Hidrosfera (din limba

greacă: hidros = apă

și sphaira = sferă) descrie, în
geografia fizică, masa totală
de apă liberă în stare lichidă
sau solidă de pe
suprafața Pământului, precum
și de dedesubtul sau de
deasupra acestei suprafețe.
 Hidrosfera este învelişul
de apă al Pământului.
Cea mai mare parte din
suprafaţa Pământului este
acoperită de apă sub
forma mărilor şi
oceanelor (71%).
Componentele hidrosferei

– Oceanul Planetar (ape sărate,

mări şi oceane, 97%)

– Apele continentale (ape dulci,

râuri, lacuri, mlaştini, gheţari, 3%).
Oceanele
Oceanele sunt cele mai mari întinderi de
apă de pe Pământ. Pe Pământ sunt 4
oceane:

– Oceanul Pacific
– Oceanul Atlantic
– Oceanul Indian
– Oceanul Îngheţat (Arctic).
 Apa conferă Pământului o originalitate majoră în raport
cu celelalte planete. Ea este una din cele mai comune
substanţe din natură, iar circuitul apei constituie o
trăsătură esenţială a planetei noastre. Pe Pământ apa
se găseşte în cele trei stări de agregare, în stare liberă
şi legată chimic în compoziţia rocilor şi materiei organice
(vegetale şi animale). În stare liberă, ea formează apele
subterane şi umezeala solului, oceanele, mările,
lacurile, mlaştinile, râurile, gheţarii de calotă (polari) şi
montani, gheaţa subterană (permafrostul), pentru ca în
atmosferă să fie prezentă sub formă de vapori, picături
şi cristale de gheaţă, iar pentru plante şi animale să
constituie elementul fundamental, indispensabil vieţii
(apa reprezintă 80% din compoziţia materiei vii a Terrei;
de exemplu, 65% din corpul uman).
 Aproape 75% din planeta
noastră este acoperită cu apă
(oceane, mări, gheţari, lacuri,
mlaştini, râuri), oceanele şi
mările reprezentând întinderea
cea mai caracteristică (71%), de
unde şi apelativele “planeta
albastră” ori “planeta - ocean”
atribuite Pământului.
Intregul univers al apei alcătuieşte una din sferele
exterioare ale Terrei, numită hidrosferă. Limitele
acestui înveliş sunt considerate în modul următor:
- limita inferioară, aflată în litosferă, este luată, de
regulă, discontinuitatea Mohorovičič (17 km
adâncime în medie, 35 km sub continente şi 5 km
sub oceane); apa din litosferă se găseşte fie în
stare liberă (gravitaţională şi capilară), fie în
combinaţie chimică în compoziţia mineralelor; -
limita superioară se găseşte în atmosferă, fiind
mai greu de fixat, datorită faptului că din cei
10.000 km cât este apreciată grosimea acestui
înveliş, umezeala se află în proporţie de 90% în
stratul de la 0 la 5 km înălţime.
 In proporţie de 90% în stratul de la 0 la 5 km înălţime.
Volumul de apă total, pe Terra, de la cea din subteran şi
până la cea din atmosferă, fie că este dulce sau sărată,
fie că este liberă sau legată chimic, este apreciat la 1,386
miliarde km3 . Oceanul Planetar, reprezentând
însumarea tuturor oceanelor şi mărilor care sunt în
legătură conform principiului vaselor comunicante, deţine
96,5% din volumul de apă al hidrosferei. Pe locurile
următoare se situează gheţarii (1,74%) şi apa subterană
(1,70%). Volumul de apă din râuri ocupă penultimul loc
cu numai 0,0002% (1.120 km3 ), fiind calculat volumul
existent la un moment dat în albiile râurilor. Dacă se are
în vedere că pe râuri acest volum se reînnoieşte o dată la
16 zile, rezultă că în cursul unui an se scurg pe râurile
Terrei 46.800 km3 de apă
 Atmosferă, cuvânt compus de origine greacă (de la
ἀτμός, atmos = ceață, abur și σφαῖρα, sfaira = sferă), desemnează învelișul
de aer sau alte gaze al Pământului sau al altui corp ceresc.
Atmosfera planetei noastre este practic 100 % gazoasă, fiind compusă din aer,
conține însă și urme de substanțe solide și lichide fin divizate. Atmosfera este
numită uneori și, simplu, „aer”.
Atmosfera de astăzi a Pământului
conține azot (nitrogen) molecular diatomic (N2) în proporție de aproape 4/5
(78,2 %), oxigen molecular diatomic ((O2) (20,5 %), argon(Ar) (0,92 %), dioxid
de carbon (CO2) (0,03 %), ozon sau oxigen triatomic (O3), oxigen monoatomic,
azot monoatomic și alte gaze, praf, fum, alte particule în suspensie, aerosoli,
etc.
Compoziția atmosferei s-a schimbat de-a lungul celor aproximativ 2,5 - 2,8
miliarde de ani de când există, de la o atmosferă primitivă la cea actuală,
trecând prin mai multe faze intermediare, în decursul cărora ea și-a schimbat
nu numai compoziția chimică, dar și alte caracteristici
precum densitate, grosime, transparență și altele.
 Formare
Procesele de formare a atmosferei sunt legate de compoziția ei
chimică, care la rândul ei a influențat procesele climatice. În
urmă cu 4,56 miliarde de ani, când s-a format globul pământesc,
hidrogenul (H2) și heliul (He) erau deja prezente. Ulterior,
datorită densității și greutății specifice scăzute a acestor două
gaze, ele nu au mai putut fi atrase și reținute de planetă,
disipându-se treptat în spațiul cosmic.
Datorită răcirii lente a Terrei și prin activitatea vulcanică de pe
glob au fost aduse la suprafață diverse gaze, care rezultaseră
din reacțiile chimice ale straturilor interne. De la aceste procese
a luat naștere o atmosferă cu o compoziție de circa
80% vapori de apă, 10% de dioxid de carbon și 5 până la
7% hidrogen sulfurat. Această combinație de gaze poate fi și
astăzi întâlnită în emanațiile și erupțiile vulcanice.
 Lipsa precipitațiilor din acea perioadă de formare se explică prin
faptul că în ciuda prezenței apei, inclusiv în stare de vapori de apă,
suprafața fierbinte a Pământului nu permitea condensarea acestora.
Proveniența apei pe pământ este, de fapt, o temă controversată. Prin
scăderea temperaturii atmosferei sub punctul de fierbere al apei,
aerul saturat, adesea chiar suprasaturat cu vapori de apă, a
determinat condensarea apei sub forma unor ploi de scurtă durată. În
această perioadă s-au format, foarte probabil, mările și oceanele.
Radiația ultravioletă intensă a determinat o descompunere
fotochimică a moleculelor de apă, a metanului și a amoniacului, astfel
acumulându-se dioxid de carbon și azot. Gazele mai ușoare, precum
hidrogenul și heliul, au urcat în straturile superioare ale atmosferei,
ulterior disipându-se în spațiul cosmic, pe când gazele mai grele, ca
de ex. dioxidul de carbon, s-au dizolvat în mare parte în apa
oceanelor. Azotul, inert din punct de vedere chimic în condițiile
existente atunci, a rămas neschimbat în atmosferă, fiind încă înainte
cu circa 3,4 miliarde de ani partea componentă cea mai importantă a
atmosferei.
 Oxigenul, care joacă un rol esențial în evoluția și
existența vieții pe Pământ, a apărut sub formă liberă,
gazoasă, acum circa 3,5 miliarde de ani, fiind
eliberat datorită activității
de fotosinteză a bacteriilor care descompuseseră
substanțele bazate pe grupe cianhidrice.
Oxigenul format s-a dizolvat în mare parte în apa
oceanelor, oxidând metalele feroase. În urmă cu
circa 350 milioane de ani o parte din oxigen a format
prin ionizare în straturile superioare ale atmosferei
ozonul, combinație alotropică a oxigenului ce
protejează pământul de razele ultraviolete. Se
consideră că, începând cu acea perioadă și pănâ
astăzi, compoziția aerului atmosferic a rămas relativ
stabilă.
 Părți componente
Atmosfera terestră are o masă de cca 4,9 · 1018 kg și este alcătuită in funcție de
temperatură din mai multe straturi, partea superioară a fiecărui strat terminându-se cu
o zonă de așa-numită „pauză”:
Troposfera între 0 km deasupra munților înalți și 7 km în zona polară și 17 km la
tropice (inclusiv tropopauza). Ea are o grosime medie de ≈11 km (1/600 din raza de
6.371 km a Pământului). Dacă se închipuie un Pământ cu diametrul de 1 m, atunci
troposfera ar avea o grosime de numai 0,863 mm. Troposfera constituie aproximativ
90 % din masa totală a atmosferei. Aici, în stratul inferior al atmosferei, au loc
fenomenele meteorologice.
Stratosfera între 7 - 17 până la 50 km (inclusiv stratopauza)
Mezosfera între 50 și 80 km (inclusiv mezopauza)
Termosfera numită și „ionosferă” între 80 și 640 km; denumirea de „termo-” este legată
de creșterea relativ bruscă a temperaturii cu altitudinea, iar cea de „iono-” de
fenomenul de ionizare a atomilor de oxigen și azot existenți, care astfel devin buni
conducători de electricitate și au influență asupra transmisiilor radio.
Exosfera între 500 și 1.000 km până la cca 100.000 km, cu o trecere treptată la spațiul
interplanetar.
După procesele fizico-radiologice
Ionosfera
Magnetosfera
Ozonosfera (16 – 50 km)
Hemosfera
Stratul cu viețuitoare
Biosfera (0 – 20 km)
După gradul de amestec a gazelor:
Homosfera (0 – 100 km)
Homopauza (100 – 120 km)
Heterosfera (> 120 km)
După starea aerodinamică:
Stratul Prandtl (cca 0 – 50 m)
Stratul Ekman (cca 50 - 1.000 m)
împreună, Stratul Prandtl + Stratul Ekman
Stratul atmosferic liber (> 1 km)
 Bibliografie
1. „Ghid aviatic”, (W.+ F. Hesse), Edit. Hitzeroth.

2. C. Teodorescu, D. Ionescu, F. Zăgănescu, Sateliți artificiali la sfârșit de mileniu,

Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988

3. https://ro.wikipedia.org/wiki/Atmosfera_Pământului

4. http://www.e-scoala.ro/referate/geografie_atmosfera.html