„De demult …” , de Octavian Goga

Prelungiri ale romantismului și clasicismului

Poezia de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea

nu poate fi încadrată într-un curent literar, ci reflectă o serie de prelungiri ale
romantismului și ale clasicismului.
George Coșbuc și Octavian Goga sunt doi poeți importanți ai acestei
perioade, care ilustrează în operele lor tendințele epocii. Poezia idilică și
optimistă a lui George Coșbuc este de factură clasicistă , iar poezia profetică și
mesianică ( care exprimă credința în apariția unui Mesia, ce îi va izbăvi de
suferință pe românii ardeleni ) a lui Octavian Goga este de factură romantică .
În această perioadă , Octavian Goga scrie poemul „ De demult ” , care
face parte din volumul „ Ne cheamă pământu l ” ( 1909 ) .
Tema poeziei este imaginea satului stăpânit de jale, suferința unei întregi
colectivități, exprimată într-o scrisoare. Este o elegie inspirată din realitățile
satului transilvănean de la începutul secolului al XX-lea .
Lirismul este obiectiv, deoarece discursul liric este construit la persoana
a III-a și se caracterizează printr-o estompare a prezenței eului liric. Acest tip de
lirism ne dezvăluie viziunea despre lume a lui Octavian Goga, care a dorit să
exprime în poezie nu propriile suferințe, ci frământările întregului popor, să
realizeze „ cântarea pătimirii ” tuturor românilor din Ardeal .
Titlul este alcătuit dintr-o construcție adverbială, care sugerează că
poezia evocă fapte și personalități.
Poezia este alcătuită din 17 distihuri ( strofe de câte două versuri ) , ce se
structurează în 4 secvențe.
Versul cu valoare de incipit „Tot mai rar s-aud în noapte clopotele de la
strungă” are rolul de a crea o atmosferă de taină , sporită de imaginea artistică
nocturnă . Astfel , atât titlul , cât și incipitul aparțin recuzitei romantice .
Prima secvență ( versurile 1- 4 ) conține imaginea preotului satului ,
care scrie în numele juzilor , deci al colectivității , o scrisoare - plângere despre
suferințele românilor. Preotul apare ca un simbol al conștiinței românilor și ca o
speranță a lor.
Secvența a doua ( versurile 5-20 ) evidențiază motivul central al
textului , acela al scrisorii , și valorifică stilul epistolar , specific clasicismului.
Formula de introducere „ Luminate împărate ! ”, conținutul și formula de
încheiere : „ Scris-am eu, popa Istrate...”, amintesc de rigoarea clasicismului.
Patru juzi se adresează autorității supreme , împăratului , denunțând
nedreptățile, abuzurile, spre a-i cere să le facă dreptate ( „ Ne-au luat pășunea, ...
toate le-a sfărâmat dușmanul ” , „ Pe Ionuț al Floarii ni l-au prăpădit ”, „Ne mor

1
vitele” ) . Sfârșitul scrisorii are caracter profetic, aceasta fiind scrisă în ziua de
Sfântul Ilie , prorocul pedepsitor , revoltat împotriva stăpânirii . Aceste versuri
au o componentă patriotică , deoarece preotul , devenit exponentul conștiinței
satului , cere , în numele acestuia și într-o atitudine de revoltă amenințătoare ,
tot ceea ce le-a fost răpit. ( „ Și-nălțate împărate, noi n-am vrea să facem
moarte / Dar ne vrem moșia noastră , vrem și pentru mort dreptate ... / De
pe când în țara asta numai noi eram stăpânii ... ”. Jalea și revolta acestor
versuri aparțin romantismului și reprezintă o particularitate a poeziei lui
Octavian Goga.
Secvența a treia ( versurile 21-24 ) este o continuare a celei de-a doua
secvențe. Este exprimată aici încrederea în izbăvire ( „ O nădejde luminează
fețele nemângâiate ” ) și este tipic romantică . Imaginarului nocturn îi ia locul
cel diurn, fereastra devenind un simbol al speranței în vremuri mai bune .
Secvența a patra ( versurile 25-34 ) conține ultimul episod al
ceremonialului trimiterii mesajului către împărat. După ce preotul compune
scrisoarea și cei patru juzi „ pun degetul pe cruce pentru a întări plânsoarea
( plângerea ) ”, moș Istrate se ridică și pune scrisoarea cu o „ mână tremurată ”
într-o năframă, pe care o împăturește de trei ori. Apare Radu Roată, îmbrăcat și
pregătit „de drum”. El este un fost căprar, care știe carte „pe nemțește”. Acesta
pune scrisoarea în sân , sărută mâna popei , strânge mâna juzilor , care au ochii
înlăcrimați . Preotul îl conduce pe Radu Roată până la poartă, iar acesta pleacă
în lume „ cu scrisoarea la-mpăratul ” .
În cadrul poeziei, apar chipuri reprezentative pentru lumea satului :
popa, cei patru juzi (primari), mesagerul (fostul căprar Radu Roată). Lor li se
adaugă și elemente tradiționale : năframa, traista, toiagul .
Ritualul despărțirii , redat cu ajutorul structurilor „ cu mâna
tremurată”, „ le mijesc în gene stropii ”, „ fețele nemângâiete ”, susțin
tonalitatea mesianică a poeziei .
Se remarcă armonia versurilor, ce valorifică ritmul doinelor și al
baladelor populare . Stilul poetic , specific lui Octavian Goga , se caracterizează
prin amestecul de sobrietate și patetism , realizat prin folosirea unor propoziții
exclamative , apoziții , în care numele proprii au valoare de simbol ( „ eu, popa
Istrate ” , „ jitarul Radu Roată ” ), inversiuni ( „Scris-am eu ...” ) , epitete,
metafore și simboluri ( „fereastra”, „sclipirea dimineții”). Forța expresivă a
limbajului poetic este dată de nuanțele metaforice ale limbii vechi ,
redescoperite de Octavian Goga ( „răvaș”, „mijesc”, „slova” ) .
Motivele romantice sunt : noaptea, clopotul, strunga. Ele compun
cadrul nocturn , specific acestui curent literar .
Consider că elegia „ De demult...”, scrisă de Octavian Goga ,
ilustrează felul în care se regăsesc în aceeași creație caracteristici ale
clasicismului și ale romantismului . Este o operă romantică (neoromantică) prin
caracterul evocator, mesianic și profetic, prin profunzimea trăirilor, prin
caracterul patriotic, prin tonul elegiac, prin imaginea poetului angajat, aflat, prin

2
creație, în slujba comunității din care face parte. Este o creație clasică prin
viziunea morală și monografică a satului ardelean, prin armonia discursului
liric.
În concluzie , „ De demult ” este o creație care ilustrează caracteristicile
poeziilor de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea ,
ce nu pot fi încadrate într-un curent literar .