Circuitul apei în natură

Prezentarea schematică a elementelor componente ale circuitului apei în natură.

Circuitul apei în natură (denumit uneori și ciclul hidrologic sau ciclul apei) este
procesul de circulație continuă a apei în cadrul hidrosferei Pământului. Acest proces
este pus în mișcare de radiația solară și de gravitație. În cursul parcurgerii acestui
circuit, apa își schimbă starea de agregare fiind succesiv în stare solidă, lichidă sau
gazoasă. Apa se mișcă dintr-un element component al circuitului în altul, de
exemplu dintr-un râu într-un ocean, prin diferite procese fizice, dintre care cele mai
însemnate sunt evaporația, transpirația, infiltrația și scurgerea. Științele care se
ocupă cu studiul mișcării apei în cadrul acestui circuit sunt hidrologia și
meteorologia.

Istoric

Xenofan din Colofon, filozoful care în jurul anului 500 î.e.n. a descris ciclul apei în
natură

Circuitul apei în natură a fost descoperit, sau măcar intuit, foarte devreme în istoria
omenirii. Chiar Biblia face referire de mai multe ori la acest circuit, în special în
legătură cu potopul. Următorul citat este tradus din textul sanscrit al cărții indiene
Manusmrti, carte cu o origine de cel puțin 2500-3000 de ani: “Apa se ridică la cer
sub formă de vapori; din cer coboară sub formă de ploaie, din ploaie se nasc
plantele, și din plante, animalele” (Manusmriti - Cartea III, sloka 76).
Dintre diferitele teorii asupra circuitului apei și a mecanismului care îl determină
sunt demne de menționat:
Teoria meteorogenă
Această teorie descrie circuitul apei după conceptele acceptate de știința
contemporană. Se pare că acestă teorie a fost enunțată de filozoful grec Xenofan
din Colofon. Studiind diferite fosile, Xenofan a dedus că într-un trecut îndepărtat,
apele au acoperit în întregime uscatul, ipoteză care ulterior a fost numită
Neptunism. Astfel el a conceput și teoria unui ciclu al solului, în cursul căruia
pământul ar fi erodat și antrenat spre oceane, pentru ca după dispariția completă a
uscatului, el să se regenereze. Cu privire la ciclul apei, el a constatat că mările
constituie originea norilor, din care se produce apa de ploaie care în cele din urmă
ajunge tot în oceane. Din moment ce apa era la originea întregului proces, el a emis
ipoteza că soarele și stelele ar fi fost generate tot de acești nori. În sfârșit, după el,
curcubeele nu ar fi altceva decât un tip special de nor. Deși ciclul solului nu a fost
confirmat ulterior și teoriile sale asupra norilor sunt inexacte, descrierea ciclului
apei este în general corectă și rolul esențial pe care îl au oceanele a fost corect
intuit.
Teoria geogenă
Elaborată de Hippon din Samos, inversa ipotezele teoriei meteorogene și susținea
că pământul plutește pe oceanul planetar. Conform acestei teorii, apa mării
subterane, pe care plutește pământul, se ridică prin pământ, printr-un fel de
infiltrație inversă. De la suprafața pământului, apa se evaporă în atmosferă și se
reîntoarce în mare prin precipitații. Teoria menține ideea unui ciclu, însă sensul de
mișcare este invers. Teoria a fost susținută ulterior de Thales din Milet și de Platon.
Teoria genezei din aer
Teoria a fost întâi susținută de Anaximene din Milet și postula că aerul este materia
inițială care, prin concentrare, se transformă în apă și pietre, iar prin diluare se
transformă în foc. Diogene din Apollonia a dus mai departe teoria, considerând că
prin procesul de concentrare a aerului se produce și nămolul din care se naște viața.
El a elaborat teoria unor cicluri în cadrul cărora se naște o succesiune infinită de
lumi. Pornind de la aceste ipoteze, Aristotel a emis teoria că apa ar fi produsă din
aer, printr-un proces de condensare, care ar duce la precipitațiile care cad pe sol și
alimentează râurile care se scurg în mare. Teoria lui Aristotel acoperă numai o parte
a ciclul apei așa cum este văzut în prezent și nu cuprindea evaporația care
alimentează apa din atmosferă. O asemenea întoarcere nu era necesară, deoarece,
conform teoriei lui Diogene, ciclul se închidea când tot nămolul produs prin
condensare era spălat în mare și era generată o nouă lume, geneză care nu ar mai
fi părut posibilă în cazul existenței unui ciclu închis al apei. Teoria lui Aristotel a fost
considerată valabilă de oamenii de știință până în secolul XVII.
Descriere
Procesele fizice
Nu se poate găsi un punct în care începe sau se termină ciclul natural al apei.
Moleculele de apă se mișcă în mod continuu de la un compartiment sau rezervor al
hidrosferei la altul, prin diferite procese fizice.
În principiu, ciclul apei constă din următoarele procese:
Evaporarea este procesul prin care apa se transferă de la suprafața oceanelor și a
altor corpuri de apă în atmosferă. Acest transfer implică o schimbare de stare de
agregare a apei, din stare lichidă în stare gazoasă. Sursa de energie a acestui
proces o constituie energia solară. Pe lângă aceasta, apa se mai elimină în
atmosferă prin transpirația solului, plantelor și, în mult mai mică măsură, cea a
animalelor, numit evapotranspirație. Aproximativ 90% din apa din atmosferă
provine din evaporație și numai 10% din evapotranspirație.
Advecția este procesul de transfer al unei proprietăți atmosferice (căldură, frig,
umiditate, vorticitate) prin mișcarea orizontală a masei de aer. În cazul circuitului
apei este vorba despre procesul de mișcare a apei în stare solidă, lichidă sau
gazoasă prin atmosferă. Fără advecție, apa evaporată de pe suprafața oceanelor nu
s-ar putea deplasa pentru a ajunge deasupra uscatului unde să producă precipitații.
Condensarea este procesul prin care vaporii de apă din aer se transformă în picături
lichide de apă, formând nori sau ceață.
Precipitațiile sunt constituite din apa care s-a condensat în atmosferă și cade pe
suprafața pământului. Forma de precipitații care apare cel mai frecvent este ploaia,
alte forme fiind zăpada, grindina, chiciura, lapovița și prelingerea de apă din ceață.
Sublimarea este procesul prin care apa în stare solidă (gheață sau zăpadă) se
transformă direct în vapori, fără a mai trece prin starea lichidă.
Intercepția prin foliaj este partea din precipitații care este interceptată de frunzișul
plantelor și care, în timp, se evaporă fără a mai ajunge la suprafața solului.
Cantitatea de apă interceptată depinde de durata ploii, de viteza vântului, de
temperatură, de densitatea frunzișului și de alți factori mai puțin însemnați.
Infiltrația este procesul de pătrundere a apei de la suprafața solului în interiorul
solului, prin umplerea golurilor dintre particulele de sol.
Topirea este procesul de transformare a apei din starea solidă (gheață sau zăpadă)
în stare lichidă.
Scurgerea este procesul prin care apa se mișcă la suprafața sau sub suprafața
solului. În această mișcare se poate face distincție între:
scurgerea de suprafață este scurgerea care are loc pe suprafața solului, având de
obicei loc în straturi subțiri sau în șuvoaie, acoperind cea mai mare parte a solului;
scurgerea în albii este procesul care are loc în albii, în care se concentrează apa
provenind din scurgerea de suprafață, formând pâraie, râuri și fluvii;
scurgerea subterană este scurgerea care are loc sub suprafața solului, fie prin
stratele freatice, fie prin stratele acvifere de adâncime. Apa din stratele subterane
se reîntoarce la suprafață fie prin izvoare, fie prin infiltrație în râuri, oceane sau alte
rezervoare de suprafață.
Capilaritatea este mecanismul care asigură mișcarea verticală a apei subterane.
În principiu, apa se evaporă de la suprafața oceanelor, formează nori din care apa
cade sub formă de precipitații pe pământ și apoi se scurge înapoi în oceane. Totuși
moleculele de apă nu își efectuează în mod necesar mișcarea în această ordine.
Înainte de a se reîntoarce în ocean, o moleculă de apă poate să fi fost evaporată,
condensată, precipitată și scursă de repetate rânduri sau poate să fi urmat o cale
mai scurtă și să fi fost precipitată direct în ocean, fără a mai parcurge celelalte
componente ale ciclului.
Bilanțul hidric global
Cantități de apă transportate anual
în cadrul circuitului apei
Fluxul de apă Cantitate
medie
transportată
anual
 (mii km³/an)
Precipitații pe suprafața uscatului 107
Evapotranspirație de pe suprafața
071
uscatului
Scurgere de suprafață și subterană 036
Precipitații pe suprafața oceanelor 398
Evaporație de pe suprafața
434
oceanelor
Cantitatea sau masa totală de apă care ia parte la circuitul apei în natură rămâne
constantă. De asemenea, ca medie în timp, se menține constantă cantitatea de apă
înmagazinată în fiecare din rezervoarele circuitului. Acest principiu se numește
legea conservării masei.
Tabelul alăturat arată cantitățile de apă care cad sub formă de precipitații sau care
se ridică prin evaporație de pe suprafața uscatului sau a oceanelor. De asemenea,
se arată cantitățile de apă care se scurg de pe sol spre oceane. Din tabel se poate
constata că totalul precipitațiilor pe suprafața uscatului este egal cu suma dintre
cantitatea de apă evaporată de pe suprafața uscatului și cantitatea de apă scursă
spre oceane. Similar, cantitatea totală de apă pierdută de oceane prin evaporație
este egală cu suma dintre cantitatea de apă care se scurge în oceane de pe
suprafața uscatului și cea care provine din precipitațiile pe suprafața oceanelor. În
sfârșit, cantitatea totală de apă care intră în atmosferă prin evaporația de pe
suprafața uscatului și a oceanelor este egală cu cantitatea de apă eliminată din
atmosferă prin precipitații. Se poate constata că masa totală de apă care se află în
mișcare este, în medie, de 505 km³/an.
Rezervoare
Volume de apă acumulate
în rezervoarele circuitului natural al apei
Volumul de Procent
apă din
Rezervor
(milioane total
km³)
Oceane 1370 97,25
Calote glaciare și
0029 02,05
ghețari
Apă subterană 0009,5 00,68
Lacuri 0000,125 00,01
Umiditate în sol 0000,065 00,005
Atmosferă 0000,013 00,01
Cursuri de apă 0000,0017 00,001
00,0000
Biosferă 0000,0006
4
În cadrul mișcării ei, apa este în general menținută pe anumite perioade de timp în
anumite elemente ale mediului natural, numite generic rezervoare. Aceste
rezervoare și cantitățile de apă înmagazinate în medie în fiecare dintre ele sunt
prezentate în tabelul alăturat.
Se poate constata că cel mai mare rezervor îl constituie oceanele, care
înmagazinează peste 97% din rezervele de apă ale planetei. Următorul rezervor ca
mărime îl constituie calotele glaciare din zonele polare și ghețarii. În prezent, ele
înmagazinează aproximativ 2% din rezervele de apă, dar acest procent variază în
timp, în funcție de ciclurile de încălzire ale planetei. În perioadele diferitelor
glaciațiuni acest procent era mai ridicat, iar în prezent tendințele de încălzire
climatică au început să topească calotele glaciare ceea ce în timp va putea duce la
micșorarea relativă a acestui rezervor. Aceste procese nu modifică însă cantitatea
totală de apă care ia parte la circuitul apei în natură.
În afară de aceste rezervoare importante, mai există altele care rețin apa pe durate
relativ reduse. În această categorie intră straturile de zăpadă, care înmagazinează o
parte din precipitațiile din timpul iernii, dar care se topesc în perioada de primăvară.
Durate de înmagazinare
Durata de înmagazinare reprezintă timpul mediu pe care o moleculă de apă îl
petrece într-un anumit rezervor din cadrul circuitului din momentul în care intră în
rezervorul respectiv până când îl părăsește. Timpul efectiv de înmagazinare al
moleculelor de apă variază însă în limite foarte largi, unele molecule petrec în
rezervor un timp mult mai scurt și altele un timp considerabil mai mare. Durata de
înmagazinare se numește uneori și durată de staționare sau timp de staționare;
acest termen poate însă da naștere la confuzii, deoarece în niciunul din rezervoare
moleculele nu sunt în stare staționară, ci se află în continuă mișcare, luând parte la
diferite procese dinamice în cadrul fiecărui rezervor.
Durata medie de înmagazinare a apei în diferite
rezervoare
Durată medie
Rezervor de înmagazinare a
apei
Oceane 3.200 ani
Ghețari 20 – 100 ani
Strat sezonier de zăpadă 2 – 6 luni
Umiditate în sol 1 – 2 luni
Apă subterană de mică
100 – 200 ani
adâncime
Apă subterană de mare
10.000 ani
adâncime
Lacuri 50 – 100 ani
Râuri 2 – 6 luni
Atmosferă 8 zile
În tabelul alăturat sunt prezentate duratele de înmagazinare ale apei în diferite
rezervoare din cadrul circuitului natural. Se poate constata că aceste durate variază
în foarte mare măsură de la un rezervor la altul. De exemplu, umiditatea de la
suprafața solului se menține în sol relativ scurt timp, în medie aproximativ 1 – 2
luni, deoarece apa este răspândită într-un strat subțire și migrează ușor fie spre
atmosferă prin evaporație și transpirație, fie se scurge spre râuri sau strate de
adâncime. Apa de foarte mare adâncime se mișcă însă mult mai încet, putând fi
înmagazinată pe durate de peste 10.000 ani. Apa subterană de vechime deosebit
de mare se numește apă fosilă. Din cauza modificărilor care au loc în scoarța
pamântească și a celor climatice, este posibil ca pe perioade atât de îndelungate să
se producă schimbări ale condițiilor de curgere, care ar putea împiedica
reîmprospătarea unor rezerve subterane sau, invers, să ducă la apariția unor
rezervoare subterane care nu existau înainte. În atmosferă apa care intră prin
evaporație este înmagazinată pe perioade scurte, de ordinul câtorva zile, înainte de
a se reîntoarce pe suprafața solului sau a oceanelor sub formă de precipitații.
În hidrologie durata de înmagazinare se poate estima prin două metode:
Metoda bazată pe conservarea masei pornește de la ipoteza constanței cantității de
apă a fiecărui rezervor. Conform acestei metode, durata de înmagazinare rezultă
din împărțirea volumului rezervorului prin debitul de apă care alimentează sau care
este evacuat din rezervor, aceste debite trebuind să fie egale între ele pentru a
respecta principiul conservării masei. În principiu, această durată ar reprezenta
timpul care ar fi necesar pentru umplerea rezervorului, dacă acesta ar fi gol și nu s-
ar evacua nicio cantitate de apă din el, sau timpul în care el s-ar goli în întregime
dacă ar dispărea complet afluxurile de apă.
Metoda bazată pe măsurarea vitezelor de mișcare a apei care este aplicabilă în
special pentru apele subterane, cu durate de înmagazinare foarte mari. Aceste
viteze se pot măsura în prezent utilizându-se izotopi radioactivi.
Cicluri biogeochimice
Circuitul natural este un ciclu biogeochimic deoarece în cadrul acestui circuit apar
procese fizice, chimice și biologice. Alte cicluri care apar în natură și sunt, cel puțin
în parte, legate de ciclul apei sunt ciclul carbonului și ciclul azotului. Există însă și
cicluri naturale pentru alte elemente chimice.
În cursul deplasării apei prin circuitul hidrologic, ea transportă și diferite materiale
solide precum și gaze dizolvate. Unii compuși ai carbonulului și azotului, elemente
importante pentru organismele vii, sunt volatili și solubili, și de aceea se pot deplasa
prin atmosferă și astfel crea cicluri complete, asemănătoare cu cel al apei.
Mișcări neciclice
În unele părți ale circuitului natural, apa antrenează anumite substanțe care însă nu
iau parte la întreg ciclul.
Precipitațiile care ajung pe suprafața solului conțin anumite sustanțe gazoase sau
solide dizolvate. Apa care se infiltrează și trece prin zona nesaturată în apă a
solului, antrenează bioxidul de carbon din aerul care există între particulele solide
ale solului și astfel își sporește aciditatea. Această apă acidă intră în contact cu
particulele de sol sau cu roca mamă și dizolvă anumite substanțe minerale. Dacă
solul are condiții bune de drenaj, apa subterană poate conține o cantitate
importantă de substanțe solide dizolvate, care în cele din urmă ajung în mare.
În unele regiuni ale uscatului, sistemul de scurgere se termină într-o mare interioară
sau într-o depresiune, în loc de a fi legate de oceanul planetar. Asemenea regiuni se
numesc zone sau bazine endoreice. În asemenea cazuri, nivelul mării interioare va
menține echilibrul hidrologic, astfel încât afluxul de apă din scurgerea de pe uscat și
din precipitații pe suprafața mării interioare să fie egal cu pierderile prin evaporație.
Deoarece apa evaporată nu conține materiale solide dizolvate, conținutul în săruri al
mărilor interioare și cel al oceanului planetar crește în mod continuu.

Exisă situații în care apa subterană are o mișcare ascendentă, prin capilaritate. În
asemenea cazuri, ea va antrena și diferitele săruri dizolvate. Odată ajunsă la
suprafața solului, apa se va evapora, dar sărurile aduse de apă se vor depune la
suprafața solului ducând progresiv la o acumulare de săruri. Terenurile pe care se
produc asemenea acumulări de sare se numesc terenuri sărăturate sau sărături.
Modificarea ciclului apei
Circuitul natural al apei este afectat de anumite procese geologice. El nu a fost
identic cu cel din diferite ere geologice. Modificările geologice ale circuitului apei se
produc relativ lent.
Acțiuni antropogene de diferite genuri, cum ar fi emisia de gaze în atmosferă,
despăduririle, extragerile de apă din cursuri de apă sau strate subterane și altele
pot însă influența circuitul apei atât la scară locală cât și la scară planetară.
Disciplina care se ocupă cu studiul influenței activităților umane asupra ciclului
natural al apei și a măsurilor necesare pentru a nu produce o desechilibrare a
acestui ciclu se numește gospodărirea apelor.