UNIVERSITATEA ,,ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAȘI

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚE ALE EDUCATIEI

SPECIALIZAREA: PEDAGOGIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI PRIMAR ȘI PREȘCOLAR
FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: ID, grupa 2

STUDENT: Marin (căs. Formagiu) Ioana Mihaela

 Circuitul apei în natură şi importanţa sa.

Circuitul apei în natură (numit și ciclul hidrologic sau ciclul apei) este procesul de
circulație continuă a apei în cadrul hidrosferei Pământului. Acest proces este pus în mișcare de
radiația solară și de gravitație. În cursul parcurgerii acestui circuit, apa își schimbă starea de
agregare fiind succesiv în stare solidă, lichidă sau gazoasă. Apa se mișcă dintr-un element
component al circuitului în altul, de exemplu dintr-un râu într-un ocean, prin diferite procese
fizice, dintre care cele mai însemnate sunt evaporația, transpirația, infiltrația și scurgerea.
Științele care se ocupă cu studiul mișcării apei în cadrul acestui circuit sunt hidrologia și
meteorologia.

Circuitul apei în natură a fost descoperit, sau măcar intuit, foarte devreme în istoria
omenirii. Chiar Biblia face referire de mai multe ori la acest circuit, în special în legătură cu
potopul.

Dintre diferitele teorii asupra circuitului apei și a mecanismului care îl determină sunt
demne de menționat:

Teoria meteorogenă

Această teorie descrie circuitul apei după conceptele acceptate de știința contemporană.
Se pare că acestă teorie a fost enunțată de filozoful grec Xenofan din Colofon. Studiind diferite
fosile, Xenofan a dedus că într-un trecut îndepărtat, apele au acoperit în întregime uscatul,
ipoteză care ulterior a fost numită Neptunism. Astfel el a conceput și teoria unui ciclu al solului,
în cursul căruia pământul ar fi erodat și antrenat spre oceane, pentru ca după dispariția completă
a uscatului, el să se regenereze. Cu privire la ciclul apei, el a constatat că mările constituie
originea norilor, din care se produce apa de ploaie care în cele din urmă ajunge tot în oceane. Din
moment ce apa era la originea întregului proces, el a emis ipoteza că soarele și stelele ar fi fost
generate tot de acești nori. În sfârșit, după el, curcubeele nu ar fi altceva decât un tip special de
nor. Deși ciclul solului nu a fost confirmat ulterior și teoriile sale asupra norilor sunt inexacte,
descrierea ciclului apei este în general corectă și rolul esențial pe care îl au oceanele a fost corect
intuit.

Teoria geogenă
 Elaborată de Hippon din Samos, inversa ipotezele teoriei meteorogene și susținea că
pământul plutește pe oceanul planetar. Conform acestei teorii, apa mării subterane, pe care
plutește pământul, se ridică prin pământ, printr-un fel de infiltrație inversă. De la suprafața
pământului, apa se evaporă în atmosferă și se reîntoarce în mare prin precipitații. Teoria menține
ideea unui ciclu, însă sensul de mișcare este invers. Teoria a fost susținută ulterior de Thales din
Milet și de Platon.

Teoria genezei din aer

Teoria a fost întâi susținută de Anaximene din Milet și postula că aerul este materia
inițială care, prin concentrare, se transformă în apă și pietre, iar prin diluare se transformă în foc.
Diogene din Apollonia a dus mai departe teoria, considerând că prin procesul de concentrare a
aerului se produce și nămolul din care se naște viața. El a elaborat teoria unor cicluri în cadrul
cărora se naște o succesiune infinită de lumi. Pornind de la aceste ipoteze, Aristotel a emis teoria
că apa ar fi produsă din aer, printr-un proces de condensare, care ar duce la precipitațiile care cad
pe sol și alimentează râurile care se scurg în mare. Teoria lui Aristotel acoperă numai o parte a
ciclul apei așa cum este văzut în prezent și nu cuprindea evaporația care alimentează apa din
atmosferă. O asemenea întoarcere nu era necesară, deoarece, conform teoriei lui Diogene, ciclul
se închidea când tot nămolul produs prin condensare era spălat în mare și era generată o nouă
lume, geneză care nu ar mai fi părut posibilă în cazul existenței unui ciclu închis al apei. Teoria
lui Aristotel a fost considerată valabilă de oamenii de știință până în secolul XVII.

Procesele fizice

Nu se poate găsi un punct în care începe sau se termină ciclul natural al apei. Moleculele
de apă se mișcă în mod continuu de la un compartiment sau rezervor al hidrosferei la altul, prin
diferite procese fizice.

În principiu, ciclul apei constă din următoarele procese:

Evaporarea este procesul prin care apa se transferă de la suprafața oceanelor și a altor
corpuri de apă în atmosferă. Acest transfer implică o schimbare de stare de agregare a apei, din
stare lichidă în stare gazoasă. Sursa de energie a acestui proces o constituie energia solară. Pe
lângă aceasta, apa se mai elimină în atmosferă prin transpirația solului, plantelor și, în mult mai
mică măsură, cea a animalelor, numită evapotranspirație. Aproximativ 90% din apa din
atmosferă provine din evaporație și numai 10% din evapotranspirație.

Advecția este procesul de transfer al unei proprietăți atmosferice (căldură, frig, umiditate,
vorticitate) prin mișcarea orizontală a masei de aer. În cazul circuitului apei este vorba despre
procesul de mișcare a apei în stare solidă, lichidă sau gazoasă prin atmosferă. Fără advecție, apa
evaporată de pe suprafața oceanelor nu s-ar putea deplasa pentru a ajunge deasupra uscatului
unde să producă precipitații.

Condensarea este procesul prin care vaporii de apă din aer se transformă în picături
lichide de apă, formând nori sau ceață.

Precipitațiile sunt constituite din apa care s-a condensat în atmosferă și cade pe suprafața
pământului. Forma de precipitații care apare cel mai frecvent este ploaia, alte forme fiind zăpada,
grindina, chiciura, lapovița și prelingerea de apă din ceață.

Sublimarea este procesul prin care apa în stare solidă (gheață sau zăpadă) se transformă
direct în vapori, fără a mai trece prin starea lichidă.

Intercepția prin foliaj este partea din precipitații care este interceptată de frunzișul
plantelor și care, în timp, se evaporă fără a mai ajunge la suprafața solului. Cantitatea de apă
interceptată depinde de durata ploii, de viteza vântului, de temperatură, de densitatea frunzișului
și de alți factori mai puțin însemnați.

Infiltrația este procesul de pătrundere a apei de la suprafața solului în interiorul solului,

prin umplerea golurilor dintre particulele de sol.

Topirea este procesul de transformare a apei din starea solidă (gheață sau zăpadă) în
stare lichidă.

Scurgerea este procesul prin care apa se mișcă la suprafața sau sub suprafața solului. În
această mișcare se poate face distincție între:

 scurgerea de suprafață este scurgerea care are loc pe suprafața solului, având de
obicei loc în straturi subțiri sau în șuvoaie, acoperind cea mai mare parte a solului;
 scurgerea în albii este procesul care are loc în albii, în care se concentrează apa
provenind din scurgerea de suprafață, formând pâraie, râuri și fluvii;
  scurgerea subterană este scurgerea care are loc sub suprafața solului, fie prin
stratele freatice, fie prin stratele acvifere de adâncime. Apa din stratele subterane
se reîntoarce la suprafață fie prin izvoare, fie prin infiltrație în râuri, oceane sau
alte rezervoare de suprafață.

Capilaritatea este mecanismul care asigură mișcarea verticală a apei subterane.

În principiu, apa se evaporă de la suprafața oceanelor, formează nori din care apa cade
sub formă de precipitații pe pământ și apoi se scurge înapoi în oceane. Totuși moleculele de apă
nu își efectuează în mod necesar mișcarea în această ordine. Înainte de a se reîntoarce în ocean, o
moleculă de apă poate să fi fost evaporată, condensată, precipitată și scursă de repetate rânduri
sau poate să fi urmat o cale mai scurtă și să fi fost precipitată direct în ocean, fără a mai parcurge
celelalte componente ale ciclului.

Bilanțul hidric global

Cantitatea sau masa totală de apă care ia parte la circuitul apei în natură rămâne
constantă. De asemenea, ca medie în timp, se menține constantă cantitatea de apă înmagazinată
în fiecare din rezervoarele circuitului. Acest principiu se numește legea conservării masei.

Tabelul arată cantitățile de apă care cad sub formă de precipitații sau care se ridică prin
evaporație de pe suprafața uscatului sau a oceanelor. De asemenea, se arată cantitățile de apă
care se scurg de pe sol spre oceane. Din tabel se poate constata că totalul precipitațiilor pe
suprafața uscatului este egal cu suma dintre cantitatea de apă evaporată de pe suprafața uscatului
și cantitatea de apă scursă spre oceane. Similar, cantitatea totală de apă pierdută de oceane prin
evaporație este egală cu suma dintre cantitatea de apă care se scurge în oceane de pe suprafața
uscatului și cea care provine din precipitațiile pe suprafața oceanelor. În sfârșit, cantitatea totală
de apă care intră în atmosferă prin evaporația de pe suprafața uscatului și a oceanelor este egală
cu cantitatea de apă eliminată din atmosferă prin precipitații. Se poate constata că masa totală de
apă care se află în mișcare este, în medie, de 505 km³/an.

Cantități de apă transportate anual

în cadrul circuitului apei   

Fluxul de apă Cantitate medie

transportată anual
 (mii km³/an)

Precipitații pe suprafața uscatului 107

Evapotranspirație de pe suprafața uscatului 71

Scurgere de suprafață și subterană 36

Precipitații pe suprafața oceanelor 398

Evaporație de pe suprafața oceanelor 434

Rezervoare

În cadrul mișcării ei, apa este în general menținută pe anumite perioade de timp în
anumite elemente ale mediului natural, numite generic rezervoare. Aceste rezervoare și
cantitățile de apă înmagazinate în medie în fiecare dintre ele sunt prezentate în tabel.

Volume de apă acumulate

în rezervoarele circuitului natural al apei   

Volumul de apă Procent

Rezervor
(milioane km³) din total

Oceane 1370 97,25

Calote glaciare și ghețari 29 2,05

Apă subterană 9,5 0,68

Lacuri 0,125 0,01

Umiditate în sol 0,065 0,005

Atmosferă 0,013 0,01

Cursuri de apă 0,0017 0,001

Biosferă 0,0006 0,00004

Se poate constata că cel mai mare rezervor îl constituie oceanele, care înmagazinează
peste 97% din rezervele de apă ale planetei. Următorul rezervor ca mărime îl constituie calotele
glaciare din zonele polare și ghețarii. În prezent, ele înmagazinează aproximativ 2% din
rezervele de apă, dar acest procent variază în timp, în funcție de ciclurile de încălzire ale
planetei. În perioadele diferitelor glaciațiuni acest procent era mai ridicat, iar în prezent
tendințele de încălzire climatică au început să topească calotele glaciare ceea ce în timp va putea
duce la micșorarea relativă a acestui rezervor. Aceste procese nu modifică însă cantitatea totală
de apă care ia parte la circuitul apei în natură.

În afară de aceste rezervoare importante, mai există altele care rețin apa pe durate relativ
reduse. În această categorie intră straturile de zăpadă, care înmagazinează o parte din
precipitațiile din timpul iernii, dar care se topesc în perioada de primăvară.

Durate de înmagazinare

Durata de înmagazinare reprezintă timpul mediu pe care o moleculă de apă îl petrece într-
un anumit rezervor din cadrul circuitului din momentul în care intră în rezervorul respectiv până
când îl părăsește. Timpul efectiv de înmagazinare al moleculelor de apă variază însă în limite
foarte largi, unele molecule petrec în rezervor un timp mult mai scurt pe când altele un timp
considerabil de mare. Durata de înmagazinare se numește uneori și durată de staționare sau timp
de staționare; acest termen poate însă da naștere la confuzii, deoarece în niciunul din rezervoare
moleculele nu sunt în stare staționară, ci se află în continuă mișcare, luând parte la diferite
procese dinamice în cadrul fiecărui rezervor.

În tabel sunt prezentate duratele de înmagazinare ale apei în diferite rezervoare din cadrul
circuitului natural. Se poate constata că aceste durate variază în foarte mare măsură de la un
rezervor la altul. De exemplu, umiditatea de la suprafața solului se menține în sol relativ scurt
timp, în medie aproximativ 1 – 2 luni, deoarece apa este răspândită într-un strat subțire și
migrează ușor fie spre atmosferă prin evaporație și transpirație, fie se scurge spre râuri sau strate
de adâncime. Apa de foarte mare adâncime se mișcă însă mult mai încet, putând fi înmagazinată
pe durate de peste 10.000 ani. Apa subterană de vechime deosebit de mare se numește apă fosilă.
Din cauza modificărilor care au loc în scoarța pamântească și a celor climatice, este posibil ca pe
perioade atât de îndelungate să se producă schimbări ale condițiilor de curgere, care ar putea
împiedica reîmprospătarea unor rezerve subterane sau, invers, să ducă la apariția unor rezervoare
subterane care nu existau înainte. În atmosferă apa care intră prin evaporație este înmagazinată
pe perioade scurte, de ordinul câtorva zile, înainte de a se reîntoarce pe suprafața solului sau a
oceanelor sub formă de precipitații.
 Durata medie de înmagazinare a apei în diferite rezervoare   

Durată medie
Rezervor
de înmagazinare a apei

Oceane 3.200 ani

Ghețari 20 – 100 ani

Strat sezonier de zăpadă 2 – 6 luni

Umiditate în sol 1 – 2 luni

Apă subterană de mică adâncime 100 – 200 ani

Apă subterană de mare adâncime 10.000 ani

Lacuri 50 – 100 ani

Râuri 2 – 6 luni

Atmosferă 8 zile

În hidrologie durata de înmagazinare se poate estima prin două metode:

Metoda bazată pe conservarea masei pornește de la ipoteza constanței cantității de apă a

fiecărui rezervor. Conform acestei metode, durata de înmagazinare rezultă din împărțirea
volumului rezervorului prin debitul de apă care alimentează sau care este evacuat din rezervor,
aceste debite trebuind să fie egale între ele pentru a respecta principiul conservării masei. În
principiu, această durată ar reprezenta timpul care ar fi necesar pentru umplerea rezervorului,
dacă acesta ar fi gol și nu s-ar evacua nicio cantitate de apă din el, sau timpul în care el s-ar goli
în întregime dacă ar dispărea complet afluxurile de apă.

Metoda bazată pe măsurarea vitezelor de mișcare a apei care este aplicabilă în special
pentru apele subterane, cu durate de înmagazinare foarte mari. Aceste viteze se pot măsura în
prezent utilizându-se izotopi radioactivi.

Cicluri biogeochimice

Din cauza unui dezechilibru cauzat de reducerea debitelor afluente, evaporația a depășit
afluxurile, nivelul apei a scăzut, iar concentrația în sare a crescut excesiv.
 Circuitul natural este un ciclu biogeochimic deoarece în cadrul acestui circuit apar
procese fizice, chimice și biologice. Alte cicluri care apar în natură și sunt, cel puțin în parte,
legate de ciclul apei sunt ciclul carbonului și ciclul azotului. Există însă și cicluri naturale pentru
alte elemente chimice.

În cursul deplasării apei prin circuitul hidrologic, ea transportă și diferite materiale solide
precum și gaze dizolvate. Unii compuși ai carbonulului și azotului, elemente importante pentru
organismele vii, sunt volatili și solubili, și de aceea se pot deplasa prin atmosferă și astfel crea
cicluri complete, asemănătoare cu cel al apei.

Mișcări neciclice

În unele părți ale circuitului natural, apa antrenează anumite substanțe care însă nu iau
parte la întreg ciclul.

Precipitațiile care ajung pe suprafața solului conțin anumite substanțe gazoase sau solide
dizolvate. Apa care se infiltrează și trece prin zona nesaturată în apă a solului, antrenează
bioxidul de carbon din aerul care există între particulele solide ale solului și astfel își sporește
aciditatea. Această apă acidă intră în contact cu particulele de sol sau cu roca mamă și dizolvă
anumite substanțe minerale. Dacă solul are condiții bune de drenaj, apa subterană poate conține o
cantitate importantă de substanțe solide dizolvate, care în cele din urmă ajung în mare.

În unele regiuni ale uscatului, sistemul de scurgere se termină într-o mare interioară sau
într-o depresiune, în loc de a fi legate de oceanul planetar. Asemenea regiuni se numesc zone sau
bazine endoreice. În asemenea cazuri, nivelul mării interioare va menține echilibrul hidrologic,
astfel încât afluxul de apă din scurgerea de pe uscat și din precipitații pe suprafața mării
interioare să fie egal cu pierderile prin evaporație.

Deoarece apa evaporată nu conține materiale solide dizolvate, conținutul în săruri al

mărilor interioare și cel al oceanului planetar crește în mod continuu.

Aflorimente de sare

Exisă situații în care apa subterană are o mișcare ascendentă, prin capilaritate. În
asemenea cazuri, ea va antrena și diferitele săruri dizolvate. Odată ajunsă la suprafața solului,
apa se va evapora, dar sărurile aduse de apă se vor depune la suprafața solului ducând progresiv
la o acumulare de săruri. Terenurile pe care se produc asemenea acumulări de sare se numesc
terenuri sărăturate sau sărături.

Modificarea ciclului apei

Circuitul natural al apei este afectat de anumite procese geologice. El nu a fost identic cu
cel din diferite ere geologice. Modificările geologice ale circuitului apei se produc relativ lent.

Acțiuni antropogene de diferite genuri, cum ar fi emisia de gaze în atmosferă,

despăduririle, extragerile de apă din cursuri de apă sau strate subterane și altele pot însă influența
circuitul apei atât la scară locală cât și la scară planetară. Disciplina care se ocupă cu studiul
influenței activităților umane asupra ciclului natural al apei și a măsurilor necesare pentru a nu
produce o desechilibrare a acestui ciclu se numește gospodărirea apelor.