0
N0 e T1/2 ,
2
de unde se obţine timpul de înjumătăţire
ln 2 0,693
T1/2 .

Se observă că timpul de înjumătăţire T1/2 este o caracteristică a fiecărei clase de nuclee

radioactive în parte şi arată că indiferent câte nuclee radioactive de un acelaşi tip ar cuprinde un
ansamblu dat (numărul acestora trebuie să fie foarte mare pentru a se putea aplica legea
dezintegrării, care este o lege cu caracter statistic) numărul acestora scade la jumătate în acelaşi
interval de timp.
Pentru fiecare specie de nuclee radioactive se defineşte timpul de viaţă mediu τ ca fiind
timpul mediu după care un nucleu de un anumit tip se dezintegrează.
Dacă N0 este numărul de nuclee existente la momentul iniţial atunci durata totală de viaţă
este:
Dv N0
În timpul dt (de la t la t + Δt) s-au dezintegrat dN = - λ N dt nuclee, şi fiecare a trăit timpul t.
Viaţa totală a celor dN nuclee va fi t⋅dN. Viaţa tuturor nucleelor se obţine integrând de la t = 0 la
t = ∞:
t t N0 N0
Dv t dN= t N0 e dt= N0 e t dt= sau N 0 de unde
0 0 0

Dacă în legea de dezintegrare considerăm timpul t = τ se obţine N = N0/e, deci viaţa

medie este timpul după care numărul nucleelor iniţiale scade de e ori.
Activitatea unui eşantion radioactiv se notează cu Λ şi reprezintă probabilitatea de
dezintegrare a celor N nuclizi radioactivi din eşantionul respectiv.
dN t t
N N0e 0 e
dt
 29
unde Λ0 = λ N0 reprezintă activitatea la momentul iniţial.
Unitatea de măsură pentru Λ în SI este dezintegrarea/secundă numită Becquerel (Bq) dar
pornind de la activitatea unui gram de radiu (3,7* 1010dez/s), s-a ales ca unitate adoptată Curie
(Ci), ca fiind activitatea unui gram de radiu: 1 Ci= 3,7 ⋅1010 dezintegrări/s. În practică se folosesc
şi submultiplii
1m Ci 3, 7 107 dez / s, 1 Ci 3, 7 10 4 dez / s.
Urmărirea modului în care activitatea unei surse variază în timp conduce la determinarea
constantei de dezintegrare λ pentru tipul de nucleu din care este preparată sursa. Se alege în acest
scop un detector de radiaţii adecvat sursei care va indica apariţia unui puls în urma interacţiei
unei particule rezultate din dezintegrarea unui nucleu şi care poate fi contorizat de o instalaţie de
numărare aferentă.
În acest fel, se determină numărul de pulsuri înregistrate în unitatea de timp, care
reprezintă viteza de numărare R care, în condiţii experimentale fixate, este proporţională cu
activitatea sursei şi, în consecinţă, prezintă aceeaşi lege de variaţie în timp:
R(t) R 0 e t
Studiind elementele radioactive Rutherford şi Sody au descoperit că procesele de
dezintegrare sunt procese ce se supun unor legi statistice, nu se poate prevedea momentul când
un anumit nuclid radioactiv din sursă se va dezintegra şi că dezintegrarea unui nuclid nu este
influenţată de ceilalţi nuclizi existenţi în eşantionul radioactiv. A este direct proporţional cu
numărul de nuclizi radioactivi din sursă.
Orice sursă radioactivă nepolarizată emite izotop, cu aceeaşi probabilitate în toate
direcţiile, în detector ajunge numai radiaţiile emise sub un unghi solid ΔΩ. Pe detector ajung

numai , factor geometric, nu toate radiaţiile ajunse pe detector dau un impuls de

4 4
aceea se defineşte eficacitatea sursei ε, reprezintă raportul dintre numărul de radiaţii înregistrate
(numărul impulsurilor la ieşire) şi numărul de radiaţii ajunse pe detector. Deci vor fi înregistrate

.
4
Determinând 60
27 Co
viteza de numărare la
3,13MeV
diferite momente de
timp şi reprezentând 1 1,173MeV

grafic lnR(t) în funcţie de timp, se obţine o dreaptă Ni

2 1,332 MeV
cu panta –λ (fig. 12.3): 60
28 Ni
ln R(t) ln R 0 - t Fig. 5. Schema dezintegrării sursei de cobalt

Schema de dezintegrare a izotopului 60

27 Co utilizat la fabricarea surselor γ radioactive folosit în
laboratoarele nucleare, trece direct în starea fundamentală a nichelului datorită regulilor de
selecţie
60 60
27 Co 28 Ni
60
Izotopul 27 Co , printr-o dezintegrare β-, trece în izobarul 60
28 Ni care se află într-o stare excitată şi
 30 Protecţia la radiaţie şi dosimetrie
prin emisia consecutivă a doi fotoni γ, ajunge în final în starea fundamentală stabilă (timpul de
înjumătăţire al izotopului 60
27 Co este 5,3 ani.
Izotopii radioactivi sunt utilizaţi în multe domenii de activitate, printre care enumerăm
geologia şi arheologia (datarea rocilor şi a fosilelor organice), medicina (scintigrafia, iradierea
tumorilor maligne), industria (defectoscopia nedistructivă ce utilizează radiaţia γ), agricultura şi
industria alimentară (stârpirea micilor dăunători, sterilizarea alimentelor).

4.6. MĂRIMI ALE EFECTULUI BIOLOGIC AL RADIAŢIILOR

Mărimi şi unităţi legate de efectul biologic al radiaţiilor

Cantitatea de radiaţie emisă (activitatea sursei radioactive – radioactivitatea) de un
material radioactiv se măsoară în unităţi Bequerel (Bq). Un Bq reprezintă o dezintegrare pe
secundă.
1Bq o dezint egrare / secunda
O unitate de măsură tolerată pentru radiaţia emisă este Curie (Ci):
1 Ci 3, 7 10 10
Bq şi reprezintă activitatea unui gram de radiu (corpul uman are o
radioactivitate medie de aproximativ 120 Bq /kilogram).
Deplasarea unei particule încărcate, intr-un mediu, produce o ionizare dependentă de
tipul şi energia particulei. Pe măsură ce radiaţia trece prin material (inclusiv prin ţesuturile vii),
ea interacţionează cu atomii, transferând o parte din energia sa. Energia pierdută de radiaţia
ionizantă este absorbită de materialul sau ţesutul viu pe care îl traversează. Energia cedata unei
anumite cantităţi de ţesut se numeşte doza absorbită se notează cu D şi se exprimă in Gray (Gy).
Doza absorbită, numită şi doza energetică integrală de radiaţie, măsoară energia medie W
cedată de către o radiaţie ionizantă pe unitatea de masă dm de ţesut biologic sau de substanţă şi
absorbită complet de acel ţesut sau acea substanţă
W
D=
m
unde: W Win Wout Q
Win este energia radiantă a tuturor particulelor încărcate sau neîncărcate care intră în
volumul considerat;
Wout este energia radiantă care iese din volumul considerat :
ΣQ=suma variaţiilor energiilor de repaus a nucleelor şi particulelor elementare.
Unitatea de măsură pentru doză este Gray-ul. Prin definiţie, 1 Gray reprezintă doza de
radiaţie absorbită de substanţă în condiţiile unei energii primite şi disipate integral în
unitatea de masă având valoarea de 1 J/Kg
1Gy = 1Joule / kilogram
O unitate de măsură tolerată pentru doza absorbită este rad-ul (rad - Radiation Absorbed
Doze - doza de radiatii absorbita)
D tot 1 rad 10 2 J / Kg
Radiaţiile au capacităţi diferite de a produce defecte ţesuturilor. Efectul biologic diferind
de la un tip la altul de radiaţie, se introduce noţiunea de echivalentul dozei (doză biologică) sau
doza echivalentă H.
 31
Doza echivalentă reprezintă doza absorbită într-un punct, ponderată prin factorul de calitate f
care ţine cont de natura radiaţiei emise în mediul (ţesut), factor care este funcţie de transferul
liniar de energie
H fD
Factorul de calitate (de pondere al radiaţiilor) are următoarele valori orientative:
f = 1 pentru β, e X şi γ
f = 10 pentru neutroni, protoni
f = 20 pentru α şi alte particule încărcate.
Doza echivalentă în SI se exprima in Sievert (Sv)
Prin definiţie, la o doză de un Gy corespunde o doză ehivalentă de un Sievert dacă
radiaţiile ionizate sunt X sau γ .
O unitate de măsură tolerată pentru doza echivalentă este rem-ul (Röntgen Equivalent
Man). 1 rem reprezintă doza biologică corespunzătoare unei doze energetice de un rad pentru
radiaţiile X sau γ :
H tot 1Rem 10 2 Sv .
Expunerea (dQ/dm) – sarcina electrica totala a ionilor de un semn produsa in urma
iradierii in unitatea de masa. Unitatea de masura este röntgen-ul R
Mărimile dozimetrice definite se referă la un timp de expunere oarecare. Dacă se
raportează efectul la unitatea de timp se definesc:
Debitul dozei absorbite (doza de iradiere ) care reprezintă variaţia dozei absorbite în
unitatea de timp
dD
d ,
dt
şi se exprimă în
1
d Gy s 1J kg 1s 1

Debitul echivalentului de doză h reprezintă variaţia echivalentului dozei în unitatea de

timp
dH
h
dt
şi se exprimă în
h SI 1Sv / s
Doza permisa pentru o persoana in functie de varsta, se calculeaza cu formula:
Dmax = 5(N – 18)rem, unde N – numarul de ani ai persoanei.
În funcţie de expunerea normală a omului la radiaţiile nucleare, se va putea calcula pentru
fiecare caz doza naturală:
Echivalent
Cauza Detaliu Explicatie
doza
Nivelul marii (se adăugă la fiecare
Altitudine 28 mrem/an Radiatii cosmice
150m in plus în altitudine)
Calcaroasa 50 mrem/an
Zona Sedimentara 30 mrem/an Radiatii terestre
Granitica 12 0mrem/an
 32 Protecţia la radiaţie şi dosimetrie
Lemn 1 mrem/an
Construcţie
Caramida 20 mrem/an Radiatiile materialelor
din:
Granit 20 mrem/an
Radiatiile
Alimentatia Carne, legume 20 mrem/an
alimentelor146Ca, 4019K
O călătorie cu avionul 4 mrem/an
Activitate Televizorul 3 mrem/an Radiatii cosmice
Examen radiologic 35 mrem/an

În funcţie de valoarea dozei echivalente a radiaţiilor, apar diverse efecte (tab x.1):

Valoarea Efectele
0 – 0,25 Sv Lipsa oricarei tulburari aparente
0,25 – 0,5 Sv Apar schimbari sanguine, ochi injectati
Oboseala, ameteala, cataracta, schimbari sanguine, opacizarea
0,5 – 1 Sv
cristalinului, aparitia alunitelor
Ameteli, oboseala, reducerea numarului de globule rosii,
1 – 2 Sv
scaderea rezistentei la infectii
Aceleasi tulburari ca mai sus insotite de cateva decese intre 2
2 – 4 Sv
– 6 saptamani de la iradiere
4 – 6 Sv 50% decese, in intervalul de 30 zile de la iradiere
Peste 6 Sv 100% decese, in mai putin de 15 zile de la iradiere

SERII RADIOACTIVE
Între numeroşi nuclizi radioactivi naturali şi artificiali există relaţii genetice, în sensul că
unii iau naştere din alţii, prin dezintegrări succesive, formând ceea ce numim serii (sau familii)
radioactive. Până la descoperirea posibilităţii de a crea nuclizi artificiali, se cunoşteau numai trei
serii radioactive, formate exclusiv din nuclizi radioactivi naturali. Astăzi, numărul seriilor
radioactive a crescut la cel puţin cinci, unele cuprinzând atât nuclizi naturali cât şi nuclizi
artificiali, iar altele numai nuclizi artificiali. Noi ne vom limita aici la cele trei serii „naturale”.
Prima serie (seria toriului ) începe cu 232
90Th , cuprinde 13 termeni şi sfârşeşte cu nuclidul
stabil 208
82 Pb . Numerele de masă ale tuturor termenilor sunt de forma A = 4n , în care n este un
număr întreg egal sau mai mic ca 58. Numerele atomice sunt cuprinse între 90 şi 81 inclusiv.
A doua serie (seria uraniului) începe cu 232
92 U , cuprinde 18 termeni şi sfârşeşte cu
206
82 Pb (stabil). Numerele de masă sunt de forma A = 4n + 2 , în care n este un număr întreg, egal
sau mai mic ca 59. Numerele atomice variază de la 92 la 81 inclusiv.
A treia serie (seria actiniului) începe cu 235
92 U (zis şi actinouraniu), cuprinde 15 termeni şi
se termină cu nuclidul stabil 207
82 Pb . Numerele de masă sunt aici de forma A = 4n + 3 , în care n

este un număr întreg, egal sau mai mic ca 58. Numerele atomice variază de la 92 la 81 inclusiv.
În unele cazuri au loc aşa-numitele „dezintegrări bifurcate”, în care o parte a nucleelor
unui nuclid se dezintegrează prin emisie de raze α , iar restul nucleelor se dezintegrează prin
 33
emisie de raze β− . Putem lua ca exemplu cazul nuclidului 212
83 Bi (toriu-C, ThC) la care 33,7% din
nuclee suferă dezintegrare α , iar restul d 66,3% suferă de dezintegrare β−. Nuclidul derivat prin
dezintegrare α , 208
Tl se dezintegrează la rândul lui prin emisie β−dând ca derivat
81
208
82 Pb ; nuclidul
derivat prin dezintegrare β−, 212
84 Po se dezintegrează el însuşi prin emisie α şi dă acelaşi 208
82 Pb ca
mai sus. În felul acesta bifurcaţia se închide. La fiecare termen al celor trei serii se ataşează un
timpul de înjumătăţire. În cazul nuclizilor cu dezintegrare bifurcată, timpul de înjumătăţire
reprezintă o valoare globală, legată de timpurile de înjumătăţire ale celor două dezintegrări
concurente (α şi β−) prin următoarea relaţie:
1 1 1
T T T
Există şi o familie radioactivă artificială, a neptuniului, care începe cu izotopul obţinut
237
artificial 93 Np .
SURSE DE DEŞEURI RADIOACTIVE

Deşeurile nucleare pot fi rezultatul fiecărei trepte a ciclului de prelucrare a

combustibilului nuclear.
Sursele antropice (artificiale) de poluare radioactivă pot fi, implicit şi surse de
producere a deşeurilor radioactive şi invers, astfel că se pot enumera ca surse de iradiere
radioactivă următoarele:
- zonele de extracţie şi preparare de minereuri de uraniu, sau de thorium,
- depozitarea necorespunzătoare a materialelor rezultate radioactive,
- accidente sau avarii la instalaţiile nuclearo-electrice, nucleare, la vapoare, submarine,
avioane cu încarcatură nucleară,
- experienţe militare nucleare,
- instalaţiile de producere şi accelerare de particule, necesare studiului structurii
materiei şi pentru producerea de izotopi artificiali,
- instalaţiile de control defectoscopic (cu raze X sau izotopi radioactivi) din industria
constructoare de maşini, construcţii civile etc.
- tratarea sau depozitarea incorectă a deşeurilor radioactive, din centralele nuclearo-
electrice.
Există numeroase surse de poluare radioactivă cu importanţă secundară datorită activităţi lor
mici, dar care cumulate pot deveni deosebit de periculoase.
Dintre acestea, la nivel mondial, trebuie menţionate:

- 3321 unităti nucleare în economie şi viaţa socială (industrie, spitale, şantiere, cercetare,
învătământ etc.) care utilizează:
- circa 6000 de aparate generatoare de raze X,
- circa 510 instalaţii cu surse de iridium sau cobalt pentru controlul nedistructiv
industrial (activitatea totală 20 000 Ci),
- circa 300 000 surse radioactive diferite (cu activitate mică între 2 µCi şi câteva sute de
mCi) utilizate în diferite procese industriale (măsurat grosimi sau nivele în rezervoare,
controlul proceselor tehnologice etc.).
Surse cu importanţă mare în România datorită iradierii ridicate pe care o pot produce sunt
instalaţiile nucleare, producătorii de combustibil nuclear uzat, deţinătorii de combustibil uzat şi /
sau deşeuri radioactive.
 34 Protecţia la radiaţie şi dosimetrie
Dintre acestea se pot menţiona următoarele:
reactorul energetic tip CANDU 6(R) de la U2, împreună cu instalaţiile nucleare asociate
(FCN, DICA, DIDR) situate pe amplasamentul CNE Cernavodă,
filiala "FCN", situată pe amplasamentul RAAN-SCN de la Mioveni-Arges,
filiala "Feldioara" de fabricatie a pulberii sintetizabile de dioxid de uraniu de calitate
nucleară,
reactorul de încercări de materiale tip TRIGA(R)-14 MW împreună cu instalaţiile
nucleare asociate (LEPI, SIGMA şi STDR), situate pe amplasamentul RAAN-SCN Mioveni-
Argeş,
reactorul de cercetare tip VVR-S(R) - 2 MWt, împreună cu instalaţiile nucleare conexe
(DCNU, CPR, STDR) situate pe amplasamentul IFIN "HH" Magurele-Bucuresti,
depozitul naţional de deşeuri radioactive (DNDR), situat pe amplasamentul Băiţa-Bihor,
titularii de autorizaţie pentru utilizarea radioizotopilor, sub formă de surse închise şi/sau
deschise de radiaţii nucleare, în aplicăţii nucleare din diferite sectoare de activitate (industrie,
medicina, cercetare, apărare, s.a.).
Cantităţile de deşeuri radioactive estimate a fi produse prin operarea acestor instalaţii
nucleare pe durată de viaţă proiectata sunt: la reactorul energetic tip CANDU 6(R) - circa. 3750
tone de HLW (SFuDD) şi circa. 2100 m3 de LILW, majoritar SL şi o parte mică LL,
reactorul de încercări de materiale tip TRIGA(R)-14 MW: circa. 1 tona de HLW
(SFuDD) şi circa. 300 m3 de LILW majoritar SL şi o mica parte LL,
reactorul de cercetare tip VVR-S(R)-2 MWt: circa. 0.5 tone de HLW (SFuDD) şi circa.
300 m3 de LILW majoritar SL şi o mica parte LL,
aplicăţiile radioizotopilor în industrie, medicina, cercetare: circa. 15 m3/(milion locuitori),
de deşeuri tip LILW-SL.
O cantitate importantă de deşeuri radioactive, cu mult peste valorile caracteristice
producţiei de deşeuri generate prin operarea şi respectiv dezafectarea instalaţiilor nucleare, este
generată prin operarea instalaţiilor nucleare industriale de extracţie şi prelucrare a minereurilor
de uraniu.
Principalele caracteristici radiologice ale acestor deşeuri sunt, radioactivitatea deosebit
de scăzută, în limitele fondului natural de radiaţii din zona de extracţie sau prelucrare şi durată
de viaţă deosebit de lungă.
Cantităţi importante de deşeuri industriale, cum sunt cenuşa de la termocentrala (Mintia)
şi cenuşa produsă în instalaţiile de producere a îngrăsămintelor chimice pe baza de fosfaţi
(Năvodari, Bacău, Turnu Măgurele), precum şi şlamurile rezultate în industria extractivă, conţin
cantităţi mici de materiale radioactive existente în natură (NORM).

Concentraţia de material radioactiv în aceste deşeuri este redusă, astfel încât ele nu sunt
considerate deşeuri radioactive, dar datorită volumelor mari acumulate şi care sunt în conţinua
creştere, aceste deşeuri ridica în prezent probleme ecologice deosebite.