Trecut-au anii...

de Mihai Eminescu

Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri

Şi niciodată n-or să vie iară,
Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară
Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri,

Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,

Abia-nţelese, pline de-nţelesuri -
Cu-a tale umbre azi în van mă-mpesuri,
O, ceas al tainei, asfinţit de sară.

Să smulg un sunet din trecutul vieţii,

Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri
Cu mâna mea în van pe liră lunec;

Pierdut e totu-n zarea tinereţii

Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri,
Iar timpul creşte-n urma mea... mă-ntunec!
 Analiza literara

La o primă vedere observăm că poezia ,,Trecut-au anii” este formată

din patru strofe, primele două fiind catrene, iar următoarele două fiind
alcătuite din cate trei versuri ceea ce demonstrează că poezia este un
sonet. Rima primelor doua strofe este imbratisata, apoi rima fiecarui vers
din a treia strofa corespunde cu fiecare vers din a patra strofa.Masura este
de 11 silabe, iar ritmul este iambic. Fiind o opera lirică, in poezia ,,Trecut-
au anii ” de Mihai Eminescu sunt exprimate direct sentimentele poetului,
ale eului liric, lirismul fiind unul de tip subiectiv, cel dominant este tristețea,
determinată de trecerea ireversibilă a timpului și, implicit, a
tinereții. Sentimentul predominant și motivația lui sunt prezente încă în
primele cinci versuri,anii trec așa cum norii cerului trec pe deasupra
pământului,nimic nu-l mai încântă pe poet,așa cum a fost încântat de
poveștile și poeziile copilăriei. Dar tristețea se accentuează, devine
copleșitoare, pe masură ce poetul,omul matur, se convinge de zădarnicia
încercărilor sale de a reîntoarce ceasurile de taină ale tinereții, de a retrăi
bucuriile și împlinirile acelei vârste,chiar dacă tainele vieții i se dezvăluie,nu
vrea să le-nțeleagă. Ar dori să aducă trecutul înapoi,să-i tresară din nou
sufletul la frumusețile cuvintelor,la trăirile copilăriei,ale adolescenței.
Tristețea este așa de mare, încât poetul are senzația risipirii ființei sale,
simte că totul este pierdut, că vremurile trecute nu-i mai vorbesc,,mută-i
gura dulce a altor vremuri” sub tăvălugul timpului, ajungând până la
trecerea sa în neființă,timpul devine întuneric: "Iar timpul crește-n lumea
mea... mă-ntunec!" Ca marci ale eului liric sunt pronumele personale la
persoana I precum : ma, -mi, mea.

Sonetul ,,Trecut-au anii’’ de Mihai Eminescu are ca temă principală

trecerea timpului dedusă încă din primele cuvinte ale primului vers și
anume inversiunea arhaică ,,Trecut-au anii”. Încă din titlu observăm
punctele de suspensie care sugerează o prelungire cu stări de tristețe și
anticipează caracterul meditativ al versurilor. Ca mit romantic al acestui
sonet avem poezia asociată copilăriei umanității. Din primele cinci versuri
observăm că poetul are o inspirație asociată stării de copilărie ,,Povești și
doine, ghicitori, eresuri/Ce fruntea-mi de copil o-nseninară”, acesta intrând
într-o stare de melancolie. Ca simbol al aceste poezii se află lira, ce
reprezintă creația poetică ,,Cu mâna mea în van pe liră lunec”.
La nivel fonetic, sonetul prezintă câteva aspecte destul de
importante. Primul vers ,,Trecut-au anii ca nouri lungi pe șesuri” este
caracterizat de simbolismul fonetic ce sugerează starea emoțională a eului
liric. Inversiunea arhaică ,,Trecut-au” sugerează vechimea, sugerează
trecerea timpului accentuată. Primul vers ,,Trecut-au anii ca nouri lungi pe
șesuri” este mai melodios datorită prezenței din abundență a vocalelor.
Repetarea vocalei închise ,,u” creează un efect psihologic, inducând o
stare negativă, o stare apăsătoare. Repetițiile sonore precum ,,nouri” din
primul vers și ,,n-or” din al doilea sugerează continuitate, cursivitate. În
strofa a doua predomină consoanele ,,r” și ,,l” acestea sugerând
dezordinea din viața eului liric.
La nivel lexical, se constată prezenţa în general a termenilor din
fondul principal lexical, dar și a unor arhaisme precum ,,nouri”, ,,mă-
npresuri”, ,,n-or să vie iară” ce sugerează imposibilitatea opririi timpului.
La nivel sintactic descoperim încă din finalul primei strofe enumerația
,,Povești și doine, ghicitori, eresuri” ce conține termeni ale aceluiași câmp
lexical. Toate aceste comori ale imaginației populare nu-l mai încântă pe
poet. Sufletul său și-a pierdut inocența, el acum fiind incapabil de a mai
vibra cu aceeași sinceritate la lucrurile simple și frumoase. Aici se
încadrează și inversiunea arhaică ,,trecut-au” ce sugerează că totul este
trecut, nimic nu mai poate fi recuperat.
La nivel semantic, prin comparația ,,Trecut-au anii ca nouri lungi pe
șesuri”, poetul aseamănă efemeritatea vieții cu cea a norilor fragili,
inconsistenți. Apar epitete precum ,,nouri lungi”, ,,gura dulce”. Structura
poetică din finalul strofei a doua ,,asfințit de sară” accentuează nota de
tristețe, având dublă semnificație.
În plan concret, acesta descrie amurgul zilei. În plan figurativ,metaforic,
amurgul reprezintă un simbol al îmbătrânirii, al apropierii omului de stingere
(de moarte). O altă mărturisire "Cu mâna mea în van pe liră lunec"
sugerează o neputiință a creației. Poetul și-a pierdut inspirația și
entuziasmul. Ultima strofă exprimă deznădejdea omului neputiincios în
lupta cu valurile neoprite ale vremii("Pierdut e totul in zarea tinereții").
Finalul devine astfel o constatare dramatică deoarece poetul nu întrevede
nicio speranță. Versul ,,mă-ntunec” sugerează pierderea inspirației,
sterilitate ce anticipează nu doar moartea fizică ci și cea spirituală.
În concluzie,discursul liric exprimă profund și sincer dorul poetului de
copilărie și teama firească în fața întunericului morții.