Circuitul apei în natură 

(numit și ciclul hidrologic sau ciclul apei) este procesul de circulație

continuă a apei în cadrul hidrosferei Pământului. Acest proces este pus în mișcare de radiația
solară și de gravitație. În cursul parcurgerii acestui circuit, apa își schimbă starea de agregare
fiind succesiv în stare solidă, lichidă sau gazoasă. Apa se mișcă dintr-un element component al
circuitului în altul, de exemplu dintr-un râu într-un ocean, prin diferite procese fizice, dintre care
cele mai însemnate sunt evaporația, transpirația, infiltrația și scurgerea. Științele care se ocupă
cu studiul mișcării apei în cadrul acestui circuit sunt hidrologia și meteorologia.

Istoric[modificare | modificare sursă]
Circuitul apei în natură a fost descoperit, sau măcar intuit, foarte devreme în istoria omenirii.
Chiar Biblia face referire de mai multe ori la acest circuit, în special în legătură cu potopul.
Dintre diferitele teorii asupra circuitului apei și a mecanismului care îl determină sunt demne de
menționat:

Teoria meteorogenă[modificare | modificare sursă]

Această teorie descrie circuitul apei după conceptele acceptate de știința contemporană. Se pare
că acestă teorie a fost enunțată de filozoful grec Xenofan din Colofon. Studiind diferite fosile,
Xenofan a dedus că într-un trecut îndepărtat, apele au acoperit în întregime uscatul, ipoteză care
ulterior a fost numită Neptunism. Astfel el a conceput și teoria unui ciclu al solului, în cursul căruia
pământul ar fi erodat și antrenat spre oceane, pentru ca după dispariția completă a uscatului, el
să se regenereze. Cu privire la ciclul apei, el a constatat că mările constituie originea norilor, din
care se produce apa de ploaie care în cele din urmă ajunge tot în oceane. Din moment ce apa
era la originea întregului proces, el a emis ipoteza că soarele și stelele ar fi fost generate tot de
acești nori. În sfârșit, după el, curcubeele nu ar fi altceva decât un tip special de nor. Deși ciclul
solului nu a fost confirmat ulterior și teoriile sale asupra norilor sunt inexacte, descrierea ciclului
apei este în general corectă și rolul esențial pe care îl au oceanele a fost corect intuit. [1]

Teoria geogenă[modificare | modificare sursă]

Elaborată de Hippon din Samos, inversa ipotezele teoriei meteorogene și susținea că pământul
plutește pe oceanul planetar. Conform acestei teorii, apa mării subterane, pe care plutește
pământul, se ridică prin pământ, printr-un fel de infiltrație inversă. De la suprafața pământului,
apa se evaporă în atmosferă și se reîntoarce în mare prin precipitații. Teoria menține ideea unui
ciclu, însă sensul de mișcare este invers. Teoria a fost susținută ulterior de Thales din Milet și
de Platon.[2]

Teoria genezei din aer[modificare | modificare sursă]

Teoria a fost întâi susținută de Anaximene din Milet și postula că aerul este materia inițială care,
prin concentrare, se transformă în apă și pietre, iar prin diluare se transformă în foc. Diogene din
Apollonia a dus mai departe teoria, considerând că prin procesul de concentrare a aerului se
produce și nămolul din care se naște viața. El a elaborat teoria unor cicluri în cadrul cărora se
naște o succesiune infinită de lumi. Pornind de la aceste ipoteze, Aristotel a emis teoria că apa ar
fi produsă din aer, printr-un proces de condensare, care ar duce la precipitațiile care cad pe sol și
alimentează râurile care se scurg în mare. Teoria lui Aristotel acoperă numai o parte a ciclul apei
așa cum este văzut în prezent și nu cuprindea evaporația care alimentează apa din atmosferă. O
asemenea întoarcere nu era necesară, deoarece, conform teoriei lui Diogene, ciclul se închidea
când tot nămolul produs prin condensare era spălat în mare și era generată o nouă lume, geneză
care nu ar mai fi părut posibilă în cazul existenței unui ciclu închis al apei. Teoria lui Aristotel a
fost considerată valabilă de oamenii de știință până în secolul XVII. [3]

Descriere[modificare | modificare sursă]
Procesele fizice[modificare | modificare sursă]
Ceață de advecție la podul Golden Gate în golful San Francisco.

Nu se poate găsi un punct în care începe sau se termină ciclul natural al apei. Moleculele de apă
se mișcă în mod continuu de la un compartiment sau rezervor al hidrosferei la altul, prin diferite
procese fizice.
În principiu, ciclul apei constă din următoarele procese:

 Evaporarea este procesul prin care apa se transferă de la suprafața oceanelor și a

altor corpuri de apă în atmosferă. Acest transfer implică o schimbare de stare de
agregare a apei, din stare lichidă în stare gazoasă. Sursa de energie a acestui proces
o constituie energia solară. Pe lângă aceasta, apa se mai elimină în atmosferă prin
transpirația solului, plantelor și, în mult mai mică măsură, cea a animalelor,
numită evapotranspirație. Aproximativ 90% din apa din atmosferă provine din
evaporație și numai 10% din evapotranspirație.

 Advecția este procesul de transfer al unei proprietăți atmosferice (căldură,

frig, umiditate, vorticitate) prin mișcarea orizontală a masei de aer. În cazul circuitului
apei este vorba despre procesul de mișcare a apei în stare solidă, lichidă sau
gazoasă prin atmosferă. Fără advecție, apa evaporată de pe suprafața oceanelor nu
s-ar putea deplasa pentru a ajunge deasupra uscatului unde să producă precipitații.

 Condensarea este procesul prin care vaporii de apă din aer se transformă în picături
lichide de apă, formând nori sau ceață.

 Precipitațiile sunt constituite din apa care s-a condensat în atmosferă și cade pe

suprafața pământului. Forma de precipitații care apare cel mai frecvent este ploaia,
alte forme fiind zăpada, grindina, chiciura, lapovița și prelingerea de apă din ceață.

 Sublimarea este procesul prin care apa în stare solidă (gheață sau zăpadă) se
transformă direct în vapori, fără a mai trece prin starea lichidă.

 Intercepția prin foliaj este partea din precipitații care este interceptată de frunzișul

plantelor și care, în timp, se evaporă fără a mai ajunge la suprafața solului. Cantitatea
de apă interceptată depinde de durata ploii, de viteza vântului, de temperatură, de
densitatea frunzișului și de alți factori mai puțin însemnați.
Ploaie la nord de Funen, Danemarca.

 Infiltrația este procesul de pătrundere a apei de la suprafața solului în interiorul

solului, prin umplerea golurilor dintre particulele de sol.

 Topirea este procesul de transformare a apei din starea solidă (gheață sau zăpadă)
în stare lichidă.

 Scurgerea este procesul prin care apa se mișcă la suprafața sau sub suprafața
solului. În această mișcare se poate face distincție între:
o scurgerea de suprafață este scurgerea care are loc pe suprafața solului,
având de obicei loc în straturi subțiri sau în șuvoaie, acoperind cea mai
mare parte a solului;
o scurgerea în albii este procesul care are loc în albii, în care se
concentrează apa provenind din scurgerea de suprafață, formând pâraie,
râuri și fluvii;
o scurgerea subterană este scurgerea care are loc sub suprafața solului,
fie prin stratele freatice, fie prin stratele acvifere de adâncime. Apa din
stratele subterane se reîntoarce la suprafață fie prin izvoare, fie prin
infiltrație în râuri, oceane sau alte rezervoare de suprafață.