Cap. 2.

GEOMTRIA SURSELOR DE RADIAŢII

Necesitatea asigurării personalului care lucrează în imediata apropiere precum şi a celor care
au tangenţă mai mică cu câmpul de radiaţii face ca studiile de protecţie contra radiaţiilor să
constitue o preocupare permanentă atât penru proiectarea dispozitivelor nucleare cât şi pentru
dezafectarea instalaţiilor nucleare după un timp mare de funcţionare; în acest caz, ele fiind
principala sursă de iradiere a celor care măsoară sau dezmembrează. Măsurile care trebuie luate în
acest caz conduc la proiectarea de surse speciale în care se fac măsurările diferitelor componente
dezafectate. Sursele pot avea diferite forme geometrice, în funcţie de construcţia care este
dezafectată, ceea ce implică utilizarea unor calcule complexe de protecţie.
Ecranarea diverselor tipuri de surse se face ţinând seama de tipul de energie pe care îl emit,
iar alegerea soluţiei optime este determinată de posibilităţile concrete de realizare şi de preţul
respectiv. Particulele încărcate emise de surse de radiaţii se caracterizează în general prin capacitate
mare de interacţie cu mediul şi parcurs.
În ceea ce priveşte neutronii şi radiaţiile gamma, ele pun probleme dificile de protecţie;
comportarea lor este exponenţială în spaţiu, adică suferă atenuare exponenţială într-un material
interpus în drumul lor.
Pentru sursele cu dimensiuni, atenuarea radiaţiei sursei depinde de forma şi dimensiunile ei
precum şi de materialul din care este confecţionat. În principiu, atenuarea la sursă este mult mai
mică decât cea în ecranul protector.
Se poate considera de asemenea, că radiaţia suferă în ecran o difuzie multiplă în acest
apărând un factor de acumulare (build up), iar grosimea protecţiei creşte. Calculele de protecţie sunt
simple şi sigure pentru o sursă punctuală (aproximată ca o sursă punctuală), pentru celelalte tipuri
de sursă fiind mai complicate. Principiul metodei este considerarea efectului unui element
infintezimal de sursă în spatele ecranului şi apoi integrarea pe întreaga sursă. Calculul integraelor a
fost efectuat în cele ce urmează iar uneori pot fi folosite funcţiile de iradiere care se găsesc în tabele
şi diagrame. Calculele se fac prin încercări succesive, luând diferite grosimi de arbitrare, de ecran şi
calculând apoi doza în spatele lui. Evident că nu trebuie neglijat criteriul economic şi de spaţiu care
trebuie să fie minim. După ce s-au calculat funcţiile de iradiere pentru toate tipurile de surse cu şi
fără ecran, s-a dat şi un exemplu de calcul folosind metodele de integrare a diferitelor programe
existente.
Determinarea intensităţii câmpului de radiaţii în diferite puncte situate în afara zonei de
protecţe necesită relaţii care leagă geometria sursei de cea a câmpului şi cea a detectorului. Relaţia
geometrică se bazează pe presupunerea propagării rectilinii a fotonului de-a lungul liniei ce uneşte
sursa şi detectorul. Această presupunere se poate aplica în mod precis la radiaţiile gamma
neîmprăştiate a căror atenuare depinde exponenţial de grosimea materialului folosit în protecţie.
Infl
Orice sursă arbitrară de radiaţii poate fi considerată ca o distribuţie de surse punctiforme. De
aceea rezolvând problema în cazul sursei punctiforme, cazurile complicate se obţin în funcţie de
aceasta prin integrare. În unele probleme relaţiile geometrice sunt atât de complicate încât
integralele pe care le conţin pot fi evaluate doar numeric.
O metodă simplă de rezolvare o constituie metoda nucleelor integrale. Considerăm o sursă
punctiformă unitară şi izotropă având intensitatea de 1 foton/ sec şi la distenţa R de ea un detector
punctiform şi izotrop. Între sursă şi detector avem medii diferite caracterizate prin grosimea x i şi
coeficientul de atenuare liniară i.

ix i
S D
R
În aceste condiţii, intensitatea înregistrată la detector va fi de forma:
n
xi i Pg Pm
1 i 1
k(x i , R) e
4 R2 dA
n
xi i

Pm e i 1

este probabilitate ca o particulă plecată din sursa S să ajungă la detectorul D, fără să sufere difuzie
sau absorbţie (probabilitatea de material);
dA – este secţiunea transversală a detectorului.
Ţinând cont că orice sursă de suprafaţă poate fi considerată ca fiind o suprapunere de surse
elementare punctiforme şi izotrope avem următoarea formulă:
R( r ) S( r )K( r , r ')dr '
sursa

unde:
R(r ) - este răspunsul dat de detectorul izotrop şi punctiform situat la distanţa R de sursă;
K ( r , r ' ) - este nucleul de integrare;
S( r ) - intensitatea sursei elementare;
dr’- elementul de integrare (de volum în cazul unei surse de volum, de suprafaţă pentru o
sursă de suprafaţă, etc.).

INTERACŢIUNEA DINTRE RADIAŢIILE IONIZATE ŞI MATERIE

3.1. Fluxul densităţii de particule şi intensitatea radiaţiei ionizante

Orice radiaţie care la interacţiunea cu materia produce sarcini electrice de semne contrare
poartă numele de radiaţie ionizantă. Radiaţia ionizantă poate fi transformată în flux de particule
încărcată electric (electroni, protoni, particule , etc), poate fi radiatie electromagnetică ( cuante
) sau neutră (neutroni, nuetrini, etc). Particulele ionizează moleculele prin interacţiunea cu
electronii atomilor. Razele gamma şi neutronii produc particule incarcate cu sarcină electrica în
materia prin care trec şi apoi aceste particule ionizează moleculele din materie.
Caracteristicile cantitative ale oricărei radiaţii sunt: fluxul densităţii particulelor şi
intensitatea radiaţiei ionizante. Vom defini aceste cantităţi pentru radiaţia a cărei particule se mişcă
într-o direcţie dată. Fluxul densităţii particulelor , reprezintă numărul particulelor incidente în
unitate de timp pe suprafaţa normală în direcţia propagării radiaţiei. Se presupune că densitatea
fluxului, ciocnind sarcina particulei, este constantă şi indică numărul de particule în unitate de
volum, mişcându-se în jurul sarcinii. Acest număr este numit densitatea particulelor.

3
 Se consideră că mişcarea tuturor particulelor într-o direcţie dată are aceeaşi viteză v.
Numărul particulelor care trec în unitatea de arie pe secundă, va fi produsul dintre viteză şi arie.
= nv (fluxul densităţii particulelor)
Unitatea de măsură a fluxului densităţii particulei în sistemul internaţional este particulă/ m 2s.
Radiaţia cu particule de acelaşi fel şi posedând energii identice este numită: radiaţie
monoenergetică.
Numărul de particule care ciocnesc o sarcină a suprafeţei S, în unitate de timp se numeşte
fluxul departicule . Dacă fluxul densităţii particulei peste aria S este constant, fluxul va fi:
= S
De exemplu, dacă S = 10 cm2 şi fluxul densităţii particulei unui neutron =
15 2
10 neutroni/m s, fluxul neutronilor va fi:
= 1015x10-3=1012neutr./s
Intensitatea radiaţiei I este definită ca energia radiaţiei incidente pe unitate de timp în
unitate de arie în direcţia propagării radiaţiei. Câteva unităţi de masura ale intensităţii radiaţiei sunt
W/m2, MeV/m2s.
Intensitatea exprimată în MeV/m2s depăşeşte numeric de 6.25x1012 ori W/m2:
1 MeV/m2s = 6.25x1012 W/m2
Pentru radiaţia monoenergetică consistând în particule cu energie cinetică E a densităţii
fluxului şi intensitatea radiaţiei sunt date în formula:
I= E
Dacă radiaţia este compusă din particule nemonoenergetice, energia cinetică E din formulă
va fi înlocuită de sensul energiei cinetice a particulelor, E :
I= E
În multe cazuri direcţia mişcării particulelor nu este unică. Oricum ca o regulă interacţiunea
dintre particule şi mediu este independentă de direcţia mişcării particulelor. Definiţiile pentru
fluxul densităţii şi intensitatea radiaţiei particulelor date pentru direcţia fasciulului radiaţiei
constituie cazuri particulare ale acestora. În acest caz densitatea particulei n se referă la toate
particulele cu viteza v mişcându-se în unitatea de volum în toate direcţiile posibile.
Radiaţia nemonoenergetică constă în particule cu energii diferite. De exemplu electronii
emişi în radiatia posedă energie de la 0 la Eemax. Radiaţia nemonoenergetică corespunde cu
fluxul densităţii particulei (E, r) si se refera la intervalul unităii energiei în puncul r. Acesta este
numit fluxul densităţii particulei pentru energia E în punctul r şi are ca unitate de măsură particule/
m2s MeV. Fluxul densităţii particulei în unitatea de energie dE între E şi E + dE este:
(E, r) = (E, r) dE
Fluxul total al densităţii de particule în punctul r poate fi calculat integrând în raport cu
energia:

(r) = ( E , r ) dE
0
Intensitatea nemonoenergetică a radiaţiei în intervalul dE în funcţie de energia E este:

4
 I (E,r) dE = (E, r) E dE
şi totalul intensităţii radiaţiei în punctul r:

I(r) = ( E , r ) E dE
0
Radiaţia uzuală interacţionează cu mediul intr-un timp finit. Astfel pentru a caracteriza
radiaţia în acest caz se introduc: fluenta particulei F(r) şi intensitatea integrală a radiaţiei I t (r) .
Acestea sunt definite de numărul de particule (energia radiaţiei), introduse într-o sferă cu secţiunea
transversala unu şi centrul în punctul r, după timpul t. Dacă fluxul densităţi particulei (r) este
independent de timp F(r) = (r)t şI intensitatea integrală a radiaţiei I t (r) = I (r)t.
Fluenţa particulei şi intensiatatea radiaţiei integrale sunt măsurate în particule/m2 şi
respectiv MeV/m2. Dacă fluxul densităţii particulei şi intensitatea radiaţiei variază cu timpul, sunt
găsite cantităţi integrale prin luarea în consideraţie a dependenţelor de timp.
t
F (r ) (r , t )dt
0
t
I t (r ) I (r , t )dt
0
3.2 Interacţiunea dintre particulele grele încărcate electric şi materie

Particulele grele sunt definite ca acelea a căror masă e depăşită de sute de ori de masa
electronului. La trecerea prin materie ele interacţionează predominant cu electronii dat fiind că
nucleul ocupă un mic spaţiu în atom. Deci nucleul nu joacă un rol semnificativ în mişcarea
particulelor grele.

Fig. 3.1 Ciocnirea dintre particula

greu încărcată şi electron

Considerând (figura 3.1)

interacţiunea dintre particulele
grele (cu viteza v, încărcarea q > 0)
cu un electron liber şi putem afla
dependenţa energiei pierdute de
particulă în funcţie de v şi q.
La trecerea pe lângă
electron, particula exercită o forţă
coulombiană a cărei valoare este:
b0qe
F
r2

5
unde r este distanţa în metri dintre încărcări şi depine de timp; b0=9x109m/F este o constantă şi
este relativ dielectric constant cu mediul care arată de câte ori interacţiunea este mai mică în mediu
decât în vid.
Forţa coulombiană F, acţionată de electron (vezi figura 3.1) este direcţionată de-a lungul
razei r. Aceasta poate fi descompusă în două componente: F = F1 + F2 . Forţa F1 este paralelă cu
viteza v şi forţa F2 este perpeniculară pe acastă. În punctele simetrice raportate la O, componenta F1
are aceeaşi valoare a lui F dar cu semn contrar. Prin urmare, deviaţiile electronului în plan orizontal
compensează reciproc orice punct simetric înainte şi dupa punctul O şi electronul e deviat rezultând
astfel ciocnirea numai pe direcţie verticală.
Forţa coulombiană este invers proporţională cu r2. Aceasta este semnificativă numai pentru
o mică parte din traiectoria l localizată în apropierea punctului O. În această secţiune distanţa r este
onstantă şi aproximativ egală cu R.
În conformitate cu legea conservării momentului meve=F2t, în care me şi ve sunt masa
electronului, respectiv viteza acestuia; timpul interacţiunii dintre particulă şi electron: t = l/v; în
secţiunea l, F2 F, energia cinetică achiziţionată de un electron în timpul t este:
me v e2 q 2l 2
Ee B 2 4
2 v R
unde B este coeficient de proporţonalitate. Sarcina pozitivă atrage electronii care se mişcă de-a
lungul traiectoriei particulei. Dacă particula grea este negativă, electronul se va mişca departe de
traiectoria particulei ca rezultat al ciocnirii. Pentru aceleaşi viteze v şI distanţe R, o particulă va
pierde de patru ori mai multă energie la ciocnire decât protonul sau deutronul. Prin mărirea vitezei
v, timpul t şi prin urmare energia pierdută de particulă în timpul ciocnirii cu un electron, va fi mai
mică.
De fapt electronii nu sunt liberi în materie şi sunt la marginea atomilor. Deci numai energiile
necesare ionizării şi excitării atomului pot fi impărţite electronului. În concluzie pentru distanţele R
mai mari decât R0, particulele nu interacţionează cu un electron definit, ci mai degrabă cu atomul. În
acest caz va avea loc o ciocnire elastică între particulă şi atom. Distanţa R0 la cere atomul poate fi
excitat depinde de numărul atomic Z , creând o puternică legătură a electronului în atom.
Energia pe care o particulă încărcată o pierde într-o ciocnire elastică sau inelastică (excitare
sau ionizare) cu atomul se referă de obicei la pierderea ionizării. Aceasta poate fi caracterizată de
ionizarea specifică Ni care reprezintă numărul de perechi de ioni (electronul cu ionul pozitiv) produs
pe unitatea lungimii traiectoriei particulei în mediu. Energia consumată la formarea unui ion
pereche într-o substanţă, i
, are o valoare medie, aceeaşi pentru diferite particule încărcate. Această
energie poartă numele de energia formării ionului pereche. Aproximativ jumătate din energia i

este consumată pentru ionizare şi cealaltă jumătate la excitare şi ciocnirea elastică cu atomii
(molecule). În aer, de exmplu, 36 eV sunt folosiţi la formarea ionului pereche.

6
 Electroni
mezoni
mezoni
protoni
deuteron
particule Fig. 3.2 Dependenţa perderii
En,MeV/cm

energiei specifice în aer faţă de o

particulă încărcată

Energia particulei, MeV

Ionizarea specifică poate fi uşor determinată pe baza energiei pierdute Ei care este o
descreştere a energiei cinetice a particulei în unitatea lungimii traiectoriei în mediu. Numărul de
ioni pereche se calculează simplu raportând energia specifică pierdută la energia formării ionului
pereche i
:
Ei
Ni
i
Energia specifică pierdută este, de asemenea, numită frânarea energiei (puterii) unei
substanţe particulare. Aceasta depinde de pătratul particulei încărcate şi de pătratul vitezei
particulei. Este de asemenea proporţională cu numărul de electroni ciocniţi de particule şi cu
Neq2
densitate electronilor atomici ai substanţei Ne, Ei
v2
Dependenţele energiei specifice pierdute de energia particulei sunt prezentate în
figura 3.2 pentru electronii grei (mezoni), protoni, deutroni, şi particule, în mişcare în aer.
Curbele au forme similare, dar sunt deplasate unele faţă de altele în raport cu axa energie. Odată
cu creşterea energiei particulei, timpul ieteracţiunii cu electronii este mai mic şi deci, pierderile
ionizării sunt scăzute. Aceste pierderi cresc atunci când energia cinetică a particulei se dublează
faţă de energia de repaus. Explicaţia este aceea că domeniul electric al particulei încărcate cu
viteza v>0.9c începe a se deforma şieste mai puternic în direcţie perpendiculară a traiectoriei
particulei. Un rezultat al acestei deformaţii a câmpului electric este acela că în domeniul de
acţiune al forţelor electrice ale particulei este mai mare şi majoritatea electronilor se deplasează
cu viteză mică.

7
 3.3 Domeniul particulelor grele în materie

O particulă încărcată traversează o distanţă oarecare în materie înainte de a pierde energia sa

cinetică. Lungimea totală a traiectoriei particulei încărcate este numită rază liniară, R. Şirul liniar
depinde de energia specifică pierdută. Înălţimea densităţii electronilor atomici şi particulelor
încărcate este mai mare decât energia pierdută şi deci şirul este mai mic. Particulele grele încărcate
mai mult interacţionează cu electronii atomici şi sunt slab deviate de la direcţia iniţială de mişcare.
Din acest motiv, şirul particulei grele poate fi măsurat ca fiind distanţa dintre sursa particulei şi
punctul de oprire.
Ionizarea specific`,
unit`\i rel.

Distanţa de la sursă, cm
Fig. 3.3 Veriaţia ionizării specifice a particulei
în aer în coborâre liberă (curba Bragg)
O bună idee asupra particulelor care plutesc în aer, ceea ce se poate vedea în curba din
figura 3.3, obţinută în 1905 de fizicianul englez Bragg pentru particulele cu energie iniţială de
7,68 MeV. Cu creşterea distanţei de la sursă , ionizarea specifică a particulelor creşte, iar creşterile
bruşte şi continue devin cădere clară. Acest tip de comportament poate fi explicat de variaţia
vitezei particulei. Iniţial, particula se mişcă cu o viteză mare şi ionizarea specifică
corespunzătoare scade. Datorită scăderii ionizării particula reduce viteza şi interacţionează cu
electronii. Consecutiv ionizarea specifică creşte. Pierderile ionizării sunt sunt mari spre sfârşitul
traiectoriei particulelor . Cu toate acestea, când particulele se mişcă foarte încet, începe să atragă
electroni din orbita atomilor din mediu şi e transformată în atomi neutri de heliu. Ca rezultat,
pierderile ionizării scad foarte rapid.
Fluxul densităţii particulelor este aproape independent de distanţa particulelor de la sursă
de la care intenitatea energiei particulelor scade odată cu creşterea distanţei de la sursă, ca
rezultat al pierderilor ionizării.
Interacţiunea dintre particulele şi electroni este guvernată de legi statistice şi deci, există
o clară dispersie a razelor (împrăştiere). O fracţiune a particulei are razele oarecum extreme faţă
de celelalte particule.
Sensul razei particulei monoenergetice, R , poate fi calculat cu ajutorul formulelor
empirice. În aer, în condiţii normale:
R aE n (3.1)

8
unde R este domeniul în cm şI E energia cinetică a particulelor în MeV. Pentru partculele
emise de emiţătorii (4 < E < 9MeV), a = 0.318, n = 1.5. Pentru particulele cu o energie
mare (E < 200MeV, a = 0.148, n = 1.8. Astfel, pentru particulele cu energie E = 5 MeV,
R = 68cm.
Raportul domeniului liniar a două tipuri diferite de particule, posedând viteze iniţiale
identice în aer, este proporţional cu raportul energiilor specifice pierdute ale particulelor,
2
R1 m1 q2
(3.2)
R2 m2 q1
unde: m1 şi m2 sunt masele particulelor şi q1, q2 sarcinile particulelor.
Exemplu. Determinaţi domeniul liniar al protonului cu energia E p = 10 MeV în aer. Vom
găsi întâi energia cinetică a particulei ce posedă aceeaşi viteză iniţială ca a protonului:
2
Ep mp v p mp 1
2
E m v m 4
Domeniul liniar al particulei cu energia E = 40 MeV în aer este:
R 0.148E1.8 114 cm
Domeniul liniar al protonului cu energia E p = 10 MeV (vezi formula (3.2)) este:
2
1 2
Rp R 114 cm
4 1
Capterea electronilor cu mişcarea fisiunii fragmentelor, în comparaţie cu încărcarea,
schimbă amestecarea particulelor , producându-se pe tot domeniul fragmentului, nu doar spre
sfârşit. Domeniul liniar în aer Rf a fisiunii fragmentului cu numărul de masă A în condiţii normale se
calculează cu formula:
Rf 4 1.35 10 2 A cm
Fisiunea fragmentelor cu numărul de masă A = 120, se întinde pe o distanţă în aer Rf 2.4 cm. În
solide, domeniul liniar al fisunii fragmentelor este aproximativ de 103, 104 ori mai mic decât în aer.
În fizica experimentală domeniul masic a unei particule încărcate, Rm, exprimat în kg/m2
este frcvent utilizat în locul domeniului liniar. Numeric, domeniul masic este egal cu masa
substanţei într-un cilindru a cărei înălţime este egală cu domeniul liniar a particulei în metri, R, şi
secţiunea transversală de 1 m2,
Rm = R (3.3)
unde este densitatea materiei în Kg/m3.
Formula empirică pentru domeniul masic al particulelor cu energia între 4 şI 9 MeV este:

Rm AE 3 g/m2 (3.4)
unde A reprezintă numărul de masă al substanţei şi E energia particulei în MeV.
Exemplu. Calculaţi masa şi domeniul liniar al particulei cu energia E = 5 MeV pentru
beriliu (A = 9, = 1800 kg/m3).
Conform formulei (3.4) domeniul masei este:

9
 Rm 9 125 33.5 g/m2
Din formula (3.3) domeniul liniar are expresia:
33.5 10 3
R 1.85 10 5 m = 18.5 m
1800
3.4 Interacţiunea dintre particulele şi materie
Pierderile energiei electronilor care se mişcă în materie pot fi împărţite în pierderi ale
ionizării şi pierderi radiative.
Dependenţa energiei a pierderilor ionizării specifice pentru electroni este aceeaşi ca şi pentru
particulele grele încărcate (vezi figura 3.2). Curba care arată pierderea energiei scade odată cu
creşterea vitezei, implicit a energiei cinetice care reprezintă dublul energiei de repaus a electronului,
apoi creşte încet.
Pierderile energiei radiative sunt rezultatul acceleraţiilor au loc în natură ca rezultat al
acceleraţiei unei particule libere încărcate în câmpul electric al nucleului. Ajungând în apropierea
b0 Ze 2
nucleului particula este deviată de forţa coulombiană F . Această forţă este de asemenea
r2
în raport cu masa particulei m şi acceleraţia acesteia a în concordanţă cu legea a doua a lui Newton
F = ma. Orice sarcină liberă în mişcare cu acceleraţia a emite fotoni a căror energie totală este
proporţională cu pătratul acceleraţiilor. Din a2 = F2/m2, astfel că a2 = 1/m2, pierderile radiative a
particulelor greu încărcate vor fi mai scăzute decât cele ale particulelor uşor încărcate (electroni sau
pozitroni). Astfel pierderile radiative ale electronilor depăşesc pe cele ale protonilor supuse aceleaşi
2
forţe de m p / me 3.5 106 ori. Pierderile radiative ale particulelor grele sunt
nesemnificative în comparaţie cu pierderile ionizării cu energiile particulei foarte mari şi de obicei
nu sunt luate în consideraţie. Cu toate acestea pierderile radiative ale particulelor uşoare pot fi
apreciabile, particular la trecerea prin mijloc cu numărul atomic Z mare.
Radiaţia emisă ca rezultat al pierderilor radiative se numeşte radiaţie de frânare. Aceasta
este radiaţia produsă de frânarea particulelor încărcate în câmpul electric al nucleului.Radiaţia de
frânare este de asemenea emisă de electronii în mişcare pe orbite circulare în electroni acceleratori
(betatroni şi selsin). Radiaţia în aceste cazuri este numită prin urmare radiaţie betatron şi selsin.
Pierderile radiative specifice Er sunt proporţionale cu energia electronului Ee şI pătratul
numărului atomic în mediu:
Er Z 2 Ee
Pierderile ionizării electronilor Ei predomină în comparaţie cu energiile reduse. Cu creşterea
energiei cinetice contribuţia relativă a pierderilor ionizării la pierdere totală de energie se
diminuează. Dacă Ei Z , raportul dintre pierderile radiative specifice şI cele ale ionizării, k, este
proporţional cu ZEe,
k = 1.25 x 10 3ZEe
unde Ee este exprimată în mega-electronivolţi.
Energia electronului pentru care Ei = Er (k = 1) este numită energie critică. Pentru fier (Z =
26) energia critică este de 31 MeV şi pentru plumb ( Z = 82) este aproximativ 9.8 MeV. Pierderile
energiei critice radiative precedă pierderile ionizării.

10
 Radiaţia de frânare cu frecvenţa în şirul razelor X este obţinută în special în canalele rzelor
X cu viteză mare şi anticatod. Aceasta este aplicată în medicină pentru diagnosticul bolilor.
Electronii din canale sunt acceleraţi pâna la 30 – 100 KeV (1KeV=103eV) şi apoi stopaţi in
anticatod. Razele X emise la frânarea electronilor poseda un spectru continuu.
Masa electronului este cu mult mai mică decât a particulelor grele ceea ce determină
caracterul mişcărilor în materie. Electronii sunt puternic deviaţi la ciocnirea cu electronii atomici
sau cu nucleii. Aceştia nu se mişcă de-a lungul liniei drepte cum se întâmpla cu particulele grele
care au o traiectorie sinuoasă. Lungimea traiecoriei totale a electronilor grei predomină şirurile
particulelor greu încărcate. Oricum de interes practic este şirul electronului efectiv. Aceasta este
densitatea stratului de materie care stopează complet electronul. Şirul masei efective a electronului
Rme în aluminiu poate fi determiniată cu ajutorul formulei empirice:

R me 5.43E e 1.60 , pentru 1.0 Ee 2.5 MeV (3.5)

R me 5.30E e 1.06 , pentru E e 2.5 MeV
unde Rme este dat în Km/m2 şi Ee este energia maximă a particulelor sau energia electronilor
monoenergetici în MeV. Formula de mai sus poate fi utilizată cu o precizie de 10% pentru
estimarea lui Rme în aer şi fier.
Exemplu. Găsiţi grosimea stratului de aluminiu care absoarbe electronii cu o energie de 2MeV.
Densitatea aluminiului este de 2700 Kg/m3 în acord cu formul (3.5)

R me 5.43 2 1.60 9.26 kg/m2

R me 9.26 3
R Al 3.43 10 m = 0.343 cm
Al 2700
Pozitronii rapizi îşi pierd enegia când electronii se ionizează şi emit energie de frânare. Pozitronii
stagnaţi pot împinge electronii din stratul periferic al atomului când ei sunt independenţi decât
primii electroni. Formaţia instabilă, alcătuită dintr-un electron şi un pozitron, care gravitează în
jurul centrului de masă comun poartă numele de pozitroniu. Timpul de viaţă al pozitroniului este de
bilioane de secunde după ce pozitronul şi electronul sunt anihilaţi pentru a produce două, trei cuante
. Energia totală a cuantei este de 1.02MeV, ceea ce reprezintă dublul energiei electronului.
Electronii şi pozitronii pot fi de asemenea anihilaţi fara a forma pozitroniu. Radiaţia produsă de
electronul - pozitronul anihilat este numită radiaţie anihilată.

3.5 Interacţiunea dintre radiaţia electromagnetică şi materie

Legea atenuării radiaţiei în materie. Radiaţiile razelor X, betatronilor, sincrotronilor şi
radiaţiilor gamma sunt unde electromagnetice, comportamentul lor depinzând de frecvenţă. Ele sunt
identice dacă frecvenţă lor este aceeaşi. Astfel va fi suficient sa cunoaştem interacţiunea dintre
radiaţiile gamma şi materie. Proprietăţile altor radiaţii în aceeaşi frecvenţă sunt identice.
Radiaţia gamma este o radiaţie puternic penetrantă. La trecerea prin materie cuanta
interacţionează cu atomii, electronii şi nucleii şi intensitatea lor este atenuată.
\

11
 Fascicul de Sarciă
cuante

0 x x+dx
Fig. 3.4 Fascicul de cuantă g incident
într-o sarcină plană
Legea atenuării pentru un fascicul paralel monoenergetic a unei cuante primare va fi luată în
considerare la ciocnirea cu o sarcină plană. Din definiţie, particulele primare sunt acele particule
care nu interacţionează cu electronii , nucleii sau atomii la trecerea prin materie.
La strângerea unui fascicul paralel, cuanta vafi incidentă cu o sarcină plană cu unghiuri
drepte (fig 3.4). Intensitatea fasciculului primar este diminuată ca rezultat al absorbţiei şi dispersiei
razelor . O raza cuanta dispersată de electron pierde o parte din energie şi schimbă direcţia de
mişcare. La distanţa x faţă de suprafeţă, fluxul densităţii cuantei primare este redus la valoarea
(x). În învelişul subţire al sarcinii, d(x), densitatea fluxului cuantei este redus de le (x) la
(x +dx). Grosimea stratului este diferenţa fictivă dintre (x) şi (x + dx). Conform acestor
condiţii numărul de interacţiuni dintre cuanta şi materie într-un strat subţire este proporţional cu
fluxul densităţii (x) de la suprafaţa stratului şi grosimea stratului dx,
d dx (3.6)
Semnul minus din partea dreaptă a ecuaţiei arată că fluxul densităţii cuantei descreşte cu d în
stratul dx. Coeficientul de proporţionalitate este numit coeficient total liniar de atenuare.
Dimensiunea lui este m-1 şi numeric acest coeficient este egal cu raportul dintre cuanta
monoenergetică şi fasciculul paralel pe unitatea de lungime. Valoarea lui depinde de densitate şi
de numărul atomic al substanţei şi de energia cuantei :
= ( , Z, E )
Soluţia unei ecuaţii diferenţiale similare cu (3.6) a fost elaborată în subcapitolul 2.3. Dacă
0 indică densitatea fluxului cuantei la suprafaţa principală a sarcinei, legea micşorării pentru
raza paralelă a cuamntei primare monoenergetice ce trece prin substanţă poate fi exprimată prin
formula:
x
(x) 0 e (3.7)
Valoarea lui este egală cu 1/d, unde d este grosimea stratului materiei care reduce
densitatea fluxului cuantei de e = 2.72 ori. Pentru scopuri practice o cantitate convenabilă este
jumătate din valoarea grosimii d1/2. Aceasta este grosimea stratului materiei care reduce densitatea

12
fluxului de două ori. Relaţia dintre şI d1/2 este aceeaşi cu cea dintre timpul de injumătăţire şi
constanta de dezintegrare:
= 0.693/ d1/2
Coeficientul de atenuare liniară totală este proporţional cu densitatea materiei. Dacă

raportăm la densitate obţinem coeficientul de atenuare masic, m , măsurată în metri pătraţi

pe kilogram (m2/kg). Coeficentul de atenuare masic depinde de numărul atomic al substanţei şI de

energia cuantei ,
m m (Z, E ) .
După substituţia m legea atenuării (3.7) ia forma:
m Mx (3.8)
(x) 0 e
unde, Mx x este masa unei sarcini de arie 1 m2 şI grosime x.
Exemplu. Calculaţi: (a) jumătatea valorii grosimii pentru paralela razei cu E 1 MeV,
- cuanta la plumb (Z = 82) şi aluminiu (Z = 13); (b) masa straturilor plumbului şI aluminiului ( în
kg/m2) care diminuează raza densităţii fluxului de două ori.
Coeficienţii liniari de atenuare Pb 80 m-1 şi Al 15 m-1 şI densităţile Pb 11340
kg/m3, Al 27000 kg/m3.
Jumătatea valorii grosimii este:
- pentru plumb
0.693 0.693 3
d1/2 8.65 10 m
Pb 80
- pentru aluminiu
d1/ 2 4.6 10 2 m

Coeficientul pentru micşorarea mesei este:

- pentru plumb
80
m 7 10 3
m2/kg
11340
- pentru aluminiu
m 5.5 10 3
m2/kg
Masa sarcinii plumbului redusă la raza fluxului densităţii de două ori este:
MPb Pb 1/2 d 11340 8.65 10 3
98.7 kg/m2
şi sarcina aluminiului:
M Al 12.4 kg/m2

Transferul cuantei după rază este de trei ori mai mare şi proces independent: la efectul
fotoelectric, efectul Compton şi producţie pereche. Aceste efecte implică interacţiunea cuantei cu

13
atomii, electronii şi nucleele respective. In consecinţă totalul linear al coeficientului de atenuare este
egal cu suma celor trei coeficienţi lineari independenţi: aceasta datorită absorbţiei fotoelectrice
ph , interacţiunii Compton C şi producţiei pereche pp ,

ph C pp

Fiecare din aceşti coeficienţi depind de drumul lor specific, de numărul atomic şI
energia cuantei .
Efectul fotoelectric. Asesta este tipul de interacţiune dintre cuanta şi atom în care cuanta
este absorbită (dispersată) şi electronul este ejectat din atom. Partea de energie a cuantei este
folosită la rupere ca legătură între electroni şi nucleu şi pe de altă parte este impărţită electronului ca
energie cinetică Ee,
n
E Ee e
Efectul fotoelectric conţinând un electron pe n straturi atomice, va avea loc doar dacă
n
energia cuantei depăşeşte energia de legătură a electronului într-un strat, e . Dacă energia
cuantei este mai mică decât energia de legătură a electronului în stratul K, de exemplu, dar mai
mare decât în stratul L, efectul fotoelectric poate avea loc în toate straturile atomului nu numai în
stratul K.

a - efect fotoelectric

b- efect Compton

c- produc\ia pereche
Fig. 3.5 Principalele moduri de interacţiune dintre cuanta şi materie

Direcţia fotoelectronului este aproape perpendiculară pe direcţia propagării cuantei

absorbită (figura 3.5) şi aproape coincide cu direcţia vectorului intensitate electrică din câmpul
electromagnetic. Aceasta însemnă că fotoelectronii sunt ejectaţi din atom de forţele electrice.
Absorbţia fotoelectrică a cuantei în stratul n descreşte cu marirea energiei cuantei .
n
Aceasta este maximă pentru energia cuantei adunată la energia de legătură e . Pentru energiile
n
E >> e probabilitatea pentru absorbţia fotoelectrică în stratul n este redusă de o mie de ori. Se
poate menţiona că electronul liber nu poate absorbi o cuantă deoarece legile conservării energetic
vor fi deci, încălcate.

14
 Z5
Coeficientul liniar fotoelectric de absorbţie ph este proporţional cu raportul .
E 3.5
Dependenţa acestui coeficient la plumb este prezentată în figura 3.6. Acesta scade rapid cu creşterea
energiei şI pentru E >10 MeV, practic fotoelectronii nu apar în plumb.
Efectul Compton. Dispersia cuantei din electron se numeşte efect Compton.
Interacţiunea dintre cuanta şI electron în efectul Compton este văzută ca ciocnirea dintre sfere
hv
elastice (figura 3.5) cu masele m şI me. În fiecare ciocnire elastică cuanta transmite părţi
c2
din energia electronului şI este dispersată. Atât timp cât dispersia cuantei depinde de densitatea
electronilor (Ne depinde de Z) efectul Compton este dependent de numărul atomic Z al substanţei.
Dispersia cuantei are loc în marea majoritate a cazurilor ca un rezultat al interacţiunii cu
electronul într-o slabă legătură cu alte straturi. Coeficientul C al interacţiunii liniare Compton este
proporţional cu Z/ E . Odată cu creşterea energiei cuantei fracţia cuantei dispersată descreşte. În

plumb efectul Compton înlocuieşte efectul fotoelectric la energii E > 0.5 MeV (fig. 3.6).
Descreşterea coeficientului C cu creşterea energiei este mai progresivă decât cea a lui ph şi mai

mulţi electroni Compton sunt produşi în plumb la E > 0.5 MeV decât electronii fotoelectrici. La
energii peste 50 100 MeV efectul Compton este nesemnificativ.
Producţia pereche. O cuantă în câmpul nuclear poate produce o pereche de particule şI
în particular un electron şi un pozitron (vezi figura 3.5). Energia cuantei este transformată într-o
energie de repaus a electronului şI pozitronului 2mec2, în energia lor cinetică Ee , Ee şi în energia
cinetică a nucleelor En,
hv 2me c 2 Ee Ee En
Particula pereche este formată doar dacă energia cuantei este mai mare decât dublul
energiei de repaus a electronului care este 1.02 MeV. Cuanta nu poate fi transformată într-o
particulă pereche în afara legăturii nucleului atât timp cât aceasta ar fi o încălcare a legii conservării
momentului. Presupunând o energie a cuantei egală cu 1.02 MeV poate crea un electron sau un
pozitron, dar momentele lor ar fi nule având în vedere că energia cuantei este hv/c.
În câmpul unui nucleu momentul şI energia cuantei sunt distribuite între electron,
pozitron şi nucleu fără încălcarea legii conservării energiei şi momentului. Masa nucleară în mare
măsură depăşeşte masele electronului şi pozitronului şi prin urmare o mare parte neglijabilă a
energiei este transmisă nucleului. Practic, toată energia cuantei este transformată în energia
electronului şi pozitronului.
Coeficientul liniar al producţiei pereche pp este proporţional cu Z2ln E . Producţia

pereche este aprciată în substanţele grele la energii mari ale cuantei . Coeficientul pp nu este

15
nul doar la depăşirea energiei prag E =1.02 MeV. Cu creşterea energiei coeficientul pp creşte
rapid. Începând cu energii mai mari de 8 MeV, absorbţia cuantei este datorată producţiei
pereche.
Coeficientul total liniar de atenuare este suma celor trei coeficienţi ph , C şI pp şi de
prin urmare cu creşterea cuantei energiei coeficientul descreşte (vezi figura 3.6) ajungând la
minimul de 3 MeV după care începe creşterea. Acest tip de dependenţă este datorat faptului că la
energie mică ( E ) este determinat de efectul fotoelectric şi efectul Compton şi la energii
depăşind 8 MeV principala contribuţie a lui formează procesul producţiei pereche. Plumbul este
îndeosebi clar la cuanta cu energii de 3 MeV. O dependenţă similară a ( E ) este de asemenea
observată şi la alte elemente grele.

i , cm-1
ph

- total

ph – absobţie fotoelectrică
C

C – interacţie Compton

pp
pp – producţie pereche

E , MeV
Fig. 3.6 Dependenţa coeficienţilor liniari de atenuare faţă de energia cuantei
petru plumb

Coeficientul de transfer al energiei. Energia radiaţiei gamma interacţionează cu materia

este transformată în energia cinetică a electronilor şi în energia secundară a radiaţiei (care
include razele X emise în efectul fotoelectric, cuanta dispersată în efectul Compton şi anihilarea
radiaţiei). Coeficientul poate fi astfel exprimat ca sumă:
= a + s

Coeficientul a este numit coeficientul liniar de transfer al energiei. Acesta este egal cu
raportul energiei radiaţiei care este transferată electronilor elibereraţi într-un strat al materiei.
Fracţia energiei radiaţiei care este transformată în energia secundară a radiaţiei într-un strat al
materiei se referă la coeficientul liniar de dispersie s. Coeficientul a este foarte important în
dozimetria radiaţiei (vezi subcapitolul 3.6) atât timp cât doza radiaţiei absorbite este proporţională
cu intensitatea radiaţiei şi coeficientul a a substanţei iradiate. Coeficientul masei energiei

transferate pentru aer (tabel 3.1) variază cam între 0.2 şi 1.5 MeV.

16
 Tabel 3.1 Coeficientul masei energiei trensferate pentru aer

E , MeV am , m2/kg E , MeV am , m2/kg E , MeV am , m2/kg

0.05 0.384 0.40 0.296 4.0 0.194

0.08 0.236 0.60 0.296 6.0 0.172
0.10 0.233 1.0 0.280 8.0 0.160
0.15 0.251 1.5 0.256 10 0.153
0.30 0.288 3.0 0.211

În dozimetria radiaţiei gamma substanţele compexe sunt caracterizate de numărul atomic

efectiv Zeff. Acesta este numărul atomic a unui element pentru care coeficientul energiei transferate
raportat un electron al elementului este la fel ca la substanţa dată. Astfel valorile lui Zeff pentru apă,
aer şi ţesut viu sunt aproape aceleaşi şi aproximativ 7.5.

Atenuarea prnin distanţă. Atenuarea densităţii fluxului primei cuantei are loc nu numai
ca un rezultat al absorbţiei sau dispersiei în mediu. Dacă un punct sursă este plasat în vid, densitatea
fluxului cuantei va descreşte odată cu creşterea distanţei de la susră. O sursă este cosiderată a fi
un punct sursă dacă mărimea ei este o pătrime din distanţa dintre sursă şi punctul de observaţie.
Presupunem o sursă în vid ce emite izotropic (uniform în toate direcţiile) Q cuante pe
secundă. Numărul total de cuante ar trebui să fie acelaşi la orice distanţă de la sursă. Deci,
densitatea fluxului cuantei la distanţa r de sursă, (r ) , trecând peste suprafaţa unei sfere de arie
S 4 r 2 este
Q
(r)
4 r2
Raportul densităţilor fluxului la o suprafaţă sferică cu razele r R şi r 1 cm
(R) 1
(3.9)
0 R2
unde 0 este densitatea fluxului cuantei la distanţa r 1 faţă de sursă. Cu creşterea distanţei de
la punctul sursă, densitatea fluxului cuantei în vid diminuează cu 1/R2.
Dacă punctul sursă este localizat în mediu atenurea densităţii fluxului cu o rază a cuantei
monoenergetice şI intensităţii va fi se asemenea afectată de interacţiunea cuantei cu substanţa din
mediu şI astfel
e R 0
(R) (3.10)
R2
Factor de acumulare. Legile exprimate de formulele (3.7) şi (3.10) sunt valide pentru
atenuarea radiaţiei primare. Contribuţia dispersiei radiaţiei la intensitate nu este luată în calcul de
aceste formule.

17
 Dispersia cuantei după multiple ciocniri cu electronii poate părăsi mediul absorbant.
Ambele cuante primară şI dispersată pot trece printr-un anumit punct A poziţionat după stratul
protector (vezi figura 3.7).

srat protector

Fascicul de
cuante

Fig. 3.7 Trecerea fasciculului de cuante printr-un strat al materiei

Intensitatea totală a radiaţiei în punctul A este aşadar suma intensităţilor radiaţiilor primară
I p şi dispersată Id,
I =I p + Id
Raportul dintre intensitatea totală şi intensitatea radiaţiei primare se numeşte factorul de
acumulare B,
I
B
Ip
Intensitatea şi densitatea fluxului a radiaţiei primare sunt proporţionale una cu cealaltă.
Astfel din relaţia prcedentă şi formulele (3.7) şI (3.10) rezultă
R
BI 0e
I ( R)
Rn
unde exponentul n este zero pentru o sursă plană extinsă şi doi pentru un punct sursă al cuantei .
Factorul de acumulare este determinat de obicei experimental. El depinde de geometria
sursei, de energia cuantei primare, de proprietăţile absorbţiei şi dispersiei substanţei şi de
densitatea lui. În tabele factorul de acumulare pentru o geometrie dată este de obicei prezentat ca o
funcţie ca produs dintre şi unde este grosimea stratului protector. Astfel valoarea lui B
pentru plumb înconjoarând punctul sursă cu energia de 1MeV, cuanta variază între 1.35 ( =
1) şI 5.25 ( = 20).
3.7 Caracteristicile sursei de radiaţie
După dezintegrările şI , substantele radioactive produse de nucleu se află în stare
excitată. Fiecare dintre substanţe are surse de radiaţii . Sursele gamma sunt caracterizate de
jumătăţile lor de viaţă, activităţi şi spectrul cuantei (spectru ). Cele din urmă sunt o linie
spectrală discretă. Numărul liniilor în spectrum pot varia între una şi mai multe. Astfel în jur de 50

18
 226
linii sunt observate în spectrul pentru Ra în echilibrul radioactiv cu principali lor produşi
dezintegraţi. În cel mai complex spectru puţine linii sunt deosebit de intense. În spectrul al
226
Ra, de exemplu, sunt observate şase astfel de linii cu energiile între 0.3 şI 1.76 MeV sunt; în
24
Na sunt două linii intense cu energiile între 1.37 şi 2.75 MeV.
Mărimea d a surselor este în mod frecvent mai mică. La distanţele r 4d sursa
poate fi luată în considerare cu suficientă acurateţe ca un punct sursă şI mărimea ei d poate fi
neglijată în diferite probleme. Din alt punct de vedere sursele sunt izotropice care emit cuantă
în direcţii diferite cu probabilităţi egale.
Substanţa radioactivă este conţinută într-un flacon ermetic metalic cu pereţi care să nu
modifice spectrul razelor . Pereţii şi de asemenea materialele folosite special pentru absorbţia
unei parţi din liniile se numesc filtre.
Expunerea vitezei dozei în aer este produsă de un punct izotropic al sursei şi poate fi
caracterizată prin ionizare constantă K . Constanta este expunerea vitezei dozei (R/h) a
infiltraţiei radiaţiei cu un punct izotropic al sursei de activitate de 1 mCi la distanţa de 1 cm de
sursă. K este măsurată în Rcm2/hmCi. Aceasta poate fi determinată cu ajutorul diagramei
nucleelor radioactive sau măsurată experimental şI este uzual prezentată în manuale (tabel 3.3).

Tabel 3.3 Ionizarea constantelor şiechivalenţelor pentru

câteva substanţe radioantive

Substanţa T1/2 R cm 2 echivalent de 1mCi

K , de material
h mCi
24
Na 14.9 h 18.55 2.20
60
Co 5.27 y 12.93 1.54
75
Se 127 d 1.84 0.23
134
Cs 2.2 y 8.58 1.02
226
Ra 1622 y 9.36 1.11

Filtrarea radiaţiei reduce valoarea lui K , cu un anume K , unde este grosimea

filtrului. Modificarea lui K este dată în calcul de corecţia factorului care este mai mic de unu,

astfel că K = K . Pentru capsulele de plumb, fier şI aluminiu de 0.1- 0.3 cm grosime,

valoarea lui variază între 0.85 şI 0.98 pentru E 1 MeV. Valorile lui K menţionate în tabele
în cazul infiltrării radiaţiei supraapreciază doza şi grosimea ecranului protector.

19
 Calcului poziţiei vitezei dozei la distanţa r de un punct neprotejat al sursei , W(R) este
simplificat considerabil utilizând K . Pornind de la intensitatea radiaţiei, în conformitate cu
formula (3.9), obţinem:
aK
W ( R) (3.11)
R2
unde W(R) este poziţia vitezei dozei în R/H, a este activitatea sursei în mCi şi R distanţa de la
sursă în cm.
În dozimetrie sursele sunt frecvent comparate pe bazele ionizării ele se produc în aer.
Două substanţe radioactive care se produc sub aceleaşi condiţii de măsură egale cu poziţia vitezelor
dozei, au echivalenţi egali. Echivalentul este măsurat în miligram echivalent de radium (mg-
eq Ra). Această unitate este egală cu suma substanţei radioactive, a cărei radiaţie pentru filtrarea
dată şI condiţiile de măsurare identice produc aceeaşi dimensiune a vitezei dozei ca radiaţia
dintr-un miligram de radiu ce ajunge până la 0.5 mm grosime a filtrului de platină.
Dimensiunea vitezei dozei datorată unei surse punct cu un echivalent de 1 mg-eq Ra la
distanţa de 1 cm este 8.4 R/h. Echivalentul al unei substanţe, m (mg-eq Ra), este dat la activitatea
acestuia a (mCi) şI K (Rcm2/hmCi) de formula m = a K / 8.4. Înlocuind a K = 8.4m în formula
(3.11) rezultă:
8.4m
W R (3.12)
R2
unde W(R) este dimensiunea vitezei dozei în R/h, m reprezintă echivalentul al substanţei în mg-
eq Ra şI R este distanţa de la sursă în aer în cm.
Exemplu. La ce distanţă R de o sursă punct de 60Co cu masa 10 6 g este doza în timpul unei zile de
muncă de 6 ore egal cu MPD? Calculaţi echivalentul al substanţei.
Numărul de atomi a 10 6 g 60Co este:
1.0 10 9
N 6.02 1026 1.0 1016 atomi
60
Activitatea cobaltului (T1/2= 5.27 ani) este:
0.693 1.0 1016
a N 1.13 mCi
5.27 3.15 107 3.7 107
Viteza dozei maximă acceptată pentru 6 ore de lucru pe zi Wmp 2.8 10 3 rem/h.

Dacă K (60Co) = 12.93 Rcm2/hmCi, formula (3.11)se mai poate scrie :

aK 1.13 12.93
R 72 cm
Wmp 2.8 10 3
Echivalentul al substanţei radioactive este:
aK 1.13 12.93
m 1.74 mg- eq Ra
8.4 8.4

20
 3.8 Calculul ecranului protector pentru punctul surselor

Dimensiunea dozei pentru o sursă poate fi redusă la MPD prin căi variate: prin creşterea
distanţei între sursă şi locul de muncă, prin includerea în sursă a ecranului protector, prin reducerea
timpului de lucru, etc.
Se poate calcula foarte uşor grosimea ecranului protector pentru gradul de atenuare dat
utilizând următorul tabel universal sau în manuale privind informaţii despre protecţia împotriva
radiaţiilor. Unul din tabelele utilizate este 3.4.
Tabel 3.4 Grosimea ecranelor protectoare, cm

Atenuarea Plumb Fier Beton

radiaţiei ( = 11.34 g/cm3) ( = 7.89 g/cm3) ( = 2.3 g/cm3) pentru
K0
pentru E pentru E E
1 2 3 1 2 3 1 2 3
MeV MeV MeV MeV MeV MeV MeV MeV MeV
2 1.3 2.0 2.1 3.3 3.9 4.4 12.9 14.1 15.3
10 3.8 5.9 6.5 8.5 11.0 12.2 29.9 37.7 43.4
102 7.0 11.3 12.2 14.5 19.5 22.1 50.5 65.7 77.5
103 10.2 16.5 18.0 20.5 27.5 31.7 70.4 92.7 110.9
104 13.3 21.3 23.5 26.0 35.5 40.9 89.2 118.6 143.2
105 16.5 26.2 28.9 31.5 43.2 50.0 106.8 144.4 173.8
106 19.5 31.0 34.3 37.0 50.6 58.8 124.4 171.4 205.4

Raportul atenuării K0 indică de câte ori dimensiunea măsurată sau calculată a vitezei dozei
W trbuie să fie reduse în ordine la obţinerea dimensiunii date a vitezei dozei date W1,
W
K0
W1
Pentru raportul de atenuare dat, grosimea ecranului protector poate fi determinată cu ajutorul
tabelelor asemănătoare tabelului 3.4.
Grosimea ecranului protector este frecvent exprimată în kilograme pe metri pătraţi,
m (3.13)
Exemplu. Calculaţi grosimea unui ecran de plumb necesară la obţinerea condiţiile maxime
permisibile muncii dintr-o sursă punct 60Co ( echivalentul m = 400 mg-eq Ra) la o distanţă de 1
metru de sursă, durata muncii într-o săptămână fiind 30 ore.
Conform formulei (3.12) dimensiunea vitezei dozei
8.4m 8.4 400
W 0.336 R/h
R2 104
Maximul permisibil al vitezei dozei este:
100 100
Wmp 3.3 mrem/h
t 30

21
 Raportul de atenuare:
W 336
K0 100
Wmp 3.3
60
Pentru Co energia cuantei este în jur de 1.25 MeV. La interpolarea informaţiilor din
tabelul 3.4, este obţinută grosimea 8.1 cm pentru ecranul protector. Din formula (3.13) vom
obţine pentru grosime:
m 11.34 8.1 92 g/cm2 = 9.2 kg/m2
Grosimea stratului protector poate fi de asemenea determinată de jumătatea valorii stratului
d1/2. Aceasta este grosimea ecranului care este jumătate din distanţa vitezei dozei.Valoarea d1/2
variază cu grosimea ecranului de la cele două raze primare şI dispersate. Cu creşterea grosimii
ecranului d1/2 mai întâi creşte şI pe urmă începe să scadă. Pentru calculul aproximativ al grosimii
ecranului valoarea medie d1/ 2 este frecvent folosită. Pentru sursele de 226Ra şi 60Co valoarea d1/ 2
pentru plumb este 1.3 cm, pentru fier 2.2 cm şi pentru beton 6.9 cm.
O grosime corespunzând jumătăţii de valoare a primului strat reduce dimensiunea vitezei
dozei de două ori, celui de-al doilea strat jumătate de valoare de 22 = 4 ori şI n straturi de 2n = K0
ori. Astfel în ordine se reduce viteza dozei de K0 ori numărul de jumătăţi de valoare de straturi în
grosimea ecranului este:
log K 0
n 3.32log K 0
log 2
Grosimea ecranului este
nd 1/ 2
Exemplu. Găsiţi grosimea stratului de plumb din exemplul precedent presupunând că
valoarea jumătate a stratului pentru plumb d1/ 2 = 1.3 cm.
Numărul jumătatea valorii straturilor
n 3.32 log102 6.64
şi deci grosimea stratului de plumb
nd1/2 6.64 1.3 8.62 cm

Cap. 4. CALCULUL PROTECŢIILOR CONTRA RADIAŢIILOR FOLOSIND

METODA NUCLEELOR INTEGRALE PENTRU DIFERITE SURSE DE RADIAŢII

Pe lângă alte metode existente, cea mai intens folosită este metoda nucleelor integrale care
conduce în final la calculul integralelor pe volum sau pe suprafaţă. În aest sens au fost efectuate
toate calculele pentru diferitele tipuri de surse punctuale, liniare, plane sau cilindrice.
Calculul protecţiei trebuie să pornească de la ideea că în spatele ecranului protector, doza
primită de personalul expus să nu depăşească doza maximă stabilită de anumite norme şi diferite
grade de expunere conform recomandărilor CIPR (Comisia Internaţională de Protecţie contra
Radiaţiilor). Prin doza permisă se înţelege doza ce permite o valoare acceptabilă pentru individ şi
pentru populaţie.

22
 În continuare vom lua în considerare surse având geometrii diferite. Lucrăm în ipoteza că
aceste surse de radiaţii sunt izotrope, detectorul cu care înregistrăm intensitatea în punctele
respective fiind de asemenea punctiform şi izotrop; atenuarea este neglijabilă şi pentru simplitate,
B = 1, B fiind factorul build up.
Sursa punctiformă
 fără ecran
Intensitatea sursei S este:
S
( P) rad/s
4 a2
 cu protecţie concentrică
S D
r2
a r1
S P
a

S x
(P) e , presupunem a >> r2
4 a2
unde
x = r2 – r1, x – grosimea zonei de protecţie;
– coeficientul de absorbţie liniară.

 Cu protecţie plană

P
x1
R
x
S P0
a

S x1
(P) 2
e
4 R
R a sec
x1 x sec

23
 Cap. 5.EXPUNEREA LA RADIAŢII

În industria minieră ,acolo unde se lucrează cu surse radioactive (materii prime nucleare
,materiale nucleare,deseuri radioactive, radionuclizi artificiali,etc ) sau in prezenta acestora, apar o
serie de factori radioactivi specifici de nocivitate, denumiţi si noxe specifice sau noxe radioactive.
Riscul asupra organismelor vii pe care il prezintă impactul cu radiaţiile, se datoreşte
proceselor de interacţie a radiaţiilor cu substanţa, procese care in principal constau din ionizarea
atomilor sau excitarea lor. Prin smulgerea unui electron din atom rezultă o pereche de ioni formată
din atomul rămas ca ion pozitiv şi electronul cu sarcină negativă, acesta putăndu-se ataşa unui atom
neutru,formând astfel um ion negativ.Dacă energia incidentă nu este suficientă pentru expulzarea
unui electron, atomul este ridicat la un nivel superior de energie,fenomen numit excitarea atomului.
Iradierea în ansamblu cupride:
- iradierea externă,care se datoreşte radiaţiilor care provin de la sursele care iradiază din exterior
,fie de la distanţă, fie depuse direct pe suprafaţa subiectului;
- iradierea internă,care se datoreşte substanţelor radioactive ( sub formă de praf,arerosoli,gaze)
care pătrund in interiorul organismului prin inhalare,ingestie sau pe alte căi.

5.1. Iradierea internă

Iradirea internă se poate datora:

 Inhalării de radon şi toron a produşilor de filiaţie ai radonului şi toronului ,sub formă
de atomi liberi sau ataşaţi la aerosoli din atmosfera locurilor de muncă, în:
- lucrări miniere ( la zi sau subterane ) pe minereuri sau roci cu uraniu ( in diverse etape
tehnologice de prospectare, explorare, deschidere, exploatare, etc);
- lucrări miniere (la zi sau subterane ) pe minereuri sau roci cu toriu ( in diverse etape tehnologice
de prospectare, explorare, deschidere, exploatare, etc);
- lucrări miniere (la zi sau subterane ) pe minereuri sau roci cu pământuri rare ( in diverse etape
tehnologice de prospectare, explorare, deschidere, exploatare, etc);
- uzine de prelucrare a minereului de uraniu ;
- uzine de prelucrare a minereului de toriu ;
- uzine de prelucrare a metalelor rare ( monazite, sircoane,etc .);
- laboratoare, staţii pilot,staţii de probare, etc. care studiază pe minereuri sau roci cu uraniu, toriu,
pământuri rare;
- hălzi de minereu sau roci cu elemente radioactive;
- apele radioactive, în special la primul contact cu atmosfera;
- gazele naturale şi ţiţeiul, în special la primul contact cu atmosfera;
- uzine de prelucrare a fosfaţilor;
- uzine de ardere a cărbunilor cu conţinut de elemente radioactive;
- zone cu elemente radioactive sau praf radioactiv, invecinate surselor gneratoare menţionate mai
sus;

24
  Inhalării prafului radioactiv din atmosferă,fie cu radionuclizi de viaţă lungă,fie praf obişnuit
la care s-au ataşat descendenţi solizi ai radonului şi toronului din surse similare cu cele
menţionate la inhalarea radonului şi toronului şi a produşilor de filiaţie.

 Ingestiei de produse radioactive la lucrul cu surse naturale sau artificiale, fie că există un
contact direct, fie datorită prezenţei acestora in diverse produse ingerate.

 Pătrunderii în corp a substanţelor radioactive prin leziuni sau alte căi.

5.2. Evaluarea riscului de iradiere

Evaluarea gradului de risc se tratează in continuare ţinându-se seama numai de
caracteristicile fizico-chimice ale radio-nuclizilor. Sursele de iradiere pot prezenta un grad
de risc mai mare sau mai mic, în funcţie de:
- natura sursei
- abundenţa elementelor radioactive
- starea de echilibru radioactive
- condiţile fizico-chimice care pot favoriza concentrarea sau migrarea
radionuclizilor
- etapele procesului tehnologic,condiţiile tehnice şi tehnologiile de
lucru adoptate.
In ansamblul activităţilor nucleare,dozele medii primite în industria minieră au o
pondere importantă, comparativ cu alte activităţi nucleare ( centrale nucleare, retragerea
combustibilului ,etc.) expunerea situându-se la un nivel mai ridicat.

5.3. Evaluarea riscului prezentat de radiaţiile alfa, beta, gama

În minele cu minereuri radioactive principalul factor de risc il reprezintă iradierea

internă , respectiv inhalarea radonului şi a produşilor săi de filiaţie alfa activi precum şi a pulberilor
conţinând radionuclizii alfa active cu viaţă lungă .
Radonul prin le însuşi , deşi este alfa activ , nu este nociv întrucât :
- este un gaz inert , care nu se fixează pe căile respiratorii
- este eliminat cu uşurinţă ( expirat ) din organism şi nici 5 % din ce se inhalează nu are
timp să emită RaA
- desi este alfa activ timpul de injumătăţire ( 3,82 zile ) este relativ mare comparative cu
perioada de staţionare n organism până la eliminare,neputând produce prejudicii .
În aerul atmosferic ,radonul este prezent în special sub formă de atomi liberi ,peste 99,9% ,
nefiind legaţi de aerosoli.
Radonul , deşi este mai greu ca aerul ,nu se localizează întotdeauna în partea de jos a
lucrărilor miniere ,ci se repartizează aproximativ uniform pe tot profilul lucrării , datorită în special
poziţiilor surselor de generare a acestuia. Repartiţia radonului în profilul lucrării miniere prezintă
importanţă la stabilirea măsurilor de radioprotecţie.

25
De-a lungul lucrărilor miniere în general, cantităţile de radon cresc în sensul curentului de
aer.Repartiţia radonului în lucrările miniere este influenţată de o serie de factori şi , în primul rand ,
de sistemul de aeraj .
După datele publicate rezultă că la pătrunderea în organism a radonului organele interne
acumulează cca. 50% din cantitatea de radon posibilă după 30 min., iar după cca. 3 ore ajung la
saturaţie , urmând apoi o perioadă practice staţionară. După cca. 1,5 ore de la ieşirea din mediu ,în
aerul expirat nu se mai găseşte radon. ( cca. 90% din radon se elimină prin plămâni ). Aceste
observaţii sugerează că personalul care prin natura muncii intră pentru perioade scurte şi repetate în
atmosfera cu radon, poate inhala cantităţi mai mari de radon decât cel care lucrează permanent (la
durate de timp comparabile ).
Rolul major în iradiere căilor respiratorii revine produşilor de filiaţie ai radonului.
În practică,descendenţii radonului sunt foarte rar în echilibru cu radonul datorită ventilaţiei,
echipamentului ethnic, deplasării şi mişcării personalului ş.a.,realizându-se deci greu potenţialul
maxim de iradiere prin produşii de dezintegrare ai unei concentraţii date de radon.
Întrucât toriul pe plan mondial este exploatat din zăcăminte aluvionare de monazită (
India, Ceylon, Australia, Canada ), majoritatea fiind exploatări în aer liber, toronul nu prezintă un
risc de iradiere internă la fel de important ca radonul în minele de uraniu. Totuşi, în unele situaţii,
în exploatări subterane, toriul poate fi asociat cu alte minerale şi în acelaşi timp asociat şi cu
uranium, riscul de iradiere în acest caz este mai ridicat. În majoritatea cazurilor, în lucrările miniere,
toriul este însoţit şi de uraniu, iar riscul mai mare îl reprezintă radonul decât toronul şi măsurile
luate pentru radon sunt absolute acoperitoare şi pentru toron.
După diverse studii,conţinutul de radon în lucrările miniere variază astfel:
- în lucrări miniere săpate în mineralizaţii cu uraniu, radonul este în general sub
concentraţia maximă admisă (CMA=0,3∙10-10Ci / l )
variind în limite foarte largi ;
- în frecvente cazuri el poate depăsi perioade scurte de timp concentraţia maximă admisă
ajungând la valori de 10-9 Ci / l şi chiar 10-7- 10-6 Ci / l (în spaţii neaerate ) ;
- în lucrări miniere săpate în mineralizaţii cu toriu având asociat şi
uraniul ;
- radonul : de ordinul a 10-11 Ci / l ;
- toronul :de ordinul a 10-11-10-12 Ci / l ( CMA = 0,9 ∙ 10-10 Ci / l );
5.4. Evaluarea riscului de iradiere în uzinele de prelucrare
Riscul de iradiere internă cu produşi de viaţă scurtă, respectiv radonul şi produşii de filiaţie,
este mai mic în ansamblu ca în minele de uranium,concentraţii mai importante de radon putând
apare la depozitele de minereu brut,sortarea radiometrică, staţiile de dezgheţare a minereului,
circuitul de sfărâmare şi măcinare a minereului, depozitele de deşeuri radioactive ( substanţe
lemnoase, cauciuc, etc. ), prelucrarea deşeurilor, zonele de concentrare a radiului din minereu ( în
special depozitele de steril).
În aceste zone,pentru activităţile cu minereu de uraniu evaluarea riscului la iradiere internă
cu radon şi produşi de filiaţie îmbracă forme
similare cu cele descrise la minele de uraniu. Concentraţia medie de radon este la nivel de 1/5din
concentraţia maximă admisă.

26
 Tipul de substanţe Numărul Iradiere internă [ 10
10
Ci/l Rn ]
minerale unităţilor Până 0,02 1,0 0,1 0,3 Peste
studiate la 0,3
0,02
Feroase 22 10 3 7 2
Neferoase 74 43 16 12 3
Auro-argentifere 15 10 4 1 -
Bauxite 8 1 5 2 -
Pegmatite 7 4 1 2 -
Talc,argile,caolin,bentonite 15 9 5 1 -
Baritină 4 1 - 1 2
Cărbune 43 24 18 1 -
Şist bitumnos 6 2 1 3 -
Sare 6 6 - - -
Azbest 6 6 - - -
Praful radioactiv. Zonele tipice cu praf din procesul de preparare sunt:
 Sortarea radiometrică
 Sfărâmarea şi măcinarea
 Circuitul de transport
 Prelucrarea finală a concentratului
 Depozitarea concentratului
 Depozitarea deşeurilor radioactive
În fazele iniţiale de prelucrare, deci până la sfărâmare şi măcinare inclusiv,radionuclizii cu
viaţă lungă sunt în general în echilibru însă în fazel ulterioare echilibru este deranjat.
După leşiere şi filtrare toţi radionuclizii, exceptând uraniul sau toriul,trec în general în steril
şi urmează circuitul acestuia.

5.5.Evaluarea riscului de iradiere pentru alte substanţe minerale utile, neradioactive

Prezenţa radonului şi a toronului, precum şi a uraniului, toriului şi radiului, a fost semnalată

şi în lucrările miniere executate pe substanţe minerale utile sau roci neradioactive, datorită migrării
radionuclizilor din zonele limitrofe. Migrarea radionuclizilor se produce fie sub formă gazoasă, fie
dizolvaţi în apă, iar în locurile pe care le străbat sau în care se concentrează iau naştere toţi
radinuclizii care urmează în seria respectivă.
10
Concentraţiile de radon pînă la 0,8 10 Ci/l şi chiar mai mari, reprezintă un risc mare de
iradiere important.

Limite ale iradierii interne în lucrările miniere

27
 Normele în vigoare în România ale CMA de Rn-22 iradiere internă sunt:
10
1. populaţie: 0,03 10 Ci/l
10
2. neprofesional: până la 0,1 10 Ci/l
11
3. profesional: până la 0,3 10 Ci/l
4. R/h: microrontgen/oră

5.6. Evaluarea riscului de iradiere datorat apelor radioactive

Concentraţia elementelor radioactive în unele ape termale şi minerale variază în limite largi
şi pentru diverse tipuri de ape din România ( după Szabo Arpad ) sunt publicate următoarele valori:
-Rn : între 390 şi 95000 pCi / l ( frecvent 1000 – 10000 pCi /l ) ;
-Ra : între 3,5 şi 107,2 pCi /l ( frecvent între 6 – 20 pCi /l ).
Apele geotermale dau următoarele valori :
-radon în aer : 0,02 – 0,24∙10-10 Ci /l ;
-radon în apă : 0,2 – 4,5∙10-10 Ci /l ;
- radiu în apă : 3 – 60 pCi / l.
Evidenţierea prezenţei radiului atât în apele minerale cât şi în cele termale impune unele măsuri sau
restricţii la unele utilizări.

5.7. Calculul dozei pentru iradierea internă

Mărimile care caracterizează principalele fenomene, pornind de la sursele de iradiaţii până

la efectele lor biologice, pot fi împărţite arbitrar în scopuri de radioprotecţie astfel:
 Mărimi fizice care se referă la radiaţiile emise, fenomenul de dezintegrare şi
atenuarea radiaţiilor
 Mărimi dozimetrice, care se referă la :expunere, doza absorbită,echivalentul de
doza, concentraţia radioactivă şi contaminarea radioactivă.
Având în vedere importanţa mare pe care o prezintă mărimile fizice şi dozimetrice în
stabilirea riscului de iradiere şi a măsurilor de radioprotecţie, se prezintă, formulele de bază pentru
calculul şi caracterizarea unor parametri.

28