CURS 2

ATMOSFERA

1. GENERALITǍȚI

Atmosfera este învelişul gazos al planetei noastre. Ca mediu gazos, atmosfera este
menţinută ca un manşon în jurul Pământului, datorită gravitaţiei terestre. Totuşi, la limita
superioară a atmosferei, unele gaze scapă de sub influenţa acestei forţe şi trec în cosmos.
Jumătate din masa atmosferei este concentrată până la înălţimea de aproximativ 5 km,
iar până la 18 – 20 km înălţime se află aproape 9/10 din masa totală a atmosferei. Aşadar,
fenomenele meteorologice, în marea lor majoritate, nu au o extensie verticală prea mare. Ȋn
direcţie orizontală, însă, aceste fenomene cuprind regiuni geografice destul de întinse. Pentru
deplasarea maselor de aer de la o regiune geografică la alta, este nevoie de un consum enorm
de energie. Schimbările vremii apar ca rezultat al acestor deplasări.
Ca orice sistem fizic, atmosfera se supune legilor generale ale fizicii. Ca orice corp în
stare gazoasă, atmosfera verifică legile teoriei cinetico - moleculare şi, în particular, legile
gazelor.
O atenţie deosebita trebuie acordată termodinamicii atmosferei şi aceasta deoarece
factorul ce determină variaţii ale energiei interne a atmosferei este interacţia termica dintre
aceasta şi Soare, dar mai ales interacţia cu suprafaţa Pamântului.
Starea atmosferei la un moment dat este descrisă prin valorile unor parametri de stare
specifici, numiţi parametri meteorologici: presiunea, temperatura, umezeala etc. Modificările
de stare implică modificările acestor valori şi ele se fac conform legilor cunoscute ale fizicii.
Atmosfera este, deci, considerată un corp fizic cu masă şi volum proprii, ce înconjoară
globul terestru, supusă permanent acţiunii forţei gravitaţionale a Pământului. Ea este dispusă
în straturi concentrice cu densităţi ce descresc cu înălţimea acestora faţă de suprafaţa terestră.
Care este limita superioară a atmosferei? Greu de precizat, deoarece scăderea treptată a
densităţii şi presiunii atmosferice împiedică o delimitare precisă între învelişul atmosferic şi
spaţiul interplanetar.

2. COMPOZIȚIA AERULUI ATMOSFERIC

Pe lângă faptul că atmosfera este un mediu gazos, se ştie faptul că în aer plutesc şi alte
particule materiale, cu diferite ordine de mărime. Unele se află în stare lichidă, altele în stare
solidă, dar raportate la masa atmosferei, acestea reprezintă la un loc o cantitate cu totul
neînsemnată. Atmosfera are peste tot aceeaşi compoziţie chimică şi este alcătuită dintr-un
amestec de gaze.
Din punct de vedere fizic, atmosfera este constituită dintr-un amestec de gaze, purtând
în suspensie particule solide, lichide sau gazoase suplimentare, de origine terestră sau
cosmică, naturală sau antropică. Particulele solide, gazoase sau lichide aflate în suspensie în
aerul atmosferic constituie ansamblul fizic numit aerosolul atmosferic.
Ȋn aceste împrejurări, aerul atmosferic reprezintă un amestec de mai multe gaze, dintre
care cele mai importante sunt azotul (în proporţie de 77%), oxigenul (în proporţie de 20%) şi
argonul (1%). Pe lângă acestea, în compoziţia aerului mai intră în cantităţi mici hidrogenul,
heliul, xenonul şi criptonul. De asemenea, mai trebuie amintit că substanţele radioactive din
scoarţa Pământului degajă în atmosferă emanaţiile lor: Radon, Thoron, Actinon. Ȋn staturile
inferioare ale atmosferei, din apropierea suprafeţei Pământului, se află în cantităţi foarte

1
variabile şi bioxidul de carbon (în proportie de apoximativ 0,03%). S-a amintit, de asemenea,
mai înainte, că în compoziţia aerului atmosferic intră în cantităţi variabile şi vaporii de apă.

Fig. 1. Compoziţia atmosferei.

Componentele aerului atmosferic prezintă variaţii în raport cu latitudinea.

Azotul şi oxigenul reprezintă componentele constante ale compoziţiei atmosferice.

Ambele gaze sunt prezente în atmosferă sub formă moleculară, N2 şi O2. Oxigenul, precum şi
dioxidul de carbon, sunt gaze implicate în mod direct în procesele vii, în timp ce acţiunea
azotului este indirectă, ca moderator al proceselor oxidante.
Componentele variabile cele mai importante ale atmosferei sunt vaporii de apă,
dioxidul de carbon şi ozonul, precum şi unele particule în suspensie (de exemplu, poluanţii).
Pentru marea lor importanţă în complexul fenomenelor care au loc pe suprafaţa
Pământului, în întreţinerea vieţii animale şi vegetale, trebuie amintită prezenţa amoniacului şi
a altor compuşi ai azotului. De asemenea, la apariţia norilor şi a precipitaţiilor un rol
important îl au şi pulberile care plutesc în aer.

3. IMPORTANȚA PRINCIPALELOR COMPONENTE ALE AERULUI

Viaţa la suprafaţa Pământului, sub orice formă, depinde de compoziţia aerului.

Oxigenul, unul din principalele gaze care intră în compoziţia atmosferei, constituie
chezăşia vieţii. Ȋn industrie, el stă la baza tuturor arderilor.
Azotul, singur, nu întreţine viaţa, însă amestecat într-o anumită proporţie cu oxigenul,
aşa cum se află în aer, asigură dezvoltarea normală a vieţii şi temperează însuşirea oxidantă a
oxigenului. Azotul nu este deloc toxic, dar prezenţa lui în sânge în cantităţi mai mari decât
normal poate fi periculoasă. De azot au nevoie cu deosebire plantele.
Vaporii de apă se află în aer în cantităţi care pot să oscileze între limite foarte largi:
deasupra întinderilor mari de uscat, în anotimpul rece, prezenţa lor este extrem de redusă, pe
când în regiunile calde şi umede poate deveni acceptabilă. Cea mai mare cantitate de vapori
de apă aflată în atmosferă se găseşte între sol şi înălţimea de 5 km. Ȋn vecinătatea suprafeţei
terestre, o influenţă mare în repartiţia vaporilor de apă o au latitudinea, anotimpul şi curenţii
aerieni, pe lângă cauzele legate de natura suprafeţei terestre. Caracterul turbulent al curenţilor
de aer asigură răspândirea, atât în direcţie orizontală, cât şi verticală, a vaporilor de apă.

2
 Procesele meteorologice sunt indisolubil legate de variabilitatea spaţială şi temporală
a concentraţiei vaporilor de apă. Aceasta este maximă, aşa cum s-a precizat anterior, în primii
5 km ai troposferei, apoi în scădere, mişcările convective asigurând ascensiunea vaporilor
până la 10 … 12 km înălţime, până la tropopauză şi, uneori, în stratosfera joasă.
Schimbările de fază ale apei se produc cu consum sau eliberare de căldură, de aceea
sunt implicate în echilibrul caloric atmosferic.
Vaporii de apă au rol important în producerea şi desfăşurarea fenomenelor
atmosferice. Fără prezenţa acestora, cea mai mare parte a fenomenelor atmosferice, care
determină timpul, nu ar avea loc. Ȋn condiţii naturale, la suprafaţa Pământului aerul nu este
niciodată pur şi uscat. Vaporii de apă, împreună cu bioxidul de carbon, au proprietatea de a
absorbi căldura radiată de suprafaţa Pământului şi de a o menţine în straturile joase, unde sunt
păstrate condiţiile favorabile vieţii. Fără aceste gaze, temperatura aerului ar scădea de la
valoarea de +150 C, temperatura medie la suprafaţa globului terestru, la -180 C.
Bioxidul de carbon fiind un gaz mai greu decât aerul, se găseşte în cea mai mare
cantitate în apropierea suprafeţei terestre. Cercetarile efectuate au arătat că este identificat în
cea mai mare proporţie în regiunile industriale, unde ajunge până la 0,04%. Probele de aer
luate deasupra mărilor nu conţin bioxid de carbon în cantităţi prea mult diferite faţă de
probele luate din aerul de la suprafaţa uscatului.
Cantitatea de bioxid de carbon din aer este variabilă şi datorită influenţei diferitelor
procese biologice. Plantele consumă în procesul de fotosinteză bioxidul de carbon, reţinând
carbonul şi eliminând oxigenul, iar omul şi animalele, invers - elimină CO2 şi reţin oxigenul,
pentru arderi în organism. De aceea, în aer bioxidul de carbon se află în cantitate mai mare
noaptea, decât ziua.
Din cauza dezvoltării industriale, în ultimul timp s-a constatat că în aer cantitatea de
bioxd de carbon a crescut.
Ȋn ceea ce priveşte repartiţia cu înălţimea a bioxidului de carbon, merită a fi reţinut că,
mai sus de 20 – 30 km, prezenţa acestui gaz devine neglijabilă.
Concentraţiile măsurate ale dioxidului de carbon arată o uşoară, dar constantă, variaţie
sezonieră. Dezvoltarea vegetaţiei în timpul lunilor de vară duce la creşterea cantităţii de
bioxid de carbon transformat în materie organică; iarna, bioxidul de carbon revine în
atmosferă, pe măsură ce procesul de fotosinteză încetineşte şi mari cantităţi de materie
organică se descompun.

Ozonul reprezintă o stare alotropică a oxigenului, având molecula alcătuită din trei
atomi de oxigen.
Ȋn straturile superioare ale atmosferei el se formează sub influenţa anumitor radiaţii
solare din domeniul ultravioletului. Ȋn prima etapă aceste radiaţii acţionează asupra moleculei
de oxigen disociind-o în atomi, după care atomii se unesc câte trei, în loc de doi. Ozonul
neprezentând stabilitate moleculară, se disociază uşor, trecând din nou în oxigen.
Alte radiaţii din domeniul ultravioletului, absorbite de ozonul din atmosferă, sunt
transformate în căldură.
Ȋn atmosferă, cantitatea de ozon este mai mare ziua şi mai mică noaptea, iar în funcţie
de anotimp, este mai mare vara şi mai mică iarna.
Stratul de ozon aflat în straturile înalte formează un blindaj în jurul Pământului, ferind
tot ceea ce este viu la suprafaţa acestuia de acţiunea ucigătoare a radiaţiilor solare cu lungimi
de undă mici. Dacă în aer nu ar exista stratul de ozon, Pământul s-ar preface în câteva minute
într-un pustiu lipsit de orice urmă de viaţă.
Pentru a forma ozonul, moleculele de oxigen se separă în prezenţa radiaţiei de undă
scurtă. Radiaţia de undă lungă însă, pătrunde în atmosferă până în straturile mai joase şi poate

3
distruge ozonul. Ca rezultat, cantitatea de ozon descreşte odată cu descreşterea înălţimii.
Totuşi, nivelul ozonului este ridicat în apropierea solului, deoarece se creează prin reacţii
chimice între poluanţii de tipul emisiilor auto, vapori de carburanţi şi alte emisii. La nivelul
solului, o concentraţie mare de ozon este toxică pentru oameni şi plante.
Ozonul stratosferic
Nouăzeci la sută din cantitatea de ozon se află în stratosferă. Nivelul natural de ozon
din stratosferă reprezintă rezultatul echilibrului între radiaţia solară care creează ozon şi
reacţiile chimice care îl distrug.
Ozonul este creat când molecula de oxigen O2 este divizată în atomi, sub influenţa
radiaţiei solare. Atomii se pot ulterior uni, pentru a reforma molecula de O2 sau se pot ataşa
unei molecule preexistente, formând molecula de ozon, O3.
Ozonul este distrus când reacţionează cu molecule conţinând azot, hidrogen, clor sau
brom. Unele dintre moleculele care distrug ozonul apar în mod natural, altele sunt rezultatul
activităţii umane.
Schema de formare şi distrugere a ozonului se numeşte “ciclul Chapman” (fig. 3), iar
reacţiile sunt arătate în schema de mai jos:

Fig. 2. Ciclul Chapman de formare şi distrugere a ozonului.

Concentraţia maximă de ozon apare între 30 şi 35 km altitudine.

Ozonul ecranează în totalitate radiaţia ultravioletă de tip C, cea mai intensă, mare
parte din radiaţia UV de tip B şi aproximativ jumătate din cea de tip A. Radiaţiile ultraviolete
de tip B şi C, în exces, pot provoca arsuri, cancer al pielii sau leziuni ale ochilor.
Ozonul de la nivelul solului
Ozonul de la nivelul solului se formează când oxidul de azot provenit de la vehicule şi
emisii industriale reactionează cu compuşii organici volatili (substanţe chimice care conţin
carbon şi care se evaporă cu uşurinţă în atmosferă, cum ar fi vopselurile). Ȋn troposfera din
imediata apropiere a solului, concentraţia naturală a ozonului este de aproximativ o parte la
un miliard. Expunerea la un nivel de ozon mai mare decât 80 de părţi la un miliard, pentru o
durată de timp mai mare de 8 ore, este periculoasă pentru sănătate.
Suspensiile din atmosferă. Aerosolii reprezintă ansamblul particulelor solide sau
lichide aflate în suspensie în aer. De regulă, dimensiunile lor sunt de ordinul micrometrilor, în
diametru. Joacă un rol important în formarea norilor, constituindu-se ca nuclei de condensare.
Picăturile foarte mici de apă care constituie norii se formează în jurul acestor particule care se
află mereu în atmosferă, în concentraţie mai mare sau mai mică.

4
 Fig. 3. Sursele de aerosoli.

Aeorosolii pot reflecta lumina soarelui înspre exteriorul atmosferei, astfel încât
suprafaţa terestră devine mai rece decât în absenţa acestora.
Aerosolii pot fi de origine naturală (săruri marine, nisip provenind din zonele
deşertice, polen etc) sau artificială (pulberi de combustie, vapori ai produselor chimice etc.).
Erupţiile vulcanice pot împrăştia în atmosferă o cantitate foarte mare de aerosoli, într-un timp
foarte scurt.
Particulele de origine biologică, provenind de la fiinţele vii, contribuie într-o măsură
importantă la poluarea atmosferică.
Particulele de aerosoli exercită atât un efect direct asupra climatului, prin reflectarea
şi absorbţia radiaţiei solare de undă scurtă, cât şi un efect indirect, prin influenţarea
proprietăţilor optice şi a duratei de viaţă a norilor.
Ȋn cadrul studiilor efectuate asupra impactului pe care îl are activitatea umană asupra
climatului, se cunoaşte bine rolul efectului de seră, legat în mod esenţial de gazul carbonic. Ȋn
schimb, efectul aerosolilor rămâne încă incert. Totuşi, până în prezent, se cunosc două tipuri
de acţiune asupra bilanţului radiativ al planetei.
Pe de o parte, există un efect radiativ direct al prezenţei aerosolilor în atmosferă,
destul de bine cunoscut. Particulele de aerosol difuzează lumina solară şi reîntoarce spre
spaţiul cosmic o parte a radiaţiei, înainte ca aceasta să fi participat la încălzirea straturilor
atmosferice joase.
Pe de altă parte, aşa cum am arătat, aerosolii contribuie la formarea şi evoluţia norilor.
Aceştia, la rândul lor, au o contribuţie importantă asupra bilanţului radiativ, mult mai dificil
de cuantificat.
Efectul de seră
Efectul de seră reprezintă, în esenţă, un fenomen natural, de o importanţă extremă
pentru existenţa vieţii pe Pământ. Procesele fizice şi chimice implicate permit temperaturii să
se menţină, în straturile joase ale atmosferei, la o valoare medie în jurul a 150C. Ȋn absenţa
acestor procese, temperatura medie la suprafaţa solului ar fi de –180C, ceea ce ar duce la
dispariţia oricărei forme de viaţă.
Efectul de seră reprezintă consecinţa existenţei în atmosferă a anumitor gaze, care
împiedică radiaţia infraroşie emisă de Pământ să se disipe în spaţiul cosmic. O parte a acestei
radiaţii este reemisă spre sol, contribuind astfel la reîncălzirea straturilor joase ale atmosferei.

5
 Azotul şi oxigenul sunt aproape transperente faţă de radiaţiile infraroşii. Aceste gaze
nu sunt implicate în efectul de seră.
Vaporii de apă, gazul carbonic, metanul, clorofluorocarburile (CFC), ozonul,
contribuie direct la efectul de seră.
Erupţiile vulcanice constituie perturbaţiile naturale ale sistemului climatic. Ȋn timpul
unei eruptii, milioane de tone de aerosoli diverşi (praf, compuşi sulfuraţi) sunt propulsate în
atmosferă. Aceşti aerosoli reprezintă un ecran în calea radiaţiilor solare, care generează astfel
o răcire a suprafeţei solului. Un asemenea fenomen va duce, deci, la limitarea încălzirii
datorate gazelor cu efect de seră, de-a lungul unei perioade de câţiva ani.

Fig. 4. Reprezentarea schematică a proceselor implicate in efectul de seră.

4. STRUCTURA VERTICALǍ A ATMOSFEREI

Omogenitatea unui mediu oarecare poate fi apreciată după însuşirile lui fizico-
chimice. Privită din acest punct de vedere, atmosfera apare ca un mediu cu structură
eterogenă, atât în direcţie orizontală cât şi verticală.

După repartiţia verticală a temperaturii aerului, în atmosferă se delimitează

următoarele straturi:
- troposfera (începând de la suprafaţa terestră până la înălţimea de 8 – 18 km, în
funcţie de latitudine);
- stratosfera (de la 18 km până la 35 – 45 km);
- mezosfera (deasupra stratosferei, până la 80 – 100 km);
- termosfera (de la limita mezosferei până la 1000 – 1200 km);
- exosfera (se extinde dincolo de termosferă, până la cca. 10.000 km).

Ȋntre aceste straturi se află zone de tranziţie, cu grosimi variabile (de la câteva sute
de metri până la câţiva km). Aceste zone se numesc: tropopauza (între troposferă şi
stratosferă), stratopauza (între stratosferă şi mezosferă), mezopauza (între mezosferă şi
termosferă), termopauza (între termosferă şi exosferă).

Ultimele cercetări au mai scos în evidenţă, la delimitarea caracteristicilor atmosferei,

o împărţire în mare a acesteia şi anume:
- omosfera (de la suprafaţa Pământului până la cca. 100 km înălţime), caracterizată
prin omogenitatea componenţei sale;

6
 - heterosfera, care se întinde deasupra omosferei, până la peste 2.000 km înălţime şi
are un caracter eterogen;
- exosfera (de la 2.000 km, fără limită superioară stabilită), caracterizează ceea ce se
numeşte atmosferă extraterestră.

5. CARACTERISTICILE STRATURILOR ATMOSFERICE

Troposfera a fost numită astfel de la cuvântul grecesc „tropos” care înseamnă agitat
(turbulent).
Acest strat este sediul celor mai importante fenomene meteorologice (ploi, formarea
norilor, vânt etc). Ȋn regiunea latitudinilor noastre, limitele troposferei se află între 10 şi 12
km.
Una din cele mai importante proprietăţi ale troposferei este scăderea temperaturii cu
înălţimea. Excepţiile în această repartiţie a temperaturii cu înălţimea sunt: izotermiile, în
cazul în care temperatura rămâne constantă cu înălţimea şi inversiunile de temperatură, când
temperatura aerului creşte cu înălţimea.
Ȋn troposferă se află concentrată 75% din întreaga masă a atmosferei, având densitatea
cea mai mare, iar în jurul înălţimii de 5 km din acest strat se află 90% din cantitatea vaporilor
de apă conţinută de întreaga atmosferă.
Limita superioară a troposferei este definită în funcţie de latitudine. Astfel, în dreptul
ecuatorului, limita acesteia este de 18 km, în zona latitudinilor mijlocii (450) de 10 – 12 km,
iar în regiunea polilor, troposfera se extinde numai până la înălţimea de 6 - 8 km.
Pe lângă aceasta, troposfera mai suferă modificări şi în funcţie de anotimp.
Ȋn troposferă apar următoarele substraturi (subzone) cu proprietăţi fizice diferite:
Stratul inferior de turbulenţă, care mai este denumit şi stratul limită planetar (SLP)
sau PBL (planetary boundary layer) sau CLP (couche limite planetaire), se află în imediata
vecinătate a suprafeţei terestre şi se întinde pe verticală până la 1 – 3 km. Este stratul în care
se manifestă cel mai puternic influenţa calorică şi mecanică a suprafeţei terestre. Are o
importanţă deosebită, deoarece aici se desfăşoară cea mai mare parte a activităţilor omeneşti.
Mişcarea aerului prezintă aici caracter turbulent, atât ca urmare a încălzirii neegale a solului,
cât şi ca o consecinţă a frecării provocate de neregularităţile suprafeţei Pământului. Ȋn această
parte a troposferei, apar norii caracteristici producerii unor însemnate cantităţi de precipitaţii.
Stratul mijlociu (troposfera liberă) este cuprins între 2 – 7 km înălţime. Influenţa
suprafeţei terestre este resimţită mai puţin decât în stratul precedent. Aici se formeaza norii
mijlocii.
Stratul superior al troposferei (troposfera înaltă) este plasat la altitudini de peste 6 km
şi se extinde până la tropopauză. Influenţa pertubantă a suprafeţei terestre se resimte şi mai
puţin, iar temperatura aerului este în permanenţă negativa. Aici apar norii superiori, formaţi
din cristale fine de gheaţă.

Tropopauza sau substratosfera face trecerea între troposferă şi stratosferă. Această

trecere de la o regiune la alta nu se face brusc. Grosimea acestui strat este în general de
câteva sute de metri, dar uneori poate atinge 1 – 1,5 km. Temperatura aerului este, de obicei,
cuprinsă între -500C şi -600C la latitudinile polare şi mijlocii şi între -700C şi -800C la
latitudinile tropicale şi ecuatoriale. Ȋnălţimea tropopauzei coboară de la ecuator spre poli.

Stratosfera. A doua regiune importantă a atmosferei este stratosfera. Ea începe de la

limita superioară a tropopauzei şi se extinde până la înălţimea de cca. 35 km.
Caracteristic pentru stratosferă este faptul că temperatura aerului este în general
constantă (izotemic) până la cca. 25 km înălţime, după care începe să crească, mai ales în

7
regiunea latitudinilor mijlocii. La latitudinile mici şi mari, variaţiile de temperatură în
stratosferă sunt mult mai accentuate. Procesul de creştere a temperaturii cu altitudinea în
stratosferă se numeşte inversiune termică. Prezenţa ozonului în concentraţie mare în acest
strat justifică inversia termică (ozonul absoarbe energie solara şi stratosfera se încălzeşte). Ȋn
absenţa acestuia, probabil că gradientul termic vertical ar fi similar cu cel din troposferă.
Prezenţa vaporilor de apă este extrem de redusă în stratosferă.

Mezosfera este stratul atmosferic ce se află cuprins între 35 – 45 km, până la 80 – 100
km înălţime şi este separat de stratosferă prin zona de tranziţie numită stratopauză.
Ȋn acest strat, de la 30 – 35 km, până la 55 km înălţime, se produc creşteri accentuate
ale temperaturii, cu valori între 0 şi 50C, ca urmare a absorbţiei exercitate de ozon asupra
radiaţiilor ultraviolete.
Ultima regiune a mezosferei, între 55 şi 80 – 100 km înălţime, este caracterizată de
temperaturile scăzute care, la limita superioară, ating -75 până la -950C.

Termosfera se află deasupra mezosferei, de care este separată prin mezopauză. Ea

ajunge până la înălţimea de 1.000 – 1.200 km.
Temperatura crește cu altitudinea, până la valori extrem de ridicate (de la -800C până
la 700 ... 1.2000C, în prima jumătate a stratului.
Creşterea de temperatură se explică prin intensa absorbţie a radiaţiei solare de către
moleculele de oxigen. Ȋn a doua jumătate a termosferei, se produce o scădere a temperaturii
aerului.
Partea inferioara a termosferei se numeste ionosfera.
Aceasta este caracterizată de existenţa unor enorme cantităţi de particule cu sarcini
electrice (ioni), care imprimă acestui strat o mare conductivitate electrică.
O altă caracteristică a ionosferei este apariţia fenomenelor luminoase, cunoscute sub
numele de aurore polare.
Temperatura în ionosferă creşte cu altitudinea.
Termosfera este primul strat al heterosferei.

Exosfera este ultimul dintre straturile atmosferei terestre – separat de termosferă

prin termopauză şi se extinde deasupra; este aşa-numitul nivel critic, de la care moleculele de
aer sau părţile disociate ale acestora scapă de sub influenţa forţei de gravitaţie terestră şi trec
în spaţiul interplanetar. Datorită acestui fapt, exosfera a mai căpătat şi denumirea de zonă de
disipaţie, întrucât ciocniri între molecule aproape că nu se mai produc deloc.
Ȋn acest strat, temperaturile sunt superioare celor din termosferă.
Exosfera se întinde, în medie, până la 10.000 km.
Ȋn figura 5 este înfăţişată stratificarea verticală a atmosferei.

8
 Fig. 5. Stratificarea termică a atmosferei.

6. MASELE DE AER

Atmosfera nu este un mediu omogen. Lipsa de omogenitate se resimte nu numai în

direcţie verticală, ci şi în plan orizontal. Elementele sau factorii atmosferici (presiunea,
temperatura, umiditatea aerului etc.), care caracterizează aspectul vremii, suferă variaţii
însemnate, atât în timp, cât şi de la o regiune la alta.
Porţiunile de aer din atmosfera inferioară, în care elementele meteorologice nu suferă
variaţii însemnate în direcţie orizontală şi în care vremea păstrează cam acelaşi aspect au fost
denumite mase de aer.
Ca dimensiuni, o masă de aer poate acoperi sute de mii de km2, iar ca extensie
verticală, de la 1 – 2 km, până la limita superioară a atmosferei.
Circulaţia aerului ajută la deplasarea maselor de aer, purtându-le de la o regiune la
alta. Odată cu deplasarea maselor de aer, se produc modificări însemnate în evoluţia vremii.
Proprietăţile maselor de aer sunt determinate de însuşirile elementelor care le
caracterizează (temperatura şi gradul de umezeală al aerului). S-a observat că în cursul
deplasării maselor de aer, unele elemente se schimbă uşor, altele, din contră, sunt mai
conservative.
Aşadar, orice masă de aer este caracterizată de o anumită distribuţie a elementelor
meteorologice în cuprinsul ei. Ori de câte ori se observă salturi însemnate (variaţii) într-o
anumită regiune în evoluţia acestor elemente, înseamnă că se produce înlocuirea masei de aer
şi, concomitent cu aceasta, se va produce şi schimbarea vremii în cuprinsul regiunii
geografice respective.