Tema și viziunea în poezia „Rugăciune” de Octavian Goga

În cultura românească de la sfârșitul secolului al XIX-lea și

începutul secolului al XX-lea se constată o încercare de revenire la
modul de a crea, de a scrie specific acelor poeți pașoptiști precum Ion
Heliade Radulescu și asemenea lui Mihai Eminescu, ei reprezentând o
culme a literaturii române. Octavian Goga creeaza o poezie de tip
mesianic ce se revendică în anumite circumstanțe istorice de la poezia
unor înaintași care afirmă destinul de exceptie al creatorului. El publică
poemul „Rugăciune” în volumul debutului din 1905 inititulat „Poezie”.
Creația sa este o artă poetică adică o scriere în care autorul transmite un
mesaj estetic și creează o privire sistematică asupra lumii prin care se
diferențiază. În această artă poetică, Octavian Goga își mărturisește
credința despre menirea artistului și rolul creației sale.

Titlul „Rugăciune” reprezintă forma simbolică de comunicare ce se

stabilește între om și divinitate. Totodată, acest element paratextual
atrage atenția asupra pretextului de la care pornește poetul în realizarea
discursului liric. Este vorba despre un eu exponențial, reprezentant al
unei comunicări spirituale, care își recunoaște neputința de a birui
negura și cere ajutorul divinității pentru a găsi calea potrivită de
exprimare a crezului artistic.

În ceea ce privește discursul poetic este cultivat lirismul subiectiv

deoarece monologul liric adresat divinității este o comunicare directă a
atitudinii lirice și totodată un prilej de meditație asupra artistului care își
asumă un dublu rol. Pe de o parte, este vorba despre poetul militant,
capabil să exprime năzuințele poporului său. Pe de altă parte, este un
„poeta vates” adică un profet care își afirmă rolul mesianic al artei sale ce
vindecă sufletul, purifică si aduce alinare. În acest fel, poezia nu mai are
valoare estetizantă, ci exprimă cu mult patetism și retorism necesitatea
artistului de a esențializa preocupările neamului său.

Poezia dobândește o mare subiectivitate prin repetarea

pronumelor și a verbelor de persoana întâi care contribuie la definirea
sinelui: „eu”, „mă” sau „caut”. De asemenea, prezența numeroaselor
vocative („Tu, Doamne”), a exclamațiilor („Părinte – orânduie-mi
cărarea!”) au rolul de a contura imaginarul poetic și de a ilustra o
subiectivitate aparte. În plus, eul liric este surprins în ipostaza ființei
umane care își cântă suferințele neamului din care face parte, invocând
astfel spiritele divine.

Poezia este alcatuită din șase octave în care se constată o

gradare a tonului deoarece poetul își cere dreptul și ocrotirea de a cânta
nevoile neamului. Strofa care deschide poezia se construiește printr-o
succesiune de imagini ale epuizării și ale dezorientării care se
polarizeaza în jurul eului liric. Epitete precum „istovit” sau
„neputincios” trădează incapacitatea artistului de a-și găsi drumul în
artă. Ideea de rătăcire și de obstacol se conturează cu ajutorul unor
substantive simbolice precum „prăpastie” sau „negură”. În opozție, eul
dezvăluie un discurs encomiastic în care recunoaște cu smerenie
supremața divinatății, redată prin metonimia „în fața strălucirii tale”. De
asemenea se constată gestul de supremă umilință al celui care își
încredințează destinul creator în mâinile Tatălui Creator: „Eu în
genunchi spre tine caut”.

Următoarea secvență lirică, reprezentată de strofa a doua și a

treia, conturează drama poetului provocată de ispitele latente care
zdruncină echilibrul interior al ființei. Poetul recunoaște că existența în
profan presupune asumarea unor tentații care slăbesc tăria sufletului,
relevantă fiind metafora „Cum vor să-mi tulbure izvorul”. Prin har
divin, artistul dorește să se îndrepte spre năzuința înaintașilor și nimic să
nu-i mai stea în calea încercării de a da glas suferinței celor „rămași în
urmă”.

Strofa a patra metaforizează un raport de echivalență între patimile

personale și ispitele invocate în strofa a doua. Treptat, se conturează
destinul creatorului care are rolul de a cânta „durerea altor inimi”,
depășind astfel sfera suferințelor proprii. Poetul devine un eu
exponential, un reprezentant al lumii sale prezente și trecute, capabil să
dea glas lacrimilor adunate în timp, semnificativă fiind metafora „jalea
unei lumi” care tradează ipostaza celui ce acumulează atavic patima
înaintașilor.
 Structura:

1. Introducere și arta poetică

2. Titlul
3. Discursul poetic
4. Subiectivitate
5. Structura poeziei și prima secvență lirică (strofa 1)
6. A doua secvență lirică (strofele 2 și 3)
7. A treia secvență lirică (strofa a 4-a)
8. Opinia
9. Concluzia