CURS 6

CONDENSAREA VAPORILOR DE APǍ

1. GENERALITĂȚI

Prin condensarea vaporilor de apă se ȋnţelege trecerea acestora din stare gazoasă ȋn
stare lichidă. Dacă trecerea se face din stare gazoasă direct ȋn stare solidă, fenomenul poartă
denumirea de sublimare.
Ȋn urma condensării și sublimării vaporilor de apă, ȋn atmosferă se formează toată
diversitatea formelor de nori, a ceţurilor și a precipitaţiilor. Vaporii de apă aflaţi ȋn atmosferă
se pot transforma ȋn picături lichide sau solide, precum și ȋn fulgi de zăpadă numai atunci
când, la nivelul la care se produce fenomenul condensării, a fost atinsă starea de saturaţie sau
suprasaturaţie. Ȋn general, realizarea acestor condiţii este ȋndeplinită ȋn urma unei scăderi
suficiente a temperaturii aerului.
Trecerea vaporilor de apă ȋn stare lichidă sau solidă are loc atunci când ei se găsesc ȋn
contact direct cu suprafaţa apei sau a gheţii sau chiar cu alte corpuri ale căror suprafeţe se află
la temperaturi inferioare punctului de rouă. Pentru aceasta, este necesar să fie asigurată
condiţia:
e E,
e și E având semnificaţiile cunoscute.
Procesul condensării vaporilor de apă ȋn atmosferă are loc, ȋn mod obișnuit, atunci
când ȋn atmosfera libera se produce scăderea mai ȋndelungată a temperaturii. De ȋndată ce a
fost atinsa starea de saturaţie, orice scădere de temperatură, oricât de neȋnsemnată, va face ca
surplusul de vapori de apă să treacă ȋn stare lichidă sau solidă, după cum temperatura va fi
pozitivă sau negativă.
Ȋn mod obișnuit, ȋn atmosferă plutesc particule materiale de origini diferite, care
ȋnlesnesc considerabil fenomenul condensării, ȋn jurul lor depunându-se produsele de
condensare.

2. NUCLEE DE CONDENSARE

Ȋn paragraful precedent s-a arătat că, ȋn afară de scăderea temperaturii aerului, un rol
covârșitor ȋn producerea condensării vaporilor de apă ȋl are prezenţa unor particule de ordin
de mărime microscopic. Aceste particule au fost denumite nuclee sau centri de condensare.
Ȋn condiţiile reale din atmosfera liberă, rolul nucleelor de condensare este foarte
important. Dacă ȋn aer nu ar exista nuclee de condensare, nu s-ar putea forma nici pâclă, nici
nori și, probabil, nici ploaie.
Nucleele de condensare, particule extrem de mici, ajung ȋn atmosferă ȋn special de pe
suprafaţa terestră, prin acţiuni vulcanice, mineralogice, chimice etc.
Densitatea nucleelor de condensare prezintă un mers diurn: valoarea maximă este
atinsă dimineaţa, ȋnainte de răsăritul Soarelui, iar valoarea minimă, ȋn cursul după amiezii.
Ȋn ceea ce privește sublimarea vaporilor de apă, s-a constatat că particulele care
ȋnlesnesc acest proces – nucleele de sublimare – sunt alcătuite din ace fine de gheaţă
cristalizate.

1
 Dimensiunile nucleelor de sublimare și de condensare sunt atât de mici, ȋncât
depășesc cu mult posibilităţile microscoapelor obișnuite.
Ȋn funcţie de dimensiunile lor, nuclee de condensare se pot ȋmpărţi ȋn:
- nuclee mic;
- nuclee mari;
- nuclee gigant.

3. PRODUCEREA FENOMENULUI DE CONDENSARE

Momentul ȋnceperii condensării vaporilor de apă corespunde, de obicei, cu atingerea

stării de suprasaturaţie.
De la o anumită temperatură negativă, picătura de apă din jurul nucleului, ȋngheaţă. Pe
această picătură ȋngheţată, poate avea loc ȋn continuare sublimarea. Ȋngheţarea picăturilor de
apă depinde atât de diametrul lor, cât și de natura lor fizico – chimică.
Se poate vorbi de o temperatură care delimitează fenomenul condensării de cel al
sublimării vaporilor de apă. Sub această temperatură, cristalele de gheaţă se formează direct
din vaporii de apă. Temperatura respectivă oscilează ȋntre anumite limite, cuprinse, de obicei,
ȋntre -60C și -120C.
După modul de răcire a aerului, condensarea vaporilor de apă poate avea loc ȋn
următoarele ȋmprejurări:
a) prin răcirea directă;
b) prin amestecul a două mase de aer cu proprietăţi fzice deosebite;
c) prin detentă.

a) Răcirea directă a aerului se realizează prin fenomenul radiaţiei. Ȋn nopţile senine,

când mișcările aerului sunt cu totul neȋnsemnate, straturile de aer din imediata vecinătate a
suprafeţei terestre se răcesc apreciabil. Ȋn aceste condiţii, se atinge și se depășește starea de
saturaţie. Apar produse ale condensării vaporilor de apă, ȋnsă neimportante din punct de
vedere cantitativ.
b) Răcirea prin amestec poate duce la condensarea vaporilor de apă, numai atunci
când ȋntre volumele de aer respective există diferenţe ȋnsemnate de temperatură, iar din punct
de vedere al conţinutului ȋn vapori de apă, să fie aproape de starea de saturaţie.
Ȋn urma răcirii aerului, prin amestec, nu se vor putea obţine cantităţi ȋnsemnate de
produse ale condensării.
c) Condensarea prin detentă. Ȋn atmosferă se produc ȋn mod continuu variaţii
ȋnsemnate de presiune, mai intense ȋn direcţie verticală. Aceste variaţii sunt ȋnsoţite
ȋntotdeauna de modificări ȋnsemnate și ȋn repartiţia temperaturii aerului cu ȋnălţimea.
Pentru fenomenul condensării vaporilor de apă, un rol deosebit de important ȋl au
transformările adiabatice, care au loc ȋn atmosferă.
Se știe că trecerea unui gaz de la o presiune ridicată la una mai joasă, implică trecerea
de la un volum mic la unul mare. Acest fenomen se numește detentă și se face cu consum
mare de energie, ceea ce determină scăderea temperaturii aerului.

4. CONDENSAREA VAPORILOR DE APĂ PE SUPRAFAȚA PAMȂNTULUI

Ȋn cursul nopţilor senine sau cu nebulozitate redusă, apar, uneori chiar din primele ore
ale serii, pe obiecte, iarba etc. produse ale condensării vaprilor de apă; roua, bruma și unele
produse extrem de fine, care doar umezesc suprafaţa solului și obiectele aflate pe el.
Fenomenul se explică astfel: prin radiaţie, corpurile respective se răcesc, iar la rândul său și

2
aerul, ȋn contact cu ele se răcește treptat, până când temperatura ajunge corespunzătoare stării
de saturaţie. Când temperatura stratului de aer din vecinătatea obiectelor considerate este
pozitivă, depunerile vor fi lichide (roua), iar dacă temperatura va coborȋ sub 00C, depunerile
vor fi solide ( bruma, chiciura, poleiul).
Depunerile lichide reprezintă, de obicei, o umezire destul de mare, care se observă pe
pereţii clădirilor, pietre, garduri, copaci, șosele etc. Fenomenul se produce atunci când, după
o perioadă mai ȋndelungată de răcire, ȋn regiunea respectivă pătrunde o masă de aer mai cald
și mai umed.
R o u a. Se formează în nopţile de vară când peste suprafaţa răcită a Pământului se
deplasează o masă umedă de aer. Condiţia ca să se formeze rouă este să fie cald şi să nu bată
deloc vântul. Are loc o desublimare.
După apusul Soarelui, când nebulozitatea este redusă, ȋncepe răcirea intensă a
suprafeţei terestre. Radiaţia și schimbul de căldură molecular și turbulent răcesc și aerul din
imediata apropiere a suprafeţei terestre și a obiectelor care se află pe ea. După atingerea stării
de saturaţie, dacă scăderea temperaturii continuă, ȋncepe procesul condensării. Ȋntâi apar
picături fine, apoi, prin contopire, picăturile cresc până la mărimea celor ce pot fi observate
cu ochiul liber.
Ȋn afară de realizarea condiţiilor de răcire, se mai cere ca aerul sa aibă o umiditate
suficientă și să nu existe o stare prea mare de turbulenţă (să nu adie vântul). Orice adiere
departează aerul din jurul obiectelor care ȋl răcesc și, ca atare, starea lui de saturaţie nu poate
fi realizată.
Fenomenul de rouă este caracteristic anotimpului cald. Roua cade cel mai des în verile
ploioase. Datorită căldurii, din sol se evaporă multă apă şi, în atmosferă, se află o cantitate de
vapori cu mult mai mare decât în verile secetoase sau în alte anotimpuri.
Depunerile solide au loc ȋn cazul ȋn care o perioadă extrem de caldă a fost precedată
de un ger puternic. Ȋn aceste condiţii se depune o crustă solidă, care poate fi uneori cristalină,
alteori granulară sau de gheaţă.
B r u m a. Se realizează în aceleaşi condiţii ca şi roua. Temperatura aerului şi a
suprafeţei trebuie să fie negativă, spre deosebire de rouă.
Dacă răcirea suprafeţei terestre și a diferitelor obiecte determină scăderea temperaturii
0
sub 0 C, atunci are loc sublimarea vaporilor de apă. Apar produse sub forma unor cristale
fine de gheaţă. Când roua sau bruma sunt abundente, nu se mai formează ceaţa densă.
Bruma apare ȋn anotimpurile de tranziţie (toamna și primavara), ȋn cursul nopţilor ȋn
care nebulozitatea este redusă, umiditatea este mare și nu adie vântul, iar răcirea suprafeţei
terestre (prin radiaţie) și a obiectelor aflate la sol determină scăderea temperaturii sub 00C.
După atingerea stării de saturaţie, are loc transformarea vaporilor de apă ȋn cristale fine de
gheaţă, depuse pe vegetaţie și pe obiectele aflate ȋn apropierea solului. Bruma este
dăunătoare plantelor.

C h i c i u r a sau promoroaca reprezintă rezultatul îngheţării picăturilor de apă ce

formează ceaţa, fiind o depunere solidă ȋn formă de zăpadă, uneori cu structură cristalină.
Apare, de obicei, pe ramurile copacilor, firelor conductorilor electrici și telegrafici etc.
Chiciura se formează fie pe calea sublimării vaporilor de apă (chiciura cristalină), fie ȋn urma
ȋngheţării picăturilor de ceaţă suprarăcite (chiciura granulară). Chiciura se scutură ușor. Se
formează pe vreme liniștită, ȋn condiţii de calm atmosferic, ȋn interiorul maselor de aer umede
cu temperaturi sub 00C și ȋn care plutesc ace fine de gheaţă.

3
 P o l e i u l reprezintă fenomenul de acoperire a obiectelor cu un strat dens de gheaţă,
ȋn urma căderii sau depunerii picăturilor de apă subrăcită (din burniţă sau ploaie). Grosimea
acestei depuneri este mai mare pe partea obiectelor expusă vântului. Stratul de gheaţă depus
poate să atingă grosimea de câţiva cm și să producă pagube ȋnsemnate ȋn transporturi,
agricultură, pomicultură, industrie etc.
Poleiul se formează ȋn anotimpul rece, când ȋn regiunea respectivă, puternic răcită
anterior, pătrund mase de aer umed și cu o temperatură cuprinsă ȋntre 00C și -50C. Ȋn aceste
ȋmprejurări, picăturile de apă ale maselor noroase se găsesc, ȋn mod obișnuit, ȋn stare de
suprafuziune, care se poate prelungi la temperaturi mult mai joase (-60C, -120C) și, uneori,
chiar până la -180C, -200C.
Pentru formarea poleiului trebuie ca solul să fie foarte rece, iar precipitaţiile care ating
solul să fie lichide. Picăturile de ploaie sau burniţă, ȋn cădere, ajunse la suprafaţa solului,
ȋngheaţă imediat ce vin ȋn contact cu acesta, dar și cu obiectele aflate la nivelul acestuia.
La suprafaţa Pământului, poleiul se mai poate forma, câteodată, prin ȋngheţarea
picăturilor de apă cu temperaturi pozitive (10, 20). Venind ȋn contact cu solul răcit puternic
anterior, picăturile de ploaie ȋngheaţă, formând un strat de gheaţă.

5. CEAȚA ȘI PȂCLA

Ceaţa reprezintă un complex de picături fine de apă, rezultat al condensării vaporilor

de apă în apropierea suprafeţei terestre.
Gradul de transparenţă al aerului este deseori micșorat ȋn straturile din imediata
apropiere a suprafeţei terestre de prezenţa ceţei. Aceasta este formată din picături de apă sau
cristale fine de gheaţă, care plutesc ȋn aer și care, prin prezenţa lor, reduc vizibilitatea ȋn
direcţie orizontală sub 1 km. Ȋn cazul când transparenţa aerului este redusă, vizibilitatea fiind
cuprinsă ȋntre 1 și 10 km ȋn direcţie orizontală, se spune că sistemul picăturilor fine de apă
sau cristale de gheaţă alcătuiește ceea ce ȋn mod curent este denumită pâclă. Concomitent cu
noţiunea de pâclă, mai este folosită și noţiunea de aer ceţos, ȋn care caz vizibilitatea este
redusă până ȋn jurul distanţei de 10 km.
Ceaţa este definită și ca un nor cu baza la sau ȋn apropierea solului. Fizic, nu există
nicio diferenţă fundamentală ȋntre ceaţă și nor, apariţia și structura ambelor fiind aceleași.
Diferenţa esenţială este modul și locul de formare. Ȋn timp ce norii apar când aerul se ridică și
se răcește prin destindere adiabatică, ceaţa (cu excepţia ceţii frontale ȋnalte) este o consecinţă
a răcirii radiative sau advecţiei aerului peste o suprafaţă rece; de fapt, criteriul principal
pentru formarea ceţii este legat de prezenţa unei cantităţi mari de vapori de apă ȋn aer ca să se
producă saturaţia aerului. Aerul devine saturat datorită fie răcirii la temperatura punctului de
rouă sau evaporării ȋn aer care determină creșterea conţinutului de apă. La scară mare, gradul
de răcire prin radiaţie și (sau) amestecul vertical determină profilele de temperatură,
umiditate și, ȋn consecinţă, structura ceţii.
Diametrul picăturilor de ceaţă sau pâclă este de ordin microscopic.
Condiţiile de formare a ceţii sunt :
- saturaţia aerului cu vapori de apă;
- scăderea temperaturii până la atingerea punctului de rouă.
Saturaţia se poate produce prin evaporare sau prin răcirea aerului. O influenţă
deosebită o are şi vântul cu viteze de până la 2 ÷ 3 m/s, care determină creşterea vitezei de
evaporare.
Pentru ca ceaţa, odată formată, să se menţină, este nevoie ca umiditatea aerului să
depășească starea de saturaţie, fapt care se poate realiza ȋn următoarele ȋmprejurări:
- prin evaporarea apei care are loc ȋntre aerul rece și suprafaţa apei mai caldă;
- prin amestecul a două straturi de aer;

4
 - prin scăderea temperaturii sub punctul de rouă.
Clasificarea ceţei
Pe baza proceselor fizice care determină apariţia ceţii se deosebesc:
- ceaţa de radiaţie;
- ceaţa de evaporare
- ceaţa de amestec.
După condiţiile sinoptice generale ȋn care apare ceaţa, se evidenţiază două mari
categorii:
- ceţuri formate ȋn aceeași masă de aer;
- ceţuri frontale (formate la contactul a două mase de aer cu caracteristici diferite).
După dimensiunea picăturilor şi distanţa de vizibilitate, ceaţa este de patru tipuri:
- ceaţă slabă – cu vizibilitate cuprinsă între 500 şi 1000 m;
- ceaţă moderată – cu vizibilitate cuprinsă între 200 şi 500 m;
- ceaţă densă – cu vizibilitate cuprinsă între 50 şi 200 m;
- ceaţă foarte densă – cu vizibilitate mai mică de 50 m.
Cel mai răspândit mod de clasificare este după modul de formare, a clasificat ceaţa ȋn
două grupe mari:
I. Ceaţa formata ȋn interiorul aceleiași mase de aer.
II. Ceaţa frontală, formată ȋn zona de amestec dintre două mase de aer diferite.
5.1. Ceaţa din interiorul aceleiași mase de aer
Din această grupă fac parte:
- ceaţa de radiaţie;
- ceaţa de advecţie;
- ceaţa advectiv – radiativă.

5.1.1. Ceaţa de radiaţie

Acest tip de ceaţă apare datorită răcirii nocturne a suprafeţei terestre şi a aerului
adiacent. Se formează în condiţii de calm şi de cer senin. Se produce noaptea şi dispare odată
cu răsăritul Soarelui. Nu este persistentă şi este caracteristică regimului anticiclonic.
Ceaţa de radiaţie, așa cum ȋi spune și numele, rezultă din răcirea radiativă a aerului de
la sol și din imediata vecinătate. Mai obișnuită toamna și iarna, ea este un fenomen care apare
noaptea, când cerul este senin și umiditatea relativă ridicată. Ȋn aceste condiţii, solul se va răci
și, de asemenea, și aerul de deasupra; răcirea se transmite rapid ȋn straturile mai ȋnalte.
Ȋntrucât umiditatea relativă este ridicată, chiar o răcire redusă va coborȋ temperatura la cea a
punctului de rouă. Dacă aerul este calm, ceaţa nu are mai mult de 10 m adâncime. Pentru ca
ceaţa de radiaţie să fie mai extinsă pe verticală, este necesară o briză slabă, de 3 sau 4 km pe
oră. Ȋn aceste condiţii, vântul slab creează suficientă turbulenţă ca să transporte ceaţa de la 10
la 30 m fără să o disperseze.
Pe scurt, factorii care sunt favorabili formării ceţii de radiaţie sunt:
- cer senin sau nori ȋnalţi ȋn strat foarte subţire;
- aer umed ȋn stratul de suprafaţă, sub 100 m sau
- solul umed (de exemplu după ploaie sau deasupra mlaștinilor);
- vânt slab la suprafaţa pământului;
- condiţii locale, legate de relief, favorabile.

5
 Pierderea căldurii de către suprafaţa terestră constituie cauza principală, ȋn ceea ce
privește răcirea aerului din apropierea solului și formarea ceţei de radiaţie. Ȋn mecanismul
producerii acestei răciri, un rol important ȋl are schimbul trubulent de căldură. Ȋn cazul lipsei
amestecului turbulent, răcirea se propagă ȋntr-un strat de aer foarte subţire și este ȋnsoţită
numai de formarea de rouă.
5.1.2. Ceaţa de advecţie

Acest tip de ceaţă se formează ȋn urma deplasarii unei mase de aer cald și umed
deasupra unor regiuni mai mari.
Principala cauză a ceţii de advecţie este deplasarea aerului dintr-o zonă cu un anumit
regim termic ȋntr-alta, unde temperatura și umiditatea sunt diferite. Astfel, ȋn contrast cu ceaţa
de radiaţie, viteza vântului este esenţială pentru formarea ceţii de advecţie.
Odată cu pătrunderea aerului cald ȋn regiunile reci, se produce și un fenomen de
inversiune termică. Pe măsură ce masa de aer cald și umed ȋnaintează, inversiunea termică se
extinde pe verticală. Condensarea vaporilor de apă ȋncepe chiar de la nivelul suprafeţei
terestre.
Ceaţa de advecţie se formează, de regulă, ȋn masele de aer ce se deplasează iarna
dinspre ocean spre continente, iar vara dinspre continent spre oceane.
Dintre condiţiile mai importante, care favorizeză formarea ceţii de advecţie sunt:
- umezeala relativă ridicată ȋn masa de aer care se va deplasa pe suprafaţa subiacentă
mai rece;
- diferenţa mare de temperatură ȋntre masa de aer care ȋnaintează și suprafaţa terestră
peste care se efectuează deplasarea;
- vânt cu viteza medie 3 – 8 m/s. Dacă viteza vântului este mai mare, atunci se
intensifică schimbul turbulent și formarea ceţii este ȋmpiedicată.
Tot ȋn categoria ceţii de advecţie este considerată și ceaţa care rezultă ȋn urma
deplasării unei mase de aer rece peste o suprafaţă caldă de apă.

5.1.3. Ceaţa advectiv – radiativă

Ȋn această categorie de ceaţă intră ceaţa care se formează ȋn aerul arctic sau maritim
polar ce pătrunde pe continent ȋn perioada rece a a anului.
Această ceaţă este, ȋn parte, de natură advectivă pentru că presupune un transport al
masei de aer oceanic pe continent.
Ajuns ȋnsă pe continent, aerul rece este supus, ȋn continuare, răcirii, prin radiaţie.
Ceaţa din această categorie poartă denumirea de ceaţă de mare sau de lângă mare. Este
destul de persistentă și acoperă regiuni ȋntinse.

5.2. Ceaţa frontală

Ceaţa frontală se formează pe linia de separare a două mase de aer cu proprietăţi

fizice diferite, mai ales temperaturi și umidităţi diferite.
Ceaţa frontală însoţeste fronturile atmosferice, apare pe neaşteptate, se deplasează
repede, dar este persistentă.
Ȋn această grupă intră toate categoriile de ceaţă care se formează ȋn zona de amestec a
aerului cald și umed cu cel rece, adică ȋn zona frontală.