Mihai Eminescu – portret liric.

Romantismul eminescian

caracteristici principale

mitul cosmogonic

motive
supratema timpului

antiteza

postura geniului

filozofia lui Platon

eros

incompatibilitatea cuplului din „Luceafărul”

imaginea fiinţei perfecte

mitul androginului

legătura cu natura (eternizare)

univers compensatoriu

mitul zburatorului

portretul geniului

portretul iubitei

cunoaşterea / setea de absolut

Logos / Eros
geniul şi iubirea perfectă

metafore

„Voievodul”

„marea”

cadrul natural

simboluri:

codrul

lacul
prispa / brazda

teiul

fântâna

izvorul

stelele

Luceafărul

Lucifer

forma sintetică
combinarea cu clasicismul

cupluri în „Luceafărul”
- romanticul percepe realitatea subiectiv: singura realitate acceptată este clipa prezentă

- trecutul e amintire, iar evadarea se face în căutarea gloriei demult apuse – paseism – iar
viitorul este ipoteză, vis, reverie (motivul oniric)

- caracteristica principală a romanticului este aspiraţia spre absolut, spre clipa de fericire
unică

- se valorifică o serie de mituri, motive şi simboluri din literatura universală şi din tradiţia
naţională

- mitul cosmogonic

* G. Călinescu îl consideră omniprezent în opera eminesciană

* cosmogonie – naştere - evoluţia universului (- extincţie)

 * spiritul superior/geniul/titanul (titanismul este una din temele universale) poate
imagina / prin puterea minţii / cu ajutorul vizinarismului – momentul zero al creaţiei
universului, evoluţia şi eventual stingerea lui

- motive:

- motivul călătoriei spaţio-temporale

- motivul lumilor sau al universurilor paralele

- motivul dublului (existenţei duble) etc.

- din aceste motive/mituri lucruri supratema timpului – timpul există cu două valori
(bivalent), însumând:

a) timpul universal (ilimitatul; veşnicia; eternul)

b) timpul cronologic (scurgerea ireversibilă a timpului)

- tehnica predilectă este: antiteza - descrierea

- din titanism decurge problematica geniului (ca temă)

* geniul este o entitate superioară de condiţie umană şi divină simultan. Postura sa

derivă din poziţia „prins între două lumi” (filozofia lui Platon); (referire critică la
„Luceafăr”).

(*) Filozofia lui Platon

* în filozofia lui Platon există două lumi puse în mişcare de două motoare intitulate
„eros”:

a) prima lume este alcătuită dintr-o succesiune de idei care urcă până la ideea
ideilor (însuşi Dumnezeu); aceasta este lumea adevărată în concepţia lui Platon pentru că
aici se regăsesc adevărurile din stare pură (veritabilă realitate)
 b) a doua lume este alcătuită din materie sensibilă: forme reprezentate, care
pot fi cunoscute prin simţuri; cea mai veritabilă nerealitate; este o lume iluzorie pentru că
poate fi cunoscută doar subiectiv (vulgar (comun) / prin simţuri)

- la mijloc, între cele două lumi (a şi b) stă creierul ambivalent, care este continuu
atras între cele două lumi → postura geniului

- cel dintâi eros nu poate crea decât în frumos şi bine (virtual), în timp ce al
doilea eros nu poate crea decât prin simţuri (vulgar / comun) → incompatibilitatea
cuplului din „Luceafărul” este dată de schema filozofiei lui Platon (Hyperion „din forma
cea dintâi”, nu poate înţelege iubirea decât în frumos şi bine, în timp ce Cătălina „chip de
lut” înţelege iubirea senzorial)

* tot de la Platon („Banchetul”), Eminescu ia imaginea fiinţei perfecte – o sferă ale

cărei jumătăţi se caută continuu

→ mitul androginului care se sprijină pe tema iubirii ideale şi pe motivul

cuplului perfect (în poezie sub forma scenariului de idilă perfectă). Cuplul nu se
împlineşte niciodată în realitatea invocată în poezie, ci, eventual, prin intermediul
motivului trecerii / al somnului – moarte / al serii / înserării

- se produce dispersia în natură a cuplului, adică eternizarea acestuia, adică

intrarea în lumea valorilor absolute

- romanticul creează un univers compensatoriu (alternativ la realitatea

imperfectă) dintr-o postură Demiurgică (Creatoare), care e învestită cu atribute ale
perfecţiunii care satisfac setea de absolut a artistului

- mitul androginului se combină uneori cu mitul zburătorului (reprezintă o proiecţie

eterică a idealului masculin din perspectiva primilor fiori de dragoste ai fetei)

* portretul acesta eteric este transferat la nivelul geniului care apare cu anumite
elemente în text (fruntea „'naltă”; paloare cadaverică; ochi profunzi; faţa încadrată în
plete; principiul dualităţii angelic-demonic (motiv))
 * de cealaltă parte, iubita are însemnele perisabilului (ale vieţii umane): obraji;
buze; părul lung; trupul mlădiu; mişcare măsurabilă (paşi) – legat de timpul cronologic
(om comun)

* cele 2 elemente de portret se suprapun de obicei în spiritul mitului androginului

- tema generată de setea de absolut este cunoaşterea, absolut care poate fi accesat pe 2
căi:

a) prin Logos (prin puterea minţii; prin idee; către cuvântul dintâi)

b) prin Eros (prin iubire); omul comun are acces la cunoaşterea prin eros, dar nu
conştientizează clipa de graţie

* de aceea, de exemplu, viziunea din „Luceafărul” este una de inocentizare a

cuplului din lumea comună

* geniul nu are acces la niciuna din cele două posibilităţi de atingere a clipei de
graţie (deşi poate imagina lumi paralele – dimensiuni verticale şi poate „călători” spre
adevăruri esenţiale; fiind limitat temporal – nu are acces la adevărul ultim; prin eros
geniul înţelege accesul la o iubire perfectă, care în această lume relativă nu există

→ nefericirea perpetuă, neîmplinirea, în ciuda conştiinţei superiorităţii – ca

atitudine finală specific romantică

(*) Critica a considerat două metafore ca esenţiale în opera lui Eminescu:

a) „Voievodul”

* reprezintă vârful piramidei sociale, spiritul superior, vizionarul,

conducătorul, proiecţie în istoria naţională, trimisul Domnului pe Pământ → postura
geniului

„marea”

b) „marea”
 * marea este simbol al tumultului permanent, al neliniştii creatoare, al
haosului primordial

- tema iubirii, a cunoaşterii se imaginează într-un cadru specific care se umanizează

preluând starea posturii în care se află eul liric

* codrul. Împrumutat din literatura populară, codrul este centrul energetic al lumii;
este spaţiul sacru în care are loc eventuala împlinire a cuplului şi este corespondent al
Creatorului şi, deci, un punct de referinţă pentru geniu

* lacul / castelul. Pentru a adânci sacralitatea, în mijlocul codrului este un lac /

castel (pentru ilimitat; anistorie)

- lacul este, în general, spaţiul – oglindă la romantici, hotar sau loc de trecere
între cele două lumi: lumea valorilor absolute şi cea a materiei, care poate fi cunoscută
prin simţuri

- simbol al vieţii latente; pulsaţie cosmică; armonia sferelor

* există şi o obsesie a spaţiului suspendat între cer şi pământ: prispa, brazda etc.

* teiul. este simbol vegetal pentru centrul lumii; copacul vieţii; axis mundi – al al
lumii.

- în mijlocul acestei lumi are loc misterul nupţial sau este locul din care
porneşte viaţa sau izvorăşte adevărul; timpul

* fântâna – sursa cunoaşterii

* izvorul – scurgerea ireversibilă a timpului

* stelele – multitudinea de universuri sau lumi paralele

 * Luceafărul – singurătatea – semn al damnării

* Lucifer – semn al dualităţii (există în cele două lumi simultan)

- călătoria cosmică se face în scutul temporal spre momentul zero; la

începuturi

- există o predilecţie pentru forma sintetică şi bine cizelată stilistic, împrumutată din
folclor / poezie populară. Multe figuri de stil în combinaţie şi câteodată metafore se
regăsesc la nivel de mai multe versuri; sau chiar strofă (rare)

- elementele romantice se combină cu elemente clasice:

* simetrii

* paralelism echilibru

* gradarea ascendentă

* elemente de retorică

* înălţimea judecăţilor sau obiectivarea perspectivei lirice (folosirea persoanei a III-

a sau a vocilor lirice; stimularea dialogului; construirea personajelor în cupluri –
complementar)

- Exemplu:

* există următoarele cupluri în „Luceafărul”:

a) Hyperion ( „Hyper eon” – cel peste timp) şi fata de împărat (vârful

piramidei sociale; aleasa, atrasă spre lumea valorilor absolute)

b) Corespondentul acestui cuplu în zona umanului este Cătălin – Cătălina

(împlinirea la nivel uman). Identitatea onomastică simulează cuplul perfect

c) cuplul Hyperion – Demiurg („Demiurgos” – pe jumătate creator). Dialogul

dintre cei doi este de fapt o dedublare ego – alter ego, în scopul unui monolog dialogat pe
tema nemuritor – muritor; peren/perisabil, veşnic
 d) cuplul fata de împărat – Cătălin ce ilustrează cele două ipostaze ale
teluricului

e) cuplul Hyperion – Cătălin – sunt ipostaze ale masculinului, mai precis

întrupări ale modurilor de cunoaştere: cunoaşterea apolinică (Hyperion) şi cunoaşterea
dionisiacă (Cătălin)